Învățământ - Centrul Multifuncțional de Pregătire ...

1

2 2017

2

Învățământ

Juridic

Structuri suport

Diverse

3

COLEGIUL EDITORIAL

Comisar-șef de politie Aurelian STANCU

împuternicit Director

Comisar-șef de politie Robert RICIU

împuternicit Director adjunct

Comisar-șef de politie Iulian NICOLAE

Împuternicit Șef Birou Planificare Metodică și Asigurarea Calității

Învățământului

Comisar-șef de politie Claudio COSTACHE

Ofiţer specialist I Birou Planificare Metodică și Asigurarea Calității

Învățământului

Subcomisar de politie Adrian ȘERBULEA

Catedra Sisteme Informatice Schengen și Cooperare

Polițienească

Subcomisar de politie Răzvan BRANIȘTE

Catedra Aquis Schengen și Combaterea Criminalității

Transfrontaliere

Subcomisar de politie Simona RUSEN

Catedra Limbi Străine și Comunicare Profesională –

Terminologie Schengen

Agent șef principal de politie Cătălin IANCU

Catedra Comunicații și Tehnologia Informației

Subcomisar de politie Iulian LUPU

Compartiment Juridic

Comisar de politie Dan CÂRSTEA

Serviciul Logistic – Intendență și popotă

Agent șef de politie Constantin FRĂȚILĂ

Agent I Birou Planificare Metodică și Asigurarea Calității

Învățământului

4

C U P R I N S

ÎNVĂȚĂMÂNT 6 Bariere în calea comunicării eficiente 6

Punctele/centrele de contact – instituții de cooperare polițienească internațională 13

Informații generale 13

Cadrul legal 13

Atribuțiile principale 16

Infracțiuni informatice – tipologii, caracter transfrontalier, prevenirea și

combaterea la nivel internațional 18

Investigarea infracțiunilor de spălare a banilor 24

Scurt istoric despre apariția fenomenului de spălare a banilor 24

Spălarea banilor în context internațional 25

Spălarea banilor în legislația uniunii europene 25

Cadrul legislativ și instituțiile cu atribuțiuni de aplicare a legii în domeniul

prevenirii și combaterii spălării banilor 25

Instituțiile cu atribuții de aplicare a legii în domeniul prevenirii și combaterii

spălării banilor 26

Etapele spălării banilor 26

Tipologii de spălare a banilor 27

Tehnici speciale de investigare şi cercetare a infracţiunilor de spălare a banilor 27

Activitați de cercetare penală ce trebuie desfășurate în dosarele de spalare a banilor 28

Politici comune europene de prevenire și combatere a migrației ilegale 30

Consideraţii generale 30

Instrumente de prevenire și combatere 31

Strategii şi acţiuni specifice 33

Furtul şi traficul internaţional de autovehicule furate 35

Introducere, aspecte generale 36

Moduri de operare 37

Tehnici utilizate de infractori pentru deschiderea autovehiculelor 39

Structura seriei de şasiu 41

Secvenţa logică – finas 42

Tipuri de plăcuţe şi tipuri de plăcuţe autoadezive 43

Drogurile – sursă de finanțare a terorismului 44

Considerații generale privind fenomenul traficului și consumului de droguri 44

Traficul ilicit de droguri si terorismul 44

Identificarea elementelor de siguranță ale documentelor de călătorie, de identitate și

ale altor acte oficiale 50

Aspecte introductive 50

Substraturi (hârtie şi polimeri) 50

Tehnici de imprimare (tipărirea) 53

Elemente de siguranţă suplimentare 57

Fenomenul foreign fighters și returnees 59

Consideraţii generale privind termenele de foreign fighters și returnee 59

Foreign fighters:dimensiunea fenomenului 59

Foreign fighters-rute utilizate 59

Foreign fighters-riscuri asociate 60

Foreign fighters în Europa-scurtă prezentare 60

Foreign fighters în Europa-ce îi motivează? 60

Foreign fighters în Europa-portofoliu de activități 60

Returnees-privire de ansamblu 61

5

Returnees-motivația reîntoarcerii 61

Returnees-riscuri pentru Europa 61

Foreign fighters și returnees-prevenție și combatere 61

Retele locale virtuale (VLAN) 63

Generalitati 63

Definitie 63

Caracteristici 63

Asignarea porturilor in VLAN-uri 65

Identificarea VLAN-urilor 65

Etichetarea Cadrului 66

Competență și performanță în studierea limbilor straine 69

Uniunea europeană – instituții și competențe 74

Marile etape ale construcţiei europene 74

Uniunea europeană 79

Instituţii şi organisme specializate 79

JURIDIC 82 Legislație 2017 82

În domeniul învăţământului 82

În domeniul controlului intern/managerial 82

În domeniul financiar-contabil 82

În domeniul mangementului resurselor umane 82

În domeniul relaţiilor publice 83

În domeniile managementului organizatoric şi al controlului accesului 83

În domeniul logisticii 83

În domeniul altor structuri ale M.A.I. 83

STRUCTURI SUPORT 84 Protecţia maternităţii la locul de muncă 84 Protecţia maternităţii la locul de muncă – definirea noţiunii şi legislaţia aplicabilă 84

Ce măsuri trebuie să ia angajatorii când sunt înştiinţaţi că o salariată este gravidă? 84

Care sunt drepturile salariatelor? 84

Care sunt obligaţiile salariatelor? 85

În ce condiţii se acordă concediul de risc maternal? 85

În ce condiţii se pot acorda pauze pentru alăptare?

Ce pot face salariatele în cazul în care nu sunt respectate drepturile în ceea ce

priveşte protecţia maternităţii la locul de muncă? 85

DIVERSE 86 Formarea continuă a adulților 86

Internetul ascuns și contractul în formă electronică 90

Primul ajutor în caz de traumatisme 95

S ănă t at ea ş i ed ucaţ i a f i z i c ă 98

6

BARIERE ÎN CALEA COMUNICĂRII EFICIENTE

Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor, gesturilor şi atitudinilor este

fundamentul coordonării activităţilor umane. Dacă scrisul şi vorbitul, în sine, sunt acţiuni relativ simple, înţelegerea lor

corectă reprezintă dificultatea principală a comunicării. Această dificultate este generată de diferenţele enorme dintre

oameni. Fiecare om este unic prin personalitate, pregătire, experienţă, aspiraţii, elemente care împreună sau separat

influenţează înţelegerea mesajelor. Un cuvânt, un gest, o expresie pot avea sensuri diferite pentru persoane diferite.

Înţelegerea corectă reprezintă pentru manager o problemă esenţială, căci munca lui se bazează pe comunicarea cu

persoane de care nu îl leagă neapărat prietenie, simpatie, rudenie. Explicaţia neînţelegerilor, dezacordurilor şi chiar a

conflictelor se găseşte în comunicare, în barierele pe care oamenii – managerii sau executanţii – le ridică, mai mult sau

mai puţin intenţionat, în calea comunicării.

Scopurile principale ale procesului de comunicare sunt:

- Să fim receptaţi.

- Să fim înţeleşi.

- Să fim acceptaţi.

- Să provocăm o reacţie.

Prin procesul de comunicare încercăm să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm, să

informăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv.Când nici unul dintre aceste obiective nu este atins înseamnă că

procesul de comunicare nu s-a realizat. Acest lucru se poate întâmpla din cauza mai multor factori/bariere

care apar în proces. Dintre acestea putem aminti:

Acurateţea mesajului reprezintă menţinerea unităţii şi semnificaţiei prin codificare /decodificare la nivelul

emiţătorului, respectiv al receptorului şi este influenţată atât de credibilitatea sursei (E) cât şi de structura

mesajului.

Majoritatea studiilor ce vizează acest aspect este realizată la nivelul receptorului. De exemplu, superiorii

consideraţi ―credibili‖ erau percepuţi ca furnizând informaţie mai clară. Acurateţea percepută (aşa cum

receptează destinatarul mesajul) este diferită de cea reală (aşa cum a fost emis) şi depinde de credibilitatea

sursei, de încrederea pe care R o are în ea şi de influenţa pe care acesta o exercită asupra lui R şi mai puţin de

structura obiectivă a mesajului.

În comunicarea orală, gradul de acurateţe al transmiterii mesajului este mai mic decât în comunicarea scrisă,

datorită faptului că înţelegerea de ansamblu a mesajului este dependentă de calităţile mnezice ale

receptorului: acesta va înţelege în funcţie de capacitatea de a evoca cât mai multe unităţi de informaţie stocate

în memoria de scurtă durată. Cu cât mesajul a fost mai lung, cu atât el va uita mai multe unităţi de informaţie

şi va înţelege în mai mică măsură mesajul.

Comunicarea scrisă previne acest neajuns prin faptul că forma şi conţinutul mesajului sunt consemnate şi

păstrate intacte pe un suport exterior (hârtie sau format electronic), pot fi recitite de mai multe ori, în ritmul

optim de înţelegere al receptorului, permiţând o mai mare acurateţe a transmiterii conţinutului mesajului.

Un alt factor care influenţează acurateţea este diferenţa dintre repertoriile de semnificaţii ale emiţătorului şi

ale receptorului: cu cât această diferenţă este mai mare, cu atât înţelegerea mesajului de către receptor este

mai scăzută, deci acurateţea este mai mică.

Indexul Flesch (Muchinsky, 1987) este o metodă de studiere a acurateţei recepţiei mesajelor în comunicarea

scrisă, prin care se urmăreşte stabilirea proporţiei dintre cantitatea de informaţie citită şi cea înţeleasă şi

reţinută, prin calcularea unor aspecte (numărul de silabe reţinute din 100 de cuvinte, lungimea medie a unei

propoziţii reţinute - în cuvinte, în funcţie de dificultatea textului şi nivelul de instruire al receptorului).

Rezultatele sunt folosite în analiza gradului de adecvare a instrucţiunilor şi reglementărilor la nivelul de

înţelegere al celor vizaţi şi eventuala reformulare a mesajelor în forme accesibile.

Deschiderea spre comunicare este o variabilă individuală legată de emiţător: unii participanţi sunt mai

deschişi, au mesaje mai directe şi lasă să transpară mai multă informaţie despre ei înşişi, alţii sunt mai

închişi, mai prudenţi. Diplomaţii, de exemplu, sunt foarte închişi, mesajele lor trebuiesc ―traduse‖. Avem

tendinţa de a fi mai prudenţi în comunicarea cu persoanele necunoscute şi cu cele cu statut social diferit, dar

frecvenţa contactelor favorizează deschiderea. În comunicarea interpersonală există o tendinţă spre simetrie în

atitudinea faţă de comunicare în sensul că avem tendinţe ―de a reduce schimburile de informaţii cu persoane

7

percepute ca închise‖ şi invers‖. ―Comunicarea închisă‖ are rolul de a menţine diferenţele de statut şi este

iniţiată şi menţinut de regulă de cel favorizat.

Distorsiunea este reproducerea incorectă a unei informaţii obiectiv corecte prin exagerarea aspectelor

favorabile sau defavorabile, filtrarea unor aspecte, blocarea sau omiterea completă a unor date. Poate fi

conştientă sau nu.

În comunicarea ascendentă, subordonatul poate să blocheze informaţia negativă importantă pentru scop şi să

exagereze informaţiile pozitive despre sine, ceea ce duce la pierderea abilităţii superiorului de a discerne

informaţia relevantă de cea irelevantă şi la adoptarea unor decizii greşite. Fenomenul se produce mai ales

atunci când emițătorul nu are încredere în receptor. Superiorul are tendinţa de a filtra sau bloca mai puţin

informaţia negativă şi de a exagera mai puţin pe cea pozitivă. Comunicarea descendentă este afectată mai mult

de control decât de distorsiune în sensul că sunt omise informaţiile nerelevante pentru subordonaţi.

Excesul de informaţie (redundanţa mesajului) se produce atunci când emițătorul transmite mai multă

informaţie decât poate recepţiona destinatarul şi este mai frecvent în comunicarea organizaţională decât

deficitul.

Organizaţiile încearcă să limiteze cantitatea de informaţie care este accesibilă fiecărui participant la activitate

la un nivel optim prin definirea reţelelor de comunicare. Organigrama reprezintă nu numai raporturile

funcţionale generale între entităţile componente ale organizaţiei, ci şi reţelele de comunicare formală care

decurg din aceste raporturi. Dirijând fluxul informaţional prin reţele prestabilite, informaţia este distribuită, în

funcţie de conţinutul ei, doar persoanelor care au nevoie de ea pentru activitate.

Problema este de a stabili, după caz, limita de la care începe excesul, aceasta depinzând de calităţile

persoanei. Excesul are influenţă pozitivă asupra satisfacţiei (persoanele care primesc mai multă informaţie

sunt mai mulţumite) şi negativă asupra performanţei reale în muncă. Individul are tendinţa de a dori mai

multă informaţie decât are în mod real nevoie pentru că aceasta îi produce un sentiment de certitudine în

luarea deciziilor, chiar dacă acestea sunt de slabă calitate.

Apărări faţă de excesul de informaţie. Atunci când capacitatea de recepţie a individului este depăşită el se

apără prin:

- omisiune (refuză să prelucreze, să decodifice o parte din informaţie);

- filtrare (separarea informaţiei relevante de cea irelevantă);

- aproximare (categorizarea informaţiei după o schemă simplificatoare);

- evitarea informaţiei.

Excesul de informaţie poate depinde şi de conţinutul sarcinii şi de feedback-ul rezultatului, dar atunci când el

devine cronic poate fi un factor de stres.

Deficitul de informaţie poate să afecteze în sens negativ performanţa, mai ales când este legată direct de

procesul muncii (persoana nu primeşte suficientă informaţie utilă); dar comunicarea nu se referă numai la

acest aspect, ci ea priveşte o serie de alte domenii: comunicare interpersonală, cunoaşterea activităţii colegilor

de muncă, a celorlalte grupuri, a conducerii, a obiectivelor organizaţiei.

Deficitul de informaţie este compensat de apariţia zvonurilor: ele iau naştere prin emiterea şi răspândirea

unor opinii de către un lanţ sau o reţea de comunicare. Distorsiunea interpretărilor este accentuată de

suprapunerea şi amplificarea unor opinii ale emiţătorilor succesivi şi de ―creditarea‖ unor lideri de opinie.

Concluziile pripite şi neadecvate – apar atunci când se iau hotărâri fără ca acestea să se bazeze pe o

fundamentare corectă a actului decizional. Astfel, de multe ori, managerii sau şefii de organizaţii iau

concluzii cu privire la soarta angajaţilor fără a ţine cont de părerea tuturor subalternilor. Se întâmplă relativ

frecvent ca şefii să procedeze la o informare sumară cu privire la o anumită problemă apărută în organizaţie şi,

pe baza unor idei precopncepute, să ia măsuri administrative în necunoştinţă de cauză;

Forţarea datelor în convingerile preexistente – se bazează pe autosuficienţa şi încrederea exagerată în

propria persoană. Există posibilitatea ca argumentele sau informaţiile primite să nu concorde cu propriile

puncte de vedere. În ciuda acestui fapt, unii factori de decizie pot considera mesajele venite în contradicţie cu

propriile convingeri, ca argumente pentru acestea. Se poate întâmpla ca absenţa pe piaţă a produsului X să fie

considerată ca o creştere a cererii acestuia deşi acest fapt neînsemnând decât o scădere a cererii lui;

Stereotipiile se referă la tendinţa de a judeca oamenii pe baza unei caracteristici generalizate.

Stereotipia, ca factor de distorsiune a comunicării, este uşor de surprins în discursul persoanelor din jurul

nostru: ―indivizi ca el‖, ―este învechit ca oricine de vârsta lui‖ etc. sunt stereotipii verbale şi mentale care

introduc distorsiuni majore în comunicare. Chiar dacă mesajul transmis este corect din punct de vedere al

8

conţinutului, însoţirea lui de o etichetă derivată din stereotipii mentale, poate genera în cazul receptorului o

dispoziţie de a transmite mai departe un mesaj eronat.

Stereotipizarea se bazează pe unul din mecanismele psihice fundamentale prin care omul poate stăpâni

mediul înconjurător: categorizarea. Categorizarea apare de la nivelul cunoaşterii comune, al bunului simţ,

până la cunoaşterea ştiinţifică. Încadrarea faptelor şi fenomenelor în categorii este fenomenul care ne permite

generarea şi asimilarea noţiunilor şi conceptelor. Categorizarea permite controlul asupra mediul. Din păcate,

atunci când categorizarea se face ţinând cont doar de o caracteristică neesenţială pentru o situaţie particulară,

apare fenomenul de stereotipizare care se manifestă acut şi negativ la nivelul comunicării;

Proiecţia se referă la faptul că suntem tentaţi să umplem golurile de informaţie din mesajele incomplete

cu informaţii care pornesc din aştepările sau trebuinţele noastre. Se întâmplă ca, dacă cineva ne transmite un

mesaj incomplet, să-l completăm şi să spunem că ―probabil X aşa ar fi gândit‖. În realitate, capacitatea de

empatie nu este atât de dezvoltată în cazul tuturor şi de multe ori este posibil ca informaţia adusă drept

completare să nu fie decât o proiecţie a dorinţelor sau motivaţiilor noastre.

Credibilitatea sursei sau puterea expertului este una din sursele cele mai frecvente în transmiterea

informaţiei greşite. Această sursă generatoare de erori poate genera şi fenomene mai larg sociale cum ar fi

zvonurile. În realitate, unele mesaje sunt considerate drept adevărate şi demne de încredere pentru simplul

motiv că persoana care ni le-a transmis este privită ca expert. De foarte multe ori, mesajul transmis nu face

parte din categoria domeniului său de specialitate sau respectivul expert este doar privit ca atare, fără a i se

verifica competenţa. Deşi primirea unui mesaj nu este un fenomen pasiv din partea receptorului, el

analizându-l şi punându-l în paralel cu celelate date pe care le deţine, apelul la puterea autorităţii poate

determina preluarea nediscriminativă a mesajului şi transmiterea sa ca atare mai departe. Evident că într-o

organizaţie foarte multe din mesajele vehiculate trebuie transmise fără a putea fi verificate şi cu atât mai puţin

modificate. Dar în acest caz persoanele emitente sunt cunoscute şi stabilite drept experţi fie prin verificări

anterioare, fie prin puterea administrativă concretă cu care sunt investite.

Comunicarea defensivă apare atunci când o persoană percepe o discuţie ca o ameninţare la adresa

siguranţei sale psihice sau fizice. Când un angajat este chemat în biroul şefului pentru a i se aduce unele

critici, el nu percepe întotdeauna mesajul care îi este transmis datorită activării mecanismelor de apărare,

fenomen însoţit totodată şi de neperceperea stării emoţionale a partenerului de discuţie.

Negarea este o formă particulară de filtraj. Atunci când mesajul primit este perceput ca fiind ameninţător,

receptorul îl modifică astfel încât anxietatea pe care o produce să fie minimă. Negarea poate fi totală (atunci

când mesajul este practic uitat sau i se neagă posibilitatea de a fi real) sau parţială (caz în care sunt negate

doar anumite părţi ale mesajului care au conţinut anxiogen ridicat).

Recunoaşterea mesajului cu păstrarea convingerii contrazise desemnează fenomenul în care persoana,

deşi recunoaşte existenţa şi validitatea informaţiilor primite, refuză să le integreze în propriul său sistem

ideatic. Scopul urmărit este evident acela de a păstra propriile convingeri şi, mai ales atitudinile şi conduitele,

nealterate. Este ceea ce se întâmplă în cazul catalogării celuilalt ca fiind ―încăpăţânat‖ şi ―refractar la

argumente‖.

Polarizarea se referă la tendinţa de explicare a lumii înconjurătoare în termeni absoluţi. De foarte multe

ori în discuţii se folosesc termeni care ating extremele: bun, rău, prost, deştept etc.

Ambiguitatea. De foarte multe ori se întâmplă ca persoanele implicate în discuţie să se refere la acelaşi

lucru dar cu alte cuvinte ori să folosească aceleaşi cuvinte dar cu sensuri diferite. Ambiguitatea este o sursă

importantă de eroare decizională.

Evaluarea statică presupune judecarea unor fapte sau persoane pe baza concluziilor unor interacţiuni

anterioare. Uităm că atât faptele cât şi oamenii se schimbă de-a lungul timpului, astfel încât judecarea lor ar

trebui facută din perspectiva unor raporturi noi.

Lipsa de evaluare a varietăţii este cea care ne face să ne concentrăm atenţia doar pe asemănări fără a lua

în consideraţie diferenţele dintre fapte, persoane, lucruri.

Factorii care distorsionează mesajul se numesc zgomot. Factorii de distorsiune pot interveni în oricare fază a

procesului comunicării: în prima etapă, respectiv în formularea mesajului, în transmiterea lui, în interpretare

sau în contextul comunicării. Toate barierele comunicării au efecte negative. Pentru a le contracara trebuie

să le cunoaştem cauzele, în principal pe cele subiective deoarece cauzele obiective sunt mai uşor de

constatat şi de ameliorat.

9

O altă clasificare împarte barierele în:

Bariere externe:

- fizice (deficienţe verbale, acustice, amplasamet, lumină, temperatură, ora din zi, dura taîntâlnirii, etc.);

- semantice (vocabular, gramatică, sintaxa, etc.)

Bariere interne:

- Implicarea pozitivă. Suntem dispuşi să ascultăm mai bine o persoană plăcută. De asemenea putem

asocia emiţătorul cu o persoană pe care o preţuim şi să nu analizăm foarte atent informaţia primită. în ambele

cazuri mesajul poate fi perceput pozitiv chiar şi când nu este cazul;

- Implicarea negativă. Situaţie în care putem judeca persoana care transmite mesajul după o acţiune sau

un comportament pe care l-am observat sau putem să o asociem cu un personaj care ne displace. În acest caz

suntem influenţaţi în mod negativ atunci când interpretăm mesajul primit.

- Tracul. Sunt situaţii în care suntem preocupaţi de ceea ce vom spune încât nu auzim ceea ce doreşte să ne

comunice emiţătorul. Se întâmplă mai ales atunci când suntem într-un grup mai mare.

- Agenda ascunsă. Sunt situaţii în care suntem cu gândul în altă parte ceea ce ne împiedică să

percepem mesajul trimis de emiţător.

- Lumi imaginare. Sunt situaţii în care avem propria noastră interpretare asupra lucrurilor şi a

ideilor pe care încercăm să le protejăm. De aceea nu întotdeauna suntem dispuşi să ascultăm mesaje care

vin în contradicţie cu interpretările noastre.

În funcție de factorul declanșator al comunicării, barierele comunicării pot fi clasificate în:

Bariere care se referă la emiţător

- atitudinea emiţătorului faţă de receptor poate perturba comunicarea;

- modul în care emiţătorul îşi percepe statutul şi rolul (dacă îşi supradimensionează statutul, poate

manifesta comportamente dictatoriale).

Bariere care se referă la receptor.

- cadrele de referinţă diferite de cele ale emiţătorului pot determina blocajul comunicării;

- absenta stării de pregătire în vederea recepţionării mesajului;

- starea afectiva astenică, neplăcută;

- probleme de sănătate.

Bariere care se referă la relaţia dintre emiţător şi receptor - se pot manifesta prejudecăţi, atitudini,

mentalităţi etc., mai ales în condiţii de inegalitate a statutelor celor doi. Divergențe pot fi generate de: Diferenţele de percepţie. Recepţia şi interpretarea mesajelor sunt diferite, afectate de personalitatea, structura fizică şi

mentală, de mediul în care evoluează fiecare individ.

Percepţia reprezintă procesul prin care indivizii selectează şi interpretează senzorial stimuli şi informaţii în condiţii

consecvente cu propriile repere şi imaginea generală despre lume şi viaţă. Omul este alimentat continuu cu informaţii.

Unele sunt ignorate, altele acceptate şi interpretate conform conceptelor şi experienţelor proprii. Experienţele

influenţează capacitatea de a intui şi interpreta corect întâmplările prezente şi viitoare. Există o mare probabilitate ca

receptând sau interpretând informaţia, oamenii să vadă sau să audă exact ceea ce s-a preconizat prin mesaj; în acelaşi

timp, situaţiile de evaluare greşită nu pot fi eliminate. Ca atare, una din cele mai importante bariere în calea obiectivităţii

interpretării mesajelor o constituie propria percepţie. Oamenii tind să respingă informaţiile care le ameninţă reperele şi

concepţia despre lume, obiceiurile şi sensibilităţile. Informaţiile sunt filtrate şi acceptate sau respinse, în funcţie de

persoana de la care provin, modul şi situaţia în care sunt transmise. O observaţie provenită de la o persoană apropiată –

rudă sau prieten – privind o eroare în exprimare, în vestimentaţie sau comportament poate fi acceptată mai uşor, în timp

ce aceeaşi observaţie primită din partea unui străin poate fi interpretată ca o ameninţare.

Pentru manager, percepţia diferită a celor din jur constituie un obstacol, ce poate fi diminuat sau eliminat prin efortul

de a cunoaşte şi de a înţelege oamenii. În caz contrar, comunicarea poate fi deformată.

Un instrument util în calea descifrării personalităţii şi percepţiei umane a fost creat de doi psihologi americani, Joseph

Luft şi Harry Ingham, în anul 1969, prin modelul cunoaşterii reciproce (denumit şi „fereastra lui Johari‖). Alcătuit din patru cvadrante care definesc, fiecare în parte, un anumit raport cognitiv între ego şi alter, modelul reprezintă o matrice

a gradului de intercunoaştere dintre două sau mai multe persoane.

Semnificaţia celor patru cvadrante este următoarea:

cvadrantul 1 – deschis – se referă la elementele legate de noi înşine – atitudini, comportamente, sentimente şi motive

– cu care suntem familiarizaţi şi care sunt evidente şi pentru alţii;

cvadrantul 2 – orb – relevă aspecte de comportament observate de alţii şi de care nu suntem conştienţi;

10

cvadrantul 3 – ascuns - cuprinde comportamente, sentimente, motive, evenimente cunoscute nouă, dar nedezvăluite

altora. În general, acestea sunt limitele, defectele de care suntem conştienţi şi pe care încercăm să le estompăm în faţa

celorlalţi;

cvadrantul 4 – necunoscut – este acea latură a personalităţii, necunoscute nouă sau altora, manifestată, de regulă, în

situaţii limită. Se manifestă prin judecăţi, atitudini şi comportamente surpriză atât pentru individ, cât şi pentru cei din

jurul său.

În momentul în care două persoane intră pentru prima dată într-o relaţie, atitudinea instinctivă este aceea de a nu

dezvălui prea multe despre sine. Astfel, cvadrantul 1 este restrâns şi conduce la prima impresie, posibil incorectă, ce

poate afecta, ulterior, întregul comportament şi, respectiv, comunicarea cu ceilalţi.

Pentru dezvoltarea corectă a comunicării este necesară:

o amplificare a suprafeţei deschise prin dezvăluirea de sine, furnizarea unor informaţii despre noi celor din jur;

reducerea suprafeţei oarbe prin stimularea şi acceptarea feed-back-ului; astfel suntem capabili să receptăm impresiile

celor din jur în ceea ce ne priveşte, să ne evaluăm şi să corectăm defectele de imagine, atitudine şi comportament

referitoare la noi şi la ceilalţi.

Comunicarea, în general, şi cea organizaţională, în special, este îngreunată deoarece:

- fiecare dintre noi suntem tentaţi să presupunem că oamenii se vor comporta în situaţii identice, în acelaşi mod;

- există tendinţa de a-i împărţi pe cei din jurul nostru în categorii stereotipe: buni, răi, deştepţi, incompetenţi;

- prima impresie deformează judecăţile ulterioare, transformându-le, de regulă, în prejudecăţi;

- simpatia noastră faţă de ceilalţi creşte sau scade în măsura în care descoperim sau nu trăsături, preferinţe,

caracteristici comune;

- există tentaţia de a extinde faptele, atitudinile, punctele de vedere ocazionale ori negative la întregul comportament al

unui individ. Constatarea că un individ nu s-a descurcat într-o anumită situaţie, nereuşind să ia o decizie corectă, se

poate transforma în opinia că este incapabil, incompetent, lipsit de simţul orientării;

- instinctiv, oamenii folosesc propriile repere şi concepţii în judecarea altora, convinşi că adevărul şi dreptatea le

aparţin. Frecvent, se uită faptul că nu există răspunsuri „corecte‖ atunci când oamenii sunt invitaţi să îşi interpreteze

propriile sentimente, atitudini, impresii. Spre exemplu, oamenii pot interpreta diferit un desen, fără însă să se poată

afirma care interpretare a fost falsă şi care a fost adevărată.

Diferenţele de statut. Poziţia emitentului şi a receptorului în procesul de comunicare poate afecta semnificaţia

mesajului. De exemplu, un receptor conştient de statutul inferior al emitentului îi poate desconsidera mesajele, chiar

dacă acestea sunt reale sau corecte. Un emitent cu statut înalt este, de regulă, considerat corect şi bine informat,

mesajele lui fiind interpretate ca atare, chiar dacă, în realitate, sunt false ori incomplete.

Diferenţele de cultură. Existente între participanţii la comunicare, pot genera blocaje când aceştia aparţin unor medii culturale, sociale, religioase, organizaţionale diferite.

Bariere care se referă la conţinutul mesajului - dacă este ermetic, conţine termeni de specialitate sau

este ambiguu poate determina filtrarea sau distorsionarea.

Barierele comunicării organizaţionale

Comunicarea managerială eficientă, ca sistem complex de raporturi mutuale ce apar între membrii

organizaţiei, presupune cunoaşterea reciprocă a acestora, confruntarea, concilierea şi armonizarea opiniilor

lor. De aceea, pentru fiecare manager, o preocupare esenţială o constituie asigurarea unei comunicări

deschise, permanente şi precise, ce rezultă din gândirea strategică a organizaţiei, care trebuie să ţină seama de

o serie de condiţii:

– formularea concisă şi precisă a mesajului pentru a fi înţeles uşor şi integral;

– transmiterea rapidă şi nedeformată a mesajului;

– asigurarea fluenţei şi a reversibilităţii comunicării;

– utilizarea unui limbaj comun de către emiţător şi receptor;

– simplificarea şi decongestionarea canalelor de comunicaţie;

– asigurarea flexibilităţii şi a adaptabilităţii sistemului de comunicare pentru a putea fi utilizat în orice

situaţie.

În calea unei comunicări eficiente se interpun o serie de bariere, obstacole ce trebuie depăşite cu abilitate

pentru a nu se ajunge la blocaje. Ele sunt rezultatul factorilor generali, ce impun bariere comune pe care

oamenii le aşază în calea comunicării sau al factorilor specifici procesului de management.

Cele mai frecvente obstacole sunt de natură:

– personală – fiecare individ are o personalitate unică, generată de moştenirea genetică, de mediu şi de

experienţă, care îi conferă o manieră proprie de comunicare;

11

– fizică – legate de caracteristicile individului, de starea lui fizică, dar şi mediul în care are loc comunicarea;

– socială – referitoare la obiceiuri, tradiţii, model social (rural, urban), religie, statut social (mesajul unui

manager de rang înalt este considerat real, corect, chiar dacă uneori este incomplet, fals);

– culturală – vizează nivelul de pregătire, limbajul şi vocabularul;

– semantică – apariţia unor neînţelegeri generate de folosirea unor cuvinte în moduri diferite sau a unor

cuvinte diferite în acelaşi mod, a neologismelor, a jargonului şi a expresiilor strict tehnice;

– cognitivă – apariţia conflictelor interne datorate unor informaţii incompatibile cu sistemul de valori al

individului şi cu deciziile anterioare;

– psihologică – legate de particularităţi ale comportamentului uman: emotivitate, timiditate, agresivitate şi

afectivitate. Percepţia proprie a fiecărui individ este considerată cea mai importantă barieră în interpretarea

mesajului primit, pentru că oamenii folosesc propriile repere şi concepte în judecarea altora;

– ambientală – contextul în care are loc comunicarea;

– managerială – obstacolele sunt generate atât de manageri, cât şi de subordonaţi. ,,Problemele― de

comunicare între şefi şi subordonaţi sunt provocate de: capacitatea insuficientă de transmitere a informaţiilor

şi de ascultare a managerilor, rezerva subordonaţilor de exprimare a părerilor, neobişnuinţa în comunicare,

neconcordanţa dintre cerinţele comunicării şi posibilităţile subordonaţilor, frecvenţa modificărilor în sistemul

de comunicare;

– organizatorică – provoacă deficienţe în circuitul ierarhic. Comunicarea informală, filtrarea (tendinţa de a

dilua sau de a opri la un moment dat un mesaj aflat în curs de transmitere) şi lipsa timpului conduc la apariţia

canalelor de comunicare în afara celor rezultate din ordinea ierarhică.

Toate aceste obstacole provoacă perturbaţii în cadrul procesului de comunicare, din momentul emiterii

mesajului şi până la receptarea acestuia.

Atât perturbaţiile externe, care ţin de mediul de comunicare, distanţă, timp, structura reţelelor de comunicare

etc., cât şi perturbaţiile interne legate de natura umană, percepţia mesajelor, tendinţa de evaluare a mesajelor,

limitele individuale etc. trebuie identificate, analizate şi diminuate prin măsurile adoptate în organizaţie, ceea

ce va contribui la îmbunătăţirea comunicării. Acestea depind nu atât de latura materială, cât mai ales de cea umană, respectiv de componenta psihologică inclusă în

proces. Sunt generate atât de manageri, cât şi de subordonaţi.

Obstacole generate de manageri. Ca iniţiatori şi coordonatori ai comunicării, managerii au tendinţa de a ridica bariere artificiale în comunicarea cu subalternii sau cu omologii lor, în general, datorită:

dificultăţilor în capacitatea de transmitere a informaţiilor.

În această categorie se includ:

- insuficienta documentare, ceea ce determină o utilitate redusă;

- tendinţa de a supradimensiona explicaţiile introductive, devenite inutile, mai ales când interlocutorul este subaltern

sau coleg familiarizat cu subiectul;

- tendinţa de a transforma dialogul în monolog, fie din lipsă de timp, fie din lipsă de încredere în partener sau de

interes faţă de părerea acestuia;

stereotipiilor în modalităţile de transmitere şi prezentare, ceea ce duce la scăderea atenţiei interlocutorilor;

utilizării unui ton ridicat şi marcat de iritabilitate, ceea ce poate duce la intimidarea partenerului şi la lipsa

răspunsului;

utilizării unui limbaj neadecvat persoanei care receptează mesajul. Folosirea unor termeni prea uzitaţi, prea elevaţi

sau a unor termeni de strictă specialitate reduce posibilităţile de receptare integrală şi corectă a informaţiilor

comunicate;

lipsa de atenţie sau de abilitate în dirijarea şi controlul dialogului către realizarea unui obiectiv;

deficienţe în capacitatea de ascultare. Specialiştii au ajuns la concluzia că multe din nemulţumirile personalului

subordonat îşi au originea în capacitatea scăzută de ascultare a conducătorului. Astfel, personalitatea subordonaţilor este

lezată, iar potenţialul profesional, creativ şi intelectual se reduce simţitor.

Capacitatea redusă de ascultare sau ascultarea incorectă pot apărea ca urmare a: - lipsei de respect faţă de personalitatea interlocutorului, manifestată prin lipsa de atenţie, nerăbdare, graba de a

termina mai repede, rezolvarea în paralel a altor probleme;

- capacităţii scăzute de concentrare asupra fondului problemei, ceea ce deturnează atenţia către forma comunicării,

pierzând astfel substanţa informaţională;

- persistenţei în prejudecata că cei din subordine nu pot avea idei sau sugestii bune pentru rezolvarea unor probleme.

În acest sens, există tendinţa de a considera că orice propunere este un atac la prestigiul conducătorului;

12

- tendinţei de a interveni în timpul expunerii şi de a prezenta exact varianta contrară, ceea ce este de natură să

descurajeze continuarea dialogului, iar, în perspectiva, de a bloca iniţiativele de comunicare ale personalului din

subordine sau a omologilor conducătorilor;

- rezistenţei la introducerea unor idei noi. O idee nouă perturbă o ordine deja stabilită, iar transpunerea în practică

poate implica şi dificultăţi de realizare, necesitând un efort suplimentar, ce ar putea periclita regulile, existenţa,

confortul, statutul unor persoane, avantajele deja obţinute etc.

- tendinţei de a considera că perfecţionarea unui domeniu sau a unei operaţii implică automat existenţa unei

defecţiuni tolerate de conducere.

Obstacole generate de subordonaţi au ca sursă fie dorinţa de securitate, fie lipsa implicării în viaţa organizaţiei sau factori care, pur şi simplu, ţin de temperament, climat de muncă. Formele sub care se manifestă acest tip de dificultăţi

sunt:

rezerva subordonaţilor în a exprima propriile opinii, din teamă de a nu avea neplăceri cu superiorii sau de a nu-şi

periclita avansarea;

convingerea că problemele subordonaţilor nu îl interesează pe manager;

lipsa de obişnuinţă în comunicare. Astfel, personalul de execuţie, nedispunând de abilitatea de a se exprima în scris

sau verbal, renunţă la a mai da curs unei comunicări din proprie iniţiativă;

tendinţa de a considera că orice idee, propunere de perfecţionare implică automat existenţa unei defecţiuni tolerate

de conducere. Într-un asemenea context, o propunere ar părea ca un denunţ faţă de cel ce conduce, ceea ce i-ar putea

declanşa ostilitatea;

concordanţa dintre cerinţele comunicării şi posibilităţile subordonaţilor de a le satisface în condiţii de calitate şi în

timp util;

frecvenţa modificărilor. Cu cât modificarea unor instrucţiuni, ordine este mai frecventă, cu atât creează

nemulţumiri în rândul subalternilor, punând în lumină defavorabilă capacitatea şi competenţa managerului.

În concluzie, eficiența comunicarii este afectată de aspecte precum:

- tendința de a auzi numai ceea ce suntem obișnuiți să auzim;

- ignorarea informațiilor aflate în dezacord cu ceea ce cunoaștem;

- evaluarea prin criterii subiective a sursei obiective, deoarece același mesaj poate avea sensuri diferite;

- perceperea diferită a mesajelor, în funcție de situația concretă a receptorului și de influențele mediului

asupra lor;

- folosirea inadecvată a elementelor procesului de comunicare (de exemplu: lipsa feed-backului);

- incapacitatea de control a emoțiilor;

- evaluarea insuficientă a mesajelor relevante, transmise sau primite, de cele cu semnificație redusă sau nulă;

etc.

Bibliografie:

Abric, J. Cl., Psihologia comunicării – Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

Bogathy, Z., Manual de psihologia muncii și organizațională, Iași, Editura Polirom, 2004;

Chiru, I., Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;

Cîndea, R., Comunicarea managerială, Bucureşti, Editura Expert, 1996;

Graur, E., Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;

Lacombe, F., Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, 2005;

Pânișoară, O., , Comunicarea eficientă, Editura Polirom Iași, 2008;

Preda, M. Comportament Organizațional, Iaşi, Polirom,. 2006;

Vlăsceanu M., Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Bucureşti, Ed. Paideia, 1993;

Zlate, M., Tratat de psihologie managerial-organizațională – vol.I și II, Iași, Polirom, 2004.

Subcomisar de poliție

Simona Rusen

13

PUNCTELE/CENTRELE DE CONTACT – INSTITUȚII DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ

INTERNAȚIONALĂ

Informații generale

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene îl reprezintă libera circulație a persoanelor între statele membre.

Realizarea progresivă a acestui obiectiv a antrenat o nevoie crescândă de cooperare între agențiile de aplicare

a legii.

Eliminarea controalelor la frontierele interne ale statelor din zona Schengen, care a debutat în 1995, a generat

nevoia de consolidare a schimbului de informații în zonele de frontieră, conducând la introducerea unor secții

de poliție mixte, urmate de centre de cooperare polițienească și vamală, ca măsură compensatorie față de

abolirea controalelor la frontierele interne. Se recunoaște faptul că astfel de centre pot fi folosite, de

asemenea, pentru consolidarea cooperării cu terțe state.

Centrele de cooperare polițienească și vamală (CCPV-urile) reprezintă un instrument local valoros în

procesul de cooperare transfrontalieră directă, ținând seama de evoluțiile recente și viitoare, în special cu

privire la schimbul de informații. Acestea reunesc, într-un sediu unic, toate autoritățile responsabile cu

securitatea ale tuturor statelor participante. Situate în poziții de importanță strategică pentru monitorizarea

criminalității transfrontaliere, CCPV-urile joacă un rol-cheie în furnizarea de informații către serviciile

operaționale. Utilizând o procedură simplă, acestea pot furniza răspunsuri rapide în toate domeniile de

activitate ale agențiilor de frontieră. Ca instrument de colaborare locală, CCPV-urile sunt astfel perfect

adaptate necesităților cotidiene ale cooperării transfrontaliere.

Există la nivelul Uniunii Europene o listă a CCPV-urilor.

Un CCPV reprezintă o structură de sprijin destinată schimbului de informații și acordării de sprijin pentru

activitățile agențiilor operaționale cu atribuții polițienești, vamale și privind frontiera din zona de frontieră.

Cadrul legal

CCPV-urile sunt instituite pe baza acordurilor dintre statele partenere, în conformitate cu articolul 39

alineatul (5) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen (CISA): „Dispozițiile prezentului

articol nu exclud alte acorduri bilaterale mai amănunțite, prezente sau viitoare, între părțile contractante care

au frontieră comună [...].‖

În acordurile respective, statele membre definesc în general o bază de cooperare transfrontalieră, inclusiv

atribuțiile CCPV-urilor, cadrul legal și procedurile de instituire și funcționare a acestora. În general, acordurile

conțin două părți: o parte privind CCPV-urile și o altă parte privind cooperarea transfrontalieră directă dintre

agențiile operaționale.

Colaborarea cu Ungaria

Tratatul între România și Republica Ungară privind regimul frontierei de stat, cooperarea și asistenta

reciproca, semnat la București la 20 octombrie 2005;

Conventie intre România și Republica Ungara privind controlul traficului rutier și feroviar semnata la data de

27 aprilie 2004, ratificata de România prin Legea nr. 191 din 23 iunie 2005;

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind aplicarea Convenției între România și

Republica Ungară privind controlul traficului rutier și feroviar, semnat la data de 21 decembrie 2006, la

București;

Acord intre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a altor

persoane - București, 10 decembrie 2001 ratificat prin Ordonanța nr. 12 din 24 ianuarie 2002 și Protocolul

pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia

cetățenilor proprii și a altor persoane -10 decembrie 2001;

Acord între Guvernul Republicii Socialiste România si Guvernul Republicii Populare Ungare privind

regimul frontierei de stat româno-ungare colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la

Budapesta la 28.10.1983;

Acord de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, terorismului și a traficului ilicit de droguri

intre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare - Budapesta, 19.02.1997;

14

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea în domeniul prevenirii,

limitării si înlăturării efectelor dezastrelor și Protocol între Ministerul de Interne din România și Ministerul de

Interne din Republica Ungară privind aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii

Ungare privind cooperarea și ajutorul reciproc în cazul producerii dezastrelor - Budapesta, 09.04.2003;

Protocolul de cooperare între Ministerul Administratiei și Internelor al României și Ministerul de Interne al

Republicii Ungare, aprobat pe plan intern prin H.G. nr. 1663 publicat in M.Of. nr. 1187/29.12.2005;

Acordul interguvernamental privind semnul de frontieră triplex confinium româno-maghiaro-sarb de la Beba

Veche semnat la data de 19 aprilie 2006;

La data de 21 octombrie 2008 a fost semnat la Szeged (Republica Ungaria), Acordul între Guvernul

României și Guvernul Republicii Ungaria privind colaborarea în domeniul prevenirii si combaterii

criminalității transfrontaliere;

Legea nr. 235 din 9 iunie 2006 de ratificare a Tratatului între România și Republica Ungară privind regimul

frontierei de stat, cooperarea și asistență reciprocă, semnat la București la 20 octombrie 2005;

Hotararea nr.718 din 4 iulie 2007 de aprobare a Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii

Ungare privind aplicarea Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului rutier și

feroviar, semnat la data de 21 decembrie 2006, la București;

Legea nr. 58 din 24 martie 2004 de ratificare a Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii

Ungare privind cooperarea și ajutorul reciproc în cazul producerii dezastrelor, semnat la Budapesta la 9 aprilie

2003

Colaborarea cu Republica Bulgaria

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind regimul frontierei de stat româno-

bulgare, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră de stat româno-bulgară, semnat la

București, la 28.08.2006.

Convenție între guvernul R. S. România și Guvernul R. P. Bulgaria privind întreținerea și reconstituirea liniei

de frontieră și a semnelor de frontiera, în sectorul de uscat al frontierei de stat româno-bulgară, semnată la

București, la 27.05.1978.

Convenție pentru delimitarea frontierei fluviale pe DUNĂRE, semnată la 1/14.01.1908, între România și

Bulgaria.

Tratat de prietenie, colaborare si bună vecinătate între România și Bulgaria, semnat la Sofia, la 27.01.1992.

