Note de Curs Ist. Psih

7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih

http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 1/148

1

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA

I stor ia psihologiei Note de curs

LECT.UNIV.DR. NICU IONEL SAVA

CONSTANŢA2013



2

Contents

1. STUDIUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI................................................................................ 4 1.1. Argumente ................................................................................................................... 4 1.2. Dezvoltarea psihologiei moderne ................................................................................ 6 1.3. Reconstrucţia trecutului psihologiei ............................................................................ 8 1.4. Factori de influenţă contextuală în psihologie .......................................................... 10 1.5. Teorii cu privire la dezvoltarea istorică a psihologiei ............................................... 11

2. ÎNFLUENŢELE FILOSOFIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI .............................................. 11 2.1. Începuturile ştiinţei moderne ..................................................................................... 11 2.2. Fundamentele filosofice ale noii psihologii: pozitivismul, materialismul şiempirismul ........................................................................................................................... 12

3. INFLUENŢE ALE FIZIOLOGIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI ........................................ 22 3.1. Importanţa observatorului uman ............................................................................... 22 3.2. Fiziologia timpurie .................................................................................................... 23 3.3. Începuturile psihologiei experimentale ..................................................................... 27

4.

NOUA PSIHOLOGIE ...................................................................................................... 30

4.1. Părintele fondator al psihologiei moderne – Wilhelm Wundt................................... 30 4.2. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909) ........................................................................ 37 4.3. Franz Brentano (1838 – 1917) .................................................................................. 38 4.4. Carl Stumpf (1848 – 1936)........................................................................................ 39 4.5. Oswald Külpe (1862 – 1915) .................................................................................... 40

5. STRUCTURALISMUL ....................................................................................................... 42 5.1. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927) ................................................................... 42 5.1. Contribuţiile structuralismului ...................................................................................... 46

6. FUNCŢIONALISMUL – INFLUENŢE ANTERIOARE ................................................ 46 6.1. Revoluţia evoluţiei: Charles Darwin (1809-1882) .................................................... 46 6.2. Diferenţe individuale: Francis Galton (1822 – 1911) ............................................... 49 6.3. George John Romanes (1848 – 1894) ....................................................................... 54 6.4. Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936) ....................................................................... 55

7. FUNCŢIONALISMUL – PROGRES ŞI ÎNTEMEIERE ................................................. 56 7.1. Evoluţia în America: Herbert Spencer (1820 – 1903)............................................... 56 7.2. William James (1842 – 1910): precursor al psihologiei funcţionale ........................ 57 7.3. Inegalitatea funcţională a femeilor ............................................................................ 61 7.4. Granville Stanley Hall (1844 – 1924) ....................................................................... 62

8. FUNCŢIONALISMUL – Şcoala de la Chicago ............................................................... 63 8.1. John Dewey (1859 – 1952) ....................................................................................... 64 8.2. James Rowland Angell (1869 – 1949) ...................................................................... 65 8.3. Harvey A. Carr (1873 – 1954) .................................................................................. 67 8.4. Funcţionalismul la Columbia University – Robert Sessions Woodworth (1869 – 1962) 69

9. PSIHOLOGIA APLICATĂ ............................................................................................. 70 9.1. Influenţe economice asupra psihologiei aplicate ...................................................... 70 9.2. Testarea psihologică .................................................................................................. 71 9.3. Psihologia clinică ...................................................................................................... 75 9.4. Psihologia industrială şi organizaţională ................................................................... 76

10. BEHAVIORISMUL ..................................................................................................... 82 10.1. Influenţa psihologiei animale asupra behaviorismului .......................................... 83 Jacques Loeb (1859 – 1924) ................................................................................................ 83 Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) ................................................................................. 84 Ivan Petrovici Pavlov (1849 – 1936) ................................................................................... 87



3

Vladimir M. Behterev (1857 – 1927) .................................................................................. 91 11. BEHAVIORISMUL: Întemeiere .................................................................................. 92

11.1. Începuturile - John B. Watson (1878 – 1958) ....................................................... 92 11.2. După întemeiere ..................................................................................................... 99

11.3. Sociobehaviorismul ................................................................................................. 107 12. PSIHOLOGIA FORMEI ............................................................................................ 111 12.1. Max Wertheimer (1880 – 1943) .......................................................................... 111

12.2. Kurt Koffka (1886 – 1941) .................................................................................. 111 12.3. Wolfgang Köhler (1887 – 1967) ......................................................................... 112 12.4. Kurt Lewin (1890 – 1947) ................................................................................... 115

13. PSIHANALIZA .......................................................................................................... 118 13.1. Dezvoltarea psihanalizei ...................................................................................... 118 13.2. Psihanaliza după întemeiere ................................................................................ 126

14. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI EVOLUŢII CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE 139

14.1. Psihologia umanistă ............................................................................................. 139 14.2. Evoluţii contempor ane în psihologie ........................................................................ 143



4

1. STUDIUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

1.1. Argumente

Interesul psihologilor pentru istoria proprie a condus la transformarea sa

într-un domeniu de studiu formal. Aşa cum există psihologi specializaţi în

diferite domenii precum: problemele sociale, psihofarmacologie, dezvoltarea

copilului, psihologia şcolară sau cea organizaţională la fel există şi psihologi

specializaţi în istoria psihologiei.

În 1965 a apărut sub conducerea editorială a unui psiholog Journal of the

History of the Behavioral Sciences (Revista de istorie a ştiinţelor

comportamentului) iar în 1985 apare proiectul de istorie orală al American

Psychological Associations (APA) – Asociaţia de Psihologie din America. În

1998, a apărut o publicaţie trimestrială cu titlul History of Psychology

(Istoria psihologiei) care acoperă relaţia dintre istorie şi psihologie precum şi

pe cea a predării istoriei psihologiei.

Aceste dezvoltări şi multe altele nu răspund totuşi la întrebarea cu privir e

la beneficiile studiului istoriei psihologiei. Pentru a răspunde la această

întrebare ar trebui să ne gândim la ce ştim deja de la alte cursuri de

psihologie, precum că nu există vreo formă, abordare sau definiţie a

psihologiei cu care să fie de acord toţi psihologii. Ştim că există o mare

diversitate, chiar discordie în rândul teoreticienilor şi practicienilor cu privite

la temele tratate. Astfel, unii psihologi se focalizează pe forţele inconştiente

alţii pe funcţiile cognitive, iar alţii sunt preocupaţi de comportamentul

manifest ori doar de procesele fiziologice şi biochimice.

Psihologia modernă include mai multe domenii, ce par să aibă puţine

lucruri în comun dincolo de un interes foarte cuprinzător pentru natura



5

omului şi comportamentul său, alături de o abordare care înceară să fie în

general ştiinţifică.

Singura structură care leagă aceste arii şi abordări diverse, oferindu-le un

context coerent, este istoria lor – evoluţia în timp a psihologiei ca disciplină

independentă. Numai prin explorarea originilor psihologiei şi studierea

dezvoltării sale se va putea percepe cu claritate natura psihologiei de astăzi.

Cunoaşterea istoriei creează ordine în dezordine şi conferă sens haosului

aparent, făcând din trecut o perspectivă de a explica prezentul.

Mulţi psihologi abordează o tehnică similară, susţinând că influenţa

trecutului contribuie la configurarea prezentului. Asfel, unii psihologi clinicieniîncearcă să-şi înţeleagă clienţii explorându-le copilăria, examinând forţele şi

întâmplările care pot determina pacientul să se comporte sau să gândească într -

un anumit mod. Comparând studii de caz, psihologii clinicieni reconstruiesc

traseul vieţii clienţilor lor, şi adeseori acest demers conduce la explicarea

comportamentelor şi modalităţilor de gândire pr ezente. Inclusiv psihologii

behaviorişti acceptă că trecutul influenţează prezentul, ei susţin determinismulcomportamentului de condiţionări anterioare şi experienţe de fixare. Explicat

acest lucru se susţine că starea obişnuită a unei persoane poate fi explicată prin

istoria sa.

Potrivit celor afir mate acest curs îşi propune să arate că studiul istoriei

psihologiei este calea cea mai sistematică de a integra ariile şi problematicile

care constituie psihologia de astăzi, psihologia modernă. Cursul vă va oferioportunitatea de a identifica relaţii dintre idei, teorii şi de a înţelege cum diferite

părţi ale psihologiei se îmbină armonios pentru a crea o imagine coerentă.

În pofida starturilor ratate, a greşelilor şi confuziilor, în linii mari se poate

distinge o evoluţie clară şi continuă, care a dat naştere psihologiei contemporane

şi care oferă o explicaţie pentru bogăţia sa.



6

1.2. Dezvoltarea psihologiei moderne

În studiul istoriei psihologiei se pune întrebarea de unde ar trebui să

începem, iar răspunsul ar trebui să aibă în vedere modul în care definim

psihologia. Originile arealului psihologiei pot fi delimitate pornind de la două

starturi diferite distincte separate de 2000 de ani.

În acest sens, psihologia este deopotrivă una dintre cele mai vechi şi una

dintre cele mai noi discipline.

În primul rând am putea urmări ideile şi teoriile cu privire la natura şi

comportamentul uman până în secolul al V-lea î.H. când Platon, Aristotel şi alţi

filosofi greci au abordat multe dintre problemele care-i preocupă pe psihologii

de astăzi, precum memoria, învăţarea, gândirea, percepţia şi comportamentul

anormal. Astfel, unul dintre punctele de plecare posibile în studiul istoriei

psihologiei ne conduce înapoi, la scrierile antice, pe subiecte care mai târziu vor

fi incluse în disciplina formală pe care o cunoaştem ca „psihologie”.

Pe de altă parte putem considera psihologia ca unul dintre cele mai noi

domenii de studiu în care tratarea subiectului debutează cu aproximativ 200 deani în urmă, atunci când psihologia modernă s-a desprins de filosofie şi de alte

abordări ştiinţifice incipiente, pentr u a-şi proclama identitatea de sine stătătoare,

ca domeniu de studiu formal.

Dar cum putem să distingem psihologia modernă de rădăcinile sale?

Distincţia are legătură nu atât cu tipul de interogaţii cu privire la natura umană

ci cu metodele utilizate pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări. Mai degrabăabordarea şi tehnicile folosite sunt cele care disting mai vechea disciplină a

filososfiei de psihologia modernă şi marchează apariţia psihologiei ca domeniu

distinct, preponderent ştiinţific.

Până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, filosofii au studiat natura

umană speculând, intuind şi generalizând pe baza propriei experienţe. Însă

marea transformare a avut loc când filosofii au început să folosească pentru a



7

examina natura omenească instrumentarul şi metodele utilizate în ştiinţele

biologice şi fizice. Psihologia a început să-şi dobândească o identitate separată

de rădăcinile sale filosofice doar în momentul în care cercetătorii, pentru a

studia mintea omenească, au început să se bazeze pe observaţia şi pe

experimentul controlate cu atenţie.

Noua disciplină a psihologiei a avut nevoie de metode precise şi obiective

prin care să-şi abordeze subiectul. O bună parte din istoria psihologiei de după

separarea sa de rădăcinile filosofice este dată de dezvoltarea continuă de noi

instrumente, tehnici şi metode prin care să-şi sporească precizia şi

obiectivitatea, ce au rafinat nu doar întrebările pe care psihologii le-au ridicat cişi concluziile la care au ajuns.

Un start bun pentru istoria psihologiei este secolul al XIX-lea, epocă în

care psihologia a devenit o disciplină independentă, cu metode de investigaţie şi

argumentări distincte. Deşi, este adevărat, că filosofi precum Platon şi Aristotel,

preocupaţi de probleme care sunt încă de larg interes, le-au abordat în moduri

extrem de diferite de psihologii de astăzi. Un cunoscut istoric al psihologiei Kurt Danziger era de părere că „istoria

psihologiei e limitată la perioada în care psihologia se afirmă recognoscibil ca

subiect, fiind extrem de problematic să vorbim despre o istorie a psihologiei

înaite de aceasta” (Danzinger, citat de Brock , 2006, p. 12).

Ideea că metodele ştiinţelor fizice şi biologice ar putea fi aplicate la

studiul fenomenelor mentale provine atât din gândirea filosofică, cât şi dininvestigaţiile fiziologice din secolele al XVII-lea – al XIX-lea. Acea epocă a

reprezentat fundamentul pe care a apărut psihologia modernă. În timp ce

filosofii din veacul al XIX-lea pregăteau terenul pentru o abordare

experimentală a funcţionării minţii, în mod independent fiziologii tratau unele

dintre aceleaşi probleme dintr -o perspectivă diferită. Fiziologii din secolul al

XIX-lea înaintau cu paşi mari către înţelegerea mecanismelor corporale din

spatele proceselor mentale. Metodele lor de studiu difereau de cele ale



8

filosofilor, însă convergenţa definitivă dintre aceste discipline disparate –

filosofia şi fiziologia – a condus la naşterea unui nou domeniu de studiu, care şi-

a câştigat repede propria identitate şi prestigiul.

1.3. Reconstrucţia trecutului psihologiei

Istoria psihologiei include două discipline, istoria şi psihologia, se folosesc

metodele istoriei pentru a descrie şi înţelege dezvoltarea psihologiei. Istoricii se

confr untă cu mai multe probleme de care psihologii sunt scutiţi.

Datele istorice diferă mult de datele ştiinţifice. Cea mai importantă

caracteristică a datelor ştiinţifice este modul în care sunt colectate. Psihologii beneficiază de control asupra situaţiilor sau evenimentelor pe care le-au ales să

le studieze şi la rândul lor acestea pot fi reconstruite sau reproduse de alţi

cercetători. În felul acesta, datele pot fi verificate ulterior, prin crearea de

condiţii similare celor din studiul original şi repetarea observaţiilor.

În schimb datele istorice nu pot fi recreate sau reproduse, fiecare situaţie a

avut loc într-un anumit moment din trecut, poate cu secole în urmă, şi există

pericolul ca istoricii să nu fi avut grijă să consemneze amănuntele

evenimentului din acel moment sau să înregistreze detaliile cu acurateţe.

Deşi istoricii nu pot repeta o situaţie ca să producă informaţii sigure, au la

dispoziţie totuşi surse importante. Datele cu privire la evenimente sunt

disponibile ca fragmente, descrieri consemnate de participanţi sau martori,

scrisori şi jurnale, fotografii şi indicaţii ale aparatelor de laborator, interviuri şi

alte texte oficiale. Tocmai pe baza acestor surse, a acestor fragmente de

informaţie istoricii încearcă să recreeze evenimentele şi experienţele trecutului.

Prin sondarea spaţiului istoriei, fragmentele de informaţii pot fi atât de ample,

încât să lase puţine dubii în legătură cu corectitudinea descrierii sau, în alte

cazuri, fragmentele informaţionale sunt lipsă, distorsionate sau compromise

altfel.



9

Date pierdute sau trecute sub tăcere

Sunt cazuri în care mărturia istorică este incompletă, deoarece datele au fost

distruse, uneori cu intenţie.

Ex. John B. Watson, fondatorul şcolii behavioriste, înainte de a muri, în

1958, la 80 de ani, şi-a ars sistematic scrisorile, manuscrisele şi însemnările din

activitatea de cercetare, distrugând toate documentele nepublicate. Aceste

informaţii sunt pierdute definitiv pentru istorie.

Uneori informaţiile au fost rătăcite.

Ex. În 1984 a fost găsită după 75 de ani după moarte, arhiva lui Hermann

Ebbinghaus, care s-a distins prin studiile sale asupra învăţării şi memoriei. Alte iformaţii au fost ascunse intenţionat de ochii publicului sau pot fi

alterate pentru a proteja reputaţia celor în cauză.

Ex. Primul biograf a lui Sigmund Freud, Enest Jones, a minimalizat

intenţionat utilizarea de către Freud a cocainei.

La fel s-a procedat şi în cazul publicării corespondenţei psihanalistului Carl

Yung care a fost selectată şi editată în aşa fel încât să lase o imagine favorabilădespre acesta şi activitatea sa.

Date distorsionate în traduceri.

Aici vorbim despre de fapte care au ajuns la cunoştinţa istoricului deja

alterate având drept cauze traduceri greşite sau din pricina distorsiunilor

introduse cu bună ştiinţă sau neglijenţă de un participant sau observator ce a

înregistrat evenimentele petrecute.Ex. Îl aducem în discuţie tot pe Freud. Nu sunt mulţi psihologie care

stăpânesc destul de bine germana pentru a lectura în original opera acestuia,

astfel, traducerea nu reflectă întotdeauna intenţia iniţială a autorului.

Informaţiile prezentate tendenţios.

Cu voinţă sau fără, oamenii pot fi autorii unor relatări părtinitoare pentru a se

proteja pe ei înşişi sau pentru a oferi o imagine publică mai bună.



10

Ex. Psihologul behaviorist B.F. Skynner a descris în autobiografia sa

disciplina riguroasă pe care şi-a impus-o la sfârşitul anilor 1920. După un

timp Skynner a negat cele declarate în autobiografie.

Ce este de făcut în astfel de situaţii? Consultarea a cât mai multe surse poate

conduce la rezolvarea anumitor controverse. Această metodă a fost folosită şi

relatărilor lui Freud despre anumite aspecte ale vieţii sale. Astfel, lui îi plăcea să

se înfăţişeze ca martir al cauzei psihanalitice, un vizionar dispreţuit, respins şi

demonizat de corpul medical şi psihiatric. Informaţiile aduse mai târziu au fost

de natură să pună în lumină o sitiaţie diferită. Opara sa nu a fost ignorată în

timpul vieţii sale, ideile sale exercitânt o influenţă imensă asupra tinerilorgeneraţii de intelectuali. Cabinetul său prospera, iar el era considerat drept o

celebritate.

Acum se impune întrebarea, ce rol au aceste probleme ale informaţiei

istorice asupra studiului istoriei psihologiei?

În primul rând, ele arată că înţelegerea noastră istorică este una dinamică,

informaţiile şi interpretări noi schimbând povestea dezvoltând-o continuu.

1.4. Factori de influenţă contextuală în psihologie

Psihologia nu se dezvoltă în vid fiind supusă doar influenţelor interne. Ea

este afectată şi de forţe externe ei, care-i modelează natura şi devenirea.

Înţelegerea istoriei psihologiei trebuie să aibă în vedere şi contextul în care

disciplina a evoluat, ideile dominante din ştinţa şi cultura momentului, ca şi

forţele sociale, economice şi politice existente.

Principalii factori contextuali de influenţă:

- oportunităţile economice;

- războaiele mondiale;

- prejudecata şi discriminarea: discriminarea femeilor; discriminarea pe

criterii etnice



11

1.5. Teorii cu privire la dezvoltarea istorică a psihologiei

Dezvoltarea istorică a psihologiei ştiinţifice este reprezentată de abordările

personalistă şi de cea naturalistă.

Teoria personalistă – concepţie potrivit căreaia progresul şi schimbarea în

istoria ştiinţifică au la bază ideile unor indivizi unici.

Această teorie se focalizează pe realizările şi contribuţiile indivizilor

determinanţi. Conform acestui punct de vedere, progresele şi schimbarea sunt

direct atribuibile voinţei şi charismei persoanelor individuale care au

redirecţionat singure cursul istoriei. Concepţia personalistă implică faptul că

evenimentele nu s-ar fi produs niciodată în absenţa acelor figuri monumentale.

Teoria naturalistă – concepţie potrivit căreia progresul şi schimbarea în

istoria ştiinţifică au la bază climatul intelectual şi cultural sau spiritul timpului

(zeit gest), care determină ca o cultură să fie receptivă la anumite idei mai

degrabă decât la altele.

Conform acestei teorii vremurile sunt cele care determină persoana, sau

măcar determină gradul de receptivitate faţă de ceea ce vrea să spună ea.

