1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

SISTEMUL JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE

(Ciclul I)

AUTOR:

Inna Pascalu

mg. în drept, lector. univ.;

.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Cuprins

1. Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public

2. Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public

3. Elemente de comparaţie din perspectiva constituirii între arbitraj şi

reglementarea judiciară a diferendelor internaţionale, ca mijloace

jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale

4. Concurenţa competenţelor internaţionale şi fenomenul de forum shopping

în sistemul jurisdicţiilor internaţionale

5. Delimitări de competenţe între principalele instanţe arbitrale şi

jurisdicţionale internaţionale

6. Principiile dreptului procesual în sistemul jurisdicţiilor internaţionale

7. Procedura în faţa principalelor instanţe arbitrale şi jurisdicţionale

internaţionale

8. Concluzii şi propuneri de lege ferenda referitoare la realităţile şi

perspectivele privind jurisdicţia internaţională

3

Tema: Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public

Obiective de referinţă

să explice perspectiva instanţelor internaţionale;

să identifice specificul între jurisdicţiile internaţionale publice şi private;

să dea o clasificare a instanţelor internaţionale.

Repere de conţinut:

1. Istoria şi teoria dreptului internaţional public din perspectiva instanţelor internaţionale

2. Distincţia între jurisdicţiile internaţionale publice şi jurisdicţiile internaţionale private

3. Caracteristicile şi clasificarea instanţelor internaţionale

1.

Dreptul internaţional contemporan/DIC guvernează relaţiile dintre state şi este format din:

dreptul cutumiar – principii care decurg din practica statelor. Acesta guvernează cooperarea

dintre acestea în toate timpurile;

dreptul tratatelor – obligaţii pe care statele au acceptat să le respecte prin ratificarea unor

tratate.

DIC conţine şi reguli referitoare la conflictul armat. Prin urmare, Dreptul Internaţional

Umanitar este o ramură a DIC. Cele mai multe dintre prevederile DIU se bazează pe moralitate şi

conştiinţă.

Din perspectivă istorică, normele DIU au fost create pentru a reglementa raporturile dintre

statele beligerante, mai întâi sub forma cutumelor şi apoi prin încheierea unor înţelegeri/tratate

bilaterale sau multilaterale.

Ca parte a DIC, DIU are atât caracteristici comune cu acesta, cât şi unele trăsături specifice.

Asemănări:

DIU se creează prin acordul de voinţă al statelor şi este prin urmare un drept consensual;

statele sunt atât creatoare cât şi destinatare al DIU şi trebuie prin urmare să-l aplice şi să-l

respecte.

Între cele două domenii există şi deosebiri, astfel:

principial, DIC se aplică pe timp de pace, guvernând relaţiile dintre state, iar DIU guvernează

raporturile din perioada conflictului armat, „durante bello”, adică din momentul instituirii stării

de război până la revenirea stării de pace;

DIC interzice, la modul general, războiul în timp ce DIU îl presupune;

DIC se aplică, în general, prin bună credinţă pe baza principiului „pacta sunt servanda”, iar

DIU aplicându-se în împrejurări dramatice de existenţă a statului, presupune condiţii de aplicare

4

mult mai severe;

aplicarea sancţiunilor se face diferit: violarea normelor DIU este sancţionată la nivel

internaţional sau naţional în raport cu gravitatea, amploarea şi nivelul la care sunt săvârşite în

timp ce infracţiunile de DIC sunt sancţionate doar de instanţe internaţionale.

Statele se angajează de la început „să respecte” şi „să facă să fie respectate” şi de către alţii

„în toate împrejurările” convenţiile umanitare.

Deşi formează sisteme juridice diferite, practica internaţională a demonstrat că între DIU şi

drepturile omului/DO există strânse legături, ambele având în centrul atenţiei protecţia vieţii

şi demnităţii fiinţei umane.

Câmpul de acţiune al celor două domenii este prezentat în figura de mai jos.

Evoluţia vieţii internaţionale a determinat importante schimbări în ceea ce priveşte

abordarea unor probleme specifice DIU şi DO.

a) Este cunoscut faptul că, în prezent, recurgerea la forţă pentru reglementarea relaţiilor

dintre state este un mijloc ilegal. DIU s-a fundamentat într-o perioadă când această practică era

admisă. În această situaţie, DIU este perceput acum mai puţin ca „un cod al onoarei” pentru

combatanţi şi mai mult ca un mijloc de cruţare şi protejare a necombatanţilor faţă de ororile

războiului.

b) Din perspectiva DO, al cărui obiectiv principal îl reprezintă respectarea vieţii persoanei

şi a condiţiilor sale de existenţă, recurgerea la forţă reprezintă o violare a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului. În acest sens, DIU se dovedeşte a fi un mecanism eficient

de protecţie în caz de conflict, care trebuie dezvoltat având în vedere că interzicerea folosirii

forţei nu a dus la dispariţia confruntărilor armate.

DOMENIUL DE APLICARE

AL DREPTURILOR OMULUI

(în sens larg)

TULBURĂ

RI

INTERNE

TENSIU

NI

INTERN

E

CONFLICTE

ARMATE

INTERNAŢIONAL

E

CONFLICTE

ARMATE

NEINTERNAŢIONAL

E

DREPTUL

INTERNAŢIO

NAL

UMANITAR DREPTU

RILE

OMULUI

(nucleul

dur)

DREPTURILE

OMULUI

5

O problemă importantă se referă la aplicabilitatea în timp a prevederilor DO.

Sunt ele valabile şi în caz de conflict? Răspunsul simplu este că acestea sunt aplicabile şi

în această perioadă. Dificultatea aplicării este determinată însă de faptul că majoritatea tratatelor

referitoare la DO, permit părţilor să deroge pe timp de conflict armat de la multe prevederi, cu

excepţia „nucleului dur” care se referă la: dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi tratamentului

inuman, interzicerea sclaviei etc.

Deosebiri între DIU şi DO:

a) cu privire la formularea prevederilor: DIU se prezintă mai mult ca o serie de obligaţii

pe care trebuie să le respecte combatanţii, în timp ce DO sunt formulate ca o serie de

drepturi de care beneficiază orice persoană;

b) cu privire la condiţiile de aplicare: DIU este o ramură specială şi excepţională a DIC

care se aplică în situaţii de conflict armat când exercitarea DO se restrânge, în timp ce

legislaţia DO reprezintă principii mai generale care urmăresc să asigure şi să

garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale în toate împrejurările;

c) cu privire la izvoare: promotorul dezvoltării şi codificării DIU este Comitetul

Internaţional al Crucii Roşii, iar pentru DO sunt instrumentele juridice elaborate în

principal sub auspiciile ONU şi ale Consiliului Europei;

d) cu privire la domeniul vizat: DIU reglementează îndeosebi relaţiile dintre state şi

cetăţenii inamici, iar legislaţia drepturilor omului, pe cele dintre stat şi proprii

cetăţeni.

Asemănări între DIU şi DO:

a) au origine istorică şi filozofică comună. Aspectul este concretizat de scopul

instrumentelor care au stat la baza apariţiei celor două domenii şi care constă în

protecţia fiinţei umane. DIU are ca fundament „Convenţia de la Geneva din 1864”,

care vizează protecţia persoanei faţă de pericolele din exterior, iar DO au la bază

„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului/DUDO din 10 decembrie 1948” care

îşi propune apărarea omului contra arbitrariului autorităţilor;

b) sunt strâns legate de persoana umană: Atât DIU cât şi DO se inspiră din sentimentul

de umanitate, astfel încât, prin ansamblul reglementărilor urmăresc să protejeze viaţa

şi libertatea fiinţelor umane;

c) unele drepturi, în mod special „nucleul dur” al drepturilor omului, trebuie garantate

şi respectate în toate timpurile – pace sau război;

d) ambele se bazează pe premisa că protecţia trebuie acordată persoanelor fără nici o

discriminare.

Cele mai importante prevederi ale DIU contribuie la materializarea drepturilor prevăzute

în sistemul DO. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:

a) pericolul pe care îl reprezintă conflictul armat pentru viaţă a determinat ca o mare

parte a DIU să fie dedicată protecţiei vieţii. Acest aspect are un efect direct asupra

„dreptului la viaţă”. Restricţiile DIU referitoare la pedeapsa cu moartea, cum ar fi: 6

luni de la sentinţă, interzicerea aplicării la persoane sub 18 ani, femei gravide, femei

cu copii mici, interzicerea aplicării de către o Parte ocupantă într-un stat care a

abolit-o, se înscriu pe această linie;

b) alte prevederi specifice DIU care se regăsesc şi în domeniul DO în zona „drepturilor

economice şi sociale”.

Astfel de menţiuni sunt prezente în toate tratatele de drept internaţional umanitar. Spre

exemplu Protocolul I adiţional „interzice înfometarea civililor ca metodă de război şi

distrugerea mijloacelor de supravieţuire”, precum şi sporirea şansei supravieţuirii prin

6

declararea zonelor cu protecţie specială, fără obiective militare, care nu vor putea fi atacate.

Totodată Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele adiţionale stipulează şi alte obligaţii relevante

pentru cele două domenii cum ar fi: strângerea răniţilor şi acordarea ajutorului medical necesar;

tratament uman victimelor de război ceea ce presupune interzicerea torturii, tratamentelor şi

pedepselor crude; prevederea că persoanele capturate nu devin proprietatea persoanei care i-a

capturat interzice practic sclavia; protecţia copiilor şi familiei; respectarea religiei sunt doar

câteva din aspectele comune celor două domenii.

Tendinţa actuală, ca urmare a creării unor mecanisme mixte de protecţie care să acopere

toate situaţiile de pericol pentru persoana umană, este aceea de convergenţă.

DO au caracter de universalitate şi, pe cale de consecinţă, trebuie garantate şi respectate

în toate împrejurările: pe timp de pace, în timp de conflict armat internaţional sau

neinternaţional, de tensiuni şi tulburări interne precum şi pe timpul diferitelor misiuni

internaţionale desfăşurate sub egida unor organisme internaţionale, regionale sau în cadrul unor

alianţe şi coaliţii militare.

2.

Adoptarea unor legi şi măsuri la nivel naţional reprezintă garanţia aplicării prevederilor

tratatelor şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de către state prin adoptarea lor

Comunitatea internaţională a mandatat CICR să acţioneze pentru a determina statele să

aplice la nivel naţional răspunderile ce le revin. În acest sens, solicită periodic statelor părţi la

Convenţiile de la Geneva, informaţii cu privire la măsurile pe care le-au luat sau intenţionează să

le ia pentru aplicarea prevederilor DIU în domenii cum ar fi: reprimarea „încălcărilor grave”,

protecţia emblemelor de Cruce Roşie, Semilună Roşie sau Cristalul Roşu, difuzarea DIU,

protecţia populaţiei civile, a personalului şi unităţilor medicale, sistemul de pregătire în forţele

armate pentru respectarea DIU, pregătirea consilierilor juridici din forţele armate etc.

Pentru a sprijini statele în difuzarea DIU, CICR a înfiinţat o structură specializată, numită

Serviciul consultativ în drept internaţional umanitar/Advisory Service on International

Humanitarian Law, care coordonează activitatea delegaţilor regionali ai Societăţilor Naţionale de

Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi a Federaţiei. Procesul cuprinde seminarii, cursuri şi expuneri la

nivel naţional sau regional pentru soldaţi, cadre militare, politicieni, cercuri academice etc.,

elaborarea de materiale adaptate diferitelor culturi etc.

3.

Tribunalele naţionale au competenţa să sancţioneze crimele de război. De aceea este

importantă adoptarea unei legislaţii naţionale în măsură să reprime violările dreptului

internaţional umanitar.

Crearea Curţii Penale Internaţionale nu schimbă situaţia. Curtea are competenţă doar dacă

statul nu doreşte sau nu poate judeca pe cei acuzaţi de crime de război.

7

Tratatele de drept internaţional umanitar nu stabilesc pedepse şi nici sub ce jurisdicţie să

fie judecaţi vinovaţii, dar ele cer expres statelor să adopte legi care să reprime violările

prevederilor acestora.

Statele sunt obligate să cerceteze pe cei acuzaţi de crime de război şi să-i aducă în faţa

justiţiei proprii sau să-i predea spre judecare altui stat.

În general, legile penale ale unui stat se aplică doar pentru actele comise pe teritoriul său

de proprii cetăţeni. În domeniul DIU conform principiului „jurisdicţiei universale” se cere

statelor să caute şi să pedepsească orice persoană care a comis „infracţiuni grave” indiferent de

naţionalitate sau locul faptei.

Obligaţia de a promova şi a asigura cunoaşterea tratatelor de drept internaţional

umanitar este consacrată în multe din articolele acestora şi reprezintă una din responsabilităţile

esenţiale ale unui stat încă din timp de pace.

Ca stat semnatar al tratatelor de drept internaţional umanitar, precum şi ca urmare a

integrării în structurile europene şi euroatlantice, are obligaţia de a acţiona pentru cunoaşterea şi

aplicarea lor.

Pentru ca valorile apărate de Constituţie să primească o ocrotire corespunzătoare

importanţei şi semnificaţiei lor, s-a impus reevaluarea, modificarea şi completarea cadrului

legislativ, cu prevederi care să asigure protecţia şi promovarea principiilor şi normelor dreptului

umanitar.

Începând cu legea fundamentală a ţării, continuându-se apoi cu legislaţia specifică

diferitelor ministere şi instituţii cu răspunderi în domeniu, s-a urmărit materializarea spiritului

prevederilor convenţiilor internaţionale la care este sau a devenit parte în ultimii ani. Această

preocupare este un proces de durată, dar este incontestabil faptul că în anii de după 1989 s-au

făcut paşi importanţi pe acest drum. Toate acestea s-au concretizat în conţinutul şi modalităţile

de exercitare a obligaţiilor ce revin instituţiilor şi chiar persoanelor fizice în domeniul dreptului

internaţional umanitar.

În contextul înnoirilor din societatea românească, dar şi convulsiilor sociale inerente

perioadei de tranziţie de la un regim totalitar la unul democratic, s-a pus problema, cu stringentă

acuitate, a unei cât mai largi difuzări a principiilor şi normelor esenţiale de drept umanitar într-un

timp cât mai scurt.

Prima condiţie era crearea unui cadru instituţional şi a unei structuri destinate gestionării

acestui domeniu. Demersul a fost facilitat, pe de o parte, de prezenţa unei reprezentanţe a CICR

la Bucureşti şi pe de altă parte de constituirea Asociaţiei de Drept Umanitar în aprilie 1990,

organizaţie neguvernamentală al cărei principal obiectiv îl reprezenta difuzarea largă a

instrumentelor juridice de drept umanitar în ţara noastră.

În urma ratificării Protocoalelor adiţionale la Convenţiile de la Geneva de către

autorităţile române, în mai 1990, necesitatea unei structuri specifice, la nivelul Ministerului

Apărării, cu atribuţii privind aplicarea dreptului internaţional umanitar, a devenit o realitate.

În acest sens a fost creat Biroul Juridic şi Drept Internaţional Umanitar în cadrul Statului

8

Major General. A devenit posibilă, astfel, lansarea unui program coerent de promovare a DIU,

atât prin cooperarea fructuoasă cu organisme internaţionale sau naţionale neguvernamentale cu

răspunderi în domeniu, cât şi prin măsuri de cooperare cu structurile guvernamentale implicate în

aplicarea răspunderilor asumate de statul român.

S-a acţionat apoi pentru crearea unui corp de specialişti proprii şi diferenţiat, pe categorii

de personal, eşaloane şi categorii de forţe armate. Astfel, pe lângă pregătirea comandanţilor în

vederea integrării normelor dreptului internaţional umanitar în procesul de instrucţie şi educaţie,

s-a avut în vedere şi aprofundarea normelor specifice acestui drept de către consilierii juridici

care încadrează diferitele structuri militare. S-a concretizat pe această cale obligaţia stipulată în

art. 82 al Protocolului Adiţional I din 1977, de a se asigura pregătirea şi încadrarea unităţilor

militare cu personal specializat în problematica DIU. Încă de la început s-au profilat, în

pregătirea specialiştilor necesari, două direcţii de acţiune. Una a fost destinată rezolvării

problemelor imediate de promovare şi difuzare a dreptului umanitar, iar a doua a vizat

implementarea pe termen lung a problematicii umanitare în sistemul militar, vectorul acestui ţel

reprezentându-l învăţământul militar.

Organizarea de cursuri şi simpozioane cu participare internă şi internaţională, numirea de

responsabili care să coordoneze activitatea de difuzare a DIU în unităţi, introducerea disciplinei

DIU în instituţiile de învăţământ şi a unor şedinţe de pregătire în procesul de instrucţie sunt alte

măsuri luate în acest sens.

În timp, baza legală a participării militarilor români la misiuni în afara graniţelor

naţionale a fost completată şi dezvoltată.

Legea nr. 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării,

Doctrina naţională de apărare şi doctrinele specifice diferitelor categorii de forţe armate, Legea

nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului

statului român, Ordinul ministrului apărării nr. 199 din 27.12.2005 privind instruirea

personalului din cadrul MAp care participă la misiuni în afara teritoriului naţional, pe funcţii de

stat major sau misiuni individuale, regulamentele şi instrucţiunile actuale sunt câteva din

principalele instrumente juridice care ilustrează acest proces.

Experienţa acumulată în special pe linia promovării şi difuzării dreptului umanitar, a fost

valorificată la nivel central prin înfiinţarea Centrului de Drept Internaţional Umanitar/CDIU în

subordinea Statului Major General.

Scopurile şi obiectivele CDIU constau în: cunoaşterea conţinutului tratatelor ce

reglementează modul de concepere, conducere şi desfăşurare a activităţilor militare; înţelegerea

şi conştientizarea răspunderilor ce revin diferitelor instituţii şi organisme guvernamentale şi

neguvernamentale atât la pace cât şi în situaţii de criză sau conflict armat, pentru cunoaşterea şi

aplicarea normelor DIU; cunoaşterea şi transmiterea măsurilor organizatorice impuse de DIU, la

nivel strategic şi mai jos, de protejare a diferitelor categorii de persoane şi bunuri; însuşirea

principiilor metodologice cu privire la pregătirea unor programe de instruire pentru diferite

niveluri ierarhice şi categorii de persoane; asigurarea unui fond de documentare în domeniul

9

dreptului umanitar.

Cooperarea internaţională cu instituţii cu răspunderi în domeniu, cu structurile altor

armate, cu instituţii similare a reprezentat o direcţie în care s-a acţionat pentru a se realiza un

schimb de experienţă şi armonizare a pregătirii armatei noastre cu cea a partenerilor de alianţe şi

coaliţii militare.

Diversitatea şi consistenţa acţiunilor de difuzare a dreptului internaţional umanitar, ca

urmare a susţinerii acordate de structurile superioare, s-au concretizat în comportamentul corect

demonstrat care au acţionat în cadrul unor forţe multinaţionale în teatrele de operaţii din întreaga

lume.

Referinţe bibliografice:

1. Constituţia Republicii Moldova a fost adoptată la data de 29 iulie 1994, fiind publicată în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994 şi a intrat în vigoare la data

de 27 august 1994.

2. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Institutul Român pentru Drepturile

Omului, 1996, etc.

3. Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor de la Roma, 17 iulie 1998

4. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , 1953

5. Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor de la Roma, 17 iulie 1998

Tema: Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public

Obiective de referinţă

să definească conceptul de diferend;

să determine noţiunea de situaţie şi diferend

să aprecieze corelaţia între diferendele juridice şi politice

Repere de conţinut:

1. Conceptul de diferend şi justiţiabilitatea acestuia

2. Distincţia între situaţie şi diferend în dreptul internaţional public

3. Diferende juridice şi diferende politice

1.

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept

internaţional au cunoscut o lunga evoluţi istorica. În conţinutul acestui principiu se reunesc

10

aspecte juridice, de morala şi de politica internaţionala. Primele încercări de reglementare a

soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul

Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea

pentru statele membre obligaţia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace paşnice

diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război. Soluţionarea

diferendelor internaţionale pe cale paşnica constituie un principiu al dreptului internaţional

public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lângă condamnarea

războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale, Pactul

consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin

mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificata nici o procedura de

constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale. Carta O.N.U ( 1945 ) consacra

principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, ca o obligaţie

internaţionala a statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public. La nivel

regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia europeana pentru soluţionarea paşnica

a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noţiunea de

diferend cuprinde contestaţiile, litigiile,divergentele sau conflictele dintre doua subiecte de

drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o natura juridică sau politică.

Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţiide drept între state şi care au ca

obiect interpretarea unui tratat, o problemade drept internaţional, existenţa unui fapt care,

daca ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea

naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.

Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale parţilor nu pot fi

formulate juridic. O regula importanta a dreptului internaţional contemporan este regula

caracterului facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statel îşi aleg în mod liber şi pe

baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care sa recurgă pentru soluţionarea unui diferend

apărut între ele.

2.

Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în doua categorii: mijloacepolitico-

diplomatice şi mijloace jurisdicţionale. O categorie aparte o constituie mijloacele paşnice

bazate pe constrângere. Mijloacele paşnice de drept internaţional- diplomatice şi politice - sunt

reglementate prin convenţii internaţionale universal sau regionale. În general, soluţiile

adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare fata

de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

Din mijloace politico-diplomatice categorie fac parte: negocierea, bunele oficii, medierea,

ancheta internaţionala şi concilierea internaţionala. a) Negocierile directe sunt mijlocul

diplomatic cel mai important de soluţionare adiferendelor internaţionale. Reprezintă un

demers necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele diplomatice

directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace de soluţionare pentru că acestea se află

11

la îndemâna fiecărui stat, sunt cele mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor vin în contact una

cu alta în mod direct. Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct

de vedere procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii

părţilor ca şi prin schimbul de documente scrise. Negocierile diplomatice directe între

statele aflate într-un diferend sunt purtate de câtre ministerele afacerilor externe ale statelor,

de către şefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul

organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalţi funcţionari ai acestora

(secretari generali, directori sau preşedinţi). Unul din avantajele negocierilor este acela că ele

se pot relua la nivele diferite de reprezentare. În situaţia negocierilor părţile sunt situate pe poziţii

de egalitate în discuţii. Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ele

pot dura câteva zile sau mai mulţi ani. În cazul când negocierile nu vor da rezultate

părţile pot recurge la arbitraj.

b) Bunele oficiireprezintă demersul întreprins pe lângă statele-parţi la un litigiu, de către

un terţ– stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativa sau la cererea parţilor, cu

scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice.

Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau

soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în

momentul începerii negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participa la

negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci

doar facilitează începerea tratativelor. Pentru a se angaja în activitatea debune oficii terţul

are nevoie de acceptarea părţilor. c)Mediereapresupune, de asemenea, intervenţia unui terţ,

care poate fi un stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica. Terţul, de aceasta

data, participa la negocieri şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona

conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Din

punct de vedere procedural medierea internaţională se caracterizează prin deplina sa

adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau

etape care trebuie parcurse. În practică acţiunile de mediere se pot interpătrunde cu

negocierile directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul

intervenţiei unui mediator. Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de

mediator. d)Ancheta internaţionala se poate utiliza în cazul diferendelor internaţionale

generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa

constituie o comisie internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se

precizează faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcătuire al acesteia si

întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunţa asupra răspunderii

parţilor în diferend. Deliberările Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu uşile închise

si rămân confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la

stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti. e) Concilierea

internaţională consta din examinarea unui diferend de către un organ permanent sau

instituit ad-hoc după apariţia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase dintre

12

părţile în diferend care sa conducă la împăcarea lor. Comisia internaţionala de conciliere

cercetează nu numai faptele care au generatdiferendul respectiv, dar face şi recomandări

asupra modului de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu

sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a

diferendelor: Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de

către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend. Arbitrajul a fost reglementat pentru

prima oara în Convenţia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor

internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu buna- credinţa hotărârii arbitrale.

Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile diferendului şi sunt limitate la

cauza în care au fost pronunţate. Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata

de acordul părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace următoarele forme:

a. Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care părţile consimt să supună

diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-

un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal permanent.

b. Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) inclusă într-un

tratat încheiat de părţi prin care acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele

unei instanţe arbitrale. În competenţa unei instanţe arbitrale intra soluţionarea diferendelor

de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public.

Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale,pe baza compromisului arbitral şi a altor

tratate în legătura cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În soluţionarea

cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul părţilor. Sentinţa pronunţata

este motivată, are character obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de

recurs: Recursul în interpretare, daca între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra

sensului hotărârii; Recursul în corectare, daca tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de

fapt sau a manifestat exces de putere; Recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou,

cu caracter esenţial care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentinţei. C.I.J. a fost

instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul judiciar al organizaţiei, ci şi

al întregii comunitaţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale

Permanente de Justiţie, dizolvata o data cu Societatea Naţiunilor. Membrii O.N.U. sunt,

din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul

Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului

de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al

comunitaţii internaţionale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în

condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi

este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor –părţi la litigiul cu care a fost

sesizată. Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camere. Curtea

are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi

de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generala O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu

posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistraţi permanenţi

13

reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt

reprezentate la nivelul Curţii. Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea

altor funcţii judiciare într-o cauză anterioară. Magistraţii Curţii beneficiază de privilegiile şi

imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de câtre

un stat pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15

judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al său Mandatul lor este limitat la cauza

pentru care au fost desemnaţi. Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi

judecători, numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în

cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanţă. Competenţa Curţii poate

fi analizată sub două aspecte: al subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa–

competenţa personală– şi al litigiilor care i se supun – competenţa materială. a) Conform

Statutului, numai statele pot sa fie părţi în cauzele supuse Curţii. Interesele persoanelor

fizice şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice.

Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca pârţi într-un litigiu, dar pot sa fie

autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. să solicite Curţii avize consultative sau să ofere

informaţii în legătură cu problemele puse în discuţie. b) În Statutul Curţii se prevăd două

categorii de cauze care intră în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun

părţile, precumşi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în

tratateleşi convenţiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin

juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept

internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii

internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii

internaţionale. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de câtre statele

părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior

producerii lui. a) Acceptarea anterioara a jurisdicţiei Curţii se poate faceprintr-o declaraţie

unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U.şi cuprinde

obligaţia asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar

produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei

Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluţionarea paşnică a

diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul

unui tratat încheiat între state. b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui

diferend se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părţile

stabilesc obiectul diferendului supus Curţii. C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor dreptul

internaţional în vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul

judiciar, doctrina) sau principiile echitaţii, dacă există acordul părţilor. Statutul Curţii

prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul contradictorialităţii şi al

publicităţii dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii)şi o fază

orală (audierea părţilor, dezbateri). În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia

de ne competenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţii la care Curtea trebuie să

14

răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să dispună - pe cale de ordonanţă -

măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, daca există

pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Ne prezentarea uneia dintre părţi la

procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea examinării cauzei. Curtea adoptă

hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui

Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate (cele care

diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu hotărârea Curţii dar se

bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile

sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o

soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Carta O.N.U. dă

posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă

parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii. Statutul

Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii pronunţate,

în cazul în care se contest înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi

posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de

natură a influenţa în mod decisiv procesul decizionalşi care nu a fost cunoscut de câtre

Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6

luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10 ani de la pronunţarea

hotărârii. Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării

Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu orice problemă juridică. Cu

autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi

instituţiile specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz

consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii,

după ce le-a fost notificată de către grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz. Procedura

este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia.

Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a

acceptat în prealabil aceasta. Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al

doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor

ivite între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U, sunt competente

să acţioneze în mod directpentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea

parţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă. Carta O.N.U instituie un sistem de

rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale care prezintă o anumita gravitate şi a căror

prelungire în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţionala. Dintre organele

principale ale O.N.U sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a

diferendelor internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generalaşi, în anumite

condiţii, Secretariatul General al organizaţiei. Consiliul de Securitate al O.N.U poate acţiona

pentru soluţionarea unui diferend internaţional care ameninţa pacea şi securitatea

internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizaţiei.

Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi

15

securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia parţilor într-un diferend ca, în

situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie

le recomandă să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond

în vederea soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei

O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste

măsuri pot să nu implice folosirea forţei (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice

ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat etc.)

sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forţă.

Adunarea Generala a O.N.U. este competentă doar să pună în discuţie şi să facă

recomandări cu privire la soluţionarea unui diferend internaţionalşi numai cu privire la

procedurile de aplanare paşnică a diferendului. Secretariatul General al O.N.U. este

competent să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de

apariţia unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de

mediatiune.

3.

În cazul în care un stat comite acţiuni neamicale faţă de un alt stat sau încalcă normele

dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat,

daca nu reuşeşte sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurgă la

folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie sa

implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, pentru a nu încalcă principiul

fundamental al dreptului internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite

recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace paşnice

bazate pe constrângere. Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de

actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui.

Actul de retorsiune, ca si actele la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele

inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti.

Represaliile. Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului internaţional,

prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin

aplicarea represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat sa înceteze actele ilegale si

sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni

ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat

a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin acţiunile ilegale si nu o obţinut

vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite si

daunele provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt:

sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a

comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si

boicotul. Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau

ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, până

16

când statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale si nu îl despăgubeşte pentru daunele

provocate. Tot o măsura de embargo o reprezintă si reţinerea bunurilor, de orice fel,

aparţinând statului vinovat. Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un

stat sau de o organizaţie internaţionala împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de

încălcarea dreptului internaţional (întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale si

de alta natura). Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care acesta

îşi recheamă misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îşi recheme

misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor oficiale

cu statul vizat prin acţiunea sa.

Referinţe bibliografice:

1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , 1953

2. Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a diferendelor din 1957 – United

Nations, Treaty Series, vol.320, nr.4646

3. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale , Roma, 4

noiembrie 1950

4. Convenţiile cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale , Haga,

1899 şi 1907

Tema Elemente de comparaţie din perspectiva constituirii între arbitraj şi

reglementarea judiciară a diferendelor internaţionale, ca mijloace

jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale

Obiective de referinţă

să definească constituirea CPJI şi CIJ;

să identifice trăsăturile diferendelor privind dreptul mării;

să aprecieze instituirea (CJUE), (TUE), (TFP)

explicaţi procedura jurisdicţiei internaţional penală

Repere de conţinut:

1. Reguli aplicabile arbitrajului internaţional

2. Curţii Permanente de Justiţie Internaţională (CPJI) şi a Curţii Internaţionale de Justiţie

(CIJ)

3. Jurisdicţia internaţională penală

4. Un sistem de drept pentru soluţionarea diferendelor privind dreptul mării - înfiinţarea

Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM)

17

5. Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), a Tribunalului Uniunii Europene

(TUE) şi a Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP)

6. Mecanismul de protecţie al drepturilor omului – constituirea Curţii Europene a

Drepturilor Omului (CEDO)

1.

Principala atribuţie a Arbitrajului Internaţional constă în organizarea şi administrarea soluţionării

pe calea arbitrajului a unor litigii interne sau internaţionale, care au apărut din raporturile de

drept civil în sens larg între părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, care au încheiat în acest

sens o convenţie arbitrală.

Organizarea şi soluţionarea litigiului arbitral sunt stabilite prin Regulile de procedură arbitrală,

potrivit cărora Arbitrajului Internaţional soluţionează orice litigiu (conflict) cu participarea

persoanelor fizice şi/sau juridice, inclusiv dintre acţionar (asociat, participant sau membru) şi

societatea comercială sau necomercială, derivând din raporturile juridice civile; patrimoniale; din

raporturile obligaţionale contractuale şi necontractuale, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, prestarea

de servicii, executarea de lucrări şi altele; sau din raporturile de proprietate şi alte drepturi reale,

inclusiv proprietatea intelectuală; dintr-un contract comercial, inclusiv la încheierea,

interpretarea, executarea, anularea şi desfiinţarea lui, ca şi din alte raporturi juridice economice şi

comerciale.

Pretenţiile care ţin de dreptul familiei, pretenţiile izvorâte din contractele de locaţiune (chirie) a

încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validarea, încetarea şi calificarea

unor astfel de contracte, pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe nu fac

obiectul unei convenţii arbitrale.

Convenţia de arbitraj este acordul prin care părţile supun arbitrajului toate litigiile, sau anumite

litigii care au apărut sau care ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic determinat,

contractual sau necontractual.

Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii şi poate îmbrăca forma unei clauze

compromisorie, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare

denumită compromis.

Arbitrajul internaţional se compune din 10-20 arbitri, numiţi de Biroul Asociaţiei Lichidatorilor

şi Administratorilor din RM la propunerea preşedintelui în funcţiune a Arbitrajului Internaţional,

pe timp de 4 ani, dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Regulile de procedură

arbitrală.

Arbitrajul Internaţional este condus de un colegiu compus din: preşedinte, vicepreşedinte şi 3

membri. Colegiul Arbitrajului Internaţional este numit de către Biroul Asociaţiei pe un termen de

4 ani, dintre arbitrii înscrişi pe listă. Preşedintele şi vicepreşedintele colegiului, are calitatea de

preşedinte şi vicepreşedinte a Arbitrajului Internaţional.

Preşedintele Arbitrajului Internaţional are conducerea curentă a acestui Arbitraj şi o reprezintă în

relaţiile interne şi internaţionale. De asemenea, preşedintele exercită atribuţiile referitoare la

organizarea şi administrarea litigiului arbitral, prevăzut de Regulile de procedură arbitrală.

Vicepreşedintele ajută preşedintele în îndeplinirea atribuţiilor sale şi este înlocuitorul de drept a

acestuia. Preşedintele şi vicepreşedintele pot fi aleşi arbitri sau supraarbitri în tribunalul arbitral.

Totalitatea arbitrilor înscrişi în lista de arbitri constituie plenul Arbitrajului Internaţional, care

este competent să dezbată problemele de drept mai deosebite ivite în activitatea Arbitrajului

Internaţional şi să examineze propunerilor privind reglementările referitoare la arbitraj şi la

competenţa arbitrilor.

Arbitrajul internaţional are un secretariat compus din secretari arbitrali şi alţi salariaţi încadraţi

de Asociaţia Lichidatorilor şi Administratorilor din RM, la propunerea preşedintelui Arbitrajului

Internaţional. Secretariatul exercită orice acţiuni de birotică şi secretariat, necesare asigurării

18

activităţii efective a Arbitrajului Internaţional şi procedurii arbitrale, fiind condus de preşedintele

şi vicepreşedintele Arbitrajului Internaţional.

Soluţionarea litigiului aparţine în exclusivitate tribunalului arbitral constituit. Prin tribunal

arbitral constituit se înţelege arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor investiţi de părţi

prin convenţia arbitrală ori în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală, să soluţioneze

litigiul determinat şi să pronunţe o hotărâre definitivă obligatorie pentru ele.

Poate fi arbitru orice persoană fizică având capacitate deplină de exerciţiu care şi-a dat

consimţământul să arbitreze şi care, după părerea părţii în cauză, este competentă în a soluţiona

litigiul.

Arbitrii ce constituie tribunalul arbitral ales, sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea

atribuţiilor lor jurisdicţionale, iar Asociaţia Lichidatorilor şi Administratorilor din RM se va

abţine să intervină în soluţionarea litigiului sau să influenţeze într-un fel tribunalul arbitral

constituit.

Soluţionarea litigiilor de către Arbitrajul Internaţional prezintă următoarele avantaje :

Hotărârile arbitrale definitive şi obligatorii pentru părţi – conform art.28 (6) a Legii

cu privire la arbitraj, hotărârea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărâri

judecătoreşti definitive, care poate fi desfiinţată numai pe calea acţiunii în anulare, dar nu

pentru motive care vizează fondul litigiului, ci doar pentru excepţiile procedurale.

Hotărârea arbitrală poate fi investită cu formulă executorie astfel încît, ulterior, să i se

aplice procedura executării silite.

Recunoaştere internaţională a hotărârii arbitrale – hotărârea unui tribunal arbitral se

bucură de o recunoaştere internaţională mai puternică decât cea a unei instanţe

judecătoreşti naţionale. Mai mult de 120 de state au semnat şi ratificat Convenţia

Naţiunilor Unite cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine,

încheiată la New York, în 1958, la care a aderat şi Republica Moldova. Pe lângă, aceasta

mai există şi numeroase tratate bilaterale sau multilaterale menite să faciliteze

recunoaşterea internaţională.

Neutralitatea – decurgând din principiul autonomiei de voinţă a părţilor, în cadrul

procedurii arbitrale apare avantajul plasării părţilor, inclusiv din state diferite, pe o

poziţie de perfectă egalitate în ce priveşte locul arbitrajului, limba în care au loc

dezbaterile, procedura şi regulile de aplicare, naţionalitatea arbitrilor şi reprezentarea

legală. Această posibilitate de alegere este în măsură să asigure o perfectă neutralitate,

înlăturând avantajarea necuvenită a uneia din părţi.

Competenţa specializată a arbitrilor – arbitrii Arbitrajului Internaţional sunt specialişti

cu înaltă calificare în domeniul dreptului şi relaţiilor comerciale internaţionale şi ei pot fi

aleşi de către părţi de pe Lista de arbitri. Există astfel posibilitatea alegerii, în calitate de

arbitri, în litigiile comerciale a unor specialişti în domeniul dedus judecăţii, sporind astfel

încrederea părţilor şi garanţia competenţei celor ce-i vor judeca. Arbitrajul oferă astfel o

judecată eficientă, prin arbitri cu experienţă îndelungată şi de o competenţă recunoscută

în domeniul respectiv. De altfel, neindeplinirea condiţiilor de calificare poate constitui o

cauză de recuzare a arbitrilor.

Confidenţialitate – arbitrajul conferă confidenţialitate, desfăşurarea procedurii arbitrale

realizându-se în cerc închis, ce permite păstrarea secretului comercial şi evitarea

publicităţii judiciare, aspect deloc neglijabil mai ales în raporturile comerciale. Natura

privată a arbitrajului explică faptul că arbitrajul nu este guvernat de principiul publicităţii.

Astfel, numai părţile – personal sau prin reprezentanţii lor – participă la dezbaterea

litigiului. Nici hotărârea tribunalului arbitral nu se pronunţă în şedinţă publică, ea fiind

adusă numai la cunoştinţa părţilor implicate. De altfel, legea instituie răspunderea

arbitrilor pentru încălcarea acestei obligaţii. În acest fel, reputaţia părţilor, îndeosebi a

comercianţilor, poate rămâne neafectată, indiferent de soluţia finală pronunţată în arbitraj.

19

Rapiditate – procedura arbitrală se desfăşoară pe parcursul a cel mult 6 luni. De

asemenea, arbitrajul prezintă şansa de a nu se supune unui formalism excesiv care deseori

sufocă desfăşurarea în condiţii de eficienţă şi celeritate a unui litigiu. Astfel, sub rezerva

respectării dispoziţiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri,

părţile pot stabili, prin convenţia arbitrala sau printr-un act separat, regulile de procedură

pe care tribunalul arbitral să le urmeze în soluţionarea litigiului. În lipsa unor asemenea

norme, tribunalul arbitral poate să reglementeze procedura de urmat, conform propriilor

regulamente adoptate.

Costuri reduse – taxele de arbitraj sunt exprimate procentual, regresiv, pe tranşe, la

valoarea obiectului litigiului, potrivit Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale, de

asemenea, taxa arbitrală include şi onorariile arbitrilor. Faptul că părţile pot conveni să

soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, ceea ce poate reprezenta,

în dinamica relaţiilor de afaceri, ideea de parteneriat de natură să permită menţinerea şi

continuarea raporturilor contractuale între persoanele implicate. Ideea de parteneriat în

arbitraj este susţinută, între altele, şi de posibilitatea ca suportarea cheltuielilor de

judecată să se facă potrivit înţelegerii părţilor. Numai în absenţa unei astfel de înţelegeri,

se aplică regula prevăzută pentru soluţionarea litigiilor de către instanţele de judecată şi

anume, suportarea cheltuielilor antrenate să se facă de către partea care a pierdut litigiul.

2.

Înființată în anul 1945 de către Carta ONU, Curtea a început activitatea în 1946 ca

succesoare a Curții Permanentă Internațională de Justiție. Statutul Curții Internațională de

Justiție, similară cu cea a predecesorului său, este principalul document care constituie

documentul constituant și de reglementare a Curții. Munca Curții se caracterizează printr-o gamă

largă de activitatea judiciară. CIJ s-a confruntat cu relativ puține cazuri în istoria sa, dar a fost în

mod clar o creștere a dorinței de a folosi Curtea începând cu anii 1980, în special în rândul

țărilor în curs de dezvoltare. Statele Unite au retras competența obligatorie în 1986, și așa mai

acceptă jurisdicția Curții numai de la caz la caz. Capitolul XIV al Cartei Organizației Națiunilor

Unite autorizează Consiliul de Securitate ONU de a pune în aplicare hotărârile Curții Mondiale,

dar aplicarea este condiționată de dreptul de veto a celor cinci membri permanenți ai Consiliului.

În prezent există douăsprezece cazuri la Curtea Mondială.

CIJ este compusă din cincisprezece judecători aleși pentru nouă ani de către Adunarea

Generală a ONU și Consiliul de Securitate al ONU de la o listă de persoane nominalizate de

către grupuri naționale în Curtea Permanentă de Arbitraj. Procesul electoral este prevăzută la

articolele 4-12 din Statutul CIJ. Judecători servesc pentru termeni nouă ani și poat fi realeși pe o

perioadă de până la două mandat. Alegerile au loc o dată la trei ani, cu o treime din judecătorii

pensionați (în funxție și, eventual, pentru re-alegere) de fiecare dată, pentru a asigura

continuitatea în instanța de judecată.

În cazul în care un judecător moare în funcție, practica, în general,este de a se alege un

judecător de aceeași naționalitate pentru a finaliza termenul. Nu pot fi doi judecători din aceeași

țară. În conformitate cu articolul 9, în calitate de membri ai Curții se presupune că reprezintă

"principalele forme de civilizatie si principalele sisteme juridice ale lumii". În esență, acest lucru

a însemnat dreptul comun, dreptul civil și legea socialistă (acum, legea post-comunistă). Din anii

1960 a patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate (Franța, Rusia,

Marea Britanie, și Statele Unite) au avut întotdeauna un judecător la Curtea de Justiție. Excepția

a fost China (Republica China până în 1971, Republica Populară Chineză din 1971 încoace),

care nu a avut un judecător la Curtea de la 1967-1985, deoarece nu a prezentat un candidat. De

regulă, există o compoziție geopolitică în ciuda faptului că nu există nici o prevedere pentru

aceasta în Statut al CIJ.

20

Articolul 2 din statut prevede că toți judecătorii ar trebui să fie aleși, indiferent de

naționalitatea acestora din rândul "persoanelor de caracterul moral ridicat", care sunt fie

calificate pentru cele mai înalte funcții jurisdicționale în statele lor de origine sau sunt cunoscute

ca avocați cu suficientă competență în dreptul internațional. Independența judiciară este tratată

în mod special cu articolele 16-18. Judecătorii CIJ nu sunt în măsură să dețină orice alt post, și

nici nu pot acționa în calitate de avocat. În practică, membrii Curții au propriile lor interpretări a

acestor reglementări. Acest lucru le permite să se implice în afara de arbitraj și în posturile

profesionale, atât timp cât nu există nici un conflict de interese. Un judecător poate fi demis doar

cu votul unanim al celorlalți membri ai Curții. În ciuda acestor prevederi, independența

judecătorilor CIJ a fost pusă la îndoială. De exemplu, în timpul cazului cu Nicaragua, SUA a

emis un comunicat, sugerând că acesta nu a putut prezenta materiale sensibile la Curtea din

cauza prezenței unor judecători din blocul comunist. Judecători pot emite hotărâri comune sau

separate despre propriile lor opinii. Deciziile și avizele sunt în majoritate, și, în caz de divizare

egală, votul președintelui devine decisiv. Judecători pot, de asemenea, emite avize separate.

Articolul 31 din Statut stabilește o procedură prin care judecătorii ad-hoc, stai pe

controversate cazuri în fața Curții. Acest sistemul permite oricărei părți la un caz contencios de a

numi un judecător la alegerea lor (de obicei, de naționalitatea acestora), în cazul în care un

judecător de cetățenie nu este deja pe bancă. Judecătorii Ad-hoc participă pe deplin în caz și la

deliberări, împreună cu judecătorii permanenți. Astfel, este posibil ca la un singur caz să

delibereze peste șaptesprezece judecători. Acest sistem ar putea părea ciudat, în comparație cu

instanțele din procesele interne, dar scopul ei este de a încuraja statele să-și prezinte cazul în fața

Curții. Judecătorii ad-hoc, de obicei, (dar nu întotdeauna) votează în favoarea statului, care i-a

numit și, astfel își anulează reciproc votul.

3.

În vederea anchetării celor mai atroce crime ale secolului XX – genocidul, crimele

împotriva umanităţii şi crimele de război, comunitatea internaţională a înfiinţat tribunale ad-hoc,

precum Tribunalele Militare Internaţionale de la Nürnberg şi Tokyo, Tribunalul Penal

Internaţional pentru Rwanda şi Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Cu toate

acestea, genocidul, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război continuă să reprezinte o

realitate sinistră a lumii de astăzi. Astfel, la 17 iulie 1998, Conferinţa Diplomatică de la Roma a

adoptat Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (CPI) cu scopul creării unei instanţe

internaţionale competente şi permanente menită să judece indivizii care au comis cele mai

odioase crime cunoscute umanităţii. Astfel încît, Curtea Penală Internaţională diferă de Curtea

Internaţională de Justiţie, numită uneori Curtea Mondială, care soluţionează litigiile între

guverne. Statutul de la Roma al CPI a intrat în vigoare la 1 iulie 2002 şi în prezent Curtea este pe

deplin operaţională, avînd sediul la Haga, Olanda. Tratatul a fost salutat şi apreciat de guverne,

experţi în drept şi societatea civilă ca fiind cea mai considerabilă realizare în dreptul internaţional

din momentul adoptării Cartei Naţiunilor Unite. În acest fel, lupta pentru justiţie internaţională a

înregistrat un progres major.

Astfel, Statutul de la Roma prevede înfiinţarea unei noi structuri internaţionale, aceasta fiind

prima jurisdicţie internaţională penală cu caracter permanent din istoria omenirii. Curtea Penală

Internaţională este independentă, însărcinată cu anchetarea şi trimiterea în justiţie a persoanele

învinuite de comiterea genocidului, crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război şi crimelor

de agresiune. CPI funcţionează în baza principiului complementarităţii, astfel încît sistemele

naţionale de justiţie continuă să aibă responsabilitatea primară pentru judecarea acestor crime.

CPI are responsabilitatea de a acţiona doar atunci cînd sistemul naţional nu doreşte sau nu are

posibilitatea de a ancheta sau a trimite în justiţie. CPI nu va putea acţiona retroactiv, avînd

competenţa numai asupra faptelor comise după 1 iulie 2002. Curtea mai are o importanţă

deosebită din următoarele considerente:

21

aceasta va servi drept un factor de descurajare a unor asemenea crime. În majoritatea

cazurilor din perioada ultimilor cincizeci de ani mecanismele internaţionale pentru

cercetarea persoanelor învinuite în asemenea infracţiuni au fost instituite doar după

comiterea acestora;

aceasta va avea o jurisdicţie mult mai largă în comparaţie cu Tribunalele ad-hoc

existente. De exemplu, activitatea Tribunalelor Penale Internaţionale pentru fosta

Iugoslavia şi Ruanda a fost limitată doar la infracţiunile comise pe anumite teritorii, iar

cele comise în afara teritoriilor respective nu au fost deloc cercetate;

Statutul conţine prevederi progresiste referitoare la protecţia victimelor de la re-

traumatizare, precum şi o strictă compatibilitate cu drepturile omului recunoscute pe plan

internaţional, fără nici o discriminare bazată pe considerente de sex, vârstă, rasă, culoare,

limbă, religie sau convingere, opinii politice sau de altă natură, origine naţională, etnică

sau socială, avere, naştere sau orice altă calitate.

Datorită faptului că Statutul a fost inclus pe lista celor mai importante 25 de documente ale

secolului XX, a fost promovată o campanie de accelerare a procesului de ratificare, inclusiv la

nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, în speranţa că înfiinţarea CPI reprezintă nu

numai un instrument pentru promovarea justiţiei, dar şi un instrument pentru încurajarea păcii.

Pînă în iunie 2010, 111 state au ratificat Statutul de la Roma – ceea ce reprezintă mai mult de

jumătate din comunitatea internaţională. Din cele 111 de state participante, 40 sunt state

europene. În acelaşi timp, 37 de ţări au semnat dar nu au ratificat Statutul CPI, printre acestea se

numără şi Republica Moldova împreună cu Armenia, Azerbaidjan, Turcia, Belarus, Vatican,

Monaco, Federaţia Rusă şi Ucraina, fiind unicele state europene care nu sunt parte la acest statut.

În vederea consolidării securităţii internaţionale şi în spiritul stabilirii unui sistem comun de

justiţie penală internaţională Republica Moldova a semnat Statutul de la Roma al CPI la 8

septembrie 2000. În primăvara anului 2006, Ministerul Justiţiei a pregătit proiectele de lege

necesare pentru ratificarea Statutului de la Roma şi ajustarea legislației naționale la cerințele

Statutului. La 2 octombrie 2007 Curtea Constituțională a RM, la sesizarea parvenită din partea

Guvernului, a adoptat o hotărîre cu privire la faptul că prevederile Statutului de la Roma al CPI

și Constituția RM sunt compatibile. Proiectul de lege cu privire la ratificarea Statutului CPI,

aprobat la 7 decembrie 2007 de către Guvern, a intrat in Parlament la 29 ianuarie 2008.

Cu toate că „Coaliția pentru Curtea Penală Internațională” (CCPI), care întruneşte peste

2.500 organizații non-guvernamentale din toată lumea, a declarat Republica Moldova, în repetate

rînduri, – ţară ţintă in cadrul campaniei sale pentru ratificarea universala a Statutului de la Roma,

autorităţile Moldovei au ales să ignore de fiecare dată acest apel, deşi ratificarea a fost un

angajament asumat în cadrul Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană,

totodată fiind parte a Programul legislativ pentru anii 2005 – 2009. Angajamentul respectiv se

regăseşte în capitolul: Dialogul politic şi reformele; paragraful: Drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului; cu titlul: Asigurarea Justiţiei internaţionale prin intermediul Curţii

Penale Internaţionale. Deci, ratificarea Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale şi

elaborarea prevederilor necesare pentru modificarea Constituţiei au fost prevăzute expres in plan.

Astfel, în conformitate cu Planul Naţional de Implementare a Planului de Acţiuni Republica

Moldova – Uniunea Europeană ratificarea Statutului urma a fi efectuată în anul 2006.

Un moment controversat al proiectului de lege propus de guvern îl constituie art.1 p.3:

„Pînă la restabilirea deplină a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, prevederile

Statutului se aplică doar pe teritoriul controlat efectiv de autorităţile Republicii Moldova”. De

aceea, mesajul Coaliției pentru Curtea Penală Internațională față de Republica Moldova conține

îndemnul de a răspîndi jurisdicția CPI pe întregul teritoriu al Republicii Moldova și nu doar pe

„teritoriul controlat efectiv de autoritățile Republicii Moldova”, cum este indicat în redacţia

curentă a proiectului de lege cu privire la ratificare, care a intrat in Parlament. Organizațiile de

apărare a drepturilor omului solicită excluderea din textul proiectului de lege cu privire la

ratificare a declarației privind faptul ca prevederile Statutului vor fi aplicate doar pe teritoriul

controlat efectiv de autoritățile Republicii Moldova. Dacă această declarație va deveni lege,

22

Statutul de la Roma al CPI nu va acționa pe teritoriul malului stîng al Nistrului, și locuitorii

regiunii Transnistrene nu vor putea să se bucure de protecția oferită de CPI în cazurile de

genocid, crime de război și crime împotriva umanității. Intenţiile autorităților de la Chișinău de a lăsa o parte a teritoriului și a locuitorilor țării

fără o protecție suplimentară oferită de Statutul de la Roma sunt neclare, avînd în vedere că

răspunderea în fața Curții o poartă persoanele fizice, infractorii, și nu statul ca subiect. Prin acest

fapt CPI se deosebeşte de Curtea Europeana pentru Drepturile Omului (CEDO), care condamnă

pentru încălcări statul și nu persoanele concrete. Prin urmare, conducerea de la Chisinau nu are

temei să se preocupe de faptul că Moldova, ca țară, poate fi condamnată, deoarece CPI poate

judeca doar responsabilii, inclusiv și cei care se află în regiunea Transnistreana, dacă

împuternicirile acesteia se vor aplica pe întregul teritoriu al țării. Dacă autoritățile Republicii

Moldova nu vor răspîndi acțiunea Statutului de la Roma în regiunea Transnistreană, atunci ele

vor crea condiții juridice pentru ca:

1) genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității, săvîrșite în regiunea

Transnistreană, să rămînă fără pedeapsă;

2) persoanele, care au comis acțiunile de genocid, crime de război și crime împotriva umanității din regiunea Transnistreană sau din altă parte a lumii, ar putea să se ascundă în Transnistria.

