Dreptul Civil

UNIVERSITATEA ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

DANA CIGAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL - RAPORTUL JURIDIC

CIVIL I

NOTE DE CURS

CAIETE DE SEMINAR

Dedic această lucrare profesorului meu

Ernest Lupan, fără ajutorul căruia nu aş fi avut

niciodată curajul să pornesc acest demers al

prezentării tainelor dreptului civil mai tinerilor noştri

colegi.

2

Cuvânt înainte

De la început doresc să precizez că lucrarea nu a urmărit o

prezentare originală a instituţiilor de drept abordate, ci o dezlegare a

tainelor dreptului civil într-un limbaj accesibil studenţilor anului întâi,

cărora li se adresează în exclusivitate.

Experienţa de la catedră m-a făcut să caut o cale cât mai

uşoară deoarece consider că este esenţial ca la acest nivel studentul să

înţeleagă materia, cu atât mai mult cu cât el se întâlneşte pentru prima

dată cu anumite noţiuni, nestudiate în liceu, şi este foarte important să le

perceapă în mod corect, având timp suficient în anii următori să pătrundă

subtilitatea materiei.

Exemplele utilizate sunt în mod voit simplificate până la limita

acceptabilă, cu atât mai mult cu cât o parte din instituţii vor fi reluate la

alte materii, astfel încât imaginea studentului va fi completată cu

elementele necesare pentru crearea unui tablou complet al problemei

respective.

Bibliografia indicată va permite cercetarea aprofundată a unor

aspecte care nu şi-au găsit locul în prezenta lucrare, structurată exclusiv

în funcţie de programa ce se impune a fi parcursă şi timpul fizic acordat

cursurilor şi seminariilor.

Autoarea

3

TITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

La o simplă analiză, fără a fi necesare ample cercetări sau studii a căror

valoare să fie transformată în sume cu multe cifre, se poate constata că oricărei forme

de viaţă îi sunt specifice anumite reguli ce permit supravieţuirea, iar în cazuri complexe

chiar evoluţia.

Poate trăsătura cea mai importantă care trebuie subliniată în cazul

drepturilor care vor face obiect de cercetare pentru studenţi este aceea că acestora le

corespund obligaţii, iar subiectele raporturilor juridice se află într-o continuă relaţie de

interdependenţă, fiind în acelaşi timp titulare de drepturi şi obligate să respecte, la

rândul lor, drepturile altora.

Secţiunea 1. Noţiunea de drept

#1. Sensurile noţiunii

Cuvântul în sine îşi regăseşte rădăcinile într-o noţiune care desemnează

ceea ce este conform legii – directum. În acelaşi sens sunt utilizate cuvintele right – în

engleză, recht – în germană şi olandeză, derecho – în spaniolă, diritto – în italiană1.

În limita stabilită de ştiinţele juridice, noţiunea de drept poate îmbrăca mai

multe înţelesuri, şi anume :

Sub un prim aspect, prin drept se înţelege totalitatea regulilor de conduită

care reglementează relaţiile sociale dintre persoane2. Aceste reguli există independent

de aplicarea lor la un moment dat, ele mai fiind desemnate prin expresiile “drept

obiectiv” sau “drept pozitiv”, deducându-se ideea de drept al unei ţări oarecare, în

speţă dreptul românesc.

Dintr-un alt punct de plecare al analizei, prin drept se înţelege o anumită

capacitate – recunoscută de dreptul obiectiv – de a avea o anumită conduită juridică şi

de a pretinde de la toate celelalte subiecte de drept (de regulă nedeterminate, dar

1 Pentru o prezentare mai largă a conceptului, vezi Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.5-82 Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999, p.9

4

posibil determinate) adoptarea unei anumite conduite, concomitent cu posibilitatea de

a solicita dacă se impune, ajutorul statului pentru a se obţine executarea obligaţiei ce

revine celorlalte persoane, în anumite condiţii. În limitele în care această capacitate

este indisolubil legată de un anumit subiect, dreptul astfel determinat va fi denumit

“drept subiectiv”.

Sub un ultim aspect, prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei,

care se ocupă cu cercetarea sistemului juridic şi a drepturilor recunoscute de lege

subiectelor de drept, fiind identificat prin expresia “ştiinţe juridice”.

Deşi dreptul înmănunchează legea şi acţiunea prin care executarea

obligaţiilor este garantată, reprezentând un întreg unitar privit ca un produs al activităţii

statului, din punct de vedere ştiinţific şi didactic se impune divizarea acestuia în mai

multe părţi, respectiv ramuri.

#2. Dreptul obiectiv şi subiectiv; dreptul public şi privat

Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul normelor de conduită socială care

reglementează relaţiile interumane (noţiunea fiind sinonimă cu aceea de lege ca

totalitate a normelor juridice care reglementează relaţii sociale), în timp ce dreptul

subiectiv cuprinde libertăţile pe care persoanele le au unele faţă de altele – inclusiv faţă

de stat şi comunitatea internaţională -1.

Dreptul pozitiv – însumând reguli de conduită care reglementează relaţii

sociale între persoane – se divide în drept public şi în drept privat, deosebirea dintre

acestea fiind determinată de modul în care statul intervine şi reglementează prin norme

aceste relaţii.

În măsura în care statul realizează această intervenţie în calitate de

autoritate, de titular al puterii publice, ne găsim în domeniul dreptului public,

afirmându-se că acesta cuprinde acele norme juridice prin care se reglementează relaţii

sociale ce exprimă un interes public, adică raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Drepul privat cuprinde acele norme juridice care reglementează relaţiile

sociale dintre persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese

private.

Oricare dintre aceste două domenii poate fi analizat din punct de vedere

internaţional sau intern.

În mod de netăgăduit, dreptul civil face parte din domeniul dreptului privat

cu care, iniţial, s-a confundat. De-a lungul istoriei, dezvoltarea ştiinţifică a determinat

apariţia unor relaţii sociale care au necesitat o reglementare specială ce s-a desprins

1 Ernest Lupan, op.cit., p.11

5

din dreptul civil, fără a-şi nega însă veodată rădăcinile, astfel încât acesta îşi păstrează

calitatea de drept comun. Această calitate implică o raportare permanentă la

principiile şi regulile fundamentale ale dreptului civil în conexitate cu reglementările

speciale.

#3. Dreptul civil în sistemul dreptului românesc

Persoanele stabilesc anumite relaţii între ele în vederea satisfacerii unor

interese proprii, iar în măsura în care acestea sunt reglementate prin norme de drept

civil, se circumscriu acestei ramuri de drept. O anumită elasticitate este întâlnită la

acest nivel, lăsându-se o rezonabilă libertate de acţiune participanţilor la circuitul civil,

în condiţiile în care istoria a dovedit că dezvoltarea se realizează ca urmare a

manifestării libertăţii individuale de acţiune, reflectate într-o serie de măsuri şi iniţiative

personale. Concomitent, se impune intervenţia statului prin norme imperative, în

vederea asigurării coordonării acestei activităţi şi dirijării lor în direcţia dorită de

societate.

În momentul în care se pune problema delimitării dreptului civil, trebuie

avute în vedere subiectele de drept aflate în împrejurări private ale existenţei lor de zi

cu zi, pornindu-se de la momentul apariţiei pe scena astfel creată şi care corespunde cu

naşterea persoanei fizice şi până în ultimul moment al fiinţei sale, iar uneori chiar cu

depăşirea acestor limite.

Dacă se poate imagina ca un subiect de drept să nu interfereze niciodată

pe întreaga durată a existenţei sale cu norme de drept procesual sau chiar cu cele de

drept material având un anumit specific (de exemplu penal), este imposibil ca un

subiect de drept să se delimiteze de normele dreptului civil, în condiţiile în care numele

fiecărui persoane fizice se supune unei reglementări din această sferă, iar cumpărarea

unui bilet de tramvai reprezintă deja un veritabil act juridic supus unor condiţii de fond

şi formă.

#4. Definiţia dreptului civil

În mod indiscutabil, o astfel de definiţie trebuie să reflecte apartenenţa

dreptului civil la sistemul dreptului românesc şi, concomitent, caracterul său unitar

alături de sfera relaţiilor sociale pe care le reglementează. În funcţie de toate aceste

6

elemente, dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramură de drept privat care

cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi

nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate,

precum şi condiţia juridică a subiectelor de drept1.

Deşi este vorba de o ramură de drept distinctă faţă de altele, dreptul civil

reprezintă o parte componentă a sistemului juridic al României, purtând amprenta

tuturor trăsăturilor esenţiale ale acestuia.

În ceea ce priveşte sfera relaţiilor sociale reglementate, acestea se împart

în două mari categorii şi anume patrimoniale şi nepatrimoniale, părţile aflându-se pe o

poziţie juridică de egalitate ce reprezintă trăsătura esenţială a raporturilor de drept

civil.

Secţiunea 2. Obiectul dreptului civil

Prin obiect al dreptului civil se înţeleg relaţiile sociale patrimoniale şi

nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică.

Elementul specific ce determină sfera relaţiilor sociale care constituie

obiect al dreptului civil îl reprezintă această poziţie juridică de egalitate a părţilor

raportului juridic civil. Aceasta reprezintă realitatea că nici una dintre părţi nu are la

dispoziţie mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la

executarea obligaţiilor ce îi revin.

Această poziţie a părţilor în cadrul raportului juridic civil nu se confundă

nici cu egalitatea subiectelor de drept în faţa legii – principiu general al dreptului

românesc – şi nici cu întinderea drepturilor şi obligaţiilor concrete ce revin fiecăreia

dintre părţi în cadrul raportului juridic dat.

Revenind la acele relaţii sociale ce alcătuiesc obiectul dreptului civil,

remarcăm că acestea se divid în relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale.

Cele din prima categorie au un conţinut economic, o anumită valoare

economică exprimabilă în bani, şi pot fi clasificate în relaţii sociale născute în legătură

cu drepturi reale sau cu drepturi obligaţionale.

Relaţiile nepatrimoniale (personale) nu au un conţinut economic, neputând

fi exprimate în bani. Ele se divid la rândul lor, în relaţii legate de existenţa şi

integritatea fizică şi morală a persoanei, cele care privesc elementele de identificare a

persoanelor şi cele care privesc creaţia intelectuală.

Secţiunea 3. Metoda de reglementare în dreptul civil


7

Prin metodă de reglementare se înţelege modul în care statul acţionează

asupra diferitelor categorii de relaţii sociale, respectiv în care le reglementează, sau

altfel spus, modul în care statul foloseşte reglementarea legală pentru a exercita o

anumită influenţă asupra diferitelor relaţii sociale.

O astfel de metodă – ce nu este specifică dreptului civil – este cea a

reglementării autoritare, ce reprezintă adoptarea unor norme imperative având un

caracter obligatoriu, de la care părţile nu pot deroga. Aceste norme pot fi de două feluri,

şi anume onerative, care prevăd expres obligaţia de a avea o anumită conduită sau

prohibitive, prin care se interzice categoric şi expres o anumită conduită subiectului de

drept.

Caracterizează dreptul civil metoda autorizării părţilor, în această

situaţie statul permiţând subiectelor de drept să stabilească ele însele limitele conduitei

lor, norma juridică ce exprimă voinţa statului având un caracter dispozitiv. Altfel spus,

legiuitorul lasă la latitudinea părţilor raportului juridic civil stabilirea unor reguli de

conduită, iar în lipsa acestora vor fi aplicate regulile stabilite de lege. Normele

dispozitive pot fi permisive – prin acestea permiţân-du-se subiectelor de drept să aibă o

anumită conduită care depinde de voinţa lor – sau supletive (care lasă la latitudinea

părţilor să stabilească prin acordul lor de voinţă o anumită conduită, iar în lipsa acesteia

va fi obligatorie conduita prescrisă de normă).

Secţiunea 4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Nu se pune problema delimitării dreptului civil de ramuri ce aparţin

dreptului public deoarece discrepanţa este atât de mare încât punctul de legătură îl

reprezintă doar apartenenţa la acelaşi sistem de drept.

De asemenea, este lipsită de interes delimitarea dreptului civil de dreptul

procesual civil, acesta din urmă reglementând activitatea instanţelor judecătoreşti şi a

celorlalţi participanţi în procesul civil.

Aspecte interesante se ridică însă atunci când se pune problema delimitării

dreptului civil de alte ramuri de drept privat care înmănunchează, la rândul lor, norme

juridice ce reglementează relaţii sociale patrimoniale şi/sau nepatrimoniale în care

părţile se găsesc pe poziţie juridică de egalitate şi care fac parte din categoria celor

care de-a lungul timpului s-au desprins din dreptul civil. În mod concret, de multe ori,

procedura are loc în sens invers deoarece excluzând apartenenţa la alte ramuri de

drept, concluzia care se desprinde este aceea a caracterizării raportului juridic concret

ca aparţinând dreptului civil.

8

Această formă de delimitare devine operaţională atunci când specificul

obiectului reglementării juridice, metoda de reglementare şi principiile de drept nu mai

sunt concludente, fiind necesară cercetarea sancţiunilor juridice aplicabile şi a calităţii

subiectelor.

Astfel, ceea ce distinge raporturile de drept civil de cele de dreptul familiei

este calitatea de soţi sau rude a subiectelor de drept, în cel de-al doilea caz, la fel cum

în cazul raporturilor de drept comercial cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic

are calitatea de comerciant, iar în cazul raporturilor specifice dreptului transporturilor

intervine un subiect de drept ce are calitatea de cărăuş. Referitor la delimitarea

dreptului civil de dreptul internaţional privat, elementul de distincţie îl reprezintă cel de

extraneitate.

Secţiunea 5. Principiile dreptului civil

În dreptul civil, ca şi în alte ramuri ale dreptului, distingem trei categorii de

principii : principiile fundamentale ale dreptului românesc; principiile dreptului civil;

principii ale unor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului românesc sunt idei de bază ce se

regăsesc în întreaga legislaţie a ţării, cum ar fi cel al democraţiei; cel al egalităţii în faţa

legii; cel al separaţiei puterilor în stat.

Spre deosebire de cele dintâi, principiile dreptului civil guvernează

activităţile de legiferare civilă şi de aplicare a legislaţiei civile, care privesc toate

instituţiile dreptului civil. Ele prezintă o importanţă deosebită deoarece sunt avute în

vedere în permanenţă de legiuitor în procesul de adoptare a noilor norme şi,

concomitent, au un rol esenţial în operaţiunea de interpretare a normelor existente

deoarece ori de câte ori apar păreri divergente privind sensul legii civile, acestea vor fi

aplicate în aşa fel încât să corespundă principiilor. Nu în ultimul rând, acestea au un rol

şi în privinţa aplicării sau suplinirii normelor dreptului civil, urmând a fi avute în vedere

în toate cazurile în care norma nu se pliază exact pe problema litigioasă supusă atenţiei

instanţei.

În prezent, cele mai importante principii ale dreptului civil sunt

următoarele:

Principiul egalităţii de statut civil al persoanelor – care exprimă

cerinţa esenţială a oricărui raport juridic civil de a atrage un tratament egal al

subiectelor de drept indiferent de calitatea acestora – persoană fizică, persoană juridică

publică sau privată – ele aflându-se întotdeauna pe o poziţie juridică de egalitate,

9

transpusă într-un plan orizontal şi reflectată în incapacitatea de a obţine prin mijloace

proprii constrângerea celuilalt subiect de a-şi îndeplini obligaţia asumată.

Acest principiu îşi găseşte expresia într-o egală capacitate civilă de

folosinţă a participanţilor la raporturile juridice civile, într-o şansă egală de a apela la

ajutorul forţei coercitive a statului, precum şi în condiţii şi posibilităţi juridice egale

privind exercitarea drepturilor subiective civile.

Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor este

materializat prin crearea unui cadru ce asigură posibilitatea juridică egală subiectelor

de drept de a avea drepturi şi obligaţii tocmai în vederea satisfacerii intereselor

legitime şi exercitării libere a drepturilor civile subiective, în acord cu scopul social.

Principiul garantării efective a drepturilor civile subiective exprimă

ideea că atât interesul legitim cât şi dreptul civil subiectiv concret sunt recunoscute şi

garantate de legea civilă tuturor persoanelor din momentul dobândirii calităţii de

subiect de drept civil şi până în momentul încetării calităţii de a fi participant la

raporturi juridice civile.

Principiul exercitării libere a drepturilor civile subiective implică

ideea necesităţii exercitării acestora potrivit scopului economic şi social în vederea

realizării cărora au fost recunoscute, limitele impuse de autoritatea de stat fiind din ce

în ce mai elastice, subsumate ideii de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale

oamenilor.

Principiul apărării proprietăţii reprezintă, în mod indiscutabil, o idee

fundamentală a reglementărilor civile, elementul de progres impunându-l în 1991 ideea

de ocrotire egală a proprietăţii private, indiferent de titularul acesteia. Sistemul de

drept ocroteşte proprietatea printr-o gamă largă de mijloace juridice, toate aflate la

îndemâna subiectului de drept care deţine mai multe pârghii pentru repararea

prejudiciului cauzat de o eventuală încălcare a dreptului său, indiferent din partea cui

intervine aceasta. Referitor la proprietatea publică, aceasta se bucură de un regim

distinct, subordonat intereselor sau utilităţii cărora le sunt destinate bunurile din

domeniul public.

Principiul bunei credinţe este reflectat de protejarea exercitării

dreptului civil doar în limita în care titularul său recunoaşte drepturile celorlalte

subiecte şi nu atentează la exercitarea liberă a acestora, întotdeauna în caz de conflict

fiind protejat cel care a avut în vedere limitele dreptului său.

CAIET DE SEMINAR 1

Problema 1.

10

În legătură cu sensurile termenului drept merită a fi amintite următoarele

definiţii: cuvântul drept însemnează o totalitate de reguli care sunt date omului pentru

a se conduce în societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de colectivitate din punct de

vedere al justului şi injustului (George Plastara, Curs de Drept Civil Român, vol.I

Bucureşti, Editura Cartea Românească); iar un alt autor arăta că drept înseamnă

totalitatea sistematică de norme sociale, destinate ca printr-un maximum de justiţie

realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup determinat (Eugeniu

Speranţia, Lecţiuni de Enciclopedie Juridică, tip.Cartea Românească Cluj, 1936, p.45).

Dreptul public priveşte constituirea statului şi a puterilor publice,

raporturile dintre stat şi particulari şi, în general toate actele făcute de persoanele care

lucrează în vederea unui interes general şi în virtutea unei delegări directe sau indirecte

a statului1. Dreptul public cuprinde: drept constituţional, drept administrativ, drept

financiar, dreptul muncii şi ocrotirii sociale şi drept penal.

De exemplu, dreptul penal vizează raporturile sociale aflate în strânsă

legătură cu lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale precum şi, în măsura

în care acestea au fost săvârşite, cu tragerea la răspundere a făptuitorilor prin aplicarea

pedepselor şi a celorlalte măsuri penale. Astfel, dacă un subiect de drept săvârşeşte o

faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (să spunem de furt)

acesta va fi tras la răspundere, urmând ca, pe de o parte, să acopere prejudiciul cauzat

prin fapta sa (restituirea bunului furat), iar pe de altă parte să suporte sancţiunea

penală corespunzătoare pericolului social al faptei sale.

Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului public care

reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cel de

natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale,

pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ae acestor

autorităţi, pe de altă parte2.

Dreptul privat reglementează actele particularilor care pun în joc numai

interesele individuale şi cuprinde pe lângă dreptul civil şi dreptul familiei, dreptul

comercial, dreptul transporturilor, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul internaţional

privat.

Alte definiţii ale dreptului civil:

Potrivit lui A.Ionaşcu, dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar care

reglementează raporturile patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în

drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea

1 Emil Poenaru, op.cit., p.112 Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol.I, Editura Hercules, 1993, p.130

11

persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor juridice şi a organizaţiilor socialiste

ca persoane juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile (Drept

civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.3).

Dreptul civil a mai fost caracterizat ca fiind acea ramură de drept care

reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a raporturilor personale

nepatrimoniale strâns legate de individualitatea persoanei, raporturi în care părţile

figurează ca subiecte egale în drepturi, condiţia juridică a persoanelor fizice şi aceea a

persoanelor juridice (S.Brădeanu, I.Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol.I, partea

generală, Edit.Academiei, Bucureşti, 1967, p.36).

Pentru studenţii care doresc o analiză istorică a definiţiilor întâlnite în

doctrină, facem trimitere la lucrările profesorului D.Alexandresco, Explicaţiunea

teoretică şi practică a dreptului civil român, în comparaţie cu legile vechi şi cu

principalele legislaţiuni străine, Tomul I, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Tipografiei

ziarului “Curierul judiciar”; M.Cantacuzino, Elementele dreptului civil; I.Rosseti-

Bălănescu, O.Sachelarie şi N.G.Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de stat,

1947.

Problema 2

Poziţia de egalitate juridică a părţilor în cadrul raportului juridic

civil, în primul rând, trebuie reţinută ca fiind specifică raporturilor de drept civil,

reprezentând ideea inexistenţei unor mijloace proprii de constrângere în

favoarea vreunuia dintre subiectele raportului juridic.

De exemplu, dacă A vinde lui B un tablou pe care cumpărătorul îl preia,

părţile înţelegându-se că B va achita preţul după 48 de ore, în măsura în care acesta nu

îşi va executa obligaţia, A nu va fi îndreptăţit nici să îşi ia tabloul înapoi şi nici să vândă

vreun alt bun ce îi aparţine lui B pentru a-şi recupera creanţa, el urmând să se adreseze

instanţei pentru rezolvarea acestui litigiu. Instanţa, dacă va admite acţiunea, fie îl va

obliga pe B să restituie tabloul, fie îl va obliga să achite contravaloarea acestuia,

împreună – în oricare din cazuri – cu toate cheltuielile ocazionate de proces şi

eventualele prejudicii cauzate lui A. Hotărârea instanţei reprezintă titlu executoriu,

astfel încât, dacă nici în acest caz B nu va executa obligaţia ce îi revine, A va putea

solicita executarea silită, obţinând ajutorul forţei coercitive a statului materializată prin

intervenţia executorilor judecătoreşti care deja au posibilitatea de a vinde la licitaţie

bunuri ce îi aparţin lui B, iar din preţul obţinut A va fi îndestulat.

12

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care B plăteşte preţul, iar A refuză

predarea tabloului, B neputând să intre în casa lui A pentru a-şi lua singur bunul, ci fiind

îndreptăţit să obţină executarea obligaţiei tot prin intermediul executorului

judecătoresc, în temeiul unui titlu executoriu.

Spre deosebire de această situaţie, există raporturi juridice în care unul

dintre subiecte deţine astfel de mijloace proprii de realizarea a obligaţiei neexecutate

de bună voie. De exemplu, în cazul în care A îl angajează pe B, iar acesta, din culpa lui,

cauzează un prejudiciu, A va putea emite o decizie de imputare în temeiul căreia va

reţine din salariul cuvenit lui B sumele necesare acoperirii prejudiciului respectiv.

Distincţia apare şi mai evidentă dacă analizăm raporturi juridice distincte

născute între aceleaşi subiecte. Astfel, dacă Statul Român, prin Ministerul de Finanţe,

este îndreptăţit să încaseze anumite sume de la o persoană fizică, în virtutea unor

raporturi juridice civile, iar alte sume – de la aceeaşi persoană – cu titlu de taxe şi

impozite, va trebui, în primul caz, să apeleze la ajutorul forţei coercitive a statului (şi

chiar dacă poate să pară amuzant că statul apelează la forţa coercitivă a statului, acest

aspect reflectă probabil în mod ideal ideea separaţiei puterilor), pe când în cel de-al

doilea caz va putea să treacă direct la executare, organele teritoriale ale Ministerului

Finanţelor putând emite titluri executorii.

Această poziţie de egalitate a părţilor în cadrul raportului juridic civil nu

trebuie confundată nici cu principiul egalităţii părţilor în faţa legii, care se transpune

într-un regim egal aplicat subiectelor de drept indiferent de sex, rasă, naţionalitate,

religie, pregătire, educaţie, avere, nici cu ideea că în mod obligatoriu subiectele de

drept ar avea corelativ şi drepturi şi obligaţii sau că întinderea acestora ar fi

comparabilă. Pentru a exemplifica cele arătate menţionăm că dacă acel cumpărător al

tabloului despre care s-a mai precizat nu achită preţul datorat, intervenţia executorului

va fi aceeaşi, indiferent că B este cetăţean român sau străin, de naţionalitate română

sau o alta, că este bărbat sau femeie, etc. Folosind acelaşi raport juridic civil, constatăm

cu uşurinţă că vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a preţului – el trebuie să

încaseze preţul – şi debitor al obligaţiei de predare a tabloului, în timp ce cumpărătorul

este debitor al obligaţiei de plată a preţului şi creditor al obligaţiei de predare a

tabloului. Sunt însă raporturi juridice unde o parte are numai drepturi iar una numai

obligaţii. Astfel, de exemplu, dacă A îi sparge lui B un geam, B va fi îndreptăţit la

repararea prejudiciului, el însuşi neavând nici o obligaţie, în timp ce A va fi obligat să

asigure înlocuirea sticlei, el însuşi neavând nici un drept.

Problema 3

13

Exemple de relaţii patrimoniale: relaţii sociale născute în legătură cu

drepturile reale, cum ar fi cele care au în conţinutul lor dreptul de proprietate. O astfel

de relaţie are un conţinut evaluabil în bani deoarece, de exemplu, o casă ce îi aparţine

lui A are o anumită valoare, iar relaţiile sociale dintre A şi alte subiecte de drept legate

de proprietatea casei respective într-un fel sau altul vor reflecta această valoare. Un

alt exemplu este cel al succesiunii, moştenitorul preluând bunuri - care au o anumită

valoare - din masa succesorală.

Tot relaţii patrimoniale sunt şi cele obligaţionale, născute în legătură cu

drepturi de creanţă, în cadrul cărora creditorul are dreptul să pretindă de la debitor o

anumită prestaţie (plata preţului pentru tablou, schimbarea sticlei din geam).

În ceea ce priveşte relaţiile nepatrimoniale, acestea nu au un conţinut

economic, fiind vorba de relaţii ce se nasc între subiectele de drept în legătură cu

existenţa şi integritatea fizică sau morală a persoanei, cu elemente de identificare a

persoanelor sau cele care privesc creaţia intelectuală. De exemplu, discutăm despre un

drept al persoanei fizice de a-i fi respectată viaţa şi integritatea, sau de a-i fi recunoscut

numele pe care îl poartă fără ca cineva să fie îndreptăţit să îngrădească persoanei

respective exercitarea dreptului (persoanei care se numeşte Ana Georgescu nimeni nu

îi poate îngrădi dreptul de a se înscrie la o şcoală, de a primi o diplomă, de a fi

cunoscută şi recunoscută în societate cu acest nume, neputându-i-se impune să

folosească, de exemplu, prenumele Ani în loc de Ana).

Problema 4

Norme imperative – potrivit art.38 din Decretul nr.31/1954 privitor la

persoanele fizice şi prsoanele juridice, persoana juridică va purta denumirea stabilită

prin actul prin care aceasta a fost înfiinţată sau prin statut. Norma este onerativă,

implicând obligaţia persoanei juridice respective de a se identifica cu denumirea

respectivă în toate actele pe care le emite.

O normă prohibitivă este cea cuprinsă de art.1307 Cod civil, potrivit căreia

vânzarea nu se poate face între soţi . . .

Normele permisive permit părţilor să aibă o anumită conduită, cum ar fi

cea cuprinsă de art.1296 Cod civil, care lasă la alegerea părţilor încheierea unei

vânzari-cumpărări afectată de condiţie sau neafectată de această modalitate. A vinde

lui B un imobil pur şi simplu sau îl vinde în măsura în care va fi transferat într-un alt

14

oraş, părţile fiind cele care vor stabili în ce măsura transferul lui A va afecta convenţia

dintre ele.

Normele supletive oferă o variantă subsidiară în cazul în care părţile nu

convin asupra unui aspect. Astfel, potrivit art.1319 Cod civil, predarea bunului înstrăinat

se face la locul în care acesta se afla în momentul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit

altfel. A îi vinde lui B o masă cu scaune şi părţile pot stabili că A îi va livra bunurile

acasă. În lipsa unei astfel de înţelegeri, predarea se va face la domiciliul lui A, locul

unde se aflau bunurile în momentul realizării acordului de voinţă între părţi. Oricum,

din text se înţelege foarte clar că norma este aplicabilă numai în măsura în care

vânzătorul şi cumpărătorul nu au hotărât altfel.

Problema 5

Obligaţia de întreţinere a părintelui faţă de copilul său minor aparţine unui

raport de dreptul familiei deoarece subiectele raportului sunt rude, în timp ce obligaţia

de întreţinere ce revine întreţinătorului în temeiul unui contract de întreţinere aparţine

unui raport de drept civil deoarece între părţi nu există legătură de rudenie. Dacă A şi B

– soţi – cumpără un imobil, acesta le va aparţine în devălmăşie , în timp ce dacă A şi B –

prieteni – cumpără un imobil, acesta le va aparţine în coproprietate, în primul caz fiind

vorba de un raport de dreptul familiei, în timp ce în al doilea caz va fi un raport de drept

civil între A şi B. În ambele situaţii este vorba de o relaţie socială patrimonială, părţile

aflându-se pe poziţie de egalitate juridică, ceea ce le distinge fiind calitatea de soţi a

părţilor în primul exemplu.

Dacă A îi vinde lui B un imobil în care cumpărătorul doreşte să locuiască,

contractul va fi unul civil, deci relaţia dintre subiecte va fi una aparţinând dreptului civil,

în timp ce dacă A îi vinde lui B un imobil pentru a-şi deschide un restaurant, contractul

va fi unul comercial, datorită calităţii de comerciant a lui B.

Dacă în acelaşi exemplu imobilul se află pe teritoriul unei alte ţări, raportul

juridic dintre vânzător şi cumpărător va fi unul de drept internaţional privat, având un

element de extraneitate.

15

CAPITOLUL II – TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului civil

Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate regulile

de conduită generală, abstracte şi impersonale, care sunt de aplicabilitate repetată şi

care privesc comportarea persoanelor participante – ca părţi – la raporturile de drept

civil1. Altfel spus, este vorba de forma specifică de exprimare a regulilor de conduită

cuprinse în normele juridice civile, spre deosebire de condiţiile materiale de existenţă


16

care generează aceste norme şi care pot fi definite ca fiind tot izvoare ale dreptului

civil, însă în sens material.

La modul general, se poate afirma că aceste norme se materializează în

acte normative denumite legi – în sensul larg al cuvântului -. Aceste norme sunt

exprimate ca voinţă de stat, într-o formă prestabilită, emanând de la legiuitorul

competent.

#1. Clasificarea izvoarelor dreptului civil

Izvoarele dreptului civil pot fi clasificate după mai multe criterii, ele

formând un întreg sistem.

A. În funcţie de organele de la care emană, distingem acte adoptate de

Parlamentul României, cele adoptate de Guvern precum şi cele emise de organe

centrale ale administraţiei publice sau de autorităţile administraţiei publice locale.

În prima categorie sunt cuprinse legile, care constituie expresia

suveranităţii statului, fiind acte de voinţă ale puterii suverane a statului. Prin lege, în

sens restrâns, înţelegem o normă de conduită socială generală, obligatorie sau

permisivă şi permanentă, edictată de puterea suverană şi sancţionată prin forţa şi

voinţa publică1.

Vorbind despre sistemul pe care actele normative îl creează, trebuie

remarcat că la vârful acestuia se află Constituţia, act normativ fundamental ce cuprinde

reglementări esenţiale ale dreptului României, legile generale şi speciale caracteristice

fiecărei ramuri de drept constituind o detaliere a acestor norme cu caracter de

principiu.

În acelaşi context facem precizarea că vom face o anumită ierarhizare a

legilor. Această ierarhizare structurată pe verticală nu trebuie înţeleasă sub aspectul

forţei obligatorii a normei. Altfel spus, norma nu este mai puternică şi nici sancţiunea în

cazul nerespectării ei mai aspră în funcţie de poziţia ocupată de actul normativ în

această ierarhie, ci se are în vedere doar o abrogare reciprocă a textelor legale,

principiul fiind acela că o lege situată pe o poziţie “inferioară” nu va putea niciodată să

modifice sau să abroge o lege de rang superior, reciproca fiind însă valabilă.

Coborând pe această scară ierarhică, distingem legi constituţionale, legi

organice şi legi ordinare, clasificarea regăsindu-se expres în conţinutul art.72 din

Constituţie.

1 idem, p.45

17

Legile constituţionale sunt legi de revizuire a Constituţiei, procedura

adoptării acestora fiind reglementată de titlul VI al Legii fundamentale. Astfel, proiectul

sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o

majoritate de cel puţin două treimi din numărul fiecărei Camere, iar dacă prin

procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în

şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei părimi din numărul deputaţilor şi

senatorilor. Revizuirea este definitivă doar după aprobarea ei prin referendum organizat

în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Legile organice sunt acte normative prin care se reglementează raporturi

juridice de interes maxim pentru naţiune, cum ar fi sistemul electoral, organizarea şi

funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului,

infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, organizarea şi funcţionarea

instanţelor judecătoreşti, etc. Menţionăm că enumerarea cuprinsă de art.72 (3) din

Constituţie nu este limitativă deoarece, potrivit lit. R, prin lege organică se

reglementează şi alte domenii – în afara celor enumerate – pentru care, în Constituţie,

se prevede adoptarea de legi organice. În materia dreptului civil, prin astfel de legi se

reglementează regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii (art.72 (3)

lit. k).

Legile organice – alături de hotărârile privind regulamentele Camerelor –

se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

Spre deosebire de legile organice, cele ordinare se adoptă cu votul

majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Se constată astfel că deosebirea dintre legile organice şi cele ordinare este

una de formă – procedura de adoptare – şi una de fond, privind natura raporturilor

sociale reglementate prin astfel de norme.

În mod practic, legile ordinare sunt toate legile adoptate de Parlament,

care nu sunt constiţionale sau organice.

În peisajul legilor ordinare un loc distinct îl ocupă Codurile, acestea

grupând şi sistematizând într-un singur act normativ instituţiile esenţiale ale ramurii

juridice de drept respective. Opiniem că se poate discuta despre caracterul ordinar al

oricărui Cod doar în măsura în care acestea sunt anterioare intrării în vigoare a

Constituţiei deoarece , în fond, acestea se încadrează în categoria normelor care ar

trebui ridicate la rang de lege organică. Astfel, Codul civil reglementează regimul juridic

al proprietăţii şi al moştenirii, Codul de procedură civilă cuprinde norme privind

organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti (la fel ca şi Codul de procedură

penală), iar Codul penal conţine norme referitoare la infracţiuni, pedepse şi regimul

executării acestora, precum şi la acordarea amnistiei sau a graţierii.

18

Trecând la a doua categorie, trebuie să constatăm că actele emise de

Guvern pot avea puteri diferite.

Caracteristice activităţii Guvernului sunt hotărârile acestuia emise pentru

organizarea executării legilor (art.107 (2) din Constituţie). Cel mai uşor de explicat sunt

acele cazuri în care aplicarea legii impune o structură specială a cărei organizare şi

funcţionare este reglementată prin hotărâre a Guvernului. Nu înseamnă că aceste acte

normative se reduc la astfel de situaţii, dar întotdeauna hotărârile organului care

exercită conducerea generală a administraţiei publice asigură cadrul ce permite

realizarea obiectivului urmărit de autoritatea legiuitoare în momentul adoptării legii.

Revenind la ierarhizarea de care am amintit, trebuie să subliniem că

niciodată printr-o hotărâre a Guvernului nu va putea fi modificată, completată sau

abrogată o lege (în sens restrâns).

Spre deosebire de hotărârile care sunt emise pentru organizarea executării

legilor, Guvernul poate emite şi ordonanţe, acte ce se situează pe aceeaşi poziţie

ierarhică cu legile, dar exclusiv în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptate de

Parlament , în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta. Legea de abilitare va stabili, în

mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, fiind exceptate

domeniile care fac obiect de reglementare a legilor organice. În măsura în care legea de

abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii

legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, sub sancţiunea încetării efectelor

ordonanţei.

În cazuri excepţionale (art.114 (4) din Constituţie), Guvernul poate adopta

ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la

Parlament care dacă nu se află în sesiune, va fi convocat în mod obligatoriu.

Aprobarea sau repingerea ordonanţelor se va face printr-o lege.

Faţă de valoarea acestor acte normative, edictate în emeiul delegării

acordate de Parlament, ordonanţele emise de Guvern pot modifica, completa sau

abroga norme cuprinse de o lege ordinară.

O altă categorie de izvoare ale dreptului civil o reprezintă actele emise de

diferite organe centrale ale administraţiei publice sau de autorităţile administraţiei

publice locale, acestea purtând denumirea de acte normative subordonate legii (ordine

ale miniştrilor, instrucţiuni, regulamente, respectiv hotărâri ale consiliilor judeţene şi

locale, ordine ale prefecţilor, dispoziţii ale primarilor).

Este evident că toate actele normative enumerate până în acest moment

reprezintă izvoare ale dreptului civil doar în măsura în care ele reglementează relaţii

sociale civile.

19

Îşi păstrează calitatea de izvoare ale acestei ramuri de drept şi alte acte

normative adoptate înainte de 1989, purtând alte denumiri – decrete prezidenţiale,

hotărâri ale Consiliului de Ministri, decrete ale Consiliului de Stat – cu condiţia să fie în

vigoare.

În situaţii de excepţie – război, calamităţi naturale – şi alte organe ale

puterii executive pot fi delegate să emită acte cu caracter obligatoriu, prin care pot fi

reglementate anumite relaţii sociale civile.

Mai trebuie amintite în acest context, acele acte, expresie a unui număr

mai mic sau mai mare de părţi, având o aplicabilitate relativ restrânsă, dar care, în

urma exprimării acordului de voinţă al subiectului de drept, devin obligatorii pentru

acesta (de exemplu statute ale diferitelor asociaţii, cooperative).

B. După criteriul conţinutului şi al întinderii domeniului lor de reglementare,

distingem izvoarele generale de izvoarele speciale.

Cele care formează prima categorie reglementează la un anumit nivel de

generalitate, un ansamblu de relaţii sociale civile, pe când izvoarele speciale vizează o

sferă restrânsă a acestor relaţii.

Un principiu de bază al aplicării legii este acela că izvorul special apărut

ulterior intrării în vigoare a unei norme cu caracter general poate deroga de la aceasta

din urmă, iar în măsura în care izvorul general ulterior nu va cuprinde o normă de

compatibilitate, norma specială îşi va înceta efectul doar printr-o abrogare expresă sau

implicită cuprinsă tot într-o normă specială.

C. În funcţie de criteriul forţei lor obligatorii, izvoarele dreptului civil pot fi

regăsite în cuprinsul unor acte normative imperative sau al unor acte normative

dispozitive.

#2. Codul civil

În mod indiscutabil, cel mai important izvor de ramură al dreptului civil îl

reprezintă Codul civil român1. Legea a fost adoptată la 4 decembrie 1864,

reprezentând, în anumite limite, o copie a Codului civil francez din 1804, între aceste

două acte normative regăsindu-se – totuşi – mai multe diferenţe decât s-ar părea la pria

vedere.

1 Noţiunea provine de la latinescul codex şi semnifică o colecţie de legi – în sens larg -, iar în sens restrâns, prin cod se identifică colecţia în care sunt grupate mai multe norme privind instituţii juridice aflate în conexitate

20

Codul civil român a fost elaborat în timpul domniei lui Al.I.Cuza, fiind

promulgat la 4 decembrie 1864, publicarea lui în Monitorul Oficial finalizându-se la 19

ianuarie 1865. Codul a intrat în vigoare doar la 1 decembrie 1865, acest moment fiind

structural legat de cel al finalizării elaborării Codului de procedură civilă şi al Legii de

organizare judecătorească.

În momentul publicării, legea a purtat denumirea “Codicele Alexandru Ioan

I”, în 1866 trecându-se la titlul “Codice civil”, pentru ca în prezent ea să fie utilizată sub

denumirea de “Codul civil român”1. Codul cuprinde un titlu preliminar şi trei cărţi

împărţite în titluri care sunt divizate în capitole, totalizând 1914 articole.

În vigoare şi în prezent, la aproape un secol şi jumătate de la promulgare,

Codul a cunoscut un proces de modernizare şi actualizare, fiind modificate şi

completate unele articole din Cod, iar altele au fost abrogate. De asemenea, anumite

părţi au fost abrogate în întregime, relaţiile sociale ce fuseseră reglementate prin

norme ce se regăseau în părţile respective găsindu-şi reglementări mai ample prin legi

speciale de-sine-stătătoare.

#3. Probleme speciale privind alte izvoare ale dreptului civil

A. Practica judecătorească

În sistemul european continental, spre deosebire de cel anglo-american

(Common law), precedentul judiciar nu constituie izvor de drept. Acest principiu este

explicat prin separaţia puterilor în stat, legiuitorul având competenţă exclusivă de a

adopta legi (în sens larg) pe care instanţele trebuie să le aplice în cazurile concrete pe

care le soluţionează. Sistemul implică o legislaţie dezvoltată până la limita amănuntului

– ceea ce determină necesitatea unei dinamici mari în domeniu – permiţând însă, în

acelaşi timp, - mai ales în domeniul civil – o mobilitate suficient de mare practicianului,

care nu este legat de o soluţie de caz.

De regulă, principiul enunţat este acela că instanţele judecătoreşti sunt

organe de aplicare şi nu de creare a dreptului, astfel încât, fără putinţă de tăgadă,

practica judecătorescă nu constituie izvor de drept.

O menţiune trebuie făcută în acest context, şi anume aceea privind

deciziile secţiilor unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin care se soluţionează recursuri

în interesul legii2. Potrivit art.329 Cod procedură civilă, procurorul general, din oficiu sau

1 Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi în Franţa, unde la promulgare, denumirea a fost de “Code civil des Francais”, pentru ca în 1807 să primească titlul de “Code Napoleon” până în 1816, când i s-a schimbat titlul în “Code civil”. Modificările s-au mai repetat de câteva ori, pentru ca din 1870 Codul să fie identificat prin expresia de Code civil.2 O menţune în legătură cu acest fapt aparţine autoarei Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p.30

21

la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea

unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se

pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea

instanţelor judecătoreşti.

Este real faptul că o astfel de hotărâre este una cu valoare de principiu şi

nu una prin care se soluţionează o speţă concretă, iar pe de altă parte, este evident că

în nici un caz Curtea Supremă de Justiţie nu edictează o nouă normă, ci oferă

instanţelor interpretarea corectă a normei deja existente.

Nu mai puţin adevărat este că suntem în faţa unei hotărâri pronunţate de

o instanţă, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru

instanţe din momentul pronunţării deciziei.

Interesant este faptul că prin Ordonanţa de Urgenţă nr.138/2000 pentru

modificarea şi completarea Codului de procedură civilă textul art.329 a fost sărăcit de

menţiunea obligativităţii deciziei pe viitor, pentru instanţe, ceea ce a determinat

doctrina să afirme că acest caracter al deciziei a dispărut1. Nu împărtăşim acest punct

de vedere deoarece el goleşte de conţinut instituţia recursului în interesul legii, care, în

măsura nerecunoaşterii obligativităţii deciziei Curţii Supreme de Justiţie, ar fi lipsit de

orice interes şi finalitate. Să nu uităm că şi înainte de 1989, când principiul potrivit

căruia jurisprudenţa nu constituie izvor de drept era exprimat în termeni mult mai

categorici, Deciziile de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem erau obligatorii

pentru instanţe.

B. Obiceiul (cutuma)

Acesta reprezintă o regulă de conduită statornicită de-a lungul vremii în

practica unei comunităţi, cunoscută şi respectată ca atare de toţi membrii acesteia.

Cutuma nu reprezintă prin ea însăşi un izvor de drept direct, ci doar în mod

indirect, prin absorbţia de către o normă juridică civilă.

C. Doctrina (ştiinţa dreptului civil)

Deşi cuprinde idei şi opinii de reală valoare exprimate de specialişti,

teoreticieni şi practicieni, şi este consultată în mod constant de cei chemaţi să aplice

normele dreptului civil, doctrina nu constituie izvor al dreptului civil, nici chiar în

varianta în care determină prin impactul produs o modificare legislativă.

D. Tratatele internaţionale

1 Marian Nicolae, Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art.35-36 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Dreptul nr.11/2000, p.34

22

De regulă generală, tratatele internaţionale la care România este parte sunt

ratificate de Parlament, devenind astfel izvoare de drept intern şi într-un termen destul

de scurt legislaţia este adaptată la cerinţele impuse de astfel de angajamente luate de

ţara noastră. Astfel, potrivit art.11 din Constituţie, statul român se obligă să

îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este

parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Ulterior anului 1990, România participă la un vast program de uniformizare

a legislaţiei interne la normele comunitare, preluând brusc instituţii care în anumite ţări

din Europa au cunoscut un proces normal de apariţie şi dezvoltare. Acesta este motivul

pentru care la un moment dat pot să apară inadvertenţe între modul de reglementare

al relaţiei sociale prin norma internă şi cel cuprins de tratatul internaţional la care

România este parte, respectiv standardele acestuia. În aceste condiţii, potrivit art.20 (2)

din Constituţie, în măsura în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile

interne, au prioritate reglementările internaţionale.

Trebuie reţinut că noţiunea de drept fundamental al omului cunoaşte o

lărgire vizibilă, ea depăşind de mult elementul de raportare redus la dreptul la viaţă şi

sănătate al individului. Aşa fiind, este esenţial ca cei chemaţi să aplice legea să fie la

curent cu toate aceste pacte şi tratate la care România este deja sau devine parte, fiind

evidentă aplicabilitatea lor în cazuri de speţă concrete, deduse judecăţii în faţa

judecătorului naţional.

CAIET DE SEMINAR 2

Problema 1

Exemple de acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil:

Lege organică – Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul

juridic al acesteia

Lege ordinară – Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării

construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor

Hotărâri ale Guvernului – HG nr.131/1991 privind procedura de constituire,

atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor – prin acest act normativ au fost create comisiile locale şi judeţene

abilitate să îndeplinească procedura necesară eliberării titlurilor de proprietate în

temeiul Legii nr.18/1991.

23

- HG nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor

metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice

a unor imobile

- HG nr. 895/1998 privind transferul, cu

justă despăgubire, a unei cote-părţi din activul aflat în patrimoniul Societăţi comerciale

“Upetrom 1 Mai” – SA Ploieşti în proprietatea publică a statului şi în administrarea

Ministerului de Interne

Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului – OUG nr.148/1999 privind

reglementarea regimului juridic al terenurilor destinate construirii de locuinţe prin

Agenţia Naţională pentru Locuinţe

Ordonanţă de Guvern – OG nr.54/1999 pentru modificarea şi completarea

OUG nr.51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor

- OG nr.118/1999 privind achiziţiile

publice

Acte normative subordonate legii – Ordin al Ministrului Justiţiei nr.2371/1997

pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte

funciară ale judecătoriilor

- Hotărârea Consiliului local al

Muicipiului Oradea nr.194 din 28.07,2000 privind aprobarea unor măsuri în vederea

aplicării dispoziţiilor art.4 din Hotărârea Consiliului local al Municipiului Oradea

nr.54/1998 (s-a suspendat prin această hotărâre aplicarea dispoziţiilor art.4 dintr-o

hotărâre anterioară, privind aprobarea tarifelor lunare de bază /mp/lună la chiriile

pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, proprietate de stat, aflate în

administrarea Consiliului local al Municipiului Oradea).

Acte normative adoptate anterior anului 1989 – Decretul nr.31/1954

privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice

- Decretul nr.167/1958 privitor la precripţia extinctivă

- Decretul-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile

funciare

- Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului

supravieţuitor

Izvoare generale – Codul civil

- Decretul nr.31/1954

Izvoare speciale – Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă

- Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe

24

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a actelor normative, de regulă, în

cuprinsul aceluiaşi act sunt întâlnite atât norme imperative căt şi norme dispozitive.

Urmează ca pe parcursul aprofundării materiei, studenţii să distingă aceste norme şi să

le prezinte în cadrul seminariilor.

Merită menţionat faptul că în anul 2000 au fost promulgate un număr de

233 de legi şi au fost adoptate 1399 hotărâri ale Guvernului, 138 de ordonanţe şi 300

de ordonanţe de urgenţă, evident doar o parte redusă din acestea reprezentând izvoare

ale dreptului civil, dar se poate constata uşor şi în aceste condiţii complexitatea

activităţii de cercetare şi aplicare a normelor legale raportate la un cadru extremde larg

al relaţiilor sociale reglementate.

Problema 2

Referitor la Codul civil, merită a fi trecută în revistă structura acestuia :

titlul preliminar – art.1-5 – despre efectele şi aplicarea legilor în genere; cartea I –

despre persoane (abrogată în totalitate ca urmare a promulgării Codului familiei şi a

Decretului nr.31/1954); cartea II – despre bunuri şi despre osebitele modificări ale

proprietăţii; cartea III – despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea.

Mai trebuie menţionat, de exemplu, că întregul titlu XX din cuprinsul cărţii a III-a

(despre prescripţie) a căpătat un caracter special, redus la drepturile absolute, ca

urmare a intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958.

Problema 3

Art 1436 Cod civil prevede că locaţiunea făcută pentru un timp determinat

încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară o prealabilă înştiinţare,

iar dacă a fost contractul încheiat fără termen, denunţarea va fi făcută confor

termenelor stabilite de obiceiul locului.

Problema 4

S-a constatat că instanţele din ţară au adoptat soluţii diferite privind

probleme cum ar fi compunerea completelor de judecată în cazul soluţionării cererilor

de adopţie, căile de atac reglementate de procedura specială instituită de Legea

nr.18/1991, aplicabilitatea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994, aplicabilitatea unor

dispoziţii din Codul civil referitoare la uzucapiune, modul de soluţionare a litigiilor în

cazul în care debitorul nu dispune de lichidităţi în contul pe care îl are la terţul poprit –

25

bancă – şi altele, practica fiind unificată prin decizii pronunţate de Curtea Supremă de

Justiţie1.

Enumerarea este exemplificativă, dar se poate constata că problemele

soluţionate au valoare de principiu, nefăcând parte din acele amănunte care diferă de

la speţă la speţă, astfel încât soluţionarea lor diferită la nivelul curţilor de apel din ţară

determină, în final, o adevărată inegalitate a subiectelor de drept în faţa legii, ori este

inadmisibil ca modul de soluţionare a unei probleme de o asemenea natură să fie

determinată de situarea instanţei chemată să soluţioneze un litigiu. În aceste condiţii,

apreciem că şi în măsura în care norma procesuală nu va prevedea în mod expres

obligativitatea deciziei Curţii Supreme de Justiţie, aceasta îşi păstrează acest caracter,

reprezentând un izvor de drept civil deoarece imprimă o anumită interpretare a textului

din lege.

Secţiunea 2. Aplicarea legii civile

Normele ce reglementează relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în

care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică îşi exercită autoritatea într-un

univers limitat atât în timp cât şi în spaţiu. Dacă am analiza acţiunea legilor în spaţiu,

am distinge teritorii în care îşi produc efectele norme edictate de autorităţi statale

diferite, iar în măsura în care analiza a avea ca temei de cercetare timpul, am distinge o

dinamică a legilor sub aspectul existenţei acestora.

Concluzia este aceea că, din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar

privite sub unghiul timpului, ele se succed2. Din aceste motive este cu putinţă ca legile

să intre în conflict, acest lucru putând să se întâmple, de exemplu, dacă raportul juridic

se naşte sub imperiul unei legi şi îşi produce efectele după intrarea în vigoare a legii noi

sau dacă asupra unei persoane sau asupra unui bun mai multe legi naţionale

coexistente îşi revendică aplicabilitatea pentru reglementarea unui raport juridic

concret dat.

Mai trebuie menţionat faptul că, aşa cum s-a arătat în doctrină, prin

aplicarea legii civile înţelegem transpunerea în practică, în cadrul unor raporturi juridice

concrete, a regulilor cuprinse în norma juridică civilă sau eficacitatea acestei legi, cu

1 Pentru a enumera doar două dintre ele: decizia nr.6/1999 asupra recursului în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea, publicată în M.Of. nr.636 din 27.12.1999 şi decizia nr.8/1999 asupra recursului în interesul legii cu privire la aplicarea unor dispoziţii din Codul civil referitoare la uzucapiune, publicată în M.Of. nr.636 din 27.12.19992 Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu, în Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967 p.77

26

luarea în considerare a sferei în care ea poate fi sau trebuie avută în vedere pentru a-şi

produce efectele1.

În ceea ce priveşte aplicarea legii civile,se pot, astfel, distinge trei aspecte:

aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Se impune a fi făcută

completarea că sub aspectul teritoriului în care norma îşi produce efectele, cu acest

prilej va face obiect de cercetare spaţiului naţional, deoarece coliziunile de legi în spaţii

aparţinând unor state diferite sunt cercetate de o ramură a dreptului care se bucură de

autonomie, şi anume dreptul internaţional privat.

#1. Acţiunea legii civile în timp

A. Intrarea în vigoare a legii

Potrivit art.78 din Constituţie, legea se publică în MOnitorul Oficial al

României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.

Comentariile care trebuie făcute în legătură cu acest text legal sunt

următoarele:

1. Regula este aceea că legea intră în vigoare de la data publicării ei în

Monitorul Oficial.

2. În cazul în care este vorba de un act emanând de la autorităţile

administraţiei publice locale, acesta va fi adus la cunoştiinţa subiectelor

de drept cărora li se adresează printr-o publicaţie locală sau centrală.

3. Este posibil, în oricare dintre aceste două situaţii, ca norma să intre în

vigoare la o dată ulterioară, cu condiţia ca acest fapt să fie menţionat

în mod expres în corpul legii.

4. Nu este obligatoriu ca întreaga lege să intre deodată în vigoare, fiind

posibil ca părţi ale acesteia să intre în vigoare în momentul publicării, iar

anumite părţi să intre în vigoare la o dată ulterioară (păstrându-se

obligativitatea menţionării exprese a datei când acestea vor începe să-şi

producă efectele).

B. Principiile aplicării legii civile în timp

I. Principiul neretroactivităţii legii civile exprimă regula potrivit

căreia legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc din momentul intrării ei în

vigoare, nu şi situaţiilor anterioare. Acest principiu este înscris în art.1 Cod civil, potrivit

căruia legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.


27

Întotdeauna a fost recunoscută regulii caracterulei imperativ, dar anterior

anului 1990 era posibil ca print-o lege de acelaşi rang să se stabilească retroactivitatea

normei respective. În acest moment regula are valoare de principiu constituţional, fiind

cuprinsă în mod expres în art.15 (2) din Constituţie. Chiar şi înainte de adoptarea

Constituţiei, doctrina şi practica au statuat că şi în măsura în care legea nouă ar

cuprinde în conţinutul ei norma de retroactivitate, aceasta nu ar putea să afecteze

cauzele definitiv stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive.

Justificarea principiului se regăseşte în ideea de stabilitate a ordinii

juridice, participanţilor la raporturile juridice civile neputându-li-se pretinde o conduită

conformă unei legi ce încă nu este în vigoare.

Principiul se impune atât organului de jurisdicţie, cât şi părţilor raportului

juridic civil.

O situaţie distinctă o prezintă legea interpretativă, care se integrează în

legea interpretată, făcând corp comun cu aceasta şi fiind aplicabilă în cazul unui litigiu

soluţionat după intrarea ei în vigoare şi având ca obiect un raport juridic născut anterior

acestei date. În aceste limite se poate afirma că legea interpretativă nu retroactivează

ci acoperă o lacună sau o inexactitate a normei iniţiale, cu condiţia ca ea să nu cuprindă

dispoziţii noi, străine legii interpretate. Revenind la prevederea cuprinsă de art.329 Cod

pr.civ., trebuie menţionat că legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că deciziile

pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii

nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate. Aceeaşi este situaţia şi în cazul

deciziilor definitive ale Curţii Constituţionale care îşi produc efectele numai pentru

viitor, potrivit art.25 alin (1) din Legea nr.47/1992.

Continuând analiza, constatăm că din punct de vedere al perioadelor în

care timpul poate fi avut în vedere, distingem trecutul, prezentul şi viitorul, iar sub

aspectul elementelor prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste

perioade, avem în vedere constituirea, modificarea sau stingerea raportului juridic,

respectiv efectele acestuia.

Delimităm astfel, în primul rând, raporturi juridice care s-au născut, şi-au

produs efectele şi s-au stins sub imperiul legii vechi, asupra acestora legea nouă

nemaiputând acţiona. La polul opus se regăsesc raporturile juridice născute după

intrarea în vigoare a legii noi, supuse în întregime acesteia.

Situaţia cea mai interesantă este însă aceea a raporturilor juridice născute

sub imperiul legii vechi şi care îşi vor produce efectele şi după intrarea în vigoare a legii

noi.

II. Ajunşi în acest punct, urmează să enunţăm cel de-al doilea principiu

al aplicării legii civile în timp, care este cel al aplicării imediate a legii noi. Explicaţia

28

acestuia se regăseşte în ideea că legea nouă reprezintă un progres tehnico-juridic faţă

de cea veche, iar, pe de altă parte, noua lege a fost adoptată deoarece societatea a

simţit necesitatea elaborării acesteia, astfel încât este normal ca ea să-şi producă

efectele imediat.

Ceea ce se poate întâmpla însă este ca şi în măsura în care legea nouă este

aplicată imediat după adoptare, legea veche să supravieţuiască, respectiv să

ultraactiveze.

Împărtăşim clasificarea situaţiilor juridice în situaţii juridice obiective şi

situaţii juridice subiective propusă în doctrină1 pentru a explica coexistenţa celor două

legi în timp (cu menţiunea că supravieţuirea legii vechi poate să fie menţionată în mod

expres în cuprinsul legii noi, dar poate fi dedusă şi pe cale de interpretare, avându-se în

vedere finalitatea acesteia din urmă).

Situaţia juridică obiectivă este aceea creată prin voinţa concretizată într-un

act juridic numai în ceea ce priveşte naşterea unei asemenea situaţii, dar nu si privitoar

la cuprinsul ei. În condiţiile în care ea derivă din lege, va suferi efectele oricărei

schimbări a normei legale, legea nouă putând modifica pentru viitor o asemenea

situaţie născută anterior.

Situaţia juridică subiectivă este cea născută dintr-un act juridic, atât în

ceea ce priveşte naşterea, cât şi conţinutul acesteia, ea rămânând guvernată de legea

în vigoare la data la care acordul de voinţă al părţilor s-a realizat, chiar dacă efectele

actului sunt posterioare legii noi.

C. Încetarea acţiunii legii civile

Ieşirea din vigoare a legii civile are loc în momentul abrogării, care poate fi

de două feluri: abrogarea expresă sau abrogarea tacită.

Abrogarea expresă directă se materializează prin formularea concretă ce

se întâlneşte în legea nouă, potrivit căreia legea veche este abrogată, indicându-se

numărul şi denumirea acesteia din urmă. Şi în acest caz este valabilă regula potrivit

căreia nu este necesar ca legea veche să fie abrogată în totalitate, fiind posibilă

abrogarea unor articole sau a unor capitole dintr-o lege anterioară.

Abrogarea expresă poate fi şi indirectă, caz în care legea nouă va

cuprinde menţiunea potrivit căreia în momentul intrării ei în vigoare se abrogă toate

reglementările contrare prevederilor noii legi.

1 Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,1921, p.27-28

29

Abrogarea tacită semnifică încetarea aplicării legii civile vechi, în măsura

în care dispoziţiile acesteia devin incompatibile cu cele ale legii noi, chiar dacă nu se

prevede expres faptul că anumite dispoziţii contrare se abrogă.

În cazul legilor civile temporare (în cazul cărora perioada de aplicare este

determinată chiar din momentul adoptării) ieşirea din vigoare are loc odată cu

expirarea perioadei de aplicare stabilite, fără să fie necesară intervenţia legiuitorului.

Distingem de abrogare căderea în desuetudine, care intervine atunci

când dispar, la un moment dat, relaţiile sociale care au făcut obiectul reglementării.

Deosebirea faţă de abrogare se reflectă în ideea că legea căzută în desuetudine îşi va

produce din nou efectele în momentul în care aceste relaţii sociale îşi fac din nou

apariţia.

O situaţie aparte o reprezintă cea a normelor declarate ca fiind

neconstituţionale de către Curtea Constituţională. Potrivit art.2 alin.3 din Legea

nr.47/1992, în exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra

problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă

controlului, neputându-se pronunţa nici asupra modului de interpretare şi aplicare a

legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei, iar potrivit art.145 (2) din

Constituţie şi art.25 alin (1) din Legea nr.47/1992 decizia prin care se constată

neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-

o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatore, astfel încât un text declarat

neconstituţional îşi pierde eficienţa1.

CAIET DE SEMINAR 3

Problema 1

Legile sunt publicate în Monitorul Oficial al României, partea I. În cazul

unor legi de amploare şi complexitate mai mare, se poate întâlni o structurare a

acestora în capitole, din care ultimul îl reprezintă dispoziţiile finale şi tranzitorii, aceasta

1 Curtea Constituţională, decizia nr.107 din 2 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.34 din 15 februarie 1995

30

fiind partea în care vor fi găsite menţiuni privind o eventuală intrare în vigoare la o dată

ulterioară publicării în Monitorul Oicial, precum şi în ceea ce priveşte abrogarea actelor

normative anterioare. În măsura în care legea nu cuprinde o astfel de structură, aceste

elemente se vor regăsi în ultimele articole ale textului legal.

Atenţie: dacă nu se face nici o menţiune privind data intrării în vigoare a

legii, înseamnă că ea intră în vigoare de la data publicării, o menţiune expresă în acest

sens nemaifiind necesară.

Problema 2

Exemple de menţiuni privind intrarea în vigoare a legii:

Potrivit art.42 din Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, publicată în M.Of

nr.44/6.03.1991, legea a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei în M.Of. Este

cuprinsă şi menţiunea potrivit căreia cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării

în vigoare a legii se vor rezolva în conformitate cu prevederile acesteia, cu excepţia

cererilor de redobândire a cetăţeniei române, depuse până la data respectivă în temeiul

Decretului-lege nr.137/1990.

Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, publicată în M.Of.

nr.61/26.01.1996 prevede la art.72 că actul normativ intră în vigoare la 90 de zile de la

publicarea lui în M.Of. al României.

Din aceste exemple se constată că în varianta în care legea intră în

vigoare la o dată ulterioară publicării ei în M.Of. al României, în text nu este indicată

data calendaristică la care se va produce această intrare în vigoare, ci se menţionează ,

de regulă, un număr de 30 până la 90 de zile sau de 6 luni, acestea fiind cazurile cele

mai des întâlnite, nefiind însă imposibil ca legiuitorul să adopte o altă formulă.

O situaţie complexă a reprezentat-o Legea nr.92/1992 pentru organizarea

judecătorască, publicată în M.Of. nr.197/13.08.1992, care a prevăzut la art.124 că legea

intră în vigoare la data publicării, iar dispoziţiile privind compunerea şi funcţionarea

instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea în magistratură şi răspunderea

disciplinară a magistraţilor se vor pune în aplicare la data de 1 iulie 1993. Mai departe,

s-a precizat că primul Consiliu Superior al Magistraturii va fi ales în termen de 6 luni de

la intrarea în vigoare a legii, urmând ca până la constituirea curţilor de apel şi a

parchetelor de pe lângă acestea, în locul magistraţilor prevăzuţi la lit. c) şi d) din art.72

(care prevede că în Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi 6 judecători de la

curţile de apel şi 2 procurori ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti) vor fi

aleşi 6 judecători de la tribunalele judeţene şi 2 procurori de la Procuratura Municipiului

Bucureşti. Mai departe, au fost stabilite în sarcina Guvernului României obligaţii privind

31

introducerea în proiectul bugetului de stat pe anul 1993 fondurilor necesare funcţionării

sistemului judiciar stabilit de lege şi aprobării în termen de 9 luni de la publicarea legii a

statelor de personal şi a statelor de funcţii pentru instanţele judecătoreşti şi pentru

parchete, urmând ca până la 1.12.1992 să fie înaintate Parlamentului proiectele de lege

pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului de procedură penală şi a altor

legi corespunzătoare cerinţlor introducerii noului sistem judiciar. Pe lângă alte măsuri

ce urmau ă fie luate s-a precizat în art.130 că de la data publicării legii în M.Of. şi până

la dobândirea inamovibilităţii (care potrivit art.129 trebuia să aibă loc în maximum 2 ani

, prin numirea judecătorilor de către Preşedintele României) numirea, transferarea,

avansarea, suspendarea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor se aflau în competenţa

ministrului justiţiei. Se constată că ne aflăm în faţa unei legi organice care a determinat

regândirea şi reaşezarea sistemului judiciar din România, prin care au fost create noi

instanţe precum şi Consiliul Superior al Magistraturii, astfel încât a fost nevoie de o

aplicare succesivă în timp a normelor, condiţionat de asigurarea mijloacelor materiale

pentru organizarea activităţii acestora.

Problema 3

Exemple de acte normative emise de autorităţile administraţiei publice

locale:

În ziarul “Crişana” din 25.08.2000 au fost publicate : Hotărârea nr.184 a

Consiliului local al Municipiului Oradea privind rectificarea bugetului local al

mun.Oradea pe anul 2000, Hotărârea nr.185 privind aprobarea subvenţionării din

bugetul local al influenţelor financiare rezultate din reducerile de tarif la abonamentele

de transport pentru pensionari la transportul urban în comun de călători începând cu

data de 1.08.2000, făcându-se menţiunea, în art.6, că hotrârea intră în vigoare

începând cu data de 1.08.2000 şi este valabilă până la revocarea expresă a acesteia,

iar potrivit art.7, pe data intrării în vigoare a hotărârii se revocă dispoziţiile hotărârii

Consiliului local nr.286/1999. În ziarul “Crişana” din 26.08.2000 a fost publicată

hotărârea CLM Oradea nr.188 prin care s-a aprobat regulamentul de organizare şi

desfăşurare a traficului greu în Mun. Oradea şi de avizare a parcării autovehiculelor

care efectuează transport marfă cu persoane în municipiul Oradea, fiind publicat şi

regulamentul respectiv.

Problema 4

32

Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr.138/2000 pentru modificarea şi

completarea Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr.479 din 2.10.2000,

aceasta urma să intre în vigoare la 3 luni de la data publicării ei, respectiv la 2.01.2001.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.290/2000, publicată în M.Of. nr.706 din 29.12.2000,

articolul IX, care se referea la data intrării în vigoare a OUG nr.138/2000 a fost modificat

în sensul că ordonanţa intră în vigoare la 7 luni de la data publicării ei, cu excepţia

dispoziţiilor art.I pct.131-134, care intră în vigoare la 3 luni de la publicare. Deci, la

2.01.2001 a intrat în vigoare doar art.I pct.131-134 din OUG nr.138/2000, restul

dispoziţiilor acesteia urmând să intre în vigoare la 2.05.2001.

Problema 5

Potrivit OUG nr.295 din 30.12.2000, pe data de 1.01.2001 a fost

suspendată aplicarea ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, aflate în

procedură de legiferare, până la adoptarea legilor de adoptare sau de respingere de

către Parlament. Analizându-se anexa ce cuprinde lista actelor normative căror aplicare

se suspendă, la punctul 7 din anexa nr.1 se regăseşte OUG nr.207/2000 privind

modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, ale cărei

prevederi nu au fost suspendate în totalitate, sub aspectul aplicabilităţii lor,

enumerându-se articolele a căror aplicare este suspendată, astfel încât aplicarea OUG

nr.207/2000 a fost parţială, începând cu 30.12.2000.

Deşi exemplele nu au vizat întotdeauna acte normative ce constituie

izvoare ale dreptului civil, prezentarea acestora s-a impus pentru ca studenţii să se

obişnuiască cu tehnica de elaborare a actului normativ.

Problema 6

Textul art.15 (2) din Constituţie este următorul :legea dispune numai

pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Atenţie: la materia drept

penal – parte generală – se va studia semnificaţia aplicării legii penale mai favorabile.

Ceea ce trebuie reţinut în acest moment este faptul că în materie civilă – care ne

interesează – legea dispune numai pentru viitor. Cum principiul are valoare

constituţională, iar din punct de vedere al ierarhiei nici un alt act normativ nu poate să

cuprindă o prevedere contrară Constituţiei, rezultă că, în măsura în care o lege, chiar

organică, ar cuprinde prevederea retroactivităţii, aceasta ar fi neconstituţională.

Spre deosebire de situaţia existentă după intrarea în vigoare a Constituţiei

– în urma referendumului naţional din 8.12.1991 – anterior anului 1989 principiul

33

neretroactivităţii legii se regăsea doar în art.1 Cod civil astfel încât era posibil ca printr-

o lege de acelaşi rang să se prevadă posibilitatea retroactivităţii actului normativ.

Problema 7

Exemple de abrogare:

În primul rând, potrivit art.150 din Constituţie, legile şi toate celelalte acte

normative au rămas în vigoare după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, în

măsura în care ele nu contravin acesteia.

O altă situaţie ce se impune a fi menţionată este cea a art.72 alin.2-4 din

Legea nr.7/1996, potrivit cărora anumite dispoziţii legale au fost abrogate la data

intrării în vigoare a noii legi, iar altele după definitivarea cadastrului la nivelul întregii

ţări, existând şi situaţia potrivit căreia cele din a doua categorie şi-au încetat

aplicabilitatea pentru un anumit judeţ la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a

registrelor de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul administrativ al unui judeţ. Altfel

spus, dacă, de exemplu, la data X pe teritoriul judeţului Bihor sunt finalizate lucrările

cadastrale, iar la nivelul întregii ţări definitivarea cadastrului se realizează la data Y,

între momentele X şi Y pe teritoriul judeţului Bihor, legile enumerate îşi încetează

aplicabilitatea, ele urmând a fi abrogate doar în momentul Y.

Merită menţionat faptul că în timp ce a fost stabilit un astfel de regim şi

pentru Legea LX din 1881 privitoare la executarea silită imobiliară, şi că nici în judeţul

Bihor nu au fost finalizate lucrările cadastrale şi, deci, cu atât mai puţin la nivelul

întregii ţări, prin OUG nr.138/2000 s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a

ordonanţei se abrogă Legea LX din 1881.

Exemple mai simple sunt următoarele:

Potrivit art.102 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, publicată în M.Of.

nr.37 din 20.02.1991, legea intră în vigoare la data publicării, dată de la care se abrogă:

art.1-36 şi 51-79 din Legea nr.59/1974 (abrogare parţială) , Decretul-Lege nr.42/1990

(abrogare totală) – ambele abrogări exprese directe, ..., precum şi orice alte dispoziţii

contrare prevederilor prezentei legi – abrogare expresă indirectă.

Problema 8

O situaţie aparte o reprezintă aplicarea Decretului nr.32/1954, publicat în

Buletinul Oficial (denumirea M.Of. anterioară anului 1990) nr.32 din 31.01.1954, pentru

punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi

persoanele juridice, deoarece se referă la situaţii juridice obiective, cum ar fi

34

proprietatea asupra bunurilor comune ale soţilor şi aspecte legate de starea civilă a

persoanei fizice. Astfel, potrivit art.1, validitatea căsătoriei încheiate înainte de data

intrării în vigoare a Codului Familiei se tabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la

data încheierii ei. Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă

potrivit legii anterioare, însă valabilă potrivit Codului Familiei, căsătoria nu mai poate fi

declarată nulă sau nu mai poate fi anulată, chiar dacă la data intrării în vigoare a

Codului acţiunea în declararea nulităţii sau cea în anulare este în curs de judecată.

Potrivit art.3, oricând s-ar fi căsătorit soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sunt

supuşi dispoziţiilor Codului Familiei, de la data intrării în vigoare a acestuia. Ba mai

mult, potrivit art.4, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor

matrimonial, legal sau convenţional, de mai înainte, soţii vor fi supuşi dispoziţiilor

Codului Familiei, bunurile pe care aceştia le au devenind comune sau proprii, potrivit

dispoziţiilor Codului, această calitate putând fi opusă chiar terţilor titulari ai vreunui

drept real asupra unui astfel de bun.

Problema 9

Situaţiile juridice obiective se referă, de exemplu, la valabilitatea căsătoriei

sau înfierii, la modurile de dobândire a proprietăţii, la existenţa drepturilor reale precum

şi la orice componente legate de starea civilă a persoanei fizice sau de elementele

constitutive ale persoanei juridice. Enumerarea este limitativă, dar ceea ce este

important este faptul că acestor situaţii li se va aplica, de principiu, legea nouă.

Situaţiile juridice subiective sunt cele născute dintr-un act juridic, având la

bază voinţa subiectului de drept de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic

civil. Acestora li se va aplica legea în vigoare în momentul exprimării acordului, potrivit

principiului tempus regit actum, chiar dacă efectele actului juridic se vor produce după

intrarea în vigoare a legii noi.

Un exemplu privind combinaţia principiilor neretroactivităţii legii şi aplicării

imediate a legii noi îl constituie situaţia în care, prin legea nouă, ar fi ridicată vârsta la

care minorul dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu. Să spunem, de exemplu – în

scop didactic – că această vârstă ar fi ridicată de la 18 la 21 de ani. Potrivit principiului

aplicării imediate a legii noi, cei care nu au împlinit 18 ani până la data intrării în

vigoare a legii nu vor mai dobândi capacitate de exerciţiu deplină decât la 21 de ani.

Potrivit principiului neretroactivităţii însă, cei cuprinşi între 18 ani împliniţi şi 21 de ani

îşi vor păstra capacitatea de exerciţiu dobândită, aceasta neputând fi pierdută.

În ceea ce priveşte efectele actelor juridice, să ne imaginăm că A şi B

încheie un contract de vânzare-cumpărare a unui bun , plata preţului urmând a se face

35

în 24 de rate lunare. La 10 luni după încheierea contractului, printr-o lege nouă, se

impun condiţii speciale referitoare la vânzarea-cumpărarea bunului care a făcut obiectul

tranzacţiei dintre A şi B. În măsura în care transferul dreptului de proprietate a operat în

temeiul legii în vigoare în momentul realizării acordului de voinţă dintre A şi B, noua

lege nu va afecta în nici un mod obligativitatea achitării ratelor în continuare, chiar dacă

actul lui A şi B nu ar mai permite transferul proprietăţii asupra bunului potrivit noii legi.

Trebuie menţionat faptul că în ceea ce priveşte faptele constitutive,

modificatoare sau extinctive de drepturi, acestea se divid în 3 categorii: facta praeterita

(fapte trecute, asupra cărora legea nouă nu mai are nici o influenţă), facta futura (fapte

ce intervin numai după intrarea în vigoare a legii noi) şi facta pendentia (fapte în curs

de a-şi produce efectele în momentul intrării în vigoare a legii noi). Mai sunt cunoscute

situaţiile juridice definitiv stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive în

momentul inrării în vigoare a legii noi – causae finitae.

Problema 10

Exemplu al unei legi interpretative îl reprezintă Legea nr.134 din

22.04.1947 pentru modificarea art.843 Cod civil şi coordonarea, prin interpretarea

dispoziţiilor sale, cu prevederile art.673 din acelaşi cod. Astfel, potrivit art.673 Cod civ.,

partea cuvenită părintelui supravieţuitor, în concurs cu colateralii privilegiaţi este de ¼ ,

fraţii şi surorile având drept la ¾ din moştenire. În această situaţie, deşi rezerva, fiind o

parte din moştenire, nu poate depăşi porţiunea succesorală cuvenită rezervetarului, din

prevederile art.843 Cod civ. reieşea că, în cazul în care defunctul lăsa un singur părinte,

iar acesta venea în concurs cu colateralii privilegiaţi, cu toate că partea sa succesorală

era numai de ¼, rezerva sa urma să fie de ½ din moştenire. Această anomalie a fost

rezolvată, prin Legea nr.134/1947 dispunându-se, cu titlu interpretativ, că rezerva unui

singur părinte este numai de ¼ din succesiune.

Mai recent, prin HG nr.11/1997 a fost reformulată o prevedere cuprinsă de

HG nr.20/1996 prin care s-a explicat noţiunea de imobil trecut în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr.92/1950. Interpretarea a fost necesară pentru a permite

distingerea cazurilor în care imobilele au trecut cu titlu (adică în temeiul unei legi în

vigoare la momentul respectiv) în proprietatea statului, fiind aplicabile măsurile

reparatorii prevăzute de Legea specială nr.112/1995 sau, dimpotrivă, această trecere s-

a făcut fără titlu (adică fără a se respecta condiţiile cerute de legile în vigoare) situaţie

în care fostul proprietar sau moştenitorul acestuia nu va avea deschisă calea specială ci

calea dreptului comun, pentru redobândirea proprietăţii asupra imobilului sau pentru

obţinerea de despăgubiri.

36

Problema 11

O problemă extrem de disputată în litaratura de specialitate este cea a

nulităţii actului juridic civil şi respectiv, a efectelor cauzei de ineficacitate în măsura în

care potrivit dispoziţiilor legii noi actul îndeplineşte toate condiţiile de fond şi formă

pentru a fi valabil, iar până la intrarea în vigoare a noului act normativ nu s-a dispus

anularea sau nu s-a constatat nulitatea actului.

Rezolvarea disputei determină importante consecinţe practice, şi un

exemplu concret l-a reprezentat în perioada 1991-1998 problema actelor sub

semnătură privată consemnând înstrăinări de terenuri operate în perioada anilor 1960-

1989, atât soluţiile practice cât şi cele propuse de doctrină aflându-se pe poziţii

diametral opuse.

În mod incontestabil, majoritatea doctrinei se situează pe poziţia

nevalidării unor astfel de acte, cu motivarea temeinic susţinută că motivul de nulitate

apare întotdeauna în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor (acest moment

deosebind nulitatea de alte cauze de ineficacitate) astfel încât valabilitatea actului va fi

analizată în funcţie de legea în vigoare în momentul naşterii sale. Potrivit acestei opinii,

a confirma actul prin raportarea lui la legea nouă ar echivala cu o recunoaştere a

retroactivităţi acesteia, lucru imposibil de acceptat, mai ales după intrarea în vigoare a

Constituţiei din 19911.

Aceasta este şi orientarea Curţii Constituţionale, care prin decizia

nr.90/1999, publicată în M.Of. nr.489 din 11.10.1999 a constatat neconstituţionalitatea

dispoziţiilor art.12 alin.1 şi alin.2 teza 1 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor, cu motivarea că prin normele respective se prevedea o

retroactivitate a legii noi. Astfel, formularea textului declarat neconstituţional este

următoarea: dacă printr-un nou act normativ fapta nu mai este socotită contravenţie,

ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în

vigoare a noului act normativ, iar sancţiunea aplicată şi neexecutată până la

această dată nu se mai execută. Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este

mai uşoară, se va aplica această sancţiune, iar amenda aplicată potrivit vechiului act

normativ se va executa numai până la limita maximului prevăzut în noul act normativ.

Lăsând la o parte faptul că decizia este discutabilă datorită situării la graniţa dintre

dreptul administrativ şi dreptul penal a contravenţiilor, putându-se ridica întrebarea

potrivit căreia soluţia este inechitabilă, în condiţiile în care faptei care prezintă un

pericol social mai mare – infracţiunii – i se aplică întotdeauna legea mai favorabilă

1 Pentru o amplă expunere a teoriilor exprimate, Mihail Eliescu, op.cit., p.91-92

37

(întrebare la care răspunsul cel mai simplu este acela că excepţia în cazul legii penale

este expres prevăzută de norma constituţională) trebuie să distingem între situaţia

obiectivă ce a făcut obiectul cercetării, şi cele subiective generate de actele juridice

civile.

Trebuie menţionat că deşi cvasiunanimitatea autorilor împărtăşesc această

idee, pentru recunoaşterea efectelor înscrisurilor sub semnătură privată prin care s-a

transmis proprietatea terenurilor au fost căutate şi găsite nenumărate soluţii, şi sub

acest aspect existând – în final – un punct de vedere majoritar sub aspectul finalităţii,

diferind însă foarte mult temeiul care justifică recunoaşterea efectelor unor astfel de

acte.

În ceea ce priveşte practica judiciară, în acest caz concret, destul de

repede a fost cristalizată ideea recunoaşterii efectelor unor astfel de acte, justificarea

uneori părând că nici nu mai are importanţă.

Dacă situaţia acestor acte este una particulară, confirmarea lor fiind

justificată şi de o idee de echitate, problema în sine rămâne în continuare deschisă,

rămânând una de principiu, aplicabilă oricărui act juridic.

Plecând de la ideea că părţile încheie acte juridice cu scopul ca acestea să

producă efecte şi că exercitarea drepturilor civile trebuie să se facă cu bună credinţă,

doar în aceste limite fiind protejată de stat, prin punerea la dispoziţia titularului

dreptului a forţei coercitive, în caz de nevoie, considerăm că actele juridice trebuie să

îşi producă efectele în situaţia în care legea nouă nu mai cuprinde norma ce a fost

prevăzută de legea veche şi a fost încălcată în momentul încheierii actului şi apreciem

că nu se pune problema retroactivităţii legii noi, ci dimpotrivă, este aplicabil principiul

aplicării imediate a legii noi, care în acest caz nu permite legii vechi să ultraactiveze1.

1 Pentru o dezvoltare a acestei teorii a se consulta Traian Ionaşcu şi Eugen A. Barasch, Concepţia dreptului civil al Republicii Socialiste România asupra nulităţii actului juridic, în “Studii şi cercetări juridice”, 1966, nr.2, p.223 şi urm.

38

#2. Aplicarea legii civile în spaţiu

După cum am văzut, legile civile – ca orice alte legi – se află într-o

indisolubilă legătură cu timpul şi cu spaţiul, fiecărui stat fiindu-i specifice propriile legi.

Această constatare nu este însă suficientă, deoarece ea ar determina

concluzia potrivit căreia legile – în sens larg – sunt aplicabile pe întregul teri toriu al

statului, şi exclusiv între aceste limite, ceea ce este doar parţial adevărat.

În cadrul analizei trebuie distinse două situaţii, şi anume cea internă, care

are în obiectiv raporturile juridice civile născute între subiecte de drept civil de

cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României, precum şi una internaţională,

care are în vedere raporturi juridice civile conţinând cel puţin un element de

extraneitate, cum ar fi cetăţenia, respectiv naţionalitatea unuia dintre subiecte, locul

încheierii sau locul executării actului juridic, locul producerii delictului civil sau cel al

consumării efectelor sale. Această din urmă situaţie este, de regulă, rezolvată cu

ajutorul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat.

Referitor la aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu, regula este

aceea că actele normative civile adoptate de organe centrale de stat se aplică pe

întregul teritoriu al ţării, în timp ce reglementările civile emanate de la un organ de stat

local se aplică pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective.

O excepţie de la această regulă este cea a Decretului-Lege nr.115/1938,

care însă în curând va fi inclus în cursurile de Istoria dreptului românesc deoarece este

o chestiune de luni până când îşi va înceta aplicabilitatea. Este vorba de exemplul tipic

al unui act normativ emis de un organ central de stat şi care a cunoscut – datorită unor

condiţii obiective – o aplicabilitate restrânsă la nivelul Banatului, Ardealului şi Bucovinei,

în condiţiile în care, până la intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996 a cadastrului şi a

publicităţii imobiliare, în sudul Moldovei, în Muntenia, Dobrogea şi Oltenia nu ai fost

utilizate cărţile funciare – ca sistem real de publicitate imobiliară, astfel încât Legea

pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare nu a fost aplicabilă.

39

Potrivit tratatelor internaţionale, şi pe bază de reciprocitate, este posibil ca

legea română să se aplice şi în spaţii aflate în exteriorul graniţelor ţării, corelativ ea

fiind inaplicabilă în spaţii aflate în interiorul graniţelor. Este vorba de imobilele deţinute

de ambasadele României în străinătate, şi, coerespunzător, de imobilele deţinute de

ambasadele altor state pe teritoriul ţării noastre. Legea română se mai aplică şi pe

navele şi aeronavele aflate sub pavilion românesc, chiar dacă acestea se află în

exteriorul graniţelor României. Aceste aspecte sunt reglementate cu ajutorul normelor

de drept internaţional public.

În altă ordine de idei, trebuie reţinute prevederile art.2 Cod civil, care

instituie următoarele reguli:

- imobilelor aflate pe teritoriul României

li se aplică legea română, indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului (lex

rei sitae)

- legile privind starea civilă şi

capacitatea persoanelor îi urmăresc pe români, oriunde s-ar afla (lex personalis este lex

patriae)

- forma exterioară a actelor este supusă

legilor ţării unde actul este redactat (locus regit actum)

- evident, şi primele două reguli au un caracter de generalitate-.

#3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Ca orice altă lege, şi legea civilă acţionează asupra persoanelor – subiecte

de drept civil – care se materializează fie individual – ca persoane fizice – fie în calitate

de membre ale unei structuri organizate în condiţiile legii – ca persoane juridice.

Este adevărat faptul că legea civilă se aplică în mod egal acestor subiecte

de drept civil, fără nici o discriminare, dar acest tratament nu este sinonim cu cel de

uniformizare, din simplul motiv că unele norme nu se adresează unei categorii de

subiecte, sau alteia.

Având în vedere criteriul sferei subiectelor la care se aplică, distingem legi

civile cu vocaţie generală de aplicare, legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor

fizice şi legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice.

CAIET DE SEMINAR 4

Problema 1

40

Cărţile funciare au fost inroduse în Transilvania din iniţiativa Austriei în

perioada cuprinsă între 1794 şi 1855. Ulterior Unirii de la 1 Decembrie 1918, prin două

legi distincte s-a căutat realizarea unui cadastru modern, aplicabil în întreaga ţară –

Legea nr.23/1933 şi Decretul-Lege nr.115/1938, obiectiv ce nu a putut fi îndeplinit din

cauza neîntocmirii cadastrului general al ţării. Cum în momentul terminării celui de-al II-

lea război mondial a fost cert că în Vechea Ţară suportul material aplicării legii – care s-

a dorit una cu vocaţie generală – nu poate fi asigurat, prin Legea nr.241/1947 pentru

punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la

cărţile funciare din 27.04.1938 s-a permis utilizarea acestor norme ce reprezentau o

evoluţie tehnică în domeniu măcar în zonele care permiteau acest lucru, respectiv cele

în care cărţile funciare fuseseră deja deschise, realizându-se toată documentaţia

cadastrală necesară. Acesta este motivul pentru care zeci de ani problema publicităţii

imobiliare a fost reglementată la noi în ţară prin norme diferite, în zone diferite, deşi

ambele legi (Decretul-Lege nr.115/1938 şi părţile corespunzătoare din Codul civil)

aparţineau legiuitorului naţional.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul Legii LX/1881, care a reglementat execuţia

silită imobiliară în aceleaşi zone în care opera sistemul de carte funciară, în restul

zonelor fiind aplicabile acestei instituţii dispoziţiile Codului civil.

Prin adoptarea Legii nr.7/1996 însă, au fost create bazele unui cadastru

general, astfel încât, cu timpul, Decretul-Lege nr.115/1938 îşi va înceta valabilitatea,

sfârşind prin a fi abrogat în momentul definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări.

Problema 2

Se impune a se face menţiunea că prin Legea nr.105/1992, publicată în

M.Of. nr.245/1.10.1992 au fost reglementate raporturile de drept internaţional privat.

Raportul juridic de drept internaţional privat reprezintă raportul care se

stabileşte între persoane fizice sau juridice care aparţin unor sisteme de drept diferite,

ori situaţia în care, raportul juridic respectiv are legătură cu sisteme de drept ce aparţin

unor ţări diferite1.

După cum s-a mai precizat, ceea ce deosebeşte raportul juridic de drept

internaţional privat de raportul juridic civil intern este elementul de extraneitate.

Exemple de raporturi juridice cu element de extraneitate: căsătoria între un cetăţean

român şi unul străin, căsătoria dintre doi cetăţeni străini în România, producerea unui

1 Adrian Pricopi, Despina Toma, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat. Note de curs, Editura Paco, Bucureşti, p.1

41

fapt ilicit cauzator de prejudiciu în patrimoniul unui străin pe teritoriul României, de

către un cetăţean român sau străin, etc.

Obiectul dreptului internaţional privat îl formează raporturile de drept civil

– în sensul larg al cuvântului – care cuprind un element de extraneitate ce face posibilă

aplicarea legii străine1.

Aceste aspecte vor fi aprofundate la materia dreptului internaţional privat,

ceea ce interesează însă acum fiind următoarele aspecte:

1. Imobilelor aflate pe teritoriul României li se aplică legile române, indiferent care

este cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului. Este vorba, în special de

modurile de dobândire a proprietăţii, de mijloacele de apărare a proprietăţii, de

sistemul de publicitate imobiliară căruia îi sunt supuse.

Dimpotrivă, bunurilor mobile li se aplică legea cetăţeniei, respectiv

naţionalităţii proprietarului, chiar în perioada în care ele se află pe teritoriul

României.

2. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de

legea sa naţională, respectiv legea statului a cărui cetăţenie o are persoane în

cauză. Deci, cetăţenilor români li se aplică legea română, indiferent unde şi-ar

avea reşedinţa, în ceea ce priveşte starea civilă şi capacitatea acestora (de

exemplu, potrivit art.4 dinCodul familiei, bărbatul – cetăţean român – se poate

căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Potrivit regulii menţionate, o

căsătorie încheiată la o vârstă situată sub 18 ani de către bărbatul cetăţean

român nu va fi recunoscută de legea română, chiar dacă în statul în care se

încheie căsătoria, aceasta este legală. Aşa fiind, bunurile dobândite de soţi nu

vor fi considerate ca fiind bunuri comune, copiii vor avea statutul de copii din

afara căsătoriei, iar în cazul decesului cetăţeanului român, soţul străin nu va

avea vocaţie succesorală în calitate de soţ supravieţuitor; la fel, cetăţeanul

român va dobândi capacitate de exerciţiu restrânsă la 14 ani şi capacitate de

exerciţiu deplină la 18 ani, indiferent dacă ţara pe teritoriul căreia îşi are

stabilită reşedinţa cunoaşte sau nu aceleaşi reguli privind dobândirea capacităţii

depline de exerciţiu).

3. Formei actului juridic i se aplică, într-adevăr, legea locului în care se încheie, dar

condiţiile de fond vor fi cârmuite de legea naţioală a subiectului de drept ce

încheie actul juridic respectiv (de exemplu, în măsura în care un cetăţean

român va încheia un contract în afara graniţelor României, forma actului va fi

analizată în funcţie de legea aplicabilă în statul respectiv, dar capacitatea părţii

1 idem, p.5

42

de a încheia actul, valabilitatea consimţământului exprimat, existenţa şi

caracterul licit al obiectului şi al cauzei vor fi analizate în funcţie de legea

română).

Problema 3

Pe teritoriul României, legea străină poate fi aplicată cu condiţia ca în

acest mod să nu fie încălcată ordinea publică din ţara noastră şi să existe o

reciprocitate între ţara noastră şi ţara a cărei lege se aplică, în privinţa aspectelor

cărora urmează a li se aplica legea respectivă. Altfel spus, legea străină nu se aplică

deoarece instanţele noastre se supun legii unei alte ţări, ci pentru că normele

conflictuale stabilite de legea română permit acest lucru.

Problema 4

Sunt legi civile cu vocaţie generală de aplicare cele care sunt aplicabile

atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, cum ar fi Codul civil, Decretul

nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr.167/1958

privind prescripţia extinctivă, Legea nr.33/1994 privind expropierea pentru cauză de

utilitate publică.

În ceea ce priveşte legile civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor

fizice, este posibil să fie identificate norme care se adresează unor categorii distincte,

cum ar fi: minorii aflaţi în stare de dificultate, minorii având capacitate de exerciţiu

restrâsă, persoane suferind de un anumit handicap, persoane care au fost persecutate,

etc.

În categoria legilor ce sunt destinate numai persoanlor juridice enumerăm

Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat, ca regii autonome

şi societăţi comerciale, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Legea

nr.27/1996 a partidelor politice.

43

Secţiunea 3. Interpretarea legii civile

Aplicarea legii civile constituie, în fond, finalitatea rezervată normelor

juridice de drept civil, aspect firesc deoarece acestea nu ar avea nici o justificare dacă

ar avea o existenţă pur formală, lipsită de conţinut, ori pentru a se putea asigura o

asemenea finalitate este absolut necesară o aplicare corectă a legii, altminteri scopul

pentru care a fost adoptată diluându-se până la dispariţie sau generând abuzuri de

nestăpânit.

Corecta aplicare a legii civile este condiţionată însă de corecta ei

interpretare, ce apare astfel ca o etapă necesară şi obligatorie.

Prin interpretarea legii civile se înţlege operaţiunea logico-raţională de

lămurire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil în scopul justei lor aplicări,

prin corecta încadrare a diferitelor situaţii practice în ipotezele ce le conţin1. Această

operaţiune este necesară datorită multitudinii de cazuri la care legea se aplică, ce nu

1 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999, p.66

44

pot fi acoperite până la cele mai mici amănunte de textul adoptat de legiuitor,

întotdeauna revenind practicii şi doctrinei sarcina de a stabili limite extensive sau

restrictive de aplicare, limite ce nu se vor îndepărta niciodată în mod exagerat de

textul formal al normei. Nu trebuie uitat faptul că limbajul juridic are – ca orice alt limbaj

de specialitate – termeni folosiţi în alt sens decât în vorbirea curentă, iar, pe de altă

parte, elementul cel mai fascinant al activităţii de aplicare a legii este cel al coroborării

normelor în vederea soluţionării unei situaţii concrete date.

#1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

După criteriul forţei sale, în sensul că interpretarea este obligatorie sau nu,

o distingem pe cea oficială de cea neoficială.

A. De principiu, interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat,

în exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, indiferent de autoritatea (puterea)

căreia îi aparţine.

Interpretarea este autentică când provine de la însuşi organul de stat care

a adoptat actul normativ, în acest caz textul interpretativ având aceeaşi valoare,

precum şi o aplicare retroactivă (aşa cum s-a văzut la analiza aplicării civile în timp).

Acelaşi caracter autentic îl are şi interpretarea ce aparţine unui organ

obştesc investit de lege cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă

organizaţiile obşteti respective, în acest caz urmând a se emite un act distinct, cu

caracter normativ, care are ca obiect interpretarea unui articol dintr-un act normativ

anterior1.

Tot în categoria interpretării oficiale se regăseşte şi interpretarea judiciară,

aceasta reprezentând soluţia pronunţată de un organ al puterii judecătoreşti (o

instanţă), trăsătura caracteristică a acesteia regăsindu-se în caracterul ei limitat la

speţa concretă soluţionată, cu condiţia dobândirii caracterului irevocabil.

B. Interpretarea neoficială revine doctrinei, ce reuneşte lucrările elaborate

de cercetători şi specialişti în materie, respectiv mandatarilor specializaţi ai părţilor

(avocaţi, consilieri juridici), reflectându-se în pledoariile expuse în faţa instanţelor

judecătoreşti. Deşi o astfel de interpretare nu are putere juridică obligatorie, ea poate

influenţa interpretarea judiciară, atrăgând atenţia asupra unor aspecte rămase într-un

con de umbră până în acel moment.

#2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea

restrictivă

1 Ernest Lupan, op.cit. p.71

45

Delimitarea este făcută în funcţie de rezultatul interpretării.

A. Interpretarea literală este determinată de faptul că între formularea

textului legal interpretat şi cazurile asupra cărora instanţele trebuie să se pronunţe şi

care se încadrează în ipoteza normei există concordanţă deplină, nesimţindu-se nevoia

nici de a extinde şi nici de a restrânge modul de aplicare a dispoziţiei respective.

B. Interpretarea este extensivă când se întemeiază pe concluzia că între

formularea textului legal interpretat şi cazurile concrete la care se aplică textul

respectiv nu există o concordanţă deplină, simţindu-se nevoia extinderii acestuia şi

asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului, dar care nu cunosc o

reglementare specială distinctă.

C. Interpretarea restrictivă este impusă de concluzia că între formularea

unui text legal şi cazurile la care acesta se aplică se regăseşte o neconcordanţă,

formularea fiind prea largă faţă de ipotezele care se pot încadra în text.

#3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică,

interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică

Criteriul de delimitare este cel al metodei de interpretare.

A. Interpretarea gramaticală semnifică lămurirea înţelesului unei dispoziţii

legale civile, utilizându-se regulile gramaticii, respectiv operându-se o analiză

determinată de sintaxa şi morfologia propoziţiei, de semantica termenilor utilizaţi în

textul interpretat, precum şi de semnele de punctuaţie existente în text.

B. Interpretarea sistematică determină lămurirea înţelesului unei norme în

temeiul legăturilor sale cu alte dispoziţii din aceeaşi lege sau din alt act normativ.

În acest caz, primul lucru care atrage atenţia este cel al calificării normei

ca fiind o normă generală ori o normă specială deoarece norma generală – ce reprezintă

regula – nu derogă de la norma specială, în timp ce aceasta din urmă – reprezentând

excepţia – derogă de la norma generală.

C. Interpretarea istorico-teleologică reprezintă stabilirea sensului unei

dispoziţii legale cu luarea în considerare a finalităţii urmărite de legiuitor la adoptarea

actului normativ din care face parte acea dispoziţie, într-un context istoric dat.

D. Interpretarea logică a legii prezintă o mare importanţă deoarece

permite explicarea sensului acesteia pe baza legilor logicii formale, a raţionamentelor

logice – inductive şi deductive – aceasta făcându-se după anumite reguli şi argumente.

În doctrină şi în practică se reţin, de regulă trei reguli şi patru argumente

de interpretare logică :

46

Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare;

Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă;

Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în

sensul neaplicării.

Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit căreia atunci

când se afirmă ceva, concomitent contrariul este negat.

Argumentul a fortiori în baza căruia se ajunge la extinderea aplicării unei

norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres, cu

motivarea că raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc şi

în cazul dat.

Argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni

trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie, argumentul fiind deseori utilizat în

cazurile în care se constată lacune ale legii.

Argumentul reducerii la absurd, potrivit căruia din mai multe variante, doar

una este admisibilă raţional, rstul fiind atât de absurde încât nu pot fi acceptate.

CAIET DE SEMINAR 5

Problema 1

Interpretare oficială – autentică: Legea nr.134/22.04.1947 pentru

modificarea art.843 Cod civil şi coordonarea, prin interpretarea dispoziţiilor sale cu

prevederila art.673 din acelaşi Cod;

Potrivit art.126 alin.1 lit.f din Legea nr.109/1996 privind organizarea şi

funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit,în realizarea obiectului

său de activitate, CENTROCOOP emite norme obligatorii pentru toate organizaţiile,

societăţile şi intreprinderile cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit privind

structura organizatorică, salarizarea şi normarea muncii, constituirea şi utilizarea unor

47

fonduri specifice cooperaţiei de consum şi cooperaţiei de credit. Interpretarea dată în

acest caz de către CENTROCOOP, prin normele emise, este una autentică, şi ea se va

referi întotdeauna la un articol dintr-un act normativ anterior.

În ceea ce priveşte interpretarea judiciară, se recunoaşte hotărârii

pronunţate de instanţă o valoare interpretativă a normei cu eficienţă, însă, exclusiv la

speţa concretă dedusă judecăţii. Hotărârea va avea această valoare în măsura în care

ea va deveni irevocabilă, trecând, deci, prin filtrul căilor ordinare de atac. O situaţie

deosebită o reprezintă deciziile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în

soluţionarea unor recursuri în interesul legii, interpretarea devenind obligatorie pentru

instanţe în viitor.

Interpretarea neoficială este realizată de cercetători, cadre universitare,

practicieni (inclusiv judecători, dar în acest caz nu se au în vedere soluţiile pronunţate

de aceştia, ci părerile exprimate într-un alt context) şi se materializează în articole

publicate în reviste de specialitate, în tratate şi monografii în paginile cărora sunt

analizate normele specifice unei instituţii, încercându-se a se găsi interpretarea care să

permită o aplicare corectă a legii.

Dacă în cazul interpretării autentice, caracterul obligatoriu al acesteia

rezultă din norma care o cuprinde, iar în cazul interpretării judiciare din autoritatea

hotărârii judecătoreşti, este evident că interpretarea neoficială nu poate fi impusă celor

chemaţi să aplice legea, ea având doar forţa de a le atrage acestora atenţia asupra

efectelor pozitive şi negative pe care le poate avea aplicarea unei norme într-un mod

contrar spiritului ei. De exemplu, doctrina a avut un rol fundamental în interpretarea

unor norme cuprinse de Legea nr.18/1991 a fondului funciar, dar în acelaşi timp

practica a făcut dovada caracterului neobligatoriu al acestei interpretări, prin

neînsuşirea suprafeţei standard de 1000 mp, teren aferent construcţiei asupra căruia s-

a reconstituit dreptul de proprietate, suprafaţă propusă la un moment dat de o comisie

constituită la nivel naţional şi alcătuită din specialişti în materie. Astfel, potrivit art.4 din

Decretul-Lege nr.42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, adunările

generale ale cooperativelor agricole puteau hotărî atribuirea de loturi în folosinţă de

pâmă la 5000 mp teren arabil sau în echivalent agricol fiecărui membru cooperator sau

pensionar cooperator, precum şi mecanizatorilor, altor lucrători din staţiunile pentru

mecanizarea agriculturii, cu obligaţia ca aceştia să efectueze în cooperativă volumul de

muncă şi lucrările mecanizate stabilite, sau persoanelor care doreau să se întoarcă în

sat şi să devină membri cooperatori. Prin art.8 s-a prevăzut că terenul aferent casei de

locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele

cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor, putând fi înstrăinate

şi lăsate moştenire şi că acest teren împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţă,

48

potrivit prevederilor art.4, nu poate depăşi suprafaţa de 6000 mp pentru deţinătorul

casei de locuit. Potrivit art.22 din Legea nr.18/1991, în forma ei iniţială, au rămas în

proprietatea privată a cooperatorilor terenurile aferente casei de locuit şi anexelor

gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art.8

din Decretul-Lege nr.42/1990. Din coroborarea celor două texte ale acestui act normativ

(Decretul-Lege nr.42/1990), o parte a doctrinei şi a practicii judiciare (reflectată chiar în

soluţii de speţă ale Curţii Supreme de Justiţie într-o perioadă destul de îndelungată) a

considerat că suprafaţa maximă dobândită în acest mod în proprietate privată de către

cooperatori este de 1000 mp, deşi textul nu face referire la această cifră. Practica

instanţelor din judeţul Bihor – deşi inconsecventă la început – iar apoi a Curţii de Apel

Oradea – după înfiinţare – a fost de a nu limita suprafaţa respectivă la 1000 mp

deoarece art.4 din Decret stabileşte o limită maximă de 5000 de mp, iar art.8 – la

categoria la care se referă – stabileşte de asemenea o limită maximă de 6000 mp, dar

nici o normă nu prevede că în cadrul suprafeţei totale raportul trebuie să fie obligatoriu

de 1000 + 5000 mp. În fond, în măsura în care terenul aferent casei de locuit era, de

exemplu, de 1500 mp, rostul limitei de 6000 mp era acela ca terenul atribuit ca lot în

folosinţă să nu depăşească – în acest caz - 4500 mp, variantele putând să apară în

orice formă (teoretic, ajungându-se până la o limită de 6000 mp teren aferent casei, caz

în care proprietarul nu a mai fost îndreptăţit la atribuirea unui lot în folosinţă). Acest

exemplu este o reflectare a principiului că interpretarea neoficială nu poate fi niciodată

impusă instanţei care este chemată să aplice legea.

Exemplul este bun şi pentru ilustrarea regulii de interpretare logică potrivit

căruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Problema 2

Interpretarea literală

Potrivit art.845 Cod civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în

linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită în

porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii. Altfel

spus, potrivit acestui text legal, înstrăinarea făcută în favoarea unui succesibil

(succesibilul este persoana care în momentul deschiderii succesiunii are vocaţie

sucesorală, în cazul acceptării moştenirii el transformându-se în succesor =

moştenitor) în linie dreaptă cu rezerva uzufructului este prezumată a fi o liberalitate.

Deci, dacă un părinte care are trei copii, vinde unuia dintre ei un imobil, păstrându-şi

uzufructul (adică posesia şi folosinţa imobilului), potrivit prezumţiei relative instituite

prin art.845 Cod civil, instanţa va aprecia că această vânzare este o liberalitate,

49

permiţând includerea imobilului sau a contravalorii acestuia, în masa succesorală ce

urmează a fi împărţită de cei trei copii la moartea părintelui (amănunte despre

reducţiune şi raport urmează a fi cunoscute la materia drept civil. succesiuni).

Făcând aplicarea unei interpretări literale, în practica judiciară s-a decis că

instanţele nu vor putea aplica această prezumţie în cazul în care actul nu s-a făcut cu

sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct deoarece textul de lege de mai

sus instituie prezumţia de liberalitate numai în situaţia în care în actul de înstrăinare cu

titlu onerosse prevede o asemenea sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii (sarcină

= renta viageră, iar dezmembrământ = uzufructul viager)1.

Problema 3

Interpretarea extensivă.

Exemplul folosit în doctrină pentru exemplificarea modului de interpretare

extensivă este cel al art.21 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia în cazul în care mai

multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a

supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată. Într-o astfel de situaţie,

persoanele decedate sunt individualizate prin noţiunea de comorienţi. Aplicându-i-se

textului metoda interpretării extensive s-a concluzionat că acesta este aplicabil şi în

varianta în care moartea persoanelor a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi

moment, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia2.

Problema 4

Interpretarea restrictivă

Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat

ca regii autonome şi societăţi comerciale (art.5) s-a statuat că regia autonomă este

proprietara bunurilor din patrimoniul său. Ulterior, prin presiunea exercitată de opiniile

exprimate în doctrină şi prin amplificarea principiilor proprietăţii publice şi private a

statului, practica a restrâns limitele de aplicare ale textului, în sensul recunoaşterii

faptului că este posibil ca în momentul reorganizării unităţilor economice de stat ca

regii autonome să fi existat în patrimoniul celor dintâi bunuri ce se circumscriu

proprietăţii publice a statului – de interes local sau naţional – asupra cărora regia a

dobândit doar un drept de administrare.

1 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1150/1984 în RRD nr.6/1985, p.72-73, decizie citată în lucrarea prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu, citată supra p.742 Francisc Deak, Moştenirea legală, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.45-46

50

Tebuie menţionat faptul că aceste feluri de interpretări – extensivă şi,

respectiv, restrictivă – se impun cu destul de mare dificultate în practică, fiind necesară

o argumentare destul de laborioasă deoarece a accepta o aplicare a textului legal şi

unor cazuri care nu se încadrează în litera acestuia, sau dimpotrivă, o inaplicabilitate a

acestuia în condiţiile în care formularea este prea largă faţă de ipotezele care se pot

încadra în text, reprezintă asumarea unei răspunderi cu puternice implicaţii, mai ales

din partea celor chemaţi să aplice legea.

Problema 5

Interpretarea gramaticală.

Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este

acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Astfel, dacă persoana are mai

multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi acolo unde aceasta îşi are locuinţa

principală, aceasta fiind concluzia care se desprinde din folosirea particulei sau, iar nu

a celei de şi.

Problema 6

Interpretarea sistematică.

Potrivit art.4 dinCodul familiei, femeia se poate căsători numai dacă a

împlinit 16 ani, aceasta constituind regula. Prin excepţie, pentru motive temeinice, se

poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani, dispensa urmând a fi acordată

dacă există motive temeinice cum ar fi graviditatea sau boala.

Problema 7

Interpretarea istorico-teleologică.

Trebuie remarcat faptul că sunt situaţii în care actul normativ trebuie

analizat în funcţie de momentul adoptării sale, un astfel de moment special

reprezentându-l – de exemplu - cel al zilelor imediat următoare evenimentelor din

Decembrie 1989. Este adevărat că în astfel de situaţii de excepţie amprenta este mult

mai puternică în cazul actelor normative ce se circumscriu în limitele dreptului penal,

fiind evidentă relaxarea bruscă sau, dimpotrivă, înăsprirea bruscă a limitelor unor

pedepse privind infracţiuni aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin directă cu

51

evenimentele respective. Această amprentă însă, se poate regăsi şi în situaţia unor

norme ce aparţin dreptului civil, cum ar fi, de exemplu, în cazul scoaterii unor bunuri

din circuitul civil până la elaborarea unor reglementări speciale legate de bunurile

respective, aşa cum s-a întâmplat în cazul Legii nr.9/1990 privind interzicerea

temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii, publicată în M.Of. nr.95/1.08.1990

şi abrogată prin Legea nr.18/1991, publicată la 20.02.1991.

Problema 8

Interpretarea logică.

Regula de interpretare 1. Excepţia este de strictă interpretare şi

aplicare.

În general, se supun acestei reguli textele legale care conţin enumerări

limitative (cum ar fi art.31 dinCodul familiei care enumeră limitativ categoriile de

bunuri care, deşi sunt dobândite de soţi sub durata căsătoriei, vor avea regimul de

bunuri proprii ale unuia dintre soţi, şi nu de bunuri comune, potrivit regulii generale),

textele legale care instituie prezumţii legale (sunt bunuri comune cele dobândite

sub durata căsătoriei, nu anterior căsătoriei sau ulterior desfacerii acesteia) şi texte

legale care conţin o excepţie (astfel potrivit art.1309 Cod civil, nici judecătorii şi nici

avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase în cazul în care litiiul este de competenţa

instanţei în a cărei rază teritorială îşi exercită funcţiile; deci, astfel de bunuri pot fi

cumpărate de orice alţi cumpărători, iar judecătorii pot cumpăra liber alte bunuri, cu

excepţia acestora – trebuie menţionat că restricţia nu este totuşi unică, judecătorul

putând fi afectat într-o altă calitate, cum ar fi cea de tutore, de o altă incapacitate, care

va fi, de asemenea, stipulată în mod expres).

Regula de interpretare 2. Unde legea nu distinge, nici interpretul

nu trebuie să distingă.

Potrivit art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954, domiciliul minorului este la

părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic, regula regăsindu-se

şi în conţinutul art.100 din Codul familiei: copilul minor locuieşte la părinţii săi. Nici una

dintre cele două norme nu face însă distincţia între minorul sub 14 ani şi cel între 14 şi

18 ani, situaţie în care ele vor fi aplicate uniform tuturor minorilor.

Regula de interpretare 3. Legea civilă trebuie interpretată în

sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

Trebuie menţionat faptul că această egulă de interpretare este conţinută

de art.978 Cod civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune,

ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept civil.

52

Argumentul de interpretare nr.1. Argumentul per a contrario.

Potrivit art.5 Cod civil, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii

particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri , deci, printr-o

convenţie sau printr-un act unilateral se poate deroga de la legi care nu interesează

ordinea publică şi bunele moravuri.

Potrivit art.24 alin.2 din Legea nr.31/1990, societatea este persoană

juridică din ziua înmatriculării în Registrul Comerţului, deci nu înaintea acestei date.

Argumentul de interpretare nr.2. Argumentul a fortiori.

Potrivit art.1837 Cod civil, prescripţia este un mijloc de a dobândi

proprietatea. Cum însă proprietatea este dreptul real cel mai complex , reunind

atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, este evident că prin prescripţie achizitivă

(respectiv prin posesie îndelungată de bună credinţă) vor putea fi dobândite şi drepturi

reale ce reunesc doar atributul posesiei şi pe cel al folosinţei (uzufruct, uz, abitaţie,

servitute, superficie).

Argumentul de interpretare nr.3. Argumentul de analogie.

Acest argument este folosit în mod deosebit pentru rezolvarea lacunelor

legii, acestea fiind acoperite prin norme de drept civil edictate pentru cazuri

asemănătoare. Uneori, chiar textul de lege face trimitere la o altă normă, cum ar fi

art.155 Cod. fam., potrivit căruia în cazurile în care se instituie curatela se aplică

regulile de la mandat.

În practică – deoarece judecătorului i se impune în temeiul art.3 Cod civil

să soluţioneze cererile cu care a fost investit pentru că cel care va refuza de a judeca,

sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea

fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate – sunt întâlnite situaţii de aplicare a

textului legal prin analogie. Astfel, s-a statuat că în condiţiile în care se recunoaşte

copilului din căsătorie care şi-a pierdut această calitate - prin efectul hotărârii

judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii - dreptul de a introduce o

acţiune în stabilirea paternităţii, este logic să se recunoască acest drept şi copilului din

afara căsătoriei care şi-a pierdut paternitatea ca urmare a admiterii, de exemplu, a unei

acţiuni în contestarea paternităţii1.

Argumentul de interpretare nr.4. Argumentul reducerii la absurd.

Potrivit art.638 Cod civil, orice servitute este stinsă când fondul către care

este dtorită şi acela ce o datoreşte cad în aceeaşi mână. Este evident că soluţia

contrară nu este posibilă deoarece trăsătura caracteristică a servituţii este aceea că

este o sarcină ce afectează un imobil în favoarea unui alt imobil, acestea aparţinând

1 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1984/1989, Dreptul nr.4/1990, p.73, citată în lucrarea prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, ciată supra, p.75

53

unor proprietari diferiţi, astfel încât, dacă cele două imobile aparţin aceluiaşi proprietar,

acesta având o libertate absolută în ceea ce priveşte modul în care exercită atributele

ce-i revin, servitutea dispare.

TITLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

CAPITOLUL I – NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC ŞI

CARACTERELE ACESTUIA

Interdependanţa ce se stabileşte între norma juridică civilă şi raportul

juridic civil se bazează pe ideea că, pe de o parte, raportul juridic civil nu se poate naşte

decât în temeiul normei ce îl reglementează şi care, pe de altă parte, apare ca o

necesitate tocmai datorită relaţiei sociale existente la un moment dat şi care impune,

prin presiunea pe care o exercită, adoptarea normei. Nu este mai puţin adevărat că

relaţia socială reglementată îmbracă o haină abstractă şi generală, dobândind conţinut

doar în momentul apariţiei unei relaţii între două subiecte de drept concrete şi având un

conţinut şi un obiect clar determinate.

Plecând de la realitatea că un raport juridic este o relaţie socială

reglementată de norma de drept, raportul juridic civil poate fi definit ca fiind relaţia

socială – patrimonială sau nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil1.

Fiind o concretizare a normelor de drept civil, dar în acelaşi timp fiind

indisolubil legat de subiecte de drept determinate, acestea se disting prin poziţia

juridică de egalitate a părţilor din cadrul raportului juridic civil.

În ceea ce priveşte caracterele raportului juridic civil, acestea îl

particularizează, reprezentând o trăsătură distinctivă ce se reflectă în specificul său,

regăsindu-se în oricare şi în fiecare raport juridic civil concret. Pot fi enumerate

următoarele trăsături care caracterizează raporturile de drept civil:

Caracterul social, care implică realitatea că raportul de drept civil este o

relaţie ce se stabileşte între oameni, fie priviţi individual (ca persoane fizice), fie

organizaţi în entităţi ce respectă reglementările speciale (persoanele juridice). Orice

raport juridic este o relaţie socială, dar nu orice relaţie socială este un raport juridic,

pentru a căpăta această calitate fiind necesar să fie reglementată de norma civilă.


54

Caracterul voliţional se exprimă pe un plan paralel, pe de o parte

raportul juridic fiind întotdeauna un efect al operaţiunii de reglementare a relaţiei

sociale prin lege, pe de altă parte, fiind necesară şi voinţa exprimată în condiţiile legii

de către parte sau părţi.

Când analizăm caracterul simplu voliţional, ne vom afla în faţa unui raport

juridic bazat pe existenţa normei juridice şi izvorât dintr-un fapt juridic – în sens

restrâns -. De exemplu, dacă o persoană cauzează alteia un prejudiciu, cea dintâi va fi

obligată să repare acest prejudiciu, să îl acopere, repunându-l pe cel prejudiciat în

situaţia anterioară momentului respectiv, această obligaţie născându-se în temeiul

normei ce prevede modul de soluţionare într-un astfel de caz, fiind generată însă şi de

faptul cauzator de prejudiciu.

Există însă şi o altă categorie de raporturi juridice, pentru naşterea cărora

nu este suficientă existenţa normei (ce reflectă voinţa statală), fiind nevoie să acţioneze

şi voinţa subiectului sau cea a subiectelor participante, în această variantă aflându-ne

în faţa a două voinţe, motiv pentru care raportul juridic este definit ca având un

caracter dublu voliţional.

Caracterul ideologic rezultă din caracterul voliţional al raportului juridic

civil deoarece înainte de a se forma, raportul juridic este filtrat de voinţa şi conştiinţa

oamenilor.

Caracterul de egalitate al părţilor exprimă poziţia pe care părţile o au

una faţă de cealaltă în cadrul raportului juridic civil, şi nu poziţia lor faţă de lege, în

acest caz niciuna din părţi nefiind subordonată celeilalte.

CAIET DE SEMINAR 6

Caracter simplu voliţional: potrivit art.998 Cod civil, orice faptă a omului,

care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-

l repara. În aceste condiţii, dacă A, jucându-se cu o minge, o scapă şi sparge geamul

imobilului lui B, între A şi B se naşte un raport juridic în al cărui conţinut se regăsesc

dreptul lui B de a-i fi reparat geamul şui obligaţia lui A de a asigura acoperirea

pejudiciului. Deci, raportul juridic se naşte în temeiul normei şi ca urmare a faptei

culpabile a lui A, esenţial fiind însă aspectul că A nu a acţionat cu scopul de a produce

acest prejudiciu, deci nu a urmărit în sine naşterea acestui raport juridic civil.

Caracter dublu voliţional: în cazul în care A încheie cu B un contract de

vânzare-cumpărare, normei care permite un astfel de transfer de proprietate,

stabilindu-i şi condiţiile de validitate, i se alătură acordul de voinţă intervenit între

vânzător şi cumpărător în momentul încheierii contractului.

55

CAPITOLUL II – STRUCTURA RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL

Această structură a raportului juridic civil cuprinde trei elemente: părţile

sau subiectele raportului de drept civil, conţinutul raportului juridic civil şi obiectul

raportului juridic civil, aceste elemente constitutive trebuind să fi întrunite cumulativ.

PARTEA I

PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin părţi ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice sau

juridice care sunt titulare ale unor drepturi civile subeictive şi obligaţii corelative.

După o sumară cercetare se poate constata cu uşurinţă că omul, luat în

primul rând ca personă fizică şi, în măsura manifestării unei opţiuni, membru al unei

entităţi organizate în condiţiile legii – ca persoană juridică – este subiect de drept civil

din momentul apariţiei sale şi până la încetarea existenţei sale.

I.A. PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1 – Elemente introductive

Prin norme juridice este reglementat statutul legal al omului în calitatea sa

de titular al unor drepturi, printre care şi civile. În dinamica vieţii, indivizii determină

raporturi juridice prevalându-se de această calitate şi asumându-şi, concomitent, şi

obligaţii.

Dispoziţiil legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt dispersate în

diferite acte normative a căror coroborare se impune. Se poate spune însă că dreptul

obiectiv este cel care stabileşte condiţiile în care omul, ca persoană, devine subiect de

drept, exercitându-şi drepturile şi executându-şi obligaţiile izvorâte în cadrul creat de

un raport juridic civil concret. Dreptul obiectiv este cel care determină identitatea

56

juridică a individului din chiar momentul naşterii acestuia (sau chiar anterior), pentru

fiecare etapă a vieţii existând reglementări exprese care stabilesc anumite coordonate

sau anumite limite ce nu pot fi depăşite de o parte sau de alta.

Persoana fizică participă la raporturile juridice civile în calitatea pe care o

are de subiect de drept civil, această calitate însumând-o atât pe cea de participant la

astfel de raporturi, cât şi vocaţia în sine - ce poate fi concretizată prin aptitudinea de a-

şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile ce îi sunt recunoscute, respectiv impuse-1.

Această aptitudine permite omului, ca persoană fizică, să participe la cele mai variate

raporturi juridice, în vederea realizării unor scopuri personale şi exercitării unor obligaţii

fie impuse de dispoziţia normelor juridice, fie asumate prin acte juridice.

Secţiunea 2 – Capacitatea de drept civil

Calitatea omului de a fi subiect de drept civil şi capacitatea civilă se

găsesc într-o indisolubilă legătură deoarece nici un subiect de drept civil nu poate

exista fără o capacitate civilă proprie. Pe de altă parte, această capacitate de drept civil

este o parte componentă a capacităţii juridice, constând în aptitudinea omului de a

avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin

încheierea de acte juridice. Se poate spune deci, că această capacitate de drept civil

este o parte a capacităţii juridice, exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea

drepturi şi obligaţii cicvile şi creează premisele exercitării drepturilor şi asumării

obligaţiilor prin încheierea de acte juridice civile.

La întrebarea pusă în doctrină dacă această capacitate civilă poate fi

privită ca o capacitate generală a subiectului de drept – persoană fizică – răspunsul a

fost de-a lungul timpului atât pozitiv2, cât şi negativ, concluzia în acest din urmă caz

fiind aceea că această capacitate de drept civil este o capacitate de ramură 3. Chiar

dacă dreptul civil îşi păstrează poziţia de drept comun, nu înseamnă că această

capacitate a subiectului de drept de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma

obligaţii nu prezintă anumite trăsături caracteristice, cum ar fi disocierea în capacitate

de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, astfel încât se justifică ideea recunoaşterii unei

capacităţi specifice fiecărei ramuri de drept, în caz contrar existând pericolul apariţiei

unor confuzii ce nu îşi au rostul.

1 Pentru o prezentare amplă a acestei probleme, a se vedea Mircea N.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, 2, Persoana fizică şi persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984, p.92 A se vedea pentru argumentarea acestei opinii, Traian Ioanaşcu, Persoana fizică în dreptul RPR, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p.1533 Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 p.16 şi urm.

57

Potrivit prevederilor art.5 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele

fizice şi persoanele juridice, structura capacităţii de drept civil a persoanei fizice

cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

În ceea ce priveşte caracterele juridice generale ale capacităţii de drept

civil, pot fi indicate următoarele:

Legalitatea capacităţii de drept civil reflectă ideea potrivit căreia aceasta

este opera legiuitorului, singură voinţa subiectului de drept neputând determina

recunoaşterea capacităţii civile sub nici un aspect.

Generalitatea capacităţii civile exprimă ideea unei aptitudini generale şi

abstracte a oricărei persoane fizice participante la raportul de drept civil privind

drepturile şi obligaţiile civile, în general.

Inalienabilitatea capacităţii de drept civil priveşte imposibilitatea

subiectului de drept de a renunţa la ea, capacitatea civilă neputând fi tranzacţionată.

Aceasta nu înseamnă însă că partea nu ar putea renunţa la un drept civil subiectiv

concret, deoarece capacitatea de drept civil nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile

civile subiective concrete deţinute la un moment dat de persoana fizică.

Intangibilitatea capacităţii de drept civil instituie o interdicţie potrivit

căreia nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, sau îngrădit în capacitatea sa civilă,

decât în cazurile şi condiţiile stabilite în mod expres şi limitativ de lege.

CAIET DE SEMINAR 7

Problema 1

Noţiunea de subiect de drept a suferit anumite transformări în dezvoltarea

sa istorică, vizând chiar sfera persoanelor care puteau deţine această calitate, respectiv

a celor care puteau dobândi drepturi şi obligaţii civile. Au fost perioade în care unor

categorii de oameni li s-a refuzat recunoaşterea calităţii de subiect de drept, fiind

consideraţi obiecte, în sens material. În societatea sclavagistă, sclavii erau socotiţi

simple lucruri, astfel încât nu le era recunoscută posibilitatea de a participa la raporturi

juridice civile, un astfel de beneficiu aparţinând doar oamenilor liberi, ce deţineau

calitatea de persoane, adică titulari de drepturi şi obligaţii. În timpurile respective,

stăpânii aveau dreptul să folosească sclavii cum credeau de cuviinţă, având chiar un

drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Aceeaşi discriminare a fost utilizată şi în cazul unor alte categorii sociale,

de exemplu, Codul Caragea punând un semn de egalitate între robi şi animalele din

58

gospodărie. Trebuie amintit că robia a fost desfiinţată în Moldova printr-o lege din 1855,

iar în Ţara Românească un an mai târziu.

Problema 2

Argumentele care determină concluzia potrivit căreia capacitatea civilă

este o capacitate de ramură sunt următoarele: autonomia ramurilor de drept trebuie să

permită recunoşterea unei capacităţi specifice fiecăreia dintre acestea; deosebirile care

pot fi regăsite între capacitatea civilă şi capacitatea din alte ramuri de drept evidenţiază

imposibilitatea aplicării unei limite atât de generale celei dintâi – este vorba de

diferenţe privind structura, începutul, conţinutul şi încetarea acestora -; nu în ultimul

rând, este esenţială ideea că dreptul civil nu trebuie extins, în virtutea calităţii sale de

drept comun, asupra instituţiilor care sunt reglementate prin norme speciale specifice

ramurilor respective de drept.

Problema 3

Art.6 alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954 prevăd următoarele:

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot

sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de

lege.

Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de

folosinţă sau la cea de exerciţiu.

Secţiunea 3 – Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

#1. Definiţie, caractere juridice, corelaţia cu capacitatea de exerciţiu

Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Trebuie remarcat că este vorba, evident, de

a avea drepturi şi obligaţii civile, şi nu orice fel de drepturi şi obligaţii, în acest sens

urmând a fi comnpletată definiţia legală.

Se poate reţine, deci, că această capacitate de folosinţă este o parte a

capacităţii civile a fiecărui individ, fiind determinată de lege şi constând într-o

aptitudine a oamenilor de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere

juridice:

59

Legalitatea – exprimă ideea că această instituţie juridică este creată în

întregime de legiouitor, normele specifice acoperind întreaga arie cuprinsă între

începutul şi sfărşitul capacităţii de folosinţă. Potrivit art.15 (1) din Constituţie, cetăţenii

beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, şi au

obligaţia prevăzute de acestea.

Generalitatea – reflectă caracterul abstract şi nelimitat al posibilităţii

persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile (spre deosebire de persoana

juridică, ce are o capacitate de folosinţă specială).

Inalienabilitatea – cuprinde imposibilitatea renunţării sau înstrăinării

acestei capacităţi, orice act încheiat în acest sens fiind lovit de nulitate absolută.

Intangibilitatea – exprimă caracteristica acestei capacităţi de a nu putea fi

limitată sau îngrădită decât în mod excepţional, în limitele prevăzute de norma

specială, şi cu respectarea strictă a condiţiilor impuse de aceasta.

Egalitatea – reprezintă varianta specifică a principiului general al egalităţii

în faţa legii, reflectat de conţinutul art.16 (1) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii

sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În

acest sens, potrivit art.4 alin.2 din Decretul nr.31/1954, sexul, rasa, naţionalitatea,

religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii.

Universalitatea – constă în recunoaşterea capacităţii de folosinţă tuturor

persoanelor fizice.

Este real că atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu a

persoanei fizice constituie elemente ale capacităţii de drept civil, dar trebuie subliniat

faptul că cea dintâi reprezintă o premisă necesară şi obligatorie a celei din urmă. De

altfel, în mod excepţional, persoana fizică poate să existe ca subiect de drept civil

având doar capacitate de folosinţă, fără a o avea şi pe cea de exerciţiu, reciproca

nefiind însă valabilă din simplul motiv că persoana nu poate dobândi capacitate de

exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă.

#2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula este cuprinsă de prevederile art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954,

potrivit cărora capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei.

Momentul naşterii persoanei fizice poate fi determinat până la ora şi

minutul în care s-a produs evenimentul, mai ales dacă acesta a avut loc într-o unitate

sanitară, cu acea ocazie întocmindu-se certificatul constatator al naşterii. În baza

acestui înscris, se redactează apoi actul de naştere al copilului.

60

În varianta în care certificatul constatator al naşterii nu a fost întocmit,

momentul dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei fizice va coincide cu data

naşterii înscrisă în actul de naştere al acestuia, potrivit declaraţiei făcute de persoana

căreia îi revine această obligaţie.

În măsura în care înregistrarea naşterii se solicită după 15 zile de la

producerea evenimentului, dar înăuntrul unui an, aceasta se va face pe baza aprobării

primarului localităţii în care a avut loc naşterea, începutul capacităţii de folosinţă

corespunzând cu data declarată şi aprobată. Dacă cererea este formulată într-un

termen ce depăşeşte şi limita de un an, înregistrarea se va putea face exclusiv în

temeiul unei hotărâri judecătoreşti, hotărâre ce va cuprinde şi data naşterii, stabilită în

temeiul unei expertize medico-legale. În condiţiile în care prin expertiză nu se poate

stabili cu exactitate data naşterii, această sarcină va reveni judecătorului, care are la

dispoziţie unul din următoarele sisteme: cel al primei zile a lunii, al celei din mijlocul

lunii sau a ultimei zile a lunii stabilite de medic, iar dacă acesta din urmă a putut indica

doar anul naşterii, data va fi ultima zi a ultimei luni a anului respectiv.

În concluzie, începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

corespunde cu data naşterii ce se dovedeşte prin actul de stare civilă, respectiv cu

certificatul de naştere eliberat în condiţiile legii.

De la regula enunţată privind momentul dobândirii capacităţii de folosinţă,

legiuitorul însuşi stabileşte o excepţie, potrivit art.7 alin.2 din Decretul nr. 31/1954,

drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.

Altfel spus, se recunoaşte persoanei fizice concepute, dar încă nenăscute, aptitudinea

de a dobândi drepturi, cu condiţia de a se naşte vie.

Pentru dobândirea anticipată a capacităţii de folosinţă, respectiv pentru

recunoaşterea aptitudinii de a dobândi drepturi pe perioada cuprinsă între momentul

concepţiei şi cel al naşterii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

Copilul conceput trebuie să se nască viu. Legislaţia noastră nu

cuprinde şi obligaţia corelativă ca bebelaşul să supravieţuiască, fiind suficient ca acesta

să se nască viu, indiferent de perioada în care se va afla în viaţă. Dacă însă copilul se

naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de

folosinţă recunoscută anticipat dispare cu efecte retroactive. Se poate spune că acestui

copil conceput, legea civilă i-a recunoscut o personalitate afectată de condiţia de a fi în

viaţă la naştere, condiţie ce odată îndeplinită consolidează capacitatea de folosinţă, în

caz contrar, personalitatea dispărând iremediabil.

Condiţia dobândirii de drepturi este cea de a doua impusă

recunoaşterii capacităţii de folosinţă anticipate, deoarece copilul conceput nu poate

avea obligaţii. Se poate spune că în aceste limite suntem în faţa unei capacităţi de

61

folosinţă incomplete şi riguros limitate în timp, fiind recunoscută numai până în

momentul naşterii copilului. Explicaţia acestui caracter incomplet constă în ideea că

excepţia este recunoscută doar ca o măsură de protecţie adoptată în favoarea copilului

conceput, neputând să producă efecte împotriva intereselor sale.

În cazul în care cele două condiţii sunt îndeplinite, se impune clarificarea

datei exacte a concepţiei, acesta fiind momentul în care subiectul de drept dobândeşte

capacitatea de folosinţă anticipată. Determinarea exactă a acestui moment este dificilă,

mijloacele deţinute de lumea medicală fiind insuficiente pentru a permite un răspuns

apărat de orice dubiu.

Pentru a crea un regim juridic unitar, în ceea ce priveşte probarea datei

concepţiei, au fost instituite două prezumţii legale. Prima dintre acestea stabileşte că

este imposibilă o gestaţie mai scurtă de 180 de zile şi mai lungă de 300 de zile, acestea

fiind limitele minimă şi maximă care permit naşterea copilului în condiţii de normalitate.

Această prezumţie are, în momentul de faţă, un caracter absolut, nefiind permisă proba

contrară.

Cea de a doua prezumţie este cea potrivit căreia concepţia copilului ar fi

putut avea loc în oricare din momentele ce compun intervalul de 121 de zile, în acest

caz prezumţia având un caracter relativ.

Combinând aceste date, concluzia este aceea că ziua cea mai îndepărtată

a concepţiei copilului este cea de a 300-a zi dinaintea naşterii sale, iar ultima zi în care

putea fi conceput, este cea de-a 180-a zi înainte de naştere, astfel încât copilul născut

viu poate să invoce oricare dintre zilele cuprinse în acest interval ca fiind cea a

concepţiei sale.

CAIET DE SEMINAR 8

Problema 1

Recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă prezintă importanţă

practică în special în situaţia în care unul dintre părinţii copilului moare înainte de

naşterea acestuia deoarece, de principiu, prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a

avea vocaţie succesorală este aceea ca persoana care succede să existe în momentul

deschiderii succesiunii, potrivit art.654 alin.1 Cod civil. Tocmai de aceea, chiar şi în

acest caz se indică în mod expres faptul că este considerat că există copilul conceput

(alin.2). Evident, problema nu se reduce la raporturile dintre copii şi părinţi, ci la orice

succesiune la care copilul încă nenăscut ar avea vocaţie, amănuntele privind chemarea

la succesiune urmând a fi aprofundate la materia Drept civil. Succesiuni.