2. ÎNFLUENŢELE FILOSOFIEI ASUPRAPSIHOLOGIEI

2.1. Începuturile ştiinţei moderne

Secolul XVII- lea a coincis cu dezvoltarea rapidă a ştiinţei. Până în acel

moment, filosofii au căutat răspunsuri în trecut, în opera lui Aristotel sau a altor

savanţi din Antichitate şi în Biblie. Cercetarea era guvernată de dogmă (doctrină

susţinută de Biserica oficială) şi de recursul la autoritate. În secolul al XVII-lea,

a căpătat importanţă o nouă forţă: empirismul – căutarea cunoaşterii prin

observarea naturii şi atribuirea întregii cunoaşteri experienţei. Astfel,



12

cunoaşterea din trecut a devenit suspectă, noile descoperiri şi concepţii reflectau

natura în schimbare a cercetării ştiinţifice.

2.1.1. Rene Descartes (1596 – 1650)

Între numeroşii oameni de ştiinţă a căror creativitate a marcat această

perioadă, matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes a contribuit direct

la istoria psihologiei moderne. Munca sa a ajutat cercetarea ştiinţifică să se

elibereze de sub tutela opiniilor teologice şi intelectuale vechi de secole .

S-a născut în Franţa, la 31 martie 1596, a studiat matematica şi ştiinţele

umaniste, manifestţnd un talent considerabil pentru filosofie, fizică şi fiziologie.

Era extrem de interesat să aplice cunoaşterea ştiinţifică în practică. A investigatmodalităţile prin care să evite să încărunţească şi a cercetat manevrabilitatea

cărucioarelor cu rotile. În acelaşi timp a anticipat noţiunea de reflex condiţionat

la câini, cu 200 de ani înainte ca Pavlov să perfecţioneze conceptul. Potrivit

unui biograf, în 1630 Descartes i-a comunicat unui prieten că, „dacă biciueşti un

câine de cinci-şase ori în sunet de vioară, simplul auz al instrumentului va face

câinele să schiaune şi să tremure de frică”. A murit pe 11 februarie 1650 înSuedia de pneumonie.

Cotribuţiile sale sistematice includ:

- Concepţia mecanicistă despre corp;

- Teoria actului reflex;

- Interacţiunea corp-minte;

-

Localizarea funcţiilor mentale în creier; - Doctrina ideilor înnăscute.

2.2. Fundamentele filosofice ale noii psihologii: pozitivismul,

materialismul şi empirismul

2.2.1. Auguste Comte (1798 – 1857)



13

La 200 de ani după moartea lui Descartes, lunga perioadă a psihologiei

preştiinţifice era pe sfârşite iar în această perioadă gândirea filososfică

europeană a fost pătrunsă de un spirit nou: pozitivismul.

Pozitivismul – teorie ce recunoaşte d oar fenomenele naturale sau faptele

observabile în mod obiectiv.

Apariţia acestui nou concept se datorează filosofului francez Auguste Comte

care s-a angajat într-o examinare cuprinzătoare asupra cunoaşterii omeneşti. El a

decis să-şi limiteze activitatea doar la chestiunile indubitabile, adică doar la

stările de fapt, determinate exclusiv prin metodele ştiinţei. În acest sens,

abordarea sa pozitivistă viza doar faptele obiectiv observabile şi indiscutabile.El a declarat ca iluzorii elementele inferenţiale, metafizice, şi le-a respins.

Ideile lui Comte au fost atât de influente, încât pozitivismul a devenit forţa

dominantă a spiritului european al vremii în ultima parte a veacului al XIX-lea.

Larga acceptare a pozitivismului a însemnat că oamenii de ştiinţă trebuiau să

aibă în vedere că doar cunoaşterea furnizată de ştiinţă este considerată validă.

Şi alte idei filosofice pledau în favoarea unei poziţii antimetafizice.Teoria materialismului – teorie conform căreia fenomenele din univers pot

fi explicate î n termeni fizici prin existenţa şi natura materiei.

Această teorie susţine că stările de fapt din univers pot fi descrise în termeni

fizici şi pot fi explicate prin proprietăţile materiei şi energiei. Materialiştii

consideră că până şi conştiinţa omenească poate fi înţeleasă în termenii

principiilor fizice şi chimice. Acest stadiu materialist al proceselor mentale s-afocalizat asupra proprietăţilor fizice – structurile anatomice şi fiziologice ale

creierului.

Un al treilea grup de filosofi, partizanii empirismului, au fost preocupaţi de

modul în care mintea îşi dobândeşte cunoaşterea. Aceştia au susţinut că orice

cunoştinţă provine din experienţa sensibilă.

Pozitivismul, materialismul şi empirismul au devenit fundamentele filosofice

ale noii ştiinţe a psihologiei, iar dintre acestea rolul principal a fost deţinut de



14

empirism care, poate fi pus în legătură cu dezvoltarea minţii, mai concret cu

modul în care mintea dobândeşte cunoaşterea. Potrivit punctului de vedere

empirist, mintea se dezvoltă prin acumularea progresivă de experienţe

senzoriale.

În continuare voi prezenta câţiva dintre filosofii empirişti britanici

importanţi: John Locke, George Berkeley, David Hume, David Hartley, James

Mill şi John Stuart Mill.

2.2.2. John Locke (1632 – 1704)

Fiu de avocat, a studiat la universităţile din Londra şi Oxford, a absolvit în

1656, primind după aceea titlul de profesor. Dintre operele majore ale lui Locke, importantă pentru psihologie este Eseu

despre intelectul omenesc - care este rezultatul a 20 de ani de studiu - cartea a

avut patru ediţii până în 1700 şi a fost tradusă în franceză şi latină.

Principalele contribuţii:

a. Cum dobândeşte mintea cunoaştere?

Locke era interesat mai ales de funcţionarea cognitivă, de căile prin caremintea dobândeşte cunoaştere. El a respins existenţa ideilor înnăscute, susţinută

de Descartes, şi a considerat că oamenii se nasc fără nicio cunoaştere. Şi

Aristotel avusese cu secole înainte, ideea similară că mintea este la naştere o

tabula rasa, o suprafaţă albă, pe care se va înscrie experienţa. Locke admitea că

anumite concepte – cum ar fi ideea de Dumnezeu – ne pot apărea nouă,

adulţilor, înnăscute, însă aceasta se datorează doar faptului că am învăţat aceleidei în copilărie. Astfel, Locke, explica natura aparent înnăscută a unor idei prin

apelul la învăţare şi obişnuinţă. Răspunzând la întrebarea de mai sus, mintea îşi

capătă cunoaşterea prin experienţă.

b. Senzaţia şi reflecţia

Locke recunoştea două tipuri de experienţă, una derivată din senzaţie, iar

cealaltă din reflecţie.



15

Ideile derivate din senzaţie – din inputul senzorial direct al obiectelor fizice

din mediu – sunt simple impresii sensibile. Aceste impresii sensibile acţionează

asupra minţii, iar mintea acţionează asupra senzaţiilor, reflectând asupra lor

pentru a forma idei. Această facultate mentală sau cognitivă de reflecţie ca sursă

a ideilor depinde de experienţa senzorială, întrucât ideile produse de reflecţia

minţii sunt bazate pe impresii anterioare din experienţa senzorială. În procesul

dezvoltării umane, impresiile survin primele. Ele precedă obligatoriu reflecţia,

deoarece înainte de toate trebuie să existe un izvor de impresii sensibile pentru

ca mintea să aibă asupra ce reflecta. Reflectând, ne amintim impresiile

senzoriale trecute şi le combinăm pentru a forma abstracţii şi alte idei de nivelsuperior. De aceea toate ideile îşi au ca origine senzaţia şi reflecţia, însă sursa

ultimă rămâne experienţa sensibilă.

c. Idei simple şi idei complexe – ideile simple sunt idei elementare care

izvorăsc din senzaţie şi reflecţie; ideile complexe sunt idei derivate, compuse

din idei simple, şi care, din acest motiv, pot fi analizate sau reduse la

componentele lor simple.Lock făcea distincţie între ideile simple şi cele complexe. Astfel, ideile

simple pot proveni atât din senzaţie, cât şi din reflecţie, fiind receptate pasiv de

minte. Ideile simple sunt elementare; nu pot fi analizate sau reduse la idei mai

simple. Prin procesul de reflecţie însă, mintea creează noi idei prin combinarea

ideilor simple. Aceste idei noi, derivate, sunt ceea ce Locke numea idei

complexe. Ele sunt alcătuite din idei simple şi de aceea pot fi analizate saureduse la idei componente mai simple.

d. Teoria asocierii – idee potrivit căreia conoaşterea provine din legarea

sau asocierea ideilor simple în idei mai complexe.

Ideea combinaţiei sau îmbinării ideilor precum şi a analizei lor marchează

începuturile abordării problemei asocierii, văzută asemenea unei chimii

mentale. Potrivit acestui punct de vedere, ideile simple pot fi legate sau asociate

pentru a forma idei complexe. Termenul de asociere este unul vechi al unui



16

proces, numit astăzi de psihologi învăţare. Reducţia sau analiza vieţii mentale la

idei sau elemente pentru a forma idei complexe a devenit o cheie de boltă a noii

psihologii ştiinţifice.

e. Calităţi primare şi secundare – calităţile primare sunt caracteristici

cum ar fi mărimea şi forma, care există la un obiect indiferent că le percepem

sau nu; calităţile secundare sunt caracteristici cum ar fi culoarea sau mirosul,

care există în percepţia noastră asupra obiectului.

O altă afirmaţie importantă pentru începuturile psihologiei a fost

distincţia lui Locke între calităţile primare şi cele secundare, cum se aplică ele

în cazul ideilor senzoriale simple.Calităţile primare există în obiecte, indiferent dacă le percepem sau nu,

mărimea şi forma unei clădiri reprezintă calităţi primare, în vreme ce culoarea

clădirii este o calitate secundară. Culoarea nu e inerentă obiectului însuşi, ci

depinde mai degrabă de persoana care are experienţa acestuia, şi nu toate

persoanele percep o culoare particulară în mod identic.

Calităţile secundare, precum culoarea, mirosul, sunetul şi gustul, nu existăîn obiect, ci din percepţia individului despre obiect.

Doar calităţile primare pot exista independent de cel care percepe.

Când distingea între calităţile obiective şi cele subiective, Locke

recunoştea subiectivitatea multora dintre percepţiile omeneşti, o idee care îl

intriga şi îi stimula dorinţa de a investiga mintea şi experienţa conştientă. Prin

conceptul de calităţi secundare, el a încercat să explice lipsa corespondenţeiriguroase dintre lumea exterioară şi percepţia pe care o avem despre ea.

În momentul în care oamenii de ştiinţă au acceptat distincţia teoretică

dintre calităţile primare şi cele secundare – că unele există în realitate, iar altele

doar în percepţia noastră – devenea inevitabilă apariţia cuiva care să se întrebe

dacă există vreo diferenţă autentică între ele. Poate întreaga percepţie e formată

din calităţi secundare, din calităţi care sunt subiective şi dependente de

observator. Cel care a pus întrebarea şi a răspuns la ea a fost George Barkeley.



17

2.2.3. George Berkeley (1685 – 1753)

S-a născut şi a fost educat în Irlanda. Om extrem de religios, când a avea 24

de ani a fost hirotonisit diacon al Bisericii Anglicane. La puţină vreme după

aceea a publicat două lucrări filosofice care vor influenţa psihologia: Teoria

vederii (1709) şi Principiile cunoaşterii omeneşti (1710).

Principalele contribuţii:

a. Percepţia ca unică realitate

Berkley era de acord cu Locke că orice cunoştinţă despre lumea externă

provine din experienţă, însă nu era de acord cu distincţia lui Locke între

calităţile primare şi cele secundare. Potrivit lui Berkley, nu există calităţisecundare. Pentru acesta orice cunoaştere era o funcţie sau depindea de

experienţa persoanei care percepe. Mai târziu poziţia sa a fost numită

mentalism, pentru a sublinia accentul pus pe fenomenele pur mentale.

Mentalism – doctrina conform căreia orice cunoaştere este o funcţie a

fenomenelor mentale şi depinde de persoana care percepe sau experimentează.

Berkley a sugerat că percepţia este singura realitate de care putem fi siguri.b. Asocierea senzaţiilor

Berkley a folosit principiul asocierii pentru a explica modul în care ajungem

să cunoaştem obiectele din lumea reală. Cunoaşterea reprezintă în esenţă o

alăturare sau o compunere a ideilor simple (elemente mentale), ţinute laolaltă de

liantul asocierii. Ideile complexe sunt formate din îmbinarea ideilor simple

primite prin intermediul simţurilor. Berkley a folosit asocierea şi pentru a explica modul în care percepem a treia

dimensiune spaţială, a profunzimii, câtă vreme retina are doar două dimensiuni.

Răspunsul său a fost că percepem profunzimea ca urmare a experienţei. El

ajunge la concluzia că percepţia profunzimii nu e o simplă experienţă

senzorială, ci o asociere de idei ce se cere învăţată.

Încercând să explice un proces în termenii asocierii senzaţiilor, Berkley se

situa în continuarea unei tendinţe asociaţioniste, ce se afirma în cadrul



18

empirismului. Explicaţia sa a anticipat cu precizie punctul de vedere modern

asupra perceperii profunzimii prin aceea că a luat în calcul indiciile psihologice

reprezentate de acomodare şi convergenţă.

2.2.4. David Hume (1711 – 1776)

Filosof şi istoric, s-a înscris la Universitatea din Edinburgh, în Scoţia, la 11

ani pe care a frecventat-o timp de patru ani după care a părăsit-o pentru a studia

de unul singur. Cea mai importantă operă a sa din punctul de vedere al

psihologiei este Tratat despre natura omenească (1739).

Hume era de acord cu modul în care Locke vedea compunerea ideilor simple

în idei complexe şi a revizuit şi clarificat teoria asocierii. Era de acord cu ideealui Berkley că lumea materială nu există pentru individ câtă vreme nu e

percepută, însă a dus-o ceva mai departe. Conform lui Berkley, Dumnezeu

percepe în mod permanent, ca mijloc de garantare a persistenţei şi stabilităţii

lumii fizice. Hume s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă am omite ideea de

Dumnezeu. În această situaţie, considera Hume, nu am putea şti dacă mai există

ceva în afara minţii. Dacă întreaga cunoaştere a lumii externe este mediată deidei, deci indirectă, atunci nu se poate spune că ştim dacă există cu adevărat sau

nu o lume extern. Poate că există o lume reală, poate că nu, însă nu avem cum

să aflăm (Wilcox, 1992).

Principale contribuţii:

a. Impresii şi idei

Home a diferenţiat două tipuri de componente mentale: impresiile şi ideile. Impresiile sunt elemente de bază ale vieţii mentale; în terminologia de astăzi,

impresiile pot fi asimilate senzaţiilor şi percepţiilor.

Ideile reprezintă experienţele mentale pe care le avem în absenţa unui obiect

nemijlocit, care să furnizeze un stimul; termenul echivalent din psihologia de

astăzi este „imagine”.

Hume nu a definit impresiile şi ideile în termeni psihologici sau prin

intermediul stimulilor externi. El a avut grijă să nu atribuie nicio cauză ultimă



19

impresiilor . Impresiile nu diferă de idei în ceea ce priveşte sursa, ci prin relativa

lor putere. Impresiile sunt intense şi vii, în vreme ce ideile sunt slabe copii ale

impresiile.

Hume a oferit trei legi ale asocierii: asemănarea sau similaritatea,

contiguitatea temporală sau spaţială şi relaţia cauză-efect.

Asemănare – noţiune conform căreia cu cât două idei sunt mai

asemănătoare, cu atât vor fi asociate mai uşor .

Contiguitate – noţiune conform căreia cu cât două idei sunt mai mult legate

în spaţiu, cu atât mai uşor vor fi asociate.

Cu cât două idei sunt mai asemănătoare sau mai contigue (cu cât experienţalor e mai apropiată în timp), cu atât mai mult vor fi ele asociate. Cu cât avem

mai frecvent experienţa a două evenimente sau obiecte în aceeaşi ordine – cum

ar fi sunetul tunetului, care urmează repetat apariţiei unui fulger – cu atât mai

mult suntem dispuşi să inferăm că unul l-a cauzat pe celălalt şi cu atât mai

puternic vor fi asociate cele două evenimente.

2.2.5. David Hartley (1705 – 1757)A vrut să urmeze cariera tatălui său şi să devină cleric, însă cum se afla în

conflict cu dogma bisericească s-a decis să devină medic. Nu a reuşit să termine

facultatea de medicină dar a început să studieze filosofia. În 1749, a publicat

Observaţii despre om, alcătuirea, datoria şi aşteptările sale , lucrare considerată

de mulţi specialişti ca fiind primul tratat sistematic despe asociere.

Contribuţii: a. Asocierea prin contiguitate şi repetiţie

Hartley considera că legea fundamentală a asocierii este contiguitatea, prin

care a încercat să explice memoria, raţionarea, emoţia, activitatea voluntară şi

cea involuntară. Ideile şi senzaţiile care se produc împreună, simultan sau

succesiv, sunt asociate, aşa încât apariţia uneia este pusă în legătură cu apariţia

celeilalte. În acelaşi timp el a susţinut că, pentru ca asocierea să se formeze este

necesară repetarea senzaţiilor şi ideilor.



20

Repetiţie – noţiune conform căreia cu cât două idei apar mai frecvent

împreună, cu atât pot fi ele asociate.

Ca şi Locke, Hartley susţinea că ideile şi cunoaşterea sunt în întregime

derivate din experienţele vehiculate de simţuri; nu există asocieri înnăscute şi

nici vreo cunoaştere cu care să fim înzestraţi din naştere. Pe măsură ce copii

cresc şi acumulează o varietate de experienţe senzoriale, se stabilesc serii de

conexiuni mentale din ce în ce mai complexe. În acest mod, individul îşi

dezvoltă sistemele de gândire complexe, specifice adulţilor. Această viaţă

mentală mai evoluată – aptitudini precum gândirea, judecata şi raţionarea –

poate fi analizată sau redusă la elementele mentale sau senzaţii simple din care afost construită. Hartley a fost primul care a aplicat teoria asocierii pentru a

explica întreaga varietate de activităţi mentale.

b. Influenţa mecanismului

Ca şi alţi filosofi, Hartley privea lumea mentală în termeni mecanici, numai

că el a depăşit obiectivele altor empirişti şi asociaţionişti: nu doar că a încercat

să explice mecanic procesele psihologice, ci a vrut să şi ofere o explicaţiesimilară proceselor fiziologice care stau la baza lor .

Isaac Newton afirmase că una dintre caracteristicile impulsurilor din lumea

fizică este vibraţia. Hartley a aplicat această idee funcţionării creierului uman şi

sistemului nervos.. El a sugerat că nervii sunt structuri pline (nu tuburi goale

cum sugera Descartes) şi că vibraţiile lor transmit impulsurile dintr -o parte în

alta a corpului. Aceste vibraţii declanşează vibraţii mai mici în creier,reprezentând omologii fiziologici ai ideilor.

Importanţa doctrinei lui Hartley din punctul de vedere al psihologiei este

dată de faptul că avem de-a face cu încă o încercare de a utiliza ideile ştiinţifice

despre universul mecanic ca model pentru natur a umană.

2.2.6. James Mill (1773 – 1836)



21

S-a născut în Scoţia într -o familie modestă, tatăl lui era cizmar. A fost educat

la Universitatea Edinburgh, în Scoţia şi o scurtă perioadă de timp a fost cleric. A

părăsit Biserica Scoţiei pentru a se dedica scrisului din care îşi câştiga şi

existenţa. Cea mai faimoasă lucrare literară a sa este Istoria Indiei Britanice,

care i-a luat 11 ani de muncă. Cea mai importantă contribuţie în domeniul

psihologiei a fost Analiza fenomenelor minţii omeneşti (1829).