Uniunea Europeană oferă sprijin deplin Curţii Penale Internaţionale. Principiile Statutului

de la Roma al CPI, precum şi cele care reglementează funcţionarea sa, sunt pe deplin în

conformitate cu principiile şi obiectivele Uniunii. Consolidarea statului de drept şi respectarea

drepturilor omului, precum şi menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în

conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu prevederile articolului 11 din Tratatul UE, sunt de

importanţă fundamentală şi consitutie o prioritate pentru Uniunea Europeană.

Crimele grave ce se află sub jurisdicţia CPI constituie o preocupare majoră pentru Uniunea

Europeană, care este determinat să coopereze pentru a preveni aceste crime şi pentru a pune

capăt impunităţii autorilor acestora. În acest context, Uniunea Europeană a adoptat, la 11 iunie

2001, Poziţia Comună 2001/443/PESC privind Curtea Penală Internaţională, care a fost revizuită

şi consolidată la 20 iunie 2002 prin Poziţia Comună 2002/474/CFSP, şi la 16 iunie 2003 prin

Poziţia Comună 2003/444/PESC. Obiectivul Poziţiei Comune a fost de a sprijini înfiinţarea

rapidă şi funcţionare eficientă a Curţii şi de a promova un sprijin universal pentru Curte prin

promovarea unei participări cît mai extinse posibil la acest statut. Uniunea Europeană, de

asemenea, a finalizat în februarie 2004 un plan de acţiuni care vizează poziţia comună. UE este

principalul donator al CPI, toate statele membre împreună ating cota de 57,4% care echivalează

cu €51,9 mln, urmată de Japonia cu €19,9 mln, respectiv 22%, care este cota maximă admisibilă

pentru un stat, pentru a evita dependenţa excesivă a instituţiei de un singur finanţator.

În consecinţă, Uniunea Europeană şi statele sale membre depun toate eforturile ca să

continue acest proces, printre altele, ridicînd problema legată de cea mai largă posibil ratificare,

acceptare, aprobare sau aderare la Statutul de la Roma şi punerea în aplicare a Statutului, prin

demersuri şi declaraţii, în cadrul negocierilor sau dialogurilor politice cu statele terţe, grupuri de

state sau organizaţii regionale relevante, ori de câte ori este cazul. Parlamentul European, spre

exemplu, a recomandat României, in raportul privind situaţia drepturilor omului pe 2007, sa

anuleze acordul bilateral prin care aceasta a oferit imunitate cetățenilor SUA în fața Curții Penale Internaţionale. Potrivit raportului PE recomandă Bucureştiului să denunțe documentul

bilateral încheiat cu SUA, care garantează că americanii aflați pe teritoriul României nu vor fi

predați CPI. Statele Unite au semnat initial Statutul de la Roma, însa ulterior și-au retras

semnătura, demarînd o campanie susținută pentru protejarea cetățenilor săi de jurisdicția Curții prin tratate bilaterale, care le conferă imunitate în țările ce recunosc CPI.

4.

23

Marile si oceanele ocupa aproximativ 70% din suprafata planetei si au prezentat interes, din cele

mai indepartate timpuri, pentru viata popoarelor si raporturile dintre state in legatura: cu

navigatia, comertul si pescuitul.

Mai tarziu, interesele de aparare si de securitate au atras atentia statelor, iar odata cu

progresul tehnologic preocuparile pentru resursele minerale si energetice au sporit interesul

statelor pentru mari si oceane.

Confruntarea de idei si interese diferite in privinta marilor si oceanelor a generat doua

conceptii diametral opuse:

una dintre acestea, formulata de juristul olandez Hugo Grotius in lucrarea Mare

liberum - Marea libera (care reprezinta capitolul XII al unei consultatii, redactat la cererea

Companiei Indiilor si publicat de guvernul olandez in 1609) afirma ca marile si oceanele trebuie sa fie deschise tuturor statelor pentru navigatie, comert si pescuit;

cealalta exprimata de britanicul John Selden in lucrarea Mare clausum (Marea inchisa,

1635), sustinea dreptul de insusire si de monopol al Marii Britanii asupra unor intinse zone

maritime.

Asemenea idei si teze au dus, in sec. XVII-XVIII, la precizarea si formularea unor

principii si concepte juridice referitoare la jurisdictia statului riveran asupra unei zone adiacente

coastelor sale si a principiului libertatii de navigatie in marea libera.

Astfel, in secolele XVIII-XIX, in practica raporturilor dintre state se permanentizeaza

conceptele de mare teritoriala si mare libera si se pune problema delimitarii intre aceste zone.

Pentru determinarea latimii marii teritoriale se recurge pentru prima oara la criterii cum

sunt:

bataia tunului, regula impusa de cerintele de aparare ale statelor;

linia orizontului,expresie a orientarii umane;

regula celor trei mile marine (masurate de la tarm) care reprezenta, de fapt, bataia

tunului in acel timp.

La Conferinta de codificare de la Haga din 1930 nu s-a reusit sa se adopte o

conventie in problemele marii, dar a fost recunoscut un nou concept si anume zona contigua, in

care statul riveran exercita drepturi speciale.

Dupa al doilea razboi mondial, codificarea dreptului marii a devenit o necesitate,

ca urmare a tendintelor de extindere a unor drepturi ale statelor riverane asupra unor zone

maritime cum sunt:

proclamarea de catre presedintele S.U.A., Truman in 1945, printr-o declaratie

unilaterala, a dreptului exclusiv al S.U.A. asupra platoului continental;

extinderea de catre unele state latino-americane a latimii marii lor teritoriale la 200

mile marine pentru a-si asigura controlul asupra unor bogate resurse piscicole in apropierea

24

coastelor lor.

In asemenea conditii, prima Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii, de la Geneva

din 1958 pe baza proiectelor de articole elaborate de Comisia de Drept International a adoptat 4

conventii referitoare la:

marea teritoriala si zona contigua;

platoul continental;

marea libera;

pescuitul si conservarea resurselor biologice ale marii libere.

Conventiile adoptate au dus nu numai la codificarea principiilor si normelor existente, dar

si la formularea unor noi norme si de asemenea a fost creata o noua institutie a dreptului

marii:platoul continental.

Cea de-a doua Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii care a avut loc la Geneva in

1960 nu si-a atins obiectivele: stabilirea latimii marii teritoriale si a unei zone speciale de pescuit

pentru statele riverane.

In 1967, la propunerea reprezentantului Maltei, Adunarea Generala a O.N.U. a constituit

un Comitet al teritoriilor submarine, care in 1968 a devenit Comitetul pentru utilizarea pasnica a

teritoriilor submarine, dincolo de limitele jurisdictiei nationale. Ca rezultat al lucrarilor acestui

Comitet, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat in 1970 doua rezolutii:

Rezolutia nr.2749 (XXV) continand „Declaratia asupra principiilor care guverneaza

teritoriile submarine dincolo de limitele jurisdictiei nationale”, prin care declara aceste teritorii si

resursele lor „patrimoniu comun al umanitatii” (common heritage of mankind);

Rezolutia nr. 2750C (XXV) prin care a decis sa convoace Conferinta asupra dreptului

marii in 1973.

Cea de-a treia Conferinta O.N.U.asupra dreptului marii, la care au participat

peste 150 de state si-a desfasurat lucrarile intre 1973-1982, in cadrul a 11 sesiuni si a unor

comitete si grupuri de negociere, abordand vasta problematica a dreptului marii intr-o singura

conventie.

Textul Conventiei, care cuprinde 320 de articole si 9 anexe a fost:

adoptat la 30 aprilie 1982, cu 130 de voturi pentru, 4 impotriva si 17 abtineri;

deschis pentru semnare in decembrie 1982, la Montego Bay, Jamaica;

a intrat in vigoare la 16 noiembrie1994, intrarea in vigoare fiind posibila dupa

adoptarea, in 1994, a Acordului de punere in aplicare a partii a-XI-a din Conventie.

Lucrarile celei de-a treia Conferinte O.N.U. asupra dreptului marii si mai ales Conventia

din 1982 au marcat o cotitura radicala in codificarea si dezvoltarea progresiva a dreptului marii,

remarcandu-se in special prin urmatoarele trei elemente:

25

5.

Formarea Uniunii Europene a determinat apariţia unui nou corp de funcţionari în peisajul

european, al cărui statut juridic prezintă elemente specifice atât faţă de cel al funcţionarilor

publici naţionali cât şi faţă de funcţionarii internaţionali. Încă din primul moment în care s-au

pus bazele Uniunii Europene, a apărut necesitatea reglementării statutului juridic al

funcţionarilor din cadrul instituţiilor acesteia. De-alungul timpului, corpul funcţionarilor publici

europeni a suferit mai multe modificări atât în ceea ce priveşte efectivul cât şi în ceea ce priveşte

organizarea.

Dacă la început situaţia juridică a agenţilor din cadrul instituţiilor Comunităţilor

Europene era determinată prin contract, în scurt timp, s-a adoptat un regim statutar.

Putem afirma că funcţia publică europeană reprezintă o construcţie juridică menită să

răspundă necesităţilor de personal ale unei administraţii europene. O adevărată administraţie

europeană nu putea fi clădită şi să reziste fără să aibă la bază un corp de funcţionari pe care să se

sprijine activitatea instituţiilor europene.

În prezent, statutul juridic al funcţionarilor Uniunii Europene este reglementat prin

Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 adoptat la data de 22 martie 2004.

Raţiunea pentru care am ales această temă pentru teza de doctorat este aceea că deschide

calea către un domeniu vast de cercetare ştiinţifică, care prezintă interes nu numai pentru

organizarea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor europene, ci şi pentru administraţiile statelor

membre şi pentru naţionalii acestora.

Perspectiva dezvoltării unei cariere în cadrul uneia dintre instituţiile europene prezintă

multiple avantaje pentru cetăţenii români, motiv pentru care astfel de posturi sunt considerate

foarte atractive.

Luând în considerare aceste perspective, apare necesitatea realizării unui studiu

aprofundat care să decodifice legislaţia europeană şi să facă posibilă o aplicare cât mai eficientă

a acesteia în contextul realităţii sociale şi juridice din România.

Am optat pentru utilizarea termenul de „funcţionar public european” în locul celui de

„funcţionar public comunitar” datorită intrării în vigoare, la data de 1 decembrie 2009, a

Tratatului de Reformă de la Lisabona. Prin Tratatul de la Lisabona se înlocuieşte noţiunea de

„Comunităţi Europene” cu cea de Uniune Europeană, motiv pentru care considerăm că, în

contextul actual, termenul de „funcţionar public european” este cel corect pentru desemnarea

oficialilor încadraţi în instituţiile europene.

În ceea ce priveşte structura, am conceput teza de doctorat în trei părţi, care la rândul lor

sunt fi împărţite în capitole şi secţiuni.

26

6.

Organele specializate în materia drepturilor omului din cadrul ONU sunt:Consiliul

pentru Drepturile Omului,Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,

Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi,Comisia pentru Condiţia Femeii.

Consiliul pentru Drepturile Omului este un organ inter-guvernamental

permanent,subsidiar Adunării Generale ONU,creat în 2006 , în cadrul dezbaterilor derulate în

contextul reformei generale a ONU.Consiliul drepturilor omului are drept scop promovarea şi

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la nivel global.

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului este o structură internă

a Secretariatului ONU.El a apărut din fuziunea în anul 1997,a Biroului Înaltului Comisar al

Drepturilor Omului şi a Centrului pentru Drepturile Omului. În 1993, Adunarea Generală a

întărit sistemul promovării şi implementării drepturilor omului prin crearea postului de Înalt

Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului.Mandatat să coordoneze toate

programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului şi să le îmbunătăţească eficienţa,

Înaltul Comisar a devenit principalul responsabil al promovării şi implementării drepturilor

omului în sistemul Naţiunilor Unite.

Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi acţionează sub autoritatea

Adunării Generale şi îşi asumă funcţiile de protecţie internaţională a refugiaţilor,de căutare a

soluţiilor permanente pentru problema refugiaţilor,ajutînd guvernele şi,sub rezerva aprobării

guvernelor interesate,organizaţiile private,să faciliteze repatrierea liber consimţită a acestor

refugiaţi sau asimilarea lor în noile comunităţi naţionale.

Activitatea Înaltului Comisar nu are nici un caracter politic,ea este umanitară şi socială

şi priveşte în principiu grupuri şi categorii de refugiaţi.

Înaltul Comisar se conformează directivelor de ordin general pe care le va primi din

partea Adunării Generale sau a Consiliului Economic şi Social.

Înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală la propunerea Secretarului General.El

este ales pe o perioadă de trei ani.Înaltul Comisar desemnează pentru aceeaşi perioadă,un

Înalt Comisar adjunct care are o naţionalitate diferită de a sa.Sediul Înaltului Comisariat al

Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi este la Geneva.

Comisia pentru Condiţia Femeii este un organ subsidiar al Consiliului Economic şi

Social,înfinţat de acesta în temeiul Cartei ONU şi a fost creată la 21 iunie 1946 de către

Consiliul Economic şi Social,prin Rezoluţia 11/11.Ea are competenţa de a elabora

recomandări şi rapoarte asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile

politic,economic,social şi educativ şi de a face recomandări Consiliului Economic şi Social

asupra problemelor care prezintă un caracter de urgenţă în acest domeniu.

27

În primii săi ani de existenţă,Comisia s-a preocupat în principal de asigurarea egalităţii

juridice a bărbatului şi femeii.Însă ulteror mandatul său a fost lărgit cu o serie de noi

probleme care au o influenţă asupra drepturilor femeii. Astfel,ea a examinat efectele

apartheid-ului asupra condiţiei femeii,protecţia femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă şi

de conflict armat în lupta pentru pace,autodeterminare,eliberare naţională şi

independenţă,influenţa mijloacelor de informare în masă asupra atitudinilor faţă de rolul care

revine femeii şi bărbatului în societatea actuală,influenţa activităţilor de interese

străine,economice şi altele asupra condiţiilor de viaţă ale femeii în teritoriile

dependente,problemele femeilor care lucrează avînd în acelaşi timp şi responsabilităţi

familiale,şi problemele speciale ale drepturilor femeilor deţinute sau întemniţate.Comisia are

un rol deosebit de important în pregătirea instrumentelor internaţionale pentru promovarea

condiţiei femeii şi în pregătirea de rezoluţii şi recomandări adresate guvernelor pentru ca

acestea să amelioreze condiţia femeii.Ea a aplicat un program permanent de educaţie civică şi

politică a femeii şi a încurajat guvernele şi organizaţiile neguvernamentale să procedeze la

fel.

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite există mecanisme convenţionale şi

extraconvenţionale de monitorizare a implementării drepturilor omului.Prin tratate au fost

create şase comitete specializate pentru monitorizarea acţiunilor statelor părţi în direcţia

implementării prevederilor documentelor internaţionale în materia drepturilor omului şi

anume mecanismele convenţionale:

Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea Pactului Internaţional

cu privire la Drepturilor Civile şi Politice. Activitatea sa este asigurată de 18 experţi

independenţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului beneficiază de recunoaştere

internaţională. Comitetul a început să funcţioneze din momentul intrării în vigoare a Pactului

(1976). Primul Protocol Facultativ, intrat în vigoare o dată cu Pactul,autorizează Comitetul să

primească şi să examineze plângeri ale persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor

lor civile şi politice. Comitetul este de asemenea însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de

al doilea Protocol Facultativ cu privire la abolirea Pedepsei cu Moartea.

Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale monitorizează

implementarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi

Culturale.Constituit din 18 experţi independenţi a căror competenţă în materia drepturilor

omului beneficiază de recunoaştere internaţională, Comitetul a fost creat de Consiliul

Economic şi Social în 1985iar membrii Comitetului asupra Drepturilor Economice Sociale şi

Culturale sunt aleşi de Consiliul Economic şi Social, căruia îi şi raportează.

Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale monitorizează implementarea

28

Convenţiei Internaţionale asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare

Rasială.Activitatea sa este asigurată de 18 experţi şi a început să funcţioneze în 1969, după

intrarea în vigoare a Convenţiei. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrul

unei convenţii.

Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este compus din 23 de

experţi independenţi şi monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării Tuturor

Formelor de Discriminare Împotriva Femeii, din 1981.

Comitetul împotriva Torturii monitorizează Convenţia împotriva Torturii şi a Altor

Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Comitetul funcţionează din 1987

iar activitatea sa este asigurată de 10 experţi independenţi.

-Comitetul pentru Drepturile Copilului este compus din 18 experţi independenţi şi

monitorizează din 1991 implementarea Convenţiei asupra Dreptului Copilului.

Natura neconvenţională, ad hoc, a procedurilor speciale sub auspiciile Consiliului

pentru Drepturile Omului permite un răspuns mai flexibil la încălcările grave ale drepturilor

omului,decât cel al organismelor create de diferite tratate. Ea este realizată cu ajutorul unor

experţi în drepturile omului, împuterniciţi prin mandate speciale, desemnaţi ca Raportori

Speciali,Reprezentanţi, Experţi Independenţi, sau ca Grup de lucru, atunci când sunt investiţi

prin acelaşi mandat. Ei examinează, monitorizează şi raportează Consiliului pentru Drepturile

Omului fie asupra situaţiei drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor

fenomene globale care generează încălcări grave ale drepturilor omului în lumea întreagă.

Un loc central în sistemul drepturilor omului îl ocupă, aşadar, Organizaţia Naţiunilor

Unite care, de la înfiinţarea sa şi până în prezent, a pregătit, împreună cu alte instituţii din

sistemul său (OIM, UNESCO, OMS, FAO, ICNUR) peste 100 de instrumente

internaţionale:convenţii, pacte, protocoale, declaraţii ş.a., enunţând peste 60 de drepturi şi

libertăţi ale omului, îndatoririle individului faţă de colectivitate.

Referinţe bibliografice

1. Convenţia privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice, 29

februarie 1968

2. Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi

comercială, 27 septembrie 1968

3. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 23 mai 1969

4. Convenţia Americană a Drepturilor Omului , adoptată la CSCE/OSCE, 15 decembrie

1992, Stockholm

5. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul San José, noiembrie 1969

29

Tema Concurenţa competenţelor internaţionale şi fenomenul de forum

shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale

Obiective de referinţă:să definească factor de proliferare a instanţelor internaţionale în

sistemul jurisdicţiilor internaţionale

să prezinte esenţa calificării forum shopping

să divizeze şi aprecieze sistematizeze fenomenului de forum shopping

rolul delimitării maritimă în Marea Neagră

Repere de conţinut

1. Dezvoltarea exponenţială a relaţiilor internaţionale, factor de proliferare a instanţelor

internaţionale în sistemul jurisdicţiilor internaţionale

2. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale – consecinţe şi

soluţii

3. Fenomenul de forum shopping în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România,

Ucraina, 2009)

1.

Una dintre realităţile incontestabile ale acestui nou început de secol şi de mileniu constă în

faptul că viata privată a indivizilor nu mai poate fi mărginită înlăuntrul frontierelor naţionale ale

statelor.

Vreme îndelungată ne năşteam şi muream în “perimetrul” aceluiaşi sistem de drept. Viaţa

însăşi se mărginea la teritoriul unui anumit stat. în aceste împrejurări, cetăţenia evoca nu numai

apartenenţa noastră la o anumită entitate statală, facându-ne „resortisanţii” acesteia, ci şi, în egală

măsură, apartenenţa la un anume sistem de drept, mai precis la sistemul de drept al statului

respectiv.

Fenomenul globalizării, circulaţia tot mai intensă a persoanelor, facilitată de dezvoltarea

mijloacelor modeme şi rapide de transport, expansiunea comerţului internaţional, libertatea de

stabilire în alte ţări, intemetul ca nou mod de comunicare şi de angajare juridică - şi chiar ca

„mod alternativ de viaţă”-, au condus la internaţionalizarea circuitului privat.

Raporturile dintre dreptul privat şi dreptul comunitar au o natură şi implicaţii diferite în

funcţie de materia în cauză. în domeniul raporturilor economice, diversitatea legislaţiilor private

naţionale reprezintă fără dubiu un obstacol în calea realizării pieţei unice. Sub influenţa

comunitară, statutul profesional al operatorilor economici tinde să se apropie de la un stat la

altul, şi în această logică s-a dezvoltat principiul ţării de origine, iar armonizarea comunitară a

dreptului societăţilor comerciale este destul de avansată. Apropierea legislaţiilor private

naţionale nu priveşte însă numai operatorii economici, ci şi raporturile dintre ei, iar dreptul

comunitar a intervenit schimbând aspecte semnificative din dreptul obligaţiilor, al contractelor

sau din dreptul judiciar privat. în domeniul dreptului persoanelor şi al familiei, legislaţia

comunitară a avut iniţial doar un rol indirect şi subsidiar, influenţa sa simţindu-se ca efect al

jocului libertăţilor fundamentale afirmate de Tratate; pentru ca unificarea

30

legislaţiilor statelor membre în domenii ce reflectă particularităţi naţionale nu este nici

oportună şi nici neapărat necesară, dreptul comunitar intervine în prezent asigurând coordonarea

acestora, prin intermediul unor reguli uniforme de conflict de legi sau jurisdicţii.

Prin extinderea domeniilor de intervenţie a dreptului comunitar şi cu un efort de reflecţie

asupra sensului procesului legislativ, din 1985 instituţiile comunitare au modificat profund

politica lor legislativă, cu o intervenţie mult mai amplă în domeniul dreptului privat. Scopul

urmărit prin această schimbare este triplu: restrângerea în sine a obstacolelor în calea comerţului

intracomunitar (ca o implicaţie a teoriei economiei de piaţă), atenuarea atingerilor aduse liberei

concurenţe între operatorii economici, atingeri cauzate de disparitatea dintre legislaţiile

naţionale, circumscrierea amplorii sarcinii de apropiere a legislaţiilor naţionale necesare pentru

buna funcţionare a pieţei interne. Rezultatul acestor demersuri s-a materializat în crearea unui

corpus de norme de drept privat european comune tuturor statelor membre UE, în reînnoirea

dreptului privat din statele membre; problematica utilităţii şi legitimităţii acestui demers, a

modalităţilor sale de realizare, a consecinţelor sale, a perspectivelor evoluţiei sale viitoare trebuie

să preocupe astăzi şi orice jurist român.

Problema esenţială: cum să abordăm întâlnirea dintre dreptul comunitar şi dreptul privat

din statele membre; câteva aspecte de metodă vor trebui clarificate în prealabil.

In primul rând, problematica raporturilor dintre dreptul comunitar şi dreptul privat va

trebui abordată făcând distincţie între domeniul economic şi domeniul persoanelor şi al familiei.

în primul caz, vocaţia dreptului comunitar de a interveni pentru a uniformiza sau a armoniza

legislaţiile naţionale este incontestabilă, datorită faptului că aceste legislaţii economice reprezintă

un factor de diversitate şi ca atare un obstacol în calea realizării obiectivelor tratatului (realizarea

pieţei interne, asigurarea liberei concurenţe), în schimb, în cel de-al doilea caz, dreptul naţional

rămâne în mare măsură autonom, mai protejat de intervenţia comunitară, motivul fiind acela că

de fapt construcţia comunitară nu este influenţată decât marginal, excepţional de regulile

naţionale din domeniul dreptului persoanelor sau al familiei, cu atât mai mult cu cât în acest

domeniu se manifestă cu intensitate identităţile naţionale, al căror respect este garantat de art. 6

§3 din Tratatul UE.

în al doilea rând, o altă distincţie va trebui făcută în funcţie de modalitatea de intervenţie

dreptului

comunitar asupra dreptului privat naţional, în funcţie de tipul de armonizare practicat.

Armonizarea directă, realizată de legislatorul comunitar, este de esenţă fragmentară: textele

sunt dispersate,

circumstanţiale, generând o teamă de balcanizare. Acest lucru este explicabil, competenţele

UE sunt limitate, iar orice intervenţie legislativă trebuie justificată prin afectarea sensibilă a

comerţului intracomunitar. Caracterul incomplet este inerent dreptului privat comunitar, în timp

ce dreptul privat naţional tinde spre completudine. Putem vorbi însă şi de o incidenţă indirectă a

dreptului comunitar asupra dreptului privat al statelor membre. Fără să vizeze neapărat dreptul

privat, dreptul comunitar, primar sau derivat, trimite la concepte juridice comune fie tuturor

statelor membre, fie unora dintre acestea. Pentru cel din urmă caz, fenomenul poate fi privit ca

un factor de progres - deoarece dreptul, nefiind static, se adaptează dintotdeauna schimbărilor pe

care le înregistrează evoluţia colectivităţilor umane; în schimb, pentru primul, intervenţia

comunitară poate conduce la incoerenţe, nu numai pentru dreptul privat naţional, ei şi pentru

dreptul comunitar însuşi, deoarece este posibil ca judecătorul comunitar să formuleze definiţii

uneori fără a avea timpul de a realiza o reflecţie globală care să permită degajarea unei concepţii

cu privire la instituţia juridică vizată, este posibil ca legiuitorul comunitar să utilizeze uneori

concepte generale, a căror incidenţă depăşeşte sectorul armonizat.

31

2.

Circulaţia tot mai intensă a persoanelor, facilitată de dezvoltarea şi modernizarea

mijloacelor de transport, precum şi creşterea numărului de uniuni între cetăţeni ai unor ţări

diferite, cărora li se adaugă deseori achiziţionarea unor bunuri pe teritoriul mai multor state au

condus la fenomenul internaţionalizării succesiunilor.

Dreptul internaţional privat urmăreşte să aducă o reglementare adecvată relaţiilor juridice

private care prezintă un caracter internaţional. Caracterul

internaţional rezultă din faptul că aceste raporturi, prin unele elemente pe care le comportă,

intră în contact cu mai multe ordini juridice. Asemenea raporturi juridice implică o confruntare a

mai multor sisteme juridice, fiecare dintre acestea pretinzându-se competent să guverneze

raportul în cauză în mod exclusiv. Rolul dreptului internaţional privat este acela de a elabora

principiile potrivit cărora se soluţionează conflictele de legi în spaţiu, norma de conflict urmărind

să desemneze legea competentă dintre legile aflate în conflict.

în ceea ce priveşte succesiunile internaţionale, elementul de extraneitate poate să ţină fie de

subiectele raportului juridic (naţionalitate, domiciliu, reşedinţă), fie de obiectul acestuia

(locul situării unor bunuri), fie de sursa raportului juridic (locul încheierii unui act juridic etc.).

