Date post: | 20-Feb-2016 |
Category: |
Documents |
Upload: | masteringlove |
View: | 264 times |
Download: | 1 times |
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Departamentul de Sociologie
[Nu doar o simplă sumă de obiecte de arhitectură cu o
motivaţie sau alta, Oraşul este un text semiotic, un semn,
un simbol, un mit, mai mult decît un spaţiu virtual
devenind într-o “matrice” virtuală, este un organism viu,
un proces, un semn al unei mutaţii culturale. Aşadar,
privind Oraşul, trebuie formulate şi abordate toate
ipotezele de lucru şi toate întrebările, pentru a susţine
prin răspunsuri durabile, continuitatea culturală,
sentimentul apartenenţei la comunitate, spiritul
cristalizării culturii urbane, un mod de viaţă urban - Arh.
Teofil MIHAILESCU]
2009
Student: Ana Adriana Văscan
Coordonator:
Conf. dr. Rudolf Poledna Asist. drd. Norbert Petrovici
Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane
Lucrare de licenţă
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
2
UBB 2009
ABBA - I AM THE CITY 1993 ------------------------ Lead Vocals: Agnetha, Frida ---------------------------------- Written by Benny Andersson & Bjorn Ulvaeus Coming through a cloud you're looking at me from above And I'm a revelation spreading out before your eyes And you find me beautiful and irresistible A giant creature that forever seems to grow in size And you feel a strange attraction The air is vibrant and electrified Welcome to me, here I am, my arms are open wide Somewhere in the middle of the neverending noise There is a pulse, a steady rhythm of a heart that beats And a million voices blend into a single voice And you can hear it in the clamour of the crowded streets People come and take their chances Sometimes you win, sometimes you lose a lot Come make your own contribution to this melting pot I'm the street you walk The language you talk I am the city The skyline is me and the energy I am the city The famous hotels and the cocktail bars And the funny smells And the turmoil of course The air that you're breathing is me Yes I am the city you let me be People feed me with their lives I am a hungry soul And they all worship me and pay their homage day and night Every day I knew a lot of tired shopping feet But come the night they will be dancing in the neon light Dazzled by the crazy magic They're grabbing pieces of the fatted calf And in the wind if you listen hard you'll hear me laugh I'm the street you walk The language you talk I am the city The skyline is me and the energy I am the city The famous hotels and the cocktail bars And the funny smells And the turmoil of course, and the people The parks and the squares that you see
The famous hotels and the cocktail bars And the funny smells And the turmoil, the cars and the people The air that you're breathing is me Coming through a cloud You're looking at me from above And I'm a revelation spreading out before your eyes I'm the street you walk The language you talk I am the city Yes I am the city you let me be And you find me beautiful and irresistible A giant creature that forever seems to grow in size The skyline is me and the energy I am the city You let me be Somewhere in the middle of the neverending noise There is a pulse, a steady rhythm of a heart that beats I'm the street you walk The language you talk I am the city Yes I am the city you let me be And a million voices blend into a single voice And you can hear it in the clamour of the crowded streets The skyline is me and the energy I am the city You let me be Somewhere in the middle of the neverending noise There is a pulse, a steady rhythm of a heart that beats I'm the street you walk The language you talk I am the city Yes I am the city you let me be All the sounds that you hear And the air that you're breathing is me Yes, I am the city you let me be I am the city You let me be I am the city
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
3
UBB 2009
Cuprins
Cuvînt prevenitor (p. 4)
Oraşul (p. 11)
Zoon politikon (p. 39)
Laborator (p. 53)
Anexe (p. 69)
Bibliografie (p. 89)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
4
UBB 2009
[Cuvînt prevenitor]
Hermes (p. 5)
Argumentum (p. 8)
Interviu şi ospitalitate... (p. 10)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
5
UBB 2009
HERMES.
Noica avea un fel de a spune lucrurile care să-ţi dea, mai apoi, drumul la gîndire...
chiar dacă te aberai. Astfel, mi-am adus aminte de un fel de-al lui de a începe comentariile
la dialogurle platonice: "Cuvînt prevenitor".
A preveni este de obicei văzut negativ, cu tot pozitivul efectului. Prevenim o boală,
un dezastru, o catastrofă (gr. catastrophe, întoarcere cu susul în jos). O prevenim cum?
Prin cuvînt. Mă întreb însă dacă această exprimare nu este pleonastică. Nu este oare
prevenirea, prin însăşi modalitatea anunţării, natura intimă a cuvîntului? Merg, aşadar, pe
calea aceasta. În Grecia, sau mai exact în mitologia greacă, Hermes era un zeu al multor
lucruri (gr. polytropos), de cele mai multe ori fără legătură între ele: al măsurii şi al
călătoriilor, al oierilor şi al poeţilor, al înţelepciunii (practice, iscusinţei, al descurcăreţilor,
am zice) şi al hoţilor, escorcilor, al comerţului dar şi un mesager, mesagerul lui Zeus.
Hermes era intermediarul, el era cel care media, mediatorul, cel care putea să treacă de
bariera fizică a omului spre lumea meta-fizică a zeului şi să lege cele două lumi. El anunţa,
prevenea, dar şi decoda, adică interpreta, de unde ne vine şi termenul hermeneutică
(derivat din hermeneus, interpret) reintrodus în cultura occidentală prin eforturile
înţelegerii lui Schleiermacher şi al contextualizării lui Dilthey. Nu vreau să vorbesc acum
despre hermeneutică (gr. peri hermeneuo) ci doar să punctez că, poate, în cuvînt există o
multitudine de aspecte care sunt proprii esenţei sale.
Ce sens are atunci introducerea? Ea, în natura ei, tinde să ne prevină. Dacă stăm să
reflectăm vom vedea că nu putem să scăpăm de această valenţă a oricărei introduceri.
Prevenirea, prin cuvînt, e o încercare de aprehendare şi, în acelaşi timp, de acceptare. În
faţa unui eveniment, chiar şi posibil, atitudinea noastră o să ţină fundamental de a şti şi nu
de a fi. De fapt aici este, cred, punctul tare, punctul de torsiune al chestiunii. Văzînd – sub
specia lecturii – ceva, nu ne mai punem problema în termenii fiinţei, însă anterior fiinţării
reale, vorbim de o fiinţare artificială, ireală, de fapt de un model al ei, de un propriu
anterior ei, dar al ei totuşi, şi deci ca să putem gîndi fiinţarea trebuie să o ştim. Dacă
Aristotel avea dreptate şi nu putem gîndi decît pe bază de imagini atunci este nevoie de
un intermediar, imaginea, Hermes, cuvîntul, logosul, care să ne prevină că fiinţa e pe cale
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
6
UBB 2009
să se întîmple, să ajungă fiinţare. Ea e pe cale să se arate, şi e pe cale să se arate într-un fel
anume, unul extra-ordinar, unul ne-obişnuit, unul pe care, poate, s-ar putea să nu-l
recunoaştem ca atare, să-l ratăm, să nu-i vedem forma (Hermes era şi zeul transgresării
formei, al transfigurării, de unde şi felul în care a fost el legat de Isus) cea nouă fiind prinşi
în forme vechi. Aşadar de aceea suntem anunţaţi, pentru că ştiind, întîmplarea fiinţei să nu
ne mai surprindă chiar aşa, iar noi să putem achiziţiona fiinţa, prelua fiinţa, accepta
fiinţarea. Fără o prevenire, fiinţa noastră n-ar putea relaţiona cu noul.
Faptul frapant şi ciudat în apariţia noului e că noi nu-l putem remarca. Aşadar noul
trebuie să fie anunţat. Prin faptul anunţării noi nu primim noul ci, in nuce, va-fi-fiind-ul1
noului, forma noului, ceva care paradoxal ne face ca în faţa noului să fim surprinşi şi ne-
surprinşi concomitent. Noul e nou doar dacă-l ştim... şi asta mi se pare extrem de
important. Noul2 nu vine niciodată singur... singur e ca şi cum n-ar veni. El trebuie anunţat,
privirea noastră trebuie "formatată" în vederea primirii noului şi astfel noul se poate acum
"instala".
Însă aici este şi o problemă de ospitalitate. În ce fel? Încercarea mea este formal şi
esenţial a-tipică unui efort cunoscut atît instituţional cît şi sociologic. Felul în care m-am
decis să tratez chestiunea ospitalităţii urbane face sistem cu însăşi ospitalitatea în act. Să
tratezi o astfel de problemă, aşa cum am încercat s-o fac eu aici, reclamă ospitalitatea la
toate nivelele.
Primul şi cel mai important nivel este cel al dumneavoastră, al cititorilor – scuzată
să-mi fie colocvialitatea. Anunţînd atipicul formal şi esenţial al lucrării vreau să vă dau
posibilitatea să vă deschideţi străinului, să fiţi gazde. N-am venit neanuţată ci, conform
uzanţelor, am trimis acest mesager ca să prevină, şi astfel să pre-anunţe, venirea mea.
Istoria pre-anunţărilor nu este una fericită de aceea insist. Pe Cristos l-au anunţat dar
oamenii tot nu l-au primit. Ei nu au fost ospitalieri, nu şi-au îndeplinit datoria de gazde, iar
cînd a venit, noutatea lui a fost aşa de puternică încît oamenii au încercat, şi au şi reuşit, să
1 Constantin Noica, Sentimentul romînesc al fiinţei, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 34
2 Ioana Agachi citează, legat acum de arhitectură, din William Morris „nu ştiu cum se face că fiecare casă care apare reuşeşte să fie cea mai urîtă” şi Teophil Gutier „modernitatea e o stare de nelinişte” vrînd să spun că apariţia obiectelor noi generează o relaţie neşteptată cu obiectele respective şi orice acţiune nou şochează, nelinişteşte dar este, pînă la urmă, asumată... cu bune şi rele. Ciprian Mihali reia ideea în formul negativă spunînd că „pînă la urmă te obişnuieşti cu urîtul!”.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
7
UBB 2009
scape de ea. De aceea cititorul are o responsabilitate: aceea a distanţei şi deschiderii, a
primirii. Străinul nu poate forţa uşa, el trebuie invitat, el trebuie întîmpinat încă de la
intrare. Prin asta gazda lasă să se înţeleagă că e pregătită pentru manifestarea străinului
ca diferit, ca extra-ordinar, ca nou, însă după un set de cadre apriori posibile şi manifeste.
Apoi este nivelul încercării noastre, una a ospitalităţii cercetătorului faţă de alte cercetări
din domenii diverse. Este tot un act al ospitalităţii să primeşti, în casa ta, în norma ta
paideică, în orizontul tău ştiinţific un alt nomos, o altă normă. Este un exerciţiu greu şi
rezultatul este uneori riscant. Însă sunt confidentă că aşa cum o serie de apreciaţi
sociologi au reuşit să combine teorii filosofice, politice, de artă, sau literare, cu teoriile
proprii sociologiei într-un sistem care astăzi ne normează cercetarea şi viziunea asupra
domeniului specific sociologiei tot la fel şi cercetarea mea poate intra într-o astfel de
categorie, nu neapărat la fel de măreaţă. Am făcut aşadar ospitalitate filosofiei şi
arhitecturii, cinematografiei şi antropologiei, fizicii şi internetului, am făcut, deci,
ospitalitate culturii. Cînd am pornit pe acest drum am gîndit o teză despre relaţia
arhitecturii cu ospitalitatea şi felul în care designul şi arhitectura unui oraş pot, sau nu, da
seama de ospitalitatea lui. N-am rămas la acest subiect, însă el este regăsit la toate
nivelele şi am încercat mereu să-l readuc în discuţie.
Invit cititorii să urmărească suma de articole ale acestei teze care constituie o
modalitate de accedere la problematica ospitalităţii urbane prin fragment şi doresc prin
asta să subliniez că numărul, cantitativul mai exact, al fiecărui subiect nu trebuie gîndit în
termeni de lungime sau claritate, şi cu siguranţă nu în termeni de exhaustivitate. Fiecare
problemă expusă trebuie reluată şi repusă şi m-am simţit cumva responsabilă, în lipsa unei
gîndiri locale extinse alocată chestiunii, să încep măcar discuţia despre ceea ce consider că
face obiectul unui posibil domeniu interesant: ospitalitatea urbană.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
8
UBB 2009
ARGUMENTUM.
Posibil ca acest text să debuşeze idiosincratic într-un argumentum ad nauseam
sau, poate chiar mai rău, într-un, pretins, argumentum ad populum. Contrar specificului,
voi încerca să abordez (şi concomitent să mă depărtez de situaţia descrisă anterior) şi să
expun problema în chestiune plecînd de la o experienţă personală, sau cel mult de grup
(restrîns), fără a o considera, tocmai de aceea, o frondă cutumei.
Cineva, nu-mi mai amintesc cine, spunea că istoria culturală a omenirii se poate
foarte uşor plia pe trilema lui Gorgias: nimic nu există; dacă totuşi ceva ar exista, acel ceva
nu ar putea fi cunoscut; dacă totuşi ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat.
Începutul cunoaşterii este deschis de o simbolică ieşire din peşteră visată încă de un
contemporan al lui Gorgias, Platon, într-un text ce urma să devină un locus al gîndirii,
dialogul Republica. Însăşi Aristotel şi-a început3 Metafizica cu o propoziţie care afirmă
deja locul lui în schema de mai sus: „Toţi oamenii poartă în firea lor aspiraţia de a şti.”
Sfîrşitul acestei metafizici ontologico-gnoseologice este anunţat de o altă ieşire din
peşteră, aproximativ două mii de ani mai tîrziu, ieşirea lui Zarathustra şi, odată cu el,
moartea zeilor, a metafizicii, a structurilor şi ierarhiilor, a verticalităţii. Lumea a devenit
pur orizontală şi direcţia ei este înspre comunicare, şi mai mult, spre conectare.
În acest deschis, cel al comunicării şi conectării, se înscrie şi cercetarea noastră.
Dacă ceea ce Heidegger spunea, şi anume că fiinţa omului se dezvăluie în locuire, este
adevărat, atunci teza de la care pornim este că ospitalitatea se regăseşte cel mai bine, în
dimensiunea ei dinamică, coordonatoare şi primă, în felul în care ne gîndim, ca generatori
ai spaţiului urban, al lumii noastre (la-îndemînă) urbane, oraşul, locuirea, spaţiul, locul.
Atitudinea noastră, ca urbanitate a noastră, este cea care exprimă, pînă la urmă, calitatea
noastră de locuitori urbani, şi astfel, modul nostru de a fi ospitalieri. Voi încerca să
analizez aceste categorii cu referire directă la oraşul Cluj-Napoca şi la felul în care el ne
apare, ni se revelează, atunci cînd îl privim în calitate de celălalt (sau altul) dar şi în calitate
de locuitor.
3 Aristotel, Metafizica, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 49
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
9
UBB 2009
A doua teză de la care încercăm să gîndim ospitalitatea urbană este venită pe
filiera Christian Norberg-Schulz – Augustin Ioan, deşi teza este deja un locus diseminat, şi
diseminant, la o serie de alţi mari autori şi nu numai: oraşul este un organism4. Gîndul
acesta mi-a dat şi structura acestei teze, prin analogie cu organismul uman, precum şi
modul în care am tratat subiectele şi problematicile alese. Prima parte este dedicată
structurii (anatomiei) oraşului şi cuprinde o serie de texte ce se grupează în jurul a ceea ce
cred că face figură de structură: locul, morfologia, spaţiul, construcţia, locuirea ca ridicare
de construcţii, spaţierea ca delimitare spaţială. Apoi urmează un capitol dedicat socialului
(fiziologiei) oraşului, oamenilor, comportamentelor sociale pe care le-am considerat
conexe temei ospitalităţii urbane şi gîndirii locuirii urbane aşa cum am conceput-o pe
aceste temeiuri. Dar pentru că toate acestea, anatomia şi fiziologia, sunt cele cărora în
practica medicală li se întîmplă lucruri aberante care le modifică sau distrug atît structura
cît şi funcţionalitatea am ales să introduc şi un capitol dedicat patologiei (în cazul
anatomiei oraşului, structura, dar şi morfopatologiei, în cazul formei oraşului, felul
construcţiilor) şi fiziopatologiei (în cazul fiziologiei oraşului, socialul) oraşului şi locuirii, a
socialului şi a gîndirii şi care se substructurează pe două concepte deja extrem de
vehiculate: toxicitate (pentru ceea ce ţine de structura şi morfologia oraşului, adică de
tipul construcţiilor, de felul spaţiilor, etc) şi poluare (pentru tot ceea ce ţine de imputul
uman aberant faţă de chestiunea locuirii şi a oraşului).
*
4 Augustin Cîmpeanu, Vasile Mitrea, Eugen Pănescu, Ciprian Mihali, Emanoil Tudose şi Ioana Agachi sunt, cu toţii, sunt de acord cu ideea oraşului ca organism şi văd în paralela cu doctorii o bună comparaţie.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
10
UBB 2009
INTERVIU ŞI OSPITALITATE. OBSERVAŢIA.
Am lăsat pentru acest moment una din caracteristicile importante ale ospitalităţii
generată de ocazia acestei lucrări: interviul în relaţia lui cu ospitalitatea.
Faptul de a realiza o serie de interviuri a fost o cerinţă instituţională, una care, se
pare, ţine de felul de apropriere şi recunoaştere, mai mult sau mai puţin birocratică, a
faptului că ceva, de tipul unui text şi a unei cercetări, se poate califica în parametrii
ştiinţifici ai unei lucrări de sociologie. Tema ospitalităţii este una care integrează actorii
urbani, pe care i-am împărţit în autorităţi, „consumatori” (publicul larg), „doctori”
(arhitecţii, urbaniştii, fenomenologii cotidianităţii, eventual oameni de presă – şi în genere
ne referim la gînditorii şi practicienii calificaţi) şi oraşul, însă limitarea resurselor noastre
găzduite de prilejul unei lucrări de licenţă ne-a făcut să selectăm pentru interviu cîţiva
arhitecţi, filosofi şi urbanişti pe care i-am considerat importanţi, iar pentru oraş am
intreprins observaţia. Criteriile alegerii celor intervievaţi ţin atît de gradul de calificare şi
notorietate a figurilor lor, concomitent cu angajarea lor în procesul dezvoltării urbane, cît
şi de coincidenţă, sau de nişte criterii accidentale care nu pot fi depăşite, şi care cad sub
genul lui „stiu pe cineva, care ştie pe cineva... etc”.
Pentru lista iniţială am folosit atît persoane despre care ştiam deja cît şi persoane
despre care observasem că presa locală le cere mereu imputul asupra unor chestiuni de
urbanistică şi arhitectură. Nu am renunţat nici la cei pe care-i ştiam anterior, cum este
cazul lui Ciprian Mihali şi Alexandra Groza. În plus, am folosit acolo unde am găsit de
cuviinţă informaţii din variantele electronice ale ziarelor clujene. Din păcate timpul şi
circumstanţele au făcut ca o bună parte din lista iniţială să nu fie inaccesibilă unui interviu
aşa că, într-un final, lista s-a redus la unsprezece persoane pe care am reuşit să le
intervievez.
Observaţia a luat în considerare în primul rînd cunoaşterea anterioară a oraşului,
lucruri pe care le-am observat în timp, fără să le pun în legătură neapărată cu teza, dar şi,
ulterior, o observaţie a unor puncte pe care interviurile mi le-au sugerat ca importante.
Interviurile au fost înregistrate sau au făcut obiectul unor conversaţii pe mail.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
11
UBB 2009
[Oraşul]
Oraş. Utopie. (p. 12)
Oraş. Arhitectură. (p. 18)
Oraş. Poartă. (p. 26)
(Kh-)Oraş. Toxicitate. (p. 32)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
12
UBB 2009
ORAS. UTOPIE.
Cosmos5. Ce frumos sună! Aproape că-ţi vine să verşi o lacrimă cînd vezi minunăţia
unei bolte înstelate sau curcubeul sau o pădure foşnind după ploaie. Chaos. Încă-l mai
considerăm antonimul cosmosului şi bine facem!
Fără această antiteză am fi forţaţi să recunoaştem că, vorba lui Sartre, "L'enfer
c'est les autres", însă, în cu totul alt sens. Care „autre”, care alţii/ceilalţi? Ce sens mai are
azi întrebarea despre „alţii”? Suntem doar noi aici şi nu prea mai diferim: viaţă pe alte
planete n-am găsit, Dumnezeu e mort, aşadar, care „alţii”? Poate că Sartre a vrut să ne
spună altceva, sau poate n-a ştiut nici el cum s-o spună bine. „Huis Clos” sau „No Exit” sau
„Fără Ieşire” vrea să ne sugereze încă de la prima scenă că se intră în Infern, în Chaos.
Fals! Nimic mai fals! No Exit nu vrea să spună că nu avem scăpare, că suntem închişi pe
dinăuntru iar dorinţa noastră e să scăpăm cît mai repede (sau să ne torturăm unii pe alţii
cum de fapt facem de cînd ne ştim) ci, din contră, că ne-am încuiat pe dinafară, că suntem
fericiţi cu alegerea făcută dar ne place să batem cu graţie cîmpii despre Epoci de Aur şi
Paradis, despre Ierusalimul Ceresc sau Shangri-La, despre cîmpiile Elisee sau Veşnicele
Plaiuri ale Vînătoarei de vreme ce măcar două din utopiile noastre, distopii de acum, au
ajuns să se şi materializeze: oraşul şi... cocaina6!
Adevărul e că nu chaosul este antonimul cosmosului ci nomosul7, iar de la nomos
ajungem la prima şi cea mai utopică realizare (sic!) umană: ORAŞUL! Cum aşa? Trăind într-
o cultură occidentală o să iau ca bază a acestei explicaţii8 una din sursele acestei culturi
(deşi sunt convinsă că vom găsi în toate culturile un astfel de moment). Cicero spunea
despre Socrate că a coborît filosofia din Cer în Cetate. Este interesantă oare această vagă
antiteză Cer-Cetate pentru discuţia noastră sau miza ţine de coincidenţă? De ce n-a spus
5 Cosmosul (gr. κόσμος) este un sistem ordonat, aşezat în ordine. Astăzi este folosit ca sinonim pentru Univers
pentru că pastrează şi una din semnificaţiile ruseşti ale termenului care înseamnă spaţiu. 6 Există un poem medieval (1315) intitulat „Tărîmul Cokaygne” şi descrie „paradisul omului sărac”, un ţinut al
orgiei, hedonism pur, undeva în Spania. 7 Lege (Gr. νόμος, nómos; pl. νόμοι, nómoi). Substantivele nómos şi nomós derivă ambele din verbul νέμω,
némō, a distribui, a parcela, a împărţi, a aloca o porţiune, unde nomós fiind rezultatul împărţirii iar nómos fiind
maniera, sau metoda, impărţirii sau distribuirii. 8 Leo Strauss, Cetatea şi Omul, Polirom, Bucureşti, 2000
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
13
UBB 2009
Pămînt? Tindem – şi dacă nu noi atunci strămoşii noştrii cu siguranţă – să opunem Cerul
Pămîntului iar pentru neatenţi introducerea Cetăţii face doar să încurce gîndirea şi s-o
forţeze în metaforă. De fapt şi Cerul şi Pămîntul aparţin Naturii şi toate acestea erau în
vreme aceea considerate Zei. Omul a fost făcut de zei ca o replică a lor, odrasla lor, o
copie imperfectă. Vine o vreme în viaţa odraslelor – fie ele divine sau umane, perfecte sau
(cu atît mai mult) imperfecte – cînd vor să-şi trimită părinţii pe altă planetă ca să poată
fuma, să poată face sex cu prietenul sau să se poată juca liniştiţi pe calculator sau asculta
muzica generaţiei lor cu boxele la maxim. O vreme în care să-şi găsească singure sensul
Binelui şi Răului, a Nordului sau pur şi simplu să nu facă nimic şi să nu li se zică să facă
ceva. Unele odrasle pleacă la discotecă, sau în Alaska9 sau pleacă din această lume
sinucigîndu-se, fiul risipitor pleacă în lume, însă omenirea unde să plece cînd totul era
Natură? NICĂIERI sau NICIUNDE! Şi tocmai asta e utopia10 iar cu aceasta omenirea a
descoperit ne-Naturalul, sau nomosul, şi de la el CETATEA!
Ţin să completez exemplul cu o remarcă a lui Aristotel din Politica11: primul om care
a inventat ştiinţa politicii, adică ştiinţa prin care oamenii să fie fericiţi şi să trăiască în
bunăstare şi consens în cetate, să se conducă singuri şi să trăiască independenţi, a fost un,
ce-am numi astăzi „metrosexual12”, adică cum personaj de sex masculin, pedant şi atent
cu sine, înclinat spre gîndirea raţională dar ancorat într-o bună tehnicitate, un personaj
interesat de cetate dar nu atît încît să participe politic la conducerea ei şi care – atenţie! –
inventase diviziunea cetăţilor! Altfel spus un fel de arhitect, sau, şi mai exact: urbanist.
Numele lui era Hippodamus. Cetatea sa, precum şi legea cetăţii, era divizată, sau împărţită
(v. Nomos, nota 5, p. 10), în trei... dar asta chiar nu mai prezintă importanţă de vreme ce
vorbim despre primul om ce a propus o cetate prin împărţeală, spaţiere, regularizare,
etc... adică, urbanism.