Acord de cooperare încheiat între Guvernul României, Guvernul R.Bulgaria și Guvernul R. Turcia în

domeniul luptei impotriva terorismului, crimei organizate, traficului ilicit de substante stupefiante și

psihotrope, spălării banilor, traficului de arme și persoane și a altor infracțiuni grave, semnat la Antalya, la

08.09.1998.

Protocol de cooperare trilaterală lărgită în combaterea criminalității și în special a criminalității

transfrontaliere, între România, Bulgaria și Grecia, semnat la Sofia la 08.09.1998.

Acord între Guvernul României și Guvernul R. Bulgaria privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor,

semnat la București la 23.06.2000.

Acord de cooperare între guvernele statelor participante la Cooperarea economică a Mării Negre în domeniul

combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate, încheiat la Kerkyra la 02.10.1998.

Acord de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere încheiat între

Guvernele României, Albaniei, Bosniei-Hertegovina, R. Bulgaria, Grecia, Ungaria, Macedonia, R. Moldova și

R. Turcia, semnat la București la 26.05.1999.

Acord între Guvernul României și Guvernul R. Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității

organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor

infracțiuni grave, semnat la data de 10.07.2002, la Sofia.

Acord între Guvernul României și Guvernul R. Bulgaria privind cooperarea între autoritățile de frontieră,

semnat la data de 22.12.2004, la Sofia.

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind controlul în comun al trecerii

frontierei, semnat la București, la 21.12.2006.

Colaborarea cu Republica Moldova

Acord între Guvernul României și Guvernul R. Moldova privind calatoriile reciproce ale cetățenilor, semnat

la București, în data de 20.10.2006.

Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia ștrăinilor - 27 iulie 2001.

15

Acord dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind

colaborarea în lupta impotriva criminalitații - 6 iulie 1999;

Protocolul între Inspectoratul General al Politiei de Frontieră din Ministerul de Interne al României și

Serviciul Grăniceri din Republica Moldova privind schimbul de informații în scopul îndeplinirii atribuțiilor

specifice, semnat la Chișinau, la 22 noiembrie 2005;

Protocolul între Ministerul Administrației și Internelor din România și Ministerul Afacerilor Interne și

Serviciul Grăniceri din Republica Moldova, semnat la București, la 23 martie 2006, pentru aplicarea

Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la

București, la 27 iulie 2001;

Acord între Comunitatea Europeană și Republica Moldova privind facilitarea eliberării vizelor, semnat la

Bruxelles, la 10.10.2007;

Acord între Comunitatea Europeana și Republica Moldova privind readmisia persoanelor aflate în situație de

ședere ilegală, semnat la Bruxelles, la 10.10.2007.

Colaborarea cu Serbia

Acord între Guvernul României și Consiliul de Miniștri al Serbiei cu privire la eliminarea obligativității

vizelor pentru titularii de pașapoarte diplomatice și de serviciu, semnat la București la 14 iulie 2004;

Acord între Guvernul României și Consiliul de Miniștri al Serbiei privind condițiile de călătorie ale

cetățenilor, semnat la București la 14 iulie 2004;

Acord între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia

privind modul de rezolvare a unor probleme ale regimului frontierei de stat româno-iugoslave, semnat la

București, la 20.12.1963

Acordul interguvernamental privind semnul de frontiera triplex confinium româno-maghiaro-sarb de la Beba

Veche semnat la data de 19 aprilie 2006;

Acord privind cooperarea în domeniul combaterii criminalității organizate, traficului ilicit de stupefiante și a

terorismului internațional între Ministerul Internelor și Reformei Administrative din România și Ministerul de

Afaceri Interne din Republica Serbia, încheiat la data de 05 iulie 2007;

Convenție între Guvernul României și Consiliul de Miniștri al Serbiei privind reconstituirea, delimitarea,

marcarea și întreținerea liniei de frontiera și a semnelor de frontieră la frontiera de stat comuna, semnată la

data de 04.09.2007. Documentul se află în procedura internă de aprobare.

Acordul dintre Comunitatea Europeana și Republica Serbia privind facilitarea eliberării de vize, intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2008;

Acordul dintre Comunitatea Europeană și Republica Serbia privind readmisia persoanelor aflate în situație de

ședere ilegală;

Hotărarea nr. 799 din 14 iulie 2005 de aprobare a Acordului între Guvernul României și Consiliul de Miniștri

al Serbiei cu privire la eliminarea obligativității vizelor pentru titularii de pașapoarte diplomatice și de

serviciu, semnat la București la 14 iulie 2004;

.Hotărarea nr. 799 din 14 iulie 2005 de aprobare a Acordului între Guvernul României și Consiliul de

Miniștri al Serbiei privind condițiile de călătorie ale cetațenilor, semnat la Bucuresti la 14 iulie 2004.

Colaborarea cu Republica Ucraina

Tratat cu privire la relatiile de buna vecinătate și cooperare între România și Ucraina - semnat la 02.06.1997,

la Constanta.

Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul juridic al frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea

și asistență mutuală în problemele de frontiera, semnat la Cernauți, la 17 iunie 2003.

Protocolul dintre Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei, semnat la Odesa la 4 iulie 2006,

pentru modificarea Acordului dintre Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei cu privire la

condițiile călatoriilor reciproce ăle cetățenilor, semnat la Kiev la 19 decembrie 2003.

Acord între Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind

colaborarea în combaterea criminalității, semnat la Kiev, la 06.07.1999.

Acord între Guvernul României și Guvernul Ucrainei privind cooperarea in domeniul gospodaririi apelor de

frontieră - semnat la Galați, la 30.091997.

Acord de cooperare intre Guvernele statelor participante la Cooperarea Economica la Marea Neagra in

domeniul combaterii criminalității, in special a formelor ei organizate, semnat la 02.10.1998.

Protocolul intre Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din cadrul Ministerului Administratiei și

Internelor din România și Administrația Serviciului Frontierei de Stat a Ucrainei privind înființarea și

16

funcționarea Punctului de Contact Porubne, semnat prin schimb de corespondență, la București și Kiev, în

data de 07.02.2006.

Acordul între Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei cu privire la punctele de trecere

internaționale a frontierei de stat româno-ucrainene, semnat la Kiev, în data de 02.02.2006;

Acord între Comunitatea Europeană și Ucraina privind facilitarea eliberării vizelor de scurtă ședere - ratificat

de Ucraina prin Legea nr. 12/07.12.2007;

Acord între Comunitatea Europeana și Ucraina privind readmisia - ratificat de Ucraina prin Legea nr.

11/07.12.2007.

Atribuțiile principale

CCPV-urile sunt situate în imediata vecinătate a frontierei dintre statele participante. Țara-gazdă

participantă și amplasamentul centrului sunt alese de comun acord. Deși în majoritatea cazurilor CCPV-urile

sunt situate în state Schengen, ele pot fi înființate de către orice stat membru al Uniunii Europene și vecinii

acestuia, iar această posibilitate urmează să fie încurajată, deoarece contribuie la securitatea frontierelor

externe.

Activitățile unui CCPV se desfășoară în principal în zona de frontieră și sunt direct legate de aceasta. Cu

toate acestea, acordul de instituire a unui CCPV poate permite ca acestuia să îi fie adresate solicitări de către

agenții din afara zonei respective.

Atribuțiile unui CCPV

Colectarea și schimbul de informații

În general, un CCPV are rolul de „facilitator‖ al schimbului de informații dintre state: personalul său

reprezintă interfața dintre agențiile operaționale naționale proprii și reprezentanții statului partener în cadrul

CCPV. Din motive de eficiență, personalul ar trebui încurajat să consulte fișierele de date ale diferitelor

administrații. Informațiile schimbate prin intermediul CCPV-urilor se referă în special la mica criminalitate și

la cea de gravitate medie, la fluxurile migratoare ilegale și la problemele de ordine publică.

Sprijinirea operațiilor din zonele de frontieră

CCPV-urile facilitează în timp real activitățile agențiilor operaționale prin asigurarea schimbului de

informații și a asistenței în coordonare, în special în următoarele domenii:

– supraveghere, investigații și operații în zona de frontieră;

– control și supraveghere comune în zonele de frontieră;

– operații transfrontaliere pentru menținerea și restabilirea ordinii publice.

Atribuțiile personalului CCPV constau în furnizarea rapidă de informații solicitate către agențiile

operaționale aflate în misiune, în conformitate cu Decizia-cadru 2006/960/JAI a Consiliului din 18 decembrie

2006 privind simplificarea schimbului de informații și date operative între autoritățile de aplicare a legii ale

17

statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel de informații pot include identificarea persoanelor și a

vehiculelor care fac obiectul controalelor sau a abonaților telefonici, verificarea gradului de adecvare și a

autenticității documentelor de identificare și de călătorie etc.

Autoritățile competente ale părților pot decide de comun acord să transforme un CCPV într-un centru de

coordonare operațională aflat în slujba tuturor agențiilor implicate, în special în cazul unor incidente majore

(catastrofe naturale) sau evenimente majore planificate (G 8, Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial de

Fotbal etc.).

De asemenea, personalul CCPV-urilor facilitează derularea lipsită de incidente a supravegherii

transfrontaliere și măsurile de urmărire transfrontalieră, prin furnizarea promptă de informații autorităților

implicate și prin îndeplinirea unui rol de sprijin, consultativ și neoperațional.

De asemenea, personalul poate participa la pregătirea măsurilor de readmisie.

Prin acorduri între statele partenere se pot stabili și alte atribuții ale CCPV-urilor.

3. Analiza specifică a criminalității transfrontaliere

CCPV-urile îmbogățesc analiza criminalității transfrontaliere exploatând întreaga gamă de informații

operaționale și statistice care le parvin.

Principalele sarcini ce revin punctelor de contact:

-prelucrarea, schimbul si transmiterea de informații;

-primirea și transmiterea schimbului de cereri de asistență și răspunsuri referitoare la prevenirea și

combaterea săvarsirii de fapte ilegale, precum și acordarea de ajutor pentru întocmirea unor asemenea cereri;

-evaluarea analizei statistice a schimbului de date și informații;

-pregatirea și asistarea în ceea ce privește predarea străinilor în baza acordurilor de readmisie.

Încă de la înființarea centrelor, punctelor, birourilor de contact, actele normative ce au stat la baza

înfiintării acestora au reglementat aspecte legate de autoritătile competente care sunt investite să-și desfășoare

activitatea în cadrul acestor structuri, formele și metodele de cooperare, protectia datelor, statutul angajaților

precum și alte probleme de relevanță practică.

Realizarea schimbului de informații contine în special date și fapte din domeniul de activitate al

autorităților cu atribuții la frontieră și este supus restricțiilor juridice ale prevederilor legale privind protecția

datelor, dorindu-se diversificarea cooperarii în domeniul afacerilor interne și acordarea asistenței reciproce în

diferite domenii.

Rezultatul activităților desfăsurate în cadrul acestor structuri de cooperare contribuie în mod eficient la

creșterea capacitații de prevenire și combatere în timp real a migrației ilegale, a traficului de carne vie și

criminalității transfrontaliere sub toate aspectele ei, cu scopul de a asigura securizarea frontierei de stat.


Adrian ȘERBULEA

18

INFRACȚIUNI INFORMATICE – TIPOLOGII, CARACTER TRANSFRONTALIER,

PREVENIREA ȘI COMBATEREA LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Conştientizarea existenţei pericolului social al faptelor penale de natură informatică a atras după sine

incriminarea acestora în numeroase state ale lumii.

Legiferarea în domeniul criminalităţii informatice a urmat, începând din anii ’70, mai multe ―etape‖.

Primul ―val‖ a fost determinat de necesitatea protejării dreptului la viaţa privată. Al doilea ―val‖ este legat de

represiunea infracţiunilor cu caracter economic. A treia serie de reglementări este legată de intervenţia

legislativă în vederea protecţiei proprietăţii intelectuale în domeniul tehnologiei informatice. Al patrulea ―val‖

de reforme priveşte reglementarea distribuirii de informaţii ilegale sau prejudiciabile, şi a fost puternic

impulsionat la sfârşitul anilor ’80 de amploarea luată de reţeaua Internet. Al cincilea ―val‖ este legat de

modificările intervenite în materia dreptului procesual, cu privire la aspectele de procedură penală ridicate de

incidenţa tehnologiei informaţiei, în timp ce al şaselea ―val‖ priveşte impunerea unor obligaţii şi limite în

materia securităţii informatice.

În acest sens, la nivel internaţional, Consiliul Europei a iniţiat o serie de reglementări cu privire la

criminalitatea informatică. Astfel, dacă în 1995 a fost adoptată Recomandarea nr. R (95) 13 cu privire la

problemele de procedură penală legate de tehnologiile informaţionale, în 23 noiembrie 2001 a fost semnată la

Budapesta Convenţia privind criminalitatea informatică.

Convenţia îşi propune să prevină actele îndreptate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii

sistemelor informatice, a reţelelor şi a datelor, precum şi a utilizării frauduloase a unor asemenea sisteme,

reţele şi date, prin asigurarea incriminării unor asemenea conduite şi prin încurajarea adoptării unor măsuri de

natură a permite combaterea eficace a acestor tipuri de infracţiuni, menite să faciliteze descoperirea,

investigarea şi urmărirea penală a acestora atât la nivel naţional, cât şi internaţional, precum şi prin prevederea

unor dispoziţii materiale necesare asigurării unei cooperări internaţionale rapide şi sigure.

Legiuitorul român a dat eficienţă cerinţelor prevenirii şi combaterii infracţiunilor specifice, reglementarea

acestora în legislația noastră fiind o adaptare firească la realități care nu puteau fi trecute cu vederea.

Reglementarea infracțiunilor informatice în țara noastră are loc subsecvent ratificării Convenției

Consiliului Europei1 privind criminalitatea informatică prin Legea 365/2002 privind comerțul electronic și,

respectiv Legea 161/2003 în Titlul III „Prevenirea și combaterea criminalității informatice‖.

Odată cu noul Cod Penal, legiuitorul a optat pentru reglementarea infracțiunilor informatice sub același

acoperământ ca soluție față de problema concursului a două legi speciale, însă în titluri distincte; soluție care

este criticată de unii autori2 fiind considerată una care diferă formal față de vechea reglementare.

În oricare din formele prezentate de legiuitor însă, este cert că reglementarea infracțiunilor informatice în

peisajul autohton, chiar și pentru simplul motiv că, din punct de vedere statistic, faptele ilicite de natură

informatică ocupă poate cel mai important loc în cadrul formelor de infracționalitate exportate, cu arie de

comitere care depășește teritoriul național, în strânsă competiție cu traficul de persoane și traficul de minori3.

În noul Cod Penal, infracțiunile informatice sunt structurate în partea specială, în funcție de valoare

socială vizată, astfel:

-Infracțiuni contra patrimoniului - Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;

-Infracțiuni de fals - Falsificarea de timbre, monede sau de alte valori – falsificarea de titluri de credit sau

alte valori, punerea în circulație de valori falsificate, deținerea de instrumente în vederea falsificării de

valori,– falsul informatic;

-Infracțiuni contra siguranței publice - Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor

informatice;

-Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială- Pornografia infantilă prin mijloace

informatice.

1Cu mențiunea că anumite fapte conexe infracțiunilor informatice, precum permiterea accesului public la bazele de date pe calculator, care conțin

sau constituie opere protejate erau incriminate anterior prin Legea 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe; 2A. Trancă, D.C.Trancă;Infracțiunile informatice în noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.7 3A. Trancă, D.C.Trancă; op.cit., p. 8

19

Conţinutul noţiunii de faptă penală de natură informatică este deosebit de variat, fiind abordat din diferite

perspective în cadrul lucrărilor de specialitate. Doar o mică parte din faptele penale legate de utilizarea

sistemelor informatice ajung la cunoştinţa organelor specializate în combaterea acestora, astfel încât este greu

de realizat o privire de ansamblu asupra dimesiunii şi evoluţiei fenomenului.

Dacă este posibil să se realizeze o descriere adecvată a tipurilor de fapte penale întâlnite, este foarte

dificilă prezentarea unei sinteze fundamentate asupra întinderii pierderilor cauzate de acestea, precum şi a

numărului real de infracţiuni comise.

În prezent „criminalitatea în relaţie cu calculatorul4", expresie folosită la nivel internațional, se

poate reduce pur şi simplu la infracţiunile definite în principiile directoare pentru legiuitorii naţionali,

rămânând în sarcina diferitelor state de a adapta aceastădefiniţie la propriul lor sistem judiciar şi la

tradiţiile lor istorice .

Noţiunea de infracţiune informatică include infracţiuni foarte diferite, mai mult sau mai puţin

incriminate de fiecare ţară în parte. Odată cu redactarea principiilor directoare pentru legiuitorii

naţionali, nu apare necesară adoptarea, pentru criminalitatea legată de calculator, a unei definiri

formale, care ar crea mai multe dificultăţi decât ar putea aduce explicaţii5. O infracțiune cu ajutorul calculatorului a fost catalogată ca fiind orice situație în care calculatorul a fost

țintă a infracțiunii, un instrument de comitere a infracțiunii sau atunci când acesta este incidental, dar

semnificativ legat de comiterea infracțiunii6.

Iar criminalitatea informatică a fost definită prin Strategia de securitate cibernetică a României drept

totalitatea faptelor prevăzute de legea penală sau de alte legi speciale care prezintă pericol social şi sunt

săvârşite cu vinovăţie, prin intermediul ori asupra infrastructurilor cibernetice7.

Pentru reglementarea infracțiunilor care țin de criminalitate informatică Consiliul Europei a adoptat o

recomandare și a publicat un raport care cuprindea o listă minimală și o listă facultativă de infracțiuni

informatice. Lista minimală cuprinde fapte cum ar fi frauda informatică, falsul informatic, prejudiciile aduse

datelor sau programelor pentru calculator, sabotajul informatic, accesul neautorizat, interceptarea neautorizată

ori reproducerea neautorizată de programe pentru calculator protejate, iar lista facultativă cuprinde fapte cum

ar fi alterarea datelor și programelor informatice, spionajul informatic, utilizarea neautorizată a unui program

pentru calculator protejat.

Cu privire la o clasificare doctrinară a acestor infracțiuni trebuie menționat că în doctrină sunt diferite

opinii, în continuare fiind prezentată una din cele care sunt de interes8. Așadar sunt identificate trei categorii

de infracțiuni care se circumscriu fenomenului de criminalitate informatică, astfel:

1.Infracțiuni informatice propriu-zise, unde sunt înscrise toate infracțiunile îndreptate asupra sistemelor

informatice și a datelor pe care le conțin; vor fi cuprinse aici: accesul ilegal la un sistem informatic,

interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, perturbarea sistemelor informatice, falsul

informatic, frauda informatică;

2.Infracțiuni conexe infracțiunilor informatice, infracțiuni al căror element material constă într-un

comportament care facilitează comiterea infracțiunilor informatice propriu-zise: operațiuni ilegale cu

dispozitive sau programe informatice, permiterea accesului public la bazele de date pe calculator, care conțin

sau constituie opere protejate;

3.Infracțiuni de drept comun comise prin intermediul sistemelor informatice, astfel de infracțiuni sunt:

pornografia infantilă, falsificarea mijloacelor de plată electronică, deținerea de echipamente în vederea

falsificării mijloacelor de plată electronică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, infracțiunea

de spălare a banilor, infracțiunea de trădare prin transmitere de secrete, etc., în genere vorbindu-se aici de

orice altă infracțiune de drept comun susceptibilă de a fi comisă prin intermediul, sau cu ajutorul sistemelor

informatice.

4mai sunt utilizate noţiunile de "cybercrime", "abuz informatic"

5M.Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. CH Beck, București, 2006, p.91

6I.A. Barbu, Introducere în criminalitatea informatică, Ed. Sitech, Craiova, 2014, p.18;

7Hotărârea nr. 271/2013 pentru aprobarea Strategiei de securitate cibernetică a României şi a Planului de acţiune la nivel naţional privind

implementarea Sistemului naţional de securitate cibernetică 8I.A. Barbu, op.cit., p.25;

20

Din analizele făcute cu privire la criminalitatea informatică, se evidenţiază următoarele tendinţe:

- infracţiunile informatice devin din ce în ce mai frecvente. Societatea informaţională depinde din ce în ce

mai mult de calculatoare. Componente importante ale vieţii sociale sunt coordonate de sisteme informatice.

Ca o consecinţă, atacurile prin intermediul şi asupra acestora se vor înmulţi;

- infracţiunile informatice pot fi comise în zilele noastre de, virtual, orice persoană, şi pot atinge, virtual,

toate persoanele. Dacă sistemele informatice constituiau, la apariţia lor, un atribut al mediilor ştiinţifice,

militare şi guvernamentale, în ziua de astăzi, datorită creşterii performanţelor corelată cu reducerea preţurilor,

ele au devenit disponibile pentru oricine;

- infracţiunile informatice au un caracter din ce în ce mai mobil, şi din ce în ce mai internaţional. Procesarea

electronică a datelor este din ce în ce mai mult convergentă cu domeniul telecomunicaţiilor. Infracţiunile

informatice sunt în măsură sporită comise prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii;

- infracţiunile informatice şi reţeaua Internet constituie în mod special o atracţie pentru grupările crimei

organizate. Anonimitatea oferită de reţelele mondiale de calculatoare, precum şi metodele de criptare a

transmiterii mesajelor prin intermediul acestora, corelate cu imposibilitatea forţelor de menţinere a ordinii

publice de a controla fluxul de informaţii prezintă avantaje deosebite pentru grupările crimei organizate,

inclusiv cele cu caracter transnaţional9.

Legislaţia statelor lumii este în continuă schimbare datorită dezvoltării tot mai accelerate a

tehnologiei informatice, iar cooperarea internaţională este pusă în faţa unei provocări continue

produsă de creşterea criminalităţii informatice transnaţionale. Din ce în ce mai multe state au procedat

la armonizarea propriilor legislaţii, iar printre problemele ridicate în cadrul reuniunilor internaţionale

privind combaterea criminalităţii informatice s-a evidențiat și caracterul transfrontalier al acestui tip

de infracţiune10. Limbajul informatic este comun tuturor celor care folosesc calculatoarele, indiferent de țara de

proveniență și de limba vorbită; acest limbaj comun, precum și mijloacele de comunicare facile între

utilizatori, printr-o rețea specializată, prin Internet sau printr-o simplă linie telefonică, au adus posibilități

practice nelimitate de conectare a calculatoarelor din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și de accesare a

informațiilor aproape fără niciun efort. De aceea, este foarte greu de probat o infracțiune în domeniul

informatic prin mijloacele clasice de descoperire a infracțiunilor, iar posibilitatea ca infractorul să se afle într-

o altă zonă a lumii unde nu poate fi descoperit este ridicată.

Criminalitatea legată de calculator, implicând o situație transfrontalieră, devine tot mai importantă,

existând posibilități avansate de înmagazinare, transfer, utilizare și manipulare de date prin contact de la mare

distanță, de comunicare și transmisie rapidă și la o calitate ridicată cantități nelimitate de date de la un sistem

informatic la altul11

.

De obicei statele își stabilesc propria jurisdicție exclusiv în baza teritoriului lor național. Infracțiunea

informatică poate fi comisă în parte într-o jurisdicție, în altă parte într-o altă jurisdicție, iar făptuitorul să se

afle oriunde în lume. Obstacolele ca distanța, controlul de frontieră, necesitatea prezenței fizice a autorului

infracțiunii nu mai există în astfel de cazuri. Viteza cu care este comisă o infracțiune informatică, volumul

datelor, sumelor implicate, distanța în raport cu locul săvârșirii infracțiunii reprezintă diferențe nete în

comparație cu criminalitatea tradițională12

.

Operațiunile tehnice strict necesare acestui tip de infracționalitate pot fi ușor realizate de persoane care se

află pe teritoriul României, grație potențialului comunicărilor on-line, însă victimele vizate nu sunt în marea

majoritate a cazurilor cetățeni români, ci străini.

Caracterul transfrontalier al faptelor din categoria „e-crime‖ nu se limitează însă la cetățenia persoanelor

al căror patrimoniu este afectat în mod direct, ci se extinde și asupra modalităților de comitere a faptelor, spre

exemplu atât compromiterea ATM-urilor, cât și retragerea sumelor în numerar de pe cardurile clonate fiind

activități pe care infractorii preferă să le realizeze în alte state, de preferință state care nu sunt membre ale

Uniunii Europene, îndepărtate geografic pentru evidentul motiv că instrumentele de cooperare judiciară cu

9Ghid introductiv pentru aplicarea dispozițiilor legale referitoare la criminalitatea informatica, proiectul RITI dot-Gov, finanțat de

către Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, implementat de către InternewsNetwork, Inc.p.71 10

M.Dobrinoiu, op.cit., p.89 11

I.A. Barbu, op.cit., p.42 apud. I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed, Nemira, București, 1998 12

I.A. Barbu, op.cit., p.42

21

organele judiciare din astfel de state vor funcționa mult mai dificil sau vor necesita un interval de timp mai

lung13

.

Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate precizează în art.2, lit.c care este

accepțiunea infracțiunii cu caracter transfrontalier, sau transnațional, în sistemul legislativ românesc,

identificând caracteristicile acesteia, astfel:

- este săvârșită atât pe teritoriul unui stat, cât si în afara teritoriului acestuia;

- este săvârșită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau controlul sau are loc, în

tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;

- este săvârșită pe teritoriul unui stat de un grup infracțional organizat care desfășoară activități

infracționale în două sau mai multe state;

- este săvârșită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul altui stat; caracteristici

care se regăsesc în analiza infracțiunilor informatice investigate de către structurile specializate în combaterea

acestora precum și din analiza modului de organizare și operare a persoanelor implicate în pregătirea și

comiterea unor astfel de fapte.

Internetul a devenit o parte integrantă şi indispensabilă a societăţii şi a economiei noastre. 80 % din tinerii

europeni se conectează unii cu alţii şi cu lumea prin intermediul unor reţele de socializare online, iar valoarea

schimburilor comerciale mondiale efectuate anual prin comerţ electronic atinge aproximativ 8 trilioane USD.

Însă, dat fiind că din ce în ce mai multe aspecte din viaţa noastră cotidiană şi din ce în ce mai multe tranzacţii

comerciale se realizează online, infracţiunile devin, la rândul lor, din ce în ce mai frecvente. În fiecare zi,

peste un milion de persoane din lumea întreagă sunt victime ale criminalităţii informatice. Activităţile

infracţionale online variază de la vânzarea unor cărţi de credit furate pentru suma modică de un euro, la furtul

de identitate şi la abuzuri sexuale asupra copiilor, mergând până la atacuri informatice grave împotriva

instituţiilor şi a infrastructurilor. Niciun tip de infracţiune nu este atât de neîngrădit ca şi criminalitatea

informatică, ceea ce determină autorităţile de aplicare a legii să adopte o abordare transfrontalieră coordonată

şi bazată pe colaborare, împreună cu părţile interesate din sectorul public şi privat14

.

Ca răspuns la aceste provocări, Comisia a creat un Centru european de combatere a criminalităţii

informatice. Ca urmare a studiului de fezabilitate privind crearea unui astfel de centru, la cererea Consiliului,

Comisia a propus instituirea unui Centru european de combatere a criminalităţii informatice (EC3), care face

parte din Europol şi reprezintă punctul de convergenţă în lupta împotriva criminalităţii informatice la nivelul

UE.

Consiliul Europei s-a remarcat printr-o contribuţie semnificativă la eforturile comunităţii internaţionale de

combatere a criminalităţii informatice. Până în prezent este singura organizaţie care a reuşit să adopte un

instrument internaţional în acest domeniu, respectiv Convenţia privind criminalitatea informatică, adoptată la

Budapesta deschisă spre aderare tuturor statelor.

Încă din anul 2006, Consiliul Europei a furnizat asistenţă la nivel global pentru implementarea

Convenţiei, prin intermediul Proiectului global privind criminalitatea informatică, dar şi a proiectelor comune

cu Uniunea Europeană (www.coe.int/cybercrime)15

. De asemenea Consiliul Europei a susţinut eforturile

statelor de a lua măsurile necesare pentru combaterea infracțiunilor informatice, astfel înființându-se Oficiul

Consiliului Europei în domeniul criminalității informatice din București, România16

.

C-PROC are rolul de a asista statele din întreaga lume în consolidarea capacității justiției penale, de a

răspunde provocărilor cauzate de criminalitatea informatică și de probele electronice, având la bază

standardele Convenției de la Budapesta privind criminalitatea informatică. Asistența tehnică include suport

pentru:

-consolidarea legislațiilor naționale, respectarea standardelor statului de drept, adrepturilor fundamentale ale

omului și protecția datelor personale;

-pregătirea judecătorilor, procurorilor și polițiștilor;

13

A . Trancă, D.C.Trancă; op.cit., p. 66 14

Combaterea criminalităţii în era digitală actuală: instituirea unui Centru european de combatere a criminalităţii informatice;

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU SI PARLAMENTUL EUROPEAN, 28.03.2012 15

Expunere de motive - Legea 33/2014 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României si Consiliul

Europei privind Oficiul Consiliului Europei in domeniul criminalității informatice din București si statutul juridic al acestuia, semnat

la București la 15 octombrie 2013 16

C-PROC

22

-înființarea de unități specializate în domeniul combaterii criminalității informatice și întărirea cooperării

interinstituționale;

-promovarea cooperării dintre sectorul public și cel privat;

-protecția copiilor împotriva violenței sexuale săvârșite online;

-creșterea eficienței cooperării internaționale.

Conform Strategiei de securitate cibernetică a României spaţiul cibernetic se caracterizează prin lipsa

frontierelor, dinamism şi anonimat, generând deopotrivă oportunităţi de dezvoltare a societăţii informaţionale

bazate pe cunoaştere, dar şi riscuri la adresa funcţionării acesteia (la nivel individual, statal şi chiar cu

manifestare transfrontalieră), iar ameninţările specifice spaţiului cibernetic se caracterizează prin asimetrie şi

dinamică accentuată şi caracter global, ceea ce le face dificil de identificat şi de contracarat prin măsuri

proporţionale cu impactul materializării riscurilor.

Ameninţările din spaţiul cibernetic se materializează - prin exploatarea vulnerabilităţilor de natură

umană, tehnică şi procedurală - cel mai adesea în: atacuri cibernetice împotriva infrastructurilor care susţin

funcţii de utilitate publică ori servicii ale societăţii informaţionale a căror întrerupere/afectare ar putea

constitui un pericol la adresa securităţii naţionale; accesarea neautorizată a infrastructurilor cibernetice;

modificarea, ştergerea sau deteriorarea neautorizată de date informatice ori restricţionarea ilegală a accesului

la aceste date; spionajul cibernetic; cauzarea unui prejudiciu patrimonial, hărţuirea şi şantajul persoanelor

fizice şi juridice, de drept public şi privat.

Pentru a putea răspunde acestor amenințări prin Strategia de securitate cibernetică a României a fost

înființat Sistemul naţional de securitate cibernetică (SNSC) care reprezintă cadrul general de cooperare și care

reuneşte autorităţi şi instituţii publice, cu responsabilităţi şi capabilităţi în domeniu, în vederea coordonării

acţiunilor la nivel naţional pentru asigurarea securităţii spaţiului cibernetic, inclusiv prin cooperarea cu mediul

academic şi cel de afaceri, asociaţiile profesionale şi organizaţiile neguvernamentale.

SNSC acţionează pe următoarele componente:

-Componenta de cunoaştere - furnizează suportul informaţional necesar elaborării măsurilor proactive şi

reactive în vederea asigurării securităţii cibernetice.

-Componenta de prevenire - este principalul mijloc de asigurare a securităţii cibernetice prin crearea şi

dezvoltarea capabilităţilor necesare analizei şi prognozei evoluţiei stării acesteia.

-Componenta de cooperare şi coordonare - asigură mecanismul unitar şi eficient de relaţionare în cadrul

SNSC.

-Componenta de contracarare - asigură reacţia eficientă la ameninţările sau atacurile cibernetice, prin

identificarea şi blocarea manifestării acestora. Aceasta se realizează în scopul menţinerii sau restabilirii

securităţii infrastructurilor cibernetice vizate, precum şi pentru identificarea şi sancţionarea autorilor, potrivit

legii.

Conform raportului anual al DIICOT în cursul anului 2014, fenomenul infracţional informatic a fost

caracterizat de o mai bună organizare a grupurilor infracţionale, specializarea acestora pe diferite tipuri de

activităţi şi folosirea facilităţilor oferite de noile tehnologii şi de libera circulaţie, iar preocuparea membrilor

grupurilor infracţionale este permanentă în a găsi noi produse financiare, sisteme informatice ce pot fi

compromise, descoperirea unor noi regiuni considerate "exotice" unde se pot desfăşura astfel de activităţi

infracţionale precum SUA, Mexic, Republica Dominicană, Columbia, Australia, Japonia, Coreea de Sud.

Produsul financiar ilicit este obţinut utilizând în continuare sistemele de transfer de bani Western Union si

Money Gram.

Atacurile informatice au cunoscut o evoluţie şi o diversitate ridicată cu un pronunţat caracter tehnic de

tipul accesului la sisteme informatice cu depăşirea măsurilor de securitate, urmat sau nu de alte activităţi

infracţionale, de modificarea/alterarea de date informatice, instalarea de programe maliţioase, perturbarea

gravă a funcţionării sistemelor informatice.

Lupta împotriva criminalităţii informatice rămâne, o prioritate absolută și lăsând deoparte progresele

realizate, există în continuare o serie de obstacole în calea efectuării, cu eficienţă, a investigaţiilor în materie

de criminalitate informatică şi a urmăririi penale, la nivel european, a autorilor infracţiunilor. Printre obstacole

se numără: graniţele jurisdicţionale, capacităţile insuficiente privind schimbul de informaţii, dificultăţile

tehnice cu privire la localizarea originii autorilor actelor de criminalitate informatică, diferenţele existente în

capacităţile de investigare şi de expertiză legală, precum şi lipsa cooperării cu alte părţi interesate,

responsabile de securitatea informatică.

23

BIBLIOGRAFIE ȘI REFERINȚE:

-Ionuț A. Barbu, Introducere în criminalitatea informatică, Ed. Sitech, Craiova, 2014;

-Anamaria Trancă, Dumitru Cristian Trancă; Infracțiunile informatice în noul Cod Penal, Ed. Universul

Juridic, București, 2014;

-Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. CH Beck, București, 2006;

- Ghid introductiv pentru aplicarea dispozițiilor legale referitoare la criminalitatea informatica, proiectul RITI

dot-Gov, finanțat de către Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, implementat de către

InternewsNetwork;

- Raport de activitate - 2014 DIICOT;

- Hotărârea nr. 271/2013 pentru aprobarea Strategiei de securitate cibernetică a României şi a Planului de

acţiune la nivel naţional privind implementarea Sistemului naţional de securitate cibernetică;

- Combaterea criminalităţii în era digitală actuală: instituirea unui Centru european de combatere a

criminalităţii informatice; COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU SI PARLAMENTUL

EUROPEAN;

- Legea 33/2014 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României si Consiliul

Europei privind Oficiul Consiliului Europei in domeniul criminalității informatice din București si statutul

juridic al acestuia, semnat la București la 15 octombrie 2013;

- Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;

- Noul Cod penal 2015 – Legea 286/2009 actualizat 2015.


Alexandru George BRÂNZEA

24

INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE SPĂLARE A BANILOR

SCURT ISTORIC DESPRE APARIȚIA FENOMENULUI DE SPĂLARE A BANILOR

Spălarea banilor a devenit o sintagmă la modă care acoperă în accepţiunea publică o serie largă de

infracţiuni.

Legea română defineşte infracţiunea de spălare de bani şi o pedepseşte aspru, ea având conexiune cu

operaţiuni transnaţionale de criminalitate şi terorism internaţional. Reglementările comunitare definesc şi ele

cadrul şi condiţiile în care spălarea de bani este infracţiune.

În ultimii ani, în literatura de specialitate subiectul este larg tratat. Studenţii în drept, academiile de poliţie,

instituţiile financiar-bancare, dezbat tema spălării banilor.

Doctorate în ştiinţe juridice au drept temă academică spălarea de bani. Pe de altă parte, sintagma intrată în

uzul public, tratată de specialiști și mass-media, ajunge uneori să fie percepută distorsionat sau chiar eronat de

publicul larg.

Pornită istoric din operaţiuni ale mafiei care treceau prin spălătorii banii din operaţiuni ilicite, raportând la

final profituri excepţionale, activitatea infracţională de ―albire‖ a banilor murdari a devenit tot mai sofisticată.

Practicile spălării de bani s-au ―democratizat‖ , prin extindere ele au cuprins circuitele bancare, tranzacţii

imobiliare etc., căpătând dimensiunea unui flagel care, la nivel planetar, acoperă miliarde de euro. De aceea

aria suspiciunii s-a lărgit iar combaterea fenomenului a fost instituţionalizată la nivel naţional şi internaţional.

Termenul de „spălare a banilor‖ a început să fie folosit în anii 1920 în SUA când șefii rețelelor de

traficanți ca Al Capone şi Bugsy Moran au deschis spălătorii, fie auto, fie de rufe, care aveau rolul de a spăla

„banii murdari‖, în fapt să-şi justifice banii proveniţi din diverse activităţi criminale.

Noul mileniu a adus nu doar o accentuată globalizare a piețelor lumii dar și o adâncire fără precedent a

interdependențelor existente între economiile naționale. Evident, aceste procese au favorizat dezvoltarea

economiei mondiale dar și a crimei organizate transnaționale și terorismului.

Spălarea banilor reprezintă un proces complex prin care veniturile obţinute din săvârşirea unor infracţiuni

sunt plasate, transferate şi integrate în economia reală cu scopul de a ascunde adevărata natură şi provenienţa

acestora, oferindu-le o aparentă legalitate.

Problema spălării banilor a fost abordată, în mod organizat, în conţinutul Convenţiei Naţiunilor Unite

împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, care a fost adoptată la data de 20 decembrie

1988, la Viena, în contextul sensibilizării comunităţii internaţionale pentru combaterea traficului de droguri.

Părţile semnatare acestei convenţii, fiind conştiente că traficul ilicit reprezintă o sursă de câştiguri financiare

considerabile, care permit organizaţiilor criminale transnaţionale să penetreze şi să corupă structurile de stat,

activităţile comerciale şi financiare legitime, cât şi societatea la toate nivelurile sale, au adoptat primele

măsuri de împiedicare a acţiunilor de reciclare a fondurilor provenite din comerţul cu droguri.

Organisme internaționale implicate în prevenirea, supravegherea și combaterea Spălării Banilor

Comitetul din Basel;

Grupul EGMONT;

ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A POLIŢIEI CRIMINALE (O.I.P.C.)- INTERPOL;

OFICIUL EUROPEAN DE POLIŢIE – EUROPOL;

SCOALA EUROPEANĂ DE POLIŢIE – CEPOL;

Biroul de Luptă împotriva Fraudei (OLAF);

EUROJUST;

FRONTEX (UE);

Grupul WOLFSBERG de Bănci;

25

SPĂLAREA BANILOR ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL Evenimentele internaționale din ultimele decenii (amenințarea teroristă, criza internațională, reașezarea

capitalului public și privat) au subliniat importanța instrumentelor de prevenire și combatere a spălării banilor

Combaterea spălării banilor și finanțării terorismului este o preocupare la nivel european încă din anul

1991, când a fost adoptată prima directivă a Consiliului Europei, Directiva 91/338/EEC, ce incrimina spălarea

banilor proveniți în principal din traficul de droguri

În 2001, Directiva 2001/97/EC extinde sfera infracțiunilor premisă la o listă de infracțiuni grave și

modernizează abordarea în lupta împotriva spălării banilor

În anul 2005 a intrat în vigoare cea de-a III-a Directiva, Directiva 2005/60/CE care este fundamentul

legislațiilor naționale în domeniul combaterii spălării banilor

În anul 2015 a intrat în vigoare cea de-a IV-a Directiva, prin care băncile, auditorii, avocaţii sau agenţii

imobiliari sunt obligaţi să raporteze tranzacţii suspecte efectuate de clienţii lor, statele având la dispoziţie doi

ani pentru transpunerea Directivei în legislaţiile naţionale. Se creează o Autoritate Bancară Europeană

Legislația se bazează pe recomandările GAFI/FATF – Grupul de Acțiune Financiară, structură

interguvernamentală care identifică permanent vulnerabilitățile sistemului financiar

SPĂLAREA BANILOR ÎN LEGISLAȚIA UNIUNII EUROPENE

„Spălarea banilor‖ înseamnă următoarea acțiune, atunci când este săvârșită cu intenție:

a) transformarea sau transferarea de proprietate, cunoscând că o astfel de proprietate provine dintr-o activitate

infracțională sau dintr-un act de participare la o astfel de activitate, în scopul ascunderii sau disimulării

originii ilicite a proprietății sau în scopul sprijinirii oricărei persoane implicate în comiterea unei astfel de

activități, pentru a se sustrage de la consecințele legale ale acțiunilor sale;

b) ascunderea sau disimularea naturii, sursei, amplasării, dispunerii, mișcării, drepturilor reale cu privire la

proprietate sau la posesia acesteia, cunoscând că o astfel de proprietate provine dintr-o activitate infracțională;

c) dobândirea, posesia sau folosirea unei proprietăți, cunoscând, la data primirii, că o astfel de proprietate

provine dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la o asemenea activitate;

d) participarea, asocierea, tentativa de comitere și sprijinirea, încurajarea, înlesnirea, sfătuirea în vederea

comiterii oricăreia dintre acțiunile menționate în alineatele anterioare.

CADRUL LEGISLATIV ȘI INSTITUȚIILE CU ATRIBUȚIUNI DE APLICARE A LEGII ÎN

DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR

-Legea 93 din 2009 privind I.F.N. reglementează condiţiile minime de acces la activitatea de creditare prin

I.F.N. în scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii financiare

-O.U.G. 99 din 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aprobată prin legea 227/2007

-Legea 533 din 2004 pentru modificarea O.G. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing

-Legea nr.656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spălării banilor precum şi pentru instituirea unor măsuri

de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism― modificata prin legea nr. 230/15.07.2005 şi legea

nr.405/2006

-Legea nr.535/2004 privind prevenirea si combaterea Terorismului

-Legea nr.39 din 29.01.2003, privind prevenirea şi combaterea criminalitatii organizate

-Legea nr.508 din 23.11.2004, privind infiintarea și functionarea in cadrul Ministerului Public a Directiei De

Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism modificata prin O.U.G. nr.7 din

10.02.2005 și O.U.G. 131/21.12.2006

-Legea nr.302 din 28.06.2004, privind cooperarea judiciara internationala in materie penală

-Legea nr.143/2000 pentru combaterea traficului de stupefiante care reglementeaza si institutiile ―livrării

supravegheate‖ și a investigatorilor acoperiți

-Legea 682/2002 privind protectia martorilor

-Legea 241 din data de 15.07.2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

-Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

-Legea nr. 571 din 2003 privind Codul Fiscal, cu modificarile ulterioare

-Ordonanta nr. 92 din 24.12.2003 privind Codul de Procedura Fiscala, cu modificarile ulterioare

26

-H.G. nr. 44 din 22.01.2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, cu modificarile

ulterioare

-O.G. Nr. 28 din 26.01.2001 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale aprobată prin legea nr.

266/2006 modificată prin legea 93/2009

Legea 240 din 15.07.2005 privind societăţile de microfinanţare

Norma 3 din data de 26.02.2002 a Bancii Nationale a Romaniei privind standardele de cunoastere a clientelei

-Ordinul Ministrului Finantelor Publice nr. 1250/6 din 22.09.2003 privind procedura transmiterii de catre

banci a situatiei conturilor inchise/deschise la Directia Generala a Tehnologiei Informatiei

-Ordinul Ministrului Finantelor Publice nr. 199 din 17.02.2003 pentru aprobarea Instructiunilor privind

prevenirea si combaterea spalarii banilor prin unitatile Trezoreriei statului

-Regulamentul nr. 11 din 28.09.2005 privind prevenirea si combaterea spalarii banilor si a finantarii actelor

de terorism prin intermediul pietei de capital.

INSTITUȚIILE CU ATRIBUȚII DE APLICARE A LEGII ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI

COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor

Banca Naţională a României - Direcția Supraveghere

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism.

Directia Nationala Anticoruptie

Ministerul Afacerilor interne -Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcția de Investigare a

Criminalității Economice şi Directia de Combatere a Criminalității Oraganizate

Curtea de Conturi a Romaniei

Autoritatea Nationala a Vămilor

Agentia Nationala de Administrare Fiscala

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare

DEFINIȚIE GENERALĂ-procesul prin care se dă o aparenţă de legalitate unor profituri obținute ilegal

de către infractori care, fără a fi compromiși, beneficiază ulterior de sumele obţinute.

ETAPELE SPĂLĂRII BANILOR

1. PLASAREA(Mişcarea fondurilor ilicite)- reprezintă deplasarea fizică a veniturilor obținute din

activitatea ilegală, pentru separarea spațială de masă infracțională, care ar putea fi supravegheată de

organele de aplicare a legii.