Dificultăţile întâlnite de protagoniştii unei succesiuni transnaţionale sunt în majoritatea

cazurilor legate de divergenţa dintre normele de drept material, cele procedurale, precum şi de

neconcordanţa dintre regulile de conflict de legi care guvernează această materie în statele

membre. Aceasta întrucât, poate chiar mai mult decât dreptul familiei, dreptul succesoral

constituie un domeniu rezervat regulilor şi obiceiurilor locale, un domeniu în care dorinţa sau

nevoia de unificare pare să fie cel mult moderată.

De vreme ce normele legale privitoare la aceste aspecte sociale sunt, într-o măsură mai

mare decât în alte materii, determinate şi dictate de valori morale şi culturale, se pare că există

puţine principii generale aplicabile în materie, în consecinţă nici vorbă de ius commune. Aşadar,

atât fezabilitatea, cât şi dorinţa de unificare sunt deseori puse la îndoială. Datorită rădăcinilor

adânci în valorile sociale şi culturale ale unei societăţi, se consideră că dreptul familiei şi cel

succesoral ar trebui să rămână domenii rezervate dreptului naţional.

Cu toate acestea, în doctrina recentă se apreciază că această abordare tradiţională ar trebui

reexaminată.

3.

Acest volum este în principal dedicat necesităţilor studiului universitar. Structura sa este special

concepută pentru acest scop: cele paisprezece capitole sunt totodată cursuri, fiecare având o

structură anume, care să facă uşor de înţeles particularităţile celor aproape treizeci de instanţe

internaţionale analizate, atât în aspectele lor teoretice, cât şi de practică jurisprudenţială. Acolo

unde este cazul, au fost puse în evidenţă experienţa şi implicarea românească în materie. Fiecare

curs este urmat de anexe bogate – tratate constitutive, statute, reguli de procedură, speţe

relevante, rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale, texte interesante de doctrină – care să

permită atât înţelegerea corectă a teoriei cursului, cât şi să constituie materialul didactic potrivit

pentru activităţile de seminar. Totodată, fiecare curs este însoţit de o bibliografie selectivă

orientativă, cu indicarea cât mai precisă a paginilor relevante, care are un dublu rol: pe de o

parte, indică autorii, cărţile şi articolele utilizate parţial la realizarea cursului, cât şi, pe de altă

parte, doctrina pe care cei interesaţi o pot consulta pentru lărgirea cunoştinţelor. Cursul foloseşte,

în ce priveşte datele despre numărul de părţi la tratatele constitutive ale instanţelor, despre

intrarea în vigoare a acestora, despre numărul de cazuri examinate, informaţiile oficiale de pe

site-urile acestor jurisdicţii – indicate, de altfel, şi acestea, la finalul fiecărui curs.

Această a doua ediţie revăzută şi adăugită apare la opt ani de la prima ediţie din 2005 a acestui

volum. Ea aduce la zi şi completează informaţia juridică de specialitate cu evoluţiile instanţelor

internaţionale şi conceptelor şi instituţiilor asociate lor acumulate în acest interval de timp.

32

Astfel, sunt avute în vedere dezvoltările jurisprudenţei jurisdicţiilor internaţionale, mai ales de la

Curtea Internaţională de Justiţie, dar şi de la alte instanţe permanente, cum sunt Tribunalul

Internaţional pentru Dreptul Mării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţele penale

internaţionale şi tribunalele arbitrale, cum este, de exemplu, Curtea Permanentă de Arbitraj sau

Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile. De asemenea,

această ediţie este subsecventă Hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie din 3 februarie 2009 în

speţa privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), prin care România

a obţinut 79,34% din suprafaţa aflată în dispută (cca 12.200 km²), adică 9.700 km² de platou

continental şi zonă economică exclusivă, cu importante resurse de hidrocarburi. S-a considerat a

fi utilă includerea în această ediţie a elementelor relevante rezultate din experienţa acumulată din

acest proces. De altfel, pe tot parcursul volumului sunt avute în vedere implicările României în

faţa diverselor instanţe internaţionale.

Referinţe bibliografice

1. Convenţia Porter din 1907 , adoptată la cea de - a doua Conferinţă de pace de la

Haga

2. Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a diferendelor din 1957 – United

Nations, Treaty Series, vol.320, nr.4646

3. Decizia -cadru nr.2005/667/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 de consolidare a cadrului

penal pentru aplicarea legii împotriva poluării cauzate de nave, publicată în Jurnalul Of

icial al Uniunii Europene, seria L nr.255

4. Decizia -cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul

european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în JOCE

seria L nr.190, ediţie specială, 19/vol.06

Tema Delimitări de competenţe între principalele instanţe arbitrale şi

jurisdicţionale internaţionale

Obiective de referinţă:

să explice funcţia contencioasă a CIJ;

să determine competenţa TI pentru DM;

să aprecieze competenţa CPI şi funcţia contencioasă a CE a DO

să delimiteze competenţa CJUE, TUE, TFP

Repere de conţinut

1. Arbitrajul internaţional: delimitări de competenţe între Curtea Permanentă de Arbitraj,

Tribunalele arbitrale mixte, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, Curtea de Conciliere

şi Arbitraj a OSCE şi Mecanismele jurisdicţionale NAFTA

33

2. Curtea Internaţională de Justiţie

3. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

4. Curtea Penală Internaţională

5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul Uniunii Europene şi Tribunalul

Funcţiei Publice

6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

1.

Un exemplu important il reprezinta Tratatul CE garantează accesul pe piaţă şi protejează investitorii

din interiorul CE prin intermediul a patru libertăţi, care garantează libera circulaţie a bunurilor,

persoanelor, serviciilor şi capitalului. Aceste drepturi sunt aplicabile la nivel naţional şi, în ultimă

instanţă, la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). Protecţia împotriva exproprierii şi Tratamentul Corect şi

Echitabil nu se regăsesc în Tratatul CE, dar protecţie fundamentală este consolidată la nivel aprofundat în

constituţiile naţionale, precum şi protejată prin Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului

şi a Libertăţilor Fundamentale (Art. 1 Protocolul 1 pentru expropriere) Comisia Europeană susţine

punctul de vedere conform căruia legislaţia CE prevalează asupra normelor BIT-urilor neconforme,

începând cu data aderării noilor State. Totuşi, prevalenţa efectivă a CE nu determină în acelaşi moment

încetarea automată a BIT-urilor. În orice caz, deoarece BIT-urile conţin, de obicei, perioade de protecţie

post-încetare, o dispariţie a potenţialelor conflicte poate dura o perioadă de timp destul de lungă. Comisia

şi jurisdicţia CJE prevalează, de la data aderării1[49], dar tribunalele de arbitraj pot avea un punct de

vedere diferit2[50]. Deşi Comisia a solicitat Statelor Membre să rezilieze cele 191 de BIT-uri, care sunt încă

în vigoare între diferite state UE, Statele Membre nu au acţionat în acest sens.Statele gazdă sunt evident într-

o poziţie superioară care le permite să influenţeze conţinutul legilor interne. Cu toate acestea, in mod

obisnuit se include in acordurile bilaterale pentru protejarea si protectia reciproca a investitiilor o clauza

denumita „clauza – umbrela”3[51], in temeiul careia statul gazda a unei investitii straine se obliga fata de

statul din care provine investitorul strain sa respecte obligatiile sale cu privire la investitii. In practica s-a

analizat daca o clauza – umbrela este de natura sa implice incalcarea unor obligatii specifice asumate fata

de investitori de statul gazda sau de agentiile acestuia la notiunea de incalcare a insusi tratatului de

protectie a investitiilor. Aceasta ar avea efecte asupra conditiilor raspunderii juridice a statului, care s-ar

putea transforma dintr-o raspundere de natura contractuala intr-o raspundere de drept international public. Desi clauza – umbrela apare in acte bilaterale de drept international public, aceasta poate produce efecte

juridice directe in patrimoniul investitorului strain care este indreptatit sa ceara respectarea acesteia, fara a

recurge in mod obligatoriu la protectia diplomatica oferita de statul sau de provenienta. Acest mecanism

reprezinta o garantie de respectare de catre statul gazda a investitiei a obligatiilor asumate fata de

investitorul privat, de nationalitatea celuilalt stat parte la tratatul bilateral.Totusi, este de notorietate

rezerva cu care actele de drept international public trateaza posibilitatea ca persoanele de drept privat sa

valorifice in mod nemijlocit drepturile care le sunt conferite de tratatele internationale.4[52] Aceste

diferenţe de structura şi altele, au determinat tribunalele din domeniul investiţiilor să acorde precedent

regulilor contractuale sau consensuale care au fost agreate de statele gazdă şi investitori in relatiile dintre

acestia5[53]. In principal, pe baza distinctiei din dreptul international public intre „actele de gestiune” ( iure

gestionis) si „actele de autoritate” (iure imperii) ale statului, aspectele de natura pur comerciala ale unui

contract de investitii nu vor beneficia de standardul de protectie al tratatelor bilaterale de investitii6[54]. Pe

baza acestei distinctii, standardul de protectie al tratatului va opera in cazul in care exista o incalcare clara a

34

drepturilor si obligatiilor din tratat sau o violare a acelor drepturi protejate la randul lor prin tratat. Una din

noutăţile semnificative şi totodata interesante în reglementările internaţionale din domeniul investiţiilor se

refera la rolul sporit al unor instrumente juridice facultative – prevederile Proiectului de articole elaborat

de Comisia de Drept International (CDI) cu privire la responsabilitatea statului, Ghidul Băncii

Mondiale, Regulile IBA de etică pentru Arbitraj Internaţional.

2.

Curtea este competentă în domenii de politică comună din cadrul primului pilon (al

Comunităţii Europene). Tratatul de la Amsterdam a mai oferit CEJ şi competenţe de control în

domeniul PESC şi asupra activităţilor Consiliului European. De asemenea, CEJ are dreptul de a

hotărî legalitatea deciziilor cadru sau a celor din domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în

materie penală. În unele circumstanţe în viitor CEJ va putea să ia decizii în legătură cu azilul şi

cu legea cu privire la imigrare. Deciziile Curţii sunt luate prin votul majorităţii membrilor şi sînt

irevocabile şi obligatorii.

Curtea de Justiţie poate decide dacă un stat membru nu a respectat integral o anumită obligaţie

statuată prin Tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituţiile comunitare, şi a

căror anulare este cerută, sunt compatibile cu Tratatele; poate critica instituţiile comunitare

pentru inactivitate.

Curtea Europeană de Justiţie îndeplineşte următoarele funcţii:

soluţionează litigiile dintre statele membre; dintre statele membre şi Uniunea Europeană;

dintre instituţiile UE; dintre UE şi persoanele fizice sau juridice, inclusiv şi din rîndul

funcţionarilor europeni;

interpretează acordurile şi tratatele internaţionale;

ia decizii preliminare cu privire la valabilitatea şi legalitatea deciziilor formulate de

instanţele naţionale, care de alfel nu au autoritate juridică (sub jurisdicţia CEJ nu

nimeresc domeniile care nu sînt prevăzute în Tratatele UE).

dreptul de a impune penalităţi statelor membre pentru nerespectarea deciziilor Curţii (în

conformitate cu Tratatul de la Maastricht).

Curtea este formată din 25 judecători, delegaţi de către guvernele statelor membre pe un

termen de 6 ani (un stat membru – un judecător). Judecătorii sunt ajutaţi în activitatea lor de 8

avocaţi generali. Acţionînd cu imparţialitate şi independenţă totală, avocaţii generali sunt

responsabili de prezentarea argumentelor în curtea deschisă în legătură cu cazuri discutate în

public la CEJ. Avocatul studiază documentele, ascultă argumentele părţilor şi îşi formulează

propria părere faţă de posibila decizie a Curţii. Părerea avocatului nu este obligatorie pentru

Curte.Avocaţii generali, ca şi judecătorii, sînt numiţi pentru o perioadă de şase ani. Peste fiecare

trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, fiind înlocuiţi alternativ

opt sau şapte judecători şi patru avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali pot fi realeşi la

sfîrşitul termenului. Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al Curţii. El sau ea este ales în

calitate de preşedinte pentru o perioadă de trei ani şi poate fi reales.

Începînd cu 1989, Curtea de Justiţie este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei

Instanţe, la rîndul său compus din 15 judecători. Tribunalul Primei Instanţe este responsabil de

examinarea unor cazuri prezentate de persoane fizice şi juridice împotriva actelor juridice ale

instituţiilor europene. Aceasta are ca scop o folosire mai bună a CEJ de funcţionarii Comunităţii

35

Europene şi cetăţenii europeni şi distribuirea mai corectă a capacităţii de lucru între Curtea

Europeană de Justiţie şi Tribunalul Primei Instanţe. Ca şi în cazul CEJ, sediul TPI se află la

Luxembourg.

Cazurile sînt înaintate către CEJ prin trei căi:

1. de către curţile naţionale în conformitate cu procedurile stabilite în art. 234 TCE;

2. acţionarea în judecată a statelor membre de către Comisia Europeană (art. 226);

3. acţionarea în judecată a unui stat membru de către alt stat membru (art. 227).

Procedura de examinare a unui caz este următoarea:

La prima etapă, cererile pentru acţiune directă sunt prezentate Curţii, fiind înregisrate de către

registrator. După ce face cunoştinţă cu documentele, preşedintele Curţii transmite cazul către una

din cele 6 camere şi numeşte un judecător responsabil pentru caz. Acesta, după studierea cazului,

prezintă altor camere un raport preliminar cu sugestii legate de caz sau propuneri pentru alt tip de

acţiuni. În acelaţi timp şi avocaţii generali pregătesc opinii pentru a le prezenta judecătorilor.

Aceasta este unica contribuţie a lor la procesul de deliberare şi luare a deciziei, care implică

numai judecătorii.

La cea de-a doua etapă judecătorii şi avocaţii generali pot interoga reprezentanţii ambelor părţi.

Apoi Curtea face o analiză a raportului preliminar prezentat de judecător, introducînd

amendamente şi luînd o decizie finală în legătură cu cazul prin votul majorităţii. Opinia şi

decizia sa sunt apoi publicate în Raportul Cazurilor la Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă

Instanţă în toate limbile oficiale ale UE.

Reclamanţii sunt obligaţi să respecte deciziile Curţii. CEJ poate de asemenea acorda

despăgubirea prejudiciilor aduse.

3.

Curtea internationala de justitie/ - organ judiciar principal al Naţiunilor Unite. Este compus

dintr-un corp de 15 judecători independenţi, aleşi pentru nouă ani de către Adunarea Generală şi

Consiliul de Securitate al ONU. În faţa Curţii pot supune diferende spre soluţionare numai

statele.Pe lânga competenţa contencioasă, Curtea are şi competenţă consultativă, acordând la

cerere avize Adunării Generale sau Consiliul de Securitate al ONU. Curtea Europeană de Justiţie

(Curtea de justitie a Comunitatilor Europene) - sediul la Luxemburg, a fost înființată în anul

1952 pe baza Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si

Otelului. Rolul Curtii de justitie este sa asigure uniformitatea interpretarii si aplicarii dreptului

comunitar in fiecare stat membru. Curtea de justitie are puterea de a judeca litigiile dintre statele

membre ale Uniunii, dintre institutiile europene, dintre companii si dintre indivizi. Este compusă

din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de

comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani care poate fi

reînnoit. Tribunalul de Prima Instanta (TPI) - sediul la Luxemburg, a fost înfiinţat în 1989 printr-

o decizie a Consiliului de Miniştri, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate

persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare,soluţionând

disputele dintre Comisia Europeana şi persoanele fizice sau juridice, precum şi pe cele dintre

36

instituţiile comunitare sau dintre acestea şi funcţionarii lor, şi permiţând astfel Curtii de justitie

să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei Comunitare.

Este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii sunt

numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate

fi reînnoit.

- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor

comunitare (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual) sau

împotriva abţinerii acestor instituţii de a acţiona. Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă

de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;

- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;

- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în

domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin

care Consiliul exercită competenţe de executare;

- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de

instituţiile comunitare sau de funcţionarii acestora;

- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunităţi, prin care se atribuie în mod expres

Tribunalului competenţa de judecare;

-acţiuni în materia mărcilor comunitare;

- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice, limitate la chestiuni de drept.

Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la

chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie. Tribunalul Funcţiei Publice este compus din 7 judecători

numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită.

Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, conform

articolului 236 din Tratatul CE.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului - instituită prin Convenţia pentru protecţia Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în forma ei amendată de Protocolul nr. 11, este alcătuită

dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante. Judecătorii sunt aleşi de

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de şase ani. Judecătorii îşi

exercită funcţiile la Curte în nume propriu şi nu reprezintă nici un stat.

Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniştri, să dea avize consultative cu privire la

problemele de drept ce ţin de interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor.

37

4.

Concepţia statului modern determină divizarea fenomenelor economice, sociale şi

politice într-o strânsă dependenţă, pentru apărarea valorilor esenţiale ale societăţii. Viaţa socială,

cu diversele sale fenomene şi acţiuni cauzale nu poate exista în cazul în care nu se instituie un

sistem de apărare împotriva manifestărilor determinate de motivele şi scopurile individuale care

o pun in pericol.

Astfel, în actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor

sale fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii.

Prin incălcarea repetată a drepturilor omului şi, mai ales, a dreptului la viaţă, de către

persoanele care se află in importante funcţii, a fost necesar a se infiinţa un Tribunal internaţional

penal al cărui scop să fie pedepsirea crimelor internaţionale.

În anul 1877, juristul elveţian Gustav Moynier a conceput organizarea unei Jurisdicţii

criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise impotriva dreptului ginţilor;

competenţa tribunalului conceput avea ca obiectiv judecarea crimelor de război comise prin

incălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864.

Astfel dispoziţiile art. 227 din Tratatul de la Versailles prevedea infiinţarea unui tribunal

special format din cinci judecători, care proveneau din ţările victorioase in război pentru a judeca

pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, impăratul Germaniei (ţară invinsă in război), vinovat de

„ofensă adusă moralei internaţionale şi autoritatii sacre a tratatelor”

În anul 1920, in cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul

Ligii Naţiunilor a intocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională,

separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele

impotriva dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.

Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Reluând

ideea, juristul român Vespasian Pella a intocmit în anul 1928 un proiect de Statut al unui

Tribunal penal internaţional, acest Statut fiind aprobat de Asociaţie.

Apreciind ideile lui V. Pella, care, in anul 1934 a propus crearea unei Curţi Penale

Internaţionale, remarcabilul jurist Iulian Poenaru considera că „putem afirma fără teamă de a

greşi că ideile, concepţiile şi atitudinea inaintată ale lui Vespasian Pella, benefice intregii

omeniri, işi au sursa in inteligenţa nativă şi in sclipirile de geniu ale poporului român, al cărui

prestigious ambasador a fost pe toate meridianele şi paralelele globului pămantesc”.

În manualul universitar, intitulat Dreptul internaţional penal, Vasile Creţu a precizat:

„Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare (…) indispensabilă pentru ca incriminarea

infracţiunilor internaţionale să nu rămană un simplu demers teoretic şi pentru a se evita ca

sancţionarea celor ce incalcă legea internaţională să depindă in cea mai mare parte de

guvernele unor state care inspiră sau patronează asemenea incălcări ori de interese politice

conjuncturale exterioare actului de justiţie”.

Ea condiţionează intr-o anumită măsură existenţa însăşi a dreptului internaţional penal şi

realizarea justiţiei penale internaţionale.

Analizând dezbaterile purtate in cadrul O.N.U. pe acest subiect, Dumitru Mazilu afirma, in

tratatul Dreptul păcii, că „Preocupările şi poziţiile exprimate sunt o expresie a hotărârii statelor

de a acţiona cu toată fermitatea pentru combaterea acestor crime şi promovarea unor relaţii

paşnice in toate zonele şi regiunile lumii”.

Facând apel la istorie, pot evidenţia cele două instanţele internaţionale create ad-hoc după

încheierea celui de-al doilea război mondial. Prima este Tribunalul militar internaţional de la

Nurnberg – creat ca o jurisdicţie de exceptie in baza unui acord internaţional (Acordul de la

Londra), de catre statele victorioase, pentru a judeca persoanele vinovate de atrocităţi numai din

tabara inamicilor adică invinşilor.

Crimele care intrau in jurisdicţia acestui Tribunal, au fost comise in egală măsură si de

statele invingătoare, dar intrebarea firească este de maniera câti invingători au fost traşi la

raspundere pentru atrocităţile infăptuite? Răspunsul este nimeni.

38

Cea de-a doua instanţă internaţională este Tribunalul militar internaţional de la Tokio. La

acestea s-au adăugat mai recent Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie şi Tribunalul

internaţional pentru Ruanda.

5.

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică

în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele

statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la

rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate

drepturile de către o instituție europeană.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat

membru.

Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta

punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie

imparțiale și susținute public.

Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi

reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate

spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat

„Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite

organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.

Tribunalul UE al Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană

şi funcţionarii săi.

Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite

frecvent sunt:

1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi

cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european

2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care nu aplică

legislaţia europeană

3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă

tratatele europene sau drepturile fundamentale

4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru

a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua

5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva

deciziilor sau acţiunilor UE

Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea

corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanțele din

diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite.

Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru pronunțarea unei hotărâri

preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui

act legislativ european, aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.

Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat membru nu

își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un

alt stat membru.

În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că

acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația

imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate de Curtea de

Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.

39

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră

că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea

actului respectiv.

Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite

Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.

În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza

dispozițiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul și neavenit.

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta

anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere

Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.

Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei

de acțiune din partea instituțiilor UE sau a funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la

Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține despăgubiri.

Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat general.

Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal

Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de

cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal

al cazului.

Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea

poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii Curți. La

audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le

pot adresa întrebări.

Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii

deliberează și pronunță sentința.

Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea

consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat

să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.

Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice.

Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate (Europe by Satellite

Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura diferenţă că avocatul general nu

îşi susţine punctul de vedere.

6.

Depunerea unei petiții la CEDO se face în mai multe etape, prima etapă este de verificare

Pentru a se pute adresa Curții trebuie ca:

reclamantul să fi epuizat toate căile de atac oferite de către instanțele naționale

să nu fi trecut mai mult de șase luni de la epuizarea ultimei căi de atac (de la data

hotărârii irevocabile la nivel național)

trebuie să fie capabil să dovedească că cel puțin unul dintre drepturile protejate de

convenție i-a fost încălcat și că acest drept i-a fost încălcat de către unul dintre statele

semnatare ale convenției

evenimentele supuse examinării trebuie să fi avut loc după data semnării convenției de

către statul împotriva căruia se depune plângere

Verificarea admisibilității unei petiții se face în complete de unul, trei, șapte sau șaptesprezece

judecători.

Informații relevante pot fi găsite aici:

Curtea pronunță hotărâri doar în cauze declarate admisibile. Ea deliberează cu privire la

existența sau inexistența vreunei încălcări a drepturilor omului și poate acorda daune, după caz.

40

Hotărârile curții sunt obligatorii pentru statele semnatare ale convenției în sensul că statul

penalizat trebuie să plătească orice daune decise de instanță, să trateze aspectele semnalate de

către reclamanți și să ia măsuri necesare pentru ca o situație similară să nu se repete. Măsurile

disponibile statului includ adoptarea unei noi legi sau modificarea unei proceduri judiciare.

Consiliul de miniștri, organul executiv al Consiliului Europei este organismul însărcinat să

supravegheze respectarea hotărârilor Curții și adoptarea remediilor necesare. Acesta este compus

din Miniștrii afacerilor externe ale statelor membre ale Consiliului Europei sau din reprezentanții lor permanenți. Consiliul de miniștrii se întâlnește în mod regulat pentru a verifica executarea

hotărârilor Curții. Cauzele sunt înscrise ăe ordinea de zi până când membrii sunt convinși că o

hotărâre a fost executată și că măsurile corespunzătoare decise au fost implementate pentru ca

probleme similare să nu mai apară. Prezența reprezentanților tuturor statelor membre ale

Consiliului asigură presiune politică asupra tuturor țărilor care își exercită obligațiile cu

întârziere.

Hotărârile Curții au dus la un număr impresionant de schimbări în legislațiile naționale și,

printre altele, au deschis drumul către: rejudecarea celor condamnați în urma unui proces

inechitabil, restituirea imobilelor expropriate către proprietari sau plata unor indemnizații adecvate, acordarea unor permise de rezidență către persoanele amenințate cu deportarea sau

eliminarea discriminărilor dintre cetățenii germani și cei străini în ceea ce privește alocațiile

familiale.

Referinţe bibliografice

1. ONICA-JARKA, B. – Jurisdicţia internaţională penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2006

2. PALMISANO, G. – Cooperation of Non-States Parties, The International Criminal

Court, Comments on the Draft Statute , F. Lattanzi (ed.), University of Teramo,

Editoriale Scientifica, 1998

3. PĂTULEA, V. – Proces echitabil. Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a

Drepturilor Omului , Editura I.R.D.O., Bucureşti, 2007

4. PELLA, V. V. – Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului,

Bucureşti, 1925

5. Tratatul de la Lisabona, 2007

Tema Principiile dreptului procesual în sistemul jurisdicţiilor internaţionale

Obiective de referină:

să explice principiile constituţionale şi cele fundamentale ;

să determine elementele dreptului procesual în sistemul jurisdicţiei internaţionale;

să aprecieze principiile de fond.

Repere de conţinut

1. Consideraţii introductiv

2. Principii fundamentale şi constituţionale

41

3. Principii ale dreptului procesual stricto sensu

4. Principii de fond referitoare la procedură

1.

Am realizat o analiză a principiilor personalităţii, realităţii şi universalităţii legii

penale precum şi a condiţilor ce trebuiesc îndeplinite în mod cumulativ pentru ca infracţiunile

săvârşite în străinătate să poată fi urmărite sau judecate de organele judiciare .

Principiul personalităţii legii penale sau naţionalităţii active, cum mai este

denumit în doctrină, consacră faptul că legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara

teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul

în ţară. De asemenea se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legate de faptul că

infracţiunea să se fi săvârşit în străinătate, fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii

penale, fără a mai fi necesară şi incriminarea faptei de legea locului unde s-a săvârşit.Principiul

personalităţii stabileşte competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale.

Principiul personalităţii legii penale consacră aplicarea legii penale în cazul

infracţiunilor săvârşite în străinătate dacă sunt în contra statului, contra vieţii unui cetăţean

român sau dacă a pricinuit o vătămare gravă integrităţii corporale unui cetăţean sau de către un

cetăţean străin sau apatrid care nu are domiciliul.