9 Filmul „Into the Wild” (2007) este un astfel de exemplu preluat din realitate şi care s-a terminat cu moartea
protagonistului. 10 Termenul (gr. οὐ, fără, şi τόπος, loc, adică fără-loc, lipsită-de-loc, ceva de nu există într-un loc şi ca atare nu
există) apare în titlul unei lucrari din 1516 e.n. scrisă de Sir Thomas More şi care descrie o comunitate ideală,
separată pe o insulă în Oceanul Atlantic şi care are un sistem socio-politico-legislativ aparent perfect. 11 Aristotel, Politica, II, 7-8, 1267 b 18 sqq. 12 „El era fără pereche şi sub alte aspectele ale vieţii, din cauza mîndriei sale, astfel încît unora li se părea că îşi
îngrijea prea minuţios părul bogat şi elegant, apoi purta haine simple şi comode nu numai iarna, dar şi pe
timpul verii, pretinzînd apoi că el este cunoscător al întregii naturi”, Aristotel, Politica, Polirom, 2001.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
14
UBB 2009
Cetatea este, prin esenţă, cea mai nenaturală stare pe care omul o putea găsi şi
este aşa tocmai pentru că el a fugit de, şi din, Natură. Însă cum cultura noastră
înregistrează revenirea fiului risipitor tot aşa omenirea, ne mai fiind posibilă întoarcerea,
fanteziază, sau proiectează, la infinit pe tema re-unirii cu Natura13: sub diverse forme.
Termenul de utopie14 susţine însă o ambiguitate terminologică15 care-i dă şi sensul pozitiv
şi ideal pe care dorim să marşăm aici. Acest dublu înţeles, care a fost cu siguranţă
intenţionat16, reia o serie de momente culturale care se originează tot în scrierile antice şi
regăsim astfel, tot în Politica lui Aristotel, că cetatea era modalitatea prin care oamenii
doreau să-şi realizeze o viaţă-mai-bună17. Această viaţă mai bună ţine de cîteva idealuri şi
posibilităţi proprii acestui fel de organizare pe care Aristotel îl numeşte comunitate
politică dar care nu poate avea loc decît într-o cetate18. La Aristotel fericirea coincide cu
virtutea, iar această apropiere conceptuală nu este unică în vremea sa, sau mai apoi.
13 Sorin Filip spune că „un amestec de elemente naturale şi antropice nu-ţi crează senzaia de suprasaturare chiar şi cînd sunt fluxuri mari de oameni în acel loc” şi marşează pe ideea că într-un astfel de cadru individul se dezvoltă sănătos, „şi la minte şi la trup”. 14
Gr. εὖ, bun, şi τόπος, loc, de unde ambiguitatea loc-bun (sau mai bun, cel mai bun) şi fără-de-loc. 15
„Pentru intelligentsia latinizantă a Europei secolului al XVI-lea, cuvîntul utopia, chiar detaşat de opera pe care
o denumea, putea deveni subiectul unor pătimaşe incursiuni prin arcanele etimologiei. Morus, creînd termenul,
uram o modă a calambururilor poliglote care desfătau cercurile cunoscătorilor de elină şi latină. Cu mult timp
înaintea apariţiei cărţii sale Morus şi Erasmus se referiseră în corespondenţă la Nusquama nostra (de la
adverbul latin pentru „nicăieri”), iar un alt prieten, umanistul francez Guillaume Bude, îi scria lui Morus ca să-l
felicite pentru Udepotia (de la adverbul grecesc „niciodată”). Pronunţat latineşte, cuvîntul utopia părea un
avatar al sintagmei eleate topos atopos, fiind format dintr-un derivat de la topos, „loc”, prin adăugarea
prefixului ou-, o particulă cu sens negativ. Outopia însemna prin urmare „locul care nu există”. Semnificaţia era
clară (...). Numai că soborul cancelar englez, care a ales martiriul şi avea să fie sacrificat, era în fond tot un
„vesel umanist”: speculînd pronunţia engleză a numei insulei perfecte, Morus implica un alt prefix, eu-, care
conota atribute pozitive, de la „bun” pînă la „ideal”, prosper, perfect. Poetul laureat al insulei Utopia scria pe
bună dreptate în eulogia ataşată cărţii lui Morus: „De aceea nu Utopia, ci mai degrabă numele meu e cu
adevărat Eutopia”. Aşadar, spunînd pur şi simplu utopia, trebuie să păstrăm etimologia programatic ambiguă a
termenului, care spune singur că locurile fericite au un cusur: nu există”. Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra
imaginarului social, Idea, Cluj, 2005, p. 13 16 Utopia este titlul unei cărţi scrisă în 1516 de către Sir Thomas More care descrie o insulă fictivă în Oceanul
Atlantic concomitent imposibilă şi absolut bună. Argumentul „insulei fericiţilor” nu este unul nou ci el apare ca
topos cultural cu mult timp înainte. 17 Cuplul zen – eu (Gr. εὖ) zen apare în tot cuprinsul Politicii ca diferenţă specifică a Cetăţii faţă de orice alt
sistem de asociere sau comunitate. V. şi Al. Baumgarten, „Conceptul răgazului şi unitatea tematică a Politicii lui
Aristotel”, în Filosofia Politică a lui Aristotel, Polirom, Iaşi, 2002, p. 173. 18 „”În politică, spre deosebire de fizică, percepţiile sunt fapte”, scria Lionel S. Johns, director adjunct al OTA din
Senatul Statelor Unite... Cine ar mai putea nega astăzi că POLIS-ul care, etimologic, stă la baza cuvîntului
POLITIC, face parte din domeniul faptelor percepţiei?”. Paul Virilio, Spaţiul Critic, Idea, Cluj, 2001, p. 23
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
15
UBB 2009
Poate că nu este exagerat să spunem că această separare de Natură a produs în om
reflexivitatea, gîndirea, şi de aici Cultura. Este însă interesant faptul că Aristotel oferă un
alt motiv acestei treceri – de la Natură la Cultură19 – decît Levi-Strauss considerînd că nu
asumarea sistemului rudeniei ci depăşirea acestuia şi asumarea prieteniei este ceea ce
omul realizează în Cetate, spre bine lui, în vederea vieţii mai bune. Ca virtute, omul fericit
trăieşte în conformitate cu raţiunea, cu raţiunea practică (gr. Φρόνησις, gîndire morală
practică) care este adevărata activitate a vieţuitorului politic (gr. ζῷον πολιτικόν).
Nu este însă un mister că tot aici omul a înţeles şi alienarea20, distanţa şi
despărţirea de o instanţă a cărei nume s-a pierdut cu timpul şi a rămas ca simplu „dor” –
acest cuvînt romînesc care denotă tînjirea sufletului către ceva mai degrabă necunoscut
decît uitat – sau, cum foarte frumos o spune Tzvetan Todorov21, dezrădacinarea ce
acţionează ca o buimăceală, tulburare, sau dezorientare prin schimbarea obiceiurilor. Ne-
am trezit cu toţii într-un mediu nefamiliar, unul în care era nevoie de permanentul noastru
imput – sub forma raţionalului – ca să fie viabil, trăibil. Am dezvoltat astfel
comportamente şi activităţi care nu-şi mai conţin scopul, care ne subordonează mai mult
sau mai puţin agresiv unii altora, care ne excită, sau irită, care ne depresează sau ne
bucură dar care toate ne sunt venite din noi şi le simţim ca proprii şi ne trezim uneori
tînjind ceva ce nu ştim dar care ni se prezintă ca acea frumoasă formulă lacaniană: „legea
tatălui”. Ceva după care şi fiul risipitor ducea dorul cînd a hotărît să revină acasă şi să intre
iar în ordinea tatălui.
Acatholia22 (gr. a, alpha privativum, katholou, general, refuzul conştient al
generalului), boala civilizaţiei, a refuzului istoriei, pentru că ce sens mai are istoria cînd ne
trăim viaţa în interiorul unui zid (precum China) şi ne ratăm conştienţi destinul tragic23 ca
asumare şi tentare a limitei. Simptomele acestei boli ţin de limbă (limba engleză prin
19 Am în vedere aici distincţia structuralistă dintre Natură ca ceea ce ste spontan şi universal (cum arătam mai
sus) şi Cultură ca ceea ce este variabil şi normativ. J. Derrida, „Structura, Semnul şi Jocul în discursul ştiinţelor
umane”, în Scriitura şi Diferenţa, trad. de B. Ghiu şi D. Ţepeneag, Univers, Bucureşti, 1998, p. 378. 20 Sorin Filip vede alienarea ca o cauză a aglomerării urbane de obiecte care nu stau la locul lor ci intră în spaţiul considerat de el public, şi în plus, felul în care este gîndit şi topografiat spaţiul public, fără niciun feedback al celor care intră în el, în face inapropriabil şi distant. 21 Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 18 22 C. Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Univers, Bucureşti, 1978. 23
G. Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Univers, Bucureşti, 1975.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
16
UBB 2009
simplitatea, „masculinitatea” şi sobrietatea ei cum o arăta lingvistul danez Jaspersen), de
ziar (că a fost unul din primele producţii ale spaţiului public), de modă (îmbrăcămintea,
comportamentul social, libertăţile individuale), apoi de mecanizare-tehnicizare (tipic
englezească) ca dominare a Naturii. Acatolia apare deci ca fenomen de renunţare la
sensuri generale de necontrolat şi regăsirea unor sensuri individuale reale din cunoaştere
(pozitivism), din sînul persoanei sau din cuprinsul societăţii istorice, şi aplicare a
determinaţiilor şi manifestărilor de un fel sau altul la situaţii reale. Lăsate libere acestea
reprezintă şi haosul lor. Le trebuie o fixaţie şi un adevăr, un hic et nunc al singularităţii
individuale. Este epoca primatului economic organizat şi al bunei administraţii, a cronicii şi
proceselor verbale, a ceea ce Boris Groys numea24: „trecerea de la opera de artă la
documentaţia de artă”, lumea vizualului (cu cinematografia şi televizorul), dar şi cu spleen-
ul sau alienarea proprie oraşului, cu contingenţa şi punctualitatea, exactitatea ce ne
caracterizează deplin.
Trebuie să revenim şi să reamintim că omul a fugit de zei întemeind cetatea iar cînd
a uitat originea sa, fantezia sa a început să proiecteze reîntoarcerea la un acasă la fel de
utopic ca utopicul locuirii sale momentane. Este o mişcare ciclică înregistrată aici însă, aşa
cum o să încerc să arat în cuprinsul acestei lucrări, trăsăturile antogoniste care
dezechilibrează dar şi echilibrează viaţa oamenilor de azi, ca locuitori predilecţi ai cetăţii
ca oraş, sunt pe lîngă reveriile legate de re-unirea cu natura şi cele de uitare a naturii şi de
unificare a lor, a tuturor împreună, atît ca masă cît şi ca indivizi punctuali conectaţi şi
interconectaţi.
Proiectul utopic al cetăţii îşi manifestă astăzi ultimele caracteristici evolutive ca
lume mai bună şi ca distrugere a tipului de lume aşa cum a fost el cunoscut pînă în secolul
20, adică o lume cu accente atît verticale cît şi orizontale şi care propunea, prin
restructurare, aglomeraţia urbană ca mod propriu al omului de a actualiza, azi şi pentru
totdeauna, forma mai bună a vieţii lui. Vectorul viitorului este extrem de important şi asta
face ca încă oraşul, cu toată gama variată şi aproape sinucigaşă de remanieri şi structurări
prin care a trecut, să mai constituie încă baza inalienabilă a locuirii nostre. Însă ceva ne
24
B. Groys, Topologia aurei şi alte eseuri, Idea, Cluj, 2007.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
17
UBB 2009
spune că felul în care omul trebuia să locuiască sub maniera construirii de construcţii s-a
modificat radical.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
18
UBB 2009
ORAŞ. ARHITECTURA.
Consumismul nu ţine doar de mall sau supermarket. El difuzează în toate straturile
vieţii, iar viaţa, aşa cum o ştim, ţine explicit şi implicit în proporţie aproape totală de oraş.
Aşadar oraşul respiră consumismul prin toţi porii. De ce nu şi în arhitectura lui?!
Urbanizarea rapidă (cel mai recent caz, China), deteriorarea, la fel de rapidă a vieţii
urbane, stresul mondial geopolitic, disfuncţionalizarea spaţiului public şi urban, însoţesc
unanim lipsa responsabilităţii sociale, şi de mediu, în practica exclusivistă a creării spaţiului
urban şi a designului clădirilor. Lipsită o direcţie care să asume un sens, arhitectura
modernă cade în narcisism, autogratificare afaceristă, alienare. Individul şi-a cîştigat,
împreună cu toate celelalte drepturi, şi pe acela al expresiei individuale în arhitectură, deşi
este clar că individul de rînd nu este racordat la axa de termeni şi valori arhitecturale.
Peisajul urban şi clădirile zilelor noastre sunt martorii nu doar a unei lipse crase de acuitate
culturală dar şi a unui ethos anacronic şi schizofrenic.
Istoria ne arată că patternul arhitectural în cultura noastră urmează un echilibru
stilistic între nevoile sociale, culturale şi economice ale unei epoci şi soluţiile tehnice şi
tehnologice disponibilie. Forma şi expresia arhitecturală ţine şi politic de felul în care
individul este considerat într-o epocă sau alta. Urmînd această simplă cale a cauzei şi
efectului în explicarea tendinţelor moderne în arhitectură şi design urban ajungem să
observăm o slabă încadrare în aceşti termeni deşi forma politică a vremurilor noastre este
poate prima capabilă să ofere individului poziţionarea necesară pentru a-şi decide şi
determina singur calitatea mediului său urban în corelaţie cu managementul raţional al
resurselor planetei. Poate că este nevoie de o nouă responsabilitate care să readucă
arhitectura la locul ei de drept în domeniul public şi privat25.
Cînd arhitectura emulează ultimele mode, direcţii artistice şi culturale sau pura
raţiune economico-corporatistă ea poate pierde contactul cu realitatea obiectivă a vieţii
urbane de zi cu zi şi pierde, astfel, orice relevanţă socială. Recent (de fapt încă din 1984)
25
Derek Thomas, Architecture and the urban environment, Elsevier Science & Technology Books, 2002.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
19
UBB 2009
OMS a demonstrat existenţa unei boli numită „sick building syndrome26” ce afectează mai
mult de 30% din efectivul celor care lucrează în clădiri noi de birouri sau clădiri refăcute ca
să susţină cerinţele moderne ale mediului de lucru corporatist. Este aşadar evident că
tehnologia care trebuia să ne îmbunătăţească viaţa a dat la iveală o serie de produşi
secundari extrem de riscanţi astfel încît acum trebuie să ne întrebăm asupra gradului de
securitate medicală pe care casele şi locurile noastre de muncă ni le oferă fără a mai
accentua faptul că ne-am bazat pe mijloace extrem de costisitoare energetic pentru a
corecta ceea ce se poate numi un caz grav de arhitectură proastă. Medii care risipesc
energia şi consumă resursele importante sau rare ale planetei nu doar că poluează atunci
cînd sunt acestea prelucrate dar ofensează prin destabilizare nonarmonică sănătatea şi
sensibilitatea noastră şi violează mediul în care trăim.
Profesiunea de doctor arhitect este una la care se face de multă vreme referinţă
(Rand 1991). Arhitectura care şi-a pierdut calea dreaptă a submis zeilor moderni ai
Tehnologiei, Eficienţei şi Exhibiţionismului modelînd negativ societatea în care trăim şi
alterînd percepţia societăţii asupra valorilor culturii arhitecturale de calitate27. Trăim într-o
lume în care valorile culturale proprii sunt amalgamate sau abandonate în numele unui
universalism estetic barbar şi chicios.
În cartea sa, „Gaia, a new look at life on earth”28, J. Lovelock a expus o ipoteză
interesantă: că pămîntul şi toate sistemele lui vii sunt o entitate organică. Gaia, zeiţa
greacă a pămîntului, se prezintă ca un organism viu. Ceea ce omul fără consideraţie face,
este să inoportuneze decisiv menţinerea funcţiilor acestui organism, iar acest lucru se
26 Conform Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Sick_building_syndrome) „sick buildings syndrome” (SBS)
se datorează defectelor de arhitectură şi amenajare interioară a unor clădiri moderne şi ţin în principal de
sistemele de încălzire, ventilare şi aer condiţionat. Alte cauze au fost atribuite gazelor emanate de diverse
materiale folosite în construcţie şi amenajare, unor compuşi organici volatili, mortarelor, a ventilării improprii a
ozonului ca produs secundar de utilizare a unor aparate moderne, a unor chimicale industriale uşoare sau a
lipsei filtrelor adecvate de aer. Siptomele sunt de cele mai multe ori: iritaţii a ochilor, nasului, gîtului, o stare
generală proastă de sănătate sau neurotoxicitate, iritaţii tisulare, reacţii hipersensibile nonspecifice, senzaţii de
gust şi miros alterate. Pacienţii pot exhiba simptome diferite ceea ce face ca sursa comună să nu poată fi mereu
confirmată. Simptomele tind să remită sau dispar total după ce pacienţii sunt scoşi din mediul viciat. 27 Cînd spun calitate nu mă refer la o caracteristică axiologică şi la un echilibru între ceea ce viaţa pare a cere
pentru a exista în limitele unei funcţionări apropiate de punctul ei iniţial. 28 James Lovelock, Gaia A new look at life on Earth, Oxford University Press, 1979 (sursa:
http://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/us/gaia.htm)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
20
UBB 2009
vede în distrugerea stratului de ozon şi încălzirea globală care au produs schimbări majore
în comportamentul climatic şi biologic într-un timp foarte scurt.
Pe de altă parte cultura germană înregistrează concomitent (anii ‘70) un concept şi
o filosofie subsumate în Baubiologie, sau biologia construcţiilor29. Scopul este de a
influenţa designul şi construirea clădirilor pentru a încorpora necesităţile fizice, biologice
şi spirituale ale oamenilor mizînd pe faptul că o mare parte din bolile omenirii se
datorează unei proaste economii (gr. oikonomia, managementul casei) a materialelor şi
resurselor unei case care tinde să devină mai poluată chiar decît mediul extern. Casa
noastră este comparată cu o piele, a 3-a piele (a 2-a fiind hainele), şi care trebuie să
asigure o serie de funcţii vitale pentru corpul locatarilor: protecţie, separare, respiraţie,
absorbţie, evaporare, regularizare şi comunicare. Textura, servicile, culoarea şi mirosul
unei clădiri trebuie să rezoneze armonic cu noi şi cu mediul într-o viziune holistă aspura
locuirii noastre.
După cum admitea şi Ciprian Mihali, alături de alţi cîţiva intervievaţi, o arhitectură
nu poate să modeleze o societate umană după cum oamenii o doresc să fie însă are un
impact esenţial asupra ei şi a celor care trăiesc în ea. Se pare că este esenţial feedbackul
celor cărora un complex arhitectural li se adresează. Acolo unde arhitecţii au procedat
într-un mod „a priorii”, modelînd după propria lor viziune ludică spaţiul şi mediul unei
comunităţi, eşecurile au fost imediate şi imense30. Fără o sondare precisă a nevoilor
sociale şi culturale ale unei comunităţi priza realităţii poate fi foarte uşor pierdută iar
efectele sunt catastrofale.
Revenind la problema arhitecturii, putem spune că în era pluralismului orice stil
arhitectural poate avea egale şanse de exprimare şi realizare însă de cînd este arhitectura
o pură chestiune de gust?! În orice oraş în care o largă mulţime de oameni este gîndită,
formele31 mediului urban trebuie să se asigure că sunt viabile şi sustenabile pentru astfel
29 În America există un Institut care se ocupă cu promovarea principiilor Baubiologi-ei
(http://buildingbiology.net/) 30 Exemplele sunt multiple însă oraşul Brasil sau intervenţia lui Le Corbusier în capitala Indiei sunt citeva
exemple ample al căror rezultat poate fi apreciat prin magnitudine. 31 Pentru Sorin Filip „oraşul vorbeşte prin cromatică şi morfologie iar spaţiul urban este condamnat să adopte forme dintre cele mai diverse, iar noi suntem răspunzători, ca factori, de influenţarea cromaticii şi morfologiei
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
21
UBB 2009
de scenarii. Practic s-a observat că, spre exemplu, pentru comunităţile cu un venit mai mic
nevoile culturale nu sunt susţinute de dezvoltarea pe verticală ci de cea pe orizontală iar
percepţia asupra spaţiului orientat vertical şi locuit vertical este negativă şi incumbă
comportamente de alienare şi violenţă care nu doar că induc eşuarea investiţiilor
economice în astfel de zone dar deteriorează stabil calitatea comunităţilor respective. O
înţelegere viabilă a influenţelor culturale asupra spaţiului urban, aşa cum s-a văzut în
multe exemple istorice (oraşele Viena, sau Paris), este o trasătură esenţială a oricărui
urbanist sau arhitect care vrea să răspundă pozitiv nevoilor culturale ale socialului.
Dacă teza oraşului ca organism se păstrează, iar Vasile Mitrea şi Eugen Pănescu
tind să fie de acord cu acest punct – cu menţiunea făcută de Ciprian Mihali cum că oraşul
este anatomia iar oamenii fiziologia lui – atunci este totuşi ciudat că gîndirea biasată total
spre economic şi afacere continuă să ignore principiile şi valorile umane cu care rămîne
forţată astfel să coabiteze şi să lucreze. Organismul oraşului consumă imense cantităţi de
energie şi materiale pe care le remite sub alte forme – nocive – mediului ecosistemic al
oraşului în care locuitorii săi respiră. Grija este importantă nu doar în proiectele mari ci şi
în fiecare mic proiect pentru că întregul sistem resimte orice modificare. Regretabil este
că de obicei modurile de dezvoltare şi reamenajare/reparare a zonelor urbane se fac pe
sisteme sau dimensiuni individuale sau singulare (canalizare, reţele de transport, etc.).
Pentru mine Clujul era notoriu prin acele momente cînd în urma unei intervenţii la o şosea
sau la un trotuar, după ce echipa tehnică termina lucrul şi zona respectivă arăta calitatea
unei reamenajări bune, în decurs de o săptămînă sau două o altă echipă intervenea la o
problemă de canalizare şi spărgea textura şoselei sau a trotuarului pentru ca în urma
intervenţiei lor să rămînă o gaură în pavaj, sau în cel mai bun caz, o inestetică „pată” de
alt material care acoperea în grabă şi de mîntuială perimetrul unei operaţii edilitare care
„urla” a necomunicare şi dezinteres atît pentru oraş şi locuitorii lui cît şi pentru munca
celorlalte echipe care reamenajaseră zona.
Christopher Alexander (A New Theory Of Urban Design, 1987) întroduce formulările
cu care designul urban trebuie abordat concluzionînd că atunci cînd ne uităm la oraşele
urbane”. Spaţiul urban poate fi agresiv, repulsiv, obositor, relaxant în funcţie de felul în care „asociază cromatica şi morfologia”.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
22
UBB 2009
frumoase ale trecutului suntem mereu impresionaţi de sentimentul că ele sunt cumva
organice. Acest sentiment al organicităţii32 nu este un sentiment vag al relaţiilor cu
formele biologice şi nu este nici o analogie. Este, din contra, o viziune clară a unei calităţi
structurale specifice pe care aceste vechi oraşe le au, iar acestea sunt dictate de faptul că
fiecare din aceste oraşe a crescut ca un întreg sub legile proprii al întregului lui specific.
Noi putem simţi această calitate de întreg nu doar la scară mare ci în fiecare detaliu:
restaurante, trotuare, case, magazine, străzi, parcuri, grădini şi ziduri. Chiar şi în felul în
care arată balcoanele şi ornamentele. Aceste calităţi nu există în oraşele construite azi
mai ales pentru că nu există o disciplină care activ să impună o astfel de idee a calităţii.
Nici arhitectura, nici designul urban, nici urbanismul nu ia ca principală sarcina crearea
unui, şi după un, astfel de criteriu holistic. Arhitectura este prea preocupată cu crearea
unei construcţii singulare, urbaniştii cu implementarea unor ordine din PUG, iar designerii
urbani au un diletantism ce ţine de ideea lor că o problemă poate fi rezolvată la nivel
vizual, estetic.
Climatul urban super densificat contribuie substanţial la apariţia unor microzone ce
diferă unele de altele prin condiţii termice. Aceste situaţii sunt accentuate de dependenţa
de tehnologiile de generare a căldurii şi de reducere a temperaturii în vederea confortului.
Astfel de zone urbane arată cît de puţin a fost luat în calcul utilizatorul urban extern şi cît
de neimportante au fost nevoile lui în structurarea spaţială a acelor zone. Lipsa razelor
solare sau umbra excesivă, precum şi opusul acestora, fac acele zone total inpracticabile.
Scala la care este gîndită o zonă de zgîrie-nori, spre exemplu, arată perturbările clare în
proporţie, şi în gîndirea unei proporţii care să invite utilizatorul urban. Au fost schiţate o
serie de puncte sau factori (Koenigsberger, 1974) care diferenţiază climatul urban de cel
regional:
• Introducerea unor suprafeţe, în pavaj şi cladiri, din materiale care absorb radiaţia
solară şi reduc evaporarea
• Conştientizarea legii fizice prin care apropierea a mai multe clădiri foarte înalte
induce o perturbare în viteza vîntului, adică duce la creşterea ei dramatică
• Culorile clădirilor joacă un rol important în absorbţia şi desorbţia căldurii
32 Eugen Pănescu consideră că îmbătrînirea organică a oraşului este unul din „semnele lui de trai”
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
23
UBB 2009
• Gazele eliminate de instaliaţii de răcire, motoare de autovehicule, fabrici uzine
crează o pătură care blochează razele soarelui dar şi eliminarea degajărilor celor
terestre. Particulele solide pot crea ceaţă şi pot genera condiţii climatice locale
care să difere substanţial de zonele limitrofe
• Oazele de verdează absorb o parte mare din energia solară şi pot conduce la
confort termic şi asanare chimică în zonele în care sunt amplasate
Funcţionarea de succes a mediului urban nu este garantată doar de managementul
bun al ameninţărilor posibile ci şi de o sustenabilă balanţă ecologică a mediului urban şi o
considerare constantă a necesităţilor sociale şi urbane. Posibil ca designul şi planificarea
urbană care merge înspre politicile de favorizare a transportului motorizat şi a clădirilor
care declară expresii ce nu ţin de nicio nevoie sau expresie socială să nu fie o soluţie.