Contribuţii:

Mintea ca maşină. James Mill a aplicat doctrina mecanicistă cât se poate de

direct şi cuprinzător minţii umane. Scopul său declarat era să distrugă iluzia

actvităţilor subiective sau psihice şi să demonstreze că mintea nu e nimicaltceva decât o maşină. După el mintea este o maşină care funcţionează în

acelaşi mod predictibil şi mecanic ca un ceas, iar pentru a fi studiată propunea

metoda analizei, reducând mintea la componentele ei elementare. Pentru Mill,

senzaţiile şi ideile sunt singurele elemente mentale existente, iar mintea nu are

funcţie creativă, deoarece asocierea este un proces pasiv şi automat. În acest

sens, asocierea este mecanică, iar ideile ce rezultă vor fi simple acumulări sauînsumări ale elementelor mentale individuale.

2.2.7. John Stuart Mill (1806 – 1873)

Fiul lui James Mill care în urma unei educaţii spartane, la trei ani, era capabil

să-l citească pe Platon în originalul grec. La 11 ani, a scris prima sa lucrare

ştiinţifică, iar la 12 ani parcursese programa universitară standard. La18 ani, se

descria pe sine ca „o maşină logică”, iar la 21 de ani cădea pradă unei depresiisevere. I-au trebuit câţiva ani până să-şi redobândească sentimentul că are un

rost. A avut o relaţie neobişnuită cu o femeie căsătorită care şi-a pus amprenta

asupra vieţii şi operei sale. A susţinut căsătoria în baza unui parteneriat între

egali, idee îndrăzneaţă pentru acele vremuri fiind ironizat de însuşi Freud care

afirma că „situaţia femeii nu poate fi alta decât cea care e: să fie o iubită adorată

la tinereţe şi soţie dragă la maturitate”.

Contribuţii:



22

Chimia mentală – John Stuart Mill era influenţat de cercetările din

chimie. Chimiştii utilizau conceptul de sinteză, punând în evidenţă cum

substanţele chimice au atribute şi calităţi care nu sunt prezente în părţile

componente sau în elemente.

Sinteza creativă – ideile complexe, formate pornind de la idei simple,

capătă calităţi noi; combinarea elementelor mentale creează ceva mai mare sau

diferit de suma elementelor originare.

Astfel, ideile complexe formate din combinarea ideilor simple dobândesc

anumite proprietăţi ce nu caracterizează componentele. Mill a numit această

abordare a asocierii ideilor „chimie mentală”.

3. INFLUENŢE ALE FIZIOLOGIEI ASUPRA

PSIHOLOGIEI

3.1. Importanţa observatorului uman

Am putea spune că totul a pornit de la o presupusă greşeală a lu i David

Kinnebrook, asistent al referendului Nevil Maskelyne (1732 – 1811) astronomul

regal. Maskelyne a remarcat că observaţiile asistentului său cu privire la timpul

necesar ca o stea să ajungă dintr -un punct în altul înregistrau intervale mai mari

şi i-a reproşat cerându-i să fie mai atent. Kinnebrook s-a străduit, însă

diferenţele au crescut, şi astfel, a fost concediat. A îngroşat rândul anonimilor

fără sp ştie că de fapt nu greşise. Timp de 20 de ani, incidentul a fost uitat, până momentul în care fenomenul

a fost studiat de Friedrich Wilhelm Bessel (1784 – 1846), un astronom german

interesat de erorile de măsurare. El bănuia că aşa-zisele greşeli ale asistentului

Maskelyne trebuia atribuite de fapt diferenţelor dintre indivizi. Bessel şi -a testat

ipoteza şi a constat că e corectă, chiar şi printre cei mai experimentaţi astronomi

diferenţele erau frecvente.



23

Descoperirile lui Bessel a impus două concluzii:

a. Astronomii vor trebui să ia în cosiderare natura observatorului uman,

deoarece caracteristicile personale şi percepţiile vor influenţa obligatoriu

observaţiile;

b. Dacă rolul observatorului uman trebuie luat în considerare de astronomie,

atunci el va fi important şi în orice altă ştiinţă bazată pe observaţie.

Ca urmare, oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să se aplece asupra rolului

observatorului uman în evaluarea rezultatelor propriilor experimente. Ei au

început să studieze organele de simţ, mecanismele fiziologice prin care

dobândim informaţii despre lume, ca modalitate de a ivestiga procesele psihologice ale senzaţiei şi percepţiei.

3.2. Fiziologia timpurie

Fiziologia a devenit o disciplină experimentală în anii 1830, mai ales sub

îndrumarea fiziologului german Johannes Müller (1801 – 1858), titularul

catedrei de anatomie şi fiziologie a Universităţii din Berlin. Una dintre cele mai

influente opere ale sale a fost Manualul de fiziologie umană, publicat între 1833

şi 1840. Müller este important din punctul de vedere al fiziologiei şi psihologiei

datorită teoriei sale privind energiile specifice ale nervilor. El a susţinut că

stimularea unui anumit nerv generează o senzaţie specifică, deoarece fiecare

nerv senzitiv posedă o energie distinctă. Ideea sa a încurajat un număr mare de

investigaţii care vizau să determine localizarea funcţiilor în cadrul sistemului

nervos şi să identifice mecanismele receptive senzoriale de la periferia

organismului.

Dezvoltări ale fiziologiei timpurii:

A. Investigarea funcţiilor creierului: cartografierea din interior

O bună parte dintre primii psihologi au avut contribuţii substanţiale la

studiul funcţiilor cerebrale, ei cercetând direct ţesuturile din creier. Eforturile lor

au constituit primele încercări de a cartografia funcţiile cerebrale, altfel spus de



24

a determina părţile creierului care controlează fiecare funcţie cognitivă. Aceste

preocupări sunt importante pentru psihologie, nu doar că au condus la

delimitarea zonelor specializate ale creierului, ci şi pentru că au perfecţionat

metodele de cercetare ce mai târziu vor deveni comune în psihologia

fiziologică.

Marshall Hall (1790 – 1857) – medic scoţian ce activa la Londra a susţinut

că:

- Mişcarea voluntară depinde de creierul mare;

- Mişcarea reflexă depinde de măduva spinării;

- Mişcarea involuntară ţine de stimularea directă a muşchilor; - Respiraţia depinde de bulbul rahidian.

Pierre Flourens (1794 – 1867) – profesor de istorie naturală la Collège de

France din Paris a tras concluzia că;

- Procesele mentale superioare sunt controlate de creierul mare;

- Părţi ale mezencefalului controlează reflexele vizuale şi auditive;

- Cerebelul controlează coordonarea; - Bulbul rahidian guvernează bătăile inimii, respiraţia şi alte funcţii vitale.

Descoperirile celor doi, deşi sunt considerate în linii mari corecte sunt

secundare ca importanţă în faţa metodei utilizate, cea a extirpării.

Extirpare – tehnică de determinare a funcţiilor unei anumite părţi din

creierul animalelor prin eliminare sau distrugere şi observarea modificărilor

de comportament .Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au fost introduse două noi abordări

experimentale în cercetarea creierului: metoda clinică şi tehnica stimulării

electrice.

Metoda clinică a fost dezvoltată în 1861 de Paul Broca (1824 – 1880),

chirurg la un spital de boli mentale de lângă Paris.



25

Metoda clinică – examinarea postumă a structurilor cerebrale pentru a

identifica zonele deteriorate, despre care se presupune că sunt responsabile de

comportamentul existent înainte de moartea persoanei.

Broca a făcut autopsie unui bărbat care timp de ani nu putuse să vorbească

inteligibil. Examinarea clinică a evidenţiat o leziune a celei de-a treia

circumvoluţii a emisferei stângi a cortexului cerebral. Broca a desemnat această

zonă a creierului drept centrul vorbirii, cunoscută astăzi drept aria broca.

Tehnica stimulării electrice – tehnică de explorare a cortexului cerebral ce

folo seşte un curent slab, în vederea observării răspunsurilor motorii.

A fost studiată pentru prima dată de Gustav Fritz şi Eduard Hitzig, în 1870.Ea implica utilizarea unor curenţi electrici de slabă intensitate, cu ajutorul

cărora este cercetat cortexul.

B. Cercetarea funcţiilor creierului – cartografierea din exterior

Franz Josef Gall (1758 – 1828) medic german după ce a cartografiat şi el din

interior creierul şi-a îndreptat atenţia asupra exteriorului acestuia. El intenţiona

să afle dacă mărimea şi forma creierului au vreo semnificaţie pentru facultăţilesale.

În ceea ce priveşte mărimea creierului, studiile sale pe animale au evidenţiat

tendinţa speciilor cu creier mai voluminos de a manifesta un comportament mai

inteligent decât cele cu creierul mai mic. Când a început să cerceteze forma

creierului, Gall a intrat într-o zonă controversată. El a întemeiat mişcarea

„cranioscopică”, cunoscută mai târziu ca „frenologie”, potrivit căreia formacraniului revelează caracteristicile intelectuale şi emoţionale ale individului.

Promovarea acestei idei a distrus reputaţia lui Gall.

Printre discipolii lui Gall se numără: Johann Spurzheim, George Combe ,

fraţii Orson şi Lorenzo Fowler.

Au fost întemeiate societăţi frenologice, iar examinarea capetelor a devenit

foarte r ăspândită fiind folosită pentru selectarea viitorilor angajaţi.



26

Cea mai aspră critică a cranioscopiei lui Gall îşi are originea în cercetările

asupra creierului desfăşurate de Pierre Flourens. Distrugând sistematic părţi ale

creierului (prin metoda extirpării), Flourens a constatat că forma craniului nu se

potriveşte cu contururile ţesutului cerebral de dedesubt. În plus a observat el,

ţesutul este prea moale pentru a produce schimbări la nivelul craniului. Flourens

a demonstrat împreună cu alţi fiziologi, că zonele desemnate de Gall drept

centre ale unor funcţii mentale precise erau greşite.

Gall a eşuat în încercarea de a cartografia creierul din exterior, însă ideile

sale au alimentat credinţa din ce în ce mai puternică printre oamenii de ştiinţă că

prin extirpare, prin metada clinică şi prin stimularea electrică vor putea fiidentificate locaţiile diferitelor funcţii cerebrale.

C. Cercetarea sistemului nervos

Cercetătorul italian Luigi Galvani (1737 – 1798) a sugerat că impulsurile

nervoase sunt de natură electrică. Munca sa a fost continuată de nepotul său,

Giovanni Aldini. Cercetările au evoluat atât de repede încât pe la mijlocul

secolului al XIX-lea, oamenii au acceptat ca pe un fapt bine stabilit căimpulsurile nervoase sunt de natură electrică. Ei au adoptat ideea că sistemul

nervos funcţionează prin conducerea impulsurilor electrice, rolul sistemului

nervos central fiind asemănător unei centrale telefonice, care dirijează

impulsurile nervoase senzoriale şi motorii.

Direcţia în care impulsurile nervoase se deplasează prin creier şi măduva

spinării a fost descoperită de medicul spaniol Santiago Ramón y Cajal (1852 – 1934), profesor de anatomie la Universitatea din Zaragoza şi director al

muzeului din localitate. Descoperirile sale au fost recompensate în 1905 cu

Medalia Helmholtz a Academiei Regale de Ştiinţe din Berlin, iar în 1906, cu

Premiul Nobel.

Cercetătorii au investigat şi structurile anatomice ale sistemului nervos.

Astfel, s-a constatat că fibrele nervoase erau compuse din structuri distincte

(neuroni), conectate în anumite puncte (sinapse). Aceste descoperiri erau în



27

concordanţă cu imaginea mecanicistă a funcţionării omului. Oamenii de ştiinţă

erau de părere că sistemul nervos, asemenea minţii, era compus din structuri

anatomice – fragmente de materie care se combină pentru a da naştere la ceva

mai complex.

3.3. Începuturile psihologiei experimentale

Patru oameni de ştinţă pot fi creditaţi ca fiind primii care au aplicat metoda

experimentală, subiect al noii psihologii: Hermann von Helmholtz, Ernst

Weber, Gustav Theodor Fechner şi Wilhelm Wundt. Toţi erau savanţi germani

care se specializaseră în fiziologie, fiind la curent cu evoluţiile din ştiinţamodernă.

Hermann von Helmholtz (1821 – 1894)

Este unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai veacului al XIX-lea,

fost cercetător în domeniul fizicii şi fiziologiei. Psihologia ocupa locul al treilea

în ierarhia disciplinelor unde a avut contribuţii, însă scrierile sale, împreună cu

cele ale lui Fechner şi Wundt, au fost esenţiale pentru începuturile psihologiei.

Contribuţii:

- A fost primul care a realizat o măsurătoare empirică a vitezei cu care se

deplasează impulsurile nervoase, stimulând un nerv motor şi muşchiul

corespunzător din piciorul unei broaşte. Măsurătorile au arătat că viteza cu care

se de plasează impulsul nervos e de 27,50 metri pe secundă;

- Studiile sale despre vedere au influenţat şi ele noua psihologie. A

investigat muşchii externi ai ochiului şi mecanismul prin care muşchii oculari

interni focalizează cristalinul;

- Nu mai puţin importante sunt cercetările sale în legătură cu auzul, mai

precis cu perceperea tonurilor, natura armoniei şi disonanţei, ca şi problema

rezonanţei.

Influenţa statornică a ideilor şi experimentelor sale este demonstrată de

faptul că ele continuă să fie citate în manualele de psihologie. Helmholtz nu era



28

psiholog, şi nici psihologia nu constituia interesul său principal, însă a avut

numeroase contribuţii importante la studierea percepţiei umane, ajutând la

consolidarea abordării experimentale a chestiunilor psihologice.

Ernst Weber (1795 – 1878)

Născut la Wittenberg în Germania, fiul uni profesor de teologie, şi-a

obţinut doctoratul la Universitatea din Leipzig în 1815 şi a predat anatomie şi

fiziologie din 1817 până la pensionarea sa în 1871. Zona sa de cercetare era

fiziologia organelor de simţ, domeniu în care a avut contribuţii remarcabile. A

aplicat metodele experimentale din psihologie la problemele de natură

psihologică. Cercetările anterioare privind organele de simţ au fost efectuateaproape exclusiv pe simţurile cele mai evoluate, văzul şi auzul. Weber a

explorat noi domenii, mai ales la nivelul analizatorului cutanat şi al senzaţiilor

musculare.

O contribuţie importantă la noua psihologie a fost reprezentată de

determinarea experimentală de către Weber a acurateţei discernerii între două

puncte de pe suprafaţa pielii, adică a distanţei suficiente dintre două puncte pentru ca subiectul să declare că are două senzaţii distincte. Procedura a

evidenţiat pragul diferenţial între două puncte, adică intervalul pornind de la

care cele două surse separate de stimulare pot fi distinse.

Cercetările lui Weber au condus la formularea primei legi cantitative a

psihologiei – pragul critic diferenţial – cea mai mică diferenţă ce poate fi

detectată între doi stimuli fizici.Webwr a arătat prin cercetările sale că nu există o corespondenţă directă

între un stimul fizic şi percepţia pe care o avem despre el, furnizând astfel o

metodă de a investiga relaţia între corp şi minte – ître stimul şi reacţia rezultată.

Experimentele lui Weber au stimulat noi cercetări şi au atras atenţia

fiziologilor de mai târziu asupra utilităţii metodei experimentale pentru

studierea fenomenelor psihologice. Cercetările lui cu privire la praguri şi



29

măsurarea senzaţiilor au fost capitale pentru noua psihologie şi au influenţat

fiecare aspect al său.

Gustav Theodor Fechner (1801 – 1887)

Om de ştiinţă cu preocupări intelectuale de mare diversitate. A fost

fiziolog timp de şapte ani, medic timp de 15, psihofiziolog 14, estetician

experimental 11, filosof 40 – şi invalid 12. Dintre preocupările sale, cercetările

psihofizice au fost cele care i-au adus faima cea mare, deşi nu dorea ca

posteritatea să-l ţină minte pentru ele.

Opinia lui Fechner a avut ca rezultat nemijlocit cercetările sale în

domeniul psihofizicii – studiul ştiinţific al relaţiilor dintre procesele mentale şicele fizice. În cursul acestei activităţi, care a cuprins experimente privind

greutăţi ridicate, intensitatea luminoasă, distanţa vizuală şi cea tactilă, Fechner a

dezvoltat una şi a sistematizat două dintre cele trei metode fundamentale

folosite astăzi în cercetarea psihofizică:

- Metoda erorii;

- Metoda stimulilor constanţi; - Metoda limitelor.

Programul de cercetare în domeniul psihofizic a durat şapte ani. A publicat

două scurte articole în 1858 şi 1859, iar în 1860 a oferit o expunere completă în

Elemente de psihofizică. Cartea reprezintă o contribuţie extrem de originală la

dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. Formularea lui Fechner privind relaţiile

cantitative dintre intensitatea stimulului şi senzaţie a fost considerată, la vremeasa, de o importanţă considerabilă cu descoperirea legilor gravitaţiei.

La începutul secolului al XIX-lea, filosoful german Immanuel Kant a insistat

că psihologia nu poate deveni niciodată ştiinţă, deoarece în privinţa proceselor

psihologice e imposibil să se realizeze experimente sau măsurători. Datorită

cercetărilor lui Fechner, care au făcut posibilă măsurarea fenomenelor mentale,

afirmaţia lui Kant nu mai putea fi luată în serios. Şi, în bună măsură, modul în

care Wilhelm Wundt şi-a construit psihologia experimentală se datorează



30

cercetărilor psihofiziologice ale lui Fechner. Metodele lui Fechner s-au dovedit

aplicabile la o paletă mai largă de probleme psihologice decât îşi imaginase

vreodată. Însă cel mai important, el a oferit psihologiei ceea ce orice disciplină

trebuie să posede dacă e să fie numită ştiinţă: tehnici de măsurare precise şi de

primă calitate.

4. NOUA PSIHOLOGIE

4.1. Părintele fondator al psihologiei moderne – Wilhelm Wundt

Wundt a fost întemeietorul psihologiei, ca disciplină academică formală. El acreat primul laborator, a editat prima revistă şi a dat naştere psihologiei

experimentale ca ştiinţă. Domeniile pe care le-a investigat – senzaţia şi

percepţia, atenţia, sensibilitatea, reacţia şi asocierea – au devenit capitole de

bază în manualele ce rămâneau a fi scrise.

De ce i-a revenit lui Wundt, şi nu lui Fechner onoarea de a fi întemeiat

noua psihologie? Elemente de psihofizică a lui Fechner a fost publicată în 1860, cu

aproximativ 15 ani înainte ca Wundt să marcheze punctul de început al

psihologiei. Însuşi Wundt scria că opera lui Fechner a oferit „primele cuceriri”

ale psihologiei experimentale. Istoricii sunt de acord cu privire la importanţa lui

Fechner, unii chiar se întreabă dacă psihologia s-ar fi putut naşte dacă n-ar fi

existat opera lui Fechner.Atunci de ce nu-l socotesc istoricii pe Fechner drept întemeietorul

psihologiei?

Răspunsul stă în natura procesului prin care este fonadată o şcoală de

gândire. Întemeierea este un act deliberat şi intenţionat. Ea presupune capacităţi

personale şi caracteristici care diferă de cele necesare pentru contribuţiile

ştiinţifice strălucite. Întemeierea presupune întegrarea cunoştinţelor anterioare,

precum şi publicarea şi promovarea materialului nou or ganizat.



31

Contribuţia lui Wundt la întemeierea psihologiei moderne pare a nu s edatora

vreunei descoperiri ştiinţifice unice, cât mai ales promovării sale curajoase sau

valorificării ideii de experiment sistematic. De aceea, întemeierea e cu totul

diferită de concepere, însă distincţia, însă distincţia nu are nicio conotaţie

peiorativă. Fondatorii şi creatorii sunt deopotrivă esenţiali pentru constituirea

unei ştiinţe, la fel de indispensabili ca arhitectul ţi constructorul pentru ridicarea

unei case. Cu această distincţie în minte, vom înţelege de ce Fechner nu este

considerat întemeietorul psihologiei. El nu încerca să întemeieze o nouă ştiinţă,

Scopul său era să înţeleagă relaţia dintre lumea mentală şi cea materială.