Cu privire la urmărire şi judecată, se cere ca acestea să fie posibile potrivit legii

ţării unde s-a săvârşit infracţiunea, să nu existe deci vreo cauză care să împiedice punerea în

mişcare a acţiunii penale sau executarea pedepsei, pedeapsa să nu fi fost executată sau stinsă prin

vreun mod prevăzut de lege.

Asistenţa judiciară cu caracter procesual se concretizează în efectuarea unor acte

procedurale penale internaţionale necesare soluţionării anumitor cauze penale: extrădarea,

predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală,

transferul persoanelor condamnate, comisiile rogatorii, notificarea actelor de procedură care se

întocmesc şi se depun într-un dosar penal etc.

Prin prisma noţiunii de asistenţă judiciară în materie penală, se constată că ea

conţine atât forme de cooperare cu caracter personal, cât şi cu caracter informativ.

Recunoaşterea hotărârilor penale definitive pronunţate în străinătate nu mai poate

fi făcută pe cale incidentală sau principală, procedura fiind una singulară.

2.

În literatura de specialitate instituția drepturilor fundamentale ale cetățenilor se bazează

pe următoarele principii:

42

Universalitatea drepturilor și libertăților fundamentale;

Neretroactivitatea legii;

Egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor;

Ocuparea unor funcții publice numai de persoanele care au cetățenia RM;

Protecția cetățenilor RM atît în țară cît și peste hotare;

Protecția juridică a cetățenilor străini și apatrizi;

Refuzul de a extrăda și a expulza cetățenii săi din țară;

Prioritatea reglementarilor internaționale față de cele naționale;

Accesul liber la justiție;

Prezumția nevinovăției;

Dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle;

Caracterul de excepție al restrîngerii unor drepturi sau libertăți;

Garantarea reală și efectivă a drepturilor fundamentale ale cetățeanului.

3.

Obiectul, semnificaţia şi sistemul fazei de judecată a procesului penal.

Stricto sensu, noţiunea de „judecată” desemnează operaţiunea de logică juridică şi

practică prin care un organ jurisdicţional soluţionează un conflict de drept cu care a fost investit.

Lato sensu, prin termenul de „judecată” ca fază a procesului penal se înţelege acea etapă

procesuală, care se desfăşoară în faţa instanţei din momentul sesizării şi până la soluţionarea

definitivă a cauzei.

Necesitatea fazei de judecată a procesului penal derivă din prevederile art. 126 alin.(1)

din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin

celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Obiectul judecăţii îl reprezintă soluţionarea definitivă a cauzei, împrejurare care atribuie

judecăţii semnificaţia de fază dominantă a procesului penal.

Cu prilejul judecăţii are loc examinarea şi verificarea întregii urmăriri penale.

Judecarea are loc în cadrul unui sistem dispus în scară, fiecare treaptă desfăşurându-se în

faţa unor instanţe de grade diferite.

4.

În această fază principiile prevăzute de art. 2-8 C.proc.pen. (legalitatea şi oficialitatea

procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ, garantarea libertăţii persoanei, respectarea

demnităţii umane, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului de apărare, limba în care se

desfăşoară procesul, folosirea limbii oficiale prin interpret) se manifestă în plenitudinea lor.

În afara regulilor de bază ale procesului penal sunt aplicabile şi unele principii specifice

43

acestei faze, unele fiind de natură organizatorică, iar altele de ordin procedural.

Principiile organizatorice sunt prevăzute fie în Constituţie, fie în Legea nr.304/2004

privind organizarea judiciară şi privesc:

-numirea judecătorilor;

-constituirea instanţelor;

-judecarea cauzelor exclusiv de magistraţi calificaţi;

-independenţa judecătorilor (cu corolarul ei cel mai important-inamovibilitatea) şi supunerea

lor numai legii.

Principiile procedurale ale judecăţii, stabilite de art. 289 şi 290 C.proc.pen., sunt

următoarele:

-nemijlocirea;

-publicitatea;

-oralitatea;

-contradictorialitatea

Referinţe bibliografice

1. PELLA, V. V. – Towards an International Criminal Court , Bruxelles, 1930

2. PELLET, A. – The Statute of Internaţional Court of Justice – A Commentary, Oxford

University Press, 2006

3. PERROT, R. – Institutions judiciaires, Domat, Paris, 2006

4. PETITI, L. -E. ; DECAUX, E. ; IMBERT P.-H. (coord.) – La Convention

européenne des droits de l’homme, Editura Economica, Paris, 1995

5. PETRESCU, O.-M. – Procedura aplicabilă în faţa instanţelor comunitare , Editura

Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008

Tema Procedura în faţa principalelor instanţe arbitrale şi jurisdicţionale

internaţionale

Obiective de referinţă:

- să determine procedura CJI;

- să aprecieze aspectele TI pentru DM

- să definească sistemul procedural a CPI CJUE, TUE, TFP;

- care este procedura în faţa CEDO

Repere de conţinut

1. Procedura reglementării arbitrale a diferendelor

44

2. Procedura în faţa Curţii de Justiţie Internaţională

3. Aspecte procedurale specifice Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării

4. Procedura în faţa Curţii Penale Internaţionale

5. Procedura în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Tribunalului Uniunii Europene

şi a Tribunalului Funcţiei Publice

6. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

1.

Dreptul internaţional contemporan a consacrat obligaţia statelor de a-şi rezolva diferendele

dintre ele exclusiv pe cale paşnică. Reglementarea paşnică a diferendelor dintre state a devenit

astfel unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan.

Acest deziderat este probabil tot atât de vechi în practica raporturilor interstatale ca şi

recurgerea la forţă şi la război pentru tranşarea problemelor dintre state.

Cele mai vechi tratate pe care le cunoaştem tratează acest lucru iar metodele folosite în

antichitate nu diferă substanţial de cele la care se recurge în societatea internaţională

contemporană.

În evul mediu statele utilizau frecvent medierea, arbitrajul şi concilierea.

Reguli de drept internaţional stabilite prin tratate multilaterale apar abia la sfârşitul

secolului XIX şi începutul secolului XX, cu prilejul Conferinţelor de pace de la Haga din anii

1899 si 1907, care codifică procedurile de reglementare, cunoscute la aceea vreme, şi apoi Pactul

Societăţii Naţiunilor care instituie calea judiciară ca mijloc de reglementare a diferendelor

internaţionale. Era momentul c#nd înca războiul se afla în legalitate.

Carta O.N.U. din 1945 este cea care consacră reglementarea paşnică a diferendelor ca

principiu fundamental al dreptului internaţional, proclamând că toţi membrii organizaţiei

internaţionale vor rezolva diferendele lor internaţionale pe cale şi prin mijloace paşnice, în aşa

fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi mijloacele concrete de

rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice a relaţiilor dintre state şi a dezvoltării

şi perfecţionării instituţiilor şi normelor de drept international. În practica internaţională se

cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare paşnică a conflictelor înca din

antichitate.

Dar, atât timp cât dreptul internaţional nu interzicea războiul şi cât timp recurgerea la forţă

era permisă, soluţionarea paşnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar şi sporadic. Statele

regurgeau la forţă în mod firesc pentru a-şi manifesta suveranitatea. Folosirea războiului ca

instrument al politicii statelor pentru rezolvarea diferendelor a fost multă vreme legală.

Interzicerea războiului şi prohibirea forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state au fost

elemente hotărâtoare pe linia recunoaşterii şi acceptării principiului soluţionării pasnice a

diferendelor internaţionale.

După înfiinţarea Ligii Naţiunilor, s-au reglementat o serie de instrumente juridice

internaţionale, care au consacrat principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, acesta

având caracter de normă imperativă.

Reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este strâns legată de

preocupările vizând excluderea războiului din viaţa societăţii, de interzicerea folosirii forţei şi a

ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale, precum şi a combaterii terorismului internaţional,

acesta din urmă devenit un real pericol împotriva umanităţii.

Prevederile Cartei ONU au fost dezvoltate în numeroase documente, stabilind principalele

norme: obligaţia de a reglementa diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice,

obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor, libera alegere a mijloacelor de

soluţionare pe care părţile le consideră cele mai adecvate împrejurărilor şi naturii diferendului,

45

obligaţia părţilor ca, în cazul în care nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele paşnice, să

continuie să caute rezolvarea diferendului prin mijloace paşnice, obligaţia statelor de a se abţine

de la orice act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea sau să facă

mai dificilă soluţionarea diferendului.

În prezent, mai mult ca oricând, necesitatea reglementării paşnice a diferendelor dintre

state este invederată de o multitudine de factori şi procese care actionează în relaţiile

internaţionale conducând la încordarea deosebit de grava a acestora.

Elementul doveditor al existenţei unui diferent între state îl constituie demersul statului în

cauză pe lângă alt stat, prin care îi atrage atenţia că atitudinea sa este opusă punctului său de

vedere, părţile manifestând în fapt opinii opuse.

Relaţiile contemporane sunt dominate de mari probleme, fără a exista încă – paradoxal –

soluţii alternative. Cea mai gravă dintre ele este violenţa, deşi a fost mult limitată şi reglementată

după cel de-al doilea război mondial, nu a dispărut, ci a căpătat noi forme de manifestare, unele

foarte grave, precum conflictele interne destructurate sau terorismul internaţional.

Pacea şi războiul rămân şi astăzi probleme esenţiale ale societăţii internaţionale şi

reglementarea juridică nu este suficientă pentru a consacra realmente pacea ca unica stare de

normalitate, pentru că relaţiile internaţionale pot fi încă reglementate şi prin putere. Competiţia

pentru putere, înteleasă ca o competiţie de interese ale partenerilor la viaţa internaţională, mai

ales a statelor, duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri între aceştia.

Denumite generic – diferende internaţionale – aceste contradicţii de interese, unele

fundamentate pe drept juridice, altele denumite elegant politice, fundamentate pe varii pretenţii

fără contestaţie de drept, au dus deseori la conflicte violente cu urmări dintre cele mai grave

asupra echilibrului internaţional şi aşa destul de fragil.

Diferend internaţional mai înseamnă întrun sens foarte larg, o neînţelegere, o opoziţie între

două sau mai multe state care au atins stadiul în care parţile şi-au format pretenţii sau

contrapretenţii şi care constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele.

Diferendele internaţionale se pot naşte nu numai între state ci şi între acestea şi organizaţii

internaţionale sau numai între organizaţii internaţionale. Curtea Permanentă de Justiţie

Internaţională a definit diferendul internaţional “ca un dezacord asupra unei chestiuni de drept

sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese.”.

După jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională şi a Curţii Internaţionale de

Justiţie, divergenţa se manifestă din momentul în care „un guvern în cauză constată că atitudinea

observată la cealaltă parte este ontrară manierei de a vedea a primului”.

Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebită o reprezintă situaţiile

internaţionale care ar putea duce la încălcarea păcii (Carta ONU prin art. 34 stabileşte în acest

sens, dreptul Consiliului de Securitate de a “ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar

putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili

dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale”).

Libera alegere a mijloacelor de reglementare înseamnă că unui stat nu i se poate impune de

către un alt stat sau o organizaţie internaţională mijlocul de reglementare al unui diferent. Pentru

recurgerea la unul sau altul din mijloace trebuie să existe acordul statelor-părţi în diferend. Acest

acord poate fi dat anterior sau după izbucnirea diferendului; el poate fi dat pentru toate

diferendele dintre două sau mai multe state-părţi la un acord, sau pentru unele dintre acestea, în

general cele referitoare la interpretarea sau aplicarea acordului sau pentru un anumit diferend.

Libera alegere a mijloacelor nu înseamnă însă că un stat poate să refuze orice mijloc de

reglementare paşnică; el nu poate refuza în bloc toate mijloacele, deoarece aceasta ar echivala cu

refuzul de a pune în aplicare principiul reglementării paşnice a diferendelor. Precizez faptul că

eşecul soluţionării diferendului printr-un mijloc nu absolvă statul de obligaţia de a continua să

caute soluţionarea prin mijloace paşnice.

Mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale se împart în trei categorii:

46

• mijloace paşnice fără caracter jurisdicţional (diplomatic) – tratativele sau negocierile,

bunele oficii, medierea sau mediaţiunea, ancheta şi concilierea;

• mijloace paşnice cu caracter jurisdicţional – arbitrajul şi jurisdicţia obligatorie;

• procedura de reglementare a diferendelor dintre state prin intermediul organismelor şi

organizaţiilor internaţionale.

Negocierea este un mijloc diplomatic simplu şi unul dintre cele mai vechi şi mai utilizate

în soluţionarea pasnică a diferendelor dintre state. Acest mijloc nu presupune intervenţia unui

terţ. Practic este vorba despre tratative care se desfăşoară între parţile la diferend, prin care se

încearcă ajungerea la o înţelegere pentru stingerea diferendului. Rolul primordial pe care îl au

astăzi tratativele în practica diplomatică, în comparaţie cu celelalte metode, decurge din faptul că

tratativele oferă, datorită caracterului lor direct şi a contactului nemijlocit între părţile angajate în

discuţie, posibilităţi suplimentare de identificare a punctelor de vedere convergente, permiţând

depăşirea cu răbdare, tact, înţelegere a tuturor piedicilor sau greutăţilor, ca şi convenirea unor

soluţii acceptabile tuturor părţilor interesate.

Pentru ca negocierea să fie posibilă, este necesară o buna comunicare între părţi, în sensul

acceptării libere a tratativelor, pe baza principiilor fundamentale ale dreptului internaţional

public, mai ales a principiului egalităţii suverane a diferendului. Acceptarea şi folosirea acestui

mijloc nu presupun automat rezolvarea diferendului. Soluţiile pot fi diverse, precum renunţarea

la pretenţii, acceptarea lor, ajungerea la un compromis, esenţială fiind respectarea

angajamentelor asumate de părţi la sfârşitul negocierilor. Dacă nu se ajunge la stingerea

diferendului, părţile au obligaţia să recurgă la alte mijloace de soluţionare, dar numai pe cale

paşnică.

Explicaţia recurgerii cu precădere la tratative constă în avantajele pe care ele le oferă

părţilor întrun diferend internaţional: posibilitatea de a-şi exprima direct, fără rezervele şi

formalismul pe care le comportă o procedură judiciară sau arbitrară, punctele de vedere şi

revendicările, supleţea şi lipsa de rigiditate a procedurii tratativelor, posibilitatea de a ajunge

rapid la un rezultat, dacă momentul oportun este sesizat, în timp ce o procedură arbitrară sau

judiciară implică o durată mai lungă.

Tratativele sau negocierile pot fi grupate în mai multe categorii, folosindu-se în acest sens

anumite criterii:

• după natura participanţilor: bilaterale şi multilaterale;

• după natura problemelor examinate: politice, comerciale, culturale;

• după calitatea persoanelor care duc tratativele: între şefi de stat, şefi de guverne,

ministeriale, la nivel de experţi.

Bunele oficii constau în demersul întreprins pe lângă statele părţi la un litigiu de un terţ –

stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a

convinge statele litigiante să rezolve diferendele pe calea negocierilor dipomatice.

Bunele oficii se caracterizează prin faptul că cel care le oferă nu participă la negocierile

dintre statele în litigiu, funcţia sa încetând imediat ce părţile litigiante au început negocierile.

Statul care oferă bunele oficii poate să presteze serviciul de transmitere a unor propuneri între

cele două părţi, fără ca aceasta să împieteze asupra calităţii sale.

Deşi au un caracter facultativ, bunele oficii pot fi folosite cu succes în rezolvarea unor

situaţii posibil conflictuale, ceea ce a determinat Conferinţa de pace de la Haga din anul 1907 ca,

prin Convenţia I adoptată cu această ocazie, să constate că parţile “socotesc util şi de dorit ca una

sau mai multe puteri străine conflictului să ofere din proprie iniţiativă, pe cât împrejurările

permit, bunele oficii sau mediaţiunea lor statelor în conflict.” (art.3). Bunele oficii constituie

modalităţi de a impulsiona şi duce la bun sfârşit negocierile.

Trasăturile şi funcţiile lor sunt astfel similare cu cele ale negocierilor, înscriindu-le în

aceeaşi categorie de metode diplomatice, neformale şi nejurisdisctionale. Sub aspectul scopului,

bunele oficii urmăresc numai începerea sau reluarea negocierilor, ele se încheie în momentul

când parţile se aşează la masa trativelor, bunele oficii apar ca având caracter procedural, nu

privesc fondul litigiului.

47

În rezolvarea diferendului, medierea înseamnă participare activă a terţului în negocieri, el

“poate oferi sfaturi şi propuneri în vederea soluţionării conflictului”, acţiunea negociatorului se

încheie numai după ce s-a ajuns la un rezultat final. Medierea are în vedere conducerea

negocierilor, fondul diferendului, spre a se ajunge la o soluţie paşnică şi convenabilă pentru părţi.

În doctrină s-a definit medierea ca fiind “acţiunea unui terţ, stat, organizaţie internaţională

sau chiar o personalitate recunoscută, prin care se urmăreşte crearea atmosferei necesare

desfăşurării negocierilor între părţile la diferend şi oferirea directă a serviciilor terţului pentru

găsirea soluţiilor favorabile părţilor.”

De regulă, medierea are caracter facultativ:

• în ce priveşte iniţiativa celui care îşi oferă medierea, Convenţia I de la Haga (1907)

consacră „dreptul puterilor stăine conflictului de a oferi bunele oficii şi medierea”;

• în orice moment, părţile implicate pot respinge oferta; semnatarii Convenţiei de la Haga

se angajează să recurgă la mediere numai dacă „împrejurările permit”;

• în 1948, Adunarea Generală a numit un mediator în problema palestiniană iar în 1958 în

soluţionarea problemei cipriote;

• Secretarul general al ONU a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Mijlociu.

În fapt, marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluţii favorabile lor. În

asemenea cazuri este vorba despre încălcări ale principiilor de drept internaţional, dar nu despre

o modificare a caracterului facultativ al medierii.

Comportarea mediatorului precum şi a celui care oferă bunele oficii, trebuie să se

încadreze în principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan. Medierea şi

bunele oficii sunt activităţi diplomatice care impun calităţi desoebite de tact, prudenţă, discreţie

şi perseverenţă.

Procedura desfăşurării medierii nu este reglementată de dreptul internaţional, ea fiind

stabilită de părţi împreună cu mediatorul în ceea ce priveşte locul, termenele, desfăşurarea

sedinţelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor, tipul întâlnirilor (comune sau separate) etc.

Ancheta internaţională constă în verificarea, de către persoane particulare sau de un organ

desemnat în comun de părţile la un diferend ori de către o organizaţie internaţională, a

aserţiunilor părţilor şi în lămurirea unor probleme de fapt, uneori şi de drept, concluziile

desprinse ca urmare a anchetei întreprinse având un caracter facultativ pentru părţile în litigiu.

Pentru aceasta, în practica internaţională s-au creat comisiile de anchetă.

Primele codificări ale anchetei internaţionale privind Soluţionarea Paşnică a Disputelor

Internaţionale, s-au realizat la Haga, la Conferinţele din 1899 si 1907, prin care se limitează

aplicarea acestui mijloc la “disputele internaţionale care nu implica onoarea şi nici interesele

esenţiale ale statelor, şi care decurg din diferenţe de opinii asupra unor stări de fapt.”

Comisia internaţională de anchetă se poate constitui de părţile în diferend prin acord expres

pentru anchetarea unei situaţii determinate sau printr-un tratat anterior, situaţie în care comisia va

avea un caracter permanent.

Declanşarea mecanismului comisiei de anchetă este precedată de încheierea unei înţelegeri

speciale în cuprinsul căreia sunt stipulate:

• categoriile de fapt ce urmează a fi lămurite;

• componenţa comisiei internaţionale de anchetă;

• termenul de alcătuire a acesteia;

• împuternicirile membrilor (de a efectua audieri, deplasări, expertize);

• statutul membrilor comisiei internaţionale de anchetă şi obligaţiile acestora;

• obligaţiile părţilor aflate în litigiu (de a pune la dispoziţie materiale, date, de a facilita

expertize).

Concilierea internaţională, ca mijloc politico-diplomatic de soluţionare pasnică a

diferendelor internaţionale, a apărut mult mai târziu în pratica convenţională, deşi unele elemente

proprii concilierii se întâlnesc şi la mediere şi anchetă, fiind o combinare între acestea.

Investigarea cauzelor disputei ca trăsătură proprie a concilierii, se realizează de către un organ

independent, şi nu de către un terţ care acţionează ca un mediator. Între organul independent şi

48

părţile din diferend există o strânsă legatură, pentru că primul formulează propuneri iar parţile se

pronunţă asupra lor.

Convenţia de la Haga din 1907 nu consacra instituţia concilierii, ci aceasta a fost introdusă

în raporturile dintre state, prin tratate bilaterale, şi anume tratatele Bryan încheiate în anii 1913 si

1914. Elementul nou în aceste tratate îl reprezenta faptul că statele aflate în conflict alegeau

persoane particulare de comun acord, acestea nefiind investite cu autoritate politică proprie. Erau

desemnate circa 30 de tratate de conciliere internaţionala, din iniţiativa SUA, prin care părţile se

angajau să-şi supună litigiile unei comisii – Bryan Palce Comision – înainte de a recurge la

război. Acest tratat nu a fost ratificat.

Un prim “Tratat de conciliere” şi care instituie procedura concilierii în trasăturile ei

caracteristice, este Tratatul încheiat între Suedia şi Chile în 1920. Ulterior, în 1921, de Germania

şi Elvetia care introduce distincţia netă între diferendele politice şi cele juridice.

Documente internaţionale care au făcut concilierea internaţională un mijloc important al

practicii statelor şi organizaţiilor internaţionale în soluţionarea paşnică a conflictelor

internaţionale au fost semnate în anii 1922 – Rezoluţia Adunării Societăţii Naţiunilor privind

procedura concilierii, 1929 – Actul general de conciliere, arbitraj şi reglementare judiciară,

adoptat de Mica Întelegere, 1938 Actul general privind reglementarea judiciară a diferendelor

internaţionale, 1957 – Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor, cap.II,

1966 – Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice art.42, 1969 – Convenţia asupra

dreptului tratatelor.

Instituţia arbitrajului a fost practicată încă din antichitate între cetăţile greceşti, apoi în

Evul Mediu – de Papă sau de reprezentanţii săi, de suveranii feudali pentru conflictele dintre

vasali, etc.

Recurgerea la arbitrajul internaţional presupune ca două state în diferend să confere unui

organ terţ (judecători, instantă ad-hoc), desemnat de comun acord, competenţa pentru a soluţiona

litigiul care le opune, printr-o hotărâre dată prin bună-credinţă, pe care se obligă să o respecte şi

este consacrat de Convenţia de la Haga din 1907. El îşi are originea în Afacerea Alabama, care a

constituit motiv de litigiu dintre SUA şi Anglia, în care guvernul american acuzase guvernul

britanic de a-şi fi încălcat obligaţiile sale de neutralitate.

Arbitrajul internaţional are un caracter:

- judiciar – presupune existenţa unui organ arbitral care trebuie să pronunţe o hotărâre

judecătorească obligatorie conform principiului pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici

de diplomaţie);

- consensual – acordul părţilor este absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj;

- limitat – se exclud anumite categorii de diferende (politice, etc.);

- suplu – procedura se stabileşte pe baza unor reguli simple, care depind de regulile

compromisului şi de calitatea arbitrilor.

Ideea că justiţia internaţionala ar putea să devină realitate prin crearea jurisdicţiei ad-hoc de

către Naţiunile Unite s-a materializat după ce subiectele arbitrajului pot fi numai statele sau

organizaţiile internaţionale.

Caracterul facultativ al procedurii arbitrale este o consecinţă firească a suveranităţii statelor

care, în cazul eventualelor diferende, trebuie să-şi păstreze deplina libertate de a alege mijloacele

de soluţionare paşnică în concordanţă cu voinţa şi interesele lor. Acordul între părţi cu privire la

supunerea unor diferende procedurii arbitrale îmbracă trei forme:

- compromisul este un acord special care reprezintă actul prin care două state convin să

supună soluţionarea unor diferende unuia sau mai multor arbitri, organzând în detaliu, de comun

acord, procedura ce urmează a fi aplicată în soluţionare;

- clauza compromisorie – este o stipulaţie cu caracter special sau general dintr-un tratat bi

sau multilateral, prin care statele părţi se obligă ca în cazul apariţiei unui diferend între ele, să-l

soluţioneze prin recurgerea la arbitraj;

- tratatul de arbitraj permanent – angajamentul de a recurge la arbitraj poate fi conţinut

întrun tratat încheiat special în acest scop. Exemplu, primul tratat de acest fel a fost cel franco-

49

britanic din 1903. Primul tratat de arbitraj permanent al României a fost cu Belgia în 1905, cu

Elveţia în 1926, cu Grecia 1929, apoi cu Polonia 1930, etc.

Justiţia internaţională se identifică cu soluţionarea judiciară, fiind un pas important în

instituţionalizarea relaţiilor dintre state în domeniul reglementării diferendelor pe cale paşnică,

reprezentată de instanţa de judecată internaţională cu caracter permanent.

Prima instanţă de acest fel a fost Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, care a fost

creată în 1920 şi a funcţionat între 1922 – 1939, în baza Pactului Societăţii Naţiunilor iar în urma

demisiei judecătorilor (ianuarie 1946), aceasta s-a dizolvat în 1946.

În locul ei a fost instituită, în temeiul Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie, iniţial

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, existând numeroase elemente care atestă

continuitatea acestor instituţii.

Curtea judecă acele litigii între state, asupra cărora ele au căzut de acord să i le supună.

Sunt de competenţa Curţii toate cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate cauzele

prevăzute, în mod special, în tratatele şi convenţiile internaţionale în vigoare. În judecarea

diferendelor, Curtea Internaţională de Justiţie aplică convenţiile internaţionale, cutuma

internaţională, principiile generale de drept; totodată poate face referiri la jurisprudenţa şi

doctrina dreptului internaţional.

Curtea dă şi avize consultative în care îşi exprimă opinia într-o problemă de drept privind

aplicarea Cartei şi funcţionarea ONU. Avizul consultativ nu are valoare obligatorie, ci reprezintă

o simplă recomandare. Procedura Curţii prezintă un ansamblu de reguli care guvernează buna

administrare a justiţiei internaţionale.

Rezolvarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor se face prin proceduri specifice,

în cazurile în care statele acestor organizaţii prevăd asemenea proceduri.

Procedurile în cauză au un caracter subsidiar, în sensul că se recurge la ele dacă diferendul

nu este soluţionat prin mijloace de genul celor prezentate. În cazul în care un diferend prezintă

pericol pentru pacea şi securitatea internaţională, organizaţiile pot, la cererea părţilor sau a altor

state, să recomande părţilor un mijloc de soluţionare sau să întreprindă măsuri de soluţionare.