Arhitecţii conştienţi au fost mereu primii critici ai status quo-ului urban spune Jean Nouvel
(Arhitecture For The Future, 1996). Însă ce au oferit ei în schimb? Soluţiile au fost fie prea
clinice, precum Cite Radieuse33 a lui Le Corbusier, fie prea ecologice, precum Broadacre
City34 a lui Frank Lloyd Wright, fie prea plastice, precum culorile şi formele De Stijl35.
Încă din secolul 15, odată cu invenţia oraşului ca obiect arhitectural, istoria a arătat
în repetate rînduri că oraşul subscrie din ce în ce mai puţin unui plan general, şi asta,
datorită influenţelor economice ce operează într-un teritoriu dat şi nu li se opune nicio
rezistenţă şi nu datorită unor teme a priori umaniste sau estetice. Arhitectura ar trebui să
încerce să ia în considerare libera mişcare a imaginilor, miniaturizarea, automatizarea,
viteza, cucerirea spaţiului, cultura pop. Arhitectura modernă accentuează materialul şi
lumina în defavoarea volumelor şi a spaţiului, tinzînd să dizolve materialitatea lumii într-o
subtilă combinaţie de reflecţii, refracţii, diluţii, semne luminoase şi mişcări de culoare.
Conceptul arhitecturii s-a schimbat masiv şi se discerne cu greu dintre norii de praf şi
ceaţă ai cataclismului urban care ne-a lovit planeta. Explozia demografică, revoluţia
industrială urmată de involuţia ei şi de consecinţele ambelor, diseminarea urbană în zona
rurală, piaţa mondială şi comunicarea globală cu reţelele ei de cabluri şi unde sunt doar
cîteva din raţiunile ce explică de ce în secolul 20 s-a construit de 4-5 ori mai mult decît în 33 http://en.wikipedia.org/wiki/Unit%C3%A9_d%27Habitation 34 http://en.wikipedia.org/wiki/Broadacre_City 35
http://en.wikipedia.org/wiki/De_Stijl
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
24
UBB 2009
istoria umană anterioară la un loc. Transformarea este profundă şi scopul arhitecturii s-a
extins considerabil fiind în parte consecinţa unei accelerate sedimentări. Încă o dată, locul
(gr. topos) a luat locul raţiunii (gr. logos) de vreme ce noile construcţii sunt desenate fără
măcar puţină gîndire asupra lor.
Aprecierea locuitorilor urbani asupra calităţii spaţiului în mediile construite urbane
este vizuală şi practică şi pare a fi servită cel mai bine de aranjarea îngrijită a elementelor
urbane în termeni de interrelaţii care să arate manifest conexiunile spaţiale. Un pattern de
limbaj comun se evidenţiază în toate culturile şi mulţi consideră că oraşele şi clădirile nu
vor fi în stare să „învie” decît dacă sunt făcute de toţi membrii unei societăţi iar aceştia
împărtăşesc un pattern de limbaj comun36.
Oraşele care au evoluat istoric prezintă o serie de calităţi specifice ale spaţiului şi
ale designului urban care merită studii aprofundate mai ales azi cînd aglomerările urbane
dezvoltă patternuri de urbanism din ce în ce mai non-viabil. Totuşi, există, spre exemplu,
patternuri urbane care-i apără pe locuitori prin intermediul unor zone tampon între
rezidenţă şi spaţiul public astfel încît comportamentul social şi urban să se poată ajusta de
la un spaţiu privat intim, curtea, trecînd printr-un spaţiu mai puţin privat însă extrem de
familiar, aleea din faţa casei, pentru ca mai apoi să intre în piaţa publică sau în zona de
minim privat a oraşului (zonă de reşedinţă din Delhi). Alte forme fizice de patternuri pot fi
mai subtile dar la fel de semnificiative şi cuprind tehnici prin care reprezintă, cuantifică şi
interpretează originile sociale ale designului spaţial identificînd elementele identice sau
identitare în sintaxe repetitive (Vaucluse, Franţa). Alte zone tind să-şi origineze
patternurile spaţial în gîndirea filosofică a locului sau în subtile legi ale naturii. Totuşi,
majoritatea celor care s-au pronunţat în această chestiune consideră patternul spaţial o
caracteristică identitară, regională şi, per total, diversă însă surprind faptul că există o
serie de repere care pot deschide anumite zone spre o viaţă culturală şi artistică, spre
expresie şi socializare cu condiţia care zonele respective să nu fie a priori raţionalizate şi
36
Eugen Pănescu consideră că ţine de cultura individului modul în care sensurile faptelor arhitecturale se decodează, în limbaj, pentru fiecare: „unui oraş nu poţi să-i impui un limbaj comun de-a lungul timpului pentru că sunt elemente noi care apar şi trece multă vreme pînă cînd acestea pot fi integrate (în limbajul comun)”. În arhitectură există conceptul de context: „multe elemente contemporane îşi caută limbajul propriu sau intenţionat hotărăsc să nu se înscrie în aceleaşi reguli de limbaj”. Unele clădiri „se străduie să vorbească limbajul comun iar aceste eforturi se văd... însă unele au un grad de reuşită dezamăgitor”.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
25
UBB 2009
supraplanificate. În studiul patternurilor socio-spaţiale urbane un deosebit interes îl
prezintă coridoarele de mişcare ca actualizare fizică a habitusurilor sociale şi nevoilor
discrete ale cetăţenilor.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
26
UBB 2009
ORAŞ. POARTĂ. LIMITĂ.
Problema porţii nu ţine doar conex de problema limitei. Ea are şi o semnificaţie
proprie. Poarta era în cetatea umană loc al deschiderii. La fel ca uşa propriei noastre
locuinţe, poarta oraşului avea un regim de funcţionare temporal. Ea se deschidea diurn şi
se închidea nocturn. Ea marca, astfel, trecerea unui timp şi regla prin aceasta habitusurile
urbane şi pachetul de gesturi cu care cetăţeanul sau străinul asumau ospitalitatea urbană.
Fără o poartă cetatea putea, la fel de bine, să nu aibă ziduri, era o non-cetate, nu opunea
rezistenţă şi, concomitent, nu-şi crea individualitate. Devenea un loc de traversare şi nu o
destinaţie.
Poarta este şi ceea ce „poartă”, adică duce sau aduce. Ea filtrează. Străinul, sau
oaspetele, se opreşte la poartă ca semn al înţelegerii taxonomiei ospitalităţii. El ştie că
dincolo-de-poartă este un spaţiu în care trebuieşti primit chiar dacă poarta este deschisă.
Aşadar poarta este un surogat al feţei, al feţei gazdei. Gazda stă în poartă pentru că în
afara ei este un spaţiu neutru, un spaţiu al cărui sens el nu-l poate face şi deci nu-l poate
apropria şi deci institui ca privat. Poarta permite astfel comunicarea între spaţii atît fizice
cît şi de semnificaţie. În afara porţii şi gazda şi oaspetele sunt străini, asemănători şi totuşi
diferiţi, însă egali, iar legile sunt altele, manifestările puterii sunt altele. Dincoace de
poartă37, în interiorul porţii şi zidurilor, nu mai este un mister cine este gazdă şi cine este
oaspete.
Poarta oraşului modern nu a căzut odată cu zidul, sau limita, cetăţii. Dacă dispariţia
ei a ţinut temporal de dispariţia zidului, funcţia ei, pe de altă parte, continuă să existe însă
resemnificată. Intrarea în oraşul modern este flux şi aflux. Urbaniştii percep intrarea ca un
regim disproporţionat38 sau proporţionat al curgerii sau fluidizării. Intrarea este asimilată
traficului. Ea nu mai este mereu semnalată şi pentru cunoscători are o limită pur
personală, psihologică şi fluidă, în termeni spaţiali. Cînd vorbesc de intrarea în oraş
arhitecţii şi urbaniştii ţin să vadă maşini, autobuze, trenuri, vapoare, aeronave care toate
37 Emanoil Tudose, în contextul chestiunii porţii, spune: „emblema unui oraş este dată de totalitatea elementelor iar stema unui oraş este un simbol care trebuie să existe, dar atît”. 38 Emanoil Tudose se referă şi la discomfortul pe care-l resimţi în traficul intrării cînd eşti constrîns să reduci viteza pentru că intri în raza de limitate a oraşului.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
27
UBB 2009
vor să pătrundă sau să iasă din oraş urmînd funcţia lor de transport şi comutare. Poarta
devine astfel un comutator social. Ea funcţionează ca anti-filtru39 în măsura în care
funcţionează bine. Adică ea nu mai opreşte, doar numără.
Pentru Paul Virilio nu există decît sosiri40. Şi aceasta deoarece dispozitivele urbane
de primire sunt configurate după politici de asanare ale riscurilor de „contaminare
teroristă”. Însă la fel ca celelalte elemente „clasice” şi „personale” ale ospitalităţii poarta-
şi găseşte resimnificată funcţia şi poziţia în lumea de azi în diverse locuri.
Într-o primă resemnificare poarta devine echivalentă cu primirea şi „poartă” în
jurul topografiei orientării, a funcţiilor zonale şi a multiplicităţilor oferirii de rute şi soluţii
unor probleme posibile. Poarta introduce semnalmentele tipice de orientare şi „confort”
în viteză a traversării unui spaţiu urban. Ea-şi păstrează funcţia în măsura în care poate
susţine o ofertă discreţionară dar pansocială fără a deveni redundantă şi fără a presupune
niciun efort. Ea captează o sumă de indicatori ai recunoaşterii şi este, în
monofuncţionalitatea ei, multifuncţională. De fapt, această multifuncţionalitate şi
multifuncţionalizare a elementului vechi al porţii ne descrie viziunea globală, deşi
eminamente locală, a intrări şi parcurgerii oraşului pînă în centrul său iar de acolo spre
zonele de interes specific. Dacă un oraş ne permite, prin faptul că ne „conduce” spre
centrul său, să ne orientăm, să identificăm elementele sale funcţionale şi vectorii doriţi de
mişcare putem spune că acel oraş are o poartă care asigură o primire ospitalieră. Însă
poarta leagă şi celelalte elemente ale ospitalităţii.
Limita, sau regula internă de constituire şi aranjare a spaţiului urban, social şi fizic,
trebuie să dea şi ea sentimentul unei bune aşezări a lucrurilor. Nu spun că trebuie să fie
aceeaşi peste tot – şi nici nu este – însă trebuie să arate, prin mijloace subtile, că situaţia
locală nu este scăpată de sub control, că „legea de compoziţie” este una discretă – în
sensul de una anume – şi că ea se regăseşte în toate unităţile şi elementele spaţiului urban
făcîndu-l pe acesta accesibil unei gîndiri comune şi unei intuiţii lesne de imaginat. Harta
39 Eugen Pănescu consideră că poarta este un spaţiu de control şi filtru dar doar în antichitate. Acum „porţile oraşului şi-au pierdut orice funcţie de filtru, oraşele sunt complet deschise şi la intrări şi la limite dar la intrări s-a păstrat efervescenţa schimbului şi a relaţilor”. 40
P. Virilio, Spaţiul Critic, Idea, Cluj, 2001, p.13
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
28
UBB 2009
mentală a locurilor trebuie să apară foarte curînd în imaginarul celui venit într-un oraş
pentru ca acesta să nu respingă oraşul.
În oraşele culturii europene, din care face parte şi Clujul, există o eminenţă a
centrului chiar dacă oraşul, în limitele sale intravilane, scapă unei percepţii exacte.
Taxonomia centrului se prezintă astfel ca o zonă „familiară” pentru cei care vin dintr-o
cultură asemănătoare şi tot familiară, paradoxal, pentru cei care vin dintr-o cultură în care
oraşul este multi-central pentru că centralitatea lui singulară recheamă centralitatea
căminului şi a ceea ce anticii semnificau ca vatră41, ca loc central din care radia regula unei
comunităţi şi care făcea posibil, pînă la urmă, efortul politic de comuniune al unei
comunităţi. Aşa cum spune şi Ioan Augustin în interviul acordat, spaţiul privat este o
segmentare prin spaţiere a spaţiului public şi este important ca oraşul, mai ales în centrul
său, să ofere repere ale trecerii dinspre public spre privat sub forma unor obstacole care
să se manifeste ca bariere din care oricine să reţină că există un „dincolo” de care nu se
poate trece şi care impune psihologic caracterul locului ca „loc deţinut”, ca loc deja
apropriat de către cineva, ca loc ce are deja imprimat în el regula celui care o deţine.
Această mărginire este o altă caracteristică a limitei şi ea nu se manifestă doar în cazul
dihotomiei public/privat şi ea vine să facă sistem cu identificarea unor alte spaţii, derivate
din funcţiunile oraşului, care sunt: spaţiile de repaus şi circulaţie (pietonală sau auto, şi a
celor utilitare, de transport în comun), spaţiile sacre, spaţiile cu funcţiuni speciale
(administrative, de învăţămînt, de sănătate, de recreaţie). Toate aceste funcţiuni sunt
organizate ierarhic după o serie de necesităţi de rimă sau secundă natruă: masa şi cazarea
sunt anterioare, astfel, recreaţiei.
Kevin Lynch a urmărit în cercetarea sa42 felul în care oamenii percep mediul în care
trăiesc şi ce design poate corespunde celor mai profunde nevoi umane. El argumentează
faptul că oamenii percep oraşul ca o acumulare de elemente: paths, edges, districts,
landmarks şi nodes. Înţelegerea felului în care percep oamenii aceste elemente poate
duce la crearea unor spaţii satisfacatoare din punct de vedere psihologic.
41 Hestia, ca păzitoare a focului, şi care asigura existenţa unui loc în care zeii să se poată întoarce. 42 Kevin Lynch, The city image and its elements, în The city reader, 2000.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
29
UBB 2009
Paths sunt direcţii pe care observatorul le parcurge în mod obişnuit, cocazional sau
obţional. Acestea pot fi străzi, locuri de plimbare, linii de tranziţie, căi ferate. Pentru mulţi
oameni acestea sunt elementele predominante în imaginea lor despre oraş însă acestea
variază în funcţie de gradul de familaritate cu oraşul. Cei care cunosc cel mai bine oraşul
se bazează mai bine pe mici puncte de reper şi mai puţin pe “paths” iar ceilalţi stăpînesc
părţi din structura “paths”-urilor sau gîndesc topographic, pe regiuni mai largi.
Concentrarea asupra utilizării şi activităţii unei străzi poate aduce cu sine proeminenţă în
mintea observatorului, adica observatorii tind să asocieze străzile cu diverse obiective.
Oamenii sunt tentaţi să gîndească destinaţia şi originea “path”-urilor ca ceea ce dă o
identitate mai puternică zonelor respective şi dau observatorului un sens al direcţiei cînd
parcurge zona.
Edges sunt margini sau muchii, graniţe între două zone, ţărmuri, intersecţii, ziduri.
Sunt bariere, mai mult sau mai puţin penetrabile care separă o regiune de alta sau linii de-
a lungul cărora două regiuni sunt în legătură şi se unesc. District sunt zone în care
observatorul intră mental. Sunt secţiuni medii spre mari ale unui oraş concepute ca avînd
un caracter identificabil. Landmarks sunt puncte de referinţă externe observatorului şi pot
lua forma unor clădiri, magazine, zone de relief, semne ce pot fi în oraş sau la o anumită
distanţă care să reprezinte un scop practic. Sunt frecvent folosite ca imagini ale identităţii
şi structurii. Nods sunt locuri strategice într-un oraş în care observatorul poate intra.
Conceptual ele sunt mici puncte în imaginea unui oraş dar pot fi şi străzi largi sau întreaga
zonă a unui oraş atunci cînd mediul este gîndit global.
Zona Eroilor prezintă o serie din elementele studiate de Lynch şi nu numai. Ca
aplicare pot spune că suma conceptelor este superpozabilă la zona Eroilor din mai multe
puncte de vedere pentru că această zonă este concomitent zonă de trecere43 şi zonă de
agrement/relaxare, zonă delimitată conceptual şi mental dar şi parte a unei zone mai largi
numită generic „centru”, deţine identificatori sociali sau turistici şi o relativă identitate în
sine iar per total este văzută, şi probabil a fost gîndită, ca o zonă reprezentativă pentru
oraşul nostru.
43 Emanoil Tudose vede în Eroilor o zonă preponderent de trecere, datorită faptului că a fost lucrată prost, pe cînd Ciprian Mihali este încîntat tocmai de ambianţa boemă, de familiaritatea de tip european citadină pe care noua formă a Eroilor o transmite.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
30
UBB 2009
Nu trebuie totuşi uitat că trăim într-o lume hyperreală, o lume în care nu se
manifestă doar o tranzitivitate a imaginii ci şi o tranzlaţie de pe verticală pe orizontală. În
acest sens, aşa cum arată şi Derrida, însăşi căminul nostru devine un spaţiu penetrat şi un
operator de porţi: fereastra tradiţională este înlocuită cu geamul termopan, securizat şi
ramforsat cu grilaje sau elemente electronice de supraveghere. Uşa devine un edificiu
complicat şi amplasat spaţial la diferite nivele: interfonul de la scara blocului, apoi uşa de
metal cu diverse dispozitive performante de închidere care asigură nu doar o puternică
rezistenţă în caz de efracţii ci si o anumită etanşeitate. Apoi sunt dispozitivele electronice
de comunicare care de deschid, chiar în propria noastră casă, spre ceea ce ţine de public:
telefonul, fix sau mobil, internetul, faxul, pagerul. Căminul modern este din ce în ce mai
deschis44 şi, astfel, mai vulnerabil unei pătrunderi însă această situaţie este una care are
de-a face tocmai cu felul în care aceste spaţii sunt privite. Infracţionalitatea nu este
caracteristică în varianta ei exacerbată de azi decît gîndirii şi posibilităţii pe care oraşul,
prin faptul că a permis şi susţinut comunitatea socială, a dat-o şi este de datoria noastră să
chestionăm caracteristicile esenţial ontologice ale unei gestici a ospitalităţii pentru a
asigura un climat care să nu vexeze sentimentul integrităţii individuale şi proprietăţii.
Ca text şi semn în mediul creatorilor săi, oraşul traduce în forma sa hard, soft-ul,
modul de viaţă, temerile şi credinţele, măndria şi prejudecăţile, ideologiile comunităţilor,
societăţilor si civilizaţiilor care l-au creat. Transmiţînd, prin filtrul matricei culturale şi prin
diverse sisteme de semnificare şi procese de comunicare, haloul de semnificaţii şi valori
ale obiectelor de arhitectură, spaţiului urban şi/sau oraşului în intregul sau, semnele şi
colecţiile de semne arhitectural-urbanistice din textul urban poartă semnificat şi
semnificant, denotează şi conotează întelesuri, manifestă sume de opoziţii ce dau seamă
de coduri şi sisteme de coduri, vorbind în fapt de modul şi măsura în care oraşul îşi poartă
realitatea prin imagine şi imaginar, şi imaginea prin realitate. Cînd Sf. Augustin vorbea
despre faptul că lumea e compusă din semne şi lucruri, signa et res, el vorbea în fapt de
percepţia umană a realităţii: realităţile „reale”, lucruri, res, rămîn ascunse; doar
44 Jacques Derrida, Despre ospitalitate, Polirom, Iaşi, 1999.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
31
UBB 2009
aparentele, semnele, signa, se pot vedea, pot fi interpretate de oameni. În acest sens, prin
semnele şi imaginile conţinute şi purtate, Oraşul vorbeste despre inventatorii săi45.
*
45 Teofil Mihăilescu, Oraşul Ca Text, Pilgrim, Braşov, 2005.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
32
UBB 2009
(KH-)ORAŞ. TOXICITATE.
Metropola modernă a transgresat toate dihotomiile tradiţionale. Ea şi-a depăşit
însăşi natura fixă. Şi-a depăşit limita intravilan-extravilan dărîmând zidurile şi porţile şi
renunţînd la marcarea fixă a unui teritoriu. Însă ea a rămas, geografic măcar, la-un-loc, sau
legată de un loc.
Timaios46 vorbeşte despte un al treilea gen (gr. triton genos), un gen care pare a fi
definit, şi definibil, doar negativ. Acest gen scapă categoriilor obişnuite pentru că uneori
este şi/şi alteori este nici/nici. Este un gen ce apare dintr-un vis, sau ca în vis (52b), adică
lipsit oarecum de luciditate, iar experienţa sa este înconjurată de grija de a nu spune ceva
fals. Khora ia de aceea multe nume: loc, sălaş, lăcaş, regiune, ţinut, mamă, doică,
receptacol, port-emblemă47. Însă toate acestea vin doar să informeze, în sensul de a da o
formă, semnificaţiei sau valorii khorei, determinînd-o. Paradoxul acestei in-formări este că
khora nu se poate promite, sau oferi, unor astfel de determinări decît sustrăgîndu-se.
Khora este un receptacol al acelor skhemata, ale imaginilor eidos-ului, şi scapă logos-ului
ontologic care vizează, eventual, o zona inteligibilă, sau sensibilă, materială sau formală.
Khora nu este nici măcar identică cu sine. Nu trebuie însă nici să gîndim această khora
(pentru că este feminin, este ca un nume propriu de femeie) ca ceva general dar cu
caractere ale unui obiect mereu determinat. Ea nu primeşte nimic pentru ea ci doar lasă
descoperite proprităţile pe care le primeşte.
Însă ce legătură au toate acestea cu oraşul? Dialogul se deschide cu citeva
consideraţii politice despre ceea ce am putea numii astăzi categorii sociale: apărătorii
cetăţii, cultivatorii, artizanii, femeile, bărbaţii, copiii. Faţă de toţi acestia discursul
platonician găseşte o inaparentă şi nemanifestă legătură cu ceea ce centrul dialogului va
deschide, ca un abis, în analiza khorei. Aşadar toate aceste categorii trebuie să facă într-un
fel experienţa rupturii de identitate, a pierderii legii propriului, pentru a putea fi adevăraţi
cetăţeni ai cetăţii. Legea cetăţii este una a pierderii identităţii prin cîştigarea ei. Spre
exemplu, apărătorul cetăţii nu trebuie să muncească ci trebuie să fie plătit de ceilalţi. Dacă
46 Platon, Timaios, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Vol. VII, 1974. 47 Jacques Derrida, Khora, Scrisul Românesc, Craiova, 1998.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
33
UBB 2009
toţi trebuie să muncească şi omul trebuie să-şi susţină viaţa prin intermediul muncii atunci
pentru această categorie experienţa cetăţii înseamnă pierderea unei identităţi prin
cîştigarea alteia.
Fizica48 lui Aristotel ne dă şi ea cîteva desluşiri ale chestiunii locului-spaţiu. În cartea
a 4-a Aristotel vorbeşte despre chestiunea topos-ului, pe care-l denumeşte uneori khora, şi
spune că pare a exista ceva imens şi greu de cuprins cu mintea care este topos-ul, adică
locul-spaţiu. El leagă existenţa locului de aceea a în-locuirii: cînd apa dintr-un pahar este
înlocuită de aer mai putem spune că paharul era locul apei? Locul este mereu altceva faţă
de lucrurile care intră sau ies din el.
Preluînd în gîndire aceste locuri comune (toposuri) ale logosului grec Heidegger
încearcă să regăsească în limba germană o serie de cuvinte care să explice esenţa locului
şi a locuirii49. El trece discuţia în termenii spaţiului, mizînd pe o vorbă a lui Goethe cum că
oamenii pot avea în faţa unor spaţii o teamă reverenţioasă, şi ajunge la croirea-de-spaţiu
ca rînduire a unui loc ce deschide spre un ţinut şi care strînge laolaltă, în sensul ascunderii
eliberatoare a lucrurilor în odihna lor, ceea ce apare ca loc-privilegiat al unei inter-acţiuni a
lucrurilor. Aici se inserează şi acel citat expus mai tîrziu de unul din elevii maestrului,
Michel Harr, în Cîntul pămîntului50: „Pămîntul e ceea ce, prin esenţă, se închide. A pro-
pune pămîntul înseamnă a-l conduce spre Deschis, ca fiind cel ce se închide. Opera
împlineşte faptul înalt al acestei propuneri a pămîntului prin aceea că de la sine se repune
în pămînt”.
Ceea ce a devenit deja o obişnuinţă, oraşul, este pentru toţi locul unui destin.
Fiecare om are astăzi un destin citadin, urban şi-şi conduce viaţa după regulile mai mult
sau mai puţin evidente ale spaţiului urban. Dispariţia ruralului este o evidenţă pentru o
majoritate a populaţiei globului de vreme ce pînă şi cele mai îndepărtate şi austere zone
beneficiază, într-un fel sau altul, de produsul culturii oraşului, sub o formă sau alta. Însă
ceea ce vreau să spun aici este de fapt altceva: spaţiul în care locuim şi care dă măsura
felului în care noi suntem pe pămînt devine un receptacol al însăşi fiinţei noastre. În acest
spaţiu noi rînduim şi lăsăm să fie rînduite toate produsele existenţei noastre. Aceasta
48 Aristotel, Fizica, Ed. Moldova, Iaşi, 1995, 208a 49 Martin Heidegger, Originea operei de arta, Univers, Bucureşti, 1982, Arta şi spaţiul, p. 188 50 Michel Haar, Cîntul pămîntului. Heidegger şi temeiurile istoriei fiinţei, Apostrof, Cluj, 1998, p130
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
34
UBB 2009
este, pînă la urmă, teza tare a acestei lucrări. Tot ceea ce facem şi tot ceea ce
experimentăm are, într-o măsură mai mare sau mai mică, o legătură indisolubilă cu spaţiul
urban, citadin, cu spaţiul pe care-l avem cel mai des la îndemînă. Indiferent despre ce este
vorba în viaţa noastră acel ceva are o legătură cu oraşul astfel că oraşul şi noi suntem
extremele unui sistem de vase comunicante care se influenţează reciproc şi sunt într-o
continuă mişcare de metamorfozare care influenţează decisiv ambele părţi.