Wundt şi-a propus, în schimb să edifice în mod deliberat o nouă ştiinţă. În prefaţa la prima ediţie a Principiilor de psihologie fiziologică (1873 – 1874), el

scria: „ Lucrarea pe care o prezint aici publicului reprezintă o încercare de a

marca un nou domeniu al ştiinţei”. Scopul lui Wundt era să promoveze

psihologia ca ştiinţă independentă. Totuşi, e util să subliniem că, deşi Wundt

este considerat întemeietorul psihologiei, nu e şi creatorul ei, psihologia apărând

ca rezultat a unui şir lung de eforturi creative.Viaţa lui Wundt (1832 – 1920)

S-a născut în Germania în apropiere de Mannheim într-o familie în care tatăl

era pastor. În familia sa cu strămoşi de renume în practic toate domeniile, exista

o puternică tradiţie culturală. Lui Wundt nu i-a plăcut niciodată şcoala dar s-a

străduit să-şi dezvolte pasiunile şi talentele intelectuale. La vârsta de 19 ani era

pregătit să urmeze cursurile universitare. El s-a decis să devină medic, pentru a-şi urmări dublul obiectiv de a lucra în domeniul ştiinţei şi de a-şi câştiga

existenţa. A studiat medicina la Universitatea din Tübingen şi la cea din

Heidelberg. La ultima, a frecventat cursurile de anatomie, fiziologie, fizică,

medicină şi chimie. Şi-a dat seama că nu-i va face plăcere să practice medicina

şi a ales să-şi facă licenţa în fiziologie.

După ce a studiat un semestru la Universitatea din Berlin cu marele fiziolog

Johannes Müller, Wundt s-a întors în 1855 la Heidelberg, pentru a-şi completa



32

studiile doctorale. Deşi era absorbit de cercetările de fuziologie, Wundt a

început să se gândească la studierea psihologiei ca disciplină ştiinţifică

experimentală independentă. Şi-a expus pentru prima dată ideile într -o carte

intitulată Contribuţii la teoria percepţiei senzoriale, publicată în mai multe

tomuri ître 1858 şi 1862. Alături de lucrarea lui Fechner, Elemente de

psihofizică, volumul Contribuţii a lui Wundt este considerat ca marcând

naşterea literară a noii ştiinţe.

Anul următor, Wundt a publicat Prelegeri despre minţile oamenilor şi

animalelor (1863), în care aborda timpii de reacţie şi psihofizica, ce vor ocupa

atenţia psihologilor experimentali în următorii ani. Începând cu 1867, Wundt a predat la Heidelberg un curs de psihologie

fiziologică, prima ofertă din lume a unui astfel de curs. Materialul cursurilor a

stat la baza une alte cărţi importante, Principii de psihologie fiziologică,

publicată în două părţi, în 1873 şi 1874. Wundt a revizuit cartea de-a lungul

celor şase ediţii pe care le-a cunoscut în următorii 37 de ani, ultima dintre ele în

1911. În mod incontestabil capodopera sa Principii au consacrat psihologia caştiinţă de laborator independentă, cu propriile probleme şi metode

experimentale. Precizăm că termenul „fiziologic” era utilizat ca sinonim cu

termenul german care însemna „experimental”. Wundt preda şi scria în realitate

despre psihologie experimentală, nu psihologie fiziologică, aşa cum o înţelegem

noi astăzi.

Anii de la LeipzigCea mai importantă parte a carierei şi-a început-o în 1875 când a devenit

profesor de filosofie la Universitatea din Leipzig unde a avut o activitate

prodigioasă vreme de 45 de ani. Imediat după sosirea sa la Leipzig, Wundt a pus

bazele unui laborator şi în 1881 a lansat revista Studii filosofice. Întenţiona să-şi

denumească revista Studii psihologice, dar s-a răzgândit, se pare din cauză că

exista deja o publicaţie cu acest nume (care se ocupa de ocultism şi probleme

spirituale). În 1906. Wundt a putut să schimbe numele revistei în Studii



33

psihologice. Dotată cu cu un manual, un laborator şi o publicaţie academică,

psihologia putea acum să se afirme.

Laboratorul lui Wundt şi reputaţia sa din ce în ce mai mare atrăgeau la

Leipzig un mare număr de studenţi care doreau să lucreze cu el. Astfel,

laboratorul din Leipzig a exercitat o influenţă imensă asupra dezvoltării

psihologiei moderne, fiind luat drept model pentru noi laboratoare şi continuând

cercetarea.

Discipolii lui Wundt au deschis laboratoare în Statele Unite, Italia, Rusia şi

Japonia. Cele mai multe traduceri ale cărţilor lui Wundt au fost în rusă, iar

adulaţia de care se bucura în Rusia a făcut ca psihologii de la Moscova săconstruiască în 1912 o replică identică a laboratorului lui Wundt.

Cursurile lui Wundt de la Leipzig erau populare şi la un moment dat numărul

celor care le frecventau se ridica la peste 600 de participanţi.

În viaţa privată, Wundt a fost văzut ca liniştit şi modest, cu zile atent

orgnizate.

Psihologia culturală După crearea laboratorului şi a revistei, Wundt şi-a canalizat atenţia spre

filosofie. În perioada dintre 1880 şi 1891, a scris lucrări de etică, logică şi

filosofie sistematică. A publicat a doua ediţie a Principiilor de psihologie

fiziologică în 1880 şi a treia în 1887, continuând să contribuie cu articole la

revista sa.

Un alt domeniu căruia şi-a îndreptat atenţia a fost de creare a unei psihologiisociale. A realizat o lucrare în zece volume, Psihologie culturală, publicată între

1900 şi 1920. Psihologia culturală se ocupa cu diversele stadii ale dezvoltării

mentale omeneşti, aşa cum se manifestau ele în limbaj, artă, mituri, cutume

sociale, lege şi morală. Efectele publicării acestei opere asupra psihologiei sunt

de o importanţă mai mare decât conţinutul propriu-zis; ea a slujit la separarea

noii ştiinţe a psihologiei în două mari jumătăţi, cea experimentală şi cea socială.



34

Wundt şi-a continuat cercetările sistematice şi activitatea teoretică până la

moarte în 1920. Consecvent cu stilul său de viaţă disciplinat, s -a ocupat să-şi

termine memoriile psihologice cu puţin timp înainte de a muri. Analiza

productivităţii sale ştiinţifice a arătat că între 1853 şi 1920 a scris 54 000 de

pagini, aproximativ 2,2 pagini pe zi. În acest fel, visul său de a deveni un

scriitor celebru se realizase.

Studiul experienţei conştiente

Psihologia lui Wundt s-a bazat pe metodele experimentale ale ştiinţelor

naturale, în special pe tehnicile folosite de fiziologi. Wundt a adaptat aceste

metode ştiinţifice de investigaţie nevoilor noii psihologii. Spiritul vremii deatunci prezent în filosofie şi fiziologie a contribuit nu doar la modelarea

modelelor de cercetare a noii psihologii, ci şi a obiectului său.

Subiectul psihologiei lui Wundt era, într-un cuvânt, conştiinţa. După părerea

lui Wundt, conştiinţa includea părţi şi putea fi studiată prin metoda analizei şi

reducţiei. El credea despre conştiinţă că este activă în organizarea propriului

conţinut, de aceea, studierea ca atare a elementelor, conţinutului sau structuriiconştiinţei va oferi doar un punct de plecare pentru înţelegerea proceselor

psihologice.

Wundt s-a axat asupra capacităţii de autoorganizare a minţii şi în acest sens

el şi-a numit sistemul voluntarism.

Voluntarism – ideea că mintea are capacitatea de a organiza conţinuturi

mentale în procese de gândire de nivel superior .El a susţinut despre mintea conştientă că are puterea de a sintetiza elemente

în procese cognitive de nivel super ior, recunoscând că elementele conştiinţei au

caracter fundamental. Fără aceste elemente, mintea nu ar avea ce organiza.

După Wundt, psihologii ar trebui să se preocupe mai degrabă de studiul

experienţei nemijlocite, decât de studiul experienţei mijlocite.



35

Experienţa mijlocită oferă informaţie despre altceva decât elementele acelei

experienţe. Ea reprezintă forma obişnuită în care facem uz de experienţă pentru

a dobândi informaţii despre lume.

Experienţa nemijlocită este imparţială prin interpretare. Pentru Wundt,

experienţa nemijlocită este obiectivă, nealterată de nicio interpretare personală

şi după opinia sa experienţele umane de bază (nemijlocite) formează stările de

conştiinţă (elementele mentale) pe care mintea le organizează în mod activ.

Metoda introspecţiei

Wundt îşi caracteriza psihologia ca ştiinţa experienţei conştiente, astfel,

metoda psihologiei ştiinţifice trebuie să presupună observarea experienţeiconştiente. Însă acest lucru nu putea fi făcut decât de persoana care are acea

experienţă. În acest sens Wundt a stabilit că metoda observaţiei va trebui să

implice obligatoriu – introspecţia – examinarea propriilor stări mentale.

Introspecţia – examinarea propriei minţi de către o persoană, pentru a

descrie ce gândeşte sau simte.

Wundt descria această metodă ca percepţie internă care era realizată conformurmătoarelor reguli şi condiţii explicite:

Observatorii trebuie să fie capabili să determine când trebuie să aibă

loc procesul;

Observatorii trebuie să fie pregătiţi sau cu atenţia trează;

Observaţia trebuie să poată fi repetată;

Condiţiile în care este derulat experimentul trebuie să poată fimodificate astfel încât stimulii să poată fi variaţi, de o manieră

controlată.

Ultima condiţie face referire la esenţa metodei experimentale: varierea

condiţiilor stimulării şi observarea schimbărilor survenite în experienţele

raportate de subiecţi.

Odată definite domeniul şi metodologia noii sale ştiinţe a psihologiei,Wundt i-a trasat obiectivele:



36

Descompunerea proceselor conştiente în elementele lor de bază;

Clarificarea modului în care aceste elemente sunt sintetizate şi

organizate;

Determinarea legilor care guvernează organizarea elementelor,

legându-le unele de altele.

Wundt a sugerat că senzaţia reprezintă una dintre cele două forme

elementare ale exper ienţei. Senzaţiile sunt provocate de stimularea organelor de

simţ, iar impulsurile ajung la creier. Senzaţiile pot fi clasificate în funcţie de

intensitate, durată şi modalitatea de reacţie a simţului implicat.

Sentimentele sunt celelalte forme elementare ale experienţei. Senzaţiile şi

sentimentele sunt aspecte simultane ale experienţei nemijlocite. Sentimentele

reprezintă complementele subiective ale senzaţiilor, dar nu sunt generate de

vreun organ de simţ. El a propus teoria tridimensională a sentimentelor –

plăcere/neplăcere; tensiune/relaxare; excitaţie/inhibiţie. Deşi a stimulat multe

cercetări la Leipzig şi în alte laboratoare europene din perioada respectivă, ea n-

a trecut testul timpului.Moştenirea lui Wundt

Actul de înfiinţare a primului laborator de psihologie avea nevoie de o

persoană cu o cunoaştere profundă a fiziologiei şi filosofiei contemporane,

capabilă să sintetizeze ideile şi metodele celor două discipline. Pentru ca Wundt

să-şi ducă la îndeplinire ţelul de a întemeia o nouă ştiinţă, el trebuia să respingă

gândirea neştiinţifică din trecut şi să reteze legăturile intelectuale dintre noua sa psihologie ştiinţifică şi vechea filosofie a minţii. Restrângând subiectul

psihologiei la experienţa conştientă şi afirmând că psihologia este o ştiinţă

întemeiată pe experienţă, Wundt a reuşit să evite discuţiile despre sufletul

nemuritor şi relaţiile sale cu trupul muritor. El a declarat simplu şi răspicat că

psihologia nu este preocupată de astfel de probleme iar afirmaţia sa a constituit

un uriaş pas înainte.



37

Wundt a iniţiat un nou domeniu al ştiinţei, şi a făcut cercetări într -un

laborator pe care l-a construit exclusiv în acest scop. Şi-a publicat rezultatele în

propria revistă şi a încercat să dezvolte o teorie sistematică a naturii minţii

omeneşti. Unii dintre studenţii săi au înfiinţat laboratoare şi au continuat să

caute rezolvări experimentale ale unor probleme propuse de Wundt folosind teh

nicile acestuia. Wundt a echipat astfel psihologia cu toate cele necesare ştiinţei

moderne.

Desigur, şi vremurile erau pregătite pentru apariţia şcolii lui Wundt. Ea

era prelungirea firească a dezvoltării ştiinţelor psihologice, mai ales în

universităţile germane. Rezultatele eforturilor lui Wundt reprezintă o realizarede însemnătate primordială ce-i conferă o statură unică printre psihologii

perioadei moderne.

Contribuţiile de imensă însemnătate nu sunt diminuate de faptul că mare

parte din psihologia ulterioară a constat într -o revoltă împotriva constrângerilor

pe care el le-a impus domeniului, ba chiar se poate considera că aceste evoluţii

îi sporesc meritele.

4.2. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909)

La scurt timp după ce Wundt afirmase că este imposibil să realizezi

experimente asupra proceselor mentale superioare, un psiholog german,

cercetând de unul singur separat de orice centru de cercetare academic, a

început să realizeze cu succes experimente asupra proceselor mentale

superioare, fiind primul care a cercetat experimental învăţarea şi gândirea. Prin

aceasta Hermann Ebbinghaus a demonstrat că Wundt grşea în această privinţă,

dar a şi schimbat modul în care asocierea sau învăţarea pot fi studiate.

S-a născut în Germania, lângă Bonn, în 1850 şi şi-a început studiile

superioare la Universitatea din Bonn şi le-a continuat la Halle şi Berlin.

Trei ani înainte ca Wundt să-şi întemeieze laboratorul de la Leipzig,

Ebbinghaus a cumpărat un exemplar al operei lui Fechner, Elemente de



38

psihofizică. Acest lucru i-a marcat gândirea, şi, în cele din urmă, direcţia noii

psihologii.

Scopul său era să aplice metoda experimentală la procesele mentale

superioare. Probabil influenţat de scrierile asociaţioniştilor britanici,

Ebbinghaus a ales să-şi desfăşoare munca de cercetare în domeniul învăţării.

Dar, accentul pus de Ebbinghaus era diferit, el şi-a început investigaţia studiind

f ormarea iniţială a asocierilor, în acest fel, putând să controleze condiţiile în

care s-au format lanţurile de idei şi deci să facă mai obiectiv studiul învăţării.

Cercetările sale asupra învăţării şi memorării au inclus variabile precum:

- Dificultatea materialului (silabe fără sens vs. cu sens); - Repetiţia ( nouă repetiţii pentru cele cu sens vs. 80 de repetiţii pentru cele

fără sens);

- Lungimea materialului;

- Controlul riguros al condiţiilor experimentale;

- Analiza cantitativă a datelor;

- Efectele supraînvăţăr ii;- Asocierile în interiorul listelor de silabe;

- Revderea materialului;

- Timpul dintre învăţare şi aducerea-aminte (curba uitării).

Rezultatele investigaţiilor sale au fost publicate într -o carte intitulată

Despre memorie: o contribuţie la psihologia experimentală (1885), care este

poate cel mai strălucit studiu de autor din istoria psihologiei experimentale. Cercetările sale au fost atât de riguroase, profunde şi sistematice, încât sunt şi

astăzi citate de tratatele de psihologie, la peste un secol distanţă.

4.3. Franz Brentano (1838 – 1917)

A învăţat la Universităţile din Berlin, München şi Tübingen, dobândind o

licenţă în filosofie la Tübingen, în 1864. Cea mai faimoasă carte, Psihologia din

perspectivă empirică, a fost publicată în 1874. Cartea contrazicea deschis



39

opiniile lui Wundt c privire la conţinuturile experienţei conştiente. Brentano

este socotit unul dintre cei mai importanţi psihologi timpurii, fiind considerat,

după cum vom vedea, precursor intelectual al şcolii de psihologie a formei şi

celei de psihologie umanistă. În vreme ce psihologia lui Wundt era

experimentală, cea a lui Brentano era empirică. Potrivit acstuia metoda

principală a psihologiei trebuie să fie observaţia, nu experimentul, considerând

că abordarea empirică are un domeniu mai vast, chiar dacă nu respingea cu totul

metoda experimentală. El a susţinut că adevărata tematică a psihologiei este

actvitatea mentală, cum ar fi actul mental de a vedea, mai degrabă decât

conţinutul a ceea ce vede persoana. Prin aceasta, psihologia brentaniană aactului a contestat punctul de vedere al lui Wundt că procesele mentale implică

elemente sau conţinuturi.

Redefinirea de către Brentano a tematicii psihologiei necesită o metodă de

investigaţie diferită bazată pe preferinţa lui pentru metode mai degrabă

empirice, recurgând astfel la observaţia sistematică. El a propus două moduri de

studiere a actelor mentale:- Prin intermediul memoriei (aducerea aminte a proceselor mentale pe care

le presupune o anumită stare mentală);

- Prin intermediul imaginaţiei (imaginarea stărilor mentale şi observarea

proceselor mentale concomitente).

Deşi poziţia lui Brentano şi-a avut proprii adepţi, psihologia wundtiană şi-a

conservat întâietatea.

4.4. Carl Stumpf (1848 – 1936)

S-a născut în Bavaria şi de mic copil a fost atras de muzică. La sugestia lui

Brentano a plecat la Universitatea din Göttingen, unde şi-a luat doctoratul în

1868. În 1894, a fost numit în cel mai prestigios post de profesor de psiholgie

din Germania, la Universitatea din Berlin.



40

Deşi programul său de cercetare nu l-a egalat niciodată pe cel al lui Wundt,

Stumpf a fost considerat cel mai important rival al acestuia.

Primele scrieri psihologice ale lui Stumpf au avut ca obiect percepţia

spaţiului, însă cea mai influentă, scrisă şi datorită interesului său pentru muzică,

este Psihologia sunetului, publicată în două volume (1883, 1890). Această

lucrare, împreună cu studiile ulterioare din domeniul muzicii, i-au garantat un

prestigiu întrecut doar de cel al lui Helmholtz în domeniul acusticii, ambii fiind

consideraţi pionieri în domeniul studiului psihologic al muzicii.

Stumpf a susţinut că principalele date ale psihologiei sunt fenomenele.

Fenomenologia era tipul de introspecţie preferat de Stumpf care se referă laexaminarea experienţei obiective.

Fenomenologia – metod a introspectivă a lui Stumpf, care examina

experienţa aşa cum se producea, neîncercând să o reducă la elementele

componente. De asemenea, o abordare a cunoaşterii bazată pe descrierea

obiectivă a experienţei nemijlocite, aşa cum este ea, fără a fi analizată sau

redusă la elemente.Stumpf nu era de acord cu Wundt cu privire la descompunerea experienţei în

elemente componente. El era de părere că analiza experienţei prin reducerea ei

la conţinuturile sau la elementele mentale transformă experienţa în ceva

artificial şi abstract.

Stumpf a publicat şi o teorie a emoţiei, ce încerca să reducă sentimentele la

senzaţii, o idee ce prezintă interes pentru teoriile cognitive contemporane aleemoţiei.

Stumpf a fost unul dintre numeroşii psihologi germani care au lucr at

independent de Wundt la lărgirea graniţelor psihologiei.

4.5. Oswald Külpe (1862 – 1915)

Iniţial discipol a lui Wundt, Külpe a stat în fruntea unui grup de studenţi în

cadrul unei mişcări de protest împotriva a ceea ce el considea limitări ale



41

psihologiei lui Wundt. Pe parcursul carierei sale, a acţionat pe probleme pe care

psihologia lui Wundt le ignora. Külpe a scris un manual cu caracter introductiv,

Elemente de psihologie (1893) în care definea psihologia drept ştiinţa faptelor

experienţei, ca dependentă de persoana implicată în experienţă.

În 1894, a acceptat un post de profesor la Universitatea din Würzburg iar doi

ani mai târziu a creat un laborator de psihologie, care în curând a început să

rivalizeze ca importanţă cu cel al lui Wundt. Printre studenţii atraşi la Würzburg

se găseau şi câţiva americani, precum Rowland Angell, care urma să devină o

figură esenţială pentru dezvoltarea şcolii funcţionaliste de gândire.