62

Problema 2

Absolut toate aspectele legate de performanţele medicale în domeniu

sunt, dintr-un anumit punct desuete, fiind posibile rezultate concrete care să infirme

anumite reglementări adoptate în baza tehnicilor din acel moment. Ingineria genetică a

deschis orizonturi care nu numai că nu au putut fi prevăzute de redactorii Codului civil,

dar nici chiar de legiuitorul din 1954, astfel încât se impune în prezent o reapreciere a

probaţiunii în acest domeniu.

Acesta este motivul pentru care autori de valoare militează în prezent

pentru recunoaşterea unui caracter relativ prezumţiilor reglementate de Codul familiei,

în ceea ce priveşte timpul legal al concepţiei, acesta permiţând admisibilitatea

administrării unor probe ce să tindă a răsturna prezumţia.

Problema 3

Referitor la ideea dacă dobândirea unei mase succesorale este

întotdeauna în favoarea copilului, ştiut fiind că un astfel de patrimoniu cuprinde atât o

latură activă cât şi una pasivă, răspunsul conturat este afirmativ deoarece întotdeauna

minorul – şi cu atât mai mult cel care încă nu s-a născut – acceptă moştenirea sub

beneficiu de inventar, ceea ce înseamnă că nu operează o disipare a masei succesorale

în patrimoniul moştenitorului – în acest caz acesta neavând încă un patrimoniu –

urmând ca eventualele datorii să fie acoperite doar în limita activului.

63

#3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege

aptitudinea subiectului de drept de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă

reglementată de lege, respectiv avem în vedere când analizăm acest conţinut, toate

drepturile şi obligaţiile civile pe care persoana fizică le poate dobândi, respectiv le

poate asuma. Se poate constata, chiar la o cercetare superficială, că exceptând

drepturile absolute care sunt limitate, este imposibil să se prezinte acest conţinut în

întregimea sa deoarece numărul drepturilor şi obligaţiilor este nedeterminat, o anumită

grupare urmând a fi făcută doar pentru a se permite o parţială analiză a instituţiei.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină prin

raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat, sistem ce

cuprinde atât reglementările interne cât şi cele internaţionale, cu condiţia ca România

să fie parte la acestea din urmă. În acest context trebuie menţionat că datorită faptului

că dreptului civil îi sunt specifice normele dispozitive, această raportare stabileşte exact

limitele care au fost amintite, legislaţia fiind importantă numai sub aspectul

individualizării drepturilor absolute, care sunt reglementate în mod expres.

Concomitent, vor fi avute în vedere îngrădirile capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice, acestea fiind de asemenea stabilite prin norme speciale, concluizia

fiind aceea că subiectul de drept poate deţine toate drepturile şi obligaţiile civile, cu

excepţia celor care îi sunt interzise expres de lege.

64

Vor fi avute în vedere, pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă

a persoanei fizice, şi acele acte normative ce aparţin unor alte ramuri de drept ce

cuprind însă elemente care interesează această analiză.

În ciuda acestor reguli, cercetarea nu va pierde din vedere nici un moment

că se urmăresc doar acele drepturi şi obligaţii ce aparţin dreptului civil, neintrând în

discuţie drepturi sau obligaţii aparţinând altor ramuri de drept.

#4. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Pornind de la caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice, reţinem că orice îngrădire a acesteia trebuie să fie expres reglementată, sub

aspectul condiţiilor şi a întinderii. Legiuitorul a stabilit prin norme speciale anumite

incapacităţi de folosinţă ale persoanei fizice, iar datorită apartenenţei la dreptul civil a

acestor norme, rezultă că şi incapacităţile pot fi caracterizate ca fiind de drept civil.

Pot fi distinse, în funcţie de finalitatea lor, incapacităţi cu caracter de

sancţiune şi incapacităţi cu caracter de protecţie.

Raportat la modul în care operează, incapacităţile pot fi grupate,

distingându-se cele care operează de plin drept de cele care operează prin efectul unei

hotărâri judecătoreşti rămase definitive.

În funcţie de izvorul lor, incapacităţile pot fi stabilite de legea civilă sau de

legea penală.

Incapacităţi cu caracter de sancţiune:

A.Incapacităţile prevăzute de legea civilă sunt urmarea, de regulă, a

încălcării unei norme de drept civil de către subiectul de drept, prin conduita sa.

Decăderea din drepturile părinteşti – este reglementată de art.109

Codul familiei şi de art.15 din OUG nr.26/1997 republicată, intervenind în cazurile în

care un părinte sau ambii părinţi, prin comportamentul lor, pun în pericol securitatea,

dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, indiferent că este vorba de o exercitare

abuzivă a drepturilor părinteşti sau de o neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de

părinte.

Această limitare a capacităţii de folosinţă a părintelui de a-l reprezenta pe

minorul sub 14 ani, respectiv de a încuviinţa actele minorului între 14 şi 18 ani, este o

formă specifică a răspunderii de dreptul familiei, dar ca natură juridică este o pedeapsă

mixtă – de dreptul familiei şi de drept civil.

Incapacitatea de a fi tutore – este o altă limitare a capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice, de asemenea reglementată de Codul familiei (art.117), dar

din cele şase motive care atrag această incapacitate, două nu au caracter de sancţiune

65

ci sunt determinate de cauze obiective. Astfel, este evident că persoana lipsită de

capacitate de exerciţiu – minorul sau cel pus sub interdicţie – nu poate să asigura

ocrotirea unui terţ, ea însăşi având nevoie de ocrotire. Pe de altă parte, în cazul în care

apar interese potrivnice între candidat şi minor, cel dintâi nu va putea dobândi calitatea

de tutore, aceasta nefiind însă o sancţiune, ci o normă de protecţie în favoarea ambelor

părţi, în fond. Celelalte patru cazuri, însă, au caracter sancţionator, fiind determinate de

decăderea din drepturile părinteşti, de restrângerea exerciţiului unor drepturi politice

sau civile care întotdeauna sunt consecinţa unor norme imperative sau unor hotărâri

judecătoreşti irevocabile, de lipsirea dreptului de a alege şi de a fi ales deputat , care,

de asemenea, este întotdeauna indisolubil legată de o altă sancţiune, ultimul caz fiind

cel al persoanei care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtată din aceasta, dovedind

astfel că, din anumite motive, nu poate îndeplini obligaţiile specifice unei astfel de

sarcini.

Nedemnitatea succesorală – sancţiune tipică de drept civil, ea fiind

reglementată de art.655 Cod civil şi determină înlăturarea de la moştenire a

succesorului care se face vinovat de una din faptele prevăzute în mod expres de norma

legală: este vorba de moştenitorul care a fost condamnat pentru că a omorât sau a

încercat să omoare pe cel a cărui succesiune se dezbate, de cel care a făcut împotriva

defunctului o acuzaţie care dacă s-ar fi dovedit reală ar fi atras condamnarea la moarte

a acestuia, acuzaţia fiind însă declarată de instanţă calomnioasă, precum şi de

moştenitorul major care, având cunoştiinţă de uciderea defunctului, nu a denunţat

această faptă justiţiei.

În materie succesorală mai pot fi întâlnite – ca sancţiuni – acceptarea

forţată a moştenirii şi decăderea din beneficiul de inventar, reglementate de

art.703 şi 712 Cod civil.

B.Incapacităţile prevăzute de legislaţia penală sunt: pe deapsa

complementară a interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor

drepturi.

Pedepsele aplicate în dreptul penal sunt mijloace de reeducare şi măsuri

de constrângere a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni,

potrivit art.52 alin.1 Cod penal.

În funcţie de modul lor de aplicare, se disting pedepse principale – ce pot fi

aplicate singure -, cele complementare – care se aplică alături de peseapsa principală

a închisorii – şi cele accesorii – care decurg din executarea pedepsei principale a

închisorii.

Pedepsele complementare – sunt sancţiuni care se aplică de către

instanţă alături de pedeapsa principală a închisorii, pe care o completează, ele

66

neputând fi de sine stătătoare. Aplicarea pedepselor complementare este obligatorie

atunci când legea o prevede, iar în unele cazuri este facultativă, instanţa apreciind în ce

măsură se impune aplicarea lor. Se pot aplica una sau mai multe pedepse

complementare.

Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, sunt pedepse complementare interzicerea

unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară, iar în mod concret, drepturile a

căror exercitare poate fi interzisă sunt enumerate de art.64 Cod penal. Pedeapsa

complementară trebuie să fie cuprinsă expres în hotărârea judecătorească de

condamnare şi este întotdeauna limitată în timp.

Din punctul de vedere al dreptului civil, interesează interzicerea exercitării

drepturilor părinteşti, respectiv a dreptului de a fi tutore sau curator.

În conformitate cu prevederile art.66 Cod penal, pedeapsa interzicerii unor

drepturi se execută după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea totală sau a

restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei.

Incapacitatea persoanei fizice devine operantă de la data începerii

executării pedepsei complementare, se extinde pe toată durata acesteia şi încetează în

momentul în care expiră executarea interzicerii dreptului respectiv.

Pedepsele accesorii – decurg din condamnarea la pedeapsa principală a

închisorii, prin efectul legii, şi produc efecte din momentul pronunţării hotărârii

definitive de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei ori până la

graţierea totală sau a restului de pedeapsă, respectiv până la împlinirea termenului de

prescripţie a executării pedepsei. În acest caz se interzice exercitarea tuturor

drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 Cod penal, deci din punctul de vedere al dreptului

civil interesează faptul că subiectul de drept, pe întrega perioadă în care execută

pedeapsa privativă de libertate, nu-şi poate exercita drepturile părinteşti, şi nici dreptul

de a fi tutore sau curator.

Incapacităţi cu caracter de protecţie

Îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, atunci când prin

aceasta se urmăreşte protejarea subiectului de drept, este întotdeauna reglementată

de legea civilă ca o incapacitate specială. Această categorie de incapacităţi speciale

vizează fie încheierea anumitor acte juridice civile, fie dobândirea anumitor drepturi şi

asumarea unor obligaţii civile, motivată de situaţia specială în care se află persoanele

fizice protejate.

Putem întâlni fie incapacităţi absolute – care operează între subiectul de

drept civil determinat şi toate celelalte subiecte de drept civil nedeterminate – sau

relative – care îşi produc efectele numai între subiectul de drept civil protejat şi un alt

subiect de drept civil, de asemenea determinat.

67

De principiu, aceste incapacităţi speciale operează de drept, prin simpla

întrunire a condiţiilor legale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească. Se poate

afirma însă că intervenţia instanţei este necesară pentru a constata ineficacitatea

actului juridic încheiat cu încălcarea incapacităţii speciale.

Astfel de incapacităţi speciale sunt reglementate de mai multe acte

normative. Enumerarea va fi doar exemplificativă, cu menţiunea că oricând legiuitorul

poate reglementa o astfel de incapacitate specială printr-o normă cu caracter general

sau special.

A.Incapacităţi reglementate de Codul civil.

Este vorba, în primul rând, de protejarea minorului – mai ales a celui cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, care deja poate încheia acte juridice personal – în

ceea ce priveşte încheierea unor acte cu titlu gratuit.

O altă categorie de norme reglementează relaţiile dintre minor şi tutorele

său, respectiv membrii familiei acestuia din urmă, în toate aceste cazuri legiuitorul

urmărind protejarea celui ocrotit de influenţele ocrotitorului său, care la un moment dat

ar putea părăsi atitudinea de bună-credinţă care totuşi este prezumată. Întâlnim în

aceste cazuri o ciudată combinaţie a prezumţiilor legale deoarece, în ciuda prezumţiei

care protejează subiectul de drept – aceea a exercitării drepturilor şi îndeplinirii

obligaţiilor cu bună credinţă – se apreciază că interesul minorului este mult prea

important pentru a nu închide orice tentativă de prejudiciere a celui lipsit şi de

capacitate de exerciţiu deplină şi de experienţa socială necesară.

În al doilea rând, sunt reglementate raporturi între anumite persoane, care

datorită relaţiilor dintre ele ar putea justifica un interes personal atât de puternic încât

să determine un conflict de interese cu cele ale subiectului din raportul juridic civil

respectiv. Astfel, sunt avute în vedere relaţiile dintre medic/farmacist – pacient;

echipajul unei nave – pasagerii cursei respective. În alte cazuri, se interzice unor

persoane să dobândească, în special prin cumpărare, bunuri ce aparţin unior subiecte

de drept ale căror interese le reprezintă: astfel, se interzice mandatarului să cumpere

bunuri ale mandantelui, reprezentanţilor şi administratorilor persoanelor juridice bunuri

ce aparţin acestora şi care le-au fost încredinţate în vederea administrării, judecătorilor,

procurorilor şi avocaţilor, bunuri litigioase ce se găsesc în raza de activitate a

instanţelor în care îşi desfăşoară activitatea. În opinia noastră, aceste incapacităţi se

întemeiază pe o prezumţie absolută de conflict de interese şi prezumţia nu poate fi

răsturnată, astfel încât subiectul de drept afectat de o asemenea incapacitate, care a

încheiat totuşi un act juridic interzis, nu va putea face dovada că interesul subiectului

de drept protejat nu a fost prejudiciat.

68

În ceea ce priveşte incapacitatea soţilor de a-şi vinde reciproc bunuri,

aceasta se bazează pe ideea de protecţie a moştenitorilor soţilor, în special a copiilor

născuţi dintr-o altă căsătorie sau născuţi în afara căsătoriei.

B. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei

Pe aceeaşi linie a ocrotirii minorului, legea specială – în raport cu legea

generală civilă – subliniază incapacităţile speciale ce afectează pe tutore şi pe membrii

familiei acestora în raporturile cu minorul ocrotit, fiind, de asemenea, interzisă

încheierea unor acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor altuia de către minorul

cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nici chiar dacă se obţine încuviinţarea prealabilă a

ocrotitorului său legal şi acordul autorităţii tutelare.

C.Incapacităţi prevăzute în alte legi

Cu titlu exemplificativ, menţionăm că potrivit art.41 (2) teza a II-a din

Constituţie, cetăţenii străni şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra

terenurilor situate în ţara noastră, aceasta fiind o incapacitate specială de folosinţă.

Nu este singurul exemplu, evident, şi pe parcursul îmbogăţirii cunoştinţelor

şi cercetării normelor de drept civil vor mai fi întâlnite astfel de limitări ale capacităţii de

folosinţă – ca parte componentă a capacităţii civile -, legiuitorul putând de-a lungul

timpului fie să abroge astfel de norme speciale, fie, dimpotrivă, să reglementeze alte

situaţii care să impună o asemenea limitare.

CAIET DE SEMINAR 9

Problema 1

Nedemnitatea succesorală – vocaţia succesorală reprezintă chemarea pe

care un subiect de drept o are de a culege masa succesorală sau o parte din aceasta,

chemare recunoscută fi prin efectul legii, fie în limitele testamentului defunctului a cărui

69

masă succesorală este în discuţie (detalii legate de rangul moştenitorilor şi modul în

care aceştia se exclud sau culeg împreună moştenirea vor fi analizate în anul III).

În situaţia în care moştenitorul se face vinovat de săvârşirea uneia dintre

faptele prevăzute de art.655 Cod civil, el nu va mai putea culege partea ce-i revine din

masa succesorală, fiind nedemn, cota sa revenind în temeiul unor reguli speciale altor

moştenitori.

Este vorba de cazul în care moştenitorul a omorât sau a încercat să îl

omoare pe cel la a cărui moştenire are vocaţie, sau de cel în care moştenitorul major,

deşi a avut cunoştinţă că cel la a cărui moştenire are vocaţie a fost omorât, nu a

denuţat organelor abilitate această faptă.

Cazul prevăzut de art.655 alin.1 pct.2 este căzut, în opinia noastră, în

desuetudine, deoarece în prezent legislaţia penală română nu mai cunoaşte pedeapsa

cu moartea, ori este vorba de o acuzaţie care, dacă s-ar fi dovedit a fi adevărată, ar fi

atras o asemenea pedeapsă capitală antecesorului moştenitorului. Considerăm că nu

poate intra în discuţie o altă variantă deoarece, pe de o parte, norma este de strictă

interpretare, iar pe de altă parte, ideea este aceea că moştenitorul trebuie stopat

înainte de a săvârşi fapte care determină decesul persoanei la a cărei moştenire are

vocaţie. Norma este căzută în desuetudine şi nu abrogată deoarece, în măsura în care

pedeapsa cu moartea ar fi reintrodusă, ea şi-ar găsi din nou aplicarea.

Concluzionăm că toate situaţiile reglementate de art. 655 Cod civil vizează

protejarea subiectului de drept împotriva unor acte sau fapte ale succesibililor săi, care

ar fi tentaţi şă grăbească decesul acestuia pentru a culege moştenirea.

Problema 2

Potrivit art.703 Cod civil, moştenitorii care au ascuns o parte din bunurile

succesiunii nu mai pot renunţa la aceasta, fiind forţaţi să accepte succesiunea, iar la

partajarea masei succesorale nu vor putea dobândi bunurile pe care le-au ascuns.

Trebuie menţionat faptul că succesibilul îşi confirmă vocaţia succesorală prin

acceptarea succesiunii, care însă nu este obligatorie. Astfel, un succesibil, oricât ar fi de

apropiat ca şi grad de rudenie de defunct, poate să nu îşi confirme vocaţia succesorală,

fie în mod expres – prin renunţarea la succesiune – fie prin permiterea curgerii

termenului de acceptare fără a se face nici un act sau fapt în acest sens. Aprofundându-

se materia, se va constata că sunt situaţii în care pentru succesibil este mai avantajos

să renunţe la succesiune decât să o accepte. Într-un astfel de caz, dacă subiectul de

drept a renunţat expres sau nu a acceptat succesiunea în termen, dar se dovedeşte că

a ascuns anumite lucruri ce compun masa succesorală în scopul de a profita de ele (de

70

exemplu, a luat o bijuterie, un tablou), ca o sancţiune, el va fi obligat să accepte

succesiunea, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta – care îi pot fi nefavorabile –

şi, mai mult, în momentul în care se va trece la împărţirea masei succesorale, el nu va

puta lua bunurile respective – şi pe care a fost obligat să le restituie. Măsura este luată

ca o modalitate de protecţie faţă de ceilalţi moştenitori, în condiţiile în care valoarea

masei succesorale poate să scadă drastic în urma ascunderii unui singur bun de

dimensiuni mici şi de valoare foarte mare (valoarea unui timbru poate să depăşească

valoarea unui imobil, de exemplu).

Problema 3

Acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar reprezintă posibilitatea

acordată moştenitorului de a opri disiparea masei succesorale în propriul patrimoniu şi

de a-i permite să suporte pasivul doar în limita activului moştenirii. În caz contrar, dacă

acceptarea se face pur şi simplu şi se constată că valoarea pasivului o depăşeşte pe

cea a activului, moştenitorul va fi obligat să suporte din propriul patrimoniu această

diferenţă. În timp ce minorii, potrivit dispoziţiilor legale, acceptă moştenirea doar în

această modalitate, moştenitorul major trebuie să facă o declaraţie expresă în acest

sens. În oricare dintre aceste cazuri se va trece la întocmirea unui inventar privind

compunerea masei succesorale. Art.712 Cod civil reglementează sancţionarea

moştenitorului major care a declarat că acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar,

dar a ascuns bunuri ce compun masa succesorală sau a omis să le indice la întocmirea

inventarului, cu rea credinţă. Sancţiunea este aceea a decăderii moştenitorului din

beneficiul de inventar, acesta fiind considerat că a acceptat moştenirea pur şi simplu, el

nemaiputând moşteni bunurile ascunse ori dosite. Norma îi protejează pe creditorii

defunctului, care, în cazul acceptării sub beneficiu de inventar suportă deja o eventuală

insolvabilitate parţială, astfel încât dosirea unor bunuri din masa succesorală le-ar

putea agrava situaţia.

Problema 4

În situaţia în care subiectul de drept este condamnat la o pedeapsă

privativă de libertate, concomitent cu executarea acesteia, va fi afectat de o

incapacitate în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi

tutore sau curator, incapacitate ce se poate prelungi şi după ce pedeapsa privativă de

libertate a fost executată, în cazul în care au fost dispuse şi pedepse complementare,

pe durata aplicării acestora. Deci, subiectul de drept va fi afectat de incapacitatea de

71

drept civil din momentul rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare şi

minimum până la terminarea executării sancţiunii privative de libertate sau a graţierii

acesteia şi maximum până în momentul terminării executării pedepsei complementare.

Problema 5

Incapacitatea absolută împiedică încheierea actului juridic civil de către

cel afectat de incapacitatea respectivă cu orice altă persoană.

Potrivit art.806 Cod civil, minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în

nici un fel prin donaţii sau testament de bunurile sale, iar între 16 şi 18 ani – potrivit

art.807 – acesta poate dispune doar de jumătate din bunurile sale. Acest lucru trebuie

înţeles în sensul că minorul, de exemplu, poate redacta un testament olograf – în

condiţiile în care nu se pune problema de a fi supravegheat în permanenţă şi de a nu

putea fizic să redacteze un astfel de act -–dar un astfel de legat nu va produce nici un

fel de efecte dacă testatorul moare înainte de a împlini16 ani, iar dacă decedează în

perioada cuprinsă între 16 şi 18 ani, legatarul nu va putea culege decât ½ parte din

masa succesorală, restul cotei de ½ urmând calea devoluţiunii legale.

Evident, minorul nu va putea încheia actele pentru care legea cere forma

autentică deoarece notarul public va aplica corespunzător dispoziţiile legale.

Tot absolută este şi incapacitatea ce afectează pe cetăţenii străini şi pe

apatrizi în ceea ce priveşte dobândirea de terenuri în România, precum şi ca prin care

minorului îi este interzisă garantarea obligaţiilor contractate de terţi, cu bunurile proprii.

În cazul în care incapacitatea opreşte încheierea actului civil de către cel

lovit de incapacitate doar cu anumite persoane, aceasta este relativă.

Potrivit art.809 Cod civil, minorul de 16 ani nu poate dispune prin

testament în favoarea tutorelui său, iar odată ajuns la majorat, nu poate dispune nici

prin donaţie şi nici prin testament în favoarea fostului său tutore, până în momentul în

care socotelile definitive ale tutelei nu au fost în prealabil date şi primite, adică tutorele

nu s-a descărcat de gestiunea patrimoniului celui protejat. Potrivit art.128 din Codul

familiei, nu pot fi încheiate acte juridice între minor, pe de o parte, şi tutore, soţul

acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de altă parte. Prin

această normă se înlătură orice încercare a tutorelui de a acoperi anumite fraude legate

de modul în care a administrat patrimoniul persoanei ocrotite prin încheierea unor

astfel de acte fictive între el şi minor sau între minor şi membri ai familiei tutorelui,

foarte apropiaţi – soţ, copil, frate - . Aceasta fiind motivaţia incapacităţii, excepţia de la

regula privind posibilitatea unor donaţii sau a unor testamente operează în cazul în care

tutorele este un ascendent al minorului (bunic) deoarece există prezumţia că legătura

72

de rudenie este suficient de puternică pentru a nu fi nevoie de o protecţie suplimentară

a minorului.

Regulile funcţionează la fel în relaţiile medic-pacient, medicul neputând

culege legatul în cazul în care persoana decedată a murit ca urmare a unei boli care a

necesitat un tratament aplicat şi supravegheat de către legatar – interdicţia vizează

atât culegerea legatului cât şi acceptarea unei eventuale donaţii -. Excepţia vizează, în

acest caz, anumite dispoziţii remuneratorii făcute cu titlu particular (de exemplu,

defunctul lasă prin testament medicului său un obiect determinat, ca o recompensă

pentru desele deplasări la domiciliul lui pe timp de noapte), precum şi cazurile în care

între dispunător şi legatar există o relaţie de rudenie până la al patrulea grad inclusiv –

situaţiile prevăzând mai multe variante care vor fi aprofundate în anul III -.

Reglementarea este cuprinsă de art.810 Cod civil.

Prin art.883 Cod civil se instituie o incapacitate specială de folosinţă care

afectează dreptul subiectului de drept de a dispune de bunurile sale şi corelativ, dreptul

unui alt subiect de drept de a culege un legat. Astfel, potrivit textului legal, testamentul

făcut pe mare nu va putea cuprinde nici o dispoziţie în favoarea ofiţerilor

bastimentului, dacă dânşii nu sunt rude cu testatorul. Este vorba de pasagerii unei

nave şi membrii echipajului, impunându-se menţiunea că norma este uşor căzută în

desuetudine, ţinând cont de condiţiile ce sunt oferite în prezent în cazul unei croaziere.

Potrivit art.1308 Cod civil, nu pot fi adjudecatari nici direct şi nici prin

persoane interpuse: tutorii – ai bunurilor ce aparţin patrimoniului persoanelor pe care

le ocrotesc; mandatarii – ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă; administratorii – ai averii

comunelor sau stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor şi funcţionarii publici – ai averilor

statului ale căror vânzări se fac printr-înşii.

Potrivit art.1309 Cod civil, judecătorii, procurorii şi avocaţii nu se pot face

cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei în a cărei rază

teritorială îşi exercită funcţiunile.

Art.1307 alin.1 Cod civil prevede că vânzarea nu se poate face între soţi.

73

#5. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a

persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia, aspect explicabil datorită faptului

că această parte a capacităţii civile nu poate supravieţui suportului său uman1. În ceea

ce priveşte momentul de care este legat sfârşitul capacităţii de folosinţă, se distinge

varianta morţii fizic constatae de procedura declarării judecătoreşti a morţii.

În primul caz – cel al morţii fizic constatate – întocmirea actului de deces

se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-

teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute de una din persoanele

căreia îi revine această obligaţie şi a certificatului medical constatator al decesului,

stabilirea exactă a datei morţii neridicând probleme. Data decesului va fi dovedită cu

certificatul de deces eliberat de ofiţerul de stare civilă.

Există situaţii în care însă decesul persoanei nu poate fi constatat fizic, fie

din lipsa cadavrului celui decedat, fie din cauza circumstanţelor în care s-a produs

decesul şi care fac imposibilă identificarea. În astfel de împrejurări legislaţia cuprinde o

procedură care să permită instanţei să constate încetarea capacităţii de folosinţă a

subiectului de drept, în lipsa acestei constatări fiind imposibilă deschiderea masei

succesorale precum şi producerea unor alte efecte determinate de decesul unei

persoane (încetarea căsătoriei, vocaţia persoanei respective la masa succesorală a unor

terţi, desemnarea unui tutore în cazul în care există copii minori, etc).

Declararea judecătorească a morţii – ca procedură ce se desfăşoară în faţa

instanţei – poate să îmbrace două forme. Prima – ce constituie regula – cuprinde două

faze şi anume declararea judecătorească a dispariţiei şi doar ulterior declararea

judecătorească a morţii. Cea de a doua – reprezentând o excepţie – permite

declanşarea directă a procedurii de declarare a morţii.

Declararea judecătorească a dispariţiei

Declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice este acea instituţie

de drept civil în virtutea căreia cel care lipseşte timp îndelungat de la domiciliul

său poate fi declarat dispărut printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă2.

1 Ernest Lupan, op.cit., p.602 Ernest Lupan, op.cit., p.64

74

Reglementarea acestei proceduri este cuprinsă de art.16-17 din Decretul

nr.31/1954, coroborate cu art.36-39 din Decretul nr.32/1954 (practic, în primul act

normativ regăsindu-se normele de drept material, iar în cel de-al doilea normele de

procedură, care se întregesc cu dispoziţiile Codului de procedură civilă).

Nu orice lipsă a persoanei de la domiciliu constituie temei pentru

declanşarea procedurii, impunându-se ca această lipsă să fie însoţită de lipsa oricăror

ştiri adresate membrilor familiei sau oricăror alte persoane din anturajul subiectului de

drept, pe o durată minimă de un an. Deci, condiţia de fond care justifică

soluţionarea unei astfel de cereri este aceea ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă

că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin un an.

Dovada datei ultimelor ştiri care atestă că persoana fizică era în viaţă se

poate face prin orice mijloc legal de probă. În măsura în care se poate stabili cu

certitudine data ultimelor ştiri, acesta va fi momentul din care va începe să curgă

termenul de un an a cărui împlinire permite admiterea acţiunii (o scrisoare datată,

ştampila aplicată de oficiul poştal pe un plic, declaraţia unui martor care poarte stabili

cu exactitate data la care a întâlnit persoana respectivă). Dacă însă acest moment nu

poate fi stabilit cu exactitate, termenul de un an va începe să curgă de la ultima zi a

lunii în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana era în viaţă sau de la ultima

zi a anului calendaristic în care se plasează aceste ştiri (potrivit dispoziţiilor art.17 alin.1

din Decretul nr.31/1954).

Cererea de declarare judecătorească a dispariţiei poate fi formulată de

orice persoană interesată şi chiar de către procuror, potrivit dispoziţiilor art.45 alin.1

Cod procedură civilă.

Competenţa de a soluţiona cererea revine tribunalului în circumscripţia

căruia persoana dispărută şi-a avut ultimul domiciliu.

Procedura soluţionării cererii cuprinde trei faze:

Faza prealabilă judecăţii începe din momentul înregistrării cererii de

declarare a dispariţiei, preşedintele instanţei dispunând efectuarea de cercetări imediat

după primirea acesteia. Solicitarea este adresată primăriei ultimului domiciliu şi

organelor de poliţie, dispunându-se totodată afişarea unor exenmplare ale cererii la

ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial competentă (folosindu-se

acelaşi criteriu), cu menţiunea că orice persoană ce deţine informaţii utile soluţionării

cererii este invitată să le comunice instanţei (potrivit art.37 alin.2 din Decretul

nr.32/1954). Concomitent, va fi sesizată autoritatea tutelară în vederea numirii unui

curator care să asigure administrarea bunurilor celui dispărut precum şi, dacă este

cazul, ocrotirea copiilor acestuia.

75

După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii de declarare a dispariţiei

potrivit dispoziţiilor legale şi a înaintării proceselor verbale de afişare şi a datelor

culese de primărie şi de organele de poliţie, preşedintele instanţei va fixa termen de

judecată, dispunând citarea persoanei a cărei dispariţie se cere – de la ultimul domiciliu

– precum şi a persoanei care a formulat cererea. Se citează şi reprezentantul

Ministerului Public, în condiţiile în care prezenţa la judecată a procurorului şi ascultarea

concluziilor acestuia sunt obligatorii, potrivit art.38 alin. ultim din Decretul nr.32/1954.

Faza judecăţii propriu-zise se desfăşoară potrivit regulilor procedurii

civile obişnuite, fiind administrate toate probele necesare în vederea stabilirii unei stări

de fapt corecte.

Hotărârea pronunţată de tribunal este supusă căilor ordinare de atac.

Faza ulterioară pronunţării hotărârii are un caracter de publicitate,

aceasta urmând să fie afişată – după rămânerea definitivă – timp de 30 de zile la uşa

instanţei de fond şi la primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentrua

face publică dispariţia. Hotărârea se comunică şi autorităţii tutelare în vederea instituirii

curatelei, în temeiul art.16 alin.1 din Decretul nr.31/1954.

Singurul efect al hotărârii judecătoreşti declarative a dispariţiei este cel al

îndeplinirii unei condiţii prealabile obligatorii în vederea declanşării procedurii vizând

declararea judecătorescă a morţii.

Hotărârea de declarare a dispariţiei unei persoane fizice NU ARE

EFECTE asupra capacităţii de folosinţă a acesteia, existând prezumţia că subiectul

de drept civil este în viaţă. Din acest motiv, dacă persoana declarată dispărută se

întoarce sau transmite date care permit localizarea ei, nu se impune anularea hotărârii

judecătoreşti (o astfel de cerere nefiind însă respinsă de către instanţă, în măsura în

care i se adresează)1.

Declararea judecătorească a morţii

Conform reglementărilor cuprinse de art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954,

este posibilă declanşarea procedurii declarării judecătoreşti a morţii dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii: să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă

irevocabilă, care să fi fost afişată timp de 30 de zile, iar de la data ultimelor ştiri din

care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin patru ani, cu menţiunea că de

la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel

1 S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia o astfel de acţiune prin care se tinde a se obţine anularea hotărârii declarative de moarte este inadmisibilă – de lege lata – în primul rând datorită lipsei uneia din condiţiile acţiunii civile – interesul -, iar în al doilea rând datorită inexistenţei unei proceduri prin care să se obţină anularea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Pentru amânunte, a se vedea Ernest Lupan, op.cit., p.72. Considerăm însă că o revizuire în acest caz este admisibilă, temeiul putându-l constitui art.322 pct.6 sau 8 Cod pr.civ.

76

puţin şase luni. Se impune a se preciza că este vorba de procedura precedată de

declararea dispariţiei şi că termenul de patru ani se calculează în aceleaşi condiţii ca şi

termenul de un an cerut în prima fază.

Procedura este aceeaşi ca şi în cazul declarării dispariţiei (fiind aplicabile

prevederile art.16-17 din Decretul nr.31/1954 coroborate cu art.40-41 din Decretul

nr.32/1954), în ceea ce priveşte cele trei faze.

Un element specific îl constituie însă stabilirea datei morţii celui dispărut,

ce va fi făcută de către instanţă şi va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, în mod

obligatoriu. Următoarele variante pot să apară: în măsura în care datele sunt certe

privind ultimele ştiri, data morţii va fi stabilită în funcţie de acestea; Dacă o asemenea

dată nu poate fi identificată, data morţii va fi stabilită ca fiind ultima zi a trmenului de

patru ani care trebuie să treacă de la data ultimelor ştiri care certifică existenţa celui a

cărui declarare judecătorescă a morţii se solicită. Într-o asemenea situaţie, se apreciază

că persoana fizică şi-a pierdut capacitatea de folosinţă de la data stabilită în hotărârea

declarativă de moarte, dar această prezumţie se naşte doar în momentul în care

hotărârea judecătorescă rămâne definitivă.

Această hotărâre se comunică serviciului de stare civilă pentru a face

cuvenitele menţiuni, respectiv pentru a se întocmi actul de deces, potrivit normelor de

competenţă stabilite de art.41 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

În cazul în care ulterior se va constata că data morţii prezumate, stabilită

prin hotărârea judecătorescă, nu corespunde realităţii, apărând ulterior probe ce permit

stabilirea cu o mai mică aproximaţie a acestei date sau chiar cu exactitate, se va

recurge la rectificarea datei morţii, potrivit prevederilor art.18 alin. final din Decretul

nr.31/1954.

O situaţie aparte este aceea în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii

declarative de moarte, se constată că actul de deces a fost întocmit, ceea ce înseamnă

că moartea persoanei a fost fizic constatată. În această variantă, se va trece la anularea

acestei hotărâri, deoarece procedura declarării judecătoreşti a morţii este întotdeauna

subsecventă procedurii obişnuite de întocmire a actului de deces şi este condiţionată de

imposibilitatea întocmirii acestuia datorată tocmai incapacităţii de a identifica

împrejurarea în care persoana respectivă şi-a pierdut viaţa. În fond, existenţa unui

interes legitim reprezintă una din condiţiile de admisibilitate a oricărei acţiuni civile, ori

în varianta în care actul de deces a fost întocmit, nu mai există nici un interes pentru a

declanşa procedura specială, iar dacă totuşi aceasta a fost pornită şi chiar finalizată, se

păstrează regula primordialităţii procedurii ordinare. Ar fi de-a dreptul hilar ca în cele

două acte constatatoare ale decesului – actul de stare civilă şi hotărârea judecătorescă

77

– să apară date diferite ale momentului în care a încetat capacitatea de folosinţă, o

astfel de situaţie fiind evitată prin anularea hotărârii instanţei.

Efectul declarării judecătoreşti a morţii îl reprezintă încetarea

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, întocmai ca şi în cazul morţii fizic

constatate, potrivit dispoziţiilor art.18 alin.1 din Decretul nr.31/1954. Hotărârea

judecătorescă este constitutivă, producând – în anumite limite – efecte retroactive, cu

menţiunea că prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă doar de la

data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, aceasta fiind data de la care

încetează şi căsătoria celui declarat mort.

În măsura în care prezumţia este răsturnată – cel declarat mort fiind în

viaţă -, potrivit art.20 alin.1 din legea specială, se poate solicita anularea hotărârii

judecătoreşti de declarare a morţii. Anularea poate fi cerută atât de persoana direct

interesată cât şi de orice alt subiect de drept ce justifică un interes legitim, precum şi

de procuror, calitatea procesuală nefiind condiţionată de participarea la proces pe

parcursul procedurii declarative a morţii. Hotărârea de anulare se va comunica – după

rămânerea definitivă – serviciului de stare civilă, pentru a fi făcute cuvenitele rectificări

în registrul actelor de stare civilă.

Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se produc atât în plan

patrimonial cât şi nepatrimonial, având o mare semnificaţie.

În primul rând, este înlăturată încetarea capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice, ba mai mult, se consideră că aceasta nu a încetat niciodată, concluzie

logică, dacă ţinem seama că persoana respectivă nu a încetat din viaţă niciodată.

În plan patrimonial, apar raporturi juridice ce pot cunoaşte o anumită

complexitate, pe de o parte între persoana declarată moartă şi reapărută şi moştenitorii

prezumtivi care au preluat bunuri ale succesiunii în urma deschiderii acesteia, iar pe de

altă parte, între această persoană şi subdobânditorii bunurilor care le-au dobândit de la

moştenitorii aparenţi. Evident, va exista raport juridic şi între moştenitorii prezumtivi şi

subdobânditorii bunurilor din masa succesorală.

Referitor la raporturile dintre subiectul de drept ce face obiectul analizei şi

moştenitorii săi aparenţi, conţinutul acestora este destul de clar, fiind format din dreptul

celui dintâi de a-şi recupera întregul patrimoniu şi de obligaţia corelativă ce revine

acestor succesori de a restitui bunurile preluate din masa succesorală. În varianta

pozitivă în care bunurile se mai află încă la moştenitorii cărora le-a fost desfiinţat titlul

prin care au dobândit aceste lucruri, ei vor fi obligaţi să le restituie adevăratului

proprietar. O distincţie se impune, şi anume aceea că moştenitorul prezumtiv de bună

credinţă – adică cel care nu ştia că cel declarat mort era în viaţă – va fi obligat să

restituie bunurile în natură sau preţul încasat (în măsura în care a înstrăina aceste

78

bunuri, iar convenţia îşi păstrează valabilitatea), pe când cel de rea credinţă – cel care

ştia că antecesorul său este în viaţă – va restitui, în cazul în care bunurile nu se mai află

în patrimoniul său – fie preţul încasat fie valoarea bunurilor din momentul revendicării

(ce poate fi mai mare decât preţul încasat) – alegerea făcând-o proprietarul – precum şi

toate fructele produse de bunurile din masa succesorală luate, atât cele culese efectiv

cât şi cele pe care a neglijat să le culeagă, sau echivalentul acestora.

În cazul subdobânditorilor, următoarele situaţii pot să apară:

Subdobânditorul cu titlu oneros, de bună credinţă va păstra bunul dobândit

de la prezumtivul succesor al celui declarat mort şi reapărut, regula fiind instituită de

art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954 (în această variantă, actul juridic încheiat de părţi

îşi va păstra valabilitatea, chiar dacă titlul înstrăinătorului a fost desfiinţat).

Regula generală a efectelor nulităţi actului juridic civil, potrivit căreia, în

cazul lipsirii de efecte juridice a actului primordial vor fi desfiinţate şi actele

subsecvente (resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis) va fi aplicată în situaţiile în

care terţul a dobândit bunul cu titlu gratuit – indiferent că a fost de bună credinţă sau

de rea credinţă – precum şi în varianta în care, deşi a dobândit bunul cu titlu oneros, a

fost de rea credinţă. În toate aceste cazuri, bunul sau bunurile vor fi restituite,

reîntorcându-se în patrimoniul pe care l-au părăsit nejustificat.

Trebuie menţionat că reaua credinţă constă în faptul că terţul a avut

cunoştiinţă de faptul că proprietarul real al bunului este în viaţă şi ea trebuie probată,

neprezumându-se. Evident, terţul care a pierdut bunul se va putea întoarce împotriva

vânzătorului, care va răspunde pentru evicţiune.

Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se întind şi în planul

raporturilor de familie, prezentând o particularitate deosebită în relaţiile dintre soţi. În

principiu, drepturile persoanei sunt apreciate ca fiind neîntrerupte, perioada cuprinsă

între rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte şi anularea acesteia fiind

practic radiată din acest plan, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice neputând fi

segmentată.

Elementul ce distinge însă relaţiile dintre soţi este acela că soţul

supravieţuitor se poate recăsători anterior anulării hotărârii declarative a morţii, astfel

încât, la un moment dat, acesta apare ca fiind căsătorit cu două persoane diferite ceea

ce, potrivit principiilor înscrise în art.5 şi 19 Cod fam. ar atrage nulitatea celei de a

doua căsătorii, fiind vorba de o bigamie.

În realitate, potrivit art.22 din Codul familiei, în cazul în care soţul unei

persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de

moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă; prima căsătorie este

desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. O astfel de soluţie este motivată de ideea că

79

cea dintâi căsătorie îş pierde consistenţa ca urmare a lipsei îndelungate a unuia dintre

soţi, fiind preferabilă protejarea unei relaţii de familie ce se bazează pe sentimente

actuale, cu atât mai mult cu cât soţului prezumtiv supravieţuitor nu i se poate reţine

nici o culpă.

Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei reprezintă o

excepţie a acestei proceduri, respectiv o varietate a declarării morţii reglementată de

art.16 alin.3 din Decretul nr.31/1954.

Această cale poate fi urmată dacă sunt întrunite două condiţii, şi anume:

ca persoane fizică să fi dispărut într-o împrejurare excepţonală, care îndreptăţeşte a se

presupune decesul şi ca de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia persoanei

fizice să fi trecut cel puţin un an.

În măsura în care nu se poate dovedi cu exactitate ziua în care s-a produs

evenimentul care a determinat dispariţia, sunt aplicabile regulile reglementateîn mod

expres în cazul procedurii declarării dispariţiei, potrivit art.17 alin.2 din Decretul

nr.31/1954.

Procedura ce va fi urmată este aceeaşi ca şi în varianta declarării

judecătoreşti a morţii, precedată de declararea dispariţiei, lipsind doar segmentul

prealabil.

Comorienţii. Art.21 din Decretul nr.31/1954 stabileşte că în cazul în care

mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a

supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată, aceste persoane fiind

denumite de doctrină comorienţi.

Reglementarea prezintă utilitate practică în materie succesorală, mai ales

în cazul în care persoanele respective aveau vocaţie succesorală reciprocă, sau cel

puţin – în temeiul unui testament, de exemplu – una dintre aceste persoane avea

vocaţie succesorală faţă de cealaltă.

În ultimul timp, este din ce în ce mai frecvent acreditată ideea că norma

este aplicabilă, prin extindere, şi în cazul în care persoanele nu au murit în aceeaşi

împrejurare, dar nu se poate stabili dacă una dintre acestea a supravieţuit celeilalte1.

CAIET DE SEMINAR 10

Problema 1

1 Francisc Deak, op.cit., p.45-46

80

Deoarece în cadrul procedurii de declarare judecătorescă a dispariţiei şi a

morţii s-a pus în discuţie competenţa materială a instanţelor, se impune să amintim, cu

titlu informativ, sistemul instanţelor din România. Acesta este structurat în sistem

piramidal, cunoscând trei grade de jurisdicţie şi două căi ordinare de atac, cel puţin în

acest moment, cu o eventuală perspectivă, în viitorul apropiat, de transformare a

recursului în cale extraordinară de atac, în măsura în care va opera modificarea Codului

de procedură civilă, la începutul lunii mai 2001, aşa cum este preconizată.

Astfel, judecătoriile reprezintă instanţele de drept comun în materia

soluţionării cauzelor în fond, tribunalele sunt instanţe de drept comun în materia

soluţionării apelurilor, iar curţile de apel au competenţa generală de a soluţiona

recursurile. Trebuie făcută menţiunea că această afirmaţie se referă la cauzele civile, în

materie comercială competenţa materială fiind diferită.

Este posibil însă ca pentru unele cauze, legiuitorul să prevadă în mod

expres o altă instanţă competentă să soluţioneze în fond, aceasta fiind şi situaţia

cererilor privind declararea dispariţiei şi a morţii, care potrivit art.2 pct.1 lit.g Cod pr.civ.

sunt soluţionate în primă instanţă de tribunale. Evident, în acest caz, apelul va fi

soluţionat de curtea de apel, iar recursul de Curtea Supremă de Justiţie.

O hotărâre judecătorească rămâne definitivă – de regulă, în materie civilă

– după soluţionarea apelului, iar în cazul soluţionării recursului ea devine irevocabilă.

Amănunte privind aceste aspecte vor fi expuse la materia Drept procesual civil – de

exemplu, hotărârea poate să rămână irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.

În ceea ce priveşte participarea procurorului – reprezentant al Ministerului

Public – aceasta poate să îmbrace două aspecte. Primul este reglementat de art.45 Cod

pr.civ., potrivit căruia procurorul poate să participe la orice proces civil, în orice fază a

acestuia şi să exercite căile de atac. Deci, în acest caz, participarea este facultativă. Al

doilea aspect este cel reglementat de anumite legi speciale care impun participarea

procurorului în cazul unor cauze civile, un astfel de caz reprezentându-l declararea

judecătorescă a dispariţiei şi a morţii potrivit art.38 alin. ultim din Decretul nr.32/1954.

În această variantă, nu este suficientă citarea procurorfului, fiind necesar ca acesta să

fie prezent efectiv la dezbateri şi să-şi prezinte concluziile, în caz contrar hotărârea

judecătorească fiind lovită de nulitate.

Problema 2

ATENŢIE !

81

Persoana declarată dispărută este prezumată a fi în viaţă şi a avea

capacitate de folosinţă. Acesta este motivul pentru care, şi în măsura în care ulterior,

prin hotărârea declarativă a morţii prezumate, data decesului ar fi stabilită la o dată ce

se situează calendaristic anterior datei la care s-a pronunţat hotărârea declarativă a

dispariţiei, totuşi, până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte,

persoana este prezumată a fi în viaţă.

Instituirea curatelei dispărutului – pentru administrarea bunurilor acestuia

– ori instituirea tutelei minorului dispărutului, nu sunt condiţionate de existenţa unei

hotărâri definitive de declarare a dispariţiei, aceste măsuri putând fi luate şi în condiţiile

în care se constată dispariţia persoanei fizice, pur şi simplu. În situaţia în care persoana

reapare, toate aceste măsuri vor putea fi ridicate la cerere ori din oficiu, fără a fi

necesară o hotărâre de anulare.

Problema 3

ATENŢIE !

Data morţii nu trebuie confundată nici cu data ultimelor ştiri, nici cu data

pronunţării hotărârii declarative de moarte, nici cu data rămânerii definitive a acestei

hotărâri. Data morţii este întotdeauna cea stabilită – obligatoriu – de instanţă în

dispozitivul hotărârii.

În ceea ce priveşte rectificarea datei morţii, aceasta nu trebuie confundată

cu alte proceduri, cum ar fi calea extraordinară de atac a revizuirii, prevăzută de

art.322 Cod pr.civ., îndreptarea hotărârii judecătoreşti – art.281 Cod pr.civ.- şi nici cu

procedura de rectificare a actelor de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea

nr.119/1996. Este adevărat că pot fi stabilite puncte comune cu oricare dintre aceste

proceduri, după cum se poate discuta şi dacă o astfel de rectificare aduce atingere

autorităţii lucrului judecat, dar ceea ce este important, în opinia noastră, este că

această posibilitate este acordată instanţei în mod expres, potrivit art.18 alin.ultim din

Decretul nr.31/1954, astfel încât evident, suntem în faţa unei norme speciale care nu

mai necesită nici o altă explicaţie.

Problema 4

În mod practic, situaţia înstrăinării unor bunuri din masa succesoarală

poate să apară în felul următor (exemplul este didactic, prezentând o speţă concretă,

cazuri asemănătoare putând să apară într-o varietate foarte mare de variante):

82

În urma rămânerii definitive a hotărârii declarative a morţii, se deschide

succesiunea defunctului, prin certificatul de moştenitor eliberat constatându-se că au

calitatea de moştenitori A şi B în calitate de fii, fiecăruia revenindu-i câte un imobil. A

vinde imobilul său lui C, în timp ce B donează imobilul său lui D. Toate părţile sunt de

bună credinţă. Întorcându-se tatăl lui A şi B, la cererea acestuia, hotărârea declarativă

de moarte este anulată. C va păstra bunul cumpărat, A predându-i tatălui său preţul

încasat, în timp ce D va trebui să restituie imobilul.

Problema 5

Cererea de anulare a hotărârii declarative de moarte poate fi formulată de

orice persoană interesată.

ATENŢIE !

În varianta în care cererea este formulată chiar de persoana vizată, pentru

admisibilitatea acesteia este necesar un artificiu bazat pe o realitate, deoarece din

punct de vedere legal, în momentul respectiv, persoana fizică ce a fost declarată

moartă nu deţine capacitatea de folosinţă civilă şi procesual civilă necesare pentru a

putea introduce o acţiune în instanţă (nici nu va putea introduce o altă acţiune până

când hotărârea declarativă de moarte nu va fi anulată). În acest caz, însă, prezenţa

fizică a părţii va suplini lipsa capacităţii sale de folosinţă ce va fi automat împinsă într-

un plan teoretic, prezumţia de moarte fiind răsturnată în modul cel mai concret cu

putinţă.

Acţiunea în anulare este imprescriptibilă şi va fi adresată instanţei care a

pronunţat hotărârea declarativă de moarte.

Problema 6

Situaţia comorienţilor.

A este căsătorit cu B, şi din această căsătorie nu s-au născut copii. A are în

viaţă un părinte şi doi fraţi, iar B are doi copii dintr-o căsătorie anterioară.

A şi B mor într-un accident de maşină.

Dacă se poate constata, de exemplu, că B a supravieţuit lui A, atunci B

dobândeşte calitatea de moştenitor al lui A, alături de părinte şi de cei doi fraţi, iar

masa succesorală a lui B, ce va cuprinde în acest caz şi o cotă din masa succesorală a

lui A, va reveni celor doi copii ai lui B dintr-o căsătorie anterioară.

83

În măsura în care A şi B sunt consideraţi comorienţi, masa succesorală a

lui A revine în totalitate părintelui şi celor doi fraţi, iar masa succesorală a lui B revine

copiilor acestuia.

Secţiunea 4 - Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Datorită capacităţii de folosinţă pe care legea civilă o recunoaşte

persoanei fizice de la naştere – sau chiar înaint de acest moment -, subiectul de drept

poate să deţină drepturi şi obligaţii civile din primele clipe ale vieţii sale. Pentru ca

acastă persoană fizică, însă, să poată încheia singură acte juridice civile, conştientă de

efectele unor asemenea acte, este nevoie să atingă o anumită maturitate psihică,

respectiv să dobândească discernământ. Studiile de specialitate au permis legiuitorului

să stabilească faptul că persoana fizică dobândeşte acest discernământ la o anumită

84

vârstă, regula generală fiind relevantă deoarece este indubitabil că în cazuri

particulare, conştientizarea efectelor unor acte sau fapte poate să se producă mai

repede sau mai târziu.

De acest moment, de care a fost legată dobândirea unei maturităţi

suficiente pentru a permite subiectului de drept să-şi apere interesele, legea civilă a

fixat dobândirea capacităţii de exerciţiu, definită ca fiind acea parte a capacităţii de

drept civil a omului, care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile

subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice

civile1.

Caracterele capacităţii de exerciţiu sunt:

Legalitatea – reflectă ideea că izvorul acestei capacităţi de exerciţiu îl

constituie legea, în nici o situaţie neputând fi creaţia voinţei individuale, atât în ceea ce

priveşte instituirea, cât şi stabilirea coonţinutului şi încetarea ei. Normele ce

reglementează aceste aspecte au caracter imperativ, subiectele de drept civil neputând

deroga de la ele.

Generalitatea – vizează conţinutul capacităţii de exerciţiu şi constă în

aptitudinea abstractă a omului de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-

şi asuma şi exercita obligaţii civile prin încheierea oricărui tip de act juridic civil, cu

condiţia ca acesta să-şi păstreze caracterul licit. Limitele generalităţii diferă în funcţie

de delimitarea dintre capacitatea de exerciţiu deplină şi capacitatea de exerciţiu

restrânsă (aceasta din urmă având un grad mai redus de generalitate).

Inalienabilitatea – evidenţiază imposibilitatea de a se renunţa în tot sau în

parte la capacitatea de exerciţiu, în timp ce intangibilitatea exprimă ideea că nimeni nu

poate fi lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile stabilite

expres şi limitativ de lege. Inalienabilitatea nu trebuie confundată cu renunţarea la un

anumit drept subiectiv concret, iar încheierea oricăror convenţii prin care s-ar transmite

unui alt subiect de drept capacitatea de exerciţiu, în tot sau în parte, nu poate să

producă nici un efect juridic.

Egalitatea – reflectă o poziţionare identică a subiectelor de drept în raport

cu capacitatea de exerciţiu, indiferent de sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de

cultură sau originea acestora.

Trebuie menţionat că, spre deosebire de capacitatea de folosinţă a

persoanei fizice, capacitatea de exerciţiu nu se caracterizează prin universalitate,

realitate explicabilă prin ideea că nu toate subiectele de drept au capacitate de

exerciţiu.


85

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se formează în funcţie de

gradul de discernământ al acesteia, premisă ce se adaugă capacităţii de folosinţă care

însoţeşte subiectul de drept de la apariţie şi până la dispariţie. În afară de o anumită

maturitate, discernământul poate să se prezinte nuanţat sau chiar să lipsească datorită

unor boli ce afectează psihicul uman.

Coroborând existenţa şi calitatea discernământului persoanei fizice cu

vârsta şi sănătatea mintală a acesteia, legiuitorul român stabileşte trei variante de

raportarea a capacităţii de exerciţiu, şi anume: lipsa capacităţii de exerciţiu, ce

afectează pe minorul sub 14 ani şi pe interzisul judecătoresc; capacitatea de exerciţiu

restrânsă, ce caracterizează grupa de persoane cuprinse între 14 şi 18 ani; capacitatea

de exerciţiu deplină, specifică persoanelor fizice majore şi femeii căsătorite.

#1. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Pornind de la ideea că nimeni nu poate fi îngrădit sau lipsit în tot sau în

parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege –

art.6 alin.1 din Decretul nr.31/1954 – concluzia este aceea că trebuie să analizăm care

sunt aceste cazuri.

Nu au capacitate de exerciţiu următoarele categorii de persoane fizice:

minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorescă; prin

raportare la această variantă, trebuie amintită şi situaţia minorilor care până la

împlinirea vârstei de 16 ani nu pot încheia acte de dispoziţie (cu anumite excepţii) şi

cazul special în care anumite persoane NU pot încheia anumite acte juridice.

În ceea ce-l priveşte pe minorul sub 14 ani, operează prezumţia unei lipse

de experienţă socială, care etermină o incapacitate de evaluare a efectelor unor acte

juridice civile, în acest caz lipsa capacităţii de exerciţiu reprezentând o măsură de

protecţie. Acelaşi caracter îl are şi în cazul interzişilor judecătoreşti, în această situaţie

imposibilitatea evaluării efectelor actului datorându-se nu vârstei ci unei boli ce

determină alienaţia sau debilitatea sa mintală.

Enumerarea persoanelor care sunt lipsite complet de capacitatea de

exerciţiu este limitativă, neputând fi extinsă şi asupra altor persoane.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 alin.1

din Decretul nr.31/1954, actele juridice sunt încheiate de reprezentanţii lor legali.

Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denumită

reprezentant, încheie un act juridic civil în numele şi pe seama altei persoane, denumită

reprezentat, în aşa fel încât efectele actului juridic încheiat se produc direct în persoana

celui reprezentat. Aceasta este o trăsătură caracteristică capacităţii de drept civil, şi

86

anume faptul că persoana fizică ce are capacitate de folosinţă, are nevoie de un

reprezentant legal care să încheie în numele şi pe seama ei acte juridice civile.

Au calitatea de reprezentanţi legali părinţii, tutorii sau, în anumite condiţii,

curatorii.

Cum întotdeauna norma civilă trebuie să se plieze în funcţie de realitatea

cotidiană, deşi de principiu persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu le este

interzisă marea aventură a încheierii de acte juridice civile, anumite excepţii sunt

permise. Acestea se referă la actele de conservare şi actele juridice mărunte, zilnice,

cum ar fi: cumpărarea de mâncare, băuturi răcoritoare, bilete pentru transportul în

comun, pentru spectacole etc.

Cum potrivit prevederilor art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954, actele

juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru

incapacitate, chiar în lipsa leziunii, se poate constata că lipsa capacităţii de exerciţiu nu

este interpretată de legiuitor ca fiind absolută şi totală, în fond fiind perfect valabile

actele încheiate în favoarea persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi care nu-i

produc acesteia nici un prejudiciu, aducându-i chiar un eventual beneficiu.

Această stare a lipsei capacităţii de exerciţiu încetează în următoarele

situaţii:

Dacă avem în vedere cazul minorului, la împlinirea vârstei de 14 ani acesta

va dobândi o capacitate de exerciţiu restrânsă.

În situaţia în care cercetăm cazul interzisului judecătoresc, ridicarea

interdicţiei judecătoreşti determină revenirea la starea de capacitate de exerciţiu avută

anterior interdicţiei.

În oricare dintre aceste cazuri, moartea fizic constatată ori declararea

judecătorescă a morţii determină o încetare a lipsei capacităţii de exerciţiu, în astfel de

situaţii încetând, evident, şi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

#2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice

Prin capacitate de exerciţiu restrânsă se înţelege aptitudinea minorului

între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi

exercita obligaţii civile prin încheierea – personal – de acte juridice civile, cu

încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal1.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine exclusiv minorilor între 14 şi

18 ani, o astfel de aptitudine nefiind întâlnită în cazul nici unei alte categorii de

persoane fizice. Minorul încheie personal actele juridice, pentru valabilitatea acestora


87

fiind însă necesară încuviinţarea prealabilă şi individuală din partea ocrotitorului legal,

dublată, în unele situaţii de excepţie, de încuviinţarea autorităţi tutelare.

Dovada dobândirii capacităţii de exertciţiu restrânse se face dovedindu-se

împlinirea vârstei de 14 ani prin prezentarea certificatului de naştere al persoanei

respective.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse cuprinde următoarele categorii

de acte juridice civile:

A. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia

personal şi singur, fără a fi necesară nici o altă formalitate:

- în primul rând, minorul care a împlinit 14 ani va putea în continuare să încheie

actele de conservare şi actele mărunte ce îi erau permise şi anterior acestei date, astfel

încât acestea nu caracterizează perioada capacităţii de exerciţiu restrânse

- acte de administrare, cu condiţia să nu fie lezionare pentru minor

- contractul de depozit special la CEC

- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament de

jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă era major – art.807 Cod civil

- recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei

B. Actele juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil

personal, dar numai cu încuviinţarea valabilă a ocrotitorului legal:

- acte de administrare ale unui bun singular: închirierea unui bun, contractul de

antrepriză pentru repararea unui imobil

- acte de administrare ale unui patrimoniu – care în raport cu un bun singular

sunt acte de dispoziţie: înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare pentru minor,

în limita unei valori stabilite de lege sau înstrăinarea bunurilor perisabile

C. Acte juridice civile încheiate personal de minorul cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, ce reclamă însă o dublă încuvinţare aceea a ocrotitorului legal şi a

autorităţii tutelare:

- înstrăinarea unui bun

- renunţarea la un drept sau încheierea unei tranzacţii

În afara limitelor stabilite pentru conţinutul capacităţii de exerciţiu

restrânse se situează şi actele a căror încheiere este prohibită pentru minorul cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, în această categorie intrând, pe de o parte, donaţiile

şi garantarea obligaţiilor altora cu bunurile proprii, iar pe de altă parte, cele încheiate cu

tutorele sau rudele acestuia. Aceste acte vor fi lovite de nulitate absolută chiar şi în

varianta în care s-ar obţine avizul autorităţii tutelare pentru încheierea lor.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează atunci când:

88

- subiectul de drept dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, fie prin

împlinirea vârstei de 18 ani, fie în cazul femeii de cel puţin 15 ani, prin căsătorie.

- subiectul de drept este pus sub interdicţie

- subiectul de drept îşi încetează existenţa, moartea fiind fie fizic constatată, fie

declarată prin hotărâre judecătorească

#3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice poate fi definită ca fiind

aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa

obligaţiile civile, prin încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile

permise de lege1. În acest caz, subiectul de drept încheie actele juridice civile personal

şi singur, gama acestora fiind limitată doar de normele imperative ale legii.

Capacitatea de exerciţiu deplină se împlineşte la împlinirea vârstei de 18

ani, adică la majorat. Ca o excepţie, femeia având minimum 15 ani poate dobândi

capacitatea de exerciţiu deplină prin căsătorie, explicaţia acestei excepţii constând în

necesitatea asigurării egalităţii soţilor în raporturile ce se nasc din căsătorie, în egală

măsură patrimoniale şi nepatrimoniale.

În ceea ce priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu depline, aceasta

cuprinde actele juridice civile pe care persoana fizică majoră le poate încheia pentru a

dobândi şi exercita, respectiv pentru a–şi asuma şi executa drepturile şi obligaţiile

civile, acte încheiate de subiectul de drept civil personal şi singur. În principiu, persoana

fizică având capacitatea de exerciţiu deplină poate încheia orice act juridic civil, cu

excepţia celor ce îi sunt interzise printr-o limitare expresă a capacităţii sale de folosinţă.

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează definitiv prin decesul persoanei

fizice, iar în cazul punerii sub interdicţie, încetarea poate fi definitivă sau doar

temporară. În cazul în care căsătoria care a determinat dobândirea capacităţii de

exerciţiu depline de către femeia care nu a împlinit 18 ani este anulată sau se constată

nulitatea acesteia, este posibil ca aceasta să redobândească o capacitate de exerciţiu

restrânsă, dacă nulitatea sau anularea căsătoriei a intervenit înainte ca femeia

respectivă să fi împlinit vârsta majoratului. În varianta căsătoriei putative, după

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat căsătoria, este posibil

să apară aceeaşi situaţie, deşi sub acest aspect, părerile sunt împărţite în doctrină2.

Menţionăm că sub acest aspect considerăm că este absolut necesar, de

lege ferenda, să se recunoască femeii căsătorite capacitatea deplină de exerciţiu,

1 Ernest Lupan, op.cit., p.1132 A se vedea opiniile exprimate, argumentele şi analizele la care se face trimitere în lucrarea Drept civil. Persoana fizică, op.cit., p.118

89

indiferent de soarta pe care o va avea căsătoria respectivă până în momentul în care

aceasta împlineşte vârsta majoratului. Aceasta deoarece limita dintre capacitatea de

exerciţiu restrânsă şi capacitatea de exerciţiu deplină este stabilită de prezumţia legată

de o anumită evoluţie a discernământului persoanei fizice. Este adevărat că femeii

căsătorite i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină nu pentru că s-ar considera

că are o maturitate suficientă, ci pentru a i se asigura o egalitate în raporturile juridice

de familie, atât faţă de soţ cât şi faţă de terţi. Pe de altă parte, însă, este imposibil şi

inexplicabil să i se permită unui subiect de drept să încheie acte de dispoziţie personal

şi singur, şi după ce a dobândit o oarecare maturitate tocmai prin încheierea unor astfel

de acte, să i se interzică o astfel de operaţiune juridică, prohibiţie care, apreciem noi, că

în prezent este impusă dintr-o înţelegere greşită a unei prezumţii care nu mai poate

opera în acest caz. În fond, indiferent care ar fi situaţia căsătoriei, se pot naşte copii al

căror reprezentant este, în mod normal, părintele, respectiv mama, în

cvasiunanimitatea cazurilor în care căsătoria este anulată. În acest caz, dacă nici mama

nu va avea capacitate de exerciţiu deplină, neputând să încheie singură acte de

dispoziţie, se va impune instituirea tutelei sau curatelei pentru minor, deşi acesta se

bucură de ocrotire părintească.

În cazul încălcării normelor legale privind capacitatea de exerciţiu, poate

să atragă anumite sancţiuni, nulitatea relativă fiind cea specifică unor astfel de situaţii

datorită caracterului său de protecţie.

90

CAIET DE SEMINAR 11

Problema 1

Capacitatea de exerciţiu este reglementată în mai multe acte normative,

cele mai importante fiind Decretul nr.31/1954 (art.5 alin.3, art.8, art.9, art.10 alin.final,

art.11), Codul civil (art.807, 950-952, etc), Codul familiei (art.4, art.105 alin 1 şi2,

art.124, art.129, art.133 şi art.147), iar dispoziţii singulare sunt regăsite în diferite

norme cu caracter special.

Problema 2

Subiectul de drept, din prima zi de viaţă şi până la împlinirea vârstei de 14

ani, este lipsit de capacitate de exerciţiu, între 14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu

restrânsă, iar prin împlinirea vârstei de 18 ani dobândeşte capacitatea de exerciţiu

deplină, acestea fiind regulile de bază şi momentele ce punctează evoluţia capacităţii

de exerciţiu a persoanei fizice. Următoarele situaţii de excepţie pot să apară:

- la 14 ani se dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă; între 14 şi 18

ani persoana este pusă sub interdicţie, astfel încât va fi lipsită de capacitate de

exerciţiu; dacă ridicarea interdicţiei are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani,

persoana redobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă, iar dacă ridicarea

interdicţiei are loc după împlinirea vârstei de 18 ani, persoana dobândeşte o capacitate

de exerciţiu deplină

- majorul pus sub interdicţie redobândeşte întotdeauna capacitatea de

exerciţiu deplină, după ridicarea interdicţiei

- din momentul înplinirii vârstei de 16 ani, persoana fizică poate încheia

acte ce i-au fost interzise anterior acestui moment (testamentul)

- este posibil ca persoana fizică, deşi are capacitate de exerciţiu deplină,

să nu poată încheia anumite acte juridice datorită unor incapacităţi speciale de folosinţă

- femeia în vârstă de cel puţin 15 ani poate dobâdi capacitate de exerciţiu

deplină prin căsătorie

- dacă persoana a fost pusă sub interdicţie înainte de împlinirea vârstei de

14 ani (potrivit art.142 alin.2 Cod fam. pot fi puşi sub interdicţie şi minorii) atunci

aceasta nu va dobândi capacitate de exerciţiu restrânsă sau deplină decât în măsura în

91

care interdicţia va fi ridicată până la împlinirea vârstei de 18 ani sau după împlinirea

acesteia.

Problema 3

În perioada în care persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu,

la încheierea actelor juridice este reprezentată de ocrotitorul său legal – părinte,

tutore sau curator -, în timp ce după dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânse, la

încheierea actelor juridice, persoana fizică este asistată de ocrotitorul său legal, fiind

necesară, de asemenea, încuviinţarea prealabilă şi pentru fiecare act în parte a

acestuia din urmă, iar în cazul actelor de dispoziţie peste această încuviinţare a

ocrotitorului legal se suprapune şi încuviinţarea autorităţii tutelare.

Reprezentarea legală nu trebuie confundată cu reprezentarea

convenţională1. În primul caz , suntem în faţa unei situaţii reglementate de lege,

nerespectarea acesteia atrăgând nulitatea actului. În cel de-al doilea caz, este vorba de

o convenţie prin care o persoană cu capacitate de exerciţiu împuterniceşte o altă

persoană să o reprezinte la încheierea unui contract.

Exemplul 1: dacă B doreşte să-i doneze lui A – minor în vârstă de 10 ani –

un imobil, la încheierea actului de donaţie va fi prezent şi va semna pentru A părintele

său, făcându-se această menţiune în cuprinsul înscrisului.

Exemplul 2: dacă A, care locuieşte în Satu-Mare, deţine un imobil în

Constanţa, îl împuterniceşte pe B – ce-şi are domiciliul în Constanţa – să încheie acte

privind imobilul respectiv în numele şi pentru A (să închirieze şi să încaseze chiria).

Exemplul 1/B: în situaţia în care B doreşte să-i doneze lui A – minor în

vârstă de 15 ani – un imobil, convenţia va fi semnată de A, precum şi de părintele său

care îl asistă la încheierea actului.

Problema 4

Actul încheiat de minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este anulabil

datorită incapacităţii acestuia, în acest caz minorul nefind obligat să invoce nici un

prejudiciu. În schimb, minorul între 14 şi 18 ani poate să invoce ca motiv de

anulabilitate leziunea, în contractele sinalagmatice, adică disproporţia vădită între

contraprestaţii, datorată lipsei sale de experienţă la încheierea contractului. De

1 Pentru o expunere amplă, Maria Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

92

exemplu, dacă minorul îşi înstrăinează lanţul de aur pentru un compact disc,

nerealizând diferenţa mare de valoare între cele două contraprestaţii.

Problema 5

Potrivit art.10 alin. ultim din Decretul nr.31/1954, minorul cu capacitate

restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, să

facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de aceste depuneri potrivit cu

prevederile regulamentelor acestor case de păstrare.

Este discutabil dacă se mai poate susţine că norma se referă exclusiv la

Casa de Economii şi Consemnaţiuni, î condiţiile în care, potrivit Legii nr.66/1996,

aceasta a fost reorganizată în societate bancară pe acţiuni, unicul acţionar fiind statul

român. Aşa fiind, ar trebui să se recunoacă, de lege lata, cel puţin posibilitatea

încheierii unor astfel de contracte de depozit la băncile cu capital integral de stat, dacă

nu şi în cazul celor cu capital privat, pentru sume ce se încadrează în suma garantată în

caz de faliment al băncii. Trebuie avută în vedere în special situaţia minorului care se

întreţine singur şi căruia poate i se oferă contracte mai avantajoase de către alte unităţi

bancare decât de către CEC.

Problema 6

Cum persoana majoră poate dispune prin testament de întregul său

patrimoniu, minorul de 16 ani va putea dispune printr-un asemenea act de ½ parte din

patrimoniul său, diferenţa urmând a fi transmisă pe cale legală, în caz de deces.

În ceea ce priveşte recunoaşterea paternităţii, este vorba de cea a unui

copil al cărui tată este minorul între 14 şi 18 ani, copil care întotdeauna va avea situaţia

celui din afara căsătoriei deoarece bărbatul nu se poate căsători înainte de 18 ani. Deşi

pentru recunoaşterea paternităţii minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are

nevoie de încuvinţarea ocrotitorului său legal, în măsura în care ulterior, dar înainte de

împlinirea vârstei de 18 ani tatăl va înţelege să conteste această recunoaştere, fiind

vorba de o acţiune în justiţie, va avea nevoie de asistarea ocrotitorului său legal, art.58

Cod fam. necuprinzând menţiunea expresă prevăzută de art.59 Cod fa., potrivit căreia

acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în

numele său de către mamă, chiar dacă este minoră. Deci, în acest caz de excepţie –

93

şi care nu poate fi extins prin interpretare – mama cu capacitate de exerciţiu restrânsă

va putea porni acţiunea în stabilirea paternităţii copilului ei, în reprezentarea acestuia.

Problema 7

Act de administrare a unui bun este, de exemplu, închirierea acestuia. Prin

contractul de antrepriză pentru repararea unui bun se înţelege acel contract prin care o

persoană numită antreprenor se obligă faţă de o altă persoană numită client să execute

pe riscul său o lucrare determinată în schimbul unei remuneraţii, fiind o varietate a

locaţiunii de lucrări, reglementată art.1470 pct. 3 Cod civil. Contractul reprezintă un act

de dispoziţie dacă obiectul antreprizei îl reprezintă construirea unei case sau un act de

administrare, dacă este vorba de executarea unor reparaţii la un imobil1.

Referitor la înstrăinarea bunurilor care au devenit nefolositoare pentru

minor, actul poate fi încheiat de minor cu încuviinţarea prelabilă a ocrotitorului legal,

dacă valoarea acestora nu depăşeşte valoarea de 250 lei(suma este desuetă, ori în

condiţiile în care legiuitorul nu înţelege să o modifice, practic, încheierea unui

asemenea act nu se mai poate încuviinţa decât cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii

tutelare – art.129 alin.4 Cod fam.).

Atenţie!

În măsura în care actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu

restrânsă fără încuviinţarea ocrotitorului legal, dar el nu este lezionar, îşi va produce

efecte juridice, fiind perfect valabil.

Problema 8

La încheierea căsătoriei trebuie avute în vedere anumite condiţii de fond şi

de formă a căror nerespectare poate determina nulitatea absolută: căsătoria a fost

încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială; de către o

persoană care era deja căsătorită; între persoane care sunt rude în grad prohibit; între

cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendanţii

acestuia, pe de altă parte; căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal; lipseşte

consimţământul viitorilor soţi ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea condiţiilor de

formă necesare;căsătoria a fost încheiată de un funcţionar incompetent (cu excepţia

1 Pentru o prezentare detaliată, Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile 1, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p.146-147

94

cazului în care acest a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă);

căsătoria este fictivă; căsătoria a fost încheiată de persoane de acelaşi sex. În cazul în

care consimţământul unuia dintre soţi este viciat, sancţiunea va fi nulitatea relativă. În

toate aceste cazuri, dacă femeia a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin

căsătorie, ca urmare a constatării sau pronunţării nulităţii căsătoriei, ea va pierde

această capacitate de exerciţiu deplină, revenind la situaţia de a avea capacitate de

exerciţiu restrânsă, până la împlinirea vârstei majoratului sau până la încheierea unei

noi căsătorii.

În ceea ce priveşte căsătoria putativă (art.23 Cod fam.), deşi este o

căsătorie nulă sau anulabilă, se caracterizează prin buna credinţă a unuia sau a ambilor

soţi în momentul încheierii ei, bună credinţă ce echivalează cu necunoaşterea cauzei ce

atrage nulitatea căsătoriei.

Considerăm , pentru motivele expuse deja, că această capacitate de

exerciţiu deplină dobândită de femeie pri căsătorie trebuie considerată un drept

câştigat, în mod faptic neexistând nici o deosebire între un astfel de caz şi cel al femeii

căsătorite anterior dobândirii vârstei de 18 ani, şi care divorţează sau rămâne văduvă

înainte de împlinirea majoratului, variantă în care ea îşi va păstra capacitatea de

exerciţiu deplină dobândită.

Secţiunea 5 – Identificarea persoanei fizice

Prin identificarea persoanei fizice se înţelege – din punct de vedere

doctrinar – individualizarea acesteia în raporturile juridice civile, cu ajutorul unor

atribute ce caracterizează omul ca subiect de drept civil, care îi sunt proprii în

ansamblul relaţiilor sociale la care ia parte şi în fiecare dintre asemenea relaţii în parte1.

Această operaţiune este impusă pentru a putea fi distinsă o persoană de alta, cu

menţiunea că omul nu se individualizează doar în raporturile de drept civil, ci în toate

raporturile juridice în care apare ca subiect de drept, interesul aparţinând atât

individului cât şi societăţii, care trebuie să fie în măsură să poată individualiza un

subiect de drept într-un raport juridic concret, la un moment dat.

Mijloacele de identificare a persoanei fizice corespund etapelor pe care

aceasta le trece de la naştere şi până la moarte, paleta atributelor de identificare fiind

destul de largă deoarece aceasta cuprinde elemente ce caracterizează situaţia


95

individului sub anumite aspecte. Pe de altă parte, aceste atribute sunt uneori

reglementate sub forma unor drepturi subiective civile, în acest context meritând a fi

subliniat faptul că sub aspectul naturii lor juridice se poate afirma că atributele de

identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale, fiind caracterizate de toate

trăsăturile acestei categorii de drepturi subiective. Acestea aparţin tuturor persoanelor

fizice, fiind drepturi generale şi având caracter de universalitate.

În ceea ce priveşte apărarea acestora, aceasta este asigurată în limitele

stabilite de art.54 alin.1 din Decretul nr.31, care stabileşte că persoana vătămată într-

un drept subiectiv nepatrimonial poate cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii

faptei ce aduce atingere acelui drept. Obiectul unei asemenea acţiuni îl constituie, de

regulă, înlăturarea atingerii aduse dreptului subiectiv, ca atribut de identificare şi prin

aceasta restabilirea lui, ce se realizează prin obligarea de către instanţa judecătorească

a faptuitorului la încetarea acţiunii care a adus atingere dreptului, ori la îndeplinirea

oricăror altor măsuri considerate necesare în vederea realizării aceluiaşi scop.

#1. Numele persoanei fizice

Numele reprezintă acel atribut de identificare al persoanei fizice ce se

materializează în dreptul fiecărei persoane de a fi distinsă, în masa mare a subiectelor

de drept, prin cuvintele ce au o asemenea semnificaţie potrivit dispoziţiilor legale.

Noţiunea este folosită atât în sens restrâns, echivalând în acest caz cu

numele de familie, cât şi în sens larg, variantă în care cuprinde atât numele de familie

cât şi prenumele.

Dreptul la nume este reglementat de art.12 din Decretul nr.31/1954, art.27

şi 28 Cod fam., art.18 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi de

Decretul nr.975/1968 cu privire la nume.

Conţinutul dreptului subiectiv la nume cuprinde prerogativele titularului de

a purta, de a folosi numele stabilit sau dobândit potrivit dispoziţiilor legale, de a solicita

îndreptarea greşelilor strecurate în actele care cuprind acest nume şi de a se opune

folosirii lui de către alte persoane (acest drept trebuie înţeles în contextul în care este

vorba de o utilizare frauduloasă a numelui respectiv, deoarece este posibil ca o terţă

persoană să poarte acelaşi nume şi, în cazuri mai rare, să corespundă întreaga

combinaţie, respectiv atât numele cât şi prenumele; tocmai de aceea putem spune că

numele persoanei fizce este un element de identificare, dar nu este singurul, în astfel

de cazuri devenind evidentă necesitatea unor alte astfel de elemente).

Ca drept subiectiv civil nepatrimonial, dreptul la nume cunoaşte

următoarele caractere specifice drepturilor absolute:

96

Opozabilitate faţă de toate celelalte subiecte de drept, care nu sunt identificate

în cadrul raportului juridic civil, şi cărora le corespunde o obligaţie negativă generală de

a nu face nimic ce ar putea determina încălcarea dreptului titularului.

Inalienabilitatea – reflectă ideea că persoana fizică nu poate încheia acte juridice

prin care să înstrăineze dreptul său la nume; în măsura în care numele este transmis

prin filiaţie, căsătorie sau adopţie, această transmisiune se realizează prin efectul legii

şi nu ca urmare a unei manifestări de voinţă a titularului dreptului.

Imprescriptibilitatea exprimă, în principiu, ideea că dreptul nu poate fi pierdut

prin neuz şi nici dobândit prin folosinţă de lungă durată. Considerăm însă că în cazul

drepturilor nepatrimoniale aceste caractere ale drepturilor absolute cunosc o anumită

specificitate deoarece ele sunt strâns legate de persoana titularului dreptului, însoţindu-

l pe acesta din momentul naşterii şi până în momentul încetării existenţei (persoana

fizică va avea întotdeauna un nume, chiar dacă nu tot timpul acelaşi nume), astfel încât

exercitarea dreptului este permanentă. În fond, rolul numelui este de a individualiza un

om într-un anumit grup, ori această individualizare are loc în permanenţă, indiferent

dacă subiectul care face individualizarea sau grupul de referinţă diferă de la un moment

la altul.

Personalitatea caracterizează dreptul la nume, reflectând această legătură dintre

titular şi drept, în sensul că dreptul nu poate fi exercitat prin reprezentare (cu excepţia

cazului în care se urmează procedura schimbării pe cale administrativă a numelui şi

care priveşte şi pe un minor, dar şi în acest caz reprezentarea priveşte mai mult

exercitarea drepturilor procedurale care nu sunt accesibile minorului datorită lipsei

capacităţii de exerciţiu, şi nu a exercitării în sine a dreptului la nume prin reprezentant).

Universalitatea exprimă ideea că toţi oamenii au dreptul la nume, aspect ce se

regăseşte şi în art.7 pct.1 din Convenţia privind drepturile copilului.

Legalitatea reflectă reglementarea expresă prin lege a condiţiilor stabilirii şi

dobândirii, modificării ori schimbării numelui.

Unitatea conţine ideea potrivit căreia numele de familie şi prenumele

individualizează persoana fizică acţionând ca un întreg.

I. Numele de familie

A. Dobândirea numelui de familie

Dobândirea numelui de familie este reglementată de art.2 alin.1 şi 2 din

Decretul nr.975/1968, regula principală fiind aceea potrivit căreia numele de familie se

97

stabileşte prin efectul filiaţiei, excepţia reprezentând-o situaţia copilului născut din

părinţi necunoscuţi, variantă reglementată de art.2 alin.3.

*1. În cazul copilului din căsătorie (ai cărui părinţi, evident, sunt

cunoscuţi) se aplică regula potrivit căreia el va lua numele de familie comun al

părinţilor (art.62 alin.1 Cod fam.).

În cazul în care părinţii nu au nume comun, numele copilului se va stabili

prin acordul părinţilor, declarându-se la serviciul de stare civilă în momentul declarării

naşterii copilului. În varianta în care părinţii nu se înţeleg, autoritatea tutelară de la

domiciliul copilului va hotărî dacă minorul va purta numele unuia dintre aceştia sau

numele lor reunite.

*2. În cazul copilului din afara căsătoriei, regula este aceea că acesta

va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a

fost mai întâi stabilită (art.64 alin.1 Cod fam.).

În cazul în care filiaţia copilului a fost stabilită concomitent, se aplică - prin

asimilare – regulile din cazul copilului născut din căsătorie ai cărui părinţi nu au numele

comun.

*3. În cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, stabilirea numelui

se face pe cale administrativă de către autoritatea tutelară a locului în care a fost

găsit copilul, prin decizie.

B. Modificarea numelui de familie

Această modificare a numelui odată stabilit se poate produce ca urmare a

schimbării stării civile a persoanei fizice, în condiţiile stabilite de lege, dar nu orice

schimbare a stării civile determină o modificare a numelui. Trebuie menţionat faptul că

în măsura în care schimbarea stării civile afectează numele de familie purtat până în

momentul respectiv, efectul este denumit modificare a numelui de familie, pe când

dacă o asemenea consecinţă intervine fără să existe o legătură cu starea civilă a

persoanei fizice, ea este denumită schimbare a numelui de familie, ce poate avea loc

numai pe cale administrativă.

Potrivit art.2 alin.1 din Decretul nr.975/1968, numele de familie se

modifică drept urmare a schimbării stării civile în condiţiile prevăzute de Codul familiei.

*1. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiaţie:

*1.1. Stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi produce

efecte în privinţa modificării numelui de familie deoarece şi starea lui civilă se va

transforma, copilul putând să fie născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. În funcţie

98

de categoria în care situaţia lui va fi încadrată, numelui copilului îi va fi aplicabilă regula

prevăzută de art.62 sau cea prevăzută de art.64 din Codul familiei.

*1.2. Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea

părinte permite instanţei, dacă i se solicită acest lucru, să încuviinţeze ca minorul să

poarte numele părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită ulterior.

*1.3. În cazul admiterii unei acţiuni în tăgada paternităţii copilului, situaţia

acestuia din urmă se va schimba, el devenind copil din afara căsătoriei. Regula este

aceea că minorul va purta numele avut de mama sa în momentul naşterii copilului. Se

poate constata că dacă mama copilului şi soţul ei aveau un nume comun, admiterea

acţiunii nu va determina nici o modificare a numelui acestuia, o astfel de modificare

intervenind doar dacă soţii nu aveau nume comun.

*1.3.2. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgadă a

parternităţii, se stabileşte paternitatea faţă de un alt bărbat, devin aplicabile regulile

numelui copilului din afara căsătoriei a cărui paternitate faţă de al doilea părinte a fost

stabilită ulterior.

*1.4. În cazul admiterii contestaţiei sau anulării recunoaşterii filiaţiei

copilului, acesta din urmă dobândeşte starea civilă avută anterior acestei recunoaşteri,

aplicându-i-se regula specifică speţei concrete.

*2. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie.

Trebuie făcută menţiunea că în timp ce, potrivit reglemnentărilor Codului

familiei, regula o reprezenta adopţia cu efecte restrânse, iar excepţia era materializată

în adopţia cu efecte depline, în prezent, potrivit dispoziţiilor speciale în materie, adopţia

este cu efecte depline, în acest caz stabilindu-se practic relaţii de rudenie între

adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi pe de altă

parte, concomitent încetând legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi pe

de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.

Adopţia este reglementată în prezent de OUG nr.25/1997.

*2.1. În cazul încuviinţării adopţiei, regula este aceea că minorul primeşte

prin adopţie numele celui care adoptă.

Întotdeauna prin hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei va fi

indicat numele pe care adoptatul urmează să îl poarte.

*2.2. În cazul desfacerii adopţiei, instanţa se va pronunţa cu privire la

numele pe care cel adoptat îl va purta după acest moment, având alegerea între

numele dobândit prin adopţie şi cel avut anterior.

*2.3. În varianta nulităţii adopţiei, minorul va reveni la numele purtat

anterior.

*3. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.

99

*3.1. La încheierea căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare în faţa

delegatului de stare civilă ce nume vor purta în căsătorie, alegere ce se bazează pe

acordul lor de voinţă (art.27 Cod fam.).

Următoarele variante pot fi alese: fie soţi vor păstra numele avute anterior

căsătoriei (caz în care nu intervine nici o modificare a acestuia în ceea ce-i priveşte pe

soţi), fie vor purta un nume comun (variantă în care cel puţin unul dintre soţi îşi va

modifica numele, dar e posibil ca numele ambilor soţi să suporte o asemenea

modificare). Numele comun poate constitui numele avut de unul (oricare) dintre soţi

anterior căsătoriei sau poate fi format din numele lor reunite.

*3.2. În cazul divorţului, de regulă, soţul al cărui nume a suferit o

modificare în urma căsătoriei revine la numele avut anterior.

Este posibil ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să determine ca şi pe

viitor să poarte acelaşi nume ca şi sub durata căsătoriei, caz în care divorţul nu

determină modificări ale numelui foştilor soţi.

Este, de asemenea, posibil ca instanţa să aprecieze oportună menţinerea

numelui dobândit de unul dintre soţi ca urmare a căsătoriei, chiar dacă soţul căruia i-a

aparţinut numele anterior căsătoriei se opune la această păstrare.

*3.3. În varianta în care căsătoria este declarată nulă sau este anulată,

foştii soţi vor purta numele avute anterior căsătorieim, în această situaţie, un acord de

voinţă al părţilor care să producă efecte contrare este lipsit de eficacitate. Nici instanţa

nu poate dispune păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, însă trebuie menţionată o

particularitate, şi anume aceea că în privinţa numelui, nulitatea căsătoriei îşi va

produce efecte numai pentru viitor.

*3.4. Încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi nu produce nici un

fel de modificare asupra numelui soţului supravieţuitor.

C. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

Prin schimbarea numelui pe cale administrativă se înţelege înlocuirea

numelui de familie cu un altul, la cerere, prin decizie administrativă, condiţiile şi

procedura fiind reglementate de Decretul nr.975/1968.

Competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri revine

Direcţiei generale de evidenţă informatizată a persoanei, din cadrul Ministerului de

Interne, exlusiv.

O astfel de cerere poate fi formulată de orice cetăţean român sau apatrid,

cu condiţia de a avea capacitate de exerciţiu deplină, pentru minori, procedura fiind

100

demarată de părinţi sau de tutore cu aprobarea autorităţii tutelare. În măsura în care

părinţii nu se înţeleg asupra acestui aspect, va hotărî autoritatea tutelară oportunitatea

formulării cererii. Schimbarea numelui de familie al minorului poate fi solicitată

concomitent cu o cerere similară formulată de părinţi, dar, în cazuri temeinic justificate,

minorul poate cere o asemenea schimbare separat.

În măsura în care soţii poartă un nume de familie comun, pentru

schimbarea acestui nume este necesar consimţământul autentificat al celuilalt soţ, cu

menţiunea că pentru acesta din urmă schimbarea numelui nu devine obligatorie.

La cererea motivată care se depune la consiliul local de domiciliu al

solicitantului se anexează următoarele acte: copii certificate ori legalizate ale

certificatelor de stare civilă, consimţământul celuilalt soţ, dat în formă autentică sau

copia deciziei autorităţii tutelare, când cererea este formulată de tutore, precum şi orice

alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale.

Această cerere se publică prin grija şi pe cheltuiala solicitantului în Monitorul Oficial al

României, partea a III-a, cu excepţia cazului în care schimbarea este solicitată cu

motivarea că numele prezent este format din expresii indecente, ridicole sau este

transformat prin traducere sau în alt mod. În 30 de zile de la publicare, orice persoană

interesată poate formula o opoziţie la aceasta, opoziţia motivată depunându-se la

primăria unde a fost înregistrată cererea.

Potrivit art.11 din legea specială, cererea de schimbare a numelui,

împreună cu toate actele enumerate în mod expres de lege şi – în măsura în care s-au

făcut – opoziţiile terţilor, se trimit de consiliul local, spre rezolvare Direcţiei generale de

evidenţă informarizată a persoanei, prin formaţiunile de evidenţă informatizată a

persoanei de la locul de domiciliu.

În măsura în care în urma verificărilor intreprinse se constată că sunt

îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege şi că cererea este întemeiată, Direcţia

generală de evidenţă informatizată a persoanei va da o decizie motivată de admitere

sau de respingere a cererii, în termen de 60 de zile de la primirea dosarului (art.12 din

Decretul nr.975/1968).

Dacă cererea a fost admisă, decizia va fi transmisă primăriei la care a fost

înregistrată, iar aceasta îl va informa pe solicitant, invitându-l să achite taxa de timbru

legală. Imediat după ce solicitantul va face dovada acestei plăţi, primăria va lua măsuri

în sensul notării pe marginea registrului de naşteri a numărului şi datei deciziei de

admitere şi va elibera o copie a acesteia (menţiunea se va face, dacă este cazul, şi în

registrul de căsătorii). Sancţiunea neachitării taxelor legale este cea a restituirii copiei

deciziei organului emiţător, aceasta, nemaiproducând efecte. Este scutită de plata taxei

de timbru cererea prin care se solicită schimbarea numelui de familie pentru motive de

101

indecenţă sau ridicol, cu menţiunea că scutirea trebuie cuprinsă în decizia de schimbare

a numelui.

Efectul schimbării numelui se produce de la data efectuării înscrierii în

registrul de naşteri, prin menţiune, dată de la care solicitantul va purta noul nume,

indicat expres în decizie, practic dovada schimbării numelui făcându-se cu decizia de

admitere, eliberată de Direcţia generală de evidenţă informatizată a persoanei, sau cu

certificatul eliberat în baza acesteia (art.16 din decret).

În cazul în care cererea nu a fost aprobată, decizia de respingere se

comunică solicitantului de către Direcţia generală de evidenţă informatizată a

persoanei, soluţia putând fi contestată în termen de 30 de zile, competenţa de

soluţionare revenind Ministerului de Interne. Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.29/1990

(Legea contenciosului administrativ), atât decizia de respingere cât şi cea de admitere a

cererii de schimbare a numelui pe cale administrativă, cât şi orice soluţie pronunţată de

Ministerul de Interne într-o eventuală contestaţie, pot fi atacate la curţile de apel –

secţiile de contencios administrativ de la domiciliul solicitantului.

Dacă în susţinerea cererii au intervenit motive noi, cel căruia i s-a respins

cererea de schimbare a numelui de familie va putea formula o nouă cerere, potrivit

prevederilor art.18 din legea specială. În varianta în care cererea a fost respinsă ca

urmare a admiterii unei opoziţii, o nouă cerere va putea fi formulată numai după

încetarea temeiurilor care au determinat admiterea opoziţiei, dacă se solicită acelaşi

nume.

D. Retranscrierea numelui de familie

Conform reglementărilor cuprinse de art.19 alin.1 din Decretul

nr.975/1968, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare

civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi, poate solicita

înscrierea prin menţiune pe aceste acte a numelui de familie retradus sau cu ortografia

limbii materne, atât la rubricile privind pe titulari, cât şi la cele privind pe părinţii săi.

Cererea se adresează primăriei în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se

soluţionează de către primar.

În baza aprobării acordate, se efectuează menţiunea pe marginea actelor

de stare civilă, efectele aprobării extinzându-se şi asupra copiilor minori precum şi a

celuilalt soţ, în măsura în care soţii au nume de familie comun. În aceste cazuri, este

102

necesar ca soţul să îşi dea consimţământul, iar în cazul în care soţii nu se înţeleg în

ceea ce priveşte extinderea efectelor asupra copiilor minori, competenţa de decizie

aparţine autorităţii tutelare.

Înscrierile privind retranscrierea numelui de familie se comunică şi

organului local al poliţiei în rază căruia domiciliază persoana în cauză, iar orice

persoană interesată poate depune o contestaţie la judecătoria locului său de domiciliu,

în termen de un an de la admiterea cererii.

Dacă cererea a fost respinsă, solicitantul poate formula o plângere la

judecătoria locului său de domiciliu.

II. Prenumele

Prenumele este o parte componentă a numelui – în înţelesul său larg – şi

se concretizează într-un cuvânt sau într-un grup de cuvinte ce permite individualizarea

persoanei fizice în familie, iar alăturat numelui de familie permite individualizarea

acesteia în societate.

Persoana fizică deţine asupra prenumelui un drept subiectiv nepatrimonial,

care prezintă acelaşi conţinut şi caractere ca şi cele întâlnite în cazul numelui de

familie.

Prenumele nu se transmite prin filiaţie, ci se stabileşte la data înregistrării

naşterii pe baza declaraţiei făcute de cel care declară naşterea. Cel care declară

naşterea are libertatea deplină în alegerea numelui, în principiu, legea nelimitând în

funcţie de vreun criteriu această libertate. Totuşi, potrivit art.18 alin.2 din Legea

nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, ofiţerul de stare civilă poate refuza

înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole părinţii

putând opta pentru un nume corespunzător.

În măsura în care există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în

certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului,

întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii

părinţi, din care să rezulte prenumele copilului, iar în caz de neînţelegere între părinţi,

va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin

dispoziţie scrisă.

În cazul copilului găsit, prenumele se stabileşte - alături de numele de

familie - prin decizie scrisă elaborată de autoritatea tutelară.

Prenumele persoanei fizice nu este supus modificării în urma schimbării

stării civile, fiind susceptibil însă de schimbare pe cale administrativă, potrivit procedurii

103

prevăzute de Decretul nr.975/1968. Prenumelui îi sunt aplicabile şi regulile referitoare

la retranscrierea numelui.

III. Pseudonimul

Pseudonimul este compus dintr-un cuvânt ori un grup de cuvinte şi

constituie numele pe care cineva şi-l atribuie şi îl întrebuinţează pentru a-şi pune la

adăpost adevărata identitate faţă de publicul căruia i se adresează. Folosirea unui

pseudonim este permisă cu condiţia să nu implice o fraudă sau să nu se urmărească

prin aceasta un scop ilicit.

Pseudonimul constituie obiectul unui drept subiectiv nepatrimonial - fiind

ocrotit de lege -, o reglementare a acestuia putând fi regăsită în cuprinsul art.54 din

Decretul nr.31/1954 şi în art.4, art.10 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi

drepturile conexe.

Întrebarea tipică ce poate să apară în legătură cu purtarea unui pseudonim

este aceea privind valabilitatea unui act juridic civil semnat de una dintre părţi sau de

ambele părţi utilizându-se acest cuvânt sau grup de cuvinte în locul numelui – în sens

larg – înscris în actele de stare civilă. Răspunsul poate fi afirmativ numai în măsura în

care identitatea persoanei fizice semnatare este neîndoielnică, iar consimţământul a

fost dat cu intenţia de a produce efecte juridice. Practic, în acest caz folosirea

pseudonimului nu ar afecta valabilitatea actului ci puterea probantă a înscrisului.

Utilizarea pseudonimului este întâlnită mai ales în mediile artistice, uneori

constituind chiar o condiţie de participare la un concurs de creaţie, în aceste cazuri, de

regulă, identitatea participanţilor fiind cunoscută doar după jurizarea lucrărilor.

Alegerea pseudonimului este liberă, iar folosirea acestuia nu presupune

nici o procedură specială, simpla lui utilizare fiind suficientă. Considerăm că specific

pseudonimului îi este o mult mai accentuată exercitare de către titularul său a dreptului

de a se opune folosirii acestuia de către o altă persoană decât în cazul numelui

deoarece, dacă în situaţia numelui combinaţiile care sunt întâlnite sunt inferioare ca

număr indivizilor care alcătuiesc populaţia României, fiind posibilă suprapunerea unor

nume care pot să aparţină mai multor persoane, această coincidenţă nu poate să apară

în cazul pseudonimului, tocmai datorită modalităţilor de alegere a acestuia.

IV. Porecla

104

Porecla este o denumire expresivă atribuită subiectului de drept de către

alte persoane şi determinată în special de unele particularităţi – fizice, de

comportament sau de caracter – ale acesteia. Porecla foloseşte, la fel ca şi

pseudonimul, la identificarea persoanei, ea neconstituind însă obiect al unui drept

subiectiv, astfel încât nu este ocrotită de lege şi nu are valoare juridică.

CAIET DE SEMINAR 12

Problema 1

Exemple concrete privind stabilirea şi modificarea numelui:

Părinţii – căsătoriţi – poartă numele comun Ionescu; copilul va purta

numele de Ionescu.

Părinţii – căsătoriţi – poartă numele comun rezultat din numele purtate de

ei anterior căsătoriei Ionescu-Pop; copilul va purta numele Ionescu-Pop.

Părinţii – căsătoriţi – poartă fiecare numele avute anterior căsătoriei,

mama - Ionescu, iar tatăl Pop. Copilul va purta unul dintre următoarele nume: Ionescu

sau Pop sau Ionescu-Pop sau Pop-Ionescu, potrivit acordului intervenit între părinţi, iar

în caz de divergenţă, potrivit deciziei autorităţii tutelare.

În cazul copilului din afara căsătoriei, de regulă, acesta va purta numele

mamei, deoarece în marea majoritate a cazurilor filiaţia se stabileşte mai întâi faţă de

mamă. ATENŢIE ! Regula rămâne totuşi aceea potrivit căreia numele copilului va fi cel

al părintelui faţă de care s-a stabilit mai întâi filiaţia şi este posibil ca această să fie

stabilită faţă de tată, caz în care numele copilului va fi numele tatălui, astfel încât nu

trebuie confundată varianta întâlnită cel mai des cu regula însăşi.

Dacă fliaţia se stabileşte concomitent faţă de ambii părinţi – de exemplu,

aceştia trăiesc în concubinaj, iar tatăl declară naşterea copilului la starea civilă – se

aplică regula din cazul părinţilor căsătoriţi care nu au nume comun.

Referitor la copilul născut din părinţi necunoscuţi, potrivit dispoziţiilor

legale existente, este obnligatorie stabilirea numelui şi prenumelui prin decizie

administrativă, chiar dacă se doreşte o adopţie imediată. Au fost formulate propuneri

de lege ferenda potrivit cărora în astfel de cazuri, copilul să poat5ă fi adoptat într-o

procedură urgentă, urmând să poarte numele părinţilor adoptatori1. Ideea pare, la

prima vedere, atrăgătoare deoarece întotdeauna se urmăreşte reducerea informaţiilor

ce ar putea produce ulterior o traumă copilului, dar nu trebuie uitat că uneori adopţiile

1 Pentru o expunere detaliată, Ernest Lupan, op.cit., p.136

105

sunt anulate sau chiar, dacă interesul copilului o cere, instanţa poate dispune

desfacerea adopţiei, ori în aceste cazuri copilul trebuie să reia numele avut anterior

adopţiei, ceea ce nu s-ar putea în varianta avansată.

Problema 2

Copilul născut din părinţi necunoscuţi poartă numele de Ioan Ardelean

potrivit actului administrativ emis. Ulterior, el este recunoscut de un părinte sau se

stabileşte filiaţia faţă de un părinte, pe cale judecătorească. Efectul este acela că starea

lui civilă se va schimba, el devenind un copil născut din afara căsătoriei, sens în care i

se va aplica regula purtării numelui părintelui faţă de care a fost stabilită mai întâi

filiaţia. Dacă filiaţia va fi stabilită faţă de ambii părinţi, sau va fi stabilită pe cale

judecătorească faţă de aceştia, modificarea numelui se va produce potrivit regulilor

stabilirii numelui copilului născut din căsătorie sau din afara căsătoriei, după caz.

ATENŢIE ! Modificarea stării civile nu determină modificarea prenumelui, ci

doar a numelui.

Copilul născut din afara căsătoriei, poartă numele mamei, deoarece faţă

de aceasta s-a stabilit filiaţia, acela de Ionescu, iar ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de

tatăl, care se numeşte Pop. Potrivit art.64 alin.2 Cod fam., în cazul în care filiaţia a fost

stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte instanţa judecătorescă va putea da

încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă. Deci: este nevoie de o cerere

în acest sens şi rămâne la latitudinea instanţei dacă o admite sau nu, în funcţie de

temeinicia acesteia. Dacă cererea este admisă, numele copilului, de Ionescu, se va

modifica în Pop, în prezent neexistând posibilitatea ca în acest caz copilul să poarte

numele reunite ale părinţilor săi – variantă care există dacă minorul a fost recunoscut în

acelaşi timp de ambii părinţi.

În cazul în care părinţii sunt căsătoriţi, copilul se naşte în timpul căsătoriei,

iar tatăl formulează o acţiune în tăgada paternităţii, ce este admisă, starea civilă a

copilului devine aceea de copil din afara căsătoriei. În acest caz, copilul va purta

numele părintelui său din momentul naşterii, astfel încât, dacă mama sa poartă un

nume comun cu cel al soţului ei, modificarea intervenită în starea civilă a copilului nu va

determina nici o modificare a numelui. În schimb, dacă soţii şi-au păstrat numele avut

anterior căsătoriei, pot să apară două situaţii: dacă minorului i s-a stabilit numele

mamei, modificarea intervenită în starea civilă nu va determina modificarea numelui; în

106

schimb, dacă minorului i s-a stabilit numele tatălui, va interveni o modificare, el purtând

în viitor numele mamei.

Dacă ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tatăl adevărat, sunt aplicabile

regulile modificării numelui copilului din afara căsătriei a cărui filiaţie a fost ulterior

stabilită în raport cu al doilea părinte, instanţa judecătorescă putând încuviinţa copilului

să poarte numele tatălui faţă de care i s-a stabilit filiaţia.

Problema 3

Potrivit art.48 Cod fam., recunoaşterea făcută de mamă, privind filiaţia

unui copil, se poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris

autentic, fie prin testament (alin.2), iar potrivit art.49, recunoaşterea care nu

corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. La fel, şi în

cazul în care tatăl este cel care recunoaşte filiaţia, potrivit art.58 Cod fam.,

recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană

interesată.

În măsura în care o astfel de recunoaştere de filiaţie va fi anulată sau se va

dmite o acţiune în contestaţie, starea civilă a copilului se va modifica, atrăgând sau nu,

după caz, şi o modificare a numelui stabilit.

Procedura stabilirii filiaţiei faţă de oricare dintre părinţi va fi cercetată la

materia Dreptul familiei, pe moment fiind suficient să arătăm că este posibil ca din

diferite motive, o persoană fizică să recunoască relaţia de rudenie faţă de un copil,

relaţie ce nu există în realitate, aceasta fiind motivaţia pentru care o asemenea

recunoaştere poate fi contestată. Prin persoana interesată, de exemplu, se poate

înţelege un alt copil, care are interesul să îl înlăture de la moştenire pe aşa-zisul frate,

deşi deţine date certe că acest copil recunoscut de părintele său nu este în relaţii de

rudenie cu acesta.

Problema 4

Întotdeauna hotărârea prin care se încuviinţează adopţia va cuprinde în

dispozitiv numele pe care îl va purta adoptatul.

Desfacerea adopţiei poate să intervină doar dacă se constată că

menţinerea adopţiei în continuare ar dăuna intereselor minorului, de exemplu, datorită

relelor tratamente ce îi sunt aplicate. Întotdeauna desfacerea adopţiei are în vedere

exclusiv interesele adoptatului (ca şi încuviinţarea adopţiei, de altfel). Deoarece norma

specială prevede că în cazul desfacerii adopţiei instanţa se va pronunţa cu privire la

numele celui adoptat,se deduce că instanţa are alegerea între a dispune păstrarea

107

numelui dobândit prin adopţie sau reluarea celui avut anterior adopţiei neexistând

posibilitatea purtării celor două nume reunite.

În cazul constatării nulităţii adopţiei (pentru nerespectarea unor condiţii de

fond sau de formă, cerute ad validitatem) adoptatul va reveni la numele avut anterior.

Problema 5

La căsătorie, soţul poartă numele Ionescu, soţia numele Pop, aceştia prin

acordul lor de voinţă vor stabili numele ce îl vor purta după căsătorie, variantele fiind

următoarele: Ionescu sau Pop sau Ionescu-Pop sau Pop-Ionescu (în toate aceste

variante ei având un nume comun) ori şi pe viitor fiecare va purta numele avut anterior

căsătoriei.

ATENŢIE ! Nu este posibil ca unul să se numească Ionescu-Pop, iar celălat

Pop-Ionescu, după cum nu este posibil ca soţia să poarte numele Pop-Ionescu, iar soţul

să rămână la numele Ionescu pur şi simplu.

La divorţ, potrivit art.40 alin.1 şi 2 Cod fam., soţii se pot învoi ca cel care a

purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după

desfacerea căsătoriei, în acest caz instanţa judecătorescă, luând act de această

convenţie prin hotărârea de divorţ. Efectele acordului de voinţă sunt irevocabile, soţul

care şi-a dat acordul neputând reveni asupra acestuia, nici chiar în cazul în care ex-

soţul se recăsătoreşte, iar numele comun al noilor soţi va fi numele acestuia, păstrat în

urma desfacerii celei dintâi căsătorii.

Pentru motive temeinice, la desfacerea căsătoriei, instanţa poate să

încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi, potrivit art.40 alin.2 teza II

Cod fam., iar practica a stabilit că această încuviinţare poate fi acordată chiar împotriva

voinţei celuilalt soţ. Este vorba, în principal, de persoane care desfăşoară anumite

activităţi de cercetare ştiinţifică, de personalităţi ale lumii artistice sau, altfel spus, de

persoane care sunt cunoscute în societate, iar modificarea numelui le-ar putea cauza

anumite prejudicii. În ultimii ani, practica a statuat că este suficient şi motivul invocat

de reclamantă, în sensul că doreşte să aibă un nume comun cu cel al copiilor care i-au

fost încredinţaţi spre creştere şi educare, pentru a nu le produce acestora o traumă

(divorţul părinţilor nu afectează în nici un mod numele copiilor, stabilite la naştere,

potrivit regulilor deja analizate).

Problema 6

108

Deşi problema numelui pe care îl va purta soţul supravieţuitor în cazul

încetării căsătoriei prin moartea celuilat soţ a suscitat anumite discuţii în doctrină1,

considerăm că singurul aspect practic ce se impune a fi evidenţiat la acest nivel de

studiu este următorul: în cazul în care soţul supravieţuitor – care îşi păstrează numele

dobândit prin căsătorie – se recăsătoreşte, iar ulterior divorţează, el va reveni la numele

avut anterior căsătoriei, respectiv la numele soţului decedat. Întotdeauna în caz de

divorţ, se revine la numele avut anterior căsătoriei ce se desface prin divorţul respectiv,

şi NU la eventuale nume anterioare purtate de persoana respectivă de-a lungul vieţii.

Problema 7

În cazul schimbării numelui pe cale administrativă, este discutabilă soluţia

potrivit căreia o astfel de schimbare nu implică schimbarea numelui de familie al

celuilalt soţ, în ciuda faptului că acordul său este necesar pentru admisibilitatea cererii.

Considerăm că în momentul în care soţii, prin acordul lor de voinţă, au stabilit că vor

purta un nume comun sub durata căsătoriei, această caracteristică a numelui lor ar

trebui să rămână o constantă pe durata căsătoriei respective, astfel încât să implice

schimbarea numelui ambilor soţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu poate să existe o

diferenţiere de regim juridic, ori soţul care la căsătorie şi-a modificat numele preluându-

l pe cel al celuilalt soţ, nu are această libertate de a schimba acest element comun sub

durata căsătoriei, revenind, dacă se răzgândeşte, la numele purtat anterior. Practic,

prin regula prevăzută de legea specială, se poate ajunge la situaţia ca soţii care au

optat pentru un nume comun să poarte la un moment dat nume diferite, ca urmare a

schimbării pe cale administrativă a numelui de către unul dintre soţi. Nu este, în acest

caz, imposibil să ne gândim că soţii vor putea cere ambii schimbarea administrativă a

numelui, dar în nume diferite.

Problema 8

O aplicare practică a poreclei se regăseşte în cazul citării în proces a unei

părţi ce locuieşte într-o localitate rurală, în interiorul comunităţii fiind mai multe

persoane cu acelaşi nume (fiind identice atât numele cât şi prenumele). În astfel de

situaţii, de cele mai multe ori, este mult mai uşoară identificarea prin poreclă decât prin

adresă, cu atât mai mult cu cât porecla face cel mai des trimitere la originea, respectiv

la familia subiectului de drept ce trebuie identificat (Gheorghe al Todichii, Ioan a Petrii).

Situaţia este similară în unele cazuri şi atunci când se pune problema identificării

1 Pentru amănunte, Ernest Lupan, op.cit., p.146-148

109

persoanei pentru întocmirea cazierului judiciar, cu menţiunea că într-o asemenea

situaţie pot fi întâlnite deja porecle care în interiorul lumii interlope funcţionează ca

nişte nume reale. Este vorba de persoane care desfăşoară constant activităţi

infracţionale, fiind cunoscuţi uneori, de reprezentanţii presei, de exemplu, mai repede

prin raportare la poreclă decât la nume.

#2. Domiciliul persoanei fizice

Domiciliul, privit ca un atribut de identificare a persoanei fizice şi,

concomitent, ca un drept subiectiv nepatrimonial, este reglementat de art.13-15 din

Decretul nr.31/1954, art.100, 102, 122 şi 147 Cod fam., art.1, 10, 24-36 din Legea

nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate.

Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul persoanei fizice este

acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală.

Ca drept subiectiv nepatrimonial, domiciliul prezintă atât caracterele

juridice generale ale unui asemenea drept (opozabilitate erga omnes, inalienabilitate,

imprescriptibilitate, personalitate, universalitate), cât şi unele trăsături specifice:

Obligativitatea este reflectată de ideea că deţinerea unui domiciliu nu

reprezintă numai un drept ci şi o obligaţie. Acest caracter este aplicabil şi în cazul

nomazilor şi vagabonzilor, în aceste situaţii – în lipsa unei locuinţe statornice –

determinarea domiciliului persoanei fizice făcându-se în funcţie de domiciliul de origine,

adică al părinţilor.

Unicitatea exprimă ideea că fiecare persoană fizică poate să aibă un singur

domiciliu (art.24 alin.2 din Legea nr.105/1996). În măsura în care o persoană are două

sau mai multe locuinţe, doar una dintre ele va reprezenta domiciliul, şi anume aceea

principală.

Stabilitatea este trăsătura ce delimitează domiciliul de reşedinţă, fiind

caracteristică domiciliului persoanelor fizice majore şi domiciliului legal, nu şi celui

convenţional.

Ca drept subiectiv civil, dreptul la domiciliu este ocrotit potrivit legii. Astfel,

potrivit art.27 din Constituţie, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate

pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,

excepţiile fiind prevăzute expres şi limitativ.

Privit din perspectiva atributelor de identificare, domiciliul are importanţă

practică sub aspectul individualizării persoanei fizice în spaţiu, în cadrul tuturor

raporturilor juridice la care aceasta ia parte. Astfel, cu titlu exemplificativ, merită

subliniat faptul că în ceea ce priveşte stabilirea competenţei instanţelor, domiciliul

110

părţilor are relevanţă, determinând alegerea instanţei sub aspect teritorial, pe

orizontală, iar în materie succesorală, locul deschiderii succesiunii este cel a ultimului

domiciliu al defunctului.

Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate, aceasta reprezentând

tocmai documentul care se eliberează cetăţenilor români cu domiciliul în România în

scopul de a permite această dovadă.

Pe de altă parte, domiciliul fiind o situaţie de fapt, poate fi dovedit prin

orice mijloc de probă.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare şi modurilor de stabilire,

domiciliul este de trei feluri:

Domiciliul de drept comun – are valoarea unei locuinţe statornice sau

principale, care se găseşte la adresa stabilită de persoana fizică majoră în mod liber,

născându-se prezumţia că subiectul de drept poate fi găsit oricând la această adresă.

Domiciliul de drept comun este definit de două elemente esenţiale, şi anume

manifestarea de voinţă a persoanei fizice privind stabilirea locuinţei statornice sau

principale şi existenţa reală a unei adrese în localitatea în care subiectul de drept îşi are

locuinţa statornică.

Stabilirea domiciliului de drept comun de către orice persoană fizică

majoră, în mod liber şi în orice localitate este garantată de Constituţie, sub condiţia ca

aceasta să deţină locuinţa statornică la adresa indicată şi se face prin înscrierea în

cartea de identitate, în baza declaraţiei scrise şi semnate în faţa persoanei autorizate

din cadrul formaţiunii de evidenţă informatizată a persoanei. Evident, în măsura în care,

de-a lungul timpului, persoana fizică îşi schimbă locuinţa statornică, în mod

corespunzător i se va schimba şi domiciliul, existând obligaţia ca în termen de 15 zile

de la data mutării să se solicite de la formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei

o nouă carte de identitate, ce să poarte înscrisă menţiunea noului domiciliu.

Domiciliul legal reprezintă acea locuinţă statornică sau principală care

este stabilită de lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane fizice. El

este stabilit de lege, are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de

persoane fizice şi, de regulă, coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei care

exercită ocrotirea.

1. Copilul minor are domiciliul la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la

care el locuieşte statornic, potrivit art.14 din Decretul nr.31/1954.

2. Interzisul judecătoresc are domiciliul la reprezentantul său legal – de

regulă, la tutore -.

3. Persoana dispărută are domiciliul la curator, în situaţia în care a fost

instituită o curatelă asupra bunurilor acestuia.

111

4. Succesorii pot avea domiciliul la custode sau la curator, în măsura în

care a fost numit un custode sau un curator care să supravegheze bunurile succesorale

şi să asigure administrarea acestora până la efectuarea partajului.

5. Minorii ai căror părinţi nu sunt cunoscuţi, precum şi cei aflaţi în situaţii

speciale, au domiciliul la adresa instituţiei de protecţie socială unde au fost plasaţi.

Referitor la schimbarea domiciliului legal, acesta, de regulă, se schimbă

odată cu schimbarea domiciliului de drept comun al celui ce exercită ocrotirea. O astfel

de schimbare mai poate interveni, evident, dacă se schibă persoana celui care exercită

ocrotirea.

Domiciliul legal se dovedeşte de către cel care exercită ocrotirea,

operaţiunea implicând atât probarea domiciliului propriu al acestuia, cât şi a legăturii ce

a fost stabilită între ocrotitor şi cel ocrotit. Minorul care a împlinit 14 ani face dovada

domiciliului cu cartea de identitate.

În ceea ce priveşte încetarea acestui domiciliu, aceasta se produce în

momentul în care cel ocrotit dobândeşte capacitate de exerciţiu, nemaiavând nevoie de

această protecţie. Astfel, domiciliul legal al minorului încetează la împlinirea vârstei

majoratului, respectiv din momentul în care minora de cel puţin 15 ani se căsătoreşte.

Referitor la interzisul judecătoresc, domiciliul legal încetează prin ridicarea interdicţiei,

cu condiţia ca la această dată subiectul de drept să dobândească o capacitate de

exerciţiu deplină.

Domiciliul convenţional reprezintă o locuinţă, o adresă stabilită prin

acordul de voinţă al părţilor unui act juridic civil în vederea executării sale, sau pentru

soluţionarea eventualului litigiu şi comunicarea actelor de procedură. Prin voinţa

părţilor actului juridic se urmăreşte producerea anumitor efecte juridice în raport cu

domiciliul convenţional.

Alegerea domiciliului convenţional poate fi făcută fie în momentul

încheierii contractului, fie ulterior, printr-un act separat, şi poate să vizeze interesul

creditorului, interesul debitorului sau al ambelor părţi.

Persoana fizică poate să aibă în acelaşi timp atât un domiciliu de drept

comun, cât şi unul convenţional.

II. Reşedinţa persoanei fizice

Conform prevederilor art.26 din Legea nr.105/196, reşedinţa este locuinţa

la care persoanele fizice locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu, putându-se

spune astfel că reşedinţa persoanei fizice este locuinţa sa temporară şi secundară.

112

Ca drept subiectiv nepatrimonial, reşedinţa se caracterizează prin

trăsăturile specifice acestor drepturi, lipsindu-i – evident – acela caractere care asigură

specificitatea domiciliului – stabilitatea, unicitatea, obligativitatea -, ea fiind vremelnică

şi facultativă.

Atât stabilirea cât şi schimbarea reşedinţei sunt guvernate de principiul

libertăţii depline, persoana fizică putându-şi alege reşedinţa potrivit intereselor sale şi

putând să o schimbe potrivit aceloraşi interese. În măsura în care o persoană stă mai

mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu, este obligată să se prezinte la

formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei pentru înscrierea în documentele de

evidenţă a menţiunii de stabilire a reşedinţei. Menţiunea de stabilire a reşedinţei se

acordă pe perioada solicitată, dar nu mai mult de un an, existând posibilitatea înnoirii

acesteia.

Dovada reşedinţei se face, în principiu, cu cartea de identitate, dar fiind

vorba de o stare de fapt, aceasta se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

CAIET DE SEMINAR 13

Problema 1

O persoană poate să aibă concomitent un domiciliu de drept comun, un

domiciliu convenţional, şi una sau mai multe reşedinţe.

Pe de altă parte, de-a lungul timpului, persoana poate avea mai multe

domicilii, dar nu concomitent, ci succesiv.

Problema 2

Referitor la domiciliul legal al copilului minor, trebuie menţionat faptul că

în măsura în care acesta ar fi încredinţat unei terţe persoane în vederea creşterii şi

educării, de către instanţa judecătorescă, domiciliul său va fi tot la părinţii săi.

În măsura în care părinţii copilului nu locuiesc împreună, în temeiul art.100

Cod fam., instanţa judecătorescă va decide părintele cu care copilul va locui. Sub

durata divorţului, în temeiul art.6132 Cod pr.civ., instanţa va putea lua prin ordonanţă

preşedinţială măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, iar odată cu

pronunţarea divorţului, în temeiul art.42 alin.1 Cod fam., instanţa va hotărî şi căruia

dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copiii minori. Această hotărâre prezintă o trăsătură

specifică deoarece este una dintere puţinele situaţii în care, deşi instanţa s-a pronunţat

prin hotărâre, dezlegând fondul pricinii, o nouă acţiune este admisibilă, în temeiul

113

art.44 Cod fam., respectiv dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere de instanţă

atunci când s-a luat măsura încredinţării copilului.

Domiciliul copilului minor are o foarte mare importanţă, mai ales când el

nu locuieşte cu ambii părinţi şi prin prisma art.1000 alin.2 Cod civil, potrivit căruia, tatăl

şi mama sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu

dânşii. Această problemă a răspunderii civile delictuale pentru altul va fi studiată la

Teoria generală a obligaţiilor.

Problema 3

Dreptul nepatrimonial la domiciliu încetează prin dispariţia persoanei

fizice, indiferent că este vorba de domiciliul de drept comun sau domicliul legal.

În ceea ce priveşte domiciliul convenţional, acesta fiind stipulat printr-o

convenţie accesorie, existenţa ei depinde de existenţa actului juridic civil principal, fiind

supusă cerinţelor legale privind condiţiile şi efectele actelor juridice bilaterale.

#3. Starea civilă

Ca atribut de identificare a persoanei fizice, starea civilă reprezintă

totalitatea calităţilor inerente care constituie condiţia juridică a acesteia în stat, în

societate şi în familie, calităţi personale de care legea leagă anumite consecinţe

juridice, cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează1. Nu mai suntem în faţa

unui drept singular nepatrimonial ci în faţa unui ansamblu de drepturi şi obligaţii.

Starea civilă este determinată de lege şi se dobândeşte ca urmare a

producerii unor fapte juridice, a încheierii unor acte juridice, sau ca urmare a

pronunţării şi rămânerii definitive a unor hotărâri judecătoreşti cu efecte asupra stării

civile.

Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă permite titularului său

să se individualizeze el însuşi prin starea sa civilă, de a pretinde să fie el individualizat

de către alţii prin intermediul acesteia şi de a apela, la nevoie, la concursul forţei

coercitive a statului.

Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde următoarele

elemente: copil născut din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi,

adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva,

bărbat sau femeie, major sau minor, de cetăţenie română sau străină, de naţionalitate

română sau de altă naţionalitate, etc.


114

Starea civilă se află într-o indisilobilă legătură cu folosinţa stării civile,

denumită şi posesie de stat, aceasta din urmă reprezentând dinamica atributului de

identificare a persoanei fizice.

Folosinţa stării civile este starea juridică ce rezultă din întrunirea

cumulativă a trei elemente:

Nomen reprezintă ideea individualizării prin purtarea numelui ce

corespunde stării civile pretinse de o persoană.

Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei apropiaţi ca fiind

persoana căreia îi aparţine starea civilă folosită.

Fama exprimă ideea recunoaşterii, în familie şi în societate a persoanei

fizice ca fiind cea căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează.

Posesia de stat produce următoarele efecte: potrivit unei prezumţii simple

ce poate fi combătută, se presupune că posesia de stat corespunde realităţii. În măsura

în care însă este unită cu un act de naştere concordant, se creează o prezumţie

absolută de existenţă a stării civile respective (potrivit art.51 Cod fam., copilul nu poate

reclama o stare civilă contrară celei care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea

stării civile conforme cu acest certificat şi, corelativ, nimeni nu poate contesta starea

civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de

naştere.

Pe lângă caracterele juridice comune drepturilor subiective nepatimoniale

(opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi

universalitate), starea civilă prezintă şi un caracter juridic specific, cel al indivizibilităţii,

acesta exprimând ideea că persoana fizică are, la un moment dat, una şi aceeaşi stare

civilă faţă de toate celelalte subiecte de drept, aceasta neputând fi scindată.

II. Acţiunile de stare civilă

Denumite şi acţiuni de stat, acestea sunt acele cereri de chemare în

judecată care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.

În funcţie de obiectul ori finalitatea lor, acţiunile de stare civilă pot îmbrăca

următoarele forme:

Acţiunea în reclamaţie de stat este aceea prin intermediul căreia o

persoană fizică urmărşte să obţină recunoaşterea unei stări civile, alta decât cea

aparentă la data intentării acţiunii. Sunt cuprinse în această categorie acţiunea în

stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.

Acţiunea în contestaţie de stat este cea prin care se urmăreşte

înlăturarea unei stări civile, pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală, cum ar

115

fi: acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, acţiunea în contestarea

recunoaşterii maternităţii sau paternităţii, cea în contestarea filiaţiei din căsătorie,

acţiunea în anularea căsătoriei, adopţiei şi recunoaşterii de filiaţie.

Acţiunea în modificare de stat este cea care permite titularului

schimbarea stării civile pentru viitor, cea anterioară nefiind contestată ci acceptată ca

situaţie corespunzătoare realităţii, sunt astfel de acţiuni cele de divorţ, de desfacere a

adopţiei.

În funcţie de criteriul persoanelor îndreptăţite să exercite acţiunile de

stare civilă, sunt acţiuni care pot fi intentate de orice persoană interesată (acţiunea în

contestarea recunoaşterii maternităţii sau paternităţii, cea în nulitatea absolută a

căsătoriei ori a adopţiei), acţiuni care pot fi formulate de titular, de reprezentantul său

legal sau de procuror (acţiunile în stabilirea maternităţii, stabilirea paternităţii,

desfacerea adopţiei) şi acţiunile care pot fi intentate numai de titularul stării civile

(acţiunea de divorţ, cea în nulitatea relativă a căsătoriei).

De regulă, acţiunile de stare civilă sunt imprescriptibile, în situaţia celor

prescriptibile menţiunea fiind făcută în mod expres de lege. Este cazul acţiunii în

anulabilitatea căsătoriei, adopţiei ori recunoaşterii filiaţiei, cea în tăgada paternităţii şi

cea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.

Caracterele acţiunilor de stare civilă sunt determinate de cele ale stării

civile însăşi, acestea fiind:

Indisponibilitatea – care exprimă ideea că titularul dreptului la acţiune nu

este îndreptăţit să cedeze ori să tranzacţioneze cu privire la obiectul cauzei format

dintr-un element al stării civile.

Imprescriptibilitatea acţiunilor de stare civilă este regula ce rezultă din

caracterul imprecriptiil al drepturilor nepatrimoniale pe care le însoţesc.

Personalitatea - reflectă realitatea potrivit căreia, de regulă, numai

titularul stării civile este în drept să exercite acţiunea.

În ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti, de regulă generală,

se aplică principiul autorităţii lucrului judecat, acesta oglindind imposibilitatea repunerii

în discuţie a unui litigiu soluţionat definitiv şi irevocabil. Atunci când hotărârile

judecătoreşti privesc drepturi nepatrimoniale, este necesar ca ele să producă efecte

erga omnes, şi nu doar părţilor care au luat parte la proces. Pe de altă parte, însă, faţă

de aceşti terţi, hotărârile sunt impuse numai sub puterea unei prezumţii relative de

adevăr ce poate fi răsturnată prin proba contrară.

CAIET DE SEMINAR 14

116

Problema 1

Referitor la prezumţia absolută instituită de art.51 Cod fam., trebuie

menţionat faptul că ea nu se aplică în cazul substituirii de copii, fiind admisibilă proba

prin care se tinde a se dovedi substituirea, şi, implicit, lipsa unuia dintre elementele

posesiei de stat. În astfel de situaţi, chiar dacă societatea recunoaşte copilul ce poartă

un nume ca fiind copilul părinţilor săi, este evident că în realitate afirmaţia este falsă

deoarece copilul substituit nu poartă numele părinţilor săi ci al altor persoane, astfel

încât starea civilă pretinsă nu corespunde realităţii. În această situaţie specială şi

copilul poate reclama o altă stare civilă, şi un terţ poate contesta starea civilă a

copilului, ea nefiind conformă cu certificatul de naştere al copilului.

#4. Întocmirea actelor de stare civilă

Potrivit art.1 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă,

acestea sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul

unei persoane precum şi orice modificare intervenită în starea civilă a acesteia (cum ar

fi stabilirea filiaţiei, încuviinţarea purtării numelui, schimbarea numelui, rectificare,

completarea sau anularea actelor de stare civilă).

Prin înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă se înţeleg operaţiunile

juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi faptelor de stare civilă.

Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr.119/1996 se cunosc două feluri de

înregistrări de stare civilă:

Întocmirea actelor de stare civilă este principala formă de înregistrare a

actelor şi faptelor de stare civilă, întocmindu-se registre speciale în care se

consemnează naşterea persoanei fizice, căsătoria acesteia şi decesul ei.

Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se foloseşte atunci când

intervin modificări în starea civilă a persoanei: stabilirea filiaţiei şi încuviinţarea purtării

numelui, prin recunoaştere sau hotărâre judecătorescă irevocabilă; contestarea

recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; căsătoria, desfacrea, încetarea sau anularea

acesteia; adopţie – încuviinţare, desfacere, încetare sau anulare -; pierderea sau

117

dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui; schimbarea sexului în temeiul unei

hotărâri definitive şi irevocabile; rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare

civilă ori a menţiunilor înscrise în ele; decesul1. Aceste înscrieri se fac întotdeauna în

actul de naştere al persoanei fizice şi, dacă este cazul, şi în actul de căsătorie.

Indiferent de felul lor, înregistrările de stare civilă se efectueată, în

condiţiile legii, numai de către organele de stat cu atribuţii de stare civilă şi exclusiv în

registrele de stare civilă oficiale. Atribuţiile de stare civile sunt îndeplinite de către

consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor,

sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor prin ofiţerii de stare civilă. Au

această calitate primarii, şefi misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare de carieră

ale României, comandanţii de nave şi aeronave, cei din primele două categorii putând

delega exercitarea acestor atribuţii viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din

aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii

consulari.

Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare, ambele

originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră,

rubricatura şi forma actelor şi registrelor fiind stabilite prin lege şi regăsindu-se în

anexele Legii nr.119/1996. Primul exemplar al registrelor se păstrează la autoritatea

administraţiei publice locale unde a fost întocmit, iar al doilea exemplar se înaintează

consiliului judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în 30 de zile de la

data la care toate filele registrului au fost completate. După trecerea a 100 de ani de la

completare, ambele exemplare ale registrelor se trimit Arhivelor statului.

De principiu, ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă

dacă este direct interesat, respectiv dacă este parte sau declarant. Pe de altă parte,

trebuie menţionat că înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea

menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta. În

condiţiile expres prevăzute de lege, înregistrarea se poate face şi din oficiu.

Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice conţinutul declaraţiei,

coroborând-o cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte înscrisuri

prezentate de declarant, această concordanţă fiind certificată prin semnarea actului de

către ofiţerul de stare civilă şi de către declarant, în măsura în care acesta din urmă nu

poate semna, făcându-se menţiune expresă pe actul de stare civilă. Este interzisă orice

intervenţie ulterioară materializată prin ştersături, răzuiri sau adăugări în actele de

stare civilă, după cum se interzice şi folosirea prescurtărilor.

Potrivit art.7 din Legea nr.119/1996, actele de stare civilă întocmite de o

persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu

1 Potrivit art.44 din Legea nr.119/1996

118

respectarea prevederilor acestei legi, sunt valabile chiar dacă persoana respectivă

nu avea calitatea cerută de lege pentru a exercita aceste atribuţii. Este vorba

de o aplicaţie a regulii error comunis facit jus în materia înregistrărilor de stare civilă.

Potrivit prevederilor art.9 din legea specială, orice modificare intervenită în

statutul civil al unei persoane fizice, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau

dispusă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ori printr-un act administrativ, se

comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde

s-a întocmit actul la care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunii

corespunzătoare.

O regulă de principiu este cuprinsă în art.10, potrivit căruia în cazul în care

ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră

în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia

domiciliază.

Potrivit dispoziţiilor legale (art.11), pe baza actelor de stare civilă se

eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai

acestora, iar certificate de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite.

Legea specială interzice reţinerea certificatelor de stare civilă de către

orice persoană, cu excepţia cazurilor strict şi limitativ prevăzute de lege.

Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot

cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii

români. Persoanele fizice fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor

şi faptelor de stare civilă autorităţilor administraţiei publice locale competente.

În măsura în care un cetăţean străin s-a căsătorit ori a decedat pe teritoriul

României, ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va comunica în termen de 5 zile

de la înregistrare un extras organului competent al Ministerului de Interne, care, la

rândul său, îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective

acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la

care România este parte, sau pe bază de reciprocitate.

A. Intocmirea actului de nastere

Actul de naştere se întocmeşte la autoritatea administraţiei publice locale

în a cărei rază administrativ teritrială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei

verbale a persoanelor care au obligaţia de a o face (oricare dintre părinţi, medicul sau

alte persoane care au fost de faţă la naştere, sau personalul din unitatea în care a avut

loc naşterea, rudele ori vecinii care au luat cunoştinţă despre eveniment), a actului de

identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi,

119

dacă este cazul, a certificatului de căsătorie al părinţilor. În varianta în care declaraţia

se referă la un copil din afara căsătoriei iar recunoaşterea paternităţi are loc în

momentul declarării naşterii, datele privind tatăl copilului se înscriu în rubricile

corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.

Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi

în termen de 3 zile pentru copilul născut mort, termenele socotindu-se de la data

naşterii. În cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile,

declararea naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul

născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.

În măsura în care declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea

acestor termene, dar înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de

naştere se face doar cu aprobarea primarului, respectiv a şefului misiunii diplomatice

sau al oficiului consular de carieră (art.20 din legea specială).

Dacă declaraţia a fost făsută după trecerea unui an de la data naşterii,

întocmirea actului se face doar în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ce

va conţine toate datele necesare întocmirii actului de naştere. Competenţa de

soluţionare a cererii revine judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul

persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului, judecarea

cauzei făcându-se cu participarea procurorului şi în urma unor veificări privind vârsta şi

sexul persoanei a cărei naştere urmează a fi înregistrată.

În cazul copilului găsit, întocmirea actului de naştere se face în termen de

30 de zile de la data găsirii copilului, la autoritatea administraţiei publice locale în a

cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit, pe baza procesului verbal întocmit de

poliţie, de medic şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale, căruia îi

revine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare a naşterii.