În etapa inițială, în spălarea banilor, infractorul introduce profitul său ilegal in sistemul financiar. Aceasta se

poate face prin impărțirea sumelor mari de numerar în sume mai mici și mai puțin suspecte care sunt apoi

depozitate direct într-un cont bancar sau prin cumpărarea unui număr de instrumente financiare (cecuri, bilete

la ordin etc.)care sunt apoi colectate și depozitate în conturi dintr-o altă locație.

Este veriga cea mai slabă a procesului de spălare de bani, deoarece necesită circulația în numerar în cantități

importante. Pentru a limita riscurile de descoperire traficanții utilizează diferite tehnici. (Ex.achiziții,

investiții, depozite numerar, etc.)

2. STRATIFICAREA (Ascunderea urmei)-reprezintă procesul de mișcare a banilor între diferite conturi

pentru a le ascunde originea;

-separarea veniturilor ilicite de sursa lor prin crearea unor straturi complexe de tranzacţii financiare

proiectate pentru a înşela organele de control şi pentru a asigura anonimatul;

În această etapă, spălătorul de bani întrerprinde o serie de preschimbări sau mișcări ale fondurilor pentru a le

îndepărta de sursa din care provin.

Fondurile pot fi îndreptate către cumpararea și vânzarea de instrumente de investiții, sau spălătorul poate,

pur si simplu, să trimita fondurile prin transfer electronic într-o serie de conturi din diverse bănci de pe întreg

globul.

Utilizarea mai multor conturi îndepartate din punct de vedere geografic, în scopul spălării banilor, este

folosită în special în acele jurisdicții care nu coopereaza în anchetele pentru combaterea spalarii banilor.

27

În anumite situații, spălătorii de bani pot deghiza transferurile ca fiind plăți pentru bunuri și servicii, în acest

fel dându-le o aparența legitimă.

Separarea veniturilor ilicite de sursa lor prin crearea unor straturi complexe de tranzacții financiare

proiectate pentru a înșela organele de control și pentru a asigura anonimatul.

În această etapă lipsa vreunei urme face controlul imposibil.

3. INTEGRAREA (Disponibilizarea banilor către infractor) -revenirea bunurilor astfel spălate la

dispoziția infractorilor, cu aparența provenienței lor din activități licite;

-furnizarea unei aparente legalităţi profiturilor obținute ilegal.

TIPOLOGII DE SPĂLARE A BANILOR

-Folosirea sistemului bancar, îndeosebi a sistemelor de ONLINE BANKING, pentru efectuarea unor

tranzacții bancare succesive, având la bază operațiuni comerciale fictive

-Investiții imobiliare și tranzacții succesive, cu modificarea prețului fără fundament economic;

-Obținerea de credite bancare garantate cu cash colateral sau cu bunuri obținute din infracțiune;

-Investiții pe piața de capital, îndeosebi în sisteme electronice exotice, ce funcționează în afara reglementării

naționale a statului de proveniență;

-Creditări succesive ale unor societăți comerciale, creșterea artificială a cifrei de afaceri, transferul sumelor

către parteneri de afaceri din paradisuri fiscale;

-Jocurile de noroc sunt o manieră facilă de spălarea banilor;

-Obținerea de credite bancare garantate cu cash colateral sau cu bunuri obținute din infracțiune;

-Folosirea schemelor de spălarea banilor pentru a ascunde sumele provenite din fraudarea TVA-ului

intracomunitar;

-Folosirea schemelor de spălarea banilor cu ocazia achizițiilor publice

-Spălarea banilor proveniți din contrabandă și evaziune fiscală;

-Spălarea banilor proveniți din restituirile ilegale de TVA ca urmare a achiziționării mijloacelor fixe

-Spălarea banilor proveniți din restituirile ilegale de TVA ca urmare a operațiunilor de export fictive

-Spălarea banilor proveniți din economia subterană, prin intermediul sistemului bancar de către grupuri

infracționale organizate, specializate în înființarea și folosirea firmelor fantomă pentru a transfera ilegal în

străinătate fondurile obținute din astfel de activități ilegale.

NECESITATEA DE A COMBATE SPĂLAREA BANILOR

Lupta pentru combaterea spălării banilor are o dubla motivație:

Pe de o parte,motivația combaterii crimei organizate și a extinderii sale la scară mondială iar pe de altă parte,

conservarea integrității piețelor financiare și a economiei de piață;

TEHNICI SPECIALE DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE A INFRACŢIUNILOR DE

SPĂLARE A BANILOR

Prin natura lor, infracţiunile de spălare a banilor, asa cum sunt prevazute de legea 656/2002 modificată

prin legea 230/2005, sunt infracţiuni subsecvente şi complementare infracţiunilor generatoare de bani

murdari. Condiţionarea de savârşirea în prealabil a uneia din infracţiunile predicat, care să genereze banii

murdari, pune problema ordinii în care se instrumentează un asemenea complex de infracţiuni şi necesităţii

cercetării acestui gen de fapte simultan, întrucât suntem în situaţia unor infracţiuni conexe şi a căror

probaţiune trebuie realizată în mod unitar.

În scopul punerii în aplicare a prevederilor legii nr.656/2002, ale legii nr.508/2004, precum şi pentru

soluţionarea în termen a Sesizărilor Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, pentru

care procurorul pe baza ordonanţei de delegare dispune efectuarea anumitor acte de cercetare penală de către

ofiţerii de poliţie judiciară, aceştia efectuează activităţi specifice de investigare şi cercetare (culegere de

informaţii, acţiuni sub acoperire, ridicări de obiecte şi înscrisuri, audieri de persoane, verificarea societatilor

comerciale implicate in operatiuni de spalare a banilor, etc).

- încadrarea informativă calificată a persoanelor ce fac parte din grupul infracţional organizat implicat in

operatiuni de spalare a banilor în scopul identificării tuturor legăturilor infracţionale, a locurilor şi mediilor

28

frecventate, a mijloacelor de transport folosite, a mijloacelor de comunicaţie utilizate, precum şi identificarea

bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea membrilor grupului şi asupra cărora se poate institui

sechestru asigurator;

- în cadrul activităţilor specifice desfăşurate vor fi solicitate verificări structurilor specializate din cadrul

M.A.I., S.R.I., S.I.E. (investigaţii calificate, supravegheri operative, combinaţii informativ operative,

hărţi/scheme relaţionale);

- încă din această fază vor fi identificate organizaţiile şi instituţiile ce pot pune la dispoziţie probe şi mijloace

de probă necesare documentarii activității infracționale

ACTIVITAȚI DE CERCETARE PENALĂ CE TREBUIE DESFĂȘURATE ÎN DOSARELE DE

SPALARE A BANILOR

1.solicitarea de la Oficiul Registrului Comerţului a dosarelor de constituire şi funcţionare ale societăţilor

comerciale implicate in operațiuni de spălare a banilor ;

2.verificări la administrațiile financiare competente teritorial cu privire la situaţia raportărilor financiare

depuse de societăţile în cauză ;

3.verificări la Autoritatea Naţională a Vămilor cu privire la situaţia operaţiunilor de comerţ exterior (când se

impune vor fi ridicate documente atât de la organele vamale cât şi de la comisionarii vamali) ;

4.se vor efectua verificări la direcţiile de taxe şi impozite locale în a căror rază teritorială de competenţă fie

îşi au declarate domiciliile/reşedinţele fie există informaţii că deţin bunuri imobile persoanele fizice sau

juridice ce fac obiectul cercetărilor pentru identificarea acestora în vederea instituirii sechestrului asigurator ;

5.se vor ridica documente, înscrisuri, sisteme informatice, unităţi de stocare a datelor, atât cu ocazia

verificărilor la sediile/punctele de lucru societăţilor comerciale ce fac obiectul cercetărilor, cât şi cu ocazia

percheziţiilor efectuate cu autorizarea instanţei de judecată la locaţiile folosite de membrii grupului

infracţional organizat.

6.în cazul în care se impune percheziţionarea mai multor imobile, vor fi organizate acţiuni materializate în

descinderea simultană la toate locaţiile respective cu sprijinul unităţiilor speciale de intervenţie rapidă ale

poliţiei si de supraveghere operativă în scopul de a împiedica distrugerea, ascunderea sau deteriorarea

mijloacelor de probă ;

7.persoanele care fac obiectul cercetărilor în dosarul penal şi care sunt identificate la locaţiile percheziţionate,

vor fi conduse la unităţile de parchet în baza mandatelor de aducere emise de procuror;

8.se vor solicita, cu avizul procurorului, de la operatorii de telefonie fixă şi mobilă listingurile convorbirilor

telefonice efectuate de la posturile telefonice folosite de membrii grupului infracţional organizat, cu

identificarea completă a titularilor, a apelaţilor, apelanţilor şi a adreselor de facturare ;

9.când se impune, va fi dispusă efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice, după caz, de către specialişti din

cadrul DIICOT, Institutului Naţional de Criminalistică, Ministerul Finanţelor Publice – ANAF, ONPCSB,

BNR.

ACTIVITĂTI DE CERCETARE PENALĂ CE TREBUIE DESFĂȘURATE ÎN DOSARELE DE

SPĂLARE A BANILOR PRIN INTERMEDIUL SISTEMULUI BANCAR

1.situaţia conturilor deschise in lei sau valută (curente sau de depozit) – se solicită la Ministerul Finantelor

Publice –A.N.A.F. - Directia Generala de Reglementare a Colectarii Creanţelor Bugetare;

2.dosarul de deschidere a conturilor, rulajul acestora şi documentele bancare ce stau la baza operaţiunilor pe

cont– se solicită de la unităţile bancare unde sunt deschise conturile cu avizul procurorului în conformitate cu

dispoziţiile legale referitoare la secretul bancar/profesional; se vor urmări în special tipurile de operatiuni

efectuate (creditari/debitari bancare si intrabancare, transferuri externe, operatiuni cu numerar:

retrageri/depuneri, schimb valutar, etc).

3.respectarea prevederilor referitoare la cunoasterea clientelei (Legea nr.656/2002 modificată prin Legea

230/2005, Norma 3/2002 a BNR, Normele interne bancare) ;

4.analizarea concordanţei actelor autentice prezentate de clienţi (procuri, delegaţii, acte eliberate de O.R.C.)

cu datele de identificare ale celor mentionaţi în documente ;

29

5.Înregistrări video cu privire la persoanele care efectuează operaţiunile ;

6.modul de întocmire şi respectare a circuitului documentelor aferente operaţiunilor bancare efectuate

respectiv : verificarea specimenelor de semnătură, identificarea persoanelor care se prezintă să efectueze

operaţiunile, dacă instrumentele de plată prezentate îndeplinesc în totalitate condiţiile stabilite de lege pentru

a putea fi operate ;

7.verificarea documentaţiei depuse cu ocazia deschiderii conturilor sub aspectul concordanţei identităţii

persoanelor, certificarea copiilor de pe actele de identitate de către funcţionarii bancari ;

NOȚIUNEA DE « SUPRAVEGHERE » A CONTURILOR BANCARE ȘI A CONTURILOR

ASIMILATE

Instituția bancară trebuie să efectueze următoarele activități:

-să înregistreze și să supravegheze efectiv toate operațiunile care se desfășoară prin contul bancar, în condiții

de confidențialitate ;

-să identifice toate persoanele care depun sau ridică bani prin contul bancar ;

-să urmarească modul de depunere a diferitelor sume prin contul bancar ;

-să urmarească și să identifice conturile unde se cere virarea sumelor de către titularul de cont ;

-să comunice procurorului, de îndată, toate datele rezultate din activitățile arătate mai sus, împreună cu

extrasele de cont zilnice și documentele ce au stat la baza operațiunilor care s-au desfășurat prin conturile

bancare.


Răzvan BRANIȘTE

30

POLITICI COMUNE EUROPENE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A MIGRAȚIEI ILEGALE

Consideraţii generale

Opţiunea migraţiei ilegale are loc pe fondul unor situaţii grave, extreme, determinate de mai multe

variabile, conţinând un înalt grad de risc. Fireşte că aceste variabile sunt luate în calcul de către decidentul-

emigrant, acesta riscând numai din dorinţa de a-şi depăşi statutul impus de ţara de origine care nu-i poate

asigura acele condiţii minimale de confort psihic şi de securitate.

În interiorul acestui fenomen extins al migraţiei se suprapun uneori două acţiuni, alteori se intersectează,

ambele ilegale dar diferenţiate în conţinut. Este vorba de traficul şi contrabanda de persoane.

În cazul traficului de persoane, elementul de control îl constituie relaţia de exploatare dintre traficant şi

victimă, bazată pe constrângere după trecerea ilegală a frontierei. În această relaţie, traficantul îşi exercită

controlul asupra victimei pentru a obţine profit maxim de pe urma acesteia. În schimb, contrabanda de

persoane este un „domeniu de afaceri‖ global, organizat de reţele criminale specializate sau de grupuri

infracţionale cu legături şi în alte paliere ale crimei organizate. Emigrantul plăteşte un preţ pentru a fi dus în

statul de destinaţie sau trecut intr-o ţară de tranzit.

Prin urmare, majoritatea emigranţilor este alcătuită dintr-o populaţie disperată care emigrează, în principal,

pe criterii economice şi care, nu de puţine ori, în ciuda unor mari riscuri, optează pentru migrarea ilegală.

Neîndoielnic, mai există şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi aventurierii, infractorii periculoşi, printre

care şi teroriştii, precum şi alte categorii de persoane inadaptabile la statutul lor de săraci şi fără orizont.

Există un modus operandi prin care este pusă „în operă‖ acţiunea de emigrare, „actorii‖ în cauză având o

imaginaţie ieşită din comun.

Sunt bine cunoscute aşa-zisele acţiuni de emigrare mascate. Emigranţii ascund adevăratul scop al

călătoriei lor către ţara-ţintă prin inducerea în eroare a autorităţilor competente în controlul şi eliberarea

documentelor legale de călătorie, urmată de depăşirea termenului legal de şedere.

Folosirea de documente false sau falsificate (vize false), întrebuinţarea documentelor unei alte persoane,

trecerea ilegală a frontierei prin ascunderea în diferite mijloace de transport, solicitarea sprijinului unor

persoane (călăuze, transportatori de ocazie, gazde, oameni de afaceri care încurajează şi facilitează munca la

negru etc.) constituie alte tertipuri, uneori dramatice, alteori hilare, prin care se urmăreşte atingerea scopului

propus de emigrant, şi anume de a ajunge în ţara de destinaţie cu orice preţ. Adăugăm şi alte metode, extrem

de periculoase, cum sunt cele de utilizate de grupuri organizate prin alegerea de rute combinate (terestre,

maritime, aeriene) şi a itinerarelor care presupun tranzitarea mai multor state în scopul ascunderii ţării reale de

origine.

Pe aceste trasee ale disperării se încearcă şi se reuşeşte coruperea funcţionarilor publici şi diplomaţilor

pentru obţinerea vizelor ori acceptarea sprijinului oferit de diferite reţele de grupuri criminale dispuse pe

teritoriul mai multor state sau de organizaţii criminale transnaţionale specializate în contrabanda cu imigranţi.

Aceste moduri de operare sau acţiuni de un dramatism fără seamăn sunt cunoscute în toată lumea,

manifestându-se în funcţie de specificul zonei şi de gradul de specializare al cărăuşilor instruiţi în astfel de

afaceri criminale.

Că migraţia clandestină reprezintă o ameninţare globală, fiind aşezată în panoplia criminalităţii organizate,

nu mai constituie o incertitudine. După 1970, migraţia ilegală s-a transformat într-un factor de risc cu tendinţe

destabilizatoare, cunoscând creșteri din ce în ce mai mari, fapt ce a determinat, cum era şi de aşteptat, temeri

exagerate din partea ţărilor dezvoltate, întrucât acest fenomen este perceput ca o uriaşă ameninţare.

Potrivit Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală (INTERPOL) există anumite tendinţe şi evoluţii

care determină cu pregnanţă ameninţările în materie de migraţie ilegală, din evaluarea cărora rezultă câteva

concluzii extrem de importante pentru analiştii în domeniu:

sporirea populaţiei şi migraţia sunt factori care agravează situaţia internă a unor ţări, precum proasta

guvernare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate politică, consum exagerat de resurse,

utilizarea unor tehnologii depăşite, energofage şi foarte poluante. Toate acestea influenţează şi

securitatea ţărilor dezvoltate.

31

un alt aspect determinant al fenomenului migraţiei ilegale il constituie diferenţele etnice, naţionalismul

dus la extrem şi fundamentalismele religioase ca elemente generatoare de stări de tensiune în plan

naţional şi internaţional. Asemenea situaţii de criză conduc la mişcări masive de populaţie către ţările

vecine sau mai îndepărtate ori chiar pe alte continente.

în unele zone, există tendinţa ca minorităţile etnice să se înmulţească rapid şi să depăşească populaţia

majoritară. Caracterul pe deplin destabilizator, în acest sens, l-a constituit şi a fost pe deplin dovedit

în Kosovo.

deasemenea, discrepanţele între nivelul de trai din ţările bogate şi cele sărace se vor adânci, ceea a ce

va conduce la o creştere galopantă a tensiunii între populaţii, va încuraja fenomenul criminalităţii

organizate.

Conform datelor rezultate în urma analizelor, migraţia ilegală nu se va mai menţine la cotele anilor

anteriori. Potrivit unui raport al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) se apreciază

că cifra imigranţilor clandestini care ajung anual în ţările Uniunii Europene se ridică la 1.500.000 din care

90% forţează frontierele politice cu ajutorul crimei organizate.

Imigraţia clandestină aduce şi mari avantaje economice ţărilor dezvoltate deoarece este utilizată munca

necalificată la negru, foarte ieftină. În acelaşi timp, se creează în rândul ţărilor de destinaţie grupuri etnice

puternice, care vor încuraja amplificarea fenomenului prin aducerea mai multor grupuri apelându-se la reţelele

de crimă organizată, organizaţii cu rădăcini adânci în ţările-gazdă având ca preocupare principală contrabanda

cu emigranţi pe teritoriul a două sau mai multe state.

Prin urmare, migraţia ilegală constituie o ameninţare globală pentru că produce modificări de substanţă în

structura populaţiei, pe piaţa forţei de muncă şi implicit este influenţată dezvoltarea economică, menţine şi

diversifică întreg spectrul crimei organizate, produce destabilizare economică prin creşterea activităţilor de

spălare a banilor proveniţi din contrabanda cu emigranţi, aduce dezechilibre demografice ample, încurajează

corupţia şi traficul de influenţă în rândul politicienilor şi al funcţionarilor publici, destabilizează investiţiile

economice ale firmelor străine în ţararespectivă.

Consecinţele distructive ale fenomenului migraţiei ilegale se manifestă adeseori cumulat. Contrabanda cu

emigranţi conduce la activităţi de spălare a banilor şi la corupţia sectorului public, slăbirea autorităţii statului

ca urmare a capturării instituţiilor de către corupătorii crimei organizate şi al contrabandiştilor. De multe ori

banii spălaţi sunt investiţi în arme care sunt, la rândul lor, vândute organizaţiilor teroriste din statele

primejdioase (rogue States). Lipsa de încredere şi de autoritate alungă toţi investitorii, economia fiind supusă

fenomenelor de erodare permanentă. Există un lanţ de afaceri ilegale care ajută la dezvoltarea unei economii

subterane cu consecinţe enorme în planul securităţii.

Instrumente de prevenire și combatere Gestionată adecvat migraţia poate contribui la prosperitatea, dezvoltarea şi la înţelegerea reciprocă între

oameni. În atingerea obiectivului prioritar al UE, acela de promovare a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi

justiţiei, principiul solidarităţii deţine un rol important.

Migraţia ca fenomen nu va dispare niciodată, dar va cunoaşte noi caracteristici în funcţie de evoluţia socio-

politică de la nivel mondial. Este un proces care trebuie gestionat și nu o problemă care trebuie rezolvată.

Migraţia poate juca un rol important în dezvoltare și reducerea sărăciei, pentru țara gazdă având avantaje clare

ce ar putea fi sporite, dar și dezavantaje, ce trebuie minimalizate.

În prezent, statele dezvoltate au o altă atitudine față de fluxurile migratorii, comparativ cu anii precedenţi,

ce presupune, pe de o parte, o politică de deschidere pentru migraţia cu scopul acoperirii deficitului de muncă

slab calificată (cu anumite bariere cantitative, stabilite în funcţie de mărimea deficitului și concretizate în

contingentarea fluxurilor pe meserii și profesii) și de intensificare a atragerii temporare/definitive a

―creierelor‖ pentru susţinerea progresului prin tehnologii performante, deci prin forţă de muncă cu pregătire

de vârf (manifestată prin dezvoltarea competiţiei între statele primitoare pentru atragerea de personal, care să

acopere deficitul de înaltă competență), iar, pe de altă parte, o politică comună de control a fluxurilor

migratorii și de combatere a migraţiei ilegale și angajării ilegale a străinilor, inclusiv, printr-o intensificare a

cooperării inter-statale.

Politica de imigraţie a Uniunii Europene este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui

spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Tratatele Uniunii Europene au consacrat capitole distincte gestionării

problematicii migraţiei şi azilului. Încă de la formarea Uniunii Europene, statele membre au acordat o atenţie

sporită gestionării acestei materii, procesul evoluând până la dezideratul de a avea o politică europeana

32

comună în domeniul dreptului de azil şi al imigrării, întemeiată pe solidaritatea dintre statele membre ale

Uniunii Europene şi care este echitabilă faţă de resortisanţii statelor terţe, aşa cum este statuat prin Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene.

Controlul consolidat la frontiere şi cooperarea cu ţările terţe, în special prin intermediul acordurilor de

readmisie, şi-au dovedit deja eficacitatea aşa cum s-a demonstrat în câteva state membre care au transmis

informaţii privind efectul descurajator al acestor controale şi o mai bună funcţionare a procedurilor de

returnare dar acesta este un proces care trebuie optimizat permanent la nivelul UE.

Prin însăşi natura sa, imigraţia ilegală este un fenomen dificil de cuantificat. Cu toate acestea, anumiţi

indicatori ar putea oferi o orientare.

În 2015, statele membre UE şi statele asociate la Acordul Schengen au raportat un total de 245.280 de

depistări de trecere ilegală a frontierei externe a UE și un număr de 525.178 străini depistați cu ședere ilegală.

Frontierele externe a UE sunt traversate în fiecare an de peste 300 milioane de persoane (atât cetăţeni UE cât

şi resortisanţi din state terţe). Din aproximativ 8 milioane de imigranţi ilegali aflaţi pe teritoriul UE, 80% sunt

în spaţiul Schengen iar 50% din ei intră legal în UE cu toate că se înregistrează aproximativ 300.000 de

refuzuri ale intrării.

Abordarea cu fermitate şi eficacitate a migraţiei ilegale reprezintă o condiţie prealabilă pentru o politică

credibilă în domeniul migraţiei şi mobilităţii. O probabilitate scăzută de returnare pentru migranţii ilegali care

nu au nevoie de protecţie internaţională este un factor de atracţie şi subminează încrederea publică în

autorităţile naţionale şi europene. Prin urmare, Comisia europeană a propus o coordonare mai bună, la nivel

european, a utilizării instrumentelor şi politicilor relevante.

Migraţia este o prioritate politică a Uniunii Europene, de aceea este nevoie de măsuri structurate la nivel

comunitar în acest domeniu, inclusiv încheierea, cât mai curând posibil a acordurilor de readmisie cu

principalele ţări de origine ale emigranţilor, cooperarea cu aceste ţări pentru combaterea migraţiei ilegale şi

explorarea canalelor de migraţie legală.

Tratatul de la Lisabona, în conţinutul art.79 din Cap.III, Titlul V, prevede că ‖Uniunea dezvoltă o politică

comună de imigrare, al cărei scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de

migrare, tratamentul echitabil al resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală în statele

membre, precum şi prevenirea imigrării ilegale şi a traficului de persoane şi combaterea susţinută a

acestora”.

Uniunea poate încheia cu ţări terţe acorduri privind readmisia în ţările lor de origine sau de provenienţă, a

resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare, de prezenţă sau de

şedere pe teritoriul unuia dintre statele membre.

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili

măsuri pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii statelor membre, cu scopul de a favoriza integrarea

resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală pe teritoriul lor, excluzândorice armonizare a

actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.

Astfel, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,

adoptă măsuri în următoarele domenii:

condiţiile de intrare şi de şedere, precum şi normele privind acordarea de către statele membre a vizelor

şi a permiselor de şedere pe termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii familiei;

definirea drepturilor resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală pe teritoriul unui stat

membru, inclusiv condiţiile care reglementează libertatea de circulaţie şi de şedere în celelalte state membre;

imigrarea clandestina şi şederea ilegală, inclusiv expulzarea şi repatrierea persoanelor aflate în situaţie de

şedere ilegală;

combaterea traficului de persoane, în special de femei şi copii.

Părţile Contractante se angajează să instituie sancţiuni adecvate împotriva oricărei persoane care, în

scopul de a obţine un folos material, ajută sau încearcă să ajute un străin să intre sau să rămână pe teritoriul

unei Părţi Contractante prin încălcarea legislaţiei acelei Părţi Contractante privind intrarea sau şederea

străinilor. Dacă o Parte Contractantă ia cunoştinţă despre asemenea fapte care constituie o încălcare a

legislaţiei altei Părţi Contractante, trebuie să o informeze pe aceasta din urmă.

Consiliul European de la Laekendin (decembrie 2001) a reafirmat necesitatea unei politici comune în

materie de azil şi imigraţie, care implica crearea următoarelor instrumente:

integrarea politicii privind fluxurile de migraţie în politica externă a Uniunii;

33

dezvoltarea unui sistem european pentru schimb de informaţii cu privire la azil, imigraţie şi ţări de

origine;

stabilirea unor standarde comune privind procedurile de azil, recepţie şi reunificare familială.

Consiliul European de la Sevilla din 21-22 iunie 2002 a subliniat importanţa accelerării implementării

programului aprobat la Reuniunea Consiliului European de la Tampere (octombrie 1999) pentru dezvoltarea

unei politici comune în materie de azil şi migraţie.

La Sevilla s-a recunoscut pentru prima dată, prin declaraţia premierului spaniol Jose Maria Aznar, faptul

că "Uniunea Europeană are nevoie de imigranţi, dată fiind rata scăzută a natalităţii în ţările spaţiului

comunitar, dar nu agreează câtuşi de puţin imigraţia ilegală, care provoacă suferinţă, degradarea demnităţii

persoanei şi lipsa de securitate. Imigraţia ilegală reprezintă o provocare pentru stabilitatea ţărilor noastre şi

a Uniunii Europene".

Concluziile adoptate la Summit-ul de la Salonic din iunie 2003 au atins aspectele menţionate şi au afirmat

necesitatea intreprinderii de măsuri pentru:

dezvoltarea sistemului informaţional cu privire la vize;

examinarea necesităţii creării de noi mecanisme instituţionale, inclusiv a unei structuri operaţionale la

nivelul Comunităţii, pentru un management mai eficient la frontierele externe;

adoptarea unui instrument legal de infiinţare a reţelei ofiţerilor de legătură pentru migraţie în ţările terţe;

necesitatea realizării unui parteneriat cu ţările din afara UE pentru combaterea migraţiei ilegale şi tratarea

aspectelor legate de acest fenomen în mod distinct, pe regiuni şi ţări terţe;

dezvoltarea unei politici comunitare pentru integrarea emigranţilor legali în UE, cu drepturi şi obligaţii

comparabile cetăţenilor UE. În acest sens, s-a obţinut acordul asupra Directivelor cu privire la reunificarea

familială şi statutul de rezident pe termen lung, considerate instrumente esenţiale pentru integrarea cetăţenilor

din ţările terţe.

În ultimii ani au fost adoptate două instrumente juridice esenţiale - Directiva 2008/115/CE privind

returnarea şi Directiva 2009/52/CE privind sancţiunile la adresa angajatorilor.

Directiva privind returnarea a introdus un cadru solid şi echitabil pentru asigurarea unor returnări

efective, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale ale migranţilor şi a statului de drept. Acest

instrument asigură faptul că o persoană este fie prezentă legal pe teritoriul UE, fie s-a emis pe numele ei o

decizie de returnare.

Directiva privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor, coordonatorul

UE pentru combaterea traficului de persoane numit de Comisie şi un site internet dedicat combaterii traficului

de persoane, lansat în 2010, au acordat UE noi competenţe şi modalităţi de a lupta împotriva acestei forme

moderne de sclavie.

Sub rezerva obligaţiilor care decurg din aderarea la Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 privind

statutul refugiaţilor, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967, Părţile Contractante se

angajează să introducă în legislaţiile lor naţionale următoarele dispoziţii:

dacă unui străin i se refuză intrarea pe teritoriul uneia dintre Părţile Contractante, transportorul care l-a

adus la frontiera externă pe cale aeriana, maritimă sau terestră este obligat să îşi asume din nou răspunderea

pentru el, fără întârziere. La cererea autorităţilor de supraveghere a frontierei, el trebuie să îl ducă înapoi pe

străin în statul terţ din care a fost transportat, în statutul terţ care a eliberat documentul de călătorie cu care

acesta a călătorit, sau în orice alt stat terţ în care are intrarea garantată;

transportatorul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că străinul transportat pe cale

aeriană sau maritimă se află în posesia documentelor de călătorie cerute la intrarea pe teritoriile Părţilor

Contractante;

să instituie sancţiuni împotriva transportorilor care transportă pe cale aeriană sau maritime, dintr-un stat

terţ spre teritoriul lor, străini care nu posedă documentele de călătorie necesare.

Strategii şi acţiuni specifice

O abordare sistematică în măsură să vizeze identificarea celor mai eficiente strategii de luptă împotriva

migraţiei ilegale presupune, în mod obligatoriu, luarea în calcul a două elemente principale, respectiv:

obiectivele urmărite şi metodele folosite. Cu cât legătura dintre aceste elemente este mai raţională, cu atât

sistemul de prevenire şi reprimare a fenomenului este mai eficient. Raţionalitatea legăturii dintre cele două

elemente se manifestă prin aceea că ţara, societatea în ansamblul ei, trebuie să-şi determine priorităţile ţinând

34

seama de obiectivele urmărite, fiind gata oricând să accepte anumite concesii şi să opteze pentru metodele

cele mai adecvate.

Obiectivele specifice care se au în vedere în elaborarea strategiilor de prevenire şi combatere a migraţiei

ilegale trebuie să fie:

reducerea vulnerabilităţii societăţii la infiltrarea organizaţiilor internaţionale criminale;

reducerea posibilităţilor de acumulare şi folosire a profiturilor obţinute din activităţi ilicite;

slăbirea, dezmembrarea şi lichidarea organizaţiilor criminale prin urmărirea şi condamnarea membrilor

acestora, confiscarea bunurilor obţinute ca urmare a comiterii de infracţiuni, precum şi a celor folosite în

astfel de scopuri;

consolidarea valorilor moralităţii şi ale legalităţii;

conştientizarea populaţiei asupra pericolului pe care migraţia ilegală îl reprezintă pentru societate;

desfăşurarea de campanii publicitare antiinfracţionale, cu implicarea mass-media etc;

elaborarea unor programe de măsuri specifice, bine concepute şi susţinute material de stat sau organizate

de M.A.I., împreună cu alte structuri ale statului.

În primul rând, în plan conceptual, s-au pus bazele unei strategii flexibile privind regimul de intrare al

străinilor prin armonizarea poziţiilor statelor şi coerenţa măsurilor cuvenite în acest domeniu, care să conducă

la o migraţie ordonată - benefică realizării dezideratului libertăţii de circulaţie.

Armonizarea eforturilor ţărilor vizate de acest fenomen presupune, în principal, o apropiere cât mai

efectivă a capacităţilor de acţiune, în această privinţă, concepţia şi modul de organizare, implică un grad

pertinent de dotare şi eliminarea corupţiei.

Un rol important în elaborarea strategiilor de combatere a criminalităţii organizate îl are identificarea

celor mai eficiente metode ce vor fi folosite în scop preventiv şi de reprimare a acestui fenomen. Organismul

specializat al Uniunii Europene - Centrul Internaţional pentru Dezvoltarea Politicilor de Migrări (sediul în

Austria)- a stabilit că cel puţin 3.000.000 - 4.000.000 de oameni pătrund anual ilegal în statele membre ale

Uniunii Europene.

Pe baza analizelor efectuate de organisme internaţionale şi specialişti în domeniu, s-au stabilit aspectele

importante ce trebuie avute în vedere pentru evaluarea şi soluţionarea justă a problemelor fenomenului

migraţionist:

pentru majoritatea celor ce formează valurile migraţiei ilegale motivul migrării il constituie sărăcia, iar

pentru ţările de unde vin aceştia nu se întrevede o îmbunătăţire substanţială a situaţiei economice;

dinamica migraţiei ilegale a determinat sau favorizat „specializarea" unor persoane şi organizarea lor în

filiere şi reţele de traficanţi coordonate de puternice organizaţii internaţionale cu o structură bine pusă la

punct. Specialiştii acestor structuri „oferă" toată gama de „servicii necesare" migraţiei ilegale - pentru ţările

tranzitate ori cele de destinaţie: trecerea frauduloasă a frontierelor, mijloacele de transport, cazare şi chiar

„consultanţă" pentru orientarea şi ajutorarea migranţilor pentru a face faţă tuturor situaţiilor ce apar în timpul

„migrării" clandestine.Aceste „organizaţii" şi-au creat baze logistice în foarte multe ţări.

În acest sens, pe baza analizelor de risc realizate la anumite foruri internaţionale, s-au conturat multe

puncte de vedere comune şi s-au adoptat unele programe concrete de acţiune pentru stabilirea rutelor

practicate de migraţia ilegală şi a cauzelor generatoare.

În periplul migraţiei clandestine, statele tranzitate suportă din plin daunele migraţiei ilegale: încălcarea

frontierelor, interferenţa cu crima organizată, precum şi riscul transformării din ţări de tranzit în ţări de

destinaţie.

Contracararea eficientă a fenomenului migraţiei ilegale presupune o puternică susţinere internaţională

printr-un complex de măsuri juridice, administrative, logistice şi chiar de mediatizare la a căror realizare să fie

angrenate nu numai statele ci şi ceilalţi factori şi instituţii, organisme care intră în contact cu această categorie

de migranţi: transportatori, firme de turism, funcţionari consulari, personalul din punctele de control pentru

trecerea frontierei.

Comisar șef de poliție

Mugur Constantin ZINCĂ

35

FURTUL ŞI TRAFICUL INTERNAŢIONAL DE AUTOVEHICULE FURATE

1. INTRODUCERE, ASPECTE GENERALE

Autoturismele se numără printre bunurile cele mai moderne, deosebit de atractive, mai ales pentru tineri,

acestea fiind percepute ca o „provocare‖ în satisfacerea dorinţelor de anvergură şi/sau afirmare.

Prin natura şi amploarea problematicii specifice, infracţionalitatea în domeniul autovehiculelor a devenit un

fenomen deosebit de complex, a cărui proliferare este strâns legată de specularea facilităţilor conferite de

libertatea de circulaţie a persoanelor.

Traficul internaţional cu autoturisme furate presupune mai multe categorii de fapte ilicite care, de cele

mai multe ori, sunt însoţite de evenimente sau accidente cu urmări grave şi prejudicii însemnate, uneori,

interferându-se cu celelalte segmente ale criminalităţii organizate (contrabandă etc.)

Complexitatea fenomenului rezidă în acele trăsături comune majorităţii formelor de manifestare a

criminalităţii organizate.

1.1. Traficul internaţional cu autoturisme furate are o serie de trăsături:

- constituie o formă şi un segment important al criminalităţii organizate (internaţionale);

- aria deosebit de largă în care sunt desfăşurate activităţile ilicite;

- crearea şi dezvoltarea unor structuri organizatorice bine închegate, care asigură un caracter deosebit de

fluent în parcurgerea tuturor etapelor activităţii infracţionale, începând cu recunoaşterea autoturismelor ce

urmează a fi furate şi terminând cu valorificarea acestora pe diferite „pieţe‖;

- folosirea de către infractori a unor metode şi mijloace moderne (chiar sofisticate) care le asigură o

deosebită operativitate, mobilitate, penetrabilitate şi, în final, profitabilitate maximă;

- întreaga gamă de fapte care concură la traficul ilicit de autoturisme furate sunt îndreptate preponderent

contra patrimoniului, dar cu efecte indirecte asupra persoanelor şi chiar împotriva autorităţilor (a unora dintre

instituţiile statului);

- prin acest gen de fapte se vizează ascunderea, respectiv mascarea furturilor de autoturisme (prin

îndepărtarea lor din raza organelor competente);

- producerea acestei categorii de infracţiuni (complexe) corespunde cu trecerea frauduloasă a frontierei (de

cele mai multe ori cu documente „aranjate‖ şi chiar prin alte locuri, prin mai multe state) putând fi considerată

ca o formă agravantă a infracţiunii, dat fiind contextul organizat al tuturor faptelor componente;

- prin producerea transnaţională, sancţionarea făptuitorilor este condiţionată, chiar diluată, de lipsa de

uniformitate a diferitelor jurisdicţii penale din statele vizate, ca şi fireasca recuperare de către proprietari a

maşinilor descoperite în străinătate, activitate foarte dificilă tocmai datorită diferenţelor enorme între

legislaţiile ţărilor europene.

Putem observa dubla dimensiune a acestor trăsături, pe de o parte, ca factori favorizanţi pentru infractori, în

organizarea şi desfăşurarea activităţii ilicite, iar pe de altă parte, constituie dificultăţile care se ridică în faţa

organelor abilitate să lupte pentru depistarea şi combaterea acestui segment al criminalităţii.

Iniţial, acest fenomen era axat preponderent pe valorificarea autoturismelor de lux, furate din Occident,

tranzitate pe filiere care treceau de multe ori şi pe teritoriul României.

În ultimul deceniu, tot mai mulţi infractori români şi-au făcut simţită prezenţa în aceste reţele internaţionale,

nu numai prin aria de desfăşurare, dar şi prin competenţă: italieni, germani, polonezi, ucraineni, ruşi, bulgari,

unguri şi moldoveni.

De asemenea, se înregistrează şi caracterul tot mai organizat al acestei categorii de fapte, ceea ce face să

se dezvolte o adevărată „colaborare‖ cu alte filiere mafiote din spectrul criminalităţii internaţionale.

Proliferarea acestui fenomen pe teritoriul ţării noastre, este legată atât de poziţia României pe rutele

virtuale ale acestui fenomen de trafic, cât şi de efectul dat de creşterea plafoanelor la taxele de import pentru

autoturismele străine, situaţie în care mulţi români devin tentaţi să cumpere maşini străine „la mâna a doua‖.

Rutele folosite de către traficanţi sunt, în general, orientate dinspre ţările vest europene cu finalitate în

ţările est-europene şi foste membre C.S.I.:

36

FILIERA GERMANO – AUSTRIACĂ:

- acţionează pe ruta: Germania-Austria-Ungaria-România- R Moldova;

- ca mod de operare întâlnim atât ‖fraudă la asigurări‖ cât şi ―furtul la comandă‖.

FILIERA ITALIANĂ :

- acţionează pe ruta: Italia –Austraia –Ungaria - România-R Moldova-Ucraina-Rusia;

- ca mod de operare întâlnim atât ‖fraudă la asigurări‖ cât şi o metodă mai recent folosită „fraudă la firmele

de închiriere‖

FILIERA EX-SOVIETICĂ:

- acţionează pe ruta: Occident-România-R. Moldova-Ucraina-Rusia;

- până în prezent s-a stabilit faptul că membri acestei filiere transportă autoturisme de teren exportate de o

firmă americană dubioasă (se află în atenţia autorităţilor americane pentru acte de înşelăciune), dar care sunt

facturate la un sfert din valoarea lor reală (de piaţă) şi sunt ―trecute‖, înainte de a fi valorificate pe piaţa

ucraineană, printr-o firmă mixtă germano şi ucraineană.

Cele mai active filiere se dovedesc a fi cele italiene şi ex-sovietice, ceea ce reprezintă un element de

noutate, dar care se explică prin faptul că acest fenomen este caracterizat în timp, de o deplasare a zonei ţărilor

beneficiare către est.

2. MODURI DE OPERARE

Pentru o apreciere cât mai realistă a gravităţii traficului internaţional cu maşini furate, considerăm necesar

a evidenţia că nu toate genurile de furturi de maşini converg la această infracţiune complexă.

Ca forme ale furtului de autoturisme, fără legătură cu traficul ilicit de astfel de bunuri, putem menţiona:

2.1. Luări nepermise‖, întâlnite în două variante:

a. sustragerea unor autoturisme de lux de către tineri care recurg la această faptă din dorinţa bravată în faţa

anturajului sau pur şi simplu ca modalitate de a ajunge la destinaţie la ore târzii, când nu mai circulă mijloace

de transport; după atingerea interesului, autoturismele în cauză fiind abandonate;

b. prin acest procedeu, anumiţi infractori se deplasează la sau de la locul comiterii infracţiunii ori pentru

transportul obiectelor însuşite prin infracţiune, abandonând apoi maşina/maşinile folosite.

Intre furturile de autoturisme care premerg traficului ilicit al acestora, distingem:

2.2. Furtul profesionist

Este comis de infractori specializaţi în astfel de fapte şi aflaţi, de regulă, în legătură cu alţi infractori profilaţi

pe vânzarea directă/indirectă a acestora sub forma pieselor de schimb;

2.3. Fraudă la asigurări

Constă în „aranjarea‖ furtului unui autoturism de comun acord cu proprietarul care, după „consumarea‖

furtului, reclamă (la poliţie) dispariţia, postură în care devine îndreptăţit a încasa prima de asigurare.

2.4. Furtul la comandă

37

Grupa de valorificare analizează cererea de pe piaţa internă şi, în funcţie de aceasta, poartă o discuţie cu un

viitor cumpărător.

2.5. Fraudă la firmele de inchirieri

Grupa de falsificare a documentelor, care acţionează de obicei în Germania, racolează o persoană fără

posibilităţi materiale, din zonă foarte săracă a societăţii care, contra unei sume modice, acceptă să i se

deschidă un cont într-o bancă şi să-i fie eliberată o carte de credit (card).

2.6. Carjacking

Este o metodă folosită foarte mult de cetăţeni din fostele state ale Uniunii Sovietice şi constă, practic în

furtul autovehiculului prin atacarea conducatorului auto în timp ce acesta se află în trafic.

După ce autoturismul a fost furat printr-o metodă amintită anterior sau prin altă metodă pe care nu o

cunoaştem iar maşina a ajuns într-un garaj unde urmează să i se facă „toaleta‖ adică transformarea sau

modificarea seriei de şasiu şi a datelor de identificare după certificatul de înmatriculare pe care infractorii îl au

la dispoziţie dacă actul este original (situaţie în care se creează o dublură a autoturismului care circulă legal

înmatriculat într-o ţară oarecare) sau confecţionarea de acte după seria de şasiu originală dacă acesta urmează

să fie transportat imediat spre locul unde va fi valorificat iar proprietarul de drept al autoturismului nu ştie

încă despre furtul acestuia.

În funcţie de metoda folosită pentru furtul autoturismului îi sunt înlocuite încuietorile, geamurile sparte,

bloc contactul, seria de şasiu originală cu alta falsă, în totalitate sau parţial, plăcuţa cu datele de identificare

etc.

În cazul în care autoturismului i se modifică seria de şasiu, pe cât posibil şi în funcţie de cunoştinţe,

infractorii caută seriile originale ascunse care se găsesc în maşină, urmând a fi eliminate sau înlocuite. La fel

se procedează şi cu seria de motor ori cu seria aflată pe cutia de viteze căt și pe alte accesorii.

Trebuie precizat că infractorii evită să folosească în totalitate autoturismul pentru a ascunde culoarea

originală deoarece această metodă este destul de costisitoare ca preţ, cere prea mult timp, specialişti în

vopsitorie şi spaţii special amenajate.

Dacă se recurge la înlocuirea seriei de şasiu în totalitate sau numai parţial se poate decupa vechea serie de

şasiu cu o porţiune de tablă din caroseria maşinii şi înlocuită cu alta originală a altei maşini accidentate după

care urmează chituirea şi vopsirea porţiunii schimbate în culoarea autoturismului.

Dacă se înlocuieşte numai o parte din seria de şasiu, porţiunea care urmează să fie înlocuită se acoperă cu

sudură după care urmează şlefuirea, repansonarea şi vopsirea porţiunii unde s-a acţionat.

Schimbarea seriei de şasiu pansonate atrage automat şi schimbarea plăcuţei cu datele de identificare ale

autoturismului care poate fi fixată cu autoadeziv sau prin nituire în diferite locuri în funcţie de tipul

autoturismului.