Atunci când în relaţiile sale internaţionale un stat comite acţiuni neamicale, încalcă

normele dreptului internaţional ori drepturile altor state şi diferendul astfel ivit nu se rezolvă pe

cale paşnică, s-a admis că statele lezate pot recurge la anumite măsuri limitate, cu caractre de

constângere, împotriva statului care a săvârşit asemenea acţiuni.

Ca măsuri de constângere principale, atât cele admise în dreptul internaţional, cât şi cele

care, frecvent aplicate în trecut, apar în prezent ca ilicite sunt:

• retorsiunea – constă în măsurile luate de către un stat în vederea constrângerii altui stat să

pună capăt actelor sale neprieteneşti contrare uzuanţelor internaţionale;

• represaliile – actele de constrângere adoptate de un stat, prin derogare de la normele

dreptului internaţional, împotriva altui stat, în scopul de a-l constrânge să reintre în ilegalitate şi

să repare prejudiciul cauzat;

• embargoul – măsură cu caracter preventiv, prin care un stat interzice importurile,

exporturile sau ieşirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de orice

fel ce aparţin unui terţ pe care le sechestrează;

• boicotul – mijloc de constrângere executat de către un stat sau o organizaţie internaţională

împotriva unui alt stat care încalcă normele dreptului internaţional contemporan, constând în

întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale, sportive;

• blocada maritimă paşnică – constă în împiedicarea de către un stat cu forţele sale navale

militare a oricăror comunicaţii cu porturile şi litoralul altui stat, fără a se afla în stare de război cu

acesta; dreptul internaţional interzice folosirea blocadei maritime în timp de pace, aceasta fiind

apreciată ca un act de agresiune armată;

• ruperea relaţiilor diplomatice – poate avea, de asemenea, caracter de represalii. Ruperea

relaţiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al unui stat prin care se pune capăt misiunii sale

diplomatice permanente dintr-un alt stat. Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi iniţiată de către

state în mod individual sau chiar de către unele organizaţii internaţionale.

50

Tot mai des sunt criticate posibilelele blocade ale Consiliului de Securitate de către

membrii permanenţi şi avertizează necesitatea instituirii unei reforme.

În cazul masacrului din Ruanda din 1994, au fost sute de mii de oameni ucişi în decurs de

mai puţin de câteva săptămâni. În acest sens, Consiliul de Securitate nu a întreprins absolut nici o

măsură sancţionatorie în acest conflict, ceea ce şi-a atras nenumarate critici.

Acelaşi scenariu, după 10 ani, s-a repetat, însă într-un alt loc, respectiv în regiunea

sudaneză Darfur. Din nou a fost un masacru acompaniat de refugiul populaţiei supravieţuitoare.

China blocase totuşi mult timp tratarea crizei Darfur în Consiliul de Securitate, deoarece ea

avusese un interes asupra rezervelor de petrol din regiunea sudaneză; America blocase o

trimitere a cauzei la Curtea Internaţională de Justiţie. În tot acest timp, în regiunea sudaneză erau

continuu încălcate drepturile omului. Abia în martie 2005 s-a hotărât în Consiliul de Securitate

ca să fie cercetaţi criminalii de război de către Curtea Internaţională de Justiţie.

2.

Transferul de proceduri penale este una din formele de cooperare juridică internaţională în

materie penală şi este reglementată de normele dreptului internaţional şi naţional, care prevăd

obligativitatea organizării examinării cauzei penale transmise de către statul solicitant.

În vederea soluţionării juste a acestei categorii de cauze penale, Curtea Supremă de Justiţie oferă

explicaţii privind procedura judiciară aplicabilă şi anume:

Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin în cauzele penale aflate în

procedura judiciară, se examinează de către Ministerul Justiţiei, care decide asupra admisibilităţii

cererii. Decizia adoptată de către minister, cu materialele traduse, prin demers, se remit instanţei

judecătoreşti conform competenţei prevăzute de Codul de procedură penală. Demersul va fi

considerat actul de sesizare a instanţei de judecată, iar decizia privind preluarea procedurii penale

va cuprinde şi încadrarea juridică a faptei în conformitate cu dispoziţiile Codului penal al

RepubliciiMoldova.

Curtea menţionează, că Ministerul justiţiei nu va formula învinuirea, având în vedere, că

aceasta este competenţa exclusivă a procurorului , cât şi de a susţine acuzarea în faţa instanţei de

judecată. Procuratura Generală a Republicii Moldova va fi informată de către instanţa

judecătorească, printr-o încheiere motivată,despre decizia privind punerea pe rol a cauzei penale

care a fost preluată prin decizia Ministrului justiţiei, la cererea instanţei judecătoreşti a unui alt

stat. Procurorul desemnat, printr-o ordonanţă motivată, va încadra, în conformitate cu legea

penală naţională, faptele prejudiciabile incriminate inculpatului de către statul solicitant, astfel ca

să fie respectat dreptul acuzatului de a fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor

ce i se aduc, adică a faptelor materiale, care îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la

calificarea juridică dată respectivelor fapte.

Textul integral poate fi găsit pe site-ului Curţii Supreme de Justiţie, la compartimentul „Avize

consultative şi recomandări privind aplicarea legislaţiei”.

3.

O dată cu ratificarea din partea mai multor state a Convenţiei de la Haga în materia

protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, a influenţat necesitatea

51

amendării cadrului legislativ naţional şi armonizarea acestuia la tratatul internaţional la care

statele sunt parte.

Instituţia adopţiei este reglementată de legislaţia tuturor statelor membre ale Consiliului

Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă abordarea asupra principiilor care ar trebui să

guverneze adopţia, procedura de încuviinţare şi efectele juridice ale adopţiei, ridică anumite

disensiuni.

Legislaţiile altor state în domeniu de resort, califică diferit adopţia ca instituţie juridică.

Astfel, în unele state ca: Germania, Austria, Spania, Franţa, Portugalia etc., adopţia este

calificată ca o instituţie a dreptului substanţial, fie a dreptului civil, ca act de stare civilă, fie a

dreptului familiei iar în state ca: Anglia, Suedia, Italia etc., adopţia este calificată ca o instituţie

în care prevalează aspectele de drept procesual civil, fiind în esenţă un act de autoritate.

Analiza comparativă al legislaţiei europene, reflectă coexistenţa a două sisteme privind

procedura adopţiei: adopţia judiciară (Republica Moldova, Germania, Anglia, Olanda, Franţa,

Elveţia, Italia, Portugalia) care debutează printr-o cerere a adoptatorului adresată instanţei

competente. Hotărârea prin care se încuviinţează adopţia este menţionată într-un registru de stare

civilă şi adopţia contractuală (Austria, Spania, Belgia) în baza căreia adopţia este considerată un

contract stabilit între două părţi (adaptator şi adoptat sau reprezentantul legal al acestuia din

urmă dacă este minor). Efectele acestui contract sunt stabilite imperativ de lege. Odată semnat,

părţile nu pot să rezilieze contractul unilateral. În Spania, deşi adopţia este considerată un act de

natură contractuală, procedura presupune o etapă notarială, în care se întocmeşte actul de

adopţie.

Legislaţia islamică nu recunoaşte conceptul de adopţie prin care se secretizează părinţii

naturali şi relaţiile de sânge ale copilului. Copii fără familie pot trăi prin forme permanente de

plasament familial, de tip kafalab, conform cărora în cele mai multe state islamice este posibilă

să nu ia numele şi să nu aibă dreptul de moştenire în familia primitoare. În unele state ca:

Bangladesh etc., adopţiile exprimă îngrijorare realizându-se de către agenţii misionare străine, în

scopul convertirii copilului, de asemenea în statul Madagascar etc., încheierea adopţiilor au ca

scop obţinerea avantajelor materiale şi prestigiu.

În dreptul suedez, potrivit Legii federale din 30 iunie 1972, intrată în vigoare la 1 aprilie

1973, instanţa suedeză în principiu, este competentă să pronunţe adopţia dacă cel care o solicită

are cetăţenia sau domiciliul în Suedia sau dacă Consiliul Kegal a aprobat în acest sens. Cererea

de adopţie va fi soluţionată potrivit legii suedeze.

În dreptul englez (common law) fundamentală este stabilirea competenţei jurisdicţionale a

instanţei engleze, care în lumina propriilor sale norme de competenţă se declară competentă şi va

aplica dreptul englez, indiferent de cetăţenia celui care adoptă sau a celui adoptat. Totodată, de

remarcat este faptul că aceste sisteme de drept iau totuşi în considerare legea naţională a

copilului, atunci când apreciază dacă adopţia este în interesul copilului, privit prin prisma

recunoaşterii hotărârii judecătoreşti în statul de origine al copilului.

Sistemele de drept care au la baza adopţiei un acord de voinţe leagă şi efectele adopţiei de

momentul perfectării acestui acord. Astfel, fie hotărârea de încuviinţare a adopţiei produce efecte

retroactive, începând cu data realizării acordului de voinţe (Codul civil austriac şi Legea federală

din 17 februarie 1960), fie faza judiciară precede pe cea notarială şi atunci adopţia se perfectează

prin acordul de voinţe (Codul civil spaniol). Or, în dreptul român efectele adopţiei se produc

numai de la data hotărârii irevocabile de încuviinţare a adopţiei, iar declaraţiile de consimţământ

ale persoanelor prevăzute de lege reprezintă doar o etapă – este adevărat, esenţială – în

construirea treptată a operaţiunii juridice a adopţiei.

Franţa este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi

cooperării în materia adopţiei internaţionale, în anul 1998. În Franţa coexistă adopţia de tip

parţial şi adopţia totală. Structurile responsabile privind domeniul adopţiei sunt: la nivel local

departamentele sau autoritatea locală şi organizaţii private, la nivel central Misiunea de adopţii

internaţionale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Franţa şi la nivel judiciar Tribunalul

suprem.

52

În Franţa pot fi adoptaţi copii pană la vârsta de 18 ani, pentru care familia biologică sau

consiliul de familie numit de tribunal şi-a dat consimțământul la adopţie, pentru care părinţii sunt

necunoscuţi, dispăruţi, sau decedaţi, când părinţii biologici şi-au pierdut/au fost decăzuţi din

drepturile părinteşti, copii declaraţi abandonaţi de către tribunal şi când copiii sunt în grija

instituţiei publice. Ca o condiţie pentru adopţia unui copil, consimțământul părinţilor biologici

trebuie dat liber, scris şi în deplinătatea facultăţilor în faţa autorităţilor locale. În situaţia în care

copilul are 13 ani sau este mai mare, el/ea trebuie audiat şi îşi va da consimțământul la adopţie.

Adopţia este declanşată direct pentru copii mai mici de 15 ani dar care au fost în grija şi

îngrijirea familiei adoptive pentru o perioadă de cel puţin 6 luni. În acest caz, adopţia poate fi

aprobată până în 6 luni după verificarea calităţii de familiei adoptivă a respectivei familii de către

tribunalul de instanţă.

Important de reţinut este că în cazul adopţiei totale, copilul trebuie sa fie mai mic de 15

ani, în timp ce pentru adopţia simplă copilul trebuie să aibă cel puţin 15 ani împliniţi şi să fi fost

plasat de cel puţin 6 luni la familia/ persoana solicitantă.

Pot adopta atât persoane singure cât şi cuplurile căsătorite, care au vârsta de peste 28 de

ani. În cazul cuplurilor căsătorite, o condiţie este ca familia să fi fost căsătorită de peste 2 ani şi

să nu fi fost separaţi în toată această perioadă. Nu există vârstă maximă precizată. Diferenţa de

vârstă între adoptat şi adoptator trebuie să fie de 15 ani. În cazul în care soţul adoptă copilul

celuilalt soţ, diferenţa poate să fie de 10 ani. În condiţii excepţionale şi perfect justificate, se

poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa este mai mică decât cea oficială. Legea specifică că

în Franţa nu pot adopta un copil cuplurile de acelaşi sex.

Persoanele sau familiile care doresc să adopte sunt atestate în urma unei anchete realizate

de către autorităţile publice competente. Evaluarea familiei este focalizată pe istoricul persoanei

sau familiei, condiţiile de viaţă, starea psihologică şi de sănătate a tuturor membrilor familiei,

relaţia de cuplu, motivaţia pentru a adopta, experienţa parentală şi aşteptările în legătură cu

viitorul copil. Nu există prevederi legale specifice legate de siguranţa materială (venitul

familiei), religia sau rasa persoanei sau familiei care doreşte sa adopte. Vor avea loc întâlniri cu

profesioniştii serviciului de adopţie prin asistent social şi psiholog pentru finalizarea evaluării. În

plus, candidaţii participă o data pe luna la sesiuni de informare referitoare la procedura de

atestare în adopţia naţională sau/şi internaţională. În urma finalizării evaluării se elaborează

raportul de anchetă care va fi examinat de Directorul Direcţiei de Solidaritate şi Acţiune Socială

şi care va lua decizia finală. Atestatul precizează numărul copiilor care urmează să fie adoptaţi şi

este valabil cinci ani dar trebuie reînnoit anual.

Plasamentul în vederea adopţiei se realizează prin încredinţarea efectivă la viitorii

adoptatori a copilului pentru care consimțământul la adopţie este valabil şi definitiv, sau a unui

copil aflat în grija statului sau a unui copil declarat prin hotărâre judecătorească abandonat. În

cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, încredinţarea în vederea adopţiei se poate dispune

după numai doua luni de la data plasamentului la familia respectivă. Plasamentul în vederea

adopţiei întrerupe orice posibilitate de reîntoarcere a copilului în familia de origine şi încetează

orice filiaţie cu familia biologică. Dacă din anumite motive, plasamentul în vederea adopţiei

încetează sau tribunalul nu a încuviinţat adopţia, efectele acestui plasament sunt anulate

retroactiv. Dacă adoptatorul moare după ce a solicitat plasamentul în vederea adopţiei, soţul

supravieţuitor sau unul dintre descendenţii săi pot continua adopţia.

Încuviinţarea adopţiei în Franţa se realizează de către Tribunalul Suprem, prin hotărâre

judecătorească, la cererea persoanei sau familiei adoptatoare. Durata încuviinţării adopţiei se

poate întinde până la maximum 6 luni timp în care tribunalul verifică dacă sunt îndeplinite toate

condiţiile legale, dacă adopţia se face în interesul superior al copilului şi dacă adopţia nu va

produce modificări negative în viaţa de familie atunci când adoptatorul are descendenţi.

În Franţa, serviciile post-adopţie sunt oferite atât de autorităţi publice cât şi de organisme

private care în majoritatea cazurilor sunt organizaţii de voluntari sau asociaţii de părinţi adoptivi.

Legea nu precizează exact durata minimă până la care trebuie oferite serviciile post-adopţie. În

cazul adopţiei naţionale, durata serviciilor post-adopţie este considerată de la momentul

53

plasamentului în vederea adopţiei până la finalizarea adopţiei, cam şase luni. În cazul adopţiei

internaţionale, serviciile post-adopţie încep de la data sosirii copilului în familie până la

transcrierea sentinţei, dar poate să fie prelungită dacă persoana sau familia adoptatoare cer asta.

De asemenea, adoptatorul va semna un angajament pe care şi-l va lua faţă de ţara de

origine a copilului în care se stabilesc durata şi modalitatea de monitorizare post-adopţie.

Asociaţiile de părinţi sau organizaţiile care au instrumentat cazurile de adopţie internaţională

organizează periodic evenimente, festivaluri pe teme culturale şi excursii în ţara de origine,

pentru păstrarea continuităţii culturale. Serviciile specializate de post-adopţie pot fi oferite de

asistenţi sociali şi psihologi cu experienţă în domeniu care lucrează fie în instituţia publică fie în

regim de libera practică.

Revocarea adopţiei poate fi determinată doar de cauze foarte grave. Revocarea poate fi

făcută la cererea adoptatului, în situaţia în care are peste 15 ani sau a persoanei sau familiei

adoptive. Dacă copilul adoptat este mai mic de 15 ani, cererea de revocare poate fi făcută fie de

către familia biologică sau în lipsa lor, sau de un alt membru al familiei lărgite, când sunt motive

întemeiate. Odată revocarea acceptată de către tribunal, efectele adopţiei încetează. De

asemenea, nu există limită de timp pentru păstrarea documentelor. Documentele se păstrează

pentru o perioadă rezonabilă fie la departamentul local, organizaţiile autorizate sau Consiliul

Naţional după care sunt arhivate în arhivele locale.

Portugalia este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi

cooperării în materia adopţiei internaţionale relativ recent, în anul 2004. Legislaţia în domeniu

nu face diferenţă în ceea ce priveşte adopţia unor copii cu nevoi speciale de alţi copii, precum şi

stabileşte două tipuri de adopţii: adopţia simplă şi adopţia totală. Structurile responsabile privind

domeniul adopţiei sunt: la nivel local organismele de securitate socială şi organizaţii private, la

nivel central Departamentul General pentru Solidaritate şi Securitate din cadrul Ministerului

Muncii şi Solidarităţii din Portugalia şi la nivel judiciar Tribunalul pentru familie şi minori.

În Portugalia, pot fi adoptaţi numai copiii până la vârsta de 15 ani, vârsta care este luată în

calcul la momentul deschiderii procedurii de adopţie, când a fost declarat anterior adoptabil de

către Tribunalul pentru familie şi minori, când este practic imposibilă reintegrarea în familia

biologică şi este dovedit acest lucru, când copilul este abandonat de familia biologică şi este la

risc de instituţionalizare, tribunalul poate decide ca măsură de protecţie în mod normal adopţia

totală.

Important de reţinut că, în Portugalia pot fi adoptaţi copiii mai mari de 15 ani şi până la

vârsta de 18 ani, în situaţia când se adoptă copilul/ii celuilalt partener sau dacă au fost în grija

persoanei sau familiei adoptive dinainte de a fi împlinit vârsta de 15 ani. Pot adopta atât persoane

singure cât şi cupluri căsătorite. În cazul când este vorba despre o persoană singură, aceasta

trebuie să aibă cel puţin 30 de ani. În cazul cuplurilor căsătorite, ambii soţi trebuie să aibă cel

puţin 25 de ani. În plus, durata căsătorii trebuie obligatoriu să depăşească 4 ani şi în toată această

perioadă să nu fi fost separaţi niciodată. În oricare situaţie, fie că este vorba despre persoane

singure sau cupluri, vârsta maximă a adoptatorului nu trebuie să depăşească 60 de ani la

momentul deschiderii procedurii iar diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptator nu poate să

depăşească 50 de ani. Legislaţia specifică că în Portugalia nu pot adopta copil persoanele sau

cuplurile de homosexuali.

Serviciile de informare şi instruire a potenţialilor părinţi adoptivi sunt oferite doar de către

serviciile publice. Cu toate acestea, există posibilitatea ca în situaţia adopţiilor internaţionale,

statul să poate autoriza organisme private care să fie abilitate să ofere informaţii şi suport

aplicaţilor în procesul adopţiei. Persoana sau familia care doreşte să adopte un copil, depune o

cerere la Serviciul public social la care este arondat, în funcţie de domiciliul acestora. În urma

depunerii cererii, serviciul social specializat face evaluarea iniţială în urma căreia vor putea

recomanda sau nu plasamentului în vederea adopţie. În acest sens, serviciul public realizează o

anchetă socială şi o evaluare psihologică a candidaţilor, prin efectuarea a trei interviuri din care

unul obligatoriu la domiciliul persoanei sau familiei care doreşte să adopte. Perioada derulării

evaluării nu trebuie să depăşească şase luni de la momentul depunerii cereri.

54

O data terminată evaluarea, dosarul se supune aprobării conducerii serviciului social iar

candidaţii sunt anunţaţi oficial asupra deciziei adoptate. În situaţia în care cererea a fost aprobată

favorabil, familia adoptatoare este înscrisă pe o listă de aşteptare în vederea referirii unui copil,

copil pentru care s-a stabilit că nu este posibil să fie reintegrat în familia biologică şi a cărui plan

este adopţia. În procesul de potrivire se ţine cont şi de profilul şi caracteristicile viitorului copil

adoptiv, menţionate de către familia adoptatoare ca acceptabile. În situaţia în care răspunsul

conducerii serviciului social este negativ, candidaţii pot contesta decizia. De îndată ce s-a făcut

potrivirea unui copil eligibil pentru adopţie cu o persoană sau familie adoptatoare, iar aceasta si-a

dat acceptul în vederea adoptării respectivului copil, se va începe pregătirea integrării acestui

copil în familia adoptivă. Pregătirea va dura atât timp cât este necesar integrării copilului, deci

perioada variază de la caz la caz, fără a exista o limită maximă de timp. Durata plasamentului se

consideră de la momentul plasării efective a copilului în familia adoptivă şi va dura până la

maximum 6 luni, după cum prevede legea în domeniu. În momentul în care profesioniştii

consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale dar şi când, în urma evaluării, constată că

adaptarea copilului în noua familie este completă, va elabora raportul final în baza căruia familia

adoptivă poate cere Tribunalului pentru Familie şi Minori, finalizarea adopţiei.

Instituţiile responsabile abilitate asigură asistenţa necesară pregătirii cererii şi dosarului de

adopţie ca şi îndeplinirea tuturor cerinţelor legale necesare finalizării adopţiei. Instituţiile

deservesc zone teritoriale clar delimitate iar familiile adoptive se pot adresa acelei instituţii la

care sunt arondaţi în funcţie de domiciliul de reşedinţă. Tribunalul pentru Familie şi Minori va

examina cererea şi dosarul şi va lua decizia finalizării adopţiei.

După cum s-a menţionat, în Portugalia co-există doua tipuri de adopţii: adopţia parţială şi

adopţia totală. În adopţia parţială, copilul adoptat nu îşi pierde total relaţia cu familia de origine

atât din punct de vedere legal dar şi emoţional, dar unele limitări şi restricţii pot fi clar stabilite

de Tribunalul Familiei şi Minorului. În acest caz, copilul adoptat îşi poate păstra numele de

origine. În adopţia totală, legăturile cu familia biologică se rup iar relaţiile de familie între

copilul adoptat şi familia adoptatoare sunt complete şi totale, copilul adoptat având aceleaşi

drepturi şi responsabilităţi ca a unui copil biologic. Este posibilă schimbarea numelui.

În Portugalia, serviciile post-adopţie sunt oferite ocazional, când situaţia o impune şi la

cererea familiei adoptive. În aceste condiţii, tribunalul va decide ce fel de servicii sunt necesare

şi cine le va oferi. Legislaţia portugheza nu face referire la serviciile post-adopţie, intervenţia

serviciilor publice sau private, dacă este cazul, în general se termină după pronunţarea adopţiei.

Nu exista diferenţe în ceea ce privesc serviciile post-adopţie vis-a–vis de adopţia naţională sau

internaţională. În cazul adopţiilor internaţionale, legislaţia nu face trimiteri la rapoartele post-

adopţie, cerute de anumite state de origine a copilului. Cu toate acestea, legea este suficient de

flexibilă ca atunci când, aceste rapoarte se impun a fi elaborate şi trimise autorităţilor competente

din ţările de origine a copilului adoptat, tribunalul va decide după caz cine va fi responsabil

pentru elaborarea acestor rapoarte.

Deşi exista diferenţe clare privind efectele legale ale adopţiei simple şi totale, cele doua

forme de adopţie care co-există în Portugalia şi care ne-ar putea conduce la ideea că revocarea

este posibilă măcar la forma simplă, cu toate acestea, în Portugalia este practic imposibil să

desfaci adopţia fie ea şi simplă. Portugalia se număra printre puţinele ţări în care adopţia simplă

nu poate fi revocată.

Finlanda este o ţară care a ratificat Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi

cooperării în materia adopţiei internaţionale relativ recent, în anul 1997. Legislaţia în domeniu

nu face diferenţă în ceea ce priveşte adopţia unor copii cu nevoi speciale de alţi copii. Structurile

responsabile privind domeniul adopţiei sunt: la nivel local instituţii sociale publice municipale şi

organizaţii private (agenţii de adopţie licenţiate), la nivel central Ministerul Sănătăţii şi

Bunăstării din Finlanda/Consiliul Finlandez pentru Adopţii Internaţionale şi la nivel judiciar

instanţa judecătorească.

Pot fi adoptaţi atât copii cât şi adulţi. În cazul copiilor, o condiţie obligatorie pentru adopţie

este consimțământul scris şi în deplinătatea facultăţilor a părinţilor biologici. În situaţia în care

55

este vorba despre o femeie care abia a născut, consimțământul nu este considerat valid dacă

femeia nu a avut timp suficient să se refacă după naştere şi în nici un caz nu poate fi exprimat

mai devreme de 8 săptămâni de la naştere. Este obligatoriu ca în prealabil exprimării

consimțământului, reprezentanţii autorităţilor locale sau ai agenţiei de adopţie să informeze şi să

consilieze părinţii biologici asupra consecinţelor legale şi familiale ce apar în urma adopţiei. Se

vorbeşte şi despre adopţia unui adult în situaţia în care în perioada copilăriei a fost crescut şi

îngrijit de către persoana sau familia care doreşte să adopte şi nu a fost posibil să fie adoptat cât

încă a fost minor sau dacă există alte elemente care să susţină adopţia acestuia ca adult. În

situaţia în care copilul are 12 ani sau mai mare, el/ea trebuie audiat în vederea obţinerii

consimţământului la adopţie. În situaţia în care copilul nu îşi dă consimțământul, adopţia nu

poate fi realizată împotriva voinţei copilului care a împlinit 12 ani şi care refuză să îşi dea

acordul. Legea precizează de asemenea că dacă un copil este mai mic de 12 ani dar este suficient

de matur că părerea lui să fie luată în consideraţie, autorităţile trebuie să ţină cont de părerea

copilului. În situaţia în care deşi a împlinit 12 ani, nu are discernământ, consimțământul nu va fi

luat în considerare.

Pot adopta atât persoane singure cât şi cuplurile căsătorite, care au vârsta de peste 25 de

ani. În cazul cuplurilor căsătorite este suficient ca unul dintre parteneri să aibă vârsta de 25 de

ani. Se poate face excepţie de la aceasta regulă în trei situaţii, cu condiţia că persoana care adoptă

să aibă împliniţi 18 ani, dacă copilul în cauză este copilul soţului/soţiei şi dacă este vorba despre

copilul biologic dar care a fost anterior adoptat de alta persoană şi sunt argumente solide care să

susţină această adopţie. În cazul persoanelor singure, legea consideră că sunt eligibili pentru

adopţie şi homosexualii, deşi nu există precizat în lege acest lucru în mod expres. Legea

finlandeză face menţiuni clare legate de faptul că nu pot adopta simultan un copil doua persoane

necăsătorite. În cazul adopţiei internaţionale, o condiţie obligatorie este ca persoana/familia

adoptivă să obţină permisiunea de a adopta de la Consiliul Finlandez al Adopţiei, subordonat

Misterului Sănătăţii şi Bunăstării şi care este autoritatea centrala de expertiza şi de cooperare cu

alte state în materie de adopţie.