Dacă plecăm la munte, suntem la munte pentru că nu suntem la oraş, dacă venim
la oraş, atunci venim pentru că avem conceptul ascendent al oraşului şi al valorilor sale,
dacă ne naştem, ne căsătorim, avem copii sau murim o facem tot în termenii sau condiţiile
unui oraş prin care Statul ne impune şi ne garantează drepturi sau îndatoriri, dacă
învăţăm, învăţăm într-o logică a oraşului, şi Universitatea este azi o emblemă a oraşelor,
dacă suntem sociali, socializăm în funcţie de cultura şi temeiurile spaţilor publice şi sociale
ale unui oraş, etc. Arhitectura este şi ea una din activităţile care ne leagă de oraş şi pe care
o gîndim tot în termenii oraşului indiferent că este un zgărie-nori, un pod, sau o
autostradă, un aeroport sau o cabană la munte. Dacă este să credităm gîndirea celor
despre care vorbeam mai sus atunci trebuie să vedem în ce fel acele teze pe care aceşti
gînditori le-au dat umanităţii ne ajută să stabilim legătura pe care locul locuirii noastre o
are cu aşezarea noastră în lume.
Spaţiul locuirii noastre este polarizat între structură şi percepţie, între un „ce” şi un
„cum”. În oraşul modern spaţiul acesta doar pare orînduit după vechea atribuire spatium51
cu al său extensio, dar este mai degrabă construit în logica heideggeriană a locului (Raum,
loc natal, cel care dă naştere casei), a pămîntului care se propune în operă, care face să
crească şi îngrijeşte, ocroteşte, pe copii săi care suntem noi. În cuvintele sale: „Dar numai
un lucru care este el însuşi un loc poate orîndui o aşezare52”. Cealaltă caracteristică ţine de
geniul locului (genius loci), sau de caracterul acelui spaţiu al existenţei.
Genius loci apare în mitologia romana drept spiritul creator şi protector al unui loc
sau al oamenilor. El dă viaţă şi determina natura şi esenţa tuturor de la naştere pînă la
moarte. Chiar şi zeii au un genius propriu şi de aici legătura cu mitologia greacă şi cu
51 Revista Secolul 20, Loc-Locuire. Poluare, 1-2-3/1999, Augustin Ioan, Cîte ceva despre intoxicarea lcourilor, p. 172 52 Martin Heidegger, Originea operei de arta, Univers, Bucureşti, 1982, Construire, locuire, gîndire, p. 155
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
35
UBB 2009
conceptul de Daimon. În trecut, supravieţuirea depindea de o bună relaţie, fizică şi
psihologică, cu un loc, cu un curs de apă şi cu o serie de clădiri cu un caracter ce să dea
oamenilor un sentiment de siguranţă şi o simbolistică a ordinii veşnice a mediului lor.
Cartea Geneza, capitolul 11, relatează mitul turnului Babilonului pe care oamenii l-au făcut
ca să simbolizeze strîngerea lor laolaltă. Locuirea umană indică legătura dintre om şi loc
de vreme ce omul, în gestul locuirii este concomitent aflat într-un spaţiu şi expus unui
mediu. El trebuie să se orienteze singur şi să ştie tot timpul unde se află.
Aşadar, caracterul locului este modul bazal în care lumea este dată, este o funcţie
de timp, şi anotimp, adică-şi modifică aspectul fenomenal dar este totuşi cea mai
comprehensivă proprietate a oricărui spaţiu trăit. Este un atribut propriu zidirii fiindcă
depinde de cum sunt făcute construcţiile şi de ceea ce este determinat de realizarea
tehnică. Aici intervine dihotomia cu locurile naturale, care nu au spaţiu, ci doar sunt, iar
Christian Norberg-Schulz coincide în părerile sale cu Heidegger (din Originea operei de
artă) în ceea ce priveşte caracterul de artefact al zidirii în opoziţie cu frumosul natural.
Spaţiului îi este proprie orientarea, aşa cum aminteam în capitolul despre limită,
raportarea permanentă la o serie de centrii, sau o deplasare pe vectori (ca în reperele
urbane ale lui Lynch) însă caracterului (genius loci) îi este proprie identificarea prin faptul
că arhitectura concretizează sau densifică datele spaţiului arhitectural în atributele
potenţiale ale acestui dintotdeauna/deja care este pămîntul amplasării sale. Astfel se face
vizibil geniul locului iar lui îi este caracteristic şi cuantificarea sub formă de algoritmi
formali ce pot fi transmişi, aşa cum aminteam în capitolul despre arhitectură citîndu-l pe
Christopher Alexander. Însă asta înseamnă că geniul unui loc poate fi deja înfiripat într-un
loc pe cale de a fi construit sau se poate impune, imprima acolo unde el nu există încă dar
se regăseşte zonal.
Geniul locului poate fi vizualizat după bunul plac al arhitectului, sau poate fi
amplificat de o nouă construcţie, însă el poate fi şi complementat, întărit acolo unde el se
află într-o stare ambiguă, sau nu apare evident şi manifest. Toate aceste ţin pînă la urmă
de cultura „ochiului” arhitectului care poate rupe ritmul unui loc sau poate reface în cele
mai mici detalii partitura ripsă şi crea simfonia originară a locului. Riscul nu este totuşi unul
extrem pentru că una din caracteristicile pe care Schulz le atribui geniului locului este
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
36
UBB 2009
stabilitas loci, adică stabilitatea locului prin care caracterul poate prelua anumite abateri şi
le poate transfere în limita lui, de a absorbi schimbarea înlăuntrul limitei, pentru că în
primul rînd caracterul stabil apare prin multi-funcţionalizare ca o condiţie esenţială a
supravieţuirii sale ca loc. Un loc uni-funcţional devine foarte repede inutil şi v-a dispărea
împreună cu spiritul său.
Însă viteza cu care oraşul se schimbă, şi voi arăta mai jos cum idealul utopic al
oraşului îl face pe aceste să trăiască o perpetuă schimbare, aşadar viteza, mereu violentă,
mereu radicală a schimbării ridică o problemă serioasă capacităţii geniului locului de a
absorbi schimbarea înăuntrul limitei, sau regulii (motifs sau patterns), sale. Astfel apare
ceea ce Ioan Augustin numeşte loc intoxicat şi care se defineşte ca proces de „ucidere
reciprocă a geniilor succesive abia schiţate53”. În locul intoxicat „locuiesc” concomitent, şi
incomodîndu-se reciproc, semnele disparate şi de cele mai multe ori antagonice ale
diverselor stadii prin care a trecut acel loc, iar violenţa înlocuirilor reciproce (incendii,
cutremure, demolări, bombardamente) a diverselor proiecte divergente amuţeşte, de
cele mai multe ori definitiv, capacitatea acelui loc de a mai spune ceva celui care vine să-l
asculte. Locul acela devine maidan, un topos al haosului şi nu un spaţiu al ordinii.
Starea de palimpsest, dacă nu este bine exploatată şi corect pusă în evidenţă de
calitatea restaurărilor sau de proiectele locale, riscă să fie doar semnul unei incapacităţi a
unui loc de a susţine continuitatea şi coerenţa lui intimă. El devine un loc mai degrabă
interesant pentru un fenomenlog sau pentru Peter Eisenman (care redescoperă şi
flatează cît mai multe urme şi stadii anterioare prin care a trecut situl) însă pentru oraş
locul respectiv rămîne un caracter viciat, un rezultat eşuat al tuturor straturilor care-l con-
locuiesc la un moment dat şi a căror rezultantă hibridă rămîne îngheţată şi mută,
suferindă în surdina unui cancer osos (structural) sau de piele (faţada).
Este regretabil că un oraş precum Clujul care mai păstrează încă un caracter
pronunţat, unul definibil şi cuantificabil într-o serie de algoritmi nu este continuat în noua
arhitectură, măcar acolo unde el încă mai există. Coerenţa arhitecturală a centrului
„istoric” al Clujului rămîne o amintire pe zi ce trece fiind răstălmăcită de logica acelor
trăsături „dezirabile”, sau „definitorii” pentru o anumită categorie socială... una care în
53 Secolul 20, op. cit., p. 175
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
37
UBB 2009
genere priveşte elementul arhitectural prin ochii celui ce a lucrat o vreme la cules căpşuni
prin Spania: vila supradimensionată, portocalie, cu scări ample la intrare şi ornamente
metalice, de inox. O reconstituire a zonelor centrale ale Clujului, deja începută de firma
Planwerk, trebuie să ia în considerare toate aspecte, de la materiale la stil şi de la aspectul
tectonic la relaţia cu lumina, nivelul de înălţime, frontul la stradă continuu, expresia
reţinută a detaliilor, consistenţa materială apreciabilă (predominanţa zidului plin în
detrimentul golului de sticlă, a opacului în detrimentul transparenţei).
Însă această reconsiderare a zonei nu trebuie să se oprească aici ci ea trebuie
universalizată printr-un regulament, printr-o lege organică a oraşului, prin care
cuantificarea acestui caracter să fie reproductibilă şi cu ocazia următoarelor intervenţii.
De asemenea, orice asemenea regulament sau lege trebuie să permită o bună, dar
minimă, deviere, abatere de la regulă54, un minim spaţiu de joc, mizînd pe puterea geniului
locului de a absorbi sau primi diferite conţinuturi în regula-i proprie. Discontinuitatea,
fragmentarismul, eclectismul, aşadar incoerenţa urbană, reprezintă cu certitudine
„caracterul” multor zone din Cluj, zone cu care nu ne mîndrim dar despre care nici nu
avem speranţă pentru că ştim că aparţin unei perioade funeste. Însă acolo unde mînia
mitocănească a „alesului poporului” n-a reuşit să ajungă, de ce să nu restabilim o
minimală continuitate, omogenitate şi coerenţă? Carnagiul55 care se petrece atunci cînd
noul ia locul vechiului nu adaugă nimic relevant contextului urban, ci îl fracturează şi mai
mult, făcîndu-l şi mai ilizibil, tot mai greu de suturat la loc iar diversitatea nesubordonată
unei teme comune, integratoare, nu v-a permite niciodată caracterului să „ia loc” pe sit56.
Incoerenţa nu este o calitate nicăieri în organismul urban.
Este în cele din urmă o manipulare de valori şi în nicio cultură serioasă nu se
pozitivează, nu se susţin şi nu se promovează cu adevărat atribute care să nu derive din
înţelesul clasic al simetriei – ordine, echilibru, ierarhie. Într-un ţesut urban cum este Clujul
diversitatea este necesară, şi în multe cazuri inevitabilă, însă incoerenţa este de evitat iar
54
Soprin Filip consideră că „diversitatea obiectelor urbane trebuie văzută din perspectivă funcţională în sensul oferirii unui cadru plăcut”. 55 Cîmpeanu Antoniu consideră că „intervenţiile făcute în zona centrală asupra clădirilor vechi, plus clădirile noi care nu au respectat autorizaţiile şi au încercat ceva mai modern care nu se înscrie în regula restului, sunt răni ale locurilor şi întregul şir de clădiri începe să sufere”. 56 Secolul 20, op. cit., p. 179
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
38
UBB 2009
apatia cu care autorităţile, cetăţenii şi, de cele mai multe ori, chiar arhitecţii privesc şi
relaţionează cu chestiunile acestea este, pentru mulţi cetăţeni ai oraşului, dureroasă.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
39
UBB 2009
[Zoon politikon]
Proletari din toate... (p. 40)
Oraş. Refugiu. (p. 45)
Oraş. Suburbie. (p. 50)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
40
UBB 2009
PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!
Am auzit această lozincă de nenumărate ori. Mulţi nici nu stiu de unde provine
însă-i „simt suflul”. Este suflul acela comunist... însă dacă vrem să rămînem riguroşi este
un „suflu” socialist! Socialist sună mult mai bine în contextul în care discutăm. Umorul
macabru al acestei lozinci vine din faptul că este considerată moartă, sau că am îngropat-
o transformînd-o în epitaf la căpătîiul inventatorului ei, Marx. Însă gluma proastă nu se
opreşte aici: ceea ce devine pe zi ce trece tot mai evident este că „Proletari din toate
ţările, uniţi-vă!” tocmai s-a împlinit. Şi „tocmai” nu vrea să spună că „acum” ci „Iată! S-a
împlinit”... de ceva timp. V-aţi plictisit de glume? Eroare! Gluma continuă... pentru că
„proletarii” aceia despre care vorbea Marx suntem – tocmai! – NOI!
Pentru mulţi memoria este ceea ce ne leagă de trecut. Poate chiar asta şi este.
Însă, pînă pe la sfîrşitul secolului 18, atunci cînd au început să apară revoluţiile, lumea trăia
în stare, în stasis, în stază, în oprire adică, într-un fel de nemişcare. Lumea era ce a fost şi
viitorul era exact la fel. Şi chiar dacă unele schimbări se preconizau direcţia era spre "the
old ways". Ceea ce este interesant, pentru mine, la aceste old ways e că ele erau actuale,
nicidecum old, adică memoria nu era a unor fapte şi teorii vechi, ci a unor fapte şi teorii ale
momentului dar pe cale de destabilizare. Memoria acţiona în prezent, pentru prezent, în
favoarea viitorului dar făcînd referinţă la trecut, mai mult mistic, conform vorbei "să
mergem înainte... că înainte era mai bine!". Este o circularitate aici, şi mai ales o tautologie.
Gîndirea recuză tautologiile dar memoria le îmbrăţişează.
Cum este deci memoria trecutului? Însăşi această formulare pare tautologică,
memorie şi trecut fiind aparent sinonime. Suntem înclinaţi să considerăm că memoria este
ceva de ordin ideatic. Adică non-practic, non-factual. Se spune că există trei tipuri de
memorie: memoria genetică, ADN-ul adică, memoria neuronală, a sistemului nervos.
Aceste două tipuri de memorie sunt individuale, proprii, într-un grad extrem. Dacă ADN-ul,
în parte, se transmite prin legile geneticii, care nu-mi sunt familiare, memoria neuronală
nu se poate transmite, şi mai ales pentru că nu poate comunica cu ADN-ul. Înregistrarea
unui fapt, sau a ceva, indiferent ce, în memoria neuronală se pierde la moartea celui ce o
deţine, fiindu-i imposibil să sublimeze, în orice mod, acea memorie în ADN, s-o în-scrie în
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
41
UBB 2009
ADN. Aşa că aceste două memorii nu constituie memoria noastră comună, nu constituie
Memoria, sau mainstream-ul memoriei. Ele, adică ADN-ul mai ales, contribuie la o
memorie dar cred că într-o măsură redusă. Cealaltă, memoria sistemului nervos, are
nevoie de o imagine (pentru a se transmite, adică). Cînd spun imagine nu mă refer la poză
ci la ceea ce este cunoscut în IT ca imagine. Memoria sistemului nervos trebuie să se
monteze pe ceva, pe altceva decît conexiunile noastre neuronale. Astfel apare al 3-lea tip
de memorie (pe care o voi numi memorie protetică deşi ea are în fenomenologie atributul
"tehnică"). Fără această memorie noi n-am fi, însă această memorie defineşte în cel mai
înalt grad conceptul pe care îl am în vedere. Este memoria tehnică, sau protetică. Iar omul
care o deţine este homo gesticus57.
Memoria aceasta este o memorie gestică, aproape manuală la începuturile ei. La
începuturile ei memoria gestică venea din observaţie, doar din observaţie. Aşa cum ştim
nu toţi observăm aceleaşi chestii... cînd e să observăm ceva, ceva ce ni se arată, chiar şi
atunci unii nu observă aceleaşi lucruri, dar cînd nu ni se arată, şi nu ştim nici noi ce vrem să
observăm, observaţia devine atît de personală pe cît de personală ni se pare o
coincidenţă, o întîmplare. Să luăm un fapt. Focul. La începutul lui focul avea exclusiv o
cauză naturală: trăznet, o erupţie vulcanică, un incendiu natural în zone uscate. Pentru
omul primitiv trăznetul cred că era principala sursă. Cu siguranţă că acest fenomen
natural l-a speriat, de fapt încă ne mai sperie, ceea ce nu înseamnă că frica de acest fapt
este memorie sub forma unei asocieri cu altceva, şi în mare parte cu un nivel prea ridicat
al sunetului ce însoţeşte un fulger şi care provoacă o comoţie a urechii, sau o zgîlţîitură a
organelor. Aşadar, focul, în măsura în care omul primitiv a reuşit să se obişnuiască cu
apariţia lui aleatoare şi inexplicabilă, divină adică, a dat şi măsura unui fapt util: căldura,
într-o primă fază. Apoi, cred că tot printr-o întîmplare, prăjirea cărnii, care, a fost
transmisă prin gest. Gestul de a lua o bucată de carne, de a o arunca în foc şi de a o
consuma mai tîrziu cînd era deja prăjită. E un gest. E un gest care s-a transmis prin
imaginea celui ce face un act. Aceasta este modul principal de transmitere şi perpetuare a
57 Aceste binom terminologic: homo gesticus / memorie protetică este unul din punctele personale cu care am înzestrat această teză. Personal nu cunosc nicio ocurenţă, expressis verbis, pentru nici unul din aceste două concepte însă am descoperit că ele se invecinează cu o serie de dezvoltări ale conceptului de zusammengehoren (a aparţine împreună, a coaparţine) pe care-l lansează Peter Sloterdijk în eseul În aceeaşi barcă, apărut la noi la Idea, Cluj, 2002.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
42
UBB 2009
memoriei de tip 3. La fel o unealtă, o armă, o casă sau cort, orice poate lua forma unui
gest, indiferent cît de amplu, el se poate asimila mimetic şi transmite tot mimetic. E un
dans. Poate tot din cauza focului omul a descoperit ascuţitul, sau cărbunele de scris, dar
cu siguranţă focul este azi un principiu tehnic important. Fără foc nu aveam tot felul de
epoci numite după cîte ceva metal sau aliaj, şi nu aveam sub nici o formă situaţia de azi a
tehnicii. Se pare deci că focul nu a fost un exemplu chiar atat de aleator... ba din contră.
Iar acum voi relata o altă posibilă relaţie a omului cu focul, relatarea mitică.
Homo gesticus este deci definit de memoria tehnică, pentru că este o memorie
tehnică, o memorie a actelor. De ce avea nevoie omul de o astfel de memorie? De ce este
omul o astfel de memorie, iar cea mai bună descriere a lui este cea de homo gesticus? În
dialogul Protagoras58, Platon ne relatează prin vocea lui Protagoras un mit, un mit al
genezei omului. Era o vreme cînd nu existau încă muritori iar zeii i-au făcut pe muritori sub
pămînt. Prometeu şi Epimeteu, care erau fraţi, au fost însărcinaţi să-i înzestreze pe
muritori (cînd spun muritori nu mă refer doar la oameni, ci la toate fiinţele muritoare) cu
calităţi. Prometeu era înţelept, el nu uita niciodată, fratele său, era mai slab de înger, mai
uituc, şi pentru că Epimeteu l-a rugat pe fratele lui Prometeu să-l lase pe el să se ocupe de
treaba asta, Prometeu l-a lăsat. Aşadar Epimeteu începe să distribuie calităţi muritorilor.
Pe unii slabi, dar iuţi, pe alţii tari, dar înceţi. Cei mari nu aveau nevoie de scăpare pentru că
mărimea impresiona, celor mici le-a dat aripi ca să zboare şi astfel să scape. Spune textul
că le-a distribuit astfel ca nici un neam să nu fie supus extincţiei. Este expresia cea mai
clară a echilibrului natural pe care-l vedem în zonele încă numite "sălbatice". Apoi le-a dat
blănuri, sau solzi, sau alte acoperăminte în funcţie de habitatul lor natural, apoi
metabolismul, şi, evident, unora le-a dat să se hrănească din alte specii, dar a făcut ca
ierbivorele să fie mai prolixe decît carnivorele şi deci să nu fie stîrpită nicio specie. Şi cînd a
terminat cu toţi şi-a dat seama că omului nu-i dăduse nimic. El era gol şi dezvelit şi
dezarmat.
Prometeu, cînd a văzut, a trebuit să găsească urgent o soluţie ca să repare greşala
fratelui său şi pentru că Olimpul era păzit, şi prea departe, s-a furişat în atelierul lui
Hefaistos şi al Athenei de unde a luat focul şi înţelepciunea şi le-a dat omului. Omul, deci,
58
Platon, Opere, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 435, 320d-322d
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
43
UBB 2009
şi-a început viaţa pe pămînt mai mult cu o virtualitate de calităţi decît cu nişte calităţi clare
(ca să reiau comparaţia de mai sus, o imagine trebuie montată pe un disc virtual care
trebuie anterior montării instalat el însuşi, pentru că el, în realitate, nu există). Trăind
risipiţi erau pradă animalelor feroce şi cu greu reuşau să facă faţă situaţiei. Confruntaţi cu
iminenta extincţie a omului, zeii, adică Zeus, încearcă să facă ceva. Observaseră că
oamenii se adunau totuşi în cetăţi dar imediat îşi făceau nedreptăţi unii altora pentru că
nu ştiau să facă rînduială în cetate, nu aveau ceea ce le trebuie pentru o viaţă publică. Aşa
că Zeus îl trimite pe Hermes să ducă omului dreptatea şi ruşinea pentru ca astfel să poată
alcătui cetăţi şi să fie feriţi de celelalte specii.
Amănuntul pentru care am spus tot acest mit este că punctul important pentru noi
în chestiunea de faţă se află tocmai aici, la sfîrşit, cînd Hermes îl întreabă pe Zeus cum să
împartă acest dar oamenilor, iar Zeus spune că la toţi în mod egal spre deosebire deci de
felul în care meşteşugurile fuseseră împărţite. Aşadar ceea ce păruse o distribuţie egală a
meşteşugurilor, sfîrşitul mitului ne arată că ele erau distribuite care cum. Sau mai exact
unii unele, alţii altele. Ce este deci de reţinut de aci?
Faptul că omul nu are nişte calităţi de bază (gr. thesis) "omeneşti", "muritoare",
deşi el este muritor. Aceasta înseamnă că ele trebuiesc cumva transmise generaţiilor, iar
în continuarea dialogului se vorbeşte puţin şi despre faptul că meşteşugarul învaţă pe
copiii lui sau pe alţii meşteşugul lui. Apoi, nu toţi ştim aceste meşteşuguri, de unde
necesitatea de a ne grupa şi de a avea mereu printre noi cineva priceput la cutare sau
cutare operaţie. Deci nimeni nu este în totalitate responsabil de memoria noastră, care
este vitală, ci toţi contribuim la ea. Iar apoi, omul nu are nimic fără aceste meşteşuguri,
adică este lipsit de calităţi, este invalid într-un fel şi are mereu nevoie de proteză (pro-
thesis, adică el este ceea ce este în măsura în care se apleacă spre această bază, sau
thesis). Proteza este prin definiţie ceva ce extinde o calitate a omului. Dacă focul ne arde,
înţelepciunea practică a Athenei ne-a făcut să inventăm cleştele, care este un braţ mai
lung, o extensie a braţului nostru, şi care fiind de metal nu ia foc, astfel că putem
manipula diverse obiecte în foc. Puterea noastră nu se compară cu a multor animale însă
înţelepciunea ne-a făcut să inventăm arme care bat la distanţă, şi astfel să ucidem
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
44
UBB 2009
animalele fără să fim ucişi. Hefaistos şi Athena sunt zeităţi ale focului şi inteligenţei, ale
invenţiei, protectorii meşteşugurilor, ale artelor practice în genere.
Acum poate este mai clar de ce memoria este tehnică, şi în plus de ce este e
concomitent pro-tetică. Pentru că meşteşugul este tehică, şi tehnic. Ştiinţa noastră care
stă în gest, şi în sensul gestului dat unor puţini, se actualizează şi se transmite prin gest şi
prin suportul gestului care este unealta, sau, în general vorbind, proteza. Proteza este cea
care face să putem reconstitui atît de multe despre epocile pierdute ale omenirii. Unii
aveau vase de lut, şi săgeţi de silex, alţii aveau vase de bronz şi săgeţi de bronz. Prin
analiza protezei care ne-a rămas şi pe care o descoperim sub pămînt (omul a venit de sub
pămînt, să ne amintim) ştim ceva despre acei oameni sub forma memoriei lor tehnice.
Văzînd un vas, sau o suliţă putem reface gestul iniţial şi putem recompune mişcarea care a
dus la zămislirea ei, putem deci vedea ce fel de oameni au fost, cum au trăit, etc. Aşadar
memoria aceasta tehnică se imprimă pe acest suport care este proteza.
O altă caracteristică a acestui om, homo gesticus, şi a memoriei lui, memoria
protetică, este adopţia. Memoria protetică funcţionează prin adopţie. Ceva mereu trebuie
adoptat, pentru a deveni uman, poate de aici a derivat şi învăţarea, care este tot o
învăţare a gesturilor. Cîinele este un animal dar el devine un animal domestic, adică uman,
primeşte un nume, care este specific omului, comunică cu omul, adică răspunde la
limbajul lui, fără neapărat să considerăm că-l şi înţelege. Dar şi omul se adoptă pe sine.
Părinţii adoptă copiii proprii atunci cînd îi declară, şi le fac acte, le dau numele de familie al
lor şi astfel fac o dovadă a faptului că sunt şi ei homo gesticus, că sunt şi ei posesori ai
memoriei protetice, că sunt deci cetăţeni ai cetăţii. Adopţia aceasta este de fapt bazală
pentru cadrul tehnic. Nu adoptăm tehnicul, murim. Celularul este o proteză de ultimă
generaţie a sistemului tehnic. Nu ai celular, „mori” (şi nu vreau să spun că fizic, ci social,
deşi au fost cazuri de oameni care au suferit accidente în locuri depărtate şi dacă nu aveau
celular poate că astăzi erau morţi). Linia fixă este deja mai mult o relicvă, oricum deja
vorbim la celular mult mai mult decît la telefonul fix. De fapt telefonul fix, dincolo de o
serie de raţiuini economice, este o ultimă legătură, o nevoie a noastră (ne aducem aminte
că dreptatea este împărţită tuturor pentru a putea trăi împreună şi a ne înţelege) de a ţine
în viaţă pe cei care n-au adoptat încă celularul.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
45
UBB 2009
ORAS. REFUGIU.