În cazul adopţiei cu efecte depline se va întocmi un nou act de naştere de

către autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul adoptatorului sau în rază

căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul, în

temeiul hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a încuviinţat adopţia.

B. Întocmirea actului de căsătorie

Căsătoria se încheie de căte ofiţerul de stare civilă, de regulă, la sediul

autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are

domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi, cu titlu de excepţie – în cazul în care

unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a se deplasa – putându-se aproba oficierea

căsătoriei şi în afara acestui sediu, fiind necesară aprobarea primarului.

120

Actul de căsătorie se întocmeşte pe baza declaraţiei de căsătorie, care se

va face personal de către viitorii soţi, în scris, prezentându-se totodată actele de

identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii

acestora, iar, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea unei căsătorii

anterioare sau aprobarea preşedintelui consiliului judeţean pentru căsătorie, în cazul

existenţei unor impedimente – în limitele prevăzute de lege. În aceeaşi zi cu primirea

declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin

afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se

încheie căsătoria, extrasul cuprinzând şi înştiinţarea că orice persoană poate face

opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării1.

Potrivit art.29 din Legea nr.119/1996, căsătoria se încheie în termen de 10

zile de la depunerea declaraţiei, termenul putând fi scurtat numai în baza încuviinţării

date de primarul unităţii administrativ-teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria.

La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, în

prezenţa a doi martori, după care îi declară căsătoriţi şi le întocmeşte actul de căsătorie

care se semnează de soţi cu numele de familie pe care au convenit să îl poarte în

timpul căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă2.

Neîntocmirea actului de căsătorie nu determină nulitatea acesteia

deoarece înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv, respectiv o

condiţie de validitate a căsătoriei, ci doar o cerinţă pentru dovedirea ei.

C. Întocmirea actului de deces

Potrivit art.34 din Legea nr.119/1996, întocmirea actului de deces se face

la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a

produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute de către oricere dintre membrii

familiei decedatului sau de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul

sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul şi a certificatului medical

constatator al decesului. Odată cu certificatul medical constatator al decesului se va

depune atât actul de identitate cât şi, dacă este cazul, livretul militar sau adeverinţa de

recrutare aparţinând persoanei decedate.

Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din

viaţă a persoanei, calculul făcându-se pe zile pline. În varianta în care decesul se

datorează unei cauze vilolente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se

1 Art.131 Cod fam., introdus prin Legea nr.23/19992 Art.31 din Legea nr.19/1996 a fost modificat prin Legea nr.23/1999, publicată în M.Of. nr.35 din 28.01.1999

121

face în termen de 48 de ore de la producerea evenimentului. În aceste cazuri, pentru

întocmirea actului de deces este necesară şi dovada că poliţia sau Parchetul au fost

sesizate despre deces.

În măsura în care un astfel de eveniment nu a fost declarat în termen,

întocmirea actului de deces se face cu aprobarea Parchetului.

Când se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă fără

ca declararea naşterii să fi fost făcută în termenekle prevăzute de lege, ofiţerul de stare

civilă va întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces, iar dacă din motive

temeinice actul da naştere nu poate fi întocmit, ofiţerul de stare civilă întocmeşte actul

de deces şi ulterior urmăreşte înregistrarea naşterii.

Referitor la certificatul medical constatator al decesului, care cuprinde

cauza decesului, acesta se întocmeşte şi se semnează de către medic sau, în lipsa

acestuia, de către un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea. În varianta în care

decesul s-a produs pe o navă sau pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea

decesului se va face în primul port sau aeroport de escală de către un medic, iar dacă

durata călătoriei până la prima escală este mai mare de 24 de ore, constatarea

decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi se

consemnează în jurnalul de bord. Dacă moartea a fost violentă, comandantul navei are

competenţa de a efectua cercetări.

După întocmirea actului de deces ofiţerul de stare civilă eliberează

declarantului o adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului. Când decesul

cetăţeanului român s-a produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului României sau

pe o navă aflată în afara apelor teritoriale române, iar cadavrul este transportat în ţară,

înhumarea sau incinerarea se face pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau

al aeronavei. Transmiterea acestor dovezi se va face, după caz, prin Ministerul

Afecerilor Externe, dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi oficiile

consulare de carieră ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare

acreditate în România sau prin Ministerul de Interne, potrivit convenţiilor la care ţara

noastră este parte.

D. Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în

străinătate

Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în

străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României

sau la autorităţile locale competente.

122

Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră a României

pot încheia căsătorii între cetăţeni români sau între un cetăţean român şi un cetăţean

străin, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi.

Misiunile diplomatice şi oficile consulare de carieră ale României trimit prin

Ministerul Afacerilor Externe al României, actele din primul exemplar al registrelor de

stare civilă, pe măsura completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a

sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza cărora

s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi

transmis, în termen de 30 de zile de la data la care toate actele au fost completate, la

autoritatea administraţiei publice locale a Municipiului Bucureşti.

Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile

străine, au putere doveditoare în ţară numai în măsura în care sunt transcrise în

registrele de stare civilă române, operaţiune ce se efectuează cu aprobarea Ministerului

de Interne. Cetăţeanul român este obligat ca în termen de 6 luni de la întoarcerea în

ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau extrasului de stare civilă, să

ceară transcrierea acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei

rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul.

* *

*

A doua formă de înregistrare a actelor de stare civilă este înscrierea

menţiunilor în actele de stare civilă. În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în

cele de căsătorie sau deeces, se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în

starea civilă a persoanei fizice, potrivit dispoziţiilor art.44 din Legea nr.119/1996.

Următoarele menţiuni se impun a fi făcute:

1.Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face din oficiu sau la

cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere întocmit potrivit legii sau a

hotărârii judecătoreşti irevocabile, iar în situaţia în care s-a încuviinţat şi purtarea

numelui de familie al părintelui faţă de care filiaţia s-a stabilit ulterior, această

menţiune se va înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor minori, iar dacă aceştia sunt

majori, menţiunea se va înscrie numai la cererea acestora.

2. Anularea sau desfacerea adopţiei, dispusă prin hotărâre judecătorescă

irevocabilă, se înscrie prin menţiune pe actul de naştere iniţial şi, după caz, pe cel

întocmit în urma adopţiei pe actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale copiilor

minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora.

Menţiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

123

3. Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a

morţii unuia dintre soţi, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscriu prin menţiune pe

actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit legii.

4. Menţiunile privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române se înscriu

pe actul de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării

transmise de Ministerul de Interne.

La cererea persoanelor îndreptăţite se pot elibera certificate de stare civilă

cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă, în acest caz certficatele de stare civilă

eliberate anterior fiind retrase şi anulate.

* *

*

Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face la cerere, potrivit art.52

din Legea nr.119/1996 dacă:

a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în

parte;

b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat

certificatul ori extrasul de pe acest act.

Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, potrivit art.53 din lege, se

poate cere în una din următoarele situaţii:

a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au

fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;

b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat

consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.

În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este

pierdut sau distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie

întocmită de pe registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul

de stare civilă.

În ceea ce priveşte anularea, modificarea, rectificarea sau completarea

actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, oricare dintre aceste

operaţiuni pot fi făcute numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Instanţa poate fi sesizată de către persoana interesată, de către

autoritatea administraţiei publice locale, de către consiliul judeţean sau de către

Parchet, competenţa de soluţionare revenind judecătoriei în a cărei rază teritorială se

află domiciliul sau sediul petentului, pe baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a

concluziilor procurorului. În măsura în care cererea este formulată de un cetăţean străin

124

sau de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate, competenţa revine Judecătoriei

sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea unui act de stare civilă

sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispusă prin hotărâre judecătorescă irevocabilă,

se pot înscrie numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.

#5. Identificarea persoanei fizice cu ajutorul codului numeric

personal

Potrivit art.5 alin.2 din Legea nr105/1996 privind evidenţa populaţiei şi

cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce

individualizează o persoană fizică şi constituie singurul identificator pentru toate

sistemele informatice care prelucrează date nominale privind persoana fizică.

În momentul întocmirii actului de naştere, fiecărei persoane fizice i se

atribuie un cod numeric personal care se înscrie în actele şi certficatele de stare civilă şi

se preia în celelalte acte cu caracter oficial emise pe numele persoanei respective.

Gestionarea şi verificarea atribuirii codului numeric personal revine Ministerului de

Interne prin formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei.

Cum atribuirea codului numeric personal se face pe baza datelor înscrise în

actul de naştere referitoare la sex şi la data naşterii, acesta nu poate fi modificat decât

în cazurile în care se schimbă, potrivit legii datele privind sexul şi data naşterii. În cazul

în care codul a fost atribuit sau înscris graşit în actele de stare civilă, modificarea se

face la cerere sau din oficiu, numai cu avizul formaţinunii locale de evidenţă

ionformatizată a persoanei şi cu aprobarea primarului.

CAIET DE SEMINAR 15

Problema 1

Sesizaţi deosebirea dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare

civilă. Astfel, în cazul în care se constată că unele date din cuprinsul unui certificat de

stare civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat,

125

certificatul se reţine de către autoritatea competentă, în vederea anulării şi eliberării

unui nou certificat, iar dacă persoana interesată solicită, se poate elibera un certificat

de stare civilă cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă, certificatele eliberate

anterior retrăgându-se şi anulându-se.

Din contră, când se impune modificarea, rectificarea, completarea sau

anularea actelor de stare civilă, acestea pot fi efectuate numai î temeiul unei

hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Problema 2

Atenţie ! Actele de stare civilă reconstituite NU pot fi rectificate ori

completate, conform art.57 alin.4 din Legea nr.119/1996.

Problema 3

Întreaga procedură privind întocmirea actelor de stare civilă este cuprinsă

în Legea nr.119/1996, astfel încât se impune consultarea acesteia în cazul în care se

urmăreşte cunoaşterea unor detalii tehnice, existând şi anumite situaţii de excepţie

care nu au fost cuprinse în regulile de principiu expuse.

Problema 4

Se impun a se face unele precizări:

La întocmirea actelor de stare civilă, numele de familie şi prenumele se

scriu în limba maternă, folosindu-se alfabetul latin.

Baza de date a populaţiei deţinută de formaţiunile speciale din cadrul

Ministerului de interne este actualizată lunar prin comunicări ale autorităţilor

administraţiei publice locale.

Dacă se impune, instanţele judecătoreşti, parchetele sau poliţia pot solicita

înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă, acestea fiind însă

obligate să le restituie, după consultare, autorităţilor administraţiei publice locale.

Problema 5

Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă sunt

proceduri administrative, o astfel de cerere depunându-se la autoritatea

administraţiei publice locale competentă să întocmească actul, aceasta urmând a fi

126

soluţionată în termen de 30 de zilem, prin dispoziţie a primarului, act care se comunică

solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. Dispoziţia primarului poate fi

contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea

emitentă.

Secţiunea 6 – Ocrotirea persoanei fizice

La nivel general, prin ocrotirea juridică a persoanei fizice se înţelege un

ansamblu de mijloace de drept prin care se urmăreşte protecţia omului, iar prin prisma

dreptului civil se au în vedere mijloacele de drept civil prin intermediul cărora se

asigură recunoaşterea şi protecţia drepturilor civile subiective şi intereselor îndreptăţite

ale persoanei fizice, precum şi mijloacele de protecţie ale acesteia, în calitatea de

participant în circuitul civil.

În acest plan, ocrotirea persoanei fizice se realizează cu ajutorul unui

ansamblu de instituţii, cum ar fi: recunoaşterea capacităţii de folosinţă anticipată,

îngrădirile speciale ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, însăşi lipsa capacităţii

de exerciţiu sau capacitatea de exerciţiu restrânsă, precum şi suspendarea cursului

prescripţiei extinctive şi repunerea în termen sau nulitatea relativă, în toate aceste

variante, chiar dacă pentru unul dintre subiectele raportului juridic incidenţa instituţiei

respective este percepută ca o sancţiune, ea este în realitate şi cu preponderenţă o

măsură de ocrotire pentru celălalt subiect al raportului juridic.

#1. Ocrotirea minorilor prin tutelă

Reglementarea se regăseşte în Codul familiei (art.113-141) şi în cuprinsul

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în

dificultate.

De la început trebuie menţionat că, de regulă, şi ori de câte ori este

posibil, ocrotirea minorului se realizează cu prioritate de către părinţi, acesta

reprezentând mijlocul natural şi firesc şi curinzând totalitatea drepturilor şi îndatoririlor

pe care leau părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştia provin din căsătorie

sau din afara căsătoriei ori sunt adoptaţi.

Prin ocrotirea părintească se urmăreşte un dublu scop, şi anume:

creşterea, educarea şi pregătirea copilului pentru viaţă, precum şi administrarea

patrimoniului minorului potrivit intereselor acestuia. Următoarele principii guvernează

127

această instituţie juridică complexă: interesul minorului este cel care trebuie avut în

vedere ca obiectiv al exercitării drepturilor părinteşti şi ca rezultat al îndeplinirii

îndatoririlor părinteşti; controlul şi îndrumarea permanentă exercitată de societate prin

intermediul autorităţii specializate; independenţa patrimonială dintre copil şi părinte;

egalitatea condiţiei juridice a copiilor, indiferent că sunt născuţi din căsătorie, din afara

căsătoriei sau sunt adoptaţi, precum şi egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte

exercitarea ocrotirii părinteşti.

Principalele drepturi şi îndatoriri părinteşti sunt următoarele: dreptul

părinţilor de a-şi creşte personal copii şi îndatorirea de a se îngriji de sănătatea şi

dezvoltarea fizică a copiilor lor minori; dreptul şi îndatorirea de a asigura copiilor o

educaţie corespunzătoare, respectiv de a se îngriji de învăţătura şi pregătire

profesională a acestora; dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care

l-ar deţine fără drept şi de a păstra legături personale cu copilul în situaţia în care

acesta nu s-ar afla lângă părinţii săi; dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a

cere desfacerea adopţiei, precum şi cel de a solicita modificarea oricăror măsuri luate

cu privire la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii a căror

căsătorie a fost desfăcută ori desfiinţată şi copiii lor minori. În ceea ce priveşte bunurile

minorului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a le administra, precum şi de a-l

reprezenta pe copilul lor minor în actele juridice civile până la împlinirea vârstei de 14

ani respectiv de a-i încuviinţa actele juridice civile între vârsta de 14 şi cea de 18 ani.

Regula este acea că drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către

ambii părinţi, potrivit art.98 alin.1 Cod fam., iar dacă unul dintre aceştia se află în

imposibilitatea de a exercita această ocrotire părintească, celălalt părinte va exercita

toate drepturile şi va îndeplini toate obligaţiile legate de persoana şi patrimoniul

minorului.

Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor

părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor

părinteşti, titularii drepturilor şi obligaţiilor respective răspund potrivit legii,

răspunderea putând îmbrăca forma răspunderii penale, a celei contravenţiionale, de

dreptul familiei sau civile.

* *

*

În situaţia de excepţie în care niciunul dintre părinţi nu poate să exercite

ocrotirea părintească, ocrotirea minorului revine unei alte persoane alegerea acesteia

nefăcându-se însă la întâmplare.

128

Prin tutela minorului înţelegem mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit

de ocrotirea părintească, din punctul de vedere al minorului instituţia reprezentând un

mijloc de ocrotire în timp de pentru tutore ea este o sarcină.

Sub acest din urmă punct de vedere – punct ce poate genera o analiză - ,

enumerăm caracterele juridice ale tutelei minorului ca fiind:

Legalitatea – exprimă ideea că doar prin lege se poate stabili instituirea

tutelei, cazurile de deschidere, procedura de numire a tutorelui şi capacitatea de a fi

tutore, conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă şi cazuri de încetare a acesteia. Mai mult

decât atât, în această situaţie normele au caracter imperativ – aspect de excepţie în

dreptul civil – părţile neputând, prin voinţa lor să stabilească alte condiţii şi reguli

privind instituirea tutelei.

Obligativitatea sarcinii tutelei minorului decurge din caracterul imperativ al

normelor juridice care o reglementează, fiind expres prevăzută de art.118 Cod fam.,

potrivit căruia cel numit tutore nu poate refuza această sarcină, excepţiile fiind de

strictă interpretare şi enumerate limitativ, referindu-se la următoarele situaţii:

- împlinirea vârstei de 60 de ani

- starea de sarcină a femeii sau faptul că aceasta este mama unui copil

mai mic de 8 ani

- faptul că persoana creşte şi se ocupă de educaţia a doi sau mai mulţi

copii

- aspectul potrivit căruia persoana exercită deja o altă tutelă sau o curatelă

- cazul în care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a

depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile importante ale minorului sau din

alte motive întemeiate, persoana vizată nu ar putea să îndeplinească o asemenea

sarcină

În măsura în care aceste cauze apar în timpul exercitării tutelei, tutorele

poate solicita înlocuirea sa (art.118 alin.2 şi alin.3 Cod fam.).

Gratuitatea reflectă ideea că tutela este o sarcină gratuită, aspect

prevăzut expres de art6.121 alin.1 Cod fam. Acest caracter nu împiedică autoritatea

tutelară, în cazuri justificate, să acorde o anumită remuneraţie tutorelui pentru munca

depusă în administrarea patrimoniului minorului, această reconpensă neputând depăşi

10% din veniturile bunurilor minorului. Regula rămâne însă gratuitatea tutelei.

Personalitatea tutelei reprezintă ideea că obligaţiile ce se nasc în urma

instituirii tutelei şi numirii tutorelui trebuie executate personal de către persoana

desemnată în această funcţie, cu atât mai mult cu cât această operaţiune s-a finalizat

luându-se în considerare persoana tutorelui. Tutorele nu poate substitui în locul său o

altă persoană în vederea exercitării atribuţiilor specifice, nici chiar pe o perioadă

129

limitată, această personalitate neexcluzând, însă, utilizarea contractului de mandat, cu

condiţia ca acesta să nu fie general.

Exercitarea atribuţiilor tutelei se supune următoarelor principii:

Principiul generalităţii tutelei, potrivit căruia tutela se instituie ori de câte

ori este identificat un minor lipsit de ocrotirea părintească, deoarece nici un minor nu

poate rămâne lipsit de ocrotire legală, nici chiar un moment.

Principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al minorului .

Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore reflectă

independenţa ce trebuie să existe între patrimoniul minorului şi cel al tutorelui său,

astfel încât nici minorul nu va avea nici un drept asupra bunurilor tutorelui şi nici

tutorele asupra bunurilor minorului.

Principiul controlului permanent exercitat asupra tutelei de către stat este

explicat de importanţa pe care societatea o acordă asigurării ocrotirii copiilor lipsiţi de

ocrotirea părintească, evitându-se orice abuzuri ce ar putea pune în pericol sănătatea

minorului sau patrimoniul acestuia.

Sub aspectul capacităţii de a fi tutore, regula o reprezintă capacitatea,

excepţiile fiind strict şi limitativ prevăzute de lege. Generic, orice persoană fizică având

capacitate deplină de exerciţiu şi un comportament onest are capacitatea de a fi tutore.

Nu deţin această capacitate persoanele care deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se

încadrează în una din categoriile prevăzute de art.117 Cod fam. :

- persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată incapabilă de a

fi tutore

- persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile,

fie în temeiul legii, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, sau persoana având rele

purtări

- persoana lipsită, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi

ales deputat

- persoana care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtată din aceasta

- persoana care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar

putea îndeplini sarcina tutelei.

Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se ivesc pe parcursul exercitării

tutelei, tutorele va trebui îndepărtat.

Tutela minorului se deschide ori de câte ori acesta este lipsit de ocrotire

părintească, astfel: dacă ambii părinţi sunt decedaţi sau sunt necunoscuţi ori sunt

decăzuţi din drepturile părinteşti; dacă ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie, sunt

dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi ori s-a desfăcut adopţia copilului minor şi

instituirea tutelei este hotărâtă de către instanţa de judecată în interesul minorului,

130

deoarece părinţii fireşti se află în imposibilitatea de a redobândi exerciţiul drepturilor

părinteşti.

Tutela se instituie întotdeauna de autoritatea tutelară, chiar şi în

cazurile în care decizia aparţine instanţei judecătoreşti.

Numirea tutorelui se face din oficiu sau la înştiinţarea autorităţii tutelare

de către persoanele care în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în orice alte condiţii

au luat cunoştinţă de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească, cum ar fi: cei

apropiaţi minorului, precum şi locatarii casei în care acesta locuieşte; ofiţerul de stare

civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane sau notarul public în cazul deschiderii

unei moşteniri; instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării

sau executării unor măsuri privative de libertate, precum şi autoritatea administraţiei

publice locale sau reprezentanţii persoanelor juridice private, în special ai celor care au

în obiectiv ocrotirea minorilor.

Singurul aspect care va fi avut în vedere la desemnarea persoanei

tutorelui va fi cel al protejării intereselor minorului. Numirea tutorelui se face prin

decizie scrisă, ce va fi comunicată persoanei desemnate de către autoritatea tutelară, şi

concomitent, va fi afişată la sediul primăriei de la domiciliul minorului, asigurându-se în

acest mod publicitatea numirii. Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea

deciziei de numire.

În măsura în care este necesară luarea unor măsuri provizorii şi există

pericolul ca până la identificarea unei persoane căreia i se poate încredinţa o asemenea

sarcină să treacă un anumit timp, este posibilă numirea unui curator, pe timp limitat.

La deschiderea tutelei trebuie luate anumite măsuri absolut necesare

pentru buna desfăşurare a acesteia. Astfel, în prezenţa tutorelui desemnat, un delegat

al autorităţii tutelare va verifica toate bunurile minorului, întocmindu-se un inventar

care va fi supus aprobării autorităţii tutelare. Din acest moment, orice creanţe pe care

le-ar avea tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui faţă de

minor vor putea fi plătite numai cu aprobarea autorităţii tutelare.

În ceea ce priveşte acoperirea cheltuielilor anuale necesare pentru

întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale, va fi stabilită în acest scop o

sumă anuală ce va putea fi modificată de autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor. În

măsura în care veniturile minorului nu permit acoperirea cheltuielilor – în condiţiile în

care tutorele nu are obligaţia să le suporte – şi nu poate fi identificată nici o persoană

căreia îi revine sarcina de a contribui la întreţinerea minorului, autoritatea tutelară va

putea solicita anumite sume din fondul de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte îndatoririle tutorelui, acestea se referă în primul rând la

ocrotirea persoanei minorului, acesta fiind obligat să se îngrijească de sănătatea şi

131

dezvoltarea lui fizică, precum şi de pregătirea şcolară şi profesională a acestuia. Acesta

este motivul pentru care minorul locuieşte – de regulă – la tutore, putând avea o altă

locuinţă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, aceasta fiind abilitată şi să

încuviinţeze schimbarea felului învăţăturii sau a pregătirii profesionale pe care minorul

o primea la data numirii tutorelui.

Pe de altă parte, tutorele are dreptul - şi totodată obligaţia - să ceară

înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

În al doilea rând, conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde acele

drepturi şi obligaţii care privesc administrarea patrimoniului minorului. Tutorele are

obligaţia de a prezenta autorităţii tutelare, anual, câte o dare de seamă privind modul

în care au fost administrate bunurile celui ocrotit, în termen de 30 de zile de la sfârşitul

anului calendaristic, sau ori de câte ori autoritatea tutelară solicită un asemenea raport.

Descărcarea tutorelui se poate face doar în măsura în care se constată că

administrarea bunurilor minorului s-a făcut în mod corect, iar socotelile corespund

realităţii.

Tutorele are obligaţia de a-l reprezenta pe minor la încheierea actelor

juridice civile până la împlinirea vârstei de 14 ani şi de a-i încuviinţa acestuia actele

juridice civile pe care doreşte să le încheie pe întrega perioadă în care minorul are

capacitate de exerciţiu restrânsă, pentru a-l proteja împotriva abuzurilor terţilor.

Analizând aceste două etape, se impun următoarele precizări:

Referitor la faza reprezentării minorului, pot fi distinse trei categorii de

acte juridice civile în funcţie de care rolul tutorelui diferă:

Actele juridice pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare cuprind actele de conservare şi actele de administrare a

patrimoniului minorului. În această ultimă categorie sunt cuprinse şi acele acte care

raportate la un bun anume reprezintă acte de dispoziţie, dar care, la nivelul întregului

patrimoniu al minorului sunt acte de administrare (este vorba de înstrăinarea bunurilor

perisabile şi a celor ce au devenit nefolositoare pentru minor, cu condiţia ca valoarea

acestora din urmă să nu depăşească suma de 250 lei). În acest din urmă caz, se

consideră că prejudiciul ce poate fi adus minorului în cazul deteriorării bunurilor

respective este mai mare decât cel ce poate fi produs printr-o eventuală înstrăinare

lipsită de inspiraţie din partea tutorelui. Sunt asimilate actelor de administrare şi cele

care vizează ridicarea de la CEC a sumelor de bani depuse de tutore pe numele

minorului, într-un cont separat, destinate a fi folosite pentru întreţinerea minorului şi

administrarea bunurilor sale.

Actele juridice pe care tutorele le poate încheia numai cu încuviinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare şi care cuprind orice înstrăinare sau gajare a bunurilor

132

minorului, orice renunţare la drepturile patrimoniale ale acestuia, sau, în general, orice

acte care depăşesc dreptul dreptul de a administra. În cazul în care astfel de acte se

încheie totuşi fără încuviinţarea autorităţii tutelare, ele sunt anulabile.

În momentul în care se va solicita acordarea încuviinţării – care trebuie să

fie dată pentru fiecare act în parte şi prealabil încheierii acestuia – se va avea în vedere

ca actul juridic să satisfacă anumite interese ale minorului sau să prezinte un folos

neîndoielnic pentru acesta. Cu titlu particular, în caz de vânzare, încuviinţarea va trebui

să indice dacă vânzarea se va face prin bună învoială sau în alt mod. În oricare dintre

aceste cazuri, autoritatea tutelară va putea indica tutorelui modul în care sumele de

bani obţinute vor fi întrebuinţate.

Acte ce nu pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani nici chiar cu

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare deoarece acestea sunt considerate

prejudiciabile pentru minor, prezumţia fiind legală şi absolută. Intră în această categorie

potenţialele acte încheiate între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau

surorile tutorelui pe de o parte şi minor, pe de altă parte, precum şi contractele de

donaţie, în măsura în care minorul are calitatea de donator, sau de garantare a

obligaţiilor unei alte persoane, cu bunurile minorului.

În cea de a doua etapă – cea cuprinsă între vârsta de 14 şi vârsta de 18 ani

a minorului – rolul esenţial al tutorelui este acela de a încuviinţa actele juridice civile

încheiate de minor în nume propriu, acesta având deja capacitate de exerciţiu

restrânsă.

Urmează ca în cazul actelor de dispoziţie să se adauge încuviinţării

tutorelui şi încuviinţarea autorităţii tutelare.

Şi în această perioadă se păstrează incapacitatea specială de folosinţă a

minorului de a încheia acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor altora cu bunurile

sale proprii.

În măsura în care actul se încheie fără încuviinţarea prealabilă, el este lovit

de nulitate relativă, putând fi confirmat prin obţinerea ulterioară a încuviinţării

necesare.

Încetarea funcţiei tutorelui poate interveni din anumite cauze ce privesc

persoana tutorelui, acestea fiind următoarele: decesul tutorelui; îndepărtarea de la

tutelă; înlocuirea tutorelui la cererea sa, dacă a intervenit una din cauzele care permit

şi refuzul acestei sarcini în timpul exercitării tutelei; numirea unui alt tutore în locul

celui în funcţie, ca urmare a punerii minorului sub interdicţie.

Tutela minorului încetează odată cu dispariţia cauzelor care au determinat

deschiderea ei, şi anume: dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minorul

ocrotit; stabilirea filiaţiei copilului faţă de cel puţin unul dintre părinţi; ridicarea

133

decăderii din drepturile părinteşti pentru cel puţin unul din părinţii minorului; reapariţia

cel puţin a unuia dintre părinţii dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi ai minorului;

moartea minorului.

La încetarea funcţiei sau la încetarea tutelei minorului, tutorele este

obligat să dea socoteală privind modul în care şi-a îndeplinit sarcinile, perezentând în

30 de zile de la încetarea atribuţiilor sale, o dare de seamă generală în faţa autorităţii

tutelare. Toate bunurile vor fi predate fie fostului minor sau moştenitorilor acestuia, fie

noului tutore. După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,

autoritatea tutelară va da tutorelui descărcarea de gestiune.

În măsura în care tutorele, prin activitatea sa, a cauzat prejudicii minorului,

repararea acestora poate fi solicitată fie de noul tutore, fie de fostul minor ajuns la

majorat.

CAIET DE SEMINAR 16

Problema 1

Exercitarea ocrotirii părinteşti prezintă anumite particularităţi în caz de

divorţ sau în cazul încredinţării copilului unei terţe persoane sau unei instituţii de

ocrotire. Potrivit art.42 Cod fam., instanţa judecătorească va hotărî, odată cu

pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copiii minori, iar pentru

motive temeinice aceştia pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu

consimţământul acestora sau unor instituţii de ocrotire. Conform art.43, părintele

divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile

părinteşti, iar părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de

a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea,

învăţătura şi pregătirea lui profesională. În măsura în care copilul a fost încredinţat unei

alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care

dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de

a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire căruia i s-a încredinţat copilul va

134

avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la

persoana copilului. Aşa cum prevede art.44, în cazul schimvbării împrejurărilor, la

cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a

autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa va putea modifica

măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii

divorţaţi şi copii.

Problema 2

Potrivit art.9 din Convenţia privind drepturile copilului, statele semnatare

sau obligat să vegheze ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei

acestora, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente decid că această

separare este necesară în interesul superior al copilului. De asemenea, statele părţi şi-

au asumat obligaţii privind transmiterea de informaţii esenţiale în legătură cu minorul

care a fost despărţit de membrii samiliei sale şi asigurarea respectării drepturilor

părinţilor, în orice condiţii, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu copilul

lor, cu excepţia cazului în care asemenea acţiuni ar aduce prejudicii bunăstării copilului.

Problema 3

Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor

părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor

părinteşti, părinţii răspund potrivit legii, această răspundere putând îmbrăca forma

răspunderii penale, contravenţionale, de dreptul familiei sau civile. Este vorba atât de

raporturile dintre părinţi şi copii, cât şi o eventuală răspundere faţă de prejudicii

cauzate unor terţi ca urmare a acestei deficienţe ce îi priveşte pe părinţi (la materia

Teoria generală a obligaţiilor, va fi studiat capitolul răspunderii civile delictuale, care va

permite aprofundarea acestor aspecte).

Problema 4

În literatură s-a discutat problema exercitării atribuţiilor de autoritate

tutelară de către o instanţă judecătorească special investită în acest scop, ţări din

Europa Occidentală adoptând acest sistem1.

Merită, în acest context, menţionat faptul că în proiectul legii de modificare

şi completare a Codului civil – care cuprinde mai multe aspecte interesante asupra

1 Pentru dezvoltarea acestei idei, Ernest Lupan, op.cit., p.227 (nota 230)

135

cărora vom reveni la sfârşitul capitolului – s-a prevăzut controlul exercitării tutelei de

către o instanţă tutelară. De asemenea, se pare că se preconizează reintroducerea

instituţiei consiliului de familie, care va aviza toate măsurile luate de tutore – inclusiv

cele vizând persoana minorului – instanţa tutelară fiind cea care ar efectua un control

efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc

atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.

Problema 5

Legat de personalitatea tutelei minorului, acest caracter trebuie înţeles în

felul următor: în măsura în care Ion Georgescu a fost desemnat ca fiind tutore al

minorului Cristian Ionescu, el nu îi poate solicita lui Ioan Ardelean să i se substituie şi să

exercite în locul său atribuţiile ce îi revin în calitate de tutore. Nimic nu îl împiedică însă

pe Ion Georgescu, în calitate de reprezentant al minorului – având domiciliul tutorele şi,

implicit, şi minorul în Suceava – să încheie un contract de mandat cu Ioan Ardelean –

având domiciliul în Satu-Mare – prin care să-i permită acestuia să încheie un contract

pentru şi în numele minorului, reprezentat de tutore, privind un imobil situat în Satu-

Mare.

Problema 6

Atenţie !

Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore prezintă o

trăsătură specifică faţă de relaţia dintre minor şi părinţi, deoarece minorul are drepturi

succesorale asupra patrimoniului părinţilor lui, la decesul acestora, drepturi care nu

există faţă de tutore decât în cazul în care tutorele este o rudă faţă de care minorul are

vocaţie legală succesorală.

Problema 7

Atenţie !

Legea nu stabileşte nici o ierarhie sau ordine de preferinţă între

persoanele care pot îndeplini sarcina tutelei. Aşa fiind, este posibil să fie aleasă pentru

136

această sarcină o persoană din afara familiei minorului, în detrimentul unor rude, în

măsura în care autoritatea tutelară va aprecia că această persoană este mai apropiată

faţă de minor, fiind în interesul acestuia din urmă păstrarea unei legături afective ce

deja există.

Întotdeauna cazurile de deschidere a tutelei minorului sunt legate de

situaţii în care nici unul dintre părinţi nu poate exercita ocrotirea părintească. Nu este

însă necesar ca ambii părinţi să fie în aceeaşi incapacitate; deci, tutela nu se deschide

doar dacă ambii părinţi sunt decedaţi sau ambii părinţi sunt necunoscuţi (fiind, de altfel,

destul de greu de imaginat un astfel de caz), ci şi când unul dintre părinţi, de exemplu,

este necunoscut, iar părintele cunoscut a decedat sau este pus sub interdicţie.

În cazul în care părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti,

incapacitatea lor de a exercita ocrotirea părintească apare în momentul în care

hotărârea judecătorească rămâne definitivă, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul punerii sub

interdicţie. Referitor la dispariţie, simplul fapt al dispariţiei părinţilor, sau a unuia dintre

ei, când celălalt nu poate exercita ocrotirea părintească, poate conduce la deschiderea

tutelei minorului, acesta neputând rămâne fără ocrotire până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti.

În cazul desfacerii adopţiei, regula este aceea că părinţii fireşti

redobândesc drepturile părinteşti, excepţia constituind-o cazul în care aceştia sunt în

imposibilitate sau când instanţa, în interesul minorului, hotărăşte instituirea unei tutele.

Problema 8

Actele care depăşesc dreptul de a administra sunt cele care, datorită

gravităţii, importanţei sau caracterului lor excepţional ies din sfera gestiunii curente a

patrimoniului. Intră în această categorie actele de înstrăinare a bunurilor minorului, de

gajare a acestor bunuri, de renunţare la drepturile patrimoniale ale minorului, ridicarea

sumelor de bani sau a hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la CEC şi care

depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi

încheierea unei tranzacţii cu privire la bunurile minorului.

În ceea ce priveşte suma de 250 lei, limită până la care tutorele poate

încheia anumite acte de dispoziţie, şi care în prezent face imposibilă această

operaţiune, au fost exprimate păreri potrivit cărora instanţa poate aprecia ca fiind

valabile asemenea acte şi în măsua în care valoarea bunurilor depăşeşte cu mult

această cifră, dar şi păreri potrivit cărora se impune intervenţia legiuitorului pentru

modificarea acestei sume. (Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cit., p.240, nota 252).

Împărtăşim acest din urmă punct de vedere deoarece legiuitorul a intervenit ori de câte

137

ori a considerat necesar pentru a modifica asemenea limite, sau a precizat în mod

expres că sumele sunt supuse indexării, ori refuzul intervenţiei poate fi interpretat în

sensul că legiuitorul nu înţelege să modifice acest cuantum.

Problema 9

În ceea ce priveşte acţiunea pe care fostul minor o poate formula

împotriva fostului tutore, se impune a se menţiona faptul că este o acţiune

patrimonială, personală, prescriptibilă în termen de trei ani, termen ce nu va curge,

însă, până când socotelile nu au fost date şi aprobate, potrivit art.14 din Decretul

nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Problema 10

O importantă reglementare este cea cuprinsă de OUG nr.26/1997 privind

protecţia copilului aflat în dificultate (publicată în M.Of. nr.120/12.06.1997), aprobată

prin Legea nr.108/1998, (publicată în M.Of. nr.205/2.06.1998).

Potrivit acestei ordonanţe, prin copil se înţelege persoana care nu a

împlinit vârsta de 18 ani şi nu are capacitate deplină de exerciţiu.

Prin acest act normativ sunt instituite obligaţii pentru diferite persoane

juridice, expres indicate, în ceea ce priveşte ocrotirea copilului aflat în dificultate, adică

cel a cărui dezvoltare, securitate sau integritate fizică sau morală, este periclitată.

O prevedere specială este cea cuprinsă de art.10, potrivit căruia

persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat copilul – în condiţiile art.8 - au

faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana

acestuia, în timp ce exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului

încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru

protecţia copilului, aceasta exercitând şi dreptul de a administra bunurile copilului.

Actul normativ va fi studiat amănunţit la dreptul familiei, singura menţiune

care se impune fiind aceea că în prezent statul român desfăşoară o amplă activitate de

identificare a copiilor aflaţi în dificultate, în vederea asigurării protejării acestora,

precum şi, în paralel, se depune un efort susţinut pentru armonizarea legislaţiei

naţionale cu legislaţia europeană în domeniu, de aceea este posibil ca norme speciale

să fie edictate într-un viitor apropiat.

#2. Ocrotirea persoanei fizice majore

138

A. Interdicţia judecătorească

Interdicţia judecătorească este acea instituţie de drept civil prin care se

urmăreşte ocrotirea persoanei fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se

îngriji de interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, care are ca efect

lipsirea acesteia de capacitatea de exerciţiu şi instituirtea tutelei1. Se poate reţine, deci,

că suntem în faţa unei măsuri de ocrotire, stabilită exclusiv prin hotărâre

judecătorească, ce se aplică doar la o anumită categorie de persoane fizice – cele lipsite

de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale – şi care are ca efect lipsirea

persoanei fizice de capacitatea sa de exerciţiu. Aceasta creează premisele care permit

luarea tuturor măsurilor necesare în vederea ocrotirii sub toate aspectele – inclusiv cele

privind dreptul civil – a unor persoane care se află în astfel de situaţii deosebite, atipice.

Instituţia îşi găseşte reglementarea în cuprinsul Codului familiei (art.142-

151), precum şi în Decretul nr.32/1954 (art.30-35).

Condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea declanşa

procedura punerii sub interdicţie sunt ca persoana vizată să fie lipsită de discernământ,

iar această stare de fapt să se datoreze alienaţiei sau debilităţii mintale şi, concomitent,

lipsa discernământului să determine imposibilitatea persoanei de a se îngriji singură.

După cum prevede art.142 Cod fam., pot fi puşi sub interdicţie şi minorii.

În ceea ce priveşte procedura punerii sub interdicţie, aceasta poate fi

declanşată de autoritatea tutelară, de către orice persoană interesată, precum şi de

către persoana lipsită de discernământ însăşi. Competenţa de soluţionare a cauzei

revine tribunalului în raza teritorială a căruia se află domiciliul persoanei a cărui punere

sub interdicţie se cere, respectiv Tribunalul Municipiului Bucureşti.

Sunt prevăzute două faze, şi anume:

În prima fază – ce are un caracter necontradictoriu – preşedintele instanţei

sesizate cu o asemenea cerere dispune comunicarea acesteia, împreună cu toate

înscrisurile anexate, procurorului din cadrul parchetului de pe lângă tribunalul

competent, urmând ca acesta să dispună efectuarea cercetărilor pe care le consideră

necesare, inclusiv cele de natură medicală, aceastea din urmă materializându-se prin

opinia exprimată de o comisie formată din medici specialişti. În măsura în care

persoana vizată este internată într-o unitate sanitară, procurorul va solicita şi părerea

medicului curant. Dacă se impune,în baza datelor obţinute până în acest moment,

instanţa poate dispune internarea provizorie pe o perioadă de cel mult 6 săptămâni,

pentru a se permite ţinerea sub observaţie a stării mintale a persoanei pe o perioadă


139

mai îndelungată, cu condiţia ca această observare să nu se poată face în alt mod,

aspect confirmat de medicii care deja au cercetat datele cazului.

Concomitent, va fi sesizată şi autoritatea tutelară de la domiciliul celui a

cărui punere sub interdicţie este cerută, în vederea numirii unui curator (art.146 Cod

fam.).

În urma analizării rezultatului cercetării şi al avizului comisiei de specialişti,

preşedintele instanţei va fixa termen pentru soluţionarea cererii, dispunându-se citarea

părţilor.

Trecându-se la cea de a doua fază – care are deja un caracter

contradictoriu -, instanţa va purcede la interogatoriul pârâtului (administrarea probei

fiind obligatorie pentru a permite judecătorilor să îşi formeze propria părere în legătură

cu persoana respectivă) şi va asculta concluziile procurorului în legătură cu cererea

formulată. Rezultatul deliberării se va baza pe probele administrate şi pe constatările

directe ale instanţei.

Hotărârea tribunalului este supusă tuturor căilorde atac ordinare şi

extraordinare, acesta producând efecte de la rămânerea ei definitivă, în măsura în care

cererea a fost admisă, caz în care se va comunica din oficiu autorităţii tutelare de la

domiciliul persoanei puse sub interdicţie. Autoritatea tutelară va dispune ridicarea

curatelei, în măsura în care aceasta a fost instituită, şi deschiderea tutelei.

Faţă de terţi efectele hotărârii se vor produce din momentul transcrierii

hotărârii în registrul special, cu excepţia cazului în care în mod concret un terţ a avut

cunoştiinţă despre interdicţie în alt mod. De la data transcrierii hotărârii judecătoreşti

se naşte prezumţia absolută că terţii cunosc măsura luată.

Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de punere sub

interdicţie, interzisul este lipsit de capacitatea de exerciţiu, astfel încât va putea încheia

acte juridice doar prin intermediul reprezentantului său legal, putând încheia singur în

mod valabil doar actele de conservare a patrimoniului şi actele cotidiene mărunte,

permise şi minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani.

Cel de-al doilea efect al unei asemenea hotărâri îl reprezintă instituirea

tutelei, ca măsură de ocrotire a persoanei lipsite de discernământ. În măsura în care

persoana pusă sub interdicţie este un minor, acesta va fi supus în continuare ocrotirii

părinteşti, până în momentul împlinirii vârstei majoratului, dată de la care îi va fi numit

un tutore (care, evident, poate să fie părintele său). În măsura în care deja minorul se

afla sub tutelă, autoritatea tutelară va decide dacă fostul tutore păstrează această

sarcină sau va fi numit un nou tutore (art.150 alin.3 Cod fam.).

Potrivit normei cuprinse de art.147 Cod fam., se poate deduce că tutela

interzisului judecătoresc este asimilată cu tutela minorului lipsit de capacitate de

140

exerciţiu. Între cele două mijloace de ocrotire pot fi remarcate atât asemănări, cât şi

deosebiri. În primul rând, se poate remarca că oricare dintre acestea sunt călăuzite de

criteriul decisiv al interesului ocrotit. Oricare dintre tutori este reprezentantul legal al

persoanei a cărei ocrotire o asigură, având aceleaşi atribuţii în materie patrimonială.

Persoana ocrotită are în toate cazurile domiciliul la tutorele său, iar obligaţiile de a face

inventar, de a prezenta socotelile tutelei şi regulile privind controlul activităţii tutorelui

şi răspunderea sa sunt comune. Numirea tutorelui se face întotdeauna de autoritatea

tutelară, iar cauzele de incapacitate şi de refuzare a tutelei sunt aceleaşi.

Pot fi evidenţiate însă şi deosebiri în ceea ce priveşte tutela minorului şi

tutela interzisului, astfel:

- scopul principal al tutelei minorului îl reprezintă creşterea şi educarea

acestuia, pe când în cazul interzisului ceea ce se urmăreşte este vindecarea rapidă şi

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale persoanei ocrotite

- tutela minorului este limitată în timp, având ca punct maxim împlinirea

vârstei majoratului, în timp ce tutela interzisului are sub aspect temporal un caracter

aleatoriu, fiind, în principiu, nedeterminată în timp; acesta este şi motivul pentru care

tutorele interzisului judecătoresc poate solicita înlocuirea sa după trecerea a trei ani de

la numire, posibilitate ce nu este cunoscută în cazul tutorelui minorului

- tutorele interzisului are prerogative mai largi decât tutorele minorului, el

putând promova şi participa în cazul unor acţiuni de stare civilă privind persoana celui

ocrotit: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de

tatăl din afara căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii aparţinând celui aflat sub

interdicţie (în acest din urmă caz fiind necesară, însă, şi încuviinţarea autorităţii

tutelare); tutorele interzisului nu poate formula o acţiune de divorţ în numele acestuia,

dar poate participa la un astfel de proces în calitate de reprezentant legal al soţului pus

sub interdicţie, dacă acesta are calitatea de pârât.

- tutela minorului încetează de drept la împlinirea de către acesta a vârstei

majoratului, în timp ce tutela interzisului încetează doar în momentul rămânerii

definitive a hotărârii judecătoreşti de ridicare a interdicţiei.

Interdicţia judecătorească încetează fie prin moartea persoanei puse sub

interdicţie (în cazul declarării judecătoreşti a morţii aceasta încetând la data stabilită în

hotărâre ca fiind data morţii), fie prin ridicarea interdicţiei, dacă au dispărut

împrejurările care au determinat luarea acestor măsuri.

B. Ocrotirea bolnavilor psihici periculoşi

141

Această ocrotire ce are un caracter primordial medical este reglemantată

prin prevederile Decretului nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi.

Trebuie spus că din punctul de vedere al regimului juridic ce le este aplicabil, bolnavii

ce suferă de maladii psihice pot fi inofensivi sau pot fi periculoşi. Intră înaceastă

categorie cei care pun în pericol, prin manifestările lor, viaţa sau sănătatea lor sau a

altora sau cei care tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de

viaţă, în familie sau în societate. Se mai aplică acelaşi regim toxicomanilor care din

cauza intoxicării cronice prin alcool stupefiante sau alte substanţe, generează pericole

de genul celor amintite.

Tratamentul medical obligatoriu care se instituie în cazul unor astfel de

bolnavi poate fi aplicat ambulator sau în condiţii de spitalizare. În primul caz,

tratamentul se efectuează sub îmndrumarea şi controlul medicului psihiatru, bolnavul

fiind obligat să se prezinte la controlul medical periodic, să se supună tratamentului

stabilit şi să urmeze indicaţiile terapeutice între două controale.

În măsura în care este necesară o supraveghere medicală permanentă, se

dispune efectuarea tratamentului în condiţii de spitalizare, revenind conducerii unităţii

sanitare obligaţia de a urmări evoluţia stării bolnavului.

Procedura de instituire este declanşată prin înştiinţarea scrisă a unităţii

sanitare – dispensarul medical în a cărui rază teritorială domiciliază persoana

considerată a fi un astfel de bolnav - de către persoana ce are cunoştiinţă despre o

astfel de situaţie. Aceasta continuă apoi în faţa personalului de specialitate, constând

într-un examen medical, constatările fiind prezentate comisiei medicale alcătuită din

trei medici specialişti, care vor hotărî genul de tratament care va fi aplicat bolnavului.

Comisia adoptă hotărâri cu unanimitate, iar în caz de divergenţe componenţa acesteia

se completează cu încă doi membri, hotărârea urmând să se ia cu majoritate de voturi.

Înscrisul va purta semnătura tuturor membrilor comisiei şi va cuprinde diagnosticul

stabilit. Hotărârea comisiei medicale este executorie.

Dacă măsura dispusă constă în tratament medical obligatoriu în spital,

comisia medicală are obligaţia să îl reexamineze pe bolnav în termen de cel mult două

luni de la luarea măsurii sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de starea bolnavului.

În urma reexaminării, comisia poate hotărî menţinerea tratamentului în forma dispusă

iniţial sau încetarea tratamentului în condiţii de spitalizare şi continuarea acestuia în

regim ambulator sau încetarea oricărui fel de tratament medical obligatoriu.

În condiţiile în care măsura luată a fost aceea de aplicare a tratamentului

medical obligatoriu ambulator, încetarea măsurii poate fi hotărâtă tot de comisia

medicală respectivă.

142

Controlul măsurilor luate de comisia medicală se realizează prin verificarea

acestora efectuată de procurorul de la parchetul competent, în condiţiile în care comisia

medicală are obligaţia de a comunica în scris, în termen de 24 de ore hotărârea privind

instituirea tratamentului medical obligatoriu, precum şi a celor prin care s-a dispus

menţinerea, schimbarea sau încetarea tratamentului parchetului local în a cărui rază

teritorială se află situat spitalul. Reprezentanţii parchetelor pe a căror rază teritorială de

competenţă se află asemenea unităţi sanitare vor verifica din oficiu, periodic,

legalitatea internărilor şi a măsurilor luate.

Împotriva hotărârilor comisiei medicale se poate formula contestaţie la

judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară unde funcţionează

comisia ce a luat hotărârea de către cel împotriva căruia s-a luat măsura, de către

procuror sau orice altă persoană. Judecarea contestaţiei se face în procedură de

urgenţă, instanţa verificând legalitatea hotărârii comisiei medicale. În mod obligatoriu,

se impune ascultarea persoanei faţă de care s-aluat măsura, precum şi desemnarea

din oficiu a unui apărător, în situaţia în care aceasta nu are un apărător ales. Ascultarea

concluziilor procurorului este obligatorie.

C. Orotirea prin curatelă

De la început trebuie menţionat faptul că potrivit reglementărilor legale în

vigoare, există două feluri de curatele, şi anume curatela propriu-zisă, care este măsura

de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar

aflată în anumite situaţii speciale şi curatela specială, aceasta reprezentând măsura de

ocrotire luată în favoarea celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, care nu are la un moment dat un reprezentant legal sau acesta nu

este în măsură să îşi îndeplinească sarcina.

Curatela capabilului reprezintă o măsură de ocrotire luată în favoarea

persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii

speciale care o împiedică să-şi ocrotească interesele şi să-şi administreze bunurile.

Următoarele cazuri de instituire a curatelei pot fi evidenţiate:

1. curatela persoanelor cu deficienţe fizice – dacă din cauza bătrâneţii, a

bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate să îşi administreze

bunurile personal şi nici să îşi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din anumite

motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant;

2. curatela pentru cazuri urgente – dacă din orice motive temeinic

justificate o persoană nu poate nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile

necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă amânare;

143

3. dacă din motive temeinice, părintele sau tutorele este împiedicat să

îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte

le încuviinţează

4. curatela persoanei care lipseşte de la domiciliu - dacă o persoană, fiind

obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu nu a lăsat un mandatar general

5. curatela în cazul persoanei dispărute – dacă o persoană este dispărută

fără a parveni ştiri despre aceasta şi nu a fost numit un mandatar general.

Toate aceste cazuri sunt reglementate de art.152 Cod fam.

6. curatela succesorală notarială – reglementată de Legea nr.36/1995 –

este instituită în condiţiile în care la deschiderea succesiunii există pericolul de

înstrăinare sau pierdere a bunurilor succesorale;

7. curatela succesiunii acceptată sub beneficiul de inventar de către

moştenitorul unic – reglementată de art.672 Cod proc. civ.

8. curatela surdomutului – reglementată de art.816 Cod civil

Instituirea curatelei se face la cerere sau din oficiu, şi de principiu, nu

poate fi instituită decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care

acest consimţământ nu poate fi exprimat. Competenţa de numire a curatorului revine,

de regulă, autorităţii tutelare, cu excepţia curatelei moştenirii, în cazul căreia

competenţa revine notarului public.

Elementele specifice ale conţinutului curatelei capabilului sunt guvernate

de următoarele principii: această curatelă nu aduce nici o atingere capacităţi celui

reprezentat, activitatea desfăşurată de curator trebuie să se circumscrie scopului care a

justificat instituirea curatelei, iar acesteia îi sunt aplicabile regulile de la mandat.

Funcţia curatorului încetează fie prin revocarea acestuia de către persoana

reprezentată, fie la cererea curatorului, după trecerea a trei ani de la numire.

Măsura curatelei va înceta prin ridicarea ei, ca urmare a dispariţiei

cauzelor care au determinat-o.

#3. Ocrotirea minorilor prin curatelă

Prin curatela minorului se înţelege acel mijloc juridic, temporar şi

subsidiar prin care se asigură ocrotirea minorului aflat într-o situaţie în care

reprezentantul său legal nu poate exercita această ocrotire. Aceste situaţii apar dacă

minorul este vremelnic lipsit de ocrotire legală sau dacă părinţii ori tutorele nu pot să

acţioneze în numele şi în interesul minorului.

Curatela minorului va fi instituită de autoritatea tutelară de la domiciliul

minorului, din oficiu sau la cerere, respectându-se procedura instituirii tutelei.

144

Situaţiile care impun o astfel de măsură sunt următoarele:

- când numirea unui nou tutore nu are loc concomitent cu încetarea

funcţiei tutorelui anterior – art.139 Cod fam.

- când între minor şi ocrotitorul său legal apare o contrarietate de interese

– art.132 Cod fam.

- în cursul procesului privind punerea sub interdicţie privind un minor,

până la soluţionarea definitivă a acestuia – art.146 Cod fam.

- în cazul în care ocrotitorul legal al minorului este împiedicat vremelnic să

îşi exercite drepturile şi îndatoririle faţă de persoana şi bunurile acesteia – art.152 lit.C

Cod fam.

Curatela încetează dacă au dispărut cauzele care au condus la instituirea

ei, cu menţiunea că, potrivit art.156 Cod fam., curatorul poate solicita înlocuirea sa

după trecerea a trei ani de la numire.

CAIET DE SEMINAR 17

Problema 1

Persoana fizică are capacitate de exerciţiu până la data la care hotărârea

judecătorească de punere sub interdicţie a rămas definitivă. În aceste condiţii nu se

poate obţine anularea actelor juridice încheiate până în acest moment decât dacă se

face în mod concret dovada lipsei de discernământ în momentul încheierii actului juridic

respectiv (o astfel de dovadă se face, de regulă, printr-o expertiză medicală). În schimb,

actul juridic încheiat după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie va

fi anulabil, chiar dacă s-ar face dovada că în momentul încheierii actului persoana pusă

sub interdicţie era lucidă, având reprezentarea efectelor actului încheiat.

Problema 2

Dacă cel pus sub interdicţie este un minor care nu a împlinit vârsta de 14

ani, hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie îşi va produce efectul de la data

la care minorul împlineşte vârsta de 14 ani, înaintea acestui moment el fiind oricum

lipsit de capacitate de exerciţiu.

Dacă minorul dobândise capacitatea de exerciţiu restrânsă, acesta o va

pierde prin punerea sub interdicţie, situaţia fiind similară în cazul în care persoana este

145

majoră, cu deosebirea că în această variantă va fi lipsită de capacitatea de exerciţiu

deplină.

Problema 3

Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii unui act juridic cu nerespectarea

incapacităţii instituită prin hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie este

nulitatea relativă.

Problema 4

În cazul în care persoana pusă sub interdicţie cauzează prin fapta sa ilicită

un prejudiciu, răspunderea va fi angajată în măsura în care cel în patrimoniul căruia s-a

produs prejudiciul va reuşi să dovedească discernământul interzisului în momentul

săvârşirii faptei prejudiciabile.

Problema 5

Explicaţia pentru care tutorele interzisului are prerogative mai largi decât

tutorele minorului constă şi în faptul că acest gen de acţiuni privind starea civilă nu sunt

întâlnite până la o anumită vârstă, cum ar fi în cazul acţiunii în tăgada paternităţii, ştiut

fiind că bărbatul se poate căsători numai la 18 ani, iar în cazul acţiunii în stabilirea

filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei legea prevede în mod expres că mama poate

formula acţiunea în numele copilului, chiar dacă ea este minoră (art.59 alin.1 Cod fam.).

În cazul în care se solicită desfacerea căsătoriei pe motivul că pârâtul

suferă de boli care determină lipsa discernământului, instanţele solicită numirea unui

curator de către autoritatea tutelară, chiar dacă pârâtul nu este pus sub interdicţie.

Problema 6

Exemplu de situaţii când între minor şi părinte pot să apară interese

contrare:

A şi B sunt căsătoriţi, având împreună un copil minor, C. B are un copil

dintr-o căsătorie anterioară, D. A decedează, moment în care se deschide succesiunea,

având calitatea de moştenitori C – copil şi B – soţ supravieţuitor. În masa succesorală a

lui A intră bunurile sale proprii şi cota ce îi revine din bunurile comune. Potrivit art.30

Cod fam., există o prezumţie că bunurile dobândite sub durata căsătoriei sunt bunuri

146

comune, după cum există o prezumţie simplă sub aspectul contribuţiei egale a soţilor la

dobândirea bunurilor comune sub durata căsătoriei.

În acest punct poate să intervină contrarietatea de interese între C-minor

şi B – ocrotitorul legal al acestuia, care însă doreşte să mărească masa succeorală

virtuală la care D va avea vocaţie prin pretinderea unor bunuri dobândite sub durata

căsătoriei cu A ca fiind bunuri proprii ale lui B sau că B ar avea o contribuiţie superioară

la dobândirea bunurilor comune. Astfel, în timp ce C are interesul de a include în masa

succesorală cât mai multe bunuri din cele dobândite de părinţii săi sub durata

căsătoriei, B va avea tendinţa să scoată bunuri din masa succesorală, încercând să

dovedească caracterul de bun propriu al acestora în favoarea sa. Acesta este momentul

în care se impune numirea unui curator care în acest proces concret să apere obiectiv

interesele lui C faţă de părintele său, B. Rolul curatorului va fi limitat exclusiv la acest

proces, restul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti putând fi exercitate de B chiar până la

soluţionarea procesului. Temporal, rolul curatorului va înceta în momentul în care

hotărârea pronunţată în cauză va fi irevocabilă.

Problema 7

Atenţie !

Curatelei propriu-zise i se aplică regulile de la mandat.

Curatelei speciale i se aplică regulile de la tutelă.

147

I.B. PERSOANA JURIDICĂ

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive

În cadrul raporturilor de drept civil constatăm o netă diferenţiere între

variantele în care aceste raporturi se nasc între persoane fizice sau între grupuri de

persoane fizice, respectiv între o persoană fizică şi un astfel de grup. Deci, prima

imagine pe care ne-o formăm în urma unei analize superficiale, este aceea că avem de

a face ori cu o persoană fizică, ori cu un subiect de drept colectiv, ce însumează un

număr de cel puţin două persoane fizice. Oricum a r fi însă, calitatea de subiect de

drept a unei persoane juridice este o problemă ce interseză dreptul civil, aceasta având

un caracter de ramură.

Calitatea de subiect de drept a persoanei juridice se deosebeşte de

calitatea de subiect de drept a persoanei fizice, deoarece cea dintâi dobândeşte

această calitate ca urmare a intervenţiei statului.

Întrebări în legătură cu natura personalităţii juridice a acestor subiecte de

drept au apărut din clipa în care a fost conştientizată prezenţa acestora în cadrul

raporturilor de drept civil, ceea ce trimite istoricul acestei analize până în perioada

dreptului roman clasic şi aspectul fascinant îl constituie cel potrivit căruia nici în prezent

nu se poate afirma că răspunsurile satisfac curiozitatea analistului în modul cel mai

complet.

Merită a fi subliniate principalele teorii ce au fost formulate în legătură cu

fondul persoanelor juridice, cu atât mai mult cu cât soluţia dată acestei probleme

determină importante concluzii practice1.

Teoria ficţiunii – consideră aceste subiecte de drept ca având un

fundament ce se regăseşte doar în imaginea participanţilor la raporturile juridice civile,

autorul ficţiunii fiind legiuitorul care extinde calitatea de persoană la o entitate creată

artificial. În varianta sa clasică, exponenţii acestei teorii consideră că persoanele

juridice sunt subiecte de drept care nu există decât în scopuri juridice, astfel încât în

1 Pentru o prezentare detaliată ce cuprinde toate argumentele şi contraargumentele exprimate, Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.14-24

148

timp ce persoana fizică există în realitate, ea fiind doar recunoscută ca subiect de

drept, persoana juridică are o existenţă pur juridică, generată de o concesiune legală

din partea legiuitorului, care o instituie.

Teoria realităţii – evidenţiază puterea discreţionară a statului în crearea şi

suprimarea personalităţii juridice, precum şi principiul specialităţii conceput cu o

rigiditate incompatibilă cu exigenţele interesului social.

Teoria proprietăţii colective – se bazează pe ideea că proprietatea

bunurilor ce aparţin acestui subiect de drept revine grupului, în mod colectiv, problema

personalităţii juridice trecând din dreptul persoanelor în dreptul bunurilor.

Teoria patrimoniului de afectaţiune – susţine că aşa-zisele persoane

juridice sunt simple patrimonii fără subiect, patrimonii impersonale, care nu aparţin în

colectiv persoanelor fizice ce alcătuiesc asociaţia, ci scopului destinaţiei pentru care au

fost constituite.

Teoria realităţii concrete – îmbracă două forme: potrivit teoriei organice,

persoana juridică este o realitate organică sau biologică în interiorul căreia celulele care

o alcătuiesc şi-au pierdut individualitatea.

În ceea ce priveşte teoria voinţei colective, aceasta consideră că un

colectiv poate fi privit ca o persoană, dacă are o voinţă colectivă, distinctă de voinţele

individuale.

Teoria instituţiei – apreciază că persoanele juridice sunt colectivităţi

organizate în vederea realizării unui scop, doar instituţiile care ajung la un anumit grad

de concentrare şi organizare fiind persoane juridice.

Teoria instituţională – consideră că există persoană juridică ori de câte ori

există un scop colectiv şi un interes particular al membrilor grupului.

Teoria realităţii tehnice – se bazează pe delimitarea dintre realitatea

concretă şi realitatea juridică, persoana juridică fiind o realitate în plan juridic, un

subiect capabil de a avea drepturi.

Se constată că toate aceste teorii îşi găsesc suportul, mai mult sau mai

puţin, pe ideea colectivului adică pe teoria potrivit căreia persoana juridică este necesar

o colectivitate care se compune dintr-un număr oarecare de persoane.

Teza este falsă deoarece există atât persoane juridice ce se bazează pe

existenţa fizică a unei singure persoane fizice cât şi persoane juridice care se înfiinţează

fără să fie legate în vreun fel de existenţa fizică a vreunei persoane, cum este cazul

fundaţiilor testamentare. Ori cum o teorie care urmăreşte să fundamenteze

personalitatea juridică trebuie să acopere toate situaţiile, singura concluzie ce se

impune este aceea că teoria colectivului nu răspunde acestor cerinţe.

149

Fără dubiu, se poate afirma că persoana juridică are caracter facultativ

pentru persoana fizică ce o înfiinţează aceasta din urmă putând uza de această

posibilitate fie individual, fie prin asocierea cu alte persoane fizice sau juridice.

Persoana juridică poate fi definită ca fiind acea entitate – subiect de drept

distinct – care este creată facultativ de către una sau mai multe alte persoane, cu

respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă1. Se deduce astfel că persoana juridică

participă în nume propriu la cele mai variate raporturi juridice şi prezintă o răspundere

proprie pentru actele şi faptele încheiate, respectiv săvârşite prin intermediul organelor

sale ce o reprezintă.

Merită menţionat că cea mai importantă lege civilă, şi anume Codul civil

român, nu conţine nici o reglementare directă referitoare la persoanele juridice,

cuprinzând doar unele referiri indirecte. Se poate spune că reglementarea legală

generală a persoanei juridice se regăseşte în cuprinsul Decretului nr.31/1954 privitor la

persoanele fizice şi persoanele juridice. Ceea ce este foarte important, însă, de

menţionat este numărul extrem de mare de acte normative cu caracter special care

reglementează modul de organizare şi funcţionare ale unor tipuri de persoane juridice

(societăţi comerciale, societăţi agricole, societăţi bancare, asociaţii şi fundaţii, sindicate,

partide politice), astfel încât în prezent prevederile Decretului nr.31/1954 reprezintă

norme –cadru, cu caracter general, elementele specifice fiecărui tip de persoană

juridică evidenţiindu-se în cuprinsul normelor speciale.

#1. Categorii de persoane juridice

Criteriile de clasificare ce se pot stabili sunt suficient de numeroase şi

permit divizarea persoanelor juridice în grupe şi subgrupe.

I. După domeniul dreptului de care aparţin, pot fi distinse persoanele

juridice de drept public de persoanele juridice de drept privat. Pentru o corectă

delimitare vor fi avute în vedere atât obiectul de activitate al persoanei juridice, cât şi

tipul intereselor urmărite.

Sunt persoane juridice de drept public următoarele:

A.1. Statul - care reprezintă, în mod indiscutabil, o figură aparte în rândul

persoanelor juridice, în primul rând deoarece acestuia nu îi sunt aplicabile condiţiile

generale ce vizează înfiinţarea şi dobândirea personalităţii juridice, acesta

determinându-şi singur capacitatea juridică întocmai ca un corolar al suveranităţii

naţionale, ce aparţine poporului respectiv.


150

Statul, ca persoană juridică, participă în raporturile juridice prin Ministerul

Finanţelor, în afară de cazurile în care legea indică în mod expres un alt reperezentant.

Acesta are o capacitate juridică generală, deţinând aptitudinea de a fi titular de drepturi

şi obligaţii în cadrul oricăror raporturi juridice. În aceste condiţii, se subînţelege că

statul poate să apară în nume propriu, ca subiect de drept distinct, în raporturi de drept

civil, acest fapt rezultând şi din analiza art.25 din Decretul nr.31/1954. Conţinutul

capacităţii de folosinţă civilă a statului exprimă aptitudinea acestuia de a avea drepturi

şi obligaţii civile - reglementate întotdeauna în mod expres prin lege – iar capacitatea

de exerciţiu a acestui subiect de drept se pune în valoare, de regulă, prin Ministerul

Finanţelor.

Statul poate să apară ca subiect de drept civil în următoarele raporturi

juridice: în raporturile de proprietate –în condiţiile în care statul este titular al dreptului

de proprietate asupra unor bunuri din domeniul public şi privat ; în raporturi

obligaţionale – în temeiul art.504 Cod pr.pen.; în domeniul succesoral – în toate

situaţiile în care culege averile vacante şi fără stăpân, precum şi în cazul în care

dobândeşte anumite bunuri în calitate de legatar; în raporturile de comerţ – statul

putând deveni comerciant în domeniul internaţional.

A.2. Unităţile administrativ-teritoriale – respectiv comunele, oraşele

municipiile şi judeţele, acestea având deplină capacitate juridică, astfel încât pot avea

drepturi şi obligaţii, având exerciţiul acestora, singura limitare reprezentând-o principiul

specialităţii capacităţii de folosinţă.

Asemănător statului, unităţile administrativ-teritoriale au în proprietate

bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat.

A.3. Organele puterii legislative – Adunarea Deputaţilor şi Senatul

reprezintă cele două camere ale Parlamentului României, respectiv ale singurei

autorităţi legiuitoare a ţării.

A.4. Organele puterii executive – Preşedinţia Republicii, Guvernul

României, Ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei centrale de stat.

A.5. Consiliile judeţene şi cele locale

A.6. Organele locale de specialitate ale administraţiei de stat

A.7. Organele puterii judecătoreşti – tribunalele, curţile de apel şi Curtea

Supremă de Justiţie.

Intră în această categorie de persoane juridice şi Curtea Constituţională,

iar în ceea ce priveşte Curtea de Conturi, aceasta are personalitate juridică, fiind

înfiinţată prin Legea nr.94/1992, impunându-se însă menţiunea că aceasta nu face

parte din sistemul instanţelor judecătoreşti.

151

A.8. Instituţiile de stat – înfiinţate, în special, în domeniile învăţământului,

sănătăţii, ştiinţei şi culturii, sunt instituţii bugetare şi reprezintă o categorie importantă

a persoanei juridice de drept public.

A.9. Partidele politice

A.10. Agenţii economici de stat care deţin în proprietate bunuri din

domeniul privat şi în administrare sau în concesiune bunuri din domeniul public,

desfăşurând, în anumite limite, activităţi comerciale – producătoare de profit – şi,

concomitent, activităţi ce urmăresc realizarea unui interes colectiv sau care au o

utilitate publică. Este vorba de persoane juridice care prezintă în acelaşi timp trăsături

specifice atât dreptului public cât şi celui privat, rezultate, în principal, în urma

reorganizării fostelor unităţi socialiste de stat în condiţiile Legii nr.15/1990. Cu trecerea

timpului, ponderea acestor persoane juridice se reduce, păstrând acest caracter specific

doar acelea care sunt organizate într-un domeniu vital, strategic.

Sunt persoane juridice de drept privat următoarele:

B.1. Societăţile comerciale ce îşi au sediul în România, fiind în aceste

condiţii, persoane juridice române cu capital privat, activitatea acestora vizând

producţia, prestările de servicii, desfacerea produselor etc. Ele pot îmbrăca una din

următoarele forme: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate

pe acţiuni; societate în comandită pe acţiuni; societate cu răspundere limitată.

B.2. Organizaţiile cooperartiste, care pot îmbrăca una di următoarele

forme: cooperative meşteşugăreşti, cooperative de consum, asociaţii ale unor astfel de

cooperative ce pot, din punct de vedere organizatoric, să creeze federale teritoriale şi,

în vârful piramidei, o uniune naţională.

B.3. Societăţile agricole – se constituie de către proprietarii de terenuri

agricole, în vederea desfăşurării unor activităţi cu caracter specific.

B.4. Asociaţii şi fundaţii

B.5. Sindicatele

B.6. Cultele religioase

II. După felul proprietăţii, persoanele juridice pot fi:

A. Fundamentate pe proprietatea publică

B. Fundamentate pe proprietate publică şi privată–unităţile administrativ-

teritoriale, societăţile comerciale cu capital mixt, etc.

C. Fundamentate exclusiv pe proprietatea privată – societăţile comerciale

cu capital privat, organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile lor, cultele religioase, etc.

152

III. După naţionalitatea lor distingem:

A. Persoane juridice române – care îşi au sediul principal în România şi sunt

constituite potrivit legii române, capacitatea lor juridică fiind determinată de această

lege

B. Persoane juridice străine - care îşi au sediul principal în afara graniţelor

ţării, fiind constituite potrivit legii locului situării, dar care desfăşoară activităţi şi pe

teritoriul României

IV. În funcţie de natura scopului urmărit, determinăm:

A. Persoane juridice cu scop patrimonial

B. Persoane juridice cu scop nepatrimonial (instituţiile de stat, partidele

politice, sindicatele, asociaţiile cu scop nelucrativ, fundaţiile etc).

V. Prin raportare la modul de înfiinţare, pot fi identificate:

A. Persoanele juridice constituite prin act de dispoziţie al organului de

stat competent (unităţile administrativ-teritoriale, organele puterii de stat, instituţiile

de stat, regiile autonome)

B. Persoane juridice constituite prin act juridic de asociere al celor ce

le înfiinţează (majoritatea societăţilor comerciale, organizaţiile cooperatiste,

asociaţiile)

C. Persoanele juridice constituite prin actul de voinţă al unei singure

persoane (societăţi cu răspundere limitată înfiinţate de un asociat unic).

#2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Deşi în legislaţia română nu poate fi identificată o enumerare limitativă a

elementelor constitutive ale persoanei juridice, pornind de la prevederile art.26 lit.e din

Decretul nr.31/1954, doctrina a ajuns la concluzia că pentru a fi în prezenţa unui astfel

de subiect de drept, trebuie să se întâlnească concomitent următoarele elemente

constitutive: o organizare de sine stătătoare; un patrimoniu propriu şi distinct; un scop

propriu determinat în acord cu interesul general. Aceste elemente sunt nu numai

necesare, dar şi suficiente pentru existenţa unei persoane juridice, cu menţiunea

identificării unor particularităţi ce vor suporta modificări de la o categorie de persoane

juridice la alta.

2.1. Elementele constitutive ale persoanei juridice se caracterizează prin

următoarele trăsături:

Generalitatea – exprimă ideea că ele se regăsesc în structura tuturor

categoriilor de persoane juridice.

153

Legalitatea – reprezintă aspectul potrivit căruia aceste elemente sunt

reglementate prin lege, respectiv doar legea putând delimita un element constitutiv al

persoanei juridice.

Unitatea – reflectă realitatea potrivit căreia cele trei elemente constitutive

trebuie întrunite cumulativ, pentru a putea fi remarcată existenţa unei persoane

juridice, lipsa unuia dintre ele fiind suficientă pentru a lipsi entitatea respectivă de

calitatea de subiect de drept.

Exclusivitatea – relevă faptul că aceste elemente nu sunt doar necesare ci,

în acelaşi timp, şi suficiente.

Diversitatea – vizează conţinutul elementelor constitutive, care cunosc

anumite particularităţi de la o categorie de persoane juridice la alta, ba chiar în cadrul

aceleiaşi categorii, de la o persoană juridică la alta.

#3. Organizarea de sine stătătoare

Organizarea proprie este acel element constitutiv al oricărei persoane

juridice care constă în alcătuirea unui întreg unitar ori structurarea, compartimentarea

subiectului de drept respectiv1. Această organizare exprimă ideea că o anumită entitate

– pentru a avea calitatea de persoană juridică – trebuie să fie caracterizată printr-o

structură determinată de lege sau de un statut, în condiţiie în care doar o unitate

organizată într-un anumit mod poate acţiona ca subiect de drept distinct, putând

dobândi personalitate juridică.

Organizarea de sine stătătoare vizează două laturi ale aşezării persoanei

juridice, şi anume: organizarea acesteia pe compartimente cu diferite structuri şi

denumiri (secţii, ateliere, ferme, birouri), precum şi stabilirea organelor de conducere şi

desemnarea persoanelor fizice cu funcţii de conducere care pot acţiona în numele

persoanei juridice.

#4. Patrimoniul propriu

Patrimoniul – ca element constitutiv al persoanelor juridice – este

prezentat ca însumând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic care

aparţin unor titulari – persoane juridice.

Patrimoniul persoanei juridice este partajat în două, cuprinzând partea

activă – care cuprinde drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) – şi partea pasivă –

care cuprinde obligaţiile patrimoniale (contractuale sau extracontractuale).

1 Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cuit., p.59

154

Patrimoniul trebuie să fie propriu – adică să aparţină persoanei juridice

vizate - şi distinct – element ce se evidenţiază doar prin raportare la patrimoniul

persoanelor care alcătuiesc persoana juridică respectivă.

Acest element constitutiv are o importanţă vitală pe întreaga perioadă a

constituirii, existenţei şi activităţii persoanei juridice, ba chiar şi în faza de lichidare a

acesteia, deoarece reprezintă suportul material al calităţii de subiect de drept distinct,

ce permite măsuri specifice în cazul în care este antrenată răspunderea patrimonială

proprie a acestuia, deoarece, de regulă, persoana juridică răspunde numai cu

patrimoniul său social pentru obligaţiile ce se nasc în sarcina sa.

Patrimoniul persoanei juridice aşază la baza sa dreptul de proprietate

asupra bunurilor proprii, adăugând acestuia şi alte drepturi reale principale, cum ar fi

dreptul de administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de concesiune. Nu în ultimul rând,

persoanele juridice pot deţine drepturi reale accesorii sau drepturi de creanţă.

#5. Scopul propriu

Este al treilea element constitutiv al persoanei juridice, identificându-se cu

obiectul de activitate al acesteia. Acesta indică, în cea mai mare parte, raţiunea

existenţei acestor subiecte de drept civil, concretizându-se pentru fiecare entitate în

parte.

Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie licit, determinat

şi să fie în concordanţă cu interesul public.

Scopul tebuie să corespundă prevederilor legale pentru a-şi asigura un

caracter licit, o structură care-şi propune realizarea unui scop ilicit neputând să

dobândească personalitate juridică. În măsura în care, după dobândirea personalităţii

juridice, subiectul de drept îşi schimbă scopul propriu şi acesta devine ilegal, el va fi

supus dizolvării forţate, fiind obligat să-şi înceteze activitatea, în condiţiile legii. Chiar şi

în varianta în care scopul este legal, însă mijloacele folosite pentru realizarea acestuia

sunt sau devin ilegale, persoaa juridică va avea aceeaşi soartă.

Sub aspectul determinării, scopul persoanei juridice trebuie întotdeauna să

fie formulat concret, nelăsând loc la interpretări, încă din momentul înfiinţării

subiectului de drept respectiv. Scopul persoanei juridice este determiant sub două

aspecte: în mod generic, prin actele normative speciale care reglementează

organizarea, activitatea şi încetarea diferitelor categorii de subiecte de drept, şi în mod

concret, prin actele de înfiinţare şi prin statutul de organizare şi funcţionare. Altfel

spus, scopul concret se stabileşte printr-un act individual, în limitele stabilite de legea

de organizare şi funcţionare a categoriei de persoane juridice respective.

155

Nu în ultimul rând, scopul persoanei juridice trebuie să fie în concordanţă

cu interesul public, nici un astfel de subiect de drept neputând să îşi stabilească un

scop concret prin care să încalce acest interes.

Din punctul de vedere al conţinutului său, scopul persoanei juridice poate

să fie de natură patrimonială – atunci când se urmpăreşte realizarea unui profit în urma

exercitării unei activităţi specifice – sau de natură nepatrimonială, când nu se

urmăreşte un astfel de rezultat.

Mai trebuie să distingem scopul principal (care desemnează activitatea de

bază a persoanei juridice) de scopul secundar (care cuprinde activităţile anexe).

O ultimă precizare se referă la faptul că, într-un sens larg, prin scopul

persoanei juridice înţelege atât scopul propriu-zis – generic –cât şi obiectul de activitate,

pe când în sens restrâns, prin scop al persoanei juridice se înţelege obiectivul urmărit

prin înfiinţarea subiectului de drept respectiv.

#6. Atributele de identificare a persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea sau

nominalizarea acestui subiect de drept în raporturile juridice la care participă în nume

propriu, operaţiunea impunându-se pentru a se putea distinge un astfel de subiect de

drept de altul1.

Unele dintre atributele de identificare sunt generale – caracterizând toate

persoanele juridice -, iar altele sunt specifice doar unora dintre acestea.

6.1. Denumirea persoanei juridice – este acel atribut de identificare care se

compune dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte stabilite în actul de constituire sau

statut şi acceptate de organele de stat competente, în vederea distingerii acestor

subiecte de drept de altele care participă la raporturi juridice civile. Pentru a se evita

suprapunerea denumirilor, aspect care ar determina mari confuzii şi ar crea prejudicii

partenerilor din cadrul raporturilor juridice civile, statul asigură un control în ceea ce

priveşte evidenţa acestor elemente de identificare, prin norme speciale. Stabilirea, în

cazurile şi în condiţiile stabilite de lege, este singura modalitatea de dobândire a

denumirii de către un subiect de drept, aceasta neputând face obiectul unei tranzacţii.

Denumirea va identifica persoana juridică respectivă din momentul constituirii şi până

la încetarea personalităţii juridice, sau până la schimbarea sa, acest lucru fiind posibil

prin urmarea aceleiaşi proceduri ca şi în cazul stabilirii denumirii – inclusiv în ceea ce

priveşte publicitatea.


156

Pe de altă parte, persoana juridică are obligaţia de a se identifica în

raporturile cu terţii, prin utilizarea denumirii ce i-a fost atribuită.

Deoarece denumirea constituie obiect al unui drept subiectiv

nepatrimonial, persoana juridică se poate opune oricând ca un alt subiect de drept să

poarte în mod legitim aceeaşi denumire, iar în situaţia în care i s-a creat un prejudiciu,

se va putea solicita obligarea uzurpatorului la plata despăgubirilor corespunzătoare.

6.2. Sediul persoanei juridice – este al doilea atribut de identificare, de

această dată permiţându-se prin utilizarea lui localizarea în spaţiu a subiectului de

drept, prin indicarea unui loc determinat concret, în care îşi desfăşoară activitatea

conducerea şi administrarea principală a persoanei juridice respective.

Sediul principal este acel loc în care persoana juridică îşi desfăşoară

întreaga activitate sau activitatea în ansamblu, dar în primul rând, cea de conducere şi

de administraţie. Sediul secundar priveşte doar o porţiune a activităţii persoanei

juridice, servind la identificarea acesteia în legătură cu anumite activităţi ale sale.

Sediul de drept comun este cel obligatoriu – stabilit prin actul de înfiinţare

şi înscris în registrul în care se înmatriculează persoana juridică – în timp ce sediul

convenţional este facultativ fiind stabilit de către părţi (prin manifestarea lor de voinţă)

pentru un act sau anumite acte juridice, în vederea prorogării de competenţă teritorială

a organului de jurisdicţie.

La rândul său, dreptul la sediu este un drept subiectiv cu caracter

nepatrimonial, ce prezintă toate trăsăturile proprii unui astfel de drept, născându-se

concomirtent şi obligaţia persoanei juridice de a se identifica în raporturile cu terţii prin

indicarea sediului. Deoarece stabilitatea caracterizează acest atribut de identificare,

orice schimbare trebuie să respecte reglementările legale în materie.

6.3. Alte atribute de identificare:

Naţionalitatea – exprimă apartenenţa persoanei juridice la un anumit stat

şi, implicit, la un anumit sistem de drept naţional.

Contul bancar – permite identificarea persoanei juridice, în special în

raporturile patrimoniale la care participă, subiectul de drept fiind obligat să deţină cel

puţin un cont deschis într-o bancă.

Codul fiscal – constituie, pentru anumite categorii de persoane juridice, un

atribut de identificare (este vorba, în special, de agenţii economici).

Firma persoanei juridice – reprezintă denumirea sub care un comerciant îşi

exercită comerţul şi sub care semnează.

157

Marca – este un element de identificare indirect, deoarece aceasta

permite, în principal, consumatorului să distingă produsele şi serviciile oferite de către

un producător, comerciant sau prestator de servicii, dar, prin identificarea produsului,

implicit, este identificat atât producătorul cât şi distribuitorul produsului.

Numărul de telefon, telex, fax – permit, alături de celelalte atribute,

identificarea persoanei juridice.

Secţiunea 2 – Înfiinţarea persoanelor juridice

Potrivit art.37 din Constituţie, cetăţenii se pot asocia liber în partide

politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Principiul fiind prevăzut printr-o normă

de un asemenea rang, se poate spune că sunt create premisele înfiinţării unor noi

subiecte de drept, de această dată prin efectul voinţei exprimate – în anumite condiţii –

a una sau mai multe persoane fizice, cu condiţia ca statul să permită producerea de

efecte juridice acestei voinţe liber exprimate. Persoanele au dreptul de a se asocia sau

de a înfiinţa singure persoane juridice pe care interesul public exprimat prin voinţa

statului le acceptă, acest interes fiind cel care determină conţinutul activităţii entităţii

statale, chemate să îl apere.

Nu există în acest moment o reglementare cadru cu caracter general, dar

în măsura în care legile speciale în materie permit constituirea unor persoane juridice,

acestea, implicit, reglementează exercitarea dreptului la asociere.

În mod indiscutabil, majoritatea persoanelor juridice au caracter asociativ,

astfel încât situaţiile în care dreptul de a întemeia o persoană juridică îşi are izvorul într-

o unică voinţă sunt reglementate în mod expres de lege.

Se poate spune că prin constituirea unor persoane juridice se înţelege

înfiinţarea sau organizarea unor astfel de subiecte de drept, operaţiune ce determină

creearea unor noi subiecte – altele decât persoanele fizice -, de către o altă sau alte

subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice create deja. Ceea ce este

foarte important, este faptul că, pe de altă parte, simplul fapt al modelării unei noi

entităţi – prin asociere sau printr-o manifestare unilaterală de voinţă – nu determină

necesar apariţia unui nou subiect de drept, cu atât mai puţin în cazul în care cadrul

legal lipseşte.

Procedura de acordare a calităţii de persoană juridică prezintă o mare

importanţă deoarece permite persoanei sau grupării respective să devină un subiect de

drept nou şi distinct ce poate dobândi şi exercita drepturi şi obligaţii patrimoniale şi

nepatrimoniale, participând la circuitul juridic şi îndeplinindu-şi scopul în vederea căruia

a fost creat.

158

În condiţiile în care voinţa persoanei sau a persoanelor care doresc să

întemeieze o persoană juridică este insuficientă – deşi necesară -, se impune intervenţia

puterii publice, cu menţiunea că actul de intervenţie diferă sub aspectul competenţei

materiale şi teritoriale, în funcţie de tipul de persoană juridică ce ia naştere. Crearea

unei noi persoane nu se reduce la o simplă re cunoaştere şi nici la o simplă autorizare,

indiferent că este una administrativă sau judecătorească, fiind, în majoritatea cazurilor,

rezultatul unei proceduri complexe, care temporal se situează între momentul adoptării

primului act constitutiv şi cel al dobândirii personalităţii juridice.

Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că actul puterii publice are

întotdeauna caracter constitutiv, producând efecte numai pentru viitor.

Raportat la categoria şi tipul persoanei juridice avute în vedere, pentru

constituirea acesteia este uneori necesar şi suficient un singur act juridic, în alte cazuri

impunându-se adoptarea a două sau chiar a mai multor acte juridice, care doar

împreună vor produce acest efect.

De-a lungul timpului doctrina şi practica au recunoscut prevederilor art.28

lit. a-d din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice

caracterul de norme generale în ceea ce priveşte constituirea persoanelor juridice, dar

după 1990 reglementări speciale în materie au invadat acest domeniu, fiind din ce în ce

mai largă paleta unor astfel de subiecte de drept care pot intra în raporturi juridice

civile.

Referitor la atribuţiile organelor de stat privind înfiinţarea persoanelor

juridice, este evident că statului îi revine, în primul rând, rolul de a reglementa modurile

şi condiţiile de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice. În acest context se

impune menţiunea că legile speciale privind diferitele categorii de persoane juridice

reglementează în mod expres şi amănunţit statutul legal al acestor subiecte de drept,

inclusiv limitele şi modalităţile prin care voinţa individuală de a constitui o persoană

juridică nouă poate fi dublată de voinţa puterii publice.

În ceea ce priveşte puterea executivă, aceasta participă în mai multe

moduri la înfiinţarea persoanelor juridice; în unele situaţii, organele puterii executive au

competenţa de a înfiinţa direct anumite persoane juridice (cum ar fi instituţii de stat,

agenţi economici cu capital de stat), pe când în alte situaţii, acestea avizează înfiinţarea

unor noi subiecte de drept; concomitent, aceste organe ale puterii executive au

competenţa de a ţine evidenţa anumitor categorii de persoane juridice.

Puterea judecătorească este chemată – în cazul unor categorii de persoane

juridice ce aparţin sectorului privat – să autorizeze apariţia unui nou subiect de drept,

instanţele având şi competenţa de a înmatricula în registre speciale aceste persoane

juridice.

159

În mod indiscutabil, puterile statului desfăşioară o activitate unitară, ce

vizează atât respectarea voinţei exprimate de a da naştere unor noi subiecte de drept,

cât şi realizarea unui control privind procesul de constituire a acestor persoane juridice.

Pornind de la ideea acestui control, trebuie remarcat faptul că există şi

anumite limitări ale dreptului de asociere, în special în varianta în care prin activitatea

noului subiect de drept s-ar milita împotriva principiilor statului de drept, sau a

suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.

Verificarea şi monitorizarea unor aspecte – în principal, strâns legate de

viaţa politică – ce ar putea atrage încălcarea unor norme cu caracter imperativ, revine

organelor statului, atât în faza de constituire a persoanelor juridice cât şi pe întregul

parcurs al activităţii acestora.

#1. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie

Prin act de dispoziţie se înţelege o manifestare de voinţă a organului de

stat competent exprimată cu scopul de a înfiinţa, în condiţiile legii, o persoană juridică.

Această manifestare de voinţă se poate materializa fie printr-o lege individuală

adoptată de Parlamentul României, fie printr-o hotărâre a Guvernului României sau a

consiliului judeţean, respectiv a consiliului local.

Se înfiinţează (sau au foat înfiinţate) prin act de dispoziţie al organului de

stat competent următoarele persoane juridice de stat: unităţile administrativ-teritoriale

(judeţul, oraşul, comuna), organele puterii legislative (Adunarea deputaţilor şi Senatul),

organele puterii executive (Preşedinţia României, Guvernul României, ministerele şi

celelalte organe centrale ale administraţiei de stat), organele puterii judecătoreşti,

instituţiile de stat şi anumite persoane juridice ce se încadrează în sfera activităţii

economice (regii autonome, companii, societăţi comerciale cu capital de stat) – în acest

din urmă caz, prin actul de înfiinţare se aprobă statutul societăţii comerciale, stabilindu-

se forma juridică concretă, obiectul de activitate, denumirea, sediul principal al

societăţii, capitalul social subscris, structura şi modalitatea de constituire a acestuia.

Societatea comercială cu capital de stat dobândeşte personalitate juridică de la data

publicării actului de dispoziţie de înfiinţare în Monitorul Oficial sau în altă publicaţie

oficială.

#2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de asociere

160

Prin act de asociere pentru înfiinţarea unor persoane juridice se înţelege

manifestarea de voinţă a două sau mai multe persoane cu intenţia de a determina

constituirea unui nou subiect de drept distinct – în condiţiile legii.

Forma pe care o poate îmbrăca această manifestare de voinţă se poate

concretiza într-un contract de societate, suficient sau alăturat unui statut (în cazul

societăţilor comerciale); într-un act de constituire – hotărâre a adunării constitutive – la

care se adaugă un statut adoptat în condiţiile legii (în cazul cooperativelor de consum şi

meşteşugăreşti, al federaţiilor şi uniunilor acestora); o convenţie însoţită de un statut,

ambele autentificate (asociaţiile cu scop nelucrativ); un proces-verbal de constituire şi

un statut (în cazul unui sindicat) sau o hotărâre de înfiinţare împreună cu un statut şi un

program politic propriu (specifice partidelor politice) – enumerarea este exemplificativă

şi nu limitativă. De regulă, actul constitutiv de asociere se semnează de toţi cei care

participă la adoptarea lui.

Sunt situaţii în care, după adoptarea actului constitutiv de asociere,

urmează o procedură de recunoaştere a înfiinţării persoanei juridice, după cum uneori

adoptarea actului de constituire trebuie precedată de obţinerea unei autorizaţii

administrative. Sunt însă şi variante în care reglementările în vigoare nu impun vreo

autorizare administrativă anterioară sau vreo recunoaştere ulterioară, persoana juridică

înfiinţându-se în mod liber, prin actul de asociere al celor ce o constituie, variante în

care urmează intervenţia instanţei, care aprobă sau nu cererea de înscriere într-un

registru special ce se poate afla în deţinerea unor diferite organe ale statului; doar în

măsura în care cererea a fost aprobată de instanţa de judecată, înregistrarea noului

subiect de drept poate fi operată.

Se înfiinţează în acest mod: societăţile comerciale cu capital privat,

cooperativele de consum, federalele teritoriale şi uniunile acestora, cooperativele

meşteşugăreşti şi uniunile acestora, societăţile agricole, asociaţiile fără scop

patrimonial, fundaţiile, partidele politice, sindicatele, precum şi alte persoane juridice,

în măsura în care norma specială prevede acest lucru.

#3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de voinţă al unei

singure persoane

Prin act de voinţă al unei singure persoane se înţelege manifestarea de

voinţă a unei persoane fizice sau juridice exprimată cu scopul de a constitui un nou

subiect de drept distinct, materializat printr-o persoană juridică.

Potrivit reglementărilor actuale, se înfiinţează în acest mod societăţile cu

răspundere limitată având un unic asociat şi – în unele cazuri – fundaţiile.

161

* *

*

Aceste modalităţi de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice

determină un cadru abstract, la apariţia unui nou subiect de drept impunându-se, în

cele mai multe cazuri, şi respectarea unor condiţii speciale, acestea fiind stabilite pe

categorii de subiecte de drept, prin reglementări ce au, de asemenea, un caracter

special. Este vorba de un număr minim sau maxim de membri, de un capital minim sau

maxim, precum şi orice alte astfel de condiţii ce se pot regăsi în normele speciale şi

care se pot modifica de la o perioadă la alta, astfel încât, întotdeauna în clipa

constituirii unei persoane juridice, se impune verificarea cerinţelor din momentul

respectiv, întotdeauna legea fiind de imediată aplicabilitate deoarece vizează

capacitatea juridică a subiectului de drept.

Secţiunea 3 – Momentul dobândirii personalităţii juridice

Este posibil ca procesul de înfiinţare a persoanei juridice să fie determinat

de o anumită procedură ce se desfăşoară în timp şi presupune mai multe acte juridice.

Este important să se distingă, în vâltoarea acestei proceduri, momentul concret în care

noul subiect de drept îşi dobândeşte personalitatea juridică, cu atât mai mult cu cât

aceasta este clipa din care persoana juridică va putea dobândi drepturile şi obligaţiile

necesare realizării scopului care a impus apariţia ei.

Şi în acest caz, legea specială este cea care stabileşte momentul

dobândirii personalităţii juridice, putând fi însă menţionate următoarele situaţii:

De la data înregistrării (înmatriculării) – dobândesc personalitate

următoarele categorii de persoane juridice: societăţile comerciale, organizaţiile

cooperatiste, societăţile agricole.

De la data actului de înfiinţare (cea a publicării acestui act): unităţile

administrativ-teritoriale, organele celor trei puteri ale statului, instituţiile de stat,

societăţile comerciale cu capital de stat.

De la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată:

sindicatele; iar de la data pronunţării hotărârii definitive a instanţei privind admiterea

cererii de înregistrare – partidele.

Se impune a se menţiona faptul că toate persoanele juridice sunt supuse

unei proceduri privind înregistrarea de către stat, cu excepţia persoanelor juridice

162

publice, procedură ce este reglementată expres şi imperativ prin norme speciale.

Această înregistrare – ce poate avea loc în diferite registre, potrivit normelor care

reglementează competenţa de înregistrare, forma registrelor şi denumirea acestora –

poate fi privită sub un dublu aspect. Dintr-un prim punct de analiză, se poate

concluziona că înregistrarea ia forma înmatriculării, de regulă având un efect

constitutiv. Dintr-un alt punct de analiză, sunt cercetate înscrierile unor menţiuni

referitoare la persoanele juridice deja existente.

Înregistrarea mai poate fi utilă şi pentru păstrarea unei evidenţe a

persoanelor juridice şi a modificărilor intervenite în elementele lor constitutive sau

atributele de identificare, cu atât mai mult cu cât acestea toate sunt opozabile terţilor

doar în măsura înregistrării.

Pentru că după momentul înmatriculării persoanelor juridice pot interveni

aspecte ce impun modificarea unor elemente deja înregistrate, este posibilă adăugarea

sau scăderea unor elemente care constituie substanţa datelor înscrise în registrele

oficiale. Poate fi vorba de: înfiinţarea de sucursale sau filiale, înstrăinarea fondului de

comerţ sau încheierea unui act juridic în legătură cu posesia şi folosinţa acestuia,

schimbări legate de starea civilă a asociaţilor sau chiar de persoana acestora sau legate

de datele reprezentantului legal al persoanei juridice. Modificarea actelor constitutive

se realizează prin înregistrarea acestor menţiuni în registrele respective.

CAIET DE SEMINAR 18

1. O persoană juridică poate fi înfiinţată prin voinţa unei persoane fizice

(Ionescu înfiinţează o societate cu răspundere limitată, fiind unic asociat, sau o

fundaţie; fundaţia este posibil să fie înfiinţată prin manifestarea de voinţă a unei

singure persoane exprimată printr-un act ce produce efecte după moartea autorului –

pentru cauză de moarte -, respectiv printr-un testament – exemplu Fundaţia Nobel);

prin voinţa mai multor persoane fizice (care pun bazele unei societăţi comerciale, unui

partid, unui sindicat, etc); prin voinţa unei/unor persoane juridice deja existente (o

fundaţie înfiinţează o societate comercială) sau prin voinţa unei/unor persoane fizice şi

unei/unor persoane juridice deja existente (Ionescu şi SC Libelula SA înfiinţează o nouă

societate comercială).

2. Persoana juridică a fost desemnată în legislaţia şi doctrina mai veche

prin următorii termeni: persoană morală, persoană civilă. S-a propus înlocuirea

termenilor de persoană fizică cu expresia subiect natural de drept, iar a celor de

persoană juridică cu subiect artificial de drept (vezi pentru argumente, Ernest Lupan,

op.cit., p.32).

163

3. Referitor la participarea statului în raporturile de drept civil:

A. În raporturile de proprietate, statul este titular al dreptului de

proprietate asupra bunurilor din domeniul public ce îi aparţine, potrivit art.135 (3) din

Constituţie (şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de

proprietate asupra domeniului public de interes local şi judeţean).

În ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi

apartenenţa acestora la domeniul public sau privat al statului, problemele vor fi

analizate la materia Drept civil – drepturi reale.

Domeniul privat este alcătuit din bunuri mobile sau imobile care au trecut

în proprietatea statului cu diferite titluri: cumpărare, schimb, donaţie, prin efectul unor

legi speciale, bunuri fără stăpân sau abandonate.

În cadrul raporturilor de proprietate statul este obligat să respecte dreptul

de proprietate al celorlalte subiecte de drept, obligaţie ce se distinge de cea care îi

revine pe plan legislativ şi care vizează instituţiile sale prin prisma art. 135 (1) din

Constituţie, potrivit căruia statul ocroteşte proprietatea.

B. În raporturile obligaţionale, după cum rezultă din conţinutul art.504 Cod

pr. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre

definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Au dreptul la

repararea pagubei şi persoanele care, fiind arestate, ulterior, pentru aceleaşi motive, au

fost scoase de sub urmărire sau au fost achitate, cu menţiunea că, în măsura în care

oricare dintre aceste persoane, înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se va

calcula vechime în muncă şi timpul cât au fost arestate, respectiv cât au executat

pedeapsa la locul de muncă.Şi în astfel de cauze, Statul român este reprezentat de

Ministerul Finanţelor.

Este de asemenea posibil ca prin legi speciale (Legea nr.112/1995) sau

prin hotărâri judecătoreşti ale unor instanţe internaţionale (Curtea Europeană a

Depturilor Omului de la Strasbourg – a cărei jurisdicţie este recunoscută de România în

urma ratificării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale prin Legea nr.30/1994) Statul român să fie obligat la despăgubiri în

favoarea unei persoane fizice sau juridice, ca urmare a încălcării unui drept sau a unei

libertăţi fundamentale ori cu titlul unei măsuri reparatorii.

C. În domeniul succesoral statul culege averile persoanelor care mor fără

moştenitori legali sau testamentari, cu menţiunea că aceste bunuri trec în domeniul

privat al statului şi nu în domeniul public al acestuia (art.477 Cod civil fiind modificat în

acest sens prin art.25 din Legea nr.213/1998: în accepţiunea prezentei legi, prin

164

sintagma domeniu public cuprinsă în art.477 din Codul civil se înţelege domeniul privat

al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz).

Este posibil însă, ca statul să culeagă o moştenire sau bunuri succesorale

şi în calitate de legatar (deci, prin act de ultimă voinţă -–testament – o persoană

transmite întregul său patrimoniu sau anumite bunuri, după decesul său, statului).

Probleme speciale

După cum s-a remarcat, în ceea ce priveşte reglementarea persoanelor

juridice, Codul civil nu cuprinde o reglementare de principiu (exact ca şi în cazul

persoanelor fizice), astfel de norme cu caracter general fiind cuprinse de Decretul

nr.31/1954, cu menţiunea că o parte dintre ele sunt deja depăşite sau incomplete. Cu

toate acestea, ar fi nefiresc să nu se analizeze acest cadru general, coroborat

permanent cu prevederile Constituţiei, reglementările speciale fiind cele care vin să

aşeze elementele de amănunt (număr de fondatori, patrimoniu la constituire, procedura

de înfiinţare, momentul dobândirii capaciotăţii juridice, organele de conducere şi de

reprezentare, scopul urmărit la înfiinţare, etc) pe structurile alcătuite de aceste două

acte normative, dintre care unul cu valoare fundamentală.

Este indiscutabil că a se face referire la reglementările speciale prezintă

interes, dar evoluţia rapidă a legislaţiei în domeniu ne obligă să prezentăm aspectele cu

caracter de generalitate, urmând ca juristul să fie apt de a interpreta şi aplica legea

specială – aflată într-o continuă dinamică – în mod corespunzător.

Vom face unele exemplificări pentru a asigura totuşi studenţilor accesul la

reglementările care în prezent sunt în vigoare privind persoanele juridice.

1. Organele puterii legislative au fost înfiinţate prin lege, în urma

alegerilor, potrivit art. 58 şi urm. din Constituţie.

2. Preşedinţia României este persoană juridică, în condiţiile art.80 din

Constituţie. În prezent, este în vigoare Legea nr.47/1994 privind organizarea şi

funcţionarea Preşedenţiei României, modificată prin OUG nr.1/2000.

3. Guvernul României este organizat potrivit art.101 şi urm. din Constituţia

României, fiind în vigoare Legea nr.37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea

Guvernului României, cu modificările aduse prin OUG nr.292/2000.

4. Ministerele au fost organizate potrivit Legii nr.6/1990 privind

reorganizarea ministerelor şi salarizarea funcţiilor din Guvernul României şi a unor

funcţii la nivel parlamentar, modificată prin Legea nr.3/1991; sunt incidente prevederile

OUG nr.2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea sau

funcţionarea unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Ministerele sunt organizate prin hotărâri ale Guvernului României: HG

nr.12/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi

165

Pădurilor, HG nr.13/2001 – organizarea şi funcţionarea Ministerului Informaţiilor Publice,

HG nr.14/2001 – organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, etc.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul unor organe centrale ale administraţiei de

stat – de exemplu, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, ca organ

de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Guvernului şi

având personalitate juridică, a fost înfiinţată prin OUG nr.12/2001.

5. Organele puterii judecătoreşti sunt constituite în condiţiile art.123 şi

urm. din Constituţie; este în vigoare Legea nr.92/1992, modificată prin Legea

nr.89/1996 şi Legea nr.142/1997 şi republicată în M.Of. nr.259/30.09.1997.

6. Instituţiile de stat sunt create prin acte normative individuale: Institutul

Român pentru Drepturile Omului – Legea nr.9/1991; Asociaţiile utilizatorilor de apă

pentru irigaţie – OUG nr.147/1999.

7. Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat de interes

naţional sunt înfiinţate prin hotărâri ale Guvernului (Regia Autonomă “Loteria

Naţională”, înfiinţată prin HG nr.816/1994), în timp ce societăţile comerciale cu capital

de stat de interes local sunt înfiinţate prin hotărâri ale consiliilor locale.

8. Se mai impun a fi menţionate următoarele acte normative:

- Regii autonome – Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor

economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale – publicată în M.Of.

nr.98/8.08.1990, modificată şi completată prin următoarele acte normative: Legea

nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale – M.Of. nr.169/16.08.1991, OG

nr.15/1993 rivind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome –

M.Of. nr.202/23.08.1993, Legea nr.55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare

– M.Of. nr.122/19.06.1995, OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale

– M.Of. nr.381/29.12.1997; OUG nr.49/1999 privind administrarea

companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul este acţionar

majoritar, precum şi a regiilor autonome.

- Societăţi comerciale – Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale –

M.Of. nr.126/17.11.1990, republicată în M.Of. nr.33/29.01.1998 în temeiul art.X din OUG

nr.32/1997 – M.Of. nr.133/27.06.1997, aprobată şi modificată prin Legea nr.195/1997 –

M.Of. nr.335/28.11.1997 (dându-se textelor o nouă numerotare)

- Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în

agricultură – M.Of. nr.97/6.05.1991

- Legea bancară nr.58/1998 – M.Of. nr.121/23.03.1998, modificată prin

OUG nr.24/1999 – M.Of. nr.130/31.03.1999 şi OUG nr.56/2000 – M.Of. 227/23.05.2000

- Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate – M.Of. nr.164/7.08.1991

166

- Legea nr.27/1996 a partidelor politice – M.Of. nr.87/29.04.1996,

modificată prin OUG nr.3/1996 aprobată prin Legea nr.46/1998

- Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei

meşteşugăreşti – M.Of. nr.23/9.02.1990

- Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de

consum şi a cooperaţiei de credit – M.Of nr.252/18.10.1996, fiind incidente prevederile

OUG nr.114/1999 pentru suspendarea aplicării dispoziţiilor privind cooperativele de

credit- bănci populare din cuprinsul art.59 din Legea nr.109/1996 şi modificată prin OUG

nr.97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit – M.Of. nr.330/14.07.2000 –

modificată şi completată prin OUG nr.272/2000 – M.Of. nr.676/19.12.2000

- Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii – M.Of

nr.39/31.01.2000; Trebuie menţionat că prin acest act normativ a fost abrogată Legea

nr.21/1994 pentru persoanele juridice, care reglementa în special asociaţiile şi

fundaţiile, dar care a cuprins multe norme cu caracter de generalitate.

* *

*

Probleme legate de înfiinţarea persoanelor juridice concrete:

1. Elemente constitutive:

A. Organizarea de sine stătătoare: evident, un partid politic va avea o altă

structură organizatorică decât o societate comercială (şi diferenţele sunt între oricare

tipuri de persoane juridice analizate prin comparaţie) atât sub aspectul organizării pe

compartimente, cât şi sub cel al stabilirii organelor de conducere.

B. În cazul unor persoane juridice legea prevede necesitatea unui

patrimoniu minim la înfiinţare – de exemplu în cazul fundaţiei, activul patrimonial iniţial

al acesteia trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să

fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.

C. Referitor la scop, o entitate care-şi propune realizarea unui scop ilicit,

respectiv a unuia care nu corespunde cerinţelor legale, contravenind dispoziţiilor

imperative şi exprese ale legii, nu va putea dobândi personalitate juridică (nu orice

persoană juridică poate să desfăşoare activităţi didactice, asistenţă juridică sau

medicală, etc). În măsura în care persoana juridică, odată înfiinţată cu respectarea

prevederilor legale, îşi modifică scopul şi acesta devine ilegal, sau mijloacele folosite

pentru realizarea scopului sunt nelegale, aceasta va fi supusă divizării forţate.

2. În ceea ce priveşte denumirea persoanei fizice, trebuie să subliniem

existenţa reglementării privind Registrul comerţului (Legea nr.26/1990), acesta fiind

167

registrul în care sunt înmatriculate societăţile comerciale, asigurându-se şi

opozabilitatea faţă de terţi a elementelor de identificare ale acestora. În funcţie de

denumirile societăţilor comerciale deja în fiinţă, va fi autorizată denumirea unei noi

asemenea persoane juridice, urmărindu-se înlăturarea oricăror posibilităţi de confuzie

sau suprapunerea unor denumiri.

Atribuirea sau schimbarea denumirii judeţelor, municipiilor, oraşelor şi

comunelor – ca unităţi administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – se fac la

propunerea Guvernului de către Parlamentul României.

3. Prin alegerea unui sediu convenţional se urmăreşte de către părţile unui

contract prorogarea de competenţă teritorială a organului de jurisdicţie. De exemplu,

dacă o societate comercială are o reţea de distribuţie cu o largă întindere teritorială,

preferă să se asigure că în caz de litigii cu beneficiarii instanţa competentă va fi cea în a

cărei rază de activitate îşi are propriul sediu (şi nu instanţele în raza de activitate a

cărora îşi desfăşoară activitatea beneficiarii) pentru a putea asigura prezenţa la

instanţă a reprezentanţilor săi şi depunerea probelor cu o mai mare operativitate.

4. Potrivit art.28 din Decretul nr.31/1954, persoanele juridice pot lua fiinţă

prin următoarele moduri:

a. prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau

administraţiei de stat;

b. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de, organul

puterii sau administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite

cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;

c. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare

a organului puterii sau adminitraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea

înfiinţării ei;

d. printr-un alt mod reglementat de lege.

5. Atenţie! Constituirea persoanei juridice nu se confundă niciodată cu

reorganizarea acesteia.

168

Secţiunea 4 – Capacitatea civilă a persoanei juridice

#1. Noţiuni introductive

Personalitatea juridică se recunoaşte subiectelor de drept pentru a crea o

premisă în favoarea acestora care să le permită să dobândească drepturi şi să-şi asume

obligaţii în cadrul raporturilor juridice civile, comerciale, administrative, financiare, pe

care să le poată, la nevoie, apăra în instanţă, în calitate de reclamant sau de pârât.

Deşi există anumite asemănări între capacitatea civilă a persoanei fizice şi

cea a persoanei juridice, nu există o suprapunere între acestea, capacitatea persoanei

juridice deosebindu-se calitativ de cea a persoanei fizice.

Pe de o parte, persoanelor juridice le este imposibilă dobândirea

drepturilor inseparabil legate de personalitatea umană, cum ar fi dreptul a viaţă, la

sănătate, la integritate fizică.

Pe de altă parte, capacitatea specială a persoanelor juridice este de esenţa

acestora, deoarece ele se înfiinţează întotdeauna pentru realizarea unui scop anume

determinat şi declarat în momentul dobândirii personalităţii juridice, motiv pentru care

aceste subiecte de drept vor putea dobândi şi exercita doar acele drepturi şi îşi vor

putea asuma doar acele obligaţii care, într-un mod sau altul, sunt în legătură

indisolubilă cu scopul pentru care au fost înfiinţate.

Prin capacitatea civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acestui

subiect de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile, de a le dobândi şi exercita,

respectiv de a le asuma şi executa prin încheierea de acte juridice civile1.

Capacitatea civilă a persoanei juridice prezintă următoarele caractere

juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea.


169

Capacitatea civilă face parte din capacitatea juridică a persoanei juridice,

fiind alcătuită din două elemente constitutive: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.

#2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

2.1.Aceasta poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice civile

care constă în aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. În mod

indiscutabil, orice persoană juridică are capacitate de folosinţă.

În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se caracterizează

prin următoarele:

Legalitatea – reflectă ideea că aceasta este stabilită de lege sub toate

aspectele sale, prin norme imperative.

Inalienabilitatea – exprimă ideea că aceasta nu poate fi înstrăinată şi nici

cedată de către titularul său nici în întregime şi nici în parte.

Intangibilitatea – subliniază faptul că această capacitate nu poate fi

îngrădită decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de lege.

Generalitatea – reflectă caracterul abstract al capacităţii de folosinţă în

sensul că reprezintă o aptitudine generală, fără a se impune o enumerare limitativă a

drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le poate avea persoana juridică.

Specialitatea – constă în însuşirea persoanei juridice de a avea exclusiv

acele drepturi şi obligaţii care sunt necesare realizării scopului legal sau statutar pentru

care a fost înfiinţată.

2.2.Persoanele juridice înfiinţate prin act de dispoziţie dobândesc

capacitate de folosinţă de la data publicării actului de înfiinţare.

Persoanele juridice care se înfiinţează prin act de asociere, dobândesc

capacitate de folosinţă din momente diferite, în funcţie de momentul dobândirii

personalităţii juridice.

Capacitate de folosinţă de la data înmatriculării dobândesc societăţile

comerciale, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile agricole, organizaţiile cooperatiste,

asociaţiile de proprietari.

De la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a

înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă partidele poluitice şi organizaţiile

sindicale.

Cultele religioase şi camerele de comerţ şi industrie dobândesc capacitate

de folosinţă de la data recunoaşterii.

170

Evident, prin norme speciale pot fi stabilite şi alte momente de dobândire

a capacităţii de folosinţă în cazul unor persoane juridice concrete.

Trebuie menţionat în acest context faptul că dreptul civil recunoaşte şi o

capacitate de folosinţă anticipată (restrânsă ori limitată). Potrivit art.33 alin.3 din

Decretul nr.31/1954, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de

înfiinţare – înainte de data înregistrării sau îndeplinirii oricăror alte cerinţe – în ceea ce

priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri

preliminare ce ar fi necesare, în măsura în care acestea sunt impuse pentru ca

persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Se poate constata că această capacitate de

folosinţă anticipată este limitată deoarece priveşte doar drepturile şi obligaţiile

necesare dobândirii personalităţii juridice.

2.3.Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice cuprinde drepturile

şi obligaţiile pe care un astfel de subiect de drept le poate avea. Acest conţinut este

determinat prin lege în ceea ce priveşte categoriile mari de persoane juridice, în mod

concret fiind stabilit prin actul de înfiinţare şi statutul sau regulamentul de funcţionare.

În funcţie de limitele astfel stabilite, persoana juridică dobândeşte - prin actele juridice

pe care le încheie - drepturi şi îşi asumă obligaţii concrete.

Se constată astfel rolul determinant al actului de constituire a persoanei

juridice deoarece prin acest act se stabileşte scopul în vederea realizării căruia

subiectul de drept a fost înfiinţat, fiind astfel stabilite limitele capacităţii de folosinţă.

În strânsă conexitate cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice, în mod obligatoriu trebuie subliniată ideea că această limită are

efecte exlusiv în situaţia în care izvorul raportului juridic este un act juridic civil,

neoperând în cazul celor născute din fapte juridice – în sens restrâns – sau din lege.

Astfel, referitor la capacitatea delictuală a subiectului de drept, aptitudinea acestuia de

a avea drepturile şi obligaţiile civile ce îşi au izvorul în faptul cauzator de prejudicii este

stabilită direct de lege, nefiind condiţionată de manifestarea de voinţă a persoanei

juridice.

Tot în acest context se impune a se preciza că în cazul persoanei juridice,

capacitatea de folosinţă a acesteia se va plia atât în funcţie de scopul principal stabilit

prin actul de înfiinţare, cât şi prin obiecte de activitate complementare sau secundare,

cu menţiunea că şi acestea trebuie să se regăsească în actul constitutiv. Modificarea

scopului persoanei juridice atrage după sine adaptarea conţinutului principiului

specialităţii capacităţii de folosinţă la noile condiţii.

2.4. Capaciatea de folosinţă restrânsă a persoanei juridice încetează în

momentul în care aceasta dobândeşte capacitate de folosinţă deplină.

171

Referitor la sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, aceasta

poate avea loc doar odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a acesteia.

În măsura în care persoana juridică intră în proces de lichidare,

capacitatea de folosinţă se va restrânge, singura activitate ce va putea fi desfăşurată

fiind aceea prin care se va realiza acest scop, astfel încât în perioada cuprinsă între

momentul în care instanţa a dispus dizolvarea şi încetarea calităţii de subiect de drept a

persoanei juridice aceasta nu va putea încheia decât acte în vederea realizării

drepturilor patrimoniale şi plăţii datoriilor faţă de creditori, nemaiputând dobândi

drepturi şi nici asuma obligaţii la modul general.

2.5. Încheierea actelor juridice civile în lipsa capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice sau cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este

sancţionată cu nulitatea absolută.

#3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

3.1. Capacitatea de exerciţiu reprezintă acea parte a capacităţii civile care

constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi civile

subiective şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, încheind acte juridice civile prin

organele sale de conducere, ca regulă generală.

Primul aspect care trebuie evidenţiat este acela că persoana juridică se

deosebeşte – ca subiect de drept – de persoanele care o compun. Pe de altă parte, doar

prin angajarea activităţii persoanelor fizice în numele şi pe seama persoanei juridice se

va putea realiza administrarea patrimoniului propriu şi distinct al acesteia în vederea

atingerii scopului pentru care a fost înfiinţată. Aşa fiind, voinţa persoanei juridice se

manifestă, în limitele legii, prin persoane fizice.

Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor, prin încheierea de acte

juridice, presupune manifestarea voinţei juridice a subiectului de drept respectiv,

aceasta realizându-se prin intermediul organelor de conducere ale persoanei juridice,

ce nu acţionează prin reprezentare, ci ca părţi componente ale persoanei juridice, astfel

încât voinţa exprimată este voinţa persoanei juridice însăşi. Este vorba de o construcţie

juridică absolut necesară, deoarece, în fond, persoane juridică nu are ea însăşi nici o

voinţă proprie şi nici discernământ. Această trăsătură caracteristică se exprimă – prin

voinţa legiuitorului – ca o reprezentare legală a persoanei juridice de către organele

sale de conducere (potrivit art.35 alin.1 din Decretul nr.31/1954, persoana juridică îşi

exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale).

3.2. Capacitatea de exerciţiu este dobândită de persoana juridică în

momentul în care sunt desemnate organele de conducere ale acesteia.

172

În mod practic, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu cel

al dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, deoarece personalitatea

juridică în sine nu poate fi dobândită în lipsa desemnării organelor de conducere ale

subiectelor de drept.

3.3. Conţinutul, respectiv întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei

juridice se exprimă printr-un ansamblu de atribuţii şi competenţe de a încheia acte

juridice, prin care subiectul de drept îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile civile.

Două laturi alcătuiesc conţinutul capacităţii de exerciţiu, şi anume cea activă,

exprimată prin aptitudinea de a dobândi şi de a exercita drepturi civile prin încheierea

de acte juridice, şi cea pasivă – aptitudinea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin

aceeaşi modalitate.

Evident, conţinutul capacităţii de exerciţiu nu îl poate depăşi pe cel al

capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, astfel încât limitele acesteia din urmă

impun şi restricţii celui dintâi.

Pe un alt plan, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este

determiant şi de obligativitatea de a respecta competenţa organelor de conducere, în

condiţiile în care principiul dominant este cel al pluralităţii acestora. Actele încheiate de

organele de conducere sunt actele persoanei juridice însăşi, cu condiţia ca acestea să fi

fost încheiate în limitele puterilor conferite (art.35 alin.2 din Decretul nr.31/1954). Se

poate spune astfel că acest conţinut al capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este

exprimat de totalitatea atribuţiilor tuturor organelor de conducere ale acesteia.

Nimic nu împiedică organele de conducere ale persoanei juridice să acorde

mandat unor persoane (fizice sau juridice, membre sau nu ale organului de conducere

sau ale persoanei juridice însăşi) să încheie acte juridice civile în numele şi pe seama

subiectului de drept respectiv.

3.4. Potrivit dispoziţiilor legale în materie, se poate afirma că realizarea

conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernată de două

principii.

3.4.1. Principiul pluralităţii organelor de conducere exprimă ideea că

persoanele juridice au, în general şi de regulă, mai multe organe de conducere,

aspectul prezentând importanţă prin consecinţele care decurg din aceasta (organ de

conducere unipersonal: director, directot general, preşedinte, ministru, şi organe

colegiale – adunare generală, consiliu de administraţie, comitet de direcţie).

În permanenţă se impune respectarea delimitării atribuţiilor între diferitele

organe de conducere ale aceleiaşi persoane juridice, condiţie esenţială a valabilităţii

actului juridic încheiat.

173

De principiu, persoana juridică este reprezentată în raporturile cu terţii prin

organul unipersonal de conducere, acesta având calitatea de reprezentat legal al

subiectului de drept, în temeiul legii. Dacă acest reprezentant legal ar acorda o

împuternicire unei alte persoane, în acest sens, am fi în faţa unui reprezentant

convenţional al persoanei juridice.

3.4.2. Principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele

persoanei juridice pentru modul în care realizează capacitatea de exerciţiu a acesteia

privesc, mai ales, raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele fizice ce

compun aceste organe de conducere, raporturi care sunt supuse, prin asemănare,

regulilor mandatului, cu condiţia să nu se fi prevăzut altfel prin lege, prin actul de

înfiinţare sau prin statut.

3.5. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu

sfârşitul capacităţii de folosinţă a acesteia.

3.6. Sancţiunea în cazul nerespectării regulilor privind capacitatea de

exerciţiu a persoanei juridice este - de principiu – nulitatea relativă a actului juridic

astfel încheiat. Pot să apară încălcări ale delimitărilor de atribuţii ale organelor de

conducere, încheierea actului juridic de către o persoană care face parte din colectiv,

fără însă să deţină calitatea de organ de conducere a persoanei juridice sau încheierea

actului juridic de către o persoană căreia i s-a dat mandat, dar cu nerespectarea

puterilor încredinţate.

Caracterul sancţiunii se explică prin cel personal - preponderent – al

interesului ocrotit, rămânând la latitudinea persoanei juridice opţiunea de a solicita

lipsirea actului de efecte juridice sau de a-l confirma.

CAIET DE SEMINAR 19

1. Au fost exprimate în doctrină opinii privind capacitatea generală a

persoanelor juridice, argumentele fiind bazate, în special pe ideea necesităţii ocrotirii

intereselor terţilor care intră în raporturi juridice cu aceste subiecte de drept (pentru

detalii, vezi Ernest Lupan, op.cit., p.160-166).

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, nu poate fi recunoscută o astfel

de capacitate generală de folosinţă, dar recunoaşterea acesteia nici nu se impune

deoarece este imposibil să se susţină că persoanele juridice ar putea avea generic, un

174

scop comun de activitate. Dimpotrivă, scopurile diferite permit delimitarea persoanelor

juridice şi clasificarea acestora în diferite categorii.

2. Specialitatea capacităţii de folosinţă priveşte doar raporturile juridice ce

au ca izvor acte juridice. Astfel, o asociaţie înfiinţată în scopul protejării unei specii de

urs pe cale de dispariţie, nu va putea încheia acte juridice prin care să comercializeze

produse petroliere. În schimb, dacă urmărind un pui de urs aflat în libertate cu un

autovehicul, se intră pe proprietatea privată a unei persoane fizice şi se distruge o

cultură de bambus, persoana juridică va trebui să acopere prejudiciul cauzat de către

prepusul său, această creanţă neputând fi înlăturată prin invocarea specialităţii

capacităţii de folosinţă.

Este posibil, însă, ca asociaţia ce are un asemenea scop, pentru a face rost

de fonduri necesare cercetării şi îngrijirii puilor de urs, să înfiinţeze o societate

comercială – eventual alături de alte persoane fizice şi juridice – care, de exemplu, să

comercializeze jucării şi diverse ilustrate şi alte suveniruri, iar din profiturile obţinute să

aloce sume de bani în vederea realizării scopului propus. Este vorba însă, de două

persoane juridice distincte, având scopuri diferite, capacitatea lor de folosinţă având

alte limite, în funcţie de scopul specific al fiecăreia: protejarea urşilor şi, respectiv

obţinerea de fonduri.

3. Art.35 alin.2 din Decretul nr.31/1954 prevede că actele juridice făcute

de organee persoanei juridice, în limitele puterii ce le-au fost conferite, sunt actele

persoanei juridice însăşi iar potrivit alin.3, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele

sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării

funcţiei lor. Potrivit alin.4, faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a

săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.

4. Probleme speciale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

4.1.În cazul persoanelor juridice înfiinţate prin acte de dispoziţie, pot fi

prezentate următoarele exemple:

- statul participă în raporturile de drept privat prin Ministerul Finanţelor,

afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop; în raporturile

de drept internaţional public, statul este reprezentat de Preşedintele României.

- guvernul este reprezentat de primul-ministru în relaţiile cu Parlamentul,

cu Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, partidele şi formaţiunile politice,

precum şi în relaţiile internaţionale

- comuna sau oraşul sunt reprezentate de primar în relaţiile cu alte

subiecte de drept, precum şi în justiţie

- conducerea regiilor autonome revine consiliului de administraţie, unul din

membrii acestuia fiind şi directorul sau directorul general al regiei

175

4.2. Pentru persoanele juridice înfiinţate prin act de asociere:

- în cazul societăţilor comerciale cu capital privat, administratorii pot face

toate operaţiile cerute pentrui aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de

restricţiile arătate în contractul de societate; reguli speciale există în cazul societăţilor

în nume colectiv, precum şi în varianta în care există mai mulţi administratori şi pentru

unele operaţiuni nu se obţine unanimitatea sau majoritatea voturilor; pe de altă parte,

organul de conducere al societăţii comerciale este adunarea generală. Legea

nr.31/1990 cuprinde toate normele speciale privind organele de conducere şi modul în

care persoana juridică ia hotărâri, atât într-un cadru general, cât şi pentru fiecare tip de

societate comercială în parte, acolo unde este cazul.

- în cazul societăţilor agricole, administrarea societăţilor se face de către

consiliul de administraţie, care poate alege, dacă e cazul, un comitet de direcţie.

- în cadrul cooperativelor de consum, adunarea generală este organul de

conducere, activitatea operativă fiind asigurată de un consiliu de administraţie.

4.3. În măsura în care persoana juridică este înfiinţată prin act de voinţă a

unei singure persoane, aceasta va stabili şi modul în care subiectul de drept va fi

reprezentat în raporturile cu terţii.

5. Referitor la momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu, au fost propuse

trei soluţii:

- capacitatea de exerciţiu se dobândeşte odată cu capacitatea de folosinţă

- capacitatea de exerciţiu este dobândită în momentul desemnării

organelor de conducere

- persoana juridică dobândeşte capacitate de exerciţiu de la data înfiinţării

sale, dar ea poate fi pusă în valoare doar de la data desemnării efective a organelor de

conducere ale persoanei juridice

6. Nu trebuie niciodată confundată încetarea capacităţii de exerciţiu a

persoanei juridice cu descompletarea, la un moment dat, a organelor de conducere ale

persoanei juridice respective, această “vacanţă” a postului respectiv putând fi

înlăturată într-un termen relativ scurt, perioadă în care, însă, capacitatea de exerciţiu a

persoanei juridice nu este afectată.

7. Referitor la sancţiunile ce pot să apară în cazul încheierii unor acte

juridice civile cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei

juridice, pe lângă nulitatea relativă a actului încheiat în asemenea condiţii, au fost

propuse şi alte sancţiuni, cum ar fi cea a inopozabilităţii actului faţă de persoana

juridică sau cea a nulităţii absolute.

8. Merită menţionată în acest context, cu titlu de principiu, reglementarea

cuprinsă de art.2 alin.2 din OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii – în temeiul

176

dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o

persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.

Secţiunea 5 – Reorganizarea persoanelor juridice

#1. Noţiuni generale

Reorganizarea persoanelor juridice a fost definită ca fiind o operaţiune

juridică ce implică două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel

fiinţă şi care produce efecte constitutive, extinctive şi translative1. Se deduce astfel că

pentru a fi în faţa reorganizării este necesar să fie antrenate cel puţin două persoane

juridice, înţelegându-se că transformările care au loc în cadrul unei singure persoane

juridice – chiar dacă vizează structura organizatorică, patrimoniul, scopul acesteia – nu

determină o reorganizare2. În cazul unei transformări, încetează să mai existe o

persoană juridică, locul acesteia fiind luat de un alt subiect de drept, astfel încât o astfel

de operaţiune poate fi considerată ca o reorganizare, remarcându-se însă că în prezent

o astfel de operaţiune este discutabil dacă întruneşte condiţia cerută de doctrină şi

practică, şi anume aceea a implicării a cel puţin două persoane juridice.

Pe de altă parte, noţiunea de reorganizare implică un proces de contopire

şi/sau de împărţire, în urma acestei operaţiuni putând să apară noi persoane juridice, să

se modifice cele care sunt supuse acestui proces ori unele să-şi înceteze chiar existenţa

ca subiecte de drept.

Necesitatea reorganizării rezultă din dinamica vieţii social-economice, care

nu permite unei persoane juridice să aibă o existenţă statică, impunându-i un dinamism

adaptat la condiţiile concrete, într-o perioadă dată.

Reorganizarea persoanelor juridice este întotdeauna decisă de aceleaşi

organe care au hotărât înfiinţarea lor.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare – atât cu caracter general, cât şi cu

caracter special - se poate afirma că reorganizarea persoanelor juridice poate să

îmbrace două forme, şi anume comasarea şi divizarea.

#2. Comasarea persoanelor juridice

1 Ernest Lupan, op.cit., p.2252 Pentru o analiză a noţiunii de reorganizare, şi prin prisma proiectului legii de modificare a Codului civil, a se vedea Ernest Lupan, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, în RDC nr.4/2000, p.61-66

177

Comasarea reprezintă acea formă a reorganizării care se materialitzează

prin contopirea a două sau mai multe persoane juridice având un profil identic sau

asemănător.

Comasarea se realizează prin fuziune sau prin absorbţie.

2.1. Fuziunea reprezintă acea formă a comasării în care două sau mai

multe persoane juridice se unesc (contopesc) pentru a forma o nouă persoană juridică,

producând următoarele efecte:

2.1.1. Din punctul de vedere al personalităţi juridice, aceasta încetează în

ceea ce priveşte toate subiectele de drept participante la operaţiunea juridică, în mod

obligatoriu înfiinţându-se una sau mai multe persoane juridice noi. Evident, condiţiile de

înfiinţare a noii persoane juridice vor trebui respectate, chiar dacă înfiinţarea se face

prin fuziunea altor persoane juridice.

2.1.2. Sub aspect patrimonial, efectele sunt următoarele: fiind o

transmisiune universală, drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ale persoanelor

juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice înfiinţate, aceasta preluând toate

drepturile şi obligaţiile patrimoniale existente la data fuziunii în patrimoniul persoanelor

juridice desfiinţate, inclusiv executarea obligaţiilor contractuale valabil încheiate şi încă

neexecutate.

2.1.3. În ceea ce priveşte persoanele care compun subiectele de drept

supuse fuziunii (acţionari, membri fondatori, membri cooperatori), efectele acestei

operaţiuni constau în încetarea calităţii deţinute şi dobândirea unei noi calităţi în cadrul

persoanei juridice nou înfiinţate.

2.2. Absorbţia este acea formă a comasării care constă în înglobarea

uneia sau mai multor persoane juridice de către o altă persoană juridică.

2.2.1. Persoana juridică absorbantă îşi păstrează personalitatea juridică, pe

când unitatea sau unităţile absorbite îşi încetează existenţa ca subiecte de drept

distincte.

2.2.2. Din punct de vedere patrimonial, drepturile şi obligaţiile cu conţinut

economic ale subiectelor de drept absorbite se transmit asupra persoanei juridice

absorbante, producându-se o contopire totală de patrimoniu, printr-o transmisiune

universală în favoarea unităţii care îşi păstrează personalitatea juridică.

2.2.3. Persoanele îşi pierd calitatea în cadrul persoanelor absorbite şi devin

componenţi ai persoanelor juridice absorbante.

#3. Divizarea persoanei juridice

178

Divizarea este acea formă a reorganizării care constă în împărţirea, în

totalitate sau doar în parte, a persoanei juridice între unităţi deja existente sau care iau

astfel fiinţă.

3.1. Divizarea totală reprezintă împărţirea întregului patrimoniu al unei

persoane juridice, care îşi încetează astfel existenţa între două sau mai multe persoane

juridice care există sau care iau astfel fiinţă.

3.1.1. Personalitatea juridică a subiectului de drept supus divizării totale

încetează, subiectul de drept dispărând de la data la care operează divizarea totală.

Dintr-un alt punct de vedere, apariţia unui nou subiect de drept nu este necesară,

deoarece patrimoniul persoanei juridice divizate poate să revină unor persoane juridice

care există deja. În practică însă, de regulă, în urma divizării totale apare cel puţin o

nouă persoană juridică.

3.1.2. Sub aspect patrimonial, efectul divizării totale este acela că toate

drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic se împart între două sau mai multe

persoane juridice dobânditoare.

Potrivit art.47 din Decretul nr.31/1954, patrimoniul persoanei juridice care

şi-a încetat existenţa se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare,

dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

Spre deosebire de fuziune şi absorbţie, unde transmisiunea este

universală, în cazul divizării totale transmiterea patrimoniului are loc cu titlu universal,

vizând doar o parte din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care

încetează să mai existe. Acesta este motivul pentru care în actul de divizare se va

insera expres şi amănunţit modul în care operează transmisiunea patrimoniului, de

către persoanele juridice noi sau care existau deja. Regula este aceea că răspunderea

pentru pasiv este proporţională cu valoarea activului preluat, regulă ce se prezumă

întotdeauna, ea nefiind aplicată doar în cazul în care participanţii la divizare, prin voinţa

lor, au stabilit derogări stabilite în mod expres.

3.1.3 Din punctul de vedere al persoanelor care o compun, persoana

juridică supusă divizării totale, acestea pierd orice calitate faţă de această persoană,

urmând, dacă este cazul, să dobândească o asemenea calitate faţă de subiectelede

drept beneficiare ale unor părţi din patrimoniu.

3.2. Divizarea parţială este acea formă a reorganizării care constă în

desprinderea din patrimoniul persoanei juridice supuse acesteai operaţiuni (şi care îşi

păstrează fiinţa) a uneia sau mai multor părţi şi transmiterea acestora către una sau

mai multe persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţă.

179

3.2.1. Persoana juridică ce suportă o divizare parţială nu îşi pierde

capacitatea civilă, rămânând în continuare un subiect de drept distinct.

3.2.2. Sub aspect patrimonial, efectul principal al divizării parţiale constă

în micşorarea patrimoniului persoanei juridice respective şi creşterea corespunzătoare a

patrimoniului persoanelor juridice în favoarea cărora se transmit părţile desprinse.

În ceea ce priveşte preluarea laturii pasive, potrivit art.47 alin.2 din

Decretul nr.31/1954, în varianta în care o parte din patrimoniul unui astfel de subiect de

drept se desprinde şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia

fiinţă, împărţirea patrimoniului se face proporţional părţii transmise, iar dacă

transmisiunea are loc faţă de mai multe persoane juridice sau care iau astfel fiinţă,

obligaţiile vor fi preluate în mod proporţional cu partea de patrimoniu dobândită.