Au fost cazuri când infractorii nu au deteriorat seria de şasiu originală ci au aplicat peste aceasta o fâşie de

tablă (în speţă de aluminiu) pe care era pansonată seria de şasiu falsă pe lângă ea chituindu-se, pentru a

elimina marginile şi a ascunde plăcuţa aplicată urmând a se vopsi porţiunea respectivă.

O caracteristică a abţibildului pe care sunt trecute datele de identificare ale autoturismului şi care conţine

obligatoriu şi seria de şasiu este aceea că nu se poate dezlipi fără a fi distrus.

3. TEHNICI UTILIZATE DE INFRACTORI PENTRU DESCHIDEREA AUTOVEHICULELOR

a. Pontoarca – este o lamelă metalică rezistentă şi care introdusă în broasca portierei sau în blocul contactului

autovehiculului , prin acţionarea cu ajutorul unei chei fixe sau a unui sistem electric, distruge sistemul din

interior realizând deschiderea portierei sau pornirea motorului.

b. Dispozitivul de smulgere a încuietorii de la portieră – este sub forma unui tirbuşon sau holşurub care

acţionează prin înfiletare.

c. Bormaşina electrică – care acţionată de acumulatoare găureşte practic broasca sau contactul distrugându-le

în întregime, după care acestea urmează a fi înlocuite.

d. Spargerea unui geam sau deslipirea lui cu ajutorul unei bucăţi de sârmă ori.lamelă metalică- se face atunci

când geamul este lipit sau prin tăierea chederului dacă acesta este fixat prin acest procedeu.

e. Sustragerea buşonului de la rezorvor – după încuietoarea căruia se confecţionează o cheie aceasta fiind

utilizată ulterior pentru deschiderea uşilor şi eventual la pornirea autovehiculului.

f. Deschiderea portierelor cu ajutorul unor chei aşa zise universale – chei care pot fi folosite la sistemele

uzate de închidere.

38

Prima dată au fost încuietorile. Abia după inventarea unor mecanisme care au avut menirea de a opri hoţii

au apărut spărgătorii. Pe parcursul istoriei atăt încuietorile cât şi spărgătorii s-au dezvoltat. Oamenii au fost

nevoiţi să inventeze mecanisme din ce în ce mai complicate, dar "meseriaşii" de fiecare dată au reuşit să

descuie şi sa fure valorile păzite. În zilele noastre spărgătorii au schimbat pontoarca în tastaturi şi programe de

calculator. Despre meseria de spărgător se ştie că se învaţă cu greu şi de regulă la "facultate", adică în timpul

ispăşirii unor pedepse în puşcărie. Profesori sunt spărgătorii cu vechime şi chiar respectaţi între ei. Tinerii

absolvenţi trec prin ucenicie "muncind" din greu ani de zile, perioadă în care, de regulă, devin şi recidivişti.

Am descoperit că unele mecanisme folosite de spărgători au fost brevetate iar autorii acestora apar în

nomenclatorul inventatorilor. Se organizează chiar şi un campionat mondial de desfăcut încuietori.

Interesant este faptul că legislaţia românească nu reglementează în nici un fel deţinerea sau accesul la

aceste materiale, existând un adevărat vid în acest sens. Legile din România permit oricui să se pună la punct

cu această "meserie" de spărgător. Oricine doreşte poate să acceseze diverse site-uri pentru a obţine datele

necesare practicării unei asemenea activităţi. Viitorii spărgători sau cei ce încearcă să se protejeze sunt

intangibili, ei neputând fi traşi la răspundere în nici un fel. Spre exemplu, oricine poate exersa acasă, pe

propria ială, sau la un prieten, fără ca legea să-i interzică acest lucru. Orice spărgător, profesionist sau amator,

se poate pune la punct cu tainele acestei meserii fără ca el să poată fi pedepsit. Dovada este şi faptul că mulţi

români se pregătesc să participe şi chiar participă la Campionate Europene sau Mondiale ale spărgătorilor.

Chiar dacă trăim în era calculatoarelor pontoarcele clasice sunt cele mai des utilizate de spărgători. Ele

sunt fabricate chiar în serie mică şi sunt livrate în huse şi cu fişă de instrucţiuni. Aceste afirmaţii nu sunt

glume, cei interesaţi pot cumpăra seturi de pontoarce contra unor sume modice care variază între 30 şi 100 de

euro. Ele sunt livrate prin poştă. Unii spărgători cu talent ingineresc au descoperit că ustensilele respective pot

fi modernizate, mecanizate, astfel utilizatorul lor munceşte mai puţin şi mai eficient.

Prima invenţie înregistrată la Biroul de invenţii şi patente din Statele Unite ale Americii datează din 16

octombrie 1934 şi are numarul 1.977.362. Atunci a obţinut "gentleman Wakstein Amazingly" documentul

prin care dreptul de reproducere şi comercializare a "pontoarcei mecanice" este un drept exclusiv. El a realizat

primul prototip de pontoarcă mecanică cu doi ani mai devreme, dar datorită unor retuşuri şi birocraţiei a

întârziat eliberarea documentului. Esenţa invenţiei lui Amazingly constă în faptul că piedicele din încuietoare

sunt deplasate prin mişcare a unei "limbi" asemănătoare cu o pontoarcă clasică. Această mişcare se realizează

prin apăsarea unui braţ asemănător cu trăgaciul unui pistol. De altfel, pontoarca mecanică seamănă foarte mult

cu un pistol.

La 32 de ani de la invenţia lui Amazingly un alt inventator a patentat o variantă mai modernă de

pontoarcă, cel electric. Astfel Lloyd Moore a creat un dispozitiv care se bazează pe invenţia lui Amazingly,

dar mişcarea "limbii" se realizează prin acţionarea unui electromagnet alimentat de la o baterie de mici

dimensiuni. Invenţia lui Lloyd a fost înregistrată pe data de 9 august 1966 cu numărul 3.264.908. Prin această

modernizare deschiderea unui uşi durează doar câteva secunde, electromagnetul deplasând într-un singur

minut de 120 de ori "limba" care are menirea de a debloca piedicele din butuc.

În ultimii ani, în România s-au intensificat îngrijorător furturile de autoturisme de lux. În general, maşinile

furate nu rămân în ţară. Cu serii false de motor şi şasiu şi cu certificate de înmatriculare furate din afară,

autoturismele sunt revândute în străinătate, în general în statele aparţinând spaţiului CSI. Poliţia de Frontieră a

reuşit să anihileze, în timp, mai multe filiere internaţionale care făceau trafic cu maşini furate. Hoţii de maşini

au mai multe tehnici de operare: de la cele mai simple, care nu implică tehnică deosebită, la cele mai

complicate, cu dispozitive electronice confecţionate artizanal pentru a depista codurile electronice de

securitate ale autoturismelor. În cazul furturilor care nu implică dispozitive electronice de securitate, hoţii

folosesc două tehnici: metoda "tirbuşon" şi metoda "pontoarca". Prin folosirea "tirbuşonului", se extrage

butucul de la încuietoarea dreapta faţă sau de la rezervorul cu benzină. Se face o copie a cheii, după care

maşina poate fi furată fără prea mari probleme. Prin metoda "pontoarca", hoţii pornesc absolut orice maşinş de

lux, cu condiţia ca pontoarca să fie cea potrivită. Pontoarcele sunt niste dispozitive metalice, confecţionate

artizanal, fiecărui tip de pontoarcă corespunzându-i o anumită marcă de maşină. Pontoarca se introduce în

contact, după ce, în prealabil, este tăiată piedica contactului, iar maşina va porni fără probleme. O pontoarcă

este formată din cap, gât şi mâner. Capul este partea care acţionează asupra piedicelor din butuc şi are şapte

forme geometrice: triunghi ascuţit, triunghi, cerc, semicerc, curbat, şerpuit şi rombic. Gâtul este partea care

face legătura între cap şi mâner. Este mai subţire ca celelalte două părţi având o lungine de trei-patru

centimetri. Mânerul este rotund sau plat cu o lungime de şapte-opt centimetri. La maşinile securizate

electronic se folosesc decodoare speciale. Maşina este urmărită câteva zile, iar atunci când proprietarul

39

foloseşte telecomanda pentru a activa sistemul de securitate, hoţii intră cu ajutorul decodorului pe frecvenţă,

descoperă codul, după care furtul maşinii nu mai este decât o chestiune de timp.

Hoţii de maşini se împart, şi ei, în mai multe categorii: sunt cei care fură maşini mai vechi sau Dacii

pentru dezmembrari, cei care fură autoturisme de mâna a doua şi de lux pentru a le scoate din ţară şi cei care

fură maşini numai de lux pentru răscumpărare. În funcţie de anul de fabricaţie şi tipul maşinii, sumele cerute

de hoţi proprietarilor sunt situate între cinci şi şapte mii de dolari. Maşinile furate sunt ascunse în garaje

închiriate fie la margine de oraş fie în comune obscure, unde nimeni nu se aşteaptă. Aici sunt distruse seriile

de şasiu şi înlocuite. Eventual este vopsită şi maşina. În momentul în care sosesc actele din străinătate (acte

furate, sau chiar false), noii "proprietari" se prezintă la RAR. Odată primită cartea de identitate, de organele de

la îmnatriculări se trece uşor.

4. STRUCTURA SERIEI DE ŞASIU

Seria de şasiu a autovehiculului este folosită pentru identificarea definitivă a acestuia.

Ea permite identificarea producătorului, a tipului de autovehicul, a seriei unice de fabricaţie şi în

majoritatea cazurilor stabileşte anul de fabricaţie.

Seria de şasiu este, în mod normal, aplicată autovehiculului cu o maşină specială, în timpul procesului de

fabricaţie.

Companiile de TUNING constituie o excepţie de la această regulă, întrucât seria de şasiu este scrisă

manual, dar, chiar şi în aceste cazuri, identificarea completă este întodeauna posibilă.

Seria de şasiu este poziţionată în diferite locuri, în funcţie de tipul autovehiculului.

Pentru exemplificare, puteţi consulta descrierea detaliată a fiecărui fabricant în parte.

Din 1980, toate seriile de şasiu au 17 caractere şi încep în toate cazurile cu codul internaţional de

identificare al producătorului (WMI), ex.WDB pentru Daimler-Chrysler, WAU pentru Audi etc.

Seria de şasiu are trei secţiuni: un cod de identificare format din 3 litere WMI, o parte descriptivă a

autovehiculului şi o alta ce permite diferenţierea de la un autovehicul la altul.

Descriptorul de autovehicul are 6 caractere (inclusiv caractere suplimentare de umplutură) şi reprezintă

descrierea caracteristicilor generale ale autovehiculului. Cele 8 caractere care rămân constituie diferenţierea

de la un autovehicul la altul, iar ultimele 4-6 caractere, obligatoriu cifre, reprezintă seria.

Ele sunt alocate de producător pentru a distinge un autovehicul de altul.

Literele I, O şi Q nu sunt permise în structura codului VIN.

Pentru modelele destinate pieţei americane, VIN este aplicat fie în partea de jos stânga, fie în partea

dreaptă a parbrizului, putând fi citit din afara autovehiculului (VIN vizibil).

Anumiţi producători, cum ar fi VW, Ford sau Porsche au introdus şi ei această practică, pentru anumite

tipuri destinate pieţei europene.

VIN, de asemenea, poate fi găsit pe plăcuţa de identificare sau pe autocolant, pe eticheta cu codul de bare

şi datele tehnice, ori de câte ori acestea din urmă sunt aplicate de producător autovehiculului.

VIN este specific fiecărui autovehicul. Nu pot exista două autovehicule cu acelaşi VIN.

Atenţie! Autovehiculele FORD pot constitui o excepţie.

În cazuri excepţionale, două autovehicule pot avea acelaşi VIN.

Companiile de TUNING, cum ar fi Alpina pentru BMW, cer o serie nouă de şasiu pentru autovehiculul

reconstruit. Aceste serii pot diferi de cele descrise. Identificarea unui autovehicul poate fi făcută direct la

aceste companii.

Cu ajutorul VIN, autovehiculul poate fi verificat în baza de date a poliţiei şi în evidenţele de înmatriculare.

Aceasta presupune ca seria de şasiu să fie completă (17 caractere).

Dacă un caracter VIN a fost dat greşit, rezultatul verificării va fi unul negativ.

În Austria, numai autorităţile SID [Austrian regional police authority] care se ocupă de înmatricularea

autovehiculelor, pot solicita verificări pe baza fragmentelor de cod VIN.

În Elveţia, pentru efectuarea unei identificări, din cadrul VIN, se solicită numai numărul de serie.

În unele situaţii, falsificarea seriei de şasiu se realizează, în mod profesional, de către infractori. Pot fi

modificate caracterele individuale ale VIN sau, uneori, o serie de şasiu poate fi luată de la un autovehicul

avariat şi aplicată altuia, provenit din furt. Urmele acestor operaţiuni pot fi identificate numai de către

adevăraţi specialişti şi asta, cu mare dificultate.

De exemplu, codul VIN poate fi modificat folosindu-se materiale de umplutură (mastic) pentru a se

construi fragmente de caractere, care sunt apoi vopsite. Părţile din VIN ce au fost prelucrate, pot fi detectate

cu ajutorul unui magnet.

40

Magnetul va atrage mai puţin aceste zone decât metalul original. Dacă vopseaua nu a fost bine uscată,

poate fi înlăturată uşor, utilizându-se o cârpă înmuiată în acetonă.

Metodele folosite de poliţişti pentru a identifica la control autovehicule care au elementele de identificare

manipulate, sub orice formă, ţin atât de flerul poliţistului cât şi de cunoştinţele pe care le deţine în acest

domeniu.

Astfel, există câteva metode empirice de a identifica o serie şasiu modificată, după cum urmează:

4.1. - Metoda acetonei. Se umezeşte o bucată de cârpă din bumbac sau vată cu acetonă şi se tamponează

uşor pe suprafaţa de tablă pe care este poansonată seria şasiu. Dacă vopseaua este originală aceasta nu trebuie

să se dizolve. Dacă vopseaua se îndepărtează uşor atunci putem concluziona că s-a intervenit asupra serie

şasiu şi a fost ulterior revopsită. Atenţie la seriile şasiu ale autovehiculelor care sunt vopsite de către fabricant

cu vopsele ecologice pe bază de apă şi nu de lac. În acest caz, la aplicarea acetonei, şi vopseaua originală se

îndepărtează uşor; Important: înainte de folosirea acetonei, e recomandabil să fotografiaţi starea originală a

seriei. Vopselele binare, moderne nu pot fi şterse cu ajutorul acetonei.

4.2. - Metoda lovirii cu pixul a seriei şasiu. Se compară zgomotul emis de lovirea superficială a suprafeţei

pe care este poansonată seria şasiu cu o altă suprafaţă de tablă a autovehiculului supus controlului. Prin

această metodă pot fi identificate acele serii şasiu modificate prin suprapunerea unei alte tăbliţe cu o altă serie

şasiu peste cea reală. În acest sens sunetul scos ar trebuie să fie mai înfundat decât cea de pe tablă. Metoda

este greu de aplicat iar reuşita ei este interpretabilă în rândul experţilor;

4.3. - Metoda magnetului. Se aplică o bucată de magnet peste seria şasiu. Dacă acest magnet nu manifestă

reacţia de atragere la fel ca la restul tablei autoturismului atunci există posibilitatea ca seria şasiu să fi fost

tratată cu diferite soluţii şi acoperită cu chit care îngreunează atracţia magnetului. Chitul pe seria şasiu poate fi

aplicat ca urmare a manipulării şeriei şasiu. Atenţie însă la autoturismele care au în compoziţia tablei mai

mare concentraţie de aluminiu care nu reacţionează la magneţi (ex. Audi TT).

Mai există şi metode tehnice de depistare a seriilor şasiu modificate după cum urmează:

4.4.- Metoda oglinzii. Este o metodă sigură care dă rezultate la autovehiculele a căror serie şasiu este

poansonată într-un loc care să permită vizualizarea reversului tablei pe care se află seria şasiu (ex.

Volkswagen, Audi, Skoda, Seat, Volvo, Nissan, Renault, etc.). Cu oglinda se citesc impresiunile lăsate de

seria şasiu pe spatele tablei unde este aplicată iar ele trebuie să coincidă cu caracterele existente în partea

dinfaţă. În caz contrar avea de-a face cu un caz de modificare a seriei şasiu.

4.5. - Metoda cititorului de grosime a vopselei. Acest dispozitiv se află în dotarea punctelor de trecere a

frontierei rutiere de la graniţă cu Republica Moldova şi funcţionează având la bază calculul distanţei de la

tabla autovehiculului (metal) până la suprafaţă indicând astfel, cu precizie nanometrică, grosimea vopselei. În

mod normal grosimea vopselei trebuie să fie la fel pe toată suprafaţa autoturismului, cu oscilaţii foarte mici.

Astfel că, valoare de grosime a vopselei trebuie să fie la fel cu cea de pe seria şasiu. În caz contrar avem

aplicată peste seria şasiu o altă vopsea mai groasă sau chit care maschezează o intervenţie survenită asupra ei.

Atenţie la seriile şasiu care sunt aplicate pe tablă/metal crud/ă, nevopsite, unde aparatul nu ajută (seriile şasiu

poziţionate pe lonjeron).

4.6. - Metoda cititorului seriei şasiu din computerul autovehiculului. Acest dispozitiv neconvenţional, folosit

de obicei în service-urile auto, este util pentru poliţiştii de frontieră pentru că acesta iteroghează softul

computerului de bord al autovehiculului şi îi citeşte seria şasiu prin cuplaj la mufa de service de tip OBD II.

Această metodă funcţionează la autovehiculele fabricate, de regulă, după anul 2005, pentru că acestea au, în

majoritate, memorată în calculatorul de bord, seria şasiu reală.

41

SECVENŢA LOGICĂ – FINAS

Cea mai uzitată metodă pentru schimbarea identităţii unui autovehicul este aşa-numita metodă a

„traficului cu auto avariate‖. Infractorul cumpără un autovehicul ireparabil, primeşte documentele de

înmatriculare originale, căruia îi decupează seria şasiului şi îi demontează plăcuţa de identificare. Apoi, caută

un autovehicul de aceeaşi marcă, tip, culoare, an de fabricaţie, pe care îl fură şi îl substituie cu datele celui

avariat. Odată pregătit în acest mod, autovehiculul cu date tehnice false va fi vândut în străinătate sau

înmatriculat. O astfel de operaţie este, teoretic, nedepistabilă la prima vedere.

Foarte frecvent însă, infractorul face o gravă greşeală, care poate fi depistată de către poliţie, utilizându-

se echipamentul FINAS [Sistem de Evaluare şi Identificare a Autovehiculelor] sau metoda "logical

sequence" – secvenţă logică. Fabricarea componentelor unui autovehicul (ex: geamuri, centuri de siguranţă,

părţile de plastic, scrumierele etc.) are loc la scurt timp înainte de asambalarea autovehiculului (nu mai mult

de trei luni), fapt cunoscut sub denumirea de „Producţie la timp‖.

Aşadar următoarele date, trebuie să urmeze logic, una după alta: Data de fabricaţie a componentelor individuale;

Data de livrare a motorului autovehiculului;

Data primei înmatriculări, în conformitate cu documentele de înmatriculare ale autovehiculului.

Hoţii de autovehicule fură de obicei, autovehicule de fabricaţie recentă ale căror subansamble noi le ataşează unor serii

de şasiu aparţinând autovehiculelor mai vechi.

FINAS depistează data de fabricaţie a autovehiculului în cauză şi modelul comercial exact (ex.Passat).

Autovehiculul este verificat d.p.d.v al coerenţei datelor, utilizându-se data de fabricaţie furnizată de FINAS şi datele de

fabricaţie ale componentelor individuale. Astfel, un autovehicul fabricat în 1997 nu poate avea componente produse în

februarie 1998.

ale autoturismelor

(exemple): Centurile de

siguranţă

42

Parbriz

...... 1

6 Ianuarie

2016

..... 1

6

Februarie

2016

.... 1

6

Martie

2016

...

1

6

Aprilie

2016

.. 1

6

Mai 2016

. 1

6

Iunie

2016

1

6

...... Iulie 2016

1

6

..... August

2016

1

6

.... Septembr

ie 2016

1

6

... Octombri

e 2016

1

6

.. Noiembri

e 2016

1

6

. Decembri

e 2016

TIPURI DE PLĂCUŢE ŞI TIPURI DE PLĂCUŢE AUTOADEZIVE Producătorii echipează toate autovehiculele cu plăcuţă de identificare sau cu plăcuţă – etichetă.

Ele pot fi fixate cu nituri, şuruburi sau cu adezivi.

Excepţie: Pentru autovehiculele exportate în Austria nu este obligatorie plăcuţa de identificare (Legea

austriacă pentru autovehicule).

Astfel, autovehiculele VW, Audi şi Porsche sunt exportate în Austria fără plăcuţă de identificare.

Plăcuţele de identificare nu sunt standardizate şi modul de prezentare a acestora variază în funcţie de

producător. Mai multe informaţii puteţi găsi în capitolele dedicate identificării autovehiculelor.

În general, fiecare plăcuţă de identificare trebuie să conţină următoarele date:

Seria de şasiu;

Producătorul autovehiculului;

Greutatea totală şi greutatea suportată de osii.

Excepţie: Autovehiculele dedicate pieţei austriece care au plăcuţă de identificare (ex. Daimler-Chrysler şi

BMW). Aceste autovehicule au o cratimă în locul definirii relative la greutate.

Plăcuţele metalice. Urmele (zgârieturile) din jurul niturilor conduc la suspiciunea că plăcuţa de identificare a

fost înlocuită. Modificările la plăcuţele de identificare sunt, în general, efectuate asupra seriei de şasiu

Datele pot fi

furnizate în 2

moduri diferite, pe

eticheta centurii: 41

1993 = a 41-a

săptămână din

1993; 10.1993 =

Octombrie 1993 sau

în clar: 04.09.96

43

(ultimelor 6 cifre). Schimbările executate pe plăcuţele colorate, cu negru sau maro (culoarea originală) sunt

realizate cu o vopsea care poate fi ştearsă cu nitro sau acetonă.

Important! În prealabil, trebuie efectuată documentarea.

Intervenţiile făcute asupra plăcuţelor nevopsite pot fi, în mod normal, observate la curăţarea acestora.

Plăcuţele adezive. De câţiva ani, marea majoritate a producătorilor de autovehicule utilizează folii adezive,

drept plăcuţe de identificare a autovehiculelor. Dacă avem de-a face cu încercări de înlocuire, aceste plăcuţe

sunt realizate astfel încât este imposibilă refolosirea lor la alte autovehicule.


Laurențiu Gabriel CÎRSTEA

44

DROGURILE – SURSĂ DE FINANȚARE A TERORISMULUI

Considerații generale privind fenomenul traficului și consumului de droguri

Problema traficului şi consumului de droguri nu a apărut în contemporaneitate, nu este un fenomen

recent, care s-a născut brusc şi a cunoscut o evolutie explozivă. Consumul de droguri a apărut odată cu

existenţa omului ca fiinţă raţională. Deşi aceste substanţe prezintă încă un punct de atracţie pentru cercetători

din punct de vedere ştiinţific, ele reclamă şi o schemă de măsuri pentru combaterea traficului lor ilicit, măsuri

care nu-şi ating scopul urmărit decât într-o mică măsură.

Cercetările arheologice efectuate, precum şi studiile întreprinse au arătat că produsele folosite de vraci,

vrăjitori şi de şamani erau obţinute din plante sau de la diverse animale, multe dintre ele cunoscute şi în zilele

noastre. Aceste plante, din care se preparau diversele droguri, erau utilizate în funcţie de scopul urmărit.

Deşi din antichitate se atrăgea atenţia asupra dependenţei pe care o dădea, opiumul era preferat în

continuare în scopuri medicale. Consumul de opiu devine foarte mare în China în timpul dinastiei Ming,

favorizat şi de prezenţa portughezilor în portul Canton.

Pătrunderea drogurilor în lumea arabă şi consumul acestora, au născut puternice dispute, care s-au

încheiat prin încriminarea acestuia, măsură care n-a avut însă efecte remarcabile în practică. Un decret din

1799 al lui Napoleon Bonaparte, considerat istoric, a interzis pe întreg teritoriul Egiptului consumul de lichior

preparat din florile plantei denumită haşiş.

Şi pe continentul european drogurile şi efectele sale şi-au făcut simţită prezenţa. Acestea au fost folosite

atât ca medicament, afrodisiac dar şi ca o modalitate de a înlătura adversarii. Cel mai folosit drog a fost opiul

care a fost utilizat, de exemplu, pentru suprimarea unor adversari politici de către Papa Alexandru al IV-lea

care împreuna cu copii săi – Cezar şi Lucreţia Borgia – va ridica crima la rang de politică de stat.

Instabilitatea politică şi militară, precum şi sărăcia în care se află populaţia a permis traficanţilor de

droguri să stăpânească şi zona cunoscută deja sub denumirea de „Semiluna de aur‖, ce cuprinde Afganistanul,

Pakistanul şi Iranul. Aici populaţia seminomada, care se bucură de obţinerea unor venituri sigure din traficul

ilicit de droguri, cultivă pe suprafeţe mari macul opiaceu şi canabisul pe care traficanţii le transformă în

renumita „heroină persană‖.

De altfel, nici o parte a globului pământesc unde situaţia geografică şi social-politică au permis, nu a

scăpat de prezenţa narco-traficanţilor care la preţuri mici reuşesc cultivarea şi transformarea culturilor în drog

propriu-zis pentru consum, după care îl comercializează la preţuri exorbitante, profiturile fiind fabuloase.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au cunoscut acţiunea farmaceutică, toxică şi curativă a anumitor

plante care conţin stupefiante pe care le-au folosit în scop terapeutic sau în activitatea mistico-religioasă.

Odată cu dezvoltarea societăţii şi înflorirea ştiinţei se amplifică chimia alcaloizilor iar ca urmare se obţin

unele substanţe cu efecte mult mai puternice decât plantele din care provin, fapt care a impulsionat şi traficul

de stupefiante. Intuind posibilitatea de câştig fără muncă şi exploatând slăbiciunile fiinţei umane anumiţi

indivizi s-au lansat în una din cele mai nocive afaceri, cea cu stupefiante contribuind în acest fel la dezvoltarea

traficului ilicit de stupefiante.

Secolul XX nu cunoaşte schimbări radicale cu privire la atitudinea populaţiei faţă de droguri. În

continuare acestea sunt folosite în scopuri medicale, fiind rare ocaziile în care erau utilizate de către

toxicomani prin înşelarea unor farmacişti. În a doua jumătate a secolului, intensificarea traficului ilicit de

stupefiante în lume nu a afectat în mod deosebit ţara noastră, mai ales din cauza controlului strict exercitat de

regimul comunist. Acea perioada a făcut ca ţara noastră să fie o ţară de tranzit, fără a fi cunoscută aici o piaţă

de desfacere a drogurilor. Modificările majore au survenit după evenimentele din decembrie 1989, când

teritoriul ţării noastre a fost folosit mai întâi ca verigă în transporturile ilegale din Orient către Occident, după

care a devenit piaţa de desfacere.

Traficul ilicit de droguri si terorismul

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 indreptate asupra SUA au determinat o reorientare a modului

de abordare a problematicilor referitoare la terorism si traficul de droguri, fenomene infractionale majore care

afecteaza societatea începutului celui de-al treilea mileniu. Analiza ulterioara a datelor cu privire la cele

petrecute la acea dată, precum si a celor cu privire la alte evenimente majore determinate de actiuni ale

45

gruparilor teroriste a evidentiat existenta unor interferente intre terorism si traficul de droguri, ceea ce a facut

ca notiunea de narco-terorism sa-si gaseasca tot mai mult locul in explicitarea fenomenelor majore ce definesc

actualul context socio-politic international.

Termenul narco-terorism defineste derularea unor activitati organizate si puse in practica de grupari

teroriste, grupari care, direct sau indirect, sunt implicate in traficul de droguri, banii rezultati, partial sau

integral, fiind folositi pentru finantarea activitatilor respective.

Datele statistice si analiza derularii unor activitati criminale majore evidentiaza o serie de legături între

traficul de droguri si alte forme de manifestare a criminalitatii organizate, precum jocurile ilegale de noroc,

prostitutia, traficul ilegal cu arme etc.. Legaturile dintre diferite activitati criminale sunt determinate de faptul

ca gruparile implicate in acest gen de activitati adesea interactioneaza, mai ales sub aspect teritorial.

Conexunile dintre traficul de droguri si violenta în general bine cunoscute, intrucat alterarea functiilor la

nivel mental in ceea ce-i priveste pe toxicomani, conduce, de cele mai multe ori, la comportamente

iresponsabile si violente, dar legatura cu terorismul este mult mai complexa si vizeaza, pe langa posibilul

consum de droguri din partea teroristilor (mai ales a celor sinucigasi), finantarea activitaţii acestora, in

conditiile in care din traficul de droguri se obţin, relativ usor, mari sume de bani.

In fapt, posibilitatea unor legaturi stabile intre gruparile criminate si cele teroriste nu constituie o noutate,

in multe situatii, chiar daca fenomenele respective au fost investigate separat, au fost stabilite o serie de

interferenţe intre acestea, noul mod de abordare impus dupa evenimentele din septembrie 2001 conferind o cu

totul alta dimensiune fenomenelor respective si relaţiilordintre ele.

Globalizarea a determinat „o schimbare la faţa" a modului de derulare a activitaţilor specific

criminalitatii organizate, valorificarea avantajelor oferite de tehnologie, finanțe, comunicaţii si transporturi, in

stradania de acoperire eficientă a acestor activitaţi, transformând liderii grupărilor ce le derulează în adevaraţi

"antreprenori ai crimei organizate". In aceste condiţii, ameninţarea pe care o reprezinta marile grupari

criminale implicate in traficul de droguri, care operează la nivel regional sau international, este cu atat mai

evidenta, finanţarea terorismului cu bani proveniti din traficul de droguri trecând din sfera posibilului in cea a

certitudinii.

Unul dintre cele mai relevante exemple in acest sens il constituie cazul celebrului „antreprenor al crimei

organizate columbiene", Pablo Escobar, liderul Cartelului de la Medellin, care, in ultimele doua decenii ale

secolului trecut, a controlat comeţul cu cocaina la nivel mondial. Initial un oarecare infractor stradal, prin

implicare in traficul cu cocaina si punerea in valoare a vocatiei de lider, respectivul a ajuns relativ repede sa

dicteze in comerţul cu acest drog, context in care a reusit să-si creeze o avere imensa care l-a situat in randul

celor mai bogati oameni din lume.

Utilizand imensa putere financiara de care dispunea, Pablo Escobar a reusit, prin coruperea unor

functionari de rang inalt ai statului, columbieni si americani, sa exercite controlul asupra unor structuri cu

putere de decizie si aplicare a legii din Columbia si SUA, avand in vedere asigurarea protectiei cartelului pe

care-l conducea si acoperirea activitatilor ilegale in care acesta era implicat, precum si asigurarea legitimitatii

banilor proveniti din traficul de droguri, prin introducerea lor in diverse activitati legale derulate in cele doua

state.

Prin utilizarea acelorasi mijloace de presiune, dublate de o serie de asasinate in randul unor politicieni,

reprezentanti ai justitiei sau politisti, Pablo Escobar a reusit sa temporizeze adoptarea si punerea in practica a

legii care prevedea posibilitatea extradarii in SUA a cetatenilor columbieni implicati in traficul de droguri.

Toate acestea, precum si organizarea si punerea in practica in anul 1989 a unui atentat cu bomba asupra

unei curse apartinand liniilor aeriene AVIANCA au determinat o reacţie dura din partea autoritatilor

columbiene si americane, inceputul ultimei decade a secolului trecut marcand declansarea unei adevarate

vanatori a membrilor Cartelului de la Medellin, care a culminat cu impuscarea lui Pablo Escobar in anul 1993

si destructurarea gruparii pe care o coordona.

Desi nu a existat o legatura directa intre Cartelul de la Medellin si o grupare terorista consacrata, in

ultima perioada a existentei sale acesta, ca urmare a modalitatilor de actiune utilizate, devenise practic o

grupare terorista (oficial nu a beneficial de acest atribut), Pablo Escobar fiind un precursor al

narcoterorismului, care folosea puterea sa financiara in vederea promovarii si impunerii ambitiilor politice,

apeland la practici deosebit de violente, specifice gruparilor teroriste.

Exemplul prezentat se poate constitui intr-un element de legatura in evolutia celor doua fenomene

infractionale majore, traficul de droguri si terorismul international, spre ceea ce numim, in contextul actual,

narco-terorism.

46

Datele pe care le detinem nu pot sa evidentieze o implicare directa a gruparilor teroriste in toate

activitatile specifice traficului de droguri (cultivare, productie, stocare, transport, distributie etc.), existand o

serie de particularitati specifice fiecarui caz in parte, dar ne conduc spre dovezi ale existentei unei dirijari a

banilor proveniti din traficul de droguri spre gruparile teroriste. Probarea acestei ultime afirmatii este dificil de

realizat, fiind practic imposibil de "marcat" banii care provin din traficul de droguri si sunt utilizati de

gruparile teroriste, mecanismele fmanciare utilizate pentru aceste operatiuni fiind deosebit de sofisticate,

derulandu-se de multe ori cu ajutorul unor sisteme financiare neconventionale (hawala), ce au la baza o serie

de traditii, convingeri religioase si simpatii manifestate in plan politico-cultural.

Analizand conexiunile dintre traficul de droguri si terorism este necesar sa evidentiem diferentele pe

care le presupune violenta asociata traficului de droguri si cea specifica narco-terorismului.

In ceea ce priveste violenta generata de traficul de droguri, aceasta se poate manifesta in randul

consumatorilor, ca urmare a alterarii functionarii normale a mecanismelor specifice organismului uman, sau

are ca tinte pe cei care produc perturbatii de orice fel activitatilor de trafic propriu-zise (Productia, transportul,

distributia etq.) ambele directii de manifestare (conflicte intre toxicomani, conflicte intre grupari rivale,

conflicte intre traficanti si autoritati etc.) fiind intalnite zilnic, la vedere, si afectează la scara mica ambientul

social.

In opozitie cu această situatie, terorismul presupune actiuni violente, motivate public, premeditate, cu

impact major asupra ambientului social si sunt indreptate asupra unor „tinte necombatante‖, cei care le pun in

practica fiind, in cele mai multe cazuri, "invizibili".

Daca implicarea grupărilor teroriste in toate etapele ce definesc traficul de droguri este aproape exclusă,

se constata ca acestea pot fi prezente mai mult in ceea ce inseamna asigurarea unei protectii in legatura cu

transportul drogurilor, depozitarea temporara, tranzitarea unei anumite regiuni, activitatea de productie in

locatiile special amenajate, distributia într-o anumita regiune etc.. Dupa cum se poate constata, acest gen de

activitati nu presupune manipularea drogurilor, dar sunt activitati care, in baza unor taxe de protectie, pot

asigura fonduri pentru sustinerea gruparii teroriste aflata în discuţie.

0 alta modalitate practicata de gruparile teroriste pentru obtinerea fondurilor necesare o constituie

perceperea de taxe de la conationali sau simpatizati care sunt implicaţi in traficul de droguri, in schimbul

trecerii sub tacere a acestor activitati (mai ales in situatiile in care traficantii se afla in afara teritoriului

national), situatie ce nu implica efectiv gruparea terorista respectiva in derularea traficului de droguri.

De asemenea, liderii unor grupari implicate în traficul de droguri pot decide să sustina financiar

activitatile unor grupari teroriste care lupta pentru o cauza împartasita si de traficanti, legatura fiind de natura

ideologico-culturala.

In acest context, devine din ce în ce mai clar faptul ca elementul de legatura dintre traficul de droguri si

terorism ramane banul, dezvoltarea unor conexiuni de profunzime între cele doua fenomene infractionale

intrând in domeniul cazurilor particulare.

Un exemplu în acest sens îl constituie activitatile gruparilor insurgente din Columbia şi

Burma, Armata Forţelor Revolutionare din Columbia (FARC) şi, respectiv, United Wa State Army (UWSA),

ce provin din structuri politice de orientare socialista,ce au activat legal in tarile respective.

În prezent acestea, fiind în afara legii, lupta impotriva autoritatilor pentru instaurarea unei noi puteri

politice, deruland activitati armate, inclusiv din cele specifice arsenalului gruparilor teroriste, avand ca

principala sursa de finantare traficul international de droguri in care sunt implicate in mod activ.

0 alta situatie este cea a gruparilor teroriste care activeaza In Orientul Mijlociu (Hamas, Hezbollah etc.),

fara a exista dovezi concludente privind implicarea lor intraficul international de droguri, dar care folosesc ca

surse de finantare fonduri ce provin, in mod direct sau indirect, din traficul de droguri, legaturile stabilite în

plan ideologic şi cultural intre liderii acestora şi cei ai unor grupari implicate în traficul de droguri fiind

determinante.

În mod asemanator a fost finantat şi Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), mişcare politica

revoluţionara a etnicilor kurzi înfiintata în anul 1974, care, în perioada anilor '80, a initiat o serie de activitati

teroriste, existand indicii ca finantarea acestora a fost sustinuta de puternicele familii kurde implicate in

traficul international cu heroina, mare parte a membrilor acestora fiind simpatizanţi ai PKK, dar nu participau

direct la derularea activitatilor teroriste.

Complexitatea situatiei din Afganistan şi faptul ca o serie de exponenţi ai gruparii teroriste Al Qaeda şi-

au gasit adapost in regiune au determinat pe multi sa afirme ca teroriştii sunt implicaţi în traficul cu heroina

afgana pentru a-şi asigura fondurile necesare existenţei şi continuarii luptei pentru cauza pe care au adoptat-o.

47

La aceasta a contribuit şi faptul ca guvernul afgan nu reuşeşte sa exercite un control real şi eficient asupra

intregului teritoriu, in anumite regiuni autoritatea liderilor religioşi fiind mult mai puternica, in contextul in

care o parte dintre aceştia au legaturi directe cu traficantii de droguri.

Prin urmare, au existat voci care au sustinut faptul ca Afganistanul este un Darco-stat, aspect

supradimensionat, in contextul in care guvernul afgan a intreprins o serie de masuri, fara precedent pe linia

asigurarii stabilitatii interne a statului şi a instaurarii ordinei de drept, procese aflate in curs de derulare, care

presupun in mod obiectiv şi o serie de compromisuri, eradicarea culturilor de mac şi stoparea traficului cu

heroina fiind deziderate cu un orizont temporar indepartat.

Amploarea acestor activitati justifica temerile comunitatii internationale, fiind evident ca banii proveniti

din droguri joaca un rol important in sustinerea luptei intreprinse de diverse grupari locale impotriva

guvernului afgan şi a prezentei militare straine, in contextul in care acestea nu dispun practic de prea multe

alternative de finantare. Se estimeaza ca la nivelul anului 2003, gruparile care desfăsurau actiuni armatepe

teritoriul afgan, multe avand exponenti ai talibanilor sau ai gruparii Al Qaeda, au beneficiat pentru propria

finantare de peste 150.000.000 $ proveniti din traficul de droguri.

Nu exista date certe cu privire la implicarea acestor grupari in traficul de droguri,dar serviciile de

informatii britanice şi americane au obtinut o serie de elemente care certifica existenta unor legaturi stabile,

bine conturate, intre exponentii acestor grupari şi liderii celor implicate in traficul de droguri,

aspecte1e ideologico-culturale fiind determinante in initierea şi mentinerea lor.

Tot in plan informativ s-a conturat faptul canationalistul afgan Haji Juma Khan este principalul

coordonator al traficului cu heroinăafgană dispunand de o infrastructura care-i permite sa traficheze heroina,

prin Pakistan, spre principalele piete europene şi sa furnizeze arme gruparilor teroriste care actioneazape

teritoriul afgan, aflandu-se in legătura directa cu liderii acestora.

Aspectele prezentate vin sa confirme faptul ca traficul de droguri poate constituiuna dintre principalele

surge de finantare a terorismului international, dar nu există dovezi evidente privind implicarea gruparilor

teroriste in traficul de droguri. Elementul de legătura intre traficantii de droguri şi terorişti ramane banul,

modalitatile in care se realizeaza efectiv finantarea acestora din urma fiind de o mare diversitate şi

complexitate, proces in care spalarea bani lor proveniti din vanzarea drogurilor joaca un rol deosebit de

important.

Finantarea gruparilor teroriste se poate realiza fie direct, cu bani proveniti din activitati specifice

criminalitatii organizate, dintre care traficul de droguri şi perceperea unor taxe de protectie sunt dintre cele

mai reprezentative, fie cu bani rezultati din activitati legale amorsate şi intretinute in multe situatii cu bani

obtinuti ilegal in urma unor activitati de natura criminala, precum şi din donatii ale unor simpatizanti.

Trebuie avut in vedere faptul ca finantarea unei actuni teroriste nu presupune sume foarte mari de bani

(actiunea din 11 septembrie 2001 nu a ridicat costurile la mai mult de 500.000 $), dar finantarea unei

grupari teroriste presupune existenta unor importante sume de bani care sunt dirijate pentru organizarea

activitatilor, recrutarea de noi membri, antrenarea şi echiparea acestora şi, in final, finantarea operatiunilor.

In paralel, marile grupari teroriste investesc importante sume de bani in campanii mediatice, actiuni de

influentarea unor lideri politici şi derularea unor proiecte in plan social menite sa atraga noi simpatizanti.

In acest context, gruparile criminale sunt permanent preocupate pentru a gasi surse de finantare cat mai

stabile, un rol important in aceasta directie jucandu-l derularea directa, dar mai ales prin intermediari

(simpatizanti), a unor activitati economice care sa le asigure veniturile necesare şi sa mascheze provenienta

initiala a banilor rezultati din activitati ilegale. Pentru aceasta gruparile teroriste apeleaza la experti financiari

care activeaza in cadrul unor firme special create, deruland o serie de tranzactii prin

intermediul mai multor firme fantoma, ceea ce le asigura introducerea banilor in circuitul legal. Tot prin

intermediul acestor firme sunt reciclati şi banii obţinuti de gruparile teroriste in urma unor donatii venite de la

simpatizanti sau a colectarii unor taxe deprotectie, casele de schimb valutar aflate sub controlul direct sau

indirect al gruparilor teroriste jucand un rol deosebit de important in aceste activitati.

0 alta practica pentru efectuarea unor plati, uzitata mai ales in Orientul Apropiat şi cel Mijlociu, vizeaza

folosirea sistemelor financiare informale (hawala), care se bazeaza pe existenta unui lant de brokeri ce

realizeaza tranzactii cu bani, cash in baza unor conventii preexistente, intre aceştia fiind stabilita şi

indelungata cooperare bazata pe relaţii de incredere ce ţine, in general, de legaturile de rudenie dintre ei. De

asemenea, pot fi folosite şi bancile islamice, care opereaza mai ales in Asia şi Africa, a căror functionareare la

baza strict legea islamică ceea ce implica inexistenta unor norme de prevenire a spalarii banilor şi a

controalelor executate de autoritatile fiscale ce opereaza in aceasta directie.

48

Intrucat, la nivel international, au fost declanşate o serie de mecanisme menite sa identifice şi sa blocheze

sursele de finanţare a gruparilor teroriste, acestea incearca sa se detaşeze cat mai mult de activitatile ilegale

care pot intra in vizorul autoritaţilor, sens in care apeleaza la intermediari, mai ales din randul simpatizantilor

conationali care locuiescde mai multa vreme in strainatate şi nu au intrat in nici un fel in atentia autoritatilor.

Acest aspect de relativa noutate ingreuneaza şi mai mult sarcina autoritaţilor pe linia depistarii şi blocarii

surselor de finantare a gruparilor teroriste, devenind din ce in cemai clara necesitatea derularii unor actiuni de

cooperare la nivel regional şi international, sustinute de aportul discret, dar eficient, al serviciilor de

informaţii.

Incercarile de limitare şi chiar interzicere a productiei şi consumului de droguri a intampinat o serioasa

opozitie determinata atat de considerente de ordin cultural, cat mai ales de considerente de ordin

economic, satisfacerea cererii şi valorificarea ofertei determinand aparitia primelor nuclee ale gruparilor

criminale specializate in traficul de droguri. Masurile cu privire la traficul şi consumul de droguri, adoptate

treptat, la nivel regional şi ulterior international, de autoritatile din majoritatea statelor lumii au determinat,

pentru punerea lor in practica, crearea unei adevarate infrastructuri institutionale şi dirijarea unor importante

fonduri pentru functionarea acesteia, putandu-se vorbi la ora actuala de un adevarat razboi declanşat impotriva

traficului şi consumului de droguri.

Rezultatele tuturor acestor masuri sunt greu de evaluat, in ciuda unor succese de moment, fenomenele

traficului şi consumului de droguri derulandu-se in continuare cu intensitate crescuta, eliminarea unor

furnizori de droguri de pe pietele internationale ale toxicomanilor generand, pentru satisfacerea cererii,

aparitia altora sau intensificarea activitatii celor deja existenti.