În procesul de adopţie proprie trebuie recunoscută nevoia omului de a se perpetua
prin multiplicare pe sine însuşi, dar nu oricum, ci sub forma unui fel sau model propriu
înzestrat cu o serie de caracteristici care să-l facă să perpetueze imaginea conform căreia
o societate se perpetuează atîta vreme cît societatea poate să fie imaginată şi
imaginabilă59. În acest proces se intreprinde în principal acea separare de Natură (sau Zei),
despre care vorbeam anterior, şi mutarea caracterului conflictual al relaţiei cu Natura de
pe verticală şi exterior, pe orizontală şi interior. Mitul antropogenezei din polis reclamă
existanţa unei politici a diferenţierii care să asigure continuarea artificială a emergenţei
tipului uman capabil de viaţa de tip politic şi statal. Cum era de aşteptat, accesul la „the
big picture”, la context, la lume – văzută ca loc privilegiat de existenţă umană –, la
Cosmos ca ordine a „orînduirii” politice şi statale de tip uman nu este decît privilegiul unor
puţini. În lumea antică apare portretul eroului, al eroului ca întruchipare a acelei arete60,
care vine din cuvîntrul aner (bărbat) şi care înseamnă capacitatea cuiva de a fi sau de a
face ceva în cel mai excelent mod posibil. Virtute.
Pasul imediat este că omul singular nu poate face ireproşabil managementul
acestei virtuţi şi scapă frîiele controlului dovedind ceea ce ulterior urma să se denumească
cu cuvîntrul hybris61. Ambele concepte – arete şi hybris – sunt legate în primul rînd de
violenţă. Arete este excelarea în luptă, în proporţiile şi capacitatea corpului de a face faţă
luptei în război, a vitejiei şi curajului de a lupta în război, iar hybris este mai multul,
exageratul, care devine astfel acţiunea violentă cu repercursiuni morale şi etice severe
asupra semenilor şi concomitent cu alterarea imagii celui care o manifestă. Aceste
dezechilibrări sunt posibile doar într-o cultură şi într-o viaţă de tip statal sau politic care
imprimă acestei arete o serie de valori bune şi consecinţe care ţin de respectul şi lauda,
onoarea şi gloria veşnică, celui în stare s-o aibe. Însă arete nu este doar forţă ci şi limbaj,
iar Odiseu, aşa cum arată şi Liiceanu62, este un maestru atît al forţei, pe care ştie să o
59
Peter Sloterdijk, În aceeaşi barcă, Idea, Cluj, 2002, p. 15. 60 Gr. ἀρετή, bunătate, excelenţă, virtute de orice fel. 61 Gr. ὕβρις, infatuare, mîndrie excesivă, aroganţă. 62 Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 19-23
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
46
UBB 2009
folosească atunci cînd este nevoie, dar şi al limbajului, făcînd din el un om al multiplelor
mijloace, şi care ştie să le folosească atît pentru el cît şi pentru o comunitate, în cazul
acesta special, într-o situaţie de conflict. Aceste exemplu conduce spre un altul, acela a lui
Oedip prin care doresc să ilustrez ce se întîmplă cînd lucrurile merg prost în această
privinţă.
Oedip este un om genial, este inteligent dar şi puternic, abil în fapte de arme şi
vitejie dar şi un stăpînitor redutabil al limbajului şi inteligenţei. Datorită acestor însuşiri el
ajunge regele Tebei dar începe să piardă controlul şi sfîrşeşte prin a afla tragicul adevăr al
condiţiei lui sociale şi politice. După cum se ştie Oedip a avut parte de o adopţie falsă.
Această adopţie falsă l-a condus la un act care nu era în memoria lui protetică, crima. Însă
crima nu a fost săvîrşită împotriva oricui ci chiar a tatălui său, fără s-o ştie, evident. Apoi,
paralel cu eliminarea tatălui, incestul a fost posibil (care marchează şi un incest împotriva
cetăţii în clipa în care el, nesocotind cetatea din prea mare încredere în forţele proprii,
ajunge să afle adevărul despre tatăl sau şi despre căsătoria cu mama sa), tot un act care
nu exista în memoria protetică a lui Oedip. Oedip este aşadar un exemplar de homo non-
gesticus şi un om fără memorie, el reface o serie de gesturi greşite, tocmai pentru că nu
are memorie gestică. El este aproape inuman. Este inuman şi prin faptele lui, este inuman
şi prin faptul că nu e homo gesticus. Aşa că el ajunge a-nomos, nelegiuit în greacă, adică
fără-de-lege, omul fără lege, care pentru perioada respectivă reprezenta omul fără cetate
(în mitologia greacă finalul hypris-ului este întîlnirea cu Nemesis, zeiţa răsplăţii finale,
inamicul numărul unu al omului, al omului de acest tip). El plecase din cetatea de adopţie
şi fusese exilat din cea maternă. Pentru a recupera însăşi gestica vinei (interioară) şi ruşinii
(publică) Oedip se face pe sine omul fără cetate, fără o lege, omul fără apărare, fără
protecţie, fără refugiu, bîntuitorul, handicapatul (şi-a scos ochii tocmai pentru că gestul
este un act vizibil iar el nu este un homo gesticus), omul fără proteză, cel care şi-a făcut
proteză din însuşi păcatul său, aşa că umblă însoţit de sora-fiică, Antigona, şi cere
ospitalitate în numele străinului absolut.
El nu este nici barbaroi, nici xenos sau este ambele şi niciunul. Oedip este cel care
nu e dătător de memorie, numele lui a murit odată cu el, actul lui odată cu el, dar totuşi
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
47
UBB 2009
este atît de "al nostru" încît toţi suferim încă de gestica lui, singura poate atît de esenţială
încît a ajuns să sublimeze în ADN şi ne constituie viaţa.
Observăm că deşi homo gesticus e un tip uman caracterizat prin memoria
protetică, gestică, tehnică el suferă marcant de o alienare cumplită. O parte din noi a
început deja să lupte împotriva tehnicii, adică împotriva naturii noastre. Ne-am fi aşteptat,
şi pe bună dreptate, ca omul să înflorească în ritmul dezvoltării tehnice, însă nu e mereu
aşa, mai ales în ultima vreme. Memoria protetică este menită să evolueze pe măsură ce
omul acumulează noi şi noi gesturi. Însă aceste gesturi nu mai sunt de bază, sunt deja
extrem de evoluate, iar după cum ne amintim din mitul lui Protagoras omul a fost făcut de
zei gol şi neajutorat, adică egal cu sine, constant, non-evolutiv.
Să luăm un exemplu. Gestul pilulei contraceptive. Este, pe lîngă esenţa sa şi
efectele sale (controlul populaţiei şi al naşterii care nu mai urmează legi naturale, adică
"noua dezordine amoroasă" ca să-l citez P. Bruckner, un pas înainte spre statutul egal al
bărbatului şi femeii, o nouă morală sexuală), un gest, un gest al luării pilulei la o oră fixă,
indiferent de iminenţa unui contact "ne-protejat", de parcă pilula este ceva firewall, sau
antivirus, şi deci o nouă proteză, o proteză de data asta total ne-omenească, inumană, dar
nu pentru că asta înseamnă că nu mai facem copii şi reiterăm gestul lui Onan la un alt nivel
şi dintr-o altă perspectivă, ci pentru că nu ne mai folosim inteligenţa să nu-i facem şi
pentru că nu mai suntem dispuşi să imaginăm societatea şi astfel s-o perpetuăm prin
naşterea omului mereu „copt” pentru ceea ce societatea are nevoie! Adică dintre techne
şi phrone (darurile de la zei) am ales techneul. Muşchiul, forţa şi nu capul, mintea. Asta a
dus şi la explozia adopţiei.
Aceasta, deci, este sursa principală a alienării noastre. Cînd zic alienare mă refer la
înstrăinare, la străin, la xenos şi la xenia. Aşadar în însăşi natura noastră stă o forţă duală şi
opusă ca sens, chiar dacă braţul forţei rămînem tot noi. Am mers aşadar spre distrugerea
noastră. Am dat protezei aproape o autonomie proprie, am investit-o cu propria-i
memorie, în plus de memoria noastră. Dacă mi-este permis un barbarism al adunării
putem spune că astăzi maşina e mai istorică decît noi înşine! Ne-am segregat deci, şi
polarizat. Şi culmea e că tradiţionalişti sunt numiţi cei care nu vor să ţină pasul cu evoluţia
cînd în însăşi evoluţia memoriei noastre protetice stă tradiţionalismul. Este
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
48
UBB 2009
tradiţionalismul memoriei ce se conţine pe ea însăşi... de cînd se ştie ea însăşi.
Tradiţionalism înseamnă tocmai evoluţia şi nicidecum stagnarea. Stagnarea este umană,
în sensul acela de uman, prea uman, pe care Nietzsche i l-a dat. Cioran, cînd predică non-
acţiunea, este chiar un novator, un om al momentului şi nu un tradiţionalist.
Acum, că am introdus conceptul de bază al străinului, se dezvoltă de aici versantul
celălalt al conceptului de homo gesticus, şi anume ospitalitatea. Într-o lume în care
ospitalitatea naturii noastre tehnice, protetice, este tot mai puţin de găsit, omul a devenit
un străin, un alienat. El a adăpostit un trădător, dar pe care tot el l-a făcut trădător. Este o
problemă etică serioasă. El nu se mai regăseşte, nu mai creşte, ba din contră, se ofileşte şi
e pe cale să moară. Să nu se înţeleagă cumva că vreau să urmez o soluţie radicală, nici
vorba, nu vreau să aruncăm reţelistica şi logistica tehnicii, sau să ne îndepărtăm de ea în
sălbăticie. Dar trebuie să mă duc unde gîndul mă duce şi anume la faptul incontestabil al
alienării noastre. Şi cine altul decît Oedip, omul non-tehnic prin excelenţă al culturii
noastre, poate da o idee în acest sens. De felul în care Oedip a trăit şi experimentat lumea
tehnicii lui, a experimentat întîlnirile cu homo gesticus din vremea lui.
În alienarea, apoi, a omului politic, a clasei conducătoare care reuşeşte tot mai
greu să facă faţă problemelor de astăzi se arată ceea ce doream să desemnez ca oraş-
refugiu. Din serioasele examene ale societăţii actuale filosofi şi sociologi, antropologi şi
istorici, deduc o iminentă rupere a omului de forma politică, de polis, şi de stat. Oraşul a
ajus un refugiu al celor care încă mai pot dezvolta doar gestica urbană şi social-citadină, a
celor care încă mai văd în în diferenţierea pe clase ascendentul unora faţă de ceilalţi, şi
consideră că oraşul este locul în care „prietenii” (oamenii bărbaţi, înstăriţi şi cu drept de
vot, precum şi o educaţie care să-i modeleze spre problemele „mari”) se mai pot aduna în
agora pentru a-şi spune cîteva cuvinte despre lucrurile mari, ta megala63, sau că cei
puternici (conducătorii, politicienii, şefii) sunt singurii care duc greu şi ştiu ce este chinul
după asprele şi lungile zile de lucru pe Palatin pe cînd „masele populare de joc, din
suburbie, visează, copulează şi-şi mîngîie cîinii64”. Oraşul este astăzi ultima lor redută,
ultimul lor bastion, fără porţi, fără ziduri, fără turnuri de apărare însă mereu văzut ca o
63 P. Sloterdijk, op. cit., p.26 64 P. Sloterdijk, op. cit., p.34
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
49
UBB 2009
oază a „civilizaţiei” şi a „umanităţii2, concepte care de cele mai multe ori ajung pervertite
de însăţi utilizarea lor prea frecventă şi prea pompoasă, aroma lor fiind viciată de legătura
lor cu ceea ce clasa politică dominatoare dintotdeauna a folosit ca scuză şi ca limită
inaccesibilă de gîndire pentru ceilalţi. Oraşul se reclamă astfel ca locul în care toate –
ismele şi –logiile vin să autoîntemeieze identitatea şi perpetuarea acelora care se simt mai
plin de virtuţi decît cei pe care-i desconsideră, tocmai de aceea, şi folosesc, dacă nu
pentru altceva măcar pentru a le aduce glorie şi respect.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
50
UBB 2009
ORAŞ. SUBURBIE65.
Nu este numai cazul suburbiilor ci a lumii în genere să trăiască o totală inversare, şi
de fapt chiar mai mult de atît, o coincidenţă, a polilor. Una din conotaţiile cuvîntului
suburban este evident negativă indiferent dacă ne referim la comportament, limbaj, etică
în genere. Această zonă a ajuns de dorit şi este pe lista de idealuri a unei largi plaje de
oameni. Cred că prima caracteristică a suburbiei este lipsa creşterii organice. Acesta este
punctul nodal, nexusul criticii suburbiei. Dar este în logica postmodernismului tot ce e
pret-a-porte, ready-made, fast-food, ready-to-use, plug-and-play... and so on.
Spaţiul. Criteriul major în alegerea suburbiilor este spaţiul. Spaţiul nu neaparat ca
deschidere ci ca disponibilitate, ca la-îndemînă. Este interesant faptul că majoritatea
caselor, indiferent de spaţiul interior, sunt pline pînă la refuz cu „staff”. Personal am trăit
momentul acesta cînd un amic şi-a cumpărat un teren pe strada Cîmpului, acum mulţi ani,
şi a început după o vreme să-şi construiască o casă. Mult mai repede decît el spaţiu din
jurul lui, aproape viran la început, a crescut zeci de case şi case-blocuri care au absorbit
imediat puterea de iradiere a priveliştii: de acum vedeai pădurea doar dacă vecinu’ trăgea
draperia şi deschidea uşa din partea cealaltă a casei. O adevărată supraetajare pe
orizontală. Case disproporţionate vădit cu locuitorii săi în care mai mult bate vîntul şi care
au doar o semnificaţie simbolică. Aşadar spaţiul este probabil prima iluzie care vinde o
astfel de zonă. Însă ceea ce se omite este că spaţiul se crează prin raport şi acolo unde nu
este relaţie nu este nici spaţiu, nici deschidere ci doar iluzia lor. Spaţiul acela este mort şi
îngheţat fără animaţie, adică fără un suflet sau un spirit al său.
Liniştea. Alt factor extrem de amintit. Însă, la fel ca în cazul spaţiului, liniştea e una
vidă. Liniştea nu este una care se aşterne ci una care se ridică şi ridicată rămîne făcînd
parcă loc unei atmosfere de studio. Nu este o linişte a „zgomotului” natural şi este
etanşeitatea şi suprimarea oricărui zgomot. Nu există surse de zgomot, nici măcar cea
naturală, aceste zone fiind clar înlocuitoarele naturii. Aroma lor, ca în cazul E-urilor
alimentare, este „identic naturală”, termen care numeşte de obicei perfecta artificialitate
a produsului.
65
Discuţie în marginea filmului Radiant City, 1996, http://www.imdb.com/title/tt0117432/
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
51
UBB 2009
Comunitatea. Dacă la nivel arhitectural sau urban suburbia are destule tare, ceea ce
însoţeşte de obicei vînzarea unei astfel de zone este comunitatea. Prin comunitate s-ar
înţelege o structură socială deja existentă şi relativ cu istorie, adică o structură socială
care deja a depăşit stadiul formării, s-a sudat, s-a dezvoltat şi e deja destul de matură
pentru a putea îngloba alterităţi diverse. Însă realitatea arată mult diferit iar ceea ce de
obicei substituie această comunitate este spaţiul privat-comercial al mall-ului care adună
în ambianţa lui sintetică şi artificială pe toţi cei care simt nevoia „să facă ceva” dincolo de
programul deja impus. Conceptul acesta larg şi relativ ambiguu de „lipsă a creşterii
organice” cuprinde două subconcepte puternice: ruperea, sau separarea, şi dezagregarea,
sau mono-funcţionalitatea.
Rupere. Ruperea desemnează scoaterea individului din spaţiul mixt şi heteroclit al
oraşului în care experienţa este oarecum deja intuită sub categorii relativ cunoscute şi
mutarea lui în acest spaţiu aseptic în care de fapt se retrage la somn66. Acest fapt se
datorează timpului destul de lung pe care o persoană o petrece în singurătate în mediul,
din nou sigilat, al „van”-ului, puternic luminat şi cu multe zone de deschidere dar de fapt
închis şi antifonat, în drum spre şi întorcîndu-se de la serviciul din downtown. Ruperea
aceasta operează la mai multe nivele. Un nivel este cel fizic deja amintit, al distanţei fizice
de „lumea reala”, distanţă ce trebuie parcursă cu diverse mijloace de transport. Apoi este
nivelul social al ruperii de cercul de prieteni, de duşmani, de cunoscuti, parcă-cunoscuţi, şi
necunoscuţi pe care orice om trăind într-un oraş ajunge să-l aibă fără un efort în direcţia
asta ci doar trăindu-şi viaţa acolo. Acest soi de familiaritate a cărei diluare ţine doar de
limitele de acoperire proprii fiecăruia este dintr-o dată ştearsă şi este înlocuită cu o
vecinătate extrem de periculoasă prin friendly-aritatea ei prin faptul că iniţiază spontan şi
natural nişte mecanisme de apărare proprii omului care-l fac mai degrabă să evite decît să
dorească întîlnirea cu „comunitatea”, cu ceilalţi ca el. Apoi este nivelul simbolic al ruperii
unor rădăcini, a dez-moştenirii, nu materiale ci familial-simbolice, a individului. Relocarea
era uneori o metodă de subjugare a popoarelor, la fel ca împerechierea între clanuri
66 Cîmpean Antoniu consideră că aceste „zone dormitor nu trebuie să aparţină de oraş, adică nu trebuie să mprim oraşul pentru a le integra şi pe ele. De exemplu, cazul Floreşti”
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
52
UBB 2009
necunoscute. Aşa cred că este şi aici iar tinerii sunt dispuşi, sau predispuşi la acte sociale
disperate din cauza lipsei de model sau de model-antagonic.
Dezagregarea desemnează separarea, de obicei spaţială, a funcţiilor vieţii prin
monofuncţionalizarea unor locuri aflate la distanţe reale mari unele faţă de altele. Parcul
de birouri e într-o parte, super-mega-extra-marketul este în alta, playground-ul copiilor
este într-o altă parte iar casa în altă parte. Pare aberant să faci plinul ca să mergi să-ţi iei
ţigări însă există şi astfel de situaţii. Există astfel o segmentare absolut artificială a unor
evenimente mici sau mari din viaţa fiecăruia sau a rutinelor din viaţa fiecăruia care te pune
în situaţia unor permanente decizii... şi nu doar atît, în situaţia unor posibile răzgîndiri.
Oamenii se dezvoltă relativ „bine” (indiferent de ce înţelegem prin asta... dar de obicei
mizăm pe sintagma aristotelică a lui eu zen, viaţă bună) dacă interacţionează cu un mediu
complex în care transferul de experienţă şi resemnificarea experienţelor să fie o
constantă. Conceptualizarea, naşterea ideaţiei, procesualitatea intelectuală ţin de astfel
de scenarii pe care într-un mediu „tradiţional” le găseai dincolo de prag... în ambele
sensuri. Dezagregarea duce şi la o puternică centrare forţată, dar ulterior dorită, pe o
etică şi, exagerînd, o weltanshung proprie dar lipsită, din ce în ce mai mult, de o bază
concret-reală. O lume fantezistă în care idealul fericirii şi locuirii rămîne adăpostul,
aproape atomic, al unei case pentru care toată viaţa plăteşti la bancă, adică un ideal
împrumutat de la un cămătar scrupulos.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
53
UBB 2009
[Laborator]
Oraş. Poluare. (p. 54)
The world is flat... (p. 56)
Oraş. Muzeu. (p. 64)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
54
UBB 2009
ORAŞ. POLUARE.
Cuvîntrul poluare vine din latinescul polluere şi înseamnă a murdări, a degrada, a
face ceva nesănătos. Poluarea oraşelor nu este o problemă doar pentru noi ci există
dovezi ale faptului că la Atena, în antichitate, meşteşugarii sau oierii erau forţaţi să lucreze
departe de oraş, iar la Roma cei ce deversau deşeuri în rîuri erau amendaţi. Tot timpul
poluarea a fost o chestiune spinoasă şi mereu au fost personaje care desconsiderau uzul
bunurilor comune şi personaje care luptau pentru ca acestea să fie respectate. În 1884
prefectul de Sena, Eugene-Rene Poubelle făcea obligatorie adunarea gunoaielor în
recipiente a căror nume perpetuează azi memoria acestui personaj novator: pubelele.
Începînd cu 1863 în Anglia se vor emite autorizaţii de funcţionare pentru diverse
unităţi poluante iar la scurt timp după aceea Germania şi Italia preiau conceptul fără însă a
eradica problema de vreme ce la jumătatea secolului 20 s-a pus pentru prima oară serios
problema remedierii efectelor poluării. Poluarea devenise o stare, o a doua natură a
societăţii noastre şi a felului în care oamenii înţelegeau să locuiască pămîntul. Urbaniştii,
industriaşii, igieniştii cunoşteau aceste chestiuni însă marele public rămînea opac la
ameninţarea poluării. Asta pînă cînd ziarista americană Rachel Carson a publicat în 1962 o
carte intitulată Primăvara tăcută şi care, fiind tradusă într-un număr mare de limbi, a
început să disemineze în conştiinţa publicului. Cartea a fost un imens succes iar detractorii
săi au epuizat tirajele însă aura deja creată în jurul ei i-a sporit efectul. Cartea a devenit
manifestul unei mişcări care urma să fie cunoscută sub numele de ecologie, iar adepţii ei
ecologişti, şi care se vedeau pe ei înşişi ca nişte eroi ai refacerii relaţiilor de bună
convieţuire cu natura în contrapartidă cu cei care au dus constant, şi continuă să ducă, un
război de dominare a mediului şi stăpînire abuzivă a lui.
Primul efect a fost implicarea oamenilor de ştiinţă care au început să explice mult
mai documentat efectele nocive ale industrializării asupra mediului. Astfel că au început
să se emită acte de protecţie împotriva poluării, americanii fiind primii cu Clean Air Act
(1970) urmat apoi de Clean Water Act (1972). ONU a organizat primul mare congres
dedicat poluării mediului la Stockholm în 1972 şi a înfiinţat PNUE – Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu. Toate aceste încercări, salutare de altfel, au rămas fără un prea mare
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
55
UBB 2009
efect. Aceasta s-a observat la 10 ani după congresul ONU cînd s-a arătat mai clar că
poluarea nu este o chestiune „doar” ecologică ci una, aproape eminamente, economică.
Ministrul de externe al Norvegiei a făcut un raport care a stat la baza unei alte cărţi la fel
de faimoase intitulate Our common future în care se analiza situaţia economică mondială
care conduce la epuizarea resurselor naturale, reduce spaţiul vital al omului şi al întregii
biosfere şi s-a propus conceptul de dezvoltare durabilă care a fost adoptat de majoritatea
statelor dezvoltate. Acesta spunea că actuala generaţie nu trebuie să pericliteze existenţa
viitoarelor generaţii ci să le lase un pămînt tot atît de avut şi de curat cum l-a primit ea.
În 1992, ca urmare a răspîndirii conceptului de dezvoltare durabilă, a avut loc la Rio de
Janeiro cel mai mare congres mondial unse, în prezenţa a 111 şefi de state şi 180 de
miniştrii de mediu s-a emis un document de o reală însemnătate, Agenda 2000. Acesta
stabilea liniile directoare ale politicilor de dezvoltare pentru secolul următor dar în care,
pentru prima oară, se instituia reducerea, nu doar stoparea, efectelor poluării.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
56
UBB 2009
THE WORLD IS FLAT, AND YOU’RE NOT READY… BUT I’M DONE!
Am ales acest titlu pentru ceea ce-ar trebui să fie concluziile acestei lucrări mai ales
pentru că nu vreau să dau nişte concluzii ci mai degrabă să prelungesc povestea... să
termin totul într-o altă poveste. Încă nu-mi dau seama dacă mi-e frică să termin sau mi-e
frică de faptul că e deja oricum totul gata şi uitat. Mi-e frică să recunosc cîte lucruri am
vrut să spun şi nu le-am spus pentru că le-am uitat sau eram incapabilă să le continui
dincolo de o frază. Sau mă sperie posibilul fapt ca softwareul personal, structura
intelectuală prin care privesc lumea, să fie neupdatat.
Ce este „the world is flat”? Este numele unei cărţi apărute în 2005, scrisă de
Thomas L. Friedman67, şi care analizează globalizarea la nivelul ei economic, însă am
impresia că acesta este singurul nivel posibil în ultima vreme. Ce înseamnă „... and you’re
not ready”? Înseamnă, poate, că economicul nu este sigurul nivel posibil, deşi este
complicat de arătat dacă mai există un nivel al vieţii noastre care să nu fie legat într-o
anumită măsură de economic. Poate să însemne că nu sunt eu gata pentru globalizare, că
am ales să privesc Clujul fără să iau în calcul nivelul economic.