Dacă nu se poate stabili persoana juridică răspunzătoare pentru o

obligaţie, persoanele juridice care au dobândit bunuri sau drepturi prin divizare răspund

solidar.

Transmiterea patrimoniului este, şi în acest caz, cu titlu universal.

3.2.3. Sub aspectul persoanelor care compun persoana juridică supusă

divizării, acestea îşi vor pierde calitatea deţinută în componenţa persoanei juridice

divizate doar în măsura în care vor urma părţile din patrimoniu transmise, urmâns să

dobândească alte calităţi în cadrul persoanelor juridice respective.

#4. Transformarea persoanei juridice

Transformarea este – virtual - acea formă de reorganizare a persoanei

juridice care intervine atunci când o persoană juridică îşi încetează fiinţa, concomitent

cu crearea în locul ei a altei persoane juridice.

Procedeul a fost utilizat în special în cazul unităţilor socialiste de stat,

transformate în regii autonome şi societăţi comerciale în temeiul Legii nr.15/1990, dar

nu înseamnă deloc că acest caz particular va rămâne singular.

De regulă, persoana juridică supusă transformării îşi încetează fiinţa,

concomitent apărând un nou subiect de drept. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice

transformate trec asupra celei create în locul ei, cu excepţia cazului în care prin actul

de transformare s-ar dispune altfel.

Secţiunea 6 – Încetarea persoanei juridice

180

Prin încetarea persoanei juridice subiectul de drept dispare, capacitatea

juridică a acestuia luând sfârşit. Caracteristic acestui mod de dispariţie a persoanei

juridice este faptul că patrimoniul subiectului de drept nu va fi transmis, iar încetarea

acestuia nu va provoca apariţia unei alte persoane juridice.

Persoanele juridice de drept privat încetează prin dizolvare, iar persoanele

juridice de drept public prin actul de dispoziţie al organului de stat competent.

#1. Dizolvarea persoanei juridice

Prin dizolvare se înţelege acea operaţiune juridică prin care se urmăreşte,

în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, încetarea definitivă a unei persoane juridice

date urmată de lichidare.

După modul în care operează, distingem dizolvarea de drept a persoanei

juridice şi dizolvarea în temeiul unui act al organului competent.

În funcţie de natura sau caracterul cauzelor, dizolvarea poate fi voluntară

sau forţată. În cele mai multe cazuri dizolvarea este voluntară, depinzând direct sau

indirect de voinţa subiectului care a generat apariţia acesteia, exprimată în actul de

înfiinţare sau hotărâtă la un moment dat. Dizolvarea forţată sau silită are loc în cazul

încălcării unor norme legale imperative referitoare la scopul persoanei juridice şi la

mijloacele folosite pentru realizarea scopului.

Cauzele generale ale dizolvării sunt enumerate în art.45 din Decretul

nr.31/1954 şi acestea sunt:

a. termenul pentru care a fost constituită persoana juridică s-a împlinit

b. scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit

c. scopul pe care îl urmăreşte persoane juridică sau mijloacele

întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de

convieţuire socială sau urmăresc un alt scop decât cel declarat

d. numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de

înfiinţare sau statut.

În toate aceste variante dizolvarea se produce de plin drept.

La aceste cazuri se adaugă cel al dizolvării în temeiul unei hotărâri a

organului competent a persoanei juridice, care poate decide oricând, în condiţiile legii, o

astfel de măsură.

Prin reglementările speciale, pe categorii de persoane juridice, sunt

prevăzute şi alte cauze de dizolvare.

Efectele dizolvării persoanei juridice – potrivit reglementărilor cuprinse în

art.51-53 din Decretul nr.31/1954, efectul principal al dizolvării constă în intrarea

181

persoanei juridice în lichidare. Sunt demarate o serie de operaţiuni prin care se

urmăreşte realizarea activului şi plata pasivului, lichidareareprezentând mijlocul juridic

de încetare propriu-zisă a persoanei juridice.

Situaţia bunurilor rămase după lichidare este, de principiu, cea stabilită

prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin hotărârea luată la data dizolvării de organele

care au decis această măsură. În lipsa unei asemenea prevederi, în oricare din aceste

acte, precum şi în cazul în care hotărârea este contrară legii sau regulilor de convieţuire

socială, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de organul competent unei

persoane juridice cu scop identic sau asemănător. În măsura în care motivul dizolvării l-

a reprezentat ilegalitatea scopului sau a mijloacelor întrebuinţate pentru realizarea

acestuia, bunurile rămase după lichidare trec în patrimoniul statului, fiind făcute venit la

buget.

#2. Desfiinţarea persoanei juridice

Desfinţarea este unul din modurile de încetare a unor subiecte de drept,

care se realizează în temeiul unui act de dispoziţie al organului de stat competent, fără

a determina intrarea în lichidare. Acest mod de încetare a personalităţii juridice este

specific persoanelor juridice de drept public, care iau fiinţă şi se desfiinţează prin astfel

de acte de dispoziţie, transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului

având loc în favoarea unei alte persoane juridice, potrivit dispoziţiilor organelor care au

decis desfiinţarea.

CAIET DE SEMINAR 20

Problema 1

Aspectele legate de reorganizarea persoanei juridice prezintă o mare

importanţă pentru terţii creditori, fiind întotdeauna esenţial ca în actul prin care se

dispune reorganizarea să se stabilească în mod expres modul în care sunt preluate

datoriile persoanei juridice care dispare sau al cărei patrimoniu este divizat.

În măsura în care prin actul de reorganizare se face trimitere expresă la

anumite creanţe, iar ulterior se constată că mai există şi altele care nu au fost

specificate în mod expres, persoana juridică succesoare în drtepturi nu se va putea

apăra cu necuprinderea acestora în respectivul act, devenind aplicabile regulile

generale potrivit cărora fiecare succesor preia creanţa corespunzător cotei de

patrimoniu pe care a preluat-o.

182

Problema 2

Este de mare importanţă regula potrivit căreia reorganizarea se decide de

aceleaşi organe care au hotărât înfiinţarea persoanei juridice. Astfel:

- dacă persoana juridică a fost înfiinţată prin hotărâre a Guvernului

României sau a unui consiliu local tot Guvernul României sau consiliul respectiv vor

aprecia oportunitatea unei reorganizări.

- în măsura în care persoana juridică este rezultatul acordului de voinţă

intervenit între mai mulţi asociaţi, aceştia vor fi cei care vor dispune şi asupra

reorganizării.

- evident, dacă persoana juridică a fost înfiinţată ca urmare a voinţei

exprimată de o singură persoană, aceasta va fi cea care va dispune în legătură cu

reorganizarea.

Trebuie menţionat că în cazul fuziunii sau al absorbţiei, acordul pentru

reorganizare trebuie, în primul rând, să cuprindă voinţa organelor de decizie privind

pornirea procedurii de comasare pentru fiecare persoană juridică implicată, adică, altfel

spus, acordul pentru a se porni tratativele, iar în final, acceptarea de către organele de

decizie ale persoanei juridice condiţiilor concrete privind efectuarea operaţiunii, modului

în care se transmite patrimoniul şi calitatea persoanelor care compun subiectele de

drept implicate în reorganizare.

Este foarte important ca prin această procedură să nu se urmărească

fraudarea intereselor părţilor, în caz contrar procedura de reorganizare putând fi oprită

de cei interesaţi şi care justifică un real interes. Nu lipsit de importanţă este faptul că

cea mai grea sancţiune constă oricum în impunerea suportării unei creanţe ce a

aparţinut persoanei juridice supuse reorganiozării, deoarece o astfel de creanţă nu

poate să dispară pur şi simplu – nici din punct de vedere civil şi nici din punct de vedere

contabil – ca urmare a reorganizării.

Problema 3

Făcându-se o comparaţie între eectele reorganizării, următoarele concluzii

pot fi prezentate:

- sub aspectul efectului creator care implică întotdeauna înfiinţarea unei

noi persoane juridice, se evidenţiază fuziunea şi transformarea; apariţia uneia sau mai

multor persoane juridice în cazul divizării este posibilă dar nu obligatorie.

183

- efectul extinctiv constă în desfiinţarea unor persoane juridice şi se

produce în următoarele cazuri: la fuziune – vizează toate persoanele care intră în

procedura de reorganizare; în cazul absorbţiei dispare persoana juridică absorbită; în

cazul divizării toatale îşi încetează fiinţa persoana juridică supusă acestei forme de

reorganizare, acelaşi fiind efectul şi în cazul transformării.

- efectul translativ vizează transmiterea din patrimoniul unor persoane

juridice în patrimoniul aparţinând altora a drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut

economic.

Transmisiunea este universală atunci când priveşte întregul patrimoniu

(fiziune, absorbţie, transformare) sau cu titlu universal, când vizează părţi din

patrimoniu (divizare totală sau parţială). Transmisiunea cu titlu particular priveşte

transferul dreptului real asupra unui bun sau bunuri determinate. Acest tip de

transmisiune nu este specific reorganizării persoanei juridice, dar nu este imposibil de

imaginat ca într-o astfel de operaţiune complexă, subiectul de drept care intră în

reorganizare să transmită un drept real privind un bun în favoarea unei persoane fizice

sau altei persoane juridice decât cele angrenate în procedură. De exemplu, o asociaţie

se divide în mai multe persoane juridice, prin actul de reorganizare specificându-se în

mod expres modul în care sunt preluate atât latura activă cât şi cea pasivă a

patrimoniului, cu menţiunea că un anumit autovehicul, va fi preluat de o persoană

juridică – alta decât persoanele juridice care iau fiinţă în urma divizării asociaţiei

respective.

- răspunderea juridică în cazul reorganizării intervine pentru toate

obligaţiile preluate, indiferent de raportul concret între activ şi pasiv, pentru persoana

juridică dobânditoare, care preia o universalitate, în caz de fuziune sau absorbţie.

- în cazul comasării persoanelor juridice, toate contractele aflate în

derulare (de natură civilă sau comercială ori de dreptul muncii) se transmit, ca

elemente ale patrimoniului, supus transmisiunii universale; în varianta divizării,

principiul aplicabil este acela al transmiterii contractului nefracţionat, executarea

contractului urmând a se face de o singură persoană juridică dobânditoare. Prin

excepţie, şi doar când natura contractului permite o executare fracţionată, aceasta va fi

asigurată de mai multe persoane juridice dobânditoare.

- pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării se

produc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, prin înregisterare, de la data efectuării

acestei formalităţi; în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării, efectele

reorganizării se produc numai de la data aprobării de către organele competente a

documentelor întocmite în acest scop.

184

Problema 4

Deosebirile dintre reorganizere şi dizolvare sunt următoarele:

- cauzele reorganizării nu sunt enumerate în mod expres de normele în

vigoare, pe când în cazul dizolvării acestea se regăsesc în cuprinsul art.45 din Decretul

nr.31/1954 şi în cuprinsul reglementărilor speciale privind anumite categorii de

persoane juridice

- reorganizarea nu presupune ci chiar exclude lichidarea, pe când

dizolvarea o implică în mod obligatoriu.

- reorganizarea este o procedură aplicabilă oricărei persoane juridice, în

timp ce dizolvarea nu poate să vizeze persoane juridice de drept public.

- referitor la modul în care are loc transmiterea patrimoniului, în cazul

reorganizării operează transmisiunea universală ori cu titlu universal, pe când în cazul

dizolvării transmisiunea este cu titlu particular.

Problema 5

Majoritatea persoanelor juridice sunt societăţi comerciale, cea mai mare

parte – cu capital privat. Asupra probemelor legate de înfiinţarea, funcţionarea şi

încetarea acestor persoane juridice se va reveni la materia Drept comercial. Singurul

amânunt care mai trebuie invocat îl reprezintă normele speciale aplicabile societăţilor

comerciale care nu mai fac faţă creanţelor acumulate, norme cuprinse în Legea

nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, completată, modificată

şi republicată.

Problema 6

Fără a se intra în foarte multe amănunte, trebuie menţionat că şi în

prezent există un proiect al legii de modificare şi completare a Codului civil, aşa cum în

ultimii 50 de ani fiecărei generaţii de studenţi îi corespunde un proiect distinct, fără a se

reuşi finalizarea unei operaţiuni de o asemenea anvergură. Se impune totuşi a se

sublinia că este un proiect elaborat după 1990, înaintat Parlamentului spre aprobare de

către Ministerul Justiţiei, precum şi instanţelor pentru ca magistraţii să îşi exprime

opiniile în legătură cu acest proiect legislativ.

185

Fără putinţă de tăgadă, modificarea revoluţionară vizează exact includerea

în cea mai importantă lege civilă a normelor care reglementează scondiţia juridică a

subiectelor de drept, în condiţiile în care niciodată aceste reglementări nu au fost

cuprinse de Codul civil, în special aspectele legate de persoana juridică.

În măsura în care proiectul ar fi adoptat, va reveni doctrinei sarcina de a

propaga ideile novatoare ale reglementării şi de a explica anumite aspecte care pot da

naştere la interpretări. Evident, fiind vorba de aspecte legate de starea civilă şi

capacitatea persoanei, o asemenea lege şi-ar produce efecte imediat după intrarea în

vigoare.

TEMĂ OBLIGATORIE

Se va elabora o lucrare bazată pe studiul individual al

următoarelor acte normative: OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,

Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii

autonome şi societăţi comerciale, Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale,

Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în

agricultură, Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate şi Legea nr.27/1996 a

partidelor politice, subliniindu-se: modurile de înfiinţare, momentul dobândirii

capacităţii juridice, organele de conducere şi atribuţiile acestora.

I.C. ASPECTE LEGATE DE POZIŢIA SUBIECTELOR ÎN CADRUL

RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

#1. Determinarea subiectelor de drept civil

Determinarea participanţilor la raporturile juridice civile reprezintă

nominalizarea părţilor care participă la aceste raporturi. În mod concret, această

determinare prezintă elemente de specificitate în funcţie de conţinutul raporturilor

juridice civile. Deoarece în cazul drepturilor absolute este determinat doar subiectul

activ – titularul dreptului -, subiectul pasiv este format din toate celelalte subiecte de

drept civil – nedeterminate -. În cazul raportului juridic ce cuprinde în conţinutul său

drepturi relative, sunt determinaţi atât subiectul activ – creditor -, cât şi subiectul pasiv

- debitor -.

#2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

186

De regulă, un raport juridic civil se stabileşte între două persoane, fiind

posibil ca una să fie doar titulară de drepturi, iar cealaltă titulară de obligaţii, sau

ambele pot deţine drepturi şi pot avea obligaţii reciproce.

Nu este imposibil, însă, ca într-un astfel de raport juridic să apară la un

moment dat mai multe persoane: fie vor fi mai mulţi creditori, caz în care vom avea o

pluralitate activă, fie mai mulţi debitori – pluralitate pasivă, fiind posibilă şi o pluralitate

mixtă.

Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită atât în raporturile juridice civile în

conţinutul cărora sunt cuprinse drepturi reale principale, cât şi în cazul celor care au în

conţinut drepturi de creanţă. Cu titlu de excepţie, pluralitatea de subiecte poate fi

întâlnită şi în raporturile juridice civile nepatrimoniale.

În legătură cu raporturile obligaţionale, trebuie menţionat faptul că regula

o reprezintă divizibilitatea când obligaţiile civile sunt conjuncte. Divizibilitatea fiind

regula, ea nu trebuie prevăzută expres, ci se subînţelege.

De la această regulă sunt cunoscute două excepţii: solidaritatea şi

indivizibilitatea.

Solidaritatea este o modalitate a obligaţiei, în temeiul căreia aceasta

rămâne nedivizată, în sensul că dacă obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei

este îndreptăţit să ceară debitorului plata întregii creanţe, iar dacă sunt mai mulţi

debitori, fiecare dintre ei este obligat să plătească întreaga datorie. Se poate deci

constata că solidaritatea poate fi activă sau/şi pasivă.

Solidaritatea este activă atunci când obligaţia are mai mulţi creditori,

fiecare fiind îndreptăţit să pretindă şi să obţină plata integrală de la debitor , care este

liberatorie faţă de toate celelalte subiecte active.

Solidaritatea este pasivă când obligaţia are mai mulţi debitori, oricare

dintre aceştia putând fi obligat la plata întregii datorii, toate subiectele pasive fiind

obligate la acelaşi obiect, executarea obligaţiei putând fi reclamată de către creditor în

totalitate de la oricare dintre ele.

Indivizibilitatea este, de asemenea, o modalitate a obligaţiilor în caz de

pluralitate de subiecte, în temeiul căreia fiecare dintre creditori este îndreptăţit şi

fiecare dintre debitori este obligat la plata integrală a creanţei.

În condiţiile în care efectele indivizibilităţii şi ale solidarităţii sunt sensibil

apropiate, următoarele distincţii trebuie făcute:

- sub aspectul izvorului lor, oricare dintre ele poate rezulta din voinţa

părţilor, solidaritatea se poate naşte şi din lege, în timp ce indivizibilitatea îşi are

izvorul, de regulă, în caracterul indivizibil al bunului ce reprezintă obiectul derivat al

raportului juridic civil. În cazul convenţiilor, solidaritatea trebuie prevăzută expres, iar

187

dacă bunul asupra căuia poartă obligaţia asumată printr-un act juridic este divizibil, dar

părţile înţeleg să îl considere indivizibil, şi acest aspect trebuie în mod expres prevăzut

în convenţia încheiată.

- datorită specificităţii izvorului lor, transmiterea creanţei faţă de

moştenitorii debitorilor se face diferit: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între

care s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când

indivizibilitatea se transmite şi către succesori.

- solidaritatea pasivă se caracterizează prin existenţa unei prezumţii de

mandat tacit reciproc de reprezentare între codebitorii solidari, un astfel de mandat

neexistând între debitorii unei obligaţii afectate de indivizibilitate. În primul caz, orice

act juridic al oricăruia dintre codebitori prin care se urmăreşte stingerea sau micşorarea

obligaţiei profită deopotrivă tuturor codebitorilor solidari.

Prezumţia operează şi în favoarea creditorului, în sensul că acţiunea

introdusă împotriva oricărui codebitor întrerupe prescripţia faţă de toţi codebitorii

solidari.

- solidaritatea pasivă încetează prin plată, prin moartea debitorului sau

prin remiterea de datorie, în timp ce indivizibilitatea încetează dacă obiectul obligaţiei

devine divizibil sau dacă părţile hotărăsc să-l caracterizeze ca atare, dar nu poate

înceta prin renunţarea creditorului, atâta vreme cât obiectul rămâne indivizibil.

CAIET DE SEMINAR 21

Problema 1

Exemplu de raport juridic civil ce conţine un drept absolut: în cazul

dreptului de proprietate, este determinat subiectul activ – titularul (proprietarul) –

tuturor celorlalte subiecte de drept civil nedeterminate revenindu-le obligaţia de a nu

face nimic care să stânjenească exercitarea dreptului proprietarului.

În cadrul unui raport obligaţional, subiectele sunt determinate de la

naşterea acestuia: în momentul în care A îi dă împrumut lui B o sumă de bani, raportul

juridic civil se naşte în baza convenţiei de împrumut, A fiind creditor şi B debitor.

Problema 2

188

2.1. În cadrul raporturilor patrimoniale pot să apară următoarele cazuri de

pluralitate activă (atenţie, pluralitatea poate fi doar activă deoarece subiectul pasiv nu

este determinat):

- coproprietatea – reprezintă acea modalitate a proprietăţii în temeiul

căreia mai multe persoane deţin un bun sau mai multe bunuri determinate, fiecare

având calitatea de coproprietar. Fiecare coproprietar îşi cunoaşte cota ideală de drept,

dar nu are o parte sdeterminată din bunul privit în materialitatea lui, neputând să îşi

exercite prerogativele proprietăţii în mod exclusiv asupra unei porţiuni din bun şi fiind

obligat să respecte posesia şi folosinţa celorlalţi coproprietari; coproprietarul poate însă

să înstrăineze cota sa ideală din bun, pentru o asemenea operaţiune nefiind nevoie de

acordul celorlalţi. În rest, pentru orice act de dispoziţie, iar în unele cazuri chiar pentru

un act de administrare, este necesară unanimitatea coproprietarilor.

Exemplu: în urma decesului proprietarului unui imobil format din şase

camere cu anexe şi dependinţe, cei trei copii moştenesc imobilul în cote egale de câte

1/3 parte fiecare. Nici unul dintre ei nu va putea să folosească în mod exclusiv nici

măcar o cameră din imobil fără acordul celorlalţi. Oricare dintre ei va putea să

înstrăineze cota de 1/3 parte, dar nici unul nu va putea vinde întregul imobil, iar în cazul

în care casa va fi folosită abuziv de o terţă persoană, toţi trei vor trebui să formuleze –

împreună – o acţiune în revendicare.

- indiviziunea – mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri,

fiecare coindivizar deţinând o cotă ideală, dar neputând să folosească exclusiv nici un

bun, indiferent de valoarea redusă a acestuia, fără acordul celorlalţi.

Dacă în exemplul anterior, cei trei fraţi au moştenit nu numai o casă ci şi

întreaga mobilă şi animalele ce se aflau în gospodărie, ei au devenit coindivizari.

- devălmăşia – este o formă de indiviziune specifică exclusiv soţilor, masa

de bunuri fiind formată din cele dobândite sub durata căsătoriei, având o trăsătură

aparte exprimată prin necunoaşterea cotei ideale ce revine fiecărui soţ. Întinderea

acestei cote va fi stabilită doar în momentul încetării căsătoriei prin moartea unuia

dintre soţi sau în cazul desfacerii acesteia prin divorţ.

Cu excepţia devălmăşiei – care asigură dreptul de administrare al soţilor

asupra bunurilor dobândite în perioada convieţuirii – celelalte modalităţi ale proprietăţii

prezintă mari inconveniente, astfel încât cea mai uşoară modalitate este aceea a ieşirii

din indiviziune, respectiv a încetării coproprietăţii printr-o transformare a acesteia într-o

proprietate pură şi simplă.

În exemplul detaliat, cei trei fraţi vor sista indiviziunea, fie prin formarea

unor loturi în natură (unul ia imobilul, unul ia tablourile şi gâşteşe, iar ultimul ia

189

bijuteriile şi pisica, cele trei loturi fiind egale ca valoare), fie unul va lua bunul sau

întreaga masă de bunuri, achitând în bani celorlalţi contravaloarea cotei lor de 1/3

parte.

În situaţia soţilor, cota acestora la dobândirea bunurilor comune se va

stabili fie în momentul decesului unuia dintre soţi deoarece numai în acest mod se

poate stabili ce bunuri intră în masa succesoarală a soţului defunct, sau în cazul

divorţului, care este întotdeauna urmat de împărţirea de bunuri.

2.2. În cazul raporturilor obligaţionale:

- A îi împrumută lui B o sumă de bani, A fiind titularul dreptului de a-şi

recupera această sumă, iar B fiind obligat să o restituie. A îi vinde lui B un imobil, A

devenind titularul dreptului de a încasa preţul şi debitor al obligaţiei de a preda bunul,

iar B este obligat să achite preţul şi îndreptăţit să intre în posesia bunului. Ambele sunt

raporturi juridice simple, unul fiind izvorât dintr-un contract unilateral, iar unul dintr-un

contract sinalagmatic (într-un contract unilateral o parte are numai drepturi şi o parte

are numai obligaţii, în timp ce într-un contract sinalagmatic părţile au drepturi şi

obligaţii reciproce).

- A şi B îi împrumută lui C câte 5000 lei, deci în total 10.000 lei sau A le dă

lui C şi D câte 5.000 lei, în total 10.000 lei. Regula fiind divizibilitatea, în primul caz A nu

îi poate cere lui C decât 5.000 de lei, aceeaşi fiind situaţia şi în cel de-al doilea caz

(obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai

mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin

drept, fiecare creditor neputând pretinde debitorului sau debitorilor săi decât cota parte

din creanţa ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau

de către creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat).

- A şi B le împrumută lui C şi D 1.000.000 lei, stipulând în contractul de

împrumut atât solidaritatea activă, cât şi solidaritatea pasivă. A îi va putea cere lui C

întrega sumă de 1.000.000 lei şi acesta nu se va putea apăra oferind doar jumătate din

sumă. În schimd, odată plătită suma în mâna lui A, C se va elibera de datorie şi faţă de

B. B nu va mai putea să ceară plata creanţei nici faţă de C şi nici faţă de D, fiind obligat

să se îndrepte împotriva lui A pentru a-şi recupera partea, la fel cum C se va îndrepta

împotriva lui B pentru ca acesta din urmă să suporte partea de creanţă ce îi revine.

- A,B,C şi D au moştenit un tablou – bun indivizibil – pe care îl vând lui E cu

60.000.000 lei. E îi plăteşte suma lui D, care îi şi predă tabloul. Obligaţia fiind

indivizibilă, cumpărătorul poate cere tabloul în întregul lui de la cel care îl deţine şi

plătind întregul preţ în mâna aestuia el este liberat de datorie faţă de toţi vânzătorii,

astfel încât A,B şi C vor recupera de la D partea din preţ ce le revine.

190

2.3. În cazul raporturilor nepatrimoniale întâlnim pluralitate de subiecte

active, de exemplu în cazul unei opere colective, definită de Legea nr.8/1996 privind

dreptul de autor şi drepturile conexe ca fiind opera în care contribuţiile personale ale

coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un

drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create (art.6 alin.1).

De asemenea, în cazul în care o invenţie a fost creată împreună de mai muţi

inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul

aparţine în comun acestora (art.4 alin.1 din Legea privind brevetele de invenţie

nr.64/1991).

Atenţie ! Este vorba de latura nepatrimonială a dreptului de inventator,

respectiv de autor. Nu ne interesează în acest context modul în care vor fi împărţite

sumele rezultate din exploatarea invenţiei sau din vânzarea operei, ci modul în care

publicul va cunoaşte şi recunoaşte calitatea de inventator, respectiv de autor a

persoanelor respective, faţă de invenţia, respectiv opera creată.

TEMĂ

Vor fi analizate prevederile următoarelor texte din Codul civil: art.1034-

1035 art.1042, art.1003, art.1551, art.1057-1059 şi art.1062.

#3.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În cazul în care un raport juridic civil se naşte între anumite subiecte de

drept, el nu se va derula în mod obligatoriu în contradictoriu cu acestea, fiind posibil ca

pe parcursul existenţei acestuia, persoanele care au generat raportul juridic civil

respectiv să se schimbe, în condiţiile legii.

191

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil poate interveni numai în raporturile

patrimoniale, drepturile nepatrimoniale fiind inalienabile, obligaţiile corelative revenind

subiectului pasiv ce cuprinde celelalte persoane nedeterminate.

Referitor la schimbarea subiectelor raporturilor juridice civile patrimoniale,

aceasta prezintă particularităţi în funcţie de conţinutul raportului juridic.

În cazul raporturilor juridice civile ce conţin drepturi reale, poate fi întâlnită

doar schimbarea subiectului activ, subiectul pasiv neputând fi schimbat, el fiind format

din persoane nedeterminate. În urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, se

va schimba proprietarul imobilului respectiv, sub aspect pasiv neintervenind nici o

modificare.

O astfel de schimbare nu va apărea în cazul în care dreptul real poartă

asupra unui bun scos din circuitul civil, deci care nu poate fi înstrăinat.

În cazul raporturilor juridice patrimoniale obligaţionale, poate interveni o

schimbare atât a subiectului activ (creditor) – prin cesiune de creanţă, subrogaţie

personală şi novaţie prin schimbare de creditor – cât şi a subiectului pasiv (debitor) –

prin stipulaţie pentru altul, novaţie prin schimbare de debitor, delegaţia perfectă sau

imperfectă şi prin poprire -.

CAIET DE SEMINAR 22

1. Cesiune de creanţă – este o convenţie prin care un creditor transmite o

creanţă a sa unei alte persoane.

De exemplu, A îi dă cu titlu de împrumut lui B 500.000.000 lei la

1.01.2001, cu termen de restituire 1.01.2005. Între timp, lui A i se oferă posibilitatea

plecării la o bursă pe o perioadă mai mare de timp, având nevoie de bani, aspect

neavut în vedere în momentul contractării împrumutului. Din cauza termenului stipulat

în acest caz în favoarea lui B, A nu poate să îi ceară acestuia banii înainte de 1.01.2005.

În aceste condiţii el va transmite creanţa sa lui C, care îi va plăti pe loc suma

tranzacţionată (reţinându-şi eventual un comision) şi va intra în contractul de împrumut

în locul lui A, luând poziţia acestuia de creditor faţă de B, bucurându-se de toate

garanţiile şi suportând toate riscurile avute de A. La 1.01.2005, B va trebui să achite

creanţa în mâinile lui C.

2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia

personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de

creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul

iniţial, în locul debitorului.

192

A împrumută lui B o sumă de 100.000.000 lei, cu termen de restituire la

31.12.2001 (din nou, termenul este stabilit în favoarea debitorului). C, bun prieten al lui

B, constatând că la mijlocul perioadei acesta din urmă are mari probleme financiare,

nereuşindu-i afacerea începută, îi achită lui A creanţa, devenind creditorul lui B, pe care

datorită relaţiilor de prietenie, îl mai poate păsui, termen de graţie ce A nu l-ar fi

acordat. Deci, şi în acest caz, se schimbă creditorul, C urmând să recupereze creanţa

de la B.

3. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional

sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia poate fi obiectivă,

când se modifică obiectul sau cauza raportului juridic obligaţional, dar părţile rămân

aceleaşi. În prezentul context ne interesează varianta noveţiei subiective, care

presupune schimbarea creditorului sau a debitorului raportului juridic de obligaţie, dar

spre deosebire de cazurile anterioare, în această situaţie obligaţia iniţială se stinge,

născându-se o nouă obligaţie, care conţine un element nou – odată cu vechea obligaţie

se sting şi toate obligaţiile sau garanţiile care o însoţeau, în măsura în care părţile nu

stipulează altfel.

4. Stipulaţia pentru altul este acel contract (în favoarea unei terţe

persoane) prin care părţile stipulează ca obligaţia uneia dintre ele să nu fie executată în

favoarea celeilalte, ci în favoareas unei terţe persoane, adică prin care o parte

denumită promitent se obligă faţă de stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul

unui beneficiar care nu participă şi nu este prezent la încheierea contractului.

Exemplu: A îi vinde lui B un imobil în valoare de 500.000.000 lei dar nu

doreşte să i se plătească banii, ci doreşte ca B să îi asigure copilului lui A cazare şi

pensiune completă în perioada studiilor pe care acesta le face în oraşul în care se află

imobilul.

5. Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său

angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Delegaţia perfectă

poate fi confundată în unele limite, cu novaţia prin schimbare de debitor, Codul civil

reglementând, de alztfel, delegaţia (art.1132-1133) în cadrul secţiunii consacrate

novaţiei.

În cazul delegaţiei imperfecte, creditorul nu consimte liberarea debitorului,

ceea ce va determina ca acest creditor iniţial să aibă, pe lângă debitorul său, un nou

debitor. Regula este cea a delegaţiei imperfecte, delagaţia perfectă necesitând o

declaraţie expresă a creditorului în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial.

6. Poprirea realizează o schimbare a subiectului pasiv al raportului juridic

civil prin faptul că terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, putând plăti

în mod valabil numai acestuia. Operând indisponibilizarea obligaţiei pe care terţul poprit

193

o are faţă de propriul creditor, prin intervenţia unui creditor al acestuia, el nu va mai

putea executa această obligaţie decât faţă de creditorul creditorului.

Exemplu: A îi datorează lui B 100.000.000 lei, iar C îi datorează lui A

120.000.000 lei. Între C şi B nu există nici un raport juridic direct. Cu ajutorul popririi –

care este o formă de executare – şi în temeiul unei încuviinţări date de instanţă, B va

putea obţine plata creanţei de către C. Deci, suma nu va mai trece de la C la A, iar apoi

de la A la B, ci va trece de la C direct în mâinile lui B, evident, C predându-i lui A

diferenţa de 20.000.000 lei. Trebuie reţinute următoarele: acordul unei astfel

deoperaţiuni se face numai prin instanţă, sau cu acceptul debitorului-creditor (A); odată

indisponibilizată suma de către instanţă, C nu va mai putea face plăţi faţă de A, fiind

obligat să achite suma indicată în hotărârea de validare a popririi direct în mâna lui B,

neputând fi tras la răspundere de A pentru această plată, chiar efectuată împotriva

voinţei acestuia.

În majoritatea cazurilor, în practică, C este fie angajator care îi achită lui A

lunar salarii, fie este o bancă unde A are un cont deschis.

194

BIBLIOGRAFIE

1. Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999

2. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1999

3. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex,

Bucureşti,2000

4. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei,

Bucureşti, 1967

5. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei,

Bucureşti, 1989

6. Mircea N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român. Persoana fizică şi

persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984

7. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999

8. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Editura Imprimeriei de Vest,

Oradea,

1995

9. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Persoana fizică şi persoana juridică, Editura

Imprimeriei

de Vest, Oradea, 1995

10. Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol.I, Editura Europa, Craiova,1996

11. Tudor R. Popescu, Drept civil, I. Introducere Generală, Editura Oscar Print,

Bucureşti,

1994

12. Paul Mircea Cosmovici Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All,

Bucureşti,

1994

13. Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele.,

Editura Europa

Nova, 1996

14. Teofil Pop, Drept civil român. Teoria Generală, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1993

195

15. Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol.I, Partea generală.

Persoanele, Editura

Oscar Print, Bucureşti, 1997

UNIVERSITATEA ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

DANA CIGAN

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

- II -

NOTE DE CURS

CAIETE DE SEMINAR

196

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN ORADEA

2001

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Cel de-al doilea element al structurii raportului juridic civil în reprezintă conţinutul acestuia, care se exprimă prin drepturile subiectului activ şi obligaţiile corelative ce revin subiectul pasiv, acestea condiţionându-se reciproc deoarece natura şi întinderea dreptului civil determină direct natura şi întinderea obligaţiei corelative. Drepturile civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia, existenţa loc concomitentă fiind obligatorie.

Secţiunea I - Drepturile civile subiective.Nici legea generală şi nici cea specială nu cuprind o definiţie a dreptului civil subiectiv,

revenind doctrinei sarcina de a defini această noţiune. Reţinem definiţia dreptului subiectiv

civil ca fiind cea potrivit căreia acesta exprimă posibilitatea subiectului activ, recunoscută de

normele dreptului civil obiectiv, în virtutea căreia el poate avea, în limitele determinate de lege,

o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare –

adică să dea, să facă sau să nu facă ceva -, iar la nevoie să apeleze la forţa coercitivă a

statului.1

Dreptul civil subiectiv - analizat ca o posibilitate teoretică - nu se confundă cu

exercitarea efectivă a acestuia, astfel încât dreptul nu este identic cu conduita subiectului

activ, fiind însă şi situaţii de excepţie, în care un astfel de drept implică şi obligaţia exercitării

lui efective (titularului nefiindu-i permis să renunţe la această oportunitate).

# 1. Clasificarea drepturilor civile subiective.

1 Pentru prezentarea altor definiţii, a se vedea Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 100-101

197

Drepturile civile subiective se clasifică după mai multe criterii:

1.1.În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile civile subiective sunt absolute şi relative.

Dreptul absolut este acel drept civil subiectiv în virtutea căruia titularul său poate avea

o anumită conduită fără a fi necesar să se facă apel la o altă persoană pentru realizarea

acestuia, tuturor celorlalte persoane revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face

nimic de natură a-i aduce atingere.

Sunt drepturi absolute drepturile civile subiective nepatrimoniale şi cele reale.

Acestor drepturi le sunt caracteristice următoarele trăsături:

- în cadrul unui raport juridic ce cuprinde un drept absolut este determinat doar

titularul acestuia, subiecte pasive fiind toate celelalte subiecte;

- obligaţia corelativă unui astfel de drept are întotdeauna acelaşi conţinut constând

într-o obligaţie negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere exercitării

dreptului ce aparţine unui titular determinat;

- dreptul este opozabil tuturor – erga omnes – toate celelalte subiective fiind ţinute să-

l respecte (excepţiile sunt reglementate în mod expres);

- de principiu, acţiunile în justiţie prin care este valorificat un astfel de drept sunt

imprescriptibile extinctiv.

Dreptul relativ este acel drept civil subiectiv în virtutea căruia subiectul activ

determinat – creditorul – are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv, de asemenea

determinat – debitorul -, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, caracterizate prin următoarele trăsături:

- atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinate din momentul naşterii

raportului juridic;

- obligaţia corelativă unui drept subiectiv relativ poate consta în a da, a face sau a nu

face ceva, deducându-se că acest conţinut al obligaţiei corelative diferă de la un

raport juridic civil la altul;

- dreptul relativ este opozabil doar faţă de subiectul activ al raportului juridic civil

concret;

- acţiunile prin care sunt valorificate drepturile relative sunt prescriptibile extinctiv

(excepţiile fiind expres reglementate de lege).

1.2.În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile civile subiective sunt

patrimoniale şi nepatrimoniale.

1.2.1.Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi civile subiective care au un conţinut

economic, fiind evaluabile în bani, astfel încât fac parte din patrimoniul persoanei.

198

Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.

Dreptul real este acel drept civil subiectiv patrimonial în virtutea căruia titularul său

poate exercita atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun în mod direct şi

nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.1

Numărul drepturilor reale este limitat, acestea fiind în mod expres reglementate de

lege, astfel de drepturi neputând fi constituite prin simpla voinţă a participanţilor la raportul

juridic civil.

Dreptul real conferă titularului său un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.

Dreptul de urmărire reprezintă o posibilitate recunoscută titularului de a pretinde bunul din

mâinile oricui s-ar afla – deci chiar din posesia unei persoane cu care nu se află într-un raport

obligaţional direct, ci doar în raportul juridic ce conţine dreptul real –, iar dreptul de preferinţă

este posibilitatea pe care dreptul real accesoriu o conferă titularului dreptului de creanţă

principal de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea creanţei

sale, prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real.

Pot fi distinse două feluri de drepturi reale – cele principale şi cele accesorii.

Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de

vreun alt drept, în timp ce drepturile reale accesorii nu au un astfel de statut, ele presupunând

existenţa unor drepturi de creanţă a căror îndeplinire de către debitor o garantează. Sunt

drepturi reale principale dreptul de proprietate, dezmembrămintele acestuia, dreptul de

administrare, dreptul de folosinţă şi sunt drepturi accesorii dreptul de gaj, dreptul de ipotecă,

privilegiile generale sau speciale, precum şi dreptul de retenţie.

Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv, patrimonial, în temeiul căruia subiectul

activ determinat – creditor – îi poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să facă sau

să nu facă ceva.

Numărul drepturilor de creanţă nu este nici limitat şi acestea nu sunt enumerate de

lege, iar ele nu conferă titularului nici un drept de urmărire şi nici un drept de preferinţă, ci doar

un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.

1.2.2.Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective care nu au conţinut

economic şi nu sunt evaluabile în bani, astfel încât nu pot fi incluse în patrimoniul titularului lor.

Pot fi distinse trei categorii de drepturi civile subiective nepatrimoniale:

1. drepturi nepatrimominale care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a

persoanei (denumite şi drepturi personale umane);

2. drepturi care privesc elementele sau atributele de identificare a persoanei;

1 - Ernest Lupan, op. cit. p. 104.

199

3. drepturile care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală.

1.3.După corelaţia dintre ele, drepturile civile subiective pot fi principale

şi accesorii.

Sunt drepturi principale acelea care au o existenţă de sine stătătoare, în sensul că

naşterea, valabilitatea, modificarea şi stingerea lor nu sunt condiţionate de existenţa valabilă a

vreunui alt drept.

Un astfel de drept principal dă naştere în mod direct la un drept de acţiune, titularul lui

putând avea o anumită conduită sau putând să pretindă unui alt subiect de drept o conduită

oarecare, în caz de neexecutare putând fi solicitată intervenţia forţei coercitive a statului.

Sunt drepturi accesorii acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiinţând pe

lângă un alt drept de a cărui existenţă valabilă depinde naşterea, existenţa, modificarea şi

stingerea lor. Acestea nu dau niciodată naştere în mod direct unui drept la acţiune în justiţie.

1.4.După siguranţa oferită titularilor, drepturile civile subiective sunt pure şi simple,

afectate de modalităţi, eventuale şi viitoare.

Sunt drepturi civile subiective pure şi simple cele care conferă titularilor o deplină

siguranţă, producându-şi efectele imediat după naşterea lor, în mod definitiv şi irevocabil.

Sunt drepturi civile subiective afectate de modalităţi cele care nu oferă o astfel de

siguranţă deplină titularilor, existenţa sau exerciţiul lor depinzând de un eveniment viitor, care

poate fi sigur sau nesigur sub aspectul realizării.

Sunt drepturi civile subiective eventuale cele cărora le lipseşte unul din componentele

necesare existenţei lor, pe această scară ierarhică oferind un grad şi mai redus de siguranţă

titularului.

Drepturile civile subiective viitoare nu au nici obiect şi nici subiect, iar în momentul

analizei nu se poate cunoaşte dacă aceste elemente vor exista sau nu la un moment dat.

200

CAIET DE SEMINAR 1

Problema 1 Dreptul absolut. Dreptul de proprietate – este determinat titularul acestuia astfel: Bărbulescu deţine în

proprietate imobilul situat în Caracal, str. T. Arghezi, nr. 11. Subiectelor nedeterminate le

revine obligaţia negativă generală de a nu face nimic din ceea ce ar putea să îl împiedice pe

Bărbulescu să-şi exercite dreptul de proprietate: Ionescu nu poate să intre în casa

proprietarului, nu poate să pună flori în grădina acestuia, nu îşi poate muta gardul ce desparte

cele două proprietăţi, nu poate culege merele din pomii ce se află în grădina casei lui

Bărbulescu şi în nici un caz nu poate vinde unui terţ această casă. Toate posibilităţile

enumerate sunt deschise numai proprietarului, corelativ subiectului pasiv revenindu-i această

obligaţie generală negativă.

Atenţie! Drepturilor absolute le corespunde aceeaşi obligaţie negativă generală – de a

nu face nimic de natură să împiedice pe titular să-şi exercite dreptul.

O situaţie de excepţie privind opozabilitatea erga omnes: dreptul nepatrimonial de autor

este protejat la nivel internaţional prin Convenţia de la Berna, această convenţie fiind însă

aplicabilă doar pentru ţările semnatare, astfel încât doar cetăţenii acestor state pot beneficia

de avantajele acestei protecţii şi doar acestora putându-le fi opus un astfel de drept

nepatrimonial de autor. În cazul în care se solicită recunoaşterea unui drept nepatrimonial de

autor faţă de cetăţenii unor ţări care nu au aderat la Convenţia de la Berna, se impune

urmarea procedurii naţionale din statul respectiv, altminteri dreptul nefiind opozabil cetăţenilor

acestui stat.

Dreptul relativ.

Bărbulescu îi dă lui Ionescu cu titlu de împrumut 1.000.000 lei. Dreptul lui Bărbulescu

de a primi banii înapoi este opozabil numai lui Ionescu, ambele subiecte fiind determinate din

momentul naşterii raportului juridic. Dreptului titularului îi corespunde o obligaţie concretă de

201

restituire a sumei împrumutate. Dacă Bărbulescu i-ar fi dat lui Ionescu o maşină pe care să o

folosească în interes personal pentru a parcurge un drum până la Piteşti şi înapoi, obligaţia

consta în restituirea maşinii. Dacă Bărbulescu îi vindea lui Ionescu o maşină, dreptului de a

încasa preţul îi corespundea obligaţia de plată a acestuia, iar dreptului de a prelua imobilul îi

corespundea obligaţia vânzătorului de a preda bunul. Deci, fiecărui drept relativ îi corespunde

o obligaţie concretă, care diferă de la caz la caz, singura generalizare putându-se face în

sensul că uneori este vorba de obligaţii de a da, alteori de obligaţii de a face, iar alteori de

obligaţii de a nu face.

Problema 2.

Patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic,

evaluabile în bani, care aparţin unei persoane. Nu interesează că la un moment dat valoarea

laturii pasive poate fi mai mare decât valoarea celei active, în orice moment al existenţei sale

persoana (fizică sau juridică) având un patrimoniu. Acesta nu se transmite în întregul său

decât în cazul decesului, pe calea succesiunii legale sau testamentare, sau în cazul

persoanei juridice printr-unul din modurile de reorganizare. Este posibil însă ca la un moment

dat anumite drepturi patrimoniale să fie înstrăinate în favoarea unor terţi prin acte juridice.

Drepturilor patrimoniale le este caracteristic şi faptul că pot fi exercitate şi prin

reprezentare, aceasta putând fi legală (cazul minorului reprezentat de tutore) sau

convenţională (prin mandatar).

Dreptul real.

Sunt drepturi reale: principale:

- dreptul de proprietate – definit de art. 480 Cod civil ca fiind dreptul ce are cineva de

a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele

determinate de lege; acesta conferă titularului posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra

bunului respectiv; în prezent proprietatea poate fi publică sau privată, în funcţie de

titular;

- dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă drepturi reale care conferă

titularului doar o parte din atributele deţinute de proprietar, niciodată neconferind

însă dreptul de dispoziţie asupra bunului, acesta revenind exclusiv proprietarului;

sunt dezmembrăminte alte dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct (dreptul de

a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi

proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa – art. 517 Cod civil),

dreptul de uz (dreptul titularului de a folosi şi de a culege fructele unui bun ce

aparţine altui proprietar, doar pentru nevoile lui şi ale familiei lui, art. 571 Cod civil),

202

dreptul de abitaţie (care este o varietate a uzului având ca obiect o casă de locuit),

servituţile (care sunt sarcini impuse asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui

imobil având un alt proprietar – art. 576 Cod civil) şi superficia (dreptul care

cuprinde dreptul de proprietate pe care îl are o persoană asupra construcţiilor,

plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane,

precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului respectiv);

- dreptul de administrare al regiilor autonome şi al instituţiilor publice asupra unor

bunuri ce se găsesc în patrimoniul statului;

- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite unor societăţi comerciale;

- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru

construirea de locuinţe;

- dreptul de folosinţă gratuită, pe termen limitat, al societăţilor şi instituţiilor de utilitate

publică sau de binefacere.

Dreptul de urmărire conferit titularului dreptului real se valorifică astfel: X

este proprietarul unui imobil şi plecând să lucreze mai mulţi ani în străinătate, îi permite lui Y

să locuiască în imobilul respectiv, cu condiţia de avea grijă ca acesta să nu se degradeze, şi

să achite toate taxele şi impozitele aferente. După aproximativ un an Y înstrăinează imobilul în

favoarea lui Z, încasând preţul. X, revenind în ţară, în virtutea dreptului de proprietate care

îi conferă un drept de urmărire, poate să solicite predarea bunului de la Z, şi chiar dacă

acesta l-ar fi înstrăinat lui W, şi de la acesta din urmă, în ciuda faptului că între X şi Z sau între

X şi W nu există un raport juridic direct în afara celui născut din proprietatea lui X asupra

imobilului, dreptul acestuia fiind opozabil erga omnes.

Dreptul de urmărire poate fi exercitat chiar şi în cazul în care proprietatea vizează un

bun mobil, situaţie în care, de regulă, posesia face dovada proprietăţii (potrivit art. 1909 Cod

civil, lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo

curgere de timp). Astfel, dacă bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul poate să pretindă

înapoierea lui, în anumite condiţii, chiar de la o persoană care l-a cumpărat dintr-un târg..

Dreptul de preferinţă interesează în special în cazul drepturilor reale accesorii. Un

creditor are de regulă un gaj general asupra bunurilor debitorului său, ceea ce face ca în cazul

în care un debitor datorează sume de bani mai multor creditori, aceştia să suporte în mod

proporţional insolvabilitatea debitorului. Dacă această datorie este garantată printr-un drept

real accesoriu, creditorul respectiv va avea o situaţie privilegiată faţă de alţi creditori. Dacă X

datorează sume de bani în favoarea lui Y – creditor ipotecar, Z - creditor gajist şi W – creditor

chirografar, în momentul în care se va trece la vânzarea bunurilor lui X, din preţul obţinut din

203

vânzarea imobilului va fi plătit Y, din preţul obţinut din vânzarea autoturismului va fi plătit Z, iar

din diferenţele rămase (în măsura în care mai rămân sume disponibile) va fi plătit W, chiar

dacă valoarea creanţei acestuia este mult superioară valorii creanţelor celorlalţi doi creditori.

Atenţie! Dreptul real accesoriu însoţeşte întotdeauna un drept principal de

creanţă, niciodată neînsoţind un drept principal real.

Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (sau amanetul) care este o garanţie reală

mobiliară, dreptul de ipotecă – este o garanţie reală imobiliară, privilegiile, care pot fi

generale – în privinţa tuturor bunurilor debitorului – sau speciale – mobiliare ori imobiliare –

precum şi dreptul de retenţie – în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al

altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, până ce titularul îi

va plăti sumele cheltuite cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului.

Exemple:

1.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un autoturism. Dacă Y nu va

restitui suma datorată la termenul stipulat, în anumite condiţii şi cu respectarea unei procedurii

expres reglementate, X va putea obţine vânzarea silită a autoturismului, iar din preţul obţinut îi

va fi restituită suma datorată.

2.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un apartament; în cazul executării

silite, din preţul obţinut în urma vânzării apartamentului va fi restituit împrumutul.

3.Privilegiile generale, reglementate de art. 1727, 1729 Cod civil, permit achitarea cu

prioritate a unor datorii ale debitorului, înaintea altor creanţe.

4.Privilegii speciale, reglementate de art. 1730 Cod civil (asupra bunurilor mobile) şi de

art. 1737 Cod civil (asupra anumitor bunuri imobile).

Dreptul subiectiv accesoriu depinde întotdeauna de dreptul civil principal; astfel,

dacă dreptul principal se stinge, se va stinge şi dreptul accesoriu. Un aspect care trebuie bine

înţeles este că acţiunea prin care se valorifică dreptul de creanţă – principal – este o acţiune

prescriptibilă, iar prin neexercitarea acestei acţiuni în termenul de prescripţie se va pierde

dreptul la acţiune în sens material. În aceste condiţii faptul că dreptul real accesoriu este de

principiu imprescriptibil este irelevant, deoarece stingându-se dreptul la acţiune în sens

material privind valorificarea dreptului principal, titularul nu mai poate valorifica nici dreptul

accesoriu. Astfel, dacă X îi dă cu titlu de împrumut lui Y o sumă de bani ce trebuie restituită la

1 mai 2001, în cazul în care Y nu îşi respectă obligaţia, X are un termen de 3 ani în care

poate solicita obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, cu valoare de titlu executoriu, în temeiul

căreia poate cere intervenţia executorului în vederea vânzării silite a unor bunuri ce-i aparţin

lui Y, din preţul obţinut stingându-se creanţa. Dacă acţiunea nu este formulată în termenul de

204

3 ani, chiar dacă restituirea împrumutului a fost garantată printr-o clauză ipotecară, aceasta

va fi lipsită de eficienţă deoarece nu se mai poate porni execuţia silită, în lipsa unui titlu

executoriu ce nu mai poate fi obţinut.

Problema 3.

Dreptul de creanţă este identificat şi prin expresia drept personal, în opoziţie cu dreptul

real. Drepturile de creanţă sunt nelimitate, ele putând fi stabilite prin acordul de voinţă al

părţilor. Astfel, partea se poate obliga să spele geamuri pentru cineva, să-i plimbe câinii, să-i

cureţe autoturismul, să-i amenajeze grădina etc.

Atenţie! Nu confundaţi dreptul de creanţă cu dreptul de a încasa o sumă de bani.

Potrivit definiţiei, în temeiul dreptului pe care îl deţine, titularul poate pretinde subiectului pasiv

să dea, să facă sau să nu facă ceva, deci nu se limitează doar la obligaţia de restituire a

unui împrumut.

Problema 4.

Din categoria drepturilor nepatrimoniale distingem:

-cele care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul la viaţă,

dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare, la cinste,

la reputaţie, la secretul vieţii personale etc.;

-cele care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul la nume, la

pseudonim, la domiciliu, respectiv dreptul la denumire, la sediu etc.;

-cele care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală: dreptul de

a fi recunoscut creatorul unei invenţii, autorul unei opere literare, muzicale etc. Trebuie făcută

distincţia între latura nepatrimonială şi cea patrimonială deoarece un inventator poate să

înstrăineze dreptul de utilizare a invenţiei în schimbul unei redevenţe lunare, la fel cum un

pictor îşi vinde tabloul primind un preţ în schimbul acestuia. Indiferent unde se va afla tabloul

şi oricând pictorul respectiv va fi recunoscut ca fiind autor al lucrării, ceea ce nu înseamnă

însă că ar putea să-l revendice odată ce l-a vândut.

Drepturile nepatrominale nu fac parte din patrimoniul titularului, astfel încât nu sunt

cesibile prin acte juridice şi nu se transmit pe calea moştenirii, iar

pe de altă parte ele pot fi exercitate doar personal, nu şi prin reprezentare.

Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna principale.

Problema 5.

Dacă X încheie un contract de închiriere cu Y vizând un apartament, iar actul este pur

şi simplu, Y se va putea imediat muta în apartamentul respectiv, iar X va putea imediat să

încaseze chiria. Dacă actul este afectat de termen, Y se va putea muta doar de la data

205

inserată în contract, sau dimpotrivă, va putea locui în apartament doar până la data stipulată

în contract.

Un drept eventual este cel care vizează repararea unui prejudiciu ce s-ar produce în

viitor (riscurile asigurate de regulă sunt generatoare de drepturi eventuale – X se asigură

pentru ca în cazul în care va produce un prejudiciu printr-un accident, asigurătorul să acopere

valoarea acestui prejudiciu).

Un drept viitor este cel care nu are nici obiect şi nici subiect în momentul

analizei. Astfel, Y în calitate de nepot, ar putea avea vocaţie succesorală în ceea

ce priveşte moştenirea bunicii sale, însă din momentul analizei şi până în

momentul decesului bunicii pot interveni o mulţime de factori care să determine

înlăturarea lui Y de la posibilitatea de a culege o parte din masa succesorală.

* * *

# 2. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile subiective.

De principiu, recunoaşterea drepturilor civile subiective este oglindită de

prevederile art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi

persoanele juridice, potrivit cărora aceste drepturi sunt recunoscute în scopul de

a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul

obştesc şi potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială, respectiv în vederea

asigurării creşterii bunăstării materiale prin dezvoltarea puterii economice a ţării

– în cazul persoanelor juridice.

În mod concret, recunoaşterea drepturilor civile subiective se realizează

prin reglementări speciale, specifice unor categorii diferite de drepturi.

Majoritatea drepturilor reale şi de creanţă se regăsesc în reglementări ale

Codului civil, Decretul nr. 31/1954 recunoaşte o parte a drepturilor

206

nepatrimoniale – în special a celor strict legate de persoana subiectului de drept,

şi în mod indiscutabil Constituţia este cea care asigură baza recunoaşterii

principalelor drepturi patrimoniale.

Sub aspectul apărării acestor drepturi subiective civile, aceasta îşi are

temeiul într-un principiu general al dreptului civil, şi anume cel al ocrotirii

intereselor legitime ale persoanelor, consacrat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.

31/1954.

De principiu, drepturile civile subiective sunt respectate de bună voie, dar

în măsura în care are loc totuşi o încălcare a acestora titularii nu îşi vor putea

face singuri dreptate. Explicaţia acestei stări de fapt reflectă poziţia de egalitate

juridică a părţilor în cadrul raportului juridic civil. După cum ne amintim, această

poziţie înseamnă tocmai faptul că nici una dintre părţi nu are mijloace proprii de

constrângere, fiind nevoită să apeleze la forţa de constrângere a statului. Acest

ajutor se obţine prin anumite mijloace de ocrotire juridică, fiind evident că doar

recunoaşterea dreptului civil subiectiv nu este suficientă.

Mijloacele de ocrotire juridică sunt concretizate în acţiunea în justiţie,

excepţia de procedură şi dreptul de a cere executarea silită.

Orice drept civil subiectiv este însoţit de dreptul la acţiune în justiţie, practic

aceasta reprezentând cel mai important mijloc legal de protejare prin

constrângere judiciară nu numai a drepturilor civile încălcate ci şi a intereselor

ocrotire de lege.

207

Excepţia de procedură reprezintă un mijloc procedural de apărare pe care

orice parte interesată poate să o utilizeze, încercând în acest mod să blocheze

pretenţiile reclamantului, fără a angaja fondul litigios al cauzei.

Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia titularul unui

drept recunoscut printr-un titlu executoriu poate constrânge subiectul pasiv să

aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, fiind ajutat în acest sens de

organele de stat competente. Se obţine în acest mod o respectare a dreptului

încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept. Pare a fi executarea silită cea

mai evidentă formă de ocrotire a dreptului subiectiv civil deoarece, pe de o parte,

această procedură se află la finalul întregului proces civil, permiţând realizarea

concretă a obligaţiei neexecutate de bună voie de subiectul pasiv, iar pe de altă

parte, deoarece intervenţia organelor de stat competente – executorii

judecătoreşti – este evidentă. Trebuie subliniat însă faptul că nici celelalte faze

procesuale nu sunt lipsite de interes şi de importanţă, executarea silită neputând

avea loc în lipsa unui titlu executoriu care este format de cele mai multe ori dintr-

o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Mai trebuie avute în vedere - în acest context – şi reglementările legale

speciale în materie, cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse de art. 54 alin. 1 din

Decretul nr. 31/1954, care prevăd că persoana care a suferit o atingere a

dreptului său la nume ori pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, sau în

general în legătură cu orice drept personal nepatrimonial, va putea solicita

208

instanţei judecătoreşti să dispună încetarea săvârşirii faptei care determină

atingerea acestor drepturi.

# 3. Exercitarea drepturilor civile subiective şi abuzul de drept.

Spre deosebire de posibilitatea juridică – sinonimă cu însuşi dreptul civil

subiectiv, posibilitatea materializată se reflectă în exercitarea dreptului civil

subiectiv, apreciată ca o activitate îndreptată spre realizarea satisfacerii

intereselor fiecărui titular în temeiul propriului drept. Este simplu de înţeles că

această exercitare a unui drept civil subiectiv nu este niciodată obligatorie,

oportunitatea acestei activităţi fiind lăsată la latitudinea subiectului de drept.

Odată, însă, luată hotărârea privind exercitarea dreptului şi pusă în

practică, aceasta trebuie să fie conformă unor principii exprimate în norme

speciale:

- drepturile subiective civile pot fi exercitate doar potrivit scopului

economic şi social pentru care au fost recunoscute (art. 3 alin. 2 din

Decretul nr. 31/1954);

- în cursul exercitării dreptului civil subiectiv titularul trebuie să aibă în

vedere respectarea legilor şi a moralei (art. 5 Cod civil);

- dreptul civil subiectiv trebuie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale

materiale şi juridice.

Prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept civil subiectiv

cu încălcarea regulilor specifice acestei activităţi prin nesocotirea scopului

economic şi social pentru care a fost recunoscut, sau cu nesocotirea legii ori a

moralei sau cu rea credinţă, respectiv cu depăşirea limitelor sale.

209

Trebuie subliniat că niciodată existenţa în sine a dreptului nu poate să fie

abuzivă ci doar modul în care acesta este sau nu exercitat, obţinându-se o

deturnare de la finalitatea socială şi economică pentru care el a fost reglementat

şi garantat.

Cea mai evidentă sancţiune a abuzului de drept o reprezintă refuzul

concursului forţei de constrângere a statului, reflectată fie în respingerea acţiunii

(a excepţiilor invocate) reclamantului, fie prin nepatriciparea organelor

competente la execuţia silită pornită de titularul dreptului.

Este forate important să atragem atenţia că abuzul de drept nu poate fi

confundat cu delictul civil deoarece, pe de o parte, el presupune existenţa unui

drept civil subiectiv care se exercită însă cu încălcarea limitelor acceptate, pe

când delictul civil este o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu. Pe de altă parte,

prejudiciul nu este esenţa abuzului de drept, putând să existe o exercitare

abuzivă a dreptului fără să fie cauzat un prejudiciu unui terţ, aspect ce nu se

regăseşte în cazul delictului civil, în limitele în care una din condiţiile răspunderii

civile delictuale o reprezintă existenţa prejudiciului neacoperit.

Prin instituţia juridică a abuzului de drept se urmăreşte, pe de o parte,

asigurarea intangibilităţii intereselor generale, iar pe de altă parte înlăturarea

unui egoism ce poate fi întâlnit în cazul exercitării drepturilor civile subiective,

urmărindu-se în permanent o armonizare a acestei activităţi cu exigenţele

economice şi morale ale societăţii.

210

Doctrina cunoaşte două moduri de abordare a abuzului de drept: concepţia

subiectivă şi cea obiectivă.

Concepţia subiectivă – sau restrictivă – apreciază că nu suntem în faţa

unui astfel de abuz decât în măsura în care actul de exerciţiu al dreptului este

făcut cu intenţia de a păgubi un alt subiect de drept.

În ceea ce priveşte concepţia obiectivă, aceasta este mai largă, bazându-

se pe ideea că drepturile civile subiective sunt ocrotite de lege doar în măsura în

care ele sunt exercitate potrivit destinaţiei lor economice şi sociale.

În dreptul civil român este consacrată – în principiu – concepţia obiectivă.

În mod indiscutabil abuzul de drept atrage răspunderea civilă, cu privire la

natura acestei răspunderi doctrina punând în discuţie următoarele aspecte:

- pe de o parte, că am fi în situaţia unei variante a răspunderii civile

delictuale, cu care tinde a se confunda, susţinându-se că, în mod

concret, abuzul de drept nu se deosebeşte de fapta ilicită; în această

concepţie, abuzul de drept este considerat a fi prezent în cazul depăşirii

limitelor exercitării dreptului subiectiv, situaţie în care titularul de drept

depăşeşte graniţa domeniului ilicitului;

- pe de altă parte, se susţine că abuzul de drept depăşeşte răspunderea

delictuală, el deosebindu-se de fapta ilicită care o angajează,

concomitent între acestea existând şi numeroase asemănări1.

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că sancţiunile aplicabile în cele două

cazuri diferă. În varianta abuzului de drept instanţa de judecată va dispune

încetarea exercitării abuzive a acestuia, iar în caz de neconformare va stabili o

1 Ernset Lupan, op. cit. p. 116

211

amendă civilă pentru fiecare zi de întârziere, sumele respective vărsându-se la

bugetul statului. În măsura în care acest exerciţiu abuziv al dreptului determină şi

un prejudiciu în patrimoniul unui alt subiect de drept, vor putea fi acordate şi

despăgubiri materiale. Când este vorba de o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,

sancţiunea va urmării întotdeauna repararea prejudiciului patrimonial cauzat

victimei.

CAIET DE SEMINAR 2

212

Problema 1.

X îi predă, cu titlu de împrumut, lui Y suma de 10.000.000 lei, la 1 ianuarie

2001, termenul de restituire fiind 20 iunie 2001. La termenul scadent Y nu

restituie banii. Avem un raport juridic stabilit între X şi Y, X fiind titularul dreptului

de a I se preda suma de bani, corelativă acestui drept relativ fiind obligaţia lui Y

de a restitui împrumutul. Faţă de pasivitatea lui Y, care nu înţelege să-şi execute

obligaţia asumată de bună voie, X are la îndemână mijloace de ocrotire juridică.

Deci simpla recunoaştere a dreptului ar fi ineficientă, dacă X nu ar putea obţine

ajutorul forţei coercitive a statului pentru a-şi recupera banii. X va putea formula

o acţiune în justiţie prin care va solicita obligarea lui Y de a-i restitui suma.

Hotărârea judecătorească prin care această cerere a fost admisă – definitivă şi

irevocabilă – va fi investită cu formulă executorie. Înarmat cu acest titlu

executoriu X se va adresa executorului judecătoresc cu o cerere, iar dacă Y în

continuare refuză să achite suma datorată, executorul judecătoresc este abilitat

să înstrăineze bunuri ce-i aparţin lui Y, iar din preţul obţinut să-i predea suma de

10.000.000 lei lui X, în acest mod stingându-se creanţa. Evident, toată această

procedură cunoaşte anumite reguli, care vor fi analizate la materia Drept

procesul civil.

213

Reamintim că prin hotărâre definitivă şi irevocabilă se înţelege hotărârea

instanţei care fie nu a fost atacată cu apel sau cu recurs, fie, exercitându-se

aceste căi de atac, toate instanţele legal investite s-au pronunţat în legătură cu

cererile formulate în cauză.

Problema 2.

Un exemplu prin care titularul dreptului se poate apăra prin invocarea unei

excepţii: în cazul unei vânzări – cumpărări, vânzătorul trebuie să predea bunul şi

este îndreptăţit să încaseze preţul, iar cumpărătorul este îndreptăţit să

primească bunul şi este obligat să plătească preţul. În cazul unui proces în care

vânzătorul solicită instanţei obligarea cumpărătorului la plata preţului, acesta

poate invoca excepţia de neexecutare, el neputând fi obligat să-şi execute

propria obligaţie câtă vreme vânzătorul, la rândul lui, nu şi-a executat obligaţia

de predare a bunului (să spunem că era stipulat un termen până la care bunul

trebuia predat, iar vânzătorul, deşi termenul a expirat, nu a predat bunul).

Problema 3.

Drepturile subiective trebuie exercitate în anumite limite externe care pot fi

materiale sau juridice. O limită materială o reprezintă suprafaţa unui teren deţinut

în proprietate de X. În clipa în care X îşi va ridica un gard, el nu va putea depăşi

limita suprafeţei pe care o deţine. O depăşire a limitei juridice ar reprezenta-o

cererea formulată de un creditor ca debitorul să-i înapoieze suma datorată şi în

214

plus o dobândă ce nu a fost stipulată în momentul încheierii contractului de

împrumut.

Dar drepturile subiective au şi anumite limite interne, stabilite de scopul în

vederea îndeplinirii căruia au fost recunoscute şi sunt ocrotite. Interesele

personale nu pot fi despărţite de interesele generale, fiecare titular al unui drept

subiectiv putând să-l valorifice în interesul său, dar numai îmbinat cu interesul

tuturor.

Este foarte important să distingem abuzul de drept de delictul civil:

Exemplu privind exercitarea abuzivă a unui drept civil subiectiv: dacă X

cultivă pe terenul ce-i aparţine anumite plante toxice al căror miros determină

decesul unor animale aparţinând vecinului său. Este adevărat că X nu a depăşit

limitele proprietăţii sale dar, neluând măsurile necesare sub aspectul captării

emanaţiilor acestor plante, el cauzează un prejudiciu ce se impune a fi

recuperat. Dar şi dacă nu s-ar pune problema decesului animalelor respective, ci

pur şi simplu plantele crescute pe terenul lui X ar emana mirosuri imposibil de

suportat pentru vecini – în această variantă necauzându-se un prejudiciu – am fi

în faţa exercitării abuzive a dreptului.

Exemplu de răspundere civilă delictuală: X, care locuieşte la etajul V al

unui bloc, îşi udă florile, aflate pe balcon, şi din greşeală un ghiveci alunecă şi în

cădere sparge parbrizul unui autoturism parcat sub balcon. În această situaţie,

datorită neglijenţei lui X, s-a produs un prejudiciu în patrimoniul proprietarului

215

autoturismului, prejudiciu ce trebuie acoperit prin plata contravalorii parbrizului.

Dacă ghiveciul nu produce nici un prejudiciu (nici măcar o zgârietură) nu se va

pune problema răspunderii delictuale a lui X.

Teoria abuzului de drept este o creaţie a doctrinei franceze, inspirată de

practica judiciară. Mul timp, a fost de neimaginat ca exerciţiul unui drept să poată

fi îngrădit, prin stabilirea unor limite în interiorul cărora să fie canalizată

exercitarea acestuia. Trebuie remarcat că abuzul de drept se manifestă mai ales

în exerciţiul dreptului de proprietate, în raport cu alte subiecte de drept care

posedă bunuri imobile în vecinătate, ori odată cu creşterea aglomerări urbane a

devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea trasării acestor limite. Nu este mai

puţin adevărat că abuzul de drept se poate manifesta şi în materia contractelor,

atât în faza de încheiere a acestora, cât şi în faza de executare.

Se consideră un abuz de drept chiar şi exercitarea dreptului civil subiectiv

în lipsa unui interes legitim, aspect întâlnit din ce în ce mai des sub aspect

procedural (de exemplu, se introduce o acţiune prin care se tinde revendicarea

unui imobil, deşi pârâtul nu are posesia imobilului respectiv, casa fiind goală şi

părăsită).

* * *

Secţiunea 2 – Obligaţiile civile.

216

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv – al raportului

juridic civil – de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului civil

subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva

şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. 1

Termenul este folosit în trei sensuri:

- obligaţia civilă, în sensul de îndatorire a subiectului pasiv de a da, a

face sau a nu face ceva;

- obligaţia civilă, în sensul de raport obligaţional, adică un raport civil, în

care subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv –

debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;

- obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe.

Obligaţiile pot fi clasificate astfel:

2.1.În funcţie de obiectul lor distingem:

2.1.1.Obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva.

Obligaţia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau transmite un

drept

real. Exemplul tipic al acestei obligaţii îl reprezintă aceea care revine

vânzătorului privind transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut

în patrimoniul cumpărătorului.

Obligaţia de a face reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, de a

presta un serviciu sau de a preda un bun.

1 Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de Editură şi Presă « Şansa » SRL, Bucureşti, 1999, p. 95

217

Obligaţia de a nu face ceva are un conţinut diferit în funcţie de dreptul la

care se raportează. Obligaţia de a nu face, atunci când este corelativă unui drept

absolut, reprezintă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce

atingere dreptului respectiv. În cazul în care obligaţia este corelativă unui drept

relativ, reprezintă interdicţia de a face ceva ce debitorul ar fi putut să facă dacă

nu s-ar fi obligat la abţinere (de exemplu obligaţia de a nu plata la o distanţă mai

mică de 20 m de la mejdia dintre cele două proprietăţi).

Clasificarea prezintă relevanţă sub aspectul calificării actelor juridice şi al

posibilităţii aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

2.1.2.Obligaţii pozitive şi obligaţii negative.

Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face şi este negativă obligaţia de a

nu face ceva. Clasificarea are relevanţă sub aspectul necesităţii punerii în

întârziere a debitorului, întotdeauna obligatorie în cazul obligaţiilor pozitive.

2.1.3.Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţia de rezultat este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a

obţine un rezultat determinat, în lipsa rezultatului considerându-se că obligaţia

nu a fost executată.

Obligaţia de diligenţă este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a

depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără ca acesta să

se oblige să-l obţină efectiv.

218

2.2.După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi: obligaţii obişnuite,

obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.

Obligaţia obişnuită este cea care este opozabilă doar debitorului faţă de

care s-a născut, majoritatea obligaţiilor având acest caracter.

Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de un bun,

creditorul neputându-şi realiza dreptul decât cu concursul titularului actual al

dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii

născute anterior, fără ca el să fi participat la perfectarea acesteia.

Obligaţia reală (propter rem) revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în

considerarea importanţei deosebite a acestuia pentru societate.

2.3.După sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, distingem

obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte.

Obligaţia perfectă este cea a cărei executare este asigurată printr-o

acţiune în justiţie ce permite obţinerea unui titlu executor, ca punct de pornire a

unei execuţii silite.

Obligaţia imperfectă sau naturală este cea a cărei executare nu poate fi

obţinută pe cale silită, dar care odată executată de bună voie permite stingerea

raportului juridic civil, debitorul nemaiputând obţine restituirea ei.

CAIET DE SEMINAR 3

219

Atenţie! Obligaţia de a da nu trebuie confundată cu obligaţia de

predare a unui bun, care este o obligaţie de a face.

Astfel, vânzătorul are atât o obligaţie de a da – în sensul transmiterii

dreptului de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului -,

cât şi o obligaţie de a face – de a preda bunul.

Pe de altă parte, obligaţia de a da se poate materializa şi prin constituirea

unui drept real, nu numai prin transmiterea acestuia. Astfel, împrumutatul îşi

poate asuma obligaţia de a constitui un drept de ipotecă în favoarea

împrumutătorului, pentru a-i garanta creanţa.

Sunt obligaţii de a face: cea de a presta întreţinere, cea de a achita o rentă

viageră, cea de a plimba căţeii, cea de a face curăţenie etc.

Obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ: X deţine un teren pe

care cultivă anumite legume, din vânzarea acestora obţinând 5.000.000 lei

beneficiu, în fiecare an. Pentru dezvoltarea legumelor respective el foloseşte o

anumită substanţă, care spălată de apa ploii, determină ofilirea unor flori pe care

vecinul său le cultivă, din vânzarea cărora acesta obţine un beneficiu de

100.000.000 lei pe an. În aceste condiţii vecinul îi oferă lui X 10.000.000 lei pe

an pentru a nu cultiva legumele respective. Dându-şi acordul, evident X îşi

asumă obligaţia de a nu face ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu ar fi contractat

această obligaţie, el primind în schimb suma promisă de vecinul său, care nu

220

numai că îi acoperă valoarea producţiei ci o şi depăşeşte. Bineînţeles, în măsura

în care X nu îşi va respecta obligaţia - într-un astfel de caz nerespectarea

însemnând să faci ceea ce te-ai obligat că nu vei face – X nu numai că nu va fi

recompensat, dar va trebui chiar să suporte eventualele prejudicii cauzate

vecinului său.

Fiind o obligaţie negativă, cea descrisă mai sus, în momentul în care X va

stropi cu substanţa respectivă legumele aflate pe terenul său, el va fi drept de în

întârziere, datorând creditorului o sumă egală cu întregul prejudiciu cauzat, la

care se adaugă şi dobânzi, până la plata integrală a creanţei respective.

În cazul unei obligaţii pozitive – împrumutul trebuia restituit la 01 ianuarie

2001 – debitorul nu va datora dobânzi pentru neexecutarea la timp a obligaţiei,

decât din momentul somării sau al chemării în judecată. Situaţia este diferită în

dreptul comercial unde chiar şi debitorul unei obligaţii pozitive este de drept în

întârziere în cazul neîndeplinirii obligaţiei asumate la scadenţă.

Obligaţie de rezultat – cea asumată de antreprenor ca la o anumită dată să

predea beneficiarului casa comandată, conform proiectului, la cheie. Dacă

antreprenorul nu îşi respectă obligaţia asumată, nici beneficiarul nu va fi obligat

să achite contravalaoarea lucrării, în condiţiile stipulate.

Obligaţie de diligenţă – cea asumată de un cadru didactic, în timpul liber,

de a pregăti un elev pentru un examen. Prestaţia profesorului va fi plătită

221

periodic, şi nu doar în funcţie de rezultatul elevului respectiv la examenul pentru

care a fost pregătit.

Obligaţie obişnuită sau opozabilă între terţi: X îi împrumută o sumă de bani

lui Y. X poate solicita restituirea banilor doar de la Y, iar Y este obligat la

restituire numai faţă de X.

Obligaţie opozabilă terţilor – X îi închiriază lui Y un apartament de la 1

ianuarie 2001, până la 31 decembrie 2001. În mai 2001 X îi vinde apartamentul

lui Z, noul proprietar fiind obligat să respecte contractul de închiriere până la 31

decembrie 2001, chiar dacă el nu a fost parte în contract (nu va putea solicita

evacuarea lui Y din imobil) – art. 1441 Cod civil. Bineînţeles, este posibil ca

închirierea să se facă cu inserarea unei clauze, potrivit căreia, în măsura în care

imobilul ar fi înstrăinat, chiriaşul va elibera spaţiul, o astfel de clauză regăsindu-

se mai ales în varianta în care încheierea este fără termen.

Obligaţie reală: cea care revine deţinătorului unui teren agricol de a-l

cultiva, potrivit Legii fondului funciar. Mai sunt vizate, de regulă şi bunurile –

mobile sau imobile ce aparţin patrimoniului cultural naţional, proprietarilor

revenindu-le obligaţia de conservare a acestor bunuri.

Obligaţie perfectă: X îi împrumută lui Y o sumă de bani, pe care acesta

nu i-o restituie la scadenţă. X are posibilitatea de a formula acţiune în justiţie şi

de a obţine executarea silită.

222

Obligaţie imperfectă: în cazul aceluiaşi împrumut, dacă X nu formulează

acţiune într-un termen de 3 ani, calculaţi de la scadenţă, acţiunea se va prescrie

extinctiv. În măsura în care, după 4 ani, Y (chiar neştiind că X nu mai poate

obţine ajutorul forţei coercitive a statului) achită datoria, plata este considerată

valabilă, astfel încât şi în măsura în care Y află ulterior că acţiunea era prescrisă,

el nu va putea obţine restituirea sumei respective – art. 20 alin. 1 din Decretul nr.

167/1958.

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

223

Al treilea element al structurii raportului juridic civil îl reprezintă obiectul

acestuia, care constă în acţiunea sau inacţiunea, adică în conduita la care este

îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

În condiţiile în care raporturile juridice sunt raporturi stabilite între oameni şi

care privesc acţiunile lor, este natural ca obiectul acestor raporturi să-l reprezinte

tocmai aceste acţiuni sau inacţiuni ale părţilor.

Problema obiectului raportului juridic a fost una dintre cele mai

controversate probleme ale literaturii juridice de specialitate.1

În primul rând, a fost pusă în discuţie problema necesităţii recunoaşterii

obiectului raportului juridic civil, ca element structural distinct al raportului juridic

civil. Majoritatea doctrinei oferă un răspuns pozitiv acestei doctrine, cu motivarea

că un drept, fără obiectul său, ar reprezenta o noţiune ruptă de realitate.

În al doilea rând, discuţiile privesc noţiunea în sine deoarece, potrivit unor

opinii, acest obiect este diferit în funcţie de apartenenţa lui la un raport juridic

civil ce conţine drepturi reale sau drepturi de creanţă, în timp ce alţi autori

apreciază că obiectul raportului juridic civil este acelaşi, întotdeauna.

1 Pentru o prezentare mai amplă, a se vedea Colectiv, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed, Academiei, Bucureşti, 1989, p. 77-78

224

A fost exprimată şi ideea că în măsura în care conduita priveşte un bun,

acesta trebuie privit şi el ca obiect – este adevărat, derivat – al raportului juridic

civil. Această opinie însă nu este împărtăşită de o parte a doctrinei.

Trebuie să se observe că obiectul şi conţinutul sunt elemente structurale

independente, distincte ale raportului juridic civil, care se află însă, în mod

indiscutabil, într-o strânsă legătură. Drepturile şi obligaţiile ar fi lipsite de conţinut

fără obiect, după cum şi obiectul ar reprezenta o simplă imagine lipsită de

conţinut, fără existenţa dreptului şi obligaţiei juridice corelative.

II. Bunurile.

# 1. Noţiuni generale.

Bunul nu constituie un element structural al raportului juridic civil, dar este

de netăgăduit că o parte însemnată a acestor raporturi juridice – şi anume, cele

patrimoniale – ia naştere în legătură cu unul sau mai multe bunuri. În aceste

cazuri obiectul drepturilor îl constituie bunurile.

Unele dintre lucrurile pe care le întâlnim la fiecare pas sunt ale tuturor, cum

ar fi aerul, lumina soarelui, mările şi oceanele, acestea neputând să aparţină

unei singure persoane. Altele însă, pot să aparţină omului, ca subiect de drept,

acestea putând fi însuşite prin apropriere.

În legislaţia civilă românească nu există o definiţie a noţiunii de bun,

întâlnindu-se chiar situaţii în care noţiunile de bun şi de lucru sunt utilizate cu

225

valoare sinonimă. În sens restrâns, prin bun, se înţeleg lucruri cu privire la care

pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, prin bun, se înţeleg

atât aceste lucruri cât şi drepturile ce le privesc.

Bunurile pot fi definite ca fiind acele lucruri, ca valori economice, care sunt

utile şi necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi

care sunt susceptibile de a apropriere sub forma de drepturi patrimoniale.1

Din această definiţie se reţine că pentru ca un lucru să dobândească

calitatea avută în vedere de dreptul civil, aceea de bun, trebuie să fie întrunite,

cumulativ, următoarele condiţii:

- acel lucru să fie util pentru satisfacerea unor nevoi materiale sau

spirituale ale omului;

- lucrul să aibă o valoare economică, să fie exprimabil în bani;

- să fie susceptibil de a apropriere (însuşire) sub forma drepturilor

patrimoniale.

În opoziţie, lucrurile reprezintă tot ceea ce există în realitate, în lumea

înconjurătoare fiind perceptibile prin simţurile oamenilor, precum şi ceea ce

există în imaginaţia omului: pământul, aerul, lumina soarelui, copacul, casa, un

drept sau o creanţă. Aşa fiind, lucrul este întregul, iar bunul este partea.

Pe de altă parte, trebuie să precizăm că patrimoniul este un ansamblu de

drepturi şi obligaţii, cu conţinut economic, deci evaluabile în bani. În măsura în

care patrimoniul este definit ca reprezentând totalitatea acestor drepturi şi

obligaţii, precum şi a bunurilor la care se referă ele şi care aparţin unei

1 Mircea Mureşan Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial SRL Cluj-Napoca, 1992, p. 81

226

persoane, bunurile apar ca fiind elemente componente ale patrimoniului.

Indiferent care dintre cele două definiţii este reţinută, bunurile au un caracter

indispensabil deoarece, fără putinţă de tăgadă, la ele se referă drepturile şi

obligaţiile, jucând un rol deosebit în desfăşurarea raportului juridic civil

patrimonial.

# 2. Clasificarea bunurilor.

Din punct de vedere practic această clasificare prezintă importanţă

deoarece permite încadrarea diferitelor situaţii de fapt în limitele stabilite de

normele dreptului civil şi, concomitent, soluţionarea corectă a problemelor

ridicate de circuitul civil.

2.1.În funcţie de domeniul de care aparţin, distingem bunuri din domeniul

public şi bunuri din domeniul privat.

Bunurile aflate în domeniul public, pot fi clasificate, la rândul lor, în funcţie

de titularul dreptului, în bunuri din domeniul public aparţinând statului şi bunuri

din domeniul public aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale. Trebuie

menţionat că doar aceste subiecte pot deţine în proprietate bunuri din domeniul

public, potrivit art. 135 alin. 3 din Constituţie. Fac obiect exclusiv al proprietăţii

publice bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în

interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice

227

şi ale platoului continental, precum şi orice alte bunuri stabilite de lege (art. 135

alin. 4). Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia1 au fost detaliate prin enumerarea – ce nu este limitativă – în cuprinsul

anexelor bunurile care aparţin domeniului public de interes naţional, precum şi

cele care aparţin domeniului public de interes judeţean şi local.

Prin interpretarea textelor legale se deduce că bunurile care nu aparţin

domeniului public, aparţin domeniului privat. Bunurile din domeniul privat pot

aparţine atât statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi altor subiecte de

drept – persoane juridice sau persoane fizice.

Regimul juridic al bunurilor ce aparţin unui domeniul sau altul este complet

diferit. Astfel, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi

imprescriptibile, în timp ce bunurile din domeniul privat pot fi înstrăinate, pot fi

utilizate pentru garantarea unor împrumuturi şi pot fi dobândite pe calea posesiei

de lungă durată.

2.2.După regimul circulaţiei lor juridice bunurile pot fi în circuitul civil sau

pot fi scoase din circuitul civil.

Acest regim al circulaţiei juridice a bunurilor este în cea mai mare parte

determinat de domeniul de care aparţine bunul.

Regula este că bunurile pot face obiectul unor tranzacţii, fiind posibilă

înstrăinarea acestora şi constituirea unor drepturi reale asupra lor. Este vorba de

bunurile ce aparţin domeniului privat, indiferent de proprietar.

1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 448 din 24.11.1998

228

Acestea, la rândul lor, se subclasifică în două categorii, şi anume pot fi

distinse bunurile care pot circula neîngrădit de cele care pot fi dobândite,

deţinute sau înstrăinate doar în anumite condiţii (arme şi muniţii, produse şi

substanţe toxice, metale şi pietre preţioase, obiecte de cult).

Bunurile din domeniul public nu se află însă în circuitul civil, dreptul de

proprietate asupra acestora neputând fi transmis. Este posibil ca un bun la un

moment dat să fie în domeniul public iar apoi să fie dezafectat, deoarece el nu

mai este necesar realizării unui interes obştesc astfel încât el reintră în circuitul

civil.

Se poate întâmpla şi ca un bun din domeniul privat să fie la un moment dat

scos din circuitul civil în măsura în care o dispoziţie legală expresă sau o clauză

contractuală de inalineabilitate îl indisponibilizează pe o perioadă determinată de

timp.

2.3.După modul de percepere, distingem bunurile corporale de bunurile

incorporale.

Sunt corporale acele bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile

simţurilor noastre, indiferent că este necesară sau nu intervenţia unor

instrumente care implică accentuarea acestor simţuri.

Bunuri incorporale sunt cele care nu au o astfel de existenţă materială

perceptibilă simţurilor omului, ele existând independent de un suport material

corporal.

229

Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

- doar bunurile mobile corporale pot fi dobândite printr-o posesie de bună

credinţă (art. 1909 Cod civil);

- dobândirea proprietăţii prin simpla remitere a bunului operează numai în

cazul bunurilor corporale;

- titlurile de valoare se transmit diferit, în funcţie de tipul lor: cele la

purtător se transmit prin tradiţiune, cele nominale prin cesiune, iar cele

la ordin prin gir ori andosament;

- diferă regimul de drept internaţional privat aplicabil (art. 52-63 din Legea

nr. 105/1992).

2.4.În funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege distingem bunuri

mobile şi bunuri imobile – art. 461 Cod civil.

2.4.1.Prin bunuri mobile se înţeleg acele lucruri apropriabile care nu au o

aşezare fixă, putând fi mutate dintr-un loc în altul, fără a se aduce atingere

substanţei lor.

La rândul lor, bunurile mobile pot fi:

- mobile, prin natura lor – art. 273 Cod civil – sunt acelea care se pot

transporta de la un loc la altul, atât prin tracţiune proprie cât şi cele care

au nevoie de o forţă exterioară pentru această operaţiune (animalele şi

bunurile care pot fi mutate prin intervenţia oamenilor)1;

- mobilele prin determinarea legii – art. 474 Cod civil – sunt obligaţiile

şi acţiunile având ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiunile

sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar

şi atunci când capitalul acestor companii constă în mobile; sunt de 1 Pentru analiza unei probleme relativ de curând abordată în doctrina românească, a se vedea E. Lupan Situaţia juridică a animalelor, în Dreptul nr. 10- 11/1991, p. 42 şi urm.; idem, Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice, în E. Lupan, M .Şt. Minea,, A. Marga, Dreptul mediului. Partea generală, Tratat elementar II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 156 şi urm.

230

asemenea mobile prin determinarea legii veniturile perpetue sau pe

viaţă asupra statului sau asupra particularilor; este vorba deci, de toate

drepturile care se referă la un bun mobil, de drepturi de creanţă şi

acţiuni în justiţie privind un astfel de bun, cât şi de titlurile de bursă;

acestei enumerări cuprinse de textul legal o parte a doctrinei îi adaugă

şi drepturile personale nepatrimoniale, respectiv acele drepturi care pot

genera efecte patrimoniale (este vorba de drepturile generate de creaţia

intelectuală). Fără nici o dificultate se constată că este vorba de drepturi

mobiliare reale (uzufructul şi uzul bunurilor mişcătoare, privilegiile

asupra mobilelor, proprietatea unui bun mobil, amanetul – care este un

drept real exclusiv mobiliar) şi drepturi mobiliare personale (de creanţă):

obligaţiile care au ca obiect bani sau alte bunuri mobiliare, acţiunile şi

interesele în companii de finanţe şi veniturile permanente ori pe viaţă fie

asupra statului, fie asupra particularilor;

- mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt

bunuri imobile, dar părţile actului juridic civil le privesc ca fiind mobile, în

considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.

2.4.2.Prin bunuri imobile – art. 462 Cod civil – înţelegem acele lucruri

apropriabile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum sunt pământul, clădirile,

plantaţiile, în general tot ceea ce este legat de sol, şi care nu pot fi mutate dintr-

un loc în altul fără a se aduce o atingere substanţei lor.

Şi bunurile imobile pot clasificate astfel:

- imobile prin natura lor – acestea constituie categoria principală de

imobile, cuprinzând fondurile de terenuri şi clădirile (art. 463 Cod civil),

morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi (art. 464 Cod civil),

recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese

încă (art. 465 Cod civil);

231

- imobilele prin destinaţie – în această categorie sunt cuprinse:

animalele de muncă, pe întreaga perioadă a păstrării destinaţiei lor (art.

467 Cod civil), diferitele bunuri pe care proprietarul unui fond le-a aşezat

pe el pentru a-i servi la exploatarea fondului respectiv (art. 468 Cod

civil);

- imobilele prin obiectul la care se aplică – şi care sunt drepturile

imobiliare: uzufructul bunurilor imobile, servituţile şi acţiunile prin care

se tinde a se revendica un bun imobil (art. 471 Cod civil), dreptul de uz

şi abitaţie a unui imobil, dreptul de superficie, privilegiile care se exercită

asupra imobilelor (art. 1737 Cod civil), proprietatea unui imobil.

Importanţa clasificării este una reală deoarece regimul juridic al celor două

categorii de bunuri – mobile şi imobile – cunoaşte situaţii diametral opuse:

- sub aspectul efectelor posesiei: posesia exercitată cu bună credinţă

valorează proprietate doar în cazul bunurilor mobile (art. 1909 Cod

civil); uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se aplică numai imobilelor;

acţiunile posesorii se aplică doar în cazul în care posesia unui imobil

este tulburată;

- în privinţa înstrăinării: publicitatea înstrăinării este specifică imobilelor,

de regulă în cazul acestor bunuri fiind necesară şi îndeplinirea unor

condiţii speciale de formă; în ceea ce priveşte bunurile mobile, condiţiile

speciale au caracter de excepţie;

- referitor la garanţiile reale: gajul poate avea ca obiect doar bunuri

mobile, în timp de ipoteca – doar bunuri imobile;

- în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor: în

cazul bunurilor mobile legea prezumă un mandat tacit reciproc ce există

între soţi, înstrăinarea unui astfel de bun putându-se face doar de către

unul dintre soţi, în timp ce înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu

poate opera decât cu consimţământul expres al ambilor soţi;

232

- referitor la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti: în materie

de mobile, competentă este instanţa judecătorească a domiciliului

pârâtului, în timp ce în materie de imobile, competenţa revine- de regulă

- instanţei locului situării bunului;

- în privinţa executării silite: norme speciale reglementează executarea

silită în materie mobiliară şi alte norme speciale reglementează execuţia

silită în materie imobiliară, neexistând norme comune sub aspectul strict

al procedurii de executare;

- în materia dreptului internaţional privat: de principiu, bunurilor imobile le

sunt aplicabile legile statului în care se găsesc, în timp ce bunurilor

mobile li se aplică legea proprietarului bunului (care poate fi legea

cetăţeniei sau legea domiciliului); excepţiile sunt expres reglementate

de lege, în fiecare caz.

2.5.După modul în care sunt determinate, distingem bunuri certe şi bunuri

generice.

Bunuri individual determinate (certe) sunt acele lucruri care prin

însuşirile lor specifice se deosebesc de bunurile asemănătoare, conturându-li-se

o anumită individualitate.

Bunurile determinate generic sunt acelea care sunt privite prin prisma

caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care individualizează ulterior prin

numărare, măsurare sau cântărire.

Această clasificare are de asemenea o importanţă sub aspectul deosebirii

de regim juridic al celor două categorii de bunuri, în primul rând sun aspectul

momentului transmiterii dreptului de proprietate (sau unui alt drept real) prin acte

juridice între vii. În cazul bunurilor certe, dreptul real se transmite de la

233

înstrăinător la dobânditor în momentul încheierii actului juridic (care este

momentul realizării acordului de voinţă) în timp ce în cazul bunurilor generice,

dreptul se transmite de la înstrăinător la dobânditor în momentul individualizării

bunurilor (care este, de regulă, momentul cântăririi, numărării, măsurării sau cel

al predării).

În al doilea rând, sub aspectul suportării riscului contractului, deşi regula

este aceea că riscul pieirii fortuite a bunului este suportată de proprietar, în

funcţie de momentul transferului dreptului de proprietate situaţia va fi analizată

diferit, raportat la calitatea bunului care a pierit, respectiv dacă a fost un bun

individual determinat sau dimpotrivă, dacă a fost un bun din categoria celor

generice.

Nu în ultimul rând, diferă şi rezultatul analizei privind locul de executare a

obligaţiei de predare a bunurilor, în varianta în care părţile nu au prevăzut nimic

în acest sens, deoarece în cazul unui bun cert locul predării bunului este cel în

care se afla bunul în momentul încheierii contractului (art. 1319 Cod civil), pe

când în situaţia în care este vorba de un bun generic, locul predării bunului este

domiciliul debitorului.

2.6.În funcţie de posibilitatea de a fi înlocuite sau nu în momentul

executării unei obligaţii, distingem bunurile fungibile de bunuri nefungibile.

234

Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în

executarea unei obligaţii, fără ca această înlocuire să determine vreun prejudiciu

creditorului.

Bunurile nefungibile sunt acelea care, în executarea unei obligaţii, nu se

pot înlocui unele cu altele.

În principiu însuşirile naturale ale bunurilor sunt cele care determină

încadrarea lor într-una din aceste categorii, dar este posibil ca părţile, prin

acordul lor de voinţă, să stabilească în mod expres încadrarea unui bun într-o

categorie sau alta.

Importanţa clasificării este evidenţiată în planul executării obligaţiilor civile,

în momentul în care se cercetează dacă o plată făcută este valabilă sau nu. Mai

trebuie reţinut că doar bunurile fungibile pot face obiectul unei compensaţii (art.

1145 Cod civil), că distincţia dintre contractul de împrumut şi cel de comodat se

face în funcţie de includerea bunului predat într-o categorie sau alta precum şi

că, regula consensualismului reglementată de art. 971 Cod civil nu poate fi

aplicată în varianta în care obligaţia are ca obiect material un bun fungibil.

2.7.În funcţie de criteriului potrivit căruia folosirea bunurilor implică sau nu

consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri

neconsumptibile.

235

Bunurile consumptibile sunt acele lucruri apropriabile care nu pot fi

folosite, potrivit destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa ori fără a

fi înstrăinate la prima lor utilizare.

Bunurile neconsumptibile sunt acele lucruri apropriabile care pot face

obiectul unor acte de folosinţă repetată, fără ca prin aceasta să se consume

substanţa lor sau să fie înstrăinate.

Importanţa clasificării rezidă în concluzia că bunurile care fac parte dintr-o

anumită categorie nu pot face obiectul unor anumite contracte sau nu pot fi

deţinute cu anumite titluri.

2.8.După cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia, avem

bunuri indivizibile şi bunuri divizibile.

Bunurile indivizibile sunt acele lucruri apropriabile care nu pot fi împărţite

fără ca părţile create să-şi schimbe destinaţia economică anterioară. O

eventuală împărţire a unor asemenea bunuri atrage – atunci când operaţiune

este posibilă – o simţitoare scădere sau pierdere a valorii lor.

Bunurile divizibile sunt acele lucruri apropriabile care pot fi împărţite, fără

ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia.

Este adevărat că din punct de vedere fizic, orice bun este divizibil, sub

aspect juridic divizibilitatea fiind însă condiţionată de următoarele aspecte: părţile

rezultate în urma operaţiunii să posede toate calităţile individuale ale întregului;

părţile rezultate să poată avea aceeaşi destinaţie economică pe care o avea

236

întregul; părţile create să nu sufere o depreciere valorică disproporţională. În

măsura în care aceste aspecte nu pot fi realizate, bunul va fi considerat – din

punct de vedere juridic – ca indivizibil.

Importanţa juridică a clasificării este evidenţiată în materie de partaj şi în

cea a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

2.9.După corelaţia dintre ele bunurile pot fi împărţite în principale şi

accesorii.

Bunurile principale sunt acele lucruri apropriabile care, având o

întrebuinţare independentă, pot fi folosite potrivit destinaţiei lor economice, în

mod independent şi nu sunt destinate să servească la utilizarea altor bunuri.

Bunurile accesorii sunt bunurile afectate întrebuinţării unor bunuri

principale.

Pentru a se putea face o asemenea corelare între un bun principal şi un

bun accesoriu este obligatoriu ca ambele să aparţină aceluiaşi subiect de drept.

Importanţa clasificării vizează executarea obligaţiilor civile, deoarece bunul

accesoriu urmează întotdeauna soarta juridică a celui principal.

2.10.După cum sunt sau nu producătoare de fructe, avem bunuri frugifere

şi bunuri nefrugifere.

Evident, bunurile frugifere sunt acele lucruri apropriabile care, în mod

periodic şi fără consumarea substanţei lor, sunt susceptibile de a produce alte

bunuri, denumite fructe.

237

Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer şi pot fi de trei feluri:

fructele naturale - sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului;

fructele industriale - cele care se produc ca urmare a activităţii omului;

fructele civile – cele care constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al

folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, rentele , arendele).

Fructele se deosebesc de producte, acestea din urmă fiind foloase trase

dintr-un bun şi care determină consumarea substanţei acestuia din urmă.

Importanţa juridică a clasificării poate fi exprimată în următoarele variante:

în ceea ce priveşte modul de dobândire al fructelor şi productelor, fructele

naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile zi cu zi,

aparţinând proprietarului bunului frugifer, în timp de productele se dobândesc

prin separarea lor. Dacă asupra bunului există constituit un drept de uzufruct,

fructele se cuvin uzufructuarului iar productele nudului proprietar. În materie de

posesiune, posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele bunului aflat în

posesia sa, pe când productele aparţin întotdeauna proprietarului bunului.

2.11.După cum sunt sau nu spuse urmăririi silite pentru plata datoriilor,

distingem bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul

executării silite a debitorului, în timp ce cele insesizabile sunt cele care nu pot fi

urmărire prin această procedură.

238

CAIET DE SEMINAR 4

1.Criteriile care stau la baza includerii unor bunuri în domeniul public îl reprezintă fie

declaraţia legii, fie natura sau destinaţie acestora (afectarea lor uzului sau interesului public).

Potrivit anexelor Legii nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele

bunuri: bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ, spaţiul aerian, apele (de

suprafaţă, cu albii, maluri şi cuvetele lacurilor, cele subterane, cele maritime interioare, marea

teritorială, faleza şi plaja mării, căile navigabile interioare), pădurile şi terenurile destinate

împăduririi, cele care servesc nevilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică,

239

precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul

forestier naţional şi nu sunt proprietate privată, terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări

ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale

şi monumentele naturii, patrimoniul natural a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, resursele

naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, infrastructura căilor ferate, tunelele şi

casetele de metrou, drumurile naţionale, canalele navigabile, reţele de transport a energiei

electrice, reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii precum şi spectrele de

frecvenţă, reţele de distribuţie pentru irigaţii, conductele de transport a ţiţeiului, al produselor

petroliere şi al gazelor naturale, lacurile de acumulare şi barajele acestora, digurile de apărare

împotriva inundaţiile, lucrările de regularizare a cursurilor de ape, cantoanele hidrotehnice,

staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor, porturile maritime şi fluviale civile şi

militare, terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare, pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de

apărare a ţării, pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi terenurile pe care sunt

amplasate, statuile şi monumentele declarate de interes public naţional, ansamblurile şi siturile

istorice şi arheologice, muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional,

terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul,

Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile

publice subordonate acestora, instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea,

unităţi ale M.A.N. şi M.I., ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei

Generale ale Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia

celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a

acestora; domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: drumurile

judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul

propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum ar fi: biblioteci,

muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri – dacă nu au fost declarate de uz sau interes

public naţional sau local -, reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau

microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente

acestora; domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din

următoarele bunuri: drumurile comunale şi străzile, pieţele publice, comerciale, parcurile

publice şi zonele de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public

naţional sau judeţean, reţelele de alimentaţie cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de

tratare şi epurare a apelor cu instalaţii, construcţiile şi terenurile aferente, terenurile şi clădirile

în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de

240

interes local cum ar fi teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele sau policlinicile, locuinţele

sociale, statuile şi monumentele – dacă nu au fost declarate de interes public naţional -,

bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ – dacă nu au fost declarate de

interes public naţional -, terenurile cu destinaţie forestieră – dacă nu fac parte din domeniul

privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de

drept privat, cimitirele orăşeneşti şi comunale.

Este posibil ca la un moment dat un bun să aparţină domeniului public, iar ulterior – mai

ales dacă la baza includerii sale a stat destinaţia acestuia – să se dispună scoaterea lui din

acest domeniu. De exemplu, primăria unei localităţi poate să ocupe un imobil la un moment

dat, iar în urma construirii unui sediu nou, imobilul să nu mai aibă destinaţia iniţială. În aceste

cazuri bunul trece din domeniul public în domeniul privat al statului sau al unităţii administrativ-

teritoriale şi intră în circuitul civil.

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile – deci nu pot fi înstrăinate, sunt

imprescriptibile – deci nici un subiect de drept nu poate dobândi proprietatea unui astfel de

bun printr-o posesie de lungă durată (prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune) şi sunt

insesizabile, deci nu pot fi înstrăinate de creditori pentru recuperarea creanţelor lor.

De altfel, insesizabilitatea este o trăsătură caracteristică bunurilor ce aparţin statului –

chiar dacă ele sunt din domeniul public sau privat – deoarece statul este prezumat a fi solvabil

întotdeauna, astfel încât creditorii pot obţine recuperarea creanţelor fără a fi nevoie să treacă

la vânzarea unor bunuri aparţinând acestuia.

Bunurile din domeniul public au acelaşi regim juridic, indiferent că ele aparţin statului

sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Din domeniul privat pot să facă parte bunuri indiferent de titularul acestora, respectiv

pot fi întâlnite bunuri din domeniul privat ce aparţin statului, unităţilor administrativ-teritoriale,

persoanelor juridice de drept public sau privat, sau persoanelor fizice.

Potrivit art. 41 din Constituţie, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra

statului sunt garantate, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de

proprietar.

Orice act juridic încheiat cu nerespectarea regimului juridic al bunurilor din domeniul

public este lovit de nulitate absolută.

2. În principal, sunt scoase din circuitul civil bunurile din domeniul public.

Potrivit art. 963 Cod civil numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract,

iar art. 1310 prevede că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă

vreo lege a oprit aceasta. Un exemplu al unor bunuri aflate în această din urmă categorie îl

241

reprezintă anumite terenuri şi anumite locuinţe. Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991

(Legea fondului funciar), terenul atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 nu poate fi

înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui

în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de

înstrăinare. Este vorba de membrii cooperatori activi care bun au adus teren în CAP sau au

adus teren mai puţin de 5000 mp, precum şi de cei care neavând calitatea de cooperatori au

lucrat în orice mod, ca angajaţi în ultimii trei ani, anterior apariţiei legii în cooperativă sau

asociaţii cooperatiste, şi cărora li se poate atribui în proprietate loturi din terenurile rămase la

dispoziţia comisiei, cu condiţia să se stabilească în localitatea respectivă şi să nu deţină

terenuri în proprietate în alte localităţi. De remarcat că interdicţia de înstrăinarea se aplică

doar celor enumeraţi, nu şi persoanelor a căror situaţie este reglementată prin aliniatul 2 al

aceluiaşi art. 19, respectiv persoanelor care au fost deportate şi care nu beneficiază de

dispoziţiile reparatorii prevăzute de art. 14 – 16. Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. 8 din

Legea 112/1995 (privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de

locuinţe, trecute în proprietatea statului) apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu

pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării – este vorba de situaţia chiriaşilor titulari de

contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari şi care pot cumpăra

aceste apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Remarcaţi - vă rog – că în ambele

cazuri inalienabilitatea este temporară.

Sunt situaţii în care bunul este scos din circuitul civil nu printr-o dispoziţie legală ci

printr-o clauză contractuală. Şi în acest caz, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie

temporară, fiind de neacceptat scoaterea definitivă a bunului din circuitul civil.

Din categoria bunurilor care se află în circuitul civil fac parte şi cele care sunt supuse

unui control al organelor specializate ale statului. Este vorba de arme şi muniţii, produse şi

substanţe toxice, deşeuri toxice, metale şi pietre preţioase, valuta, obiectele de cult şi cele

aparţinând patrimoniului cultural naţional.

Regimul circulaţiei acestor bunuri este întotdeauna reglementat prin norme speciale.

Este posibil ca la un moment dat legiuitorul să lărgească sfera acestor bunuri, fie datorită

importanţei lor pentru societate la data respectivă, fie datorită gradului mare de pericol pe care

îl reprezintă în cazul unei utilizări necorespunzătoare.

3.În ultimii ani pe piaţa românească a devenit din ce în ce mai accentuată circulaţia

bunurilor incorporale, doctrina acordând atenţie sporită acestei categorii de bunuri. În literatura

de specialitate, pe lângă drepturile reale - altele decât dreptul de proprietate – se disting trei

categorii de bunuri incorporale: proprietăţile incorporale, titlurile de valoare şi creanţele.

242

În prima categorie sunt incluse acele bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi

de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitatea în curs (de exemplu fondul de comerţ), fie

dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de autor, drepturile

conexe acestora, drepturile de proprietate industrială). În cea de-a doua categorie sunt incluse

valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de

credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi

efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul). Din cea de-a treia categorie de bunuri

incorporale fac parte drepturile de creanţă1.

4.Clasificarea în bunuri mobile şi bunuri imobile este reţinută din Codul civil, care în art.

1461 prevede următoarele: toate bunurile sunt mobile sau imobile.

Pentru a distinge între cele două categorii de bunuri este important a se avea în vedere

în primul rând posibilitatea ca lucrul să fie mutat fără a-i fi distrusă esenţa. În fond, au situaţii

în care au fost cumpărate castele din Scoţia şi acestea au fost mutate pe teritoriul S.U.A., dar

asta nu înseamnă că un castel este un bun mobil, deoarece este evident că pentru a putea fi

efectuată această operaţiune castelul a fost desfăcut bucată cu bucată – deci i-a fost afectată

substanţa – şi a fost reconstruit pe un alt teren.

Acelaşi bun, în funcţie de context, poate fi mobil sau imobil.

De exemplu, un cal folosit la aratul câmpului este un imobil prin destinaţie – fiind

destinat exploatării unui fond agricol – iar un cal folosit pentru alergări este un bun mobil (este

posibil ca acelaşi cal să fie în tinereţe, potrivit acestei clasificări, un bun mobil, iar la o vârstă

înaintată să devină imobil).

Pe de altă parte, recoltele care încă se ţin de rădăcini sunt imobile prin natura lor – art.

465 Cod civil, dar părţile le pot considera ca fiind mobile prin anticipaţie, mai ales atunci când

ele sunt vândute înainte de culegerea lor.

Singurul bun imobil prin natura sa este, în realitate, terenul, toate celelalte bunuri

devenind imobile prin încorporaţie – respectiv prin alipirea lor de pământ. Pământul însă nu

încetează niciodată de a fi imobil.

O construcţie este considerată ca fiind un imobil cu condiţia să fie aşezată pe o

fundaţie, în cazul construcţiilor provizorii (baracă provizorie, colibă, cort, şopron), norma

nefiind aplicabilă. Mai trebuie menţionat că uşile, ferestrele, scările unei clădiri sunt

considerate imobile deoarece fără aceste accesorii bunul principal nu ar putea fi folosit

potrivit destinaţiei sale.

1 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Bek, Bucureşti, 1999, p. 75-76

243

Sunt enumerate expres ca fiind imobile, prin natura lor, şi morile de vânt sau de apă,

aşezate pe stâlpi, indiferent de materialul din care sunt făcuţi aceştia.

Potrivit art. 470 Cod civil sunt imobile prin încorporaţie ţevile, conductele de orice fel,

aşezate în pământ sau chiar deasupra solului, utilizate transportului apei, gazului, ţiţeiului.

Imobile prin destinaţie sunt: animalele afectate exploatării fondului, uneltele de

agricultură, seminţele destinate însămânţării, iepurii de casă, stupii cu roi, peştii din iazuri sau

bălţi, ingredientele naturale sau artificiale care servesc la îngrăşarea solului, maşinile, uneltele

şi instrumentele necesare activităţii industriale şi comerciale, destinate exploatării fondului

industrial sau comercial, icoanele, veşmintele şi toate bunurile aşezate într-o biserică,

necesare serviciului religios etc.

Este posibil ca proprietarul să schimbe destinaţia bunurilor, la un moment dat.

Potrivit art. 468 alin. 3 Cod civil, mai sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile pe

care proprietarul le-a aşezat pe un fond cu caracter permanent. În acest caz nu se are în

vedere destinaţia bunului pentru exploatarea fondului, ci doar voinţa proprietarului de a aşeza

bunul pe fondul respectiv, ca un accesoriu al acestuia (a se vedea conţinutul art. 469 Cod civil,

cu menţiunea că enumerarea nu este limitativă, ci doar exemplificativă).

Ceea ce trebuie reţinut este că vânzarea fondului atrage şi vânzarea imobilelor prin

destinaţie, cu excepţia cazului în care părţile nu stabilesc altfel.

Odată ce destinaţia bunurilor se schimbă definitiv, este posibil ca imobilele prin

destinaţie să redevină bunuri mobile.

Efectele clasificării:

a).Art. 1909 alin. 1 Cod civil prevede că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul

posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Asta înseamnă că – exceptând

situaţiile în care bunul mobil a fost pierdut sau furat, ori el se află în posesia lui X, în temeiul

unul act juridic – subiectul de drept nu mai trebuie să facă nici o dovadă în ceea ce priveşte

dobândirea proprietăţii asupra bunului, simpla lui posesie fiindu-i suficientă. În toate cazurile

revine reclamantului obligaţia de a face dovada modului în care a pierdut posesia bunului, în

cazul unei acţiuni în revendicare mobiliară.

Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii bazat

pe efectul posesiei lucrului un timp determinat, starea de fapt transformându-se într-o stare de

drept. Doar bunurile imobile pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă, aceasta fiind

reglementată de art. 1837 şi urm. Cod civil, precum şi de art. 27 şi 28 din Decretul - Lege nr.

115/1938.

244

b).De regulă, pentru ca transferul de proprietate să se producă este

suficient acordul de voinţă al părţilor (vânzător – cumpărător), acest fapt fiind

exprimat prin principiul consensualismului. Principiul nu funcţionează însă în

cazul imobilelor, aproape în permanenţă pentru astfel de bunuri legea solicitând

ca acordul de voinţă ce intervine între cele două subiecte să îmbrace o anumită

formă. De exemplu, în prezent înstrăinarea terenurilor nu poate fi făcută decât

prin înscris autentic. Este adevărat că pentru construcţii această cerinţă nu este

reglementată, dar cum orice construcţie este aşezată pe un teren, condiţia se

subînţelege. De asemenea, pentru ca dreptul real să fie opozabil terţilor, în cazul

bunurilor imobile se cere respectarea unei anumite forme de publicitate.

Cerinţele nu sunt reglementate în cazul bunurilor mobile, sub acest aspect, deşi este

posibil ca un bun mobil să aibă o valoare mult mai mare decât un imobil (o bijuterie sau un

tablou ori un timbru pot valora mult mai mult decât un apartament).

Este adevărat că bunurile mobile de mare valoare, respectiv circulaţia acestora, este de

cele mai multe ori prevăzută prin legi speciale, iar dacă nu se impune forma autentică, de cele

mai multe ori apare necesitatea obţinerii unor vize din partea unor organe specializate care

supraveghează aceste bunuri, cum ar fi cazul metalelor şi pietrelor preţioase, lucrărilor de artă

de mare valoare, etc.;

c)În cazul bunurilor comune ale soţilor trebuie subliniată ideea că este necesar acordul

expres al ambilor soţi doar pentru înstrăinarea sau grevarea imobilelor, pentru dobândirea

unui astfel de bun fiind suficient acordului unuia dintre soţi deoarece se apreciază că în acest

mod valoarea masei comunitare este majorată, aspect care profită ambilor soţi. În legătură cu

consinţământul expres necesar la înstrăinare sau la grevare – aspect asupra căruia se va

reveni la materia Dreptul familiei – practica a statuat că are această valoare prezenţa soţului

respectiv la negocieri, preluarea preţului şi eventual numărarea banilor achitaţi cu acest titlu,

chiar dacă nu se semnează în mod expres actul care consfinţeşte transferul de proprietate.

Ceea ce este important este ca soţul să aibă cunoştinţă de înstrăinare şi să nu se opună

acesteia.

245

d)După cum se va vedea la materia Drept procesul civil, potrivit art. 5 Cod procedură

civilă, regula este aceea că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Cu toate acestea,

în materia imobilelor este stabilită o competenţă teritorială specială şi absolută, art. 13 Cod

procedură civilă prevăzând că cererile privitoare la nemişcătoare se fac numai la instanţa în

circumscripţia căreia se află nemişcătoarele.

5.Un bun individual determinat este au autoturism DACIA 1300 având numărul de

înmatriculare 01-BH-XXX, de asemenea având un număr individual al seriei de motor şi şasiu.

Faptul că bunul este neconsumptibil înseamnă că el nu poate fi consumat la prima lui utilizare,

putând face obiectul unor acte de folosinţă repetată şi este în acelaşi timp nefungibil. Din

acest motiv în cazul în care X îi dă lui Y maşina lui, pentru a face un drum la Galaţi, iar Y

distruge maşina în urma unui accident de circulaţie, el nu mai poate să îţi execute obligaţia de

restituire a bunului rezultată din contract chiar dacă ar face rost de un alt autoturism DACIA

1300 căruia i-ar pune tăbliţele cu numerele de înmatriculare deoarece seria motorului nu va

mai corespunde.

Pe de altă parte, dacă X dă lui Y o sumă de bani cu titlu de împrumut, printr-o hârtie

având o valoare foarte mare (de exemplu o bancnotă care să valoreze 1.000.000 lei)

restituirea se poate face în 10 bancnote de câte 100.000 lei, obligaţia de plată fiind

considerată executată, tocmai pentru că banii sunt bunuri fungibile şi consumptibile.

Aşa fiind, contractul de împrumut (de consumaţie) este cel prin care o persoană, numită

împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei

câtimi de bunuri de gen în vederea consumării lor, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a

restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 Cod civil),

pe când contractul de comodat (sau împrumutul de folosinţă) este contractul în temeiul căruia

o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară şi gratuită unei alte

persoane, numită comodatar, un bun individual determinat cu obligaţia pentru aceasta din

urmă de a-l restitui în natură la un anumit termen (art. 1560 Cod civil)1.

6.În ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate şi problema

suportării riscului contractului, următoarele aspecte se impun a fi reţinute:

-în cazul bunurilor certe, regula este formulată de art. 971 Cod civil, potrivit căruia în

contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau

dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico – pericolul

dobânditorului, chiar când nu I-a făcut tradiţiunea lucrului iar în materie de vânzare-

cumpărare, prin art. 1295 alin.1 Cod civil se stabileşte următoarea regulă: vinderea este

1 Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p. 220, 228

246

perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privinţa

vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu

se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.

De exemplu, A îi vinde lui B un tablou şi părţile stabilesc că, deşi transferul proprietăţii a

operat, B va ridica tabloul după trei zile, dată la care va putea să achite şi preţul. Dacă în cele

trei zile, datorită unei calamităţi, tabloul este distrus, B va fi obligat să achite preţul chiar dacă

nu va primi bunul, deoarece fiind proprietarul acestuia din momentul realizării acordului de

voinţă, el este cel care suportă riscul pierii fortuite a bunului. Dacă însă B s-a prezentat să

ridice tabloul şi A, din culpa lui, nu l-a predat, el va fi cel care va suporta pieirea bunului, cu

excepţia cazului în care va putea să facă dovada că bunul, chiar dacă s-ar fi aflat la B, ar fi

pierit.

-în cazul bunurilor generice dreptul real se transmite de la înstrăinător la dobânditor în

momentul individualizării acestora, astfel încât pierirea fortuită a bunului nu îl liberează pe

înstrăinător, care va fi ţinut să-şi execute obligaţia faţă de dobânditor; din punct de vedere

juridic se consideră că bunurile de gen nu pier, debitorul obligaţiei de a da şi de a face având

posibilitatea să obţină alte bunuri de acelaşi gen, astfel încât el nu poate invoca niciodată o

imposibilitate de a-şi executa obligaţia.

7.În cazul partajului, în măsura în care bunul este divizibil, se încearcă formarea de

loturi în natură în favoarea fiecăruia dintre foştii coproprietari, dacă este posibil cu respectarea

cotei lor de proprietate care se materializează în mărimea lotului. Astfel, dacă patru

coproprietari deţin 10 ha teren, cel care deţine cota de 25 % va primi 2,5 ha, cel care deţine 70

% va primi 7 ha iar ceilalţi doi, care deţin 5 % vor primi, eventual, un lot de 0,5 ha pentru a nu

se fărâmiţa parcela atât de mult încât ea să-şi piardă valoarea economică. Dacă însă bunul nu

este divizibil (de exemplu o garsonieră) doar unul dintre coproprietari va primi bunul în natură,

urmând ca ceilalţi să fie plătiţi cu o sumă ce corespunde cotei lor de coproprietate, raportată la

valoarea de circulaţie a bunului. În ceea ce priveşte locuinţele, se consideră a fi bun divizibil

cel care asigură formarea mai multor unităţi locative distincte, fie direct prin operaţiune de

partajare, fie prin investiţii minime.

8.Exemple ale unor bunuri principale şi accesorii: o cheie faţă de un lacăt, vâslele faţă

de o barcă sau, în materie imobiliară, anexele care nu pot fi transmise în proprietate decât

odată cu corpul principal de clădire. Aşa fiind, de exemplu, în cazul în care se pune problema

sistării indiviziunii asupra unui astfel de imobil, el este considerat ca formând o singură unitate

locativă, în cazul partajului bunuri accesorii urmând soarta bunului principal, neputându-se

forma două loturi, din care unul să cuprindă corpul principal de clădire, iar celălalt doar

247

anexele (de exemplu garajul – deşi în această situaţie a apărut într-o speţă concretă cererea

formulată de unul dintre coproprietari, care a solicitat garajul, cu motivarea că îl poate închiria;

soluţia a fost cea de atribuire a garajului, împreună cu apartamentul, deoarece s-a considerat

că valoarea de circulaţie a imobilului, şi implicit a sultei datorate a avut în vedere că

apartamentul dispune de garaj, ceea ce îi determină un spor de valoare, dar apare întrebarea

care ar fi fost soluţia dacă foştii soţi ar fi avut şi un autoturism care ar fi fost atribuit soţului care

nu a primit imobilul; în acest caz caracterul de accesoriu al garajului urma să fie analizat în

funcţie de apartament sau de autoturism?)

9.Fructe naturale: fructe de pădure, plante medicinale, ciupercile dintr-o pădure, sporul

natural al animalelor.

Fructe industriale: recoltele agricole, produsele lactate obţinute din activitatea specifică

desfăşurată într-o fermă etc.

Fructe civile: chirii, dobânzi, rente.

Producte: marmora dintr-o carieră, piatra extrasă dintr-un munte.

În situaţia în care A îi înstrăinează lui B un imobil compus din casă şi o vie B va culege

strugurii şi va obţine şi o anumită cantitate de vin, în prima toamnă după cumpărarea

imobilului. Ulterior, din anumite motive, dreptul de proprietate a lui A este desfiinţat, şi în

anumite condiţii (ce vor fi studiate în amănunt mai târziu) este lipsit de efecte juridice şi actul

translativ de proprietate încheiat de A şi B. Deoarece până în momentul în care se formulează

acţiune împotriva sa B este un posesor de bună credinţă (el fiind convins că a cumpărat de la

un proprietar) fructele culese i se cuvin, în urma admiterii acţiunii el fiind obligat să restituie

doar imobilul proprietarului adevărat. Dacă însă ar fi obţinut producte el ar fi fost obligat ca

odată cu bunul să le predea şi pe acestea, deoarece întotdeauna productele se cuvin

proprietarului.

În cazul în care proprietatea asupra imobilului aparţine lui X iar Y are un drept de

uzufruct asupra aceluiaşi imobil (care îi conferă posesia şi folosinţa bunului) Y va culege

fructele iar X va dobândi productele.

CAPITOLUL III

248

Izvoarele şi proba raporturilor juridice civile concrete.

Secţiunea 1 – Izvoarele raportului juridic civil concret.

# 1. Noţiuni introductive.De principiu, norma juridică civilă stabileşte doar ipotetic şi abstract

condiţiile în care se pot forma raporturile juridice civile concrete între subiecte de drept, creând o premisă ce poate fi concretizată în măsura în care un virtual raport juridic ia naştere cu adevărat. Altfel spus, pentru existenţa raportului juridic civil trebuie să fie prezente subiectele iar norma să permită naşterea lui, la aceste componente adăugându-se un anume element de care legea civilă să lege apariţia unui astfel de raport juridic concret. O astfel de împrejurare poate fi un fapt juridic – în sens larg -, practic faptele juridice civile fiind izvoarele oricărui raport juridic concret.

Putem spune că norma juridică civilă constituie premisa necesară existenţei oricărui raport juridic civil în timp ce un astfel de raport concret particularizează tiparul reprezentat de raportul juridic civil abstract, particularitate care se află în strânsă legătură cu izvorul care generează situaţia juridică determinantă dintre subiectele de drept civil. Aşa fiind, nu orice împrejurare dă naştere unui raport juridic civil, ci doar aceea de care legea civilă leagă o asemenea consecinţă. Oricum, ceea ce determină naşterea unui raport juridic civil concret este faptul social şi nu norma, fapt care însă poate produce un astfel de efect doar în măsura în care el este recunoscut prin reglementarea juridică.

# 2. Definiţia şi clasificarea raporturilor juridice civile concrete. Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare – act

sau fapt – de care legea civilă leagă naşterea unui raport civil juridic concret1. a)După sfera de acţiune, se distinge faptul juridic în sens larg (lato sensu)

şi faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu).În sens larg, prin fapt juridic se înţeleg atât evenimentele, cât şi acţiunile

omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc deoarece norma juridică prevede astfel. Putem spune că în acest sens, noţiunea de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al aportului juridic civil concret.

În sens restrâns, prin fapt juridic înţelegem numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de produce efecte juridice – şi care produc totuşi în puterea legii – precum şi faptele naturale, denumite şi evenimente.

b)După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic civil concret se împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente).

1 Gheorghe Beleiu – op. cit. p. 119

249

b.1)Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive ale omului săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice civile, constând în naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete.

Aceste acţiuni, la rândul lor, se subclasifică, distingându-se acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice şi care cuprind acele fapte în legătură cu care voinţa omului se manifestă doar în sensul de a săvârşi fapta respectivă, fără a fi avut în vedere efectul juridic produs. Aceste fapte sunt faptele juridice civile în sens restrâns, ele putând - fi la rândul lor - licite sau ilicite.

Pe de altă parte, întâlnim acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice şi care cuprind toate celelalte acţiuni, respectiv acele manifestări de voinţă săvârşite în scopul generării, modificării sau stingerii unor raporturi juridice civile concrete. Acestea sunt actele juridice civile.

b.2)Faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului şi de care norma juridică civilă leagă anumite consecinţe juridice, constând în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete.

c)În funcţie de structura lor, izvoarele raportului juridic civil concret pot fi simple sau complexe, iar în funcţie de efectele pe care le produc pot fi distinse izvoarele de drepturi patrimoniale de cele de drepturi nepatrimoniale.

Caiet de seminar 5

Izvor al raportului juridic civil = fapt juridic în sens larg. Izvoarele raportului juridic civil sunt:- evenimentele + acţiunile omeneşti sau- faptele juridice în sens restrâns + actele juridice.

Evenimente (fapte naturale): naştere omului determină apariţia unui nou subiect de drept; decesul unei persoane are ca efect încetarea capacităţii juridice civile a subiectului de drept civil respectiv; împlinirea vârstei majoratului determină dobândirea capacităţii de exerciţiu etc.

Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc datorită faptului că legea leagă de aceste acţiuni naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic licite:

250

-gestiunea intereselor altei persoane – este o operaţie ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (art. 987 Cod civil)1. Persoana care intervine se numeşte gerant iar persoana pentru care se acţionează se numeşte gerat. Exemplul clasic îl reprezintă cel al proprietarului unui apartament situat într-un imobil cu mai multe locuinţe, care este plecat pentru o perioadă mai lungă de timp şi la un moment dat se sparge o conductă de apă în apartamentul respectiv. Unul sau unii dintre vecini, şi pentru a-şi salva propriile locuinţe de stricăciuni şi chiar în interesul vecinului lor, sparg uşa şi intră în apartament pentru a repara conducta respectivă. Din acel moment se naşte un raport juridic între vecini şi proprietarul apartamentului, cei dintâi răspunzând pentru eventualele stricăciuni produse în timpul intervenţiei lor, iar cel de-al doilea fiind obligat să suporte toate cheltuielile generate de această gestiune a intereselor sale;

-plata nedatorată – reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (art. 992-993 Cod civil). De exemplu moştenitorul găseşte în actele antecesorului său o chitanţă care atestă că acesta ar fi contractat un împrumut şi se prezintă la creditor pentru a stinge creanţa. Ulterior efectuării plăţii găseşte un alt act, care confirmă executarea obligaţiei de către antecesorul său. În aceste condiţii moştenitorul (solvens) va fi îndreptăţit să recupereze plata nedatorată din partea celui care a primit-o (accipiens);

-îmbogăţirea fără justă cauză – definită ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic; din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care-şi vede mărit patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul prestaţiile care au determinat acest dezechilibru. O condiţie pentru intentarea acţiunii în restituire (acţiune care nu este reglementată în mod expres, fiind o creaţie a practicii judecătoreşti) este aceea de a exista o legătură între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea celui ce aparţine reclamantului. Trebuie menţionat că acţiunea în restituire, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, are un caracter subsidiar, reclamantul neavând la dispoziţie nici un alt mijloc juridic de recuperare a prestaţiilor executate. Exemplul îl reprezintă cazul celui căruia I se promite încheierea unui contract de întreţinere, virtualul întreţinător făcând investiţii la imobilul ce aparţine virtualului întreţinut, care îi profită acestuia şi care ulterior nu mai încheie actul promis. Este evident că în patrimoniul proprietarului imobilului se reflectă o creştere de valoare datorată investiţiilor efectuate la imobil (dacă proprietarul doreşte să vândă preţul obţinut va fi mai mare decât cel ce putea fi negociat anterior efectuării investiţiilor) iar în patrimoniul virtualului întreţinător se reflectă o scădere a valorii acestuia, corespunzătoare investiţiilor efectuate şi care nu au fost înlocuite cu nici o altă valoare în acest patrimoniu. Pentru că nu se mai încheie contractul virtualul întreţinător nu are nici o altă acţiune la dispoziţie pentru recuperarea investiţiilor avansate decât pe cea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei.

Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic ilicite:

1 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 118

251

Este vorba despre fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii, reglementată de art. 998-1003 Cod civil.

Potrivit art. 998 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar potrivit art. 999 omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acelea ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie, legea instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită de o altă persoană, sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor subiecte de drept.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează întotdeauna o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat:

-A iese pa balcon să ude florile şi din greşeală loveşte un ghiveci care cade şi sparge parbrizul autoturismului lui B, parcat legal sub balconul lui A. Se naşte raportul juridic în temeiul căruia A este obligat să suporte contravaloarea prejudiciului cauzat lui B. Atenţie: A nu a intenţionat să genereze un astfel de raport juridic, care s-a născut deoarece norma prevede obligativitatea reparării prejudiciului cauzat de fapta omului.

-A, copil de 12 ani, jucându-se în faţa blocului, aruncă mingea şi sparge parbrizul autoturismului lui B. Tatăl şi mama lui A vor fi obligaţi să-i plătească lui B contravaloarea prejudiciului cauzat (parbriz + costul manoperei de înlocuire).

-A, conducător auto al SC XXX SRL, conducând autoturismul societăţii comerciale, în timpul programului şi în exercitarea sarcinilor atribuite, produce un accident în urma căruia este distrus autoturismul lui B. Obligaţia de acoperire a prejudiciului se naşte atât în sarcina lui A, cât şi în sarcina societăţii comerciale SC XXX SRL.

-A, în vârstă de 10 ani, jucându-se în timpul orei, distruge ghiozdanul colegului său de bancă, în anumite limite vor fi obligaţi la repararea prejudiciului, atât profesorul care avea oră în perioada respectivă, cât şi părinţii lui A.

-un perete al imobilului ce-i aparţine lui A se prăbuşeşte peste autoturismul lui B, strivindu-l. A, în calitatea sa de proprietar, va fi obligat să suporte contravaloarea reparaţiilor necesare pentru punerea autoturismului în stare de funcţionare.

-câinele lui A distruge un strat cu flori de mare valoare din curtea lui B. A va fi obligat să suporte contravaloarea florilor distruse de câinele său.

Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice = acte juridice.

A încheie un contract de vânzare cumpărare cu B deoarece doreşte să obţină bunul respectiv, ce-i aparţine lui B şi pe care acesta îl înstrăinează. Este vorba deci de dorinţa părţii de a genera un raport juridic civil, aceasta fiind diferenţa esenţială între acest tip de acţiuni omeneşti şi cele analizate anterior. La încheierea fiecărui act juridic partea doreşte să dea naştere, să modifice sau să stingă un raport juridic civil concret, astfel încât acest efect se şi produce.

Secţiunea 2 – Proba raportului juridic civil concret. # 1. Noţiuni generale. Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau

fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile. 1

1 Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 120.

252

Sub aspect terminologic, termenul este folosit în trei sensuri diferite: într-un prim sens termenul de probă este sinonim cu cel de dovadă; într-un al doilea sens este vorba de operaţiunea de prezentare, în faţa justiţiei, a mijloacelor de probă iar într-o ultimă variantă termenul este folosit pentru a se desemna rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de dovadă.

Sub aspectul condiţiilor admisibilităţii probelor precum şi al reglementării mijloacelor de dovadă cum ar fi înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile sediul materiei se regăseşte în Codul civil şi în Codul comercial, în timp ce modalitatea administrării probelor precum şi reglementarea expertizei, a probelor materiale şi a cercetării la faţa locului, pot fi găsite în Codul de procedură civilă.

Probele au o importanţă vitală, procesul civil fiind o luptă a probelor părţilor deoarece, în fond, un drept nedovedit este inexistent, oricine pretinde un drept civil subiectiv trebuind să facă dovada existenţei lui. Nu trebuie înţeles însă că probe dreptului civil subiectiv s-ar confunda cu însuşi dreptul, fiind vorba totuşi de noţiuni distincte. În fond, dreptul civil subiectiv există, iar obligaţia corelativă poate fi executată de bună voie de către cel căruia îi incumbă, fiind irelevant dacă dreptul poate fi probat sau nu deoarece în măsura în care debitorul este de bună credinţă el recunoaşte obligaţia pe care şi-a asumat-o.

În situaţia în care se impune totuşi dovada dreptului civil subiectiv, elementul care trebuie dovedit de către cel care îl invocă reprezintă obiectul probei, acest obiect cuprinzând faptele juridice din care rezultă drepturile şi obligaţiile ce compun conţinutul raportului juridic civil concret. Altfel spus acest obiect al probei constă în acele împrejurări (evenimente sau acţiuni) care au generat, au modificat ori au stins drepturi civile subiective.

Pot fi sesizate însă anumite particularităţi, respectiv unele situaţii speciale ce pot să apară în legătură cu obiectul probei. Astfel, :

-norma de drept nu constituie obiect al probei, judecătorul fiind prezumat a cunoaşte legea; singura excepţie o reprezintă legea străină invocată în faţa instanţei române, al cărei conţinut se stabileşte prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau într-un alt mod adecvat, în această variantă partea care invocă o astfel de lege putând fi obligată să facă dovada conţinutului ei (art. 7 din Legea nr. 105/1992);

-faptele negative generale nu pot forma obiect al probei, în schimb un fapt negativ determinat poate fi invocat, el dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar;

-faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii; -faptele necontestate nu necesită, în principiu, probarea lor;-aspectele cunoscute personal de judecător, din alte împrejurări decât

acelea ale dosarului, formează obiect al probaţiunii judiciare.Sarcina probei reprezintă îndatorirea de a face dovada actului sau a

faptului juridic din care decurge dreptul pretins, fiind reglementată de art. 1169 Cod civil astfel: cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. De regulă, cel ce face primul o asemenea propunere este reclamantul, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, astfel încât lui îi revine, în primul rând, sarcina probei.

În măsura în care reclamantul şi-a dovedit pretenţiile, vine rândul pârâtului să acţioneze, în sensul combaterii acestor pretenţii, situaţie în care sarcina probei trece asupra lui. Nu este mai puţin adevărat că pârâtul poate ridica el însuşi pretenţii, pe calea acţiunii reconvenţionale, fiind evident că în acest caz îi revine sarcina probei, pentru dovedirea acestora. Nu în ultimul rând,

253

pârâtul trebuie să iasă din pasivitate în cazul în care invocă excepţii în apărarea sa.