Cateva exemple in acest sens vizeaza mutatiile survenite in ceea ce priveşte productia de heroina in

state cu traditie in domeniu, precum Tailanda şi Pakistan, scaderea nivelului acesteia ca urmare a

masurilor dure adoptate de autoritatile locale, cu sprijin international, fiind compensata de creşterea productie

in Afganistan şi mentinerea la un nivel ridicat in Burma. 0 situatie asemanatoare se intalneşte şi in America de

Sud, unde scaderea productiei de cocaina in Bolivia şi Peru, determinata de masurile intreprinse

de autoritati, a fost compensata de creşterea acesteia in Columbia, dar şi de aparitia unor mici producatori in

tarile vecine care anterior nu erau cunoscute in acest domeniu. Acolo unde aceste compensari nu s-au putut

face printr-o contrabalansare a productiei la nivel regional, a aparut in mod natural, guvemata de legea cererii

şi ofertei, alternativa drogurilor sintetice.

In fapt, toate aceste contrabalansari asigura la nivel global o pastrare a echilibrului dintre cerere şi oferta,

in conditiile in care interesele de natura financiara ce se regasesc in spatele traficului de droguri

determina exercitarea unor presiuni deosebite pentru perpetuarea fenomenului. In aceste conditii se

ridica din ce in ce mai des problemaeficientei luptei impotriva traficantilor de droguri, in contextul

in care, eradicareafenomenului s-ar realiza de la sine daca ar disparea cererea. Sigur ca aceasta solutie este

imposibil de materializat, dar in ultimii ani, la nivel international, s-a alocat o tot mai mare atentie, precum şi

fondurile necesare, diminuarii cererii de droguri la nivel mondial, un rol important in acest sens avandu-l

educatia populatiei, in general, şi a consumatorilorde droguri in particular.

O solutie mult mai indrazneata, insa, incepe sa se intrevada din ce in ce mai mult şi vizeaza abordarea

intr-o maniera mult mai relaxata din punct de vedere legal aconsumului unei anumite categorii de

droguri, asemanator consumului de alcool şi tutun.

Aceasta solutie vizionara capata din ce in ce mai multi adepti, mai ales la nivel european,"modelul

olandez" fiind tot mai des evocat ca o reuşita in domeniu.

Un prim pas in aceasta directie l-a constituit impartirea drogurilor in doua mari categorii - droguri

putemice şi droguri uşoare, functie de efectele pe care le genereaza asupra organismului uman şi inducerea

starii de dependenta. O prima consecinta a acestui demers a constituit-o faptul ca, din punct de vedere al

raspunderii penale, in multe state europene, consumul individual de droguri uşoare, cu referire expresa la

consumul de cannabis, beneficiaza de o oarecare toleranta, mergand pana la permiterea consumului in locatii

şi conditii bine definite, in tari precum Olanda, Elvetia, Marea Britanie etc..

Consumul de droguri in randul tinerilor şi mai ales in randul copiilor este o prioritate in raport cu cel in

randul adultilor, consumul de droguri uşoare este de mai mic interes decat consumul de droguri putemice,

consumul de droguri in grup şi in locuri publice este o prioritate in raport cu cel individual şi in

locuri private, consumulo cazional de droguri nu prezinta acelaşi interes precum consumul

sistematic sau dependenta de droguri etc..

49

Daca in problema consumului de droguri, din punct de vedere legal, se poate vorbi deja de un tratament

diferentiat in ceea ce priveşte tipurile de droguri folosite şi contextul in care se utilizeaza acestea, referitor la

traficul de droguri abordarea este tranşanta şi se deruleaza strict in parametrii stabiliti de legea penala, fiind

luate in discutie atat implicatiile directe, cat şi cele indirecte generate de materializarea fenomenului.

In acest sens, trebuie avut in vedere, in primul rand, activitatile de spalare a bani lor proveniti din traficul

de droguri, precum şi posibilitatea utilizarii, cel putin a unei parti a acestora, pentru finantarea altor activitati

ilegale, de natura criminala, inclusiv terorismul international.


Claudio COSTACHE Ioan-Claudio COSTACHE

Ioan-Claudio COSTACHE

I

50

IDENTIFICAREA ELEMENTELOR DE SIGURANȚĂ ALE DOCUMENTELOR DE CĂLĂTORIE,

DE IDENTITATE ȘI ALE ALTOR ACTE OFICIALE

1. Aspecte introductive

În contextul internaţional actual toate ţările au adoptat măsuri de siguranţă cu privire la confecţionarea şi

asigurarea inviolabilităţii documentelor de călătorie la acţiunile chimice şi mecanice. Aceste elemente sunt

destinate să ateste autenticitatea unui document de călătorie.

Autenticitatea, ca trăsătură necesară a unui act de călătorie, impune ca acesta să fie eliberat de un organ

competent conform dispoziţiilor legii, iar forma şi conţinutul său să reflecte cerinţele legislaţiei interne şi

uzanţele internaţionale în domeniu.

Statele, conform normelor în materie, în mod tacit sau expres, prin intermediul unor convenţii, şi-au asumat

obligaţia de a transmite ţărilor cu care întreţin relaţii diplomatice, consulare sau de altă natură, modelele

documentelor de călătorie puse în uz pentru proprii cetăţeni sau pentru alte categorii de persoane.

Obligaţia de a stabili autenticitatea documentelor de călătorie prezentate pentru control şi dacă acestea

aparţin persoanelor în cauză, revine personalului din cadrul poliţiei de frontieră care îşi desfăşoară activitatea

în punctele de trecere a frontierei. Acest personal trebuie să posede cunoştinţeşi deprinderi care să-i permită să

stabilească în mod operativ valabilitatea documentelor de călătorie şi să descopere orice fals privind

identitatea persoanelor care intenţionează să treacă frontiera în mod ilegal.

Principalele măsuri de siguranţă vizează:

a) securizarea coperţilor – confecţionareacoperţilor dintr-un material special, realizarea imprimeurilor

prin diferite metode şi lipirea coperţilor (caşerarea, forzaţul);

b) securizarea hârtiei - realizată prin modificări ale pastei hârtiei şi prin filigranare, denumită securitate

pasivă sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, planşete fluorescente, ori a unor fire de

securitate, inclusiv asigurarea unui fond de protecţie, operaţie denumită securitate activă;

c) securizarea fotografiei – modul de realizare a fotografiei, de ataşare/imprimare şi alte elemente de

siguranţă care o însoţesc (dimensiuni, formă, locul dispunerii, suprapunerea cu alte elemente de securizare

etc.);

d) imprimarea de securitate - concepută în funcţie de natura imprimării (tipografică sau heliogravură) şi prin

grafismul elementelor imprimate (linii, spirale etc.) realizate într-o formă deosebit de variată;

e) laminatul de plastic – utilizarea diferitelor tipuri de laminate şi însoţirea acestora de imagini, impresiuni

fluorescente, perforaţii, crestături etc. (toate realizate în laminat);

f) imagini – acestea pot fi înserate atât pe coperţi, cât şi pe filele informatizate, vize sau filele de interior ale

documentelor de călătorie (pot fi dintre cele mai diverse – vizibile în lumină normală, care reacţionează la UV

sau IR; imagini care se modifică funcţie de unghiul în care sunt privite, impresiuni fluorescente, elemente

fotocronice etc.);

g) perforaţiile – pot fi mecanice sau realizate cu laserul (de regulă, perforaţiile se utilizează pentru inserarea

seriei şi numărului documentului de călătorie);

h) broşarea – legarea documentelor de călătorie (cu fir special, cu bandă de plastic, prin capsare etc.).

Putem concluziona că măsurile de siguranţă sunt reprezentate de totalitatea procedeelor tehnice, chimice şi

tipografice, care se implementează în, sau pe materialele care se utilizează la confecţionareapaşapoartelorşi

vizelor, în vederea securizării acestora împotriva alterării şi contrafacerii.

2. Substraturi (hârtie şi polimeri)

Prin folosirea elementelor de siguranţă din hârtie se urmăreşte o mai bună securizare a documentelor de

călătorie. Aceste elemente se prezintă sub diferite forme, caracteristica lor comună fiind faptul că ele sunt

realizate în procesul de fabricare a hârtiei.

Hârtia de securitate

Un prim element de siguranţă în privinţa elementelor de securitate în hârtie este reprezentat de hârtia

documentului de călătorie. Hârtia este specială de o anumită grosime, elasticitate, compoziţie şi culoare.

51

Culoarea hârtiei prezintă diverse variaţiuni determinate de materialul folosit în pasta de celuloză cât şi de

coloranţii utilizaţi în procesul de fabricaţie. Elasticitatea este dată de materialul din care este compusă pasta de

celuloză, de substanţele auxiliare introduse în procesul fabricaţiei, precum şi de felul de prelucrare.

O caracteristică a hârtiei de securitate o constituie confecţionarea acesteia din bumbac. La expunerea la raze

ultraviolete nu prezintă fluorescenţă, spre deosebire de hârtia obişnuită care prezintă fluorescenţă în cazul

vizării acesteia în raze ultraviolete.

Culori care reacţionează în hârtie

Hârtia filei paşaportului poate fi tratată cu un strat cu particule reactive. În cazul ştersăturilor chimice aceste

particule „sângerează‖ şi în contact cu diferite surse de lumină devin vizibile ca puncte (pete) colorate.

Filigranul

Filigranul este cel mai vechi şi mai important element de securitate a hârtiei din documentele de călătorie şi

presupune reproducerea de imagini în hârtie prin variaţia densităţii şi grosimii acesteia pe timpul fazelor de

fabricare. El constituie un anumit motiv imprimat în hârtie, în relief, care poate fi mai gros sau mai subţire.

Fabricarea sa este o tehnică de papetărie.

Datorită proprietăţilor pe care le are fibra specială din compoziţia hârtiei reacţionează diferit la aceeaşi sursă

de lumină şi astfel imaginea obţinută are porţiuni mai întunecate sau mai deschise.

Filigranul poate fi observat ţinându-l în contralumină (lumină albă prin transparenţă):

unde hârtia este mai subţire (conţine mai puţine fibre) putem vedea mai multă lumină şi o imagine mai

clară;

unde hârtia este mai groasă putem vedea o imagine mai închisă deoarece porţiunile mai întunecate conţin

mai multe fibre.

Dacă schimbăm grosimea hârtiei în mod corespunzător putem produce o imagine (filigranul) care poate fi

vizibilă în mod clar în contralumină şi care nu poate fi îndepărtată din hârtie sau modificată deoarece este o

parte integrantă a hârtiei. Este greu de contrafăcut şi este recomandat de Interpol ca element de securitate în

documentele de călătorie.

Filigranul sub formă de text sau diferite semne, se introduce în hârtie în momentul în care acesta este în stare

fluidă.

Metode de fabricare a filigranului

a) Metoda suprafeţei plane de imprimare a filigranului

Filigranul se poate imprima în hârtie pe o suprafaţă plană sau rotundă. Pe suprafaţa plană se introduce hârtia

umedă iar deasupra acestei suprafeţe este acţionat un cilindru care are imprimat în el matriţa filigranului.

b) Metoda rotundă de imprimare a filigranului

În cazul acestei metode cilindrul cu matriţa este introdus şi presat într-un recipient în care se afla hârtie

lichidă iar apa datorită presării este împinsă afară din recipient.

Cilindrul este rotit moment în care hârtia, imprimată cu filigran este scoasă din recipient şi introdusă într-o

presă.

Filigranul din hârtia documentelor de călătorie este de mai multe tipuri:

dacă filigranul este reprezentat de linii subţiri prin care trece multă lumină, atunci avem un filigran liniar

(negativ);

dacă filigranul este reprezentat din mai multe linii prin care trece mai puţină lumină, atunci este vorba de

filigranul haşurat sau în relief;

se poate întâlni o combinaţie între filigranul liniar şi cel haşurat – cunoscută ca filigran combinat liniar -

relief (sau după caz, haşurat);

dacă filigranul în afară de liniile deschise şi închise la culoare mai conţine şi altfel de motive atunci este

vorba de filigranul cu motiv de portret;

filigranul cu două motive, deschise şi închise sau la cel cu motive de portret sunt realizate cu ajutorul

filigranului combinat;

mai multe forme ale filigranului deschise, închise şi cu motiv de portret.

Asupra filei în care filigranul nu este puternic nuanţat nu se tipăreşte datorită suprafeţei de hârtiei pentru o

mai buna vizibilitate.

Poziţionarea filigranului în fila documentelor de călătorie

Modalitatea de poziţionare a filigranului se realizează în funcţie de utilajul folosit pentru imprimare:

a) Metoda plană

52

Caracteristici:

scoate în evidenţă motive deschise şi închise la culoare ale filigranului;

fără impresiuni în relief, care nu sunt perceptibile tactil.

b) Metoda rotundă

Caracteristici:

motivul este nuanţat gradual de la închis spre deschis;

motivul este tridimensional, putându-se observa relieful, fiind perceptibil tactil.

Metode de recunoaştere a filigranului valabil

Observarea în lumină normală: în majoritatea cazurilor în lumina normală filigranul nu este vizibil. În

cazul filigranului produs prin metoda rotundă datorită reliefului se pot observa conturi ale filigranului.

Expunerea contra unei surse de lumină: în majoritatea cazurilor indiciile filigranului sunt observate atunci

când fila documentului este privită prin transparenţă.

Observarea la lumina din lateral: în cazul filigranului valabil la lumina din lateral iese în evidentă relieful

motivului. Părţile din motiv cu mai multe fibre au o nuanţă sclipitoare, iar cele cu mai puţine fibre sunt mate.

Examinarea în lumină cu raze ultraviolete: filigranul la lumina UV nu este vizibil datorită faptului că

filigranul este parte din hârtie. Filigranul nu trebuie să reacţioneze prin examinarea filei în lumină cu raze

ultraviolete.

Planşetele

Hârtia documentelor de călătorie poate fi asigurată cu ajutorul planşetelor, care sunt presărate în mod

aleatoriu pe traseul încă umed al hârtiei nefinisate. De cele mai multe ori planşetele sunt de formă rotundă.

Sunt realizate din diferite materiale şi pot fi de diverse culori, vizibile, fluorescente sau iridizante.

Planşetele cu reacţie chimică

Reprezintă solzi în hârtie care lucesc atunci când vin în contact cu o substanţă anumită.

Planşete care sunt vizibile numai în vizarea cu raze ultraviolete

Anumite planşete nu sunt vizibile cu ochiul liber în lumină naturală dar sunt vizibile în lumină ultravioletă.

Planşete iridizante

Sunt incluse în hârtia documentului. Sunt solzi coloraţi şi lucioşi. Dacă sunt copiaţi cu un copiator color

luciul nu poate fi reprodus şi lasă o urmă colorată. În cazul culorilor iridizante, toate culorile curcubeului sau

cele spectrale se întretaie.

Planşete vizibile în lumină naturală

Sunt planşetele din hârtia documentului care sunt vizibile cu ochiul liber în lumină naturală. La expunerea

sub razele ultraviolete devin fluorescente.

Fibrele de securitate

Prin utilizarea de fibre, cu lungimi şi culori diferite, se obţine un model special, care îngreunează procesul de

falsificare.

Fibrele pot fi de mai multe feluri:

vizibile numai în lumină cu raze ultraviolete;

vizibile în lumină albă;

vizibile în lumină albă şi cu reacţie sub razele ultraviolete.

Densitatea fibrelor depinde de numărul de fibre adăugate în suspensie şi poate fi: densitate mică; densitate

mare.

Fibrele sunt plasate în mod aleatoriu în masa hârtiei de securitate, deoarece sunt adăugate suspensiei de

hârtie iar ele circulă în masa acesteia. Aceste fibre sunt de cele mai multe ori alcătuite din fibre sintetice.

Firele de siguranţă

Sunt aplicate în suspensia încă umedă , ce intră în compoziţia hârtiei. Acest fir de siguranţă este încorporat

încă din timpul procesului de fabricare. Practic, cu ajutorul unui cilindru-sită, se aplică firul de siguranţă - fir

extrem de subţire - care va îngreuna copierea sau falsificarea. Firul de siguranţă poate fi confecţionat din

metal sau plastic.

Pot fi prelucrate mai multe tipuri de fire:

fire transparente de poliester cu microtext sau cu imprimeu multicolor;

fire metalizate;

fire metalice, magnetice sau nemagnetice;

fire fluorescente (prelucrate chimic) în culori vizibile;

53

fire în culorile curcubeului.

Sunt trei modalităţi de integrare a firului de siguranţă în masa hârtiei de securitate a documentelor de

călătorie:

fire „fereastră‖. Se află încorporate în hârtie, apărând alternativ când de o parte, când de cealaltă a filei;

încorporat în masa hârtiei, la mijlocul acesteia;

aplicat pe o parte a hârtiei.

3. Tehnici de imprimare (tipărirea)

Constituie una din măsurile de siguranţă de o mare importanţă, deoarece cu ajutorul acesteia se înscriu, în

paşapoarteşi vize, diferite date de identitate necesare pentru stabilirea autenticităţii acestor documente sau alte

informaţii sub formă de text sau imagini.

În imprimarea de securitate se foloseşte, în special, tiparul înalt, tipărirea offset, tipărirea sită şi tipărirea

intaglio.

Tiparul înalt (tiparul de carte)

Se caracterizează prin faptul că elementele imprimabile ale formei (mijlocului de imprimare) au o înălţime

mai mare decât elementele neimprimabile. Elementele imprimabile de pe mijlocul de imprimare sunt

inversate, ca şi cum ar fi privite în oglindă. Este un mijloc de imprimare directă.

Tiparul înalt este una din cele mai vechi proceduri tipografice.

Caracteristicile tiparului înalt:

elementele imprimabile ale formei au o înălţime mai mare decât cele neimprimabile;

cerneala este presată spre exterior în procesul de tipărire;

cerneala nu pătrunde pe toată suprafaţa elementului de tipărire, aceasta acumulându-se spre marginile

exterioare;

de-a lungul marginii imprimabile apare o imagine perlată a cernelii (apar mici porţiuni fără cerneală), iar în

centrul şablonului aceasta este ceva mai subţiată. Acest efect de „margine perlată‖ este caracteristic tiparului

înalt şi depinde de:

presiunea de contact a matriţei de imprimare;

textura hârtiei;

compoziţia cernelii.

În cazul unei presiuni mari a matriţei asupra hârtiei se produce un efect de timbru sec pe hârtia documentului

de călătorie.

Tehnica tiparului înalt încă poate fi utilizată cu succes în etape ale procesului de tipărire la produsele grafice:

transferul de culori sau imagini;

realizare de contururi;

brăzdare;

perforare;

ştampilare uscată sau marcată;

imprimarea foliilor;

paginarea cu numerotare alternativă;

tipar în relief.

Numerotările din paşapoarte sau de pe bancnote precum şi tipăriturile de pe coperţilepaşapoartelor sunt de

cele mai multe ori realizate cu ajutorul tiparului înalt.

Astăzi, în procesul de tipărire a produselor ce necesită caracteristici de siguranţă performante, tiparul înalt

este înlocuit din ce în ce mai mult cu tiparul offset.

Tipărirea offset

În cazul tiparului offset, imaginea care urmează să fie tipărită este plasată, mai întâi, pe un cilindru cu

suprafaţă de cauciuc. Acest cilindru va servi ca intermediar, pentru transportul în aria de tipărire.

54

Tipărirea de fond pe hârtia documentelor de călătorie se realizează împotriva falsurilor şi a falsurilor totale de

regulă prin tipărirea offset.

Este un mijloc de imprimare indirectă.

Caracteristici ale tiparului offset:

în cazul tipăririi offset caracteristic este faptul că imprimarea este de înaltă calitate;

motivele imprimate au marginile bine delimitate(nu există margine perlată ca la tiparul înalt);

uneori, fibre de hârtie se desprind în timpul procesului de tipărire şi se lipesc de suprafaţa de cauciuc,

elementele de culoare lăsând în aceste locuri mici pete albe, denumite praf sau rast.

Putem analiza două modalităţi de tipărire:

a) Tipărirea offset în 4 culori: se foloseşte gama de culori formată din: cyan (turcoaz), magenta (violet),

galben şi negru.

b) Tipărirea offset multicoloră: se folosesc şi alte culori pentru imprimare în afară de cele patru culori

obişnuite.

Tipărirea offset se poate efectua pe ambele părţi simultan. În această situaţie tipărirea se efectuează simultan

pe o parte şi pe cealaltă parte a hârtiei din documentul de călătorie.

Realizarea tipăririi offset

La prima operaţiune de tipărire culorile sunt adunate de pe mai mulţi cilindri cu plăci pe cilindrul de

colectare offset prin intermediul căruia se imprimă pe hârtie.

Aici se pot amplasa culorile cu o precizie foarte mare dând o calitate deosebită motivului.

Tipărirea offset pe hârtia de calitate folosită la paşapoarte

În cazul acestei metode motivul color va fi imprimat pe cilindrul de cauciuc cu ajutorul unui cilindru şablon

(cilindru cu plăci).

După această operaţiune motivul se imprimă pe încă un cilindru de cauciuc pentru ca motivele

bidimensionale şi contururile acestora să fie mai bine vizibile.

Tipărire intaglio

Este o metodă de tipărire directă de pe o formă gravată. Părţile imprimabile se află dispuse în plan inferior

faţă de cele neimprimabile. Caracteristic pentru tipărirea intaglio este faptul că imaginea imprimată poate fi

sesizată tactil iar marginile acesteia au un aspect „zdrenţuit‖.

Lumina oblică arată motivele imprimate datorită efectului de lumină şi umbră (imagine latentă). La tipărirea

intaglio se foloseşte cerneală cu consistenţă vâscoasă, de aici şi posibilitatea ca imaginea să fie perceptibilă

tactil datorită stratului mai gros de cerneală depus pe suportul de imprimare.

Tipărirea intaglio este întâlnită, de regulă, pe coperţile interioare ale documentelor de călătorie.

Tiparul sită (serigrafie)

Tiparul sită este un mijloc de imprimare directă. Culoarea este aplicată în mod direct pe suportul de

imprimare - hârtia din documentele de călătorie. Pentru procesul tipografic propriu-zis, cerneala tipografică

este turnată pe sită şi presată prin intermediul unei prese mobile în părţile deschise ale sitei.

Caracteristicile de recunoaştere ale acestui tip de tipar sunt marginile zimţate (efectul dinţi de fierăstrău) ale

imaginii imprimate. Când este privită prin lupă apare ca fiind formată din puncte.

Tiparul sită este puţin folosit la imprimarea de securitate a documentelor de călătorie deoarece falsurile totale

deseori sunt imprimate prin metoda tiparului sită.

Tipărire curcubeu (iris)

Prin acest procedeu de tipărire culorile se întrepătrund, neexistând o linie clară de delimitare a acestora. La

paşapoartele mai vechi erau cazuri când trecerea de la o culoare la alta era efectuată liniar, brusc - la pa-

şapoartele de astăzi trecerea se face gradat.

Tipărire de fond

Este reprezentată de un desen, de regulă geometric, imprimat pe filă, fin şi vizibil, formând un fond, pentru

textul ce urmează a fi tipărit.

Motivele care se găsesc în fundalul paginii unui document de călătorie pot fi formate din:

55

guilloche (acesta poate fi format dintr-o singură linie, din două linii sau din trei linii colorate);

raster (sită fotografică);

microtext;

structuri anticopiere;

text ce se repetă pe fila paşaportului.

Fondul de securitate poate fi produs prin următoarele metode: tipărire pozitivă - textul este imprimat; şi,

tipărire negativă - textul este gravat.

Tipărirea guilloche

Constituie un element de siguranţă de o importanţă majoră şi reprezintă tipărirea fină a unei imagini

decorative, formată prin intercalarea unor linii curbe.

Microtipărirea

Microtipăriturile sunt de regulă cuvinte, propoziţii sau fraze repetate în documentele de călătorie. Sunt

reprezentate de linii sau figuri formate din litere minuscule. Aceste litere sunt vizibile doar atunci când sunt

privite cu lupa. Microtipărirea constituie un element de siguranţăşi are drept destinaţieprotecţia împotriva

copierii. În cazul copierii, textul microtipăririi nu este bine detaliat. Microtextul poate fi introdus pe firele de

siguranţă, pe holograme, chinegrame sau imagini optic-variabile. Tipărirea intaglioşi litografia sunt metodele

obişnuite de imprimare a microtextului.

Microtextul poate fi imprimat negativ sau pozitiv.

Post imprimare (inclusiv suprastraturi)

Datele de identificare ale titularului documentului de călătorie pot fi introduse pe mai multe pagini sau pe fila

informatizată.

Fila informatizată este un tipizat în care sunt introduse datele de identitate şi fotografia titularului. Tipizatul

poate fi una din filele paşaportului sau poate fi lipit ulterior pe una din filele paşaportului care va fi laminată.

Fila informatizată este considerată un element de siguranţăşi cuprinde:

hârtie de siguranţă;

folie de siguranţă (laminat din plastic). Se aplică pe fila informatizată a paşaportului prin încălzire;

hârtie de siguranţă laminată;

hârtia de siguranţă plastifiată cu suprafaţă de policarbonat;

hârtie foto. Fotografia şi datele de identitate sunt aplicate pe hârtia fotografică după metoda fotografică

(exemplu: paşaportulşi cartea de identitate germană cât şi cartea de identitate belgiană).

După laminare fila informatizată poate fi cusută împreună cu celelalte file în paşaport sau poate fi pe una din

coperţile interioare ale paşaportului.

Introducerea datelor de identificare pe tipizat se poate efectua prin următoarele mijloace:

scriere de mână;

cu ajutorul maşinii de scris;

cu ajutorul imprimantelor.

Datele titularului introduse pe fila informatizată cuprind, de regulă, următoarele:

datele de identitate;

fotografia;

semnătura.

În ultima perioadă din ce în ce mai des datele de identificare sunt integrate în prima pagină a paşaportului.

Redactarea datelor poate fi realizată prin mai multe metode după cum urmează:

cu jet de cerneală (Exemplu - Paşaport Singapore);

prin tipărire Laser (Exemplu - Paşaport Bulgaria);

prin xerocopiere (Exemplu - Paşaport Oman);

gravură laser (Exemplu - Paşaport Slovenia);

tipărire digital (Exemplu - Paşaport Marea-Britanie);

tehnică foto (Exemplu - Paşaport Germania).

Redactarea datelor poate fi realizată prin aceeaşi metodă de imprimare ca şi tipizatul sau datele pot fi

adăugate ulterior, caz în care datele au altă culoare, alte caracteristici decât tipizatul deoarece au fost

imprimate cu o tehnică diferită.

56

Fotografia

Aplicarea fotografiei diferă de la un stat la altul. Din studiul modului folosit de diverse state pentru aplicarea

fotografiei pe paşapoartele emise, fotografia poate fi asigurată printr-o serie de procedee, după cum urmează:

fotografie fixată cu o substanţă de lipit, după care se aplică o ştampilă;

fotografie fixată cu o substanţă de lipit, după care se aplică un timbru sec;

fotografie fixată cu capse rotunde, după care se aplică o ştampilă;

fotografie fixată cu capse rotunde, după care se aplică un timbru sec;

fotografie fixată cu capse rotunde, care se prind pe o parte, între copertă şiforzaţ;

fotografie lipită cu adeziv între două file;

fotografie fixată cu capse liniare, după care se aplică o ştampilă;

fotografie fixată cu capse liniare, după care se aplică un timbru sec.

În paşapoarte în ultima vreme sunt aplicate din ce în ce mai des fotografii scanate (integrate). Se găsesc în

filă la acelaşi nivel cu celelalte date şi se pot imprima prin mai multe procedee, astfel:

imprimare cu laser;

imprimare cu jet de cerneală;

imprimare prin termotransfer;

imprimare offset digitală.

În paşapoarte pe lângă fotografia titularului mai poate să apară şi o altă fotografie, în fundal, numită

fotografie în umbră care se poate realiza prin:

scanare digitală laser sau inkjet (paşaportul românesc);

perforaţie laser (noul model de paşaportelveţian);

imagini repetate ale fotografiei din paşaport (paşaportul islandez);

imagine vizibilă în raze ultraviolete (paşaportul eliberat de Noua Zeelandă);

imagine scanată formată din linii ce conţin un microtext (noul model de paşaport bulgăresc).

imagine în forma unei chinegrame metalizate;

imagine realizată cu ajutorul laserului, imprimată prin gravură laser.

Fotografia şi fotografia în umbră se pot imprima odată prin aceeaşi metodă sau separat prin metode diferite .

Fotografia în umbră poate fi imprimată pe aceeaşi pagină cu fotografia, pe verso sau pe o altă filă.

Fotografiile integrate sunt asigurate împotriva falsificării cu diverse elemente de siguranţă după cum

urmează:

fotografie scanată pe desenul de fond;

aplicarea de chinegrame sau holograme pe fotografie;

imprimarea pe fotografie a unui desen tip guilloche;

imprimarea de microtext pe una din laturile fotografiei;

folosirea de „scrambledindicia‖ pe suprafaţa fotografiei;

aplicarea pe fotografie de elemente optic-variabile.

Laminatul

Reprezintă folia de plastic care securizează fila informatizată şi împiedică substituirea fotografiei sau

alterarea datelor. În activitatea practică laminatul se poate prezenta sub diferite forme, astfel:

normal;

cu subţieri sau perforaţii minuscule în locuri bine stabilite;

gravură realizată cu ajutorul laserului;

retroreflectivă tip „3M‖;

iridizantă;

cu diferite forme de „scrambledindicia‖;

holografie (prin mişcare apar motive şi texte);

chinegrame transparente-metalizate tip „T.K.O.‖;

transparentă tip „I.C.A.O.‖.

57

4. Elemente de siguranţă suplimentare

Structuri anticopiere

Sunt elemente de siguranţă care sunt reprezentate de fonduri de securitate (linii aranjate după un anume

model) sau cerneluri folosite la imprimarea de securitate, care nu se pot reproduce cu aparatele de copiere.

Imaginea

Reprezintă o altă măsură de siguranţă întâlnită în documentele de călătorie, care se poate prezenta sub

diferite forme, astfel:

Imagine latentă

Este o imagine care poate fi descifrată clar numai dacă este privită în lumină, sub un anumit unghi de vedere.

„Scrambledindicia”

Este un tip de imagine latentă. Imaginea (textul) este vizibilă numai folosind o lamelă de sticlă sau de plastic,

special fabricată în acest scop. Este şi o structură anticopiere.

Imagine retro-reflectivă

Este un element de siguranţă reprezentat de o imagine vizibilă numai cu ajutorul unui retrovizor (lampă cu

lumină coaxială, tip 3M), care utilizează un fascicul focalizat de lumină.

Imagine optic-variabilă

Este o imagine care privită sub un anumit unghi de vedere îşi schimbă culoarea, ca urmare a folosirii de

cerneală irizantă-metalizată, în culorile curcubeului sau spectrului de lumină, ori se schimbă grupuri de litere

în cifre.

Chinegrama

Este un element de securitate reprezentat de o imagine plată, bidimensională, care îşi schimbă forma şi

culoarea, atunci când este vizualizată sub un anumit unghi de vedere.

Holograma

Constituie un element de securitate reprezentat de o imagine care, deşi plată, lasă impresia că este în

profunzime (atunci când documentul este înclinat sub diferite unghiuri apare o imagine tridimensională).

Impresiuni fluorescente

Reprezintă diferite desene, însemne heraldice, cifre, figuri geometrice, etc., care, în funcţie desursa de lumină

(lumină albă, lumină cu raze ultraviolete) sub care sunt examinate, capătă diferite caracteristici.

Caracteristici ale impresiunilor fluorescente:

desene, figuri geometrice, însemne heraldice, cifre, etc., invizibile la lumina albă, dar vizibile la lumina cu

raze ultraviolete;

desene, figuri geometrice, însemne heraldice, cifre, etc., vizibile în lumină, dar cu reacţie chimică sub

razele UV.

Elementul fotocromatic

Constituie o formă perfecţionată a unei impresiuni fluorescente, în care elementul fotocromatic nu este încă

prezent în lumină albă. Elementul fotocromatic este activat de razele ultraviolete, fiind vizibil cu ochiul liber

ulterior. După ce documentul de călătorie a fost îndepărtat de sursa de raze ultraviolete, elementul

fotocromatic rămâne vizibil în lumină naturală pentru încă 15-20 de secunde.

Floatingimage

Este un element de securitate folosit în documentele de călătorie care este reprezentat de o imagine care

atunci când este privită din unghiuri diferite dă senzaţia de migrare, de plutire (de exemplu, imaginea

„cangurului‖ de pe fila informatizată a paşaportului australian).

Cod bidimensional de bare

Constituie un element de siguranţă folosit în anumite documente de călătorie. Este imprimat cu laser. Contrar

codului de bare clasic, acesta poate fi citit atât vertical cât şi orizontal, fiind luate în considerare şispaţiile

goale. Această modalitate de citire dublă permite stocarea unui număr mare de informaţii, cum ar fi cele

privitoare la identitate sau informaţiileconfidenţiale.

Broşarea

Broşarea constituie operaţiunea prin care se realizează prinderea (coaserea) filelor de coperţilepaşaportului,

care diferă de la stat la stat (cusătură cu pasul mai mic sau mai mare sau cu fire din materiale diferite).

58

Această operaţiune se face, în majoritatea cazurilor, prin coasere inversă cu aţă specială, iar capetele acesteia

sunt ascunse sub forzaţ17

în aşa fel încât să nu poată fi scoase fără deteriorarea fibrelor respective.

Unele state au adoptat şi alte măsuri de siguranţă referitoare la broşare (aţa care este folosită la cusut

reacţionează fluorescent în lumină UV).

Documentele de călătorie sunt legate în diferite moduri. Pentru realizarea broşării se foloseşte atât firul de

aţă, cât şi cel din plastic. O metodă posibilă, dar care este foarte puţin folosită în prezent este cea a prinderii cu

ajutorul capselor.

Cusătura cu aţă poate fi realizată în mai multe feluri:

cusătura centrală;

cusătura laterală;

cusătura cu un singur fir;

cusătura cu fir răsucit monocolor, care reacţionează în raze ultraviolete;

cusătură cu fir răsucit, format din două sau mai multe culori, care reacţionează în raze ultraviolete.

Perforaţiile

Numărul documentului de călătorie este, de regulă, perforat în filele acestuia şi, uneori, prin copertă.

Perforarea poate fi realizată în următoarele moduri:

perforare mecanică realizată cu o maşină specială;

perforare cu ajutorul razelor laser.

Perforarea cu ajutorul razele laser prezintă următoarele caracteristici:

punctele de perforare sunt mai mici şi mai fine;

în jurul punctelor de perforaţie se disting urme de arsură rezultate de la gradul înalt de temperatură al

razelor laser;

punctele de perforare sunt mai mari la locul de pătrundere a razelor, la primele file ale documentului, şi

mai mici la locul de ieşire, la ultimele file, datorită formei conice a razei laser.

Preocupările în domeniul creării şi diversificării elementelor de siguranţă din cadrul documentelor de

călătorie fac obiectul activităţii structurilor cu competenţe în domeniu, principalul motiv fiind îngreunarea

falsificării sau contrafacerii acestora şi folosirii documentelor astfel obţinute în activităţiinfracţionale

Comisar-şef de poliţie

Ionel DOBRE

59

FENOMENUL FOREIGN FIGHTERS ȘI RETURNEES

-noua provocare în spațiul European-

Consideraţii generale privind termenele de foreign fighters și returnee

Într-o accepțiune largă, prin foreign fighters sunt desemnați indivizii care se deplasează în alte state decât

cel de proveniență, pentru a se implica în lupte. Deși larg utilizat în prezent pentru a-i defini pe luptătorii care

pleacă să lupte în Siria și Irak, conceptul nu este specific doar vremurilor noastre.

Invazia sovietică în Afgansitan(din anii ‖80), dar și intervenția militară din Irak (2003) au fost însoțite de

apeluri lansate de jihadiști prin care era solicitat sprijinul și ajutorul oricăror luptători din afara celor două

state.Indiferent dacă au fost denumițo mujahedini sau foreign fighters, toți aceștia s-au deplasat și s-au

implicat în lupte pe un teritoriu străin. În prezent, denumirea de foreign fighters tinde să fie atribuită

luptătorilor de spațiul european, chiar dacă numărul lor este sensibil mai mic decât al celor din alte regiuni.

Opțiunea combatantă a foreign fighters este motivată ideologic, pecuniar sau poate fi determinată de

comportamente asociale ori de o slabă intergrare în societățile de adopție. Experiența militară diferă de la

persoană la persoană; nu există un model anume sau o listă de cerințe ori de pregătire.

Foreign fighters sunt utilizați pentru a îndeplini o gamă largă de sarcini. Cei care au experiență combatantă

sunt trimiși pe câmpul de luptă, pe când specialiștii în anumite domenii pot deveni parte a unor structuri de

sprijin, în funcție de cunoștințe.

Foreign fighters:dimensiunea fenomenului

Siria este în momentul de față, principala atracție pentru luptătorii străini motivați de ‖jihad‖. La jumătatea

anului 2015, Daesh (acronimul din limba arabă a ISIS) dispunea de circa 30.000 de luptători în Siria și Irak

(dintre care cca.50% luptători străini, în jur de 4.000 fiind europeni), din peste 100 de state. Majoritatea sunt

originari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, cele mai mari contingente provenind din Tunisia, Arabia

Saudită, Iordania, Maroc, Liban și Libia.

Luptătorii străini europeni manifestă tendința de a se alătura Daesh, iar un număr redus activează în cadrul

în altor grupări radicale din Siria, precum Jabhat Al-Nusra și Ahrar Al-Sham sau în formațiuni autonome de

luptători străini.Opțiunea pentru Daesh este motivată ca urmare a viziunii globale a organizației, care include

extinderea ‖califatului‖ în întreaga lume și oferirea unei zone sigure pentru adepți în teritoriile pe care le

controlează în Siria și Irak, a încercimediat legea islamică, dar și a succeselor militare.Statistica menționată

trebuie luată în considerare însă cu rezervele de rigoare. Autoritățile plasează foreign fighters în zona

riscurilor de securitate, motiv pentru care majoritatea persoanelor cu asemenea opțiuni își conspiră de cele mai

multe ori intențiile de deplasare. Traseele, care de multe ori nu sunt directe, ci traversează state intermediare,

precum și dificultăți în a proba implicarea efectivă a lor în conflicte, reprezintă tot atâtea piedici în

cunoașterea numărului real al foreign fighters.

Foreign fighters-rute utilizate

Pentru a ajunge în Siria și Irak, luptătorii străini folosesc rute diferite, în funcție de statul de origine,

cetățenia lor sau existența unor facilități precum infrastructura de transport ori aspecte legate de securitatea

deplasării. În majoritatea situațiilor, Turcia reprezintă cel mai important punct de trasnzit al jihadiștilor în

drumul spre Siria ori Irak. Pe teritoriul acestui stat se reunesc cele mai multe rute, trecerea efectivă a frontierei

siriene realizându-se pe cale terestră. În peste jumătate din situațiile cunoscute, luptătorii străini ajung în

Turcia în principal cu avionul, utilizând rute aeriene directe sau indirecte. Europenii sunt cei care preferă de

regulă această modalitate, întrucât deplasarea în interiorul Uniunii este liberă și nerestricționață, iar viza

pentru Turcia se poate obține și pe aeroprtul din Istanbul. O altă parte a combatanților europeni se deplasează

terestru, itinerariile cele mai accesate tranzitând statele baltice. Și în aceste situații, Turcia este ultima oprire

înainte de intrarea în Siria. Rutele maritime sunt utilizate în majoritatea cazurilor de luptători străini originari

din state magrebiene, accesul în Siria realizându-se via Turcia, dar și prin Liban.

60

Foreign fighters-riscuri asociate

Foreign fighters reprezintă, în prezent, una dintre principalele amenințări pentru Occident, îndeosebi prin

prisma riscurilor asociate întoarcerii în țările de origine. Influența lor radicală se poate exercita și pe timpul

prezenței în Siria ori Irak. Mulți mențin legătura online cu cei de acasă, prin mesajele transmise, aceștia

putându-se ușor transforma în surse de radicalizare, recrutare ori instigare la violență. Femeile care se alătură

jihadului în Siria și Irak pot reprezenta, în viitor, o amenințare consistentă ca urmare a implicării în lupte, dar

și a influenței pe care o vor exercita asupra copiilor lor. Cei născuți și crescuți în zone aflate sub controlul

unor organizații teroriste, care se maturizează în aceste condiții, vor avea cel mai probabil o construcție

psihică alterată sau le va fi extrem de dificilă (re)integrarea.

Un aflux masiv de luptători străini nu este altceva decât o întărire a capacităților combative ale Daesh,

care poate beneficia de experineța și cunoștințele IT ale europenilor ori de abilitățile lor de comunicare.

Chiar dacă nu pot fi considerați foreign fighters, cei care au avut în intenție să se deplaseze, dar nu au reușit

din varii motive, ar putea încerca să comită atentate în țările europene de origine sau adopție. Radicalizarea lor

poate fi cu atât mai avansată cu cât autoritățile naționale sunt în majoritatea cazurilor cele care le-au

împiedicat deplasarea.

Foreign fighters în Europa-scurtă prezentare

Amenințarea generată de întoarcerea acasă a jihadiștilor originari din UE este dată de nivelul lor de

pregătire, experiența de luptă și stadiul avansat de radicalizare. Pe lângă riscurile generate de influența lor în

mediile de contact, semnificative sunt și cele date de posibilitatea menținerii relațiilor cu grupările jihadiste

din Siria și cele reprezentate de intenția de materializare pe teritoriul statelor europene a unor obiective ale

acestora.

Numărul europenilor care au plecat la luptă în statele menționate este dificil de stabilit. Statistica avansată

în evaluările europene indică o marjă cuprinsă între 3.000 și 5.00 de persoane, preponderent din nordul și

nord-vestul continentului; cei mai mulți sunt originari din Franța, Germania și Marea Britanie. Cu excepția

Balcanilor de Vest, statele din sud-estul Europei sunt mai puțin afectate de fenomenul foreign fighters.

Deplasările în Siria și Irak au în prezent caracteristici de fenomen. În plus, participarea jihadiștilor europeni la

conflictul din Siria a luat o dimensiune fără precedent și în ceea ce privește implicarea lor în activități de

organizare, comandă și control al luptei jihadiste.

România nu se confruntă cu un fenomen al foreign fighters, însă se află pe o rută terestră izolată a

luptătorilor europeni aflați în tranzit spre Siria. A existat și un număr redus de cazuri în care străini, prezenți

temporar în România, ulterior stabilirii în state terțe, s-au deplasat în Siria pentru a se alătura luptei inclusiv de

partea unor grupări teroriste.

Foreign fighters în Europa-ce îi motivează?

Motivația implicării europenilor în conflictul din Siria și Irak este un aspect complex, dificil de înțeles. În

majoritatea situațiilor, populația locală se angajează în lupte pentru schimbarea actualului regim cu unul

democratic. În contrast, paleta motivațională a foreign fighters este mult mai mare. O caracteristică a tuturor

luptătorilor străini jihadiști este detașarea totală de argumentele politice, primând în schimb motivarea strict

religioasă a acțiunilor lor. Cei mai mulți percep conflictul din Siria și Irak drept un test al credinței în islam

sau o datorie sfântă pe care o au de îndeplinit. Dacă religia este motorul care îi reunește, experiențele fiecăruia

sunt, în general, cele care determină orientarea către latura radicală a islamului. Acestea pot izvorâ dintr-o

slabă integrare în societatea occidentală, din neîmpliniri personale, din identificarea în religie a unor

răspunsuri la probleme de viață ori din considerarea occidentalilor drept responsabili pentru dificultățile

întregii comunități musulmane. În toate aceste situații, propaganda are un rol important, prin idealizarea luptei

și a luptătorului, dar și prin romanțarea ideii de jihad. Pe lângă motivele religioase ori ideologice, există și

situații punctuale în care aventurieri ori tineri lipsiți de experiență combativă, fără motivație foarte clară și, de

multe ori fără o perspectivă concretă pentru viitor, optează pentru un jihad din dorința de a-și găsi un rost în

viață.

Foreign fighters în Europa-portofoliu de activități

Așa numiții foreign fighters europeni îndeplinesc roluri diversificate, în funcție de abilitățile fizice și

profesionale sau dimpotrivă, lipsa lor.

Europenii au fost utilizați în comiterea de atacuri sinucigașe, lupte, precum și în decapitările de cetățeni

originari din Occident. ‖Jihadi John‖, britanicul responsabil de executarea mai multor jurnaliști occidentali,

61

este deja un personaj de notorietate. Daesh recrutează nu doar luptători, ci și specialiști. Au nevoie de experți

IT și ingineri pentru mentenanța resurselor logistice, de doctori pentru a trata luptătorii sau de designeri și

persoane cu experiență în publicistică pentru a răspândi propaganda online și a realiza revistele grupării. Sunt

valoroși vorbitorii nativi de engleză, franceză sau germană, precum și cei cu studii superioare, utilizați pentru

recrutarea foreign fighters din țările europene ori pentru facilitarea deplasărilor. Cei care nu dovedesc abilități

combatante sau calificări utile sunt cea mai vulnerabilă categorie de foreign fighters.