Povestea pe care am încercat s-o spun pînă acum este că încă de la apariţia cetăţii
aceasta a fost o structură, fizică şi socială, de tip utopic şi ne-natural. A fost utopică
pentru că-şi avea locul în sălaşul Naturii, adică ai zeilor, pentru că – cea greacă – avea
acropolisul, care era un deal sau un munte, adică o zonă ridicată unde de obicei exista un
templu, că însăşi structura ei fizică dar şi legea ei internă acopereau zone de tip religios şi
vizau exerciţiul religiozităţii cetăţenilor ei. Apoi, e utopică pentru că vrea ceea ce nu se
poate atinge, ceea ce doar zeii pot face şi da omenirii, viaţa mai bună, sau adevărata viaţă
bună. În jurul anilor 700 î.e.n. se pun bazele acestor cetăţi în Grecia şi, aşa cum consideră
şi Friedman, putem presupune că pînă la cucerirea Americilor, în 1492 e.n. pămîntul era
mai degrabă alocat şi alocabil sistemului de cetăţi şi nu neapărat de ţări-state care începe
să-şi intre treptat în rol şi prin care, de fapt, începe globalizarea. Globalizarea prin
intermediul ţărilor-stat a cuprins pentru prima oară tot pămîntul şi l-a pus pe hartă, l-a
67 Concepţia cărţii a venit, după declaraţiile autorului, din dezvoltarea personală a expresiei „the global economic plainfild is being leveled and you, americans, are not ready” ce aparţine lui Nandan Nilekani, Co-Chairman al Infosys Technologies Ltd.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
57
UBB 2009
cortografiat. Nu mai existau mistere, nu mai existau zone inaccesibile, nu mai existau
alterităţi ci totul era posibil de indexat şi numărat. Această perioadă se numeşte în
dexologia lui Friedman, Globalizare 1.0.
Ceea ce a urmat acestei extinderi, mai ales odată cu epoca industrială, a fost o re-
globalizare prin intermediul corporaţiilor, al firmelor care căutau în diverse locuri resurse,
mînă mai ieftina de lucru, condiţii fiscale mai bune, etc. Această perioadă a primit numele
de Globalizare 2.0 şi ea acoperă un spaţiu temporal de aproape 150-200 de ani pînă în jurul
anului 2000. Principalele carcateristici globalizatoare ale acestei perioade au fost
mijloacele de transport (motorul cu aburi, căile ferate, motorul cu motorin, benzină,
avionul, vapoarele de mare tonaj) şi mijloacele de comunicaţie (inventarea telefonului,
telegrafului, a sateliţilor de comunicaţie, ulterior a internetului şi, extrem de important,
reţeaua de fibră optică) şi s-au manifestat treptat printr-o scădere a preţurilor, atît de
transport cît şi de telecomunicare concomitent cu creşterea vitezei, a performanţei şi a
randamentului general al acestor mijloace. Însă chestiunea s-a micşorat încă ajungînd la
nivel individual astfel că indivizii pot acum concura, se pot conecta şi colabora global ca
indivizi. Trebuia creată o platformă pentru aşa ceva şi s-a şi creat o platforma pentru aşa
ceva ceea ce a dus la ultimul stadiu de nivelare şi globalizare a lumii.
Spre sfîrşitul acestei perioade au avut loc o serie de evenimente sau situaţii care au
fost considerate de Friedman ca extrem de importante pe aplatizarea lumii. Primul
eveniment major a fost căderea zidului Berlinului care a simbolizat sfîrşitul războiului rece
însă a avut şi multe ramificaţii sociale, economice, artistice. A făcut loc democraţiei (nu
neapărat pentru că era, sau este, mai bună decît comunismul), a pieţei libere şi a conectat
estul Europei la trendul de piaţă global.
Al 2-lea a fost PC-ul. El marchează natura individuală a globalizarii (Norbert
Petrovici zicea la cursul festiv "internetul este tot timpul deschis"! vroind să ne transmită
faptul că în mod constant există un canal de comunicare permanent). PC-ul a permis
indivizilor să-şi ofere global propriul conţinut în forma digitală: cuvinte, poze, date, tabele,
video, muzică în forma de biţi şi bytes care mai apoi să poata fi manipulat în foarte multe
feluri de către alţi indivizi şi trimis în alte, multe, locuri.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
58
UBB 2009
8 august 1995 - Netscape s-a lansat, ca şi companie, şi împreuna cu ea acel simplu
point-click device care s-a numit "browser" si care a adus internetul la viaţă, au facut
internetul această grozavă unealtă de interconectivitate pe care toţi pot s-o folosească,
nu doar specialiştii. Însă faptul că Netscape a ieşit pe piată a declanşat şi ceea ce se
numeşte dot com bum şi investiţia enormă în fibră optică ce a facut ulterior posibil ca cele
mai distanţate puncte de pe acest glob să fie vecine prin împînzirea lumii cu reţele şi
posibilitatea utilizatorilor individuali de a schimba conţinuturi personale, sau proprii,
aproape gratis. A apărut astfel blogul, e-mailul, instant messengerul, site-urile de
socializare (gen HI5, facebook, linkedin, etc), serverele de hosting pentru conţinut
individual (gen trilulilu sau youtube, googlebooks sau gigapedia), hosturile de material
piratat (DC-ul şi torrent-ul), situ-rile personale, twetter. Explozia reţelelor de fibră optică
nu a fost ceva intenţionat ci pur şi simplu s-a produs din diverse locuri concomitent, fără
un centru, fără un plan predeterminat, şi au ajuns să împînzească toată lumea. A urmat
revoluţia, mai discretă, a protocoalelor de acces care au făcut ca maşinile de calcul să
poata fi interconectate (Windows, Linux şi Mac astăzi pot colabora, pot să-şi trimită
conţinut, pot comunica în toţi termenii în care se poate astăzi comunica prin astfel de
maşini) şi prin asta să asigure fluenţa muncii... sub forma de biţi şi bytes, sub forma
conţinutului individual.
În jurul anului 2000 s-a produs această platformă globală de colaborare asupra
conţinutului individual, mai mulţi oameni au putut colabora la manipularea unor
conţinuturi, din mai multe locuri, prin mai multe mijloace, iar toate acestea au "îndreptat"
lumea, au nivelat-o, au adus-o la un acelaşi numitor comun, bit-ul şi byte-ul, si asta la un
preţ aproape infim, aproape de 0. Daca într-o lume rotundă oamenii download-eaza, adică
preiau conţinuturi a căror sursă este una a puterii şi a referinţei auctoriale, într-o lume
plată oamenii upload-ează, adică sunt creatorii de conţinut şi referinţele auctoriale
totodată iar exemplul cel mai elocvent al acestei situaţii este wikipedia care în mai puţin
de jumătate de deceniu a adunat de zeci de ori conţinutul în itemi ai marilor enciclopedii
ale lumii (gen Encarta, Enciclopedia Birtanică, etc.). Adică am trecut printr-un punct de
inflexiune de la o lume în care valorile verticale de comandă şi control au trecut în plan
orizontal, într-o altă lume, de competiţie şi colaborare individuală.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
59
UBB 2009
În această lume plată tot ceea ce se poate face se va face, singura problemă este
dacă eu sunt cel care o fac, sau acel lucru mi se va întimpla. Cu siguranţă el o sa se
întimple... contează cine este autorul lui. Competiţia economică a viitorului este între
individ şi imaginaţia sa. Cînd lumea este plată şi utilizatorul individual are la dispoziţie
atîtea unelte de comunicare şi creaţie, singura limită este imaginaţia fiecăruia. Apoi este
măsura în care cineva poate să orizontalizeze, adică să se adapteze acestei lumi plate.
Cum şi cît de bine negociază cu această lume plată acţiunile şi planurile sale şi cît de uşor
învaţă "limbajul" ei. Viitorul însă aparţine acelor specialităţi multiple, a oamenilor care în
propria lor imaginaţie combină lucrurile, combină ştiinţele, reuşesc să împletească cu
succes domeniile: de aici vine creativitatea şi puterea imaginativă a celor care reuşesc să
orizontalizeze cel mai bine.
Însă, dacă tot am ajuns la o problemă de limbaj, atunci să facem ospitalitate şi celor
care-l critică pe Friedman atît din raţiuni economice, adăugînd că preponderent investiţiile
de succes sunt locale şi nu globale, dar şi cei care-l critică din alte puncte de vedere:
sociale sau psihologice. Dar, dacă fizica secolului 20 are dreptate, atunci ceea ce omenirea
lansează ca discurs al cercetării cu ton uneori aproape profetic va determina o schimbare
autentică în faţa lumii şi o parcurgere a acelor etape indiferent de reacţii. Lumea a devenit
un text iar hermeneutica lui schimbă esenţialmente textul. Raportarea, profetică sau nu,
la chestiuni posibile sau reale vizează „împlinirea profetică” a lor.
Din punctul acesta de vedere problematica ospitalităţii se mută în cu totul alt
sistem de referinţă. Această schimbare impune şi o schimbare a noastră şi a modului
nostru de a concepe, conceptualiza şi acţiona în noile coordonate referenţiale. De
exemplu, una din chestiunile pe care limbajul o poartă este apropierea, motiv pentru care
toţi oamenii instruiţi se instruiesc astăzi într-un plurilingvism minimal. Dar dincolo de acest
minimal plurilingvism există o metalimbă a culturii globalizatoare care îmbină cei mai
cunoscuţi termeni68:
• Hrană, mîncare: pizza, spaghetti
• Băutură, sete: Coca-Cola, Pepsi, Budwiser, Corona, Votka, Starbuks
• Mişcare, transport: BMW, Audi, Mercedes, Prius, Toyota
68 „Peste tot, numele sînt doar duh şi văzduh ori mărci de produse” P. Sloterdijk, op. cit., p. 60
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
60
UBB 2009
• Transport aierean: Luftansa, Blue Air, Malev
• Sport, mişcare: Reebok, Adidas, Nike
• Comunicare, telefonie: Nokia, iPhone, Motorola
• Comunicare, calculatoare: Intel, Mac, Microsoft
• Material de printat: Xerox
• Îmbrăcăminte: United colors of Benetton, Puma
Toate aceste foneme au un cîmp semantic vast şi concret în acelaşi timp
semnificînd pentru toţi o multitudine dar cît de puţin totuşi.
Oraşul revine la susţinerea acestui proiect utopic al lumii, făcînd posibile în
continuare toate comportamentele globalizante, fără limite spaţiale, utopice, ale
oamenilor, rămînînd separat fizic dar mişcîndu-se în timp, pierzînd unitatea şi
individualitatea, adică refuzîndu-se turismului dar fiind, concomitent, exponatul turistic
cel mai căutat. Încă de la Descartes69 concepţia despre cum să arate oraşul a dus omul
spre raţionalizarea acestuia şi a făcut posibil un Le Corbusier. Acest vis utopic de
raţionalizare70 şi raţionalitate totală, claritate şi control, prin dărîmarea oraşului vechi,
întortochiat şi crepuscular rizomic, şi ridicarea unuia nou, se manifestă în principal nu în
dărîmare/reconstruire, cum vroia Descartes sau Le Corbusier, ci într-o permanentă
reconstruire a domeniilor vieţii citadine care constrîng oraşul la autodepăşire şi
autodistrugere. Totul să fie nou, noi începuturi, noi viziuni, noi artere, noi clădiri, totul într-
o dinamică superficială şi într-o continuă viteză a permanentei schimbătoare mode a
lifesyle-ului determinînd ca ceva să iasă din modă în chiar clipa în care acesta s-a actualizat
în obiectualitate. Concomitent cu separarea şi siguranţa, oraşul devenea, şi devine, centru
al noului şi nefamiliarului, al violenţei şi anarhiei, distrugerii şi ameninţărilor teroriste, un
melange de utopie şi distopie – cum aminteam la început – în care umanitatea a ajuns să
iubească mai mult distopicul decît utopicul. Utopicul a devenit familiar pentru că este în
politica oricărei cetăţi să considere durabil tocmai drumul continuu spre durabilitate,
tocmai perpetua amînare a concluziei şi a soluţiei definitive, reconstruirea permanentă,
adaptabilitatea si refuncţionalizarea, dinamica progresului.
69 Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Editura Stiinţifică, Bucuresti, 1957. 70 Boris Groys, Topologia aurei şi alte eseuri, Idea, Cluj, 2007, p. 71
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
61
UBB 2009
Fascinaţia turismului vine din acea schemă iniţială a oraşului ideal-utopic cuplată cu
resemnarea unui posibil imput individual. Cuvîntul meu nu mai face diferenţa aşa că în loc
să mi-l impun prefer să merg într-un alt loc unde diferenţa, aşa cum o văd eu, a fost deja
făcută. Nu mai vreau să schimb, nu mai vreau să refac şi să revoluţionez, nu mai vreau să
reconstruiesc oraşul ci să-l văd deja gata, conform termenilor la modă – pret-a-porte, plug-
and-play –, într-o altă parte şi atunci călătoresc spre el, vizitîndu-l ca turist, sau migrez pe
el şi-l locuiesc ca cetăţean sau outsider fără să-mi dau seama că aceste forţe au schimbat
pe vecie oraşe, şi nu doar oraşe ci, şi felul în care se petrece relaţia mea cu oraşul.
Boris Groys face în cartea sa, Topologia aurei, o analiză a turismului şi a ceea ce el
numeşte fazele71 acestuia. prima fază este aceea a tursimului romantic care a produs o
atitudine antiutopică în raport cu oraşul determinînd consolidarea lui după o teorie
axiologică, ca sumă a ceea ce este estetic important şi demn de văzut din punct de vedere
turistic. Această schimbare induce o serie de mutaţii în sistemul valorilor care face ca
obiecte obişnuite pînă atunci să intre într-un circuit al valorilor monumentale, eterne şi
definitive cînd ele încă mai erau în spaţiul vag al provizoratului, temporarului şi
efemerului. Privirea axiologică a legat pe vecie de pămînt o serie de obiective şi
construcţii asumînd eternitatea lor fără să ţină seama că impulsul şi regula oricărui oraş
este una utopică şi deci mereu în schimbare, mereu idealizatoare, şi de aceea ne-reală, şi
care asigură ceea ce politicienii, ca administratori ai polisului, numesc viitor.
Nu există monument fără o modă turistică ce să prefacă obiecte obişnuite în
inmaginea monumentală a unei eternităţi. Oraşul devine monumentalizat, şi
monumentalizabil, din cauza turismului care nu poate să perceapă timpul cotidian al
fiecărui obiect adulat a cărui loc-spaţiu vorbeşte, fără a-l asculta nimeni, despre faptul că
nu a fost acolo dintotdeauna şi nu va fi pentru totdeauna. Banalizarea şi aplatizarea de
care ne vorbeşte orice monument pot face ca monumentalul şi eternul său să fie
irevocabil pierdute.
Însă aşa cum ne arată chiar şi practica noastră locală, la Cluj, zone aproape
pierdute ale centrului sunt acum remonumentalizate făcînd loc excepţionalului ce trebuie
integrat ca monumentalizare în călătoria oricărui vizitator ce poposeşte în piaţa Muzeului
71 B. Groys, op. cit., p. 72
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
62
UBB 2009
sau în alte locuri din centru. Nu calitatea internă a unui monument decide asupra
monumentalităţii sale – însă dacă avem şi aportul acesteia cu atît mai bine –, ci această
stare reiese mereu din jocul monumentalizării ca scop al turismului pus în funcţiune de
turiştii romantici.
Pentru Kant72 trăirea estetică de tipul sublimului nu apare datorită potenţelor unui
obiect al naturii ci din „posibilitatea care stă în noi” de a judeca şi gusta lucrurile. Subiectul
ideii infinite de reţiune este atunci un turist care caută mereu neobişnuitul, enormul,
pericolul, neasemuitul pentru a face dovada superiorităţii sale, a sublimului său în ce
priveşte natura. Asta face ca agroturismul să fie o practică atît de răspîndită pentru că
populaţia de la sate, care cu ceva vreme în urmă vedea turistul ca un smintit şi-l privea ca
la circ, să-şi schimbe acum, poate din motive în principal economice, felul de a asimila
privirea globalizatoare şi de a dezvolta comportamente şi de a-şi schimba modul de viaţă
şi gustul estetic pentru a satisface călătorul, turistul... asta cînd nu se apucă chiar ei să
călătorească şi să devină ei înşişi turişti.
Însă astăzi, trecînd la faza turismului postromantic, nu doar oamenii călătoresc ci,
împreună cu ei, lucruri, semne, imagini, care fac ca topografia pămîntului şi utoposul
citadin să intre într-o nouă relaţie. Oraşul nu-i mai aşteaptă pe turişti ci se duce la ei,
circulînd global, reproducîndu-şe la scară mondială, extinzindu-se în toate direcţiile. În
conferinţa sa la MIT73, Thomas Friedman, autorul cărţii despre care vorbeam la început,
relata cum, spre marea lui mirare, două oraşe, de care nu a auzit nimeni pînă nu demult,
Doha şi Dalian, au crescut – în sensul că au construit – în centrul lor cîte un (sau chiar mai
multe) mini-Manhattan (celebru cartier al New York-ului), cu zgărie nori şi cladiri
ultramoderne, cu dotări ultramoderne şi care continuă să crească astfel de zone. Aceste
reiterări globale ale cîte unui oraş produce astăzi lamentaţia că toate oraşele seamănă, că
nu mai există nimic particular, că se omogenizează imagine pe care o ai ca turist global.
Asta-l face, în plus, pe turist să se distanţeze el însuşi de particularităţile locale, de
diferenţe şi identităţi, mai ales că deja pe tot locul se vorbeşte acel idiom simplu pe care-l
exemplificam mai sus. Însă importul nu este unidirecţional de vreme ce în toate marile
72 Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 90 73 http://academicearth.org/lectures/the-world-is-flat
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
63
UBB 2009
oraşe ale culturii occidentale mîncarea thay sau chinese este de mult la mare vogă. Ceea
ce este local nu dispare ci devine global „dispărînd” doar printre alte importuri şi
exporturi posibile într-un oraş global, fără limite şi apartenenţă culturală sau naţională.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
64
UBB 2009
ORAŞ. MUZEU.
Este neindoielnic că felul în care ne dezvoltăm, creştem, gesticulăm, urlăm,
dormim, citim şi gîndim în acest spaţiu creat de munca arhitectului ca loc al locuirii, ne
influentează în mod major. Cînd apare un conflict, iar Ciprian Mihali tinde să pună
facţiunile virulente şi violente ale oraşului pe seama modului defectuos în care ne
influenţează arhitectura, noi tindem să dăm vina pe oameni. Dar, nu că oamenii ar fi răi.
Este o influenţă negativă a acestui genius loci, aş spune. Geniul locului, atunci cînd
locuirea a fost proiectată într-un mod atat de neglijent, este un geniu rău. Şi asta face ca
relaţiile între oameni, indiferent de calitatea lor individuală, să se transforme în ceva
apăsător şi prost.
Posibil să fie 3 criterii care ghidează privirea spre construcţii şi dau sau nu acordul
faţă de felul în care ele formează un fapt arhitectural. Primul test este cel al îmbătrînirii
frumoase. Aparent, arhitectura are de a face cu spaţiile. Construim, ordonăm spaţiile,
creăm raporturi între spaţialităţi, formulăm un dispozitiv a locurilor. Dar există elementul
temporal care este foarte important. Aparent, nu lucrăm cu timpul. În fapt, datorită
împrejurării că uzăm de materiale care durează, timpul este parte constitutivă a
proiectului arhitectural. În plus, obiectele arhitecturale sunt propuse şi destinate uzului
oamenilor. Oamenii sunt făpturi care se nasc, trăiesc, îmbătrînesc şi mor. Faptul că
oamenii se ating de aceste locuri face ca temporalitatea care îi poartă şi pe care ei o
poartă să treacă în propunerile arhitecturale şi această investiţie temporală este foarte
prezentă în timp în casele şi în ansamblurile arhitecturale. Prin urmare, sunt două
elemente de temporalitate: unul care vine dinspre propunerea durabilităţii unui ansamblu
arhitectural, durabilitate în timp, şi al doilea care vine din faptul că ansamblul arhitectural
anexează, mobilizează şi dă un deschis oamenilor, care aduc temporalitatea lor, care nu
este temporalitatea durabilităţii din primul exemplu, factorului arhitectural.
Prin urmare, felul în care îmbătrînesc clădirile este un lucru esenţial pentru felul în
care ar trebui gîndite chiar de pe planşă pentru că acel fapt arhitectural nu trebuie să
arate bine numai cînd este nou, ci şi după ce a îmbătrînit. Este exact ca la oameni; să luăm
de exemplu portretul lui Dorian Gray: daca avem o viaţă personală la limita criminalităţii,
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
65
UBB 2009
mobilizînd răul şi faptele inavuabile, există undeva, în mansarda clădirii noastre, un
portret veridic al nostru, care capăta tot felul de schimonoseli, de riduri, care traduc exact
acele lucruri pe care nu le mărturisim, dar care nu dispar de loc şi lasa urme. Prin urmare:
clădirile îmbătrînesc ca şi oamenii. Despre om, Cehov spunea că la el trebuie să fie totul
frumos: obrazul, privirea, felul în care vorbeşte, felul în care se îmbracă, ţinuta, gîndurile,
sufletul lui în fond, trebuie să fie frumos. La fel este şi cu o clădire. Pentru că elementul de
temporalitate este decisiv.
Al doilea test pentru este exprimat prin binomul locuire versus muzeu. La ce mă
refer: este un lucru pe care l-am înţeles în Germania, o ţară foarte prosperă, o ţară care, în
ciuda distrugerilor devastatoare produse de cel de-al doilea razboi mondial, voinţa acelei
comunităţi germane locale (pentru că sunt iniţiative locale şi arareori federale, chiar dacă
guvernul federal a sprijinit financiar aceste iniţiative) a fost să reconstruiască locurile
distruse pe cît posibil în felul în care au arătat înainte de a fi distruse. În multe locuri s-au
ridicat la repezeală construcţii în urma bombardamentelor pentru a adăposti oameni, cum
sunt multe cartiere din Mannheim (care a fost aproape ras), din Dortmund sau din
Frankfurt. Se văd astfel de artere care sunt numai cu blocuri, fabrici de locuit, care au fost
ridicate în scopuri umanitare, rapid, după razboi, fără nici un fel de scrupul. Acum au mai
fost putin înfrumuseţate, materialele au fost schimbate, cercevelele vechi înlocuite cu
altele noi, şi arată mai bine. Dar ele sunt în mod radical urîte. Există însă zone în care nu s-
a construit imediat şi în care a existat scrupulul de a reface clădirile distruse. Şi ele sunt
foarte frumoase. Însă există o deosebire importantă între ele şi clădirile care au apucat să
îmbătrînească, care au acelaşi stil, arată la fel, sunt bine întreţinute în continuare. Este
diferenţa între un stil de a construi case ca şi cînd ai realiza piese de muzeu, şi un fel de a
construi case avînd în vedere faptul locuirii.
Dupa 1989 la noi, după primul, al doilea şi al treilea val de prosperitate al celor care
au bani şi au început să îşi facă case frumoase, să îşi facă interioare mai speciale, au apărut
reviste colorate frumos în care sunt prezentate interioare ale acestor case. Ce mă
frapeaza pe mine la aceste interioare este că ele au fost făcute nu cu gîndul de a adăposti
oameni, ci cu gîndul de a propune faţade (folosesc faţadă cu sensul de superficie), faţade
frumoase de tip muzeal. Exista o imagine într-o nuvelă a lui Anton Holban, în care uzează
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
66
UBB 2009
de un truc literar pe care l-a luat de la Proust, însă pe care l-a dezvoltat foarte original.
Este vorba de o persoana dragă care moare. Naratorul povesteşte faptul că, în ciuda
pierderii, este uimit că nu resimte catastrofa pierderii acestei fiinţe iubite; el înţelege
raţional că este o catastrofă, dar sensibilitatea lui nu a declanşat hohotul plîngerii. Vine
acasă, se uită la locurile care fuseseră comune pentru ei, şi deodată, sub pat, vede
pantoful stîlcit al persoanei care murise. Şi doar în acel moment sensibilitatea lui înţelege
pierderea, şi el izbucneşte în plîns.
Asta se întamplă: pantoful stalcit are o mult mai mare valoare decat pantoful nou
cumpărat de la magazin. Casele făcute cu intenţia de a fi prezentate publicului de
specialitate, la concursuri, pentru a dobîndi premii, şi care nu sunt făcute în vederea
stîlcirii lor prin folosinţă de către oameni vii şi irepetabili, sunt case greşite. Sunt case ce
nu ar trebui construite, pentru că noi nu suntem piese de muzeu. Elementul esenţial într-o
casa este, aşadar, faptul că un om locuieşte acolo. Şi aşa cum ştim foarte bine doar:
cumpărăm un obiect şi îl folosim 2 ani, şi deja devine extraordinar acel obiect. Pentru că
are toceala mîinii noastre, pentru că are patina aceasta formidabilă care l-a integrat
întregului nostru univers. Casele trebuie facute în perspectiva acelei folosiri, de zi cu zi,
neglorioase, estetic nu senzaţionale, dar din punctul de vedere al intenţiei arhitecturii,
esenţiale. Prin urmare, unde văd propuneri arhitecturale care seamănă cu piese de
muzeu, eu fac un pas înapoi şi îmi zic: e foarte simpatic, e genial, dar nu îmi trebuie.
Aş mai vrea să propun o analogie din cîmpul literaturii. Există foarte mulţi literaţi, în
special de tip avangardist, care produc opere literare în atenţia criticului de specialitate.
Se simte în felul în care ei scriu şi îşi construiesc opera dorinţa de a-l epata nu pe burghez
(se făcea în secolul al XIX-lea), nu pe cititorul pe care vrea să-l abordeze în arta lui, cum
făcea Victor Hugo în Mizerabilii sau făceau încă Dostoievski şi Tolstoi; nu, ei vroiau să îl
epateze pe connaisseur, pe criticul de specialitate, ei produceau mici trucuri, făceau
continuu cu ochiul spre galeria de specialitate, ei produceau lucruri care niciodată nu se
vor bucura de o veritabilă popularitate, în ciuda faptului că artiştii respectivi sunt de cea
mai bună calitate. Un exemplu de acest fel ar fi Samuel Becket. Este un autor care este un
artist din stirpea cea mai profundă, dar care ilustrează acest viciu: el produce opere
radical nonpopulare, opere pentru cunoscătorul de specialitate, care are delicii enorme
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
67
UBB 2009
citindu-l pe Becket. Pus în contrast cu aceşti mari mobilizatori de suflet popular, cum a
fost Cervantes, cum a fost Shakespeare, oameni care nu au nici un rabat de făcut în arta
pe care au propus-o, şi în acelaşi timp, datorită unui „ce” pe care îl au, adresează perfect
nu muzeul, respectiv publicul de specialitate, ci viaţa nemijlocită, publicul cel mai larg cu
putinţă, de la cei mai neinstruiţi oameni (dar cu un interes veritabil faţă de chestiunea
artistică) pînă la cel mai instruit public.