Este evident că sarcina probei revine de-a lungul procesului atât reclamantului cât şi pârâtului. Aşa fiind, judecătorul trebuie să stăruie pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 Cod procedură civilă. În acelaşi timp însă, judecătorul va opri acest duel al probelor în măsura în care va aprecia că au fost administrate suficiente probe pentru dovedirea pretenţiilor părţilor din proces.

Pentru a fi încuviinţate de instanţă, probele trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să nu fie oprite de lege, să fie verosimile, să fie utile, să fie pertinente şi să fie concludente.

Referitor la convenţiile pe care părţile le pot încheia asupra probelor, ele pot avea ca obiect sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea acesteia, puterea doveditoare a probei şi administrarea dovezii. Cum în realitate normele care stabilesc aceste aspecte au, în majoritatea cazurilor, un caracter imperativ, ce nu poate fi atins de voinţa părţilor, destul de rar vor fi întâlnite în practică astfel de convenţii.

CAIET DE SEMINAR 6

În Codul civil se regăsesc reglementări în această materie în art. 1169 – 1206. Proba jurământului, prevăzută de art. 1170 Cod civil, a fost înlăturată prin prevederile Decretului nr. 205/1950.

Codul de procedură civilă reglementează cele trei mijloace de probă precum şi administrarea acestora în art. 167– 225 şi 235 –241.

Raportul juridic, în majoritatea cazurilor, există indiferent de faptul că el poate fi probat sau nu, şi atâta vreme cât dreptul nu este contestat iar obligaţia este executată de bună voie nici nu apare necesitatea dovedirii acestuia. O astfel de necesitate apare în măsura în care fie titularul dreptului solicită executarea unei obligaţii într-o modalitate cu care debitorul nu este de acord, fie debitorul nu recunoaşte întinderea dreptului subiectului activ. Într-o astfel de situaţie, instanţa va fi cea chemată să soluţioneze acest litigiu, ori judecătorul nu se poate pronunţa decât în măsura în care poate să cerceteze în mod exact modul în care raportul juridic s-a născut, voinţa părţilor în momentul respectiv şi efectele pe care acestea le-au avut în vedere.

Sarcina şi obiectul probei:A îi dă cu titlu de împrumut lui B o sumă de bani, la 25 ianuarie 2000,

urmând ca B să restituie împrumutul la 1 iunie 2000. În cazul în care B nu îşi execută obligaţia, A va sesiza instanţa în vederea obţinerii unui titlu executoriu. A va trebui să dovedească în faţa judecătorului încheierea contractului de împrumut, predarea banilor şi suma în sine, precum şi data la care obligaţia trebuia stinsă. Dacă A va reuşi să facă dovada pretenţiilor sale, B va trebui să se apare, invocând de exemplu restituirea sumei, prescripţia dreptului la acţiune,

254

transformarea obligaţiei prin novaţie, şi oricare dintre aceste fapte juridice vor trebui dovedite pentru a fi reţinute ca producând efecte, de către judecător.

În măsura în care B va invoca nulitatea actului de împrumut – de exemplu pentru lipsa consimţământului – el va putea formula o acţiune reconvenţională, urmând să facă dovada propriilor afirmaţii.

Administrarea probelor trebuie limitată într-o măsură care să permită clarificarea situaţiei de fapt şi de drept fără a încărca dosarul în mod nejustificat. Astfel, de exemplu, dacă au fost audiaţi doi martori care au declarat că au văzut când ghiveciul cu flori a căzut, din balconul lui A, spărgând parbrizul autoturismului lui B, nu se mai impune audierea altor martori, care să relateze acelaşi lucru.

Nu se poate dovedi că A nu a fost niciodată într-o anumită localitate (fapt negativ general sau nedefinit) dar se poate dovedi că A nu a fost în data de 1 martie 2001 la Galaţi, dovedindu-se că a fost, în aceeaşi dată, la Oradea.

Un fapt necontestat este un fapt recunoscut de pârât; de exemplu, B recunoaşte că a primit, cu titlu de împrumut, o anumită sumă de la A, dar nu a restituit-o pentru că nu a avut bani. În această variantă nu se mai impune administrarea de probe pentru a se dovedi existenţa împrumutului şi cuantumul creanţei.

În măsura în care judecătorul cunoaşte în mod direct anumite fapte care sunt esenţiale la dezlegarea pricinii, el va renunţa la calitatea de judecător al cauzei şi va relata, în calitate de martor, aceste aspecte cunoscute. Oricum, hotărârea sa trebuie să se bazeze exclusiv pe probe administrate în instanţă, cu respectarea principiului oralităţii şi contradictorialităţii.

Un exemplu în care proba este oprită de lege este cel al interogatoriului în caz de divorţ, deoarece potrivit art. 612 alin. ultim din Codul de procedură civilă interogatorul şi jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despărţenie.

Proba trebuie să fie verosimilă în sensul că ea nu trebuie să tindă la dovedirea unor fapte incredibile. Se va respinge proba prin care s-ar solicita să se dovedească faptul că un om a urcat pe raza soarelui, dar verosimilitatea va fi incontestabil analizată în funcţie de anumite rezultate obţinute de dezvoltarea tehnicii şi tehnologiei şi care permit administrarea unor probe imposibil de imaginat în urmă cu câţiva ani.

Proba este utilă atunci când prin administrarea ei se tinde la dovedirea unor fapte contestate (dacă, de exemplu, pârâtul nu recunoaşte la interogatoriu nici una din pretenţiile formulate de reclamant; dacă pe o parte din acestea le recunoaşte şi pe o parte le contestă, nu se va mai impune administrarea de probe pentru dovedirea faptelor recunoscute, ci doar pentru dovedirea celor contestate).

Proba este pertinentă dacă are legătură cu cauza şi este concludentă dacă permite rezolvarea acesteia; orice probă concludentă este şi pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă.

* * *Se poate afirma că probele au importanţa lor, care poate fi analizată sub

mai multe aspecte. În mod incontestabil probele judiciare au o legătură indisolubilă cu temeinicia şi legalitatea hotărârii pronunţară într-o anumită

255

cauză. 1 Temeinicia unei astfel de hotărâri se bazează pe probele administrate care trebuie să fie suficiente pentru a permite judecătorului să-şi formeze o convingere. Se întâmplă, de multe ori, ca instanţele de apel sau de recurs să constate că netemeinicia hotărârilor judecătoreşti cenzurate are la bază o insuficientă administrate a probelor sau o greşită apreciere a acestora.

Varianta ideală o reflectă prezentarea unui material probator suficient de vast, care să permită stabilirea unor date reale, obiective şi suficiente, pentru lămurirea situaţiei de fapt, întotdeauna instanţa fiind obligată să urmărească respectarea principiilor procesului civil - legalitatea, aflarea adevărului, continuitatea, nemijlocirea, publicitatea, contradictorialitatea - şi să nu uite niciodată de conţinutul principiului rolului activ al judecătorului, principiu care uneori este formulat expres iar alteori se deduce din spiritul normelor procedurale, dar care este imposibil de înlăturat deoarece el determină aflarea adevărului despre un raport juridic civil şi efectele acestuia, punct final al oricărui proces.

Pe de altă parte, o importanţă deosebită o prezintă probele şi pentru alte ştiinţe decât aceea a dreptului, în special atunci când este vorba de cercetări istorice. Se poate imagina o paralelă între un judecător şi un istoric, ambii căutând urma lăsate de fapte, lucruri şi fiinţe din trecut, pentru a reconstitui o perioadă şi a stabili adevărul în cauza cercetată.

Nu în ultimul rând un sistem probator bine pus la punct permite pronunţarea unor hotărâri conforme cu realitatea, acestora recunoscându-li-se un rol educativ, în mod indubitabil conţinutul acestora reflectându-se în conştiinţa subiectelor de drept.

* * *Izvoarele cele mai îndepărtate care fac amintire despre probe datează cu

mult înaintea erei noastre, un astfel de exemplu reprezentându-l legea asiriană, care cunoaşte două sisteme de probe: probele legale şi probele materiale.

În mod indiscutabil, cele mai bine conservate şi păstrate sunt datele ce provin din dreptul roman, probele cunoscute în această perioadă fiind în principal actele şi martorii, iar în unele situaţii chiar şi prezumţiile. Specific acestei perioade este şi faptul că nu erau cristalizate reguli cu privire la valoarea mijloacelor de probă, ele fiind clasificate în funcţie de criterii destul de subiective.

În dreptul feudal existau ordaliile, care constau în proba cu fierul roşu, căldarea cu apă fiartă, duelul judiciar, judecata lui Dumnezeu, proba cu martori, actele scrise şi blestemul.2

Ulterior, normele de procedură cuprinse în cutume au fost unificate, regăsindu-se în norme ce au dobândit, din ce în ce mai mult, un caracter tehnic. Concomitent, în doctrină au apărut lucrări de specialitate, majoritatea ţărilor europene cunoscând sistemul probator în secolul al XVIII-lea. De asemenea, reprezintă o trăsătură comună faptul că aceste norme s-au regăsit în Codul civil şi Codul de procedură civilă al fiecăruia dintre sistemele de drept naţional, fiind elocvent în acest sens faptul că sarcina probei şi admisibilitatea diferitelor mijloace de probă sunt cuprinse de Codul civil francez, în timp ce Codul de procedură civilă reglementează expertiza, ancheta şi interogatoriul. Aceeaşi este situaţia în legislaţia italiană care reglementează probele prin normele

1 Pentru o anlaiză detaliată, Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 16 şi urm.2 E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p.14 şi urm.

256

Codului civil, Codului de procedură civilă şi Codului comercial, recunoscându-se dreptul judecătorului de a aprecia probele ce au fost strânse de un alt magistrat.

O situaţia specială o reprezintă legislaţia engleză, deoarece probele sunt tratate în cuprinsul legilor de aplicare a drepturilor de fond şi se disting anumite trăsături specifice tipurilor de judecată care pot fi: prin judecător, prin judecător şi juriu obişnuit, prin judecător şi juriu special, prin judecător şi expert sau prin arbitri şi expert. De asemenea, o altă trăsătură specifică sistemului de common-law o reprezintă faptul că martori pot fi chiar şi părţile din proces.

În legislaţia SUA probele sunt reglementate de o lege specială, denumită „Law of Evidence”, judecata făcându-se cu ajutorul juriului.

În sistemul nostru de drept, reglementări mai vechi au recunoscut sistemul probelor legale, mijloacele de dovadă fiind limitate, expres reglementate şi ierarhizate potrivit legii, având o valoare prestabilită. În acest sistem judecătorul avea sarcina să constate dacă exista proba prevăzută de lege şi în cazul unui răspuns afirmativ să-i acorde acesteia puterea atribuită de normă.

# 2. Clasificarea probelor.Pentru clasificarea probelor se au în vedere mai multe criterii.A. După izvorul de la care provin:1.Probe personale şi probe materiale. Probele personale sunt cele

percepute de cel care le redă instanţei, verbal sau în scris, pe când cele materiale sunt obiectele ,care prin însuşirile lor, locul în care se află sau urmele lăsate pot furniza informaţii valoroase pentru soluţionarea litigiului.

2.Probe nemijlocite sunt acelea luate din prima sursă (interogatoriul sau cercetarea la faţa locului), în timp ce probele mediate sunt cele care ajung la cunoştinţa judecătorului printr-un factor intermediar (declaraţiile martorului, care relatează aspecte cunoscute de la o altă persoană).

3.Probele preconstituite, care sunt întocmite anterior apariţiei litigiului şi probe create după apariţia litigiului (declaraţie de martor, mărturisire).

B. După legătura cu faptul care urmează a fi probat: 1.Probe directe, care permit stabilirea faptului generator, modificator sau

extinctiv de drepturi singure, fără a fi necesar concursul altor probe. 2.Probe indirecte, care permit stabilirea izvorului raportului juridic printr-

un fapt probator, intermediar, vecin şi conex, fiind necesar în acest caz să se recurgă la un raţionament deductiv sau inductiv.

C. După forma de exprimare pot fi deosebite probele verbale de cele scrise şi de cele materiale.

D. După cum probele sunt administrate în faţa instanţei sau în afara acesteia se deosebesc probele judiciare de cele extrajudiciare. Probele judiciare dintr-un proces pot fi utilizate într-un alt proces, caz în care vor fi caracterizate ca fiind probe extrajudiciare.

Referitor la înscrisuri se cunosc mai multe clasificări ale acestor mijloace de probă, astfel:

A. După cum, la întocmirea înscrisului, s-a avut în vedere sau nu folosirea acestuia ca mijloc de probă, distingem înscrisurile preconstituite de cele nepreconstituite.

Înscrisurile preconstituite pot fi împărţite, la rândul lor, în înscrisuri originare – cele întocmite de organul instrumentator, competent sau de către părţi, cu scopul constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic

257

civil -, înscrisuri recognitive – care au scopul de a recunoaşte existenţa înscrisului originar, pierdut sau distrus, pe care-l înlocuiesc – şi înscrisurile confirmative, care permit producerea de efecte juridice de către un act anulabil, existenţa lor fiind strict determinată de intenţia subiectului de drept protejat de norma încălcată la încheierea actului, de a acoperi viciul respectiv.

B. Înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută de lege şi înscrisuri a căror putere doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului.

C. După subiectul de la care emană înscrisurile acestea pot fi oficiale sau neoficiale.

D. Înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată.

# 3. Mijloacele de probă.

3.1 Înscrisurile. Definim înscrisurile ca fiind declaraţii despre un act sau fapt juridic făcute

de părţi sau de terţi în formă scrisă cu mâna sau prin dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scris, pe hârtie sau pe orice alt material.1

De cele mai multe ori înscrisurile sunt preconstituite, adică redactate înainte de naşterea oricărui litigiu, tocmai în scopul de a fi întrebuinţate, la nevoie, ca mijloace de probă (înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, chitanţe, facturi, răbojuri2). Înscrisurile pot fi evident şi nepreconstituite, la întocmirea acestora neurmărindu-se scopul de a fi folosite ca mijloc de dovadă (cărţile, hârtiile casnice, scrisorile).

3.1.1.Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 Cod civil înscrisul autentic este acela care a fost realizat

cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Aceste înscrisuri sunt instrumente probatorii cu o valoare semnificativă deoarece cuprind manifestări de voinţă ale părţilor făcute înainte de ivirea litigiului, cu intenţia de a servi ca mijloc de dovadă în viitor. Se poate spune că înscrisurile autentice – ca probe extrajudiciare – constituie cea mai importantă categorie a înscrisurilor preconstituite, deoarece fac dovada deplină până la înscrierea în fals, ele fiind cele mai puternice mijloace de probă.3

Din definiţia dată înscrisurilor autentice de art. 1171 Cod civil se desprind mai multe condiţii impuse de legiuitor pentru validitatea înscrisului autentic: actul să fie întocmit de către un funcţionar public; funcţionarul public să aibă calitatea de a întocmi actul şi să fie capabil pentru această operaţiune (sub rezerva aplicării maximei error comunis facit jus); funcţionarul public să fie competent pentru a încheia înscrisul, atât sub aspectul competenţei materiale cât şi a cele teritoriale, precum şi faptul că înscrisul trebuie să fie întocmit cu formalităţile cerute de lege, sub sancţiunea nulităţii.

Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale (cele întocmite de notarul public sau cele redactate de părţi şi doar autentificate de acesta); hotărârile organelor jurisdicţionale; actele de stare civilă; înscrisurile elaborate de reprezentanţele diplomatice ale României. Legea

1 Ernet Lupan, op. cit., p. 1202 Răbojul este o bucată de lemn, în formă cilindrică, sau în patru muchii, pe care sunt însemnate, prin crestături, anumite socoteli.3 Florea Măgureanu, op. cit. p. 51

258

specială este cea care stabileşte că actul întocmit de un anumit funcţionar are sau nu valoarea unui înscris autentic.

Întocmirea sub formă autentică a înscrisurilor poate fi cerută de lege sau poate fi decisă de voinţa părţilor.

Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic prezintă pentru părţi avantaje deosebite, datorită trăsăturilor care le caracterizează, astfel:

- înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate care îl scuteşte pe titular de orice altă dovadă, proba contrară fiind solicitată celui care contestă actul; în măsura în care înscrisul are înfăţişarea unuia autentic prin forma şi aparenţa sa exterioară, el se bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că emană cu adevărat de la cei care figurează ca semnatari;

- înscrisurile autentice fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale funcţionarului instrumentator;

- actul face deplina dovadă, până la înscrierea în fals, şi în ceea ce priveşte semnăturile părţilor şi a agentului instrumentator, precum şi sub aspectul datei întocmirii actului;

- înscrisurile autentice care constată obligaţii – ajunse la scadenţă – pot fi puse în executare, fiind necesară doar investirea cu formă executorie, altminteri nemaimpunându-se intervenţia instanţei.

Puterea doveditoare a înscrisului autentic rezultă din faptul că a fost întocmit şi autentificat sau cel puţin primit şi autentificat de un funcţionar public competent a instrumenta actul respectiv, ce funcţionează în locul în care actul a fost întocmit, şi în limita propriilor atribuţii.

Înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate în sensul că emană cu adevărat de la cei care figurează ca semnatari, atunci când prin forma şi aparenţa sa exterioară se prezintă ca un înscris autentic întocmit potrivit dispoziţiilor legale (aparenţa exterioară este redată de semnătura funcţionarului public, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.). Dacă, dimpotrivă, înscrisul prezintă nerelegularităţi – vicii materiale sau formale care evidenţiază de la prima vedere falsitatea sa – nu numai că acesta nu poate constitui temeiul prezumţiei de autenticitate, dar instanţa îl va putea înlătura fără a mai recurge la procedura înscrierii în fals.

Principalul efect al prezumţiei de autenticitate de care se bucură înscrisul autentic este cel al inversării sarcinii probei, aceasta trecând de la partea care invocă actul la cea care contestă sinceritatea şi autenticitatea acestuia. Persoana care invocă înscrisul autentic nu mai trebuie să facă nici o dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea actului revenind părţii contestatoare, care va fi obligată să apeleze la procedura înscrierii în fals.

I. Puterea doveditoare a menţiunilor referitoare la constatările personale ale funcţionarului public instrumentator.

Menţiunile cuprinse în înscrisul autentic cu privire la faptele materiale săvârşite de însuşi funcţionarul public şi cele privind faptele materiale petrecute în faţa sa şi constatate prin propriile sale simţuri în cadrul atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii, se bucură de deplină putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin procedura specială a înscrierii în fals.

Sunt cuprinse în această categorie: semnătura părţilor şi a altor participanţi, semnătura funcţionarului instrumentator, menţiunile privind prezenţa părţilor şi constatarea identităţii lor, data şi locul încheierii înscrisului, declaraţia părţilor că afirmaţiile cuprinse în înscris exprimă voinţa lor, precum şi

259

menţiunile referitoare la alte fapte materiale constatate personal de funcţionarul instrumentator, cu condiţia ca acestea să intre în atribuţiile sale de serviciu.

Aceste toate menţiuni fac aceeaşi dovadă şi faţă de terţi care nu le vor putea combate decât tot prin înscrierea în fals, deoarece caracterul de autenticitate este indivizibil.

Nu trebuie înţeles că autentificarea unui înscris ar face imposibilă anularea acestuia pentru motive de incapacitate a părţilor sau pentru vicierea consimţământului sau constatarea caracterului simulat al actului deoarece funcţionarul nu are nici obligaţia şi nici posibilitatea de a controla voinţa părţilor sub aceste aspecte.

În măsura în care menţiunile cuprinse în actul autentic depăşesc atribuţiile conferite de lege funcţionarului public instrumentator, actul va avea doar valoarea unei simple mărturii.

II. Puterea doveditoare a declaraţiilor şi menţiunilor părţilor cuprinse în înscrisul autentic.

Spre deosebire de forţa probantă conferită menţiunilor referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator, puterea doveditoare a declaraţiilor părţilor cuprinse în înscrisul autentic, cunoaşte o valoare limitată, respectiv până la proba contrară deoarece este vorba de menţiuni care nu pot fi verificate pentru a se stabili dacă ele exprimă voinţa liberă şi neviciată a părţilor şi nici măcar dacă ele corespund sau nu realităţii.

În ceea ce priveşte pe funcţionarul public instrumentator, acesta atestă un fapt, şi anume că părţile au declarat în faţa sa că cele cuprinse în înscris exprimă voinţa lor, iar această atestare face dovada până la înscrierea în fals, dar realitatea afirmaţiilor în sine nu poate avea o putere doveditoare mai mare decât aceea corespunzătoare menţiunilor făcute sub semnătura părţilor respectiv până la proba contrară.

Dorind să concluzionăm, putem spune că menţiunile trecute de părţi într-un înscris autentic pot fi grupate în trei categorii şi anume:

- declaraţiile părţilor referitoare la obiectul însuşi al faptului juridic civil pe care înscrisul îl constată privind drepturile şi obligaţiile lor;

- enunţările părţilor care nu se referă la obiectul principal al actului juridic pe care înscrisul îl constată, dar care au legătură cu obiectul respectiv;

- afirmaţiile părţilor cu privire la fapte străine de obiectul actului juridic civil, în vederea constatării căruia s-a întocmit înscrisul.

Declaraţiile din primele două categorii au putere doveditoare până la proba contrară, iar în ceea ce priveşte menţiunile din cea de-a treia categorie, acestea nu constituie decât un început de dovadă scrisă, care va trebui completat prin alte probe. Stabilirea faptului dacă afirmaţiile părţilor au sau nu legătură cu raportul juridic pentru constatarea căruia s-a întocmit înscrisul, cade în sarcina instanţei, care este chemată să aprecieze în fiecare caz concret în parte.

III. Valoarea probatorie a înscrisului nul ca înscris autentic. Dispoziţiile art. 1172 Cod civil prevăd că actul care nu poate fi autentic din

cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante.Se poate spune că înscrisul este nul ca înscris autentic în măsura în care actul nu reuneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi autentic: dacă s-a încălcat competenţa sau capacitatea funcţionarului ori dacă nu au fost respectate cerinţele de formă prevăzute prin norme cu caracter imperativ. Este evident că

260

lipsa uneia sau a mai multora din condiţiile esenţiale lipseşte înscrisul de forţa sa probantă specifică, consecinţele fiind mai mult sau mai puţin semnificative, raportat la condiţia impusă de legiuitor privind necesitatea formei autentice ad validitatem sau ad probationem.

În cazurile în care forma înscrisului autentic este cerută de legiuitor în mod imperativ, ca o condiţie obligatorie pentru valabilitatea actului juridic civil, în măsura în care înscrisul va fi nul ca înscris autentic, întregul act juridic civil va fi lovit de această sancţiune.

Dacă părţile au convenit şi au îmbrăcat actul juridic în forma actului autentic, numai pentru a-şi asigura o dovadă mai sigură, nulitatea înscrisului sub acest aspect nu va influenţa valabilitatea actului juridic în sine şi nici valabilitatea înscrisului privit ca un înscris sub semnătură privată şi având dată certă.

3.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată.Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care este semnate de cel

ori de cei de la care provin, singura condiţie cu caracter general pentru valabilitatea unui astfel de act reprezentând-o semnătura autorului sau autorilor.

Semnătura trebuie să fie executată de mâna autorului, ceea ce însemnă că numele dactilografiat, litografiat, executat prin parafă sau punere de deget nu îndeplinesc această condiţie. Cerinţa semnăturii nu este sinonimă cu menţionarea numelui părţii, fiind vorba despre semnătura obişnuită a acestuia. Nu este mai puţin adevărat că această semnătură trebuie aşezată într-un asemenea mod în cuprinsul actului, încât să rezulte cu uşurinţă că autorul ei îşi însuşeşte în întregime acest conţinut.

Actul în sine poate să fie însă dactilografiat, litografiat sau imprimat, fiind considerate ca acte sub semnătură privată chitanţele, poliţele de asigurare, contractele tipizate, în toate aceste variante însă semnătura fiind olografă.

Înscrisurile pot fi redactate în limba română sau într-o altă limbă, admiţându-se chiar folosirea unui limbaj convenţional, folosit de părţi, cu condiţia ca acesta să fie accesibil tuturor părţilor care au semnat actul.

Atunci când în cuprinsul înscrisului se fac adăugiri sau înlăturări de cuvinte ce determină schimbarea conţinutului acestuia toate aceste modificări trebuie să fi confirmate prin semnătură de partea sau părţile de la care emană actul.

Caracteristicile înscrisului sub semnătură privată sunt următoarele:- înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune sau

considerat de normă ca fiind recunoscut, este asimilat sub aspectul valorii probante înscrisului autentic, cu menţiunea că efectul se produce atât faţă de părţile semnatare cât şi faţă de moştenitorii acestora;

- nu este mai puţin adevărat că partea căreia i se opune actul are posibilitatea de a contesta conţinutul sau semnătura, iar moştenitorii au o poziţie şi mai favorabilă, fiind suficient să declare că nu cunosc scrierea sau semnătura antecesorului lor; într-o astfel de variantă se va proceda la verificarea de scripte sau se va declanşa procedura falsului pentru a se stabili autenticitatea scrisului, respectiv a semnăturii contestate;

- înscrisul sub semnătură privată, prin forma şi condiţiile lui, se bucură de o prezumţie de validitate până la proba contrară.

Nu pot încheia acte sub semnătură privată persoanele care se află în imposibilitatea fizică sau intelectuală a întocmi asemenea înscrisuri, respectiv

261

cele care nu pot sau nu ştiu să scrie sau să citească, nefiind în măsură să ia cunoştinţă de cuprinsul actului şi nu sunt în măsură să verifice conformitatea cuprinsului acestuia cu declaraţia lor de voinţă. Pe de altă parte, persoanele care datorită unor infirmităţi sau unor boli nu pot să scrie sau nu pot să citească se vor afla, de asemenea, în incapacitatea de a semna astfel de acte. În toate aceste cazuri, chiar pentru dovedirea actului juridic, se impune redactarea înscrisului în formă autentică.

Referitor la data înscrisului sub semnătură privată, legislaţia în materie civilă nu impune în mod expres obligativitatea menţionării acesteia deşi este vorba de un element care prezintă importanţă în anumite situaţii (de exemplu stabilirea capacităţii părţii în momentul încheierii actului).

Indicarea datei în înscrisuri sub semnătură privată, având caracterul unei menţiuni a părţilor, nu poate să aibă altă putere probantă decât cea pe care o au celelalte menţiuni din înscris. În vederea ocrotirii intereselor terţilor care ar putea fi prejudiciaţi în cazul indicării unei alte date în act decât cea la care s-a realizat cu adevărat acordul de voinţă al părţilor semnatare, legiuitorul a prevăzut o regulă specială, potrivit căreia data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă acestor terţi decât din ziua în care a devenit certă, prin unul din mijloacele indicate de lege (art. 1182 Cod civil).

Între părţile contractante menţiunea datei este supusă condiţiei recunoaşterii sau celei a verificării de scripte. Odată recunoscută, într-un fel sau altul ca valabilă, ea este opozabilă părţilor contractante, făcând dovada până la proba contrarie. În ceea ce priveşte pe terţi, menţiunea datei are aceeaşi putere – până la proba contrară – ca şi menţiunile ce formează conţinutul înscrisului.

Data certă se dobândeşte de înscrisul sub semnătură privată prin următoarele mijloace:

- prin prezentarea înscrisului la o instituţie de stat administrativă, judecătorească sau de orice altă natură, în care caz înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă din ziua prezentării;

- prin înregistrarea înscrisului într-un registru public, cum ar fi registrele instanţelor judecătoreşti sau registrele fiscale, în această variantă data înscrierii în registru fiind data certă a înscrisului;

- prin relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi prescurtat – dar în mod suficient pentru identificarea acestuia – în acte întocmite de magistraţi, notari sau funcţionari publici (hotărâri judecătoreşti, procese-verbale încheiate de executorii judecătoreşti, înscrisuri autentice) în toate aceste variante actul sub semnătură privată având ca dată certă data înscrisului în care a fost menţionat;

- prin decesul uneia din persoanele care au semnat actul, în care caz înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă din ziua morţii persoanei respective;

- prin darea de dată certă de către notarul public, în temeiul art. 8 lit. f din Legea nr. 36/1995.

Din modul de redactare al art. 1182 Cod civil se deduce că mijloacele de dobândire a datei certe sunt enumerate limitativ, neadmiţându-se alte modalităţi de efectuare a acestei operaţiuni.

Pe lângă condiţia generală – a semnăturii autorului sau autorilor -, pentru valabilitatea unor anumite înscrisuri sub semnătură privată legea impune îndeplinirea unor condiţii speciale:

A. Condiţia pluralităţii de exemplare sau a multiplului exemplar este solicitată de art. 1179 Cod civil, potrivit căruia actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în

262

atâtea exemplare originale cât sunt părţi cu interes contrar, este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes.

Fiecare exemplar trebuie să facă menţiunea de numărul originalelor ce s-au făcut.

Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act.

Formalitatea multiplului exemplar a fost introdusă pentru prima data de Parlamentul din Paris printr-o decizie din 30 august 1736. Condiţia este cerută cu valoare ad probationem şi numai pentru înscrisurile ce constată convenţii sinalagmatice, ceea ce permite limitarea domeniului de aplicare a acestei formalităţi. Legiuitorul a urmărit aşezarea părţilor pe o poziţie de egalitate sub aspectul dovedirii drepturilor şi obligaţiilor reciproce prin deţinerea şi înfăţişarea unui exemplar original al înscrisului întocmit tocmai pentru a folosi ca mijloc de dovadă.

Formalitatea este solicitată doar în cazul convenţiilor sinalagmatice, din care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce deoarece numai în varianta în care se încheie astfel de convenţii pot fi întâlnite părţi cu interese distincte care au nevoie de exemplare originale ale înscrisului doveditor ce s-a întocmit. Aşa fiind condiţia nu este necesară pentru actele unilaterale şi nici pentru convenţiile unilaterale care cuprind obligaţii din partea doar a uneia dintre părţi.

De la condiţia multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 Cod civil, se cunosc mai multe excepţii, chiar în varianta în care este vorba de convenţii sinalagmatice, cum ar fi:

-în cazurile în care, potrivit art. 1172 Cod civil, un înscris este nul ca înscris autentic, el va fi valabil ca înscris sub semnătură privată, cu singura condiţie de a fi semnat de părţi, fără a fi necesar să fi fost întocmit în mai multe exemplare;

-convenţiile sinalagmatice comerciale cărora li se aplică dispoziţiile Codului comercial nu sunt supuse condiţiei pluralităţii de exemplare originale, deoarece potrivit art. 46 ele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii;

-dacă înscrisul sub semnătură privată este încredinţat de părţi spre păstrare unei terţe persoane;

-convenţia adiţională care completează sau modifică o convenţie sinalagmatică anterioară, poate fi întocmită într-un singur exemplar original, cu condiţia menţionării ei într-o clauză de trimitere adăugată pe toate exemplarele convenţiei iniţiale;

-înscrisul va fi de asemenea valabil indiferent de numărul de exemplare redactate dacă părţile îl recunosc;

-în situaţia în care convenţia sinalagmatică s-a încheiat prin schimbul a două înscrisuri – oferta urmată de acceptare – condiţia pluralităţii de exemplare se consideră a fi îndeplinită dacă se prezintă în instanţă ambele înscrisuri, fiecare purtând semnătura expeditorului.

Trebuie menţionat faptul că neîndeplinirea cerinţei multiplului exemplar poate avea consecinţe doar asupra dovedirii existenţei actului juridic nu şi asupra valabilităţii acestuia.

O altă cerinţă este prevăzută de art. 1179 alin. 2 Cod civil, în sensul că nu este suficient ca înscrisul să fie întocmit în mai multe exemplare, ci este necesar ca fiecare exemplar al actului să poarte menţiunea numărului originalelor redactate. Totuşi, în varianta în care lipseşte această menţiune, dar sunt

263

prezentate în instanţă toate exemplarele originale care trebuiau întocmite, actul va putea fi folosit ca mijloc de probă.

B. Condiţia scrierii în întregime, respectiv a menţiunii bun şi aprobat.Potrivit prevederilor art. 1180 Cod civil actul sub semnătură privată prin

care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a semna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.

Această prevedere reprezintă o protecţie pentru debitorul pe care îl opreşte să semneze astfel de convenţii în alb, fiind evident că debitorul are cunoştinţă de valoarea creanţei pe care şi-a asumat-o. În mod evident este vorba doar de înscrisurile întocmite pentru a constata obligaţii unilaterale ce au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unor cantităţi de bunuri fungibile.

Menţiunea în înscrisul sub semnătură privată a cerinţei bun şi aprobat este necesară dacă înscrisul nu este scris de mâna debitorului, în următoarele cazuri:

-când o obligaţie unilaterală este constatată într-un înscris în forma aparentă de convenţie sinalagmatică, dar în realitate actul este unilateral;

-când mai mulţi debitori se obligă unilateral faţă de un creditor, doar unul dintre aceştia redactând înscrisul, iar celorlalţi revenindu-le obligaţia de a face menţiunea înaintea semnăturii lor;

-când înscrisul constată angajamente unilaterale de a plăti o rentă, ori o sumă de bani în urma încheierii unei tranzacţii, sau prin care se recunoaşte primirea unui depozit;

-când angajamentul unilateral luat cu ocazia încheierii unei convenţii sinalagmatice este consemnat în înscrisul întocmit pentru constatarea convenţiei, deoarece în acest caz suntem în prezenţa a două acte, dintre care unul este unilateral;

-când înscrisurile constată angajamente unilaterale accesorii, cum ari fi fidejusiunea.

Îndeplinirea formalităţii nu este necesară în următoarele cazuri:-când obligaţia unilaterală are ca obiect predarea unui lucru individualizat

şi identificat prin prestaţia de a face sau de a nu face;-când înscrisul care constată o obligaţie unilaterală de a plăti o sumă de

bani sau de a preda o cantitate de lucruri este nul ca înscris autentic, având valoarea unui înscris sub semnătură privată;

-în cazul înscrisurilor care constată primirea unei plăţi – chitanţe – deoarece în acest caz actul se referă la executarea obligaţiei şi nu la naşterea ei;

-în cazul în care obligaţia unilaterală a debitorului este nedeterminată, în această variantă neputând fi indicată suma sau câtimea lucrurilor.

În situaţia în care apar neconcordanţe între cuprinsul înscrisului şi menţiunea bun şi aprobat, potrivit art. 1181 Cod civil, se prezumă că obligaţia s-a încheiat pentru suma cea mai mică.

Nerespectarea formalităţii scrierii în întregime a actului sub semnătură privată de cel care-l semnează – în acest caz particular -, sau cel puţin a menţiunii bun şi aprobat, are drept consecinţă nulitatea înscrisului care va putea fi folosit ca un început de dovadă scrisă, cu menţiunea că valabilitatea obligaţiei însăşi nu este afectată. Acceptarea înscrisului nul ca înscris sub semnătură privată – pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1179, respectiv de art.

264

1180 Cod civil – ca început de dovadă scrisă prezintă avantajul că permite judecătorului posibilitatea administrării probei cu martori şi prezumţii în vederea stabilirii adevărului obiectiv.

C. Testamentul olograf. Potrivit art. 859 Cod civil testamentul olograf nu este valabil decât când

este scris în tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului.În acest caz nu există nici o situaţie de excepţie, neputându-se acorda

valoare de testament olograf nici unui alt act care nu îndeplineşte cumulativ aceste condiţii.

D. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată. Cu toate că înscrisul sub semnătură privată îşi justifică puterea

doveditoare în semnătura părţilor, el prezintă mai puţine garanţii cu privire la originea sa decât înscrisul autentic. Până în momentul în care semnătura nu este recunoscută sau nu este valorificată în justiţie, nu se poate şti cu certitudine dacă ea aparţine sau nu celui care figurează în înscris ca semnatar. Aceasta este cea mai importantă deosebire între înscrisul sub semnătură privată şi cel autentic, acesta din urmă bucurându-se de o prezumţie de autenticitate care răstoarnă sarcina probei.

Printr-o reglementare aproape identică, art. 1177 alin. 1 Cod civil şi art. 177 alin. 1 Cod procedură civilă stabilesc că acela căruia I se opune un înscris sub semnătură privată este obligat fie să recunoască fie să conteste scrisul sau semnătura.

În varianta în care cel căruia i se opune un astfel de înscris nu-l tăgăduieşte şi nu se opune folosirii acestuia în proces, va trebui să admită proba în sine, poziţia sa fiind considerată ca o recunoaştere tacită a valabilităţii actului.

În ceea ce-i priveşte pe succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că emană înscrisul sau pe terţi, aceştia pot declara că nu recunosc înscrisul sau semnătura, ei neputând fi obligaţi să adopte opoziţie tranşantă în legătură cu acest aspect.

Este suficient ca semnătura să fie tăgăduită de parte sau declarată ca necunoscută de succesorii în drepturi ai părţii pentru ca înscrisul să fie lipsit de orice putere doveditoare, până la verificarea autenticităţii sale şi sub rezerva unei asemenea verificări. Într-o astfel de situaţie sarcina probei revine celui care doreşte să utilizeze înscrisul, el fiind obligat dă dovedească realitatea semnăturii părţii.

În oricare din situaţiile analizate instanţa de judecată va fi obligată să procedeze la verificarea autenticităţii înscrisului, utilizând mijloacele prevăzute de art. 178 – 179 Cod procedură civilă, adică fie prin comparaţia înscrisului cu semnătura şi scrisul părţii obţinute în faţa instanţei, fie prin compararea actului cu alte înscrisuri provenind de la aceeaşi parte, comparaţie ce se realizează, de regulă, printr-o expertiză grafologică.

Când partea care şi-a recunoscut semnătura sau a cărei semnătură a fost verificată, pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare, în ce priveşte conţinutul său – prin ştersături, adăugiri ori alte mijloace de realizare a falsului – sau când înscrisul ar conţine un fals intelectual, ea poate uza de procedura înscrierii în fals, reglementată de art. 180 – 185 Cod procedură civilă.

3.1.3.Alte înscrisuri.În afară de înscrisurile autentice şi sub semnătură privată, Codul civil,

Codul comercial şi Codul de procedură civilă se referă şi la alte categorii de înscrisuri, care pot contribui la aflarea adevărului în pricinile cercetate.

265

1.Răboajele – sunt înscrisuri nesemnate şi, potrivit legii civile, constituie un mijloc de probă între persoanele care au obiceiul de a le utiliza, cu condiţia ca ambele bucăţi să conţină crestături egale şi corelative (art. 1187 Cod civil).

2.Registrele comerciale – Codul comercial reglementează în art. 50 – 56 proba prin astfel de registre, la acestea făcând referire şi prevederile art. 1183 – 1184 Cod civil. Acestea cuprind mărturisirile scrise, extrajudiciare, făcute de comercianţi privitor la operaţiunile trecute în ele. Registrele, se păstrează de comercianţi timp de 10 ani, iar în cazul în care sunt întocmite în mod regulat pot face dovadă pentru fapte şi chestiuni de comerţ atât împotriva cât şi în folosul comerciantului, instanţa putând să compare fiecare registrul al părţilor aflate în litigiu. În situaţia în care evidenţa nu este ţinută în mod regulat registrul poate face dovadă împotriva comerciantului, cu menţiunea că cealaltă parte nu poate scinda conţinutul registrului pentru a alege doar ce îi este favorabil. În litigiile dintre un comerciant şi un necomerciant, registrele fac dovadă împotriva comerciantului şi în folosul necomerciantului. Oricum ar fi, puterea doveditoare a registrelor comerciale este lăsată la aprecierea judecătorului, care va decide valoarea probei cu menţiunea obligativităţii motivării înlăturării acesteia. Cele cuprinse în astfel de registre pot fi combătute prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii.

3.Menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă. Potrivit prevederilor art. 1186 alin. 2 Cod civil, orice adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă este crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, când tinde a proba liberaţiunea debitorului. Menţiunile vor fi crezute până la proba contrară, făcute prin orice mijloc de probă. Trebuie reţinut faptul că norma prevede exclusiv situaţia menţiunilor prin care creditorul atestă o plată care profită debitorului, nefiind reglementate menţiunile care ar îngreuna situaţia acestuia.

4.Scrisorile – sunt înscrisuri semnate în mod obişnuit scrise de mână sau dactilografiate, prin care expeditorul face anumite comunicări destinatarului utilizând transmiterea prin intermediul poştei sau a unei terţe persoane. Sunt cuprinse în această categorie, pe lângă scrisorile închise, şi cărţile poştale şi ilustratele. În acţiunea de folosire în justiţie a corespondenţei trebuie întotdeauna să se ţină cont de caracterul confidenţial al acesteia.

5.Telegramele – sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură privată, cu condiţia să fie semnate de persoana care le expediază, cel puţin în varianta originalului predat oficiului telegrafic. Este vorba de declaraţii de voinţă predate unui oficiu poştal, sub formă scrisă, ale căror cuprins este transcris prin mijloace mecanice la oficiul de destinaţie şi remis destinatarului.

6.Mai pot fi utilizate ca mijloace de probă registrele şi hârtiile casnice – condici, caiete, carnete, foi legate împreună sau foi volante pe care o persoană are obiceiul de a menţiona acte şi fapte juridice care o interesează -, precum şi telexurile şi faxurile. De asemenea, în materie comercială, mai pot fi utilizate ca probe titlurile de credit (cambia, cecul, biletul la ordin, ordinul de plată), cu condiţia ca acestea să îndeplinească formele cerute de lege.

CAIET DE SEMINAR 7

266

Problema 1. Modelul unui act autentic: acesta este format, de regulă, din două părţi –

în special în cazul actelor notariale -, prima parte conţinând clauzele actului juridic ce reprezintă voinţa părţilor, iar cea de-a doua parte conţinând încheierea de autentificare.

ATENŢIE! Nu reduceţi actele autentice la actele notariale, în ciuda faptului că acestea din urmă reprezintă majoritatea actelor autentice, mai ales din sfera celor care sunt întocmite la cererea părţilor. Să nu uităm că au acest caracter şi hotărârile judecătoreşti şi actele de stare civilă, precum şi orice acte cărora legea specială le conferă această valoare.

Contract de vânzare-cumpărare

Între AB, dom. în Copăcenii de Munte, nr. 15, în calitate de vânzător, şi CD, dom. în Copăcenii de Vale, nr. 17, în calitate de cumpărător, s-a încheiat următorul contract:------------------------------------------------------------------------------------------

Vânzătorul înstrăinează imobilul situat în Copăcenii de Munte, nr. 15, dobândit cu titlu de moştenire, în favoarea cumpărătorului, în schimbul preţului de 200.000.000 lei. Imobilul este format din 5000 mp, teren înscris în CF 272-Copăceni, nr. top 672, precum şi construcţiile edificate, constând în casă cu 15 camere şi piscină.------------------------------------------------------------------------------

Preţul a fost plătit integral azi, data autentificării actului, în mâinile vânzătorului.----------------------------------------------------------------------------------

Imobilul se vinde liber de orice sarcini şi vânzătorul garantează pe cumpărător că bunul nu este ipotecat şi nu a fost scos din circuitul civil, totodată asumându-şi obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse.-------------------

Cumpărătorul preia posesia imobilului azi, data autentificării actului, de la aceeaşi dată suportând toate taxele şi impozitele către stat şi unitatea administrativ-teritorială.----------------------------------------------------------------------------------------

Cumpărătorul declară că este căsătorit, prezentul imobil reprezentând bun comun.-------------------------------------------------------------------------------------------

Actul a fost redactat şi dactilografiat azi, data autentificării, în 4 exemplare originale, din care unul pentru vânzător, unul pentru cumpărător, unul necesar înscrierii dreptului în cartea funciară şi unul pentru mapa de acte autentice a notarului public instrumentator, la Biroul notarului public XYZ, cu sediul în Copăceni, nr. 215.------------------------------------------------------------------------------

Vânzător, Cumpărător,

R O M Â N I ABIROUL NOTARULUI PUBLIC XYZCopăceni, nr. 215

ÎNCHEIERE DE AUTENTIFICARE NR. 5Anul 2001, luna ianuarie, ziua 7

267

În faţa mea, XYZ, notar public, s-au prezentat:AB, dom. în Copăceni, nr. 15, identificat cu cartea de identitate seria XH

nr. 888888, eliberat de Poliţia Copăceni, la data 7 decembrie 1995;CD, dom. în Copăceni, nr. 17, identificat cu cartea de identitate seria BH

nr. 737373, eliberat de Poliţia Copăceni la data de 3 februarie 1996, care au semnat actul în faţa mea şi şi-au dat consimţământul la autentificarea acestuia.

În temeiul art. 58 – 65 din Legea nr. 36/1995 SE AUTENTIFICĂ PREZENTUL ÎNSCRIS.S-a taxat cu 2.500.000 lei taxă de timbru şi 30.000 lei timbru judiciar şi s-

a încasat 1.000.000 lei taxă notarială.NOTAR PUBLIC

Loc ştampilă

Deci, au putere doveditoare, până la înscrierea în fals, menţiunile care dovedesc prezenţa şi identitatea părţilor în faţa notarului public, precum şi faptul că acestea şi-au dat acordul pentru autentificare.

Aşa fiind, pentru ca AB să dovedească faptul că nu a semnat actul, nu îi va fi suficient ca în faţa instanţei să facă o dovadă certă că în ziua autentificării a fost plecat la mii de kilometri distanţă, ci el va trebui să pornească procedura înscrierii în fals.

Referitor la cuantumul preţului şi la faptul că acesta a fost achitat, cum aceste aspecte nu au fost verificate personal de către notar, forţa probantă a declaraţiilor părţilor şi implicit a înscrisului este până la răsturnarea prin probă contrară. Altfel spus, părţile pot conveni, printr-un alt act, încheiat de exemplu în aceeaşi zi ca preţul să se achite în rate lunare, de câte 50.000.000 lei. În acest caz un înscris ce va consemna un astfel de acord va putea fi folosit ca probă împotriva celor menţionate în actul, chiar şi autentic.

Rareori se întâlnesc în practică cazuri ca părţile să cuprindă în înscrisul autentic declaraţii care nu au nici o legătură cu acordul lor de voinţă, cu atât mai mult cu cât un astfel de act este redactat de avocat sau de notar, fiind destul de dificilă apariţia unor astfel de elemente.

Cel mai adesea putem întâlni astfel de situaţii în cazul testamentelor autentice ce cuprind şi recunoaşterea paternităţii unui copil astfel încât actul va avea un caracter complex, iar menţiunea privind recunoaşterea paternităţii nici nu va mai putea fi revocată, ea producându-şi efecte, chiar dacă dispoziţiile de ultimă voinţă au fost ulterior modificate.

Problema 2.Referitor la înscrisurile sub semnătură privată următoarele aspecte pot fi

invocate:-singura condiţie generală este aceea a semnăturii părţii sau părţilor de la

care emană, pentru valabilitatea actului nefiind necesară semnarea lui şi de către martori – terţi faţă de actul juridic pe care înscrisul îl consemnează;

-menţiunea bun şi aprobat nu trebuie să se regăsească obligatoriu în această formulă, fiind suficientă identificarea unei menţiuni din care să rezulte

268

cu certitudine că debitorul şi-a asumat obligaţia de plată a sumei respective, sumă ce va fi scrisă în cifre şi litere; Atenţie! Menţiunea nu este necesară dacă înscrisul a fost redactat de debitor (scris de mâna acestuia);

-în cazul actelor sinalagmatice se redactează atâtea acte originale câte părţi cu interese contrare sunt; dacă A şi B – soţ şi soţie – înstrăinează un imobil lui C şi D – soţ şi soţie – vor fi redactate cel puţin două exemplare, fiind în acelaşi timp suficiente, deoarece unul va fi înmânat vânzătorilor iar unul cumpărătorilor.

Problema 3.În faţa instanţei, partea care invocă un anumit înscris va trebui să depună

la dosar copii ale acestuia, un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare parte, el nefiind obligat să depună originalul decât în cazul în care partea adversă sau instanţa solicită înscrisul pentru a-l vedea şi a-l confrunta cu copiile depuse. Dacă partea obligată de instanţă să depună originalul nu-şi execută această obligaţie sau refuză să răspundă la interogatoriul ce i se ia pentru dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, proba nu va fi avută în vedere la soluţionarea cererii. În măsura în care înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină sau într-un alt alfabet, partea care invocă actul va fi obligată să depună traduceri legalizate, atât pentru uzul instanţei, cât şi pentru celelalte părţi.

După ce înscrisurile au fost depuse la instanţă, cercetarea lor se face în şedinţă publică, în faţa completului şi în contradictoriu cu toate părţile din proces.

Procedura falsului este reglementată de art. 180 – 184 Cod procedură civilă şi se foloseşte în cazul înscrisurilor autentice. Ea se declanşează atunci când partea căreia i se opune înscrisul autentic contestă valabilitatea acestuia, fiind posibilă şi când se afirmă că a fost falsificat un înscris sub semnătură privată.

Invocarea că un înscris este fals trebuie făcută de parte personal sau de un mandatar cu procură specială. Preşedintele completului va dispune prezentarea înscrisului original în sală, ocazie cu care se va întocmi un proces - verbal care va cuprinde constatările acestuia referitoare la starea materială a înscrisului în sensul menţionării existenţei unor modificări sau adăugiri. Preşedintele va semna înscrisul şi va cere şi grefierului, respectiv părţilor să-l semneze, actul fiind apoi predat grefei, spre păstrare. Aceste înscrisuri vor fi păstrate în plicuri separate şi dacă este nevoie se va dispune efectuarea unei expertize de specialitate. În varianta în care există modele de comparaţie se va examina conţinutul textului şi modul în care partea căreia i se opune actul compune şi scrie un text care, pentru uşurarea expertizei, va fi acelaşi cu cel din înscrisul contestat. Proba de comparaţie va fi luară de către preşedintele completului, dictându-i-se textul respectiv părţii, atât stând jos cât şi în picioare. Această modalitate de verificare se utilizează atunci când este vorba de un fals material, deoarece în cazul falsului intelectual menţiunea neconformă apare în cuprinsul actului.

Dacă partea care a propus folosirea înscrisului ca probă stăruie în utilizarea acestuia, iar cea căreia I s-a opus insistă în afirmaţia că acesta este fals, se încheie un proces-verbal de constatare a poziţiei părţilor, acesta împreună cu toate probele fiind trimis procurorului competent să efectueze cercetări în cazul infracţiunilor de fals.

269

Instanţa va aprecia dacă judecata trebuie suspendată, ţinând cont de valoarea probatorie a înscrisului, de stadiul desfăşurării procesului sau de alte aspecte în legătură cu cauza. Se va avea în vedere şi faptul că există un motiv de revizuire a hotărârii bazat pe falsitatea actului care a stat la baza pronunţării acesteia (art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă).

În măsura în care instanţa penală nu poate soluţiona cererea, deoarece autorul falsului nu poate fi identificat sau în varianta în care acţiunea penală s-a stins prin decesul autorului, prin prescrierea răspunderii penale sau prin amnistie, falsul va fi cercetat şi stabilit de instanţa civilă, fiind posibilă administrarea oricăror mijloace de probă.

Dacă falsul este reţinut de instanţa penală sau civilă, înscrisul va fi înlăturat, iar dacă actul va fi considerat nealterat el va putea fi utilizat ca probă în proces, având valoarea actului autentic sau respectiv a înscrisului recunoscut de părţi.

Procedura verificării de scripte este reglementată de art. 177 – 179 Cod procedură civilă, fiind specifică situaţilor în care se contestă un înscris sub semnătură privată.

În varianta în care una dintre părţile căreia i se opune actul contestă scrierea sau semnătura sau dacă moştenitorii nu recunosc unul din aceste două elemente, instanţa va fi obligată să dispună verificarea înscrisului respectiv. Mai mult, se va putea trece la o astfel de verificare chiar dacă înscrisul a fost recunoscut dar instanţa are dubii în ceea ce priveşte sinceritatea unei asemenea afirmaţii.

Verificarea de scripte se va face fie direct de către instanţă, utilizându-se materialele de comparaţie fie solicitându-se efectuarea unei expertize de specialitate. Materialele de comparaţie reprezintă fie probe obţinute direct de la parte în faţa instanţei fie, dacă acest lucrul nu mai este posibil, alte înscrisuri – de preferinţă autentice - necontestate de către părţile aflate în litigiu ca aparţinând autorului căruia i se atribuie şi actul contestat.

Problema 4.Trebuie reţinut faptul că actul sub semnătură privată poate fi folosit ca

probă dacă toate exemplarele cerute de lege sunt prezentate în instanţă, chiar dacă nu apare pe fiecare din acestea numărul de exemplare în care actul a fost întocmit. Pe de altă parte, nu se va putea prevala de o asemenea neregularitate partea care a început să execute sau a executat contractul în întregime deoarece, prin această executare, ea a recunoscut implicit încheierea actului juridic.

Se pot întâlni şi cazuri în care partea nu a semnat pe exemplarul ce i-a fost înmânat, dar a semnat pe toate celelalte exemplare, iar exemplarul pe care îl are în posesie poartă semnătura părţilor cu interese contrare. Într-un astfel de caz subiectul nu se va putea prevala de neregularitatea care i se datorează lui sau antecesorului său în drepturi.

Problema 5.Atenţie! În cazul testamentului olograf, acesta trebuie să fie scris, semnat

şi datat de către testator pentru a-şi produce efecte. Lipsa oricăreia dintre aceste menţiuni va determina ineficacitatea actului. Deci, chiar dacă actul a fost scris şi semnat de testator, nu va produce efecte dacă nu poartă data, sau nu

270

poate produce efecte un act chiar dacă este semnat şi datat de testator dar este scris de o altă persoană sau dactilografiat. 3.2. Mărturia (proba testimonială).

Mărturia este relatarea făcută de o persoană oral în faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personală.1

Un element esenţial îl reprezintă cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează, martorul aducând la cunoştinţa instanţei aspecte văzute şi auzite personal. Altfel spus, nu va putea fi reţinută depoziţia care cuprinde aspecte cunoscute de martor din relatările unor terţe persoane, decât în măsura în care poate fi indicată şi individualizată persoana de la care ştirea a fost obţinută (mărturia indirectă).

O situaţia specială o reprezintă faptele notorii, caz în care obiectul probei îl va reprezenta împrejurarea notorietăţii, respectiv că faptul este cunoscut, în general, de toată lumea, pe un anumit teritoriu.

Un al doilea element esenţial constă în prezentarea mărturiei în mod oral în faţa instanţei, astfel încât declaraţiile scrise ale unor terţe persoane, chiar redactate în formă autentică sau în cadrul unei anchete administrative ori într-un alt proces, nu pot constitui mărturii propriu-zise şi aceasta în primul rând deoarece nici instanţa şi nici părţile nu au posibilitatea de a pune întrebări directe martorului.

Trebuie spus că dacă la un moment dat mărturia reprezenta proba cea mai importantă în cazul unui litigiu, în urma creşterii gradului de educaţie şi a tehnicii de redactare a unor înscrisuri, acestea din urmă au dobândit o pondere din ce în ce mai mare, pondere justificată şi de gradul de precizie privind redarea informaţiei. În fond, depoziţia martorului poate fi incoerentă sau incorectă fie pentru că memoria acestuia nu a reţinut corect un eveniment la care a participat, fie pentru că el este de rea credinţă şi relatează în mod voit faptele nu aşa cum s-au petrecut ele ci în mod distorsionat.

Prin raportare la izvoarele raportului juridic civil, regula este aceea că faptele juridice pot fi dovedite neîngrădit cu martori, în timp ce actelor juridice le sunt aplicabile normele restrictive prevăzute de art. 1191 cod civil. În acelaşi context se impune precizarea potrivit căreia actul juridic este la rândul său, pentru terţ, un fapt juridic, astfel încât acesta va putea face dovada cu ajutorul probei testimoniale.

Potrivit art. 1191 alin. 1 Cod civil dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Norma se întregeşte cu prevederile art. 1193 – 1195 Cod civil, astfel încât proba nu va fi admisă nici dacă obiectul litigiului este o sumă mai mică de 250 lei dar aceasta reprezintă un rest dintr-o creanţă mai mare, dacă suma este rezultatul cumulării mai multor creanţe, în varianta în care părţile raporturilor juridice sunt acelaşi creditor şi acelaşi debitor şi nici dacă valoarea creanţei este mai mare dar reclamantul o reduce sub 250 lei, deoarece nu este în posesia unor înscrisuri care să ateste existenţa raportului juridic.

Şi mai restrictiv, proba testimonială nu va putea fi administrată nici chiar dacă valoarea litigiului ar fi sub 250 lei, în cazul în care cu ajutorul martorilor s-ar dori a se dovedi împotriva sau peste cuprinsul actului (art. 1191 alin. 2 Cod civil).

1 Aurelian Ionaşcu Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag.. 172

271

Evident, s-a pus problema - în ultimii ani - a menţinerii valorii de 250 lei în cuprinsul acestor reglementări, fiind evident că în prezent practic este imposibilă dovedirea actului juridic prin intermediul acestui mijloc de probă. Este reală susţinerea potrivit căreia valoarea este desuetă fiind necesară majorarea acesteia, dar experienţa a demonstrat faptul că întotdeauna legiuitorul a intervenit, atunci când a dorit, în mod real, să o facă (reglementând de exemplu, principiul reactualizării valorii taxelor judiciare de timbru, prin hotărâre a guvernului) ori din moment ce în acest domeniu nu a făcut-o – deşi doctrina a atras atenţia asupra problemei – se poate înţelege că nu a dorit să o facă. O explicaţie ar fi şi aceea că actele civile trebuie dovedite prin înscrisuri şi în secolul XXI nu mai ridică probleme redactarea unui înscris, proba fiind la îndemâna oricărui subiect de drept şi fiind de preferat ca înscrisul să fie întocmit în momentul în care se realizează acordul de voinţă, să cuprindă voinţa reală a părţilor pentru a putea fi utilizat în caz de litigiu şi pentru a permite instanţei să-şi formeze o imagine clară în legătură cu cele urmărite de părţi.

Evident, dat fiind caracterul extrem de strict al normei, anumite excepţii au fost prevăzute. Astfel, potrivit art. 1192 Cod civil, restricţia nu va fi aplicată în cazul în care cererea depăşeşte limita datorită unirii capitalului cu dobânzile dar, ceea ce este mai important, este prevederea cuprinsă de art. 1197 şi 1198 Cod civil, potrivit căreia interdicţia nu va opera în varianta în care există un început de dovadă scrisă sau dacă nu im-a fost cu putinţă creditorului să-şi procure o dovadă scrisă în legătură cu obligaţia pe care o pretinde sau i-a fost imposibil să-şi conserve proba ce a fost obţinută.

Începutul de dovadă scrisă este orice înscris ce provine de la cel căruia i se opune pretenţia - şi care o face credibilă - , indiferent de scopul sau de forma în care acesta a fost făcut, nereprezentând nici o importanţă că el este sau nu datat, semnat sau nesemnat, cu condiţia ca provenienţa lui să nu fie pusă la îndoială. În acest context trebuie înţeles şi răspunsul părţii la interogatoriu sau, dimpotrivă, lipsa părţii care a fost citată cu această menţiune (potrivit art. 225 Cod procedură civilă, dacă partea – fără motive temeinice – refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice).

În legătură cu imposibilitatea procurării unei dovezi scrise, aceasta poate fio imposibilitate morală sau materială.

Imposibilitatea morală apare atunci când părţi ale actului juridic sunt rude, prieteni apropiaţi sau persoana aflate pe o structură ierarhică profesională sau socială care dă naştere unei prezumţii potrivit căreia creditorul nu a avut curajul să solicite un înscris debitorului – superior, pentru a nu-şi periclita serviciul sau poziţia. În toate aceste variante se va trece în primul rând la dovedirea existenţei unor astfel de raporturi (cele de rudenie vor fi probate cu ajutorul actelor de stare civilă iar relaţiile de prietenie sau de subordonare utilizându-se proba testimonială) urmând ca doar în măsura în care acestea vor fi dovedite, fără putinţă de tăgadă, instanţa să încuviinţeze audierea martorilor pentru probarea încheierii actului juridic şi conţinutului acestuia.

Imposibilitatea materială se referă la obligaţii care se nasc din delicte, la depozitul necesar în caz de incendiu, ruină, inundaţii sau naufragiu, la orice fel de accidente neprevăzute, în toate aceste variante creditorului fiindu-i imposibil să preconstituie probe.

Ultima excepţie se referă la situaţia în care creditorul a fost prevăzător şi a întocmit un înscris, pe care ulterior l-a pierdut dintr-o cauză de forţă majoră. În

272

acest caz se va dovedi în primul rând existenţa înscrisului şi motivul pentru care acesta a pierit, doar în cazul în care instanţa poate să-şi formeze o imagine clară în legătură cu aceste aspecte permiţând apoi dovedirea actului juridic şi a conţinutului acestuia cu ajutorul probei testimoniale. Într-o situaţie similară se va afla şi creditorul, al cărui titlu a fost sustras cu rea credinţă de către debitorul care reţine acest act sau care l-a distrus.

3.3. Mărturisirea. Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o

altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe juridice împotriva autorului ei.1

Spre deosebire de mărturie, care cuprinde explicaţiile terţilor în legătură cu aspecte cunoscute în mod direct, această probă însumează recunoaşteri făcute de o parte privind fapte pe care ar fi trebuit să le dovedească partea adversă şi care sunt de natură să producă unele consecinţe juridice împotriva autorului lor.

Pentru ca recunoaşterea ca adevărată a unui fapt să constituie o mărturisire nu este necesar ca partea să-o fi făcut cu intenţia de a putea fi folosită ca probă împotriva sa, fiind suficient ca ea să fi fost voluntară şi din cuprinsul ei să se deducă această posibilitate. Este necesar însă ca recunoaşterea să rezulte în mod neîndoielnic din declaraţia părţii respective (propunerea încheierii litigiului printr-o tranzacţie, de exemplu, nu echivalează cu recunoaşterea faptelor pe care se sprijină pretenţia reclamantului).

Referitor la natura juridică a mărturisirii, într-o opinie s-a apreciat că aceasta se reduce o intervertire a sarcinii probei – în sensul că partea care face mărturisirea scuteşte pe cealaltă parte de sarcina ce-i revenea în sensul de a proba faptul pretins şi mărturisit de autor.2 Corelativ, potrivit acestei teorii, mărturisirea ar putea fi interpretată ca o renunţare a pârâtului la dreptul de a cere obligarea reclamantului să facă dovada izvorului care generează dreptul pretins. Într-o altă părere se afirmă că mărturisirea este o probă, în acest context apreciindu-se că natura ei juridică trebuie analizată din punctul de vedere al normelor care reglementează probele şi nu al normelor din dreptul material. Autorii care au susţinut acest punct de vedere au concluzionat că probaţiunea prin mărturisire apare ca o aplicaţie a procedeului logic de deplasare a obiectului probei de la faptul mărturisit necunoscut, petrecut în trecut, la faptul cunoscut al mărturisirii, din existenţa căruia judecătorul poate determina existenţa faptului mărturisit.

Din definiţia mărturisirii se desprinde ideea că ea reprezintă un act de voinţă, unilateral, ce reprezintă un mijloc de probă, împotriva autorului ei, fiind evident un act personal. Aceste caractere ale mărturisirii determină anumite consecinţe ce reprezintă adevărate condiţii de valabilitate ale probei. Astfel, în primul rând, autorul mărturisirii trebuie să aibă o voinţă conştientă iar aceasta trebuie exteriorizată în mod liber. Pe de altă parte, se recunoaşte că ea este

1 Aurelian Ionaaşcu, op. cit., p. 2552 Pentru o analiză detaliată a acestor teorii, Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 256 şi urm.

273

valabilă şi produce efecte prin ea însăşi, fără a fi necesară vreo acceptare din partea celui care va beneficia de recunoaşterea cuprinsă în mărturisire. Nu este mai puţin adevărat că mărturisirea este definitivă şi irevocabilă, din momentul în care a fost făcută, autorul ei nemaiputând-o retracta nici în situaţia în care nu ar fi fost acceptată de partea adversă, în condiţiile în care această acceptare nu are nici o semnificaţie juridică. Ceea ce este important este impactul pe care proba o are asupra judecătorului, voinţa părţii adverse fiind nesemnificativă.

Potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, mărturisirea poate fi revocată dacă a fost făcută din eroare, practic într-un asemenea caz urmărindu-se o anulare a declaraţiei de recunoaştere pentru motivul că autorul ei a descoperit că - din eroare – a recunoscut ca adevărat un fapt care nu corespunde realităţii.

Mărturisirea poate determina pierderea litigiului de către autorul ei astfel încât poate avea un caracter vătămător pentru partea respectivă, motiv pentru care este important ca cel care face mărturisirea să aibă capacitate de exerciţiu deplină (în concluzie minorul şi interzisul nu pot face mărturisiri care să le fie opozabile).

Din caracterul personal al mărturisirii deducem că ea nu poate fi făcută decât de către titularul dreptului litigios – personal – sau de un mandatar al acestuia, cu procură specială (art. 1206 Cod civil). Reprezentantul egal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu nu poate face mărturisiri în numele incapabilului, cu excepţia cazului când este vorba de acte încheiate şi fapte săvârşite de acesta, în virtutea calităţii de reprezentant (art. 220 Cod procedură civilă).

Tot din caracterul personal al mărturisirii derivă şi consecinţa că ea este opozabilă nu numai autorului ei ci succesorilor universali şi cu titlu universal ai acestuia, nu însă şi succesorilor particulari sau terţilor.

Mărturisirea este admisă – în principiu – în toate materiile, însă ea nu poate avea ca obiect decât fapte care determină naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

Cu toate acestea, mărturisirea nu va fi admisă în cazurile expres prevăzute de lege (exemplu: faptele invocate ca motive de divorţ), când prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţiile legii sau dacă prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea - în tot sau în parte – unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiect al unei tranzacţii.

3.3.1.Felurile mărturisirii. Mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară (art. 1204 Cod civil).

a. Mărturisirea este judiciară când se produce în faţa judecătorului şi în timpul procesului în care este folosită (art. 1206 Cod civil).

Pentru a avea acest caracter, mărturisirea trebuie să fie făcută în cadrul unui proces care îndeplineşte toate regulile procedurale de fond şi de formă. Astfel, în caz de necompetenţă absolută a instanţei, mărturisirea făcută în faţa acesteia va fi considerată extrajudiciară, putând fi însă utilizată ca probă într-un proces ce se va desfăşura în faţa instanţei competente.

Tot pentru a fi considerată judiciară, mărturisirea trebuie obţinută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă. Dacă ea a fost făcută într-un alt proces – chiar între aceleaşi persoane – nu-şi va mai păstra această calitate.

Nu în ultimul rând, mărturisirea trebuie făcută în faţa instanţei, fără însă a fi necesară prezenţa părţii adverse în momentul respectiv.

Orice mărturisire care nu îndeplineşte, cumulativ, aceste condiţii este una extrajudiciară, aceasta putând fi însă transformată într-una judiciară dacă este

274

reiterată în faţa instanţei competente, cu îndeplinirea tuturor condiţiilor enumerate.

Mijlocul procedural de obţinere al mărturisirii îl reprezintă interogatoriul, răspunsul părţii fiind consemnat în scris, sub semnătura acesteia sau în procesul verbal de şedinţă.

b. Mărturisirea extrajudiciară este mărturisirea care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată ca fiind judiciară, aceasta putând fi făcută oral sau în scris.

Potrivit art. 1205 Cod civil ea nu poate fi folosită ca mijloc de probă în cazul în care proba testimonială nu este admisă, mărturisirea extrajudiciară orală neputând fi dovedită decât prin martori, acest fapt implicând admisibilitatea ascultării martorilor în cauza respectivă. Altfel spus, dacă s-ar admite dovada cu martori a mărturisirii extrajudiciare orale şi în cazurile în care proba testimonială nu este admisă, s-ar ajunge indirect la încălcarea dispoziţiilor legale, care nu permit folosirea probei cu martori în anumite litigii. Evident, în măsura în care mărturisirea extrajudiciară verbală va fi consemnată într-un act întocmit de o instanţă, de o unitate a Ministerului Public sau a unui alt organ, ea va putea fi utilizată în orice procese, chiar în cele în care proba testimonială este inadmisibilă.

3.3.2.Formele mărturisirii. Mărturisirea poate fi făcută printr-o declaraţie expresă dar, în mod excepţional, ea poate fi şi tacită, în situaţiile în care legea permite instanţei să o deducă dintr-o anumită atitudine a părţii. Este cazul prevăzut, de exemplu, de art. 225 Cod procedură civilă.

3.3.3.În funcţie de structura sa, mărturisirea poate fi simplă, calificată şi complexă.

Mărturisirea este simplă atunci când ea corespunde în totalitate cu pretenţia reclamantului, când faptul care formează obiectul litigiului este recunoscut de pârât, aţa cum a fost prezentat de partea adversă, fără nici o rezervă.

Mărturisirea este calificată în situaţiile în care, pe lângă faptul invocat de reclamant, pârâtul mai prezintă şi alte împrejurări – legate strâns de acel fapt, chiar din momentul săvârşirii sau producerii lui – care îl califică însă în mod deosebit de modul în care l-a înfăţişat reclamantul, schimbându-i semnificaţia juridică pe care acesta i-a atribuit-o.

Mărturisirea este complexă în toate acele variante în care pârâtul, pe lângă faptul principal invocat de reclamant, prezintă şi un alt fapt – distinct şi posterior – care restrânge sau anihilează efectele celui dintâi.

În cazul mărturisirii calificate sau complexe se pune problema indivizibilităţii ei deoarece, potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, aceasta nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a făcut-o.

În acest context trebuie menţionat faptul că în urma modificărilor legislative petrecute în 1950, proba şi-a pierdut rolul special pe care l-a deţinut pe teren probator, fiind pusă alături, sub aspectul valorii, de celelalte probe şi fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Concomitent însă ea şi-a păstrat caracterul de probă indivizibilă (pe care judecătorul n-o poate scinda), caracter ce era iniţial strâns legat de superioritatea ei calitativă, pe care a pierdut-o.

Potrivit regulilor indivizibilităţii, mărturisirea calificată nu poate fi scindată, ea urmând a fi analizată în ansamblul ei, ca un tot unitar. Analiza este mai complicată în cazul mărturisirii complexe, când pe lângă faptul principal se recunosc fapte posterioare distincte, în doctrină fiind cunoscute două tendinţe de rezolvare a problemei indivizibilităţii acestui tip de mărturisire. Într-o primă

275

variantă, este considerată mărturisirea complexă ca fiind indivizibilă, în toate cazurile în care, între faptul principal şi cel posterior distinct există o conexitate, în sensul că acesta din urmă îl presupune necesar pe cel dintâi, ea putând fi scindată în cazurile în care faptul posterior distinct reprezintă o altă obligaţie între aceleaşi persoane, care determină stingerea celei dintâi, fără să existe vreo conexitate între ele. Într-o altă opinie, mărturisirea complexă poate fi scindată şi când între cele două fapte există conexitate, dacă faptul posterior distinct nu reprezintă urmare obişnuită a faptului principal, ci numai una accidentală.

În prezent, ţinând cont de regulile care determină puterea doveditoare a mărturisirii, se consideră că regula indivizibilităţii acesteia a fost menţinută formal în vigoare, probabil datorită unei inadvertenţe. Se apreciază că regula în sine trebuie subordonată principiului liberei a probelor şi a principiului obligativităţii judecătorului de administra toate probele necesare în vederea determinării adevărului în cauză. Altfel spus, nu se poate impune judecătorului să menţină o mărturisire simplă ca o probă deplină şi nici să reţină o mărturisire calificată sau complexă în întregul ei, în măsura în care are îndoieli cu privire la faptele cuprinse în mărturisire. De altfel, regula este că mărturisirea se coroborează – chiar indirect – cu celelalte probe administrate în proces.

Mai trebuie menţionat faptul că mărturisirea poate fi spontană, dar de cele mai multe ori ea este provocată pe calea interogatoriului – reglementat de Codul de procedură civilă (art. 218 – 225). Fiecare din părţi poate chema pe cealaltă la interogatoriu, iar instanţa îl poate ordona din oficiu şi, în mod indiscutabil, acesta nu poate avea ca obiect decât fapte sau, şi mai corect, fapte personale ale părţii care răspunde la interogatoriu. În ceea ce priveşte alte fapte, străine de persoana părţilor, acestea vor fi dovedite prin alte mijloace de probă, eventuale întrebări în acest sens fiind irelevante şi urmând a fi respinse de către instanţă dacă ele se vor strecura în înscrisul care cuprinde întrebările propuse de partea adversă. Evident, vor fi avute în vedere doar faptele personale ale părţii, care au legătură cu procesul şi care pot determina soluţionarea acestuia, orice alte întrebări neputând fi nici pertinente şi nici concludente.

3.4.Prezumţiile. Prezumţiile sunt definite de art. 1199 Cod civil ca fiind consecinţele ce

legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În doctrină, acestea sunt definite fie ca reprezentând considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex, fie ca inducerea existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte. 1

Această presupunere făcută de legiuitor sau judecător se bazează pe două fapte: o faptă necunoscută, generatoare de drepturi şi una cunoscută, a cărei existenţă poate fi mai uşor de dovedit, aceasta din urmă fiind vecină şi conexă cu cea dintâi. Existenţa faptei necunoscute se desprinde pe calea unei concluzii logice din cunoaşterea celei vecine şi conexe.

Prezumţiile prezintă avantajul că deplasează obiectul probei de la faptul generator de drepturi la cel vecin şi conex. Practic, ceea ce este specific prezumţiei este o dublă deplasare a obiectului probei: odată de la faptul generator de drepturi necunoscut – greu sau imposibil de dovedit – la un fapt vecin şi conex cu acesta, de asemenea necunoscut – dar mai uşor de dovedit –

1 Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 130

276

iar a doua oară de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator (înscris, mărturie etc.) Din cunoaşterea faptului probator se trage mai întâi concluzia existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din cunoaşterea acestuia se trage concluzia existenţei faptului generator de drepturi. Dubla deplasare a obiectului probei este însoţită de o dublă operaţie de inducere a existenţei unui fapt necunoscut din existenţa unuia cunoscut.1

3.4.1.Clasificarea prezumţiilor. a. Potrivit art. 1199 Cod civil - în funcţie de autorul lor - prezumţiile pot fi

simple sau legale, după cum consecinţele dedus dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sunt opera judecătorului sau a legii.2

a.1.Prezumţiile simple. Această categorie este definită de art. 1123 Cod civil astfel prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă greutate şi putere de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului, decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

Constatăm că prezumţiile simple pot fi extrem de numeroase şi variate, ele pot fi folosite neîngrădit, ori de câte ori situaţiile juridice practice le reclamă cu condiţia ca în litigiu să fie admisibilă proba testimonială. Evident, puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului, cu atât mai mult cu cât ele nu pot naşte mai mult decât o probabilitate, fiind astfel susceptibile de răsturnare prin alte mijloace de probă admise de lege.

a.2.Prezumţiile legale sunt determinate special de lege, în număr limitat, norma precizând şi puterea lor doveditoare. Raţionamentul ce constituie esenţa lor aparţine însuşi legiuitorului şi se bazează pe observarea îndelungată a faptelor sociale şi pe o asimilare critică şi selectivă a datelor pe care le oferă ştiinţa, în diversele ei ramuri. Există în acelaşi timp pericolul ca modelul generalizat şi sistematizat prin prezumţii să nu reprezinte trăsăturile dominatoare ale unei majorităţi. Concomitent, magistratul este obligat să ţină seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, de multe ori irefragabil, chiar dacă evidenţa faptelor reclamă o altă soluţie decât cea la care dispoziţia legii constrânge şi îndeamnă. Concluzia care se impune este aceea că numărul prezumţiilor legale şi, în special, a celor absolute – trebuie restrâns cât mai mult cu putinţă, pentru a nu da naştere unor soluţii abuzive şi în contradicţie cu realitatea cotidiană.

Din definiţia cuprinsă de art. 1200 Cod civil deducem că prezumţiile legale sunt determinate special prin lege, în temeiul unui text expres, ele fiind limitative şi de strictă interpretare. În al doilea rând, o astfel de prezumţie reprezintă o dispensă de probă în ceea ce priveşte faptul generator de drepturi, partea având totuşi sarcina de a dovedi faptul vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia legală.

Potrivit art. 1200 Cod civil prezumţiile legale se divid în patru categorii şi anume: actele pe care legea le declară nule; împrejurările ce atestă dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor; puterea doveditoare acordată de lege mărturisirii şi autoritatea lucrului judecat. Clasificarea este criticabilă deoarece, pe de o parte, nu cuprinde toate prezumţiile ce se regăsesc 1 Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 2242 Pentru o analiză detaliată, Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, . p. 35 şi urm.

277

în Codul civil, iar pe de altă parte, dintr-o altă perspectivă anumite prezumţii nu pot fi incluse în nici una dintre aceste categorii.

b. Potrivit scopului care le justifică, prezumţiile pot fi clasificate în următoarele categorii:

-prezumţii legale care suplinesc imposibilitatea sau dificultatea dovedirii anumitor fapte;

-prezumţii legale, care uşurează proba anumitor fapte, nerealizabile în mod eficace prin dovezile directe şi indirecte;

-prezumţiile legale destinate să evite eludarea unei interdicţii legale;-prezumţia puterii lucrului judecat.c. Raportat la interesul ocrotit, se disting prezumţiile legale, care

urmăresc în mod precumpănitor ocrotirea unor interese individuale, de cele legale care urmăresc apărarea normelor legale imperative şi prohibitive, precum şi ocrotirea ordinii publice, sociale şi economice.

d. Raportat la forţa lor probantă, prezumţiile pot fi clasificate astfel:-prezumţii legale relative – care pot fi combătute prin proba contrară;-prezumţii legale absolute – care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de

probă;-prezumţii legale intermediare sau mixte – care pot fi combătute prin

anumite mijloace de dovadă dar numai în anumite condiţii sau doar de către anumite persoane, potrivit dispoziţiilor legale în materie.

3.5.Alte mijloace de probă.În cadrul celei de-a treia secţiuni a capitolului III – Judecata – din Codul de

procedură civilă, este reglementată procedura de administrare a dovezilor dar, în acelaşi timp, aici de regăsesc normele privind expertiza şi cercetarea la faţa locului.

Referitor la expertize, trebuie menţionat aspectul că nu de puţine ori lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor între anumite împrejurări invocate de către părţi şi acele fapte reclamă cunoştinţe de specialitate din diferite domenii de activitate, fiind necesară administrarea unei asemenea probe.

Raportul de expertiză în sine cuprinde relatarea expertului, prin care acesta expune instanţei, constatările şi concluziile sale. Expertul aplică, în expertiză şi în raportul său, datele şi metodele ştiinţei, ale tehnicii sale ale artei la faptele litigioase şi explică, în raportul său, faptele examinate, prin prisma acestor date şi metode, precum şi a experienţei sale de specialist.

Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba este raportul de expertiză şi nu expertiza însăşi, care nu reprezintă decât cercetarea prealabilă pe care se bazează raportul. Trebuie menţionat că raportul constituie o probă, în întregul său şi nu numai în partea care cuprinde concluziile expertului, deoarece pentru înţelegerea deplină a acestuia trebuie cercetate toate aspectele prezentate de expert.

În ceea ce priveşte cercetarea la faţa locului, aceasta este reglementată de art. 215 – 217 Cod procedură civilă, fiind întâlnită cel mai adesea în cazul litigiilor în materie imobiliară. Cele constatate de complet cu ocazia unei asemenea deplasări la faţa locului vor fi consemnate într-un proces-verbal, care se depune la dosarul cauzei, însoţit de eventualele schiţe întocmite de instanţă sau de experţi sau de schiţe şi acte prezentate de părţi instanţei cu acel prilej. Cu ocazia deplasării pot fi audiaţi martori, cu menţiunea că declaraţiile acestora se vor consemna în procese-verbale separate, întocmite potrivit normelor de drept comun deoarece, în fond, cercetarea la faţa locului nu este decât o şedinţă

278

ţinută în afara sediului instanţei, la locul de situare sau aşezare a probei materiale cercetate.

CAIET DE SEMINAR 8

Problema 1.Cazuri excepţionale în care proba testimonială este inadmisibilă

independent de valoarea actului juridic: tranzacţia (art. 1705 Cod civil); contractul verbal de închiriere nepus în executare (art. 1416 Cod civil); contractul de depozit voluntar (art. 1597 Cod civil); orice alte situaţii prevăzute de norme speciale.

Problema 2.Semnificaţia inadmisibilităţii dovezii cu martori împotriva şi peste cuprinsul

unui înscris.În măsura în care părţile întocmesc un înscris pentru constatarea unui act

juridic se presupune că ele şi-au cuprins în înscrisul respectiv întregul lor acord de voinţă şi că au înţeles, de asemenea, să-şi dovedească raportul juridic prin înscrisul respectiv. Aşa fiind, se naşte prezumţia că intenţia părţilor s-a baza pe caracterul mai sigur al probei scrise astfel încât apare nereală presupunerea că deşi au redactat un înscris voinţa lor a fost ca eventualele înţelegeri să poată fi dovedite cu ajutorul martorilor, chiar în varianta în care valoarea contractului ar fi fost mai mică de 250 lei. Prezumţia este susţinută şi de faptul că părţile pot conveni în sensul ca raportul lor juridic să poată fi dovedit cu martori astfel încât dacă nu au cuprins o asemenea clauză, ele nu a avut-o în vedere.

În ceea ce priveşte prima interdicţie cuprinsă de art. 1191 Cod civil, proba cu martori nu este admisă pentru a stabili că înscrisul ar cuprinde clauze sau menţiuni inexacte care s-ar fi introdus în cuprinsul acestuia din eroare ori din intenţia culpabilă a uneia dintre părţi. Astfel, de exemplu, nu se poate dovedi prin martori că preţul ar fi fost altul decât cel prevăzut în înscris sau că preţul n-ar fi fost plătit la încheierea contractului, aşa cum se arată în act.

Cea de-a doua interdicţie privind dovedirea peste cuprinsul unui înscris, împiedică să se stabilească prin martori faptul că părţile ar fi adus verbal modificări actului pe care l-au constatat prin înscris, indiferent de momentul în care se pretinde că aceste schimbări ar fi intervenit. Discuţiile avute de părţi înainte de redactare înscrisului, în momentul întocmirii acestuia sau ulterior trebuie considerate ca simple tratative, atâta timp cât ele nu se regăsesc în textul înscrisului pe care părţile îl deţin. Astfel, nu vor putea fi dovedite prin martori pretenţia creditorului că s-ar fi stipulat o dobândă sau pretenţia debitorului că s-ar fi introdus un termen sau o condiţie.

În schimb, vor putea fi dovedite prin martori orice împrejurări cu condiţia ca ele să nu vină în contradicţie cu înscrisul părţilor şi să nu aducă modificări cuprinsului acestuia. Proba testimonială va fi astfel admisă pentru a lămuri

279

sensul exact al unora din clauzele înscrisului când acestea sunt obscure, confuze sau susceptibile de mai multe înţelesuri, deoarece a interpreta nu echivalează cu a proba contra sau peste cuprinsul înscrisului ci, dimpotrivă, a stabili sensul exact al acestuia. În acelaşi mod vor putea fi corectate şi eventualele erori materiale strecurate în înscris.

Regula înscrisă în art. 1195 alin. 2 Cod civil nu se referă la viciile de care pot suferi actele juridice: eroarea, dolul, violenţa, falsitatea cauzei, absenţa acesteia, toate acestea putând fi dovedite prin martori sau orice alte mijloace de probă deoarece sunt împrejurări de fapt a căror existenţă nu se va putea niciodată regăsi în înscrisuri.

Problema 3.Condiţiile începutului de dovadă scrisă: existenţa unei scrieri, condiţia

provenienţei acesteia de la cel căruia i se opune şi condiţia ca scrierea să facă verosimil faptul pretins. 1

Problema 4.Aprecierea mărturiei. În actualul sistem de administrare a probelor

valoarea mărturiei este lăsată la libera apreciere a judecătorului, puterea ei doveditoare depinzând de măsura în care ea poate determina intima convingere a judecătorului despre realitatea faptelor relatate de martori. În fond, este indiferent numărul martorilor care confirmă un a anumit fapt, căci depoziţia unui singur martor poate avea o suficientă forţă de convingere încât să determine înlăturarea tuturor celorlalte depoziţii din dosarul respectiv. Mărturia trebuie să emane de la un martor de bună credinţă şi să fie veridică, să inspire judecătorului încrederea că reflectă în mod exact realitatea. Analizând mărturiile, de multe ori neconcordante, şi corelaţia lor cu celelalte probe de la dosar, instanţa trebuie să aprecieze fiecare probă în parte pentru a-şi da seama care este cea care reflectă în mod exact realitatea. Această convingere se va regăsi în motivarea hotărârii, instanţa arătând modul şi rezultatul aprecierii sale şi elementele care au determinat-o să reţină doar anumite mărturii şi să le înlăture pe celelalte. Doar în acest mod instanţele de control vor putea verifica temeinicia hotărârii.

Problema 5.Prezumţii: -prezumţii legale, în temeiul cărora legea declară nule anumite acte

pentru că le consideră făcute în frauda dispoziţiilor sale: art. 812 Cod civil – dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse – sunt considerate a fi persoane interpuse tatăl, mama, descendenţii şi soţul persoanei incapabile; -este vorba de persoane incapabile să primească donaţii, astfel încât actele de dispoziţie cu titlu oneros sunt prezumate a fi donaţii deghizate, acelaşi caracter avându-l şi donaţiile făcute în favoarea membrilor familiei incapabilului – prin raportare la art. 810 Cod civil;

-prezumţii în temeiul cărora legea trage din anumite împrejurări concluzia dobândirii dreptului de proprietate sau eliberării debitorului de obligaţia sa: art. 492 Cod civil ( construcţiile sau plantaţiile făcute pe un anumit teren sunt

1 Pentru o analiză detaliată vezi Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 187 – 195.

280

presupuse a fi făcute de proprietarul terenului, pe cheltuiala sa şi deci că sunt proprietatea acestuia); art. 1138 Cod civil (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului presupune efectuarea plăţii şi stingerea datoriei);

-prezumţia puterii lucrului judecat, art. 1020-1021 Cod civil (se prezumă că un litigiu soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, care a trecut prin toate gradele de jurisdicţie, a fost finalizat printr-o hotărâre legală şi temeinică, astfel încât legea nu mai permite reluarea aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.

Prezumţii intermediare sau mixte: prezumţia de proprietate comună a zidului despărţitor dintre două imobile stabilită de art. 590 Cod civil, nu poate fi combătută decât prin înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie; prezumţia de proprietate a posesoriului de bună credinţă a unui bun mobil corporal (art. 1909 Cod civil) nu poate fi combătută decât în caz de pierdere sau furt; prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie nu poate fi combătută decât de tatăl prezumat prin acţiunea în tăgada paternităţii.

TITLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Noţiunea actului juridic civil.

Expresia de act juridic este folosită în două sensuri, şi anume în cel de operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator (instrumentum).

În sensul de operaţiune juridică prin acte juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice civile, constând în crearea, modificarea sau stingerea

281

unor raporturi juridice civile, în temeiul şi în limitele stabilite de normele dreptului civil obiectiv.1

Elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele: în mod indiscutabil acesta reprezintă o manifestare de voinţă a subiectului sau a mai multor subiecte de drept civil, realizată în limitele şi condiţiile stabilite de normele juridice civile; această manifestare exprimă intenţia de a produce efecte juridice iar efectul ei îl reprezintă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile.

Secţiunea II. Clasificare actelor juridice civile.

1.În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

a. Actul unilateral este cel care reprezintă rezultatul voinţei unei singure părţi (şi nu neapărat al unei singure persoane). Esenţial în acest caz este faptul că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o parte, este suficientă pentru a da naştere la obligaţii în sarcina ei, fără a fi necesară o acceptare a celeilalte părţi.

Actele tipice unilaterale sunt: testamentul, promisiunea publică de recompensă (ce poate fi făcută de exemplu de două persoane – soţ şi soţie – care şi-au pierdut câinele sau li s-a furat autoturismul), acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire, confirmarea unui act anulabil.

Este posibil ca formarea valabilă sau producerea efectelor juridice în cazul unor asemenea acte să depindă de comunicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului, astfel încât aceste acte juridice se subclasifică în acte supuse comunicării – oferta, promisiunea publică de recompensă – şi nesupusă comunicării – testamentul.

b. Actul bilateral este cel care reprezintă voinţa concordantă a două părţi, în sensul creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice civile concrete.

Actul juridic civil bilateral tipic este contractul civil. Atenţie! Trebuie distins actul unilateral de contractul unilateral, acesta

din urmă fiind un act bilateral - ca orice contract – dar care generează pentru una dintre părţi doar drepturi şi pentru una dintre părţi doar obligaţii. Un astfel de caz este cel al contractului de împrumut, care generează obligaţii doar pentru împrumutat şi anume pe aceea de a restitui împrumutul creditorului său.

Tipic actelor juridice civile bilaterale le este faptul că fiecare parte urmăreşte realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă parte, motiv pentru care majoritatea contractelor sunt sinalagmatice, născându-se în patrimoniul ambelor părţi atât drepturi cât şi obligaţii (vânzare-cumpărare, schimb).

c. Actul juridic multilateral este rodul acordului de voinţă ce provine de la mai multe părţi, care urmăresc realizarea aceluiaşi scop.

Un astfel de act juridic este contractul civil de societate, reglementat de art. 1491 Cod civil.

Clasificarea actelor juridice civile, plecând de la criteriul numărului părţilor, prezintă importanţă juridică în primul rând sub aspectul aprecierii valabilităţii actului, deoarece la actele unilaterale se are în vedere o singură voinţă juridică, pe când la cele bilaterale şi multilaterale trebuie cercetate toate voinţele juridice

1 Ernest Lupan, op. cit. p. 181

282

implicate. Sub un alt aspect viciile de consimţământ se cercetează diferit în funcţie de categoria căreia actul îi aparţine.

Pe de altă parte, trebuie făcută menţiunea că actul juridic civil unilateral este un izvor al raportului juridic civil concret doar în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru, această verificare neimpunându-se în cazul actelor bilaterale, caracterizate de principiul libertăţii contractuale.

Interesul practic al clasificării se reflectă şi în analiza excepţiilor de la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile deoarece actele bilaterale sau multilaterale – de principiu – pot fi revocate de comun acord de către părţi (deşi această revocare echivalează în fond cu un nou act juridic prin care părţile sting raportul juridic născut dintr-un act anterior) în timp ce actul unilateral este caracterizat de irevocabilitate (deşi testamentul care actul tipic unilateral este în acelaşi timp, de principiu, revocabil; de altfel şi oferta publică poate fi revocată până în momentul receptării ei, iar renunţarea la succesiunea poate fi, de asemenea, revocată în anumite condiţii; actul unilateral tipic irevocabil este reprezentat de acceptarea succesiunii, care odată făcută, nu se mai poate reveni asupra ei).

2.După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.

a.Actul juridic cu titlu oneros este acel act civil prin care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial sau, altfel spus, la încheierea unui asemenea act juridic ambele părţi urmăresc realizarea unui interes patrimonial.

Sunt acte juridice civile cu titlu oneros contractul de vânzare-cumpărare (vânzătorul doreşte să obţină preţul iar cumpărătorul urmăreşte dobândirea bunului), contractul de antrepriză (beneficiarul doreşte construirea unei locuinţe ia antreprenorul urmăreşte realizarea unui profit) etc.

Actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.

Actele comutative sunt cele în care părţile cunosc sau pot cunoaşte, încă din momentul încheierii actului, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Astfel, vânzătorul cunoaşte bunul ce trebuie predat şi în ce condiţii, iar cumpărătorul ştie exact ce preţ va plăti pentru a-l putea dobândi, precum şi condiţiile exacte de plată.

Actele aleatorii sunt acelea în care părţile au în vedere posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi, de care fac să depindă existenţa sau întinderea obligaţiilor lor. De exemplu, în cazul contractului de întreţinere, ceea ce se cunoaşte în momentul încheierii actului îl reprezintă valoarea bunului dobândit de întreţinător, fără însă a se putea stabili valoarea întreţinerii ce urmează a fi acordată întreţinutului până la decesul acestuia, valoare ce poate fi mai mică, aproximativ egală sau mai mare decât cea a bunului ce a intrat în patrimoniul întreţinătorului.

b. Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui folos în schimb.

Actele juridice civile cu titlu gratuit sunt la rândul lor, împărţite în liberalităţi şi acte dezinteresate.

Liberalităţile sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, transmiţând gratificatului (cealaltă parte a actului juridic) un bun, o fracţiune de patrimoniu sau un patrimoniu întreg (care poate fi transmis doar prin act pentru cauză de moarte), fără a primi

283

în schimb vreun echivalent. De exemplu, în cazul unei donaţii donatorul îţi micşorează patrimoniul transmiţând donatarului un imobil, fără a primi nimic în schimb, spre deosebire de vânzătorul care primeşte în schimbul imobilului preţul cuvenit.

Actele dezinteresate sunt acelea care au ca efect procurarea de către dispunător a unui avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără ca el însuşi să-şi micşoreze patrimoniul. De exemplu, este cazul împrumutului fără dobândă sau al împrumutului unui bun neconsumptibil.

Unele acte juridice civile sunt, prin esenţa lor cu titlu oneros (vânzarea-cumpărarea, schimbul) la fel cum unele sunt doar cu titlu gratuit (de exemplu împrumutul de folosinţă). Pentru unele acte juridice civile caracterul gratuit ţine numai de natura şi nu de esenţa lor, ele putând fi şi cu titlu oneros (mandat gratuit sau remunerat, depozit gratuit sau plătit, împrumut cu sau fără dobândă).

Importanţa acestei clasificări poate fi cercetată din mai multe puncte de vedere.

Sub aspectul formei, legea este mai exigentă în cazul actelor cu titlu gratuit deoarece se urmăreşte atenţionarea transmiţătorului dreptului sau bunului în legătură cu faptul că patrimoniul său va rămâne sărăcit în urma unei asemenea operaţiuni, neintrând nici un alt bun sau un alt drept în schimb.

Sub aspectul răspunderii, aprecierea este mai severă în cazul unui act cu titlu oneros în cazul căruia avantajele sunt reciproce, decât în cel al unui act cu titlu gratuit, când partea procură celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb.

De asemenea, în cazul actelor cu titlu gratuit legea civilă instituie mai multe incapacităţi speciale decât în cazul actelor cu titlu oneros.

3.După efectul lor actele juridice civile se împart în constitutive, translative şi declarative.

a. Actele constitutive sunt cele care dau naştere unor drepturi subiective civile care nu au existat anterior. De exemplu, au acest caracter ipoteca convenţională (act juridic accesoriu care însoţeşte un contract principal de împrumut şi în temeiul căruia ia naştere un drept reala accesoriu), actul de constituire a unui uzufruct (în temeiul căruia ia naştere un drept real – dezmembrământ al dreptului de proprietate, care nu a existat anterior).

b. Actele translative sunt acelea care au ca efect strămutarea unui drept civil subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Astfel de acte sunt contractul de vânzare-cumpărare (dreptul de proprietate se transmite de la vânzător la cumpărător), contractul de donaţie, contractul de schimb etc.

c. Actele declarative sunt cele care au ca efect consolidarea sau definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. Cu titlu de exemplu amintim partajul (în urma definitivării căruia dreptul de proprietate al subiectului de drept în ceea ce priveşte lotul nou format este consolidat anterior în timp până în momentul naşterii coproprietăţii, apreciindu-se că întotdeauna subiectul respectiv a fost proprietarul lotului respectiv şi că niciodată altcineva nu a avut vreun drept în legătură cu acesta; partajul poate fi atât judiciar cât şi convenţional, efectele lui fiind aceleaşi); tranzacţia (care este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască – art. 1704 Cod civil; în principiu tranzacţia produce efecte declarative, prin ea părţile nefăcând altceva decât să-şi recunoască reciproc drepturile aflate în litigiu, motiv pentru care contractul nu poate constitui just titlu pentru

284

uzucapiunea de 10 –20 de ani, părţile nu sunt ţinute să garanteze drepturile recunoscute prin convenţie, iar aceasta produce efecte retroactive, de la data naşterii drepturilor recunoscute prin tranzacţie; este posibil ca prin tranzacţie părţile să se oblige şi la prestaţii noi, situaţie în care tranzacţiile vor avea efecte constitutive sau translative de drepturi).

O specie aparte din familia actelor juridice declarative o reprezintă actul confirmativ, prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic civil la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocrotea un interes privat, favorabil persoanei respective. Prin actul confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate, actul juridic civil devenind valabil (contractul de vânzare a unui imobil ce reprezintă bun comun, încheiat doar de soţ, poate deveni valabil în cazul în care soţia confirmă înstrăinarea, printr-un act separat).

Clasificarea subliniază în primul rând faptul că în timp ce actul constitutiv şi cel declarativ îşi produc efectele doar pentru viitor (ex nunc) actul declarativ produce efecte şi pentru trecut (ex tunc). Pe de altă parte, doar actele translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani.

4.După importanţa lor, se deosebesc acte juridice civile de conservare, acte juridice civile de administrare şi acte juridice civile de dispoziţie.

a. Actele de conservare sunt cele care au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil, ele fiind întotdeauna avantajoase pentru autorul lor, deoarece presupun cheltuieli nesemnificative faţă de valoarea dreptului protejat.

Actele de conservare, teoretic, pot fi încheiate de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar dacă vom analiza practic modul în care se materializează aceste acte vom vedea că foarte rar ele sunt încheiate de această categorie de subiecte de drept. Astfel, întreruperea unei prescripţii, prin acţiunea în justiţie, nu poate fi realizată decât de persoana cu capacitate de exerciţiu, sau de cea cu capacitate de exerciţiu restrânsă, asistată de ocrotitorul său legal, deoarece altminteri ea nu beneficiază de capacitate procesuală, element esenţial al acţiunii civile. Aceeaşi este situaţia şi în cazul înscrierii unei ipoteci sau a unui privilegiu sau comunicarea unei somaţii (somaţie care, de regulă, nu întrerupe prescripţia, dar permite recuperarea cheltuielilor de judecată într-un proces civil, în temeiul art. 275 Cod procedură civilă). Un astfel de act juridic întâlnit în practică poate fi însă antrepriza pentru repararea unui imobil.

b. Actele de administrare sunt cele prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. În acest din urmă caz folosirea şi exploatarea normală poate presupune şi unele acte care, raportate la un singur bun, reprezintă acte de înstrăinare, care raportate la un patrimoniu sunt acte de administrare. Pot fi amintite ca făcând parte din această categorie închirierea, asigurarea unui bun etc.

c.Actele de dispoziţie sunt cele care determină ieşirea din patrimoniul unei persoane a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală, prin încheierea unor asemenea acte urmărindu-se transmiterea unui drept sau renunţarea la acesta, asumarea unei obligaţii, constituirea unui drept real în favoarea unui terţ etc. Intră în această categorie vânzarea, schimbul, donaţia, renunţarea la drept în cadrul procesului civil.

285

Importanţa clasificării este cercetată în primul rând din punctul de vedere al capacităţii de a încheia astfel de acte juridice deoarece actele de conservare pot fi încheiate personal chiar şi de persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu, deci cu atât mai mult de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele de administrare pot fi încheiate de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, fără a fi necesară vreo încuviinţare, ba chiar şi de către acesta însuşi, cu condiţia să nu sufere vreo leziune, în timp ce actele de dispoziţie presupun, obligatoriu, existenţa capacităţii de exerciţiu, respectiv autorizarea din partea autorităţii tutelare, în cazul în care actul se încheie de reprezentantul legal sau de persoana fizică asistată de acesta.

În materie de reprezentare - convenţională - trebuie ştiut că mandatul general dat unei persoane este valabil pentru actele de conservare şi de administrare, în timp ce pentru actele de dispoziţie mandatul trebuie să fie special.

5.În funcţie de conţinutul lor actele juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

a. Sunt patrimoniale actele juridice civile care au un conţinut economic, adică sunt exprimabile în bani (vânzarea-cumpărarea, donaţia, împrumutul etc.).

b. Actele juridice nepatrimoniale sunt cele care nu au un conţinut economic şi nu pot fi exprimate în bani (convenţia părinţilor căsătoriţi, care nu au un nume comun, referitoare la numele ce îl va purta copilul).

Utilitatea clasificării constă în analiza efectelor nulităţii, deoarece în cazul lipsirii de efecte a actului nepatrimonial nu se pune problema restituirii prestaţiilor executate.

6.După modul de încheiere actele juridice civile pot fi consensuale, solemne sau reale.

a. Actele consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a autorului sau autorilor lor. Majoritatea actelor juridice civile sunt cuprinse în această categorie, în dreptul civil românesc funcţionând regula consensualismului.

b. Actele solemne sunt cele la a căror încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma cerută în mod expres de lege, fiind vorba în acest caz de o cerinţă ce afectează însăşi valabilitatea actului juridic civil. Intră în această categorie testamentul, contractul de donaţie, ipoteca convenţională etc. Forma solemnă constă, de regulă, într-un înscris autentic notarial, dar nu reduce la această variantă, putând fi întâlnite şi alte forme (de exemplu testamentul olograf).

Important este de reţinut că în cazul nerespectării formei cerute pentru valabilitatea actului juridic civil, acesta va fi lovit de nulitate absolută.

c. Actele reale sunt cele pentru încheierea cărora nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor, fiind necesară şi remiterea (predarea) bunului. Cu titlu de exemplu pot fi enumerate următoarele contracte: de împrumut, de depozit, de gaj etc.

Nu este imposibil ca acelaşi contract să poată fi încheiat uneori prin simpla manifestare a acordului de voinţă, iar alteori să fie necesară forma autentică, diferenţierea intervenind prin raportare la obiectul material avut în vedere de părţi. Astfel, vânzarea-cumpărarea este valabilă prin realizarea acordului dintre vânzător şi cumpărător, dar dacă în discuţie este un teren, transferul proprietăţii va opera doar în cazul încheierii contractului în formă autentică, deoarece lege solicită această formă în mod expres.

286

Importanţa juridică a clasificării este determinată de criteriile avute în vedere în momentul cercetării valabilităţii actelor juridice civile. Evident, nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a unui act formal, iar în măsura în care mandatarul urmează să încheie un act solemn şi procura sa va îmbrăca, obligatoriu, aceeaşi formă.

7.După momentul producerii efectelor distingem acte juridice civile între vii şi acte pentru cauză de moarte.

a. Actele între vii sunt cele care îşi produc efectele potrivit intenţie părţii sau părţilor, încă în timpul vieţii lor.

b. Actele pentru cauză de moarte sunt cele care-şi produc efectele numai la moartea autorului lor, ele încheindu-se tocmai în considerarea acestui eveniment.

Trebuie înţeles că un în cazul unui act între vii este posibil ca unul dintre subiecte să înceteze din viaţă, înainte ca acesta să-şi fi produs efectele, dar acest eveniment nu schimbă caracterul actului. Singurul efect va fi acela că obligaţia va fi executată de moştenitori – în cazul în care debitorul a decedat – sau în favoarea moştenitorilor – dacă a decedat creditorul. În cazul actului pentru cauză de moarte efectele acestuia sunt condiţionate de evenimentul ce constă în decesul autorului lui.

Actul tipic pentru cauză de moarte este testamentul, mai fiind întâlnite şi asigurările asupra vieţii.

Este uşor de constatat că, în general, actele pentru cauză de moarte sunt reglementate mai strict decât cele între vii, ele fiind întotdeauna acte solemne. Pe de altă parte, ele sunt enumerate expres de lege, fiind întotdeauna tipice sau numite.

8.După rolul voinţei părţilor, în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.

a. Acte subiective sunt cele în care voinţa părţilor are un rol hotărâtor sub aspectul stabilirii conţinutului raportului juridic civil.

b. Actele condiţie sunt cele în care părţile îşi manifestă dorinţa ca anumite reguli să le fie aplicabile, rolul voinţei lor rezumându-se la a declanşa incidenţa regulilor de conduită respective. Altfel spus, părţile îşi manifestă voinţa doar sub aspectul încheierii sau nu a actului juridic, care cuprinde clauze standard, clauze ce nu pot fi modificate (contractul de livrare a energiei electrice, a energiei termice, cel privind prestarea serviciilor telefonice, închirierea de locuinţe din fondul locativ de stat sau locaţia unor spaţii comerciale – evident actele enumerate cu titlu de exemplu fac parte din sfera mai largă a dreptului civil, în înţelesul lui de drept comun).

Valabilitatea actelor condiţie este verificată doar sub aspectul modului în care a fost dat consimţământul la încheierea acestora, clauzele nemaiprezentând interes deoarece ele sunt deja notorii.

9.După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.

a. Actele pure şi simple sunt cele care-şi produc efectele imediat după încheierea lor, acestea nefiind afectate de nici o modalitate. Din categoria actelor juridice care nu pot fi decât pure şi simple amintim actul de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire, moştenitorul neputând condiţiona opţiunea sa).

b. Actele afectate de modalităţi sunt cele a căror existenţă sau ale căror efecte depind de împlinirea unui termen, realizarea unei condiţii sau de executarea unei sarcini. Există acte juridice care sunt esenţialmente afectate de

287

modalităţi: contractul de asigurare – condiţia producerii riscului asigurat; contractul de împrumut – termenul de restituire; donaţia cu sarcini.

În general, modalităţile sunt analizate ca fiind elemente neesenţiale ale actului juridic civil, dar în cazul actelor juridice care sunt esenţialmente afectate de modalităţi lipsa acestora atrage ineficacitatea celor dintâi.

10.După raportul dintre ele, actele juridice civile se împart în principale şi accesorii.

a. Actul principal este cel care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de cea a unui alt act juridic.

b. Actul accesoriu este cel care nu are o existenţă de sine stătătoare, existenţa sa depinzând structural de cea a unui alt act juridic – principal. Au acest caracter fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna, clauza penală. Actele accesorii pot fi încheiate concomitent sau ulterior încheierii actului principal.

11.După legătura lor cu cauza (scopul) se disting actele juridice civile cauzale de cele abstracte.

a. Actele cauzale sunt cele a căror valabilitate o implică şi pe cea a cauzei, astfel încât dacă aceasta este imorală, ilicită sau lipseşte, actul juridic civil va fi lovit de nulitate.

b. Actele abstracte sunt cele care sunt detaşate de elementul cauză, ele rezultând de regulă din operaţii juridice care implică mai multe părţi, cum ar fi fidejusiunea, delegaţia, cambia, biletul la ordin, titlurile reprezentative. În aceste situaţii creditorul nu cunoaşte cauza care îl determină pe debitor să se oblige faţă de el, această cauză putând fi găsită într-un raport juridic anterior, existent între debitor şi terţ, faţă de care creditorul este străin.

12.După modalitatea încheierii lor, deosebit acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentare.

a. Actele strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât de parte, în orice condiţii, exemplul tipic reprezentându-l testamentul. Actele de acest gen sunt expres reglementate de legea civilă.

b. Actele care nu sunt strict personale intră în cea de-a doua categorie, ele putând fi încheiate prin reprezentare.

Importanţa clasificării rezultă în procesul de verificare a valabilităţii actelor deoarece un act strict personal va fi apreciat doar în raport de persoana sau persoanele care îl încheie, în timp ce cele din categoria actelor ce pot fi încheiate şi prin reprezentat vor fi cercetate şi prin prisma capacităţii reprezentantului.

Trebuie menţionat faptul că acest tip de clasificare vizează exclusiv actele încheiate de persoanele fizice, distincţia neputând să apară în cazul persoanelor juridice.

13.După modul în care sunt reglementate, delimităm actele juridice civile tipice (numite) de cele atipice (nenumite).

a. Actele tipice sunt cele care au o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare juridică proprie.

b. Actele atipice sunt cele care nu beneficiază nici de reglementare şi nici de denumire proprii, de cele mai multe ori existenţa lor fiind confirmată de practică şi de doctrină, pornindu-se de la condiţiile generale de valabilitate a actului juridic civil. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă contractul de întreţinere.

Tocmai în acest context este justificată ideea că în cazul actelor tipice se aplică norma juridică existentă, în timp ce în cazul actelor atipice sunt aplicabile

288

regulile generale şi nu cele specifice unui alt act, tipic, oricât de apropriate ar părea cele două acte (excepţiile fiind de strictă interpretare).

14.După modul lor de executare distingem acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu executare succesivă.

a. Actele cu executare dintr-o dată sunt cele a căror executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului, aceasta fiind instantanee (preţul se achită printr-o singură plată).

b. Actele cu executare succesivă sunt cele a căror executare presupune mai multe prestaţii, eşalonate în timp (chiria se plăteşte periodic – lunar sau trimestrial sau anual, conform convenţiei părţilor, dar nu se face o singură plată pentru întreaga perioadă).

În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate partea care şi-a executat obligaţia într-un contract cu executare dintr-o dată, dar putea solicita rezoluţiunea actului, iar în cazul unui act cu prestaţii succesive se va solicita rezilierea, în această din urmă variantă lipsirea de efecte având eficienţă numai pentru viitor.

Sub aspectul prescripţiei extinctive, în cazul actelor cu executare succesivă curge un termen distinct de prescripţie, pentru fiecare prestaţie în parte.

CAPITOLUL II – CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I – Noţiune şi clasificări.Prin condiţii de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg componentele

structurale ale acestuia – elementele sale constitutive – care pot fi comune tuturor actelor juridice, dar unele dintre acestea pot fi specifice doar unei anumite categorii sau, în cazuri extreme, unui singur act juridic aparte. Aceste componente sunt necesare pentru ca actul juridic civil să fie valabil şi să-şi producă efectele.

Aceste condiţii care pot afecta în sens pozitiv sau negativ valabilitatea actului juridic civil (denumite şi elemente sau cerinţe) se pretează la o grupare, în funcţie de mai multe criterii, astfel: prin raportare la aspectul la care se referă, pot fi distinse condiţiile de fond de cele de formă. Condiţiile de fond privesc conţinutul actului juridic civil, în timp ce acelea de formă se referă la modul de exteriorizare a voinţei părţilor.

În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale sau neesenţiale.

Cele esenţiale sunt condiţiile care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa lor determinând nevalabilitatea actului (intră în această categorie condiţiile de fond şi cele de formă, când ele sunt cerute ad validitatem). Condiţiile

289

neesenţiale sunt cele care nu pot influenţa, prin prezenţa sau prin lipsa lor, valabilitatea actului juridic civil.

Condiţiile esenţiale se subdivid în funcţie de izvorul obligativităţii întrunirii lor, în legale şi convenţionale (voluntare).

În funcţie de consecinţele pe care le produc, condiţiile actelor juridice civile sunt de validitate şi de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt cele esenţiale – a căror nerespectare determină nulitatea actului juridic civil – iar condiţiile de eficacitate sunt cele care atrag alte sancţiuni – de exemplu inopozabilitatea.

O anumită condiţie poate fi, în acelaşi timp, de fond esenţială şi de validitate sau de formă şi esenţială, criteriile putând opera concomitent.

Legislaţia română nu conţine o prevedere a condiţiilor de fond ale unui act juridic civil în general, art. 1948 Cod civil referindu-se doar la condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii, acesta fiind: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Secţiunea II – Capacitatea.Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă a

capacităţii de folosinţă a subiectului de drept şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă fiind discernământul juridic al persoanei fizice însăşi, respectiv a reprezentanţilor persoanei juridice.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea unor astfel de acte. 1 În mod evident, capacitatea reprezintă regula generală, incapacităţile fiind întotdeauna expres şi limitativ prevăzute de lege. De altfel, potrivit art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege . Desigur, în privinţa persoanelor juridice este aplicabilă regula specialităţii capacităţii de folosinţă a acestora.

În timp ce capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, acesta putând să existe distinct, chiar în cazul unei persoane puse sub interdicţie tot aşa cum este admisibil ca o persoană având capacitate de exerciţiu deplină să se afle într-o situaţie în care, trecător, să fie lipsită de discernământ. Fără să se poată spune că cele două stări s-ar suprapune, este indiscutabil că între capacitate şi discernământ se regăseşte o legătură indestructibilă, evidenţiată de faptul că stabilirea valabilităţii unui act juridic civil este condiţionată atât de existenţa capacităţii, cât şi de cea a discernământului. În acest context trebuie menţionat faptul că în practica judiciară s-a admis admisibilitatea acţiunii în anularea unui act juridic încheiat de o persoană care are capacitate de exerciţiu deplină. Într-o astfel de situaţie însă este obligatoriu să se dovedească în mod neechivoc lipsa discernământului autorului în momentul încheierii actului juridic a căruia valabilitate este pusă în discuţie.

Sub aspect probator, capabilul este cel care trebuie să dovedească lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil – în situaţia în care se

1 Pentru o prezentare detaliată, Ernest Lupan, op. cit. p.204

290

prevalează de o asemenea neregularitate – în timp ce dacă partea adversă invocă existenţa discernământului în cazul unei persoane puse sub interdicţie (prezumată a fi lipsită de discernământ) va trebuie să facă această dovadă. Momentul la care se raportează proba trebuie să fie întotdeauna cel al manifestării voinţei de a contracta.

Încălcarea normelor legale referitoare la capacitate atrage una din următoarele sancţiuni: nulitatea absolută (în cazul actelor prin care se suprimă sau se îngrădeşte capacitatea de folosinţă sau cea de exerciţiu, aşa cum sunt acestea reglementate; în cazul celor prin care părţile ar stabili, prin voinţa lor, ca un incapabil să fie considerat capabil; cele care se încheie cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice); nulitatea relativă (în cazul actelor încheiate de minorul sub 14 ani, personal şi singur sau de interzisul judecătoresc; a celor de donaţie sau de garantare a intereselor altuia făcute în numele şi pe seama incapabilului de către ocrotitorul său legal; cele care depăşesc dreptul de administrare al patrimoniului, încheiate de ocrotitorul legal sau de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare); inopozabilitatea actului juridic (în cazul celui încheiat în numele minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă de către reprezentantul său legal, în ciuda faptului că minorul este deja îndreptăţit să încheie actul personal).

Secţiunea III – Consimţământul.Consimţământul reprezintă o condiţie de fond a actului juridic civil prin

care se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, subiectul de drept confirmând intenţia lui de a se obliga juridiceşte. Consimţământul formează, împreună cu cauza actului juridic voinţa juridică.

Consimţământul reprezintă, într-un prim sens, acordul de voinţă al părţii (în cazul actelor bilaterale şi multilaterale) iar într-un alt sens voinţa exteriorizată a autorului actului unilateral.

Ceea ce este extrem de important pentru existenţa actului juridic civil însuşi este manifestarea de voinţă a părţii/părţilor şi intenţia acesteia/acestora ca această manifestare să producă efecte juridice.

Voinţa este de natură psihologică dar relevanţa ei rezultă din faptul că între acesta şi consimţământ există o strânsă corelaţie. Sub aspect juridic, după cum am mai arătat, structura voinţei cuprinde cele două elemente, respectiv consimţământul şi cauza. În fond, formarea voinţei juridice este rezultatul unui proces psihologic complex, care porneşte de la nevoia subiectului de drept ce se reflectă în conştiinţa acestuia, trece prin etapa alegerii mijlocului de satisfacere a nevoii respective prin luarea hotărârii de încheiere a actului juridic civil şi se finalizează prin exteriorizarea acestei hotărâri. Indiferent din ce perspectivă am privi această evoluţie, ceea ce prezintă cu adevărat importanţă este momentul apariţiei motivului determinant care justifică încheierea actului juridic civil şi, în aceeaşi măsură exteriorizarea hotărârii de a finaliza această operaţiune. Motivul determinant echivalează juridic cu noţiunea de cauză a actului juridic civil (scopul pentru care actul este încheiat) iar hotărârea exteriorizată se exprimă prin consimţământ.

În dreptul civil voinţa juridică este guvernată de două principii consacrate în Codul civil şi anume:

291

a. Principiul libertăţii actelor juridice civile - denumit şi principiul autonomiei de voinţă, rezultă indirect din prevederile art. 969 alin. 1 şi art. 5 cod civil. Din interpretarea acestor texte se poate concluziona că părţile sunt libere să încheie orice convenţii sau să-şi manifeste voinţa exprimată printr-un act unilateral, până la limita legii şi a bunelor moravuri, în această ideea constând esenţa principiului libertăţii actelor juridice civile, la baza căreia stă recunoaşterea de către dreptul obiectiv a forţei generatoare de efecte juridice a voinţei subiectelor de drept.

În mod indiscutabil, părţile sunt libere să încheie orice act juridic civil, să-i dea acestuia conţinutul pe care îl doresc, după cum pot, în mod liber, să modifice sau să pună capăt unui asemenea act juridic, toate aceste operaţiuni fiind făcute în limita legii şi a moralei societăţii. Această limită este stabilită de ordinea publică, respectiv de normele juridice care reglementează ordinea economică, socială şi politică din stat, de bunele moravuri şi de normele imperative ale dreptului civil.

b. Principiul voinţei interne (reale) caracterizează, de asemenea, voinţa juridică. De regulă generală nu apar probleme de determinare a principiului aplicabil, deoarece se poate constata, cu uşurinţă, concordanţa dintre elementul intern şi cel extern ce aparţin voinţei juridice. Nu este exclus ca între aceste două elemente să apară însă discordanţe, variantă în care trebuie rezolvată problema priorităţii unui element faţă de celălalt, răspunsul urmând a fi dat în funcţie de concepţia împărtăşită, din cele două lansate de doctrină în acest context.

Astfel, concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, care exprimă adevăratul conţinut al actului juridic civil, în timp ce concepţia obiectivă acordă prioritate voinţei declarate, exteriorizate, cu motivarea că voinţa internă nu poate să prezinte utilitate sau relevanţă decât în măsura în care ea este exteriorizată.

Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei interne, iar ca excepţie sistemul voinţei declarate. Astfel, de exemplu, potrivit art. 977 Cod civil interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

III.1. Condiţiile consimţământului. Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:- să emane de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizat;

- să fie neviciat.

a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Această condiţie exprimă ideea că subiectul de drept civil trebuie să deţină puterea de a aprecia şi de a percepe efectele juridice care se produc în temeiul manifestării sale de voinţă, percepţie care se poate realiza doar în prezenţa discernământului şi care, în principiu, este deţinut de persoanele cu capacitate de exerciţiu, dar nu exclusiv. Aşadar, cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu trebuie confundată cu condiţia de valabilitate a consimţământului sub aspectul existenţei discernământului. Se poate spune că lipsa discernământului echivalează practic cu lipsa consimţământului, atrăgând în acest mod nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat.

292

b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de produce efecte juridice. În măsura în care subiectul de drept îşi exteriorizează voinţa cu intenţia de a produce efecte juridice se angajează, din punct de vedere juridic, obligaţia astfel asumată fiind susceptibilă de a fi executată – dacă se impune – chiar cu ajutorul forţei coercitive a statului.

Atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-a considerat că lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, sau a fost prea vagă, dacă consimţământul a fost dat cu o rezervă mintală cunoscută de destinatarul acesteia, dacă manifestarea de voinţă a avut loc sub condiţie pur potestativă, în cazul simulaţiei sau în cazul interpretării unui rol de către un actor.

c. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Practic, pentru a putea produce efecte juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată deoarece în caz contrar ea nu poate fi cunoscută de alte persoane.

De regulă, forma de exteriorizare a consimţământului este lăsată la aprecierea autorului, putând să întâlnim atât o manifestare expresă cât şi o manifestare tacită a voinţei acestuia, dar indiferent de modul în care se exprimă ea produce acelaşi efect, având valoare juridică în egală măsură.

Principiul aplicării exteriorizării consimţământului este cel al consensualismului deoarece simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să se nască valabil sub acest aspect. Cazurile în care legea impune ca manifestarea de voinţă să îmbrace o anumită formă reprezintă excepţii de la acest principiu, în majoritatea variantelor ele fiind prevăzute ca o măsură de protecţie a subiectului de drept.

În principiu, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă, ea neputând fi apreciată nici măcar ca un consimţământul tacit, prezumţia fiind aceea că subiectul de drept care nu îşi manifestă în nici un mod voinţa nu doreşte să încheie un act juridic civil. Excepţiile sunt limitativ şi expres prevăzute de lege.

d. Consimţământul trebuie să nu fie viciat. Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neinfluenţată sau mai bine spus, nealterată de vicii de consimţământ, adică de acele împrejurări care pot afecta caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic civil.

III.2.Viciile de consimţământ. III.2.1.Eroarea. Eroarea poate fi definitivă ca o falsă reprezentare a realităţii la încheierea

unui act juridic civil. 1

Este posibil ca eroarea să intervină fie în momentul declanşării voinţei interne, fie la declararea, transmiterea ori interpretarea voinţei.

În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce, eroarea poate fi: A. Eroarea obstacol – este acea falsă reprezentare a realităţii care

împiedică formarea actului juridic civil, fiind practic distructivă de voinţă, astfel încât, în cazul contractelor face ca voinţele individuale ale părţilor să nici nu se întâlnească.

Indiscutabil, eroarea obstacol este cea mai gravă formă a erorii, ea putând să cadă fie asupra naturii actului care se încheie, fie asupra identităţii obiectului.

B. Eroarea – viciu de consimţământ – este falsa reprezentare a realităţii ce cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului sau

1 Vezi art. 953 şi 954 Cod civil.

293

asupra persoanei contractante. Această eroare nu este distructivă de voinţă, astfel încât ea nu înlătură consimţământul ci doar îl viciază.

În structura acestui viciu de consimţământ intră un singur element de natură psihologică – falsa reprezentare a realităţii – astfel încât probarea lui este extrem de dificilă.

În cazul erorii asupra substanţei obiectului actului juridic civil se impune cercetarea noţiunii de substanţă, deoarece în legătură cu aceasta se cunosc în doctrină mai multe concepţii. Potrivit concepţiei obiective eroarea se reduce la aceea asupra materiei din care este confecţionat bunul, neluându-se în calcul intenţia părţilor, astfel încât convenţia ar fi lipsită de efecte doar în situaţia în care partea a urmărit să achiziţioneze un bun de aur şi a cumpărat unul de aramă, nu şi atunci când a cumpărat un obiect realizat dintr-un aliaj de aur, chiar dacă ulterior cumpărătorul pretinde că a dorit procurarea unui obiect de aur pur. Concepţia subiectivă acordă o mai mare semnificaţie noţiunii de substanţă a obiectului actului juridic civil, incluzându-se în această noţiune orice însuşire care a fost determinantă la încheierea actului juridic civil. Aşa fiind, vor fi apreciate ca şi calităţi esenţiale ale obiectului nu doar însuşirile materiale ale acestuia ci şi autenticitatea, vechimea şi capacitatea de a fi folosit potrivit destinaţiei avute în vedere de părţi, la încheierea contractului.

Într-o concepţie intermediară, prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic civil se înţeleg acele calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile le consideră esenţiale sau a căror reunire determină natura specifică a lucrului.

Referitor la eroarea asupra persoanei (asupra identităţii sau calităţilor speciale ale acesteia avute în vedere la încheierea contractului) domeniul ei de aplicabilitate se limitează, în principal, la actele intuitu personae. C.Eroarea indiferentă – este tot o falsă reprezentare a unor împrejurări, care sunt însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil, astfel încât deoarece ea nu se referă la aspectele esenţiale nici nu afectează valabilitatea manifestării de voinţă a părţilor.

În cazul erorii obstacol sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic civil, deoarece acordul de voinţă nu s-a format.

În cazul erorii – viciu de consimţământ sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic civil, iar eroarea indiferentă poate atrage o diminuarea valorică a prestaţiei, dar este posibil să nu determine nici o consecinţă juridică, în condiţiile în care nu a avut nici un rol la încheierea actului juridic civil.

După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, distingem: A. Eroarea de fapt care constă în falsa reprezentare a unor situaţii

faptice, în momentul încheierii actului juridic civil, aspecte care vizează obiectul actului, valoarea sau persoana cocontractantului.

b. Eroarea de fapt care constă în necunoaşterea existenţei sau cunoaşterea inexactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice. Trebuie remarcat în acest context că au fost exprimate mai multe opinii în doctrină, nu toţi autorii recunoscând erorii de drept valoarea unui viciu de consimţământ.

III.2.2.Dolul. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a

unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene pentru a o determina să încheie un act juridic civil (art. 960 Cod civil). Constatăm astfel că suntem practic în prezenţa unei erori provocate, spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care are un caracter spontan.

294

În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă (sau după consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului) distingem dolul principal (în acest caz inducerea în eroare vizează elementele determinante la încheierea actului juridic civil, sancţiunea în această variantă fiind nulitatea relativă a acestuia) şi dolul incidental care cade asupra unor împrejurări nedeterminate pentru încheierea actului juridic civil astfel încât deschide doar dreptul la o acţiune în despăgubire pentru eventuale diferenţe de preţ.

Structura dolului, ca viciu de consimţământ, cuprinde două elemente: cel obiectiv se materializează în utilizarea unor mijloace viclene pentru inducerea în eroare a contractantului, de regulă fiind vorba de acţiuni – fapte pozitive – dar nu este imposibil să întâlnim şi omisiuni. Elementul subiectiv, intenţional constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil, astfel încât provocarea unei erori din simplă neglijenţă nu antrenează consecinţele dolului.

În materia liberalităţilor dolul îmbracă un conţinut specific, manifestându-se sub forma captaţiei şi a sugestiei. Captaţia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de câştiga afecţiunea dispunătorului şi de a-l determina să facă o liberalitate – pe care altfel nu ar fi făcut-o – în favoarea autorului, care a recurs la aceste mijloace viclene. Sugestia constă în folosirea unor asemenea mijloace, urmărindu-se în acest mod atenuarea afecţiunii dispunătorului faţă de rudele sale sau faţă de cel căruia acesta intenţiona să-i facă o liberalitate, determinându-l astfel să dispună în favoarea unei alte persoane decât cea avută iniţial în vedere.

Pentru a constitui viciu de consimţământ şi a atrage anulabilitatea actului juridic civil, dolul trebuie să întrunească, în mod cumulativ, două condiţii:

a. Dolul trebuie să aibă caracter determinant pentru încheierea actului juridic civil. Altfel spus, trebuie stabilit cu certitudine că victima manoperelor frauduloase nu ar fi încheiat actul juridic în lipsa acestora. Condiţia este formulată expres în art. 960 Cod civil. Aprecierea prezenţei dolului se face subiectiv, de la caz la caz, ţinându-se cont de pregătirea şi experienţa de viaţă a subiectului de drept asupra căruia s-au exercitat manoperele dolosive.

b.Dolul trebuie să emane de la cealaltă parte indiferent că aceasta a exercitat ea însăşi mijloacele viclene sau doar a participat la ele. Nu este imposibil ca în actele bilaterale dolul să apară în cazul ambelor părţi, în această variantă oricare dintre ele fiind îndreptăţită să ceară anularea actului juridic civil pentru dolul al cărei victimă este, evident neputându-se invoca pentru lipsirea de eficacitate a actului propria culpă (propriile manopere dolosive exercitate faţă de cealaltă parte).

Dolul nu se presupune (art. 960 alin. 2 Cod civil) astfel încât partea care invocă viciul de consimţământ trebuie să facă dovada manoperelor viclene exercitate. Este adevărat însă că fiind vorba de un fapt juridic, proba se va putea face prin orice mijloc de probă admis de lege, astfel încât se poate concluziona că dovada dolului este mai uşor de realizat decât cea a erorii.

Sub aspect sancţionator dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat în urma exercitării manoperelor frauduloase, deschizându-se calea părţii prejudiciate şi la promovarea unei acţiuni în despăgubiri, în temeiul art. 998 Cod civil.

III.2.3.Violenţa. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei

persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere ce o determină să încheie un act juridic civil pe care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat. Textele legale fac

295

trimitere la acest viciu de consimţământ în art. 953, 955-959 Cod civil, reţinându-se că ameninţarea cu un rău poate să provină atât de la cocontractant cât şi de la un terţ.

În funcţie de efectele pe care le produc asupra voinţei victimei, putem să distingem:

Violenţa fizică este sesizabilă atunci când ameninţarea cu răul vizează integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi ca simplu instrument la încheierea actului juridic civil. Se poate spune că într-o astfel de situaţie consimţământul nu numai că este viciat dar, în mod concret, el lipseşte, subiectul de drept necontribuind nici măcar formal la încheierea actului juridic civil.

Violenţa morală este tot o ameninţare care priveşte însă onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei ce poate să-i provoace acesteia o temere, care o determină să încheie un act juridic civil pe care, altminteri, nu l-ar fi încheiat.

Raportat la caracterul ameninţării, violenţa poate fi: Violenţa legitimă constă tot într-o ameninţare – care cel puţin este

percepută în acest mod de subiectul de drept – dar care este făcută în condiţiile legii, în vederea realizării unui drept subiectiv. Într-un asemenea caz nu sunt în faţa unui viciu de consimţământ astfel încât această aşa-zisă ameninţare nu va avea nici un efect asupra valabilităţii actului juridic civil.

În varianta în care ameninţarea excede dispoziţiile legale violenţa exercitată va fi nelegitimă, atrăgând lipsirea de efecte a actului juridic civil.

Structural, violenţa cuprinde două elemente: Elementul obiectiv constă în ameninţarea cu un rău care poate fi de

natură fizică (lovituri, ameninţarea cu moartea, acestea vizând persoana contractantului sau o altă persoană – membru da familie sau nu – de care contractantul este foarte ataşat), patrimonială (distrugerea sau degradarea unui bun de mare valoare sau care prezintă o valoare sentimentală importantă pentru parte) sau de natură morală (compromiterea reputaţiei).

Elementul subiectiv constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate, care este de natură să o determine să încheie un act juridic civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat, deoarece consimţământul este alterat tocmai de această temere şi nu de ameninţarea în sine.

Pentru a fi viciu de consimţământ şi a atrage anulabilitatea actului juridic civil, violenţa trebuie să întrunească, în mod cumulativ, două condiţii şi anume aceea de a fi determinantă pentru încheierea actului şi de a fi injustă.

Violenţa, fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă, iar în cazul în care s-a dovedit vicierea consimţământului actul va fi lovit de nulitate relativă.

III.2.4.Leziunea. Leziunea – ca viciu de consimţământ – constă în disproporţia vădită de

valoare între două prestaţii, într-un prejudiciu încercat de către o parte a actului juridic civil, în chiar momentul perfectării actului.

Se impune a se sublinia faptul că de la intrarea în vigoare a Decretului nr. 31/1954 aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la acţiunea în anulare pentru leziune s-a restrâns la minorii care – având capacitate de exerciţiu restrânsă – încheie singuri – fără încuviinţarea ocrotitorului legal – acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în condiţiile în care aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

296

De la interdicţia cuprinsă de art. 1165 Cod civil, potrivit căruia majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune se cunosc excepţii, cum ar fi cea prevăzută de art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă maritimă, care prevede că o convenţie de asistenţă sau de salvare poate fi anulată dacă se dovedeşte a fi viciată prin eroare, dol sau leziune, sau redusă la un cuantum corespunzător serviciului prestat, sau cea reglementată de art. 694 Cod civil, în aceste două cazuri fiind admisibilă acţiunea chiar formulată de o persoană majoră.

În literatura de specialitate s-a apreciat atât că pentru a fi în prezenţa leziunii este suficient să existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii, cât şi că într-un asemenea caz, pe lângă elementul obiectiv trebuie să existe şi un element subiectiv, concretizat în viciul de consimţământ ce rezultă din exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre părţi, de care are cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită. În dreptul nostru civil este consacrată prima dintre aceste concepţii (cea obiectivă), astfel încât cine invocă leziunea trebuie să dovedească doar paguba suferită în urma disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, şi nu viciul de consimţământ care a provocat această disproporţie sau o virtuală stare de nevoie de care ar fi profitat cealaltă parte.

Pentru a fi în prezenţa leziunii trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: să existe o pagubă materială, ea să constea în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii, aceasta să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului juridic respectiv – şi nu a altor acte distincte – iar disproporţia avută în vedere să existe în raport cu momentul perfectării actului juridic civil.

Indiscutabil, potrivit legislaţiei noastre civile actuale leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât în ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca – fiind vorba, în principiu, de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă – cât şi de actele juridice civile în care poate fi întâlnită – acte de administrare încheiate de minor singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi pentru care nu se cere, potrivit legii, încuviinţarea autorităţii tutelare. Sunt avute în vedere doar actele juridice civile cu titlu oneros şi comutative, viciul de consimţământ neputând fi invocat în cazul actelor mărunte, al celor de conservare şi nici în cazul actelor juridice civile încheiate de persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu, în acest din urmă caz sancţiunea fiind alta.

Proba leziunii este în sarcina minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă iar sancţiunea este nulitatea relativă a actului astfel încheiat.