Contribuţii: - Procesele de gândire pot fi studiate experimental;

- Introspecţia experimentală – metodă care recurgea la constatări

retrospective cu privire la procesele cognitive ale subiecţilor, realizate

după încheierea sarcinii;

- Gândirea fără imagini – sensul la nivelul gândirii poate apărea fără nicio

componentă senzorială sau imagistică;În acest moment divizările şi controversele au năpădit psihologia, chiar la

scurt timp după întemeierea sa oficială. Totuşi, dincolo de diferenţe, primii

psihologi erau uniţi în privinţa scopului comun de a dezvolta o ştiinţă

independentă a psihologiei. În pofida punctelor de vedere diferite cu privire

la tematica şi metodele psihologiei, Wundt, Ebbinghaus, Brentano, Stumpf,

alături de alţii, au schimbat definitiv modul în care era studiată naturaumană.

Germania n-a rămas multă vreme centrul mişcării nou-apăr ute. Curând,

studentul lui Wundt, E.B. Titchener, a venit În Statele Unite cu o versiune

diferită a psihologiei faţă de cea a fondatorului ei.



42

5. STRUCTURALISMUL

5.1. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927)

Deşi se declara discipol a lui Wundt, el a modificat considerabil sistemul de

psihologie wundtian când l-a dus din Germania în Statele Unite, Titchener a

oferit o abordare proprie, pe care a numit-o structuralism. Structuralismul a

căpătat importanţă în Statele Unite, unde s-a menţinut timp de circa două

decenii, înainte ca alte mişcări, mai noi, să-i ia locul.

Wundt identificase elementele sau conţinuturile conştiinţei, dar preocuparea

lui Titchener era legată de organizarea acestora, de sinteza lor în procese

cognitive superioare prin apercepţie.

Titchener s-a concentrat asupra elementelor de conţinut din minte şi

aglutinării lor mecanice prin procesul de asociere, însă a renunţat la doctrina

aglutinării a lui Wundt.

Potrivit lui Titchener, sarcia fundamentală a psihologiei este să descopere

natura experienţelor elementare conştiente – să analizeze conştiinţa la nivelul

părţilor ce o alcătuiesc şi astfel să-i determine structura.

S-a născut în Chichester, Anglia într -o familie săracă. A frecventat mai întâi

Colegiul Malvern iar apoi Universitatea Oxford. La Oxford, Titchener a început

să se intereseze de psihologia lui Wundt după care a plecat la Leipzig pentru a

studia cu Wundt însuşi. Şi-a obţinut doctoratul aici în 1892. Odată doctoratul

luat, Titchener spera să devină deschizător de drumuri pentru noua psihologie

experimentală în Anglia, dar acest lucru a fost privit de scepticism de colegii de

la Oxford. A părăsit Anglia şi s-a dus la Cornell University din Statele Unite,

pentru a preda psihologia şi a conduce laboratorul. Avea atunci 25 de ani şia

r ămas acolo tot restul vieţii. A murit la la 60 de ani din cauza unei tumori

cerebrale.



43

Printre operele lui Titchener se numără: Principii de psihologie (1896);

Introducere în psihologie (1898); patru volume din Psihologie experimentală:

manual pentru lucrări de laborator (1901 – 1905). Tratatele lui Titchener au

fost intens folosite şi au fost traduse în rusă, italiană, germană, spaniolă şi

franceză.

În 1904 înfiinţează alături de un grup de psihologi, grupul Experimentaliştii

lui Titchener care se întâlneau regulat pentru a-şi compara rezultatele

cercetărilor. Una dintre regulile stabilite de el era neadmiterea femeilor. Deşi

Titchener a continuat să excludă femeile de la întâlnirile Experimentaliştilor, a

încurajat şi sprijinit promovarea lor în psihologie. L a doi ani după moartea luiTitchener, Experimentaliştii s-au reorganizat în Societatea Psihologilor

Experimentali activă şi astăzi. Noua organizaţie primea femei în rândurile sale

şi organiza reuniuni anuale, pentru a discuta cercetările realizate de invitaţi.

Conţinutul experienţei conştiente

Tematica psihologiei, potrivit lui Titchener trebuie să fie experienţa

conştientă.. Acest tip de experienţă diferă de cele studiate de oamenii de ştiinţădin alte domenii. Astfel, lumina şi sunetul pot fi studiate de fizicieni şi de

psihologi, dar fizicienii studiază lumina din punctul de vedere al proceselor

fizice care au loc, în vreme ce psihologii investighează lumina din punctul de

vedere al modului în care oamenii observă şi au experienşa acestor fenomene.

Potrivit lui Titchener acest gen de experienţă conştientă este singurul obiect

ce revine cercetării psihologice. El a descris diferenţa dintre experienţeledependente şi cele independente în cartea sa din 1909, Tratat de psihologie.

El avertiza în studiul ex perienţei conştiente şi asupra erorii de stimul, care

confundă procesele mentale cu obiectele pe care le observăm.

Eroarea de stimul – confundarea proceselor mentale de studiat cu stimulul

sau obiectele observate.

Când observatorii se concentrează asupra o biectului-stimul în locul

conţinutului conştiinţei, ei nu vor reuşi să distingă între ce au aflat în trecut



44

despre obiect de experienţa lor personală directă şi nemijlocită. Tot ce pot şti

realmente observatorii despre un măr de exemplu este că e roşu, lucios şi

rotund. Când descriu orice altceva decât culoarea, luminozitatea şi

caracteristicile spaţiale, ei interpretează obiectul, nu îl observă. Astfel, ei au de a

face cu experienţa mijlocită, nu cu cea nemijlocită.

Titchener a definit conştinţa ca suma experienţelor noastre aşa cum există ele

la un moment dat. Mintea este suma experienţelor pe care le acumulăm pe

parcursul vieţii. Conştiinţa şi mintea sunt similare, numai că în cazul conştiinţei

sunt implicate procese mentale ce au loc într-un anume moment, în vreme ce

mintea implică totalitatea acestor procese. Psihologia structurală era văzută de Titchener ca fiind fundamentală, iar el

nu era preocupat de aplicarea cunoştinţelor psihologice. Psihologia, afirma el,

nu se ocupă de vindecarea minţilor bolnave şi nici de reforma societăţii.

Singurul scop legitim al psihologiei este să descopere realitatea structurii minţii.

Introspecţia

Forma de introspecţie sau autoobservare propusă de Titchener sa bazat peobservatori riguros pregătiţi. El a preluat de la Külpe denumirea de itrospecţie

experimentală sistematică pentru a-şi descrie metoda. L afel ca şi Külpe,

Titchener a recurs la relatări detaliate, calitative şi cantitative ale activităţilor

mentale din timpul actului de introspecţie. El s-a opus abordării lui Wundt şi el

se deosebea prin aceea că era interesat de analiza experienţei conştiente

complexe la nivelul părţilor sale componente şi nu la nivelul sintezeielementelor prin intermediul apercepţiei. Titchener punea accentul pe părţi iar

Wundt pe întreg.

Elementele conştiinţei

Tirchener a statuat trei probleme esenţiale pentru psihologie:

1. Reducerea proceselor conştiente la componentele lor cele mai simple;

2. Stabilirea legilor potrivit cărora aceste elemente ale conştiinţei sunt

asociate;



45

3. Stabilirea legăturii elementelor cu procesele fiziologice.

Majoritatea cercetărilor lui Titchener au fost consacrate primei probleme,

anume descoperirii elementelor conştiinţei. Astfel, el a definit trei stări

elementare ale conştiinţei: senzaţiile, imaginile şi stările af ective.

Senzaţiile reprezintă elementele de bază ale percepţiei şi sunt prezente în

sunete, imagini, mirosuri şi alte experienţe produse de obiecte fizice din jurul

nostru.

Imaginile reprezintă elementelor ideilor şi se găsesc în procesele care

reflectă experienţe ce nu sunt de fapt prezente, cum ar fi amintirea unei

experienţe trecute. Stările afective sau afectele, sunt elementele emoţiilor şi se găsesc în

experienţe precum dragostea, ura şi tristeţea.

Elementele mentale pot fi grupate şi în pofida simplităţii lor acestea posedă

atribute care ne permit să le identificăm. Atributelor wundtiene, ale calităţii şi

intensităţii, Titchener le-a adăugat durata şi claritatea. El considera cele patru

proprietăţi ca fundamentale pentru orice senzaţie, deoarece sunt prezente, într-omăsură mai mare sau mai mică, în orice experienţă.

- Calitatea este acea caracteristică – rece sau roşu – care distinge clar

fiecare element de orice alt element;

- Intensitatea se referă la cât de puternică ori cât de slabă, cât de sonoră sau

de pregnant vizuală poate fi o senzaţie;

-

Durata este succesiunea unei senzaţii pe firul timpului; - Claritatea se referă la rolul atenţiei în experienţa conştientă.

Senzaţiile şi imaginile sunt caracterizate de toate cele patru atribute, în

vreme ce stările afective doar de trei: calitatea, intensitatea şi durata .

Mai târziu Titchener adaugă încă un atribut, întinderea. După anii 1920

Titchener începe să-şi reconsidere metoda introspectivă, adoptând un punct de

vedere fenomenologic, în care experienţa era examinată aşa cum survine fără a

o mai descompune în elemente.



46

Titchener a crezut că pune bazele psihologiei, însă eforturile sale s-au

dovedit doar o fază în istoria acestuia. Când Titchener a murit, epoca

structuralismului s-a încheiat. Faptul că a rezistat atât de mult timp reprezintă un

omagiu al personalităţii sale impunătoare.

5.1. Contribuţiile structuralismului

Istoricii acordă credit contribuţiilor lui Titchener şi ale structuraliştilor.

Subiectul lor – experienţa conştientă – era clar definit. Metodele lor de

cercetare, bazate pe observaţie, experiment şi măsurătoare se plasau în

continuarea celor mai bune practici ştiinţifice.

Deşi tematica şi obiectivele structuraliştilor nu mai sunt considerate

esenţiale, metoda introspecţiei, continuă să fie folosită în numeroase domenii

ale psihologiei.

O contribuţie importantă a structuralismului provine din faptul că a slujit ca

ţintă pentru critică. Evoluţia în ştiinţă are nevoie de ceva căruia să i se opună.

Cu structuralismul lui Titchener ca idee căreia să i te opui, psihologia a evoluat

mult dincolo de limitele sistemului său.

6. FUNCŢIONALISMUL – INFLUENŢEANTERIOARE

6.1. Revoluţia evoluţiei: Charles Darwin (1809-1882)

Ca prim sistem american original de psihologie, funcţionalismul a constituitun protest deli berat la adresa psihologiei experimentale a lui Wundt şi a

psihologiei structurale a lui Titchener, ambele socotite mult prea restrictive.

Aceste prime şcoli de gândire nu puteau răspunde la întrebările ridicate de

funcţionalişti: ce face mintea? Şi cum procedează?

Ca rezultat al accentului pus pe funcţiile minţii, funcţionaliştii au devenit

interesaţi de aplicaţiile potenţiale ale psihologiei la problemele de zi cu zi legate

de adaptarea şi funcţionarea oamenilor în diferite domenii.



47

Ideea evoluţiei n-a apărut odată cu Darwin, ea a fost prefigurată de :

- Noţiunea fundamentală a evoluţiei, poate fi regăsită chiar în secolul IV-

lea î.H.;

- Medicul englez Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin şi Francis

Galton) scria că toate animalele cu sânge cald au evoluat dintr-un singur

filament viu şi fuseseră însufleţite de Dumnezeu;

- Naturalistul francez Jean-Babtiste Lamarck a formulat o teorei

comportamentală a evoluţiei, care sublinia că modificarea formei corpului

animalelor se datorează eforturilor acestora de a se adapta la mediu;

- La mijlocul sec. al XIX-lea, geologul britanic Charles Lyell a introdusnoţiunea de de evoluţie în teoria geologică, susţinând că Pământul a

trecut prin mai multe faze de dezvoltare până să ajungă la structura de

astăzi;

- Au fost puse la îndoială relatările biblice cu privire la creaţie iar oamenii

deveniseră nerăbdători să-şi îndrepte credinţa spre ştiinţă.

Climatul intelectual al acelor vremuri conferea ideii de evoluţie nu doarrespectabilitate din punct de vedere ştiinţific, dar o făcea şi necesară. Multă

vreme, oamenii de ştiinţă au gândit, au speculat şi au emis ipoteze, însă au oferit

puţine dovezi justificative. Astfel, în acel moment, Originea speciilor a lui

Darwin a furnizat atât de multe date bine organizate, încât teoria evoluţionistă

nu mai putea fi ignorată. Spiritul vremii cerea o astfel de teorie, iar Charles

Darwin a devenit agentul ei.Viaţa lui Charles Darwin

A fost unul dintre cei mai norocoşi oameni din toate timpurile. Bunicii săi

erau doi dintre cei mai cunoscuţi bărbaţi din Anglia. Datorită lor, el s-a obişnuit

de mic cu compania oamenilor inteligenţi şi cu talent artistic. A crescut într -o

casă confortabilă, înconjurat de afecţiune, iar imaginaţia i-a fost liberă să

hoinărească. Tatăl său era un om avut, iar când Charles se apropia de vârsta de

douăzeci de ani, şi-a dat seama că nu va face niciodată ceva cu de-a sila. Tot



48

restul vieţii a făcut exact ce a dorit, iar la sfârşitul ei a fost înconjurat de aceeaşi

atmosferă de dragoste şi protecţie de care avusese parte în copilărie (Aydon,

2002).

Influenţa lui Darwin asupra psihologiei

Descoperirile lui Darwin din ultima parte a sec. al XIX-lea au influenţat

psihologia contemporană prin:

- Interesul pentru psihologia animală, care a stat la baza psihologiei

comparate;

- Accentul pus mai degrabă pe funcţiile conştiinţei decât pe structura sa;

- Acceptarea metodologiilor şi datelor provenite din mai multe domenii; - Focalizarea pe descrierea şi măsurarea doferenţelor individuale.

Psihologii şi-au dat seama că studierea comportamentului animal era vitală

pentru înţelegerea comportamentului omenesc şi şi-au îndreptat cercetările către

funcţionarea mentală a animalelor, introducând astfel un nou subiect în

laboratorul de psihologie. Investigarea psihologiei animale va avea

repercursiuni profunde asupra dezvoltării domeniului. Teoria evoluţionistă a condus la schimbări şi în privinţa subiectelor şi

obiectivelor psihologiei. Şcoala structuralistă de gândire se focalizase pe analiza

conţinuturilor conştiinţei.

Pe măsură ce psihologia a devenit mai preocupată de modul în care oamenii

şi animalele funcţionau în procesul de adaptare la mediu, cercetarea detaliată a

elementelor mentale – începută de Wundt şi Titchener – şi-a pierdutatractivitatea.

Ideile lui Darwin au influenţat psihologia, lărgind metodele pe care noua

ştiinţă le putea folosi în mod legitim. Metodele utilizate în laboratorul lui Wundt

de la Leipzig provenea mai ales din fiziologie, cu precădere din metodele

psihofizice ale lui Fechner. Metodele lui Darwin, ce au produs rezultate

aplicabile atât oamenilor, cât şi animalelor, nu mai semănau defel cu tehnicile

de sorginte fiziologică. Datele lui Darwin proveneau dintr -o mulţime de surse,



49

cum ar fi, geologia, arheologia, demografia, observarea animalelor sălbatice şi

domestice or i cerectările zootehnice. Teoria lui s-a bazat pe informaţii

provenind din toate domeniile.

Psihologii care au acceptat teoria evoluţiei şi accentul pus pe funcţiile

conştiinţei au devenit mai eclectici în metodele lor de cercetare, lărgint astfel

scala tipurilor de date ce puteau fi strânse.

Un efect al evoluţionismului asupra psihologiei l-a constituit creşterea

interesului pentru diferenţele individuale. În acest sens, dacă fiecare generaţie ar

fi fost identică celei dinaintea sa, evoluţia nu ar mai fi avut loc. Este motivul

pentru care variaţiile – diferenţele individuale - reprezintă un factor important pentru teoria evoluţionistă.

În vreme ce psihologii structurali au continuat să caute legi generale,

aplicabile tuturor minţilor, psihologii influenţaţi de ideile lui Darwin au cercetat

modurile în care minţile individuale se deosebeau şi curând au propus tehnici de

măsurare a acestor diferenţe.

6.2. Diferenţe individuale: Francis Galton (1822 – 1911)Opera lui Galton despre ereditatea mentală şi diferenţele individuale dintre

capacităţile oamenilor a adus efectiv spiritul evoluţiei pe tărâmul noii

psihologii. Înaintea lui Galton, unul dintre puţinii oameni de ştiinţă de la

începuturi care a recunoscut diferenţele individuale dintre aptitudini şi atitudini

a fost medicul spaniol Juan Huarte (1530 – 1592).

Francis Galton era extrem de inteligent (cu un IQ estimat la 200) şi avea omulţime de idei. Era cel mai mic dintre nouă fraţi şi s-a născut lângă

Birmingham, Anglia în anul 1822. Tatăl său a fost un prosper bancher, a cărui

familie, bogată şi de frunte, includea persoane în sfere de influenţă majore:

guvern, Biserică şi armată. Francis a fost un copil precoce, care învăţa repede.

Astfel, la 12 luni, Galton putea recunoaşte toate majusculele, la 18 luni cunoştea

fără probleme atât alfabetul limbii engleze, cât şi pe cel grecesc, şi începea să



50

ţipe dacă îi erau luate din faţă, la doi ani şi jumătate, a citit prima sa carte, la

cinci ani, ştia deja bine operele lui Homer (Brookes, 2004).

A fost curios şi a studiat medicina pentru ca după moartea tatălui său atenţia

să-i fie captată de călătorii şi explorări. Când vărul său, Charles Darwin, a

publicat Originea speciilor , Galton a fost fascinat de noua teorie. El scria că „a

despărţit două epoci în dezvoltarea mental ă, la fel cum o făcuse cu gândirea

omenească în general ” (Gillham, 2001, p. 155).

Contribuţii:

Ereditatea mentală

Prima carte importantă de psihologie a fost Geniul ereditar (1869). Darwindupă ce a citit-o, i-a scris lui Galton că nu mai studiase ceva mai interesant sau

mai original. Galton încerca să demonstreze că valoarea intelectuală individuală

sau geniul apare în cadrul familiilor mult prea des pentru a fi puse doar pe

seama influenţelor mediului. În esenţă, teza sa era că bărbaţii eminenţi au fii

eminenţi.

Spre sfârşitul vieţii sale, el a întemeiat ştiinţa „eugeniei”, termen pe care l-ainventat. El a susţinut că oamenii asemenea animalelor din ferme pot fi

perfecţionaţi prin selecţie artificială. Astfel, dacă vom selecţiona şi împerechea

oameni talentaţi, generaţie după generaţie, rezultatul va fi o rasă umană cu

înzestrări deosebite. El a propus crearea unor teste de inteligenţă, pentru a alege

bărbaţii şi femeile cu calităţi excepţionale în vederea unei reproduceri selective.

În încercarea de a-şi testa teoria eugenică, Galton a studiat tehnicile demăsurare şi statistică. În Geniul ereditar , el a aplicat conceptele statistice la

problema eredităţii, împărţind oamenii importanţi din eşantionul său în categorii

în funcţie de frecvenţa cu care nivelul la care se ridicau abilităţile fiecăruia se

întâlnea în populaţie.

Probabilitatea apariţiei unor persoane eminente în anumite familii nu era

suficient de mare pentru ca Galton să ia în serios posibilitatea influenţei

mediului elevat, a oportunităţilor mai mari în materie de educaţie sau avantajele



51

sociale. El a susţinut că eminenţa, sau lipsa sa, depindea doar de ereditate, nu de

oportunitate.