Al treilea criteriu poate fi formulat sub forma unei intrebari: Unde sunt zeii? Într-un
text faimos al lui Heidegger, acesta spunea că există o tetradă care ar trebui să fie
prezentă în orice înfăptuire, şi anume: cerul, pămîntul, omul şi zeii. Zeii nu sunt prezenţi
neapărat numai în biserică, sau în acel tip de clădiri care sunt special construite pentru a
adăposti elemente rituale ori de cult. Există într-un tratat al lui Aristotel intitulat Despre
partile animalelor, un fragment în care îl pomeneşte pe Heraclit invitînd nişte străini care
veniseră să îl viziteze să ia loc alături de el, lîngă sobă unde el stătea şi se încălzea. Străinii
erau puţin tulburaţi, pentru că trebuiau invitaţi într-un loc mai solemn, un loc în care
gîndirea să se oficieze. El i-a invitat în locul cel mai umil cu putinţă, care este soba unde se
face foc, şi văzînd uimirea lor, sau stînjeneala, reticenţa lor, le-a spus: einai gar kai entauta
teus (Dar intraţi. Sunt zei si aici74). Aristotel foloseşte acest exemplu pentru a spune că,
dintre lucrurile care sunt în natură, nici unele nu sunt de evitat ori lipsite de o oarecare
frumuseţe. El se referă acolo la studiul acelor părţi ale animalelor care sunt respingătoare
la aspect, la o primă vedere, ori trezesc o naturală repulsie, pentru că sunt destul de
bizare, şi el spune: „Nu, aceste părţi ale animalelor, care merită privite sau cercetate, dacă
vă uitaţi la ele cu atenţie, au aceeaşi frumuseţe ca orice lucru veritabil din natură.” Acesta
este sensul fragmentului pe care l-am evocat; eu am făcut-o însă pentru că acolo apare
cuvîntul zeu, în accepţiunea care mă interesează, adică nelegată de cult, de sacralitatea
bisericii sau de constrîngerile teologice ale unei tradiţii religioase.
Omul este în mod natural un om religios, ceea ce vrea să însemne că aspiraţiile
sale, ale unui om normal, se formulează şi in termenii unei aşteptări religioase. Dacă este
aşa, nu se poate ca arhitectura pe care noi modernii o propunem, să nu îşi pună
întrebarea: Cînd eu construiesc această casă, cînd eu proiectez acest ansamblu urbanistic,
74 M. Heidegger, op. cit., Scrisoare despre umanism, p. 359
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
68
UBB 2009
oare zeii unde ar găsi locul în care să poată sălaşlui? Oare le fac un loc în care ei să poată
poposi alături de noi, astfel ca nu numai să am un pămînt sub picioare, eu, om care sunt
prezent, şi un cer deasupra capului, dar să fie şi zeul alături de mine?
Necazul cu foarte multe clădiri spectaculoase moderne, pentru care eu nu am
decat un atasament afectiv cvasi nul, şi la care rezonează numai apetitul meu faţă de
gadget-uri, respctiv acea parte din sensibilitatea mea intelectuală care este fascinată de
lucrurile tehnologice frumos făcute, bine şlefuite, care sunt surprinzătoare, este
următorul: aceste obiecte arată ca nişte obiecte tehnologice. Noi locuim în laboratoare? E
ceva totuşi extraordinar în răceala cu care sunt folosite materialele de construcţie
moderne, foarte comode, cred, ieftine şi durabile (de aceea sunt şi folosite). Dar efectul
este de stranietate tehnologică. Fac imediat legătura între curăţenia tehnologică a
spaţiului de laborator şi aspectul de stranietate tehnologică pe care îl propun clădirile de
sticlă, fier, beton bine şlefuit, de faţade cu tot felul de elemente, care dau tonul unui oraş
pe care noi îl consideram modern, ultramodern, hipermodern, postmodern, în pas cu
vremea, ceva up-to-date, ceva ce nu se poate să nu accepţi, pentru că asta e treaba acum,
ăsta e cel mai nou şi cel mai bine.
*
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
69
UBB 2009
[Anexe]
Metodologia cercetării (p. 70)
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
70
UBB 2009
METODOLOGIA CERCETARII
1. Intrebări de cercetare: există o legatură între ospitalitate si arhitectură? Ce
înseamnă oraş? Ce inseamnă spaţiul public? Este oraşul un organism? Este oraşul o
sumă de elemente care includ şi oamenii? Ce înseamnă toxicitate? Ce înseamnă
poluare? Se susţine ideea de genius loci?
2. Populaţia studiată. Am selectat pentru interviu cîţiva arhitecţi, urbanişti şi
fenomenologi ai cotidianitaţii pe care i-am considerat importanţi. Criteriile alegerii
celor intervievaţi ţin atît de gradul de calificare şi notorietate a figurilor lor,
concomitent cu angajarea lor în procesul dezvoltării urbane, cît şi de coincidenţă,
sau de nişte criterii accidentale care nu pot fi depăşite şi care cad sub genul lui
„stiu pe cineva, care ştie pe cineva... etc” metoda bulgărelui de zapadă.
3. Am ales ca metoda de culegere a datelor interviul individual semistructurat pentru
ca tema de la care am plecat este arhitectura urbana iar cei care se ocupa cu
arhitectura urbana sunt arhitectii, urbanistii si fenomenologii cotidianitatii.
Subiectilor li s+a spus de la inceput ca intrebarile sunt generale se aplica la Cluj si
sunt invitati sa dezvolte cat considera de cuviinta subiectul intrebarii. Scopul a fost
acela de a+i stimula, provoca sa vorbeasca cat mai mult pe tema propusa.
4. Locaţiile în care au avut loc interviurile sunt:
Birourile personale ale celor intervievaţi (Ciprian Mihali, Dana Vais, Gheorghe Vais,
Emanoil Tudose, Vasile Mitrea, Cîmpeanu Antoniu, Ioana Agachi, Sorin Filip)
Terase sau baruri (Eugen Pănescu, Augustin Ioan)
Aceste locatii au fost alese de catre persoanele intervievate in urma e+mailurilor
sau a convorbirilor telefonice in care mi+am exprimat dorinta de a discuta cu ei in
legatura cu tema lucrarii mele de licenta care trateaya ospitalitatea urbana
clujeana in legatura cu arhitectura si geografia orasului.
5. Criterii de selectie a subiectilor. Pentru lista iniţială am folosit atît persoane despre
care ştiam deja cît şi persoane despre care observasem că presa locală le cere
mereu imputul asupra unor chestiuni de urbanistică şi arhitectură. Nu am renunţat
nici la cei pe care-i ştiam anterior, cum este cazul lui Ciprian Mihali şi Alexandra
Groza. În plus, am folosit acolo unde am găsit de cuviinţă informaţii din variantele
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
71
UBB 2009
electronice ale ziarelor clujene. Din păcate timpul şi circumstanşele a făcut ca o
bună parte din lista iniţială să fie inaccesibilă unui interviu aşa că, într-un final, lista
s-a redus la unsprezece persoane pe care am reuşit să le intervievez.
Interviurile au fost înregistrate sau au făcut obiectul unor conversaţii pe mail iar
persoanele a căror interviu îl am în format audio sunt:
Lector universitar doctor Ciprian Mihali – Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie
şi Filosofie
Lector universitar doctor Sorin Filip – Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie
Conferenţiar universitar doctor Augustin Ioan – Universitatea de Arhitectura si Urbanism
"Ion Mincu"
Arhitect Eugen Pănescu – Biroul de Arhitectură S.C. Planwerk S.R.L. Cluj-Napoca
Urbanist Vasile Mitrea – Preşedintele Comisiei regionale a monumentelor istorice
Şef lucrări doctor arhitect Dana Vais – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea de
arhitectură şi urbanism
Asistent arhitect Gheorghe Vais – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea de
arhitectură şi urbanism
Urbanist Emanoil Tudose – Biroul de arhitectură S.C.INTER PROIECT S.R.L. Cluj-Napoca
Arhitect Cîmpeanu Liviu Antoniu – Birou individual de arhitectură
Şef lucrări doctor arhitect Ioana Agachi – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea
de arhitectură şi urbanism
Reporter Alexandra Groza – Ziarul Clujanul
Planificarea cercetarii de teren. Programarea interviurilor a fost facuta la alegerea
persoanelor intervievate.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
72
UBB 2009
Rezultatele cercetarii
Descrierea cercetarii de teren.
Initial am facut o lista atat cu persoane pe care le stiam cat si cu persoane despre care am
citit in presa locala. Apoi am apelat la coordonatorul lucrarii mele de licenta pentru date
care au constat in mailuri sau numere de telefon. Am scris un mail pe care l+am trimis
fiecarei persoane din lista in care specificam cine sunt, de unde am datele lor si tema
lucrarii mele de licenta si ii rugam daca pot si vor sa+mi acorde un interviu. Unii mi+au
raspuns la mail sau telefon si au fost de acord sa stabilim o data si o ora la care sa ne
intalnim si asta in functie de cum au vrut ei. Majoritatea au propus ca loc de intalnire
biroul personal iar ceilalti au dorit sa ne intalnim sa discutam pe terasa sau in baruri. Mici
probleme au fost in toate locurile de intalnire. In birouri discutia a fost deseori intrerupta
de diferite persoane insa discutia era reluata imediat dupa plecarea acelei persoane prin
reamintirea intrebarii. Pe terasa si in baruri zgomotul a fost cel care a impedicat o
inregistrare buna a interviurilor. Ajunsa la locul intalnirii am facut o scurta introducere a
temei mele de licenta si specificam faptul ca intrebarile desi au un caracter general ele se
refera la orasul Cluj. Nu am intampinat probleme in ce priveste acordul de a inregistra
interviul insa i-am asigurat ca interviurile vor fi folosite doar pentru lucrarea mea de
licenta, ca ele datele nu vor aparea in forma bruta si vor fi audiate doar de mine si
coordonatorul lucrarii mele de licenta si de asemenea ca nu vor fi facute publice.
Scopul pe care mi l-am propus prin formularea ghidului de interviu, acela de a le lasa
libertatea de a vorbi despre ceea ce cred ei ca este necesar referitor la subiect, a fost
atins. Persoanele intervievate au raspuns liber si in functie de nivelul lor de intelegere
temelor specifice ale intrebarii. Intrebarile au fost generale si asta le-a permis sa faca
asocieri libere, sa dea exemple personale, sa devieze de la subiect.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
73
UBB 2009
Formular de consimtamant informat:
Buna ziua,
Ma numesc Ana Vascan si sunt studenta in anul III la facultatea de Sociologie.
As dori daca puteti sa ne intalnim sa va pun cateva intrebari in legatura cu subiectul
lucrarii mele de licenta.Lucrarea mea trateaza ospitalitatea urbana clujeana in legatura cu
arhitectura si geografia orasului. Am primit adresa dumneavoastra de la unul din
coordonatorii lucrarii mele, Norbert Petrovici.
Va rog sa ma anuntati daca puteti sa stabiliti o data si o ora la care sa ne intalnim.
Va multumesc
O zi buna,
Ana Vascan
Sociologie, Universitatea Babes-Bolyai
blog: http://oedip.blogspot.com
tel: 00 40 740856193
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
74
UBB 2009
Instrumentele de culegere a datelor (ghid de interviu):
1. Este spatiul public urban un concept pur al modernitatii sau este doar un concept vechi
care a suferit modificari formale?
2. Exista o legatura, in sensul de influenta reciproca sau univoca, intre spatiul public si cel
privat? Mai sunt acestea doua circumscrise unui loc fizic precis, clar, delimitat? Si, in acelasi
timp, ospitalitatea urbana trebuie sa fie tratata in aceasi termeni ca si ospitalitatea
privata?
3. Este urbanistic viabil sa vorbim despre oras ca o suma, mai mult sau mai putin coerenta,
de obiecte cu diversitatea lor functionala, dar nu numai!!!, si de perceptie avuta in vedere?
[numesc obiect cel mai general mod fenomenologic posibil al unui lucru insa consider
odata cu fenomenul si numenul care in cazul nostru sunt spatii simbolice ce definesc
structurile de relatii si semnificatii ale unui obiect]
4. Suma aceasta de obiecte se inscrie intr-un concept de generalitate maxima care este
acela de loc-spatiu al orasului. Considerati ca suma acestor obiecte defineste exhaustiv
acest loc-spatiu? [ma refer la faptul ca fiecare obiect este intr-un loc fizic, deci este un loc-
spatiu cel care-l contine... insa prin loc-spatiu vreau sa pun si problema acelor obiecte care
dispar si lasa in urma lor, imbibat in locul-spatiu ramas, un sistem de valori si conduite, de
sensuri si semnificatii] Prin conceptul de loc-spatiu incerc sa surprind natura fizica si
simbolica al oricarui obiect urban: o statuie este atit un blog de piatra cu o forma anume
cit si un edificiu care se integreaza sau nu preajmei sale, se integreaza sau nu cu sensul si
semnificatiile obiectelor din zona, se integreaza sau nu cu alte obiecte de care este
desparitit prin diverse alte obiecte, etc, etc Tot ce nu este loc al unui bloc de piatra cu o
forma este spatiu... insa, asa cum tind sa cred, si obiectul fizic are o importanta asa cum
are importanta si zona simbolica atasata lui.
5. Considerind ca folosim sau refolosim, resemnificam, intr-o anumita masura, patternurile
sau schemele ospitalitatii private: ce importanta are poarta orasului... zonele de
intrare/iesire din oras, suma acestor deschideri? Cum se integreaza ele din perspectiva
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
75
UBB 2009
ospitalitatii? [trebuie gindite intr-un fel anume, trebuie puse intr-un loc anume, trebuie sa
aiba o functionalitate simpla sau cel mult conexa cu functionalitatea de baza, trebuie sa
aiba o forma standard si astfel recognoscibila dupa un limbaj semantic de baza?]
6. Este important sa punem si problema limitei? Si astfel... in masura in care un oras
trebuie sa aiba o limita fixa a intinderii lui [in sensul ca nu trebuie sa fie fara limite ci ca la
fiecare moment sa aiba o limita clara - intravilanul], trebuie sa se defineasca prin limita
[aici sensul cuvintului limita e acela de regula, de definitie – la rigoare (aristotelica) limita
este o definitie a lucrului limitat si definit], si in plus sa circumscrie diversele lui locuri-
spatiu? Sa arate cit mai clar prin aceasta circumscriere functiile de baza ale acelor locuri-
spatiu si asta, evident, la scara intregului oras? [prin limita inteleg si o regula interna,
proprie orasului, o regula a orasului, una dupa care, sa zicem, un oras este "industrial" -
atunci o regula "industriala", indiferent ce inseamna asta, formateaza toate, sau
majoritatea, obiectelor orasului intr-o forma "industriala", sau dupa niste guideline-uri
tehnico-industriale cuplate la functionaliatatea lui de baza]
7. Considerind ca deja am trecut poarta orasului... pasul urmator este orientarea: In ce
masura orasul, pentru a fi ospitalier, trebuie sa asigure fluenta orientarii, adica sa permita
o cit mai transparenta [in sensul de logica imediat deductibila] asezare si distributie a
obiectelor sale? Credeti ca orasul trebe sa-si lase si o marja de mister? In aceste conditii,
cum gindim GPS-ul (si de aici unda verde, varianta, sensul unic, etc) - ca operator
individual de excludere totala a descoperirii prin privire a orasului?
8. Daca am vrea sa abordam acum problema identificarii si limbajului: orasul marcheaza si
circumscrie, asa cum aminteam la problema limitei, locurile-spatiu si obiectele dindu-le o
caracteristica identitara si recognoscibila [insa tot timpul cu rest (de unde multiplele
nivele si straturi ale „spatiului” unui obiect)] dupa un sistem semantic natural, comun.
Vorbeste orasul o limba comuna, in sensul de accesibila tuturor, o limba evidenta? In ce
masura ospitalitatea tine de capacitatea orasului de a vorbi o limba comuna, accesibila?
Sau ce limba trebuie sa vorveasca orasul pentru a fi ospitalier?
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
76
UBB 2009
9. Considerati ca exista o inflatie, in sensul de proliferare, a obiectelor urbane? Cit de
noua, in sensul de specifica, abstracta, este limba pe care o vorbesc aceste obiecte "noi"?
In ce masura acordarea, cuplarea, la acest limbaj permite un sentiment mai mare al
ospitalitatii urbane? [obiectele noi nu sunt doar recuzitele urbane ci si case sau statui, de
exemplu, lucrate intr-un stil nou, „modern”]
10. Teza mea [posibil deja exprimata] este ca orasul este un organism independent, in
organicitatea lui, de oamenii din el. Orasul, eventual, este cel care dicteaza oamenilor ce si
cum trebuie sa faca iar cind acestia fac rau orasul sufera. In relatia sa cu oamenii orasului
arhitectii (urbanistii, filozofii cotidianitatii si ei) sunt doctorii; ei au cea mai pertinenta
viziune asupra bolilor orasului insa medicina, in virtutea caruia un doctor opereaza si
trateaza, este in cazul orasului puterea institutionala [edilii, legile, PUG-ul, etc]. Pentru ca
avem de aface cu un organism care nu se dezvolta doar in spatiul unei legi a medicinii,
medicina noastra, adica institutiile, ramine uneori in urma, sau opaca la elementele noi pe
care organismul orasului le integreaza. Asta inseamna ca medicina si doctorii nu sunt
mereu "in faza", nu rezoneaza, iar asta conduce la disconfortul [nu doar ca
disfunctionalitate al] orasului.
Asadar, nu neaparat judecind dupa viziunea de mai sus, Cum influenteaza legatura dintre
institutii si oras ospitalitatea? [trebuie sa accentuez ca teza mea propune viziunea unui
oras care se deschide ca gazda, care, spre deosebire de o gazda privata, este mereu
deschis [lucru care-l afecteaza intru citva] care este parazitat in beneficiul sau nu al sau de
catre oameni si care-l inteleg sau nu. Toate acestea si multe altele fac din teoreticienii si
practicienii urbanitatii primii veniti sa trateze boala acestui organism de a carui sanatate,
din pacate, depinde insasi sanatatea noastra de oaspeti ai orasului]
11. Dupa stiinta dumneavoastra... de cind nu sa mai facut un oras [nou] de la 0? Si tot
astfel, care a fost ultimul oras pe care ati auzit ca populatia lui l-a parasit in totalitate?
Trascrierea interviului (model).
Interviu cod gheorghe_vais_arhitect.
Duarata: 31 min.
Locatie: biroul subiectului
Intervievator: A.V., 21 ani
Intervievat: G.V., arhitect
Transcriere Idei principale Teme/Categorii Memo
1. Este spatiul public urban un concept pur al
modernitatii sau este doar un concept vechi care a suferit
modificari formale?
Eu cred ca e un concept vechi care cu ocazia modernitatii a
devenit si un obiectiv al urbanismului. Deci daca pana atunci
spatiul urban se definea oarecum intamplator sau pe
consecinta aparitiei unor fronturi, unor cladiri importante,
cred ca calitatea lui sau el devine obiect al arhitecturii abia
odata cu arhitectura moderna cand de fapt se ajunge la
concluzia ca trebuie avute niste obiective clare, ca obiectul
arhitecturii este spatiul si nu decoratia sau functiunea in mod
neaparat si porbabil atunci are loc si o noua, o modificare, o
metamorfozare a spatiului arhitectural care pleaca din conditia
de rezultat al activitatii de constructii si ajunge obiectiv
principal la nivelul preocuparilor de urbanism.
Spatiul public urban este
spatiu de construit
Eventual undeva
unde vorbesc de
Le Corbusier
2. Exista o legatura, in sensul de influenta reciproca sau
univoca, intre spatiul public si cel privat? Mai sunt acestea doua
circumscrise unui loc fizic precis, clar, delimitat? Si, in acelasi
timp, ospitalitatea urbana trebuie sa fie tratata in aceasi
termeni ca si ospitalitatea privata?
Hotarat nu, eu cred ca exista o mare diferenta la toate
capitolele intre privat si public si eu cred ca de fapt spatiul
public evident ca trebuie sa aiba un alt tip de ospitalitate si
daca se refera la un numar diferit de hai sa zicem musafiri care
intra si devin elemente active in spatiul respectiv. Sigur ca
exista dupa parerea mea o mare legatura intre privat si urban,
eu cred ca nici nu ne-am da seama de urban daca nu ne-am da
seama de privat deci oarecum e antitetic zic eu, si evident ca
totusi exista o conditionare pentru ca in fond si la urma urmei
spatiul urban este determinat de o multitudine sau de o
multime de spatii private. Si evident ca trebuie sa existe o
Nu exista legatura dar
totusi exista.
(ambiguitatea tine de
noutatea ideii)
Colectivitatea mai presus
de individ.
Unele cladiri formeaza
spatiul din jurul lor.
Imaginea Clujului este
statuia si biserica.
(1)de introdus
undeva la social
si la perceptia
asupra faptului
de a fi ospitalier
al urbanului in
legatura cu
oamenii lui (2) De
introdus unde
discut explicatia
lui Mihali plus
tezele lui
Sloterdijk. (3)
Impotriva lui
Augustin, acolo
unde vb. Despre
chora (4) pentru
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
78
UBB 2009
relatie, acuma e foarte greu de spus ce tip de relatie trebuie sa
existe intre ele pana la urma e vorba de un organism care
trebuie sa coabiteze si cred ca spatiul urban devine foarte
important mai ales odata cu aparitia conceptelor parlamentare
in organizarea statala cand defapt problema colectivitatii
incepe sa devina chiar mai importanta decat cea a individului la
nivelul urbanismului si a spatiului urban. Si un caz foarte
interesant este cazul Pietei Libertatii din Cluj cand piata care a
avut un carcater urban prin faptul ca era spatiul central de
desfasurare a targurilor si care la inceputl sec XIX prin
demolarea cladirilor parazitare construite intr-o mini-
fortificatie in jurul bisericii Sf. Mihail sunt demolate si atunci
defapt literatura de specialitate spune ca, Clujenii, cetatenii
care au avut un soc referitor la faptul ca monumetul ghotic
devine al lor prin participarea lui nemijlocita la calitatea
spatiului urban si ca in felul acesta el devine un fel de amfitrion
principal, semn de arhitectura principala si amfitrion principal
a celor care veneau in spatiul acesta public care este tot mai
dorit si mai accesibil datorita imaginii acestea icon care devine
simbolul Clujului care sigur ca da, se amplifica sau se intensifica
odata cu inaugurarea in 1902 a statuii lui Matei Corvin.
articolul cu place
branding
3. Este urbanistic viabil sa vorbim despre oras ca o suma,
mai mult sau mai putin coerenta, de obiecte cu diversitatea lor
functionala, dar nu numai!!!, si de perceptie avuta in vedere?
[numesc obiect cel mai general mod fenomenologic posibil al
unui lucru insa consider odata cu fenomenul si numenul care in
cazul nostru sunt spatii simbolice ce definesc structurile de
relatii si semnificatii ale unui obiect]
Da... noi si folosim in arhitectura termenul de obiect de
arhitectura prin care in principiu definim ideea de constructie
si de functiune dar in acelasi timp si de expresivitate sa zicem
in cheia artistico-culturala a arhitecturii. E putin exagerat a se
spune ca spatiul urban este suma obiectelor de arhitectura
care-l alcatuieste, faptul e ca demonstrabil, e usor
demonstrabil si anume ca nu e obligatoriu sa avem spatiul
urban chiar daca insumam un numar suficient de mare de
obiecte de arhitectura exceptionala. Deci insumarea lor nu e
obligatoriu sa determina spatiul urban, spatiul urban cred ca
este determinat in primul rand de viziunea comunitatii
Orasul este o suma de
obiecte dar nu numai
Spatiul urban este un
proces
(1)Contra lui
Augustin despre
metafizica
conceptului de
oras sau
urbanitatea care
depaseste orasul
(Mihali) (2) Daca o
sa introduc si
articolul cu
procese
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
79
UBB 2009
respective despre oras asa cum o vad ei si modul in care
resuseste sa genereze politici urbane pt configurarea spatiului
urban respectiv.
4. Suma aceasta de obiecte se inscrie intr-un concept de
generalitate maxima care este acela de loc-spatiu al orasului.
Considerati ca suma acestor obiecte defineste exhaustiv acest
loc-spatiu? [ma refer la faptul ca fiecare obiect este intr-un loc
fizic, deci este un loc-spatiu cel care-l contine... insa prin loc-
spatiu vreau sa pun si problema acelor obiecte care dispar si lasa
in urma lor, imbibat in locul-spatiu ramas, un sistem de valori si
conduite, de sensuri si semnificatii] Prin conceptul de loc-spatiu
incerc sa surprind natura fizica si simbolica al oricarui obiect
urban: o statuie este atit un blog de piatra cu o forma anume cit
si un edificiu care se integreaza sau nu preajmei sale, se
integreaza sau nu cu sensul si semnificatiile obiectelor din zona,
se integreaza sau nu cu alte obiecte de care este desparitit prin
diverse alte obiecte, etc, etc Tot ce nu este loc al unui bloc de
piatra cu o forma este spatiu... insa, asa cum tind sa cred, si
obiectul fizic are o importanta asa cum are importanta si zona
simbolica atasata lui.