CAIET DE SEMINAR 9

Problema 1.Persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu până la 14 ani, între

14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar după 18 ani dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. În prima fază lipsa discernământului este

297

prezumată, după cum prezumată este existenţa discernământului după împlinirea vârstei de 14 ani, cu menţiunea că pentru perioada cuprinsă între 14 şi 18 ani legiuitorul a reglementat o perioadă de adaptare la circuitul civil, astfel încât subiectul de drept încheie actele juridice fiind asistat de ocrotitorul său legal şi, pentru cele efecte semnificative pentru patrimoniul său, cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Pe de altă parte, lipsa discernământului reprezintă, de asemenea, o prezumţie în cazul celor puţi sub interdicţie. Din aceste considerente subiectul de drept interesat va trebui să facă dovada existenţei discernământului în momentul în care persoana pusă sub interdicţie a încheiat un act juridic civil, în timp ce minorul peste 14 ani, şi în egală măsură majorul, vor trebuie să facă dovada lipsei discernământului în momentul încheierii unui act juridic civil, în măsura în care aceste părţi tind să lipsească actul de efecte juridice.

Atenţie! Interesează discernământul în momentul formării actului juridic.

Problema 2.Formarea voinţei juridice: Ionescu are nevoie de o maşină deoarece

constant nu ajunge la timp la serviciu şi a fost ameninţat cu desfacerea contractului de muncă; îşi poate procura o maşină cumpărând una sau împrumutând-o pe cea a fratelui său, dar această ultimă variantă nu este convenabilă deoarece sunt zile când şi fratele său are nevoie de autoturism, deci, se hotărăşte să cumpere una; odată luată această hotărâre, el ia legătura cu un magazin specializat şi încheie contractul de vânzare-cumpărare a autoturismul cu plata preţului în rate.

Problema 3.Art. 5 Cod civil: nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare

de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Art. 969 alin. 1 Cod civil: convenţiile legal făcute au putere de lege între

părţile contractante.Aşa fiind, între limitele stabilite de ordinea publică şi bunele moravuri,

părţile pot încheia orice tip de act juridic, numit sau nenumit. De exemplu însă nu vor putea încheia un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun ce aparţine domeniului public, sau un major nu va putea încheia un act valabil cu un minor în vârstă de 9 ani, convenţia având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui apartament. Trebuie înţeles că limitele acestei libertăţi a actelor juridice civile ce pot fi încheiate sunt trasate prin normele imperative ce se regăsesc în reglementările civile.

Referitor la voinţa internă, pot să apară următoarele aspecte: Într-o primă variantă conţinutul actului corespunde voinţei părţilor dar

denumirea lui nu concordă nici cu acest conţinut şi nici cu această voinţă; în această variantă situaţie este relativ simplă deoarece va fi avut în vedere conţinutul şi nu caracterul stabilit de părţi, care poate fi inexact prin raportare la propria lor voinţă. Într-o a doua variantă este posibil ca însuşi conţinutul actului să nu corespundă voinţei părţilor, în această situaţie problema devenind complexă datorită necesităţii identificării motivului care a generat această neconcordanţă.

Problema 4.Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în măsura în care

consimţământul a fost exprimat în una din următoarele variante:-s-a discutat în glumă, s-a pus un pariu, discuţia a fost superficială, bazată

pe ideea că amănuntele vor fi discutate ulterior;

298

-manifestarea de voinţă a avut loc sub condiţie pur potestativă, adică executarea obligaţiei asumate este condiţionată de voinţa celui care s-a obligat – partea se obligă să încheie contractul în măsura în care va fi dispus să o facă la data respectivă (art. 1010 Cod civil);

-manifestarea de voinţă a fost dată de un actor, în timpul interpretării unui rol, într-un context în care şi subiectul de drept este amplasat – de exemplu ambii joacă pe scenă, într-o piesă, şi la un moment dat, improvizând, replicile sunt schimbate, iar una dintre părţi îşi asumă o obligaţie pe care evident nu intenţionează să o execute în realitate.

Problema 5.Manifestarea de voinţă este expresă când este exteriorizată prin

modalităţi de natură a o face cunoscută altor persoane în mod nemijlocit şi este tacită când se deduce din anumite semne sau gesturi, autorul ei permiţând să se tragă concluzia, neîndoielnică, cu privire la acţiunea sa.

De exemplu, în cazul acceptării succesiunii – act juridic civil – moştenitorul se poate prezenta la notar, solicitând a se lua act printr-o declaraţie autentică de opţiunea sa succesorală, sau poate să intre în posesia bunurilor din masa succesorală, confirmându-şi în acest mod vocaţia.

În principiu, tăcerea nu constituie o manifestare de voinţă, situaţiile de excepţie fiind următoarele:

-în cazul contractului de închiriere, la expirarea termenului pentru care acesta a fost încheiat, locaţiunea se poate transforma dintr-un cu termen, într-una fără termen, fără a fi necesară o menţiune expresă, în măsura în care proprietarul permite locatarului să deţină posesia bunului respectiv şi preia chiria ce este achitată periodic de acesta (art. 1437 Cod civil);

-în măsura în care părţile prevăd în mod expres că atribuie tăcerii, într-un anumit context, o anumită semnificaţie juridică;

-atunci când tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ, potrivit obiceiului locului.

Problema 6.Eroare ce intervine în momentul declanşării voinţei interne: oferta este

făcută pentru bunul respectiv, la un preţ mult mai mic decât cel avut în vedere de vânzător, datorită unei neatenţii a acestuia (se pierde un element în momentul calculării preţului sau se listează preţul cu mai puţine cifre decât era necesar); într-o astfel de situaţie oferta, odată acceptată, va fi considerată valabilă, cu excepţia cazului în care beneficiarul ofertei cunoştea sau trebuia să cunoască existenţa acestei inadvertenţe.

Problema 7.Eroare obstacol: proprietarul imobilului doreşte să încheie un contract de

întreţinere, iar contractantul doreşte să încheie un contract de vânzare-cumpărare.

Acelaşi vânzător are într-un imobil un apartament situat pe soare, iar unul situat pe umbră, el doreşte să îl înstrăineze pe cel de-al doilea, iar cumpărătorul doreşte să-l cumpere pe cel dintâi.

Eroarea – viciu de consimţământ ce poate să cadă asupra persoanei contractante prezintă importanţă doar în actele intuitu personae, respectiv în cazul acelor acte în care persoana contractantului este esenţială la încheierea actului. De exemplu, donatorul transmite proprietatea asupra unui imobil de mare valoare nepoatei sale (fiica fiului său) în considerarea acestei calităţi, pentru ca ulterior să se constate că legătura de rudenie nu există, respectiv tânăra domnişoară nu este fiica fiului donatorului. Evident că în acest caz

299

donatorul doreşte lipsirea actului de efectele sale. Dacă donaţia însă nu a avut în vedere exclusiv această calitate de rudenie, ci ea s-a bazat pe o simpatie ce există între donator şi donatar, actul juridic poate fi păstrat (o discuţie interesantă ar fi în acest caz o cerere prin care moştenitorii donatorului să solicite lipsirea de efecte juridice a actului, iar donatara să se apare în sensul că nu relaţia de rudenie a fost importantă în momentul încheierii actului de donaţie).

O situaţie similară poate să apare în măsura în care un beneficiar angajează un antreprenor cunoscut pentru calitatea lucrărilor sale, ori acesta angajează pe altcineva pentru efectuarea acestor lucrări.

Problema 8.Şi în cazul erorii se cer două condiţii cumulative pentru ca acesteia să-i fie

recunoscută valoarea unui viciu de consimţământ şi anume:-elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie fost hotărâtor,

determinant pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat;

-în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca şi cocontractantul să fi ştiut sau să fi trebuie să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinat pentru încheierea actului juridic civil; altfel spus, dacă partenerul nu a cunoscut că subiectul de drept se află în eroare sau nu a avut reprezentarea că eroarea este determinantă la încheierea actului, actul nu va putea fi lipsit de efectele sale.

Problema 9.Lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud.Nu există dol dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă

– această situaţie apare în cazul dolului prin inacţiune (prin reticenţă).Problema 10.Exemplu de violenţă legitimă: creditorul îl ameninţă pe debitor că dacă nu

îi va restitui banii datoraţi va recurge la forme de executare silită, respectiv va apela la ajutorul forţei coercitive a statului.

Violenţa nu cuprinde situaţiile în care ameninţarea rezultă din alte împrejurări decât cele legate de persoana cocontractantului sau a unui terţ ce se află în legătură cu acesta din urmă. Altfel spus, viciul de consimţământ nu are nici un punct comun cu situaţia rezultată dintr-o stare de necesitate deoarece o asemenea împrejurare determină subiectul de drept să încheie un act juridic civil pentru a evita sau a limita consecinţele unui pericol grav şi iminent care-i ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea şi care nu poate fi înlăturat pe o altă cale.

Problema 11.Acţiunea în resciziune este acţiunea prin care se solicită anularea unui

contract pentru leziune. Atenţie! Minorul sub 14 ani poate solicita lipsirea actului de efecte juridice,

invocând lipsa capacităţii de exerciţiu, ori cum sancţiunea este mai gravă, el nu are interes să invoce până la această vârstă o eventuală leziune.

300

SECŢIUNEA IV – OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL

Potrivit art. 948 Cod civil una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului – şi astfel, prin extensie ale oricărui act juridic civil – este existenţa unui obiect determinat. Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care ele sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute. 1 Altfel spus, obiectul actului juridic civil se identifică cu cel al raportului juridic civil care îşi are originea în actul respectiv.

Deşi bunurile nu constituie obiect propriu-zis nici al actului juridic civil – şi nici al raportului juridic civil – atunci când conduita părţilor se referă la bunuri, acestea sunt privite ca un obiect derivat al actului juridic civil.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie licit şi moral. Pe lângă acestea, pentru anumite acte juridice civile se cer a fi îndeplinite şi anumite condiţii speciale.

IV.1.Prima condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să existe. Dacă acesta lipseşte practic nici nu se mai poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii.

În măsura în care obiectul actului juridic civil se referă la un bun, următoarele reguli sunt aplicabile: dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic civil, actul nu poate fi valabil (art. 1311 Cod civil). Bunul existent în momentul încheierii actului juridic civil îndeplineşte condiţia cerută, pe când cel viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o singură excepţie – negativă – legală care priveşte succesiunea viitoare, aceasta neputând forma obiectul unui act juridic civil, indiferent că este vorba de un act unilateral sau de o covenţie.

IV.2.A doua condiţie este aceea ca obiectul să fie în circuitul civil. După cum s-a precizat în momentul în care s-a analizat clasificarea bunurilor în funcţie de acest criteriu, pot fi identificate bunuri care se află în circuitul civil, libere de orice restricţie – şi care sunt majoritatea –, bunuri care nu se află în circuitul civil, deci nu pot forma obiect valabil al unui act juridic civil precum şi bunuri care se află în circuitul civil dar prezintă anumite trăsături specifice în ceea ce priveşte regimul circulaţiei lor (art. 963, art. 1310 Cod civil).

IV.3.O altă condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie determinat sau cel puţin determinabil (art. 948, 964 Cod civil). Obiectul este determinat ori de câte ori părţile actului juridic civil precizează în momentul încheierii acestuia toate elementele care îl individualizează, creditorul cunoscând precis natura dreptului său şi corelativ debitorul ştiind care este obligaţia pe care şi-a asumat-o. Vorbim despre un obiect determinabil dacă în acelaşi moment actul juridic civil cuprinde suficiente elemente cu ajutorul cărora de va putea determina în viitor acest obiect, cu condiţia ca această operaţiune să aibă loc cel mai târziu la data la care obligaţia debitorului trebuie executată. În acest din urmă caz criteriile în baza cărora se va face determinarea trebuie stabilite de părţi în momentul încheierii actului juridic civil, în caz contrar fiind necesar un nou acord de voinţă pentru a determina aceste limite.

IV.4.Cea de-a patra condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie posibil. Este evident că nimeni nu poate fi obligat să execute o prestaţie imposibilă.


301

Ceea ce este important în acest context este faptul că această imposibilitate trebuie analizată în funcţie de un criteriu absolut şi obiectiv adică prestaţia să fie imposibilă pentru oricine. Dacă ea este subiectivă, în sensul că obligaţia nu poate fi executată de un anumit debitor, concluzia este aceea că obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului este angajată răspunderea civilă a acestuia.

Imposibilitatea poate fi materială – atunci când ea se datorează unor împrejurări de fapt (de exemplu, imposibilitatea de a străbate, într-o zi, pe jos, distanţa de la Bucureşti la Oradea) sau juridică, atunci când ea rezultă din prevederi exprese ale legii.

Această condiţie trebuie apreciată în raport cu momentul încheierii actului juridic civil deoarece este posibil care între acest moment şi cel al executării datorită evoluţiei ştiinţei şi tehnicii obiectul să devină posibil, deşi el nu întrunea această caracteristică într-o primă fază.

IV.5.O ultimă condiţie generală este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie licit şi moral, adică să fie în conformitate cu dispoziţiile legale şi regulile de convieţuire socială, în caz contrar actul fiind lovit de nulitate absolută.

IV.6.O condiţie specială, în actele juridice constitutive sau translative de drepturi este ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Aceasta are la bază principiul juridic potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori mai mult decât are.

IV.7.O altă condiţie specială în actele cu pronunţat caracter personal este ca obiectul să constea într-un fapt personal. Altfel spus, nimeni nu se poate obliga valabil dacă nu depinde de el însuşi executarea obligaţiei, respectiv nimeni nu se poate obliga pentru altul. Această condiţie este impusă de caracterul personal al unor acte juridice civile cum ar fi antrepriza, mandatul, în care însuşirile debitorului sunt avute în vedere în momentul încheierii actului juridic civil.

SECŢIUNEA V – CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Cauza (scopul) actului juridic civil este acea condiţie de valabilitate care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act juridic (art. 948, 966 Cod civil). Ea reprezintă un element al voinţei juridice, exprimând motivaţia care a stat la baza încheierii actului juridic civil şi totodată are un caracter independent deoarece exprimă motivul determinant care a generat exteriorizare consimţământului.

Din punct de vedere structural cauza include două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.

a. Scopul imediat (direct) diferă în funcţie de categoria de acte juridice civile, fiind în cadrul unei categorii de acte juridice civile, însă, un element abstract şi invariabil.

b. Scopul mediat (indirect) constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil, în această variantă fiind vorba de nevoia principală ce determină partea să consimtă la încheierea acestuia. Acest element are un caracter complet şi subiectiv fiind variabil de la un act juridic la altul.

Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

302

V.1.Cauza trebuie să existe - în primul rând (art. 966 Cod civil). Nu este mai puţin adevărat că legislaţia civilă nu precizează în ce situaţii se poate deduce că lipseşte cauza, în doctrină fiind prezentate mai multe opinii. Astfel, s-a considerat că lipsa cauzei se confundă cu o cauză falsă care este, în esenţă, o eroare asupra cauzei deoarece orice persoană conştientă care încheie un act juridic civil urmăreşte un anume scop.1

Într-o altă opinie se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă conceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă. În ce priveşte scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se reduce la o eroare asupra cauzei. 2

Într-o a treia opinie s-a arătat că pentru rezolvarea problemei trebuie să se plece de la o dublă distincţie: pe de o parte, trebuie deosebit scopul mediat de scopul imediat, iar pe de altă parte, trebuie deosebite punctele de plecare ce determină lipsa de cauză. Pornind de la aceste distincţii se ajunge la următoarele soluţii: când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, lipsesc ambele elemente ale cauzei (scopul mediat şi cel imediat). În această variantă lipsa cauzei determină nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei discernământului. Dacă însă lipsa cauzei este generată de lipsa contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii sau lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit, totdeauna lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat, sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea absolută. 3

V.2.Cauza trebuie să fie reală (art. 966 Cod civil). Cauza actului juridic civil nu este reală când există o eroare asupra acelui element sau acelor elemente care constituie motivul determinat al consimţământului. Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.

V.3.Cauza trebuie să fie licită, condiţia fiind îndeplinită atunci când aceasta este în deplin acord cu legea. Evident, cauza va fi ilicită când ea va fi în contradicţie cu normele imperative ale legii, cu menţiunea că ilicit poate fi doar scopul mediat.

V.4.Cauza trebuie să fie morală (art. 968 Cod civil). Această condiţie este prevăzută de legea civilă împreună cu caracterul licit deşi actul este susceptibil de desfiinţare ori de câte ori cauza acestuia contravine normelor de convieţuire socială, fără a se aduce atingere unor dispoziţii legale.

Trebuie menţionat faptul că prin mijlocirea cauzei părţile atribuie întotdeauna valoare de motiv determinat unei anumite împrejurări care altminteri ar rămâne lipsită de relevanţă juridică, astfel încât se poate spune că această cauză este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al părţii respective.

Potrivit art. 967 Cod civil convenţia este valabilă cu toate că nu este cauza expresă, iar aceasta este prezumată până la dovada contrarie. Se poate constata că legea instituie o dublă prezumţie sub aspectul valabilităţii cauzei şi al existenţei ei, astfel încât cel care invocă lipsa cauzei trebuie să o dovedească,

1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 91-93.2 Traian Ionaşcu, în Tratat…, 1967, p. 272-274 şi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 229, 234.3 Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 176.

303

răsturnând prezumţia legală relativă. Aceeaşi este situaţia şi în varianta în care se invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic civil.

Sub aspect probator, în principiu sunt valabile regulile generale privind proba drepturilor subiective civile, în mod concret cele care vizează înscrisurile şi mărturia ca mijloc de probă cu titlu de excepţie în materia actelor juridice civile. În măsura în care înscrisul ce confirmă realizarea acordului de voinţe nu cuprinde nici o menţiune în privinţa cauzei inexistenţa acesteia poate fi dovedită prin orice mijloc legal de probă.

Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este sancţionată astfel: caracterul ilicit sau imoral al cauzei atrag nulitatea absolută pe când lipsa de cauză ori falsitatea acesteia atrag – în principiu – nulitatea relativă.

SECŢIUNEA VI – FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.1

În condiţiile în care esenţa actului juridic civil reflectă manifestarea de voinţă a părţii modul în care aceasta se exteriorizează se referă, în principal, la consimţământ. Altfel spus, forma actului juridic civil reprezintă mijlocul sau modul de exteriorizare a voinţei interne.

În sens restrâns prin forma actului juridic civil se înţelege tocmai acest mod de exteriorizare în timp ce în sens larg prin acest concept se înţeleg condiţiile de formă care pot să apară în trei variante, şi anume: forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil; cea solicitată pentru probarea actului precum şi forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

# 1.Principiul consensualismului. Forma actului juridic civil (în sensul restrâns al noţiunii) este dominată de

principiul consensualismului, acesta semnificând că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punctul de vedere al formei pe care o îmbracă această manifestare exteriorizată în scopul de a produce efecte juridice. Regula cuprinde ideea că manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială pentru a produce efecte juridice astfel încât exteriorizarea voinţei este dominată de principiul libertăţii alegerii formei de manifestare a acesteia.

Acest principiu, deşi nu este expres consacrat cu caracter general în Codul civil, existenţa sa este dedusă neîndoielnic deoarece consensualismul este evidenţiat în cazul convenţiilor uzuale, el rezultând şi din faptul că ori de câte ori legiuitorul a urmărit ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială a reglementat acest aspect.

O condiţie se cere totuşi, şi aceea este ca modul de exteriorizare a voinţei de a încheia un act juridic civil să permită cocontractantului sau terţilor să ia cunoştinţă de aceasta.

# 2.Clasificarea condiţiilor de formă.


304

Acestea se clasifică, în principal, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor. Pornind de la acest criteriu distingem:

-forma cerută pentru valabilitatea actului juridic – ad validitatem sau ad solemnitatem; nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

-forma cerută pentru probarea actului juridic civil – ad probationem; nerespectarea acesteia determină imposibilitatea dovedirii existenţei actului juridic civil printr-un alt mijloc de probă;

-forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare este sancţionată tocmai cu inopozabilitatea actului faţă de aceştia; în cazul în care manifestarea de voinţă nu îmbracă această formă terţul va putea să facă abstracţie de actul juridic respectiv, drepturile sale fiind cercetate ca şi când actul nu ar exista.

În funcţie de sursa ori izvorul care determină o anumită formă pentru actul juridic civil delimităm forma legală, impusă de legea civilă, de forma voluntară (convenţională).

# 2.1.Forma cerută pentru valabilitatea actului.Această formă se bazează pe următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor

asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice civile (în special în cazul celor cu titlu gratuit); asigurarea unei depline libertăţi şi certitudini în ceea ce priveşte consimţământul la încheierea actului; exercitarea unui control – în numele societăţii – de către stat în legătură cu actele ce se referă la bunuri ce prezintă o importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor.

În dreptul civil român sunt acte juridice solemne: donaţia (art. 813 Cod civil); testamentul (art. 858, 868-886 Cod civil); revocarea expresă a legatelor (art. 920 Cod civil); acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, renunţarea expresă la succesiune, subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor, înstrăinarea terenurilor proprietate privată etc.

Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem sunt următoarele:-forma este un element constitutiv, esenţial al actului juridic civil, lipsa

acesteia determinând nulitatea absolută a actului;-cerinţa formei este incompatibilă cu exprimarea implicită, cu

manifestarea tacită a consimţământului, ea presupunând o manifestare expresă a voinţei;

-în principiu, forma este exclusivă, părţile neputând alege între mai multe forme; o excepţie o reprezintă testamentul care poate îmbrăca forme diferite, cele mai întâlnite fiind forma olografă şi forma autentică;

-forma este, de regulă, aceeaşi pentru o anumită categorie de acte solemne, ceea ce însemnă că ea are un caracter abstract şi invariabil.

Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele: -întreg cuprinsul – adică toate clauzele – actului juridic civil trebuie să

îmbrace această formă;-nu se permite determinarea actului juridic civil prin trimiterea la un izvor

extrinsec acestuia;-toate actele juridice civile aflate în raport de interdependenţă cu un act

solemn trebuie să îmbrace această formă;-când legea prevede, actul juridic civil care determină ineficacitatea

actului solemn trebuie să îmbrace aceeaşi formă.De regulă, izvorul obligativităţii formei cerute ad validitatem este legea,

nefiind însă imposibil ca părţile să determine prin voinţa lor ca forma să

305

reprezinte un elemente de validitate a actului juridic civil, transformând în mod convenţional actul nesolmen într-unul solemn.

# 2.2.Forma cerută pentru probarea actului juridic civil. Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă – impusă de

lege sau stabilită de părţi – care constă în întocmirea unui înscris în vederea probării actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să conducă la nevalabilitatea actului, ci doar la imposibilitatea dovedirii acestuia prin alt mijloc de probă. Această formă constă în întocmirea actului juridic civil în formă scrisă.

Cerinţa se justifică prin importanţa pentru părţi a unor acte juridice civile, altele decât cele pentru care legea impune forma solemnă şi prezintă avantajul că înlătură posibilitatea unei interpretări a conţinutului actului juridic ce să se îndepărteze de voinţa reală a părţilor din momentul încheierii acestuia.

Caracteristicile formei cerute ad probationem sunt următoarele:-este obligatorie, ori de câte ori legea o solicită;-sancţiunea nerespectării ei este inadmisibilitatea dovedirii actului juridic

printr-un alt mijloc de probă;-este o excepţie de la principiul consensulaismului, manifestarea de voinţă

trebuind îmbrăcată într-o formă scrisă, nu ca o condiţie de valabilitate ci ca o condiţie de admisibilitate a probei în caz de litigiu.

Cazurile în care legea cerea forma scrisă ad probationem sunt următoarele: contractul de locaţiune, în măsura în care nu a început executarea lui (art. 1416 Cod civil), tranzacţia (art. 1705 Cod civil), depozitul voluntar (art. 1597 Cod civil), contractul de asigurare, contractul de concesiune etc.

# 2.3.Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Aceasta se concretizează în anumite formalităţi solicitate de lege pentru a

determina ca actul juridic civil să devină opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în vederea ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.

În principiu, actul juridic civil produce efecte doar între părţi astfel încât ele nu vor putea opune acordul lor de voinţă altor persoane. Sunt însă anumite situaţii în care legea permite opozabilitatea actului, cu condiţia îndeplinirii unor forme. Aceste măsuri, evident, nu afectează valabilitatea actului juridic civil şi nu au nici o legătură cu posibilitatea de probare a acestuia, îndeplinirea acestei forme fiind relevantă doar în raporturile dintre părţile actului juridic civil şi terţe persoane.

Cazuri în care legea reglementează o astfel de formă:-publicitatea imobiliară, realizată prin sistemul cărţilor funciare permite ca

actele civile prin care se constituie ori se transmit drepturi reale să devină opozabile terţilor în măsura înscrierii lor în cărţile funciare (Legea 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare);

-publicitatea constituirii gajului (art. 1686 Cod civil; titlul VI din Legea 99/1999 comb. cu HG 802/1999 de aprobare a Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare);

-cesiunea de creanţă; pentru ca operaţiunea să devină opozabilă debitorului cedat trebuie îndeplinită una din următoarele formalităţi: notificarea cesiunii sau recunoaşterea acesteia de către debitorul cedat, printr-un act autentic;

-darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 Cod civil);

306

-notificarea proprietarului, depunerea chiriei în contul debitorului datorat şi punerea la dispoziţia sa a mijlocului adecvat pentru a putea intra în posesia chiriei (în cazul achitării acesteia prin consemnare la CEC pe numele proprietarului);

-actele juridice civile având ca obiect înstrăinarea autovehiculelor care – deşi consensuale – nu pot fi opuse organelor de poliţie şi a celor financiare pentru radiere şi respectiv înmatriculare decât în măsura în care ele îmbracă o anumită formă;

-înregistrarea cerută în materia invenţiilor (Legea 64/1991);-publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru anumite persoane juridice;-publicitatea necesară în materie de concesionare, închiriere şi locaţie a

gestiunii.Consecinţa nerespectării formei cerute atrage inopozabilitatea actului faţă

de terţi, acordul de voinţă al părţilor producându-şi însă efecte în ceea ce le priveşte pe acestea.

CAIET DE SEMINAR 10

1.Un bun viitor, care îndeplineşte condiţia privind existenţa obiectului actului juridic civil, o reprezintă, de exemplu, o recoltă viitoare.

Atenţie! Problema succesiunii viitoare – de exemplu, fiul unei persoane ce are un patrimoniu cuprinzând mari valori înstrăinează dreptul său succesoral înainte de decesul părintelui său. Bunul este viitor deoarece fiul, fiind moştenitor rezervatar, nu poate fi înlăturat de la moştenire, astfel încât este evident că în momentul decesului tatălui acesta va culege cel puţin o parte din masa succesorală, dacă nu o va prelua chiar în întregime. De asemenea este evident că va exista un patrimoniu, elementul aleatoriu fiind conţinutul acestuia. Deci, din punctul de vedere strict al condiţiilor de existenţă a obiectului actului juridic civil, un astfel de contract ar putea fi considerat valabil. El este considerat însă imoral – prezumţia fiind absolută – deoarece atât moştenitorul cât şi virtualul cumpărător ar urmări – chiar inconştient – decesul deţinătorului patrimoniului respectiv. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că vocaţia succesorală trebuie confirmată prin acceptarea moştenirii, putându-se afirma că până în acest moment ea este incertă, cum incertă este şi în varianta moştenitorului nerezervatar care poate fi înlăturat prin instituirea unui legatar universal.

2.Bunurile pot fi scoase din circuitul civil, fie prin efectul legii – cum este cazul celor din domeniul public – fie printr-o clauză de inalienabilitate care, însă, pentru a fi valabilă trebuie să fie limitată în timp.

3.Exemplul în care obiectului actului juridic civil este imposibil: A încheie un contract cu B, ca în schimbul unei sume de bani, să înoate într-o zi, de la Londra la Washington, purtând un costum de baie inscripţionat cu marca produsului fabricat de B. Într-un astfel de caz imposibilitatea este absolută. Dacă însă obiectul contractului l-ar reprezenta traversarea unui lac de mică întindere, în aceleaşi condiţii, contractul ar fi valabil, iar neexecutarea obligaţiei de către A va determina neplata sumei convenite.

Imposibilitatea nu trebuie să rezulte din nepriceperea sau neîndemânarea debitorului sau din alte cauze ce por fi înlăturate.

În cazul obligaţiei de a da un bun cert, imposibilitatea executării nu poate rezulta decât din pieire fortuită a bunului respectiv în timp ce în măsura în care

307

obligaţia constă în a da bunuri de gen, obiectul devine imposibil, doar în situaţia în care nu se mai pot produce sau procura astfel de bunuri.

4.Un exemplu de obiect al actului juridic civil ilicit: angajarea unui ucigaş profesionist pentru înlăturarea unui comerciant concurent.

5.Referitor la condiţia ca în cazul actelor translative de proprietate cel care se obligă să fie titularul dreptului, discuţii au apărut în situaţia vânzării bunului altuia, cu menţiunea că soluţiile avansate diferă în funcţie de faptul că bunul vândut este unul generic sau unul cert.

Astfel, în măsura în care vânzarea priveşte un bun determinat prin caractere generice sau un bun viitor, lipsa calităţii de proprietar în momentul încheierii actului juridic civil nu are nici o consecinţă în privinţa valabilităţii acestuia deoarece dreptul de proprietate se transmite doar în momentul individualizării bunului de gen sau al apariţiei bunului viitor, perioadă în care debitorul poate procura bunul de la un terţ.

Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, se disting cazurile în care părţile actului juridic civil – sau cel puţin cumpărătorul – au fost sau de bună credinţă în momentul încheierii actului. Astfel, în măsura în care cumpărătorul nu a cunoscut această împrejurare, actul va fi anulabil pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului. În varianta în care părţile au cunoscut acest fapt actul va fi nul absolut, datorită cauzei ilicite.

6.Scopul imediat în cazul unor categorii de acte: -în contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea

contraprestaţiei – proprietarul vinde pentru a obţine preţul;-în contractele reale scopul imediat constă în prefigurarea remiterii

bunului – se predă bunul în vederea depozitării sale;-în actele cu titlu gratuit scopul imediat constă în intenţia de a gratifica;-în contractele aleatorii această cauză este reprezentată de risc, respectiv

de posibilitatea realizării unui câştig ce depinde de o împrejurare viitoare şi nesigură (în cazul rentei viagere, valoarea rentei depinde de durata vieţii credirentierului).

7.Contract de vânzare-cumpărare: scopul imediat pentru cumpărător îl reprezintă obţinerea imobilului în schimbul preţului achitat. Scopul mediat este determinat de destinaţia pentru care este cumpărat imobilul: pentru locuinţă, pentru amenajarea unui spaţiu comercial, a unui cabinet stomatologic, pentru a fi donat fiicei cumpărătorului sau pentru a fi utilizat ca aport în natură într-o societate comercială.

Necesitatea includerii în noţiunea de cauză a scopului mediat poate fi mai uşor observată în actele juridice civile cu titlu gratuit deoarece intenţia de a gratifica nu este suficientă ea însăşi în analiza actului, fără a fi avute în vedere mobilele interne de care animat donatorul. A susţine contrariul ar însemna să se susţină că donaţia este valabilă chiar dacă este determinată de mobile contrare normelor imperative ale legii sau normelor de convieţuire socială.

În acest context trebuie menţionat şi că potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 954) eroarea antrenează nulitatea actului juridic ori de câte ori poartă asupra calităţilor esenţiale ale obiectului sau asupra identităţii şi însuşirilor esenţiale ale persoanei, în măsura în care oricare dintre acestea a reprezentat cauza principală pentru încheierea actului, ori este evident că analiza acestora nu se poate face decât în conexitate cu scopul indirect al actului juridic civil deoarece scopul direct este reprezentat de dorinţa de a dobândi un drept de proprietate sau un alt drept real.

Temă: analiza art. 1352 şi 1714 Cod civil.

308

8.Principiul consensualismului reflectă ideea că actul juridic civil este valabil încheiat în momentul în care se realizează acordul de voinţă al părţilor. Astfel, vânzare-cumpărarea este perfectată şi se produce transferul dreptului de proprietate în momentul în care vânzătorul s-a înţeles cu cumpărătorul, indiferent de predarea bunului sau achitarea preţului. În măsura în care părţile îşi vor executa cu bună credinţă obligaţiile asumate (predarea bunului şi plata preţului) este irelevant că s-a redactat sau nu un înscris în momentul în care acordul s-a realizat. Dacă însă cumpărătorul achită întregul preţ iar vânzătorul refuză să-i mai predea bunul, iar valoarea acestuia este de peste 250 lei, cumpărătorului îi va fi aproape imposibil să facă dovada încheierii actului juridic, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1191şi urm. Cod civil. Într-o astfel de situaţie poziţia vânzătorului ar fi mai favorabilă sub un alt aspect el putând formula împotriva cumpărătorului care nu mai plăteşte preţul o acţiune în revendicarea bunului pe care pârâtul o va bloca invocând tocmai contractul pe care nu l-a executat sub aspectul obligaţiilor asumate.

În cazul formei ad validitatem, nerespectarea acesteia atrage nevaliditatea actului. Această stare va putea fi remediată doar în cazul în care părţile vor înţelege să dea acordului lor de voinţă forma cerută de lege.

Mai trebuie reţinut că dacă actul este încheiat printr-un mandatar, mandatul însuşi va trebui să îmbrace forma cerută de lege pentru actul respectiv.

Nu trebuie confundată forma solemnă cu cea autentică, existând situaţii când se permite o altă formă, cerută însă cu valoare ad validitatem, exemplul tipic constituindu-l testamentul olograf.

În ceea ce priveşte forma cerută ad probationem, actul se încheie valabil chiar dacă acordul de voinţă nu se materializează într-un înscris redactat de părţi. Lipsa înscrisului nu are nici un impact asupra efectelor actului juridic, câtă vreme aceste efecte se produc datorită bunei credinţe a părţilor.

Actul pentru care legea cere o formă specială pentru a-l face opozabil părţilor este la rândul său valabil chiar dacă nu îmbracă forma respectivă, consecinţa fiind inopozabilitatea. De exemplu: A este proprietarul unul imobil pe care îl înstrăinează lui B, printr-un act sub semnătură privată, act ce îşi produce efectele deoarece imobilul reprezintă un apartament situat într-un bloc de locuinţe (forma autentică ad validitatem este curtă de lege exclusiv pentru imobilele terenuri). Deoarece B nu se mută imediat în locuinţă aceasta este ocupată de o familie C, iar B formulează acţiune în justiţie, pentru a obţine evacuarea acestora. Dreptul său de proprietate nu va putea fi protejat deoarece el nu a fost făcut public faţă de ceilalţi subiecţi care au o datorie negativă generală de a nu face nimic pentru a conturba exercitarea lui. Mai mult, familia respectivă va putea invoca un contract de închiriere încheiat cu A, pe care B poate fi obligat să îl respecte deoarece membrii familiei C nu au avut de unde să cunoască dreptul lui B asupra imobilului respectiv. Evident, A vă răspunde faţă de B pentru gestul său de a fi încheiat un contract de închiriere asupra unui bun deja înstrăinat, dar acest aspect este irelevant pentru dreptul familiei C de a locui în apartament până la expirarea termenului prevăzut în contract (maximum 3 ani).

309

CAPITOLUL III – MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Prin modalitate a actului juridic civil se înţelege elementul cuprins într-un asemenea act juridic, care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul, în sensul amânării, limitării sau desfiinţării lor.

Existenţa modalităţilor în cuprinsul actului juridic civil este facultativă iar interesele care impun valorificarea unor împrejurări prin prisma efectelor actului juridic civil împrumută acestora un caracter secundar, accesoriu. Tocmai de aceea modalităţile se deosebesc esenţial de condiţiile de fond ale actului juridic civil, în lipsa acestora din urmă actul neputând să producă efecte. Practic, modalităţile îşi pun amprenta doar asupra eficacităţii actului juridic civil, nu şi asupra validităţii sale.

Indiscutabil, posibilitatea stipulării unor astfel de modalităţi în acte juridice reprezintă o expresie a principiului libertăţii acestor acte. De asemenea, este evident că modalităţile îşi au utilitatea lor pentru că – în funcţie de interesele lor – părţile pot amâna sau chiar stinge efectele unui act juridic după un interval de timp sau în cazul în care se produce un eveniment căruia, prin acordul lor de voinţă, I-au acordat o asemenea semnificaţie.

În funcţie de prezenţa sau absenţa modalităţilor, actele juridice civile pot fi acte pure şi simple sau afectate de modalităţi, dar se impune precizarea că există acte juridice civile care nu pot fi, prin esenţa lor, afectate de modalităţi (acceptarea sau renunţarea la o succesiune), după cum există acte juridice civile în cazul cărora modalităţile sunt de esenţa lor (contractul de închiriere, de antrepriză), în această din urmă situaţie modalităţile afectând însăşi valabilitatea actului juridic civil, datorită acestui fapt legiuitorul conferindu-le caracterul de elemente esenţiale ale actului.1

Secţiunea I – Termenul ca modalitate a actului juridic civil.Termenul poate fi definit – în calitatea sa de modalitate a actului juridic

civil – ca fiind un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la împlinirea căruia este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. 2

Este vorba deci de un eveniment ulterior încheierii actului şi întotdeauna sigur că se va realiza.

Clasificarea termenului se poate face după mai multe crierii, astfel: În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv sau extinctiv.Termenul suspensiv amână începerea exercitării drepturilor şi

executării obligaţiilor până la împlinirea lui. Termenul extinctiv amână stingerea exercitării drepturilor şi executării

obligaţiilor până la împlinirea lui.În funcţie de modul în care se cunoaşte sau nu cu precizie data împlinirii

ternului încă din momentul încheierii actului juridic civil, acesta poate fi cert sau incert.

În funcţie de izvorul său distingem termenul voluntar, termenul legal şi termenul judiciar.

1 Ernest Lupan, op. cit. p. 2572 Pentru o prezentare a altor definiţii, Ernest Lupan, op. cit, p. 258, nota 1.

310

Termenul voluntar sau convenţional este cel stabilit prin acordul de voinţă al părţilor – sau al uneia dintre acestea – şi poate fi expres sau tacit (el este expres dacă este stipulat explicit în actul juridic civil şi este tacit atunci când rezultă indirect din act, fiind dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută obligaţiile).

Termenul legal este întotdeauna stabilit prin lege.Termenul judiciar (sau jurisdicţional) – denumit şi termen de graţie –

este acordat debitorului de instanţa judecătorească pentru executarea obligaţiei ce poate să rezulte dintr-un act juridic sau dintr-un fapt ilicit.

Potrivit art. 1101 Cod civil judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termen pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc. Aceste termene pot fi acordate chiar fără consimţământul creditorului şi independent de clauzele contractuale. Trebuie menţionat însă că în anumite situaţii, expres reglementate, acordarea unui asemenea termen nu este permisă (art. 1616, art. 1366 Cod civil).

În funcţie de titularul beneficiului termenului, avem termen în favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului şi în favoarea ambelor părţi.

Termenul în favoarea debitorului constituie regula, potrivit art. 1024 Cod civil, termenul fiind întotdeauna presupus că s-a stipulat în favoarea debitorului, în măsura în care contrarul nu rezultă din clauzele actului.

Termenul în favoarea creditorului poate fi stipulat în mod expres sau poate să rezulte din circumstanţele încheierii actului.

Termenul atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului poate fi întâlnit, de exemplu, în contractul de asigurare.

Clasificarea este importantă pentru a şti dacă este posibil să se renunţe la un termen şi să se stingă creanţa înaintea momentului fixat în acest sens. Astfel, în măsura în care termenul a fost stabilit exclusiv în favoarea debitorului, acesta va putea efectua valabil plata chiar înainte de împlinirea lui, stingând în acest mod creanţa. Dacă însă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, debitorul va putea stinge creanţa fie cu acordul expres al celui dintâi, fie suportând valoarea integrală a dobânzilor convenite de părţi. Dacă modalitatea a fost stabilită în favoarea ambelor părţi, va fi necesar acordul lor de voinţă pentru a modifica raportul juridic civil.

Efectele termenului sunt dominate de principiul potrivit căruia acesta afectează doar executarea actului, nu şi existenţa sa. În mod concret, efectele acestei modalităţi pot fi examinate în funcţie de clasificarea termenului în suspensiv şi extinctiv.

Termenul suspensiv nu afectează existenţa drepturilor civile subiective şi nici pe cea o obligaţiilor corelative, amânând doar momentul începutului exercitării sau executării lor. Consecinţele sunt următoarele:

-dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă, renunţând în acest mod la beneficiul termenului, situaţie în care nu mai poate cere restituirea sumei achitate;

-înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a acestuia, dar nu poate pretinde plata;

-în actele translative de drepturi reale privind un bun individual determinat, termenul suspensiv nu amână transferul acestora (cu excepţia cazului în care prin act s-a prevăzut contrariul) şi deci, de regulă, dobânditorul va suporta riscul pieririi fortuite a bunului;

311

-până la împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere plata de la debitor iar debitorul nu poate opune creditorului compensaţia;

-prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv.

Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative, adică a însuşi raportului juridic civil.

Renunţarea la termen este o posibilitate a celui în favoarea căruia el a fost prevăzut, putând efectua plata anticipat, cu respectarea regulilor în vigoare, sau putând să o primească - în cazul în care creditorul este beneficiarul termenului.

Decăderea din termen este o sancţiune ce intervine dacă debitorul ajunge în stare de insolvabilitate (indiferent dacă este vinovat sau nu de producerea ei); dacă debitorul micşorează, din vina sa, garanţiile pe care le-a dat creditorului său, ori refuză să mai dea aceste garanţii – art. 1025 Cod civil.

Secţiunea II – Condiţia ca modalitate a actului juridic civil.Condiţia este definită ca un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de

care depinde însăşi existenţa drepturilor şi obligaţiilor, adică naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil.

Spre deosebire de termen, în cazul condiţiei evenimentul viitor nu este sigur sub aspectul realizării, aceasta fiind de altfel una din caracteristicile acestei modalităţi, cealaltă constând în faptul că în timp ce termenul determină doar o întârziere a începerii exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor sau o amânare a stingerii acestora, condiţia afectează însăşi existenţa actului.

Întotdeauna stipularea condiţiei este rodul voinţei părţilor deoarece legea nu poate cuprinde prevederi care să imprime eficacităţii actului juridic un caracter incert.

După efectul lor condiţiile pot fi suspensive sau rezolutorii. Condiţia suspensivă este acel eveniment viitor şi nesigur de a cărei

împlinire depinde însăşi naşterea actului juridic civil astfel format (art. 1017 Cod civil).

Condiţia rezolutorie este cea de-a cărei împlinire depinde desfiinţarea actului juridic civil, ea determinând obligarea creditorului de a restitui prestaţiile ce au fost executate în patrimoniul lui (art. 1019 Cod civil).

După legătura cu voinţa părţilor, a realizării ori nerealizării evenimentului, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau potestativă.

Condiţia cazuală ester acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de hazard, de o întâmplare independentă de voinţa părţilor (art. 1005 Cod civil).

Condiţia mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţe unei alte persoane determinate.

Condiţia potestativă pură este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, în timp ce condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de un fapt, eveniment exterior acesteia sau de voinţa unei persoane nedeterminate. Distingerea celor două feluri de condiţii potestative este justificată de regimul juridic aplicabil, care este diferit, deoarece condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă – echivalând cu lipsa intenţiei de a se obliga – pe când condiţia pur potestativă din partea creditorului este valabilă, la fel cum este valabilă condiţia potestativă simplă atât în ceea ce-l priveşte pe debitor cât şi pe creditor.

Condiţia mai poate fi pozitivă – când constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi incert – sau negativă, evident în acest caz constând în nerealizarea evenimentului viitor şi incert. Atunci când s-a prevăzut că

312

evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen, iar acest termen a expirat, condiţia se socoteşte neîndeplinită, pe când dacă un astfel de termen nu a fost prevăzut această concluzie nu va putea fi trasă decât dacă este evident că evenimentul nu se va mai realiza.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse de Codul civil mai pot fi delimitate condiţia posibilă de cea imposibilă, precum şi condiţia licită şi morală de cea ilicită şi imorală (art. 1008-1009 Cod civil). Actul juridic civile se desfiinţează doar în măsura în care condiţia ilicită, imorală sau imposibilă este suspensivă, fiind considerat valabil în oricare dintre aceste variante dacă ea este rezolutorie.

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii: condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civile şi ea îşi produce efecte retroactiv (ex tunc) – art. 1004, 1022, 1015 Cod civil -.

Efectele condiţiei suspensive: a. efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii acesteia sunt legate

de faptul că în această perioadă actul juridic este temporar ineficace, motiv pentru care:

-creditorul nu poate cere executarea obligaţiei deoarece debitorul nu-i datorează încă nimic;

-dacă debitorul şi-a executat obligaţia, acesta poate să ceară restituirea plăţii nedatorate;

-în actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc transmiterea sau constituirea acestora, astfel că riscurile rămân în sarcina transmiţătorului;

-creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său şi poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa; de asemenea creditorul poate ceda dreptul pe calea cesiunii de creanţă;

-prescripţie extinctivă nu începe să curgă înainte de împlinirea condiţiei.b. efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei se analizează

prin prisma faptului că după acest moment actul juridic se consideră retroactiv că a fost pur şi simplu încă din ziua încheierii lui şi în consecinţă:

-dacă debitorul a făcut plata înainte de îndeplinirea condiţiei, după acest moment plata este validă şi nu mai poate fi obţinută restituirea;

-transmisiunea de drepturi reale făcută de titularul dreptului condiţional către alte persoane se consolidează, rămânând valabile din ziua încheierii lor.

De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există următoarele excepţii: prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea condiţiei; fructele culese de înstrăinător rămân în proprietatea sa; deşi dreptul înstrăinătorului dispare cu efect retroactiv, actele de administrare rămân neatinse; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.

Efectele condiţiei rezolutorii:a. efectele condiţiei rezolutorii anterioare împlinirii acesteia se analizează

pornindu-se de la ideea că până în momentul împlinirii condiţiei actul este unul pur şi simplu, producându-şi efectele ca atare, astfel că:

-debitorul trebuie să-şi execute obligaţiile iar creditorul chiar îi poate pretinde acest lucru;

-cel care a dobândit un bun individual determinat printr-un act juridic civil sub condiţie rezolutorie suportă riscurile pieirii bunului, întrucât este proprietarul lui;

-dreptul dobândit în acest mod poate fi transmis prin act între vii sau pentru cauză de moarte.

313

b. efectele condiţiei rezolutorii ulterioare împlinirii acesteia sunt cercetate din perspectiva faptului că actul se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel:

-părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;-drepturile constituite de dobânditor în favoarea altor persoane se

desfiinţează.Prin excepţie de la regula retroactivităţii, riscurile produse până în

momentul realizării condiţiei rămân suportate de dobânditorul proprietar, astfel că el va fi ţinut să plătească preţul bunului, deşi dreptul său este retroactiv desfiinţat; concomitent, actele de administrare făcute până în acest moment rămân valabile, iar fructele culese de dobânditor rămân în proprietate sa.

Secţiunea III – Sarcina ca modalitate a actului juridic civil.Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de

către dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit, ea putând afecta exclusiv liberalităţile.

În funcţie de persoana beneficiarului distingem: -sarcina în favoarea dispunătorului;-sarcina în favoarea gratificatului;-sarcina în favoarea unui terţ.În raport cu valabilitatea ei, sarcina nu trebuie să fie ilicită, imorală sau

imposibilă.Sarcina nu afectează existenţa actului juridic civil şi nici a raportului pe

care acesta îl generează, ea determinând doar o obligaţie pentru una din părţile contractante, atribuind într-o oarecare măsură o trăsătură oneroasă actului juridic civil cu titlu gratuit încheiat.

În caz de neexecutare a sarcinii, dispunătorul poate opta între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare ori obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce-i revine din cuprinsul actului juridic civil.

CAIET DE SEMINAR 11

1.La 1 ianuarie 2001 A încheie un contract de închiriere cu B, părţile convenind închirierea apartamentului, proprietatea lui A, cu începere de la 1 iunie 2001 până la 1 iunie 2002. 1 iunie 2001 este un termen suspensiv, în timp ce 1 iunie 2002 este un termen extinctiv. Asta înseamnă că până la 1 iunie 2001 A nu poate cere plata chiriei de la B, după cum B nu îi poate cere lui A să îi pună la dispoziţie apartamentul. Între 1 iunie 2001 şi 31 mai 2002 părţile îşi execută obligaţiile pe care şi le-au asumat în momentul încheierii actului, astfel încât A îi pune la dispoziţie apartamentul în care B locuieşte şi îi achită chirie. În momentul împlinirii termenului extinctiv are lor stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor asumate, motiv pentru care nici B nu mai poate sta în locuinţa respectivă şi nici A nu mai poate solicita plata chiriei.

În cazul în care B doreşte să părăsească mai repede imobilul el va trebui să obţină acordul lui A, altminteri putând fi obligat să achite chiria pe toată durata stipulată în contract, indiferent de faptul că locuieşte sau nu în imobil. Corelativ, A nu îl va putea evacua pe B, astfel încât dacă va avea nevoie mai repede de apartamentul respectiv va trebuie fie să obţină acordul acestuia, fie să-i ofere o altă locuinţă, fie să-i achite despăgubiri pentru deranjul cauzat ca urmare a cererii de eliberare a locuinţei anterior împlinirii termenului stipulat. Oricum A nu va putea cere ajutorul forţei coercitive a statului pentru a-l putea

314

evacua pe B decât în situaţii cu totul excepţionale (de exemplu, în urma unui cutremur clădirea se deteriorează atât de mult încât sunt necesare reparaţii care se pot efectua doar dacă aceasta este nelocuită).

În cazul unui contract de împrumut, de regulă debitorul va putea stinge creanţa prin plată înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul neputând însă să îi ceară această plată decât dacă debitorul ajunge în stare de insolvabilitate sau micşorează garanţiile acordate. Astfel, A îi dă împrumut lui B 10.000.000 lei la 1 ianuarie 2001, B obligându-se să-i restituie la 1 ianuarie 2002 şi garantează restituirea împrumutului cu constituirea unei ipoteci. În principiu, B va putea să restituie banii mai repede, în schimb A nu poate cere – şi nu va obţine ajutorul forţei coercitive a statului – efectuarea plăţii anterior datei de 1 ianuarie 2002. Dacă însă imobilul cu care a garantat restituirea împrumutului, din cauza neîntreţinerii, de degradează atât de tare încât valoarea lui pe piaţă se diminuează la a 10 parte faţă de cea avută în momentul contractării împrumutului, coborând mult sub valoarea creanţei, B va fi decăzut din termen, A putând solicita restituirea sumei.

În cazul persoanelor juridice specializate în operaţiuni bancare debitorul nu poate renunţa la termen deoarece profitul societăţii comerciale este asigurat din dobânda calculată prin raportare la termenul suspensiv avut în vedere în momentul încheierii contractului. Acesta este motivul pentru care stingerea creanţei înainte de acest moment nu determină reducerea cuantumului dobânzilor, sau şi în varianta în care acest cuantum va fi redus într-o anumită proporţie, acestea nu vor fi înlăturate în totalitate.

2.Termenul judiciar poate fi acordat de instanţă în ipoteza în care, deşi ajunsă la scadenţă, obligaţia nu este executată de către debitor. El întotdeauna se acordă în favoarea debitorului, în considerarea situaţiei sale patrimoniale, indiferent de poziţia creditorului. Termenul de graţie poate fi acordat în cazul executării oricărei obligaţii, indiferent de izvorul său sau de obiectul ei, iar efectul acestuia este cel de a împiedica executarea silită. El nu poate să împiedice însă compensaţia deoarece reprezintă doar o favoare acordată debitorului iar compensaţia este un mijloc de stingere a obligaţiilor.

Există situaţii în care nu se pot acorda termene de graţie, de exemplu în cazul contractului de depozit, sau când părţile au prevăzut un pact comisoriu expres. De asemenea, nu se admite termenul de graţie în materie comercială.

3.Compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Pentru a opera compensaţia trebuie să existe o reciprocitate a obligaţiilor, iar acestea să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic), să fie lichide (să fie determinate cu exactitate sub aspectul valorii lor); şi să fie exigibile (adică să fi ajuns la scadenţă). Astfel, dacă una dintre obligaţiile reciproce este afectată de un termen suspensiv, compensaţia nu poate opera deoarece debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de împlinirea termenului, iar compensaţia este tot o plată.

4.Înainte de împlinirea termenului suspensiv creditorul nu este îndreptăţit să înainteze o acţiune oblică sau o acţiune pauliană.

De exemplu, dacă A îi acordă cu titlu de împrumut la 1 ianuarie 2001 lui B 10.000 dolari SUA până la 1 ianuarie 2002, el având un gaj general asupra bunurilor debitorului său. B înstrăinează imobilul în 15 iunie 2001. Până la împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate formula o acţiune pauliană (revocatorie) întemeiată pe art. 975 Cod civil (care I-ar permite să ceară lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare, deoarece prin încheierea

315

acestuia se urmăreşte fraudarea intereselor sale, prin reducerea patrimoniului debitorului) întrucât doar la 1 ianuarie 2002 creanţa devine exigibilă, interesând doar eventualele contracte încheiate după această perioadă. În fond, este posibil ca din banii obţinuţi din împrumut şi din vânzarea casei B să pornească o afacere care să-i aducă un beneficiu de 500.000 dolari SUA, din care evident va putea să restituie împrumutul. La fel, a nu va putea, până la 1 ianuarie 2002, să formuleze o acţiune oblică împotriva lui C, care el însuşi îi datorează lui B 15.000 dolari SUA. După această dată însă, în măsura în care B nu va stinge creanţa, A îl va putea acţiona în judecată pe C, solicitând obligarea acestuia la restituirea împrumutului în favoarea lui B, deoarece în măsura în care B va recupera cei 15.000 dolari SUA va fi în măsură să-i predea lui A cei 10.000 dolari SUA datoraţi (art. 974 Cod civil).

5.Din punct de vedere al probei termenului trebuie să se delimiteze situaţia în care termenul este cuprins în corpul actului juridic civil, caz în care dovada urmează regulile dreptului probator comun privind aceste acte, şi împlinirea în sine a termenului care fiind un fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc legal de probă.

6.Condiţie suspensivă: îţi vând apartamentul dacă sunt transferat la Cluj;

Condiţie rezolutorie: îţi vând apartamentul meu pentru că eu am fost transferat la Cluj, dar şefii de acolo mi-au stabilit un termen de probă iar confirmarea mea pe post se va face dacă îndeplinesc standardele lor; în măsura în care nu voi face faţă acestor cerinţe şi va trebui să mă întorc la Oradea, doresc ca vânzarea să se desfiinţeze deoarece eu nu voi avea unde să locuiesc;

Condiţie cazuală: în contractele de asigurare despăgubirea se plăteşte de către asigurător dacă se produce riscul asigurat, care poate fi de exemplu legat de un dezastru: inundaţii, cutremure, incendii.

Condiţie mixtă: dacă A îmi vinde apartamentul care îmi place pentru că este mai luminos, eu ţi-l vând pe al meu ţie.

Condiţie potestativă pură: îţi vând apartamentul meu, dacă am chef (actul este lovit de nulitate pentru că executarea obligaţiei de a face şi de a da asumată de debitorul vânzător depinde de voinţa exclusivă a acestuia).

Condiţie potestativă simplă: dacă Andrei, care un BMV, mă cere în căsătorie până în toamnă, îţi vând ţie Matiz-ul meu.

7.Efectele condiţiei: Condiţie suspensivă – înainte de împlinire: dacă sunt transferat la Cluj, îţi

vând apartamentul: nu operează transferul dreptului de proprietate, astfel încât vânzătorul suportă riscul pierii fortuite a bunului; debitorul nu poate cere, prin instanţă, perfectarea convenţiei.

-după împlinirea condiţiei (a operat transferul la Cluj), se consideră că vânzarea cumpărarea a avut loc retroactiv, în momentul realizării acordului de voinţă între cumpărător şi vânzător. Excepţii: dacă vânzătorul a închiriat imobilul până în momentul în care clauza se împlineşte el va culege chiria, iar dacă a contractat o firmă de construcţii pentru efectuarea anumitor reparaţii necesare, acestea vor fi suportate de cumpărător, căruia îi profită.

O aplicaţie specială a efectelor condiţiei suspensive o reprezintă actele de înstrăinare încheiate de un coproprietar, având ca obiect întregul bun, afectate de condiţia ca în momentul partajului bunul să-i fie atribuit în natură. O casă cu grădină de 150 mp este deţinută în coproprietate de A, B şi C, cei trei copii ai proprietarului tabular decedat. A înstrăinează întregul imobil lui X şi Y, aceştia

316

intrând în posesia imobilului. Această vânzare va putea produce efecte juridice privind imobilul în măsura în care atunci când se solicită prin instanţă partajarea acestuia, el va fi atribuit lui A, evident cu menţiunea că A va achita lui B şi C sulta corespunzătoare cotelor de proprietate ale acestora. Într-o asemenea variantă A va fi considerat că a fost singurul proprietar din momentul naşterii stării de indiviziune (care corespunde cu cel al preluării moştenirii) astfel încât înstrăinarea către X şi Y va fi perfect valabilă. În măsura în care imobilul ar fi atribuit lui B sau lui C, condiţia suspensivă neîmplindu-se, actul încheiat de A de pe o parte, cu X şi Y pe de lată parte nu va mai putea fi perfectat, decât eventual pentru cota de 1/3 parte, care se află în patrimoniul lui A în momentul încheierii actului, ceea ce ar determina ca sulta pe care B ar fi obligat să o achite să revină lui X şi Y (în locul lui A) şi lui C.

Condiţie rezolutorie: îţi vând apartamentul, dar dacă nu sunt atestat pe post la Cluj doresc să desfiinţăm această vânzare (de regulă prevăzându-se termenul în care această condiţie trebuie să se împlinească). Din momentul realizării acordului de voinţă al părţilor, contractul de vânzare-cumpărare îşi produce efectele ca unul pur şi simplu, dar dacă în limita de 3 luni stabilită de părţi vânzătorul nu este confirmat pe post şi se reîntoarce la Oradea, vânzarea se va desfiinţa retroactiv.

8.Sarcină în favoarea dispunătorului: îţi plătesc o rentă lunară, dar în fiecare dimineaţă îmi arunci gunoiul, pentru ca eu să nu mai plătesc serviciul respectiv către societatea specializată în acest sens.

Sarcină în favoarea gratificatului: îţi donez 10.000 dolari SUA cu condiţia să-i foloseşti pentru continuarea studiilor.

Sarcină în favoarea unui terţ: îţi donez imobilul meu dar îl vei adăposti pe fiul meu pe perioada studiilor. În această variantă, dacă sarcina nu este executată, terţul are doar posibilitatea de a solicita instanţei obligarea gratificatului să o execute, doar dispunătorul având la alegere acţiunea în rezoluţiune pentru neexecutare şi acţiunea prin care gratificatul să fie obligat la executarea obligaţiei. Terţul, nefiind parte în contract, nu poate solicita rezoluţiunea acestuia.

CAPITOLUL IV – EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin efecte ale actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile care compun conţinutul raporturilor juridice generate, modificate sau stinse prin acordul de voinţă al părţilor sau prin voinţa părţii. Se poate spune că efectele actului juridic civil absorb conţinutul raportului juridic civil pe care acesta l-a generat, l-a modificat sau l-a stins.

În ceea ce priveşte determinarea efectelor actului juridic civil, prin această operaţiune se identifică drepturile civile subiective şi obligaţiile civile generate, modificate, transmise sau stinse printr-un astfel de act. O asemenea operaţiune juridică este uneori necesară deoarece sunt cazuri în care conţinutul actului juridic civil este insuficient de clar, fiind necesară parcurgerea mai multor etape pentru a exista certitudinea palpării voinţei reale a părţilor.

Într-o primă fază – prealabilă şi obligatorie – se urmăreşte dovedirea existenţei acordului de voinţă şi a clauzelor asupra cărora părţile au căzut de acord, fiind aplicabile toate regulile referitoare la proba actului juridic civil.

317

Indiscutabil, în primul rând trebuie să ştim dacă a existat sau nu un acord de voinţă care să determine naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

În măsura în care această fază este trecută cu succes, evidenţiindu-se în mod clar existenţa acordului de voinţă se trece într-o nouă etapă şi anume aceea a determinării efectelor actului juridic, fiind necesară interpretarea clauzelor acestuia. Interpretarea actului, în funcţie de circumstanţe, poate să vizeze atât calificarea juridică a acestuia cât şi stabilirea înţelesului unei clauze anume, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii civile.

Regulile privind interpretarea convenţiilor sunt cuprinse în articolele 977 – 985 Cod civil.

Ca urmare a calificării corecte a actului juridic se poate constata că este vorba de unul numit, variantă în care i se vor aplica regulile edictate special pentru un asemenea tip de act sau că este unul atipic (nenumit) căruia i se vor aplica regulile generale privitoare la contracte.

Efectele actului juridic civil sunt guvernate de reguli ale dreptului civil care ne arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte, reguli denumite principiile efectelor actului juridic civil.

Secţiunea I – Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda).Potrivit art. 969 alin. 1 Cod civil convenţiile legal făcute au putere de lege

între părţile contractante. Acest principiu exprimă regula potrivit căreia actul juridic civil încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege se impune autorului sau autorilor săi cu aceeaşi forţă ca şi o lege.

Altfel spus, actul juridic civile este obligatoriu şi nu facultativ, regula căpătând un caracter accentuat în cazul actelor bilaterale. Practic, părţile sunt obligate să se conformeze clauzelor stipulate şi care corespund voinţei lor liber exprimate exact în aceeaşi măsură în care ele se conformează normelor legale.

Acest principiu se impune nu numai părţilor ci şi judecătorului, acesta fiind ţinut să respecte fără rezerve clauzele contractului în cazul unui litigiu între părţi, neputându-le modifica sau neputând refuza aplicarea lor în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi, cu excepţia situaţiilor în care acestea sunt ineficace, fiind contrare ordinii de drept ( o astfel de situaţie atrăgând nulitatea actului sau a clauzei respective).

Excepţii de la principiu. Există situaţii în care, dispărând sau atenuându-se raţiunile care impun forţa obligatorie (şi care sunt necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, precum şi imperativul moral al respectării cuvântului dat) principiul nu se mai aplică. În asemenea cazuri efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lui, ele fiind fie mai restrânse fie mai întinse, independent de voinţa lor.

Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii: încetarea actului juridic civil înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii uneia dintre părţi, în cazul actelor intuitu personae; încetarea actului juridic civil în cazul pieirii bunului ce formează obiectul derivat al acestuia.

Sunt cazuri de extindere a forţei obligatorii cele în care operează prorogarea actului juridic civil prin lege, peste termenul stabilit de părţi sau cele de suspendare a efectelor actelor juridice civile cu executare succesivă, în caz de forţă majoră.

Secţiunea II – Principiul irevocabilităţii actului juridic civil.Principiul irevocabilităţii actului juridic civil exprimă acea regulă de drept

potrivit căreia actul bilateral nu poate fi revocat doar prin voinţa uneia dintre

318

părţi, iar cel unilateral – de regulă – nu poate fi revocat. Reglementarea se regăseşte în textul art. 969 alin. 2 Cod civil pentru contracte, efectul ei fiind extins şi în cazul actelor unilaterale.

Irevocabilitatea este o consecinţă şi, totodată, o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.

Excepţii de la principiu. Sunt situaţii în care este posibil să se pună capăt actului bilateral, doar prin voinţa uneia dintre părţi, iar în cazul actului unilateral autorul acestuia să poată determina un asemenea efect.

În cazul actelor juridice bilaterale excepţiile sunt autorizate de lege: revocarea donaţiei între soţi (art. 937 Cod civil – în condiţiile în care donaţia este, în principiu, irevocabilă), revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată – art. 1436 Cod penal, revocarea contractului de mandat de oricare dintre părţi – art. 1552 şi 1556 Cod civil, revocarea contractului de depozit de către deponent – art. 1616 Cod civil. Sunt situaţii reglementate de normele speciale, acestea aflându-se într-o dinamică permanentă astfel încât se impune cercetarea lor în mod concret în cazul unui litigiu (contractul de asigurare, contractul de concesiune, contractul de închiriere).

Contractul poate fi revocat în mod unilateral, în afara situaţiilor reglementate de lege, în varianta în care părţile au prevăzut o astfel de clauză în mod expres.

În cazul actelor unilaterale, următoarele sunt excepţiile: revocarea actului de renunţare la succesiune (cu condiţia ca în intervalul cuprins între data renunţării şi data retractării ei nici un alt moştenitor să nu fi acceptat succesiunea şi să nu se fi împlinit termenul limită de 6 luni prevăzut pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală), revocarea testamentului (act a cărui caracteristică principală este tocmai revocabilitatea), revocarea ofertei posibilă înaintea receptării acesteia de către destinatar.

Secţiunea III – Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile.

Acest principiu exprimă acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil îşi produce efectele doar faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea profita sau dăuna altor persoane. Altfel spus, actul juridic civil bilateral generează drepturi şi obligaţii doar pentru părţile lui, după cum actul unilateral obligă doar pe autorul său. Potrivit art. 973 Cod civil convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.

Acest principiu se justifică prin natura voliţională a actului juridic civil, orice subiect de drept fiind liber să se oblige dar neputând fi obligat să execute o anumită prestaţie dacă nu a înţeles să şi-o asume.

În acelaşi timp însă actele juridice civile încheiate de persoane determinate generează situaţii şi raporturi juridice noi sau le modifică ori le sting iar aceste raporturi juridice sunt, în fond, relaţii sociale care într-un fel sau altul pot să-şi pună amprenta şi asupra unor terţi, aceştia fiind obligaţi să respecte efectele actelor respective. În astfel de situaţii părţile actului juridic pot invoca acel acord de voinţă ce a intervenit faţă de terţi existând îndatorirea acestora din urmă de a respecta efectele actului astfel încât se poate spune că opozabilitatea reprezintă o sinteză a principiului relativităţii actelor juridice civile.

Excepţii de la principiu. Acestea constau în situaţii juridice în care efectele actelor juridice se produc faţă de persoane care nu au participat la realizarea acordului de voinţă nici personal şi nici prin reprezentant. Aparent, o astfel de excepţie sub aspectul admisibilităţii ei poate fi pusă serios sub semnul

319

întrebării dar analiza este mult simplificată atunci când avem în vedere dacă avem în vedere crearea unor drepturi în favoarea terţului, în fond acesta putând să beneficieze sau nu de un asemenea drept. Îndoiala este mult mai mare când se pune în discuţie problema naşterii unei obligaţii deoarece este imposibil ca unei persoane să i se impună executarea unei asemenea obligaţii, pe care nu a înţeles să şi-o asume. Într-o asemenea variantă excepţiile sunt extrem de strict reglementate de lege iar justificarea lor trebuie înţeleasă prin prisma imposibilităţii de a accepta ideea că titularul unui drept poate fi frustrat de posibilitatea exercitării acestuia ca urmare a dispariţiei fizice a debitorului său.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile pot fi aparente şi reale iar pentru a purcede la analiza acestora trebuie să stabilim poziţia subiectelor de drept faţă de un act juridic, acesta putând fi una din următoarele: părţile actului juridic sunt subiectele de drept care participă la naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic şi cărora actul le va fi întotdeauna şi necondiţionat opozabil; terţii cărora – de principiu – actul nu le este opozabil (decât în situaţiile prevăzute de lege) şi o categorie intermediară alcătuită din subiecte de drept care nu au participat direct la încheierea actului juridic şi totuşi acesta îşi produce efecte faţă de ele.

A. Excepţii aparente: 1.Avânzii – cauză sunt tocmai aceste persoane faţă de care efectele actului se

produc, deşi nu au participat la încheierea lui, în această categorie încadrându-se succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

Situaţia avânzilor - cauză este doar în aparenţă o excepţie deoarece aceştia iau locul părţilor – din anumite motive – din actul juridic civil astfel încât efectele acestuia se produc, în ceea ce-i priveşte, tocmai în temeiul principiului relativităţii.

2.Promisiunea pentru altul (convenţia de porte – fort) este acel act juridic prin care o parte – promitentul – se angajează faţă cealaltă parte – creditorul promisiunii – să determine o a treia persoană – un terţ – ca aceasta să ratifice actul juridic civil încheiat în absenţa sa, dar în contul său, de către promitent, în lipsa unei împuterniciri prealabile ( convenţia constituie doar în aparenţă o excepţie deoarece ceea ce se promite de fapt este fapta promitentului şi anume de a-l determina pe terţ să adere la un act juridic, astfel încât acesta va deveni parte în act doar prin voinţa sa. Dacă terţul nu ratifică actul, promitentul va fi obligat să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat.

3.Simulaţia înseamnă acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent şi public, dar în sine mincinos şi nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, dar adevărat.

Simulaţia poate să apară în trei variante: contractul aparent poate să fie fictiv (situaţie în care părţile creează aparenţa existenţei unui contract care însă, în realitate, nu există), contractul poate fi deghizat (când părţile încheie în realitate un contract însă urmăresc să-l ţină secret, în întregime sau în parte faţă de terţi, mascându-l printr-un alt contract) sau poate fi întâlnită interpunerea de persoană (când contractul aparent se încheie între anumite persoane iar cel real se încheie de altele, beneficiarul actului fiind o altă persoană decât cea care apare în contractul public). Potrivit art. 1175 Cod civil între părţi produce întotdeauna efecte actul adevărat, care este cel secret, faţă de terţi însă fiind opozabil actul public.

320

4.Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic, prin care o persoană numită reprezentant încheie un act juridic civile în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat. În astfel de cazuri reprezentantul prin propria sa voinţă doreşte să încheie actul prin mandatarea unei alte persoane care doar să fie de faţă şi să semneze, fiind clar pentru toată lumea că cel care îşi exprimă acordul este reprezentatul, voinţa sa întâlnindu-se cu voinţa cocontractantului. În această variantă reprezentantul îndeplineşte un scop pur fizic şi nu mental, rolul său limitându-se la a semna înscrisul potrivit puterilor acordate de cel reprezentat.

5.Codul civil recunoaşte în situaţii de excepţie, unor subiecte de drept posibilitatea de a utiliza acţiuni în justiţie împotriva unor persoane cu care nu au direct o convenţie, în temeiul unui act juridic prin executarea cărora ele dobândesc anumite drepturi. Este vorba de aplicarea art. 1488 şi 1542 alin. 2 Cod civil. Se poate spune însă că în aceste cazuri aceste acţiuni directe sunt în realitate acţiuni oblice, fiind aplicaţii speciale ale normei generale cuprinse de art. 974 Cod civil. Este indubitabil însă că promovarea acţiunii în aceste situaţii este reglementată în mod expres de lege, nemailăsând loc de discuţii.

B. Excepţiile reale de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile sunt stipulaţia pentru altul şi – act de dreptul muncii şi protecţiei sociale – contractele colective.

Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu ia parte la încheierea actului juridic civil nici direct, nici prin reprezentare.

CAIET DE SEMINAR 12

1.Regulile de interpretare a convenţiilor cuprinde de Codul civil: Art. 977 – interpretarea contractelor se face după intenţia comună a

părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor;Art. 978 – când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se

interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela de n-ar putea produce nici unul.

Art. 979 – termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului.

Art 980 – dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;

Art. 981 – clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul.

Art. 982 – toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărui înţelesul ce rezultă din actul întreg;

Art. 983 – când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă;

Art. 984 – convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricâte de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat;

321

Art. 985 – când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese.

2.Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic civil: a. Mandatul, potrivit art. 1532 Cod civil este un contract în puterea căruia

o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea. Astfel, dacă A locuieşte în Oradea şi moşteneşte un imobil cu mai multe apartamente în Bucureşti, îşi va alege un mandatar care se va ocupa de administrarea acestor locuinţe şi, dacă va fi cazul îl va împuternici chiar să le vândă. Mandatul este un contract intuitu personae deoarece mandantul împuterniceşte o persoană în care are încredere să se ocupe de aceste probleme – mandatar – nefiindu-i indiferent dacă actele de administrare şi de dispoziţie vor fi încheiate cu bună credinţă sau nu. Tocmai de aceea, potrivit art. 1552 pct. 3 Cod civil mandatul se stinge prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea ori falimentul mandantului ori a mandatarului, chiar dacă evenimentul respectiv se produce înainte de împlinirea termenului extinctiv pe care părţile l-au stabilit în contract (ele au prevăzut că mandatarul se va ocupa de administrarea bunurilor proprietarului până la 31 decembrie 2001 iar mandatarul decedează la 15 iunie 2001; moştenitorii lui nu vor putea continua acest mandat decât cu acceptul celui care l-a acordat).

b. Dacă A îi închiriază lui B un autoturism pe perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2000 pentru a efectua diferite transporturi iar din cauza unui accident produs din culpa unui terţ autoturismul este distrus în totalitate la 30 iulie 2000, contractul încetează – potrivit art. 1439 alin. 1 Cod civil contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare.

Cazuri de extindere a forţei obligatorii a efectelor actului juridic civil:a. Prorogarea legală a actului dincolo de termenul stabilit de părţi – caz

întâlnit în situaţia contractelor de închiriere ce au ca obiect spaţii din fondul locativ de stat. În general, contractul de închiriere este apreciat ca fiind un act de administrare dacă este încheiat pe o perioadă de 3 – 5 ani, pentru perioade mai lungi doctrina apreciindu-l ca fiind un act de dispoziţie. Tocmai din acest motiv contractele de închiriere privind imobile din fondul de stat, indiferent că este vorba de locuinţe sau de spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă se închiriază de regulă pe perioade de 5 ani. Aşa fiind chiar şi înainte de 1989, când majoritatea locuinţelor aparţineau acestui fond, pentru a nu obliga toţi chiriaşii să se prezinte pentru reînnoirea contractelor, prin acte normative se dispunea prelungirea acestora cu câte 5 ani, ultima prelungire fiind în 1983, ea producându-şi efectele până în 1988. Acesta este motivul pentru care Legea 17/1994 a prelungit toate contractele care erau valabil încheiate în 1988, pentru o perioadă de încă 5 ani, cu începere de la data apariţiei legii (se constată astfel că majoritatea populaţiei din mediul urban al României a locuit în perioada 1988-1994 în aceste locuinţe în lipsa unor titluri valabile, cu excepţia celor care datorită date încheierii contractului nu depăşiseră perioada de valabilitate a acestuia; tocmai din acest motiv au apărut litigii privind atât spaţiile comerciale cât şi locuinţele în care s-a pus în discuţie inclusiv problema tacitei relocaţiuni în astfel de cazuri). În prezent, prin acte normative speciale: OUG 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă şi Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost de asemenea prelungite contractele de închiriere ale chiriaşilor care locuiesc în imobile ce au fost

322

restituite proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de ele. Trebuie menţionat că în prezent fondul locativ de stat a scăzut extraordinar de mult ca urmare a cumpărării locuinţelor de chiriaşii care le ocupat în 1990, potrivit dispoziţiilor speciale elaborate în perioada 1990 – 1995.

b. În cazul în care actul juridic civil este cu executare succesivă, efectele acestuia se suspendă în varianta în care intervine un caz de forţă majoră care face imposibilă continuarea executării prestaţiilor. Prin forţă majoră se înţelege o situaţie excepţională, imposibil de prevăzut şi de înlăturat chiar de către un bun gospodar.

3.Relativitatea efectelor actelor juridice civile. Dreptul de proprietate a lui A este opozabil erga omnes. Dacă A îşi vinde

imobilul efectele în sine ale contractului (obligaţia lui A de a preda bunul şi a lui B – cumpărător – de a plăti preţul) produc efecte doar între părţile

acestuia (deci B nu va putea cere predarea bunului de la X iar A nu va putea cere plata preţului de Y) dar, fiind vorba de un drept real, sub rezerva îndeplinirii formei cerute pentru opozabilitate faţă de terţi, respectiv înscrierea în cartea funciară, dreptul cumpărătorului – B – va deveni şi el opozabil erga omnes, toate subiectele de drept nedeterminate fiind obligate să-l respecte. Acesta este un exemplu specific pentru înţelegerea modului în care actul îşi produce efecte între părţi, dar el creează situaţii ce sunt opozabile şi subiectelor de drept care nu au participat la încheierea actului juridic.

În ceea ce priveşte avânzii-cauză, în cazul prezentat, în măsura în care A încasează banii dar decedează înainte de a transfera dreptul de proprietate şi de a preda imobilul, această obligaţie se va transmite moştenitorului său – D – care va fi obligat, deşi nu a participat la încheierea contractului să execute toate obligaţiile ce-i reveneau antecesorului său din cuprinsul acestuia. La fel, dacă B decedează înainte de a achita preţul, dar după realizarea acordului de voinţă, moştenitorul său – E – va fi obligat să stingă creanţa, dar în acelaşi timp imobilul va intra în masa succesorală, revenindu-i.

Succesorii pot fi universali (care dobândesc un întreg patrimoniu – copilul unic, legatarul universal), cu titlu universal (care dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu – în cazul mai multor copii, mai multor moştenitori dintr-o clasă mixtă, mai multor legatari) sau cu titlu particular (aceştia dobândesc un anumit drept, privit individual – un imobil, un autoturism; se întâlneşte această noţiune şi atunci când nu este vorba de o transmitere pentru cauză de moarte ci transmiterea dreptului real are loc printr-un act care-şi produce efecte între vii: vânzare, donaţie, schimb). Deosebirea esenţială este aceea că succesorii universali vor răspunde pentru toate obligaţiile pe care le preiau în masa succesorală, în timp ce succesorii cu titlu universal vor răspunde doar proporţional cu cota de patrimoniu preluată. În ceea ce-I priveşte pe succesorii cu titlu particular aceştia vor răspunde exclusiv pentru obligaţiile asumate de antecesorul lor în drepturi cu privire la bunul respectiv – astfel dacă moştenitorul preia un imobil în legătură cu care antecesorul său a contractat lucrări de reparaţii, el va fi ţinut să le achite; la fel, cumpărătorul va fi ţinut să respecte un contract de închiriere aflat în derulare privind imobilul pe care l-a cumpărat, deşi nu a fost parte la încheierea actului.

Creditorii chirografari suportă de asemenea efectele contractelor încheiate de debitorii lor care pot să sporească sau să reducă patrimoniul asupra căruia cei dintâi au un gaj general.

Promisiune pentru altul – A, în calitate de proprietar al cotei ideale de ½ parte dintr-un imobil încheie cu B un contract ce are următorul obiect: A se

323

obligă să transfere dreptul de proprietate în favoarea lui B asupra cotei sale de ½ parte şi se obligă să obţină şi consimţământul pentru vânzare a celuilalt coproprietar, C, care deţine de asemenea ½ parte din imobil.

Simulaţia – ceea ce este specific simulaţiei este faptul că ea presupune existenţa concomitentă, între acelaşi părţi, a două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică ce a fost creată prin actul public, simulat. Pentru a ne afla în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret – contraînscrisul – să se fi încheiat concomitent, sau, eventual înainte de încheierea contractului aparent. De regulă, prin simulaţie părţile urmăresc să evite aplicarea unor legi sau să ocolească prevederile prohibitive referitoare la anumite contracte. Astfel, debitorul va putea să încheie un contract fictiv de vânzare-cumpărare pentru a scoate un bun de valoare mare – în mod aparent – din propriul patrimoniu ce este afectat de un gaj general în favoarea unui creditor chirografar; o persoană afectată de o incapacitate specială de folosinţă va încheia contractul prin intermediul unei alte persoane ce nu este afectată de incapacitatea respectivă, aceasta din urmă apărând ca parte în actul public; pentru a înlătura posibilitatea revocării donaţiei pentru cazul naşterii unui copil al donatorului, părţile vor deghiza actul într-un contract de vânzare-cumpărare.

Simulaţia în sine, nu este sancţionată cu nulitatea, sancţiunea specifică fiind inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea unei acţiuni în simulaţie.

Între părţi îşi va produce efecte contraînscrisul – ca o reflectare a principiului respectării voinţei reale a părţilor – cu condiţia ca acesta să respecte toate condiţiile de valabilitate cerute de lege.

Faţă de succesorii universali şi cu titlu universal îşi va produce efectul tot contractul secret, dată fiind poziţia acestora faţă de antecesorul lor.

Terţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor, ci doar aceea care rezultă din contractul public, aparent, deşi aceasta nu corespunde realităţii. Totuşi, dacă în momentul în care s-au născut interesele lor legate de acest contract, ei îi cunoşteau existenţa, terţii nu vor putea refuza efectele contractului secret.

O altă regulă este aceea că în timp ce părţile nu pot opune terţilor actul secret, terţii sunt îndreptăţiţi să invoce în beneficiul lor şi împotriva părţilor efectele actului secret.

O situaţie specială apare când există un conflict între mai mulţi terţi, în sensul că unii dintre aceştia au interesul să invoce faţă de părţi contractul aparent, iar ceilalţi au interesul să invoce actul secret. De exemplu, o persoană încheie un contract fictiv de vânzare-cumpărare cu privire la unele bunuri. În timp ce creditorii chirografari ai vânzătorului au interesul să invoce contractul secret pentru a dovedi că bunurile nu au ieşit din patrimoniul debitorului, cei ai cumpărătorului sunt interesaţi să invoce contractul aparent pentru a putea aduce bunurile în patrimoniul propriului debitor; în acest caz va existe un conflict de interese între creditorii chirografari ai vânzătorului şi cei ai cumpărătorului. Într-un astfel de caz s-a stabilit că vor avea prioritate terţii care vor invoca, cu bună credinţă, actul aparent.

Mai menţionăm în acest context doar faptul că în măsura în care o acţiune în simulaţie este admisă se înlătură efectele contractului aparent, singurul

324

contract eficient rămânând contractul secret (se va reveni asupra acestei probleme la materia obligaţiilor).

Reprezentarea – poate fi legală sau convenţională şi în oricare din aceste situaţii poate fi totală (generală) atunci când se conferă reprezentantului puterea de a încheia pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor strict personale, sau parţială (specială) atunci când se acordă acestuia puterea de a încheia doar un anumit act sau anumite acte juridice determinate.

Reprezentarea produce efecte sub trei aspecte: faţă de reprezentat, efectele actului juridic civil se produc ca şi în cazul în care el ar fi încheiat personal respectivul act; faţă de terţul cocontractant efectele actului juridic se produc direct, el fiind personal parte iar faţă de reprezentant nu se produc în nici un fel efectele actului juridic civil, el nefiind nici un moment parte în acestea.

Acţiunile directe: potrivit art. 1488 Cod civil zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt (în întreprindere) pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul reclamaţiei. În cazul în care se încheie un contract de antrepriză clientului (beneficiarului) îi revine în principal obligaţia de plată a preţului. În principiu, plata preţului poate fi cerută doar de antreprenor la data sau la datele stabilite de părţi prin contract şi doar în condiţiile în care el şi-a îndeplinit propriile obligaţii, în caz contrar clientul putând să invoce excepţia de neexecutare a contractului. Prin derogare de la dreptul comun, articolul citat pune la dispoziţia lucrătorilor întrebuinţaţi de antreprenor – care nu au raporturi directe cu beneficiarul lucrării – o acţiune directă pentru plata sumelor ce li se cuvin pentru lucrările efectuate, în măsura în care clientul este dator antreprenorului în momentul intentării acţiunii. Această acţiune directă îi pune la adăpost pe lucrători de concursul altor creditori ai antreprenorului pe care ar fi trebuit să-l suporte în cazul exercitării acţiunii indirecte oblice. Este adevărat că în prezent, de regulă, antreprenorul utilizează personal angajat pentru efectuarea lucrărilor, ori plata salariilor se face cu prioritate faţă de alte creanţe, excepţiile fiind legate doar de anumite plăţi faţă de bugetul statului care oricum nu ar putea fi înlăturate prin exercitarea acţiunii directe. De altfel este şi discutabil dacă lucrătorul ce este angajat cu contract de muncă al antreprenorului poate formula o astfel de acţiune directă, sau aceasta poate fi utilizată doar în cazul unor raporturi exclusiv de drept civil între părţile implicate în litigiu.

O altă acţiune directă este cea reglementată de art. 1542 alin. 2 Cod civil. Deoarece mandatul este un contract intuitu personae, mandatarul trebuie să îndeplinească personal obligaţiile pe care şi le-a asumat. Mandantul are însă dreptul de a îngădui mandatarului să-şi substituie o persoană în executarea contractului, cu menţiunea că această permisiune nu poate fi prezumată, ea trebuind să fie expresă. Mandatarul răspunde pentru cel pe care l-a indicat să-l substituie în executarea mandatului,. Aşa cum răspunde pentru propriile fapte, în cazul în care facultatea de substituire nu I-a fost conferită precum şi în cazul în care deşi a avut această posibilitate, fără arătarea persoanei substituitului, el şi-a ales o persoană notoriu incapabilă sau insolvabilă. Oricum, în toate cazurile de substituire, legea conferă mandantului dreptul de a acţiona şi direct împotriva substituitului.

4.Excepţie reală de la principiul relativităţii actelor juridice civile: contractul în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul).

În cazul unei astfel de contract trei categorii de raporturi iau naştere:

325

-raporturile dintre stipulant şi promitent – actul încheiat a dat naştere mai multor categorii de raporturi juridice, printre clauzele acestuia fiind posibil să se fi prevăzut anumite drepturi în beneficiul stipulantului însuşi, această parte urmând regulile obişnuite ale efectelor dintre părţi, caracteristice pentru orice fel de contract. Prezintă interes clauzele prin care s-a stipulat o obligaţie în sarcina promitentului, în beneficiul unei terţe persoane, drepturi ce se nasc în acest caz direct şi nemijlocit în persoana terţului beneficiar. În măsura în care promitentul nu îşi va executa obligaţia faţă de terţ, stipulantul va avea o acţiune prin care să obţină executarea obligaţiei, cu sublinierea că se va putea solicita şi obţine executarea faţă de terţa persoană şi nu faţă de stipulant;

-raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar – deşi terţul beneficiar nu este parte în contract, el dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent de orice acceptare din partea sa, momentul dobândirii dreptului fiind cel al încheierii contractului dintre stipulant şi promitent. Evident, terţul poate renunţa la drept, renunţare ce poate profita stipulantului, promitentului sau unui terţ, în funcţie de clauzele contractuale;

-raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar – acestea vor avea regimul juridic determinat de natura raporturilor respective, în literatura de specialitate existând mai multe opinii în legătură cu justificarea producerii efectelor în patrimoniul unor terţe persoane, în cazul stipulaţiei pentru altul (asupra acestei probleme se va reveni la materia obligaţiilor).

CAPITOLUL V – INEFICACITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I – Noţiuni introductive.Scopul urmărit de parte sau părţi prin manifestarea voinţei lor este, de

cele mai multe ori atins, prin aceasta neînţelegându-se însă că nu pot să apară situaţii în care, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii actului juridic civil, acesta să nu-şi producă efectele ori dacă acestea s-au produs, să nu poată fi desfiinţate.

Ineficacitatea actelor juridice civile subsumează toate acele situaţii juridice în care, din diferite motive, acestea nu îşi produc efectele (total sau parţial, definitiv sau temporar). Această situaţie poate reprezenta rezultatul voinţei părţilor dar poate fi datorată şi unui fapt independent de această voinţă iar ineficacitatea poate opera de drept iar în unele situaţii doar dacă este pronunţată de justiţie.

Sfera noţiunii de ineficacitate este destul de largă, un act juridic putând să nu-şi producă efecte, din diverse cauze, care pot fi grupate, această operaţiune permiţând şi o clasificare a actelor juridice civile a căror viaţă este întreruptă cu mult înainte de momentul avut în vedere de părţi:

-o primă cauză care determină ineficacitatea actelor juridice este aceea a nesocotirii condiţiilor de validitate la încheierea acestora, ceea ce determină o categorie aparte ce cuprinde actele juridice civile nule sau anulabile, adică lovite de nulitate absolută sau relativă;

-există apoi împrejurări ce au fost avute în vedere de părţi sau prevăzute de lege în momentul încheierii actului juridic civil a căror apariţie poate face ca acesta să nu producă, provizoriu, efecte, din această categorie făcând parte actele juridice civile afectate de termen suspensiv sau condiţie suspensivă;

-pot fi întâlnite împrejurări intervenite după încheierea valabilă a actelor juridice civile dar înainte de executarea acestora sau pe parcursul ei ce

326

împiedică producerea efectelor sau duc la desfiinţarea actelor ce poartă denumirea de acte juridice civile atacabile; astfel de împrejurări sunt rezoluţiunea, rezilierea, revocarea şi caducitatea.

Secţiunea II – Nulitatea actului juridic civil.# 1.Noţiunea şi evoluţia concepţiei privind nulitatea. Nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de

efectele contrare regulilor de conduită cuprinse în norme juridice, edictate pentru încheierea sa valabilă.

Evoluţia concepţiei despre nulitate a cunoscut mai multe etape. Astfel, în dreptul roman a operat concepţia simplă şi rigidă potrivit căreia orice act juridic care nesocoteşte regulile de drept nu poate să producă efecte. Practic, în perioada respectivă se suprapuneau noţiunile de nulitate şi cea de inexistenţă a actului juridici civil, sancţiunea fiind absolută şi totală.

Un moment important îl constituie etapa clasică, în care teoria nulităţii este fundamentată pe ideea că actul juridic civil încheiat cu nerespectarea normelor de validitate poate fi, în anumite condiţii, vindecat, exact ca şi în cazul unui organism bolnav, făcându-se distincţia între condiţiile de existenţă – cele pe care însăşi natura actului le cere şi fără de care fiinţa acestuia ar fi de neconceput – şi cele de validitate. Lipsa unei condiţii de existenţă determină nulitatea absolută a actului, în timp ce lipsa unei condiţii de valabilitate determină doar o nulitate relativă.1

Consecinţa imediată a fost aceea că doctrina a contracarat teoriile care propuneau lipsirea în întregime de efecte a actului „bolnav”, dezvoltându-se concepţia nulităţii sancţiune. Potrivit acesteia nulitatea nu se mai socoteşte o măsură îndreptată împotriva întregului act ci doar împotriva acelor efecte care sunt contare scopului dispoziţiei legale încălcate, fiind lăsate intacte celelalte, neexistând nici o justificare ce să determine înlăturarea tuturor efectelor unui act juridic ce reprezintă acordul subiectelor de drept intervenit exact pentru a produce efecte respectiv pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil.

Nulitatea ca sancţiune este şi concepţia dominantă în dreptul civil român. Această problemă şi-a dovedit pe deplin actualitatea în contextul

modificărilor legislative şi doctrinare ce au avut loc după anul 1990, una dintre cele mai disputate chestiuni fiind aceea a efectelor ce pot fi produse de acte translative de proprietate având ca obiect terenuri, încheiate în perioada 1974 – 1989. Este evident că şi în prezent câmpul de cercetare este deschis, multe întrebări aşteptându-şi încă răspunsul din partea teoreticienilor, acest aspect evidenţiindu-se pe deplin printr-o practică neunitară vizând aspectele legate de ineficacitatea actelor juridice civile.

# 2.Trăsăturile şi funcţiile nulităţii.Pot fi reţinute următoarele trăsături esenţiale ale nulităţii actelor juridice

civile: -nulitatea este o sancţiune de drept civil;-sfera de aplicare a nulităţii cuprinde actele juridice civile, neafectând

celelalte izvoare ale raportului juridic civil;-conţinutul nulităţii constă în lipsirea actului juridic civile de efecte,-sancţiune intervine doar în cazul încălcării legii civile ce reglementează

încheierea valabilă a actului juridic civil;

1 Ernest Lupan , op. cit.. p. 285

327

-în aprecierea neconcordanţei cu prevederile legale a efectelor actului juridic civil se are în vedere finalitate a legii, efectele de care este lipsit actul fiind doar cele contrare scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea actului normativ încălcat;

-momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic civil cu legea este cel al încheierii actului.

Ca sancţiune de drept civil, nulitatea actului juridic civil îndeplineşte următoarele funcţii:

-funcţia preventivă, prin care se realizează atenţionarea subiectelor de drept civil asupra consecinţelor pe care le atrage nesocotirea legii ce reglementează condiţiile de valabilitate a actelor juridice civile; perspectiva lipsirii actului juridic civile de efecte poate determina o inhibiţie a celor ce sunt tentaţi să încheie actul - conştient- în astfel de condiţii;

-funcţia sancţionatorie constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil încheiat în pofida regulilor stabilite de lege;

-funcţia de mijloc de garanţie a realizării principiului legalităţii în domeniul încheierii actelor juridice civile, ce reprezintă o sinteză a primelor două funcţii.

# 3.Criteriile de clasificare a nulităţilor.În funcţie de natura interesului ocrotit – general ori individual – prin

dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă.

3.1.Nulitatea absolută şi nulitatea relativă.3.1.1.Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care intervine în

cazul încălcării, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes general, de ordine publică.

Sancţiunea nulităţii absolute prezintă următoarele trăsături distincte care, împreună, exprimă regimul juridic al aceste forme de ineficacitate a actului juridic civil.

1.Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de procuror şi chiar din oficiu de instanţa de judecată, prin persoana interesată se înţelege subiectul de drept ce invocă un interes ocrotit din punct de vedere juridic în strânsă legătură cu cauza nulităţii.

2.Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea respectivă fiind imprescriptibilă.

3.Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, acesta fapt fiind explicat de natura interesul ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută.

Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil sunt următoarele: lipsa consimţământului datorată unei erori obstacol; încălcarea regulilor privind capacitatea civilă sub aspectul depăşirii capacităţii speciale de folosinţă a persoanei juridice sau nerespectării unei incapacităţi speciale impuse pentru ocrotirea unui interes public; nevalabilitatea obiectului actului juridic civil (lipsa acestuia sau caracterul lui ilicit sau imoral); lipsa cauzei sau caracterul ei ilicita sau imoral; nerespectarea formei cerute ad validitatem; nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii; încălcarea ordinii publice şi fraudarea legii.

3.1.2.Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului juridic civil care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil a unei norme care ocroteşte un interes particular.

Regimul juridic al nulităţii relative se exprimă prin următoarele reguli:1.Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana

ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil.

328

2.Nulitatea relativă poate fi invocată doar în termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă.

3.Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de cel îndreptăţit să o invoce.

Cauzele nulităţii relative sunt: lipsa consimţământului (când acesta se datorează lipsei de discernământ); vicierea consimţământului (prin eroare, dol, violenţă sau leziune); nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu; nerespectarea dreptului de preemţiune (atunci când el este reglementat de lege).

3.2.În funcţie de întinderea efectelor sale nulitatea poate fi parţială sau totală.

În cazul nulităţii totale întinderea efectului distructiv al sancţiunii este globală, ea desfiinţând actul juridic în întregime. Această formă a nulităţii intervine atunci când nu pot fi menţinute în nici un mod efectele care s-au produs ori care urmează se producă în temeiul actului juridic civil încheiat cu nerespectarea unor prevederi legale.

Nulitatea parţială desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic civil, cele care nu contravin legii fiind menţinute în întregime. Nulitatea parţială nu trebuie confundată cu alte situaţii juridice care determină, de asemenea, lipsirea actului juridic civil de efecte.

Trebuie menţionat că în sistemul nostru de drept nulitatea totală are un caracter de excepţie, nulitatea parţială fiind regula.

3.3.După felul condiţiei de validitate nerespectată distingem nulitate de fond de nulitatea de formă.

Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor legale privitoare la condiţiile de fond ale actului juridic civil, adică cele care reglementează capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care sancţionează nerespectarea condiţiei de formă cerute pentru valabilitatea actului juridic civil.

3.4.După modul de consacrare legislativă se distinge nulitatea expresă de nulitatea virtuală.

Se poate vorbi de nulitate expresă (explicită sau textuală) atunci când ea este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală, adică rezultă explicit dintr-un text legal.

Nulitatea virtuală este aceea care rezultă în mod indirect, dar neîndoilenic, din textul legal, fie din modul de redactare a acestuia, fie din finalitatea sa. Ea se nai numeşte şi nulitate implicită sau tacită.

3.5.După modul de valorificare, nulităţile pot fi de drept sau judiciare. Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, prin efectul legii,

instanţa fiind chemată doar să o constate, în caz de litigiu.Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai dacă este

pronunţată printr-o hotărâre judecătorească. În cazul nulităţilor care operează de drept, în măsura în care părţile sunt

de acord în privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel la instanţa de judecată. Aceasta va interveni însă ori de câte ori există un litigiu între părţi, urmând a constata nulitatea şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile a actului juridic civil.

# 4.Modalităţile de invocare a nulităţii.Nulitatea poate fi invocată pe trei căi:

329

Calea amiabilă este înţelegerea dintre părţi prin care ele recunosc faptul că actul încheiat nu poate şi nu produce efecte juridice pentru nerespectarea condiţiilor de validitate la încheierea lui, ia în măsura în care a produs parţial sau total efecte, că acestea se desfiinţează. Varianta este admisibilă în temeiul art. 969 alin. 2 Cod civil, care prevede că părţile pot revoca actul încheiat prin consimţământ mutual.

Acţiunea în nulitate (în constatarea nulităţii absolute sau pronunţarea nulităţii relative) este mijlocul procedural prin care partea îndreptăţită şi care are un interes în acest sens solicită instanţei judecătoreşti desfiinţarea actului juridic civil pentru nerespectarea condiţiilor de validitate la încheierea actului. Prin această acţiune se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate.

Excepţia nulităţii este acel mijloc procedural prin care parte îndreptăţită sau interesată se opune acţiunii în executarea actului juridic civil nul sau anulabil.

# 5.Efectele nulităţii actului juridic civil. Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele pe care le

antrenează nulitatea, ca sancţiune civilă, împotriva acelor efecte ale actului juridic civil care contravin finalităţilor urmărite de legiuitor prin normele legale încălcate la încheierea actului.

Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

În ambele situaţi, acestea conduc la desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza actului juridic în întregime sau în privinţa acelor clauze care contravin scopului urmărit de legiuitor.

În măsura în care actul juridic nu şi-a produs încă efectele, nefiind deci executat până în momentul în care se constată sau se dispune sancţiune, el nu şi le va mai putea produce ulterior acestui moment. Părţile se află exact ca şi în situaţia în care nu ar fi încheiat niciodată actul juridic respectiv.

Dacă actul şi-a produs, total sau parţial, efectele, tot ceea ce s-a executat în temeiul său urmează a fi restituit, în acest mod restabilindu-se situaţia anterioară încheierii actului.

Dacă partea sau părţile au încheiat acte juridice cu terţe persoane, prin care au constituit sau transmit dreptul, în urma anulării actului juridic dintre ei se vor desfiinţa şi cele încheiate cu terţii.

5.1.Efectele nulităţii între părţi.Acestea sunt guvernate de două principii: cel al retroactivităţii şi cel al

repunerii în situaţia anterioară. Principiul retroactivităţii însumează ideea că efectele nulităţii actului

juridic civil se produc din ziua în care actul a fost încheiat, deci şi pentru trecut (ex tunc), urmărindu-se în acest mod restabilirea ordinii de drept încălcate prin încheierea actului juridic civil în dispreţul condiţiilor sale de validitate.

Excepţii – cazuri în care, pentru anumite raţiuni, efectele produse între momentul încheierii actului juridic civil şi cel al anulării sale sunt menţinute, în această variantă efectele nulităţii producându-se numai pentru viitor (ex nunc):

-nulitatea contractelor cu executare succesivă, în cazul cărora se menţin în vigoare efectele produse până în momentul anulării acestora;

-păstrarea fructelor culese anterior anulării (art. 485 Cod civil; excepţia se bazează pe ideea protecţiei posesorului de bună credinţă, care păstrează întotdeauna fructele).

Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum – în temeiul căruia tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil nul sau anulat

330

trebuie restituit. Dacă această operaţiune nu ar avea loc desfiinţarea retroactivă a actului juridic civil nu ar avea nici o semnificaţie. Temeiul restituirii prestaţiilor îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză (fapt juridic civil licit).

Excepţii: -situaţia posesorului de bună credinţă – această excepţie este o reflectare

a celei similare faţă de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;-cazul persoanelor incapabile (art. 1164 cod civil) care nu vor putea fi

obligate să restituie prestaţia de care au beneficiat în temeiul actului anulat, decât în măsura în care au profitat de această prestaţie (în acest caz se percepe intenţia legiuitorului de a-l feri pe incapabil de consecinţele lipsei sale de experienţă, fără a-i crea însă posibilitatea obţinerii unor foloase necuvenite);

-excluderea restituirilor ca sancţiune a răspunderii delictuale – persoana care a determinat în moc culpabil pe celălalt contractant să încheie actul juridic lovit de nulitate pierde dreptul de a obţine, în baza hotărârii de anulare, restituirea prestaţiilor pe care le-a executat. Soluţia decurge din principiul răspunderii civile, consacrat de art. 998 Cod civil, fiind consacrat expres prin art. 1162 Cod civil care nu permite minorului exercitarea acţiunii în resciziune dacă obligaţia executată rezultă din delictele sale. Practic, într-un astfel de caz, nerestituirea prestaţiilor constituie sancţiunea cea mai adecvată a delictului civil săvârşit, partea indusă în eroare şi prejudiciată prin anulare, putând în acest mod să păstreze valoarea respectivă şi obţinând, indirect, dar integral despăgubirea ce I se cuvenea;

-cazul aplicării principiului după care nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Această excepţie de la principiul repunerii în situaţia anterioară se întemeiază pe „nedemnitatea reclamantului” de a solicita restituirea prestaţiei executate în baza unui act lovit de nulitate absolută din cauza caracterului imoral al obiectului actului juridic civil ori cauzei acestuia.

5.2.Efectele nulităţii faţă de terţi. Aceste efecte sunt guvernate de principiul anulării actului subsecvent ca

urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis). Acest principiu se bazează pe ideea că dacă transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul prin care el l-a dobândit, este evident că nici subdobânditorul nu putea dobândi dreptul respectiv.

Aplicarea acestui principiu se concretizează în două situaţii specifice: -în cazul actelor autorizate, anularea autorizaţiei administrative care

precede actul juridic civil determină anularea actului care se întemeia pe autorizaţia respectivă;

-situaţia actului accesoriu, care va lipsit de efecte în cazul anulării actului principal (accesorium sequitur principalem).

Excepţii – cazuri în care deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, cel al subdobânditorului va fi menţinut; acestea sunt justificate de principiul ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun şi de cel al asigurării stabilităţii circuitului civil:

-cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil care, datorită acestei posesii, dobândeşte proprietatea bunului corporal, individual determinat;

-actele de conservare şi de administrare ale bunului;-actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună

credinţă, inclusiv cazul special reglementat de art. 20 alin. 2 din Decretul nr.

331

31/1954, care se referă la efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte.

5.3.Alte principii care înlătură efectele nulităţilor.5.3.1.Conversiunea actului juridic civil.În temeiul acestui procedeu actul juridic nul – inapt de a produce efecte

juridice – este înlocuit cu unul valabil. Principiul se bazează pe ideea că orice act juridic reprezintă o manifestare de voinţă realizată în scopul de a produce efecte juridice motiv pentru care aceasta trebuie interpretată într-un sens în care să fie susceptibilă dea produce aceste efecte (art. 978 Cod civil).

Este vorba, în esenţă, de înlocuirea actului juridic nul cu altul valabil, înlocuirea nefiind materială deoarece manifestarea de voinţă îşi păstrează forma în care ea s-a realizat, dar va produce efectele unui alt act juridic, cu condiţia să fie îndeplinite următoarele condiţii:

-să existe o identitate de părţi în cele două acte juridice;-să se individualizeze un element de diferenţă între actul nul şi cel valabil

(sub aspectul naturii juridice, al conţinutului, al efectelor sau al formei acestora);-să se producă anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte;-condiţiile de validitate privind actul valabil să se regăsească în cuprinsul

actului juridic anulat;-manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă conversiunea.5.3.2.Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus)

reprezintă acea idee potrivit căreia nulitatea actului juridic civil se înlătură dacă acesta a fost încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă.

Secţiunea III – Alte cauze de ineficacitate şi delimitarea acestora faţă de nulitate.

1.Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele: ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil; produc efecte retroactiv; sunt în principiu, judiciare, presupunând o hotărâre a organului de jurisdicţie competent.

Deosebirile dintre cele două cauze de ineficacitate sunt următoarele: în cazul nulităţii actul nu a fost niciodată valabil, pe când rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat; nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în timp ce rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu executare dintr-o dată; în cazul nulităţii motivele ce determină ineficacitatea sunt contemporane momentului încheierii actului, ori în cazul rezoluţiunii neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi este ulterioară acestui moment; în cazul rezoluţiunii instanţa poate acorda un termen de graţie debitorului, posibilitate pe care nu o are dacă actul este nul sau anulabil; prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ceea ce priveşte începutului ei, în cele două cazuri.

2.Rezilirea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu prestaţii succesiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.

Pe lângă asemănările şi deosebirile specifice nulităţii şi rezoluţiunii, în cazul rezilierii se adaugă un element caracteristic, şi anume faptul că aceasta îşi produce efecte doar pentru viitor.

3.Revocarea reprezintă acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

332

4.Caducitatea constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil datorită unor evenimente care intervin ulterior încheierii valabile a actului, independent de voinţa sau de culpa părţilor.

5.Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.

CAIET DE SEMINAR 13

1.Cauze de ineficacitate şi categorii de acte juridice lovite de ineficacitate.a. Nerespectarea cerinţelor legale privind capacitatea de folosinţă sau

capacitatea de exerciţiu determină nulitatea sau anulabilitatea actului.b. Stabilirea unui termen sau a unei condiţii suspensive întârzie

producerea efectelor actului juridic civil pentru actele afectate de asemenea modalităţi.

c. Neexecutarea culpabilă a contractului poate să determine atacarea actului care altminteri s-a născut valabil.

2.În legătură cu problema valabilităţii actelor prin care s-au transmis drepturi reale, având ca obiect terenuri, încheiate în perioada 1974 – 1989, argumentele utilizate de adepţii uneia sau alteia din cele două variante care au fost exprimate în doctrină s-au bazat atât pe concepţii diferite despre nulitatea actului juridic civil cât şi pe abordarea diferită a aspectelor generate de aplicarea legii civile în timp, mai ales a modului în care se aplică principiile acestora în legătură cu nulitatea actului juridic civil.

Concluziile au fost, evident, doar două şi anume o parte a doctrinei a apreciat că aceste acte nu pot să producă efecte, în timp ce cealaltă parte a doctrinei şi practica judiciară (într-un final) au dat un răspuns favorabil acestei probleme.

Disputele au cunoscut o amploare care a depăşit cadrul unui schimb de idei datorită implicaţiilor pe care soluţia adoptată urma să o aibă asupra întregii proceduri de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul Legii 18/1991. 1

3.ATENŢIE! În cazul nulităţii absolute actul este NUL iar prin acţiune în justiţie se solicită constatarea nulităţii acestuia, în timp ce în cazul nulităţii relative actul este ANULABIL iar prin acţiune se solicită instanţei să dispună anularea actului.

4.Prin persoană interesată, care poate invoca nulitatea absolută, nu trebuie înţeleasă orice persoană, ci doar cea care invocă ea însăşi un interes legat de actul a cărui lipsire de efecte o solicită. Pot cere constatarea nulităţii absolute părţile, avânzii-cauză sau terţi care îşi pot prezenta interesul protejat. Ceea ce este important este faptul că nulitatea poate fi invocată din oficiu de

1 Pentru prezentarea părerilor exprimate, Ernest Lupan, op. cit. p. 286

333

organul de jurisdicţie, situaţie în care aceasta va fi pusă obligatoriu şi din oficiu în discuţia părţilor.

5.Inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu trebuie confundată prin validarea actului ca urmare a îndeplinirii ulterioare a cerinţei legale ce nu fusese respectată în momentul încheierii actului. Astfel, actul de înstrăinare a unui teren arabil, pentru amenajarea unei plantaţii viticole şi pomicole va fi valabil chiar dacă autorizarea pentru schimbarea categoriei de folosinţă va fi obţinută ulterior din partea organului agricol de specialitate. Însă, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare între soţi nu poate fi confirmat de nici una dintre părţi, şi nici de eventuale alte persoane al căror interes este legat în vreun anume fel de acest contract şi care declara că nu înţeleg să îl atace.

6.Cauze de nulitate absolută: -o parte doreşte să încheie un contract de întreţinere, iar cealaltă doreşte

să încheie un contract de cumpărare; datorită erorii obstacol acordul de voinţă nu s-a realizat;

-o asociaţie care a fost înfiinţată pentru a asigura protecţia şi îngrijirea animalelor în captivitate cumpără uraniu pentru producerea unei bombe atomice;

-se înstrăinează un imobil în schimbul uciderii asociatului din firmă;-încheierea unui contract de donaţie prin act sub semnătură privată;-încheierea unui act juridic exclusiv pentru a înlătura o creanţă datorată

bugetului statului. 7.În cazul nulităţii relative invocarea acesteia poate fi făcută atât personal

de subiectul de drept protejat prin norma încălcată la încheierea actului, cât şi de reprezentantul legal al acestuia, dacă cel dintâi este lipsit de capacitate de exerciţiu. Mai mult, nulitatea relativă va putea fi invocată pe calea acţiunii oblice chiar şi de creditorii chirografari ai părţii ocrotite.

8.Confirmarea nulităţii relative este un act juridic unilateral prin cel îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la acest drept. Confirmarea poate fi expresă sau tacită, în acest din urmă caz rezultând inexecutarea actului şi din neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.

9.Cauze de nulitate relativă vizând nerespectarea regulilor privind capacitatea de e Mai mult, nulitatea relativă va putea fi invocată pe calea acţiunii oblice chiar şi de creditorii chirografari ai părţii ocrotite.

8.Confirmarea nulităţii relative este un act juridic unilateral prin cel îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la acest drept. Confirmarea poate fi expresă sau tacită, în acest din urmă caz rezultând inexecutarea actului şi din neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.

9.Cauze de nulitate relativă vizând nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu:

-actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu;-a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie

potrivit legii;-actul nu putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare, chiar

dacă aceasta s-ar fi obţinut;-actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără

încuviinţarea ocrotitorului său legal, iar acesta i-a produs o leziune;-actul s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea,

care ocroteşte un interes personal.10.Dreptul de preemţiune reprezintă dreptul unui subiect de drept de a

avea prioritate la încheierea unui contract, respectiv dreptul de a cere

334

proprietarului, care şi-a manifestat intenţia de a vinde terenul, să încheie contractul cu el, la preţ egal. O reglementare a dreptului de preemţiune este cea care se regăseşte în art. 5 din Legea 54/1998 privind înstrăinarea terenurilor agricole situate în extravilan.

Legile 64/1991 şi 129/1992 reglementează un drept de preferinţă al societăţii comerciale pentru încheierea contractului de cesionare a invenţiei sau a desenului ori modelului industrial.

11.Nulitatea totală intervine atunci când actul juridic civil cuprinde o singură clauză sau este lovită de nulitate clauza esenţială în act, care le determină pe toate celelalte. În măsura în care actul juridic civil îşi poate produce efecte şi prin înlăturarea clauzei prin care a fost încălcată o normă, în momentul încheierii acestuia, vor fi păstrate celelalte clauze în urma înlăturării celei nelegale.

12.Nulitatea parţială nu trebuie confundată cu alte situaţii juridice care duc tot la lipsirea actului juridic civil de efecte: de exemplu, când din mai multe acte juridice distincte, dar aflate în strânsă legătură, este anulat numai unul; conversiunea actului juridic; îndeplinirea ulterioară a condiţiei a cărei lipsă determina nulitatea actului; cazul în care nulitatea priveşte mijlocul probator şi nu operaţiunea juridică în sine.

13.Exemple de nulităţi exprese: art. 803, 1308 Cod civil. Exemple de nulităţi virtuale: art. 813, 858 Cod civil.14.Actul juridic civil este considerat valabil până în momentul rămânerii

definitive a hotărârii judecătoreşti, ulterior el fiind desfiinţat retroactiv. 15.Prin acţiunea în nulitate A solicită instanţei în contradictoriu cu B să se

constate nulitatea/să se dispună anularea unui anume act juridic, încheiat anterior de A şi B.

În cazul invocării nulităţii pe excepţie situaţia este următoarea: A formulează o acţiune în justiţie prin care obligarea lui B la executarea obligaţiei asumată printr-un contract. B se apără invocând nulitatea actului (deci el nu mai are motiv să execute o prestaţie în condiţiile în care aceasta are la bază un act nul).

16.Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent. a. A îi vinde lui B un imobil, iar cumpărătorul încheie cu C un contract de

antrepriză de lucrări pentru renovarea casei. Ulterior contractul dintre A şi B este lipsit de efecte juridice, A restituind preţul şi B restituind imobilul. A va fi obligat să-i achite lui B contravaloarea reparaţiilor necesare şi utile, efectuate în temeiul contractului încheiat de acesta cu C deoarece reparaţiile efectuate îi profită.

b. La decesul lui A, B, în calitate de legatar universal, îl înlătură pe C – verişor – de la succesiune şi, înscriindu-şi dreptul de proprietate, cu titlu de moştenire, în cartea funciară, înstrăinează imobilului lui D. În urma acţiunii exercitate de C, instanţa constată că testamentul de care s-a prevalat B nu a fost scris, semnat şi datat de A, fiind lovit de nulitate absolută, astfel încât C este moştenitorul legal al lui A. Chiar dacă transmisiunea este desfiinţată iar dreptul de proprietate a lui B este radiat din CF, D îşi va păstra dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv deoarece l-a dobândit printr-un act cu titlu oneros şi a fost de bună credinţă.

Articolul 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 reglementează în mod expres situaţiile actelor juridice încheiate de moştenitori cu terţi în cazul în care persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească este în viaţă şi obţine anularea acestei hotărâri.

335

17.Conversiunea actului juridic.a. Contractul autentic de vânzare-cumpărare, lovit de nulitate absolută,

din cauza unei neregularităţi strecurate cu ocazia autentificării actului poate produce efectele unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.

b. Art. 923 Cod civil: orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului.

Dacă A redactează un testament prin care îi lasă lui B un autoturism şi un imobil iar ulterior acestei date încheie un contract de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv, acest contract determină automat revocarea legatului particular privind imobilul, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare nu îşi va produce efecte, el fiind lovit de nulitate absolută, iar imobilul va reintra în patrimoniul testatorului.

c. Dacă moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală, chiar dacă acest contract de vânzare-cumpărare este nul sau anulabil, actul îşi produce efecte deoarece cuprinde voinţa moştenitorului de a accepta succesiunea.

Nu suntem în cazul conversiunii dacă:-unele clauzele sunt anulate iar altele sunt menţinute;-actul apare ca nul numai datorită denumirii greşite dată de părţi;-dacă intervine novaţia;-dacă se procedează la refacerea actului;-dacă actul este validat prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a

cerinţei legale nerespectate la încheierea actului juridic civil.18.Principiul validităţii aparenţei de drept. În primul rând, o aplicaţie a acestui principiu o găsim consacrată în art. 7

din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, potrivit căruia actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.

În al doilea rând trebuie menţionat că, de principiu, în sistemul publicităţii imobiliare bazat pe cărţile funciare, este considerat de bună credinţă cumpărătorul ce dobândeşte imobilul de la persoana al cărui drept este înscris în cartea funciară, deoarece modalitatea cea mai eficientă de verificare a situaţiei juridice a unui imobil este cea a verificării cărţii funciare a acestuia. Tocmai de aceea, ori de câte ori titlul vânzătorului este desfiinţat ulterior contractului prin care terţul a dobândit imobilul, acesta din urmă va păstra bunul, adevăratul proprietar urmând a fi despăgubit de cel care şi-a înscris în mod fraudulos dreptul în cartea funciară.

Pe de altă parte, în cazul dobândirii unor imobile din fondul locativ de stat practica judiciară a apreciat că sunt de bună credinţă chiriaşii care au cumpărat astfel de imobile, deoarece este de notorietate că societăţile comerciale care au ca obiect de activitate gospodăria comunală administrează imobile din fondul locativ de stat, ceea ce creează o aparenţă suficient de consistentă pentru a nu mai impune verificarea situaţiei de carte funciară, a cărei identificare este şi foarte dificilă pentru chiriaşi. De asemenea, toate actele normative care au permis înstrăinarea unor asemenea imobile au impus organelor administraţiei de stat şi societăţilor comerciale care au încheiat contractele să verifice situaţia imobilelor înainte de a trece la vânzarea lor, astfel încât chiriaşul care a cumpărat a avut reprezentarea că imobilul ce face obiectul contractului este liber de orice sarcini şi procese.

336

19.Ceea ce distinge nulitatea de orice altă cauză de ineficacitate este faptul că motivul care determină lipsirea actului de efectele sale - în cazul nulităţii – există în chiar momentul în care se realizează acordul de voinţă al părţilor, astfel încât se poate spune că actul nu se naşte valabil, pe când în toate celelalte cazuri avem de-a face cu acte perfect valabile care ulterior, fie datorită culpei uneia dintre părţi, fie din motive independente de culpa şi voinţa acestora, nu-şi mai produc efectele.

-rezoluţiune – A îi vinde lui B un imobil, prevăzându-se în contract că plata integrală a preţului se va face în 15 zile de la data realizării acordului de voinţă iar predarea imobilului se va face în 20 de zile. Deoarece B nu achită preţul A solicită instanţei rezoluţiunea contractului (sau, în altă variantă, B solicită instanţei obligarea lui A să predea imobilul iar acesta ridică excepţia de neexecutare de către B a obligaţiilor ce-i reveneau şi solicită să se dispună rezoluţiunea actului);

-rezilierea – A îi închiriază lui B o garsonieră pentru un an; B achită chiria trei luni iar ulterior nu îşi mai îndeplineşte obligaţiile. A va solicita instanţei rezilierea contractului, reziliere ce-şi va produce efecte numai pentru viitor deoarece folosinţa garsonierei pentru perioada în care nu s-a plătit chiria dar încă nu se obţinuse evacuarea pârâtului nu poate fi restituită, eventual B putând fi obligat la plata unor despăgubiri;

-caducitatea – în cazul în care A instituie ca legatar cu titlu universal pe B, iar acesta din urmă moare înaintea lui A, testamentul va fi caduc.

TITLUL IV – PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ


Secţiunea I – Conceptul de prescripţie extinctivă.Prescripţie extinctivă poate fi definită ca fiind mijlocul de stingere a

dreptului la acţiune (în sens material) ca urmare a neexercitării acestui drept în termenul stabilit de lege.1

Trebuie remarcat că în raporturile de drept civil pot fi întâlnite aspecte legate de trecerea timpului ce prezintă diferite semnificaţii. Astfel, normele dreptului civil legă de faptul juridic al trecerii timpului diferite efecte juridice, uneori fiind vorba de dobândirea anumitor drepturi, iar alteori, dimpotrivă, determinând stingerea unor drepturi civile subiecte substanţiale sau procesuale.

Astfel, de exemplu, trecerea unui timp – mai mult sau mai puţin îndelungat – coroborat cu o posesie utilă raportată la o pasivitate a realului proprietar, pot determina dobândirea unui drept de proprietate în patrimoniul

1 Pentru prezentarea definiţiilor cunoscute de doctrină, Ernest Lupan, op. cit. p. 315

337

unui subiect de drept şi, corelativ, pierderea dreptului de proprietate din patrimoniul altui subiect de drept.

Dintr-o altă perspectivă, trecerea timpului poate afecta dreptul subiectiv civil sub aspectul posibilităţii de valorificare, pe calea de constrângere judiciară. Titularul dreptului încălcat sau contestat poate pierde posibilitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti în temeiul căreia debitorul să fie constrâns la executarea obligaţiei sale, dacă nu introduce acţiunea în justiţie în termenul prevăzut de lege. Evident, printr-o astfel de reglementare este avantajat – chiar dacă indirect – debitorul care ar avea şansa de a fi absolvit de executarea obligaţiei asumate prin acordul de voinţă exprimat de el însuşi.

Reglementarea legală a prescripţiei extinctive a fost iniţial cuprinsă în Codul civil, în afara trimiterii cuprinse de articolul 1091, în sensul că prescripţia era enumerată printre modurile de stingere a obligaţiilor, existând şi o detaliere amănunţită cuprinsă de art. 1837 şi următoarele.

Aceste norme însă erau insuficient de clare, motiv pentru care legiuitorul a stabilit un alt cadru pentru această instituţie de drept, prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, un alt motiv fiind acela că s-a urmărit scurtarea termenelor de prescripţie.

În prezent cele două reglementări constituie normele generale în materie – ele având un domeniu diferit – prin legi speciale putând fi întâlnite aplicaţii concrete ale instituţiei, în special sub aspectul termenelor de prescripţie. Trebuie făcută menţiunea că Decretul nr. 167/1958 conţine unele prevederi care deja nu mai sunt aplicabile, cum ar fi cele privind termenul special de prescripţie al acţiunilor formulate de fostele unităţi socialiste de stat, persoane juridice care în prezent au dispărut.

Prescripţia extinctivă ca şi instituţie de drept îşi găseşte justificarea deoarece ea constituie un mijloc juridic de asigurare a realizării unor obiective ce depăşesc un cadru particular, fiind de interes public. Astfel, prin instituirea acestor reguli, s-a urmărit în principal înlăturarea incertitudinii din viaţa juridică într-un termen rezonabil ( noţiunea de termen rezonabil fiind discutabilă).

În principal, funcţiile prescripţiei extinctive sunt următoarele: -funcţia educativă şi mobilizatoare - spectrul posibilităţii pierderii ajutorului

forţei coercitive a statului îi poate stimula pe titularii de drepturi civile subiective – adică pe creditori – să urmărească valorificarea acestora cât mai repede;

-funcţia de consolidare a raporturilor juridice – constă în certitudinea pe care debitorul o dobândeşte privind stingerea creanţei sale după un anumit termen;

-funcţia de înlăturare a dificultăţilor privind administrarea probelor – pentru o bună administrare a justiţiei este important ca probele care se administrează într-un litigiu să poată fi corect interpretate şi acest lucru - din motive obiecte – nu se poate face decât dacă nu a trecut foarte mult timp fie din momentul preconstituirii lor (în cazul înscrisurilor) fie din momentul în care martorul a luat cunoştinţă despre faptul în legătură cu care este rugat să se exprime în faţa instanţei.

Secţiunea II – Natura juridică a prescripţiei extinctive.Prescripţia extinctivă nu poate fi calificată decât ca o sancţiune juridică

civilă ce se caracterizează prin următoarele:

338

-esenţa sa constă în refuzul acordării protecţiei forţei de constrângere a statului acelor titulari de drepturi subiective care nu şi-au exercitat dreptul la acţiune, în mod culpabil, în termenul stabilit de lege;

-subiectul activ, adică cel care aplică această sancţiune, este statul, care acţionează în numele întregii societăţi, prin intermediul organelor sale jurisdicţionale;

-subiectul pasiv, cel căruia i se aplică sancţiunea, este titularul dreptului subiectiv, care a neglijat exercitarea dreptului la acţiune ori a manifestat neglijenţă în privinţa clarificării unei alte situaţii juridice, în termenele prevăzute de lege;

-temeiul aplicării acestei sancţiuni este culpa de care se face vinovat titularul dreptului; aceasta constă în atitudinea de pasivitate, de neglijenţă în privinţa exercitării dreptului la acţiune în termenele stabilite de lege.

Caracterul de sancţiune a prescripţiei extinctive rezultă din specificul normelor juridice care o reglementează, din rolul acestei instituţii juridice precum şi din faptul că efectele sale intervin doar atunci când titularul dreptului la acţiune nu şi-a exercitat dreptul în mod culpabil.

În ceea ce priveşte normele juridice care reglementează prescripţia extinctivă, atât doctrina cât şi jurisprudenţa au admis în mod constant soluţia potrivit căreia acestea sunt imperative. Această concluzie se bazează pe argumentul că prescripţia extinctivă nu poate fi calificată decât ca şi o instituţie de ordine publică, pornindu-se de la natura interesului ocrotit prin aceste norme.

Este evident că, aşa cum prescripţia extinctivă este reglementată prin Decretul nr. 167/1958, consecinţele ce decurg vizează inadmisibilitatea derogării, prin convenţie de la normele ce se referă la această instituţie juridică precum şi obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţia a acestora. În acest context trebuie însă să menţionăm că această soluţie este opusă celei consacrată de art. 1841 Cod civil, text potrivit căruia în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc.

Inadmisibilitatea clauzelor derogatorii de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă determină imposibilitatea părţilor de a scurta sau prelungi prin voinţa lor termenele de prescripţie sau de a stabili alte cauze de suspendare sau întrerupere decât cele deja prevăzute de actul normativ sau, altfel spus, părţile prin acordul lor de voinţă nu pot modifica nici una din regulile care guvernează prescripţia extinctivă.

Potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/9158 instanţele judecătoreşti sunt obligate din oficiu să verifice dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris (cu menţiunea că norme se aplică şi organelor arbitrale, deşi textul nu face trimitere în mod expres la acestea).

Secţiunea III – Efectul prescripţiei extinctive.Potrivit prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, efectul general al

prescripţiei extinctive constă în stingerea dreptului la acţiune în sens material. Aceasta însemnă că, după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, titularul dreptului civil subiectiv nu mai poate obţine concursul organelor de stat competente pentru executarea obligaţiei corelative.

Împlinirea termenului de prescripţie extinctivă nu stinge dreptul la acţiune în sens procesual, deoarece posibilitatea de a sesiza organele de jurisdicţie nu se pierde, în principiu, niciodată. Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual se bazează atât pe principiul garantării efective a drepturilor fundamentale ale persoanelor cât şi pe cel potrivit căruia nimeni nu îşi poate

339

face singur dreptate. Sesizarea instanţei nu înseamnă neapărat însă că cererea va fi admisă, apelarea la forţa coercitivă a statului putând fi încununată de succes doar în cazul în care ea a fost exercitată în termenul stabilit de lege.

În condiţiile împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, dreptul subiectiv supravieţuieşte, singura schimbare fiind aceea că obligaţia corelativă dreptului se va transforma dintr-un perfectă într-o obligaţie imperfectă.

Cu toate că titularul dreptului civil subiectiv nu va mai putea obţine constrângerea statală pentru realizarea dreptului său, acesta se bucură totuşi de o oarecare ocrotire legală deoarece, potrivit art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, debitorul care şi-a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că acest termen s-a împlinit.

Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, regula fiind în mod expres prevăzută de art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

CAPITOLUL II – DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Prin domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive se clarifică sfera de aplicare a regulilor acestei instituţii juridice, fiind stabilită sfera drepturilor civile subiective ale căror drepturi corelative la acţiune cad sub incidenţa acestor reguli. Altfel spus, această operaţiune permite stabilirea drepturilor civile subiective prescriptibile extinctiv şi delimitarea lor de cele imprescriptibile.

Punctul de pornire îl prezintă evident prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/9158, din care rezultă că se stinge prin prescripţie dreptul la acţiune având un obiect patrimonial.

Putem spune că domeniul care ne interesează cuprinde doar acele drepturi subiective civile ale căror drepturi la acţiune (în sensul material) se sting prin neexecutarea lor în termenul fixat de lege. Acesta poate fi determinat cu ajutorul unor criterii, cum ar fi: cel al actului normativ care reglementează prescripţia extinctivă, cel al ramurii de drept căreia îi aparţin drepturile subiective şi criteriul naturii drepturilor subiective, acesta din urmă permiţând delimitarea celor două domenii importante ale prescripţiei extinctive şi anume materia drepturilor patrimoniale şi cea a drepturilor nepatrimoniale.

Domeniul drepturilor patrimoniale. Acest domeniu reprezintă cel mai important segment de aplicare a

prescripţiei extinctive, evidenţiindu-se însă deosebiri esenţiale între drepturile reale (protejate prin acţiuni reale) şi cele de creanţă (protejate prin acţiuni personale).

a. Domeniul principal de aplicare a prescripţiei extinctive îl reprezintă drepturile la acţiune întemeiate pe drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor.

Potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958 dispoziţiile acestuia nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie astfel încât este evident că sfera de reglementare o reprezintă raporturile juridice de creanţă.

340

Este vorba de un domeniu vast al drepturilor prescriptibile extinctiv, deoarece numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.

REGULA POATE FI EXPRIMATĂ ÎN SENSUL CĂ – DE PRINCIPIU – ACŢIUNILE PERSONALE SUNT PRESCRTIPTIBILE EXTICNTIV.

Excepţii: Există acţiuni personale imprescriptibile cum ar fi de exemplu acţiunea privind depunerile la CEC precum şi cea având ca obiect drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţiile de plată scadente în viitor.

b. Al doilea domeniu al dreptului de acţiune având un obiect patrimonial unde se aplică prescripţia extinctivă este cel al drepturilor reale.

Regula este aceea că, de principiu, drepturile reale sunt imprescriptibile şi ea rezultă din faptul că proprietatea – cel mai complet drept real – nu se pierde prin neuz. Aşa fiind, sunt imprescriptibile extinctiv: acţiunea în revendicare imobiliară (indiferent de titularul dreptului de proprietate) – ce poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii; acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată de dreptul de proprietate publică; acţiunea negatorie; acţiunea de partaj, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie.

Sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale: -acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate

privată, concluzia desprinzându-se din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu prevederile art. 1890 Cod civil;

-acţiunea în revendicare mobiliară în următoarele cazuri: a. art. 498 Cod civil, potrivit căruia dacă un fluviu sau râu, navigabil

sau nu rupe deodată o parte mare, şi care se poarte recunoaşte, de pământ,

şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă dacă se va reclama în termen

de 1 an - este vorba de avulsiune;

b. art. 561 alin. 1 Cod procedură civilă – orice cerere de evicţiune, totală sau parţială a bunului adjudecat, se va prescrie în termen de 5 ani, din momentul executării ordonanţei de adjudecare.

-acţiunea confesorie, care este o acţiune reală, prin care se pretinde un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute împotriva celui care posedă imobilul ce constituie obiectul material al unui asemenea drept, şi care se prescrie în termen de 30 de ani.

Domeniul drepturilor nepatrimoniale. În cazul drepturilor nepatrimoniale, regula aplicabilă este aceea a

imprescriptibilităţii, şi ea se bazează pe faptul că acestea, în majoritatea lor, însoţesc subiectul de drept de la naştere şi până la moarte, respectiv de la apariţie şi până la dispariţie. Este vorba astfel de dreptul la viaţă şi la integritate corporală, de drepturi vizând elementele de identificare ale persoanei fizice şi ale celei juridice, fiind evident caracterul imprescriptibil al acestora, dar totodată strict legat de existenţa titularului dreptului. Pe de altă parte, este vorba despre drepturile nepatrimoniale născute din activitatea de creaţie care de asemenea sunt strict legate de persoana care le-a realizat, din momentul conceperii şi pentru eternitate (recunoaşterea paternităţii operei, respectiv recunoaşterea calităţii de inventator).

341

Excepţiile sunt expres şi limitativ prevăzute de lege în acest domeniu iar admiterea acestora se justifică prin prioritatea altor principii, cel mai important fiind cel al promovării ordinii şi stabilităţii în privinţa statului civil al persoanei.

Principalele acţiuni, având un caracter nepatrimonial, prescriptibile, sunt:-acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, pentru vicii de consimţământ –

art. 21 Codul familiei (termenul de prescripţie fiind de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei);

-acţiunea în tăgada paternităţii – art. 55 alin. 1 din Codul familiei (termenul este de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului);

-acţiunea în stabilirea paternităţii – art. 60 alin. 1 din Codul familiei (termenul este de 1 an de la naşterea copilului).

În legătură cu domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive pot să apară unele probleme speciale, cum ar fi:

-în privinţa raportului dintre prescripţie extinctivă şi apărarea drepturilor subiective prin mijlocul procedural al excepţiei, se evidenţiază următoarele reguli: excepţiile de procedură urmează regulile Codului de procedură civilă, sancţiunea lor fiind, de regulă, decăderea şi nu prescripţia, pe când în cazul excepţiilor de drept material se admite regula că acestea sunt imprescriptibile, cu condiţia să fie imprescriptibilă şi acţiunea prin care poate fi protejat dreptul respectiv, în caz contrar excepţia fiind prescriptibilă în aceleaşi condiţii ca şi acţiunea;

-acţiunile în constatare, care au caracter subsidiar, sunt imprescriptibile;-în cazul acţiunilor mixte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea diferă

de la caz la caz, în funcţie de calificarea acţiunii concrete respectiv de scopul urmărit la intentarea ei;

-acţiunile de carte funciară sunt de principiu imprescriptibile atunci când se urmăreşte rectificarea conţinutului acestora cu condiţia ca şi acţiunea principală să fi imprescriptibilă; în varianta în care se urmăreşte executarea silită a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare acţiunea este personală, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1985;

-în cazul dualităţii de acţiuni, atunci când reclamantul poate alege între o acţiune în revendicare şi o acţiune rezultată dintr-un contract, pentru a-şi recupera bunul, acţiunile vor fi caracterizate în funcţie de domeniul căruia îi aparţin (în astfel de cazuri revendicarea are avantajul de a fi imprescriptibilă, dar trebuie făcută dovada proprietăţii asupra bunului, în timp ce acţiunea izvorâtă din contract este prescriptibilă în termenul general de prescripţie, dar reclamantul nu trebuie să facă dovada proprietăţii, făcând doar pe cea a predării bunului, în temeiul convenţiei, din care rezultă şi obligaţia pârâtului de a-i restitui bunul).