Aceștia beneficiază cel mult de o pregătire militară minimală, pentru ca apoi să fie utilizați pentru a executa

atacuri sinucigașe.

Returnees-privire de ansamblu

Unii dintre cetățenii europeni care s-au alăturat grupărilor teroriste din Siria și Irak au decis, ulterior, să se

întoarcă în spațiile de proveniență. În lucrările de specialitate, aceștia sunt cunoscuți sub titulatura de

returnees. Alături de foerign fighters, fenomenul reprezentat de returnees constituie în prezent una din

amenințările majore la adresa securității europene. Cei care se întorc cu experiență combatantă sunt profund

radicalizați și pot beneficia acasă de un status social ridicat și credibilitate crescută în rândul unor cercuri de

persoane ce le împărtășesc aceleași viziuni radicale. Mai mult, pot fi interesați de realizarea unor activități

teroriste în Europa sau de asigurarea de sprijin în favoarea unor asemenea grupări. România nu se confruntă

cu un fenomen al returnees. Pe teritoriul național nu au fost înregistrate cazuri de cetățeni români care să se fi

alăturat grupărilor jihadiste din Siria și Irak. De asemenea, împotriva celor câțiva rezidenți străini care,

ulterior părăsirii teritoriului nostru național, au avut opțiunea deplasării la jihad în Siria, s-a luat măsura de

nepermitere a intrării în țară, pentru a preveni reîntoarcerea lor în România.

Returnees-motivația reîntoarcerii

Nu toți foreign fighters, odată ajunși în Siria și Irak, își permanentizează șederea în aceste spații. Unii

dintre aceștia sunt rapid uciși în confruntări, pe când alții decid să se întoarcă în Europa. În unele cazuri,

aceștia sunt trimiși înapoi în țările de origine cu sarcini operative sau de sprijinire a grupărilor, iar alteori, pe

fondul procesului de radicalizare parcurs, aleg din proprie inițiativă să se implice în asemenea activități, fără a

fi coordonați din exterior.

Dar adesea, aceștia revin în statele de proveniență ca urmare a deziluziilor. Dacă ideile promovate de

grupările combatante sunt înțesate de imagini cu conținut eroic, realitatea este departe de această viziune.

Lipsurile materiale, interdicțiile de comunicare cu familia, foamea și ororile războiului îi fac pe mulți europeni

să regrete decizia de a se alătura jihadului și să se întoarcă în Europa. Cei mai mulți dintre aceștia revin

profund marcați, traumatizați de cele văzute și cu puține șanse reale de a se reintegra în societate. Uneori, sunt

pasibili să răspundă legal pentru că s-au alăturat grupărilor teroriste.

Femeile din Europa care se alătură Daesh, (cunoscute ca jihad brides sau mirese jihadiste) sunt cea mai

vulnerabilă categorie. Odată ajunse în ‖califat‖, devin, practic prizoniere și, deși se răzgândesc rapid, rareori

mai au posibilitatea de a se întoarce acasă.

Returnees-riscuri pentru Europa

Riscurile asociate fenomenului reprezentat de returnees sunt considerate în UE ca fiind la un nivel ridicat,

având în vedere probabilitatea crescută ca aceștia să se implice în activități neoperaționale (culegere de

fonduri, suport logistic, propagandă, radicalizare, recrutare) și operaționale, inclusiv sub coordonarea

entităților din Siria alături de care au luptat. În Europa, returnees pot plănui atacuri teroriste la indicația

entității teroriste de partea căreia au luptat sau din proprie inițiativă. De altfel, au existat situații recente în care

a fost evidențiată capacitatea acestora de a organiza și executa un atac pe continent. De asemenea, unii dintre

returnees pot să îndeplinească rolul de recrutori pe teritoriul european, urmărind să radicalizeze și recruteze

alte persoane ca foreign fighters sau atentatori în spațiul european.

În unele state ale UE, returnees pot fi judecați și încarcerați. În închisori aceștia pot radicaliza și recruta cu

ușurință alți deținuți. Pentru monitorizarea returnees, serviciile de informații sunt nevoite să aloce importante

resurse umane, tehnice și financiare.

Foreign fighters și returnees-prevenție și combatere

La nivelul UE, eforturile pentru combaterea fenomenului foregin fighters și returnees se concentrează pe

întărirea cooperării și schimbului de informații între statele membre. Un rol crucial în împiedicarea

62

deplasărilor în scop jihadist îl au controalele la frontieră, la intrarea și ieșirea din spațiul Schengen, precum și

la frontierele externe ale UE.

În baza legislațiilor naționale, în unele state europene au fost deja adoptate măsuri preventive împotriva

celor care se alătură grupărilor jihadiste, în timp ce în altele sunt deja inițiate demersuri de creare a unui cadru

legislativ prin care aderarea la asemenea structuri să fie incriminată. În prezent, la nivel național, nu există un

cadru legal care să incrimineze în mod explicit ca infracțiune/act de terorism deplasările către și revenirile din

spații de conflict. Există însă mecanisme eficiente prin care persoanelor suspecte de conexiuni cu terorismul le

este limitat accesul pe teritoriul României prin aplicarea măsurilor de prevenire. Serviciul Român de

Informații, ca autoritate națională în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, are o abordare

eminamente preventivă, monitorizând cu atenție persoanele suspecte a fi returnees ori foreign fighters pentru a

evita materializarea oricăror riscuri teroriste. O componentă esențială a demersurilor preventive constă în

cooperarea cu structurile naționale cu responsabilități în prevenirea și combaterea terorismului, dar și cu

parteneri externi.

BIBLIOGRAFIE ȘI REFERINȚE

Legea 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului:

Legea 19/1997, privind ratificarea Convenției Europene pentru reprimarea terorismului;

Iulian Chifu, Religie și Conflict.Violența motivată religios, 2011;

Anghel Andreescu, Nicolae Radu , Jihadul Islamic, 2008;

Mihaela Matei, Islamul politic și democarația. Între reformă, interpretare și Jihad, București 2011;

Jahangir E. Arsali, Violent Converts to Islam, 2011;

Mary Sharpe, Suicide Bombers:The Psychological, Religious and Other Imperatives, University of

Cambridge, Amsterdam, London, Washington DC, 2006;

Wikipedia.org;

Calendar Contraterorism 2016-Serviciul Român de Informații


Adrian CRISTIAN

63

RETELE LOCALE VIRTUALE (VLAN)

Generalitati

Retele comutate de nivel 2 sunt definite drept retele plane ―flat networks‖. [2] Orice pachet

de difuzare transmis ajunge la fiecare echipament din retea, netinand cont daca echipamentul are sau nu

nevoie de el. Spre deosebire de rutere care permit difuzare decat in interiorul retelei care a emis pachetul de

difuzare, comutatoarele permit difuzarea in intreaga retea. Ele se comporta precum o retea plana, deoarece

creeaza un singur domeniu de difuzare si nu datorita arhitecturii plane.

Marele avantaj al retelelor cu comutatoare este crearea domeniilor individuale de coliziune pe porturi (pe

fiecare port este un domeniu de coliziune) determinand eliberarea de constrangerile din Ethernet referitoare la

eliminarea coliziunilor. Astfel se pot crea un numar

mai mare de retele.

Dezavantajele cele mai mari create astfel sunt [2]:

1. marirea numarului de statii ce determina marirea numarului de pachete de difuzare pe care comutatoarele

trebuie sa le prelucreze;

2. securitate precara: intr-o retea de nivel 2 fiecare statie are acces la oricare alt echipament din retea.

Securitatea poate fi marita prin limitarea accesului la servere cu parole, dar problema difuzarii nu poate fi

rezolvata.

Prin utilizarea VLAN-urilor se pot elimina unele din dezavantajele mentionate, deoarece prin definirea

VLAN-urilor lor se mareste numarul domeniilor de difuzare si se micsoreaza numarul domeniilor de

coliziune.

VLAN-urile simplifica administrarea retelei: schimbarile in retea pot fi facute prin simpla

asignare a unui port la un anumit VLAN. VLAN-urile intaresc securitatea: un grup de utilizatori cu nevoi de

securitate ridicata pot fi pusi in acelasi VLAN la care nu au acces restul utilizatorilor. [2]

Definitie

O retea locala virtuala (VLAN) reprezinta o grupare logica a resurselor si utilizatorilor de retea in functie

de o organizare administrativa a porturilor comutatorului. VLAN-urile nu depind de asezarea geografica sau

configuratia fizica.

Prin utilizarea VLAN-urilor exista posibilitatea de a crea domenii de difuzare mai mici intr-o

retea de nivel 2 prin asignarea porturilor la diferite subretele.

Un VLAN se comporta ca o subretea [2] (domeniu de difuzare) prin urmare cadrele de difuzare sunt

comutate doar pe porturile apartinand aceluiasi VLAN. Implicit statiile de lucru dintr-un VLAN nu pot

comunica cu statii de lucru ce nu apartin aceluiasi VLAN. Pentru a realiza comunicarea intre statii aflate in

VLAN-uri diferite este nevoie de un ruter.

Pentru a comunica in Internet fiecare VLAN trebuie asociat cu o subretea, iar adresele de nivel 3 (adresele

IP) ale statiilor trebuie alocate corespunzator cu subreteaua asociata VLAN-ului.

Caracteristici

A. Controlul Difuzarii (Broadcast Control)

Difuzarea este specifica oricarui protocol, dar cat de des apare depinde de trei lucruri :

tipul protocolului, aplicatia rulata si modul de utilizare al serviciilor oferite de retea.

Unele aplicatii mai vechi au fost rescrise pentru a micsora necesarul de banda, dar in contextul dezvoltarii

noilor aplicatii multimedia (IPTV, VOIP) care sunt mari consumatoare de banda este necesara o reconsiderare

a designului retelei pentru a asigura izolarea

problemelor si impiedicarea propagarii lor in toata reteaua. [4]

Aplicatiile multimedia folosesc des mesaje de difuzare si mesaje multicast ca metoda de propagare, iar daca

in retea se gasesc echipamente defecte sau nu este realizata o segmentare adecvata, efectul difuzarii este mult

intensificat determinand chiar blocarea retelei. Pentru a izola problemele ce apar datorita noii generatii de

aplicatii este necesara o segmentare adecvata a retelei prin intermediul comutatoarelor si ruterelor.

64

Varianta mai eficienta din punct de vedere economic(dar si practic in cazul retelelor locale) este utilizarea

comutatoarelor ce pot implementa retele locale virtuale (VLAN), avand in vedere ca echipamentele de nivel 3

(ruterele) sunt mai costisitoare si mai greu de configurat si administrat.

Toate statiile din acelasi VLAN apartin aceluiasi domeniu de difuzare. Pachetele de difuzare primite pe un

port sunt filtrate daca nu provin de la un echipament apartinand aceluiasi VLAN.

B. Securitate

Intr-o retea plana [4], creaa prin interconectarea hub-urilor, puntilor, comutatoarelor si

ruterelor, singurul echipament care se ocupa de securitate este ruterul (presupunand ca in retea nu avem

configurat un firewall).

O astfel de retea prezinta urmatoarele dezavantaje :

-Orice statie sau echipament conectate la retea poate avea acces la resursele retelei;

-Oricine poate sa vada traficul prin simpla conectare a unui analizator de retea in hub;

In concluzie nu se asigura securitate.

Prin crearea VLAN-urilor, respectiv segmentarea grupurilor de difuzare (microsegmentare)

administratorul detine controlul asupra oricarui port si resursele pe care acesta le poate accesa.

Se pot impune restrictii pe resurse de tip hardware, restrictii de accesare a anumitor adrese

MAC(de nivel 2) sau IP(de nivel 3) sau de accesare a unor aplicatii etc.

De aseamenea comutatoarele pot fi configurate sa informeze o statie de management despre

orice incercare neautorizata de accesare a resurselor.

C. Flexibilitate si Scalabilitate

Prin configurarea unor porturi ale comutatorului astfel incat ele sa apartina unui anumit

VLAN sau prin adaugarea statiilor de lucru la un anumit VLAN pe baza adreselor de nivel 2

(adresele MAC) creste flexibilitatea retelei deoarece se pot adauga, intr-un domeniu de difuzare, doar

utilizatorii care trebuie sa apartina acelui domeniu indiferent de locatia lor fizica. [4]

Pentru a intelege cum lucreaza un VLAN este necesar sa-l comparam cu o arhitectura

traditionala. In figura de mai jos este prezentaa o retea obtinuta prin conectarea directa a unor hub-uri la

rutere.

Exemplu arhitectura cu HUB-uri

Fiecare hub e folosit de catre un departament cu resurse specifice si este pozitionat in

locatii diferite. Prin conectarea la un port al hub-ului corespunzator unui departament,se pot

accesa toate resursele departamentului respectiv. Sa presupunem ca s-a marit numarul

angajatilor din departamentul de vanzari, dar nu mai exista locuri in hub-ul lor. In acelasi timp exista destule

porturi libere in hub-ul destinat departamentului de finante. Daca noul angajat ar folosi unul din porturile

ramase libere destinate celuilalt departament el automat va avea acces la resursele destinate departamentului

de finante. Aici apare o problema de securitate pentru ca noul angajat se afla in acelasi domeniu de difuzare

65

cu ceilalti colegi de la departamentul de finante si totodata este ineficient, deoarece pentru a utiliza resursele

departamentului sau va trebui, prin intermediul ruterului, sa intre pe serverul de vanzari.

Dezavantajele arhitecturii traditionale nu mai apar atunci cand folosim comutatoare ce

pot implementa VLAN-uri. Pentru fiecare departament se creaza un VLAN cu anumite drepturi. Cand apare

un nou angajat intr-un department, un port liber din oricare comutator este configurat sa apartina VLAN-ului

corespunzator departamentului in care se afla noul angajat. Astfel in exemplu din figura de mai jos daca avem

un nou angajat in departamentul de IT pur si simplu asignam un port din comutatorul 1 este asignat

VLANului IT.

Exemplu arhitectura cu VLAN-uri

Asignarea porturilor in VLAN-uri

In functie de cum se face asignarea porturilor in VLAN-uri exista 2 tipuri de VLAN-uri:

asignare de tip static si asignare de tip dinamic.

VLAN-urile cu porturile asignate static sunt cele mai frecvente si cele mai sigure. Asocierea

(port, VLAN) este permanenta. Asignarea portului poate fi schimbata doar manual de catre

administrator. Usor de instalat si monitorizat. Acest tip de VLAN e folosit in retele in care

utilizatorii nu isi schimba des locatiile. [2]

VLAN-urile cu porturile asignate dinamic asigneaza automat un anumit VLAN unui port.

Asignarea se poate face in functie de adresa MAC a statiei respective, protocoale sau aplicatii.

Exemplu: Adresele MAC au fost introduse intr-o aplicatie de management a VLAN-urilor

centralizata. Daca un echipament este conectat la un port neasignat, atunci aplicatia cauta in baza de date

MAC-ul respectiv si il asigneaza VLAN-ului corespunzator. [2]

Mai usor de instalat decat varianta statica, dar necesita o munca initiala pentru a crea baza de

date. Pentru retele in care utilizatorii isi schimba des locatiile (se muta tot departamentul in alta locatie sau

pentru cei care folosesc echipamente wireless).

CISCO: VMPS VLAN Management Policy Server mapeaza MAC-urile pe VLAN.

Identificarea VLAN-urilor

Comutatoarele trebuie sa poata identifica cadrele primate si sa decida ce sa faca cu ele in

functie de adresa MAC. Cadrele sunt procesate diferit in functie de tipul legaturii pe care il

traverseaza. [4] Exista doua tipuri de legaturi:

A. Legaturi de tip acces (access links)

Acest tip de legatura face parte dintr-un singur VLAN numit VLAN-ul nativ al portului.

Orice statie sau echipament conectate la un comutator printr-o legatura de tip acces nu stie

despre existenta VLAN-urilor. Comutatorul elimina informatia despre VLAN la iesirea din

comutator pe o legatura de tip acces. Echipamentele conectate prin legaturi de tip acces nu pot

66

comunica cu echipamente care apartin altui VLAN decat prin intermediul unui ruter (echipament de nivel 3).

B. Legaturi de tip trunchi (trunk links)

Acest tip de legatura poate transporta cadre ce apartin unor VLAN-uri diferite (de la 1 la 1005 odata).

Numele de trunchi (trunk) a fost imprumutat din retelele de telefonie, unde reprezinta o legatura ce poate

transporta mai multe conversatii telefonice diferite.

O legatura de tip trunchi este o legatura punct la punct intre doua comutatoare, un comutator si un ruter sau

un comutator si un server. Avand in vedere ca acest tip de legaturi transporta traficul apartinand diferitelor

VLAN-uri, este recomandat ca ele sa fie legaturi de 100/1000 Mbps. Prin stabilirea unei legaturi de tip

trunchi, un port poate sa apatina mai multor VLAN-uri.

Exemplu: Portul asignat unui server de mail.

Etichetarea Cadrului

Fiecarui cadru ii este asociat un ―VLAN ID‖ care identifica VLAN-ul sursa al cadrului.

Fiecare comutator identifica VLAN ID-ul din eticheta si decide ce sa faca cu cadrul pe baza

informatiilor din tabela de filtrare. Daca cadrul a ajuns intr-un comutator care are legaturi de tip trunchi,

atunci cadrul e trimis si pe acele legaturi. Cand acesta ajunge pe o legatura de tip acces care are acelasi VLAN

ID, eticheta de identificare a VLAN-ului este eliminata si statia de lucru primeste cadrul MAC fara a fi

nevoita sa aiba informatii despre VLAN-urile din retea.

A. Inter-Switch Link (ISL)

Metoda de etichetare proprietara CISCO ce poate fi folosita pentru legaturile FastEthernet si

GigabitEthernet pentru identificarea VLAN-ului atunci cand cadrul trece peste o legatura de tip trunchi. [10]

Identificarea se realizeaza prin incapsularea fiecarui cadru cu un antet si un trailer.Orice

comutator CISCO sau ruter cofigurat cu ISL poate procesa si recunoaste informatia referitoare

la VLAN.

Desi ISL a fost creat in principal pentru transmiterea cadrelor de tip Ethernet, el poate transmite si alte tipuri

de cadre cum ar fi Token Ring, FDDI, sau ATM intr-un cadru Ethernet ISL. ( Headerul ISL contine un camp

intitulat Tipul Cadrului ). [10]

Presupunem ca un cadru a fost emis de o statie si el trebuie sa traverseze o legatura de tip trunchi ca sa

ajunga la destinatie, ca in figura de mai jos. Cand este transmis de Comutator 1 pe o legatura de tip trunchi

catre un alt comutator sau ruter, ISL adauga un antet de 26 de octeti si un trailer de 4 octeti. VLAN-ul sursa

este identificat de 15 biti (VID) continuti in antet.

Trailerul contine CRC pentru a asigura integritatea datelor.

Cand cadrul este emis pe o legatura de tip acces,incapsularea ISL este eliminata.

67

Deoarece informatia de etichetare este adaugata atat la inceput cat si la sfarsit, ISL mai este

cunoscut cu numele de dubla etichetare.

B. IEEE 802.1Q

Reprezinta o metoda de etichetare creata de IEEE.

Standardul IEEE 802.1Q defineste o arhitectura pentru folosirea VLAN-ului, serviciile oferite

de VLAN, protocoalele si algoritmii folositi pentru a oferi servicii.

Spre deosebire de ISL care realizeaza o incapsulare a cadrului, 802.1Q introduce informatia de etichetare in

interiorul cadrului. Metoda se mai numeste etichetare simpla sau etichetare

interna. [12]

802.1Q introduce conceptul de VLAN nativ; cadrele apartinand VLANului nativ nu sunt

incapsulate cu informatie de etichetare. Astfel echipamentele care nu inteleg metoda de

incapsulare pot sa aiba acces prin intermediul acestuia.

Intr-un cadru Ethernet, 802.1Q adauga 4 octeti de eticheta dupa campul ce reprezinta adresa

sursa.

TPID (Tag Protocol Identifier) 2 Octeti

-au tot timpul valoarea 0x8100.

TCI (Tag Control Information) 2 Octeti:

3 biti PF (Priority Field) folositi pentru implementarea Class of Service

1 bit CFI (Canonical Format Identifier) arata daca adresa MAC este de tip Ethernet sau Token

Ring.

12 biti VID (VLAN Identifier) are valori intre 0 si 4095 si identifica VLANul sursa al era cadrului.

Bibliografie:

[1] CISCO Network Fundamentals

[2] CISCO Lan Swtiching & Wireless

[3] CISCO Routing protocols & Concepts

[4] Computer Networks 4th Ed - Andrew S. Tanenbaum

[5] TCP/IP Protocol Suite , McGraw Hill

[6] Internet Protocol," Jon Postel, RFC 791, 1981.

[7]Requirements for IP Version 4 Routers," Fred Baker, RFC 1812, June 1995.

68

[8] Interconnections: Bridges and Routers, Radia Perlman

[9] http://www.ietf.org/rfc/rfc2328.txt

[10] An engineering approach to computer networking, S. Keshav

[11] http://www.scribd.com/doc/74483572/52130367-Retele-Locale-de-Calculatoare-Proiectare-Si-

Administrare-Ro

[12] http://grouper.ieee.org/groups/802/1/pages/802.1Q.html


Ștefan TUDOR

COMPETENȚĂ ȘI PERFORMANȚĂ ÎN STUDIEREA LIMBILOR STRAINE

Achiziționarea și dezvoltarea competențelor de limba engleză, la nivelul instruirii adulților, este un proces

de transmitere, exersare și evaluare care presupune un parteneriat activ cu persoana instruită.

Mai mult decât atât, este un instrument de educare a capacităților de ―self-learning awareness‖, de auto-

învățare și conștientizare a capabilităților individuale.

Desigur, există multiple abordări conținute de expertiza andragogiei moderne dar considerăm că o

formare solidă trebuie să fie conectată la principiile instruirii prin descoperire.

Dincolo de proiecțiile contemporane de nivel, cel puțin, european abordările pragmatice oferă fixarea unor

conținuturi numai de scurtă durată. Tradiționala aplicare a metodei celor patru deprinderi, abordate integrativ,

are in vedere antrenarea capabilităților psiho-motorii, indiferent de contextul situațional existent la un moment

dat. Din acest punct de vedere, fiecare deprindere este, de fapt, o reamintire a unor competențe

preachiziționate, o redescoperire a unui limbaj standard care poate fi modificat circumstanțial. Alături de

contactul lingvistic situațional direct, consolidarea structurilor achiziționate, devine perenă numai odată cu

exersarea susținută și auto-evaluarea performanței.

De aceea, prin însăşi natura sa, o culegere de exerciţii nu poate fi decît o lucrare auxiliară. Utilizarea sa

presupune un studiu anterior sistematic pe baza unor manuale bine întocmite şi a unor gramatici teoretice,

consultate ori de cîte ori studiul limbii străine este îngreunat de neînţelegerea anumitor probleme. În ţara

noastră au fost deja elaborate și „împrumutate‖ multe manuale pentru însuşirea limbii engleze şi există o

veche preocupare pentru elaborarea gramaticilor accesibile diferitelor nivele de cunoaştere a limbii. Toate

aceste lucrări asigură o bază de studiu importantă, pe care dorim să o completăm prin metodologia de

realizare a unui volum de exerciţii.. Pentru a putea răspunde cât mai bine cerinţelor individuale de studiu, am

reunit, din această perspectivă, cinci principii metodologice de bază, care îşi pun amprenta asupra structurii

lucrării.

Am aplicat în primul rînd principiul acoperirii tuturor compartimentelor principale ale studiului unei limbi

străine. Acest principiu s-a concretizat în alcătuirea unor exerciţii care să faciliteze studiul problemelor

foneticii, lexicului şi gramaticii engleze. Al doilea principiu a fost cel al gradaţiei. Aplicarea sa a dus la

gruparea problematicii abordate în trei grade de dificultate, corespunzând unor nivele diferite de studiu: un

nivel de începători, unul pentru acei care au cunoştinţe de nivel mediu, al treilea răspunzând necesităţilor celor

avansaţi. Principiul gradaţiei a determinat şi ponderea diferitelor tipuri de exerciţii din cele trei secţiuni.

Astfel, problemele de fonetică au fost repartizate studiului din cadrul primelor două grade de dificultate,

complexitatea problemelor de lexic şi gramatică fiind la rândul său legată direct de nivelul de studiu propus.

În cadrul fiecărui capitol, organizarea exerciţiilor ţine cont de necesitatea gradaţiei de la simplu la complex.

Al treilea principiu pe care l-am avut în vedere în elaborarea unui volum de exerciții a fost acela al

accesibilităţii şi structurii unitare.

Aceasta a determinat elaborarea lucrării sub forma unui „caiet" de studiu, în care mesajul este constituit

din prezentarea de către autori a datelor problemei, oferirea unui model de rezolvare şi elementele exerciţiului,

iar receptarea de prelucrarea imediată a acestor date de către cititor, în spaţiul rezervat special acestui scop.

Această formă de lucru este deosebit de stimulativă, încurajînd rezolvarea tuturor exerciţiilor şi este direct

legată de un alt principiu pe care l-am avut în vedere şi anume principiul automotivaţiei. Acest principiu are

consecinţe structurale mult mai complexe, una din ele fiind necesitatea autocontrolului în ceea ce priveşte

69

rezolvarea exerciţiilor. Cheia exerciţiilor, inclusă la final , oferă posibilitatea autoverificării corectitudinii

rezolvării problemelor date. O rezolvare corectă încurajează trecerea la un nou exerciţiu, iar identificarea

greşelilor determină reîntoarcerea la acele aspecte care nu au fost suficient de bine înţelese, provoacă hotărîrea

de consultare suplimentară a unei gramatici teoretice, pînă la clarificarea totală a dificultăţilor întâmpinate. Al

cincilea principiu aplicat a fost cel al testării cunoştinţelor. El s-a concretizat în crearea unui sistem de

autotestare a candidaţilor.

Metoda testării este una din cele mai importante metode de evaluare a cunoştinţelor şi, indiferent de

domeniul ei de aplicare, ea este subordonată scopurilor educaţionale ale unei societăţi aflate într-un anumit

moment al dezvoltării sale. Testarea este o modalitate prin care se poate aprecia, atunci cînd metoda este

aplicată în mod corect, dacă un subiect sau un grup de subiecţi corespund necesităţilor unor programe

instrucţionale. Ea evaluează potenţialităţile individuale ale subiecţilor pe baza unor experimente, permite

gruparea lor în funcţie de realizările personale, contribuie la diagnosticarea erorilor specifice faţă de anumiţi

stimuli, deschizînd astfel posibilitatea adaptării procesului de învăţămînt la cerinţele individului, verifică, în

fine, gradul de însuşire a cunoştinţelor şi probează însăşi eficacitatea programului de formare. Ca şi în alte

domenii de activitate, aplicarea metodei testării în predarea limbilor străine se subordonează unor obiective pe

termen lung. Deşi majoritatea tehnicilor mai bine elaborate contribuie la realizarea primelor obiective, orice

testare care se aplică la predarea limbilor străine trebuie să fie subordonată obiectivului mai îndepărtat, care

nu poate fi altul decît întrebuinţarea limbii străine in viaţa socială. Această cerinţă provine din însăşi condiţia

eficacităţii instrucţiei. Metoda testării nu trebuie întrebuinţată ipso facto, ci este subordonată unor necesităţi

sociale, fiind menită să determine competenţa şi performanţa în funcţie de parametrii vieţii reale. Este însă la

fel de adevărat că obiectivele generale ale predării limbilor străine se realizează treptat, în etape şi în cadrul

unor programe instrucţionale corelate, care, în final, însumează o serie de obiective specifice, cum sînt

cunoaşterea limbii însăşi, dobândirea unor cunoştinţe despre această limbă, cunoaşterea literaturii respective,

iar, pe plan mai larg, a culturii şi civilizaţiei poporului respectiv. Fiecare din aceste domenii poate fi testat

separat, prin aplicarea unei multitudini de tehnici de testare, dar nici un test nu poate da rezultate

semnificative pentru capacitatea de a răspunde unor comandamente sociale atunci când este întrebuinţat

singur. Este evident că, în aplicarea testelor, trebuie să se ţină permanent seama de raportul dintre general şi

particular.

Pentru aplicarea metodei cu maximă eficacitate şi asigurarea unor condiţii de interpretare corectă a

rezultatelor testării este necesar să se ţină seama de câteva aspecte metodologice, derivate din scopurile şi

funcţiile testării. De asemenea, este evident că atât în elaborarea cât şi în aplicarea testării, metodologia de

lucru va suferi unele modificări în funcţie de scopul testării: activitatea de prognoză, evaluarea realizărilor,

măsurarea competenţei, experienţei şi dexterităţii, sau măsurarea cunoştinţelor teoretice. Deosebiri notabile

există, pe de altă parte, între testele elaborate ad hoc de către un profesor pentru un grup limitat de subiecţi cu

care lucrează mai mult sau mai puţin regulat şi testele „standardizate", elaborate de comisii de experţi, la

cererea unei instituţii, menite să evalueze rapid un anumit gen de cunoştinţe ale unui număr extrem de mare de

candidaţi care solicită selecţia în vederea urmăririi unui anumit program de formare sau pentru ocuparea unor

poziţii profesionale.

În cadrul acestei abordări metodologice au fost incluse mai multe seturi de teste, grupate în următoarele

categorii:

1. Un test iniţial de triere, al cărui scop principal este acela de a ajuta cursantul să-şi găsească cea mai

potrivită grupă de studiu, în conformitate cu nivelul său de cunoaştere a limbii engleze;

2. Teste de verificare a asimilării fiecărei secţiuni a manualului, respectiv a însuşirii pronunţiei, vocabularului

şi structurilor gramaticale. Acestea probează capacitatea cursantului de a-şi lărgi în mod multilateral

cunoştinţele considerate necesare fiecărui nivel de studiu;

3. Teste recapitulative de verificare a cunoştinţelor acumulate în fiecare din aceste secţiuni. Aceste teste sînt

cu atât mai necesare cu cât trece mai mult timp din momentul începerii studiului. Ele demonstrează pregătirea

cursanților pentru abordarea secţiunii următoare a caietului de exerciţii, care trebuie considerată nu numai un

salt cantitativ ci şi unul calitativ.

Fiecare test este format din mai multe elemente, fiecare realizare punctându-se. Între punctajul general şi

aprecierea performanţei se stabileşte o corelaţie care va fi specificată în cadrul fiecărui test, aici precizându-se

doar problemele generale ale testării şi mecanismul utilizării testelor.

Testele incluse sînt bazate, în majoritatea lor, pe tehnica răspunsurilor multiple, modul de realizare variind

în funcţie de specificul problemelor abordate. Ele pot cere cursantului să aleagă pronunţia corectă a unui

70

cuvânt, să indice unul sau mai multe sensuri ale sale prin definire sau parafrazare, să indice sinonimele sau

antonimele termenului, ortografia sau ortografiile corecte, să distingă construcţiile gramaticale corecte de cele

incorecte şi să evidenţieze construcţiile paralele. Testul precizează cursantului ce i se cere, indicând apoi

alternativele dintre care trebuie să aleagă soluţia sau soluţiile corecte, de exemplu:

old

A. mentally feeble B. advanced in age C. aged in experience D. outdated

Pentru indicarea soluţiei alese, candidatul va încercui pe formularul de răspuns poziţia sau poziţiile

corespunzătoare răspunsurilor corecte. Pentru exemplificare, în cazul de mai sus va fi încercuită poziţia B :

A B C D

În cazul unui test în care se probează polisemantismul unui cuvânt, sinonimia, antonimia, construcţiile

gramaticale competitive, este firesc să existe două sau mai multe răspunsuri corecte, ca în următorul exemplu:

field

A. domain B. surface C. region D. sphere

A B C D

Recomandăm ca răspunsurile să fie marcate pe formularul de răspuns cu creionul, astfel încât, la nevoie,

să poată fi uşor şterse şi cursantul să poată nota poziţia corespunzătoare noii sale hotărâri. Întrucât unele teste

permit simultan două sau trei răspunsuri corecte, toate răspunsurile posibile sunt punctate. Pentru a preveni

încercuirea nemotivată a mai multor poziţii cu scopul de a dobândi un punctaj cât mai mare, indicarea greşită

a unei poziţii va atrage după sine scăderea unui punct ori de cîte ori candidatul incercuieşte mai mult de o

poziţie. Atunci când singura poziţie încercuită este greşită, aceasta nu va atrage scăderea unui punct din

punctajul general, ci doar nepunctarea problemei.

Recomandăm acelora care folosesc aeastă abordare să elimine în primul rând acele poziţii de care sunt

siguri că sunt incorecte. Din poziţiile neeliminate, favorizaţi întotdeauna poziţia care vi se pare cea mai

familiară, chiar dacă nu aveţi certitudinea motivării alegerii dumneavoastră. Apelaţi la ghicit doar atunci când

nu aveţi nici cea mai vagă idee că unul din răspunsurile alternative ar fi cel corect.

Cunoscut fiind faptul că obţinerea unui punctaj slab la începutul testării influenţează psihologia

persoanelor testate şi poale avea urmări negative asupra desfăşurării testării în continuare, facem

recomandarea ca verificarea corectitudinii să fie efectuată numai la terminarea testului. Aceasta nefiind legată

de parametri temporali, permite întreruperea sa la nevoie, deşi este de dorit să se evite acest lucru. În cazul în

care, din diferite motive, candidatul care se autotestează nu reuşeşte să întrunească punctajul minim ce i se

recomandă ca fiind necesar pentru trecerea la o etapă superioară de studiu, îi sugerăm să refacă exerciţiile care

au determinat eşecul, pentru a putea asigura însuşirea corespunzătoare a problematicii respective. Acest caiet

fiind recomandat în primul rând în vederea studiului individual, iar aprecierea rezultatelor obţinute fiind

cunoscută doar cursantului, ignorarea rezultatelor testării poate duce doar la o falsă autoevaluare si irosirea

unui timp preţios investit pentru însuşirea limbii engleze. Nu trebuie însă scăpat din vedere faptul că nu toată

lumea are darul de a stăpâni în egală măsură toate compartimentele care, prin unitatea lor, determină profilul

specific al limbii engleze. De aceea, obţinerea unui punctaj mai slab în cadrul unor secţiuni, dar nu sub nivelul

stabilit drept limită, nu trebuie să devină descurajatoare şi să determine renunţarea la studiu, existând

posibilitatea ca fiecare cursant aflat în această situaţie să obţină o performanţă superioară în cadrul celorlalte

secţiuni şi în final să obţină un punctaj global satisfăcător sau chiar bun în cadrul gradului de dificultate în

care s-a încadrat. Structura testelor finale este concepută de asemenea manieră încît să oglindească cît mai

bine contribuţia celor trei componente principale ale metodologiei la obţinerea unei performanţe lingvistice

generale. Pentru a aprecia această performanţă la nivelul fiecărui grad de dificultate în parte, am apelat la

următoarele calificative: excelent, foarte bine, bine, mediu, slab spre mediu, slab şi foarte slab. Între aceste

calificative şi notele tradiţionale se poate stabili uşor o corelaţie de către profesorii care ar dori să recomande

acest tip de teste cursanților dar noi am preferat să stabilim o legătură directă între aceste calificative şi

punctajul brut al testelor, subliniind în felul acesta semnificaţia unei aprecieri calitative a cunoştinţelor şi

caracterul de autotestare — deci privat — al acestei verificări. Recomandăm însă profesorilor care doresc să

utilizeze problemele cuprinse, în această variantă metodică, într-o sinteză personală, să ţină seama de cîteva

cerinţe metodologice suplimentare :

71

1. Cursanții testaţi trebuie aşezaţi în aşa fel încît să nu poată suferi nici o influenţă din partea celorlalţi

cursanți. Aceasta se poate realiza uşor prin asigurarea unui loc neocupat în faţa, în spatele, în dreapta şi în

stînga fiecărui cursant, precum şi a liniştei necesare.

2. Distribuirea individuală a materialului testat şi a formularelor de răspuns, împreună cu instrucţiunea de a

nu fi examinate pînă în momentul începerii testării. Este recomandată distribuirea unor teste xerografiate, cu

un contrast bun. Exemplarele şterse, ilizibile, creează dificultăţi suplimentare cursanților, reducând şansele

acestora de a da răspunsuri bune şi de a se încadra în timpul planificat.

3. Instruirea cursanților asupra modului în care sunt alcătuite testele şi asupra modului în care trebuie să

procedeze pentru a putea răspunde, precum şi asupra timpului acordat pentru rezolvarea acestora. În general,

pentru fiecare problemă în care testarea se bazează pe o alegere din mai multe posibilităţi, este necesar

minimum un minut, iar dacă se cere şi completarea spaţiilor goale cu răspunsul corect, timpul minim este de

un minut şi jumătate pentru fiecare problemă. Această precizare referitoare la factorul timp poate fi

semnificativă şi pentru cei care-şi administrează singuri testele, rezolvarea lor într-o perioadă mai scurtă de

timp fiind dovada unei performanţe superioare în cadrul unei competenţe lingvistice egale a candidaţilor care

obţin punctaje aproximativ egale. Or, obţinerea unei performanţe superioare este unul din obiectivele

principale pe care le urmăreşte fiecare cursant prin studiul său individual.

4. Supravegherea cursanților în timpul testării şi intervenţia discretă în cazul cînd regulile de completare nu

sînt respectate de către unul din cursanți.

5. Încheierea testului la expirarea timpului anunţat, strângerea şi numărarea materialelor.

Pentru a avea eficienţă, testarea cunoştinţelor de limbă nu trebuie să fie sporadică, ci să aibă un caracter

organizat, judicios planificat şi sistematic. Este bine ca formatorul să păstreze formularele de răspuns ale

elevilor săi pentru comparaţii ulterioare şi urmărirea evoluţiei acestora. Pentru aceasta este util ca fiecare fişă

de răspuns să cuprindă suplimentar următoarele date:

Numele candidatului.........................................

Calitatea …………………....................................

Prilejul testării..................................................

Data testării ....................................................

Calificativul testării anterioare...........................

Punctaj general ...............................................

Calificativul obţinut .........................................

În cazul existenţei unor colective foarte bune, este stimulativă diferenţierea în mai mare măsură a

cursanților în funcţie de performanţa personală. În acest caz, este utilă introducerea unui parametru

suplimentar, cel al factorului timp, pe baza căruia se va putea acorda până la un sfert din punctajul general.

Cursanții care se vor încadra în timpul minim stabilit şi vor avea punctajul de corectitudine necesar vor putea

obţine cel mai înalt calificativ, iar cei ce se vor înscrie în timpul maxim vor avea asigurat un calificativ

descrescând în proporţie cu punctajul de corectitudine şi de timp. Punctajul trebuie calculat de asemenea

manieră încât ponderea sa, în special la limitele de jos, să fie dată de punctajul de corectitudine. În

eventualitatea introducerii acestui parametru, fişa mai poate cuprinde următoarele date, plasate înaintea

punctajului general:

Timpul rezolvării .............................................

Punctaj timp ..................................................

Punctaj corectitudine.......................................

In încheiere, dorim să menţionăm că nu vedem metoda testării ca deosebită de modalităţile tradiţionale de

verificare decât printr-un mod de formalizare riguros şi prin urmărirea unor scopuri mult mai precis şi mai

bine conturate. Testarea implică o pregătire prealabilă a examinatorului, respingând improvizaţia. Testele

presupun asimilarea unor norme precise de redactare, stabilirea unor criterii ferme de apreciere a răs-

punsurilor, eliminarea formulărilor ambigui sau a celor care pot sugera răspunsul şi evitarea întrebărilor care

provoacă o interpretare personală. Pe de altă parte, ea presupune familiarizarea subiecţilor testaţi cu tehnica

testării, necunoaşterea acestei tehnici putând influenţa negativ rezultatele obţinute şi deci deforma imaginea

cunoştinţelor subiecţilor. Metoda testării este subordonată simultan scopului şi obiectivelor urmărite,

specificului disciplinei şi nivelului subiecţilor testaţi. Este o metodă dinamică de verificare a cunoştinţelor,

care poate fi aplicată cu foarte bune rezultate în anumite situaţii, inclusiv în cadrul studiului individual, dar ale

cărei limite trebuie de asemenea cunoscute. Pentru moment extinderea aplicării acestei metode ni se pare a fi

o cerinţă obiectivă a etapei pe care o parcurgem, acumularea experienţei în acest domeniu fiind o condiţie

72

esenţială a perfecţionării tehnicilor de testare. Am insistat asupra acestei metode clasice de verificare a

nivelului cunoştinţelor întrucît ea constituie un element esenţial al acestei abordări. Luînd forma autotestării,

această modalitate de verificare îi permite cititorului să-şi stabilească singur programul instrucţional cel mai

adecvat, dându-i posibilitatea alegerii secţiunii corespunzătoare nivelului său de pregătire şi înarmându-1

simultan cu posibilitatea de urmărire în etape a evoluţiei propriei sale pregătiri. Această metodologie de lucru

augmentează la maximum spiritul critic şi autocritic al cursanților şi imprimă o eficienţă programului de

formare.

Bibliografie selectivă

1.Competență și performanță – Horia Hulban, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

2.Testarea competenței communicative în domeniul limbilor străine – Ruxandra Vasilescu, Editura Fundației

România de Mâine, București, 2009.

3.The wheel of knowledge – Luiza Gervescu, ed. Arcadia Press, București 2006.

4.In-service distance training course for teachers of English – Rada Bălan, ed. Polirom , Iași, 2003.

5.Metodica predării limbii engleze – Adriana Vizental, ed. Polirom, Iași, 2007.

6. A course in language teaching - Penny Ur, ed. Cambridge University Press, 2006.


Daniela CONSTANTINESCU

73

UNIUNEA EUROPEANĂ – INSTITUȚII ȘI COMPETENȚE.

I. MARILE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Pe 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propunea, pe baza unei idei a lui Jean

Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii

deschise către celelalte ţări europene. La apel au răspuns încă patru state: Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda.

Aceste şase state au semnat, pe 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui

şi a Oţelului (CECO), care a intrat în vigoare pe 23 iulie 1952.

S-a dorit apoi crearea unei comunităţi economice, care să aibă la bază o piaţă comună pentru toate mărfurile şi

serviciile. Pe 25 martie 1957, la Roma, cele şase state membre CECO au semnat două tratate, prin care au fost

create alte două "comunităţi europene": Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (denumită pe scurt CEEA sau

Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Pe 1 iulie 1968, cu un an şi jumătate înainte de data prevăzută de tratat, a fost creată o uniune vamală între

statele membre ale Comunităţilor Europene. De la această dată, nu se mai aplică drepturi vamale la schimburile

intracomunitare, iar pentru schimburile comerciale externe se aplică un tarif vamal comun.

In anii 1960, s-au pus bazele primelor politici comune, cum ar fi politica agricolă comună sau politica comercială

comună. Alte politici comune îşi au începutul în anii 1970, cum ar fi politica regională sau politica în domeniul

pescuitului.

Prima extindere a Comunităţilor Europene a avut loc în 1973, când celor şase state membre fondatoare li s-au

alăturat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie.

Anul 1979 are o dublă importanţă în istoria UE. Pentru prima dată, în luna iunie, au loc alegeri pentru

Parlamentul European, prin vot universal direct. Începând de atunci, aceste alegeri sunt organizate o data la cinci

ani în toate Statele Membre. Tot în 1979, pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul

Monetar European, unitatea monetară a acestuia fiind ECU (European Currency Unit).

La începutul anilor 1980, în contextul regresului economic mondial, a apărut un val de europesimism. Cu toate

acestea, în 1985, Comisia Europeană a publicat o carte albă prin care era stabilită data de 1 ianuarie 1993 pentru

atingerea obiectivului de punere în funcţiune a unei pieţe unice. Acest obiectiv a fost inclus în Actul Unic

European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare pe 1 iulie 1987. În

anii 1980, au avut loc două extinderi spre sud. In 1981, Grecia a devenit membră a Comunităţilor Europene,

urmată, în 1986, de Portugalia şi Spania.

După o serie de negocieri, structurilor comunitare existente le-au fost adăugate domenii de cooperare

interguvernamentală: politica externă şi de securitate comună (PESC) şi justiţie şi afaceri interne. Noua structură,

Uniunea Europeana, a fost creată prin Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare pe 1

noiembrie 1993.

O parte dintre prevederile Tratatului privind Uniunea Europeana au fost modificate prin Tratatul de la

Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în vigoare pe 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam aducea o serie de

74

modificări şi la tratatele Comunităţilor Europene. De exemplu, prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea are un înalt

reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, o parte dintre domeniile incluse în justiţie şi afaceri

interne au fost trecute în spectrul comunitar, iar protecţia socială a fost consolidată.