Deci aici revin, suma nu e suficienta, trebuie sa existe ceva,
acel foarte special determinat de o politica urbana coerenta si
in acelasi timp de urbanisti care sunt in masura sa transpuna
lucrurile acestea fara doar si poate urbanitatea unei localitati,
dupa mine, e ceva ce seamana cu genius loci care impune
incepand de la conditii sa zicem geografice pana la genialitatea
sau talentul celor care au contribuit deci spatiul urban e in
acelasi timp sau se ridica la nivelul celor mai capabili indivizi
care au contribuit la definirea lui si fara doar si poate un spatiu
urban e cu atat mai consistent cu cat o serie de obiecte
arhitectuale care au contribuit la configurarea lui si-au impus
amprenta. Deci, cu alte cuvinte se creioneaza un scenariu chiar
cu actori disparuti, cu roluri disparute dar care-si lasa undeva
in codul genetic sau in formula cea mai secreta a spatiului
repsectiv influente deloc neglijabile si care la un studiu mai
atent poti fi puse in valoare, luate in considerare si care
asigura transmiterea catre generatiile viitoarea a spatiului
respectiv urban in totalitatea, sa zicem, retetei lui de
configurare si nici nu poate fi altfel. Spatiile urbane care nu
Genius loci – oriunde o
sa discut chestiunea
(este efectul celor care
au gindit locul si a
obiectelor locului!!!)
Obiectele disparute se
mentin totusi in
memoria locului
Nu exista urbanitate fara
traditie, istorie,
„decantare”
(1)cind vorbesc
despre genius
loci la toxicitate
si poluare (2)
undeva la
capitolul despre
memoria
locului/spatiului
(3)truism sau
idee de speculat?
De introdus,
poate, la
capitolul despre
istoria urbanitatii.
Eventual de pus
ca sustinere pt
teoria imbatrinirii
locului discutata
cu Mihali
Sustine
tezele despre
genius loci,
despre orasul
ca suma de
obiecte
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
80
UBB 2009
sunt rezultatul unei traditii n-au niciun fel de valoare, a se
vedea cu precadere orasele mutilate din Romania care au
suferit interventiile din timpul comunismului cand asa
numitele centre civice defapt n-au facut decat sa
auswitchizeze spatiul urban respectiv si sa nu ne miram asa ca
intre Focsani-Botosani-Pitesti si mai stiu eu care oras al carui
reteta urbana era generata la comitetul central sau la
comitetul de stat al lui peste prajit de pe vremea respectiva n-
au niciun har, nu au niciun fel de farmec pt ca le lipseste
traditia, le lipseste decantarea aceea traditionala si contributia
„geniala” pe care fiecare generatie se succede una dupa alta
si-si impune asemenea elemente in calitatea spatiului urban.
5. Considerind ca folosim sau refolosim, resemnificam,
intr-o anumita masura, patternurile sau schemele ospitalitatii
private: ce importanta are poarta orasului... zonele de
intrare/iesire din oras, suma acestor deschideri? Cum se
integreaza ele din perspectiva ospitalitatii? [trebuie gindite intr-
un fel anume, trebuie puse intr-un loc anume, trebuie sa aiba o
functionalitate simpla sau cel mult conexa cu functionalitatea de
baza, trebuie sa aiba o forma standard si astfel recognoscibila
dupa un limbaj semantic de baza?]
Acuma eu marturisesc ca nu prea inteleg ideea de ospitalitate
urbana si in ce fel, adica mai detaliat putin pt ca probabil vii din
domeniu sociologiei si e un alt domeniu si eu nu sunt foarte
aclimatizat cu termenul asta de ospitalitate urbana. Adica
ideea ca sunt orase care au o atmosfera asa de placuta incat te
invita, te atrag si de aici caracterul lor mai ospitalier fata de
altele care din contra te resping?
Da, si inca de la intrare, cum credeti dumneavoastra ca ni se
prezinta Clujul ca fiind ospitalier, primitor sau ostil?
In ceea ce ma priveste eu sunt extrem de subiectiv referitor la
Cluj, nu sunt foarte convins ca trebuie sa existe niste intrari asa
cum le percep eu centurile de fortificatie ale orasului care
aveau o cu totul si cu totul alt rol, sigur ca ideal ar fi ca tot
orasul sa fie ospitalier sigur ca ar fi ca orice metru liniar de pe
o strada sa fie exceptional, lucrul acesta nu se poate si nu cred
ca foarte mult influenteaza acestea si sunt nenumarate orase
Intrarea in oras ca
sustinatoare de
transport
Conurbatie
Periferia rupe unitatea
tematica a unui oras
Ceea ce conteaza este
centrul, pt ca are istorie
– in congruenta cu
intrebarea anterioara
Centrul trebuie sa fie
pietonal
(2)conurbatia
trebuie folosita
unde vb despre
extindere, limite,
poarta, ziduri, la
fel (3)
(4)cu referire la
textul despre
Eroilor
Sustine teza
despre
conurbatie,
binomul
centru-
periferie
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
81
UBB 2009
europene in care intri dezastruos ca dupa aceea sa fi fermecat
de surpriza pe care ti-o produce centru istoric ca de fapt
centrele istorice sunt magnetul, constructiile din peri-central,
de la inceputul sec XX si dupa aceea orasele satelit sau
sistemele de cartiere din satele din jur disipeaza putin ideea de
entitate foarte clar definita a orasului aici e o conurbatie mai
degraba sau o zona metropolita asa ca e foarte greu de spus
unde intri in orasul propriu-zis asa ca din punctul asta de
vedere pentru mine nu e foarte clar daca intrebarea dumintale
are prea mult sens din punctul meu de vedere ca arhitect.
Aproape as putea spune ca din punctul de vedere al strategiei
de impact emotional asupra vizitatorului e convenabil sa am o
intrare nasoala adica fara nici un fel de calitati care sa puna in
valoare defapt centrul si sa am surpriza necesara. Mergand
prin orasele europene n-as putea sa nominalizez unul care intr-
adevar are niste porti de intrare exceptionale care sa valideze
sa zicem centrele istorice.
Ce am putea sa spunem referitor la accesul dinspre poarta
orasului spre centru, credeti ca este aceasta o forma a
ospitalitatii unui oras?
Acum iar e foarte greu de spus pt ca ne aflam evident in fata
unui urbanism al automobilelor deci daca este asta din punctul
de vedere al pietonului nici nu ai cum sa percepi intrarea in
oras pt ca esti terorizat de gasirea firului bun de circulatie, de
urmariea indicatoarelor pt a te inscrie pe varianta, pe mai stiu
eu ce element de transport ocolitor si practic te trezesti la un
moment dat cu surpriza de a fi chiar in zona limitrofa centrului.
Acuma sigur ca aici e problema de infrastructura, e problema
de asigurare a parcarilor deci a acelor elemente care descarca
centrul de aglomeratie si care daca s-ar putea sa dea centrul
pietonului si turistului.
6. Este important sa punem si problema limitei? Si
astfel... in masura in care un oras trebuie sa aiba o limita fixa a
intinderii lui [in sensul ca nu trebuie sa fie fara limite ci ca la
fiecare moment sa aiba o limita clara - intravilanul], trebuie sa se
defineasca prin limita [aici sensul cuvintului limita e acela de
regula, de definitie – la rigoare (aristotelica) limita este o
definitie a lucrului limitat si definit], si in plus sa circumscrie
Orasul sa-si faca
manifeste stratele
istorice
Diluarea limitei orasului
ca intravilan
(1)de folosit la
ideea cu
palimsestul (2) la
articolul despre
limita, zid
Sa discut oare
si de ce nu s-a
inteles ideea
de regula a
locului, de
algoritm de
constructie...
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
82
UBB 2009
diversele lui locuri-spatiu? Sa arate cit mai clar prin aceasta
circumscriere functiile de baza ale acelor locuri-spatiu si asta,
evident, la scara intregului oras? [prin limita inteleg si o regula
interna, proprie orasului, o regula a orasului, una dupa care, sa
zicem, un oras este "industrial" - atunci o regula "industriala",
indiferent ce inseamna asta, formateaza toate, sau majoritatea,
obiectelor orasului intr-o forma "industriala", sau dupa niste
guideline-uri tehnico-industriale cuplate la functionaliatatea lui
de baza]
Din punctul de vedere al regulei, da, cred ca trebuie sa existe
niste limite si e ideal ar fi mai ales la orasele istorice sa se simta
foarte bine diversele etape de dezvoltare ale orasului, asta i-ar
da farmec i-ar da si o imagine a dezvoltarii lui de-a lungul
timpului. Da, din punctul asta de vedere, da. Dar altfel e destul
de greu de realizat aceasta limita mai ales acum cand explozia
urbana creeaza niste presiuni. Sigur ca administrativ exista
limite ale intravilanului, sa zicem, dar eu cred ca limita asta
este destul de diluata si cred ca din punctul meu de vedere
limitele astea ar trebui sa fie destul de subtile, prezente dar
subtile iar sa nu fie stridente si sa nu devina obstacole in calea
perceperii orasului sau bunei lui functionari cum era la incep
sau sf secolului XIX incintele de fortificatie care au fost
demolate pt ca erau niste limite prea rigide in dezvoltarea
oraselor si ca dovada ele au si disparut cel putin in Transilvania.
Dar aici e o problema de mare atentie si de... eu as spune o
problema culturala chiar, in ce priveste limita.
de introdus
eventual
unde vorbesc
de toxicitate.
Toxicitatea ca
lipsa a vederii
fenomenului
toxic si al in-
toxicarii!!!
7. Considerind ca deja am trecut poarta orasului... pasul
urmator este orientarea: In ce masura orasul, pentru a fi
ospitalier, trebuie sa asigure fluenta orientarii, adica sa permita
o cit mai transparenta [in sensul de logica imediat deductibila]
asezare si distributie a obiectelor sale? Credeti ca orasul trebe sa-
si lase si o marja de mister? In aceste conditii, cum gindim GPS-ul
(si de aici unda verde, varianta, sensul unic, etc) - ca operator
individual de excludere totala a descoperirii prin privire a
orasului?
Acuma sigur ca orasele in mod ideal ar trebui sa dea informatii
clare celui care-l viziteaza si fata de locuitorii sai care se
descurca. Ideal ar fi sa aiba o rezolvare destul de clara, sa aiba
Claritatea orasului tine
de restaurari
Gestionarea functiunilor
specifice centrului
istoric
cacofonia
(1)absolut inutila
ideea, plus ca
aberanta (2) in
articolul despre
Eroilor (3) unde
vb despre
cacofonie, legat
de discutia cu
Mihali, de ideea
lui Augustin cu
toxicul
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
83
UBB 2009
infrastructura pt acest lucru pt ca ma indoiesc ca ar trebui
schimbat traseul unei strazi sinuoase intr-un centru istoric intr-
un traseu drept pt ca turistii sa se descurce mai bine in evolutia
lor dintr-un capat al centrului istoric de exemplu, sigur ca da
sistemul de informatie ar trebui sa fie super-dezvoltat si foarte
clar rezolvat. Claritatea orasului, dupa parerea mea, deriva din
calitatea restaurarilor, din acuratetea acestor operatiuni care
sa puna in valoare diversele etape, diversele stiluri istorice si,
dupa mine, o alta claritate care ar trebui sau un alt fenomen
care ar contribui la claritatea orasului ar fi gestionarea unui tip
de functiuni specifice centrelor istorice si nu cum se intampla
de exemplu in Cluj unde centrul nu-ti mai propune defapt
nimic din punctul de vedere al comertului in afara de banci
care practic nu intereseaza pe nimeni, ma refer la scara
locuitorilor si a vizitatorilor sai, in rest... deci cacofonia
functiunii lor dintr-un centru poate sa duca la deruta si in
acelasi timp la faptul ca cei care-l viziteaza nu recunosc ideea
de centru care in general e asociata cu o anumita structura
functionala din acest punct de vedere.
8. Daca am vrea sa abordam acum problema identificarii
si limbajului: orasul marcheaza si circumscrie, asa cum aminteam
la problema limitei, locurile-spatiu si obiectele dindu-le o
caracteristica identitara si recognoscibila [insa tot timpul cu rest
(de unde multiplele nivele si straturi ale „spatiului” unui obiect)]
dupa un sistem semantic natural, comun. Vorbeste orasul o
limba comuna, in sensul de accesibila tuturor, o limba evidenta?
In ce masura ospitalitatea tine de capacitatea orasului de a vorbi
o limba comuna, accesibila? Sau ce limba trebuie sa vorbeasca
orasul pentru a fi ospitalier?
Da, in mod normal da, cel putin daca ne referim la o anumita
identitate culturala. Un oras european in principiu va vorbi
limba oraselor europene asa cum un oras din Mongolia, spatiul
urban din Mongolia sigur ca va vorbi limba mongola, civilizatiei
care l-a determinat. Si sigur ca din acest punct de vedere el
trebuie sa fie ospitalier, el trebuie defpat sa reflecte ideea asta
si fara doar si poate ca la asta contribuie comunitatea prin
operatiunile pe care le face in orasul respectiv de restaurare,
de punere in valoare si asa mai departe care sigur au un limbaj
foarte clar barocul sa fie baroc, ghoticul sa fie ghotic, daca
1. Asemanarea
culturala produce
limbaje asemenea
Eventual ca
suport la
chestiunea
discutata cu
Mihali
Nu exact ce
am vrut sa
aflu si sa
intreb
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
84
UBB 2009
este vorba despre cladiri care au suferit metamorfoze, sa
zicem, repetate e bine sa fie marcate aceste evenimente
diferite si care pana la urma creeaza interesul si intr-adevar
ospitalitatea, capacitatea lui de atractie si atractivitatea lui in
general dar si atractivitatea lui in diverse puncte ale orasului
care-l face sa fie usor de perceput care-l face familiar celor
care-l viziteaza, care-l face recognoscibil si cu punctele lui de
atractie care-l face unic in felul lui in patternul acesta general al
oraselor de tip european. Asa cum de exemplu la Cluj Piata
Libertatii e coniderata de foarte multi vizitatori ca una din cele
mai interesante piete datorita si caracterului sau rectangular
cat si a unei relative omogenitati a frontului in contra-punct
perimetral cu accentul principal reprezentat. Deci practic intr-
un oras de tip european care reia multe din traditiile europene
ale orasului ghotic, renascentist, eclectic si asa mai departe
uite ca exista ceva foarte special al oarsului dat de traseul unei
piete centrale si nu neaparat de obiectele care il mobileaza.
9. Considerati ca exista o inflatie, in sensul de proliferare,
a obiectelor urbane? Cit de noua, in sensul de specifica,
abstracta, este limba pe care o vorbesc aceste obiecte "noi"? In
ce masura acordarea, cuplarea, la acest limbaj permite un
sentiment mai mare al ospitalitatii urbane? [obiectele noi nu
sunt doar recuzitele urbane ci si case sau statui, de exemplu,
lucrate intr-un stil nou, „modern”]
Eu cred ca ospitalitatea urbana trebuie legata de traditie si
asta fara doar si poate si in masura in care orasul de acum
reuseste sa-si reflecte spatiul sau urban central, sa zicem,
istoria, traditia, ceea ce defapt cautam in orase, defapt se si
spune ca istoria se face la orase si nu la sate deci cu alte
cuvinte orice oras este facatorul dar si elementul care a
suportat un anumit tip de istorie, da trebuie sa fie reflectata.
Acuma aparitia echipamentelor noi urbane fie ca e vorba de
obiecte de arhitectura fie ca e vorba de o recuzita de-asta care
se aplica strazilor, pietelor, etc, ea este ok in masura in care
este moderata si nu altereaza complet istoria locului respectiv
si in masura in care este promovata incat sa se evite chithul
pentru ca in marea majoritate a operatiunilor de tipul acesta
chithul e cel care domina si care din pacate genereaza semne
de intrebare foarte mari referitor la modernitatea sau la
1. Trebuie gindita
zona care da identitate
orasului in termeni
istorici si „refacuta”
tinind cont de
elementele de
constructie ale
vremurilor respective,
sau gindita o astfel de
omogenitate
(1)trebuie sa
introduc ideea
asta acolo unde
vorbesc despre
Virilio si tehnica-
constructiilor vs.
Constructia-
tehnicilor!!!
Foarte
important!!! Cu
aplicare si la
cazul Eroilor
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
85
UBB 2009
nivelul implicatiilor de acest tip. Sigur, atenta interventie in
orase sau in asemenea zone poate sa genereze atractivitate,
ospitalitate, caracter istoric, traditie deci interes pentru locul
respectiv, in general nu ne ducem in locuri fara istorie si fara
trecut pt ca ele nu ne spun nimic, nu transmit absolut nimic,
arhitectura ca si spatiu urban e dupa parerea mea unul din
vectorii principali daca nu vectorul principal de imagine a
istoriei care ne intereseaza, in acest timp ne intereseaza din ce
in ce mai putin din punctul asta de vedere.
10. Teza mea [posibil deja exprimata] este ca orasul este
un organism independent, in organicitatea lui, de oamenii din el.
Orasul, eventual, este cel care dicteaza oamenilor ce si cum
trebuie sa faca iar cind acestia fac rau orasul sufera. In relatia sa
cu oamenii orasului arhitectii (urbanistii, filozofii cotidianitatii si
ei) sunt doctorii; ei au cea mai pertinenta viziune asupra bolilor
orasului insa medicina, in virtutea caruia un doctor opereaza si
trateaza, este in cazul orasului puterea institutionala [edilii,
legile, PUG-ul, etc]. Pentru ca avem de aface cu un organism care
nu se dezvolta doar in spatiul unei legi a medicinii, medicina
noastra, adica institutiile, ramine uneori in urma, sau opaca la
elementele noi pe care organismul orasului le integreaza. Asta
inseamna ca medicina si doctorii nu sunt mereu "in faza", nu
rezoneaza, iar asta conduce la disconfortul [nu doar ca
disfunctionalitate al] orasului.
Asadar, nu neaparat judecind dupa viziunea de mai sus, Cum
influenteaza legatura dintre institutii si oras ospitalitatea?
[trebuie sa accentuez ca teza mea propune viziunea unui oras
care se deschide ca gazda, care, spre deosebire de o gazda
privata, este mereu deschis [lucru care-l afecteaza intru citva]
care este parazitat in beneficiul sau nu al sau de catre oameni si
care-l inteleg sau nu. Toate acestea si multe altele fac din
teoreticienii si practicienii urbanitatii primii veniti sa trateze
boala acestui organism de a carui sanatate, din pacate, depinde
insasi sanatatea noastra de oaspeti ai orasului]
Esential, fundamental. Putem spune ca pe perioada, cel putin,
pe care o cunosc eu foarte bine, institutiile dar si oamenii care
au fost in fruntea acestor institutii pt ca eu nu sunt chiar de
acord cu ideea ca oamenii nu au influenta asupra orasului cand
Institutia si oamenii
orasului dau sensul
ospitalitatii
Sustine teza mea
si o folosesc
unde discut
despre oras ca
organism
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
86
UBB 2009
de fapt ei au o influenta fantastica, definesc orasul propriu-zis,
asta se poate intampla intr-un sens sau altul. Se poate
intampla in sensuri pozitive si asta se intampla in orasele care
ne plac si catre care ne ducem sau pot influenta prin decizii
catastrofale si situatia de azi o spune foarte clar, aparitia artei
monumentale penibile de la Cluj este rolul conducerii
institutionale a orasului si chiar a conducerii institutionale in
sensul ca functionarii au determinat ca Avram Iancu trebuie sa
fie cu 1 metru peste Matei Corvin si nu comisiile de specialitate
care au respins de nenumarate ori proiectul monumentului
respectiv si atunci a fost tot timpul eliminat si adus inloc
functionari din primarie care sa decida. Hotarator, Clujul a
piredut Canalul Morii prin astuparea lor tot de catre institutia
primariei care a luat o decizie catastrofala in acest sens. Exista
si acum riscuri catastrofale pentru Cluj aparitia stadionului nou
al carui amplasament nu mai este afin cu noul concept
referitor la stadion, prin luarea a unei fasii de 10 metrii din parc
pentru noul traseu al tramvaiului, aici este o situatie
catastrofala foarte importanta, institutiile ridica sau distrug
orasul respectiv si in cazul Clujului este evident acest lucru deci
frumusetea orasului Cluj in primul rand se datoreaza si calitativ
si cantitativ arhitecturii eclectice care in a doua jumatatea a
sec XIX s-a bucurat de niste primari extrem de deschisi, de
niste prefecti extrem de deschisi care s-au luptat pt orasul
acesta si au obtinut foarte multe lucruri si din punct de vedere
institutional dar si din punct de vedere edilitar si al obiectelor
de arhitectura si daca am putea sa discutam de cateva
persoane care intr-adevar au avut un rol fundamental aici. Deci
eu cred ca aici institutiile sunt pana in cele din urma au
calitatea oamenilor care o compun dupa parerea mea nu
sistemele sunt de vina ci oamenii care sunt in sistem, asa ca nu
degeaba la noi avem o serie de sisteme si institutii copiate
dupa occident care nu functioneaza deloc pt ca oamenii care-o
compun nu pricep nimic din situatia asta. Asa ca din punctul
asta de vedere... da, institutiile si oamenii care-o compun
determina in mod hotarator imaginea unui oras.
11. Dupa stiinta dumneavoastra... de cind nu sa mai facut
un oras [nou] de la 0? Si tot astfel, care a fost ultimul oras pe
care ati auzit ca populatia lui l-a parasit in totalitate?
Se incadreaza cu
celelalte
raspunsuri. Nu
aduce nimic
Intrebare de
verificare, un
placebo
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
87
UBB 2009
Nu, nu stiu. Singurul exemplu este Cernobilu care a fost parasit
in cele din urma dar orase construite de la inceput in ultima
vreme nu s-au mai realizat pt ca defapt ideea traditie locului si
istoriei este asa de importanta. Orase noi au aparut probabil in
perioada revolutiilor industriale cand anumite facilitati locale
au generat orase dar acre dupa parerea mea nu au farmecul si
nu au viata lunga pt ca odata cu disparitia functiunii respective
mina, siderurgie, vezi orasul de la noi Calan, orasele din zona
mineritului si asa mai departe incet incet devin pustii pt ca
inafara de dependenta lor de tipul acela de activitate in rest
nimic nu justifica aparitia lor si sa ne fereasca Dumnezeu astazi
de orase contruite de la A la Z pt ca pana la urma toate ar fi
niste Manastururi.
relevant
CONCLUZII LA METODOLOGIE
Intervievatul sustine ca ospitalitatea are legatura cu felul in care gandim si punem in
practica arhitectura urbana, geometria spirituala a spatiului public si ca interventia
institutiilor in raspar cu viziunea critica a arhitectilor si urbanistilor poate deteriora
sentimentul de ospitalitate pe care un oras istoric ti-l da aproape de la sine. Intrarile in
oras si marcarea limitelor orasului nu sunt importante in definirea conceptului de
ospitalitate pentru ca intervievatul considera ca ospitalitatea unui oras tine preponderent
de felul in care arata si este prezentat centrul. Ideea de genius loci este importanta tot din
perspectiva unei viziuni istorice iar chestiunea conurbatiei introdusa fara o intrebare
specifica ma face sa consider ca parerea lui despre dezvoltarea moderna a orasului este
sustinuta de o frecventare a teoriilor moderne ceea ce face ca intreaga lui pozitie sa fie
importanta pentru cercetarea mea si pentru ideea ca arhitectiii si urbanistii sunt cei mai in
masura sa discute competent toate aceste probleme. O serie de idei se regasesc si in
celelalte interviuri iar asta nu poate decat sa-mi intareasca tezele despre orasul ca
organism, despre sensul locuirii ca edificare de constructii, despre spatiile teoxice si
poluare si despre conceptul de loc-spatiu ca palimsest si ca proces.
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
89
UBB 2009
[Bibliografie]
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
90
UBB 2009
Agnes Heller, A theory of modernity, Blackwell, 1999
Anthony Elliot & Byron S. Turner (Ed.), Profiles in Contemporary Social Theory, SAGE, 2001
Augustin Ioan, Khora, Paideia, 1999
Ciprian Mihali, Sensus communis, Paralela 45, 2001
Dan-Eugen Raţiu, Moartea artei, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000
Edward W. Soja, Postmodern geographies, Verso, 1989
Francois Choay, Pour une anthropologie de l’espace, Seuil, 2006
Gilles Deleuze, Felix Guattari, Anti-Oedip, Paralela 45, 2008
Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul global, Polirom, 2008
Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală, Polirom, 2007
Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Polirom, 1999
Hans-Georg Gadamer, Actualitatea frumosului, Polirom, 2000
Hannah Arendt, Condiţia umană, Idea, 2007
Jacques Derrida, Despre ospitalitate, Polirom, 1999
Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Polirom, 1999
Jacques Derrida, Deconstrucţia politicii, Idea, 2005
John R. Searle, Realitatea ca proiect social, Polirom, 2000
Michel Haar, Cîntul Pămîntului, Apostrof, 1998
Marius Babias, Subiectivitatea-marfă, Idea, 2004
Martin Heidegger, Originea operei de arta, Univers, 1982
Mircea Ţoca, Clujul baroc, Dacia, 1983
Mihaela Ioana Maria Agachi, Clujul modern, UTPres, Cluj, 2004
Paul Zumthor, Babel sau nedesăvîrşirea, Polirom, 1998
Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman, Humanitas, 2003
Peter Sloterdijk, Eurotaoism, Idea, 2004
Richard Sennett, Les Tyrannies de L’intimite, Seuil, 1979
Richard Sennett, The uses of disorder, W.W. Norton, 1970
Richard T., LeGates and Frederic Stout (Ed.) The City Reader (3rd Ed.), Routledge, 2003
Secolul XX, Loc-Locuire Poluare, 1999
Sharon Zukin, The cultures of Cities, Blackwell, 1995
Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]
91
UBB 2009
Vasile Rus, Pro Scientiarum academia, Ecco, 2005
Tudor Sălăgean, Mihali Melinda, Cluj. Orasul comoara al Transilvaniei, Argonaut, 2007
Walter Benjamin. Jacques Derrida, Despre violenţă, Idea, 2004