Persoanele care doresc să adopte un copil trebuie să solicite consilierea în vederea adopţiei

de la autorităţile locale sau organizaţiile atestate. Consilierea se realizează ținând cont de

interesul superior al copilului şi implică atât pe cel adoptat, cei care adoptă cât şi părinţii naturali.

Consilierea în vederea adopţiei este făcută fie de către personalul serviciilor sociale municipale

sau de către cei ai organizaţiilor care lucrează în adopţie şi care sunt licenţiate de către Ministerul

Sănătăţii şi Bunăstării. Dacă consilierea este făcută de către organizaţia licenţiată, acestea trebuie

să botină de la serviciile sociale municipale toate datele necesare legate de situaţia copilului

şi/sau a persoanei/familiei potenţial adoptive pentru cunoaşterea şi particularizarea intervenţiei.

O condiţie obligatorie pentru părinţii adoptivi implicaţi în adopţia naţională şi

internaţională o constituie obţinerea unui certificat care să ateste că au beneficiat de consiliere în

vederea adopţiei din partea autorităţilor locale sau a organizaţilor abilitate. Acest certificat este

valabil un an.

În cazul unei adopţii internaţionale, în plus persoana/ familia adoptivă trebuie să obţină

autorizarea de a adopta de la Consiliul Finlandez al Adopţiei, instituţie subordonată Ministerului

Sănătăţii şi Bunăstării şi care este autoritatea centrală pentru adopţii internaţionale şi de

cooperare cu alte state în materie de adopţie. Autorizaţia este valabilă doi ani dar poate fi

prelungită pentru încă doi ani dacă condiţiile o impun. Autorizaţia se suspendă când este plasat

un copil în familie. De asemenea, Ministerul Justiţiei are responsabilitatea de a stabili şi aproba

formularele tipizate necesare în ceea ce priveşte: consimțământul la adopţie al părinţilor

biologici, certificatul de consiliere, cererea de aprobare a adopţiei adresată tribunalului,

certificatul care atestă că adopţia a fost făcută în concordanţă cu Convenţia de la Haga, precum şi

dacă este necesar elaborează şi aprobă metodologia de implementare a legilor în vigoare.

Planificarea generală, supervizarea şi controlul procesului de consiliere în adopţie, atât naţională

cât şi internaţională este în responsabilitatea autorităţii centrale. Instanţa care decide adopţia

trebuie să fie arondată domiciliului persoanei sau persoanelor care doresc să adopte. Instanţei i se

56

înaintează o petiţie semnată de persoana sau persoanele care doresc să adopte. În documentele

depuse trebuie să existe dovadă că actul adopţiei se realizează în interesul superior al copilului.

În cazul adopţiei naţionale, instanţa de la domiciliul aplicaţilor va colecta şi examina toate

documentele necesare şi dacă este necesar va consulta părţile sau alte persoane pentru decizia

finală. În cazul adopţiei internaţionale, în plus părinţii adoptivi trebuie ca o condiţie obligatorie

să obţină autorizaţia de a adopta de la Autoritatea Centrala pentru Adopţii Internaţionale

(Consiliul Finlandez al Adopţiilor). Adopţia nu se aprobă în cazul în care este condiţionată de

foloase materiale pentru oricare dintre cei implicaţi. Orice înţelegere între parţi cu privire la

foloase materiale atrage după sine anularea sau respingerea adopţiei.

În Finlanda, când vorbim de adopţie se înţelege adopţia totală în care în urma încuviinţării

adopţiei de către instanţa judiciară, se rup legăturile dintre copil şi familia lui biologică, iar

copilul şi familia adoptivă au drepturile şi obligaţiile legale şi totale rezultate din statutul de drept

în familie. Astfel, copilul adoptat are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi urmaşi ai adoptatorului iar

dacă a fost adoptat de partenerul părintelui natural, iar acesta din urmă moare, este considerat în

continuare urmaşul ambilor părinţi.

Serviciile post-adopţie sunt oferite atât de autorităţile publice cât şi de organisme private

autorizate, fără a exista diferenţe semnificative în ceea ce priveşte felul sau perioada serviciilor

oferite între adopţia naţională şi internaţională. Serviciile post-adopţie sunt definite ca serviciile

sau intervenţia profesională oferită copilului şi familiei adoptive odată ce adopţia a fost

finalizată. În general, serviciile de post-adopţie sunt oferite de asistenţi sociali şi psihologi cu

experienţă în domeniu şi doar la nevoie de jurişti.

Revocarea adopţiei nu este acceptată. Sunt totuşi făcute menţiuni despre revocare în ceea

ce priveşte adopţia internaţională. Revocarea unei adopţii încheiată în alt stat poate să fie

recunoscută în Finlanda numai dacă la momentul revocării, copilul adoptat şi părinţii adoptivi

domiciliau sau erau cetăţeni ai statului respectiv. De asemenea, revocarea făcută în alt stat

trebuie obligatoriu validată în Finlanda. Revocarea este făcută de către Curtea de Apel Helsinki,

dar care poate să refuze revocarea adopţiei dacă aceasta contravine politicilor publice finlandeze.

Accesul la informaţii privind originea biologică este clar stipulat în lege. Autorităţile locale şi/

sau asociaţiile atestate trebuie să păstreze dosarele legate de consilierea în vederea adopţiei

incluzând informaţii legate de copil, familia biologică şi familia adoptivă pentru o perioadă de o

sută de ani. În tot acest timp, secretul documentelor primite precum şi confidenţialitatea

informaţiilor administrate de către personalul implicat în adopţie este guvernat de către legislaţia

în vigoare privind secretul documentelor şi a confidenţialităţii informaţiilor în materie de servicii

sociale.

4.

Statele părţi la prezentul statut,

conştiente că toate popoarele sunt unite prin legături strânse, iar culturile lor formează un patrimoniu

comun şi preocupate de faptul că acest mozaic delicat ar putea fi distrus în orice moment,

având în conştiinţă că în cursul acestui secol milioane de copii, de femei şi de bărbaţi au fost victime

ale unor atrocităţi care sfidează imaginaţia şi lezează profund conştiinţa umană,

recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se ameninţă pacea, securitatea şi bunăstarea

lumii,

afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale nu pot rămâne

nepedepsite şi că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin

întărirea cooperării internaţionale,

determinate să pună capăt impunităţii autorilor acestor crime şi să coopereze astfel pentru prevenirea

unor noi crime,

reamintind că este de datoria fiecărui stat să supună jurisdicţiei sale penale pe responsabilii de crime

57

internaţionale,

reafirmând scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi, în special, că toate statele trebuie să se

abţină de a recurge la ameninţarea sau folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau

independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite,

subliniind în această privinţă că nimic din prezentul statut nu poate fi interpretat ca autorizând un

stat parte să intervină într-un conflict armat sau în afacerile interne ale unui alt stat,

determinate ca, în aceste scopuri şi în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, să înfiinţeze o curte

penală internaţională permanentă şi independentă, în relaţie cu sistemul Naţiunilor Unite, având

competenţă în legătură cu crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaţionale,

subliniind că această curte penală internaţională la înfiinţarea căreia se referă prezentul statut este

complementară jurisdicţiilor penale naţionale,

hotărâte să garanteze în mod durabil respectarea şi realizarea justiţiei internaţionale,

5.

Curtea de Justiţie este una dintre cele trei instanţe judiciare care formează Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene, instituţia judiciară a Uniunii şi a Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (CEEA). Celelalte două instanţe sunt Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice.

Misiunea lor este de a asigura respectarea legii în interpretarea şi aplicarea tratatelor, îndeosebi

prin controlarea legalităţii actelor Uniunii.

Curtea este alcătuită din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali, numiţi pentru un mandat de

şase ani. Atribuţiile avocaţilor generali sunt de a asista Curtea şi de a prezenta opinii juridice.

Judecătorii aleg preşedintele şi vicepreşedintele Curţii pentru o perioadă de trei ani. Atribuţiile

preşedintelui sunt de a reprezenta Curtea şi de a conduce lucrările acesteia; vicepreşedintele îl

asistă în exercitarea funcţiilor sale.

constituirea camerelor şi desemnarea judecătorilor raportori: Curtea constituie în cadrul

ei camere de cinci judecători, cu un preşedinte ales pentru o perioadă de trei ani, precum şi

camere de trei judecători, cu un preşedinte ales pentru o perioadă de un an. Pentru judecarea unei

cauze, preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor, iar primul avocat general

desemnează un avocat general. Dacă este necesar, Curtea poate numi şi raportori adjuncţi.

rolul grefierului: Curtea numeşte un grefier pentru o perioadă de şase ani. Atribuţiile acestuia

sunt de a primi, transmite şi păstra toate înscrisurile, fiind responsabil cu arhivele. De asemenea,

grefierul asistă membrii Curţii şi se îngrijeşte de publicaţiile acesteia. În fine, grefierul conduce

serviciile instituţiei sub autoritatea preşedintelui Curţii.

funcţionarea Curţii: cauzele sunt trimise Plenului, Marii Camere sau unei camere de cinci

sau trei judecători. Mai multe cauze pot fi judecate împreună de acelaşi complet de judecată.

Deliberările Curţii trebuie să rămână secrete.

regimul lingvistic: fiecărei cauze îi este atribuită o limbă de procedură. În cazul acţiunilor

directe, reclamantul are posibilitatea de a alege o limbă de procedură dintre cele 23 de limbi

oficiale ale Uniunii. În cazul procedurilor preliminare, limba de procedură este cea a instanţei

naţionale de trimitere.

Caracteristicile procedurii

58

Procedura în faţa Curţii cuprinde, în principiu, următoarele faze:

faza scrisă: include un schimb de memorii între părţi. Memoriile trebuie să aibă un conţinut

bine determinat. După încheierea acestei proceduri, judecătorul raportor prezintă reuniunii

generale a Curţii un raport preliminar.

activităţile de cercetare judecătorească: Curtea poate stabili o serie de activităţi de cercetare

judecătorească, cum ar fi înfăţişarea personală a părţilor, solicitarea de informaţii şi de prezentare

de înscrisuri, proba testimonială, expertiza sau cercetarea la faţa locului. Se întocmeşte un

proces-verbal pentru fiecare şedinţă de cercetare judecătorească.

faza orală are loc, în funcţie de caz, după încheierea cercetării judecătoreşti. Dezbaterile sunt

deschise, fiind conduse de preşedinte. Faza orală se poate desfăşura şi în şedinţă secretă.

concluziile avocatului general: după încheierea acestei proceduri, avocatul general prezintă

concluziile sale.

decizia finală: Curtea se pronunţă prin hotărâri sau ordonanţe. Numai hotărârea se pronunţă

în şedinţă publică. Hotărârile şi ordonanţele conţin diverse informaţii, precum expunerea sumară

a faptelor sau motivele. O copie este apoi distribuită fiecărei părţi.

Regulamentul conţine, de asemenea, dispoziţii specifice referitoare la diferitele proceduri în

faţa Curţii: procedura preliminară, acţiunile directe, recursurile împotriva deciziilor Tribunalului,

reexaminarea deciziilor Tribunalului, avizele, precum şi o serie de alte proceduri speciale.

Trimiterile preliminare

Instanţele naţionale pot iniţia o procedură de trimitere preliminară în faţa Curţii, pentru a

adresa întrebări legate de validitatea sau interpretarea dreptului Uniunii. În cadrul unei proceduri

de trimitere preliminară, se pot prezenta observaţii îndeosebi de către:

părţile la litigiu;

statele membre;

Comisia Europeană;

instituţia care a adoptat actul a cărui validitate este contestată.

Recursul împotriva deciziilor Tribunalului

Se poate formula un recurs împotriva deciziilor Tribunalului. În acest caz, trebuie depusă o

cerere la grefă, care să conţină, printre altele, motivele şi argumentele de drept invocate. Cererea

trebuie să solicite anularea, în tot sau în parte, a deciziei.

Reexaminarea deciziilor Tribunalului

În două situaţii, îndeosebi atunci când s-a pronunţat în recurs împotriva unei decizii a

Tribunalului Funcţiei Publice, deciziile Tribunalului pot face obiectul unei reexaminări din

partea Curţii. Se desemnează o cameră de cinci judecători pentru o perioadă de un an care să

realizeze aceste reexaminări.

6.

Peste 150 000 de cereri sunt pendinte în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar multe

dintre acestea sunt aşa-zise "ceceri repetitive", care îşi au originea într-o disfuncţionalitate

59

cronică la nivel intern. procedura hotărârii-pilot a fost concepută ca o metodă prin care să se

permită identificarea problemelor structurale subiacente cererilor repetitive îndreptate împotriva

multor state şi prin care să se impună statelor respective soluţionarea problemelor în litigiu. În

cazul în care numeroase cereri întemeiate pe aceeaşi problematică sunt introduse în faţa Curţii,

aceasta poate decide să soluţioneze una sau mai multe dintre ele cu prioritate în procedura

hotărârii-pilot. În cadrul acestei proceduri, Curtea nu are doar funcţia de a se pronunţa dacă a

existat sau nu o încălcare a Convenţiei într-o cerere sau alta, ci şi de a identifica problema

sistemică şi de a oferi guvernului vizat indicaţii clare privind măsurile de reparaţie pe care acesta

trebuie să le ia pentru remedierea problemei.

Statului vizat îi revine rolul de a alege, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor din cadrul

Consiliului Europei, modalitatea în care îşi va îndeplini obligaţiile în conformitate cu articolul 46

(efectul obligatoriu şi executarea hotărârilor).

Una dintre caracteristicile esenţiale ale procedurii hotărârii-pilot constă în faptul că permite

Curţii suspendarea - sau "îngheţarea" - pe o anumită perioadă a cererilor care fac obiectivul

procedurii, cu condiţia ca guvernul în cerere să ia rapid măsurile interne necesare pentru a se

conforma hotărârii. Cu toate acestea, Curtea poate relua examinarea cererilor suspendate de

fiecare dată când interesul administrării justiţiei o impun.

să ajute cele 47 de state europene care au ratificat Convenţia să îşi rezolve problemele

structurale ori sistemice de la nivel naţional;

să ofere celor implicaţi posibilitatea unei reparaţii mai rapide la nivel naţional;

să ajute Curtea Europeană să îşi gestioneze volumul de de muncă cu mai multă eficienţă şi

diligenţă, prin reducerea numărului de cereri similare, de regulă complexe, care trebuie să facă

obiectul unei examinări minuţioase.

eţi putea introduce o cerere în faţa Curţii, dacă consideraţi că aţi fost în mod personal şi direct

victimă a unei încălcări a drepturilor şi garanţiilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele

sale. Încălcarea trebuia să fi fost comisă de către unul dintre statele care au semnat şi ratificat

Convenţia.Trebuie să fi epuizat în statul în cauză toate căile de recurs la care puteţi face apel

pentru a remedia situaţia de care vă plângeţi (cel mai des este vorba de un proces la tribunalul

competent, urmat, dacă e cazul, de un apel şi chiar de un recurs în faţa unei instanţe superioare,

cum ar fi curtea supremă, în cazul în care aceasta există);

Simpla exercitare a căilor de atac prevăzute la nivel naţional nu este suficientă: trebuie, de

asemenea, ca pe parcursul exercitării acestora să fi prezentat în fapt, în faţa instanţelor naţionale,

încălcările drepturilor din Convenţie pe care consideraţi că le-aţi suferit;

De la data deciziei definitive în statul în cauză (în general judecata instanţei supreme) nu

dispuneţi decât de 6 luni pentru ca plângerea dumneavoastră să poată fi introdusă la Curte. După

expirarea acestui termen, Curtea nu vă mai poate accepta plângerea. Împotriva unuia sau a mai

multor state părţi la Convenţie care, conform părerii dumneavoastră a / au încălcat Convenţia

60

Europeană a Drepturilor Omului printr-una sau mai multe acţiuni sau omisiuni care v-au afectat

direct; Acţiunea sau acţiunile contestate trebuie să fie întreprinsă(e) de o autoritate publică a

acelui/acelor stat(e) (tribunal, administraţie publică …); Curtea nu se poate ocupa de plângerile

împotriva particularilor sau a instituţiilor private, de exemplu societăţile comerciale. În mod

obligatoriu plângerea dumneavoastră trebuie să se refere la drepturile enunţate în Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului. Acestea se referă la o gamă largă de pretinse încălcări, cum ar

fi: tortura şi relele tratamente asupra deţinuţilor, actul de detenţie, disfuncţiile în desfăşurarea

necorespunzătoare a proceselor civile sau penale, discriminarea în exercitarea unui drept garantat

de Convenţie, drepturile părinţilor respectarea vieţii private, a vieţii de familie, respectarea

domiciliului şi a corespondenţei, restrângerea drepturilor de exprimare a opiniei, de comunicare

sau primire a unei informaţii, libertatea de a se reuni şi de a demonstra, expulzările şi extrădările,

confiscarea bunurilor şi exproprierile. Nu vă puteţi plânge decât de încălcarea Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului şi nu de „Declaraţia universală a drepturilor omului” sau de

„Carta drepturilor fundamentale” etc.

Grefierul vă poate solicita documente şi informaţii suplimentare sau explicaţii legate de

plângerea dumneavoastră.

De îndată ce obţineţi formularul cererii, îl veţi completa cu atenţie şi în mod lizibil, urmând a-l

transmite Curţii, datat şi semnat, cât mai curând posibil.

Cererea trebuie să conţină:

• o prezentare pe scurt a faptelor şi a plângerilor dvs.;

• menţionarea dreptului sau a drepturilor prevăzute de Convenţie care estimaţi că v-au fost

astfel violate;

• recursurile pe care le-aţi întreprins deja pentru remedierea situaţiei;

• copii ale deciziilor emise în cazul dumneavoastră de toate autorităţile publice interesate

Aceste documente nu vă vor fi restituite, astfel încât

trimiteţi numai copii (nu capsaţi, lipiţi sau legaţi în vreun fel copiile documentelor trimise);

• formularul trebuie semnat de dumneavoastră în calitate de solicitant sau de reprezentantul

dumneavoastră.

Dacă nu doriţi să vă fie dezvăluită identitatea, informaţi de îndată Curtea, motivându-vă

solicitarea. Preşedintele va hotărî dacă cererea dumneavoastră este justificată sau nu.

În această etapă a procedurii, nu sunteţi obligat să fiţi reprezentat de un avocat. Totuşi, dacă

doriţi să vă adresaţi Curţii printr-un reprezen-

tant, trebuie să anexaţi la plângere mandatul (procura) prin care îl împuterniciţi pe acesta să

acţioneze în numele dumneavoastră. Procedura se derulează în scris. În consecinţă, nu au loc

audienţe în mod normal şi veţi fi informat în scris asupra oricărei decizii luate de Curte.

61

Cererea /plângerea dumneavoastră va fi examinată gratuit.

Deşi nu trebuie să fiţi reprezentat de către un avocat la începutul procedurii, o asemenea

reprezentare devine obligatorie după comunicarea cererii dumneavoastră Guvernului. Totuşi, în

marea majoritate a cazurilor, cererile sunt declarate inadmisibile înainte de a fi comunicate

Guvernului. Veţi suporta numai propriile cheltuieli (onorariul avocatului, costurile legate de

procurarea actelor necesare, corespondenţa...). După ce aţi trimis cererea, puteţi solicita asistenţă

judiciară. Aceasta nu este acordată automat, ci numai într-o etapă ulterioară a procedurii. În

primul rând, Curtea va analiza admisibilitatea cererii dumneavoastră, ceea ce înseamnă că

plângerea dumneavoastră trebuie să satisfacă anumite condiţii prevăzute de Convenţie. Dacă

aceste condiţii nu sunt îndeplinite, cererea dumneavoastră va fi respinsă. Dacă aţi întocmit mai

multe plângeri, Curtea poate declara una sau mai multe admisibile, respingându-le pe celelalte.

Dacă cererea dumneavoastră, în totalitate sau în parte, este declarată inadmisibilă, decizia este

definitivă şi (nu mai poate fi atacată) irevocabilă. Dacă cererea sau una din plângeri este

declarată admisibilă, Curtea va încuraja părţile (dumneavoastră şi statul interesat) să ajungă la o

înţelegere amiabilă. Ambelor părţi li se va recomanda să convină asupra unei soluţii. Dacă o

astfel de înţelegere nu se poate încheia, Curtea va proceda la examinarea fondului cererii şi va

judeca dacă a avut loc sau nu o încălcare a Convenţiei. Ca urmare a numărului mare de cazuri,

este posibil să aşteptaţi un an până când Curtea va proceda la examinarea iniţială a cererii

dumneavoastră. Unele cereri pot fi analizate în regim de urgenţă, fiind tratate cu prioritate, în

special în cazul în care un pericol iminent ameninţă integritatea fizică a reclamantului.

În situaţia în care Curtea decide că aţi fost victima unei încălcări, vă poate acorda “o satisfacţie

echitabilă”, care constă într-o sumă de bani drept compensaţie pentru anumite daune suferite.

Curtea poate cere, de asemenea, ca statul în cauză să vă returneze cheltuielile de judecată avute

pentru restabilirea drepturilor dumneavoastră. În cazul în care Curtea stabileşte că nu a avut loc

nici o încălcare, nu veţi avea de plătit nici o cheltuială suplimentară (cum ar fi cheltuielile

statului pârât).

Nu intră în competenţa Curţii anularea deciziilor instanţelor naţionale sau anularea legilor

naţionale;.

Curtea nu este responsabilă de punerea în executare a hotărârilor sale. Atunci când a pronunţat

o hotărâre, responsabilitatea în ce priveşte executarea acesteia revine Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei, a cărui sarcină este aceea de a controla aplicarea hotărârii, precum şi de a

veghea asupra plăţii eventualelor reparaţii financiare

Condiţii mai stricte pentru sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului au intrat în vigoare la

1 ianuarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a noului articol 47 din Regulamentul Curţii. Această

modificare a Regulamentului are scopul de a spori eficienţa Curţii şi de a accelera examinarea

cererile şi va introduce schimbări esenţiale în procesul de determinare dacă cererea urmează să

fie repartizată unei formaţiuni judiciare sau să fie respinsă fără a fi examinată de către Curte.

Prima modificare ce trebuie respectată vizează informaţiile şi documentele care trebuie furnizate

Curţii pentru ca aceasta să poată examina mai uşor cererile şi astfel să-şi îndeplinească misiunea

62

într-o modalitate cât mai eficientă. Astfel, pe viitor, orice formular expediat la Curte va trebui

completat în întregime şi însoţit de copiile documentele pertinente. Orice cerere incompletă va fi

respinsă de către Curte.

Cea de-a doua modificare ce urmează a fi respectată vizează întreruperea termenului în care

Curtea trebuie să fie sesizată, mai exact, în decursul a 6 luni ce urmează după decizia definitivă

pronunţată de către cea mai înaltă jurisdicţie internă competentă; pentru ca acest termen să fie

întrerupt ar trebui ca de acum înainte cererea să îndeplinească toate condiţiile menţionate în

articolul 47 al Regulamentului. Formularul cererii trebuie să fie expediat la Curte fiind completat

la modul cuvenit şi însoţit de documentele pertinente în termenul prevăzut de Convenţie. Prin

urmare, dosarele incomplete nu vor mai fi luate în considerare la întreruperea termenului de 6

luni.

Înainte de a vă decide să vă adresaţi Curţii Europene a Drepturilor Omului, citiţi cu atenţie

Convenţia şi Nota în atenţia persoanelor ce doresc să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor

Omului. Dacă dumneavoastră consideraţi că cererea îndeplineşte condiţiile menţionate în aceste

texte, detaşaţi şi completaţi Formularul de cerere (paginile centrale), folosindu-vă de

instrucţiunile descrise în Notă. Vă este atrasă atenţia asupra faptului că trebuie să trimiteţi

Formularul de procură numai dacă sunteţi reprezentat în procedura în faţa Curţii.

Referinţe bibliografice

1. POPESCU, D. – Forme şi instrumente juridice de cooperare în aviaţia civilă

internaţională, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976

2. PRADEL, J. – L’incid ence de la jurisprudence de la Cour européenne des droits

de l’homme sur le droit pénal français, Colloque Poitiers/Nimegue, PUF, 1992

3. PRESCURE, T.; CRIŞAN, R. – Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de

soluţionare a litigiilor patrimoniale, Editur a Universul Juridic, Bucureşti, 2010

4. Tratatul de la Maastricht, 1 noiembrie 1993

Tema Concluzii şi propuneri de lege ferenda referitoare la realităţile şi

perspectivele privind jurisdicţia internaţională

Obiective de referinţă

să determine rolul şi importanţa instanţelor jurisdicţionale;

să definească fenomenului de forum shopping;

să aprecieze competenţele extrateritoriale şi constituţionale a CEDO;

să explice care sunt reformele jurisdicţiilor comunitare şi să propună soluţii privind

aderarea UE la CEDO

Repere de conţinut

63

1. Dezvoltarea dreptului internaţional în temeiul principiului pacta sunt servanda

2. Rolul şi importanţa instanţelor jurisdicţionale şi arbitrale internaţionale în dreptul

internaţional contemporan

3. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale – consecinţe şi

soluţii

4. Preeminenţa Curţii Internaţionale de Justiţie asupra curţilor internaţionale

5. Reflecţii asupra competenţei extrateritoriale şi constituţionale a CEDO, precum şi

asupra forţei obligatorii a hotărârii CEDO

6. Scurte consideraţii privind reformele jurisdicţiilor comunitare. Soluţii privind aderarea

Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

1.

Existenţa principiului forţei obligatorii a actului juridic civil este justificată, pe de o parte,

de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice

civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în care efectele

actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci,

independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai

întinse decât cele stabilite iniţial.