A mai scris Oameni de ştiinţă englezi (1874) şi alte 30 de articole pe

problemele eredităţii. A publicat o revistă, Biometrika, a întemeiat Laboratorul

de Eugenie de la University College din Londra, şi a pus bazele unei organizaţii

care să-i promoveze ideile cu privire la ameliorarea calităţilor mentale ale rasei

umane.

În Geniul ereditar , Galton discută despre limitările dezvoltării mentale şi

fizice care sunt fixate pentru fiecare dintre noi de către ereditate. El subliniază

că, indiferent de câte exerciţii mentale şi fizice am face, nu ne vom putea depăşilimitele stabilite de zestrea genetică.

Metodele statistice

Galton nu era niciodată pe deplin satisfăcut de modul în care era rezolvată o

problemă până nu găsea o metodă de a cuantifica şi analiza statistic datele. Când

era necesar, îşi dezvolta chiar propriile metode.

Un matematician belgian Adolphe Quételet (1796 – 1874) era convins căstatistica arunca lumină asupra comportamentului omenesc şi asupra înţelegerii

societăţii (Cohen, 2005). Quételet a fost primul care a utilizat metodele statistice

şi curba de distribuţie normală a datelor biologice şi sociale.

Galton a fost impresionat de datele lui Quételet şi a presupus că şi

caracteristicile mentale vor furniza date identice. Astfel, Galton a descoperit că

notele obţinute la examene în universităţi se plasau pe o curbă normală. Dincauza simplităţii curbei normale şi a faptului că ea se regăseşte cu privire la o

multitudine de trăsături, Galton a sugerat că orice set mare de măsurători ale

caracteristicilor sau valorilor omeneşti poate fi descris corect prin două numere:

valoarea medie a distribuţiei (media aritmetică) şi dispersia sau amplitudinea

variaţiei în jurul mediei (deviaţia standard).

Cercetările lui Galton în domeniul statisticii au dat naştere uneia dintre cele

mai importante măsuri din domeniul ştiinţei: corelaţia. Primul material despre



52

ceea ce el numea „corelaţii” a apărut în 1888. Tehnicile statistice moderne

pentru determinarea validităţii şi fiabilităţii unui test, ca şi metodele de analiză

factorială reprezintă dezvoltări directe ale cercetărilor lui Galton asupra

corelaţiilor, care porneau de la observaţia sa că trăsăturile moştenite tind să

regreseze către medie. El a reprezentat grafic proprietăţile de bază ale

coeficientului de corelaţie şi a creat o formulă pentru calcularea sa, chiar dacă

formula nu mai este folosită.

Încurajat de Galton, studentul său Karl Pearson (1857 – 1936) a elaborat

formula utilizată astăzi pentru calculul coeficientului de corelaţie (coeficientul

de corelaţie produs-moment Pearson). Simbolul pentru coeficientul de corelaţie,r , provine de la prima literă a cuvântului „regresie”, ca recunoaştere a

descoperirii lui Galton că trăsăturile omeneşti moştenite tind să regreseze către

medie.

Testele psihologice

Expresia test psihologic este creaţia lui James McKeen Cattell, un discipol

american a lui Galton şi student a lui Wundt. Totuşi, Galton e cel care a stat laoriginea conceptului de teste psihologice. Galton a presupus că inteligenţa poate

fi măsurată în funcţie de capacităţile senzoriale ale persoanei şi că o inteligenţă

mai mare înseamnă şi o funcţionare senzorială superioară. Ideea sa îşi are ca

origine punctul de vedere empirist al lui John Locke, potrivit căruia întreaga

cunoaştere provine din simţuri. Dacă Locke are dreptate, atunci oamenii cei mai

inteligenţi au simţurile cele mai ascuţite.Galton a inventat şi construit o serie de istrumente cu care şi -a dotat în

1884 Laboratorul de Antropometrie din cadrul Expoziţiei Internaţionale de

Sănătate Publică. În cei şase ani cât a funcţionat laboratorul, Galton a colectat

date de la peste 9000 de oameni. El a plasat instrumentele utilizate pentru

măsurătorile antropometrice şi psihometrice pe o masă lungă de la capătul unei

camere înguste, lată de aproape doi metri şi lungă de 11. Scopul lui Galton era



53

de a determina capacităţile indivizilor privind resursele mentale colective de la

nivelul întregii populaţii a Marii Britanii.

Asocierea ideilor

Galton a examinat două probleme din sfera asocierii:

- diversitatea asocierii de idei;

- timpul de reacţie (timpul necesar pentru a produce asocieri).

Legat de determinarea surselor asocierii, Galton a depistat că aproximativ

40% dintre ele îşi au originea în copilărie şi adolescenţă fiind astfel, o

demonstraţie timpurie a influenţei experienţelor din copilărie asupra

personalităţii adulte. Galton a fost de asemenea, foarte impresionat de influenţa proceselor de

gândire inconştiente, care aduceau la suprafaţa conştiinţei incidente pe care le

considera de mult uitate. El a ajuns la concluzia, că „cea mai importantă

activitate a creierului este cu totul independentă de conştiinţă” (Gillham, 2001,

p. 221). Galton a scris despre însemnătatea inconştientului într -un articol

publicat în revista Brain (1879). La Viena, Sigmund Freud, care avea propriileidei cu privire la importanţa inconştientului, s-a abonat la revistă şi a fost

evident influenţat de cercetările lui Galton.

Mai importantă decât rezultatele lui Galton a fost metoda experimentală pe

care a dezvoltat-o pentru studiul asocierilor, care a devenit bine cunoscută în

zilele noastre sub denumirea de test de asociere verbală. Wilhelm Wundt a

adaptat tehnica în cadrul laboratorului său de la Leipzig iar analistul Carl Jung aelaborat o tehnică proprie de asociere verbală, în cadrul cercetărilor sale cu

privire la personalitate.

Imagini mentale

Investigarea lui Galton a imaginilor mentale marchează prima folosire pe

scară largă a chestionarelor psihologice. Prin intermediul analizei statistice, el a

determinat că imaginile mentale, ca multe alte caracteristici omeneşti, erau

distribuite în populaţie conform curbei normale.



54

Cercetările lui Galton despre imagini îşi aveau originea în încercările sale

repetate de a demonstra asemănările ereditare. Coform constatărilor sale,

imagini similare erau mai susceptibile să se producă între copiii din aceieaşi

părinţi decât între persoane care nu aveau legături de rudenie.

Aritmetică prin miros

Interesul lui Galton pentru cuantificare şi analiză statistică se exprima adesea

prin pasiunea de a număra. La conferinţe, era preocupat să numere de câte ori

căscau ori tuşeau auditorii. Rezultatele erau, potrivit lui, o măsură a plictisului.

La un moment dat a hotărât să numere, în loc de cifre, prin intermediul

mirosului, aşa că s-a străduit să uite ce sens aveau numerele. El a atribuit maidegrabă mirosurilor valori aritmetice şi a încercat să facă adunări şi scăderi

gândindu-se la ele. Acest exerciţiu intelectual a produs articolul Aritmetica prin

miros, publicat în primul număr al revistei americane Psychological Review.

Galton a făcut cercetări psihologice timp de 15 ani, iar eforturile sale au

influenţat considerabil evoluţia noii psihologii. A fost o persoană extrem deînzestrată, ale cărei talent şi temperament erau legate de o singură disciplină.

Astfel, punctele sale de interes precum şi metodele folosite au fost: adaptarea,

ereditatea în raport cu mediul, compararea speciilor, dezvoltarea copilului,

metoda chestionarelor, tehnicile statistice, diferenţele individuale, testele

psihologice. Munca lui Galton a influenţat dezvoltarea psihologiei, după cum

vom vedea, mai mult decât cea a fondatorului disciplinei, Wilhelm Wundt.

6.3. George John Romanes (1848 – 1894)

Fiziolog britanic care a formalizat şi sistematizat studiul inteligenţei animale.

El a publicat lucrarea Inteligenţa animală (1883), considerată în general prima

carte de psihologie comparată. Scopul lui a fost să demonstreze un nivel

ridicat de inteligenţă a animalelor şi similitudinea ei cu funcţionarea intelectuluiomenesc, ilustrând astfel continuitatea în dezvoltarea mentală.



55

A elaborat ceea ce numea “scara mentală”, pe care a înşirat diferitele s pecii

animale în ordinea gradului de funcţionare mentală. La baza opiniilor lui

oarecum surprinzătoare, el a pus datele colectate prin metoda anecdotică,

definită drept utilizarea observaţiilor, adesea întâmplătoare, conţinute în

constatările şi relatările cu privire la comportamentul animal.

Romanes şi-a elaborate concluziile cu privire la inteligenţa animalelor

pornind de la observaţiile anecdotice, pritr-o curioasă tehnică ce a sfârşit prin a

fi abandonată, numită introspecţie prin analogie. Potrivit acestei abordări,

cercetătorul admite că aceleaşi procese mentale care se petrec în propriul său

cap trebuie să aibă loc şi în minţile animalelor observate. Folosindu-se de tehnica introspecţiei prin analogie, Romanes a sugerat că

animalele sunt capabile de aceleaşi tipuri de raţionalizare, ideaţie, raţionare

complex, procesare a informaţiei şi au aceleaşi capacităţi de rezolvare a

problemelor ca şi oamenii.

Romanes este respectat pentru eforturile sale de pionerat, care au stimulat

dezvoltarea psihologiei com parate şi au trasat drumul studiului experimental alcomportamentului animal, el fiind cel care a dat startul stadiului

observaţional al psihologiei comparate.

6.4. Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936)

Slăbiciunile inerente metodei anecdotice şi introspecţiei prin analogie au fost

recunoscute expres de Conwy Lloyd Morgan. El era interest de geologie şi

zoologie şi a propus o lege a parcimoniei – cunoscută sub numele de “canonullui Lloyd Morgan” – pentru a contracara tendinţa dominant de a atribui o

inteligenţă excesivă animalelor.

Această lege a parcimoniei susţine că nici un comportament animal nu

trebuie interpretat ca rezultat al unui proces mental superior dacă el poate fi

explicat în termenii unuia inferior. Morgan a avansat această idée în 1894, pe

care e posi bil să o fi derivate dintr -o lege a parcimoniei similar celei descries deWundt cu doi ani mai devreme. Wundt remarcase că “ putem folosi principii



56

explicative complexe doar când cele mai simple se dovedesc insuficiente”

(Richards, 1980, p. 57).

Morgan, aplicând legea parcimoniei s-a abţinut să le atribuie animalelor

procese mentale superioare când comportamentul lor putea fi explicat în

termenii unor procese de nivel inferior. El era de părere că majoritatea

comportamentelor animalelor sunt rezultatul învăţării sau al asocierii bazate pe

experienţa senzorială.

Morgan a fost primul om de ştiinţă care a realizat studii la scară largă

în domeniul psihologiei animale. Deşi experimentele sale nu au fost realizate

în condiţii experimentale stricte cerute în zilele noastre, ele au presupusobservarea atentă a comportamentului animal, mai ales în mediul natural, dar şi

în condiţiile unor modificări artificiale.

7. FUNCŢIONALISMUL – PROGRES ŞIÎNTEMEIERE

7.1. Evoluţia în America: Herbert Spencer (1820 – 1903)Filososfia care i-a adus recunoaştere şi admiraţie lui Herbert Spencer a fost

darwinismul, ideea evoluţiei şi a supravieţuirii celui mai bun. În Statele Unite,

interesul pentru teoria darwinistă a evoluţiei era viu, iar ideile lui Darwin au fost

acceptate cu entuziasm. A fost denumit ca filosoful nevrotic al evoluţiei fiind

totodată unul dintre cei mai renumiţi oameni din lume.

Contribuţii:

A. Darwinismul social – Spencer a susţinut că desfăşurarea tuturor

aspectelor din univers este evoluţionistă, inclusiv caracterul omenesc şi

instituţiile sociale, conform principiului “supravieţuirii celui mai bun”. Astfel,

el propunea un punct de vedere care a ajuns să fie numit “darwinism

social”. Populaţia Statelor Unite a fost orientată spre util, practic, funcţional,

iar psihologia americană, în stadiile sale incipiente reflecta aceste calităţi.



57

Statele Unite au fost mai receptive la ideile evoluţioniste în comparaţie cu alte

naţiuni şi psihologia americană a devenit funcţională deoarece

evoluţionismul şi spiritul funcţional erau consonante cu temperamentul

fundamental al americanilor.

B. Filosofia sintetică – Spencer a elaborat un sistem pe care l-a numit

filosofie sintetică – cunoaşterea şi experienţa pot fi explicate după principii

evoluţioniste. Ideile sale au fost publicate într-o serie de zece cărţi, apărute între

anii 1860 şi 1897. Două dintre volumele filosofiei sintetice conţin Principiile

psihologiei, publicate mai întâi în 1855 şi utilizate mai târziu de William James

ca manual în cadrul primului curs de psihologie. În această carte, Spencerdiscuta ideea că mintea există în forma de azi datorită eforturilor continue

din trecut de a se adapta la diferite medii.

7.2. William James (1842 – 1910): precursor al psihologieifuncţionale

Opera sa a constituit vestitorul major al psihologiei funcţionale

americane, iar el a fost unul dintre pionierii noii psihologii ştiinţifice aşa cum aevoluat ea în Statele Unite. James nu a creat vreun sistem formal de

psihologie şi nici nu şi-a format discipoli; nu există şcoală jamesiană de

gândire. James nu era un experimentator nici în atitudine, nici în acţiuni.

Psihologia – despre care la un moment dat vorbea ca despre “o mică disciplină

dată naibii” – n-a fost pasiunea sa de o viaţă, aşa cum a fost pentru Wundt şi

Titchener. James n-a întemeiat psihologia funcţională, însă şi-a prezentat ideileclar şi eficace, pe fondul atmosferei funcţionaliste care domina psihologia

americană.

Contribuţii:

În 1890 apare cartea sa intitulată Principiile psihologiei în două volume.

A fost un succes imens şi o contribuţie importantă în domeniu. Pentru multe

generaţii de studenţi cartea sa a reprezentat cel mai influent manual de psihologie scris vreodată.



58

Odată cu publicarea Principiilor , James a decis că nu mai are nimic de

spus în psihologie. În plus nu mai era interesat să conducă activitatea

laboratorului de psihologie de la Harvard. A aranjat ca Hugo Münsterberg să-i

ia locul.

James şi-a petrect ultimii 20 de ani din viaţă desăvârşindu-şi sistemul

filosofic, iar în anii 1890 a fost recunoscut drept cel mai mare filosof

american.

Printre operele filosofice importante pe care le-a publicat, se găseşte

Tipurile experienţei religioase (1902). Cartea sa intitulată Prelegeri către

profesori (1899) a marcat începuturile psihologiei educaţionale, prezentândideile cu privire la modul în care psihologia poate fi aplicată la învăţarea la

clasă.

A. Principiile psihologiei

Trei motive pentru care James este considerat de mulţi savanţi drept cel

mai mare psiholog american:

a. Scrieri cu o claritate rar întâlnită în ştiinţă, stilul său fiind atrăgător,spontan şi fermecător;

b. S-a opus scopului fixat de Wundt psihologiei: anume, analizarea

conştiinţei prin elementele sale;

c. A oferit un punct de vedere alternativ asupra minţii, o perspectivă

concordantă cu abordarea funcţională a psihologiei.

În Principiile psihologiei, James prezintă ceea ce va deveni până la următeză centrală a funcţionalismului american – anume că scopul psihologiei nu

este descoperirea elementelor experienţei, ci mai degrabă studierea

oamenilor aşa cum se adaptează el la mediu.

Funcţia conştiinţei este de a ne ghida către scopurile necesare

supravieţuirii.

De asemenea, James a subliniat aspectele nonraţionale ale naturii

umane.



59

B. Obiectul psihologiei: o nouă abordare a conştiinţei

James a declarat la începutul Principiilor că “ psihologia este ştiinţa vieţii

mentale, atât a fenomenelor sale, cât şi a condiţiilor în care se produc”.

Termenii cheie propuşi de el erau fenomene şi condiţii. Termenul de fenomene

era utilizat pentru a exprima faptul că obiectul psihologiei trebuie căutat în

experienţa nemijlocită, iar condiţii se referă la importanţa corpului, mai ales a

creierului, pentru viaţa psihică. Oamenii fiind deopotrivă fiinţe ale emoţiei şi

pasiunii, ca şi ale gândirii şi raţiunii. James nu-i considera pe oameni fiinţe

pe de-a-ntregul raţionale. Potrivit lui James, infrastructura fizică a

conştiinţei reprezintă o componentă fundamentală a psihologiei. Conştiinţatrebuie considerată în contextul său natural, care e fiinţa umană fizică.

Viaţa mentală este considerată de James ca o unitate, o experienţă

totală în schimbare. Conştiinţa este un flux continuu şi orice încercare de a

o diviza în faze temporar distincte o poate doar distorsiona. Pentru a

exprima această idee, James a inventat expresia de flux al conştiinţei –

conştiinţa este un proces de neîntreruptă curgere şi că orice încercare de a o

reduce la elemente o va modif ica .

C. Metodele psihologiei

Întrucât psihologia tratează despre conştiinţa personală şi nemijlocită,

metoda sa fundamentală trebuie să fie introspecţia. James înţelegea

dificultăţile introspecţiei, pe care o accepta ca pe o formă de observaţie nu

întru totul perfectă. Totuşi credea că rezultatele introspective pot fiverificate prin intermediul unor teste adecvate şi prin compararea

constatărilor făcute de mai mulţi observatori.

Deşi James nu a recurs pe larg la metoda experimentală, i-a recunoscut

importanţa pentru cunoaşterea psihologică, mai ales pentru cercetările

psihofizice, analiza perceperii spaţiului şi investigarea memoriei.

Metodele pe care James le-a menţionat în Principii demonstrează o

diferenţă importantă între psihologia structurală şi cea funcţională: mişcarea



60

funcţionalistă nu va trebui limitată la o singură metodă, cum ar fi

introspecţia de tip wundtian sau titchenerian.

Funcţionalismul acceptă şi aplică şi multe alte metode, iar această

abordare eclectică a lărgit considerabil câmpul de acţiune al psihologiei

americane.

D. Pragmatismul

James a subliniat valoarea pentru psihologie a pragmatismului a cărui

teză fundamentală este că înţelegerea sau validitatea unei idei sau a unei

concepţii trebuie testată prin intermediul consecinţelor sale practice.

Pragmatismul a fost propus de către Charles Sanders Pierce în 1870,matematician, filosof şi prieten cu James. Opera lui Pierce nu s-a bucurat de

recunoaştere decât după ce James a scris o carte intitulată Pragmatismul , care a

conferit doctrinei statutul de mişcare filosofică.

E. Teoria emoţiilor

Această teorie prezentată într -un articol din 1884 şi mai târziu în

Principii, contrazicea concepţia obişnuită cu privire la natura stăriloremoţionale. Psihologii admiteau că experienţa mentală subiectivă a emoţiei era

anterioară expresiei corporale sau acţiunii. James a inversat ordinea, el a

susţinut că declanşarea răspunsului fizic precedă apariţia emoţiei, mai ales

când avem de-a face cu cu ceea ce el a denumit emoţiile “ primare” cum ar fi

teama, furia, părerea de rău sau dragostea.

F. Sinele tripartit

James a sugerat că sentimentul de sine al persoanei este alcătuit din trei

aspecte sau componente:

Sinele material – constă în tot ceea ce socotim ca aparţinându-ne doar

nouă – corpul, familia, căminul sau stilul vestimentar;

Sinele social – se referă la recunoaşterea pe care o câştigăm din partea

celorlalţi;

Sinele spiritual – se referă la fiinţa noastră interioară sau subiectivă.



61

G. Obiceiurile

În lucrarea Principii despre obiceiuri, James îşi reafirmă interesul pentru

factorii fiziologici iar el înfăţişa toate creaturile vii drept “mănunchi de

obiceiuri”. El afirma că obiceiurile devin uşor de pus în practică prin repetările

ulterioare şi necesită o atenţie mai puţin conştientă.