342

CAPITOLUL III - TERMENELE DE PRESCRIPŢIE

Prin termenul de prescripţie extinctivă înţelegem intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia poate fi exercitat dreptul la acţiune ori dreptul de a cere executarea silită, în caz contrar stingându-se, în sens material, aceste drepturi.

Este evident că trebuie avute în vedere atât termenele care vizează exercitarea dreptului la acţiune cât şi cele care privesc dreptul de a cere executarea silită, aceasta reprezentând o fază a activităţii procesuale care constă într-un ansamblu de măsuri concrete, necesare pentru realizarea efectivă a unui drept subiectiv.

Ca orice interval de timp, termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia, o durată, care în fapt reprezintă însuşi acest termen de prescripţie şi un sfârşit, marcat de data împlinirii acestuia. Termenul de prescripţie extinctivă este un termen legal, el putând fi stabilit exclusiv prin lege. Sunt posibile mai multe clasificări ale termenelor de prescripţie extinctivă, în funcţie de mai multe criterii.

În funcţie de sfera de aplicare distingem termene generale (stabilite prin norme juridice generale) şi termene speciale (stabilite prin norme speciale).

Raportat la actul normativ ce le reglementează distingem termene instituite de Decretul nr. 167/1958 şi termene reglementate de alte izvoare de drept.

Nu în ultimul rând, în funcţie de felul prescripţiei extinctive la care se aplică, distingem termene de prescripţie a dreptului la acţiune şi termene de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Termene generale de prescripţie extinctivă.Potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 termenul

general de prescripţie extinctivă este de 3 ani, atât în ceea ce priveşte dreptul la acţiune cât şi cel de a cere executarea silită.

Pentru acţiunile reale, care însoţesc drepturile reale principale, potrivit art. 1890 Cod civil termenul general de prescripţie extinctivă este de 30 de ani.

Evident, aceste termene generale îşi găsesc aplicabilitatea ori de câte ori nu sunt incidente termene speciale ce vizează anumite acţiuni reglementate prin norme ce au de asemenea un caracter special.

Termenul de 3 ani este aplicabil în principiu şi în privinţa pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune care poate fi sau nu prescriptibilă extinctiv, cum ar fi acţiunea în nulitate, acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere.

Termene speciale de prescripţie extinctivă. Prin aceste termene înţelegem acele intervale de timp stabilite de lege

care trebuie să fie aplicate obligatoriu atunci când ele sunt prevăzute de actele normative.

Termene speciale de prescripţie extinctivă cuprinde în Decretul nr. 167/1958:

-termenul de 6 luni, privitor la prescripţia acţiunii în răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului ascunse fără viclenie – art. 5;

-termenul de 2 ani, pentru raporturile juridice născute din asigurare – art. 3 alin. 2;

-termenul de 60 de zile, privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani încasate pentru spectacolele anulate – art. 24.

Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de Codul civil:

343

-termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii – art. 700 alin. 1 ;-termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la acţiune pentru unele

servicii prestate – art. 1903;-termenul de 1 an privind dreptul la acţiune al vânzătorului pentru

complinirea preţului sau al cumpărătorului pentru scăderea preţului ori pentru anularea vânzării – art. 1334;

-termenul de 1 an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mărfuri vândute – art. 1904.

Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de alte legi:-termenul de 3 ani prevăzut de art. 37 alin. 5 din Legea nr. 31/1990

privind societăţile comerciale pentru restituirea dividendelor plătite contrar dispoziţiilor legale;

-termenul de 1 an stabilit de art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, pentru acţiunea în răspundere civilă.

Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale:

-termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. 2 Codul familiei, privitor la anulabilitatea căsătoriei pentru viciu de consimţământ;

-termenul de 6 luni prevăzut de art. 55 alin. 1 Codul familiei, privind acţiunea în tăgada paternităţii;

-termenul de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 1 Codul familiei, privind acţiunea în stabilirea paternităţii.

Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile unor acţiuni reale: -termenul de 1 an prevăzut de art. 498 Cod civil în caz de avulsiune;-termenul de 5 ani prevăzut de art. 561 Cod procedură civilă pentru

revendicarea unui imobil adjudecat la licitaţie publică.Termenul de prescripţie extinctivă poate fi comparat cu alte termene

aplicate în dreptul civil, fără a putea fi confundat cu acestea. Vom prezenta pe scurt câteva astfel de exemple:

a. Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a unui drept real bazat pe o posesie de bună credinţă exercitată pe o anumită perioadă de timp.

Este adevărat că ambele sunt instituţii ale dreptului civile, apar sub forma unor intervale de timp şi au caracter sancţionator faţă de titularii inactivi ai drepturilor civile subiective dar se deosebesc în primul rând sub aspectul efectelor pe care le produc şi regulilor ce le sunt aplicabile.

b. Termenul de decădere este termenul care determină pierderea dreptului subiectiv civil, astfel încât este evidentă deosebirea sub aspectul efectelor dintre cele două instituţii. De regulă, termenele de decădere sunt mai scurte, mai puţine şi nu sunt susceptibile de suspendare sau întrerupere.

c. Termenul ca modalitate a actului juridic civil poate fi clar delimitat de termenul de prescripţie extinctivă deoarece acesta poate fi convenţional, legal sau judiciar, marchează stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative, în cazul în care este un termen extinctiv, iar durata lui poate fi modificată prin acordul părţilor.

344

CAPITOLUL IV – CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I – Începutul cursului prescripţiei extinctive.Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive este

stabilită într-o variantă de Decretul nr. 167/1958, care prevede în articolul 7 alin. 1 că prescripţia începe să curgă de la data la care naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar într-o altă variantă de art. 1886 cod civil care cunoaşte următoarea formulare: nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.

Această unică regulă generală se fundamentează pe ideea că titularul dreptului subiectiv nu are putinţa de a acţiona înainte de data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită, astfel că înaintea oricăruia dintre aceste momente subiectului de drept civil nu i se poate imputa o anumită pasivitate.

Naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul în care dreptul subiectiv este încălcat şi titularul are nevoie de un mijloc juridic de ocrotire care îmbracă forma dreptului la acţiune. Din acest moment el are nu numai dreptul ci şi obligaţia să reacţioneze, altminteri pasivitatea sa putând fi sancţionată.

Există situaţii în care titularul dreptului subiectiv nu are cunoştinţă de încălcarea dreptului sau nu cunoaşte imediat faptul că acesta nu este respectat, că este contestat sau negat, motiv pentru care au fost adoptate soluţii concrete, ce nu trebuie analizate ca excepţii de la regula generală, ci, dimpotrivă, ca moduri de concretizare ale acesteia.

Reguli concrete privind începutul cursului prescripţiei extinctive. 1.În cazul dreptului pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune începe să

curgă de la data naşterii raportului juridic – art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste cazuri data naşterii raportului juridic coincide cu cea a încheierii actului juridic, aceasta putând fi cu uşurinţă determinată în funcţie de categoria de acte în care se încadrează cel care obiectul cercetării.

Textul se referă, pe de o parte, la cazul obligaţiilor care urmează să se execute la cererea creditorului (afectate de un termen suspensiv stabilit în favoarea creditorului) precum şi la cele al căror termen de executare nu este stabilit în conţinutul actului juridic civil încheiat.

Sfera de aplicare a prevederilor art. 7 alin. 2 din decret mai cuprinde şi acele cazuri în care actul juridic este afectat de condiţie rezolutorie deoarece în astfel de situaţii actul juridic se comportă ca şi cum ar fi pur şi simplu.

2.Pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării condiţiei – art. 7 alin. 3 din decret; art. 1885 alin. 1 Cod civil. Regula este aplicabilă doar atunci când termenul suspensiv este în favoarea debitorului.

3.În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de

345

ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de lege – art. 8 alin. 1 şi 2 din decret.

Reglementări asemănătoare sunt şi cele cuprinse de art. 12 din Legea nr. 11/1991, potrivit cărora dreptul la acţiunea în răspundere civilă se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

În privinţa determinării începutului prescripţiei extinctive potrivit acestei reguli se stabilesc momente alternative: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuie să cunoască aceste elemente.

Domeniul de aplicare a acestei reguli este forate întins, el acoperind atât ipoteza răspunderii civile delictuale cât şi pe cea a răspunderii contractuale iar, de pe altă parte, aceasta se aplică şi în cazul acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, pe gestiunea de afaceri, în cazul acţiunii revocatorii, respectiv a acţiunii în restituirea prestaţiilor ca urmare a anulării unui act juridic civil executat, total sau parţial.

4.Presccripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă din momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă – art. 9 din decret.

În cazul violenţei, prescripţia are un singur moment de la care începe să curgă şi anume data încetării acesteia, imediat victima putând ieşi din pasivitate.

Când anulabilitatea se datorează altei cauze, regula specială privind începutul prescripţiei cuprinde două momente alternative: momentul subiectiv, al cunoaşterii cauzei de anulare şi momentul obiectiv, al expirării celor 18 luni de la data încheierii actului a cărui lipsire de efecte se cere. Atenţie! Aceste 18 luni nu reprezintă un termen de prescripţie, ci marchează momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia.

5.Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrări ori ale unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii – art. 11 din decret (este vorba de viciile lucrului şi nu de vicii de consimţământ).

Merită menţionat faptul că se distinge între cazul viciilor ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate şi viciile construcţiei, oricare dintre acestea putând fi la rândul lor aparente sau ascunse. În aceste condiţii trebuie subliniat că articolul 11 alin. 1 din decret se referă doar la cazul viciilor ascunse, cel al viciilor aparente fiind reglementat de art. 1353 Cod civil. În materie mai sunt aplicabile şi prevederile Ordonanţei Guvernului nr.25/1992 prin care este stabilită răspunderea antreprenorului pentru vicii ascunse.

Şi în aceste cazuri avem două momente de la care poate începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, adică data descoperirii viciilor şi un moment obiectiv, adică data expirării termenului de garanţie.

6.Alte reguli privind începutul curgerii termenului de prescripţie:-prescripţia dreptului la opţiune succesorală începe să curgă de la

deschiderea succesiunii – art. 700 alin. 1 Cod civil;-prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii începe să curgă de la data când

soţul mamei a cunoscut naşterea copilului, cu menţiunea că dacă înainte de împlinirea acestui termen soţul mamei a fost pus sub interdicţie, un nou termen curge pentru tutore, de la data când acesta a aflat despre naşterea copilului, iar dacă tutorele nu porneşte acţiunea soţul mamei o poate formula înăuntrul unui

346

nou termen de 6 luni ce curge din momentul în care I s-a ridicat interdicţia – art. 55 Codul familiei.

-prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să curgă de la naşterea copilului, din momentul în care copilul a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive, iar în varianta în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul va începe să curgă de la încetarea convieţuirii sau a prestării întreţinerii – art. 60 Codul familiei;

-prescripţia acţiunii posesorii, reglementată de art. 674 alin. 1 Cod procedură civilă începe să curgă de la data primului act prin care posesia este tulburată.

Secţiunea II – Calculul cursului prescripţiei extinctive.Modul în care se calculează termenele de prescripţie extinctivă este

reglementat în primul rând de prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

Pentru ipoteza în care termenele de prescripţie extinctivă sunt stabile pe zile, devin aplicabile regulile cuprinse în art. 1887 şi 1889 Cod civil, potrivit cărora în calculul termenelor de prescripţie nu intră ziua în care acesta începe, iar prescripţia nu se socoteşte câştigată, decât după împlinirea ultimei zile a termenului stabilit de lege.

Când termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite pe ani, luni şi săptămâni, cu privire la momentul final al acestor termene se vor aplica prevederile art. 100 alin. 3 şi 4 Cod procedură civilă, potrivit cărora asemenea termene se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare, cu excepţia celor care încep în 29, 30 sau 31 ale lunii şi se sfârşesc într-o lună ce nu are asemenea zile, caz în care vor fi socotite împlinite în ultima zi a lunii respective.

Secţiunea III – Suspendarea cursului prescripţiei extinctive. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive poate fi definită ca acea

modificare a acestui curs care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate pe titularul dreptului la acţiune de a ieşi din pasivitate. 1

Acest incident poate fi justificat prin faptul că el devine aplicabil doar în variantele în care titularul dreptului la acţiune nu stă în pasivitate ci este împiedicat de anumite situaţii, ce nu ţin de voinţa sa, să îşi exercite dreptul astfel încât nu se impun sancţionarea lui. Imposibilitatea în care se află subiectul de drept poate fi una de natură materială, morală sau juridică, ori dacă termenul ar curge şi pe perioada respectivă titularul dreptului ar fi în pericolul de a pierde definitiv posibilitatea de a obţine sprijinul statului.

Cauzele suspendării sunt expres prevăzute de lege, ele fiind determinate în mod concret în cuprinsul art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripţia este suspendată:

a. cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; prin caz de forţă majoră se înţelege un

1 Ernset Lupan, op. cit. p. 356

347

eveniment imprevizibil şi insurmontabil, o împrejurare a cărei înlăturare depăşeşte puterile oricui s-ar afla într-o astfel de situaţie; este evident că ne aflăm în faşa unei imposibilităţi absolute, apreciate în mod abstract, fără luarea în considerare a calităţilor personale ale titularului dreptului subiectiv.

b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale ţării, iar acestea sunt puse pe picior de război; nu constituie o cauză de suspendare simpla participare la forţele armate ale ţării ca militar activ ori pentru satisfacerea stagiului militar.

c. până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la data înregistrării reclamaţiei; trebuie menţionat faptul că acest caz de suspendare a fost, prin interpretare, extins la toate cazurile în care formularea acţiunii în justiţie este condiţionată de o procedură prealabilă obligatorie.

d. prescripţia extinctivă nu curge între părinţi sau tutore şi cei care se află sub ocrotirea lor, între curator şi cel pe care-l reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, până când socotelile nu au fost date şi aprobate.

e. prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.

f. prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei. Efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive trebuie privite sub trei

aspecte: Efectul general al suspendării pentru perioada anterioară cauzei de

suspendare nu se materializează deoarece el nu se produce sub aspect juridic, timpul care s-a scurs între începutul prescripţiei extinctive şi data la care intervine cauza de suspendare intră în calculul termenului de prescripţie.

Pe durata cauzei de suspendare efectul produs de aceasta constă în oprirea curgerii prescripţiei, astfel încât perioada cuprinsă între data intervenirii cauzei şi cea a încetării acesteia nu intră în calculul termenului de prescripţie.

Ulterior încetării cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul. Articolul 15 alin. 2 din decret reglementează un efect special al

suspendării cursului prescripţiei extinctive, şi anume: -când până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6

luni, momentul împlinirii termenului va fi prorogat în aşa fel încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului să se asigure 6 luni, cu condiţia ca termenul în sine de prescripţie aplicabil să fie mai mare de 6 luni;

-dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni, iar din momentul încetării cauzei de suspendare şi până la împlinirea termenului a rămas mai puţin de o lună, va avea loc o prorogare a acestuia în aşa fel încât să se mai asigure o lună până în momentul împlinirii termenului de prescripţie.

Prin această dispoziţie de prelungire a momentului la care se împlineşte termenul de prescripţie extinctivă, legiuitorul asigură posibilitatea efectivă pentru titularul dreptului la acţiune de a cere protecţia dreptului său într-un termen realmente suficient.

348

Atât efectul general cât şi cel special al suspendării cursului prescripţiei extinctive se produc de drept, organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.

Secţiunea IV – Întreruperea cursului prescripţiei extinctive. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în acea modificare a

acestui curs care se concretizează în ştergerea timpul scurs de la începutul prescripţiei şi până la ivirea uneia din împrejurările prevăzute de lege care determină acest efect şi în începerea unei noi prescripţii.

După cum am văzut, prescripţia extinctivă este justificată de două prezumţii, şi anume pe cea a lipsei de convingere a titularului dreptului privind temeinicia pretenţiei sale – dedusă din starea sa de pasivitate – iar pe de altă parte considerarea stării de fapt în care se află debitorul ca fiind conformă dreptului – bazată pe împotrivirea sa la stingerea creanţei. Ori de câte ori aceste prezumţii nu se mai confirmă, producerea efectului prescripţiei extinctive nu se mai justifică. Este evident că ieşirea titularului dreptului din starea de pasivitate ori recunoaşterea de către debitor a pretenţiei creditorului au ca efect înlăturarea prescripţiei extinctive începute deoarece finalitatea acesteia a fost atinsă.

Întreruperea se datorează uneia din cele trei cauze expres şi limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958:

a. prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; această recunoaştere a debitorului trebuie să fie neîndoielnică, indiferent dacă este expresă sau tacită.

Recunoaşterea dreptului aceluia în contra căruia se prescrie este un act unilateral care nu are nevoie de acceptarea creditorului fiind suficientă o lipsă de respingere din partea acestuia; ea nu trebuie să îmbrace nici o formalitate specială, putând fi făcută atât în formă scrisă cât şi verbală. Dovada recunoaşterii se face potrivit cerinţelor dreptului comun, sarcina probei revenind celui care o invocă.

b.prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent; într-un astfel de caz se va produce efectul întreruptiv dacă acţiunea în justiţie este efectivă, făcută cu scopul de a fi admisă şi dacă este finalizată printr-o hotărâre judecătorească definitivă favorabilă.

Simpla sesizare a unui organ al puterii executive nu echivalează cu o cerere de chemare în judecată care să întrerupă cursul prescripţiei extinctive; de asemenea acest efect nu se va produce dacă cererea va fi retrasă, anulată ca netrimbrată sau se va constata perimarea acesteia.

Întreruperea prescripţiei extinctive are lor la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată, dată la care se consolidează şi efectul întreruptiv al prescripţiei care operează de la data introducerii cererii. Dacă însă cererea nu ajunge să fie judecată sau dacă ea este respinsă, se consideră că prescripţia nu a fost nici un moment întreruptă, efectul încetării provizorii a cursului prescripţiei fiind înlăturat. Evident, într-un astfel de caz titularul dreptului subiectiv civil va putea formula o nouă acţiune – în măsura în care nu I se va putea opune autoritatea de lucru judecat – cu condiţia ca termenul de prescripţie să nu se fi împlinit.

349

Rezultatul admiterii cererii de chemare în judecată fiind obţinerea unui titlu executoriu, după întrerupere va curge o nouă prescripţie extinctivă ce va avea însă un alt obiect şi anume cel de-a cere executarea silită.

c. printr-un act începător de executare, cum ar fi poprirea, sechestrul aplicat asupra bunurilor mişcătoare ce se află în posesia datornicului, comandamentul trimis de creditor datornicului în cazul urmăriri silite a bunurilor imobile etc.

Şi în acest caz se impun condiţia ca activitatea creditorului să fie finalizată, respectiv cererea să nu fie anulată sau perimată.

Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive sunt reglementate de art. 17 din decret, ele producându-se de drept astfel încât instanţa judecătorească trebuie doar să constate că sunt întrunite condiţiile enumerate de lege.

Secţiunea V – Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este reglementată de art.

19 din decretul nr. 167/1958, situaţii speciale regăsindu-se în art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 19/2001, aceasta putând fi definită ca un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi ea a fost introdusă după împlinirea acestui termen.

Acest beneficiul al legii se justifică prin tendinţa de a împiedica producerea efectelor prescripţiei extinctive ori de câte ori aceasta nu se justifică deoarece titularul dreptului este împiedicat să îşi exercite prerogativele din motive independente de culpa sa.

Cauzele repunerii în termenul de prescripţie extinctivă nu sunt enumerate de lege aşa cum este cazul motivelor care justifică suspendarea şi întreruperea, legiuitorul făcând trimitere doar la noţiunea de cauze temeinic justificate, de unde se trage concluzia că a fost lăsată pe seama organelor de jurisdicţie posibilitate aprecierii, de la caz la caz, a motivelor invocate şi a măsurii în care acestea constituie sau nu cauze temeinic justificate.

În general, prin astfel de cauze, se înţeleg acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, exclud orice culpă din partea titularului dreptului pentru depăşirea termenului de prescripţie. Este vorba, în general, de piedici relative ce vor fi raportate la reclamant şi la cei ce se află în condiţii asemănătoare. Se afirmă astfel că domeniul repunerii în termen începe unde încetează culpa şi încetează acolo unde începe forţa majoră.

În practica judiciară au fost considerate ca îndeplinind aceste condiţii următoarele cauze: îndrumarea greşită dată de notarul public, urmată de tergiversarea luării măsurilor prevăzute de lege de către organul competent în materia acceptării succesiunii, executarea unei pedepse privative de libertate; cunoaşterea de către parte a faptelor stabilite de organul de cercetare penală după împlinirea termenului de prescripţie; o boală gravă a creditorului.

Efectul repunerii în termenul de prescripţie constă în socotirea prescripţiei ca neîmplinită, deşi termenul a expirat, astfel încât printr-o astfel de repunere este anihilat efectul extinctiv al prescripţiei.

350

Acest efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata cauzei în fond, creându-se astfel posibilitatea pentru titularul dreptului la acţiune să obţină un titlu executoriu.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă operează numai în temeiul unei hotărâri a organului de jurisdicţie ce poate fi pronunţată la cererea titularului dreptului la acţiune, cerere ce va putea fi formulată fie în cadrul acţiunii principale, fie separat.

Potrivit art. 19 alin. 2 din decretul nr. 167/1958 se prevede că cererea de repunere în termen va putea fi făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, termen care se referă atât la cererea în sine de repunere în termen cât şi la cererea de chemare în judecată, indiferent dacă ele se face deodată sau separat.

Instanţa va putea dispune repunerea în termen, chiar şi din oficiu, însă cu respectarea termenului special de o lună.

În legătură cu natura juridică a acestui termen, sunt autori care apreciază că este vorba de un termen de decădere şi de procedură, iar potrivit unei alte opinii suntem în faţa unui termen de prescripţie extinctivă.

Secţiunea VI – Împlinirea cursului prescripţiei extinctive.Prin împlinirea cursului prescripţiei extinctive înţelegem determinarea

momentului în care expiră termenul de prescripţie extinctivă, această operaţiune implicând un anumit calcul ce presupune cunoaşterea termenului de prescripţie aplicabil în cazul concret, începutul acestui termen, regulile de calcul şi dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere.

În cazul termenelor stabilite pe zile, potrivit art. 1187 Cod civil calculul se va face pe zile şi nu pe ore, iar ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în calcul. Când termenul este stabilit pe ani sau pe luni sunt aplicabile prevederile art. 100 alin. 3 şi 4 Cod procedură civilă.

Potrivit art. 1888 Cod civil ziua se împarte în 24 de ore, ea începe la miezul nopţii şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare iar termenul de prescripţie se împlineşte la ora 24 a ultimei zile. Dacă însă actul trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care activitatea de la acel loc de muncă încetează.

Dacă ultima zi a termenului de prescripţie este o zi nelucrătoare, termenul se va împlini în prima zi lucrătoare ce urmează.

Declaraţiile şi comunicările de orice fel se vor socoti făcute în termen, dacă au fost predate oficiului poştal sau telegrafic până în ultima zi a termenului, la ora când încetează, în mod legal, activitatea la acel oficiu.

CAIET DE SEMINAR 14

1.Prin acţiune se înţelege mijlocul juridic creat de legea procesuală pentru a pune în mişcare activitatea instanţei de judecată în vederea ocrotirii unor interese sau unor drepturi recunoscute de lege, fiind cel mai important mijloc legal de protejare a drepturilor civile subiective încălcate sau contestate ori a intereselor legitime ale persoanelor.

351

Dreptul la acţiune reprezintă îndreptăţirea unei persoane de a recurge la mijlocul acordat de lege, adică reprezintă posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza instanţa de judecată printr-o cerere, solicitându-i să pronunţe o hotărâre în legătură cu cererea respectivă.

Acţiunea şi dreptul la acţiune trebuie analizate atât sub aspect material, cât şi sub aspect procesual. În sens procesual, dreptul la acţiune reprezintă posibilitatea unei persoane de a sesiza instanţa, de a pune în mişcare activitatea instanţei de judecată pentru realizarea justiţiei, în cadrul unui raport juridic civil concret. În sens material, dreptul al acţiune însemnă posibilitatea unei persoane de a obţine concursul organelor de jurisdicţie competente în realizarea dreptului subiectiv încălcat ori contestat, prin forţa coercitivă a statului.

Deci, creditorul are dreptul de a I se restitui suma acordată cu titlu de împrumut – acesta este dreptul său subiectiv civil. În măsura în care debitorul nu stinge creanţa, acelaşi creditor va avea un drept la acţiune în sens material reprezentat de posibilitatea de a obţine concursul organelor de jurisdicţie în realizarea dreptului său – adică poate obţine un titlu executoriu şi apoi, dacă se impune, va putea purcede la executarea silită a debitorului său, procedură realizată cu ajutorul executorilor judecătoreşti. Concomitent, creditorul are un drept la acţiune în sens procesual, adică dreptul în sine de a sesiza instanţa, acest drept nepierzându-l niciodată, oricât timp ar trece de la data împrumutului. Ceea ce va pierde prin împlinirea termenului de prescripţie va fi tocmai posibilitatea de a obţine ajutorul executorilor judecătoreşti respectiv de a-l executa silit pe debitorul său. Creditorul nu-şi va pierde nici dreptul material, astfel încât dacă după împlinirea termenului de prescripţie debitorul va stinge creanţa, plata sa va fi valabilă.

2.Sub supuse prescripţiei extinctive conform art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958: acţiunea oblică, acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, acţiunea pentru plata contravalorii fructelor, acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere, valorificarea titlului locativ, acţiunea în restituirea prestaţiei ca urmare a anulării actului juridic, valorificarea dreptului patrimonial de autor, acţiunea pauliană, acţiunea privind contravaloarea lipsei de folosinţă, acţiunea privind creanţa soţilor împotriva unui terţ etc.

3.Proprietarul nu îşi pierde dreptul prin neuz, astfel încât acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă. Astfel, dacă proprietarul deţine un teren pe care nu îl foloseşte şi după 70 de ani cineva merge şi îl lucrează proprietarul va avea deschisă acţiunea în revendicare, fără a se putea ridica problema prescrierii dreptului la acţiune. Dacă însă acelaşi teren este folosit de terţi o perioadă îndelungată, şi după un timp comunitatea îl recunoaşte ca fiind proprietarul bunului, este posibil ca adevăratului proprietar să-i fie paralizată acţiunea în revendicare prin invocarea uzucapiunii de către terţ, adică dobândirea proprietăţii de către acesta, bazată pe posesia exercitată pe o perioadă suficient de lungă de timp.

4.ATENŢIE! În cazul contractelor cu prestaţii succesive, pentru fiecare prestaţie curge un termen de prescripţie separat. Astfel, în cazul în care se solicită în instanţă chiria neachitată pe perioada 1995-2000, acţiunea este admisibilă pentru chiria pe perioada 1997-2000, fiind prescrisă pentru primii doi ani.

5.Sunt termene de decădere: termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei în caz de ingratitudine (art. 831 Cod civil), termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. 2 Cod civil, termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 10 alin. penultim

352

din Legea nr. 18/1991 privind depunerea cererilor pentru constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

6.Efectele suspendării: Termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă la 16 iunie 1995. În 16

aprilie 1997 intervine un caz de forţă majoră şi acesta persistă până la 16 decembrie 1997. Pe perioada 16 aprilie – 16 decembrie 1997 prescripţia nu curge, ea reluându-şi cursul la 16 iunie 1998. În aceste condiţii prescripţia se va împlini la 16 februarie 1999 şi nu la 16 iunie 1998, cum s-ar fi întâmplat dacă nu intervenea motivul de suspendare.

7.Efectul special: în cazul în care termenul de prescripţie este mai mare de 6 luni:

Prescripţia începe că curgă în momentul X şi curge neîntrerupt 2 ani şi 8 luni, astfel încât în momentul în care apare cauza de suspendare, mai erau 4 luni până la împlinirea prescripţiei. Cauza de suspendare durează până în momentul Y, când începe continuarea cursului prescripţiei. Cum nu mai rămăseseră decât 4 luni, potrivit efectului special, vor mai curge 6 luni până la împlinirea termenului de prescripţie, potrivit art. 15 alin. 2 din Decretul 167/1958.

Dacă motivul de suspendare intervenea în momentul X – ultima zi a termenului de prescripţie, din momentul Y, datorită efectului special, vor mai curge 6 luni până la împlinirea prescripţiei.

Atenţie! Termenul de prescripţie nu se prorogă automat cu 6 luni ci cu perioada necesară pentru ca din clipa în care încetează cauza de suspendare el să mai curgă 6 luni – deci se poate proroga cu o zi minim şi 6 luni maxim.

Aceeaşi este situaţia şi în a doua variantă, când termenul total de prescripţie este mai mic de 6 luni, situaţie în care prorogarea va opera în aşa fel încât după încetarea motivului de suspendare să mai curgă o lună până la împlinirea termenului.

8.Referitor la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, apreciem că singurul caz tipic de întrerupere este cel care intervine în varianta recunoaşterii dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel în favoarea căruia curge prescripţia (debitor) deoarece în urma aceste recunoaşteri prescripţie cursă anterior este ştearsă şi din momentul respectiv începe să curgă un nou termen (teoretic recunoaşterile debitorului făcute din 34 în 34 de luni ar putea determina imprescriptibilitatea creanţei pe durata vieţii subiectelor raportului juridic civil, neexistând nici o limitare a numărului de întreruperi care pot interveni).

Referitor la cel de-al doilea caz se constată că aceasta este uşor artificial deoarece în măsura în care acţiunea este admisă nu se mai impune să curgă un nou termen de prescripţie – va curge un alt termen, cel privind dreptul de a solicita executarea silită – pe când dacă acţiunea este respinsă sau este perimat dosarul sau este anulată acţiunea ca netimbrată ori creditorul renunţă la acţiune, efectul întrerupător nu se mia produce. Considerăm că ceea ce a înţeles legiuitorul în acest caz este acela că prescripţia extinctivă nu mai curge din momentul formulării acţiunii şi până în momentul soluţionării ei pozitive. Astfel, dacă titularul dreptului introduce acţiunea în ultima zi a cursului de prescripţie este evident că aceasta nu poate fi soluţionată în 24 de ore. Practic în acest caz încetează cursul prescripţiei şi, după cum am arătat, în măsura în care demersul este încununat de succes nu se mai pune problema începerii unei noi prescripţii.

Poate să apară următoarea situaţie: împrumutul trebuia restituit în 15 martie 1995 iar la 20 martie 1995 creditorul formulează acţiune împotriva

353

debitorului. Pentru că taxa de timbru este extrem de mare el nu reuşeşte să o achite, astfel încât cererea sa este anulată ca netimbrată la 20 septembrie 1995. Nimic nu îl va împiedica – deşi în acest caz nu a intervenit întreruperea cursului prescripţiei – să introducă o nouă acţiune, legal timbrată, până la 15 martie 1998, obţinând un titlu executoriu şi posibilitatea de porni procedura executării silite.

Referitor la executarea silită, situaţia este identică cu menţiunea că perimarea operează mult mai repede iar instituţia întreruperii îşi săseşte utilitatea atunci când debitorul nu are bunuri cu care să acopere întreaga creanţă. Astfel, creditorul având un titlu pentru 20.000.000 lei va porni formele de execuţie silită şi va obţine recuperarea creanţei pentru 5.000.000 lei. Evident, acţiunea lui este întrerupătoare în raport cu termenul de prescripţie extinctivă astfel încât el va avea un termen pentru diferenţa de 15.000.000 lei, deoarece nu este culpa lui că debitorul nu poate stinge creanţa.

Trebuie făcută doar menţiunea că perimarea este o sancţiune de drept procesul civil în cazul în care partea sau părţile nu depun diligenţe, lăsând dosarul în nelucrare din culpa lor.

9.În ceea ce priveşte repunerea în termen, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei caracterizarea motivelor invocate ca fiind suficient de întemeiate ca să justifice faptul că titularul dreptului a pierdut termenul în care putea obţine ajutorul forţei coercitive a statului pentru realizarea dreptului său.

În practică cel mai adesea cererile sunt formulate împreună, în sensul că primul capăt de cerere al acţiunii îl reprezintă cererea pentru repunerea în termen, următoarele reprezentând cereri ale acţiunii principale. Evident, dacă instanţa apreciază că cererea de repunere în termen nu este justificată celelalte capete de cerere nu mai sunt analizate.

Efectul admiterii cererii de repunere în termen este acela că acţiunea va putea fi soluţionată pe fond deşi termenul de prescripţie s-a împlinit.

10.Referitor la motivul de suspendare reglementat de art. 13 lit. c din Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat că acesta este aplicabil şi în cazul contenciosului administrativ – Legea 29/1990 – şi probabil că soluţia va fi aceeaşi şi în varianta reglementată de art. 720/1 din Codul de procedură civilă aşa cum a fost acesta modificat prin O.U.G. 138/200.

Într-o reglementare viitoare se impune generalizarea acestui caz de suspendare la toate variantele în care formularea acţiunii în justiţie este condiţionată de o procedură prealabilă obligatorie.

11.O reglementare cu totul specială cuprinde Legea 18/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (publicată în Monitorul Oficial. nr. 75/14.02.2001), care prevede în art. 46 alin. 3 că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. b (cele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist) sunt lovite de nulitate absolută , pentru ca la aliniatul 5 să se prevadă că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

12.În ceea ce priveşte proiectul Legii de modificare şi de completare a Codului civil, se constată dorinţa de a cuprinde din nou reglementarea acestei

354

instituţii în cod, Cartea a III-a urmând să se denumească: „Despre prescripţia extinctivă şi calculul termenelor”.

Merită menţionat modul de abordare al normelor care reglementează prescripţia deoarece pe de o parte, potrivit art. 1846 orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nul, cum de altfel sunt nule clauzele prin care s-ar mări termenele de prescripţie stabilite sau s-ar exclude prescripţia, fie direct, fie prin declararea ca imprescriptibile a unor acţiuni care, potrivit legii, sunt prescriptibile, în timp ce potrivit art. 1847 organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu.

S P E Ţ E

Soluţionaţi următoarele speţe:

1.DG promite fiicei sale că ăi va dărui la căsătorie un imobil format dintr-o construcţie şi

1600 mp, ofertă pe care o reiterează chiar şi prezenţa logodnicului acesteia.

La un an după căsătorie, fiica şi ginerele solicită predarea imobilului şi, faţă de refuzul

proprietarului, formulează o acţiune în justiţie, solicitând judecătoriei obligarea lui D.G. să le

predea în proprietate imobilul promis.

Ce soluţie va pronunţa instanţa?

2.A.B. încheie, la 17.01.1990, un contract de vânzare-cumpărare cu C.D., stipulându-se

că preţul se va achita în două părţi: 10 % în momentul încheierii convenţiei, iar 90 % la 18

iunie 1991.

Văzând că C.D. nu îşi execută obligaţia, A.B. formulează o acţiune în justiţie la 5 mai

1993 solicitând judecătoriei obligarea pârâtului la plata diferenţei de preţ.

C.D. solicită respingerea acţiunii, invocând prescripţia dreptului la acţiune raportat la

data încheierii contractului – 17 ianuarie 1990, moment în care s-a născut dreptul lui A.B. la

acţiune.


3.A.B. solicită instanţei la 3 ianuarie 1996 să îl oblige pe X.Y. la plata chiriei restante

pentru perioada 1 iunie 1992 – 31 decembrie 1995. X.Y. se opune la admiterea acţiunii

arătând că i-a împrumutat lui A.B. la 1 decembrie 1995 o sumă mult mai mare decât

contravaloarea chiriei, până la 1 aprilie 1996, astfel încât operează compensarea celor două

creanţe. Ulterior îşi precizează poziţia, invocând împlinirea termenului de prescripţie.

Ce soluţia va pronunţa instanţa?

355

4.A.B. cheamă în judecată pe M.N. solicitând instanţei să îl oblige pe acesta să

respecte convenţia încheiată cu tatăl lui, în prezent decedat, privind modul de utilizare a

izvorului aflat pe mejdia dintre cele două proprietăţi. M.N. contestă convenţia afirmând că ea

nu se poate să fi îmbrăcat formă autentică din moment ce tatăl său, neştiind carte, nu a putut

semna.


5.E.F., minor, având 13 ani, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu B.,

vânzându-i o căpiţă de fân cu 5.000 lei. Ulterior, E,F. solicită instanţei anulara contractului ca

fiind lezinar.

Ce soluţia va pronunţa instanţa?

6.A.N. şi B.M., concubini, locuiesc şi se gospodăresc împreună în perioada 1987 –

1992. După separare, A.N. cheamă în judecată pe B.M. solicitând sistarea indiviziunii privind

bunurile dobândite împreună în perioada convieţuirii. Printre aceste bunuri se află şi un

autoturism în valoare de 40.000.000 lei. B.M. se apără susţinând că bunul a fost cumpărat din

bani proveniţi din înstrăinarea unui alt autoturism, primit de el de la părinţi, şi pentru a dovedi

existenţa convenţiei, solicită audierea unui martor. A.N. se opune la administrarea probei

susţinând că existenţa actelor juridice având o valoare mai mare de 250 lei nu poate fi probată

decât prin înscrisuri.


7.A.B. solicită instanţei – în 1995 – să constate nulitatea unui contract de vânzare-

cumpărare încheiat cu R.C. în 1991 datorită lipsei formei autentice a actului juridic civil,

obiectul convenţiei constituindu-l terenuri arabile. Pârâtul nu se opune dar, pe calea acţiunii

reconvenţionale solicită obligarea lui A.B. la restituirea preţului încasat, corectat cu indicele de

inflaţie la zi. A.B. se opune la admiterea acestei cereri, invocând prescripţia.


8.L.F. cumpără la o licitaţie publică în anul 1985, un imobil format din casă şi 250 mp

tern aferent construcţiei. În 1995 L.F. este chemat în judecată de M.G., care revendică

imobilul. Pârâtul invocă prescripţia, excepţie faţă de care reclamantul susţine

imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare şi imposibilitatea blocării acesteia altfel decât prin

356

invocarea dobândirii proprietăţii cu titlu de uzucapiune, L.F. neîndeplinind însă condiţiile cerute

de lege pentru a fi dobândit proprietatea acestui imobil.


9.A.B. şi C.B. sunt căsătoriţi. În 8 ianuarie 1990 A.B. vinde imobilul – bun comun – fără

ştirea lui C.B., în favoarea cumpărătorului X.Y. În 30 iunie 1992 C.B. este pus sub interdicţie,

fiind numit tutore D la 8 decembrie 1992. La 7 ianuarie 1994 D cheamă în judecată pe X.Y.

solicitând instanţei să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în lipsa lui

C.B. X.Y. invocă prescripţia. Faţă de această apărare, D. arată instanţei că termenul de

prescripţie a început să curgă în momentul numirii sale ca tutore, la 8 decembrie 1992.


10.A.C. încheie cu B.D., la 17 noiembrie 1998 un contract de vânzare-cumpărare,

având ca obiect un imobil, preţul fiind de 100.000 lei. În momentul perfectării convenţiei B.D.

se mută în imobil şi achită 50.000 lei. La 8 martie 1990 A.C. cheamă în judecată pe B.D.

pentru ca acesta să fie obligat la plata diferenţei de preţ.

Pârâtul se opune la admiterea acţiunii, invocând nulitatea absolută a contractului, de pe

o parte, deoarece legea în vigoare în 1988 prevedea obligativitatea existenţei unei autorizaţii

administrative şi prealabile, iar pe de altă parte deoarece legea în vigoare la data judecării

procesului prevede obligativitatea încheierii contractului în formă autentică ori contractul a fost

consemnat într-un act sub semnătură privată iar în 1998 nu a fost obţinută autorizarea

respectivă.


11.C cheamă în judecată pe B solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va

pronunţa să se dispună rezoluţiunea testamentului redactat de pârât prin care acesta l-a

instituit legatar universal pe Y, deoarece părţile au încheiat o convenţie potrivit căreia C urma

să-l îngrijească pe D, să-i asigure alimente şi medicamente în schimbul promisiunii că acesta

îl va institui legatar universal, ori D nu şi-a executat obligaţia asumată.


12.A chemă în judecată pe W, la 5 mai 1993, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe

care o va pronunţa să îl oblige pe pârât să-i predea folosinţa imobilului indicat în acţiune, care

constituie proprietatea lui A – în calitate de moştenitor al proprietarului tabular, decedat la 10

357

noiembrie 1992 – şi pe care W îl deţine fără nici un titlu. W invocă un contract de donaţie prin

care antecesorul lui A i-ar fi transmis dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv.

Reclamantul îşi completează acţiunea solicitând instanţei să se constate că donaţia este nulă

deoarece contractul nu a fost încheiat în formă autentică În aceste condiţii W solicită ca

făcându-se aplicarea principiului conversiunii actului juridic, instanţa să stabilească faptul că

actul îşi produce efectele unui testament olograf, fiind scris, semnat şi datat de antecesorul lui

A. Textul actului este: vreau ca după moartea mea, casa şi grădina să fie ale lui W, drept

mulţumire că m-a îngrijit mai mulţi ani. 14 februarie 1990. N.A.


PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Contracte. Forma în care se încheie. Act autentic. Act sub semnătură privată.

Neştiutor de carte.

Cu excepţia unui redus număr de acte juridice, cea mai mare parte a contractelor se încheie prin simplul acord de voinţă, aşa cum este cazul contractului de vindere-cumpărare sub regimul Codului civil. În toate aceste cazuri, în care legea nu cere autenticitatea pentru însăşi valabilitatea actului juridic şi în care întocmirea unui înscris autentic sau sub semnătură privată constituie numai un mijloc de probaţiune preconstituit, părţile pot încheia valabil actul juridic prin simplul lor acord de voinţă.

Din acest punct de vedere este indiferent dacă părţile sunt sau nu ştiutoare de carte, pentru că legea nu a creat un regim de incapacitate de a contracta. Astfel, părţile neştiutoare de carte pot încheia valabil acte juridice fără să recurgă la forma autentică, dacă aceasta nu este cerută expres de lege pentru actul juridic respectiv (art. 35 din Legea nr. 358/1944).

Această situaţie nu exclude totuşi posibilitatea ca actul juridic să fie dovedit prin alte mijloace de probaţiune, după regulile dreptului comun, deoarece lipsa înscrisului nu afectează valabilitatea raportului juridic (art. 1191, 1197 şi 1998 Cod civil).

Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2131/29.11.1956,

2. Contracte. Încheiere. Consimţământ. Anulare. Încheierea şi valabilitatea contractelor presupune o voinţă liberă, iar lipsa

de discernământ dovedită a fi existat în momentul contractării atrage nulitatea actului.

De aceea, faptul că textul articolului 449 din Codul civil a fost abrogat nu este de natură să ducă la concluzia că legiuitorul a voit să dea o reglementare mai restrictivă cu privire la împrejurările în care se poate cere anularea actelor

358

după moartea celor ce le-au încheiat, ci că judecătorilor li s-a dat libertatea de a stabili situaţia reală, de la caz la caz, dispunând sau nu anularea actelor, independent dacă această a fost cerută în timpul vieţii sau după moartea celui ce le-a încheiat.

Prin urmare, pot fi anulate pentru lipsă de discernământ nu numai actele încheiate de minori sub 14 ani sau de persoane puse sub interdicţie, ci şi acea încheiate de orice altă persoană (art. 5 şi 11 din Decr. 31/1954; art. 49 din Decr. nr. 32/1954).

Trib. Suprem. Col. civil, decizia nr. 1791/11.10.1956.

3. Convenţii. Condiţii de validitate. Eroare. Eroarea constituie o cauză de nulitate numai atunci când priveşte

substanţa obiectului, adică acele calităţi ale obiectului convenţiei pe care părţile contractante le-au avut în vedere şi care au servit drept motiv determinant pentru formarea acordului de voinţă, în sensul că, în lipsa lor, nu ar fi contractat.

Prin urmare, dacă părţile au avut în vedere asemenea calităţi ale obiectului, comunicându-şi-le cu prilejul încheierii convenţiei şi căzând de acord asupra lor, constatarea ulterioară a lipsei lor va fi de natură a îndreptăţi partea aflată în eroare să solicite anularea convenţiei şi restabilirea situaţiei anterioare.

În cazul când s-a stipulat ca element esenţial existenţa unei atare calităţi a obiectului contractului acestui element trebuie interpretat în semnificaţia sa tehnico-ştiinţifică. Astfel, de exemplu, în speţă urma să se stabilească ce trebuie să se înţeleagă prin „placă întreagă de bronz” la o pianină, de existenţa căreia fusese condiţionată încheierea contractului (art. 953 şi 954 Cod civil).

Trib. Suprem., col. civ. decizia nr. 1 din 04.01.1967, nepublicată.

4. Obligaţii. Termen esenţial. Caracterizare.

Caracterizarea termenului ca esenţial nu este în funcţie de întinderea obligaţiei

debitorului, ci de voinţa părţilor.

Trib. Supr. Col. civ., decizia nr. 99/20.01.1959.

5. Convenţii. Interpretare. Erori în redactarea înscrisului. Constatare în justiţie.

Este de principiu că interpretarea contractelor, care constituie legea părţilor, trebuie să

facă în sensul voinţei exprimare de ele. Dacă, din eroare, la redactarea înscrisului constatator

al voinţei exprimate cu ocazia încheierii contractului se strecoară vreo greşeală privind

determinarea bunurilor care fac obiectul lui, remedierea deficienţei se poate face, atât prin

întocmirea altui act de către părţile contractante cât şi pe cale de acţiune în justiţie.

În acest mod, atunci când acţiunea tinde la stabilirea realităţii în legătură cu voinţa

exprimată de părţi iar nu a unor elemente împotriva sau peste ceea ce s-a convenit, instanţa

este îndreptăţită să constate realitatea şi, stabilind erorile săvârşite în redactarea înscrisului

doveditor al convenţiei, să dispună rectificarea cuvenită, punând de acord înscrisul cu voinţa

exprimată de părţile contractante.

359

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1123/03.07.1967.

6. Convenţie – tranzacţie. Legalitate. Rolul instanţei. Condiţie potestativă.

Instanţa nu este obligată să dea curs oricăror convenţii intervenite între părţi, indiferent

de conţinutul lor. Dimpotrivă, ea are obligaţia să verifice dacă prin convenţia părţilor, nu se

urmăreşte un scop potrivnic legilor, intereselor statului sau terţelor persoane, ori,

consimţământul părţilor nu a fost viciat, situaţii în care ea va trebui să respingă cererea.

În acest mod, trebuie să procedeze instanţa dacă, de exemplu, convenţia între părţi, în

baza căreia s-a solicitat o hotărâre de expedient, conţine obligaţia debitorului sub condiţie

potestativă pură, care atrage nulitatea obligaţiei (art. 271 cod procedură civilă; art. 1010 Cod

civil).

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1036/26.06.1963, nepublicată.

7. Tranzacţie. Scop ilict.

Partea vătămată printr-o infracţiune poate tranzacţiona cu ajutorul infracţiunii asupra

intereselor sale civile, pentru a i se acoperi paguba suferită dar nu pentru a realiza un profit

ilicit, condiţionând retragerea plângerii prealabile de plata unor despăgubiri disproporţionate.

De aceea, împăcarea părţilor în asemenea infracţiuni trebuie să fie necondiţionată (art. 1 şi 3

din Decr. nr. 31/1954, art. 1704 şi urm. Cod procedură civilă şi art. 3 Cod procedură penală).

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 107/27.01.1960.

8. Act juridic ilegal. Nulitate. Restituirea prestaţiei. Condiţii. Reclamant care a urmărit un

scop antisocial şi vădit imoral.

În principiu, faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 966 – 968 Cod civil; nulitatea actelor

juridice ilicite impune desfiinţarea lor retroactiv, urmând ca părţile să fie repuse în situaţia

anterioară. Aceasta înseamnă că în cazul unui contract ilegal părţile trebuie să-şi restituie

reciproc prestaţiile efectuate.

Restituirea prestaţiei nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un

scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea contractului potrivnic legii şi regulilor de

convieţuire socială, în sensul art. 1 – 3 din Decretul nr. 31/1954. Altminteri ar însemna ca

reclamantul să se bazeze pe propria turpitudine în soluţionarea acţiunii de restituire a

prestaţiei, ceea ce nu poate fi îngăduit.

Trib. Suprem. Secţia civilă, decizia nr. 1416/16.10.1981.

360

9. Convenţie. Cauză ilicită. Sancţiune. Liberalitate prin care se urmăreşte începerea,

continuarea sau reluarea unei relaţii de concubinaj.

Este de principiu că obligaţia are o cauză ilicită atunci când scopul urmărit de cei ce se

obligă contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice, sociale şi economice sau

regulilor de convieţuire socială.

În conformitate cu dispoziţiile art. 948 Cod civil; printre condiţiile de valabilitate a unei

convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art. 966 obligaţia fără

cauză sau întemeiată pe o cauză falsă ori ilicită nu poate avea nici un efect. Cauza este ilicită,

potrivit art. 968 Cod civil; când este prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi

ordinii publice.

Liberalitatea prin care se urmăreşte începerea, continuarea sau reluarea unei relaţii de

concubinaj are un scop potrivnic regulilor de convieţuire, iar sancţiunea unui act juridic cu o

asemenea cauză este nulitatea.

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 144/29.01.1983, nepublicată.

10. Solidaritate pasivă. Condiţie pentru ca să opereze. Dovedire.

Potrivit art. 1041 Cod civil solidaritatea debitorilor nu se presupune, ci trebuie să fie

stipulată în mod expres. Dacă nu se face această dovadă debitorii nu pot fi obligaţi în solidar

la restituirea împrumutului.

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 561/25.03.1983.

11. Solidaritate pasivă. Regresul codebitorului. Aplicare cu privire la latura civilă a

procesului penal.

După cum se prevede în art. 1053 Cod civil; în caz de solidaritate între doi sau mai

mulţi codebitori, cel care a plătit din datorie mai mult decât partea pe care trebuie să o suporte

are acţiune în regres împotriva celuilalt sau celorlalţi codebitori. Determinarea acestei părţi se

face în raport de câtimea sumei de care a profitat fiecare debitor, iar în materie penală în

raport de contribuţia fiecăruia dintre debitori la producerea prejudiciului. Dacă unul dintre

debitori şi-a însuşit întreaga sumă, codebitorii solidari care au plătit pentru cel ce a profitat de

întreaga sumă au o acţiune în regres împotriva acestuia, într-o atare situaţie fiind vorba de o

răspundere pentru altul, în sensul art. 1055 Cod civil. Astfel, de pildă, inculpaţii condamnaţi

361

pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, care au plătit fiecare câte o parte din suma

delapidată, sunt îndreptăţiţi să ceară de la inculpatul condamnat pentru delapidare plata

acestor sume, împreună cu cheltuielile de judecată pe care le-au efectuat.

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 771/31.03.1984

12. Contracte. Obligaţie. Mod de stingere. Remiterea datoriei. Dovada.

Renunţarea voluntară sau iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care

creditorul liberează pe debitor.

Iertarea de datorie, în afară de cazul când este făcută prin testament, poate fi făcută în

orice formă, deci, atât tacit cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată, putând fi

dovedită ca orice act juridic potrivit normelor de drept comun cu privire la proba actelor

juridice.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă decizia nr. 1741/26.09.1990

M.V. a formulat contestaţie la executarea pornită de creditorul I.N. prin poprire asupra

pensiei ce o primeşte de la Oficiul de Pensii Buzău, în ce priveşte suma de 18.898 lei, rest din

debitul de 56.801 lei. Contestaţia a fost motivată prin acea că pentru suma de 18.898 lei

creditorul a renunţat prin declaraţia dată în faţa executorului judecătoresc.

Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă nr. 2629 din 10.07.1989, a respins contestaţia cu

motivarea că renunţarea creditorului nu se poate face decât în faţa instanţei sau prin înscris

autentic.

Tribunalul judeţean Buzău a respins recursul declarat de contestator prin decizia civilă

nr. 776/26.09.1989. S-a motivat că, în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care,

pe calea popririi, se execută silit o datorie, consemnarea renunţării la datorie în procesul-

verbal întocmit de executorul judecătoresc nu poate înlătura efectele hotărârii de validare a

popririi.

Împotriva acestor hotărâri, procurorul general a formulat recurs extraordinar,

considerându-le vădit netemeinice şi esenţial nelegale, deoarece între creditor şi debitor a

intervenit o convenţie prin care creditorul a renunţat la parte din datorie, convenţia pentru care

legea nu prevede o formă specială, nepunându-se deci problema modificării unei hotărâri

judecătoreşti printr-un proces verbal al executorului judecătoresc ci a stingerii obligaţiei printr-

un asemenea act, care este un înscris autentic.

Recursul extraordinar este întemeiat.

Contestatorul – debitor M.V. a fost obligat prin decizia civilă nr. 1083/1985 a

Tribunalului judeţean Buzău să plătească creditorului I.N. suma de 56.801 lei.

362

Pentru realizarea creanţei sale creditorul a solicitat înfiinţarea şi validarea unei poprii

asupra pensiei debitorului, cerere ce i-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 3604/29.09.1986 a

Judecătoriei Buzău.

La executorii judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Buzău s-a format dosarul de

executare nr. 71/1986. La 19.05.1988 în prezenţa creditorului I.N. şi debitorului M.V.;

executorul judecătoresc întocmeşte un proces verbal în care se consemnează că I.N. (numit

reclamant) declară că a recuperat suma de 23.045 lei prin mandate poştale şi poprire asupra

pensiei asupra pensiei debitorului, că în faţa executorului se înmânează de către M.V. (numit

pârât) suma de 12.000 lei, că părţile stabilesc de comun acord cu reclamantul să continue

executarea prin poprire pentru încă 3.000 lei, şi că reclamantul declară că solicită recuperarea

sumei de 38.054 lei, iar pentru suma restantă de 18.898 lei renunţă definitiv în favoarea

pârâtului. Procesul verbal este semnat de executorul judecătoresc, creditor şi debitor.

Poprirea asupra pensiei debitorului fiind validată până la concurenţa sumei de 56.801

lei, aceasta a formulat contestaţie la executare solicitând sistarea popririi pentru suma de

18.898 lei.

Instanţele în mod greşit au respins contestaţia cu o motivare care nu concordă cu

prevederile legale raportate la raporturile juridice dintre părţi.

În speţă, nu sunt incidente normele juridice ce privesc înlăturarea efectelor unei hotărâri

judecătoreşti ci acele prevederi legale aplicabile raportului juridic obligaţional precum şi acelea

referitoare la forţa probantă a înscrisurilor.

Potrivit art. 969 din Codul civil convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

contractante, dispoziţie ce se constituie ca un principiu de bază ce trebuie să guverneze

raporturile juridice dintre persoane.

Printre modurile de stingere a obligaţiilor – indiferent cum au fost ele stabilite – Codul

civil prevede la art. 1091 şi 1138 – 1142 şi remiterea voluntară sau iertarea de datorie.

Iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe

debitor. Iertarea de datorie, în afară de cazul în care este făcută prin testament, poate fi făcută

în orice formă, deci atât tacit cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată.

În speţă, creditorul, cu acordul debitorului l-a iertat pe acesta de o datorie de 18.898 lei,

rest nerestituit din datoria totală de 56.801 lei.

Iertarea de datorie fiind un act juridic, ea trebuie dovedită potrivit normelor de drept

comun cu privire la proba actelor juridice. Această probă a fost făcută de debitor cu un act

autentic, procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Actele încheiate de executorul

judecătoresc în exerciţiul atribuţiilor sale sunt acte autentice în temeiul art. 1171 din Codul

363

civil. În speţă, actul întruneşte toate condiţiile legale pentru a fi autentic: a fost întocmit de

către un funcţionar de stat, care are calitatea de a încheia acte în cauzele în care investit cu

executarea, a fost încheiat la sediul instanţei, loc unde executorul este în drept să funcţioneze

şi în limitele competenţei sale.

Fiind deci vorba de un înscris autentic, tot ce s-a petrecut în faţa executorului

judecătoresc şi s-a consemnat în procesul-verbal cu privire la faptul prezentării părţilor,

identificarea acestora, luarea consimţământului, cu alte cuvinte tot ce agentul instrumentator

a constatat personal, fac dovada până la înscrierea în fals.

Faţă de cele arătate proba iertării de datorie a fost pe deplin făcută de debitor prin

procesul-verbal încheiat cu executorul judecătoresc, act autentic împotriva căruia creditorul nu

s-a înscris în fals.

În consecinţă recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a fi admis. Hotărârile

pronunţate urmează a fi modificate în sensul admiterii contestaţiei şi sistării popririi pentru

suma de 18.898 lei, sumă pentru care a avut loc o iertare de datorie.

13.Vânzare-cumpărare. Cine poate vinde şi cumpăra. Excepţii.

În principiu pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege. Art. 1308 din

Codul civil prevede însă că sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct,

nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să vândă.

Astfel, nu pot participa la licitaţia bunurilor fostelor CAP nici membrii Comisiei de

lichidare şi nici cei din comisiile de licitaţie.

Dacă participă totuşi, actele de licitaţie întocmite sunt nule şi drept urmare sunt nule şi

celelalte acte încheiate în baza lor.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 2197/20.11.1992.

Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân” Râmnicu-Vâlcea, a solicitat anularea licitaţiei şi a

actului de vânzare-cumpărare încheiate în baza acesteia pentru crescătoria de porci a cantinei

liceului, în contradictoriu cu D.C. şi Comisia de lichidare a CAP Râmnicu-Vâlcea.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a deţinut spaţiul în litigiu de peste 10 ani,

timp în care s-au făcut substanţiale îmbunătăţiri şi că licitaţia a avut loc fără ca acesta să ştie

despre organizarea ei.

Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 7123/10.10.1991, a admis

acţiunea, a anulat procesul-verbal de licitaţie nr. 125/15.07.1991 precum şi contractul de

364

vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare-primire încheiat între Comisia de lichidare a

CAP Râmnicu-Vâlcea şi D.C.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul a fost subevaluat, iar

D.C., care a participat la licitaţie în calitate de licitator era şi membră a comisiei de licitaţie.

Tribunalul judeţean Vâlcea, prin decizia civilă nr. 10 din 07.01.1992, a admis recursul

declarat de C.D. şi a modificat sentinţa în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea deciziei s-a arătat că preţul de organizare a licitaţiei a fost corect stabilit,

investiţiile făcute de reclamant au avut caracterul unor reparaţii, iar organizarea licitaţiei a fost

făcută publică.

În contra acestei ultime hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general,

considerând-o vădit netemeinică şi esenţial nelegală, întrucât imobilul licitat nu a fost corect

evaluat, nu s-a ţinut cont de normele metodologice privind inventarierea şi reevaluarea

bunurilor şi nici de investiţiile mari făcute de reclamant, că D.C. a participat la licitaţie ca

licitator, ea fiind în acelaşi timp şi membră a comisiei de licitaţie şi că anunţul publicitar privind

licitaţia nu a individualizat bunurile ce urmau să fie licitate, punând în imposibilitate, pe

reclamant să participe şi el la licitaţie sau să-şi arate pretenţiile derivând din calitatea sa, de

chiriaş care a făcut mari investiţii la imobil.

Se solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii recursului declarat de D.C.

Recursul extraordinar este întemeiat.

Potrivit art. 1306 din Codul civil, pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin

lege iar art. 1308 din Codul civil prevede că, sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face

adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să

vândă.

Din actele existente la dosar rezultă că D.C. la data licitaţiei era membră atât a comisiei

de lichidare a CAP Râmnicu-Vâlcea, cât şi a celei de licitaţie.

Din procesul-verbal de licitaţie nr. 125/15.07.1991 rezultă că D.C. a participat la licitaţie,

în nume propriu şi că ea a fost adjudecatara maternităţii de proci Râureni.

Pe de altă parte, fără nici o justificare, în contractul de vânzare-cumpărare D.C., soţul

acesteia figurează în calitate de cumpărător.

Faţă de aceste împrejurări, în mod corect instanţa de fond a anulat procesul-verbal de

licitaţie, contractul de vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare primire a

construcţiilor.

Soluţia instanţei de recurs, care a respins acţiunea, este neîntemeiată atât pentru

existenţa motivului de nulitate invocat cât şi în raport de celelalte critici din recursul

365

extraordinar, vizând evaluarea incorectă a construcţiilor, modul de a anunţare, prin publicitate,

a efectuării licitaţiei şi înstrăinarea terenului aferent.

În consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a fi admis şi a

modifica hotărârea atacată în sensul respingerii recursului declarat de D.C.

potrivit art. 312, pct. 2 lit. a din Codul de procedură civilă.

14. Convenţii. Anulabilitatea pentru vicierea consimţământului prin violenţă. Înţelesul

noţiunii de violenţă. Autorul violenţei.

Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate fi, nu numai fizică ci şi morală, prin

ameninţarea, nelegetimă, cu un rău sub imperiul căruia o persoană şi-a dat consimţământul la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă

persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.


La 17 decembrie 1987, B.D.V. a chemat în judecată pe C.G. şi M.M. solicitând: - să se

constate că este unica moştenitoare a tatălui său B.F., decedat la 17.07.1987, în care calitate i

se cuvine întreaga masă succesorală; - să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare făcut

de tatăl său pârâtei M.M. la 25.06.1987 asupra apartamentului în care locuiesc pârâtele; - să

se împartă bunurile dobândite de autorul său cu pârâta C.G., atribuindu-se cota ce i se cuvine.

În motivarea capătului de cerere din acţiune referitor la anularea contractului de

vânzare-cumpărare din 25.06.1987, privind apartamentul nr. 6, cu patru camere şi dependinţe,

situat în Craiova, Piaţa Gării, bl. H 1, sc. 1, reclamanta a arătat, printre altele, că actul s-a

încheiat cu numai 20 de zile înaintea morţii tatălui său, când nu se găsea în situaţia de a-şi

exprima voinţa în mod valabil, din cauza bolii, cât şi din faptul că „asupra lui s-au exercitat

presiuni şi constrângeri, cauza şi scopul actului obţinut” fiind „ilicite şi imorale”.

La rândul său, C.G., prin cerere reconvenţională, a solicitat ca reclamanta să fie

obligată la plata cheltuielilor pe care l-ea suportat din surse proprii pentru înmormântarea lui

B.F.

366

Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 589/31.01.1989, admiţând, în parte,

acţiunea, a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi a partajat bunurile, potrivit celor

consemnate în dispozitiv.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.

Tribunalul judeţean Dolj, secţia civilă, prin decizia nr. 1348/29.06.1989, a admis

recursurile, a casat sentinţa atacată şi a dispus administrarea de noi probe.

Rejudecând procesul în fond, acelaşi tribunal judeţean, prin decizia nr.

2122/12.10.1990, a admis în parte acţiunea, a anulat contractul atacat şi a dispus partajarea

bunurilor în sensul celor cuprinse în dispozitiv.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare este nul,

deoarece consimţământul vânzătorului a fost alterat, prin violenţă, iar preţul vânzării nu a fost

plătit de cumpărătoare.

Printr-un prim recurs extraordinar, declarat în cauză de procurorul general, s-a cerut

modificarea deciziei ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală.

S-a arătat în esenţă, în motivarea recursului extraordinar, că: - tribunalul a schimbat

nelegal temeiul acţiunii, atunci când a considerat că a fost viciat prin violenţă consimţământul

vânzătorului; împrejurările reţinute de instanţă nu întrunesc trăsăturile caracteristice ale viciului

de consimţământ mai ales că, din probele administrate în cauză, rezultă şi plata preţului, -

reclamanta nu putea face dovada cu martori împotriva actului scris, pentru a dovedi neplata

preţului.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 86 din 16.01.1999, a respins

ca nefondat recursul extraordinar, menţinând soluţia pronunţată de tribunalul judeţean.

Considerând vădit netemienice şi esenţial nelegale ambele hotărâri, procurorul general,

prin cel de-al doilea recurs extraordinar, a cerut desfiinţarea lor, pe motiv că instanţele au

greşit atunci când au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, nu s-a

făcut dovada exercitării unor violenţe asupra vânzătorului la încheierea actului de înstrăinare.

Recursul extraordinar nu este întemeiat.

În speţă, astfel cum rezultă din expunerea rezumată a situaţiei de fapt, prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat al judeţului Dolj, sub numărul

7781/25.06.1987, B.F. (tatăl reclamantei) a vândut lui M.M. (fiica concubinei vânzătorului),

apartamentul nr. 6, compus din 4 camere şi dependinţe, situat în Craiova, Piaţa Gării, blocul

H1, et. I, cu preţul de 100.000 lei.

Rezultă, de asemenea, din probele dosarului, că, din 17.07.1987, adică la 21 de zile de

la data întocmirii actului, vânzătorul a decedat.

367

Prin acţiune şi în tot cursul procesului, reclamanta a susţinut printre altele, că tatăl său

a fost constrâns, prin violenţă, să încheie actul de vânzare-cumpărare cu fiica concubinei sale.

Este de principiu că, pentru formarea valabilă a oricărui act juridic nu este suficient să

existe consimţământul părţilor; se cere în plus, ca acest consimţământ să fie liber şi dat în

cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat. Această cerinţă rezultă din textul art. 948 pct. 2 din

Codul civil, care prevede că, una din condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, este

consimţământul valabil al părţii care se obligă. Este evident, deci, că, în cazul în care

hotărârea de a încheia un act juridic este luată sub imperiul unei constrângeri consimţământul

nu poate fi considerat conştient şi liber, nu este valabil şi drept urmare, nu poate să producă

efecte juridice.

De aceea, art. 953 din Codul civil, referindu-se la consimţământ, prevede că acesta nu

este valabil, printre altele, atunci când este smuls prin violenţă.

Dacă, prin definiţie consimţământul presupune libertate, violenţa reprezintă o atingere

adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a consimţământului. Violenţa constă în faptul de

a insufla unei persoane, prin ameninţarea cu un rău, o temere sub imperiul căreia

consimţământul la încheierea actului juridic.

În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar

preferă să o facă, pentru a nu I se pricinui un rău.

Violenţa psihică constă în faptul de a insufla autorului actului o temere fără de care acesta nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea actului.

Potrivit art. 955 din Codul civil violenţa constituie un viciu de consimţământ, chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia. Soluţia se impune şi este în deplină concordanţă cu fundamentul psihologic al viciilor de consimţământ; de vreme de constrângerea alterează actul volitiv, este indiferent dacă emană de la cealaltă parte sau de la un terţ.

Un alt element constitutiv al violenţei, cu caracter subiectiv, îl reprezintă temerea, adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere exercitată asupra sa. Este evident că temerea trebuie să prezinte o anumită gravitate pentru a vicia consimţământul.

Pentru a putea să producă efectele unui viciu de consimţământ, violenţa trebuie să fi determinat consimţământul şi să fie nelegitimă.

Din cuprinsul art. 956 alin. 1 din Codul civil rezultă că între temerea inspirată prin violenţă şi actul de violenţă trebuie să existe o strânsă legătură, în sensul că, fără presiunea psihică exercitată asupra sa, partea în cauză nu ar fi consimţit la încheierea actului. Dar, pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, aprecierea trebuie făcută în concret, în raport cu persoana victimei şi cu împrejurările în care s-a încheiat actul juridic.

În raport cu aceste principii, urmează a se constata că, în speţă, faţă de probele existente la dosar, cele două instanţe au fost îndreptăţite să reţină că B.F., autorul reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit

368

să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul din litigiu compus din patru camere şi dependinţe, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici nu ar fi avut motive să o facă.

Este de observat că, la data încheierii actului, vânzătorul era în vârstă de 70 de ani, iar actele medicale depuse la dosar şi care nu pot fi ignorate, demonstrează că, începând din luna aprilie a anului 1987, starea sănătăţii acestuia a început să se înrăutăţească, culminând cu încetarea din viaţă, la 17.07.1987.

Cu toate că boala era gravă (cancer), în acest întreg interval de timp bolnavul nu a fost înregistrat oficial la secţia de oncologie a Spitalului teritorial pentru tratament adecvat, tratamentul fiindu-i aplicat în exclusivitate de către C.G., cadru medical cu pregătire medie, iar la 25.06.1987, când stadiul bolii era avansat şi se prefigura decesul, sub presiune psihică exercitată asupra sa, de către pârâtă, izolat de rude şi de prieteni, dependent de medicamentaţia administrată, B.F., a consimţit să-şi vândă apartamentul proprietate privată pârâtei M.M., fiica concubinei sale, cu preţul consemnat în act, de 100.000 lei.

De altfel, la 26.06.1987, a doua zi după încheierea actului de înstrăinare, Clinica de radiologie din cadrul Spitalului Craiova, unde B.F. a fost prezentat la un examen medical radiologic – în buletinul medical emis pe numele acestuia, a precizat nu numai diagnosticul ci şi faptul că bolnavului nu I s-a efectuat tratament şi nici intervenţia chirurgicală, cazul fiind depăşit, inoperabil, cum a afirmat şi medicul N.M., la data de 16.01.1989, decesul fiind iminent şi inevitabil.

Martorii U.S., P.I., S.I., S.G., prieteni buni cu autorul reclamantei, au arătat în depoziţiile lor că starea sănătăţii acestuia s-a agravat, fără să ştie de ce boală suferă, întrucât rudele concubinei erau în apartament şi îl ţineau sub o strică supraveghere şi izolare spre a nu se cunoaşte boala de care suferă. Martorii au mai relatat că, într-o discuţie avută cu B.F. cu o jumătate de an înainte de a se îmbolnăvi, acesta şi-a exprimat temerea că ar putea să fie omorât de concubină şi de rudele sale.

La interogatoriul luat pârâtelor, acestea au recunoscut că după încheierea actului de înstrăinare l-au ţinut pe vânzător sub o strică supraveghere, astfel că, rudele şi prietenii nu an mai putut lua legătura cu el.

Aşa se explică de ce prietenii apropiaţi şi reclamanta nu au aflat despre existenţa actului decât după decesul lui B.F., survenit aşa cum s-a mai arătat, la 17.07.1987.

Din cele relatate, rezultă în mod evident că toate mijloacele de care s-au folosit pârâtele şi anume tăinuirea diagnosticului, izolarea totală a bolnavului, neinternarea lui în spital în vederea aplicării unui tratament de specialitate, supravegherea şi aplicarea tratamentului în mod exclusiv de către C.G., încheierea actului în momentul în care boala şi bătrâneţea îşi puseseră deja amprentă pe voinţa vânzătorului, au fost de natură de a vicia consimţământul acestuia, prin constrângere morală, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru toate cele ce preced, urmează a se constata că hotărârile atacate sunt temeinice şi legale, astfel că recursul extraordinar, nefiind fondat, se impune a fi respins.

15. Contracte. Simulaţie. Dovedire. Aplicarea normelor de drept comun. Situaţii de excepţie.

369

Conform art. 1175 şi 1197 din Codul civil, simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris care modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. Această regulă nu suferă excepţie în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, oricând părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba testimonială precum şi prezumţiile.


R.F. a chemat în judecată pe S.A. şi M.C. pentru a se constata că reclamanta este adevărata cumpărătoare a autoturismului DACIA 1310 cu nr. de înmatriculare 1-M-58650 şi nu M.C., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare, încheiat la 16.01.1990: că preţul real al vânzării a fost de 128.000 lei şi nu de 90.000 lei, cât s-a prevăzut în actul autentic, solicitând în final la M.C. să fie obligat să-I restituie autoturismul.

I.C., tatăl pârâtului M.C. a făcut cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând să se constate că el a cumpărat autoturismul de la S.A., dar îmbolnâvindu-se a convenit cu vânzătorul ca actul să fie întocmit pe numele fiului său, M.C.

Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 2331/29.05.1991, a respins acţiunea introdusă.

Tribunalul mun. Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 1604/23.10.1991, a admis recursul reclamantei şi a modificat sentinţa în sensul că a constatat că actul de vânzare-cumpărare a autoturismului DACIA 1310 este simulat şi ca atare adevăratul cumpărător este RF, iar preţul achitat a fost de 128.000 lei. Pârâtul M.C. a fost obligat să-i predea autoturismul reclamantei.

Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general s-a considerat vădit netemeinică şi esenţial nelegală decizia instanţei de control judiciar şi s-a solicitat modificarea ei în sensul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond.

În motivarea recursului extraordinar s-a arătat că instanţa de control judiciar în mod greşit a declarat simulat actul de vânzare-cumpărare a autoturismul DACIA 1310 în lipsa unui contraînscris, atâta vreme cât nu s-a reţinut în cauză că actul ar fi fost făcut prin fraudă, dol sau violenţă, şi părţile nu au un început de dovadă scrisă, astfel mărturisirile şi recunoaşterile posterioare ale părţilor nu pot înlocui contraînscrisul, susţinerile vânzătorului S.A. nu pot fi luate în considerare.

Recursul extraordinar nu este întemeiat. Prin hotărârea atacată corect s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare

menţionat este simulat în sensul că adevăratul cumpărător al autoturismului este reclamanta R.F., iar preţul achitat a fost de 128.000 lei.

Este adevărat că potrivit art. 1175 şi 1197 din Codul civil, simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris, care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat şi că această regulă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă şi proba testimonială şi prezumţii.

Or, în speţă, actul intitulat „chitanţă”, încheiat la 09.09.1989, între S.A. şi R.V., din care rezultă că, primul a primit de la secundul suma de 54.800 lei drept o parte din preţul autoturismului, preţ stabilit în sumă de 128.000 lei, constituie un început de dovadă scrisă, care completată cu susţinerile vânzătorului S.A. în

370

faţa executorului judecătoresc şi la interogator în faţa instanţei, precum şi cu restul probelor la care s-a referit instanţa, fac dovada completă a simulaţiei.

În consecinţă, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică recursul extraordinar în temeiul art. 312 pct. 2 Cod procedură civilă, urmează a fi respins.

16. Act juridic. Proba. Imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului. Câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 1198 Cod civil.

Pornind de la dispoziţiile art. 1198 Cod civil, practica judiciară a extins cazurile în care actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi dovedit şi altfel decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, adăugând, la imposibilitatea materială, şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul datorită calităţii părţilor.

Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor raporturi de diferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la regula înscrisă în art. 1191 Cod civil.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 374/09.03.1994.Prin sentinţa civilă nr. 3506 din 05.05.1993 a Judecătoriei sectorului IV

Bucureşti s-a admis acţiunea principală formulată de reclamanta L.I. împotriva pârâţilor L.C. şi L.C., s-a dispus evacuarea acestora din apartamentul situat în Bucureşti, sector 4, pentru lipsă de titlu locativ. Acţiunea conexă a pârâţilor a fost respinsă ca nedovedită.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâţii au avut calitatea de chiriaşi în temeiul contractului de închiriere încheiat pentru perioada de 01.03.1985-01.03.1986. Pârâţii nu au făcut dovada existenţei unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la acest apartament.

Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi.În motivarea apelului se arată că între părţi a existat o înţelegere cu

privire la vânzarea-cumpărarea apartamentului şi nu cu privire la închiriere, cum greşit a reţinut prima instanţă, motiv pentru care au şi plătit reclamantei suma de 60.000 lei. Totodată instanţa nu a ţinut cont de imposibilitatea morală de a produce o dovadă scrisă, date fiind relaţiile dintre părţi.

Apelul nu este fondat. Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta, în

calitate de proprietar al apartamentului din litigiu, a închiriat apartamentul pârâţilor, pe perioada 01.03.1985 – 01.03.1986, conform contractului de închiriere depus la dosar.

Ca atare, aceasta a fost intenţia părţilor – de închiriere şi nu de vânzare – cu atât mai mult cu cânt nu s-a încheiat nici un înscris privitor la suma de 60.000 lei, pe care pârâţii pretind că ar fi plătit-o reclamantei, ca avans pentru apartament. Chiar în ipoteza în care reclamanta şi pârâta au fost colege de serviciu, relaţiile dintre ele nu erau de aşa natură încât să existe o imposibilitate morală de întocmire a înscrisului care să consemneze achitarea avansului pentru apartament.

Contractul de închiriere făcând dovada certă a intenţiei părţilor, în prezent apelanţii nu au nici un titlu locativ care să justifice ocuparea apartamentului a cărui proprietară este reclamanta, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, apelul urmează să fie respins ca nefondat.

Notă: Întrucât în raport de dispoziţiile art. 129-130 Cod procedură civilă judecătorul trebuie să aibă rol activ şi să pună în discuţia părţilor orice

371

împrejurare de fapt sau de drept care ar duce la dezlegarea pricinii, respingerea cererii conexe ca nedovedită este criticabilă.

17. Actul juridic. Vicii de consimţământ. Eroarea asupra persoanei. Înţeles. Contract de vânzare-cumpărare. Eroare asupra stării civile a cocontractantului.

Potrivit art. 954 alin. 2 Cod civil , „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”. Caracterul determinat al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia.

Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 499/07.03.1997.Prin sentinţa civilă nr. 4269/29.05.1996 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti

a respins acţiunea reclamanţilor F.M. şi D.C. împotriva pârâţilor B.D. şi T.L.M. prin care au solicitata anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 26200/1994 pentru eroare asupra persoanelor pârâţilor.

Reclamanţii apelanţi au precizat că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare întrucât au fost induşi în eroare de pârâţi, care nu le-au adus la cunoştinţă faptul că sunt divorţaţi; reprezentarea vânzătorilor reclamanţi la data încheierii actului a fost în sensul că vând soţilor B, pentru ca „averea să rămână în continuare în familia lor”.

Potrivit art. 954 Cod civil, eroarea – ca viciu de consimţământ, nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a încheiat actul.

În cauză, nu există eroare asupra persoanelor cu care s-a contractat, iar starea civilă a părţilor contractante nu poate constitui un elemente esenţial avut în vedere la încheierea contractului.

Susţinerea apelanţilor că au contractat cu pârâţii, în considerarea situaţiei lor de persoane căsătorite, pentru ca „averea să rămână familiei”, este lipsită de relevanţă juridică.

Este lovită de nulitate absolută o atare clauză contractuală sau testamentară (prin care s-ar interzice vânzarea bunului cumpărat, donat, lăsat legat etc.), pentru că ar contraveni dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de dreptul său (art. 480 şi 803 Cod civil).

Faţă de motivele arătate, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

18.Contract de donaţie. Condiţii de formă. Nulitate. În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin oferă şi

acceptare separată, atât oferta cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică; altfel, sunt nule absolut (art. 814 Cod civil). Pentru ca donaţia nulă pentru viciu de formă să producă efecte juridice trebuie refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de lege (art. 1168 Cod civil).

După moartea donatorului însă, această nulitate pentru vicii de formă, poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către moştenitori (art. 1167 alin. 3 Cod civil).

Acceptarea donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului şi produce efecte doar din ziua în care s-a comunicat donatorului actul de

372

acceptare (art. 814 alin. 2 Cod civil); în caz de moarte a donatorului înainte de acceptare, oferta devine caducă.

Deci, atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă autentică şi nici refăcută în condiţiile legii, este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea s-a făcut în formă autentică.

Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului şi astfel oferta a devenit caducă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 618/21.03.1997.

Prin sentinţa civilă nr. 1884/1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a respins acţiunea formulată de reclamantele D.V. şi L.L. împotriva pârâtelor D.F., Primăria com. Cocu, jud. Argeş şi M.I., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa de fond a constatat existenţa şi validitatea donaţiei, în condiţiile în care donaţia este lovită de nulitate absolută; oferta de donaţie cu privire la imobil, nu a fost făcută în formă autentică, potrivit art. 813 Cod civil; între data ofertei de donaţie şi cea a decesului donatorului nu s-a făcut nici o comunicare a acceptării donaţiei în formă autentică, aşa încât acordul de voinţă al părţilor nu s-a realizat pe timpul vieţii donatorului D.G.; s-a considerat, în mod greşit, de către instanţă că s-ar fi acoperit prin confirmare viciile de formă ale donaţiei; în realitate donaţia este inexistenţă, întrucât nu s-a realizat acordul de voinţă prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.

Apelul este fondat.La dosarul de fond s-au depus două oferte de donaţie, făcute de donatorii

D.C. şi D.F. în favoarea donatarei com. Cocu, jud. Argeş. Oferta de donaţie referitoare la imobilele situate în sectorul 1 Bucureşti şi

în comuna Cocu, jud. Argeş, nu a fost autentificată, nici prin încheierea separată şi nici împreună cu prima ofertă referitoare la bunurile mobile.

Prin adresa nr. 15720/19.12.1973 s-a comunicat donatoarei D.F., de către Consiliul Popular al jud. Argeş că oferta de donaţie a fost acceptată prin decizia nr. 384/03.11.1973 şi prin declaraţia de acceptare, autentificată la Notariatul de Stat al jud. Argeş, sub nr. 6293/03.11.1973.

Contractul de donaţie având ca obiect bunurile imobile este lovit de nulitate absolută, pentru motive care privesc în mod diferit pe cei doi donatori.

În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică, în caz contrar fiind nule absolut, conform art. 814 alin. 1 Cod civil.

În cauza de faţă, oferta de donaţie a bunurilor imobile nu a fost făcută în formă autentică.

Instanţa de fond a apreciat că acest viciu de formă s-ar fi acoperit în condiţiile art. 1167 alin. 3 Cod civil, prin executarea benevolă a donaţiei de către moştenitorii donatorului decedat.

Acest argument nu ar fi putut fi invocat decât în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., care a decedat, nu şi pentru donatoarea D.F., care trăieşte.

În cazul acesteia din urmă, pentru ca donaţia nulă să producă efecte, trebuie să fie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerută de lege, conform art. 1168 Cod civil.

373

Cum până în prezent donatoarea D.F. nu a refăcut donaţia, cu respectarea formei autentice a ofertei, oferta de donaţie nu produce nici un efect, donaţia făcută de D.F. fiind nulă absolut.

În ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., trebuie ca acceptarea donaţiei să aibă loc în timpul vieţii acestuia (conform art. 814 Cod civil), iar actul de acceptare să fie comunicat donatorului, în timpul vieţii lui.

Nu s-a putut stabili dacă momentul acceptării donaţiei a fost anterior sau ulterior momentului decesului acestuia, ambele evenimente petrecându-se pe data de 3 noiembrie 1973.

Cert este că notificarea acceptării ofertei de către donator s-a făcut abia la 13 decembrie 1973, deci ulterior decesului donatorului D.C.,(care a intervenit la 3 noiembrie 1973), donaţia rămânând fără obiect.

Întrucât, în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., contractul practic nu s-a încheiat nu se poate considera că prin executarea benevolă de către moştenitori a donaţiei s-a acoperit nulitatea provenită din lipsa formei autentice a ofertei.

În acelaşi timp, caracterul absolut al acestei nulităţi, subzistă în persoana donatorului D.F., care nu poate, în mod valabil, să confirme prin executare benevolă o donaţie lovită de o nulitate absolută, pentru nerespectarea condiţiilor de formă cerute de lege.

Având în vedere lipsa formei autentice a ofertei de donaţie şi necomunicarea acceptării donaţiei în timpul vieţii donatorului D.C. (conform art. 814 Cod civil), se va admite apelul, se va schimba în tot sentinţa, conform art. 296 Cod procedură civilă, în sensul că se va admite acţiunea şi se va constata nulitatea contractului de donaţie privind pe donatorii D.C. şi D.F. şi Primăria com. Cocu, jud. Argeş, având ca obiect imobilele.

19. Prescripţia extinctivă. Începutul cursului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită se naşte chiar în momentul în care se comite fapta ilicită, totuşi dreptul la acţiune se naşte ulterior, prescripţia extinctivă începând să curgă la unul sau altul din cele două momente prevăzute de lege.

Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1505/05.10.1994.Prin sentinţa civilă nr. 1168/07.02.1994, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti,

în fond, după casare, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.M. împotriva pârâtului B.I., a obligat pârâtul la plata sumei de 3.556.160 lei, cu titlu de despăgubiri civile.

În motivarea sentinţei, prima instanţă a arătat că a avut în vedere actele de la dosar, care atestă cuantumul pagubei produsă în patrimoniul reclamantului, prin fapta ilicită a pârâtului.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi neteminicie, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Apelul este nefondat. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, tribunalul reţine că

accidentul de circulaţie s-a produs la data de 09.12.1981, iar culpa autorului

374

faptei ilicite a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 3035/28.09.1993 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Termenul de prescripţie de trei ani începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei tribunalului, respectiv data de 28.09.1993 şi, faţă de data introducerii acţiunii (25.10.1993), urmează să se constate că excepţia invocată nu este întemeiată, motiv pentru care tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea formulată de apelant, pentru introducerea în cauză a SC ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ SA, în calitate de societate asigurătoare, tribunalul o va respinge ca inadmisibilă, faţă de prevederile art. 294 Cod procedură civilă.

20.Prescripţia extinctivă. Întreruperea cursului prescripţiei. Recunoaşterea dreptului a căruia acţiune se prescrie. Efectul întreruperii.

Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevede limitativ cauza care întrerup cursul prescripţiei extinctive. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, este unul din cazurile prevăzute de lege.

Efectul recunoaşterii dreptului a căruia acţiune se prescrie este acela că determină începerea unui nou termen de prescripţie, de acelaşi fel.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1887/18.11.1994.Prin sentinţa civilă nr. 1348/04.02.1994 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti

a respins ca prescrisă acţiunea civilă a reclamantului P.I., formulată împotriva pârâţilor N.C. şi A.G. prin care au solicitat despăgubiri pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a acestora.

S-a reţinut că fapta ilicită s-a produs la data de 09.03.1990, iar acţiunea a fost introdusă la data de 26.07.1993.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.Apelul este fondat.Potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia se

întrerupe – alături de celelalte cazuri expres prevăzute de lege – prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”.

Prin urmare, faţă de faptul că pârâţii au recunoscut obligaţiile ce le revin şi pentru că au solicitat un termen pentru plata despăgubirii, la 31.12.1990, termenul de prescripţie se socoteşte de la această dată.

Reclamantul a formulat acţiunea la 26.07.1993, deci în termenul legal de prescripţie.

În consecinţă, tribunalul va desfiinţa sentinţa civilă şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

21.Ocrotirea minorilor. Decăderea din drepturile părinteşti. Motive.Potrivit art. 109 din Codul familiei, instanţa judecătorească, la cererea

autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea din drepturile părinteşti dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă.

Existenţa unui comportament caracterizat drept neglijenţă gravă, în sensul textului enunţat, nu presupune numai agresiuni, violenţe sau condamnare pentru abandon de familie, ori declararea existenţei abandonului, ci şi lipsirea minorului de mijloacele de întreţinere care pot pune în primejdie sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia.

Decizia Curţii Supreme de Justiţie secţia civilă nr. 2396/10.07.1997.

375

Consiliul Local al mun Arad a chemat în judecată pe H.N., în calitate de părinte a minorului H.C.A., născut la 16.06.1981 şi a cerut să se dispună decăderea acestuia din drepturile părinteşti.

În motivarea acţiunii s-a arătat că minorul a fost abandonat de ambii părinţi în Maternitatea Arad, a fost externat de către unchiul şi mătuşa sa – B.F. şi B.E. – cărora, ulterior, în anul 1985 le-a fost încredinţat spre creştere şi educare, prin hotărârea Comisiei de Ocrotire a Minorilor, că, de la data respectivă copilul s-a aflat în permanenţă în îngrijirea acestora, pârâtul nu l-a mai vizitat de la vârsta de 7 ani, nu a contribuit în nici un mod la cheltuielile de întreţinere ocazionate de creşterea minorului de la naştere până în prezent şi refuză în mod nejustificat să-şi dea acordul la adopţia copilului, dovedind, prin comportarea sa, neglijenţă gravă faţă de persoana minorului.

În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie – în interesul reclamantului – mama minorul R.D.

Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantului, prin sentinţa civilă nr. 898/13.11.1996, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 109 din Codul familiei.

Prin decizia civilă nr. 32/27.03.1997, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul Consiliului Local al mun. Arad, a modificat hotărârea primei instanţei în sensul că a admis acţiunea şi a dispus decăderea pârâtului din drepturile părinteşti.

Instanţa a reţinut că minorul a fost abandonat de tatăl său de la o vârstă fragedă rămânând la familia B., care l-a crescut şi întreţinut şi care îl întreţine şi în prezent pentru a urma cursurile liceului, pârâtul neglijând continuu întreţinerea copilului.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs, invocând nelegalitatea şi netemeinicia sub următoarele aspecte: instanţa a judecat în lipsa lui, cu procedură necompletă şi fără a-i asigura dreptul la apărare; concluzia instanţei privind decăderea din drepturile părinteşti este greşită, deoarece la data încredinţării minorului soţilor B. el nu a fost de acord cu această măsură, iar prin încredinţarea copilului în temeiul Legii nr. 3/1970 familiei B., el a beneficiat de alocaţie din bugetul statului; pârâtul a plătit suma stabilită pentru întreţinerea copilului, nu a fost sancţionat pentru fapte privind neglijenţa în asigurarea ocrotirii părinteşti, nu a fost condamnat pentru abandon şi nici nu s-a declarat existenţa abandonului, nu s-a făcut dovada unei agresiuni sau violenţe faţă de minor, iar refuzul lui de a-şi da consimţământul la adoptarea copilului de către familia B este exercitat în limitele unui drept garantat de lege.

Examinând recursul în raport cu motivele invocate se constată: pentru termenul de judecată din 27.03.1997, când a fost soluţionat apelul, citarea pârâtului a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor legale, citaţia fiind afişată, potrivit art. 92 alin. 4 din Codul de procedură civilă, pe uşa principală a locuinţei destinatarului. Deci, critica privind judecarea apelului cu procedura necompletă nu este întemeiată.

Referitor la fondul cauzei, din actele dosarului rezultă că minorul HCA, ns. la 16.06.1981, se află în îngrijirea soţilor B., de la data de 12.11.1981, iar la 05.07.1985, Comisia pentru Ocrotirea Minorilor Arad a legitimat această situaţie, încredinţându-l pe minor, prin Hotărârea nr. 413, pentru creştere şi educare familiei B. Prin aceeaşi hotărâre H.N. – tatăl minorului – a fost obligat să plătească suma de 300 lei pe lună pentru întreţinerea copilului.

Pârâtul a susţinut că a plătit constant această întreţinere în continuu, dar din înscrisurile prezentate de acesta rezultă că, din anul 1986 până în prezent,

376

pârâtul nu a remis sumelor celor care acordau îngrijire minorului, ci le-a achitat agentului fiscal din comuna Ghiorac, fiind predate la bugetul statului.

O asemenea măsură luată de pârât, indiferent de motivaţia ei, a prejudiciat grav pe copil, lăsându-l fără mijloace de subzistenţă.

Grija pârâtului faţă de copilul său ar fi trebuie să se manifeste prin trimiterea unei suma majorate periodic, în raport cu rata inflaţiei, suma stabilită iniţial devenind derizorie.

Or, pârâtul nu a remis nici cel puţin suma la care a fost obligat, transferând obligaţia sa de întreţinere, în calitate de părinte, în sarcina celor cărora minorul le fusese încredinţat, în cadrul măsurilor de ocrotire.

Aceasta dovedeşte neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi, prin lipsirea minorului de mijloacele de întreţinere, sănătate şi dezvoltare fizică a acestuia pot fi în primejdie.

Potrivit art. 109 din Codul familiei, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea din drepturile părinteşti dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă.

Existenţa unui comportament caracterizat drept neglijenţă gravă, în sensul textului enunţat, nu presupune agresiuni, violenţe sau condamnare pentru abandon da familie, ori declararea existenţei abandonului, ci şi lipsirea minorului de mijloacele de întreţinere, ceea ce poate pune în primejdie sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat, în mod corect că cerinţele prevăzute de art. 109 din Codul familiei sunt îndeplinite şi a pronunţat decăderea pârâtului din drepturile părinteşti.

Aşa fiind, recursul declarat de pârât împotriva hotărârii instanţei de apel este nefondat şi urmează să fie respins.

22.Punerea sub interdicţie. Curator. Numire. Revocare. Consecinţe. Rolul autorităţii tutelare.

În cazul când autoritatea tutelară a revocat calitatea de curator a unei persoane, aceasta nu mai poate apăra în instanţă interesele celui în favoarea căruia fusese numit.

Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă, decizia nr. 4087/03.12.1997.S.E. a solicitat instanţei să dispună punerea sub interdicţie a mamei sale

I.G., motivând că aceasta este în vârstă de 79 de ani, bolnavă, suferindă de o afecţiune psihică, pe fondul unui diabet zaharat şi ASC foarte avansată, care determină un comportament anormal, o stare senilă şi de demenţă.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 115, 142- 145 din Codul familiei şi pe dispoziţiile Decretului nr. 32/1954.

Din oficiu, instanţa a solicitat autorităţii tutelare numirea unui curator pentru bolnava I.G., în vederea apărării intereselor acesteia în instanţă şi în faţa altor organe de stat.

Prin dispoziţia nr. 2569/02.06.1995 Primăria mun. Craiova a instituit curatela în favoarea bolnavei I.G., numind curator pe S.R.I. care, în această calitate a fost introdus şi citat în cauză.

La data de 25.08.1995, C.S., sora reclamantei, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat, la rândul ei, punerea sub interdicţie a mamei sale.

377

Prin sentinţa civilă nr. 387/31.10.1995, Tribunalul Dolj a admis ambele cereri şi a dispus punerea sub interdicţie a bolnavei I.G.

Totodată, instanţa a dispus înregistrarea în evidenţa specială şi numirea unui tutore, pentru bolnava pârâtă, de către autoritatea tutelară.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că I.G., mama reclamantei şi a intervenientei, este în vârstă de 79 de ani, bolnavă şi imobilizată la pat, şi potrivit diagnosticului stabilit de expertiza medicală psihiatrică suferă de „demenţă senilă”, făcându-o să nu aibă discernământul faptelor şi să nu poată încheia acte de dispoziţie cu privire la bunurile sale. A mai reţinut instanţa în continuare că este în interesul bolnavei să fie ocrotită împotriva eventualelor fapte sau acte pe care le emite fără discernământ.

În legătură cu divergenţa dintre reclamantă şi intervenientă cu privire la persoana curatorului şi, respectiv, a viitorului tutore, prin sentinţă s-a stabilit că aceste probleme nu sunt de competenţa instanţei, ci vor fi avute în vedere de autoritatea tutelară.

Împotriva sentinţei sus menţionate pârâta a declarat apel, prin curatorul I.S., susţinând că soluţia de punere sub interdicţie este excesivă, că nu se impunea luarea unei astfel de măsuri întrucât interesele bolnavei sunt ocrotite prin instituirea curatelei generale şi curatelei speciale.

Prin decizia civilă nr. 62 din 27.11.1996 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de I.G., prin curatorul I.S., în contradictoriu cu intimata S.E. şi cu intervenienta C.S. şi cu autoritatea tutelară.

S.C. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.

Aşa după cum rezultă din actele aflate la dosar, S.C. a fost numit curator prin dispoziţia nr. 426 din 24.11.1994 a Primăriei mun. Craiova.

La 02.06.1995 însă, Primăria mun. Craiova, instituind curatela pentru bolnava I.G. a numit curator pe S.P.I., căruia i-a încuviinţat să susţină interesele bolnavei în instanţă, fiind introdus şi citat în cauză.

De la numirea unui nou curator în persoana lui S.C.I. prin dispoziţia nr. 259/02.06.1995, S.C. nu mai are calitate de curator, deci nu poate susţine şi reprezenta interesele bolnavei în instanţă şi evident, nu poate exercita vreo cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de aceasta.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, recursul declarat de S.C. este inadmisibil şi urmează a se respinge.

23.Căsătorie. Anulare. Viciu de consimţământ,Potrivit art. 21 alin. 1 Codul familiei, căsătoria poate fi anulată la cererea

soţului a căruia consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.

Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă, decizia nr. 2196/16.06.1999.Codul civil, în art. 960, defineşte viclenia sau dolul ca o cauză de nulitate a

actului juridic când mijloacele viclene, întrebuinţate de una dintre părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.

Din dispoziţiile legale citate rezultă că, pentru a fi o cauză de anulabilitate a căsătoriei, mijloacele viclene folosite de unul dintre soţi trebuie să fie determinante pentru ca celălalt soţ să-şi manifeste consimţământul.

Problema caracterului determinant al viclenei se rezolvă însă de la caz la caz, în concret – instanţa de judecată trebuie să ţină seama de experienţa de viaţă,

378

pregătirea şi de alte date privitoare la cel ce se pretinde victimă a mijloacelor viclene.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că anterior încheierii căsătoriei, părţile au trăit într-un concubinaj notoriu, timp de 3 ani, şi că de o perioadă de 2 ani recurentul o prezenta pe intimată rudelor şi cunoştinţelor ca viitoare soţie. Însăşi sora recurentului – audiată ca martor – a declarat instanţei de fond în sensul că reclamantul I-a spus că se va căsători cu pârâta şi că era de acord să aibă un copil cu aceasta.

Faţă de aceste împrejurări de fapt, ţinând seama şi de experienţa de viaţă a reclamantului, care este mai în vârstă cu 13 ani decât pârâta, a mai fost căsătorit şi are 2 copii, se poate conchide că pretinsele afirmaţii ale pârâtei în sensul că este însărcinată şi dacă nu acceptă căsătoria o va avea pe conştiinţă atât pe ea, cât şi pe copilul conceput nu pot fi apreciate ca mijloace viclene de natura şi gravitatea celor care să-l fi determinat pe reclamant să consimtă la încheierea căsătoriei.

Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se constată ca neîntemeiat şi se respinge.

24.Interese contrare între părinte şi copil. Înţeles. Împărţirea unei succesiuni. Numirea unui curator.

În cazul în care copilul minor vine la succesiune în concurs cu părintele său, care este reprezentantul său legal, devine obligatorie numirea unui curator care să-l reprezinte pe minor în proces, deoarece prin interese contrare, în sensul legii, se înţeleg nu numai acelea care au dat naştere unui conflict, ci şi cele concurente, care sunt susceptibile de a intra în conflict (art. 132 şi 105 alin. 3 Codul familiei). Astfel, în speţă, la dezbaterea succesiunii mama copilului, în calitate de soţie supravieţuitoare, a susţinut că o parte din bunurile rămase au caracterul de bunuri proprii şi nu de bunuri comune, situaţie de natură să atragă o micşorare a masei succesorale, în detrimentul copilului.

Tribunalul mun. Bucureşti – secţia a IV-a civilă, decizia 1587/1998.Notă: În acelaşi sens cu privire la înţelesul noţiunii de interese contrare şi

cu precizarea că numirea curatorului este necesară nu numai când se discută succesiunea unui părinte, ci orice succesiune la care minorul vine în concurs cu unul dintre părinţi sau cu ambii, Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1776/1984.

25.Interese contrare între înfietor şi înfiat. Numirea unui curator.În cazul unei cereri de desfacere a înfierii, dacă între înfietor şi înfiat apare

un conflict de interese, este necesar a se numi un curator special (art. 44 Cod procedură civilă şi art. 152 Codul familiei).

Astfel, în speţă, la cererea procuraturii, judecătoria a dispus desfacere înfierii şi internarea minorului într-o şcoală de reeducare. Instanţa de recurs a pus însă în discuţie, din oficiu, ca motiv de nelegalitate, împrejurarea că soluţionarea cauzei nu s-a făcut în contradictoriu cu minorul, deoarece pârâta înfietoare are interese contrare faţă de el. Această împrejurare a fost dedusă din faptul că pârâta s-a declarat pentru desfacerea înfierii, în timp ce minorul a solicitat menţinerea ei. Faţă de această împrejurare s-a dispus casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare, urmând a se lua măsuri pentru asigurarea asistenţei minorului printr-un curator.

Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 818/1990.

379

26.Punere sub interdicţie. Caracterul dispoziţiei legale. Păstrarea dreptului locativ.

Potrivit legii, persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, urmează să fie pusă sub interdicţie şi să I se aplice regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Într-o atare situaţie tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub interdicţie, care va locui la acesta (art. 149 şi 122 Codul familiei). Menţionatele prevederi legale au un caracter de protecţie instituit în favoarea interzisului şi nu pot fi aplicate contrar finalităţii lor, în sensul de a se considera că de la data punerii sub interdicţie persoana în favoarea cărei s-au luat măsurile respective îşi pierde dreptul asupra locuinţei pe care o deţine în mod legal, atribuirea ei altei persoane fiind nelegală.

Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 995/1990.Notă: Într-o cauză soluţionată de Tribunalul Suprem, secţia civilă, s-a

considerat că deşi domiciliul persoanei interzise este la tutorele ei, acest principiu nu poate fi aplicat decât atunci când există condiţii corespunzătoare ca incapabilul să locuiască efectiv la tutore. Această condiţie nu este îndeplinită dacă, de exemplu, pentru îngrijirea incapabilului este necesară o cameră separată dar care nu-i poate fi asigurată în locuinţa tutorelui, decizia nr. 2951/1974.

27.Donaţie imobiliară. Cauza donaţiei. Nulitatea absolută pentru cauză nelicită contrară bunelor moravuri şi ordinii publice (art. 968 Cod civil).

Proba cauzei ilicite, neprevăzută în actul de donaţie, incumbă persoanei care susţine că aceasta ar fi fost cauza. Proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de probă.

Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 39 din 13.06.1994.Reclamanta a susţinut că donaţia este lovită de nulitate absolută, întrucât

a fost încheiată de autorul său pentru a o determina pe pârâtă să întreţină relaţii intime cu el. Că, în cazul în care instanţa va constata valabilitate actului de donaţie este necesar să dispună reducţiunea acestuia întrucât a încălcat rezerva succesorală a reclamantei, în calitate de fiică, singura moştenitoare descendentă a defunctului.

Judecătoria Piteşti, prin sentinţa civilă nr. 7021/15.11.1989, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie.

Hotărârea a fost confirmată de Tribunalul judeţean Argeş, secţia civilă, care, prin decizia nr. 79/26.01.1990, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri şi a cerut desfiinţarea lor ca fiind vădit netemeinice şi date cu încălcarea esenţială a legii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată. S-a susţinut, în esenţă, că instanţele în mod greşit au reţinut nulitatea actului de donaţie, în realitate donaţia a fost încheiată în scopul ca donatorul să beneficieze de îngrijire, concubinajul nefiind dovedit în cauză.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 811/27.03.1991, admiţând recursul extraordinar a modificat hotărârile atacate în sensul că a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii actului de donaţie încheiat la 22.02.1971. Prin aceeaşi decizie s-au casat ambele hotărâri în partea referitoare la reducţiunea donaţiei şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Giurgiu.

380

Această instanţă, investită cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 326/10.02.1992, a admis acţiunea în limita casării şi a dispus reducţiunea donaţiei. Prin aceeaşi sentinţă, ca efect al partajului, s-au atribuit părţilor bunuri în natură potrivit celor cuprinse în dispozitiv.

Tribunalul judeţean Giurgiu, prin decizia civilă nr. 227/01.07.1992, a respins recursurile declarate de E.E. şi D.E.

Procurorul general a introdus recursul extraordinar de faţă, cerând casarea lor şi trimiterea dosarului la instanţa de fond, spre o nouă judecată, susţinând că instanţele nu au stabilit în mod complet şi convingător situaţia de fapt cu referire la raporturile dintre autorul reclamantei şi pârâtă.

În argumentarea recursului extraordinar, se enunţă ipoteza că autorul reclamantei a întreţinut relaţii notorii de concubinaj cu pârâta, motiv pentru care acesta şi-a părăsit familia şi s-a mutat la concubina sa şi că, pentru continuarea acestor raporturi s-a încheiat actul de liberalitate care, având o cauză ilicită şi imorală, este lovit de nulitate absolută.

Prin recursul extraordinar se mai impută instanţelor că au redus libertatea la cotitatea disponibilă fără să fi stabilit valoarea reală a bunului donat, ceea ce a făcut ca să fie prejudiciate interesele reclamantei.

Criticile nu sunt întemeiate. Este necontestat că autorul reclamantei, prin actul încheiat la 22.02.1971

şi autentificat de Notariatul de Stat Judeţean Argeş sub număr 848, a donat către E.D. un imobil compus din teren în suprafaţă de 11.500 mp şi o casă construită din bârne, acoperită cu tablă, situată în vatra satului Ciomăgeşti, punctul Dogari. Prin acelaşi act, donatorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil donat.

Este, de asemenea, necontestat că prin acţiune reclamanta a cerut a se constata nulitatea actului de donaţie încheiat de tatăl său în favoarea pârâtei ca având o cauză imorală întrucât „a fost făcut cu scopul ca pârâta să întreţină relaţii de concubinaj cu donatorul”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 948 din Codul civil, printre condiţiile de valabilitate ale unei convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art. 965 din acelaşi cod obligaţia fără cauză sau întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect. Cauza este ilicită potrivit art. 968 din Codul civil, când este prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Potrivit art. 967 din Codul civil, convenţia este valabilă, chiar dacă nu este expres prevăzută cauza, care este prezumată până la dovada contrarie.

De regulă, cauza obligaţiei şi cauza actului juridic sunt conforme cu ordinea de drept. Ca urmare, sarcina dovedirii ilicităţii sau a imoralităţii cauzei incumbă părţii care se prevalează de ele.

Cât priveşte admisibilitatea mijloacelor de probă pentru stabilirea inexistenţei, falsităţii, ilicităţii sau imoralităţii cauzei, principiul îl constituie deplina libertate de probaţiune. Cauza este un fapt şi ca atare ea poate fi dovedită în principiu, cu orice mijloace de probă, inclusiv depoziţii de martori şi prezumţii.

În raport cu aceste dispoziţii legale incumbă reclamantei obligaţia de a dovedi că prin liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei s-a urmărit începerea sau continuarea unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi avut un scop potrivnic bunelor moravuri, iar sancţiunea unui act cu o asemenea cauză ar fi fost nulitatea.

381

Dimpotrivă, din coroborarea tuturor probelor dosarului rezultă în mod cert că actul în discuţie a avut la bază un alt scop decât cel invocat de reclamantă şi anume prin această liberalitate donatorul a fost preocupat de a-şi asigura o existenţă normală, la bătrâneţe, pentru timpul când nu va mai fi capabil de muncă, ţinând seama şi de faptul că era părăsit de familia sa.

Astfel, este de reţinut că, între pârâtă, căsătorită şi cu familie închegată, compusă din soţ şi trei copii şi autorul reclamantei – cu era rudă – începând din anul 1970 s-au statornicit raporturi de muncă, în sensul că se ajutau la muncile agricole, iar în anul următor acesta din urmă, fiind părăsit de familia sa, s-a mutat în familia pârâtei.

Mai este de reţinut că prin actul de donaţie făcut pârâtei donatorul şi-a rezervat un drept de uzufruct viager, iar ulterior a consimţit să fie demolată construcţia şi să se edifice o altă locuinţă de către fiica şi ginerele pârâtei – cu care a şi locuit şi gospodărit o perioadă mare de timp.

Martorii au relatat că autorul reclamantei a donat imobilul în litigiu pârâtei, care era ruda sa, cu scopul de a obţine îngrijirea de care avea nevoie, deoarece era certat cu soţia sa şi nu avea cine să-l întreţină.

Pe de altă parte, din adeverinţa nr. 16205/1989 a Întreprinderii unde era angajat soţul pârâtei, rezultă că acesta făcea naveta zilnic de la domiciliu la locul de muncă, împrejurare confirmată şi de un martor.

De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au făcut declaraţii unanime în sensul că atât pârâta cât şi soţul său, nu au fost niciodată despărţiţi şi că la muncile agricole mergeau împreună cu pârâta, soţul său şi autorul reclamantei.

Trebuie subliniat şi faptul că în perioada celor 18 ani care au trecut de la încheierea actului de donaţie şi până la decesul donatorului, familia pârâtei I-a acordat îngrijire, iar acesta nu a cerut revocarea sau constatarea nulităţii actului şi nici nu rezultă că ar fi intenţionat să o facă, ceea ce demonstrează că actul în discuţie nu a avut o cauză ilicită sau imorală.

Reclamanta a depus la dosar declaraţiile extrajudiciare ale unor persoane în scopul de a demonstra că între tatăl său şi pârâtă ar fi existat relaţii de concubinaj. Din alte declaraţii tot extrajudiciare, anexate recursului extraordinar rezultă dimpotrivă, că tatăl reclamantei care era bătrân, bolnav şi părăsit de soţie şi de fiica sa adoptivă, rămânând fără nici un sprijin, a fost nevoit să ceară ajutorul rudei sale D.E., pârâta şi ca răsplată pentru îngrijirea ce I se acordă, I-a donat imobilul din litigiu. Din aceleaşi declaraţii mai rezultă că o perioadă de timp autorul reclamantei a locuit şi a fost îngrijit de familia pârâtei, iar după aceea a locuit şi s-a gospodărit împreună cu fiica şi ginerele acesteia, până la deces.

Constatarea pe care a făcut-o secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin decizia criticată, în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de către tatăl reclamantei în scopul de a obţine şi beneficia din partea familiei pârâtei, de îngrijirea de care avea nevoie determinată de boală şi vârstă, este temeinică şi legală.

Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia instanţele nu ar fi stabilit valoarea reală a bunului donat, fiind astfel prejudiciate interesele reclamantei rezervatară. Cu ocazia dezbaterilor în fond a litigiului şi în cadrul recursului ce a declarat, reclamanta – având asistenţă juridică calificată – nu a susţinut că bunul donat ar fi fost evaluat greşit; dimpotrivă, a solicitat a se omologa raportul de expertiză, astfel că instanţele, respectând principiul disponibilităţii, nu putea să includă în masa de împărţit bunul la o altă valoare decât aceea stabilită de expert şi necontestată de părţi.

382

În consecinţă, recursul extraordinar, fiind nefondat, urmează să fie respins.

28.Stabilirea domiciliului minorului. Cererea părintelui de a-i fi înapoiat copilul reţinut de alte persoane. Condiţii de admitere.

Potrivit dispoziţiilor art. 100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar în art. 103 din acelaşi cod se prevede că aceştia au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoane care îl ţin fără drept.

Cererea pentru înapoierea copilului poate fi respinsă de instanţă numai dacă aceasta este contrară intereselor sale şi dacă dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 513/18.02.1994.Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, L.S. a

solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va da, în contradictoriu cu pârâtele C.A. şi C.E. să le oblige să-I înapoieze pe minora L.A.M.N.

C.A. şi C.E. au depus la dosar o cerere reconvenţională prin care au solicitat respingerea acţiunii principale şi obligarea reclamantei – pârâte la plata unei pensii lunare de întreţinere pentru minoră.

Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3941/05.05.1992, a admis cererea formulată de L.S. şi a respins cererea reconvenţională.

C.A. a fost obligată să-i permită reclamantei să o ia pe minoră de îndată şi fără trecerea vreunui termen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut din actele dosarului şi depoziţiile martorilor că reclamanta manifestă afecţiune pentru ea, îi poate oferi condiţii optime pentru creştere şi educare, că este în interesul fetiţei ca în viitor să fie sub supravegherea şi îngrijirea mamei sale.

Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 1863/12.11.992, a admis recursul declarat de C.A., a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea formulată de L.S.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, din aceleaşi probe, a reţinut că minora este bine îngrijită de recurentă care îi este mătuşă, are condiţii optime la aceasta pentru o bună dezvoltare fizică şi intelectuală, şi nu este în interesul ei să fie înapoiată mamei.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva deciziei, arătând, în esenţă, că, în raport cu datele ce rezultă din probele dosarului, recursul trebuia respins.

Recursul extraordinar este fondat.Din certificatul de naştere M.L.A.M., născută la data de 11.10.1979 rezultă

că are ca mamă pe C.(L) S. Martorii au arătat că fetiţa a fost în îngrijirea aproape permanentă a pârâtelor, deoarece reclamanta, la terminarea facultăţii a fost repartizată într-o altă localitate decât aceea unde locuia împreună cu mama şi sora sa şi nu a avut posibilitatea să se ocupe de aceasta. După plecarea din ţară în 1987 a continuat să se intereseze de ea, aducându-şi contribuţia la cheltuielile de creştere şi educare ale acesteia. Se mai reţine din depoziţiile lor că I s-a asigurat o foarte bună creştere şi dezvoltare.

L.S., cu actele depuse la dosar a făcut dovada că s-a stabilit în străinătate, s-a căsătorit, are o familie bine închegată, condiţiile materiale de care dispune sunt corespunzătoare, ea se bucură de o bună reputaţie, că soţul şi copilul rezultat din căsătorie doresc ca minora să vină să locuiască la ei.

383

Potrivit dispoziţiilor art. 100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar în ar. 103 din acelaşi cod se prevede că aceştia au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

Este adevărat că cererea de înapoiere a copilului poate fi respinsă de instanţă dacă aceasta este contrară intereselor minorului şi dacă dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească.

În speţă, aşa după cum s-a arătat, atât mama cât şi C.A., mătuşa minorei, îi pot oferi acesteia condiţii optime pentru o dezvoltare corespunzătoare sub aspect fizic, moral şi intelectual; în plus, mama îi oferă un climat familial corespunzător alături de fratele său şi dragostea maternă.

În aceste condiţii, greşit a reţinut tribunalul că nu este în interesul minorei să fie înapoiată mamei, refuzul ei de a fi alături de mama sa neavând la bază o situaţie care să o îndreptăţească la o asemenea concluzie.

Urmează, pentru motivele arătate, a se admite recursul extraordinar, a se casare decizia recurată şi a se respinge recursul formulat de C.A. împotriva sentinţei civile nr.3941/05.05.1992 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

29.Ocrotirea minorilor. Decăderea din drepturile părinteşti. Decăderea din drepturile părinteşti este sancţiunea prin efectul căreia

părintele ce îşi exercită obligaţiile sau îşi îndeplineşte obligaţiile părinteşti contrar finalităţii lor îşi pierde aceste drepturi; ea constituie o măsură ce poate fi luată numai în interesul minorului şi urmăreşte, ca finalitate, protejarea acestor interese prin scoaterea copilului de sub orice influenţă provenind de la părintele sancţionat.

Decăderea din drepturile părinteşti nu are, însă, ca efect atingerea drepturilor copilului faţă de părintele său şi, în consecinţă, această sancţiune nu produce nici stingerea obligaţiilor părinteşti corelative acelor drepturi.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 3876/29.11.1996.Consiliul Local al mun. Arad a chemat în judecată pe părinţii K.C. şi K.E.

pentru a se dispune decăderea acestora din drepturile părinteşti cu privire la minorul K.D., născut la 04.10.1992, întrucât în mod repetat l-au obligat la cerşit în zona centrală a oraşului Arad, periclitându-i astfel sănătatea şi dezvoltarea fizică.

Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 14/11.01.1996, a respins acţiunea, cu motivarea deşi copilul a fost pus de părinţi să cerşească pe trotuar în repetate rânduri, în zona centrală a mun. Arad, sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia nu a fost periclitată, din moment ce banii primiţi au completat bugetul familiei, destinat cumpărării alimentelor şi a altor bunuri.

În hotărâre s-a mai reţinut că, în urma demersurilor întreprinse de către Comisia pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul judeţean Arad, minorul a fost internat în Leagănul de Copii Arad, unde este vizitat de părinţi şi are asigurate toate condiţiile de creştere şi educare.

Tribunalul a mai reţinut că în cauză nu sunt întrunite nici cerinţele Legii nr. 47/1993 cu privire la declarare judecătorească a abandonului de copii.

Curtea de Apel Timişoara, investită cu soluţionarea apelului declarat în cauză de către Consiliul Local al mun. Arad, prin decizia nr. 45/21.05.1996 l-a admis şi a schimbat sentinţa tribunalului în sensul că a admis acţiunea şi a dispus decăderea din drepturile părinteşti a pârâţilor K.C. şi K.E. faţă de minorul K.D.

Instanţa de apel a reţinut că faţă de situaţia de fapt din dosar – cerşit repetat al minorului – în vârstă de 3 ani, la îndemnul părinţilor pârâţi, cu

384

consecinţe negative asupra sănătăţii şi dezvoltării sale fizice şi psihice, soluţia corectă în cauză este de admitere a acţiunii, iar nu de respingere a acesteia, cum greşit a hotărât tribunalul.

Contrar celor reţinute de tribunal, curtea de apel a mai motivat că în cauză nu s-a cerut, conform Legii nr. 47/1993, declararea judecătorească a abandonului de copii.

Această din urmă decizie a fost atacată cu recurs de către K.C., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pe considerentul că instanţa a apreciat greşit probele administrate iar pe de altă parte nu a încuviinţat audierea unor martori propuşi de pârât, în acest fel reţinând greşit că ar fi întrunite cerinţele legale de decădere din drepturile părinteşti.

Recursul nu este fondat. Ori de câte ori părinţii (sau unul dintre ei) exercită ocrotirea părintească

într-un mod contrar intereselor minorului, periclitând prin aceasta dezvoltarea sa fizică şi intelectuală normală, ei riscă să-şi piardă drepturile părinteşti pe cale judecătorească.

Prin urmare decăderea din drepturile părinteşti este sancţiunea prin efectul căreia părintele ce îşi exercită drepturile sau îşi îndeplineşte obligaţiile părinteşti contrar finalităţii lor, îşi pierde aceste drepturi; ea constituie o măsură ce poate fi luată numai în interesul minorului şi urmăreşte protejarea acestor interese prin scoaterea copilului de sub orice influenţă provenind de la părintele sancţionat.

Decăderea din drepturile părinteşti nu are însă, ca efect, stingerea drepturilor copilului faţă de părintele său şi, în consecinţă, această sancţionare nu produce nici stingerea obligaţiilor părintelui, corelative acelor drepturi.

Astfel, potrivit art. 110 din Codul familiei, decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe părintele de îndatorirea de a da întreţinere copilului, îndatorire ce se justifică în ideea că o asemenea obligaţie poate subzista în temeiul raporturilor de filiaţie dintre părintele sancţionat şi copilul său minor, care rămân nealterate şi după încetarea ocrotirii părinteşti; minorul are nevoie şi în continuare de îndeplinirea acestei obligaţii a cărei executare nu reclamă în favoarea debitorului decăzut din drepturile părinteşti nici un drept corelativ faţă de copilul creditor.

Potrivit art. 111 din Codul familie, autoritatea tutelară este autorizată să permită părintelui decăzut din drepturile părinteşti să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi fost în primejdie.

Este însă de observat că dreptul părintelui de a păstra legături personale cu copilul său minor nu constituie o formă de manifestare a ocrotirii părinteşti, deoarece nu reprezintă un mijloc pentru îndeplinirea îndatoririlor părinteşti. Finalitatea dispoziţiei legale cuprinse în art. 111 din Codul familiei se rezumă la stabilirea unei îndrituiri pentru părintele decăzut din drepturile sale de a se întâlni cu copilul său minor, de a veni în contact sau de a purta corespondenţă cu acesta.

Chiar restrânsă la această finalitate, îndreptăţirea consacrată prin textul menţionat nu poate fi exercitată de către părintele în cauză decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, stabilind această condiţie, legiuitorul a urmărit să prevină eventualele influenţe negative asupra minorului care ar putea fi exercitate de către părintele sancţionat cu prilejul contactelor dintre aceştia.

385

În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Timişoara în decizia pronunţată, din dosar rezultă că părinţii K.C. şi K.E. au determinat, în repetate rânduri, pe copilul lor în vârstă de 3 ani să cerşească pe stradă, fapt datorită căruia, sănătatea, dezvoltarea fizică şi morală a minorului sunt periclitate.

Fiind întrunite condiţiile legale prescrise în art. 109 din Codul familie, în mod corect Curtea de Apel Timişoara a admis apelul Consiliului Local al mun. Arad, a desfiinţat sentinţa Tribunalului Arad şi a dispus decăderea din drepturile părinteşti a pârâşilor K.C. şi K.E. cu privire la minor.

În sfârşit, mai este de arătat că potrivit art. 112 din Codul familie părintele decăzut poate redobândi, prin hotărâre judecătorească drepturile părinteşti în cazul în care au încetat împrejurările care au justificat sancţionarea sa şi se constată că a dispărut orice primejdie pentru minor; instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut drepturile părinteşti, fie la cererea autorităţii tutelare, fie la cererea părintelui interesat, însă în acest din urmă caz, cu avizul autorităţii tutelare.

În consecinţă, potrivit considerentelor ce preced, recursul declarat în cauză urmează a fi respins.

BIBILOGRAFIE

386

1. Ernest Lupan – Introducere în dreptul civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

2. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1967

3. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1989

4. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Casa de Editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1999

5. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Ed. Imprimeriei de Vest,

Oradea, 1995

6. Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Ed. Europa, Craiova, 1996

7. Tudor R. Popescu, Drept civil, I. Introducere Generală, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1994

8. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. ALL,

Bucureşti, 1994

9. Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Ed.

Europa Nova, 1996

10. Teofil Pop, Drept civil român., Teoria generală, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1993

11. Iosif Rurs, Smardanda Angheni, Drept civil. Vol. I. Partea generală.

Persoanele, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997

12. Victor Dan Zlăteescu, Tratat Elementar de Drept civil român. Teoria

generală, vol. I, Casa Editorială „Calistrat Hoga”, Bucureşti, 2000

13. Aurelian Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1969

14. Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1981

15. Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1997

16. Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca,

1994

17. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria

generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981

387

18. Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

19. Ioan Mihuţă, Alexandru Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în

materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii

1952-1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

20. Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a

Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

21. Colectiv – Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie

(1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993

22. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de

decizii pe anul 1993, Ed. Continent XXI & Univesrul”, Bucureşti, 1994

23. Colectiv – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti,

1993-1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998


decizii pe anul 1997, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1998


decizii pe anul 1999 , Editura Argessis, Curtea de Argeş, 2000

26. tribunalul mun. Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă pe anul

1990 cu note de Ioan Mihuţă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,

Bucureşti, 1992

27. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culege de decizii

pe anul 1994, Ed. Proema Baia-Mare, 1995

28. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culege de decizii

pe anul 1996, Ed. Proema Baia-Mare, 1997

388

ORDONANTA nr. 26 publicatã în M.Of. nr. 039 din data: 31.01.2000Republicãri:

Guvernul României Ordonanţă nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 39 din 31 ianuarie 2000

În temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Constituţia României şi ale art. 1 lit. S pct. 2 din Legea nr. 206/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

Guvernul României emite următoarea ordonanţă:

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. - (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi în interes general sau în interesul unor colectivităţi locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe. (2) Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial. (3) Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei ordonanţe. Art. 2. - Prezenta ordonanţă are ca scop crearea cadrului pentru: a) exercitarea dreptului la liberă asociere; b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept; c) urmărirea realizării unui interes general, local sau, după caz, de grup; d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice; e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial; f) respectarea ordinii publice. Art. 3. - Actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile prezentei ordonanţe, sunt guvernate de legea civilă

389

CAPITOLUL II Înfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1 Constituirea şi înscrierea asociaţiei Art. 4. - Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul lor, personal nepatrimonial. Art. 5. - (1) Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. (2) În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta. Art. 6. - (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) datele de identificare a asociaţilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora; b) exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus; c) denumirea asociaţiei; d) sediul asociaţiei; e) durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin dublul salariului minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani al asociaţilor; g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei; h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice; i) semnăturile asociaţilor. (3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h); b) explicitarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei; c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat; d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor; e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei; f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei; g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60. (4) La autentificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei se va prezenta dovada eliberată de Ministerul Justiţiei privind disponibilitatea denumirii noii asociaţii. Art. 7. - (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date în condiţiile art. 6 alin. (2) lit. h), poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul. (2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente: a) actul constitutiv; b) statutul asociaţiei; c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

390

Art. 8. - (1) Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (3) O dată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Art. 9. - (1) În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, judecătorul, la expirarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (2), va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularităţile constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână. (2) Dacă neregularităţile constatate privesc dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Constituţie, pentru termenul fixat va fi citat şi parchetul de pe lângă instanţa sesizată, căruia i se vor comunica, în copie, cererea de înscriere împreună cu actul constitutiv şi statutul asociaţiei. În acest caz, punerea concluziilor de către procuror este obligatorie. Art. 10. - (1) În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile sunt înlăturate, judecătorul, ascultând şi concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere, dispunând înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (2) În cazul în care neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi legal citat, reprezentantul asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivată. (3) Încheierile prevăzute în acest articol se vor pronunţa în cel mult 24 de ore de la închiderea dezbaterilor şi se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare. Art. 11. - (1) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului. (2) În cazul în care procurorul nu a participat la soluţionarea cererii, parchetului pe de lângă instanţa sesizată i se vor comunica şi copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei, împreună cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, după caz. (3) Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au lipsit. (4) Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronunţarea şi redactarea hotărârii se aplică în mod corespunzător. Art. 12. - (1) Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în conformitate cu art. 8, se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (2) În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere. Art. 13. - (1) Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei. (2) Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice de administrare şi de conservare, în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şipe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei. (3) Filiala se constituie prin hotărârea autentificată a adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (4) În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere, împreună cu hotărârea de constituire a filialei şi cu actele doveditoare ale sediului şi

391

patrimoniului iniţial, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul filiala. Dispoziţiile art. 9-12 sunt aplicabile în mod corespunzător. Art. 14. - Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative prealabile, aceste activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiilor respective. Secţiunea a 2-a Constituirea şi înscrierea fundaţiei Art. 15. - (1) Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar. (2) Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei. (3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie. Art. 16. - (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea ei, după caz, domiciliul sau sediul acestora; b) scopul fundaţiei; c) denumirea fundaţiei; d) sediul fundaţiei; e) durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; f) patrimoniul iniţial fundaţiei; g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe; h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice; i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor. (3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h); b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei; c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei; d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei; e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de conducere, administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei; f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60. Art. 17. - (1) Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. (2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente: a) actul constitutiv; b) statutul; c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

392

(3) Dispoziţiile art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (1), art. 8-12 şi art. 14 se aplică în mod corespunzător. Art. 18. - (1) Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărâri autentificate a consiliului director, prin care le este alocat câte un patrimoniu. (2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri. (3) Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi(4) se aplică în mod corespunzător. Art. 19. - (1) Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie acelea şi drepturi ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator. (2) După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii ş inici moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor. (3) Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute de acesta în favoarea fundaţiei, anterior constituirii ei, se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, şi de la data morţii testatorului, pentru fundaţiile înfiinţate prin testament.

CAPITOLUL III Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1 Organizarea şi funcţionarea asociaţiei

Art. 20. - Organele asociaţiei sunt: a) adunarea generală; b) consiliul director; c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. Art. 21. - (1) Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor. (2) Competenţa adunării generale cuprinde: a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei; b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil; c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director; d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori; e) înfiinţarea de filiale; f) modificarea actului constitutiv şi a statutului; g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după lichidare; h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut. (3) Schimbarea sediului poate fi hotărâtă de către consiliul director, dacă această atribuţie este prevăzută expres în statut. (4) Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an şi are drept de control permanent asupra organelor prevăzute la art. 20 lit. b) şic). (5) Regulile privind organizarea şi funcţionarea adunării generale se stabilesc prin statut. Art. 22. - (1) Asociatul care, într-o anumită problemă supusă hotărârii adunării generale, este interesat personal sau prin soţul său, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie colaterală sau a finii şi până la gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi nici la vot. (2) Asociatul care încalcă dispoziţiile alin. (1) este răspunzător de daunele cauzate asociaţiei dacă fără votul său nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.

393

Art. 23. - (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi/sau ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. (2) Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz. (3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai recursului. Art. 24. - (1) Consiliul director asigură punerea în executare a hotărârilor adunării generale. El poate fi alcătuit şi din persoane din afara asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din componenţa sa. (2) În exercitarea competenţei sale, consiliul director: a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectul programelor asociaţiei; b) încheie acte juridice în numele şipe seama asociaţiei; c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede altfel; d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală. (3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare. (4) Nu poate fi membru al consiliului director, iar dacă era, pierde această calitate orice persoană care ocupă o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, dacă asociaţia respectivă are ca scop sprijinirea activităţii acelei instituţii publice.

Art. 25. - Dispoziţiile art. 22 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului director. Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23. Art. 26. - Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie, pentru a exercita atribuţiile prevăzute la art. 24 alin. (2) lit. b) şi d). Art. 27. - (1) Controlul financiar intern al asociaţiei este asigurat de un cenzor. (2) Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi şi până la data întrunirii ultimei adunări generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori. (3) În realizarea competenţei sale cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori: a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei; b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale; c) poate participa la şedinţele consiliului director fără drept de vot; d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală. (4) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri, din care majoritatea este formată din asociaţi. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori. (5) Regulile generale de organizare şi funcţionare ale comisiei de cenzori se aprobă de adunarea generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

Secţiunea a 2-a Organizarea şi funcţionarea fundaţiei

Art. 28. - Organele fundaţiei sunt: a) consiliul director;

394

b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori. Art. 29. - (1) Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia. (2) Consiliul director asigură realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, exercitând următoarele atribuţii: a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei; b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil; c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori; d) înfiinţarea de filiale; e) încheierea de acte juridice, în numele şipe seama fundaţiei; f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli; g) aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei; h) modificarea statutului fundaţiei; i) îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut. (3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare. (4) Dispoziţiile art. 22 şi24 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte membrii consiliului director. Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundaţiei pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23, de fondator sau de oricare dintre membrii consiliului director care a lipsit sau a votat împotrivă şi a cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă. (5) Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea fondatorilor în viaţă. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director. (6) În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit. (7) Prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător în privinţa atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi). Art. 30. - (1) Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei. (2) În cazul în care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului director nu se poate modifica în condiţiile stabilite de statut, instanţa prevăzută la art. 17 va desemna, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor intra în componenţa consiliului director. Art. 31. - (1) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri. (2) Dispoziţiile art. 27 se aplică în mod corespunzător. Art. 32. - În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor dintâi organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei, dispoziţiile art. 30 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL IV Modificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei sau fundaţiei

Art. 33. - (1) Modificarea actului constitutiv şi/sau a statutului asociaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12.

395

(2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de procesul-verbal al adunării generale, în formă autentificată, iar în cazul modificării sediului, de procesul-verbal al şedinţei consiliului director, în formă autentificată, în situaţia prevăzută la art. 21 alin. (3). (3) Demersurile pentru autentificarea procesului-verbal şi înscrierea modificării se întreprind de consiliul director. Pentru efectuarea formalităţilor la notarul public nu este necesară prezenţa altor persoane decât aceea a membrilor consiliului director sau a unora dintre ei, desemnaţi de adunarea generală ori de consiliul director, după caz. (4) Menţiunea privitoare la schimbarea sediului se va opera, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află vechiul sediu, cât şi în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află noul sediu. În acest scop, o copie de pe încheierea prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată, din oficiu, judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu. Art. 34. - Dispoziţiile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul modificării actului constitutiv şi/sau a statutului fundaţiei.

CAPITOLUL V Federaţia

Art. 35. - (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie. (2) Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol. (3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul. Art. 36. - (1) Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului prevăzut la art. 35 alin. (3). (2) Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu. Art. 37. - În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în statut, bunurile rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.

CAPITOLUL VI Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică

Art. 38. - (1) O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz; b) funcţionează de cel puţin3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite; c) prezintă un raport din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de bilanţurile şi bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani; d) valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial. (2) Guvernul României poate, la propunerea autorităţii administrative competente, să acorde o dispensă de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) dacă: a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii sau fundaţii preexistente; şi, b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă ar fi formulat solicitarea în mod independent.

396

Art. 39. - (1) Recunoaşterea unei asociaţii sau a unei fundaţii de utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea. (2) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind înregistrarea cererii se soluţionează, la sesizarea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului, în termen de 5 zile de la data înregistrării sesizării. (3) În vederea soluţionării conflictului, autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate să pună la dispoziţie Secretariatului General al Guvernului toate informaţiile necesare rezolvării acestuia. Ordinul secretarului general al Guvernului este definitiv. Art. 40. - (1) Autoritatea administrativă competentă este obligată să examineze cererea şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 38 în termen de cel mult 60 de zile. În cazul în care constată îndeplinirea acestor condiţii, aceasta va propune Guvernului României recunoaşterea. În caz contrar, autoritatea administrativă va transmite persoanei juridice solicitante un răspuns motivat. (2) În cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), Guvernul României decide asupra propunerii de recunoaştere. Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de autoritatea administrativă la care s-a înregistrat cererea de recunoaştere. Art. 41. - Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi şi obligaţii: a) dreptul de a i se concesiona servicii publice fără caracter comercial, în condiţiile legii; b) dreptul preferenţial la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale; c) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică; d) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea; e) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale; autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată; f) obligaţia de a publica, în extras, rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial. Art. 42. - (1) Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durată nedeterminată. (2) În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea autorităţii administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere. (3) Retragerea va interveni şi în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 41. (4) Împrejurările prevăzute la alin. (2) şi(3) pot fi sesizate autorităţii administrative competente, Ministerului Justiţiei sau Guvernului, de către orice altă asociaţie sau fundaţie ori de către orice autoritate sau instituţie publică interesată. Art. 43. - În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de utilitate publică, bunurile rămase în urma lichidităţi se vor repartiza, prin hotărâre a Guvernului, către alte asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către instituţii publice. Art. 44. - Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor interesate se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare. Art. 45. - Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică federaţiilor, dacă prin lege nu se dispune altfel.