Tot o excepţie de la principiul pacta sunt servanda o constituie şi revizuirea efectelor

anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor

avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic (aşa-numita teorie a impreviziunii

-rebus sic stantibus), deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care

părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru

ele. Pentru justificarea teoriei impreviziunii, unii autori au arătat că, ori de câte ori executarea

unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, este

admisibilă revizuirea efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului valoric al

prestaţiilor, deoarece părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii

contractului, aşa încât, dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul

să fie adaptat la noile împrejurări economice; cum schimbarea condiţiilor economice a fost

imprevizibilă, înseamnă că revizuirea efectelor contractului corespunde voinţei prezumate a

părţilor contractante. Alţi adepţi ai teoriei impreviziunii au justificat-o fie recurgând la o

interpretare extensivă a noţiunii de forţă majoră, asimilând ipoteza imposibilităţii absolute de

executare a contractului cu ipoteza în care executarea lui ar fi foarte dificilă din cauza clauzelor

devenite între timp prea oneroase, fie pe îmbogăţirea fără justă cauză, fie pe ideea de echitate

coroborată cu buna-credinţă a părţilor în executarea contractelor. Jurisprudenţa în materie era

contradictorie, predominante fiind soluţiile care nu admiteau revizuirea efectelor pe temeiul

impreviziunii în lipsa unui text expres de lege (totuşi, în sensul recunoaşterii posibilităţii

revizuirii clauzei referitoare la preţ dintr-un contract cu executare succesivă -chiria în cazul unui

contract de locaţiune încheiat pe o durată de 5 ani -, a se vedea C.S.J., s. com., dec. nr. 21/1994,

în B.J. 1996, p. 230 - contractus qui habent tractum succesivum et dependentiam de futuro rebus

sic stantibus intelliguntui).

Teoria impreviziunii vizează, ca regulă, contractele sinalagmatice, cu titlu oneros,

comutative şi cu executare succesivă. Totuşi, apreciem că ar putea fi vorba şi de un contract cu

executare uno ictu, în măsura în care împrejurarea care rupe echilibrul contractual survine după

încheierea acestuia, dar înainte de momentul la care obligaţiile părţilor trebuiau executate. De

asemenea, teoria impreviziunii este compatibilă şi cu unele contracte unilaterale, deoarece şi în

64

cazul acestora ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta

datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să devină excesiv de oneroasă

pentru debitorul ei.

Este de reţinut că, în situaţia în care părţile au stipulat în contract o clauză ce prevede

revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul

încheierii, nu mai suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul pacta sunt servanda, ci este

vorba de un aspect al principiului libertăţii actelor juridice.

d) în rândul excepţiilor de la principiul forţei obligatorii vom include şi acele situaţii în

care legea ar recunoaşte uneia dintre părţile actului juridic posibilitatea de a aduce modificări

unilaterale actului respectiv, deci de a modifica actul juridic fără a avea nevoie de acordul

celeilalte părţi şi fără ca aceasta din urmă să se poată opune. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din

O.U.G. nr. 54/2006, „concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a

contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepţionale

legate de interesul naţional sau local, după caz”; alineatul următor al aceluiaşi articol prevede că,

„în cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are

dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire”, iar în alin. (3) se adaugă faptul că, „în

caz de dezacord între concedent şi concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi

stabilită de către instanţa judecătorească competentă”, stipulându-se în continuare că „acest

dezacord nu poate, în niciun caz, să permită concesionarului să nu îşi execute obligaţiile”.

2.

Trendul ascendent al numarului dosarelor inregistrate pe rolul instantelor de judecata s-a

mentinut si in cursul anului 2012. Litigiile avand ca obiect recuperarea creantelor au tinut in

continuare capul de afis, fiind urmate de litigiile privind raspunderea contractuala si contestatiile

formulate in cadrul procedurilor de execuatare silita. Anul 2013 nu pare sa aduca schimbari

semnificative din acest punct de vedere. Litigiile avand ca obiect procedura insolventei, cele in

materia executarii silite, precum si cele privind recuperarea creantelor reprezinta principalele

tipuri de litigii ce vor fi supuse analizei instantelor de judecata si in cursul acestui an.Instantele

judecatoresti se vor confrunta si in anul 2013 cu o incarcatura insemnata de dosare, iar

probeleme juridice ce se pot naste in cadrul litigiilor avand ca obiect procedura insolventei, spre

exemplu, pot fi dintre cele mai variate si complexe.Recentele modificari legislative reprezinta o

adevarata provocare pentru avocatii specializati in domeniul litigiilor, intrucat sunt nevoiti sa

jongleze mai mult ca niciodata cu notiuni specifice regulilor privind aplicarea legii in timp. In

plus, atat instantele de judecata, cat si avocatii sunt chemati sa aplice institutii noi de drept si

uneori chiar sa reinterpreteze vechile institutii, fiind necesara identificarea modalitatilor concrete

de aplicare a noilor reglementari. Intr-un astfel de context, demersul profesional al tuturor

participantilor la activitatea de infapturire a actului de justitie ar trebui sa constituie o preocupare

zilnica. Nu exista confuzii intre litigiile penale si cele civile sau arbitrajele comerciale. Este

complet diferit modul de gestionare a dosarelor penale, precum si timpul de solutionare a

acestora, fata de litigiile civile sau de arbitrajele comerciale. Primul element ce diferentiaza

aceste tipuri de litigii il prezinta insusi modul de comunicare dintre avocat si client. In cadrul

dosarelor penale este importanta legatura directa cu clientul, fiind de esenta modul in care este

relatata informatia, situatia de fapt, pentru ca astfel avocatul sa poata distinge pana unde se

intinde raspunderea civila sau contraventionala si de unde incepe raspunderea penala, limita

dintre raspunderea contraventionala si cea penala fiind de multe ori extrem de sensibila. Alta este

abordarea in litigiile civile si comerciale, relatia cu avocatul putand fi gestionata chiar si prin

corespondenta electronica.

65

Desigur, un dosar penal nu poate fi gestionat in acelasi ritm alert precum un dosar civil sau un

litigiu arbitral, probatoriul fiind de multe ori mult mai anevoios, depinzand de identificarea si

audierea persoanelor direct implicate in evenimentele investigate. Nu acelasi lucru poate fi spus

despre litigiile civile si comerciale, unde persoana reclamanta are tot interesul sa procure probele

intr-un termen cat mai scurt, in vederea finalizarii cat mai rapide a diferendului.Ca atare, exista

diferentieri evidente intre aceste tipuri de litigii, ceea ce implica pentru avocati o abordare

specifica, in functie de interesele clientilor. Singurele aspecte in comun ale celor trei tipuri de

litigii ar fi legate de dovedirea prejudiciilor cauzate si de acoperire acestora, sau de regulile

aplicabile fazei de punere executare silita a pretentiilor civile/comerciale acordate prin hotararile

judecatoresti.Ca atare, arbitrajul constituie in continuare o alternativa sigura si avantajoasa de

solutionare a litigiilor. Avocatii ce pot face performanta in domeniul litigiilor “traditionale”, pot

face fata si unui litigiu arbitral. In ultimii ani se observa o tendinta nu numai a marilor corporatii,

dar si a autoritatilor publice, de a apela la arbitrajul international in vederea solutionarii

diferendelor aparute pe parcursul derularii relatiilor comerciale. Acest trend ascendent al litigiilor

arbitrale va genera o crestere a tipului de litigii constand in actiunile in anulare formulate

impotriva hotararilor arbirale internationale, potrivit dispozitiilor dreptului national,

recunoasterea si punerea in executare a unor astfel de hotarari. Este adevarat ca numarul

avocatilor cu experienta in litigiile arbitrale este semnificativ mai mic, avand in vedere si

ponderea redusa a litigiilor arbitrale fata de litigiile inregistrate pe rolul instantelor judecatoresti,

esentiala fiind in acest caz gestionarea informatiei legislative in baza careia se va solutiona

diferendul respectiv, insa aceasta lipsa va genera in mod natural specializarea unor avocati in

diferitele proceduri arbitrale. Marea majoritate a avocatilor de litigii nu au insa cunostinte despre

procedurile arbitrale internationale, acestea avand o abordare distincta fata de un litigiu clasic in

fata instantelor jurisdictionale. Din pacate ne confruntam din ce in ce mai des cu solutii

contradictorii date de instantele din Romania, uneori pronuntate chiar de aceleasi instante, pe

aceeasi problema juridica. Nu se poate nega faptul ca noile reglementari procedurale au generat

un haos in modalitatea de administrare a dosarelor, unele instante intampinand dificultati reale in

respectarea etapelor procedurale preliminare stabilite de Noul Cod de Procedura Civila.

Incarcatura instantelor din ultima perioada isi pune amprenta si asupra solutiilor pronuntate de

instantele nationale, unele dintre ele fiind de-a dreptul surprinzatoare. Astfel, in practica ne

intalnim cu situatii in care deciziile date de Inalta Curte de Casatie si Justitie in cadrul recursului

in interesul legii nu mai sunt respectate, ori institutii de drept deja inradacinate in reglementarea

nationala primesc noi interpretari lipsite de fundament juridic sau faptic. Trist este ca din toata

aceasta situatie de tranzitie, cel pagubit este tot justitiabilul, fiindu-i vatamat dreptul la aparare,

dreptul la asigurarea accesului liber la o justitie impartiala sau la un proces echitabil.

Jurisprudenta inconsecventa pe aceleasi problematici a instantelor jurisdictionale nationale nu

face decat sa sporeasca justitiabilului roman, a carui cultura juridica este inca in formare, gradul

de nesiguranta in sistemul judiciar. Insa, in ciuda faptului ca numarul litigiilor inregistrate pe

rolul instantelor nationale a crescut considerabil in ultimii ani, sunt instante care au reusit sa se

adapteze acestui ritm alert si sa faca fata cu brio unor litigii complexe.

3.

Trecând în revistă toate mecanismele internaţionale şi regionale analizate, un prim aspect

care iese în evidenţă este faptul că acestea au apărut foarte tardiv comparativ cu iniţiativele din

celelalte domenii ale securităţii, combaterii criminalităţii sau respectării drepturilor omului.

Având în vedere acest fapt este normal ca aceste mecanisme să aibă o eficienţă limitată, deoarece

pur şi simplu nu a existat perioada de timp minimă necesară pentru implementarea lor.

În acest moment interesul la nivel internaţional pentru această problemă este uriaş şi

66

probabil de aici rezultă şi „inflaţia” de iniţiative în domeniu. Evaluând mecanismele regionale şi

globale, putem concluziona că în general abordarea cu privire la conceptele şi măsurile ce trebuie

luate pentru prevenirea şi combaterea corupţiei este aceeaşi în majoritatea instrumentelor juridice

internaţionale, neexistând diferenţe semnificative în ceea ce priveşte problemele esenţiale. Una

din principalele deficienţe constatate este lipsa unor mecanisme de monitorizare funcţionale a

implementării instrumentelor internaţionale.

Dacă, în ceea ce priveşte stabilirea de standarde şi politici generale există o colaborare

bună, aceasta prezintă probleme la nivelul cooperării judiciare. Principala deficienţă a

mecanismelor de cooperare specializate formate din structuri de aplicare a legii, este că nu aduc

un input consistent cooperării operative şi asistenţei judiciare reciproce.

Luând în considerare obiectivele pe care şi le propun organizaţiile non-guvernamentale

internaţionale, considerăm că gradul lor de eficienţă este destul de ridicat, acestea devenind de-a

lungul timpului o componentă esenţială a luptei împotriva corupţiei la nivel internaţional.

În ceea ce priveşte rolul pe care îl exercită mecanismele internaţionale la nivelul

Republicii Serbia, este evident că presiunea exercitată prin intermediul GRECO şi UE a dus la o

reformă instituţională şi legală privind combaterea corupţiei.

Având rezultatele analizei elaborate pe parcursul lucrării, considerăm că ipoteza

formulată în introducerea tezei, referitoare la eficienţa limitată a mecanismelor anticorupţie

internaţionale se confirmă. Deasemenea dorinţa politică reală al statelor de a face progres în

acest domeniu rămâne sub semnul întrebării.

Putem face o serie de propuneri privind îmbunătăţirea eficienţei mecanismelor

internaţionale anticorupţie referitoare la sintetizarea prevederilor celor mai importante într-un

singur document cadru, crearea unor mecanisme de monitorizare pentru implementarea

convenţiilor cu posibilităţi de sancţionare în cazul neîndeplinirii angajamentelor sau

simplificarea procedurilor în ceea ce priveşte cooperarea judiciară şi operativă, pentru ca aceasta

să se poată desfăşura mai facil.

Însă trebuie avut în vedere faptul că, toate aceste mecanisme internaţionale sunt rezultatul

unui consens realizat destul de dificil şi după o perioadă de timp îndelungată, ceea ce face puţin

probabil ca pe termen scurt acesta să se modifice fundamental. În acest caz considerăm că,

demersul internaţional trebuie să se concentreze pe implementarea, cu bună credinţă, a

mecanismelor existente.

Având în vedere faptul că, s-au creat aşteptări foarte mari la nivelul populaţiei cu privire

la diferitele instrumente anticorupţie adoptate la nivel mondial, este absolut necesar ca acestea să

producă într-o perioadă relativ scurtă de timp rezultate concrete în sensul diminuării nivelului

corupţiei în limite acceptabile.

67

4.

Concepţia statului modern determină divizarea fenomenelor economice, sociale şi politice

într-o strânsă dependenţă, pentru apărarea valorilor esenţiale ale societăţii. Viaţa socială, cu

diversele sale fenomene şi acţiuni cauzale nu poate exista în cazul în care nu se instituie un

sistem de apărare împotriva manifestărilor determinate de motivele şi scopurile individuale care

o pun in pericol.

Astfel, în actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor

sale fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii.

Prin incălcarea repetată a drepturilor omului şi, mai ales, a dreptului la viaţă, de către

persoanele care se află in importante funcţii, a fost necesar a se infiinţa un Tribunal internaţional

penal al cărui scop să fie pedepsirea crimelor internaţionale.

În anul 1877, juristul elveţian Gustav Moynier a conceput organizarea unei Jurisdicţii

criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise impotriva dreptului ginţilor;

competenţa tribunalului conceput avea ca obiectiv judecarea crimelor de război comise prin

incălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864.

Astfel dispoziţiile art. 227 din Tratatul de la Versailles prevedea infiinţarea unui tribunal

special format din cinci judecători, care proveneau din ţările victorioase in război pentru a judeca

pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, impăratul Germaniei (ţară invinsă in război), vinovat de

„ofensă adusă moralei internaţionale şi autoritatii sacre a tratatelor”.

În anul 1920, in cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul

Ligii Naţiunilor a intocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională,

separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele

impotriva dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.

Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Reluând

ideea, juristul român Vespasian Pella a intocmit în anul 1928 un proiect de Statut al unui

Tribunal penal internaţional, acest Statut fiind aprobat de Asociaţie.

Apreciind ideile lui V. Pella, care, in anul 1934 a propus crearea unei Curţi Penale

Internaţionale, remarcabilul jurist Iulian Poenaru considera că „putem afirma fără teamă de a

greşi că ideile, concepţiile şi atitudinea inaintată ale lui Vespasian Pella, benefice intregii

omeniri, işi au sursa in inteligenţa nativă şi in sclipirile de geniu ale poporului român, al cărui

prestigious ambasador a fost pe toate meridianele şi paralelele globului pămantesc”.

În manualul universitar, intitulat Dreptul internaţional penal, Vasile Creţu a precizat:

„Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare (…) indispensabilă pentru ca incriminarea

infracţiunilor internaţionale să nu rămană un simplu demers teoretic şi pentru a se evita ca

sancţionarea celor ce incalcă legea internaţională să depindă in cea mai mare parte de

guvernele unor state care inspiră sau patronează asemenea incălcări ori de interese politice

conjuncturale exterioare actului de justiţie”.

Ea condiţionează intr-o anumită măsură existenţa însăşi a dreptului internaţional penal şi

realizarea justiţiei penale internaţionale.

Analizând dezbaterile purtate in cadrul O.N.U. pe acest subiect, Dumitru Mazilu afirma, in

tratatul Dreptul păcii, că „Preocupările şi poziţiile exprimate sunt o expresie a hotărârii statelor

de a acţiona cu toată fermitatea pentru combaterea acestor crime şi promovarea unor relaţii

paşnice in toate zonele şi regiunile lumii”.

Facând apel la istorie, pot evidenţia cele două instanţele internaţionale create ad-hoc după

încheierea celui de-al doilea război mondial. Prima este Tribunalul militar internaţional de la

Nurnberg – creat ca o jurisdicţie de exceptie in baza unui acord internaţional (Acordul de la

Londra), de catre statele victorioase, pentru a judeca persoanele vinovate de atrocităţi numai din

tabara inamicilor adică invinşilor.

Crimele care intrau in jurisdicţia acestui Tribunal, au fost comise in egală măsură si de

statele invingătoare, dar intrebarea firească este de maniera câti invingători au fost traşi la

raspundere pentru atrocităţile infăptuite? Răspunsul este nimeni.

68

Cea de-a doua instanţă internaţională este Tribunalul militar internaţional de la Tokio. La

acestea s-au adăugat mai recent Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie şi Tribunalul

internaţional pentru Ruanda.

5.

Fireste, actualmente ea inca se prezinta ca o "ordine de drept partiala” imperfecta, necesitand

completarea din elementele fundamentale ale ordinii de drept nationale, cu care – prin

comunitatea originii – deseori se intrepatrunde si impleteste. Curtea de Justitie a Comunitatilor

Europene (CJCE) a subliniat, din vremea jurisdictiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept

comunitare. Principiul inseamna ca dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice si

se desprinde – odata cu concretizarea crescanda a notiunilor si principiilor sale de baza – atat de

elementele lui fundamentale de drept international, cat si de ancorarea sa istorica in concepte de

drept ale statelor membre. Autonomia rezulta – in primul rand – din principiile de structura si

constitutive, specific comunitare, ale autoritatii nemijlocite si ale prioritatii dreptului

comunitar. Raportul dintre dreptul statal si dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o tema

centrala a specialistului in drept constitutional si international. Disputa dintre scoli, si anume

dintre monismul orientat catre filosofia lui Kant si dualismul hegelian, strabate istoria mai noua a

raportului intre "dreptul international si dreptul national”. In timp ce pentru monisti dreptul

international are intaietate fata de cel national, astfel ca – in caz de conflict – dreptul national

trebuie sa ramana neaplicat, pentru dualisti ambele sisteme stau alaturi unul de celalalt, egal

indreptatite, si fiecare se bucura de prioritate – in interiorul propriei sfere de dezvoltare – inaintea

celuilalt. In masura in care suporta paralela cu dreptul international, se poate constata ca ordinea

de drept comunitara este organizata, fara echivoc, monist. Altfel decat in dreptul international, in

dreptul comunitar principiul prioritatii nu include, totusi, numai obligatia statelor membre de a

aduce dreptul lor national in concordanta cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, in afara de

aceasta, ca – in legatura cu principiul efectului direct – toate autoritatile si instantele statale sa

lase neaplicat dreptul national contrar, in cadrul proceselor in curs de solutionare la ele. Aceasta

ultima idee nu era noua. Intaietatea dreptului international clasic se oprea la portile ordinii de

drept nationale; dualismul impiedica actiunea acestuia asupra raporturilor de drept din interiorul

sferei juridice nationale si interventia lui asupra fiecarui cetatean. Dimpotriva, "efectul util” al

dreptului comunitar implica faptul ca dreptul comunitar prioritar actioneaza direct in ordinile de

drept nationale, trebuind sa fie luat in considerare de catre toate institutiile statului respectiv. La

fel ca si principiul efectului direct, principiul prioritatii – un pilon de sustinere al ordinii

supranationale de integrare – este rezultatul activitatii creatoare, de perfectionare in domeniul

juridic, a CJCE, care – in aceasta privinta, in hotararea cu semnificatie principala, data in cazul

Costa/Enel – a dezvoltat principiul: "Ca inaintea dreptului creat de Tratat – deci izvorand dintr-o

sursa juridica independenta – nu are prioritate, dat fiind aceasta autonomie a lui, nici o norma

juridica nationala oricat de asemanatoare, daca lui nu-i va fi invalidat caracterul sau de drept

comunitar si daca insusi temeiul juridic al Comunitatii nu va fi pus in discutie. Asadar, statele –

prin faptul ca ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat reglementarii prin ordinea de

drept comunitara drepturi si obligatii, care se supuneau, pana atunci, propriilor ordini interne de

drept – au provocat o restrangere a drepturilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi revocata

ulterior, prin masuri unilaterale, incompatibile cu notiunea de comunitate”. Aceasta formulare a

fost intarita intr-o multime de decizii ulterioare si a fost extinsa. CJCE a subliniat, in acestea, ca

prioritatea ierarhica a normelor este valabila pentru intreg dreptul comunitar, independent de

calitatea normei in discutie. El are intaietate chiar fata de dreptul constitutional national, si

anume chiar si atunci cand respectivul drept national a fost emis mai tarziu decat dreptul

comunitar in cauza (lex posterior).

69

6.

În demersul nostru ştiinţific am pornit de la realitatea că alegerea metodei de cercetare

pentru realizarea temei propuse implică un anumit grad de dificultate.

În scopul de a prezenta aspectele esenţiale, actuale ale procedurii administrative, la nivel

naţional şi european, şi de a formula propuneri de lege ferenda am optat pentru utilizarea

metodei comparative, întrucât am considerat că aceasta corespunde în cea mai mare măsură

scopurilor avute în vedere.

În tratatul său de drept comparat, L.J. Constantinesco precizează că metoda comparativă

constă în ansamblul demersurilor şi procedeelor, înlănţuite potrivit unei succesiuni raţionale,

menite a face spiritul juridic să constate şi să înţeleagă - printr-un proces ordonat, metodic şi

progresiv de confruntare şi de comparare – asemănările, diferenţele şi cauzele acestora, adică în

cele din urmă să desprindă raporturile existente între structurile şi funcţiile termenilor de

comparat ce aparţin unor ordini juridice diferite.

Funcţia fundamentală a metodei comparative este aceea de a identifica noi cunoştinţe,

capabile de diverse aplicaţii. Cu alte cuvinte, metoda comparativă este în primul rând o metodă

de cunoaştere. Aceste noi informaţii pot proveni din ordinile juridice străine supuse analizei.

Compararea poate folosi la înfăptuirea unei mai bune încadrări sistematice a propriei

ordini juridice; cunoştinţele dobândite pot duce la reforme legislative şi la modificări

jurisprudenţiale.

Altfel spus, utilizarea metodei comparative este în măsură să determine o reînnoire

profundă, teoretică şi practică, a dreptului naţional.

Suntem de părere că prin utilizarea metodei în discuţie se pot desprinde argumentele care

pledează pentru codificarea procedurii administrative pe plan naţional şi european şi pot fi

conturate principiile generale ale acesteia.

În acest context, considerăm că se cuvine a menţiona şi faptul că, în zilele noastre,

dreptul comparat este privit ca un element necesar al ştiinţei şi culturii juridice. El poate fi

utilizat pentru a cunoaşte mai bine dreptul naţional şi pentru a-l îmbunătăţii. De altfel, nu trebuie

uitat faptul că legiuitorul intern a folosit el însuşi dreptul comparat pentru elaborarea şi

perfecţionarea operei sale. În urma analizării dreptului procedural şi dreptului administrativ, se

poate constata existenţa unor mari curente juridice, precum şi concordanţa numeroaselor

dezvoltări legislative în statele membre ale Uniunii Europene.

În acelaşi timp, legiuitorul nu este singurul care poate utiliza dreptul comparat pentru

perfecţionarea sistemului juridic, deoarece aceeaşi posibilitate este deschisă doctrinei şi

jurisprudenţei.

Considerăm că prezentarea elementelor de drept comparat în cadrul temei noastre a

reliefat existenţa unui fond comun de principii generale aplicabile la nivel naţional şi european,

dar şi deosebirile apărute în sistemele juridice, explicabile prin nivelul diferit de protecţie

asigurat cetăţeanului, în calitate de beneficiar al acţiunii administraţiei.

Referinţe bibliografice

1. Tratatul de la Amsterdam, 1 mai 1999

2. Tratatul de la Nisa,1 februarie 2003

3. Site -ul Curţii Permanente de Arbitraj (CPA): www.pca -cpa.org

4. Site -ul Curţii Inter naţionale de Justiţie (CIJ): www.icj-cij.org

5. Site -ul Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM):

6. Site -ul Curţii de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCAOSCE):

70

SUBIECTE PENTRU EXAMEN

la disciplina

Sistemul jurisdicţiei internaţionale

1. Istoria şi teoria dreptului internaţional public din perspectiva instanţelor

internaţionale

2. Distincţia între jurisdicţiile internaţionale publice şi jurisdicţiile

internaţionale private

3. Caracteristicile şi clasificarea instanţelor internaţionale

4. Conceptul de diferend şi justiţiabilitatea acestuia

5. Distincţia între situaţie şi diferend în dreptul internaţional public

6. Diferende juridice şi diferende politice

7. Reguli aplicabile arbitrajului internaţional

8. Curţii Permanente de Justiţie Internaţională (CPJI) şi a Curţii Internaţionale

de Justiţie (CIJ)

9. Jurisdicţia internaţională penală

10. Un sistem de drept pentru soluţionarea diferendelor privind dreptul mării

- înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM)

11. Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), a Tribunalului Uniunii

Europene (TUE) şi a Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP)

12. Mecanismul de protecţie al drepturilor omului – constituirea Curţii

Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

13. Dezvoltarea exponenţială a relaţiilor internaţionale, factor de proliferare

a instanţelor internaţionale în sistemul jurisdicţiilor internaţionale

14. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale –

consecinţe şi soluţii

15. Fenomenul de forum shopping în cazul Delimitarea maritimă în Marea

Neagră (România, Ucraina, 2009)

16. Arbitrajul internaţional: delimitări de competenţe între Curtea Permanentă

de Arbitraj, Tribunalele arbitrale mixte, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul

71

Mării, Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE şi Mecanismele jurisdicţionale

NAFTA

17. Curtea Internaţională de Justiţie

18. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

19. Curtea Penală Internaţională

20. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul Uniunii Europene şi

Tribunalul Funcţiei Publice

21. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

22. Consideraţii introductiv

23. Principii fundamentale şi constituţionale

24. Principii ale dreptului procesual stricto sensu

25. Principii de fond referitoare la procedură

26. Procedura reglementării arbitrale a diferendelor

27. Procedura în faţa Curţii de Justiţie Internaţională

28. Aspecte procedurale specifice Tribunalului Internaţional pentru Dreptul

Mării

29. Procedura în faţa Curţii Penale Internaţionale

30. Procedura în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Tribunalului

Uniunii Europene şi a Tribunalului Funcţiei Publice

31. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

32. Dezvoltarea dreptului internaţional în temeiul

principiului pacta sunt servanda

33. Rolul şi importanţa instanţelor jurisdicţionale şi

arbitrale internaţionale în dreptul internaţional contemporan

34. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale –

consecinţe şi soluţii

35. Preeminenţa Curţii Internaţionale de Justiţie asupra curţilor internaţionale

36. Reflecţii asupra competenţei extrateritoriale şi

constituţionale a CEDO, precum şi asupra forţei obligatorii a hotărârii

CEDO

37. Scurte consideraţii privind reformele jurisdicţiilor comunitare. Soluţii

privind aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului

72