Opera Principii a exercitat o influenţă substanţială asupra psihologiei

americane, iar publicarea sa a inspirat contribuţii chiar după un secol. A

modelat punctele de vedere a mii de studenţi şi a inspirat psihologii să scoată

noua ştiinţă de sub semnul structuralismului, pentru a pune oficial bazele noii

şcoli de gândire funcţionaliste.

7.3. Inegalitatea funcţională a femeilor Mary Whiton Calkins (1863-1930) – a fost spr ijinită de James în

înlesnirea studiilor superioare şi în depăşirea barierelor prejudecăţii şi

discriminării. A dezvoltat tehnica perechilor asociate, folosită în studierea

memoriei. Calkins a devenit prima femeie preşedintă a Asociaţiei Americane de

Psihologie.

Helen Bradford Thompson Woolley (1874 – 1947) – i-a avut ca

profesori pe James Rowland Angell şi John Dewey, iar Dewey a descris-o ca

fiind unul dintre cei mai inteligenţi studenţi ai săi. După o bursă de studii

postuniversitare la Paris şi Berlin a devenit directorul laboratorului de

psihologie de la Mount Holyoke College din Massachusetts. Woolley s-a

alăturat echipei Merrill-Palmer Institute şi a demarat un program de educaţie preşcolară, pentru a studia creşterea copiilor şi capacităţile lor mentale. Ea a

demonstrat printr-o cercetare ştiinţifică că nu există diferenţe între sexe cu

privire la funcţionarea emoţională şi doar mici diferenţe nesemnificative în

materie de capacităţi intelectuale.

Leta Stetter Hollingworth (1886 – 1939). A studiat la Teacher’s College

de la Columbia University unde a studiat cu Edward L. Thorndike şi în 1916 şi-



62

a luat titlul de doctor. Cinci ani mai târziu era citată în Oameni de ştiinţă

americani pentru contribuţiile sale la psihologia femeilor. Hollingworth a

realizat ample cercetări pe teren pornind de la ipoteza variabilităţii, conchizând

că femeile sunt, ca grup, mai omogene şi mai apropiate de medie decât bărbaţii,

prezentând o variaţie mai redusă din punctul de vedere al funcţionării fizice,

psihologice şi emoţionale. Constatările sale respingeau ipoteza variabilităţii şi

alte concepţii privind inferioritatea femeii. A avut contribuţii importante în

psihologia clinică, educaţională şi cea şcolară, mai ales în domeniul nevoilor

educative şi emoţionale ale aşa-numiţilor copii “înzestraţi”. Ea a participat activ

la mişcarea femeilor care cereau drept de vot, făcând campanie şi luând parte lamarşuri şi demonstraţii la New York.

7.4. Granville Stanley Hall (1844 – 1924)O altă personalitate importantă psihologiei americane şi unul dintre

contemporanii influenţi şi remarcabili ai lui James. A primit primul titlu de

doctor în psihologie din America şi a susţinut că a fost primul student american

al primului laborator de psihologie. A pus bazele a ceea ce adesea este

considerat primul laborator de psihologie din Statele Unite, ca şi a primei

reviste americane de psihologie. A fost de asemenea primul rector al Clark

University, organizatorul şi primul preşedinte al APA, dar şi unul dintre primii

care au practicat psihologia a plicativă. A fost unul dintre primii psihologi

americani care s-au interesat de psihanaliza freudiană şi este răspunzător pentru

atenţia timpurie acordată lui Freud în Statele Unite. Contribuţii:

A. Evoluţia şi teoria recapitulării dezvoltării

Deşi Hall a fost interesat de multe domenii, peregrinările sale intelectuale

oscilau în jurul unei singure teme – teoria evoluţiei. Munca sa era călăuzită de

convingerea că dezvoltarea normală a minţii presupune parcurgerea unei serii de

stadii evolutive. Hall mai este denumit drept psiholog genetic, din cauza



63

preocupărilor sale pentru dezvoltarea umană şi animală, ca şi pentru problemele

ce însoţesc adaptarea. La Universitatea Clark, interesele de factură genetică l-au

condus la studierea psihologică a stadiului copilăriei, din care a făcut nucleul

psihologiei sale. În cercetările sale, Hall a folosit pe scară largă chestionarele,

un procedeu învăţat în Germania. Hall şi studenţii săi au conceput şi distribuit

194 de chestionare. Pentru o vreme metoda a ajuns să fie asociată în Statele

Unite cu numele lui Hall, chiar dacă tehnica fusese dezvoltată în Anglia de

Francis Galton.

Cea mai importantă operă a lui Hall este Adolescenţa: psihologia şi

relaţiile sale cu fiziologia, antropologia, sociologia, sexul, criminalitatea,religia şi educaţia (1904) lucrare de 1300 de pagini, publicată în două volume.

Această lucrare conţine cea mai completă formulare a teoriei recapitulării

dezvoltării psihologice – concepţia lui Hall că dezvoltarea psihologică a

copilului repetă istoria rasei umane.

La 78 de ani, a publicat lucrarea Senectutea (1922) considerată prima

cercetare amplă a problemelor psihologice ale bătrâneţii. În ultimii ani de viaţă a scris două autobiografii, Distracţiile unui

psiholog (1920) şi Viaţa şi confesiunile unui psiholog (1923).

8. FUNCŢIONALISMUL – Şcoala de la Chicago

Desemnând funcţionalismul ca adversar, Titchener i-a conferit fără să vrea oidentitate şi un statut, acolo unde poate ele nu ar fi existat. „Ceea ce Titchener

ataca nu avea de fapt nume până când el i-a dat unul; astfel, a adus mişcarea în

prim- plan, contribuind mai mult ca oricine la punerea în circulaţie a termenului

de funcţionalism” (Harrison, 1963, p. 395).

Meritul pentru întemeierea funcţionalismului nu-i revine integral lui

Titchener, însă psihologii pe care istoria i-a calificat drept fondatori ai



64

psihologiei funcţionale au pus, în cel mai bun caz, bazele funcţionalismului fără

s-o fi dorit. Doi psihologi care au contribuit direct la fondarea şcolii de gândire

funcţionaliste au fost John Dewey şi James Rowland Angell. William James a

afirmat că Dewey şi Angell trebuie consideraţi fondatorii unui nou sistem, pe

care l-a numit „şcoala de la Chicago”.

8.1. John Dewey (1859 – 1952)

În 1886, a publicat primul manual de psihologie din America, intitulat

Psihologie, lucrare de mare succes atât în Statele Unite, cât şi în Europa. I-a

adus „o faimă imediată deoarece era singura lucrare ce se preta învăţămâtului superior din America” (Martin, 2002, p. 105). Această lucrare şi-a păstrat faima

şi popularitatea până în anul 1890, când a fost eclipsată de Principiile

psihologiei lui James.

Dewey a petrecut zece ani la Universitatea din Chicago unde a înfiinţat o

şscoală experimentală – inovaţie radicală în domeniul educaţiei. S-a mutat în

1904 la Columbia University, din New York, unde şi-a continuat activitatea

aplicând psihologia la problemele de educaţie şi filosofice, oferind astfel un alt

exemplu de orientare practică a multora din funcţionalişti.

Contribuţii:

A. Arcul reflex

Articolul lui Dewey „Conceptul de arc reflex în psihologie”, publicat în

Revista de psihologie (1896), a fost punctul de plecare al psihologiei

funcţionale. Articolul a devenit atât de popular, încât a fost votat drept „cel mai

influent articol publicat în primele 50 de volume ale Revistei de psihologie”

(Backe, 2001, p. 329).

În acest articol, Dewey ataca molecularismul, elementismul şi

reducţionismul psihologic al arcului reflex. Astfel, Dewey argumenta că nici

comportamentul şi nici experienţa conştientă nu pot fi reduse la elemente, cum

susţineau Wundt şi Titchener. Partizanii arcului reflex susţineau că orice unitate



65

de comportament are ca punct terminus un răspuns la un stimul. Dewey susţinea

că niciun comportament implicat într -un răspuns reflex nu poate fi realmente

redus la elementele senzoriomotorii de bază, după cum nici conştiinţa nu poate

fi descompusă în părţi componente elementare. El a observat că,

comportamentul nu trebuie abordat ca un construct ştiinţific artificial, ci mai

degrabă din perspectiva însemnătăţii sale pentru organismul care se adaptează la

mediul său. Concluzia sa a fost că adevăratul subiect al psihologiei trebuie să fie

studiul întregului organism, privit sub raportul funcţionării sale în mediul în

care se află.

Ideile lui Dewey au fost puternic influenţate de teoria evoluţionistă. Înlupta pentru supravieţuire, atât conştiinţa, cât şi comportamentul protejează

viaţa organismului; conştiinţa determină un comportament apropiat, care

permite supravieţuirea organismului. Prin urmare, psihologia funcţionalistă va

studia organismul în activitatea sa.

Interesant este că Dewey nu şi-a numit niciodată psihologia

funcţionalism. Se pare că el nu credea că structura şi funcţia pot fi realmenteseparate, în pofida atacurilor sale la adresa fundamentelor structuralismului. Le-

a revenit lui Angell şi altor psihologi să proclame că funcţionalismul şi

structuralismul sunt forme opuse de psihologie.

Însemnătatea lui Dewey pentru psihologie rezidă în influenţa pe care a

exercitat-o asupra psihologilor şi a altor oameni de ştiinţă, ca şi în concepţia

filosofică pe care a dezvoltat-o pentru noua şcoală de gândire. Când a părăsitUniversity of Chicago în 1904, mişcarea funcţionalistă a intrat sub conducerea

lui Angell.

8.2. James Rowland Angell (1869 – 1949)

James Rowland Angell a transf ormat mişcarea funcţionalistă într -o şcoală de

gândire de sine stătătoare. El a făcut din Facultatea de Psihologie De la



66

University of Chicago cea mai influentă facultate la acel moment, devenind cel

mai important centru de formare a psihologilor funcţionalişti.

Angell s-a născut într -o familie de universitari din Vermont şi şi-a făcut

studiile universitare la Michigan University, unde a studiat cu Dewey. În acel

moment a studiat Principiile psihologiei a lui James, despre care a declarat că l-

a influenţat mai mult decât orice altă carte pe care a citit-o vreodată. Angell a

lucrat cu James timp de un an, la Harvard, unde şi-a obţinut masteratul în 1892.

A frecventat la Berlin cursurile lui Ebbinghaus şi Helmholtz. A sperat să

meargă la Leipzig, însă în acel an Wundt n-a mai acceptat studenţi noi. Angell

nu a putut să-şi definitiveze teza de doctorat şi nu i-a fost decernat titlul dedoctor niciodată, în schimb a contribuit la acordarea a numeroase doctorate, iar

pe parcursul carierei sale a primit 23 de titluri de doctor honoris causa.

Contribuţii:

A. Domeniul psihologiei funcţionale

Manualul lui Angell Psihologia (1904) este exemplar pentru abordarea

funcţionalistă. Cartea sa a avut un succes atât de mare, încât a cunoscut, în patruani, patru ediţii, ceea ce demonstrează fascinaţia funcţionalismului. În paginile

sale, Angell sublinia că funcţia conştiinţei este de a spori capacităţile de

adaptare ale organismului. Obiectivul psihologiei este de a studia modul în care

mintea ajută organismul să se adapteze mediului.

Psihologia funcţională, susţinea Angell, nu era ceva nou, ci reprezenta o

parte importantă a psihologiei din primele momente. Psihologia structurală afost cea care s-a detaşat de mai vechea şi mai răspândita formă funcţională de

psihologie. Angell a indicat apoi cele trei teme mari ale mişcării funcţionaliste:

a. Psihologia funcţională este psihologia operaţiunilor mentale, în contrast

cu structuralismul, care este psihologia elementelor mentale. Sarcina

funcţionalismului era de a descoperi cum funcţionează procesele mentale, ce

sarcini îndeplinesc şi în ce condiţii au loc;

b. Psihologia funcţională este psihologia utilităţilor fundamentale ale



67

conştiinţei. În acest sens, conştiinţa este privită utilitarist, ca mediator între

nevoile organismului şi solicitările mediului. Structurile şi funcţiile

organismului există deoarece îi permit organismului să se adapteze la mediu şi

astfel să supravieţuiască. Psihologii funcţionalişti au ca sarcină identificarea

acestor servicii, nu doar a celor îndeplinite de conştiinţă, ci şi ale unor procese

mentale mai punctuale, cum ar fi judecata sau voinţa;

c. Psihologia funcţională este psihologia relaţiilor psihofizice (relaţiile corp

minte) şi e preocupată de totalitatea relaţiilor organismului cu mediul.

Funcţionalismul acoperă întrega funcţionare a ansamblului corp-minte,

nerecunoscând vreo distincţie reală între cele două. Le consideră ca aparţinândaceluiaşi registru şi presupune o tranziţie fără dificultăţi de la una la alta.

Angell a transformat spiritul funcţionalismului într-un demers

experimental remarcabil şi activ, cu laborator, un ansamblu de date empirice, un

grup de cadre didactice entuziaste, ca şi un nucleu de cercetători dedicaţi trup şi

suflet.Conducând funcţionalismul către statutul de şcoală instituţionalizată, i-a

dat orientarea şi prestigiul de care avea nevoie pentru a se afirma. Totuşi a

continuat să susţină că funcţionalismul nu constituie o şcoală de gândire aparte

şi nici nu trebuie identificat exclusiv cu University of Chicago. În pofida

precizărilor lui Angell, funcţionalismul a prosperat, fiind desemnat adesea drept

„şcoala de la Chicago”, permanent asociat cu tipul de psihologie predat şi praticat aici.

8.3. Harvey A. Carr (1873 – 1954)

Carr a dezvoltat ideile lui Angell, iar opera sa este tipică pent ru

funcţionalismul din perioada în care nu mai avea nevoie să combată

structuralismul. Sub conducerea lui Carr, funcţionalismul şi-a atins apogeul laChicago. Carr susţinea că funcţionalismul este însăşi psihologia americană. El



68

considera alte forme de psihologie propuse în acea perioadă – ca behaviorismul,

psihologia formei şi psihanaliza – ca ocupându-se doar de aspecte limitate ale

domeniului.

În manualul său Psihologia (1925), Carr prezintă funcţionalismul în forma sa

cea mai elaborată, din care se desprind două idei foarte importante:

a. Stabileşte ca subiect al psihologiei activitatea mentală – procese ca

memoria, percepţia, sentimentele, imaginaţia, judecata sau voinţa;

b. Funcţia activităţii mentale este de a dobândi, fixa, memora, organiza şi

evalua exper ienţele şi de a utiliza aceste experienţe pentru a determina

acţiunile. Carr a numit tipul specific de acţiuni în care apar activităţilementale drept comportamente „adaptative” sau de „ajustare”.

Carr accepta atât date introspective, cât şi experimentale. El credea, ca şi

Wundt, că operele literare şi artistice ale unei culturi pot oferi informaţii despre

activităţile mentale care le-au produs.

Carr a sugerat că atât psihologia fundamentală, cât şi cea aplicativă pot să

urmeze proceduri ştiinţifice riguroase, putându-se desfăşura cercetăriconcludente nu numai în laboratoarele universităţilor, ci şi în fabrici, şcoli sau

birouri. Aplicarea practică a psihologiei la problemele concrete reprezintă una

dintre cele mai importante şi durabile contribuţii ale funcţionalismului.

Şcoala funcţionalistă de la Chicago a încurajat trecerea de la studiul exclusiv

al minţii subiective sau al conştiinţei către cel al comportamentului obiectiv

manifest. Funcţionalismul a contribuit atât de mult la redefinirea psihologieiamericane, încât de la un punct încolo aceasta a început să se focalizeze doar pe

comportament, renunţând întru totul la studierea minţii. În acest mod,

funcţionaliştii au făcut trecerea între psihologia structurală şi psihologia

comportamentului propusă de Watson, următoarea mişcare revoluţionară.



69

8.4. Funcţionalismul la Columbia University – Robert

Sessions Woodworth (1869 – 1962)

În Statele Unite n-a existat o singură formă de psihologie funcţională, aşa

cum a existat o singură şcoală structurală. Deşi prima fază de dezvoltare şi

întemeierea şcolii de gândire funcţionaliste au avut loc la University of Chicago,

o altă abordare i se datorează lui Robert Woodworth, de la Columbia

University.

Robert Sessions Woodworth (1869 – 1962)

Robert Woodworth n-a făcut parte în mod oficial din şcoala funcţionalistă

după modelul lui Angell şi Carr. El respingea constrângerile impuse de

apartenenţa la o şcoală de gândire, oricare ar fi fost ea. Totuşi, mult din ceea ce

a scris în materie de psihologie se înscria în spiritul funcţionalist al şcolii de la

Chicago.

Woodworth a activat în domeniul psihologiei timp de peste 60 de ani, în

calitate de cercetător, profesor, autor şi editor. El şi-a explicat punctele de

vedere privind psihologia în mai multe articole şi în două cărţi, Psihologia

dinamică (1918) şi Dinamicile comportamentului (1958). A scris o introducere

în Psihologie (1921), care în următorii 25 de ani avea să cunoască cinci ediţii şi

despre care se spune că în acea vreme s-a vândut mai mult decât oricare altă

lucrare de psihologie. Cartea sa Psihologie experimentală (1938, 1954) a

devenit şi ea un tratat clasic. În 1956, a primit ca premiu prima Medalie de Aur

din partea American Psychological Foundation pentru „contribuţii fără egal la

definirea şi destinul psihologiei ştiinţifice”, ca şi pentru meritele sale în

„integrarea şi organizarea cunoaşterii ştiinţifice.

Contribuţii: Psihologia dinamică

Woodworth a susţinut că modul său de abordare a psihologiei nu era cu

adevărat nou, ci cel pe care toţi psihologii buni îl aplicaseră, chiar înainte ca

psihologia să devină ştiinţă. Cunoaşterea psihologică trebuie să pornească de la



70

investigarea naturii stimulului şi răspunsului, cu alte cuvinte de la evenimentele

externe obiective.

Psihologia trebuie să aibă în vedere organismul ca interpolându-se între

stimul şi răspuns. Astfel, Woodworth a sugerat că subiectul psihologiei trebuie

să fie atât conştiinţa, cât şi comportamentul. Atât stimulul extern, cât şi

răspunsul manifest al organismului pot fi observate obiectiv, însă ce se întâmplă

în interiorul organismului poate fi cunoscut doar prin introspecţie. În acest sens,

Woodworth a acceptat introspecţia ca instrument util psihologiei, ca şi metodele

observaţiei şi experimentului.

Woodworth a îmbogăţit funcţionalismul cu o psihologie dinamică, pe care aelaborat-o pornind de la ideile lui John Dewey şi William James . Psihologia

dinamică este preocupată de motivaţie.

Psihologie dinamică – sistemul psihologic a lui Woodworth, preocupat de

influenţa factorilor cauzali şi a motivaţiei asupra emoţiilor şi

comportamentului.

Woodworth n-a aderat la un singur sistem şi nici n-a dorit să dezvolte oşcoală de gândire proprie. Punctele sale de vedere nu erau rezultatul unui

protest, ci al extinderii, elaborării şi sintetizării elementelor pe car e le considera

bune de la alţii.

9. PSIHOLOGIA APLICATĂ

9.1. Influenţe economice asupra psihologiei aplicate

Deşi spiritul intelectual şi temperamentul vremurilor a favorizat emergenţa

psihologiei aplicate, şi alte forţe contextuale, de natură mai practică, au f ost

responsabile pentru dezvoltarea sa. În vreme ce numărul laboratoarelor de

psihologie creştea la sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul doctoratelor

americane în psihologie sporea şi mai repede. Mulţi dintre aceşti noi doctori,mai ales cei fără o sursă independentă de venit, au fost siliţi să caute dincolo de



71

zidurile universităţilor posibilităţi de a-şi câştiga pâinea. De asemenea, unii

psihologi au ales să se ocupe de problemele aplicative dintr -o pasiune reală

pentru ele. Totuşi, adevărat este că mulţi dintre membrii primei generaţii de

psihologi aplicativi din Statele Unite au fost constrânşi să-şi abandoneze visurile

de cercetare experimentală universitară fundamentală, pentru că nu aveau altă

cale ca să iasă din sărăcie.