Între evenimentele importante care au avut loc în UE în anii 1990, trebuie menţionată extinderea care a avut loc în

1995, când au aderat Austria, Finlanda şi Suedia, numărul statelor membre UE ajungând la 15. De asemenea, piaţa

unică a UE a devenit funcţională la data stabilită, pe 1 ianuarie 1993. La începutul anului 1994, începe să

funcţioneze Spaţiul Economic European (SEE), format din statele membre UE şi trei dintre statele Asociaţiei

Europene a Liberului Schimb (AELS): Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Aceste trei state, cunoscute sub

denumirea de statele SEE/AELS, pot astfel să participe la politici şi programe ale UE.

Importante schimbări în situaţia politică a Europei s-au produs la sfârşitul anilor 1980 şi la începutul anilor

1990: căderea zidului Berlinului (care a condus la unificarea Germaniei, în octombrie 1990), destrămarea Uniunii

Sovietice, separarea Cehiei de Slovacia (până în 1993 formaseră un singur stat, Cehoslovacia) şi a republicilor

Fostei lugoslavii. Astfel, o serie de ţări care fie făcuseră parte din Uniunea Sovietică, fie făcuseră sub influenţa

acesteia, au devenit, în a doua jumătate a anilor 1990, ţări candidate la integrare în Uniunea Europeană.

La sfârşitul anilor 1990, 13 state aveau statutul de ţară candidată: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,

Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Ungaria.

Pentru a pregăti această extindere, de o amploare fără precedent, era nevoie de o serie de schimbări

instituţionale, care au fost incluse într-un nou tratat: Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 şi intrat în

vigoare pe 1 februarie 2003. La Tratatul de la Nisa, a fost anexată o declaraţie care a iniţiat o dezbatere amplă,

adresată tuturor părţilor interesate (reprezentanţi ai parlamentelor naţionale şi ai opiniei publice), atât din Statele

Membre, cât şi din statele candidate. În acelaşi an cu semnarea Tratatului de la Nisa a fost stabilită, prin Declaraţia

de la Laeken, adoptată la Consiliul European din decembrie 2001, instituirea unei Convenţii care să reunească

principalii factori de decizie şi a cărei misiune era să studieze aspectele importante ale dezvoltării în viitor a

Uniunii, pregătind astfel, prin dezbateri largi şi lucrări transparente, conferinţa interguvernamentală din 2004.

Lucrările Convenţiei privind viitorul Europei, sub preşedinţia fostului preşedinte al Franţei, Valery Giscard

d'Estaing, au început în prima parte a anului 2002 şi s-au încheiat la jumătatea anului 2003, după ce s-a ajuns la un

acord cu privire la Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Acesta a servit drept bază

pentru Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, semnat pe 29 octombrie 2004, la Roma.

Pentru a intra în vigoare, tratatul trebuie să fie ratificat de către toate Statele Membre. Procesul de ratificare a

fost însă blocat după ce, în 2005, s-a înregistrat un vot negativ la referendum-urile organizate în Franţa şi în

Olanda.

În 2004, respectiv 2007, a avut loc a cincia extindere a UE. În al cincilea val au fost incluse 12 state: Bulgaria,

Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. 10

dintre acestea au devenit state membre UE pe 1 mai 2004, iar Bulgaria si România pe 1 ianuarie 2007.

Între timp, a fost creată şi Uniunea economică şi monetară. Moneda unică, euro, a devenit, pe 1 ianuarie 1999,

moneda oficială în tranzacţii pentru 11 state membre UE: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda,

Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Grecia li s-a alăturat după doi ani, în 2001. În toate aceste 12 state

membre UE, care formează împreună zona euro, bancnotele şi monedele euro au fost puse în circulaţie pe 1

ianuarie 2002, monedele naţionale circulând în paralel încă două luni. De pe 1 ianuarie 2007, Slovenia face şi ea

parte din zona euro, iar începând cu 1 ianuarie 2008, zona euro va mai avea două state membre: Cipru şi Malta.

De asemenea, în martie 2000, în contextul globalizării şi dezvoltării noilor tehnologii, Uniunea Europeană a

adoptat Strategia de la Lisabona, care urmăreşte ca UE să devină cea mai competitivă economie bazată pe

cunoaştere din lume şi să ajungă la ocuparea totală a forţei de muncă în 2010. O revizuire a acestei strategii a avut

loc în 2005.

Un alt eveniment al anilor 2000 a fost desfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, prin

expirarea Tratatului CECO, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.

Procesul de extindere continuă, trei state au, în prezent, statutul de ţară candidată: Croaţia, Fosta Republica

Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia, iar alte state din Balcanii de vest au statutul de ţări potenţial candidate: Albania,

Bosnia - Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Kosovo, cu respectarea Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al

Naţiunilor Unite.

Încă din secolul al XVII-lea au fost elaborate proiecte de tratate pentru crearea unei federaţii europene. Cu toate

acestea, ideea de Europă unită s-a concretizat abia după cel de-al doilea război mondial, având la baza dorinţa de a

menţine pacea pe continent.

75

În jumătate de secol de construcţie europeană, Statele Membre au beneficiat de stabilitate, pace şi prosperitate

economică. Principalele rezultate au fost: creşterea nivelului de trai, crearea Pieţei Unice şi a Uniunii Economice şi

Monetare.

1946-1957: PRIMII PASI

1946: Winston Churchill lansează un apel pentru crearea "Statelor Unite ale Europe!".

1948:

• martie: Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda semnează, la Bruxelles, Tratatul Uniunii

Occidentale.

• aprilie: Este creată Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), în scopul de a administra

fondurile acordate de către SUA pentru reconstrucţia Europei, prin planul Marshall.

In 1960, OECE devine Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD).

1949: • 4 aprilie: Este semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord (NATO).

• 5 mai: Este semnat, la Londra, Tratatul de constituire a Consiliului Europei.

9 mai 1950: Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe al Franţei, propune, printr-o declaraţie istorică,

punerea în comun a resurselor de cărbune şi a celor de oţel ale Franţei şi Germaniei, prin crearea unei organizaţii

deschise participării altor state europene. Aceasta declaraţie este cunoscuta sub numele de "Declaraţia

Schuman".

1951, 18 aprilie: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda semnează, la Paris, Tratatul instituind

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). CECO avea următoarele instituţii: Înalta Autoritate,

Adunarea Comună, Consiliul de Miniştri, Curtea de Justiţie.

1952:

27 mai: Cei şase membri CECO semnează, la Paris, Tratatul privind Comunitatea Europeana de Apărare.

23 iulie: Tratatul CECO intră în vigoare.

1953. 10 februarie: Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională prin înlăturarea, între statele

membre CECO, a barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative cu privire la materiile prime menţionate în tratat.

1954:

30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene eşuează, odată cu respingerea

de către Parlamentul francez a Tratatului privind Comunitatea Europeană a Aparerii.

20 octombrie: Sunt semnate, la Paris, protocoale de modificare şi completare a Tratatului de la Bruxelles,

fiind astfel creată Uniunea Europei Occidentale.

1957. 25 martie: Statele membre CECO semnează, la Roma, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (Euratom) şi Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) ".

1958:

1 ianuarie: Tratatele de la Roma intră în vigoare. Cele trei Comunităţi (CECO, CEE si Euratom) vor avea un

Parlament unic, denumit Parlamentul European, şi o Curte de Justiţie unică, numită Curtea de Justiţie a

Comunităţilor Europene.

iulie: La conferinţa de la Stresa (Italia), se pun bazele primei politici comunitare: Politica agricola comună.

1957-1973: DE LA "EUROPA CELOR ŞASE" LA "EUROPA CELOR NOUĂ"

1960:

4 ianuarie: Şapte ţări membre ale OECE (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia

şi Suedia) semnează, la Stocholm, Convenţia de instituire a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS).

mai: Consiliul Uniunii Europene adoptă regulamentul privind Fondul Social European, care urmăreşte

promovarea ocupării forţei de muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor în Comunitatea

Europeană.

1961: Se pun bazele libertăţii de circulate a forţei de muncă prin intrarea în vigoare a primului regulament din

acest domeniu.

1963: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene stabileşte, prin hotărârea în cazul Van Gend en Laos, ca

dreptul comunitar are efect direct asupra cetăţenilor Statelor Membre.

1964: Prin hotărârea în cazul Costa c. ENEL, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene stabileşte ca dreptul

comunitar primează asupra legislaţiei naţionale.

76

1965. 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de constituire a unui singur Consiliu si a unei singur Comisii a

Comunităţilor Europene, urmând să intre în vigoare la 1 iulie 1967.

1966: Compromisul de la Luxemburg: Franţa îşi reia locul în Consiliu, după ce timp de şapte luni aplicase

politica "scaunului gol" (în iulie 1965, Franţa întrerupsese negocierile asupra finanţării Politicii agricole comune şi

îsi retrăsese reprezentantul permanent).

1967: Consiliul de Miniştri al Comunităţii Economice Europene decide demararea procesului de armonizare

legislativă în domeniul fiscalităţii indirecte în Comunitate şi adoptarea sistemului taxei pe valoare adăugată şi

adoptă primul program de politică economică pe termen mediu, în care sunt definite obiectivele politicii

economice a Comunităţii pentru anii următori.

1968, 1 iulie: Prin crearea uniunii vamale între cele şase State Membre, drepturile de vamă percepute la

schimburile intracomunitare sunt eliminate cu 18 luni înainte de data prevăzuta în Tratatul de la Roma. Pentru

schimburile comerciale externe se aplică un tarif vamal comun.

1970: Este semnat Tratatul de la Luxemburg, prin care se decide instaurarea progresivă a unui sistem de resurse

proprii ale Comunităţii şi extinderea funcţiilor Parlamentului European în domeniul bugetar.

1973:

ianuarie: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile Europene. Cetăţenii norvegieni resping

prin referendum aderarea la Comunităţile Europene.

decembrie: în contextul crizei energetice, provocată de decizia ţărilor producătoare de petrol de a reduce sau

de a interzice exportul de petrol către anumite ţări occidentale şi urmată de decizia Organizaţiei Ţărilor

Exportatoare de Petrol (OPEC) de a creşte preţul petrolului, se pun bazele unei politici comune in domeniul

energetic.

1974-1985: UN NOU IMPULS PENTRU EUROPA

1974:

ianuarie: Comisia adresează şefilor de stat sau de guvern din Statele Membre o declaraţie asupra situaţiei în

care se afla Comunitatea, în care insistă asupra necesitaţii relansării construcţiei comunitare prin convergenţa

politicilor naţionale şi prin definirea unor politici comune. Parlamentul declara că unitatea Europei nu se va putea

realiza decât dacă instituţiile comunitare sunt abilitate să ducă o politică fondată pe solidaritate europeană.

decembrie: Şefii de stat sau de guvern din Statele Membre decid să se reunească periodic în Consiliul

European, pentru a defini orientările politice generate.

1975:

Este creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), precum şi un Comitet pentru Politică

Regională.

Un nou tratat bugetar este semnat la Bruxelles. Acest tratat prevede consolidarea funcţiilor bugetare ale

Parlamentului European şi crearea unei Curţi de Conturi a Comunităţilor Europene. Tratatul intra în vigoare în

iunie 1977.

1976: Consiliul decide ca, începând cu 1 ianuarie 1977, zonele de pescuit ale Statelor Membre se întind pana la

200 mile în largul Marii Nordului şi al Atlanticului de Nord. Aceasta decizie marchează începutul politicii comune

în domeniul pescuitului.

1977:

aprilie: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană adoptă o declaraţie comună cu

privire la respectarea drepturilor fundamentale, la care aderă şi şefii de stat sau de guvern reuniţi în Consiliul

European de la Copenhaga, în 1978.

octombrie: Este înfiinţată Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene.

1979:

martie: Pentru a asigura stabilitatea monedelor europene, este creat Sistemul Monetar European, unitatea

monetară a acestuia fiind ECU (European Currency Unit).

iunie: Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru prima data prin vot universal direct.

1981: Grecia adera la Comunităţile Europene.

1982: În urma unui referendum, Groenlanda, care devenise membru al Comunităţii ca teritoriu aparţinând

Danemarcei, se retrage din Comunitate. Retragerea sa formala are loc în 1985, după aceasta data fiind ţara asociata

a Comunităţii.

1985: Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg si Olanda semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării

controlului la frontiere.

77

1986-1995: DE LA "EUROPA CELOR DOISPREZECE" LA "EUROPA CELOR CINCISPREZECE"

1986:

ianuarie: Spania şi Portugalia aderă la Comunităţile Europene.

februarie: Este semnat Actul Unic European, care adaugă cooperarea politică celei economice şi stabileşte

data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieţei unice. Actul intră în vigoare la 1 iulie 1987.

mai: Drapelul european (un cere de 12 steluţe galbene pe fond albastru), emblemă a Consiliului de Miniştri al

Consiliului Europei din 1955 şi adoptat şi de către instituţiile comunitare, este ridicat pentru prima dată oficial în

faţă clădirii Barlaymont (Sediul Comisiei).

1989:

Este înfiinţat Tribunalul de Prima Instanţă, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri.

Şefii de stat sau de guvern din tarile industrializate, reuniţi la Paris, desemnează Comisia Europeană drept

coordonator al ajutorului pentru restructurarea economică în Polonia şi Ungaria (PHARE).

1990:

iunie: Cele cinci state semnatare ale Acordului Schengen semnează Convenţia Schengen , care aduce

completări Acordului şi defineşte condiţiile de aplicare a acestuia. Convenţia Schengen intră în vigoare în 1995.

octombrie: Are loc unirea Republicii Federale Germania (membru fondator al Comunităţilor) cu Republica

Democrată Germană, formând împreună Germania. Fosta RDG este astfel integrate Uniunii Europene.

1992:

februarie: Este semnat, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană, care descrie activităţile Uniunii

Europene având la baza trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună şi Justiţia şi

afacerile interne.

mai: Este semnat, la Porto, actul de constituire a Spaţiului Economic European (SEE), care începe să

funcţioneze din ianuarie 1994.

1993:

1 ianuarie: Piaţa unică devine funcţională.

noiembrie: Tratatul de la Maastricht intră în vigoare.

1995:

Austria, Finlanda şi Suedia aderă la Uniunea Europeana. Cetăţenii norvegieni resping din nou în majoritate

aderarea, prin referendum.

Statele Membre semnează Convenţia Europol de cooperare poliţienească. Convenţia intra în vigoare în 1998.

1996-2006: LANSAREA EURO SI UN VAL DE EXTINDERE FARA PRECEDENT

1997: La 2 octombrie este semnat Tratatul de la Amsterdam, care conţine amendamente la Tratatul de la

Maastricht. Tratatul de la Amsterdam intră în vigoare la 1 mai 1999.

1998:

încep negocierile de aderare cu cinci ţări din Europa Centrală şi Orientală (Estonia, Polonia, Republica Cehă,

Slovenia şi Ungaria) şi cu Cipru.

Este înfiinţata Banca Centrală Europeană.

1999:

1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene, Euro, ca monedă oficială, în 11 state UE care au îndeplinit

criteriile de convergenta: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,

Portugalia, Spania. Grecia s-a alăturat zonei Euro la 1 ianuarie 2001.

martie: Şefii de stat sau de guvern, reuniţi în Consiliul European de la Berlin, adoptă cadrul financiar de

dezvoltare şi de extindere a Uniunii Europene pentru anii 2000-2006, document denumit "Agenda 2000".

decembrie: La reuniunea de la Helsinki a Consiliului European, se decide deschiderea negocierilor de aderare

cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia.

2000. 7 decembrie: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2001:

26 februarie: Este semnat Tratatul de la Nisa, care prevede o reformă a instituţiilor Uniunii Europene în

vederea viitoarei extinderi.

78

decembrie: Consiliul European de la Laeken (Belgia) decide să convoace o Convenţie privind viitorul Uniunii

Europene, prezidată de Valery Giscard d'Estaing.

2002:

1 ianuarie: Procesul de trecere la moneda unică se încheie prin punerea în circulaţie a monedei Euro.

28 februarie: Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi Euro devine singura monedă a celor 12 state din

Zona Euro.

1 martie: Lansarea Convenţiei privind Viitorul Europei.

23 iulie: Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului expiră, la 50 de ani de la intrarea

sa în vigoare.

2003:

1 februarie: Tratatul de la Nisa intră în vigoare.

16 aprilie: Zece state semnează Tratatul de Aderare - Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,

Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

iunie: Convenţia Europeană îşi încheie lucrările prin prezentarea Proiectului de Tratat de Instituire a unei

Constituţii pentru Europa.

2004:

1 mai: Cele zece state care au semnat Tratatul de Aderare în 2003 aderă la Uniunea Europeană.

29 octombrie: Şefii de stat sau de guvern din UE semnează Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru

Europa.

2005:

25 aprilie: România şi Bulgaria semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.

octombrie: Sunt deschise negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia.

2006:

iulie: Consiliul Uniunii Europene adoptă o decizie prin care Slovenia va adera la Zona Euro la 1 ianuarie

2007.

septembrie: Prin Rapoartele de monitorizare elaborate de către Comisia Europeană, se stabileşte data aderării

României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

II. UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană include 28 de state de pe continentul european: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru,Croatia,

Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,

Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Spania,

Suedia si Ungaria, formând un spaţiu cu aproape 500 de milioane de locuitori.

OBIECTIVE Uniunea Europeană are misiunea de a "organizeze, într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre statele

membre şi dintre popoarele acestora" (articolul 1 al Tratatului privind Uniunea Europeana).

Pentru a-şi îndeplini misiunea, Uniunea şi-a stabilit o serie de obiective:

să

promoveze progresul economic şi social, dezvoltarea durabilă, un spaţiu fără frontiere interioare şi uniunea

economică şi monetară (prin politicile sale sectoriale);

să

îşi afirme identitatea pe scena internaţională (prin aplicarea unei politici externe şi de securitate comună);

să

consolideze protecţia drepturilor prin crearea unei cetăţenii a Uniunii (cetăţenia Uniunii a fost creată prin

Tratatul de la Maastricht şi reprezintă o relaţie specială între UE şi cetăţenii statelor sale membre);

să

creeze un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;

să

dezvolte acquis-ul comunitar - ansamblul de norme adoptate în cadrul Uniunii europene.

INSTITUŢII ŞI ORGANISME SPECIALIZATE

79

Uniunea Europeana are propriile instituţii:

Parlamentul European este reuniunea reprezentanţilor cetăţenilor Uniunii Europene, care, începând cu

1979, au fost aleşi prin vot universal direct. Principalele funcţii ale Parlamentului sunt următoarele:

participă la procesul legislativ, alături de Consiliul de Miniştri; controlul politic al Comisiei Europene; are

competenţe bugetare, împreuna cu Consiliul de Miniştri.

Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este principalul for de decizie al Uniunii

Europene, format din miniştrii Statelor Membre, care răspund de problemele aflate pe ordinea de zi: afaceri

externe, agricultură, industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniştrilor se

realizează în formule diferite, în funcţie de problema aflată în discuţie, Consiliul este o instituţie unică. Fiecare ţară

din Uniune deţine prin rotaţie preşedinţia pe o perioadă de şase luni. Comisia Europeană este un organ cu

atribuţii de iniţiativă, implementare, gestionare, control şi reprezentare. Este gardianul Tratatelor şi expresia

intereselor Comunităţii. Comisia este compusă din membri independenţi (numiţi şi comisari). Comisia este

numită pentru un mandat de cinci ani. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este instituţia

jurisdicţională a Uniunii Europene, constituită din trei instanţe: Curtea de Justiţie formată din judecători asistaţi

de avocaţi generali, cu rolul de a asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare; Tribunalul de

Prima Instanţă, înfiinţat în 1989 cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin

instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare; Tribunalul Funcţiei Publice, înfiinţat la sfârşitul anului

2004 şi ataşat Tribunalului de Primă Instanţă, care are rolul de a judeca litigii între Uniunea Europeană şi

funcţionarii săi.

Curtea de Conturi Europeană controlează veniturile şi cheltuielile Uniunii, pentru a se asigura de legalitatea

şi corectitudinea acestora, şi veghează la o gestiune financiară sănătoasă.

Uniunea include si o serie de organisme specializate:

Organisme consultative:

Comitetul Economic şi Social European este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană, de către

Consiliul Uniunii Europene şi de către Parlamentul European, în domenii de interes direct pentru cetăţeni:

agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi, educaţie, formare profesională, sănătate publică,

politică socială, etc.

Comitetul Regiunilor este un organism consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor locale şi

regionale. Acesta este consultat de către Consiliul de Miniştri sau de către Comisie referitor la unele domenii ce

afectează interesele regionale, precum învăţământul, tineretul, cultura, sănătatea sau coeziunea economică şi

socială.

Organisme financiare:

Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale

finanţează proiectele prin care se materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii precum şi în alte state.

Fondul European de Investiţii a fost creat în 1994, ca parteneriat între trei acţionari: Banca Europeană de

Investiţii, Comisia Europeană şi alte instituţii financiare europene. În competenţa FEI intră sprijinirea înfiinţării,

creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine, în principal, cu capital de risc şi

instrumente de garantare.

Banca Centrală Europeană deţine, din 1999, responsabilitatea implementării politicii monetare europene.

BCE a preluat activitatea Institutului Monetar European (IME), căruia îi succede.

Organisme specializate:

Ombudsman-ul European investighează plângerile privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a

organismelor din cadrul Uniunii Europene. Pot depune plângeri cetăţenii Statelor Membre sau cei care locuiesc

într-un Stat Membru, societăţile comerciale, asociaţiile sau alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor trebuie să asigure respectarea dreptului la viaţă privată al

persoanelor fizice de către instituţiile şi organismele comunitare În procesul de prelucrare a datelor cu caracter

personal.

Organisme inter-instituţionale:

Oficiul European pentru Selecţia de Personal (EPSO) este punct unic de contact pentru cei care vor să lucreze

în instituţiile Uniunii Europene. EPSO oferă solicitanţilor informaţii, procesează cererile şi este responsabil de

organizarea examenelor de selecţie.

Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene (OPOCE) este editura instituţiilor şi a

celorlalte organisme ale Uniunii Europene. Este responsabil pentru producerea şi distribuirea de publicaţii ale

Uniunii Europene pe orice suport şi prin toate metodele.

80

Şcoala Europeană de Administraţie (EAS) are obiectivul de a promova cooperarea între instituţii în domeniul

instruirii, de a sprijini propagarea valorilor comune şi a practicilor profesionale armonizate, precum şi de

a crea sinergie în utilizarea resurselor umane şi financiare.

Organisme descentralizate:

1) "Agenţiile comunitare":

Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (ACCP)

Agenţia Europeană de Mediu (AEM);

Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe (Frontex)

Agenţia Europeană pentru Medicamente (AEM);

Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (AEPC);

Agenţia Europeana pentru Reconstrucţie (AER);

Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate la Locul de Muncă (EU-OSHA);

Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA);

Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (AESM);

Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aviaţiei (EASA);

Agenţia Feroviară Europeană (AFE);

Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA);

Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);

Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDPC);

Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT);

Fundaţia Europeană de Formare (FEF);

Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţa şi de Muncă (Eurofound);

Observatorul European al Fenomenelor Rasiste şi Xenofobe (EUMC);

Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT);

Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);

Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).

2) Politica externă şi de securitate comună:

Agenţia Europeană de Apărare (AEA)

Centrul pentru Sateliţi al Uniunii Europene (CSUE);

Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS).

3) Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală:

Colegiul European de Poliţie (CEPOL);

Agenţia Europeană pentru Cooperare Judiciară (Eurojust);

Oficiul European de Poliţie (Europol).

4) Agenţii executive:

Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură (EACEA);

Agenţia Executivă pentru Energie Inteligentă (IEEA);

Agenţia Executivă pentru Programul de Sănătate Publică


Aurelian MARIN

81

JURIDIC

Legislație 2017

În primul semestru al anului 2017 au fost publicate în Monitorul Oficial mai multe acte normative cu

aplicabilitate / incidenţă la nivelul Centrului Multifuncţional de Pregătire Schengen, după cum urmează:

1.În domeniul învăţământului:

a) Legea nr. 106/2017 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea exercitării pe teritoriul României a

drepturilor conferite în contextul liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene;

b) Hotărârea nr. 299/2017 pentru aprobarea Protocolului dintre Ministerul Afacerilor Interne din

România şi Ministerul Afacerilor Interne din Republica Serbia privind constituirea şi activităţile patrulelor

comune de-a lungul frontierei de stat comune, semnat la 10 noiembrie 2016 la Timişoara;

c) Legea nr. 22/2017 pentru modificarea și completarea art. 5 din Legea nr. 295/2004 privind regimul

armelor și al munițiilor;

d) Ordinul m.a.i. nr. 4/2017 privind formarea iniţială, în anul 2017, în instituţiile de formare ale

Ministerului Afacerilor Interne a poliţiştilor locali cu atribuţii în domeniul ordinii şi liniştii publice şi în

domeniul circulaţiei rutiere;

2. În domeniul controlului intern/managerial:

a) Ordinul m.a.i. nr. 30/2017 privind activitatea de standardizare în Ministerul Afacerilor Interne;

b) Ordinul nr. 32/2017 pentru modificarea și completarea Ordinului ministrului afacerilor interne nr.

138/2016 privind organizarea și executarea controalelor în Ministerul Afacerilor Interne;

3. În domeniul financiar-contabil:

a) Ordinul m.a.i. nr. 26/2017 privind stabilirea procedurii de efectuare a plății sumelor prevăzute prin

hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea

personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie

2017;

b) Ordinul m.f.p. nr. 164/2017 pentru aprobarea Procedurii de îndreptare a erorilor din documentele de plată

întocmite de debitori privind obligaţiile fiscal;

4. În domeniul mangementului resurselor umane:

a) Acord colectiv privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici cu statut special – polițiști din

Ministerul Afacerilor Interne 2017;

b) Dispoziția Directorului Direcției Medicale nr. 4534051 din 10.01.2017, privind zonele de responsabilitate

ale medicilor de medicina muncii care vor desfășura activitățile specifice prevăzute de O.m.a.i. nr. 291/2011

pentru aprobarea Normelor metodologice privind supravegherea sănătății lucrătorilor din M.A.I.;

82

c) Hotărârea nr. 28/2017 privind stabilirea zilei de 23 ianuarie 2017 ca zi liberă;

d) Hotărârea nr. 333/2017 privind stabilirea zilei de 2 iunie 2017 ca zi liberă;

e) Normele proprii de aplicare în anul 2016 a Hotărârii Guvernului nr. 161/2016 pentru aprobarea pachetelor

de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a

medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii

2016-2017, adaptate la specificul organizării asistenței medicale în rețeaua sanitară a ministerelor și

instituțiilor din domeniul apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești, aplicabile în

relațiile contractuale dintre Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și

Autorității Judecătorești și furnizorii de servicii medicale și medicamente care aparțin acestei rețele din

27.03.2017;

f) Ordinul m.a.i. nr. 28/2017 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru personalul

Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi

în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în perioada 1 martie-31

decembrie 2017;

g) Ordinul m.a.i. nr. 20/2017 pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului afacerilor interne nr.

90/2013 privind funcţionarea Comisiei de dialog social la nivelul Ministerului Afacerilor Interne;

h) Ordonanţa de urgenţă nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene,

precum şi modificarea şi completarea unor acte normative;

i) Ordonanța de urgență nr. 17/2017 privind unele măsuri în domeniul învățământului;

j) Ordonanța de urgență nr. 26/2017 pentru modificarea art. 3 alin. (2) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum și

modificarea și completarea unor acte normative

5. În domeniul relaţiilor publice:

a) Ordinul nr. 7/2017 pentru modificarea unor anexe la Ordinul ministrului internelor şi reformei

administrative nr. 490/2008 privind însemnele heraldice ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne;

6. În domeniile managementului organizatoric şi al controlului accesului:

a) Instrucţiunile nr. 46/2017 privind asigurarea geografică în Ministerul Afacerilor Interne;

b) Ordinul m.a.i. nr. 5/2017 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi a transporturilor speciale

aparţinând Ministerului Afacerilor Interne;

7. În domeniul logisticii:

a) Hotărârea nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 907/2016

privind etapele de elaborare și conținutul-cadru al documentațiilor tehnico-economice aferente

obiectivelor/proiectelor de investiții finanțate din fonduri publice;

b) Hotărârea nr. 283/2017 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.856/2005 privind plafoanele

naționale de emisie pentru anumiți poluanți atmosferici;

c) Hotărârea nr. 907/2016 privind etapele de elaborare și conținutul-cadru al documentațiilor tehnico-

economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiții finanțate din fonduri publice;

d) Instrucţiunea nr. 1/2017 emisă în aplicarea prevederilor art. 179 lit. g) şi art. 187 alin. (8) lit. a) din Legea

nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, respectiv a art. 192 lit. g) şi a art. 209 alin. (8) din Legea nr. 99/2016

privind achiziţiile sectoriale;

e) Ordinul președintelui A.N.A.P. nr. 121/2017 privind acordarea de consiliere metodologică;

f) Ordonanţa de urgenţă nr. 6/2017 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru

stabilirea unor măsuri privind realizarea investiţiilor finanţate din fonduri publice;

8. În domeniul altor structuri ale M.A.I.:

a) Ordinul m.a.i. nr. 10/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului

propriu al Inspectoratului General pentru Imigrări;

b) Ordinul m.a.i. nr. 14/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Academiei de

Poliţie "Alexandru Ioan Cuza";

c) Ordinul m.a.i. nr. 48/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției

generale pentru comunicații și tehnologia informației;

83


Iulian Nicolae LUPU

STRUCTURI SUPORT

PROTECŢIA MATERNITĂŢII LA LOCUL DE MUNCĂ

Angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă.

Femeile gravide, lăuzele şi femeile care alăptează trebuie protejate împotriva pericolelor care le afectează în

mod specific. Angajatorii au obligaţia să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa acestora, în

conformitate cu prevederile Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă.

1.Protecţia maternităţii la locul de muncă – definirea noţiunii şi legislaţia aplicabilă

Protecţia maternităţii la locul de muncă este protecţia sănătăţii şi/sau securităţii salariatelor gravide şi/sau

mame la locurile lor de muncă.

Protecţia maternităţii la locul de muncă este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

25/2004 şi prin Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

96/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 537/2004.

De prevederile legislaţiei menţionate mai sus beneficiază: salariatele gravide şi mame, lăuze sau care

alăptează, de cetăţenie română ori a unui stat membru al Uniunii Europene, care au raporturi de muncă sau

raporturi de serviciu cu un angajator.

2. Ce măsuri trebuie să ia angajatorii când sunt înştiinţaţi că o salariată este gravidă? În termen de 10 zile lucrătoare de la data la care angajatorul a fost anunţat în scris de către o salariată ca

este gravidă, a născut recent sau alăptează, acesta are obligaţia să înştiinţeze medicul de medicina

muncii/unitate, precum şi structura competentă de inspecţia muncii din Direcţia Generală Resurse Umane sau

din inspectoratul general, după caz. Împreună cu medicul de medicina muncii/unitate efectuează evaluarea

privind riscurile la care este supusă salariata la locul ei de muncă, întocmeşte şi semnează raportul de evaluare

privind riscurile la care este supusă salariata la locul ei de muncă.

3. Care sunt drepturile salariatelor? În baza raportului de evaluare efectuat, salariata trebuie să fie înştiinţată despre rezultatele evaluării

privind riscurile la care poate fi supusă la locul ei de muncă şi despre măsurile suplimentare de protecţie pe

care trebuie să le respecte atât angajatorul cât şi salariata.

În cazul în care o salariată desfăşoară la locul de muncă o activitate care prezintă riscuri pentru sănătatea

sau securitatea sa ori cu repercusiuni asupra sarcinii şi alăptării, angajatorul este obligat să îi modifice în mod

corespunzător condiţiile şi/sau orarul de muncă ori, dacă nu este posibil, să o repartizeze la alt loc de muncă

fără riscuri pentru sănătatea sau securitatea sa, conform recomandării medicului de medicină muncii sau

medicului de familie, cu menţinerea veniturilor salariale, în cel mult 15 zile lucrătoare de la data încheierii

raportului de evaluare a riscului.

84

Pentru salariatele care îşi desfăşoară activitatea numai în poziţia ortostatică sau în poziţia aşezat,

angajatorii au obligaţia de a le modifica locul de muncă respectiv, astfel încât să li se asigure, la intervale

regulate de timp, pauze şi amenajări pentru repaus în poziţie şezândă sau pentru mişcare.

Salariatele în referinţă nu pot fi obligate să desfăşoare muncă de noapte; în cazul în care sănătatea salariatelor

este afectată de munca de noapte, angajatorul este obligat ca, pe baza solicitării scrise a salariatei, să o

transfere la un loc de muncă de zi, cu menţinerea salariului de baza brut lunar.

Salariatele nu pot desfăşura munca în condiţii cu caracter insalubru sau greu de suportat; în cazul în care o

salariată care desfăşoară în mod curent muncă cu caracter insalubru sau greu de suportat este gravidă, a născut

recent sau alăptează, angajatorul are obligaţia să o transfere la un alt loc de muncă, cu menţinerea salariului de

bază brut lunar, pe baza solicitării scrise a salariatei.

Angajatorii au obligaţia de a acorda salariatelor gravide dispensa pentru consultaţii prenatale, în limita a

maximum 16 ore pe lună, fără diminuarea drepturilor salariale, în cazul în care investigaţiile se pot efectua

numai în timpul programului de lucru.

Salariata gravidă care nu poate îndeplini durata normală de muncă din motive de sănătate, a sa sau a fătului,

are dreptul la reducere cu o pătrime a duratei normale de muncă, cu menţinerea veniturilor salariale.

Dacă locul de muncă în care îşi desfăşoară activitatea salariatele în referinţă este încadrat în condiţii

deosebite sau speciale de muncă, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, în mod obligatoriu

angajatorul trebuie să îi modifice în mod corespunzător condiţiile de muncă sau să o repartizeze la alt loc de

muncă fără riscuri ori, dacă nu poate îndeplini obligaţiile de mai sus, să îi acorde concediu de risc maternal.

4. Care sunt obligaţiile salariatelor?

- să se prezinte la medicul de familie pentru eliberarea unui document medical care să le ateste starea;

- să informeze în scris angajatorul despre starea lor;

- pentru obţinerea certificatului medical care îi dă dreptul la concediu de risc maternal, salariata trebuie să se

prezinte la consultaţiile prenatale si postnatale, conform normelor Ministerului Sănătăţii Publice;

- pentru protecţia sănătăţii lor şi a copilului lor, după naştere, salariatele au obligaţia de a efectua minimum

42 de zile de concediu postnatal.

5. În ce condiţii se acordă concediul de risc maternal?

În condiţiile în care angajatorul nu poate, în mod obiectiv, să modifice condiţiile şi orarul de muncă

sau să le repartizeze la un alt loc de muncă, salariatele au dreptul la concediu de risc maternal după cum

urmează:

- înainte de data solicitării concediului de maternitate;

- după data revenirii din concediul postnatal obligatoriu, salariatele care au născut recent sau care alăptează,

în cazul în care nu solicită concediul şi îndemnizaţia pentru creşterea copilului pană la împlinirea vârstei de 2

ani sau, în cazul copilului cu handicap, pâna la 3 ani.

Concediul de risc maternal se poate acorda de către medicul de familie sau de medicul specialist, care va

elibera un certificat medical în acest sens, dar nu poate fi acordat simultan cu alte concedii prevăzute de

legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Concediul de risc maternal se poate acorda în întregime sau fracţionat, pe o perioada ce nu poate depăşi 120

de zile.

Pe durata concediului de risc maternal salariata are dreptul la îndemnizaţia de risc maternal, care se suportă

din bugetul asigurărilor sociale de stat.

6. În ce condiţii se pot acorda pauze pentru alăptare?

Angajatorii sunt obligaţi să acorde salariatelor care alăptează, în cursul programului de lucru, două

pauze pentru alăptare de câte o oră fiecare, până la împlinirea vârstei de 1 an a copilului.

La cererea mamei, pauzele pentru alăptare pot fi înlocuite cu reducerea duratei normale a timpului său de

muncă cu două ore zilnic.

Pauzele şi reducerea duratei normale a timpului de muncă acordate pentru alăptare se includ în timpul de

muncă şi nu diminuează veniturile salariale.

7. Ce pot face salariatele în cazul în care nu sunt respectate drepturile în ceea ce priveşte protecţia

maternităţii la locul de muncă?

Salariatele ale căror raporturi de muncă au încetat din motive pe care le considera ca fiind legate de

starea lor, au dreptul să conteste decizia angajatorului la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30

de zile de la data comunicării acesteia. Acţiunea în justiţie a salariatei este scutită de taxa de timbru şi de

85

timbru judiciar. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor contravenţionale corespunzătoare pentru

alte situaţii de încălcare a drepturilor salariatelor se fac de către:

- inspectorii de muncă;

- personalul împuternicit din casele judeţene de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale;

- personalul împuternicit conform legislaţiei sanitare în vigoare.

8. Referinţe normative

Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004;

Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, aprobate

prin Hotărârea Guvernului nr. 537/2004.

Subcomisar de poliţie

Macovei Bogdan

DIVERSE

FORMAREA CONTINUĂ A ADULȚILOR

Formarea continuă a adulților este reglementată de Ordonanța 129/2000 (*republicată*) privind formarea

profesională a adulţilor. Aceasta precizează că formarea profesională a adulților este finalizată cu ‖certificate

de calificare sau de absolvire cu recunoaștere națională și/sau certificate de competențe profesionale‖.

În sensul acestui act legislativ competența profesională reprezintă capacitatea de a realiza activitățile

cerute la locul de muncă la nivelul calitativ specificat în standardul ocupațional.

Programele de formare profesională a adulților asigură dobândirea unor competențe profesionale în

conformitate cu standardele ocupaționale, respectiv cu standardul de pregătire profesională.

Prin urmare pentru a crea programe de pregătire profesională ar trebui ca mai întâi să definim un standard

de pregătire profesională.

Standardul ocupaţional, respectiv standardul de pregătire profesională, este documentul care precizează

competenţele profesionale necesare practicării unei ocupaţii, respectiv specifice unei calificări.

Standardul de pregătire profesională este reglemetat de OMEC 3973/2005 cu privire la aprobarea

Metodologiei de elaborare, avizare şi aprobare a standardelor de pregătire profesională şi a curriculumului

pentru învăţământul postliceal şi a Reperelor metodologice pentru proiectarea standardelor de pregătire

profesională şi a curriculumului pentru învăţământul postliceal.În acest ordin regăsim definirea standardulului

de pregătire profesională ca fiind ‖documentul care descrie o calificare profesională prin unităţi de

competenţă necesare desfăşurării unei activităţi profesionale într-un anumit domeniu‖.

Standardul de pregătire profesională cuprinde numărul de unităţi de competenţă, precum şi un număr de

credite asociat acestora.

Unităţile de competenţă cuprinse de un standard de pregătire pot fi unităţi de competenţă cheie și unităţi

de competenţă tehnice specializate.

Standardul de pregătire profesională stă la baza curriculumului pentru învățământ (planul de învățământ și

programa școlară) și prin analogie putem vorbi de curriculumul de formare la nivelul instituției de formare

continuă (planurile de învățământ și programele analitice).

Curriculumul se dezvoltă pe module , determinate de structura unităților de competență, iar fiecărei unități

de competență îi corespunde un modul.

În lipsa standardului ocupațional și al celui de pregătire profesională,CMPS-ul și-a canalizat atenția

către crearea de programe formative bazate pe formarea și dezvoltarea de competențe, fie ele cheie – limbi

străine sau TIC, fie ele specializate.

Scrierea unităților de competență este stabilită de OMEC 3974/2005 privind aprobarea Manualului de

scriere a unităţilor de competenţă, elaborat în cadrul Programului PHARE 2001 de modernizare a

învăţământului profesional şi tehnic.

86

Unitatea de competență cuprinde în mod obligatoriu unde și pentru ce competențele se acordă credite.

O unitate de competenţă este definită ca fiind un set coerent şi explicit de competenţe. Competenţele descriu

acele lucruri pe care elevul/cursantul trebuie să le ştie, să le înţeleagă sau pe care trebuie să fie capabil să le

realizeze la sfârşitul unui proces de educaţie şi de formare profesională.

Fiecare unitate de competenţă din cadrul calificării trebuie să aibă următoarele 7 trăsături-cheie:

1. titlu;

2. competenţe;

3. criterii de performanţă;

4. precizări privind aplicabilitatea criteriilor de performanţă – condiții de aplicabilitate;

5. probe de evaluare: precizare privind tipul de probe necesare pentru a demonstra îndeplinirea competenţei;

6. valoarea creditelor: numărul de credite acordat unei unităţi de competenţă. Un credit este acordat pentru

competenţe care sunt pretinse în mod rezonabil a fi obţinute de către un cursant , în medie, în cadrul a 60 de

ore de învăţare.( Această cifră este orientativă şi însumează toate activităţile de învăţare, inclusiv studiul

individual)

7. 1. Titlul

reprezintă un rezumat concis al conţinutului unităţii de competenţă. Trebuie să fie explicit pentru o

persoană din afara sistemului de educaţie şi formare, cum ar fi un angajator, astfel încât această persoană să

înţeleagă clar ce cuprinde unitatea de competenţă.

trebuie să fie de sine stătătoare; cu alte cuvinte, nu trebuie să conţină titlul calificării şi nici să facă vreo

referire la o altă unitate de competenţă.

nu trebuie să conţină cifre, referiri la nivel (de exemplu: "elementar", "de bază", "mediu", "avansat" etc.),

metoda de evaluare sau alte detalii necorespunzătoare (de exemplu: mod de predare, instructor sau grupul-

ţintă).

nu trebuie să conţină paranteze, linii de legătură sau punct şi virgulă, cu excepţia cazului în care aceste

semne de punctuaţie sunt necesare pentru clarificare.

vor fi specificate pe certificatul de competenţe al cursantului şi de aceea trebuie să fie înţelese de un

număr cât mai mare de oameni.

2. Competenţe:

un set coerent de rezultate măsurabile;

sunt formulări referitoare la ceea ce un cursant trebuie să ştie şi/sau să înţeleagă şi/sau să fie capabil să

realizeze în urma procesului de învăţare, formulări care sunt precedate de propoziţia standard "cursant ul este

capabil să:".

formulările trebuie să descrie rezultatele învăţării şi nu procesul de învăţare, ceea ce se dobândeşte prin

învăţare şi nu ceea ce este predat.

rezultatele învăţării trebuie să poată fi evaluate

trăsăturile-cheie ale unei competenţe clar formulate sunt:

- un verb de acţiune (de exemplu: demonstrează);

- conţinut definit

- verbele de acţiune utilizate depind în mare parte de cunoştinţele/ înţelegerea sau de setul de abilităţi la

care se raportează setul de competenţe;

competenţele se exprimă prin formulări scurte şi concise.

Nu se cere un anumit număr de competenţe pentru fiecare unitate de competenţă, dar cele care sunt stabilite

trebuie să fie evaluate. Doar ca element orientativ, media este de 3-5 competenţe pe o unitate de competenţă.

Pentru ca unitatea de competenţă să primească un credit, toate competenţele acesteia trebuie realizate.

Este esenţială coerenţa grupului de competenţe. Trebuie să existe o legătură între fiecare dintre competenţe şi

titlul unităţii de competenţă, și să se evite repetiţiile şi suprapunerile între competenţe.

3. Criterii de performanţă:

descrierea elementelor semnificative ale rezultatelor de succes, descriere formulată printr-o propoziţie de

evaluare, care permite efectuarea unei aprecieri în ceea ce priveşte realizarea sau nerealizarea de către cursanți

a competenţei;

sunt enunţuri asociate fiecărei competenţe şi care specifică cu mai multă exactitate rezultatele

cursantului, prin indicarea unor standarde prin care se poate măsura nivelul de dobândire a competenţei;

87

trebuie să fie observabile şi aplicabile, dar nu trebuie să descrie metoda sau activitatea de evaluare.

Aceasta este descrisă în standard sub titlul "Probe de evaluare";

stabilite pentru diferite niveluri de competenţă trebuie să reflecte o anumită dinamică de proces, din

punctul de vedere al gradului de complexitate, al autonomiei cursantului şi al gradului de realizare adecvat

unui anumit nivel (cu alte cuvinte, al nivelului standard de realizare a competenţei);

limbajul folosit în scrierea criteriilor de performanţă trebuie să fie explicit, lipsit de ambiguitate şi

obiectiv;

trebuie să conţină suficiente detalii pentru ca orice utilizator să înţeleagă cu exactitate ce realizări se

aşteaptă din partea cursantului, la un anumit nivel. Evaluatorul şi orice altă persoană implicată în asigurarea

calităţii vor utiliza formulările criteriilor de performanţă pentru a determina atingerea de către un cursant a

unui rezultat de învăţare, pe baza informaţiilor primite.

În vederea scrierii criteriilor de performanţă se poate proceda la stabilirea activităţilor sau temelor de

evaluare ce se vor utiliza pentru a decide dacă cursanții au dobândit competenţele. În acest mod se va şti ce

fel de dovezi se vor solicita din partea cursanților în cadrul evaluării acelei activităţi şi se vor putea folosi

aceste informaţii pentru a scrie criteriile de performanţă.