397

CAPITOLUL VII Veniturile

Art. 46. - (1) Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din: a) cotizaţiile membrilor; b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale; c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii; d) venituri realizate din activităţi economice directe; e) donaţii, sponsorizări sau legate; f) resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale; g) alte venituri prevăzute de lege. (2) Veniturile fundaţiilor sunt cele prevăzute la alin. (1) lit. b)-g). Art. 47. - Asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de asociaţii şi fundaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei sau fundaţiei. Art. 48. - Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

CAPITOLUL VIII Relaţiile cu autorităţile publice

Art. 49. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale vor sprijini persoanele juridice constituite în temeiul prezentei ordonanţe prin: a) punerea la dispoziţia acestora, în funcţie de posibilităţi, a unor spaţii pentru sedii, în condiţiile legii; b) atribuirea, în funcţie de posibilităţi, a unor terenuri în scopul ridicării de construcţii necesare desfăşurării activităţii lor. (2) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc, la cererea persoanelor juridice îndreptăţite, liste de prioritate pentru atribuirea imobilelor prevăzute la alin. (1). Art. 50. - Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor informaţiile de interes public, în condiţiile legii. Art. 51. - (1) În cadrul Camerelor Parlamentului, Preşedinţiei României, Secretariatului General al Guvernului, instituţiei Avocatul Poporului, autorităţilor administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale funcţionează structuri organizatorice pentru relaţia cu asociaţiile ş fundaţiile. (2) Autorităţile publice menţionate la alin. (1) se pot consulta cu reprezentanţii asociaţiilor şi fundaţiilor care îşi desfăşoară activitatea în sfera lor de competenţă, în vederea stabilirii unor programe sau activităţi comune. Art. 52. - (1) După constituirea lor, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile interesate vor solicita autorităţilor administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale să fie luate în evidenţa acestora, în funcţie de domeniul în care activează. (2) Autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate să ţină evidenţa asociaţiilor şi fundaţiilor care li s-au adresat în acest scop. (3) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind luarea în evidenţă se soluţionează, la cererea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul General al Guvernului în termen de 5 zile de la data sesizării. Dispoziţiile art. 39 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

398

(4) În toate cazurile, Ministerul Justiţiei va comunica, spre informare, autorităţilor publice competente prevăzute la alin. (1) copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 5 zile de la primirea documentelor prevăzute la art. 74. Art. 53. - Litigiile născute în legătură cu aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol se soluţionează în conformitate cu Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare.

CAPITOLUL IX Dizolvarea şi lichidarea

Secţiunea1 Dizolvarea

Art. 54. - (1) Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă: a) de drept; b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz; c) prin hotărârea adunării generale. (2) Fundaţiile se dizolvă: a) de drept; b) prin hotărârea judecătoriei. Art. 55 - (1) Asociaţia se dizolvă de drept prin: a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită; b) realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită, dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop; c) imposibilitatea constituirii adunării generale sau a constituirii consiliului director în conformitate cu statutul asociaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, adunarea generală sau, după caz, consiliul director trebuia constituit; d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit timp de 3 luni. (2) Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie se află sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate. Art. 56 - (1) Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate: a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice; b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice; c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit; d) când asociaţia a devenit insolvabilă; e) în cazul prevăzut la art. 14. (2) Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Art. 57. - Asociaţia se poate dizolva şi prin hotărârea adunării generale. În termen de 15 zile de la data şedinţei de dizolvare, procesul-verbal, în formă autentică, se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul, pentru a fi înscris în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Art. 58. - Fundaţia se dizolvă de drept în cazurile prevăzute la art. 55 alin. (1) lit. a) şi b), precum şi în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului director în conformitate cu statutul fundaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului, consiliul director trebuia constituit. Dispoziţiile art. 55 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

399

Art. 59. - Dizolvarea fundaţiei prin hotărâre judecătorească se face în condiţiile art. 56, care se aplică în mod corespunzător, precum şi în cazul nerespectării dispoziţiilor art. 15 alin. (3). Art. 60. - (1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot transmite către persoane fizice. (2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al fundaţiei. (3) Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării lichidatorii nu au reuşit să transmită bunurile în condiţiile alin. (2), precum şi în cazul în care statutul asociaţiei sau al fundaţiei nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevederea este contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător. (4) În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) - c), bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local. (5) Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare, dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.

Secţiunea a 2-a Lichidarea

Art. 61. - (1) În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 55, 56, 58 şi59, lichidatorii vor fi numiţi prin însăşi hotărârea judecătorească. (2) În cazul dizolvării prevăzute de art. 57, lichidatorii vor fi numiţi de către adunarea generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare. (3) În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor. (4) Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Reprezentanţii permanenţi - persoane fizice ale persoanei juridice lichidatoare - trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii. Art. 62. - (1) Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei. (2) Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze registrele şi orice alte acte ale asociaţiei sau fundaţiei. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei acestora. (3) Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor. Art. 63. - (1) Lichidatorii sunt obligaţi să continue operaţiunile juridice în curs, să încaseze creanţele, să plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, să transforme şi restul activului în bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor mobile şi imobile. (2) Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor aflate în curs. Art. 64. - (1) Suma cuvenită creditorului cunoscut care refuză să primească plata creanţei sale se va consemna în contul său. (2) Dacă plata creanţei nu se poate face imediat sau atunci când creanţa este contestată, lichidarea nu se va declara terminat înainte de a se garanta creditorii. Art. 65. - În orice caz, lichidatorii nu pot încheia operaţiunile şi nu pot remite celor în drept contul gestiunii decât după expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvării asociaţiei sau fundaţiei. Art. 66. - Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor. Art. 67. - Atât faţă de asociaţie sau fundaţie, cât şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori, lichidatorii sunt supuşi şi regulilor mandatului.

400

Art. 68. - (1) După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia. (2) Lichidatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării şi radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (3) Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării. Art. 69. - Dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea bilanţului nu se înregistrează nici o contestaţie, bilanţul se consideră definitiv aprobat şi lichidatorii, cu autorizarea judecătoriei, vor remite celor în drept bunurile şi sumele rămase de la lichidare, împreună cu toate registrele şi actele asociaţiei sau fundaţiei şi ale lichidării. Numai după aceasta lichidatorii vor fi consideraţi descărcaţi şi li se va elibera, în acest scop, un act constatator. Art. 70. - (1) Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de orice persoană interesată la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice lichidate. (2) Toate contestaţiile se soluţionează printr-o singură hotărâre. Sentinţa pronunţată de judecătorie este executorie şi este supusă numai recursului. (3) După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Art. 71. - (1) Asociaţia sau fundaţia încetează a avea fiinţă la data radierii din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (2) Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor, în condiţiile prevăzute la art. 69, prin care se atestă descărcarea acestora de obligaţiile asumate. Art. 72. - Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor. Instanţa competentă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul federaţiei supuse dizolvării şi lichidării.

CAPITOLUL X Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial

Art. 73. - (1) Se constituie Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial - asociaţii, fundaţii şi federaţii -, denumit în continuare Registrul naţional, în scopul evidenţei centralizate a acestora. (2) Registrul naţional se ţine de Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate. Art. 74. - (1) În scopul constituirii şi funcţionării Registrului naţional, instanţele judecătoreşti sunt obligate ca, din oficiu, să comunice Ministerului Justiţiei copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile privind constituirea, modificarea şi încetarea oricărei asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a fiecărei hotărâri judecătoreşti. (2) Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică sunt obligate să comunice Ministerului Justiţiei, în extras, copii de pe rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale, însoţite de dovada eliberată de Regia Autonomă "Monitorul Oficial" că s-a solicitat publicarea acestora şi în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Art. 75. - (1) Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial este public. (2) Ministerul Justiţiei este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei solicitante, copii certificate de pe înregistrările efectuate în Registrul naţional şi de pe înscrisurile doveditoare. (3) Înscrisurile prevăzute la alin. (2) pot fi cerute şi eliberate şi prin corespondenţă. (4) Datele din Registrul naţional pot fi redate şi arhivate şi sub formă de înregistrări pe microfilme şipe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor.

401

CAPITOLUL XI Dispoziţii speciale

Art. 76. - (1) Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii publice din România. (2) În acest scop, reprezentanţii persoanelor juridice străine trebuie să ataşeze la cererea de înscriere următoarele documente, în copii autentificate şi traduceri legalizate: a) actul de constituire în statul a cărui naţionalitate o au persoanele juridice străine; b) statutul (în măsura în care există ca act de sine stătător); c) hotărârea organului de conducere a acelei persoane juridice, prin care se solicită recunoaşterea în România; d) statutul viitoarei reprezentanţe în România a acelei persoane juridice, cuprinzând prevederi referitoare la sediu, la capacitatea juridică şi la persoanele care reprezintă persoana juridică străină; e) hotărârea Guvernului României de aprobare a cererii de recunoaştere în România a persoanei juridice solicitante. (3) Dispoziţiile art. 8-12 şi ale art. 81 se aplică în mod corespunzător. Art. 77. - (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite ca persoane juridice române de către persoane fizice sau juridice străine pot dobândi pe întreaga durată de funcţionare dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care au fost constituite. (2) În cazul dizolvării şi lichidării asociaţiilor şi fundaţiilor prevăzute la alin. (1), lichidatorii au obligaţia înstrăinării terenurilor în termen de cel mult un an, numai către persoane care au capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri. Termenul de un an se calculează de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată ori se dispune dizolvarea sau, după caz, de la data hotărâri de dizolvare voluntară. (3) În cazul nerespectării termenului de un an pentru înstrăinarea terenurilor prevăzute la alin. (2), instanţa competentă va dispune vânzarea acestora prin licitaţie publică. (4) În toate cazurile, bunurile rămase după lichidare, inclusiv terenurile neînstrăinate în condiţiile alin. (2) şi(3) se atribuie cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

CAPITOLUL XII Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 78. - Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 79. - În termenul prevăzut la art. 78 Ministerul Justiţiei: a) va elabora şi va adopta Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor, precum şi a Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, care va cuprinde şi prevederi privind accesul la acest registru al persoanelor juridice de drept public, al persoanelor juridice de drept privat, precum şi al persoanelor fizice; b) va stabili forma şi conţinutul certificatelor de înscriere prevăzute la art. 12 alin. (1) şi a art. 17 alin. (3), precum şi condiţiile de eliberare a dovezii menţionate la art. 6 alin. (4). Art. 80. - Dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice se aplică, în mod corespunzător, şi asociaţiilor şi fundaţiilor, cu excepţia acelor dispoziţii care sunt contrare reglementărilor stabilite prin prezenta ordonanţă.

402

Art. 81. - În privinţa asociaţiilor şi fundaţiilor care au calitatea de persoane juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Art. 82. - Cererile de autorizare a înfiinţării asociaţiilor, fundaţiilor, federaţiilor sau uniunilor de persoane, aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată legal învestite la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, vor continua să fie soluţionate de acele instanţe. Art. 83. - (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) îşi păstrează personalitatea juridică legal dobândită. Acestor asociaţii şi fundaţii li se aplică, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta. (2) Uniunile, federaţiile sau grupările de persoane juridice, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 21/1924, îşi păstrează personalitatea juridică şi, de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, li se va aplica regimul juridic al federaţiilor prevăzut de aceasta din urmă. Art. 84. - (1) În termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe registrele persoanelor juridice, aflate la grefa tribunalelor în circumscripţiile cărora funcţionează persoanele juridice de drept privat prevăzute de Legea nr. 21/1924 vor fi transmise judecătoriilor în ale căror circumscripţii teritoriale acestea îşi au sediul. (2) În acelaşi termen, registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa curţilor de apel în circumscripţiile cărora funcţionează uniunile şi federaţiile prevăzute de Legea nr. 21/1924, vor fi transmise tribunalelor în circumscripţiile cărora acestea îşi au sediul. (3) În vederea constituirii Registrului naţional prevăzut la art. 73, în termenul menţionat la alin. (1), instanţele judecătoreşti sunt obligate să transmită Ministerului Justiţiei copii de pe registrele asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi de pe registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa acestora. Art. 85. - Persoanele juridice de utilitate publică- asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel - înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor. Art. 86. - Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

PRIM-MINISTRU MUGUR CONSTANTIN ISĂRESCU Contrasemnează: --------------------------------- p. Ministru de stat, ministrul justiţiei, Flavius Baias, secretar de stat Ministrul finanţelor, Decebal Traian Remeş Bucureşti, 30 ianuarie 2000. Nr. 26.Data adoptãrii/promulgãrii: 30.01.2000Data intrãrii în vigoare: 30.04.2000

403

DECRET nr. 31 publicatã în B.Of. nr. 8 din data: 30.01.54Republicãri:

Art. 1. Drepturile civile ale persoanelor fizice sânt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă.

Art. 2. Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice, organizaţiile socialiste, precum organele de stat şi celelalte instituţii de stat, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizaţii obşteşti, ca şi societăţile de colaborare economică sânt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a ţării.

Art. 3. Drepturile civile sânt ocrotite de lege.Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.Art. 4. Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire

asupra capacităţii.Art. 5. Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de

lege, capacitatea de exerciţiu.Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.Art. 6. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în

parte, de capacitatea de exerciţiu, de cât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă sau la cea

de exerciţiu.Art. 7. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu

moartea acesteia.Drepturile copilului sânt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte

viu.Art. 8. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine

majoră.Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu.Art. 9. Minorul, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are capacitatea de exerciţiu

restrânsă.Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu

încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.Art. 10. Minorul care a împlinit şaisprezece ani poate să încheie contractul de muncă,

sau să intre într-o cooperativă agricolă de producţie ori într-o altă organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui.

În cazul în care minorul între 14 şi 16 ani încheie un contract de muncă sau intră într-o cooperativă agricolă de producţie, ori într-o organizaţie cooperatistă de producţie, va fi nevoie, pe lângă încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, şi de un aviz medical.

Minorul, care se găseşte în situaţia prevăzută în alineatele precedente, exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorând din contractul de muncă sau din calitatea de membru al cooperativei agricole de producţie, ori al altei organizaţii cooperatiste şi dispune singur de sumele de bani ce a dobândit prin munca proprie.

Minorul cu capacitate restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de aceste depuneri, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de păstrare.

Art. 11. Nu au capacitatea de exerciţiu:

404

a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;b) persoana pusă sub interdicţie.Pentru cei ce nu au capacitatea de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor

legali.Art. 12. Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii.Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât

în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.Art. 13. Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică

sau principală.Art. 14. Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el

locuieşte statornic.Domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne

la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, decide instanţa judecătorească.

Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie, este la reprezentantul legal.

Art. 15 În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut cel dispărut are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte.

Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-i reprezinte.

Art. 16.(Modificat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956). Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă.

Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.

Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

Art. 17. Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. 1 şi 2 se vor socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

Tot astfel, dacă nu se poate stabili ziua împrejurării în care a avut loc dispariţia, termenul prevăzut în art. 16 alin. 3 se va socoti de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

Art. 18. De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii.

Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului

după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor

prezentului articol, dacă se va dovedi că adevărată o altă dată.Art. 19. Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă

de moarte, rămasă definitivă.Art. 20. Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii

prin care s-a declarat moartea.

405

Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.

Art. 21. În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sânt socotite că au murit deodată.

Art. 22. Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă.

Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.

Art. 23. Numai instanţa judecătorească poate hotărî, în cazurile prevăzute de lege, rectificarea actelor de stare civilă, întocmite în registrele de stare civilă.

Întocmirea sau rectificarea actelor de stare civilă, făcută în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, este opozabilă şi celor de-al treilea. Aceştia sânt, însă, în drept să facă dovada contrară.

Art. 24. Starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă admis de lege, dacă:

a) nu a existat registrul de stare civilă;b) registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau în parte;c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.Art. 25. Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume

propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care

legea stabileşte anume alte organe în acest scop.Art. 26. Sânt, în condiţiile legii, persoane juridice:a) organele locale ale puterii de stat, organele centrale şi locale ale administraţiei de

stat şi celelalte instituţii de stat, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună independent de creditele bugetare acordate;

b) întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi celelalte organizaţii socialiste de stat cu gestiune economică;

c) cooperativele agricole de producţie, celelalte organizaţii cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti, ca şi societăţile de colaborare economică, dacă, potrivit legii ori actului administrativ care le înfiinţează sau potrivit prevederilor actului de înfiinţare ori statutului, au un patrimoniu distinct;

d) instituţiile anexe, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună independent de creditele acordate, precum şi întreprinderile anexe, dacă au gestiune economică;

e) orice altă organizaţie socialistă care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.

Art. 27. Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, cooperativele agricole de producţie şi celelalte organizaţii cooperatiste, precum şi întreprinderile anexe create de toate acestea sau de organizaţiile obşteşti, cât şi cele create de instituţiile de stat sânt organizaţii economice socialiste.

Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi întreprinderile anexe create de acestea, precum şi cele create de instituţiile de stat sânt organizaţii economice socialiste de stat

Art. 28. Persoana juridică ia fiinţă, după caz:a) prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;

406

b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sânt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;

c) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului puterii sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;

d) printr-un alt mod reglementat de lege.Art. 29. Instituţiile de stat, ca persoane juridice, pot fi înfiinţate, prin lege, decret sau

hotărâre a Consiliului de Miniştri, iar întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al administraţiei de stat, în condiţiile stabilite prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Instituţiile şi întreprinderile anexe se înfiinţează în acelaşi mod ca şi organizaţiile socialiste pe lângă care funcţionează.

Art. 30. Cooperativele agricole de producţie şi celelalte organizaţii cooperatiste, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea, sânt persoane juridice prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 31. Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe create de acestea sânt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 32. Persoanele juridice sânt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sânt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere.

Art. 33. Persoanele juridice care sânt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.

Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sânt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Art. 34. Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

Orice act juridic care nu este făcut ân vederea realizării acestui scop este nul.Art. 35. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin

organele sale.Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost

conferite, sânt actele persoanei juridice însăşi.Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă

au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de

persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.Art. 36. Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sânt

supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.

Art. 37. Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii socialiste de stat, dacă ele sânt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

407

Persoana juridică subordonată unui consiliu popular sau unui organ al administraţiei de stat ori unei organizaţii economice socialiste sau unei organizaţii obşteşti nu răspunde pentru obligaţiile acestora şi, tot astfel, acestea nu răspund pentru obligaţiile persoanei juridice subordonate, în afară de cazurile prevăzute de lege.

Art. 38. Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut.

Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va trece în registru şi denumirea ei.

Art. 39. Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului.

Art. 40. Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare.

Art. 41. Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.

Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă.

Art. 42. Persoana juridică nu încetează de a avea fiinţă în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţă.

Art. 43. Instituţiile de stat, precum şi întreprinderile şi organizaţiile economice de stat create prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri încetează de a avea fiinţă, în mod corespunzător, prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri. Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat create prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al administraţiei de stat încetează de a avea fiinţă prin actul organului care le-a creat sau al organului ierarhic superior.

Dispoziţiile alineatului precedent de aplică şi în cazul în care o parte din patrimoniul unei instituţii de stat sau al unei organizaţii economice socialiste de stat se desprinde şi transmite potrivit art. 42.

Art. 44. Comasarea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste, precum şi desprinderea unei părţi din patrimoniul acestora se fac în temeiul hotărârii organului cooperatist chemat a le decide, precum şi cu recunoaşterea din partea organului competent, potrivit prevederilor legii.

Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile prin asemănare şi organizaţiilor obşteşti.

Art. 45. Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi împlinit;c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au

devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socialistă sau urmăresc un alt scop decât cel declarat;

d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.În cazurile prevăzute la lit. a, b şi d, dizolvarea se produce de plin drept; în cazul

prevăzut la lit. c, ea se face prin actul organului competent.Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în

condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare.Art. 46. În cazul fuziunii, drepturilor şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec

asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate.În cazul absorţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile

persoanei juridice pe care o absoarbe.

408

Art. 47. Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse şi transmise.

În cazul în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alineatului 2, iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alineatului 1, care se vor aplica în mod corespunzător.

Art. 48. Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund faţă de creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel. În cazul organizaţiilor cooperatiste sau al oricăror organizaţii obşteşti, răspunderea nu poate fi decât proporţională cu valoarea bunurilor dobândite.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi persoanelor juridice care au dobândit bunuri ca urmare a desprinderii şi transmiterii unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice.

Art. 49. Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în caz de fuziune, absorţie, divizare, precum şi de desprindere şi transmitere, privind persoane juridice supuse înregistrării, se îndeplineşte, atât între părţi, cât şi faţă de cel de-al treilea, numai prin înregistrarea operaţiunii şi pe data acesteia.

În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute de alineatul precedent, se îndeplineşte atât între părţi cât şi faţă de cei de-al treilea, numai pe data aprobării, de către organul competent, a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidenţei contractelor în curs de executare, care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor în condiţiile art. 50 alin. 2.

Art. 50. Divizarea, precum şi desprinderea şi transmiterea nu se vor putea înregistra decât dacă se vor prezenta, aprobate de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44, inventarul, bilanţul contabil întocmit în vederea predării-primirii, sau oricare alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi evidenţa contractelor în curs de executare, care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor.

Contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă de o singură persoană juridică dobânditoare. Repartizarea unui singur contract la mai multe persoane juridice se va putea face numai dacă împărţirea executării lui este cu putinţă. În toate cazurile, în ce priveşte transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, se va face aplicaţia art. 47 şi 48.

Aprobarea cerută potrivit alin. 1 nu se va putea da mai înainte ca, în cazul contractelor planificate, să se fi obţinut, de la organul de planificare competent, modificarea sarcinii de plan concrete corespunzătoare.

Art. 51. Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului şi a plăţii pasivului.

Art. 52. Bunurile organizaţiei cooperatiste sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate, rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin hotărârea luată, cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o decide.

În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau statut, ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii ori regulilor de convieţuire socialistă, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.

409

Art. 53. În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice regulilor de convieţuire socialistă, bunurile rămase după lichidare trec la stat.

Art. 54. (Modificat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956). Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus-arătate.

Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.

Art. 55. Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra cererii făcute potrivit art. 54.

Art. 56. Drepturile personale nepatrimoniale sânt ocrotite şi după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire socialistă.

Art. 57. Prezentul decret intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.

DECRET nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicarea a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridiceRepublicãri:

Art. 1. Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei se stabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii ei.

Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă potrivit legii anterioare, însă valabilă potrivit Codului familiei, ori dacă, după încheierea căsătoriei, a intervenit oricând un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestui cod, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi declarată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului, chiar dacă la această dată acţiunea în declarare a nulităţii sau cea în anulare este în curs de judecată.

Art. 2. În cazul nulităţii căsătoriei, copilul din căsătoria declarată nulă, dacă se află în viaţă la data intrării în vigoare a Codului familiei, are de la data concepţiunii situaţia unui copil din căsătorie, chiar dacă ambii soţi au fost de rea credinţă la încheierea acesteia şi chiar dacă hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii căsătoriei a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei.

Drepturile de moştenire dobândite potrivit legii în vigoare la data deschiderii succesiunii rămân neatinse.

Art. 03. Oricând s-ar fi căsătorit, soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sânt supuşi, de la data intrării sale în vigoare, dispoziţiilor Codului familiei.

Art. 4. Soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispoziţiilor acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional de mai înainte.

Bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor acestui Cod.

Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de-al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, sânt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.

410

Art. 5. Dovada că un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de probă.

În cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, dovada că un bun este propriu se va putea face, de toţi cei interesaţi, prin orice mijloc de probă, chiar faţă de cei de-al treilea.

Art. 6. În relaţiile patrimoniale dintre soţii membri ai unei cooperative agricole de producţie, dispoziţiile Codului familiei privitoare la bunurile soţilor se întregesc cu dispoziţiile speciale ale Statutului model al cooperativei agricole de producţie.

Art. 7. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la divorţ se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte, sau după intrarea sa în vigoare. Căsătoria încheiată înainte de intrarea în vigoare a Codului va putea fi desfăcută potrivit dispoziţiilor acestuia, chiar dacă motivul pe care se întemeiază cererea nu era cauză de divorţ potrivit prevederilor legii anterioare. Dispoziţiile alineatului de faţă se aplică chiar şi cererilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului familiei.

Divorţul produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă definitivă

Cu toate acestea, dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, vor putea fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 44 din Codul familiei.

Art. 8. Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la starea civilă este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest Cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată.

Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui Cod, dispoziţiile art. 60 din Codul familiei fiind aplicabile.

Recunoaşterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei, vor produce efectele prevăzute de acest Cod. Cât priveşte numele copiilor a căror filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească, înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, aceştia rămân cu numele dobândit potrivit legii în vigoare la data stabilirii filiaţiei; ei vor putea cere însă, în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, să se facă aplicaţia dispoziţiilor art. 64 din acest cod.

Drepturile de moştenire dobândite potrivit legii în vigoare la data deschiderii succesiunii rămân neatinse.

Art. 9. Adopţiile şi înfierile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei rămân supuse legilor în vigoare la data când au fost încuviinţate, numai în ce priveşte validitatea lor. Toate celelalte dispoziţii din Codul familiei privitoare la înfiere vor fi aplicabile, de la data intrării în vigoare a acestui Cod, atât adopţiilor, cât şi înfierilor încuviinţate înainte de această dată.

Cererile de adopţie şi de înfiere, în curs de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a Codului familiei, rămân în competenţa acestor instanţe, soluţionarea lor făcându-se însă potrivit dispoziţiilor Codului familiei.

Art. 10. Obligaţia de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin contract, înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, va continua să-şi producă efectele numai dacă este în folosul şi în sarcina unor persoane care, potrivit dispoziţiilor Codului familiei, îndeplinesc condiţiile cerute pentru a avea dreptul şi a fi obligate la întreţinere şi numai în măsura prevăzută de acest Cod.

Pensiile de întreţinere stabilite în baza art. 14 al Decretului nr. 130 din 2 aprilie 1949, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, rămân în fiinţă.

411

Art. 11. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copii, precum şi la tutela minorului, se vor aplica şi în privinţa copiilor care sânt minori la data intrării în vigoare a Codului familiei.

Minorii care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, având un părinte în viaţă, se află, potrivit dispoziţiilor legale anterioare, sub tutelă, trec sub ocrotirea părintească, dacă nu intră în prevederile Codului familiei privitoare la instituirea tutelei minorului. Dispoziţiile art. 140 şi 141 din Codul familiei vor fi aplicabile în mod corespunzător; dacă tutore a fost părintele, acesta este scutit de prezentarea dării de seamă generale.

Art. 12. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la încredinţarea copiilor unei alte persoane decât părinţilor lor ori unei instituţii de ocrotire, precum şi cele privitoare la decăderea părinţilor din drepturile părinteşti, se vor aplica, de la intrarea în vigoare a Codului familiei, chiar dacă faptele care ar putea îndreptăţi aceste măsuri s-au întâmplat înainte de această dată.

Dispoziţiile alineatului precedent se vor aplica şi cererilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului familiei.

Art. 13. Părinţii care, înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei, au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, lipsiţi în parte sau vremelnic de exerciţiul acestor drepturi, vor putea fi repuşi în drepturile lor părinteşti sau în exerciţiul acestor drepturi, potrivit dispoziţiilor Codului familiei.

Art. 14. Persoanele aflate, la data intrării în vigoare a Codului familiei, sub tutelă, curatelă, consiliu judiciar sau alte măsuri de ocrotire vor fi supuse, cât priveşte capacitatea lor sub măsurile de ocrotire ce vor trebui luate, dispoziţiilor acestui Cod privitoare la tutelă sau curatelă.

În acest scop, instanţele judecătoreşti, din oficiu sau la cerere, vor examina toate cauzele în care s-au instituit măsuri de ocrotire potrivit legilor anterioare şi, după caz, vor dispune:

a) înlocuirea măsurilor de ocrotire instituite potrivit legilor anterioare prin instituirea tutelei sau curatelei, dacă potrivit dispoziţiilor Codului familiei este cazul să se instituie o asemenea măsură. În termen de 15 zile de la pronunţarea hotărârii, instanţa va înainta dosarul autorităţii tutelare, care va proceda potrivit dispoziţiilor Codului familiei privitoare, după caz, la tutelă sau curatelă. Dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Codul familiei se vor aplica prin asemănare;

b) desfiinţarea măsurilor de protecţie instituite potrivit legilor anterioare, dacă potrivit dispoziţiilor Codului familiei nu este cazul să se instituie nici tutela şi nici curatela. În acest caz, instanţa însăşi va face în mod corespunzător aplicaţia dispoziţiilor art. 140 şi 141 din Codul familiei.

Până la pronunţarea hotărârii, măsurile de ocrotire existente se menţin, acelea privitoare la tutela minorului sau la tutela interzisului funcţionând potrivit dispoziţiilor corespunzătoare ale Codului familiei. Celelalte măsuri de ocrotire vor funcţiona potrivit dispoziţiilor legii aplicabile la data când Codul familiei a intrat în vigoare.

Art. 15. În aplicarea art. 14 lit. a din prezentul decret, starea de imbecilitate prevăzută de Codul civil se va socoti, în înţelesul Codului familiei, debilitate mintală, iar starea de sminteală ori nebunie cu furie, prevăzută de Codul civil, se va socoti, în înţelesul Codului familiei, alienaţie mintală.

Art. 16. Cererile privitoare la orice măsuri de ocrotire, făcute în baza legilor anterioare şi aflate în curs de judecată la intrarea în vigoare a Codului familiei, vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor acestui Cod.

Art. 17. În cazul prevăzut de art. 14 lit. a din prezentul decret, persoanele care, potrivit legilor anterioare, erau însărcinate cu exercitarea măsurilor de ocrotire vor fi menţinute de către instanţa judecătorească, după caz, în sarcina de tutore sau curator, afară dacă, potrivit

412

legii, nu pot avea această calitate. Cererea prin care tutorele sau curatorul refuză sarcina tutelei ori curatelei sau reclamă înlocuirea, se va putea face ulterior, la autoritatea tutelară.

Art. 18. Validitatea actelor juridice încheiate de incapabili, singuri sau prin reprezentanţii lor legali ori cu încuviinţarea celor ce-i asistau înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei, se stabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii lor.

Art. 19. Acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă sau unei persoane pusă sub interdicţie va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar.

Art. 20. Ipoteca legală asupra bunurilor tutorilor se stinge de drept, pe data intrării în vigoare a Codului familiei.

Pentru radierea inscripţiei acestei ipoteci va fi suficientă cererea tutorelui.Art. 21. Dreptul de folosinţă legală al părinţilor asupra bunurilor copilului lor minor

încetează pe data intrării în vigoare a Codului familiei.În cazul când copilul are şi alte bunuri decât cele de uz personal, părinţii sânt obligaţi

ca, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, să alcătuiască inventarul lor şi să-l supună autorităţii tutelare spre verificare şi aprobare.

Art. 22. Îndepărtarea tutorilor se va putea dispune numai potrivit prevederilor Codului familiei, chiar dacă faptele, care ar putea îndreptăţi această măsură, s-au întâmplat înainte de intrarea în vigoare a acestui Cod.

Cererile de îndepărtare a tutorelui, aflate în curs, se vor soluţiona de instanţele judecătoreşti, înainte ca acestea să trimită dosarele, potrivit dispoziţiilor art. 14 din prezentul decret, autorităţii tutelare.

Art. 23. În cazul prevăzut de art. 55 din Codul familiei, prescripţia începută sub regimul Codului civil nu se va socoti îndeplinită decât la expirarea termenului prevăzut de Codul familiei.

Art. 24. În cazul prevăzut de art. 60 alin. 1 din Codul familiei, prescripţia începută sub regimul legii anterioare se va socoti îndeplinită la expirarea unui termen de un an de la data intrării în vigoare a Codului familiei, afară numai dacă termenul prevăzut de legea anterioară expiră mai curând.

Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile şi prescripţiei prevăzute de art. 60 alin. 3 din Codul familiei, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată.

Dacă un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei, termenul de un an prevăzut de art. 60 alin. 2 din acest Cod va curge de la data intrării sale în vigoare.

Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile şi prescripţiei prevăzute de art. 60 alin. 3 din Codul familiei, în cazul în care pretinsul tată a prestat copilului întreţinere.

Art. 25. De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anularea pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sânt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.

Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.

Art. 26. Dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice vor fi aplicabile chiar şi în cazul când ultimele ştiri din care rezultă că cel care lipseşte de la domiciliul său era în viaţă s-au primit la o dată anterioară intrării în vigoare a acestui decret, ori când faptele prevăzute de art. 16 alin. 3 s-au întâmplat înainte ca Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice să fi intrat în vigoare.

413

Dispoziţiile art. 16, 17 şi 19 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se vor aplica şi cererilor ce se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Art. 27. Dispoziţiile art. 18 alin. final şi art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice sânt aplicabile şi în cazul celor a căror moarte a fost declarată prin hotărâri pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acestui decret.

Art. 28. De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, persoanele juridice existente la acea dată vor fi supuse, în totul, dispoziţiilor acestui decret.

Art. 29. De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, dispoziţiile art. 54-56 inclusiv ale acestuia se vor aplica şi atingerilor aduse drepturilor personale nepatrimoniale anterior acestei date.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi cererilor în curs de judecată.Art. 30. Preşedintele instanţei sesizată cu o cerere de punere sub interdicţie va lua

măsuri ca cererea, împreună cu înscrisurile anexate, să fie comunicate procurorului. Acesta va dispune efectuarea cercetărilor ce va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.

Preşedintele instanţei sesizează totodată autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a se face aplicaţia dispoziţiilor art. 146 din Codul familiei, referitoare la numirea curatorului.

Art. 31. Luând concluziile procurorului, instanţa va putea dispune internarea provizorie a celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, pe timp de cel mult şase săptămâni, dacă observarea mai îndelungată a stării lui mintale este necesară, potrivit avizului unui medic specialist, iar această observare nu se poate face în alt mod.

Art. 32. După ce primeşte rezultatul cercetărilor şi avizul comisiei de medici specialişti, precum şi, dacă va fi cazul, părerea medicului instituţiei sanitare, preşedintele va fixa termenul pentru judecata cererii, dispunând citarea părţilor. Cererea şi toate înscrisurile depuse se vor comunica celui a cărui punere sub interdicţie este cerută.

Art. 33. Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.La termenul de judecată, instanţa va asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie este

cerută, pentru a constata starea sa mintală.Dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută nu este în stare să se înfăţişeze la

instanţă, el va fi ascultat, în prezenţa procurorului, la locul unde se află.Art. 34. (Alin. 1 al acestui articol a fost abrogat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956).Instanţa judecătorească va comunica autorităţii tutelare, de la domiciliul celui a cărui

punere sub interdicţie este cerută, hotărârea dată asupra cererii de punere sub interdicţie, pentru ca autoritatea tutelară să dispună ridicarea curatelei, dacă aceasta a fost instituită, iar în caz că instanţa a hotărât punerea sub interdicţie, să dispună numirea unui tutore.

Art. 35. Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi pronunţarea ei.Art. 36. Cererea de declarare a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa

judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu.Art. 37. Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele consiliului

popular şi prin organele miliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată.

Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la consiliul popular, afişarea cererii, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei.

Preşedintele instanţei va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi declarată, spre a se face, dacă este cazul, aplicaţia art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului.

414

Art. 38. După trecerea a 45 zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. 2 din prezentul decret, preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar general, va fi citată şi la acesta.

Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.Art. 39. Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă,

se va afişa timp de 30 zile la uşa instanţei de fond şi a consiliului popular al ultimului domiciliu al celui dispărut.

De asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă va fi cazul, aplicaţia art. 16 alin. 1 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Art. 40. Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 41. Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă.

Art. 42. Cererea de anulare a hotărârii care declară moartea unei persoane, în cazul prevăzut de art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, se face la instanţa care a pronunţat hotărârea.

Judecata se face de urgenţă cu citirea persoanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului.

În cazul în care se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula hotărârea, dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita rectificare în registrul actelor de stare civilă.

Art. 43. Dispoziţiile art. 42 din prezentul decret sânt aplicabile prin asemănare şi în caz de rectificare a datei morţii în temeiul art. 18 alin. final din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Art. 44. Soţii sânt îndreptăţiţi ca, de comun acord, să ceară înscrierea în cartea funciară a dreptului soţilor asupra unui bun comun sau menţionarea calităţii de bun comun în registrul de transcripţii, pe marginea actului de dobândire.

Art. 45. La art. 615 din Codul de procedură civilă se adaugă următorul alineat final:"Cererea de divorţ se judecă fără a se încerca împăcarea soţilor, în cazul când se

întemeiază pe alienaţia mintală cronică sau debilitatea mintală cronică, ori pe o gravă boală cronică şi contagioasă a soţului împotriva căruia divorţul este cerut, ori dacă acesta este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 3 ani, sau dacă este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească".

Art. 46. Inventarul prevăzut de art. 105 şi 126 din Codul familiei va cuprinde descrierea amănunţită a bunurilor, arătarea calităţii şi cantităţii lor, precum şi, pe cât este cu putinţă, evaluarea lor.

Art. 47. În materiile reglementate de Codul familiei şi Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, procurorul are dreptul, de la data intrării în vigoare, să intervină în orice fază a procesului, dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor statului sau ale oamenilor muncii.

Tot astfel, el va putea introduce cereri de chemare în judecată, dar numai în cazurile în care aceasta este cu putinţă potrivit caracterului drepturilor prevăzute de Codul familiei şi Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi în cazul nerespectării art. 134 din Codul civil.

Art. 48. Societăţile comerciale rămân supuse legilor comerciale şi celorlalte dispoziţii ce le privesc.

Art. 49. Pe data intrării în vigoare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, se abrogă: dispoziţiile art. 6-133 inclusiv, art. 135-460 inclusiv şi art. 1223-1293 inclusiv din Codul civil, în măsura în care nu au fost abrogate anterior;

415

dispoziţiile Legii XX/1877 şi VI/1885 privitoare la tutelă şi curatelă, în măsura în care nu au fost abrogate anterior; art. 602-606 inclusiv, art. 677-691 inclusiv şi art.698-709 inclusiv din Codul de procedură civilă; Legea pentru declararea morţii prezumate a celor dispăruţi din 4 martie 1941, Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949, Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949, Decretul nr. 185 din 30 aprilie 1949, Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951, precum şi orice alte legi şi dispoziţii contrarii.

CONSTITUTIA nr. 1 publicatã în M.Of. nr. 233 din data: 21.11.91Republicãri:

Parlamentul României Constituţia României din 21 noiembrie 1991 Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 233 din 21 noiembrie 1991

Adunarea Constituantă Adoptă Constituţia României.

TITLUL 1 PRINCIPII GENERALE

ARTICOLUL 1 Statul român

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de guvernământ a statului este republica. (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

ARTICOLUL 2 Suveranitatea

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

ARTICOLUL 3 Teritoriul

(1) Teritoriul României este inalienabil. (2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

416

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. (4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

ARTICOLUL 4 Unitatea poporului şi egalitatea intre cetăţeni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român. (2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

ARTICOLUL 5 Cetăţenia

(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

ARTICOLUL 6 Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. (2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

ARTICOLUL 7 Românii din străinătate

Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.

ARTICOLUL 8 Pluralismul şi partidele politice

(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. (2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.

ARTICOLUL 9 Sindicatele

Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.

417

ARTICOLUL 10 Relaţii internaţionale

România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şipe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.

ARTICOLUL 11 Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună - credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

ARTICOLUL 12 Simboluri naţionale

(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu. (2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie. (3) Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române". (4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.

ARTICOLUL 13 Limba oficială

În România, limba oficială este limba română.

ARTICOLUL 14 Capitala

Capitala României este municipiul Bucureşti.

TITLUL 2 DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

CAPITOLUL 1 Dispoziţii comune

ARTICOLUL 15 Universalitatea

(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.

ARTICOLUL 16 Egalitatea în drepturi

418

(1) Cetăţenii sunt egali în fata legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţeni aromână şi domiciliul în ţară.

ARTICOLUL 17 Cetăţenii români în străinătate

Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelor ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.

ARTICOLUL 18 Cetăţenii străini şi apatrizii

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

ARTICOLUL 19 Extrădarea şi expulzarea

(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (3) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.

ARTICOLUL 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă exista neconcordante intre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

ARTICOLUL 21 Accesul liber la justiţie

(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

CAPITOLUL 2 Drepturile şi libertăţile fundamentale

ARTICOLUL 22 Dreptul la viaţa şi la integritatea fizică ş psihică

419

(1) Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

ARTICOLUL 23 Libertatea individuală

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată. (5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut. (7) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. (9) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

ARTICOLUL 24 Dreptul la apărare

(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

ARTICOLUL 25 Libera circulaţie

(1) Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. (2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.

ARTICOLUL 26 Viaţa intimă, familială şi privată

(1) Autorităţile publice respecta şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

ARTICOLUL 27

420

Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în următoarele situaţii: a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şipot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. (4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.

ARTICOLUL 28 Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

ARTICOLUL 29 Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii. (4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistentei religioase în armata, în spitale, în penitenciare, în azil şi în orfelinate. (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

ARTICOLUL 30 Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implica şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masa obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei ş nici dreptul la propria imagine.

421

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

ARTICOLUL 31 Dreptul la informaţie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corecta a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. (3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională. (4) Mijloacele de informare în masa, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice. (5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antena. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.

ARTICOLUL 32 Dreptul la învăţătură

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. (2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limba de circulaţie internaţională. (3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. (4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. (5) Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. (6) Autonomia universală este garantată. (7) Statul asigura libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

ARTICOLUL 33 Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

422

ARTICOLUL 34 Dreptul de vot

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

ARTICOLUL 35 Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României.

ARTICOLUL 36 Libertatea întrunirilor

Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.

ARTICOLUL 37 Dreptul de asociere

(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. (2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale. (3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiei şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.

ARTICOLUL 38 Munca şi protecţia socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere. (2) Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihna plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice. (3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. (4) La munca egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii. (5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

ARTICOLUL 39 Interzicerea muncii forţate

423

(1) Munca forţată este interzisă. (2) Nu constituie munca forţată: a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

ARTICOLUL 40 Dreptul la greva

(1) Salariaţii au dreptul la greva pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. (2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

ARTICOLUL 41 Protecţia proprietăţii private

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire. (4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (5) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi(4) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (6) Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

ARTICOLUL 42 Dreptul la moştenire

Dreptul la moştenire este garantat.

ARTICOLUL 43 Nivelul de trai

(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

424

(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţa medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege.

ARTICOLUL 44 Familia

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şipe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. (2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă (3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fata legii cu cei din căsătorie.

ARTICOLUL 45 Protecţia copiilor şi a tinerilor

(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţa în realizarea drepturilor lor. (2) Statul acorda alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. (3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. (4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. (5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea libera a tinerilor la viaţa politica, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

ARTICOLUL 46 Protecţia persoanelor handicapate

Persoanele handicapate se bucură de protecţie specială. Statul asigura realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

ARTICOLUL 47 Dreptul de petiţionare

(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. (2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. (3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

ARTICOLUL 48 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată într-un drept al sau de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

425

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. (3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

ARTICOLUL 49 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

CAPITOLUL 3 Îndatoririle fundamentale

ARTICOLUL 50 Fidelitatea fata de ţară

(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră. (2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.

ARTICOLUL 51 Respectarea Constituţiei şi a legilor

Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

ARTICOLUL 52 Apărarea ţării

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România. (2) Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. (3) Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ, Cetăţenii pot fi încorporaţi până la vârsta de 35 de ani.

ARTICOLUL 53 Contribuţii financiare

(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

ARTICOLUL 54 Exercitarea drepturilor ş a libertăţilor

Cetăţenii români, Cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

426

CAPITOLUL 4 Avocatul Poporului

ARTICOLUL 55 Numirea şi rolul

(1) Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durata de 4 ani, pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin lege organică. (2) Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcţie publică sau privată.

ARTICOLUL 56 Exercitarea atribuţiilor

(1) Avocatul Poporului îşi exercita atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege. (2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.

ARTICOLUL 57 Raportul în fata Parlamentului

Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de alta natura, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

TITLUL 3 AUTORITĂŢILE PUBLICE CAPITOLUL 1 Parlamentul Secţiunea1 Organizarea şi funcţionarea ARTICOLUL 58 Rolul şi structura

(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

ARTICOLUL 59 Alegerea Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. (2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat,

427

în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie. (3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.

ARTICOLUL 60 Durata mandatului

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. (2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. (3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. (4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În aceasta perioada nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. (5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continua procedura în noul Parlament.

ARTICOLUL 61 Organizarea internă

(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea. (2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. (3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere. (4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de ancheta sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune. (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.

ARTICOLUL 62 şedinţe comune

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune. În şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii Deputaţilor şi senatorilor. (2) Camerele se întrunesc în şedinţa comună pentru: a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; c) declararea mobilizării generale sau parţiale; d) declararea stării de război; e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a ţării şi ale Curţii de Conturi; g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu;

428

h) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.

ARTICOLUL 63 Sesiuni

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A două sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţino treime din numărul Deputaţilor sau al senatorilor. (3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.

ARTICOLUL 64 Actele juridice şi cvorumul legal

Camera Deputaţilor şi Senatul adopta legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.

ARTICOLUL 65 Caracterul public al şedinţelor

(1) şedinţele celor două Camere sunt publice. (2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

Secţiunea a 2-a Statutul Deputaţilor şi al senatorilor

ARTICOLUL 66 Mandatul reprezentativ

(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. (2) Orice mandat imperativ este nul.

ARTICOLUL 67 Mandatul Deputaţilor ţi al senatorilor

(1) Deputaţii şi senatorii intra în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării. (2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.

ARTICOLUL 68 Incompatibilităţi

(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

429

ARTICOLUL 69 Imunitatea parlamentară

(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de justiţie. (2) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

ARTICOLUL 70 Independenţa opiniilor

Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

ARTICOLUL 71 Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Deputaţii şi senatorii primesc o indemnizaţie lunară. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi se stabilesc prin lege.

Secţiunea a 3-a Legiferarea

ARTICOLUL 72 Categorii de legi

(1) Parlamentul adopta legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. (2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. (3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice; c) organizarea şi desfăşurarea referendumului; d) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a ţării; e) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; f) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; g) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; h) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; i) statutul funcţionarilor publici; j) contenciosul administrativ; k) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; l) regimul general privind raporturile de munca, sindicatele şi protecţia socială; m) organizarea generală a învăţământului; n) regimul general al cultelor; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) modul de stabilire a zonei economice exclusive;

430

r) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

ARTICOLUL 73 Iniţiativa legislativă

(1) Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifesta dreptul la iniţiativa legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. (2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. (3) Guvernul îşi exercita iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere. (4) Deputaţii, senatorii şi Cetăţenii care exercita dreptul la iniţiativa legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi. (5) Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate.

ARTICOLUL 74 Adoptarea legilor şi a hotărârilor

(1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. (2) Legile ordinare şi hotărârile se adopta cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. (3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativa, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedura de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

ARTICOLUL 75 Trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă

Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitivă.

ARTICOLUL 76 Mediere

(1) Dacă una din Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor vor iniţia, prin intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere. (2) În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii prevăzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2).

ARTICOLUL 77 Promulgarea legii

431

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. (2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singura data, reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

ARTICOLUL 78 Intrarea în vigoare a legii

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intra în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.

ARTICOLUL 79 Consiliul Legislativ

(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. (2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organică.

CAPITOLUL 2 Preşedintele României

ARTICOLUL 80 Rolul Preşedintelui

(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercita funcţia de mediere intre puterile statului, precum şi intre stat şi societate.

ARTICOLUL 81 Alegerea Preşedintelui

(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. (3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceasta majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, intre primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.

ARTICOLUL 82 Validarea mandatului şi depunerea jurământului

432

(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fata Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună, următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apar democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

ARTICOLUL 83 Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercita de la data depunerii jurământului. (2) Preşedintele României îşi exercita mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. (3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

ARTICOLUL 84 Incompatibilităţi şi imunităţi

(1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o alta funcţie publică sau privată. (2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 70 se aplică în mod corespunzător. (3) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul Deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

ARTICOLUL 85 Numirea Guvernului

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revoca şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

ARTICOLUL 86 Consultarea Guvernului

Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.

ARTICOLUL 87 Participarea la şedinţele Guvernului

433

(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. (2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

ARTICOLUL 88 Mesaje

Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii.

ARTICOLUL 89 Dizolvarea Parlamentului

(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data. (3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă.

ARTICOLUL 90 Referendumul

Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.

ARTICOLUL 91 Atribuţii în domeniul politicii externe

(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aproba înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

ARTICOLUL 92 Atribuţii în domeniul apărării

(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a ţării. (2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. (3) În caz de agresiune armata îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

434

ARTICOLUL 93 Măsuri excepţionale

(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi, şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

ARTICOLUL 94 Alte atribuţii

Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acorda gradele de mareşal, de general şi de amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acorda graţierea individuală.

ARTICOLUL 95 Suspendarea din funcţie

(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună, cu votul majorităţii Deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul Deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

ARTICOLUL 96 Vacanţa funcţiei

(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. (2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

ARTICOLUL 97 Interimatul funcţiei

(1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se afla în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de Preşedintele Senatului sau de Preşedintele Camerei Deputaţilor. (2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.

ARTICOLUL 98 Răspunderea preşedintelui interimar

435

Dacă persoana care asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 97.

ARTICOLUL 99 Actele Preşedintelui

(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi(2), articolul 92 alineatele (2) şi(3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

ARTICOLUL 100 Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege.

CAPITOLUL 3 Guvernul

ARTICOLUL 101 Rolul şi structura

(1) Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercita conducerea generală a administraţiei publice. (2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate. (3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. ARTICOLUL 102 Învestitura

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. (2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. (3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună. Parlamentul acorda încredere Guvernului cu votul majorităţii Deputaţilor şi senatorilor.

ARTICOLUL 103

Jurământul de credinţă

(1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în fata Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82. (2) Guvernul în întregul sau şi fiecare în parte îşi exercita mandatul, începând de la data depunerii jurământului.


436

(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat dau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. (2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

ARTICOLUL 105 Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

ARTICOLUL 106 Primul-ministru

(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. (2) Dacă primul-ministru se afla într-una din situaţiile prevăzute la articolul 105 sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. (3) Prevederile alineatului (2) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.

ARTICOLUL 107 Actele Guvernului

(1) Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. (4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

ARTICOLUL 108 Răspunderea membrilor Guvernului

(1) Guvernul răspunde politic numai în fata Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. (2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecata a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de Justiţie.

437

(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

ARTICOLUL 109 Încetarea mandatului

(1) Guvernul îşi exercita mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. (2) Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se afla într-una din situaţiile prevăzute în articolul 105 ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. (3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 102. (4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi(2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

CAPITOLUL 4 Raporturile Parlamentului cu Guvernul

ARTICOLUL 110 Informarea Parlamentului

(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie. (2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicita prezenta, participarea lor este obligatorie.

ARTICOLUL 111 Întrebări şi interpelări

(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. (2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

ARTICOLUL 112 Moţiunea de cenzura

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzura, cu votul majorităţii Deputaţilor şi senatorilor. (2) Moţiunea de cenzura poate fi iniţiată de cel puţino pătrime din numărul total al Deputaţilor şi senatorilor şi se comunica Guvernului la data depunerii. (3) Moţiunea de cenzura se dezbate după două zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. (4) Dacă moţiunea de cenzura a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzura, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 113.

438

ARTICOLUL 113 Angajarea răspunderii Guvernului

(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în fata Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politica generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzura, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politica generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 112. (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat se considera adoptat, iar programul sau declaraţia de politica generală devine obligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţă comună a celor două Camere.

ARTICOLUL 114 Delegarea legislativă

(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. (3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. (4) În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intra în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. (5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).

CAPITOLUL 5 Administraţia publică

Secţiunea1 Administraţia publică centrala de specialitate

ARTICOLUL 115 Structura

(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. (2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.

ARTICOLUL 116 Înfiinţarea

(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează ş funcţionează potrivit legii. (2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă. (3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.

439

ARTICOLUL 117 Forţele armate

(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. (2) Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică. (3) Prevederile alineatului (1) şi(2) se aplică, în mod corespunzător, poliţiei şi serviciilor de informaţii ale statului, precum şi celorlalte componente ale forţelor armate. (4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă. (5) Pe teritoriul României nu pot intra sau trece trupe străine decât în condiţiile stabilite de lege.

ARTICOLUL 118 Consiliul Suprem de Apărare a ţării

Consiliul Suprem de Apărare a ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională.

Secţiunea a 2-a Administraţia publică locală

ARTICOLUL 119 Principii de baza

Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şipe cel al descentralizării serviciilor publice.

ARTICOLUL 120 Autorităţi comunale şi orăşeneşti

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. (2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolva treburile publice din comune şi din oraşe. (3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

ARTICOLUL 121 Consiliul judeţean

(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. (2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.

ARTICOLUL 122 Prefectul

440

(1) Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ în municipiul Bucureşti. (2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale. (3) Atribuţiile prefectului se stabilesc potrivit legii. (4) Prefectul poate ataca, în fata instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul este suspendat de drept.

CAPITOLUL 6 Autoritatea judecătorească

Secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti

ARTICOLUL 123 Înfăptuirea justiţiei

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

ARTICOLUL 124 Statutul judecătorilor

(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii. Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de justiţie sunt numiţi pe o perioada de 6 ani. Ei pot fi reinvestiţi în funcţie. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. (2) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice alta funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

ARTICOLUL 125 Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. (2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. (3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.

ARTICOLUL 126 Caracterul public al dezbaterilor

şedinţele de judecata sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

ARTICOLUL 127 Dreptul la interpret

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. (2) Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţa de toate actele şi lucrările dosarului, de a

441

vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

ARTICOLUL 128 Folosirea căilor de atac

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 129 Poliţia instanţelor

Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.

Secţiunea a 2-a Ministerul Public

ARTICOLUL 130 Rolul Ministerului Public

(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. (2) Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 131 Statutul procurorilor

(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice alta funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Secţiunea a 3-a Consiliul Superior al Magistraturii

ARTICOLUL 132 Componenta

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună.

ARTICOLUL 133 Atribuţii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de vot, de ministrul justiţiei. (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplina al judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt prezidate de Preşedintele Curţii Supreme de justiţie.

442

TITLUL 4 ECONOMIA ŞI FINANŢELE PUBLICE

ARTICOLUL 134 Economia

(1) Economia României este economie de piaţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice naţionale; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţa cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru cercetarea calităţii vieţii.

ARTICOLUL 135 Proprietatea

(1) Statul ocroteşte proprietatea. (2) Proprietatea este publică sau privată. (3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (4) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. (6) Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.

ARTICOLUL 136 Sistemul financiar

(1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege. (2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.

ARTICOLUL 137 Bugetul public naţional

(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. (2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. (3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete. (4) Bugetele locale se elaborează, se aproba şi se executa în condiţiile legii. (5) Nici o cheltuiala bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.

443

ARTICOLUL 138 Impozite, taxe

(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. (2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.

ARTICOLUL 139 Curtea de Conturi

(1) Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii, Curtea exercita şi atribuţii jurisdicţionale. (2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate. (3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate. (4) Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit legii. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.

TITLUL 5 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

ARTICOLUL 140 Structura

(1) Curtea Constituţională se compune din noua judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. (2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României. (3) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, Preşedintele acesteia, pentru o perioada de 3 ani. (4) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

ARTICOLUL 141 Condiţii pentru numire

Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înalta competenţă profesională şi o vechime de cel puţin18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.


Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare alta funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

ARTICOLUL 143 Independenţa şi inamovibilitatea

444

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.

ARTICOLUL 144 Atribuţii

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de justiţie, a unui număr de cel puţin50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţă instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor; d) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirma rezultatele sufragiului; e) constată existenţa împrejurărilor care justifica interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; f) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; g) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirma rezultatele acestuia; h) verifică îndeplinire a condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; i) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

ARTICOLUL 145 Deciziile Curţii Constituţionale

(1) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi forma, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie. (2) Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României.

TITLUL 6 REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

ARTICOLUL 146 Iniţiativa revizuirii

(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţino pătrime din numărul Deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

445

ARTICOLUL 147 Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, hotărăşte cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul Deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

ARTICOLUL 148 Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

TITLUL 7 DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII

ARTICOLUL 149 Intrarea în vigoare

Prezenta Constituţie intra în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi data, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.

ARTICOLUL 150 Conflictul temporal de legi

(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii. (2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare.

ARTICOLUL 151 Instituţiile existente

(1) Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi. (2) Noua Curte Supremă de justiţie va fi numita, în condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună, la propunerea Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei Constituţii.

ARTICOLUL 152

446

Instituţiile viitoare

(1) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi. (2) Judecătorii primei Curţi Constituţionale sunt numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi, respectiv, de 9 ani. Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnează câte un judecător pentru fiecare perioada. Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, prin vot nominal, cu 414 voturi "pentru" şi 95 voturi "contra". PREŞEDINŢII ADUNĂRII CONSTITUANTE academician ALEXANDRU BÎRLADEANU MARŢIAN DAN ANEXA

ADUNAREA CONSTITUANTĂ PROCES - VERBAL privind rezultatul votului exprimat de deputaţi şi senatori asupra proiectului de Constituţie a României, încheiat astăzi 21 noiembrie 1991

Comitetul Adunării Constituante a procedat la verificarea şi numărarea voturilor exprimate de către deputaţi şi senatori, prin apel nominal, asupra proiectului de Constituţie a României şi a constatat următoarele:

1. Din numărul total de 510 deputaţi şi senatori, ce compun Adunarea Constituantă, au răspuns la apelul nominal 476 parlamentari, din care:

- 371 deputaţi - 105 senatori. Un număr de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă, potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei României. Senatorul Karoly Kiraly nu a răspuns la apelul nominal şi nici nu şi-a exprimat votul prin corespondenţă, intrând, astfel, sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei României. 2. Din numărul voturilor exprimate rezulta ca 414 membri ai Adunării Constituante au votat pentru adoptarea Constituţiei, iar 95 membri ai Adunării Constituante au votat contra adoptării Constituţiei. 3. Cei 414 deputaţi şi senatori, care au votat pentru adoptarea Constituţiei, reprezintă mai mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante. 4. Ca urmare, Comitetul Adunării Constituante constata ca sunt întrunite cerinţele art. 12 din Hotărârea Adunării Constituante nr. 1/1990 şi, ca atare, declara adoptată Constituţia României de către Adunarea Constituantă, în şedinţa sa din ziua de 21 noiembrie 1991.

COMITETUL ADUNĂRII CONSTITUANTE

447

DEPUTATI SENATORI Marţian Dan Alexandru B€rl€deanu Marian Enache Radu Câmpeanu Ionel Român Oliviu Gherman Mircea Ionescu-Quintus Vasile Mois Victor Cevdarie Karoly Kiraly Neculae Radu Iosif Dan Cazimir Ionescu Paul Jerbas Bogdan P€tra€cu Petre Jurcan Lazar Madaras Attila Verestoy Prezentul proces-verbal a fost semnat de toţi membrii Comitetului Adunării Constituante, cu excepţia domnului Karoly Kiraly.Data adoptãrii/promulgãrii: 21.11.91Data intrării în vigoare: 21.11.91

DECRET nr. 167 publicatã în B.Of. nr. 11 din data: 10.04.58Republicări: Decret 167/1958 privitor la prescripţia extinctivăART. 1Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege.O data cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge si dreptul la acţiune privind accesorii.Orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescripţiei este nula.ART. 2Nulitatea unui act juridic poate fi invocata oricind, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.ART. 3Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar in raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni.ART. 4In raporturile dintre organizaţiile socialiste, termenul prescripţiei este de 6 luni in ce priveşte dreptul la:a) orice acţiune izvorita din transmiterea unor produse calitativ necorespunzătoare sau pentru netransmiterea in tot sau in parte a unor produse datorate;b) orice acţiune prin care se pretinde plata unor penalităţi ori amenzi civile;c) orice acţiune pentru restituirea de diferente de preţ rezultate din recalcularea preturilor in temeiul dispoziţiilor legale;d) orice acţiune a organizaţiilor socialiste privitoare la serviciile de telecomunicaţii ce acestea folosesc;e) orice acţiune izvorita dintr-un contract de transport terestru, aerian sau pe apa, îndreptata împotriva unei organizaţii socialiste de transport.Termenul de prescripţie este de un an, daca contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport felurite.ART. 5Dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se poate prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

448

ART. 6Dreptul de a cere executarea silita in temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, iar in raporturile dintre organizaţiile socialiste, de un an.ART. 7Prescripţia începe sa curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silita.In obligaţiile care urmează sa se execute la cererea creditorului precum si in acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe sa curgă de la data naşterii raportului de drept.Daca dreptul este sub condiţie suspensiva sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.ART. 8Prescripţia dreptului la acţiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cit si pe cel care răspunde de ea.Dispoziţiile alineatului precedent se aplica prin asemănare si in cazul îmbogăţirii ară just temei.ART. 9Prescripţia dreptului la acţiune in anularea unui act juridic pentru violenta, începe sa curgă de la data când aceasta a încetat.In caz de viclenie ori eroare sau in celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe sa curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele, a cunoscut cauza anularii, insa cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.ART. 10In raporturile dintre organizaţiile socialiste, prescripţia dreptului la acţiune izvorit din transmiterea unor produse calitativ sau cantitativ necorespunzătoare începe sa curgă de la data când produsele au fost efectiv preluate de organizaţia beneficiara, indiferent daca a fost sau nu întocmit proces-verbal de constatare a lipsurilor.ART. 11Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tirziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tirziu de la împlinirea a trei ani de la predare.Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale sau convenţionale.ART. 12In cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita.ART. 13Cursul prescripţiei se suspenda:a) cit timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majora sa facă acte de întrerupere:b) pe timpul cit creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale Republicii Populare Romane, iar acestea sunt puse pe picior de război.ART. 14Intre părinţi sau tutor si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezintă precum si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora si cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cit timp socotelile nu au fost date si aprobate.

449

Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cit timp nu are reprezentant legal si nici împotriva celui cu capacitate restrânsa, cit timp nu are cine sa-i încuviinţeze actele.Pescripţia nu curge intre soţi in timpul casatorii.ART. 15După încetarea suspendării, prescripţia reia cursul, socotindu-se si timpul curs înainte de suspendare.Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decit după expirarea unui termen de o luna de la suspendare.ART. 16Prescripţia se întrerupe:a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripţia.In raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei;b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanţa judecătoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent;c) printr-un act începător de executare.Prescripţia nu este întrerupta, daca s-a pronunţat încetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel care a făcut-o a renunţat la ea.ART. 17Întreruperea şterge prescripţia începuta înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.După întrerupere începe sa curgă o noua prescripţie.In cazul cind prescripţia a fost întrerupta printr-o cerere de chemare in judecata ori de arbitrare sau printru-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe sa curgă cit timp hotarirea de admitere a cererii nu a rămas definitiva sau, in cazul executării, pina la îndeplinirea ultimului act de executare.ART. 18Instanţa judecătoreasca si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu sa cerceteze, daca dreptul la acţiune sau la executarea silita este prescris.ART. 19Instanţa judecătoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depasit, sa dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori sa incuviinteze executarea silita.ART. 20Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara înapoierea prestaţiei, chiar daca la data executării nu ştia ca termenul prescripţiei era împlinit.Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile in cazul cind debitorul este o organizaţie socialista, daca la împlinirea prescripţiei aceasta organizaţie este obligata, potrivit legii, sa verse la bugetul de statceea ce datora fostului creditor.ART. 21In cazul in care o organizaţie socialista de stat este debitoarea unei sume de bani, iar creditorul nu si-a exercitat dreptul la acţiune, ori dreptul de a cere executarea silita, înainte de împlinirea prescripţiei, organizaţia debitoare va vărsa la bugetul de stat suma de bani ce datora, in termen de 45 zile de la data cind prescripţia s-a împlinit, fiind obligata sa plătească pentru fiecare zi de intirziere o penalitate de 0,05% din valoarea prestaţiei.ART. 22

450

Dispoziţiilor Decretului de fata nu se aplica dreptul la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie.ART. 23Impozitele si taxele datorate statului precum si primele asigurărilor prin efectul legii, ramin supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale.ART. 24Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile si prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale in vigoare, in care caz termenele de prescripţie prevăzute in Decretul de fata vor fi socotite ca incep sa curgă de la intrarea in vigoare a acestui Decret.Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, ramin mai departe aplicabile, daca termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret.ART. 25Pe data intrării in vigoare a Decretului de fata, se abroga orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, in afara de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decit termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de fata.Data adoptării în Senat: 01.01.2000 Data adoptării în Camera Deputaţilor: ERROR: Unable to interpret Time or DateData adoptãrii/promulgãrii: 01.01.2000

LEGE nr. 27 publicatã în M.Of. nr. 087 din data: 29.04.96Republicãri:

Parlamentul României Lege nr. 27 din 26 aprilie 1996 Legea partidelor politice Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 87 din 29 aprilie 1996

Parlamentul României adopta prezenta lege.

CAPITOLUL 1 Dispoziţii generale

Art. 1. - Partidele politice sunt asociaţii ale cetatenilor romani cu drept de vot, care participa in mod liber la formarea si exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publica garantata de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public. Art. 2. - In activitatea lor, partidele politice promovează valorile si interesele naţionale, precum si pluralismul politic, contribuie la educarea politica a cetatenilor si încurajează participarea acestora la viata publica, influenteaza formarea opiniei publice, formează cetatenii capabili de a-si asuma responsabilitati politice, participa cu canditati in alegeri si, unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autoritarilor publice, stimulează participarea cetatenilor la scrutinuri si organizează iniţiativa legislativa a cetatenilor.

451

Art. 3. - (1) Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile constituite potrivit prevederilor prezentei legi si care actioneaza pentru respectarea suveranitatii naţionale, a independentei si a unitarii statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democraţiei constituţionale. (2) Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activitati pe care le organizează, incalca prevederile ar. 30 alin. (7), ar. 37 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie. (3) Sunt interzise partidele politice asociate la organizaţii din străinătate ale căror dispoziţii sunt imperative. (4) Partidele politice le este interzisa organizarea de activitati militare sau paramilitare. Art. 4. - (1) Din partidele politice nu pot face parte judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii si asimilaţii acestora, membrii Curţii de Conturi, personalul militar si civil care isi desfasoara activitatea in structurile forţelor armate, ale celor de apărare a ordinii publice si siguranţei naţionale, membrii Consiliului Legislativ, membrii consiliilor de administraţie si personalul de specialitate de la Societatea Naţionala de Radiodifuziune, Societatea Naţionala de Televiziune si Agenţia Naţionala de Presa "ROMPRES", precum si alte categorii de persoane cărora, in mod expres, prin lege, le este interzisa asocierea politica. (2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) persoanele care ocupa funcţii de subscretari de stat sau superioare acestora, precum si consilierii sau personalul de la cabinetele celor care îndeplinesc funcţiile respective, daca sunt civili. Art. 5. - (1) Un cetatean roman nu poate face parte in acelaşi timp din doua sau mai multe partide politice. (2) Înscrierea unei persoane intr-un alt partid politic constituie de drept demisie din partidul al cărui membru a fost. (3) Membrii organizaţiilor cetatenilor apartinand minoritarilor naţionale care înscriu candidaţi in alegeri pot face parte si dintr-un partid politic. (4) Nici o persoana nu poate fi constrânsa sa facă parte sau sa nu facă parte dintr-un partid politic. (5) Dobândirea sau pierderea calitatii de membru al unui partid politic nu creează prioritati sau îngrădiri in legătura cu drepturile cetatenesti. Art. 6. - (1) Partidele politice se organizează si functioneaza pe criteriul administrativ-teritorial. (2) Este interzisa constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de munca, precum si desfasurarea de activitati politice in cadrul agenţilor economici sau al instituţiilor publice. (3) In cadrul organizaţiilor teritoriale, partidele politice isi pot organiza structuri care se vor ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale. (4) In structurile proprii de tineret ale partidelor politice pot fi inscrisi si tinerii care au împlinit vârsta de 16 ani. Aceştia, pana la împlinirea vârstei de 18 ani, nu au dreptul si obligaţiile membrilor de partid. Art. 7. - (1) Fiecare partid politic trebuie sa aibă denumire si însemn proprii. Denumirea integrala, denumirea prescurtata si însemnul unui partid politic trebuie sa se deosebească clar de cele ale partidelor anterior înregistrate. (2) Prevederile alin. (1) se aplica si semnele electorale ale partidelor politice si ale alianţelor politice. (3) Denumirile si însemnele partidelor politice, precum si semnele electorale nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului roman, ale altor state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza însemnul organizaţiei respective ca atare sau intr-o combinaţie specifica.

452

CAPITOLUL 2 Organizarea partidelor politice

Art. 8. - Fiecare partid politic trebuie sa aibă statut si program politic proprii. Art. 9. - Statutul partidului politic cuprinde in mod obligatoriu: a) denumirea integrala si prescurtata, însemnul partidului si semnul electoral; b) sediul central; c) menţiunea expresa ca urmăreşte numai obiective politice; d) drepturile si îndatoririle membrilor; e) sancţiunile disciplinare si procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor; f) procedura de alegere a organelor executive si competentele acestora; g) competenta adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora; h) organele împuternicite sa prezinte candidaturi in alegerile locale, parlamentare si prezidenţiale; i) organul competent sa decidă fuziunile cu alte partide politice, cu alinate politice sau alte forme de asociere; j) condiţiile in care isi încetează activitatea; k) modul de administrare a patrimoniului si sursele de finanţare stabilite in condiţiile prezentei legi; l) organul care reprezintă partidul in relaţiile cu autoritatile publice si terţii. Art. 10. - Programul politic al partidului trebuie sa fie prezentat in forma scrisa si sa fie aprobat de adunarea generala a membrilor sai, de adunarea delegaţilor acestora sau de organele împuternicite prin statut. Art. 11. - (1) Partidele politice pot avea ca subdiviziuni organizaţii teritoriale, cu un număr minim de membri prevăzut de statut. (2) Organele locale pot reprezenta partidul politic fata de terţi la nivelul local corespunzător, pot deschide conturi la banca si răspund de gestionarea acestora. Art. 12. - (1) Adunarea generala a membrilor si organul executiv sunt foruri obligatorii de conducere ale partidului politic si ale organizaţiilor sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor teritoriale se aleg pentru o perioada determinata, prevăzuta prin statut. (2) Statutele pot prevedea si alte organe pentru a contribui la formarea voinţei politice. In acest caz, atribuţiile lor trebuie formulate explicit in statut. Art. 13. - (1) Adunarea generala a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora este organul suprem de decizie, la nivel naţional, al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puţin o data la 4 ani. Se pot convoca in acest interval si adunări extraordinare. (2) Delegaţii la adunare sunt aleşi de organizaţiile teritoriale prin vot secret. Numărul acestora se stabileşte in funcţie de numărul de membri. Procedurile de desemnare si de alegere a acestora trebuie prevăzute in statut. Art. 14. - (1) Pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia si conducerile organizaţiilor partidului se constituie la nivelul partidului si al organizaţiilor sale teritoriale organe de arbitraj. (2) Membrii organului de arbitraj se aleg pe o durata de cel mult 4 ani. (3) Organul de arbitraj lucrează conform unui regulament care trebuie sa asigure parţilor dreptul de a fi ascultate si proceduri echitabile de decizie. Art. 15. - (1) Organele împuternicite ale partidului politic hotărăsc primirea de membri, in condiţii stabilite de statut. (2) Membrii au dreptul de a demisiona din partid in orice moment, cu efect imediat. (3) Un membru nu poate fi exclus din partid decât daca a încălcat statutul in mod deliberat sau a adus prejudicii partidului prin compartamentul sau. Art. 16. - (1) Hotărârile partidului politic si ale organizaţiilor sale teritoriale se adopta cu votul majoritarii prevăzute in statut.

453

(2) Alegerea membrilor conducerii partidului politic si ai conducerilor organizaţiilor sale teritoriale se face prin vot secret. (3) Statutul trebuie sa prevadă dreptul fiecărui membru la iniţiativa politica si posibilitatea examinării acesteia intr-un cadru organizat.

CAPITOLUL 3 Înregistrarea partidelor politice

Art. 17. - (1) Cererea de înregistrare a unui partid politic se depune la Tribunalul Municipiului Bucureşti, insotita de: a) statutul si programul partidului; b) actul de constituire împreuna cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin 10.000 de membri fondatori, domiciliati in cel puţin 15 dintre judeţele tarii, dar nu mai puţin de 300 in fiecare judeţ, insotit de o declaraţie autentificata a conducătorului organului executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor; c) listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau a municipiului Bucureşti, necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde: numele, iniţiala tatălui, prenumele, anul naşterii, domiciliul, actul de identitate, semnătura; d) o declaraţie privitoare la sediul si la patrimoniul partidului; e) dovada deschiderii contului bancar. (2) Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organului executiv al partidului politic si de cel puţin trei membri fondatori, care vor fi citaţi in instanţa. (3) Cererea de înregistrare se afiseaza la sediul Tribunalului Municipiului Bucureşti, timp de 15 zile, si se face publica intr-un ziar central de mare tiraj. Art. 18. - (1) Tribunalul Municipiului Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului politic in sedinta publica, cu participarea reprezentantului Ministerului Public. (2) Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni in proces, daca depun o cerere de intervenţie in interes propriu potrivit Codului de procedura civila. Cererea de intervenţie se comunica din oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare. Art. 19. - (1) Tribunalul Municipiului Bucureşti se pronunţa asupra cererii de înregistrare a partidului politic in cel mult 15 zile de la expirarea termenului prevăzut la art. 17 alin. (3). (2) Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, in termen de 5 zile de la comunicare. (3) Curtea de Apel Bucureşti va examina contestaţia in sedinta publica, in termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia. (4) Decizia Curţii de Apel Bucureşti este definitiva. Art. 20. - Partidul politic dobandeste personalitate juridica de la data pronuntarii hotărârii definitive a instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Art. 21. - (1) Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu in Registrul partidelor politice la Tribunalul Municipiului Bucureşti. (2) Hotărârea de admitere a înregistrării partidului politic se publica in Monitorul Oficial al României. Art. 22. - (1) Modificarea statutului sau a programului partidului politic poate avea loc in condiţiile prevăzute de statut. (2) Modificările aprobate de organul competent al partidului politic se comunica Tribunalului Municipiului Bucureşti pentru înregistrare, care le examinează potrivit procedurii prevăzute la art. 17, 18 si 19. Art. 23. - (1) In cazul in care instanţa a respins cererea de incuviintare a modificării statutului, iar partidul politic in cauza actioneaza in baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti încetarea activitatii partidului si radierea acestuia din Registrul partidelor politice.

454

(2) Tribunalul Municipiului Bucureşti, in termen de 15 zile de la înregistrarea cererii Ministerului Public, se va pronunţa asupra acesteia. (3) Împotriva hotărârii Tribunalului Municipiului Bucureşti partea interesata poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, in termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. (4) Curtea de Apel Bucureşti se pronunţa in termen de 15 zile de la înregistrarea contestaţiei, iar hotărârea sa este definitiva si se publica in Monitorul Oficial al României.

CAPITOLUL 4 Asocierea partidelor politice

Art. 24. - (1) Partidele politice se pot asocia intre ele, pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianţa politica. (2) Alianţele politice depun protocolul de asociere la Tribunalul Municipiului Bucureşti si solicita înscrierea in Registrul de evidenta a alianţelor politice. Art. 25. - Protocolul de constituire a alianţei politice trebuie sa menţioneze denumirea, însemnul si semnul electoral, daca este cazul, partidele politice aliate, obiectivele alianţei, modul de organizare si factorii de decizie. Art. 26. - (1) Partidele politice si alianţele politice pot constitui si alte forme de asociere, împreuna cu formaţiuni nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective comune. (2) Protocolul de constituire a formelor de asociere prevăzute la alin. (1) va menţiona denumirea, însemnul, daca este cazul, organizaţiile aliate, obiectivele asocierii, modul de organizare si factorii de decizie si va fi depus la Tribunalul Municipiului Bucureşti, pentru a fi înscris in registrul altor forme de asociere a partidelor. (3) Aportul financiar al fiecărei formaţiuni nepartidice, membra a unei forme de asociere prevăzute la alin. (1), nu poate depasi, intr-un an, suma de 500 de salarii minime pe economie. Art. 27. - In cazul in care alianţa politica se va prezenta in alegeri cu liste comune, candidaţii trebuie sa facă parte dintr-un partid politic legal constituit, membru al aliantei politice. Art. 28. - Obiectivele aliantelor politice si ale altor forme de asociere a partidelor, precum si modul de organizare a lor trebuie sa se conformeze prevederilor art. 3 din prezenta lege.

CAPITOLUL 5 Incetarea activitatii partidelor politice

Art. 29. - Un partid politic isi inceteaza activitatea ca urmare a autodizolvarii, a dizolvarii pronuntate pe cale judecatoreasca ori prin hotarare a Curtii Constitutionale sau ca urmare a inactivitatii constatate de Tribunalul Municipiului Bucuresti, conform art. 31. Art. 30. - Actele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun in termen de cel mult 10 zile la Tribunalul Municipiului Bucuresti, in vederea radierii din Registrul partidelor politice. Art. 31. - In cazul in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta, in doua campanii electorale legislative succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinut nici o adunare generala timp de 5 ani, Tribunalul Municipiului Bucuresti, la cererea Ministerului Public, va constata incetarea existentei sale, cu respectarea normelor de procedura prevazute la art. 23.

CAPITOLUL 6 Finantele partidelor politice

Art. 32. - Partidele politice pot detine bunuri mobile si imobile care sunt necesare realizarii activitatilor specifice.

455

Art. 33. - (1) Sursele de finantare a unui partid politic pot fi: a) cotizatii ale membrilor de partid; b) donatii si legate; c) venituri provenite din activitati proprii; d) subventii de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale. (2) Operatiunile de incasari si plati ale partidelor se efectueaza prin conturi in lei si in valuta, deschise la banci cu sediul in Romania, potrivit legii. Art. 34. - (1) Cuantumul cotizatiilor, repartizarea si utilizarea acestora se stabilesc prin hotarari ale partidului politic, potrivit statutului. (2) Veniturile totale provenite din cotizatii sunt neplafonate. (3) Suma cotizatiilor platite intr-un an de o persoana nu poate depasi 50 de salarii de baza minime pe tara. Salariul de baza minim pe tara luat ca referinta este cel existent la data de 1 ianuarie a anului respectiv. Art. 35. - (1) Donatiile primite de un partid politic intr-un an nu pot depasi 0,005% din veniturile bugetului de stat pe anul respectiv. (2) In anul financiar in care au loc alegeri parlamentare, prezidentiale sau locale, plafonul de la alineatul precedent este dublu. (3) Donatia primita de la o persoana fizica intr-un an nu poate depasi 100 de salarii de baza minime pe tara in anul respectiv. (4) Donatia primita de la o persoana juridica intr-un an nu poate fi mai mare de 500 de salarii de baza minime pe tara. (5) La primirea donatiei sunt obligatorii verificarea si inregistrarea identitatii donatorului. La solicitarea donatorului, identitatea sa poate ramane confidentiala, dar nu si pentru o donatie anuala mai mare de 10 salarii de baza minime pe tara. Suma totala primita de un partid politic ca donatii confidentiale nu poate depasi 20% din subventia maxima acordata de la bugetul de stat unui partid politic in anul respectiv. (6) Lista donatorilor cu sume mai mari de 10 salarii de baza minime pe tara se publica in Monitorul Oficial al Romaniei pana la data de 31 martie a anului urmator. (7) Sunt interzise donatiile de bunuri materiale sau sume de bani, facute cu scopul evident de a obtine un avantaj economic sau politic. Art. 36. - (1) Partidele politice nu pot primi donatii de la institutiile publice, de la regiile autonome, de la societatile comerciale si de la societatile bancare cu capital majoritar de stat. (2) Donatiile din partea altor state ori a organizatiilor din strainatate sunt interzise. Fac exceptie de la prevederile acestui alineat donatiile constand in bunuri materiale necesare activitatii politice, primite de la organizatii politice internationale la care partidul politic respectiv este afiliat sau de la partide aflate in relatii de colaborare politica. Aceste donatii se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Art. 37. - Partidele politice nu pot desfasura activitati specifice societatilor comerciale. Fac exceptie: a) editarea, realizarea si difuzarea publicatiilor ori a altor materiale de propaganda si cultura politica proprii; b) actiunile culturale, sportive si distractive; c) serviciile interne; d) inchirierea spatiilor proprii pentru conferinte si actiuni social-culturale; e) dobanzile bancare; f) vanzarea bunurilor din patrimoniu, cu exceptia celor primite drept donatii din strainatate. Art. 38. - Publicatiile si materialele de propaganda vor contine obligatoriu numele partidului politic ori al aliantei politice sau al altor forme de asociere a partidelor politice care le-a editat, dupa caz.

456

Art. 39. - (1) Partidele politice primesc anual subventii de la bugetul de stat, in conditiile legii. Subventia se varsa lunar, in contul fiecarui partid politic, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. (2) Suma alocata anual partidelor politice nu poate fi mai mare de 0,04% din veniturile bugetului de stat. (3) Partidele politice care la inceputul legislaturii sunt reprezentate prin grup parlamentar, cel putin intr-o Camera, primesc o subventie de baza. Totalul subventiilor de baza reprezinta o treime din subventiile bugetare alocate partidelor politice. (4) Partidele politice reprezentate in Parlament primesc si o subventie proportionala cu numarul de mandate obtinute. Suma cuvenita pentru un mandat se stabileste prin impartirea restului de doua treimi din subventiile de la bugetul de stat pentru partide politice la numarul total al parlamentarilor. (5) Subventia totala acordata de la bugetul de stat unui partid politic, dupa aceste operatiuni, nu poate depasi de 5 ori subventia de baza. (6) Partidele politice care nu au mandate parlamentare, dar au obtinut cel putin 2% din voturile exprimate, primesc subventii egale, care se stabilesc prin impartirea sumei neconsumate, potrivit dispozitiilor alin. (5), la numarul partidelor politice respective. Suma totala acordata partidelor politice neparlamentare nu poate fi mai mare decat o subventie de baza. (7) Sumele neconsumate prin redistribuire, potrivit prevederilor alin. (6), se impart partidelor politice parlamentare proportional cu numarul mandatelor. (8) Sumele neconsumate la sfarsitul anului financiar se reporteaza in anul urmator. Art. 40. - (1) Veniturile provenite de la subventiile bugetare pot avea urmatoarele destinatii: a) cheltuieli materiale pentru intretinerea si functionarea sediilor; b) cheltuieli de personal; c) cheltuieli pentru presa si propaganda; d) cheltuieli privind organizarea de activitati cu caracter politic; e) cheltuieli de deplasare; f) cheltuieli pentru telecomunicatii; g) cheltuieli cu delegatiile din strainatate; h) investitii in bunuri mobile si imobile necesare activitatii partidelor. (2) Eficienta si oportunitatea acestor cheltuieli urmeaza sa fie decise de organele alese ale partidelor politice. Art. 41. - (1) Autoritatile locale asigura cu prioritate spatii pentru sediile partidelor politice, la cererea motivata a acestora. (2) Inchirierea spatiilor destinate sediilor partidelor politice urmeaza regimul juridic prevazut pentru inchirierea spatiilor destinate pentru locuit. (3) Partidele politice sunt scutite de plata impozitelor pe cladiri pentru imobilele pe care le detin in proprietate. (4) Partidele politice care isi inceteaza activitatea ca urmare a autodizolvarii, a dizolvarii pronuntate prin hotarari definitive ale instantelor judecatoresti, ori a neinregistrarii lor potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) sunt obligate sa predea autoritatilor publice locale, in termen de 60 de zile, spatiile pe care le-au detinut cu contract de inchiriere incheiat si cu acordul acestora. (5) Tribunalul Municipiului Bucuresti va comunica prefectilor incetarea activitatii partidului politic in vederea preluarii sediilor de catre autoritatile publice locale, prin executorii judecatoresti. Art. 42. - (1) Veniturile realizate din activitatile prevazute la art. 33 sunt scutite de impozite si taxe. (2) De asemenea, sunt scutite de taxe vamale donatiile primite din strainatate, prevazute la art. 36.

457

Art. 43. - Plata tuturor cheltuielilor legate de telecomunicatii, energie electrica si termica, gaze, apa, canal se face la tariful spatiilor destinate pentru locuit. Art. 44. - Curtea de Conturi este organul abilitat sa controleze respectarea prevederilor art. 33 alin. (2), art. 34 alin. (3), art. 35-37 si art. 39-41 privind finantarea partidelor politice. Art. 45. - Donatiile acceptate de catre partidele politice cu incalcarea prevederilor art. 35 si 36 ori de catre cele aflate in una dintre situatiile prevazute la art. 23 si 29 se fac venit la bugetul de stat, pe baza hotararii Colegiului jurisdictional al Curtii de Conturi.

CAPITOLUL 7 Dispozitii finale si tranzitorii

Art. 46. - (1) Partidele politice existente la data intrarii in vigoare a prezentei legi continua sa functioneze pe baza actelor legale de inregistrare valabile la data infiintarii. (2) In termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi, partidele politice existente se vor conforma prevederilor ei, urmand procedura judiciara stabilita la art. 17-19. (3) Termenul de 6 luni pentru inscriere este un termen de decadere. Art. 47. - (1) Denumirea unui partid politic, simbolul si semnele electorale folosite de acesta incepand cu anul 1990 ii apartin de drept, daca le-a folosit primul, si nu pot fi insusite de alte partide politice. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si aliantelor politice, in conditiile legii electorale. Art. 48. - Organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, care participa la alegeri, sunt obligate sa respecte, in mod corespunzator si daca este cazul, prevederile art. 2-4, 7, 16, 34-43 si 47. Art. 49. - Decretul-lege nr. 8/1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti in Romania se abroga.Data adoptãrii în Senat: 26.04.96 Data adoptãrii în Camera Deputaþilor: 26.04.96Data adoptãrii/promulgãrii: 26.04.96Data intrãrii în vigoare: 29.04.96

ORDONANTA DE URGENTA nr. 3 publicatã în M.Of. nr. 133 din data: 26.06.96Republicãri: GUVERNUL ROMÂNIEIORDONANŢĂ DE URGENŢĂprivind modificarea Legii partidelor politice nr. 27/1996În temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţia României,Guvernul României emite următoarea ordonanţă de urgenţă:Art. I. — Legea partidelor politice nr. 27/1996 se modifică după cum urmează:1. Articolul 46 alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:„(2) Până la 15 septembrie 1996 partidele politice existente se vor conforma prevederilor prezentei legi, depunând la Tribunalul Municipiului Bucureşti înscrisurile prevăzute la art. 17 alin. (1) şi (2).“2. Articolul 46 alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:„(3) Termenul prevăzut la alineatul precedent este un termen de - decădere.“Art. II. — Prezenta ordonanţă de urgenţă se supune de îndată aprobării Parlamentului.PRIM-MINISTRUNICOLAE VĂCĂROIUContrasemnează:Ministru pentru relaţia cu Parlamentul,Petre NinosuMinistrul justiţiei,

458

Gavril Iosif ChiuzbaianBucureşti, 25 iunie 1996.Nr. 3.Data intrãrii în vigoare: 25.06.96

ORDONANTA DE URGENTA nr. 26 publicatã în M.Of. nr. 120 din data: 11.06.97Republicãri:

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

privind protecţia copilului aflat în dificultate

În temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţia României,

Guvernul României adoptă următoarea ordonanţă de urgenţă:

CAPITOLUL IDispoziţii generale

Art. 1. — (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, copilul se află în dificultate, dacă dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa, fizică sau morală, este pericilitată.

(2) Prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu are capacitate deplină de exerciţiu.

Art. 2. — Copilul aflat în dificultate se bucură de protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 3. — (1) Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecţie şi asistenţă în realizarea şi în exercitarea drepturilor sale revine, în primul rând, colectivităţii locale din care acesta face parte.

(2) Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul, în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din această responsabilitate.

Art. 4. — (1) Consiliul judeţean şi, respectiv, consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti stabilesc măsuri de protecţie a copilului aflat în dificultate şi asigură aplicarea corespunzătoare a acestora.

(2) În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin. (1), în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, se organizează şi funcţionează Comisia pentru protecţia copilului şi serviciul public specializat pentru protecţia copilului.

Art. 5. — (1) Comisia pentru protecţia copilului este organ de specialitate al consiliului judeţean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în dificultate şi la relaţiile cu serviciul public specializat pentru protecţia copilului.

(2) Comisia pentru protecţia copilului coordonează activitatea autorităţilor administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale de pe teritoriul judeţului, în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului.

Art. 6. — (1) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului se înfiinţează prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al

459

sectorului municipiului Bucureşti, şi funcţionează ca instituţie publică de interes judeţean, respectiv local, cu personalitate juridică.

(2) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului propune Comisiei pentru protecţia copilului măsurile de - protecţie a copilului aflat în dificultate şi asigură aplicarea acestora.

(3) Serviciile de specialitate din subordinea consiliilor locale, care desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului, vor sprijini serviciul public judeţean specializat pentru protecţia copilului, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.

(4) Activitatea serviciului public specializat pentru protecţia copilului este coordonată de secretarul consiliului judeţean, respectiv de secretarul primăriei sectorului municipiului Bucureşti.

CAPITOLUL IIMăsuri privind protecţia copilului aflat în dificultate

Art. 7. — În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, Comisia pentru protecţia copilului poate stabili următoarele măsuri de protecţie:

a) încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane;b) încredinţarea copilului serviciului public specializat pentru protecţia

copilului sau unui organism privat autorizat;c) încredinţarea copilului în vederea adopţiei;d) plasamentul copilului la o familie sau la o persoană;e) plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecţia

copilului sau la un organism privat autorizat;f) plasamentul copilului în regim de urgenţă.Art. 8. — (1) În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi,

puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti, şi nu a fost instituită tutelă, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin Comisia pentru protecţia copilului.

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane care consimte la aceasta şi care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

(3) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului este obligat să evalueze, cu prioritate, posibilitatea încredinţării copilului rudelor sale până la gradul al patrulea inclusiv, prezentând Comisiei pentru protecţia copilului rapoarte şi propuneri în acest sens.

Art. 9. — (1) Dacă nu există familii sau persoane corespunzătoare cărora să le fie încredinţat copilul, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî

460

încredinţarea acestuia serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism privat autorizat în condiţiile legii.

(2) În acest caz, măsura încredinţării durează până în momentul în care copilul poate fi încredinţat unei familii sau unei persoane corespunzătoare ori până la încredinţarea acestuia în vederea adopţiei.

Art. 10. — (1) Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat copilul au faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana acestuia.

(2) Pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost încredinţat.

(3) Educaţia şcolară şi credinţa religioasă a copilului nu pot fi schimbate decât cu aprobarea Comisiei pentru protecţia copilului. În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani, se cere şi consimţământul acestuia.

(4) Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile legii.

(5) Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia pentru protecţia copilului, care îl poate delega serviciului public specializat pentru protecţia copilului. În acest scop, în termen de 15 zile de la data încredinţării, se procedează la inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat pentru protecţia copilului, cu aprobarea Comisiei pentru protecţia copilului, va putea înstrăina bunurile copilului, numai dacă actul răspunde unor necesităţi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil. Sumele de bani rezultate în urma vânzării bunurilor copilului, precum şi veniturile aduse de acestea vor fi depuse în cont personal, pe numele copilului, prin grija serviciului public specializat pentru protecţia copilului, şi nu vor putea fi ridicate decât cu acordul Comisiei pentru protecţia copilului.

(6) Comisia pentru protecţia copilului va analiza, cel puţin o dată pe an, rapoartele financiar-contabile privind modul de administrare a bunurilor copilului. La încetarea măsurii de încredinţare, Comisia pentru protecţia copilului va analiza raportul general privind administrarea bunurilor copilului, pe baza căruia va hotărî descărcarea de gestiune.

Art. 11. — Părinţii pot să păstreze legături personale cu copilul, în condiţiile stabilite de Comisia pentru protecţia copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului. Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau, după caz, organismul privat autorizat va crea condiţiile necesare pentru aceasta, potrivit legii.

Art. 12. — (1) Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî plasamentul copilului la o familie sau la o persoană care consimte la aceasta şi care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a acestuia, dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive independente de voinţa părinţilor, la cererea acestora, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului, până la gradul al patrulea inclusiv. Dispoziţiile art. 8 alin. (3) sunt aplicabile.

461

(2) Dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în plasament, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî plasamentul acestuia la - serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau la un organism privat autorizat.

Art. 13. — (1) Părinţii copilului îşi menţin drepturile şi obligaţiile faţă de acesta, pe toată durata plasamentului, cu excepţia acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei măsuri.

(2) Persoanele fizice sau juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să îi asigure acestuia îngrijirile şi condiţiile necesare dezvoltării sale armonioase. Acordul părinţilor pentru efectuarea actelor obişnuite, necesare îndeplinirii acestei obligaţii sau înlăturării oricărei situaţii urgente care ar pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este prezumat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la care acesta a fost dat în plasament.

(3) Părinţii au dreptul să menţină un contact permanent şi nemijlocit cu copilul, pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul, în condiţiile legii, precum şi dreptul să corespondeze cu acesta. Părinţii pot să viziteze copilul la domiciliul/sediul persoanei sau al familiei la care acesta a fost dat în plasament, numai cu acordul acestora şi în prezenţa reprezentanţilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului. În lipsa acestui acord, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 lit. e).

Art. 14. — (1) În situaţii excepţionale, dacă părinţii sau unul dintre aceştia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecţia copilului poate decide plasamentul copilului în regim de urgenţă într-un centru de primire care este organizat şi funcţionează în subordinea sa sau a unui organism privat autorizat ori la o persoană sau la o familie, atestate în acest scop. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(2) Plasamentul copilului în regim de urgenţă se poate face, în condiţiile prevăzute la alin. (1), şi în cazul în care copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinţi.

(3) Cei care constată existenţa unor situaţii care să impună plasamentul copilului în regim de urgenţă sunt obligaţi să sesizeze de îndată serviciul public specializat pentru protecţia copilului în a cărui rază teritorială se află copilul, pentru stabilirea acestei măsuri. Organele de poliţie sunt obligate să acorde sprijinul necesar aplicării acestei măsuri

(4) În cazul plasamentului copilului în regim de urgenţă, serviciul public specializat pentru protecţia copilului, care a luat această măsură, va sesiza Comisia pentru protecţia copilului în vederea încredinţării acestuia, în condiţiile legii, sau menţinerii măsurii plasamentului, până la identificarea părinţilor copilului. Comisia pentru protecţia copilului se pronunţă în cel mult 15 zile de la plasamentul copilului în regim de urgenţă. O dată cu hotărârea de încredinţare, Comisia pentru protecţia copilului va sesiza instanţa

462

judecătorească competentă, pentru decăderea părinţilor sau, după caz, a unuia dintre aceştia din drepturile părinteşti.

(5) Pe durata plasamentului în regim de urgenţă şi a încredinţării copilului în condiţiile prezentului articol se suspendă exerciţiul drepturilor pe care le au părinţii faţă de copil.

Art. 15. — Încredinţarea copilului în vederea adopţiei se hotărăşte de către Comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului cu privire la adopţie.

Art. 16. — Copilul care a săvărşit o faptă penală, dar nu răspunde penal, beneficiază de protecţie în condiţiile legii.

Art. 17. — (1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 16, Comisia pentru protecţia copilului este obligată să ia o măsură educativă, la sesizarea oricărei persoane, a procurorului, a organelor de poliţie sau a părinţilor acestuia.

(2) În stabilirea măsurii educative, Comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă a copilului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea acestuia.

Art. 18. — (1) Măsurile educative şi modalităţile aplicării acestora sunt cele prevăzute de legea penală, care se aplică corespunzător vârstei şi gradului de maturitate a copilului, în vederea respectării interesului superior al acestuia.

(2) În cazul stabilirii măsurii libertăţii supravegheate, Comisia pentru protecţia copilului poate dispune încredinţarea supravegherii copilului Serviciului public specializat pentru protecţia copilului.

Art. 19. — Dezvoltarea armonioasă a copilului, încredinţat în condiţiile art. 9 sau dat în plasament în condiţiile art. 12 alin. (2), se asigură în centrele de plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau organismului privat autorizat căruia copilul i-a fost încredinţat sau dat în plasament.

Art. 20. — Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau organismul privat autorizat, care a primit în încredinţare sau în plasament un copil, va asigura acestuia mediul familial corespunzător. În acest scop, acestea sunt obligate:

a) să identifice familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia până la gradul al patrulea inclusiv;

b) să determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredinţare sau în plasament şi să o aducă la cunoştinţă Comisiei pentru protecţia copilului;

c) să asigure asistenţă şi sprijin acelei familii sau persoane atât înainte, cât şi după încredinţarea sau plasamentul copilului;

d) să ofere asistenţă şi sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea acestuia în mediul său familial;

463

e) să asigure spaţii special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de plasament şi mijloacele necesare pentru contactul personal şi nemijlocit al copilului cu părinţii săi, dacă este cazul, potrivit regulamentelor;

f) să supravegheze familiile şi persoanele cărora le-a fost încredinţat sau dat în plasament un copil, pe toată durata acestei măsuri, precum şi pe părinţii copilului, după revenirea acestuia în mediul său familial;

g) să prezinte rapoarte şi propuneri Comisiei pentru protecţia copilului cu privire la aspectele sus-menţionate, trimestrial sau la cererea acesteia.

Art. 21. — (1) Comisia pentru protecţia copilului are următoarele atribuţii:a) să verifice şi să reevalueze, cel puţin o dată la 3 luni, împrejurările legate

de încredinţarea sau plasamentul copilului, pe baza rapoartelor şi propunerilor prezentate de serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau, după caz, de organismul privat autorizat;

b) să revoce sau să înlocuiască măsura stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;

c) să încredinţeze sau să dea în plasament copilul altei familii sau persoane, unui serviciu public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism privat autorizat, dacă interesul superior al copilului o impune;

d) să sesizeze instanţa competentă, dacă împrejurările care au determinat decăderea părinţilor copilului din drepturile părinteşti au încetat să existe;

e) să supună pe părinţii copilului unei perioade de probă de minimum 3 luni, în cazul revenirii acestuia în mediul său familial, perioadă în care aceştia să fie supravegheaţi de către serviciul public specializat pentru protecţia copilului, cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor pe care le au faţă de copil; în acest scop, să ceară bilunar serviciului public specializat pentru protecţia copilului prezentarea de rapoarte.

(2) În vederea îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor ce îi revin, fiecare comisie pentru protecţia copilului colaborează cu comisiile din celelalte judeţe şi din sectoarele municipiului Bucureşti şi poate solicita acestora prezentarea de rapoarte, propuneri sau orice informaţii referitoare la situaţia copiilor faţă de care a stabilit măsuri de încredinţare sau de plasament.

Art. 22. — (1) Încredinţarea sau plasamentul copilului în una dintre formele prevăzute în prezentul capitol poate dura cel mult până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către acesta.

(2) La cererea copilului, acesta poate rămâne în centrele de plasament sau la familia ori la persoana la care a fost încredinţat sau dat în plasament şi după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile, dar fără a depăşi vârsta de 25 de ani.

Art. 23. — (1) Pentru fiecare copil încredinţat sau dat în plasament, se acordă o alocaţie lunară în cuantum de 150.000 lei, care se indexează prin hotărâre a Guvernului.

(2) Alocaţia se plăteşte persoanei, reprezentantului familiei desemnat de Comisia pentru protecţia copilului sau organismului privat autorizat, cărora le-a fost încredinţat sau dat în plasament copilul.

464

(3) Persoana sau, după caz, unul dintre soţii cărora le-au fost încredinţaţi sau daţi în plasament copiii au dreptul, pe perioada încredinţării sau a plasamentului, la un salariu la nivelul salariului brut lunar al asistentului social cu pregătire medie, încadrat în funcţie de vechime. Perioada respectivă se consideră vechime în muncă. Pentru persoanele pensionate, suma astfel acordată se va plăti sub formă de indemnizaţie lunară. Prevederile prezentului alineat se aplică numai persoanelor care au obţinut atestatul de asistent maternal profesionist din partea Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestora, în condiţiile ce vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul în care copilul a fost încredinţat sau dat în plasament la o rudă a acestuia, până la gradul al patrulea inclusiv.

(4) Sumele necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute la alineatul precedent, suportate de organismele private autorizate, se restituie acestora, la cerere, de către serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, pe baza documentelor justificative, în termen de 15 zile de la depunerea cererii.

(5) Contractele de muncă ale asistenţilor maternali profesionişti se încheie de către serviciile publice specializate pentru protecţia copilului sau de către organismele private autorizate.

(6) Prevederile prezentului articol nu sunt aplicabile în cazul în care copilul a fost încredinţat în vederea adopţiei.

(7) După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, copilul devine titularul dreptului la alocaţia prevăzută la alin. (1), dacă îşi continuă studiile, până la absolvirea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 25 de ani.

Art. 24. — (1) Comisia pentru protecţia copilului, care a hotărât încredinţarea sau plasamentul copilului, va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul familiei. Sumele astfel încasate se consituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti, în subordinea căruia funcţionează Comisia pentru protecţia copilului care a stabilit măsura respectivă.

(2) Dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, Comisia pentru protecţia copilului poate obliga părintele să presteze o activitate neremunerată în folosul colectivităţii, pe toată durata măsurii încredinţării sau a - plasamentului.

Art. 25. — Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să acorde sprijin şi asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului şi să acţioneze pentru:

a) identificarea, pregătirea şi evaluarea unei reţele teritoriale de asistenţi maternali profesionişti;

b) asigurarea de servicii de prevenire a abandonului copiilor;c) înfiinţarea de centre maternale şi centre de îngrijire de zi;d) asigurarea oricăror servicii care să conducă la bună- starea copilului,

alături de părinţii săi.

465

Capitolul IIIOrganizarea şi funcţionarea Comisiei pentru protecţia copilului şi a serviciului

public specializat pentru protecţia copilului

Art. 26. — (1) Comisia pentru protecţia copilului se înfiinţează prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, este alcătuită din 11 membri şi are următoarea componenţă:

a) preşedinte — secretarul consiliului judeţean, respectiv secretarul primăriei sectorului municipiului Bucureşti;

b) vicepreşedinţi:— directorul Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială judeţeană,

respectiv a sectorului municipiului Bucureşti;— directorul serviciului public specializat pentru protecţia copilului;c) membri — câte un reprezentant al serviciilor publice descentralizate ale

Ministerului Sănătăţii, Ministerului Învăţământului, Ministerului de Interne, Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, desemnaţi de conducerea acestora, şi patru reprezentanţi ai organismelor private autorizate care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului sau specialişti independenţi din acest domeniu, propuşi de secretarul consiliului judeţean sau al primăriei sectorului municipiului Bucureşti.

(2) Comisia pentru protecţia copilului este legal constituită în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile comisiei se iau cu majoritatea voturilor membrilor care o alcătuiesc.

(3) Comisia pentru protecţia copilului se întruneşte lunar în şedinţe ordinare şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare. Convocarea şedinţelor se face de către preşedinte, iar în absenţa acestuia, de către unul dintre vicepreşedinţi. Convocarea se face în scris, cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţă, şi cuprinde, în mod obligatoriu, ordinea de zi a acesteia.

(4) Prezenţa membrilor Comisiei pentru protecţia copilului la şedinţă este obligatorie. În cazul în care un membru al comisiei absentează de la şedinţe de două ori consecutiv, fără motive temeinice, conducerea instituţiei al cărei reprezentant este poate dispune sancţionarea disciplinară a acestuia, în condiţiile legislaţiei muncii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii comisiei au dreptul la o indemnizaţie de şedinţă, al cărei cuantum se stabileşte prin hotărâre a consiliului judeţean sau prin hotărâri ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Art. 27. — (1) Comisia pentruprotecţia copilului, competentă să soluţioneze cauzele privitoare la copiii aflaţi în dificultate, este aceea în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, după caz, cea în a cărei rază teritorială copilul a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost părăsit.

(2) Comisia pentru protecţia copilului soluţionează cauza în termen de cel mult 15 zile de la data sesizării.

(3) În faţa Comisiei pentru protecţia copilului vor fi chemaţi părinţii, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, persoana, familia sau reprezentantul

466

organismului privat autorizat care doreşte să îi fie încredinţat sau dat în - plasament copilul, precum şi orice persoane care pot da relaţii în cauză. În cazul în care copilul care se află în situaţia prevăzută la art. 16 nu se prezintă, se va cere sprijinul organelor de poliţie, pentru aducerea acestuia în faţa comisiei.

(4) Şedinţele Comisiei pentru protecţia copilului nu sunt publice. Comisia poate admite să fie de faţă şi alte persoane decât cele chemate, dacă apreciază că prezenţa lor este utilă.

(5) Pentru soluţionarea cauzelor, este obligatorie prezentarea raportului referitor la ancheta psihosocială a copilului, de către specialistul serviciului public specializat pentru protecţia copilului, care a instrumentat cauza. Raportul va cuprinde date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului, antecedentele acestuia, condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, orice alte date referitoare la creşterea şi la educarea copilului, care pot folosi Comisiei pentru protecţia copilului în soluţionarea cauzei, propunerea unei măsuri de protecţie a copilului, precum şi poziţia acestuia cu privire la măsura propusă. În cazul în care este necesară stabilirea unei măsuri educative, raportul referitor la ancheta psihosocială a copilului se va întocmi în colaborare cu organele de poliţie.

(6) Lucrările de secretariat ale Comisiei pentru protecţia copilului se asigură de către serviciul public specializat - pentru protecţia copilului.

Art. 28. — (1) Hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului este executorie.(2) Hotărârea se comunică părinţilor, persoanei, familiei sau organismului

privat autorizat căruia i-a fost încredinţat sau dat în plasament copilul, copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială, serviciului public specializat pentru protecţia copilului, precum şi organelor financiare competente, dacă s-a stabilit plata unei contribuţii în sarcina părinţilor.

(3) În cazul în care există opoziţie la executare, hotărârea se comunică Inspectoratului de poliţie, în vederea executării.

Art. 29. — Hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului poate fi atacată în condiţiile Legii contenciosului administrativ.

Capitolul IVOrganisme private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului

Art. 30. — organismele private prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, constituite în condiţiile legii. la constituirea organismelor private de naţionalitate română, instanţa judecătorească va cere avizul Departamentului pentru Protecţia Copilului. În cazul în care obiectivele statutare ale organismului privat cuprind şi activităţi pentru alte categorii sociale decât copiii, se va cere şi avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

467

Art. 31. — (1) Organismele private legal constituite pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei copilului, numai dacă au fost autorizate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Autorizarea organismelor private de naţionalitate română se face de către Comisia pentru protecţia copilului în a cărei rază teritorială acestea îşi au sediul social.

(3) Autorizarea organismelor private străine se face de către Departamentul pentru Protecţia Copilului. Organismele private străine pot fi autorizate să desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei copilului pe teritoriul României, numai dacă sunt reprezentate de organisme private de naţionalitate română, autorizate.

Art. 32. — (1) Autorizaţia se eliberează pentru o perioadă de un an.(2) Reînnoirea autorizaţiei este condiţionată de prezentarea rapoartelor de

activitate autorităţilor administraţiei publice competente să o elibereze, anual sau la cererea acestora.

Art. 33. — (1) Comisiile pentru protecţia copilului au drept de control asupra activităţii desfăşurate de organismele private autorizate.

(2) Dacă se constată că această activitate a devenit ilicită, contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, Comisia pentru protecţia copilului va solicita instanţei judecătoreşti competente dizolvarea organismului privat respectiv.

Art. 34. — Criteriile şi procedurile de autorizare a organismelor private se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Capitolul VRăspunderi şi sancţiuni

Art. 35. — Nerespectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a persoanei vinovate.

Art. 36. — (1) Nerespectarea hotărârilor Comisiei pentru protecţia copilului constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să constituie infracţiune.

(2) Contravenţiile prevăzute la alineatul precedent se sancţionează cu amendă de la 500.000 lei la 1.500.000 lei.

(3) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac de către personalul cu atribuţii de control de la consiliile judeţene, respectiv de la consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi de la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv cea a municipiului Bucureşti. Sumele încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti.

(4) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu cele ale Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.

468

Capitolul VIFinanţarea activităţilor de protecţie a copilului

aflat în dificultate

Art. 37. — (1) Cheltuielile pentru protecţia copilului aflat în dificultate se finanţează de la bugetele locale.

(2) Cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizaţi- ilor asistenţilor maternali profesionişti, precum şi a indemnizaţiilor de şedinţă ale preşedintelui, vicepreşedinţilor şi membrilor Comisiei pentru protecţia copilului se suportă de la bugetul judeţului, respectiv de la bugetul sectorului municipiului Bucureşti şi se gestionează de către serviciul public specializat pentru protecţia copilului.

(3) Cheltuielile pentru plata alocaţiei prevăzute la art. 23 se suportă de la bugetul de stat şi se gestionează de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Capitolul VIIDispoziţii finale

Art. 38. — În aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul pentru protecţia Copilului împreună cu - ministerele interesate vor elabora norme metodologice şi măsuri tranzitorii, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 39. — Acţiunile şi cererile privitoare la aplicarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă sunt scutite de taxă de timbru.

Art. 40. — (1) În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, comisiile pentru protecţia copilului vor verifica şi vor reevalua toate măsurile de ocrotire stabilite prin hotărâri în curs de aplicare ale fostelor comisii teritoriale pentru ocrotirea minorilor, care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.

(2) La expirarea termenului prevăzut la alin. (1), hotărârile comisiilor teritoriale pentru ocrotirea minorilor îşi încetează aplicabilitatea.

Art. 41. — (1) Transferul patrimoniului şi al personalului instituţiilor de ocrotire – leagăne şi case de copii – şi ale centrelor de primire a minorilor care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970, precum şi reorganizarea acestora în centre de plasament şi centre de primire a copilului în cadrul serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului se vor face până la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pe anul 1998, prin protocol încheiat între consiliile judeţene, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi autorităţile în subordinea cărora aceste instituţii au funcţionat până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Personalul didactic, didactic auxiliar, medical şi de alte specialităţi, existent în instituţiile de ocrotire care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 – leagăne şi case de copii – îşi va păstra calitatea şi statutul în cadrul viitoarelor

469

centre de plasament şi de primire din cadrul serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului.

(3) Este interzisă înfiinţarea unor centre de plasament, altele decât cele existente prin reorganizarea leagănelor şi a caselor de copii, cu excepţia centrelor de plasament de tip familial.

Art. 42. — Pe data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei ordonanţe de urgenţă, Legea nr. 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 28 din 28

martie 1970, precum şi orice alte dispoziţii contrare se abrogă.

PRIM-MINISTRU

VICTOR CIORBEAContrasemnează:

Ministru delegatpe lângă primul-ministru

pentru coordonarea Secretariatului General

al Guvernului şi a Departamentului

pentru Administraţie Publică Locală,

Remus OprişMinistrul muncii şi protecţiei

sociale,Alexandru AthanasiuSecretar de stat, şeful

Departamentuluipentru Protecţia Copilului,

Cristian Liviu TăbăcaruBucureşti, 9 iunie 1997.Nr. 26.

Data intrãrii în vigoare: 11.06.97

LEGE nr. 108 publicatã în M.Of. nr. 205 din data: 02.06.98Republicãri:

PARLAMENTUL ROMÂNIEICAMERA DEPUTAŢILOR

LEGEpentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997

privind protecţia copilului aflat în dificultate

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, publicată în Monitorul Oficial

470

al României, Partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997, cu următoarele modificări şi completări:

1. Articolul 1 alineatul (1) va avea următorul cuprins:„Art. 1. - (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, copilul se află în

dificultate, dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.“

2. La articolul 3, după alineatul (1) se introduc alineatele (11) şi (12) cu următorul cuprins:

„(11) Orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes superior, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi la un ajutor special din partea colectivităţii locale.

(12) Statul garantează protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv sexuală, vătămare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal sau a oricărei alte persoane.“

3. Articolul 3 alineatul (2) va avea următorul cuprins:„(2) Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul, în

îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin pentru protecţia copilului aflat în dificultate.“4. Articolul 4 alineatul (2) va avea următorul cuprins:„(2) În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin. (1), în subordinea

consiliului judeţean, respectiv al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, se organizează şi funcţionează comisia pentru protecţia copilului, denumită în continuare comisie, şi serviciul public specializat pentru protecţia copilului, denumit în continuare serviciu public specializat.

“5. Articolul 7 va avea următorul cuprins:„Art. 7. - (1) În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în

dificultate, comisia poate stabili următoarele măsuri:a) încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism

privat autorizat;b) încredinţarea copilului în vederea adopţiei;c) încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat;d) plasamentul copilului la o familie sau la o persoană;e) plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism

privat autorizat;f) plasamentul copilului în regim de urgenţă;g) plasamentul copilului într-o familie asistată.(2) În alegerea uneia dintre aceste măsuri trebuie să se ţină seama, în mod

corespunzător, de necesitatea unei continuităţi raţionale în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală sau lingvistică.

(3) Se va asigura copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra măsurilor de protecţie prevăzute la alin. (1).“

471

6. La articolul 10, alineatele (3) şi (5) vor avea următorul cuprins:„(3) Educaţia şcolară a copilului nu poate fi schimbată decât în interesul

acestuia, avându-se în vedere prevederile art. 7 alin. (2) şi (3), cu aprobarea comisiei. Credinţa religioasă în care a fost educat copilul nu se poate schimba decât în cazuri excepţionale, cu aprobarea specială a comisiei.“

„(5) Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de comisie, care îl poate delega serviciului public specializat sau persoanei ori organismului privat autorizat, căruia copilul i-a fost încredinţat. În acest scop, în termen de 15 zile de la data încredinţării, se procedează la inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat, cu aprobarea comisiei, va putea înstrăina bunurile copilului numai dacă actul răspunde unor nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil. Sumele de bani rezultate în urma vânzării bunurilor copilului, precum şi veniturile aduse de acestea vor fi depuse în cont personal, pe numele copilului, prin grija serviciului public specializat, şi nu vor putea fi ridicate decât cu acordul comisiei.“

7. Articolul 19 devine articolul 13 cu următorul cuprins:„Art. 19. - Dezvoltarea armonioasă a copilului încredinţat în condiţiile art. 9

sau dat în plasament în condiţiile art. 12 alin. (2) se asigură în centrele de plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat sau al organismului privat autorizat căruia copilul i-a fost încredinţat sau dat în plasament.“

8. Articolele 13-15 devin articolele 14-16.9. Articolul 20 devine articolul 17 cu următorul cuprins:„Art. 20. - (1) Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat,

care a primit în încredinţare sau în plasament un copil, va asigura acestuia mediul familial corespunzător.

(2) Pentru asigurarea mediului familial corespunzător, serviciul public specializat este obligat:

a) să identifice familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia până la gradul al patrulea inclusiv;

b) să determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredinţare sau în plasament şi să o aducă la cunoştinţă comisiei;

c) să asigure asistenţă şi sprijin acelei familii sau persoane atât înainte, cât şi după încredinţarea sau plasamentul copilului;

d) să ofere asistenţă şi sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea acestuia în mediul său familial;

e) să asigure spaţii special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de plasament şi mijloacele necesare pentru contactul personal şi nemijlocit al copilului cu părinţii săi, dacă este cazul, potrivit regulamentelor;

f) să supravegheze familiile şi persoanele cărora le-a fost încredinţat sau dat în plasament un copil, pe toată durata acestei măsuri, precum şi pe părinţii copilului, după revenirea acestuia în mediul său familial;

472

g) să prezinte rapoarte şi propuneri comisiei cu privire la aspectele sus-menţionate, trimestrial sau la cererea acesteia.“

10. Articolul 21 devine articolul 18.11. La articolul 22, care devine articolul 19, alineatul (2) va avea

următorul cuprins:„(2) La cererea copilului, acesta poate rămâne în centrele de plasament ori

la familia sau persoana căreia i-a fost încredinţat sau dat în plasament şi după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.“

12. La articolul 23, care devine articolul 20, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 23. - (1) Pentru fiecare copil încredinţat sau dat în plasament se acordă o alocaţie lunară de întreţinere în cuantum de 300.000 lei, care se indexează prin hotărâre a Guvernului.“

13. Articolul 24 devine articolul 21.14. După articolul 25, care devine articolul 22, se introduce capitolul II1

cu următorul titlu:„Capitolul II1 - Măsuri educative faţă de copilul care a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal“15. Articolul 16 devine articolul 23 cu următorul cuprins:„Art. 16. - (1) Copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar

care nu răspunde penal, beneficiază de protecţie în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau care are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.“

16. La articolul 17, care devine articolul 24, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 17. - (1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 16, comisia va lua una dintre următoarele măsuri educative:

a) mustrarea;b) libertatea supravegheată;c) internarea într-un centru de reeducare;d) internarea într-o instituţie medical-educativă.“17. După articolul 17, care devine articolul 24, se introduc articolele

171-175 cu următorul cuprins:„Art. 171. - Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea copilului, în

arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea copilului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va putea aplica o pedeapsă.

Art. 172. - (1) Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea copilului în libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită.

473

Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor, adoptatorului sau tutorelui copilului. Dacă nici unul dintre aceştia nu poate asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, comisia dispune încredinţarea supravegherii copilului, pe acelaşi interval de timp, unei familii sau unei persoane de încredere, unui organism privat autorizat sau serviciului public specializat.

(2) Persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea copilului are obligaţia de a veghea îndeaproape asupra comportării acestuia, în scopul îndreptării lui, precum şi obligaţia de a înştiinţa, de îndată, comisia atunci când copilul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

(3) Comisia poate să impună copilului respectarea următoarelor obligaţii:a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;c) să frecventeze cu regularitate şcoala sau un curs de calificare.(4) Comisia atrage atenţia copilului asupra consecinţelor comportării sale.(5) După luarea măsurii libertăţii supravegheate, comisia încunoştinţează

şcoala la care copilul învaţă.(6) Dacă înăuntrul termenului de supraveghere copilul se sustrage de la

supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte din nou o faptă prevăzută de legea penală, comisia revocă măsura libertăţii supravegheate şi ia faţă de copil măsura internării într-un centru de reeducare sau într-o instituţie medical-educativă.

Art. 173. - (1) Măsura educativă a internării copilului într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării copilului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională, potrivit aptitudinilor sale.

(2) Măsura internării se ia faţă de copilul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare.

Art. 174. - Măsura internării într-o instituţie medical-educativă se ia faţă de copilul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie.

Art. 175. - (1) Măsurile prevăzute la art. 173 şi 174 se iau pe timp nedeterminat, însă nu pot dura decât până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani. Măsura prevăzută la art. 173 trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Comisia, dispunând ridicarea măsurii prevăzute la art. 174, poate, dacă este cazul, să ia faţă de copil măsura internării într-un centru de reeducare.

(2) La data când copilul devine major, comisia poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.“

18. Articolul 18 devine articolul 30 cu următorul cuprins:

474

„Art. 18. - (1) Măsurile educative prevăzute la art. 17 se iau la sesizarea procurorului, a organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane interesate.

(2) Măsurile educative prevăzute la art. 17 lit. b)-d) se iau numai cu avizul procurorului.

(3) La luarea măsurilor educative, comisia va ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă a copilului, de comportarea lui generală, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice elemente de natură să caracterizeze personalitatea acestuia.“

19. Capitolul III devine capitolul IV cu următorul titlu:„Capitolul III - Organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru protecţia

copilului“20. Articolele 26-28 devin articolele 31-33.21. Articolul 29 devine articolul 34 cu următorul cuprins:„Art. 29. - Hotărârea comisiei poate fi atacată la judecătoria teritorială

competentă, potrivit normelor de drept comun.“22. Articolul 30 devine articolul 35 cu următorul cuprins:

„Art. 30. - Organismele private, prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă, sunt persoane juridice de drept privat cu scop nelucrativ, constituite în condiţiile legii. La constituirea organismelor private române, instanţa judecătorească va cere avizul Departamentului pentru Protecţia Copilului şi al Ministerului Educaţiei Naţionale. În cazul în care obiectivele statutare ale organismului privat cuprind şi activităţi pentru alte categorii sociale decât copiii, se va cere şi avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.“

23. Articolele 31-36 devin articolele 36-41.24. La articolul 37, care devine articolul 42, alineatul (1) va avea

următorul cuprins:„Art. 37. - (1) Cheltuielile pentru protecţia copilului aflat în dificultate se

finanţează de la bugetul consiliului judeţean, respectiv de la bugetul consiliilor sectoarelor municipiului Bucureşti. În acelaşi scop pot fi utilizate şi fonduri extrabugetare. Departamentul pentru Protecţia Copilului poate finanţa programe de interes naţional pentru protecţia copilului aflat în dificultate, din fonduri transferate de la bugetul de stat cu această destinaţie, din intrări de credite externe, precum şi din fonduri extrabugetare.“

25. Articolul 38 devine articolul 43 cu următorul cuprins:„Art. 38. - (1) În aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul

pentru Protecţia Copilului împreună cu ministerele interesate vor elabora norme metodologice şi măsuri tranzitorii, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

(2) Departamentul pentru Protecţia Copilului controlează, în condiţiile legii, activitatea de protecţie a copilului aflat în dificultate, exercitată de autorităţile administraţiei publice locale.“

26. Articolul 39 devine articolul 44 cu următorul cuprins:

475

„Art. 39. - Acţiunile şi cererile privitoare la aplicarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă sunt scutite de taxă de timbru şi de timbru judiciar.“

27. Articolul 40 devine articolul 45 cu următorul cuprins:„Art. 40. - (1) În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei

ordonanţe de urgenţă, comisiile vor verifica şi vor reevalua toate măsurile de ocrotire stabilite prin hotărâri în curs de aplicare ale fostelor comisii teritoriale pentru ocrotirea minorilor, care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.

(2) La expirarea termenului prevăzut la alin. (1), hotărârile comisiilor teritoriale pentru ocrotirea minorilor îşi încetează aplicabilitatea.“

28. Articolul 41 devine articolul 46 cu următorul cuprins:„Art. 41. - (1) Transferul instituţiilor de ocrotire - leagăne, case de copii - şi al

centrelor de primire a minorilor, care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970, transferul patrimoniului şi al personalului acestora, precum şi reorganizarea lor în centre de plasament şi centre de primire a copilului în cadrul serviciilor publice specializate se vor face până la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pe anul 1998, prin protocol încheiat între consiliile judeţene, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi autorităţile în subordinea cărora aceste instituţii au funcţionat până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Patrimoniul transferat potrivit alin. (1) îşi păstrează destinaţia de organizare şi desfăşurare a activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate.

(3) Personalul didactic şi didactic auxiliar, titular, existent în instituţiile de ocrotire care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 şi care se transferă, potrivit alin. (1), în cadrul centrelor de plasament şi de primire a copilului din cadrul serviciilor publice specializate, precum şi în cadrul Departamentului pentru Protecţia Copilului, îşi păstrează - statutul de personal didactic.

(4) Personalului responsabil cu instrucţia, educaţia, - transferat în condiţiile alin. (3), i se aplică prevederile Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

(5) Funcţiile didactice ale personalului din centrele de plasament, menţionat la alin. (3), sunt: educatoare/educator, institutor-educator, învăţător-educator, profesor-educator, - profesor-logoped, psihopedagog, profesor de muzică, profesor de educaţie fizică.

(6) Funcţiile didactice auxiliare ale personalului din centrele de plasament, menţionat la alin. (3), sunt:

a) bibliotecar, documentarist, redactor;b) informatician;c) laborant;d) tehnician;e) pedagog şcolar;f) instructor-animator, instructor de educaţie extra- şcolară;g) asistent social;h) corepetitor;

476

i) supraveghetor de noapte.29. Articolul 42 devine articolul 47.Art. II. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia

copilului aflat în dificultate, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, se va republica în Monitorul Oficial al României, dându-se textelor o nouă numerotare.

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 11 mai 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PAULA MARIA IVĂNESCU

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 11 mai 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI

CRISTIAN SORIN DUMITRESCU

Bucureşti, 2 iunie 1998.Nr. 108.

Data adoptãrii în Senat: 11.05.98 Data adoptãrii în Camera Deputaţilor: 11.05.98

Data adoptãrii/promulgãrii: 02.06.98

477

C U P R I N STITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL


Secţiunea 1. Noţiunea de dreptpagina 4

#1. Sensurile noţiunii 4#2. Dreptul obiectiv şi subiectiv; dreptul public şi privat

5#3. Dreptul civil în sistemul dreptului românesc

6#4. Definiţia dreptului civil 6

Secţiunea 2. Obiectul dreptului civil 7Secţiunea 3. Metoda de reglementare în dreptul civil7Secţiunea 4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept8Secţiunea 5. Principiile dreptului civil9

CAIET DE SEMINAR 1 10

CAPITOLUL II – TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului civil16

#1. Clasificarea izvoarelor dreptului civil16

#2. Codul civil19#3. Probleme speciale privind alte izvoare ale dreptului civil

20CAIET DE SEMINAR 2

22Secţiunea 2. Aplicarea legii civile25

#1. Acţiunea legii civile în timp25

CAIET DE SEMINAR 329

#2. Aplicarea legii civile în spaţiu 37

478

#3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor38

CAIET DE SEMINAR 438Secţiunea 3. Interpretarea legii civile42

#1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială42

#2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă 43

#3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică

43 CAIET DE SEMINAR 5

45

TITLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL 51

CAPITOLUL I – NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC ŞI CARACTERELE ACESTUIA

CAIET DE SEMINAR 652

CAPITOLUL II – STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 53

I.PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

I.A.PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1 – Elemente introductive53Secţiunea 2 – Capacitatea de drept civil54

CAIET DE SEMINAR 755Secţiunea 3 – Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice56

#1. Definiţie, caractere juridice, corelaţia cu capacitatea de exerciţiu56

#2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice57

CAIET DE SEMINAR 8 59#3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

61#4. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

61CAIET DE SEMINAR 9

66#5. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

70Declararea judecătorească a dispariţiei

70Declararea judecătorească a morţii

72CAIET DE SEMINAR 10 76

479

Secţiunea 4 - Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice80

#1. Lipsa capacităţii de exerciţiu81

#2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice82

#3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice84

CAIET DE SEMINAR 11 86Secţiunea 5 – Identificarea persoanei fizice 90

#1. Numele persoanei fizice 91I.Numele de familie 92II.Prenumele 97III.Pseudonimul98IV.Porecla 99

CAIET DE SEMINAR 12 99#2. Domiciliul persoanei fizice

104II. Reşedinţa persoanei fizice 106

CAIET DE SEMINAR 13 107#3. Starea civilă

108II. Acţiunile de stare civilă 109

CAIET DE SEMINAR 14 110#4. Întocmirea actelor de stare civilă

111#5. Identificarea persoanei fizice cu ajutorul codului numeric personal 118CAIET DE SEMINAR 15 119

Secţiunea 6 – Ocrotirea persoanei fizice120

#1. Ocrotirea minorilor prin tutelă 120CAIET DE SEMINAR 16 127#2. Ocrotirea persoanei fizice majore

131 A.Interdicţia judecătorească131 B.Ocrotirea bolnavilor psihici periculoşi 134 C.Orotirea prin curatelă 135#3. Ocrotirea minorilor prin curatelă


I.B.PERSOANA JURIDICĂ 140

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive 140#1. Categorii de persoane juridice 142#2. Elementele constitutive ale persoanei juridice 145#3. Organizarea de sine stătătoare 145#4. Patrimoniul propriu

146#5. Scopul propriu 146#6. Atributele de identificare a persoanei juridice 147

Secţiunea 2 – Înfiinţarea persoanelor juridice149

#1. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie151

#2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de asociere151

#3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de voinţă al unei

480

singure persoane 152Secţiunea 3 – Momentul dobândirii personalităţii juridice153

CAIET DE SEMINAR 18 154Secţiunea 4 – Capacitatea civilă a persoanei juridice160

#1. Noţiuni introductive160

#2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice160

#3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice162

CAIET DE SEMINAR 19 165Secţiunea 5 – Reorganizarea persoanelor juridice167

#1. Noţiuni generale 167#2. Comasarea persoanelor juridice

168#3. Divizarea persoanei juridice

169#4. Transformarea persoanei juridice

170Secţiunea 6 – Încetarea persoanei juridice 170

#1. Dizolvarea persoanei juridice 171#2. Desfiinţarea persoanei juridice 172CAIET DE SEMINAR 20 172

I.C. ASPECTE LEGATE DE POZIŢIA SUBIECTELOR ÎN CADRUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

#1. Determinarea subiectelor de drept civil176

#2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil176

CAIET DE SEMINAR 21 178#3.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil


BIBLIOGRAFIE 184

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

- II -

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVILSecţiunea I – Drepturile subiective civile

186# 1.Clasificarea drepturilor subiective civile.186Caiet de seminar 1 190# 2.Recunoaşterea şi ocrtorirea drepturilor subiective civile 195# 3.Exercitarea drepturilor subiective civile şi abuzul de drept.198Caiet de seminar 2 202

481

Secţiunea II – Obligaţiile civile.206Caiet de seminar 3 209

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVILII . Bunurile 213

# 1.Noţiuni generale 214# 2.Clasificarea bunurilor 216Caiet de seminar 4 229

Capitolul III – IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTURILOR JURIDICE CIVILE CONCRETE

Secţiunea I – Izvoarele raportului juridic civil concret.238# 1. Noţiuni introductive 238# 2.Definiţia şi clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

239Caiet de seminar 5 240

Secţiunea II – Proba raportului juridic civil concret 242# 1.Noţiuni generale 242Caiet de seminar 6 243# 2.Clasificarea probelor 246# 3.Mijloacele de probă247

Înscrisurile 247Caiet de seminar 7 255

Mărturia 259Mărturisirea 261Prezumţiile 264

Caiet de seminar 8 266

TITLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVESecţiunea I – Noţiunea actului juridic civil 269Secţiunea II – Clasificarea actelor juridice civile

269

Capitolul II – CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVILSecţiuna I – Noţiune şi clasificări

276Secţiunea II – Capacitatea 277Secţiunea III – Consimţământul

277Caiet de seminar 9284

Secţiunea IV – Obiectul actului juridic civil 287Secţiunea V – Cauza actului juridic civil

288Secţiunea VI – Forma actului juridic civil

290# 1.Principiul consensualismului290# 2.Clasificarea condiţiilor de formă290Caiet de seminar 10292

482

Capitolul III – MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVILSecţiunea I – Termenul ca modalitate a actului juridic civil

295Secţiunea II – Condiţia ca modalitate a actului juridic civil 297Secţiunea III - Sarcina ca modalitate a actului juridic civil 299

Caiet de seminar 11299

Capitolul IV – EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL 302Secţiunea I – Principiul forţei obligatorii

303Secţiunea II – Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

303Secţiunea III – Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

304Caiet de seminar 12306

Capitolul V – INEFICACITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL 310Secţiunea I – Noţiuni introductive 310Secţiunea II – Nulitatea actului juridic civil 311

# 1.Noţiunea şi evoluţia concepţiei privind nulitatea 311# 2. Trăsăturile şi funcţiile nulităţilor311# 3. Criteriile de clasificare a nulităţilor312# 4.Modalităţi de invocare a nulităţii313# 5.Efectele nulităţii actului juridic civil314

Secţiunea III – Alte cauze de ineficacitate şi delimitarea acestora faţă de nulitate316

Caiet de seminar 13317

TITLUL IV – PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Capitolul I – NOŢIUNI INTRODUCTIVESecţiunea I – Conceptul de prescripţie extinctivă 321Secţiunea II – Natura juridică a prescripţiei extinctive 322Secţiunea III – Efectul prescripţiei extinctive 323Capitolul II – DOMENIUL DE APLICARE AL PRESCRIPŢIE EXTINCTIVE 323

Capitolul III – TERMENELE DE PRESCRIPŢIE 326

Capitolul IV – CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 328Secţiunea I - Începutul cursului prescripţiei extinctive

330Secţiunea II – Calculul cursului prescripţiei extinctive

330Secţiunea III – Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

330Secţiunea IV - Întreruperea cursului prescripţiei extinctive

331Secţiunea V – Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

332Secţiunea VI – Împlinirea cursului prescripţiei extinctive

333Caiet de seminat 14334

483

Speţe337

Practică judiciară340

Bibliografie368

Acte normative371

484

Date post:	27-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	zizima-zizi
View:	663 times
Download:	11 times

Dreptul Civil

Documents