4. Condiții de aplicabilitate

specificăţii privind diferitele situaţii şi contexte în care vor fi aplicate criteriile de performanţă;

trebuie să se coreleze clar cu criteriile de performanţă ale respectivei competenţe.

5. Probe de evaluare:

demonstrarea îndeplinirii competenţei;

stabilesc dovezile care se cer unei persoane pentru a-şi demonstra competenţa în atingerea unui rezultat

de învăţare. De obicei, se concretizează în exemple de activitate pe care o desfăşoară persoana în cauză şi

trebuie să cuprindă nivelul standard descris de criteriile de performanţă, condiţiile de aplicabilitate a criteriilor

de performanţă şi cerinţele privind nivelul necesar de cunoştinţe (dacă este cazul);

este esenţial ca metoda/metodele de evaluare utilizată/utilizate să permită cadrelor didactice/formatorilor

să înregistreze dacă fiecare rezultat al învăţării/competenţă a fost atins/atinsă şi dacă legătura dintre cele două

(evaluare-competenţă realizată) este clar indicată în documente.

Un credit este acordat pentru competenţe care sunt pretinse în mod rezonabil a fi obţinute de către un

cursant, în medie, în cadrul a 60 de ore de învăţare.(Această cifră este orientativă şi însumează toate

activităţile de învăţare, inclusiv studiul individual)

O unitate ar putea fi evaluată pe baza unei singure activităţi (de exemplu, realizarea unui obiect) sau a unei

serii de metode (de exemplu, sarcini bazate pe lucrări/în clasă, sesiuni de întrebări şi răspunsuri şi o anumită

lucrare de realizat).

O metodă de evaluare ar putea contribui la atingerea rezultatului învăţării în mai multe unităţi de

competenţă (de exemplu, un studiu de caz ar putea contribui la achiziţionarea unor competenţe dintr-o serie de

domenii).

Lista de verificare a unităţii de competenţă

O dată ce a fost elaborat un proiect de unitate de competenţă se verifică dacă acesta este în conformitate cu

lista de verificare prezentată mai jos.

1. Titlul

Are acesta vreun înţeles dacă este citit separat?

Reprezintă un rezumat al competenţelor?

Precizează scopul general al unităţii de competenţă descrise?

Oferă un indiciu clar al activităţii de învăţare necesare pentru realizarea unităţii de competenţă?

2. Competenţe

Descriu acestea ce trebuie cursant ul să ştie, să înţeleagă sau să fie capabil să facă pentru a obţine

credite?

Cuprind acestea un verb de acţiune şi precizări de conţinut definite?

Sunt acestea exprimate cât mai simplu posibil, într-un limbaj clar şi lipsit de ambiguitate (de exemplu,

sunt evitate verbele cu înţeles vag sau cu înţelesuri diferite)?

Se leagă acestea de "nivelul" anterior al precizărilor privind competenţele (dacă este cazul)?

88

Sunt aplicabile în situaţii noi?

Prezintă elemente care să motiveze şi să recompenseze cursant ul?

Sunt lipsite de elemente care le dublează pe altele sau care sunt incoerente?

Sunt echilibrate între o caracteristică prea generală sau prea specifică?

Reflectă titlul?

Justifică "timpul teoretic necesar procesului de învăţare", subînţeles prin valoarea creditului acordat

respectivei unităţi de competenţă?

Luate independent, sunt clare şi coerente?

3. Criteriile de performanţă

Există o corespondenţă a acestora cu competenţele?

Definesc cu claritate complexitatea/nivelul standard de realizare cerută/cerut de competenţe (de

exemplu: aplicabilitatea, domeniul, autonomia şi contextul)?

Corespund acestea nivelului cerut pentru unitatea de competenţă respectivă?

Sunt mai specifice decât competenţele aferente (de exemplu: conţin acestea un verb de acţiune, un

conţinut definit şi un calificativ)?

Sunt observabile şi pot fi înregistrate?

Sunt exacte?

Sunt destul de detaliate pentru a exprima în mod clar nivelul de realizare cerut?

Prezintă transparenţă pentru potenţialii cursanți, examinatori şi alte persoane interesate?

Conţin exemple pentru a înlătura ambiguitatea sau interpretările subiective (de exemplu: scrieţi numele şi

adresa într-un context restrâns: pe plicuri, scrisori sau modele de formular)?

4. Precizări privind condiţiile de aplicabilitate a criteriilor de performanţă

Se referă explicit şi exclusiv la termenii utilizaţi în criteriile de performanţă?

Reprezintă specificări clare sub aspectul diverselor circumstanţe şi contexte de aplicare viitoare a

criteriilor de performanţă?

Sunt realizabile în esenţă?

5. Cerinţe privind probele de evaluare

Exprimă acestea în mod clar forma pe care trebuie să o aibă dovezile de realizare a performanţei?

Derivă acestea în mod clar din criteriile de performanţă?

Cer acestea atingerea rezultatelor învăţării doar în limitele precizărilor privind aplicabilitatea criteriilor de

performanţă?

Pe scurt

1. Competenţele - precizări care descriu ceea ce se aşteaptă de la un cursant să ştie, să înţeleagă sau să facă

pentru completarea procesului de învăţare/ formare.

2. Criteriile de performanţă - precizări prin care se poate observa dacă un cursant a atins sau nu rezultatele

învăţării precizate.

3.Condiții de aplicabilitate (precizări privind aplicabilitatea criteriilor de performanţă) - precizări care indică

circumstanţele şi contextele în care urmează să se aplice criteriile de performanţă.

4.Probele de evaluare - precizări care stabilesc forma în care se cere cuiva să demonstreze atingerea

rezultatului învăţării.

În ceea ce privește Formarea profesională continuă în cadrul MAI aceasta este reglementată de ORDIN

nr. 140 din 2 septembrie 2016 privind activitatea de management resurse umane în unităţile de poliţie ale

Ministerului Afacerilor Interne și ORDIN nr. 177 din 16 noiembrie 2016

privind activitatea de management resurse umane în unităţile militare ale Ministerului Afacerilor Interne.

Astfel atât în OMAI 140/2016 , Anexa 4 – Formarea profesională a polițiștilor , capitolul III – Formarea

continuă a polițistului, cât și în OMAI 177/2016, Anexa 4 – Formarea profesională a cadrelor militare,

capitolul III – Formarea continuă a cadrului militar, regăsim învățarea structurată pe competențe, certificarea

competențelor dobândite/ dezvoltate prin acte de studii , Certificate sau Atestate pentru cursurile de minim 60

ore de curs, sau adeverință de participare pentru programele formative cu durata de sub 60 ore. În ambele

variante este precizat numărul de credite acordate.

89

Toate aceste noțiuni sunt regăsite în elaborarea documentelor de învățământ – planificări tematice și

curricula - avute la nivelul intituției noastre.

Astfel avem proiectarea structurată pe competențe, evaluarea acestora atât în mod individual prin probe

scrise în cazul activităților axate pe acumularea de cunoștiințe, dar și în mod integrat în cazul activităților cu

accent pe formarea/ dezvoltarea deprinderilor.

Curriculumul unității noastre permite dezvoltarea de programe formative axate pe competențe cheie, tehnice

– specializate, dar și comune mai multor ocupații. Deasemenea ne permite și dezvoltarea unor cursuri în

sistem modular, ce ar putea cuprinde unități de competente din toate cele trei tipuri menționate anterior, pe o

durată de timp mai mare, minim 120 de ore de curs, astfel putem avea cursuri ce integrează un modul de

comunicare în limba străină – competență cheie, un modul de tehnologia informațiilor și comunicației

aplicate – competență cheie,precum și module pe competențe comune - Aquis Schengen și Sisteme informatice

Schengen și Cooperare Polițienească.

comisar șef de poliție

Mădălina Nicoleta ILLYEȘ

INTERNETUL ASCUNS și CONTRACTUL în FORMĂ ELECTRONICĂ

Partea a II-a. Contractul în formă electronică între Internetul vizibil și Internetul ascuns

Definiție. Reluând o afirmație anterioară, în această eră a utilizării Internetului oricând și oriunde, nici

domeniul juridic nu a fost omis, iar instituția contractului a fost adaptată și pentru realitatea virtuală, luând

astfel naștere contractul în formă electronică.

Prin contract se înțelege existența unor voințe concordante exteriorizate, iar exteriorizarea presupune o

modalitate de exprimare, fie ea orală, scrisă ori printr-un comportament. Odată cu mijloacele electronice de

comunicare, se adaugă și forma electronică18

. Niciun act normativ nu poate interzice ca un contract să poarte

și o formă electronică, pentru a putea fi expus și de către calculator.

De altfel, principala diferență dintre contractul în formă electronică și contractul „tradițional‖ o constituie

chiar forma sa, în sensul de modalitate de exteriorizare a manifestării de voință a părților contractante.

Contractul în formă electronică nu a primit o definiție legală nici la nivel european, nici în dreptul român.

Secțiunea a 3-a din Directiva 2000/31/CE privind comerțul electronic este intitulată Contracte încheiate prin

mijloace electronice, dar nu cuprinde nicio definiție a acestui tip de contracte.

Mai explicită este Directiva 2011/83/UE, din 25 octombrie 2011, privind drepturile consumatorilor, care

definește, în art. 2 pct. 7, contractul la distanță: „orice contract încheiat între comerciant (profesionist – n.n.) și

consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare de servicii la distanță organizat, fără prezența

fizică simultană a comerciantului (profesionistului – n.n.) și a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia

sau a mai multor mijloace de comunicare la distanță, până la și inclusiv în momentul în care este încheiat

contractul‖.

În dreptul român, un sprijin în a defini acest tip de contract este oferit de Legea nr. 455/2001 privind

semnătura electronică19

, în care se arată ce este înscrisul în formă electronică, respectiv o colecție de date în

formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere

cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu

similar. Un program informatic este, într-un sens restrâns, un software, adică un algoritm implementat într-un

18

A. Bleoancă, Contractul în formă electronică, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 16. 19

Republicată în M. Of. nr. 316 din 30 aprilie 2014.

90

cod sursă și scris într-un anumit limbaj de programare (exemplu de programe informatice: Microsoft Word,

Microsoft Excel, Adobe Reader, Adobe Photoshop, Notepad etc.).

De asemenea, Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic20

prevede, în art. 1 pct. 2, că mijloacele

electronice sunt acele echipamente electronice și rețele de cablu, fibră optică, radio, satelit și altele asemenea,

utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informației.

Potrivit art. 1.166 din Codul civil român21

, contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe

persoane, cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic22

. Tot legiuitorul civil, în art. 1.240

din Cod, reglementează voința părților de a contracta în mod verbal sau în scris, dar și printr-un comportament

care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială

asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare. Dacă acest din urmă articol duce cu gândul la

forma electronică, atunci art. 1.245, intitulat Forma contractelor electronice, nu mai lasă nicio urmă de dubiu:

„Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea

specială‖.

Deși face trimitere la legile speciale, intenția Codului civil de a reglementa contractul electronic este bine-

venită și determinată de evoluția societății și a dreptului, de fenomenul globalizării, de accesul publicului la

informații într-un ritm alert sau de prezența evidentă a tehnologiei digitale în viața privată a indivizilor priviți

ca subiecți de drept.

Separând sintagmele contract încheiat prin mijloace electronice (în opinia noastră, acest tip de contract

constituie genul, deoarece Internetul, alături de telefon, fax, televizor, radio etc., este un mijloc electronic)

și contract în formă electronică (așadar, specia) și raportându-ne la Codul civil, putem defini contractul în

formă electronică precum acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane, cu intenția de a constitui,

modifica sau stinge un raport juridic, ce îmbracă forma electronică, adică (al cărui conținut) poate fi distins

prin intermediul unui program informatic.

Specie nouă de contract.

Opinii. Cu privire la faptul dacă un contract în formă electronică este o nouă specie de contract sau doar o

altă modalitate de încheiere a contractului, se constată că orice tip de contract (astfel cum rezultă în urma

clasificării din dreptul intern) poate îmbrăca această formă (atât contractele consensuale – majoritatea

contractelor în formă electronică au această formă –, cât și cele reale sau solemne – Legea nr. 455/2001

asimilează contractele cărora li s-a încorporat, atașat sau li s-a asociat logic o semnătură electronică cu

contractele sub semnătură privată ori cu contractele autentice – art. 5 și 6; atât contractele unilaterale, cât și

cele bilaterale; atât contractele cu titlu oneros, cât și cele cu titlu gratuit etc.).

Mai departe, Codul civil a așezat contractul electronic în cadrul Subsecțiunii 6 (Forma contractului) al

Secțiunii a 3-a, intitulată Încheierea contractului, și nu în Secțiunea a 2-a, unde sunt enumerate și definite

diferitele categorii de contracte. Or, ce reprezintă forma, dacă nu modalitatea de exteriorizare a voinței

părților, un procedeu de a contracta?

În plus, trebuie menționată și o opinie din doctrina franceză23

conform căreia electronica nu constituie decât

un mijloc tehnic de stabilire a relației contractuale, iar contractul în formă electronică nu este o nouă specie de

contract, ci doar caracterizează un nou mod tehnic de încheiere a contractului; el relevă maniera de a

contracta, iar nu obiectul contractului.

Așadar, contractul în formă electronică nu reprezintă o nouă specie de contract în dreptul român.

Clasificare. Indiferent că este încheiat în Internetul vizibil sau în Internetul ascuns, un contract în formă

electronică are un caracter preponderent comercial, de adeziune și cunoaște următoarele clasificări:

a) în funcție de natura obiectului contractului, se distinge între:

– contracte al căror obiect este un bun corporal ce poate fi livrat exclusiv în afara spațiului virtual, indiferent

dacă plata prețului are loc prin Internet sau nu. De menționat că, în această situație, partea (cumpărătorul

20

Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006. 21

Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011. 22

Legiuitorul a trecut la un nivel calitativ superior față de Codul civil din anul 1864 [potrivit căruia „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a

constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic‖ (art. 942)]. Pe de o parte, se utilizează sintagma acord de voințe, deoarece caracterul fundamental al oricărui

contract îl constituie manifestarea de voință a părților exprimată cu intenția de a produce efecte juridice, iar, pe de altă parte, este introdus verbul a modifica, înlăturându-se astfel lacuna existentă în fosta reglementare, care recunoștea acordului de voințe doar efecte născătoare sau extinctive de raporturi juridice.

23 T. Revet, Le contrat électronique. Travaux de l’Association Henri Capitant des amis de la culture juridique française, Ed. Panthéon-Assas, Paris, 2002, p.

10, apud A. Bleoancă, op. cit., p. 19.

91

dintr-un contract de vânzare, de exemplu) intră în posesia bunului după trecerea unei perioade mai

îndelungate;

– contracte al căror obiect este un bun incorporal, de tipul fișierelor video sau audio, al unui cont ce conține

un username și o parolă, al unei cărți în format electronic etc. În cadrul acestor contracte, același cumpărător

primește bunul într-un interval destul de scurt de timp;

– contracte având ca obiect prestări de servicii24

, cum ar fi serviciile bancare electronice, consultanța

financiară etc.;

b) în funcție de părțile care participă la încheierea contractelor25:

– contracte încheiate între profesioniști sau Business-to-Business (B2B). Specificul acestor contracte este dat

de calitatea ambelor părți, de profesioniști;

– contracte încheiate între un profesionist și un consumator, sau Business-to-Consumer (B2C). În cadrul

acestor contracte, una dintre părți este un cumpărător individual, iar cealaltă parte este o companie. Astfel de

contracte sunt perfectate pe site-uri web cum ar fi www.amazon.com, www.emag.ro, www.cel.ro etc.;

– contracte încheiate între consumatori sau Consumer-to-Consumer (C2C), în care niciuna dintre părți nu are

calitatea de profesionist. Spre exemplu, o persoană fizică dorește să vândă sau să schimbe un bun, fără ca

gestul său să aibă un caracter repetat. Astfel de contracte sunt perfectate pe site-uri web cum ar

fi www.olx.ro, www.lajumate.ro etc.;

c) în funcție de modalitatea executării contractului, se face distincție între:

– contracte explicite (părțile implicate semnează un contract „tradițional‖, pe care apoi îl transferă într-un

mediu electronic – în cazul de față transferul este pe Internet);

– contracte implicite (părțile implicate pe Internet semnează în mod electronic – cu semnătură electronică –

respectivul contract).

Specificitate. Având un caracter în cea mai mare parte ilicit, contractele în formă electronică din Internetul

ascuns înglobează vânzarea-cumpărarea de bunuri furate (în special electronice și electrocasnice), droguri,

medicamente interzise (steroizi și alți agenți anabolici), armament, substanțe numite „explozive‖ (potasiu,

clorat de potasiu, acid azotic, eter etilic, fosfor roșu etc.), cărți interzise, linkuri către alte site-uri având un

conținut ilicit, obiecte de falsificat bani, documente falsificate (pașapoarte, permise de conducere), angajarea

unor persoane pentru a desfășura activități ilegale etc.

Alarmant este faptul că furnizorii nu solicită deținerea niciunui document special pentru a achiziționa cele

enumerate mai sus.

În cazul unor astfel de bunuri corporale, modalitatea de livrare este deosebit de riscantă, în special dacă

aceste bunuri sosesc din alte state. Nu se cunosc modalitățile în care bunurile în cauză sunt aduse către

destinatar, dar ambele părți se presupune că își asumă anumite riscuri.

În ceea ce privește modalitatea de plată în Internetul ascuns, majoritatea covârșitoare a utilizatorilor

folosesc moneda virtuală Bitcoin. Acest instrument de plată este tot mai des utilizat, deoarece tranzacțiile nu

se fac prin intermediul băncilor, iar astfel sunt dificil de depistat și, prin aceasta, se bucură de un grad sporit

de anonimitate.

În contextul utilizării unor scheme de monedă virtuală cum este Bitcoin, apare întrebarea dacă moneda

virtuală reprezintă o formă de monedă electronică, în înțelesul Legii nr. 127/2011 privind activitatea de

emitere de monedă electronică26

.

Potrivit acestei legi, moneda electronică este acea valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic,

reprezentând o creanță asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operațiuni de

plată și care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică [art. 4 alin. (1) lit. f)].

Doctrina a definit moneda electronică precum acel instrument având o valoare predeterminată, pe care sunt

stocate electronic unități valorice ce permit utilizatorului să efectueze operațiuni de retragere de numerar,

plată a bunurilor și serviciilor, transfer de fonduri între conturi și care este acceptat la plată și de alte persoane

juridice27

.

24

M. Tudorache, op. cit., p. 69. 25

G. Schneider, Electronic commerce, USA: Course Technology, Cengage Learning, 2011, p. 7, apud M. Tudorache, op. cit., p. 69. 26

Publicată în M. Of. nr. 437 din 22 iunie 2011. 27

L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 366.

http://www.emag.ro/

http://www.dreptonline.ro/monitorul_oficial/monitor_oficial.php?id_monitor=8567

92

Credem că moneda virtuală nu reprezintă o formă de monedă electronică, deoarece această lege nu folosește

sintagma monedă virtuală, iar Banca Națională a României nu a acordat, până în prezent, nicio autorizație

vreunei entități de a emite moneda Bitcoin pe teritoriul României.

Utilizarea schemelor de monedă virtuală ca modalitate alternativă de plată prezintă potențiale riscuri pentru

sistemul financiar, legate de lipsa reglementării și a supravegherii, spălarea banilor, finanțarea terorismului,

volatilitatea prețului și lipsa unei securități adecvate, potrivit unui raport elaborat recent de către Banca

Centrală Europeană28

.

Pentru a exemplifica aceste aspecte, vom cita în continuare un conținut de pe un site web din Internetul

ascuns, de vânzare a unor documente falsificate: „Toate documentele noastre sosesc în plicuri albe și simple,

prin servicii de curierat, fără nicio descriere a ceea ce se află înăuntru. Transportul durează între 2 și 5 zile, în

funcție de statul de destinație‖. În ceea ce privește metoda de plată, „Metoda de plată prin Bitcoin este rapidă

și o putem verifica în aceeași zi. Din păcate, datorită naturii afacerii noastre, este dificil a obține posibilitatea

efectuării plății în altă modalitate. Drept urmare, nu putem accepta plata cu cardul (…)‖.

Încheierea contractelor în formă electronică. Aceste contracte sunt încheiate de către părți prin

intermediul serviciului societății informaționale29. Furnizarea de servicii ale societății informaționale se face

de către furnizorii de servicii (adică acele firme sau organizații care oferă conexiune și acces la Internet și

servicii; deseori ei sunt numiți „ISP‖, inițialele denumirii din limba engleză Internet Service Provider). În

mod greșit, furnizorul de servicii este confundat adeseori cu deținătorul website-ului.

Negocierile. Etapa precontractuală. Această fază joacă un rol important în cadrul contractului în formă

electronică, deoarece se prefigurează structura viitorului contract (una dintre părți, având inițiativa, va atrage

atenția asupra nevoii sale – de a vinde, de a cumpăra, de a schimba, de a închiria –, în acest scop lansând un

mesaj publicitar de semnalare a disponibilității sale30).

Importanța negocierilor este subliniată de Codul civil român în art. 1.182 alin. (1): „Contractul se încheie

prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta‖.

Interesant este că regula publicității nu se aplică atât de mult în Internetul ascuns, tocmai datorită ilegalității

contractelor încheiate în această rețea. Dacă în Internetul vizibil manifestarea de voință exprimată prin

publicitate joacă un rol esențial, în Internetul ascuns aceasta aproape că nu există, fiind ferită de publicul larg.

Diferența dintre un mesaj publicitar și o ofertă de a contracta se desprinde din art. 1.188 alin. (1) C. civ.,

potrivit căruia o ofertă conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția

ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar (spre exemplu, informații cu privire la

persoana ofertantului ori la un bun al său pe care vrea să îl vândă). Un mesaj pe un site web de genul „Vrei să

faci bani repede?‖ ori o imagine cu un bun, la care se adaugă un text scurt, fără a se indica și un preț, nu poate

constitui o ofertă de a contracta, mai ales pentru faptul că nu inspiră încredere.

Oferta de a contracta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane sau publicului, în

general, de a încheia un contract în anumite condiții31.

Oferta de a contracta trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului, așadar,

în cazul contractului în formă electronică, oferta trebuie să îmbrace aceeași formă.

În acest domeniu, ofertele pot fi adresate atât cu ajutorul unor site-uri web (oferte click-wrap și browse-

wrap), cât și prin e-mail.

În ofertele de tip click-wrap, conținutul contractului este stabilit sub forma termenilor și condițiilor, este

afișat într-un mod clar pe website, iar destinatarul îl poate accesa în cadrul procedurii de încheiere a

contractului, înainte de exprimarea consimțământului prin bifarea rubricii „Sunt de acord‖ (I agree).

În ofertele de tip browse-wrap, clauzele contractuale (oferta) sunt prestabilite de furnizor și sunt afișate

electronic pe una dintre paginile website-ului, fiind vizibile numai după accesarea unui hypertext link. În astfel

de contracte, oferta se consideră acceptată tacit prin utilizarea website-ului32.

28

Sursa: http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-19610693-bnr-despre-bitcoin-moneda-virtuala-nu-este-moneda-nationala-nici-valuta-iar-acceptarea-

acesteia-plata-nu-este-obligatorie.htm. 29 Conform art. 1 din Legea nr. 365/2002, prin serviciu al societății informaționale se înțelege orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice și

prezintă următoarele caracteristici:

a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar; b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc;

c) este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului. 30

A. Bleoancă, op. cit., p. 29. 31 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 101. 32

M. Tudorache, op. cit., p. 167.

http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/virtualcurrencyschemesen.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Internet

https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_englez%C4%83

93

În ceea ce privește identificarea ofertantului, cele două părți ale Internetului conțin practici total diferite. În

Internetul vizibil, identificarea ofertantului (mai ales dacă este profesionist) este esențială, pentru că în caz

contrar oferta sa va fi privită cu reticență din partea consumatorilor, ducând la scăderea încrederii atât față de

persoana profesionistului, cât și față de operațiunile sale de comerț. Unul dintre principiile Internetului ascuns

este rămânerea în anonimat, de preferat pe toată durata executării unui contract, a ofertantului, tocmai pentru a

nu putea fi identificat – nici fizic, nici virtual (pe baza IP-ului).

În Internetul vizibil, majoritatea profesioniștilor oferă cu precizie (hărți geografice, numere de telefon, adrese

de poștă electronică) coordonatele lor complete: adresă, sediu social, chiar și codul unic de înregistrare, codul

de identificare fiscală etc.

Acceptarea ofertei. La fel ca oferta, și acceptarea trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea

valabilă a contractului (în cazul de față, în formă electronică).

Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

– A

cceptarea expresă are loc prin bifarea rubricii „Sunt de acord‖ (I agree), dar poate avea loc și prin e-mail.

– A

cceptarea tacită are loc prin continuarea vizitării unui website.

Pentru ca un contract în formă electronică să fie perfectat, consumatorului i se cere oferirea unor informații

foarte detaliate. În Internetul ascuns însă, nimic nu oprește ca acesta să adopte obiceiul anonimatului, la fel ca

ofertantul.

Folosindu-se de această posibilitate tehnică, participanții fie își ascund identitatea, fie furnizează informații

eronate, deoarece raporturile contractuale din mediul virtual nu presupun întâlnirea în persoană.

Momentul încheierii contractului în formă electronică. Contractul se încheie în momentul în care

acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile

[art. 1.186 alin. (1) C. civ.].

De asemenea, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 prevede că: „Dacă părțile nu au convenit altfel,

contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința

ofertantului‖.

Din prezentarea acestor articole se poate constata că ambele trimit la teoria recepțiunii, deoarece stabilesc că

se va încheia contractul când ajunge acceptarea la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea, și acest

lucru indiferent dacă întârzierea rezultă din motive care nu îi sunt imputabile33.

Părțile pot oricând să stabilească un alt moment la care contractul se poate considera încheiat și poate

produce efecte.

Totuși, dacă prin natura contractului sau la cererea beneficiarului este impusă o executare imediată a

prestației caracteristice, contractul se consideră încheiat în momentul în care debitorul prestației a început

executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea. În acest

ultim caz se aplică regula de bază, conținută în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002.

Tot aici, în sprijinul acestui principiu al recepțiunii, al întâlnirii acceptării cu oferta, trebuie menționat și art.

8 alin. (9) din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu

profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative34, care prevede că „Momentul

încheierii contractului la distanță îl constituie momentul confirmării, pe un suport durabil, de către

profesionist a acceptării comenzii transmise de consumator‖.

Locul încheierii contractului în formă electronică. Locul încheierii contractului în Internetul ascuns este

foarte greu de depistat, deoarece, pe de o parte, părțile nu își evidențiază identitatea, adresa lor IP este

ascunsă, iar, pe de altă parte, domeniul web35

este imposibil de reținut ori de descifrat și se schimbă foarte des

(denumirea site-urilor web din Internetul ascuns reprezintă o înșiruire de cifre și litere având, de obicei,

extensia .onion36

).

33

A. Bleoancă, op. cit., p. 83. 34 Publicată în M. Of. nr. 427 din 11 iunie 2014, cu modificările ulterioare (aduse prin Legea nr. 157/2015). 35

Un domeniu web (website domain sau domain) reprezintă o înșiruire unică de caractere, atribuită unei adrese IP a unui server permanent conectat la Internet (pe

scurt, cuprinde chiar denumirea unui site web – de exemplu, www.hamangiu.ro). Orice nume de domeniu are obligatoriu și o extensie (spre

exemplu, .ro, .com, .jp, .org etc.). Aceasta este dată, în general, de specificul site-ului care rulează pe server în spatele numelui de domeniu. Datorită acestor extensii, poate fi identificată originea unui website, „domiciliul‖ acestuia. 36

Spre exemplu, domeniul fictiv 2b6g9gf535f88d6l6.onion poate fi domeniul folosit pentru website-ul The Hidden Wiki; după o perioadă, acest domeniu se poate

schimba.

94

Nici locul situării serverului37 nu stabilește, în mod cert, locul încheierii unui contract în formă electronică,

deoarece, atunci când un utilizator vizitează un site web, serverul web care găzduiește acel site poate fi situat

oriunde în lume (spre exemplu, un utilizator din Craiova vizitează www.vichy.ro, serverul fiind situat undeva

pe teritoriul statului francez).

Singurul refugiu îl regăsim în Codul civil, potrivit căruia locul încheierii contractului este acela în care

acceptarea ajunge la ofertant (identic cu momentul încheierii), deci locul unde se află ofertantul.

Astfel, în ceea ce privește influența Internetului ascuns asupra contractului în formă electronică, mai sunt

multe aspecte interesante de studiat, precum legea aplicabilă, lipsa de identitate între bunul comandat și bunul

livrat ori aspectele de drept comparat. Cred că o astfel de temă, având caracter de noutate, necesită atenție, de

aceea îmi propun să revin cu o analiză mult mai detaliată, realizată din mai multe perspective ale dreptului.


Marian STOICA

PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE TRAUMATISME

PLĂGILE

Distrugerea continuităţii tegumentului (pielii) sau mucoaselor, se numeşte plagă (rană). Plăgile pot fi

provocate de agenţi fizici (corpi duri, tăioşi sau ascuţiţi), și poartă denumirea de plăgi zdrobite, tăiate sau

înţepate, sau de agenţi termici (îngheţ, lichide fierbinţi, foc) şi atunci se numesc degeraturi sau arsuri şi de

agenţi chimici (acizi sau baze) situaţie în care plăgile se numesc tot arsuri. O situaţie aparte, atât ca

mecanism de producere, cât şi ca tratament şi evoluţie, o prezintă rănirile prin armă de foc (plăgi împuşcate) şi

rănirile prin iradiere.

În funcţie de profunzime, plăgile se numesc escoriaţii (rănirea care implică straturile cele mai

superficiale ale pielii), aşa-numitele zgârieturi, plăgi superficiale (rănirea implică toate straturile din care

este constituit tegumentul) şi plăgi profunde (rănirea care implică şi organele aflate sub tegument : grăsime,

vase, nervi, os. organe interne). Rănile necesită un tratament de urgenţă în primul rând pentru că ele reprezintă

o poartă de intrare a microbilor in organism.

Tegumentul intact conţine la suprafaţa sa miliarde de germeni care nu pot pătrunde in organism. În

momentul întreruperii continuităţii tegumentului, aceşti germeni de pe suprafaţa pielii înconjurătoare intră în

rană, unde găsesc un mediu de dezvoltare deosebit de favorabil, constituit din sânge şi din straturile celulare

zdrobite de agentul traumatic. S-a constatat că, dacă rana nu a fost tratată timp de 6 ore, numărul germenilor

ce s-au înmulţit în acest interval de timp atinge nivelul la care apare infecţia. Dacă în prima zi infecţia se află

numai la nivelul rănii, în zilele următoare ea prinde traiectele limfatice şi ganglionii din vecinătate, iar apoi,

vărsându-se în circulaţia sanguină, se împrăştie în tot corpul. Din acest moment, tratarea bolii devine foarte

dificilă, viaţa bolnavului fiind pusă în pericol.

Deci, principalul scop al primului ajutor, în cazul rănirilor, este împiedicarea dezvoltării infecţiei. Pentru

aceasta, se va face în primul rând toaleta rapidă şi corectă a plăgii şi apoi se va face acoperirea ei cu un

pansament steril. Această acoperire cu un pansament este suficientă în cazul rănirilor în care nu sunt lezate

37

Un server web este un program care folosește HTTP (Hypertext Transfer Protocol) pentru a face valabile către utilizatori acele fișiere care alcătuiesc paginile web,

ca răspuns la cererile acestora. Cu alte cuvinte, un server webstochează, procesează și transmite paginile web către clienți (utilizatori). Comunicarea dintre un client și

un server se realizează prin intermediul HTTP.

95

toate straturile pielii (escoriaţii) sau în rănirile unor suprafeţe foarte mici (plăgi înţepate). Tegumentul s-a

dovedit a fi el însuşi bactericid. El secretă o serie de substanţe mai active decât cele mai puternice antibiotice,

substanţe care distrug resturile de microbi ce au mai rămas după efectuarea toaletei plăgii. În rănirile în care

tegumentul este interesat pe o suprafaţă mai întinsă (plăgi zdrobite, plăgi tăiate), pielea are tendinţa să se

retracte datorită ţesuturilor elastice pe care le conţine şi să lase rana descoperită pe o suprafață mai mare. In

aceste situaţii, după acordarea primului ajutor, care constă din toaleta plăgii şi pansament, bolnavul trebuie

trimis la medic, acesta fiind singurul în măsură să termine prima etapă a tratamentului prin operaţii care

trebuie să fie executate în primele 6 ore de la producerea accidentului. După acest interval, medicul nu mai

poate sutura marginile rănii, pentru că numărul mare de microbi care s-au dezvoltat în interiorul său devine

deosebit de periculos. Rămaşi ca într-un buzunar închis, microbii se dezvoltă vertiginos sub forma unui abces

care se extinde către ţesuturile vecine şi care va putea pătrunde în circulaţia sanguină generală.

In concluzie, acordarea primului ajutor (toaleta şi pansarea plăgii) şi trimiterea la medic trebuie să fie

executate in primele 6 ore de la accident.

Tehnica tratamentului rănilor cu mijloace specifice.

Toaleta plăgii — pansamentul — în cazul în care rana se află într-o regiune păroasă, se începe cu

bărbierirea regiunii, folosind un aparat de ras sau lama, astfel încât firele de păr să nu mai poată intra în rană

; apoi, se spală pielea din jurul rănii cu apă şi săpun şi se degresează cu eter. În acest fel este îndepărtată

pelicula de grăsime care acoperă în mod normal pielea, fapt care face ca antisepticele pe care le vom aplica

ulterior pe pielea din jurul rănii (alcool, tinctură de iod) să poată pătrunde pină la rădăcinile firelor de păr,

unde, în mod normal, se găsesc microbi.

După ce am sterilizat in acest fel pielea din jurul rănii, ne vom ocupa de rana propriu-zisă. Vom turna

peste rană, în jet, apă sterilă (fiartă şi răcită), ser fiziologic şi antiseptice ne-iritante . Turnarea apei sterile, a

serului fiziologic şi a apei oxigenate, are rolul de a îndepărta cu ajutorul jetului, în mod mecanic, impurităţile

din rană (corpi străini, resturi vestimentare, pămint, pietriş, cioburi, ţesuturi devitalizate) iar soluţiile

antiseptice (apă oxigenată, cloramină. permanganatul de potasiu, pansterină) au rolul de a dezinfecta rana prin

omorârea pe cale chimică a bacteriilor (acţiune bacterieidă). În final, vom mai steriliza o dată cu alcool sau

tinctură do iod marginile rănii, având grijă ca aceste substanţe să nu între în rană pentru că sânt foarte iritante.

La sfârşit, vom acoperi regiunea în cauză cu comprese sterile.

Compresele sterile trebuie manevrate astfel încât să nu atingem nici o clipă cu mâinile suprafeţele ce vor

veni în contact cu rana. Deşi, înaintea începerii acţiunii propriu-zise de acordare a primului ajutor, salvatorul

trebuie să se spele pe mâini cu apă şi săpun şi să-şi clătească apoi mâinile cu alcool, trebuie să considerăm în

continuare mâinile salvatorului ca purtătoare de microbi.

Atragem atenţia în mod special că rănile nu trebuie să fie niciodată acoperite direct cu vată, aceasta

lăsând scame în rană. Vata se aplică peste compresele care iau contact direct cu rana şi este bine să fie folosită

numai dacă rana sângerează din abundenţă. Ea are dezavantajul că face tegumentul să transpire sub

pansament, aducând astfel microbi din profunzimea pielii la suprafaţă.

MENŢINEREA PANSAMENTULUI

Pentru ca pansamentul să nu alunece şi să se dezgolească rana, el trebuie menţinut cu ajutorul

unor bandaje care se aplică în mod diferit, în funcţie de regiunea anatomică în care s-a produs rana şi

respectând câteva reguli generale :

— salvatorul se aşază cu faţa spre regiunea care urmează să fie pansată : ţine ruloul de faşă în mâna dreaptă

şi îl derulează de la stânga la dreapta, turele fiind aşezate şi netezite cu mâna stângă ;

96

— derularea fesei se începe de la extremitatea membrului, dintr-un punct aflat la aproximativ 10 cm de

locul rănii şi depăşeşte rana tot cu 10 cm spre rădăcina membrului. Nodul trebuie să fie făcut la distanţă de

rană ;

— faşa trebuie să fie suficient de strinsă pentru ca pansamentul să nu alunece şi suficient de largă pentru a

nu jena circulaţia sângelui în regiunea pansată ;

—în cazul în care sânt bandajate membrele către mijlocul lor (antebraţ, braţ, coapsă, gambă), turele se trag

circular astfel încât fiecare tură să acopere 1/3 sau 1/2 din tura precedentă ;

—în cazul în care pansamentul trebuie să acopere o articulaţie (degete, pumn, şold, cot, umăr), bandajul

începe prin una sau două ture circulare care se trag pe segmentul de membru ce se află deasupra articulaţiei

(torace pentru umăr, braţ pentru cot, antebraţ pentru pumn şi degete, coapsă pentru genunchi, gambă pentru

gleznă şi picior), după care faşa este rulată în continuare peste articulaţie şi segmentul aflat sub articulaţie —

sub forma cifrei 8. Spiralele astfel trase sânt la rândul lor întărite prin una sau mai multe ture circulare care se

trag şi în partea cea mai de jos a pansamentului (fig. 1, 2 şi 3).

97


Nicolae BĂZĂVAN

S Ă NĂT AT EA ŞI ED U C AŢ IA FI ZI C Ă

Sănătatea privită ca un ideal, dar şi ca o cerinţă fundamentală a vieţii este o problemă ce preocupă

fiecare individ dar şi societatea în ansamblu, la realizarea ei concurând o multitudine de factori: tehnici,

economici, sociali, culturali, ecologici, spirituali etc. De aceea, a o încadra într-o noţiune absolută sau unanim

acceptată este foarte dificil. De obicei, după unghiul prin care este privită, are trei înţelesuri si anume în:

a -

lumea ştiinţifică medicală;

b -

politica socială a statului;

c -

conştiinţa individuală.

Hipocrat, părintele medicinei europene (secolul V a.hr.) o denumea ca pe "o stare de echilibru între corp,

minte si mediu", definiţia dată de el fiind foarte apropiată şi uneori chiar mai completă decât multe dintre cele

enunţate de autori moderni. Spre exemplu "absenţa bolii, lipsa confortului şi invalidităţii" (Beisser-1979);

"stare completă de bine, confort si fericire care presupune pe lângă factorii biologici si intervenţia sau mai

bine zis satisfacerea unor factori emoţionali afectivi" (Prinee-1970); "stare de bine fizic, moral si social si nu

doar absenţa bolii sau a infirmităţii" (OMS-1982).

Privită ca o problemă complexă bio-psiho-socială, se poate observa că sănătatea nu poate fi opera exclusivă a

sistemului medical căruia după unele statistici internationale îi revine doar 11-12% în conservarea ei, restul

revenind situaţiei economico-sociale a populaţiei, calităţii aerului si apei, hranei, condiţiilor de locuit,

educaţiei etc. Clasic, se consideră că medicina are doua părţi prin care poate interveni asupra stării de

sănătate: terapia ("arta vindecarii bolilor") si profilaxia sau "ansamblul măsurilor care permit să se evite

apariţia, agravarea si extinderea unei boli" (definiţie propusă de O.M.S.). Din păcate această parte, profilaxia,

98

este mai puţin luată în seamă. Doctorul Emil Măgureanu remarca într-o lucrare că, "aserţiunea care spune că

este mai uşor să previi decât sa vindeci se poate banaliza prin uzaj dacă nu i se asigură o bază reală, iar

medicina omului sănătos poate deveni doar un domeniu declarativ". Trebuie amplificate si aplicate cercetarile

din domeniul alimentaţiei, educaţiei, exerciţiului fizic, comportamentului igienic etc.

Un alt factor esenţial pentru lumea noastră pragmatică este acela că nu este doar "mai uşor să previi, ci şi cu

mult mai ieftin". Costul actual medical1)

terapeutic este în continuă creştere printre altele datorită înmulţirii

numarului bolnavilor cronici, vârstnicilor cu probleme medicale majore, creşterii numarului de analize şi a

tehnicilor sofisticate de laborator şi bineînţeles a costului medicamentelor. O analiză recentă UNESCO

remarca faptul că pe plan mondial din bugetul pentru sănătate se acordă 70% terapiei şi 10% profilaxiei, restul

proporţiei revenind depistării bolilor, recuperării, etc.

S-a observat însă că, şi dacă se creşte foarte mult suma alocată terapiei cum este cazul unor ţări avansate,

cum ar fi, SUA, Canada, Suedia, care ating cifre de 2500-3000 $/bolnav, sănătatea nu se îmbunătăţeşte

semnificativ şi proporţional cu suma alocată dacă nu se pune accent pe profilaxie.

Profesorul Tom Edvan der Crinter de la Universitatea "Erasmus" din Rotterdam trecând în revistă strategiile

pentru sănătate încearcă să întocmească un clasament care se prezintă astfel:

-

loc 1 - promovarea sănătăţii, fapt care presupune informarea generală a populaţiei;

-

loc 2 - protecţia împotriva bolilor si informare specifică pe diferite grupe de afecţiuni;

-

loc 3 - prevenirea îmbolnăvirilor si evidenţierea factorilor de risc;

-

loc 4 - tratament cu tot ceea ce implică: spitale, policlinici, specialişti, medicaţie, etc;

-

loc 5 - recuperare;

-

loc 6 - îngrijirea bolnavilor cronici.

Nenumărate exemple vin astfel, în sprijinul ideii că p rof i la x i a nu este numai o necesitate strict umană, ci

una economică. Evaluarea eficienţei economice a programului "cardiopatia reumatismală" efectuat cu ani în

urmă de către cercetătorii sibieni a arătat că tratarea unui singur caz de cardiopatie post streptococică poate

atinge pe întreaga durată a îngrijirii sume de 2-3 ori mai mari decât cele necesare întregului program

profilactiv.

Un studiu francez analizând costurile cerute în îngrijirea de urgenţă a unui bolnav ce a suferit un infarct

miocardic (staţia terminus a cardiopatiei ischiemice) acesta se ridica pentru acea perioadă (1979) la cca.

19.000 franci. Ne închipuim ce sume ar putea fi economisite dacă s-ar diminua cu câteva procente această

maladie.

Evaluarea economica a programului "sănătatea inimii", lansat cu ani în urmă în unele ţări industrializate şi

care urmărea reducerea factorilor de risc pentru bolile cardiace (stres, sedentarism, surmenaj,

supraalimentaţie, fumat, poluare etc.) constata că, aceasta a dus la o scădere a proporţiei bolnavilor

cardiovasculari de la cca. 12% la cca. 10% şi la economii bugetare de ordinul zecilor de miliarde de $.

Aceste argumente şi încă multe altele au determinat o serie de acţiuni pe plan mondial cum ar fi: axarea unor

cercetări pe aprofundarea cunoaşterii fenomenelor biologice legate de adaptarea omului la viaţa modernă în

scopul evitării sau limitării proceselor degenerative, prelungirea duratei vieţii, dezvoltarea fizică şi psihică

armonioasă; a crescut interesul specialiştilor pentru rolul exerciţiului fizic în cadrul medicinii omului sănătos

deoarece sedentarismul este considerat ca factor de risc într-o serie de boli cronice cu determinare

multifactorială cum sunt cele cardiovasculare, nutriţie şi metabolism, somatopsihice etc. Medicina modernă cu

orientarea pronunţată de medicamente (în special sintetice) constată cu îngrijorare că efectele pozitive ale

acestora încep nu numai să scadă, dar chiar să devină un factor important de agresiune. Se încearcă

reintroducerea sau introducerea unor remedii naturale inclusiv din sfera mişcării şi a exerciţiului fizic. De

altfel, O.M.S., în apelul lansat cu ocazia zilei mondiale a sănătăţii recomanda orientarea spre "exerciţiu fizic,

alimentaţie ştiinţifică şi responsabilitate individuală".

1) În acest sens, a se vedea şi lucrarea lui G. Soros, Criza globală a capitalismului.

99

Desigur că problema introducerii exercitiului fizic ca factor profilactic nu este nici pe departe nouă, ba chiar

putem spune că este foarte veche, culturile antice si medievale ca si medicinile tradiţionale acordând un rol

deosebit acestui element.

O scurtă prezentare a unor asemenea metode si mijloace considerăm că poate avea nu numai o valoare

istorică, dar că ne şi poate dezvălui noi valenţe profilactice ale exerciţiului fizic, valenţe pe care fie le-am

uitat, fie le neglijăm.

profesor

Vasile PETRIŞOR

Date post:	23-Oct-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	10 times
Download:	0 times

Învățământ - Centrul Multifuncțional de Pregătire ...

Documents