În pofida popularităţii psihologiei în faţa studenţilor aceasta nu se bucura de

un prestigiu crescut în faţa administratorilor colegiilor şi universităţilor. Astfel,

cursurile erau subfinanţate, laboratoarele slab echipate şi se părea că nu există

speranţe de mai bine. În acest sens se prefigura ideea că singura modalitate de aface facultăţile de psihologie să aibă bugete mai mari şi profesorii salarii mai

consistente era să li se demonstreze administratorilor facultăţilor şi politicienilor

că ştiinţa psihologiei poate ajuta societatea să-şi vindece racilele. Soluţia era

evidentă, să crească importanţa psihologiei prin sporirea caracterului ei

aplicativ. Prima zonă de interes pentru psihologi a fost educaţia. Hall a declarat

că „un domeniu-cheie şi nemijlocit de aplicare a psihologiei e cel al educaţiei”(1894, apud. Leary, 1987, p. 323). Chiar şi William James, care nu putea fi

considerat psiholog aplicativ vorbea despre utilizările psihologiei în sala de

clasă (1899).

După această scurtă introducere vom discuta despre carierele şi contribuţiile

a patru personalităţi din domeniul psihologiei aplicative, care au extins noua

ştiinţă în alte sfere ca industria, testele psihologice, sistemul penal şi clinicile psihiatrice.

9.2. Testarea psihologică

Spiritul funcţionalist al psihologiei amer icane a fost excelent ilustrat de viaţa

şi opera lui James McKeen Cattell, care a promovat o abordare a psihologiei de



72

factură practică, bazată pe teste şi studiul proceselor mentale. Psihologia lui s-a

preocupat mai degrabă de aptitudinile oamenilor decât de conţinutul conştiinţei.

James McKeen Cattell

S-a născut la Easton, în Pennsylvania, în 1880, a absolvit Lafayette College,

unde tatăl său era rector. A frecventat mai întâi Universitatea din Götingen, iar

mai apoi pe cea din Leipzig, unde a studiat cu Wundt. Şi-a obţinut doctoratul în

1886 după care s-a întors în Statele Unite pentru a preda psihologie la Bryn

Mawr College şi la University of Pennsylvania. A plecat în Anglia, pentru a ţine

conferinţe la Cambridge, unde l-a întâlnit pe Francis Galton. Ambii erau

interesaţi de diferenţele individuale, iar Cattell admira amplitudinea preocupărilor lui Galton, ca şi atenţia pe care o acorda acesta măsurării şi

statisticilor. Sub influenţa lui Galton, Cattell a devenit unul dintre primii

psihologi americani care au insistat pe determinarea cantitativă, pe clasament şi

folosirea de indici numerici. Cattell a inventat extrem de cunoscuta metodă de

clasament în funcţie de ordinea meritelor şi a fost primul psiholog care a predat

analiza statistică a rezultatelor experimentale.Contribuţii:

Testele psihologice

Într-un articol publicat în 1890, Cattell a utilizat termenul de mental tests

(teste psihologice). Cattell scria că „ psihologia nu poate atinge certitudinea şi

precizia ştiinţelor naturii decât dacă se sprijină pe experiment şi măsurătoare.

Un pas în această direcţie poate fi făcut prin aplicarea unui şir de teste psihologice şi măsurători unui număr mare de indivizi” (Cattell, 1890, p. 373).

Tipurile de teste pe care Cattell le-a folosit încercând să măsoare mărimea şi

variabilitatea capacităţilor umane difereau de testele de pentru inteligenţă sau

abilităţi cognitive dezvoltate mai târziu de psihologi, care folosesc repere

mentale mai complexe. Testele lui Cattell ca şi cele ale lui Galton, au drept

obiect mai ales măsurători senzoriomotorii elementare (teste de motricitate şi de

capacităţi senzoriale).



73

În 1901, Cattell adunase suficiente date pentru a corela punctajele obţinute

în urma aplicării testelor cu performanţele universitare ale studenţilor.

Corelaţiile s-au dovedit extrem de reduse, ca şi intercorelaţiile între diferitele

teste. Întrucât şi în laboratorul lui Titchener se obţinuse date similare, Cattell a

conchis că teste de acest gen nu pot prezice cu adevărat rezultatele obţinute în

studiile universitare şi, e de presupus, la nivelul capacităţilor intelectuale

Cattell a influenţat psihologia americană prin munca sa de organizator,

director şi administrator în domeniul ştiinţei şi practicii psihologice şi ca verigă

de legătură între psihologie şi restul comunităţii ştiinţifice. A devenit ambasadoral psihologiei, susţinând prelegeri, editând publicaţii şi promovând aplicaţiile

practice ale disciplinei.

Bazându-se pe lucrările lui Galton, Cattell a investigat natura şi originea

aptitudinilor ştiinţifice, folosind metoda ierarhizării în funcţie de de ordinea

meritelor. Prin cercetările sale cu privire la testele psihologice, măsurarea

diferenţelor individuale şi promovarea psihologiei aplicative, Cattell a oferit unsprijin important mişcării funcţionaliste din psihologia americană.

Curentul testelor psihologice

Deşi Cattell a fost inventatorul expresiei „teste psihologice”, primul test cu

adevărat psihologic privind capacităţile mentale a fost dezvoltat de Alfred Binet

(1857 – 1911). Psiholog francez autodidact, a publicat 200 articole şi cărţi,scriind şi patru piese de teatru. Folosind măsurători mai complexe decât cele la

care a recurs Cattell, Binet a oferit o modalitate eficientă de a măsura

capacităţile cognitive omeneşti şi astfel a iniţiat epoca testelor de inteligenţă

moderne.

Binet era în dezacord cu abordarea lui Galton şi Cattell, care au utilizat

testări ale proceselor senzoriomotorii pentru a încerca măsurarea inteligenţei. El

era de părere că evaluarea funcţiilor cognitive precum memoria, atenţia



74

imaginaţia şi capacitatea de înţelegere poate furniza o măsurare mai adecvată a

inteligenţei. În acest sens el a trecut la construcţia testelor de capacitate

cognitivă cu ajutorul cărora el a descoperit diferenţe semnificative între copii şi

adulţi.

În 1904, ca răspuns la o nevoie practică, Binet a avut ocazia să-şi

demonstreze valoarea opiniilor sale. Ministrul francez al instrucţiunii publice a

creat o comisie care să investigheze aptitudinile de învăţare ale copiilor cu

dificultăţi şcolare. Binet şi Théodore Simon au fost numiţi în comisie şi au

cercetat împreună activităţile intelectuale pe care majoritatea copiilor le pot

îndeplini la diferite vârste. Pornind de la ce au constatat, ei au elaborat un testde inteligenţă alcătuit din 30 de probleme, dispuse în ordine crescătoare a

dificultăţii. Testul se concentra pe trei funcţii cognitive: judecata, înţelegerea şi

raţionarea. Trei ani mai târziu, ei au revizuit şi au extins textul, introducând

conceptul de vârstă mentală, definit ca vârsta la care copii cu aptitudini medii

pot realiza sarcini specifice.

O a treia revizuire a testului a avut loc în 1911, însă, după moartea lui Binet, progresele la nivelul testelor de inteligenţă s-au deplasat spre Statele Unite.

În 1908, testul lui Binet a fost tr adus din franceză şi prezentat psihologilor

americani de către Henry Goddard, un discipol a lui Hall, care lucra cu copii cu

retard mental. În scrierile sale pe tema testării inteligenţei, el a introdus

termenul de moron , derivat din adjectivul grecesc pentru „încet la minte,

prost ”. În 1916, Lewis Terman, care studiase şi el cu Hall, a dezvoltat versiunea

testului devenită de atunci standard. Terman a numit-o test Stanford-Binet după

universitatea unde lucra, şi a adoptat conceptul de coeficient de inteligenţă (IQ).

(Valoarea IQ – definită ca raportul dintre vârsta mentală şi cea biologică –

a fost iniţial dezvoltată de psihologul german Wilhelm Stern).

Testul Stanford-Binet a suferit câteva revizuiri, dar continuă să fie utilizat pe

scară largă.



75

Primul Război Mondial a adus cu el nevoia de testare în masă. Astfel s -au

format comisii ale armatei care aveau misiunea de a elabora teste de inteligenţă

aplicabile grupurilor mari. Yerkes, maior în armată a adunat 40 de psihologi

care au studiat un număr de teste propuse şi au ales testul lui Arthur S. Otis,

care studiase cu Terman. Cea mai importantă contribuţie a lui Otis în

materie de testare a fost introducerea întrebărilor cu variante multiple de

răspuns. Grupul lui Yerkes a elaborat apoi testele Army Alfa şi Army Beta.

Munca psihologilor din timpul războiului a stimulat totodată dezvoltarea

testelor de personalitate, aplicabile unor grupuri mari. Testarea psihologică a

avut parte de o victorie proprie în război – succesul acceptării publice.

9.3. Psihologia clinică

În vreme ce Cattell schimba definitiv natura psihologiei americane, aplicând-

o la măsurarea capacităţilor mentale, un student a lui Cattell şi Wundt aplica

psihologia la evaluarea şi tratamentul comportamentului anormal. La doar 17

ani după ce Wundt definise şi întemeiase noua ştiinţă a psihologiei, avem încă

unul dintre foştii săi studenţi care utilizează psihologia într -un mod practic

incompatibil cu intenţiile lui Wundt.

Lightner Witmer (1867 – 1956)

A predat psihologia la University of Pennsylvania, ocupând această poziţie

când Cattell a plecat la Columbia University. A pus bazele domeniului intitulat

de el „psihologia clinică”. În 1896, el a deschis prima clinică psihologică din

lume.

Tipul de psihologie practicat de Witmer la clinica sa nu era psihologia

clinică de astăzi. Witmer nu practica psihoterapia, era în schimb interesat de

evaluarea şi tratarea dificultăţilor de învăţare şi comportamentale ale şcolarilor,

un domeniu de specialitate aplicativ cunoscut astăzi drept „psihologie şcolară”.

Psihologia clinică de astăzi ca specialitate se ocupă de o paletă mai largă de

tulburări psihice, de la cele grave la cele uşoare, la oameni de toatre vârstele.



76

Deşi Witmer a contribuit la dezvoltarea psihologiei clinice şi a folosit termenul

fără reţineri, domeniul a devenit mult mai întins decât şi-a închipuit el vreodată.

Witmer a predat primul curs universitar de psihologie clinică şi a

întemeiat prima revistă de specialitate, Clinica psihologică, al cărei editor a

fost timp de 29 de ani. El se numără printre acei pionieri ai abordării

funcţionaliste a psihologiei care socoteau că noua ştiinţă ar trebui folosită pentru

ca oamenii să-şi rezolve problemele, mai degrabă decât să studieze conţinuturile

minţii lor .

În calitate de cel dintâi psiholog clinician din lume, Witmer nu avea la

dispoziţie exemple sau precedente pentru acţiunile sale, aşa că şi-a elaboratsingur metodele de diagnostic şi tratament de care avea nevoie.

Copii trimişi la clinica lui Witmer manifestau o multitudine de deficienţe, pe

unele diagnosticându-le ca hiperactivitate, dizabilităţi de învăţare şi dezvoltare

verbală şi motorie insuficientă. Pe măsură ce acumula experienţă şi devenea din

ce în ce mai încrezător în sine, el a elaborat proceduri standard de evaluare şi

tratament.La început, Witmer a crezut că tulburările comportamentale şi cognitive sunt

cauzate preponderent de factori genetici, dar mai apoi şi-a dat seama că factorii

de mediu erau mai importanţi. El era partizanul implicării familiei şi şcolii în

tratamentul pacienţilor săi, susţinând că, dacă situaţia de acasă şi de la şcoală se

ameliorează, şi situaţia copilului va evolua în aceeaşi direcţie.

9.4. Psihologia industrială şi organizaţională

Un alt student al lui Wundt de la Leipzig, Walter Dill Scott, a abandonat

lumea psihologiei introspective pure pentru a aplica noua ştiinţă la domeniul

publicităţii şi al afacerilor. Scott şi-a consacrat o bună parte din perioada sa de

maturitate eficientizării activităţilor de piaţă şi a locului de muncă, precum şi

determinării modului în care conducătorii întreprinderilor pot motiva angajaţii şi

consumatorii.



77

Walter Dill Scott (1869 – 1955)

Activitatea lui Scott reflectă preocupările şcolii funcţionaliste de psihologie

pentru chestiunile practice, Scott a adunat un palmares impresionant de

premiere. A fost:

- primul care a aplicat psihologia la recrutarea şi gestionarea personalului,

precum şi la publicitate, autorul primei cărţi din domeniu;

- primul care a deţinut titlul de profesor de psihologie aplicativă;

- fondatorul primei companii de consultanţă psihologică;

- primul psiholog căruia armata Statelor Unite i-a decernat Medalia pentru

Servicii Deosebite.S-a născut la o fermă de lângă oraşul Normal, din Illinois într -o familie

nevoiaşă. A reuşit să-şi adune bani graţie burselor, veniturilor din lecţiile

particulare şi vieţii frugale pentru a pleca în Germania să studieze cu Wundt.În

anul 1900 şi-a luat doctoratul şi s-a întors pentru a preda psihologia şiu

pedagogia la Universitatea Northwestern.

Interesul său a cunoscut o schimbare când şeful unei companii de publicitatel-a descoperit şi i-a cerut să încerce să folosească psihologia pentru a îmbunătăţi

eficacitatea reclamelor. Scott a scris Teoria şi practica publicităţii (1903), prima

carte din domeniu, urmată de alte volume şi articole.

Şi-a îndreptat atenţia şi asupra problemei recrutării şi gestionării

personalului. În 1905 a fost promovat profesor, iar în 1909 a devenit profesor de

publicitate la Şcoala de Comerţ de la Northwestern. În 1916, a fost numit profesor de psihologie aplicativă. Când în 1917, Statele Unite au intrat în

război, Scott şi-a pus cunoştinţele la dispoziţia armatei, pentru a o ajuta să

selecteze personalul militar iar mai târziu armata l-a recompensat cu Medalia

pentru Servicii Deosebite.

După război, Scott şi-a înfiinţat propria companie, care să furnizeze servicii

de consultanţă corporaţiilor care aveau nevoie de asistenţă în chestiuni legate de

selectarea personalului şi eficientizarea muncii.



78

Pentru a selecta cei mai buni angajaţi, mai ales în domeniul vânzărilor, în

conducerea companiilor şi în armată, Scott a creat o serie de scale de evaluare şi

de teste de grup, care să măsoare caracteristicile indivizilor care au obţinut

reuşite în acele domenii.

Ca şi Witmer în psihologia clinică, Scott nu dispunea de nicio lucrare

anterioară de la care să pornească. A stat de vorbă cu ofiţeri ai armatei şi

manageri în domeniul afacerilor, cerâdu-le să-şi ordoneze subordonaţii în

funcţie de aspectul fizic, conduită, sinceritate, productivitate, caracter şi valoare

pentru organizaţie. Ulterior, i-a rânduit pe cei ce solicitau o slujbă în funcţie de

calităţile constatate cxa necesare pentru performanţă efectivă la locul de muncă,o procedură similară cu cea folosită astăzi.

Scott a creat teste psihologice care să măsoare inteligenţa şi alte capacităţi,

însă, în loc să-i evalueze individual, a alcătuit teste pe care să le aplice

grupurilor. Când e nevoie ca un număr mare de candidaţi să fie evaluaţi într -un

răstimp scurt, e mai eficient şi mai ieftin ca ei să fie testaţi în grup.

Scott ca şi Witmer , s-a bucurat în general doar sporadic de atenţie în istoria psihologiei. Există mai multe motive pentru această relativă neglijare. Ca

majoritatea psihologilor aplicativi, Scott n-a formulat nicio teorie, n-a întemeiat

nicio şcoală de gândire şi n-a avut un nucleu fidel de studenţi care să-i ducă

opera mai departe. A condus puţine cercetări experimentale şi a publicat doar

arareori în principalele reviste din domeniu.

Scott şi alţi psihologi aplicativi au contestat concepţia potrivit căreia arexista un conflict între aplicarea psihologiei şi progresul său. Psihologii

aplicativi susţineau că, aducând psihologia în atenţia publică, îi vor demonstra

valoarea, ceea ce va conduce, la rândul său, la sporirea recunoaşterii cercetării

psihologice în laboratoarele universităţilor. Astfel, pionierii psihologiei

aplicative reflectau spiritul funcţionalist american, încercarea de a face

psihologia utilă.

Hugo Münsterberg (1863 – 1916)



79

S-a născut la Danzing (Gdansk, în Polonia), pe care l-a părăsit la vârsta de 19

ani pentru Leipzig ca să studieze medicina. După ce a audiat cursul de

psihologie a lui Wundt planurile sale s-au schimbat. Şi-a obţinut doctoratul cu

Wundt în 1885, iar doi ani mai târziu masteratul. William James i-a oferit postul

de director al laboratorului de psihologie de la Harvard cu un salariu extrem de

tentant.

Figură tipică a profesorului german, a avut o vreme un succes fenomenal în

psihologia americană şi în rândul merelui public. A scris sute de articole pentru

revistele populare şi două duzini de cărţi în domenii aplicative precum

psihologia clinică, industrială şi cea judiciară. Pentru o vreme, Münsterberg a fost un profesor foarte apreciat la Harvard, a

fost unul dintre fondatorii psihologiei aplicative din Statele Unite şi Europa, a

fost, de asemenea, unul dintre cei doi psihologi acuzaţi vreodată de a fi spioni.

Contribuţii:

Psihologia judiciară şi declaraţiile martorilor oculari Psihologia judiciară se ocupă de psihologie şi de lege. Münsterberg a scris

articole pentru presă pe teme precum prevenirea delincvenţei prin utilizarea

hipnozei pentru interogarea suspecţilor, prin administrarea de teste psihologice

în vederea detectării persoanelor vinovate, ca şi despre exactitatea îndoielnică a

declaraţiilor martorilor oculari.

El, era interesat mai ales de ultima dintre probleme – failibilitatea percepţieiomeneşti când subiectul asistă la un delict, iar ulterior este pus să-l descrie.

A făcut cercetări pe crime simulate, în care martorilor li se cerea, imediat ce

le vedeau, să relateze ce s-a întâmplat. Subiecţii er au în dezacord în privinţa

detaliilor, chiar dacă scena le era încă proaspătă în minte. Münsterberg s-a

întrebat cât de precisă poate fi o astfel de mărturie într -un tribunal, când

evenimentul s-a petrecut cu multe luni înainte.



80

În 1908, a publicat În boxa martorilor , care descria factorii psihologici ce

puteau influenţa rezultatele procesului. Aceştia includ false mărturii, puterea de

sugestionare în contrainterogatoriu martorilor şi folosirea măsurătorilor

fiziologice (ritm cardiac, presiunea arterială, rezistenţa pielii), pentru a detecta

stările emoţionale accentuate la suspecţi şi acuzaţi. Cartea a fost retipărită chiar

în 1976, la aproape 70 de ani de la apariţie, datorită revenirii interesului faţă de

problemele pe care le ridicase. Cam în acea perioadă s-a înfiinţat Societatea de

Psihologie Judiciară, ca secţiune a APA, pentru promovarea cercetărilor

fundamentale şi aplicative în domeniu.

PsihoterapiaCartea din 1909 a lui Münsterberg, Psihoterapia, s-a focalizat asupra unei

arii diferite a psihologiei aplicative. Şi-a tratat pacienţii în laborator, şi nu în

cadrul unei clinici, fără să ceară bani pentru aceasta. Insista că poziţia sa îi

conferă o anumită autoritate, ce-i dă dreptul să le facă sugestii directe

pacienţilor cu privire la modul în care puteau să se vindece. Era de părere că

maladia mentală consta, de fapt, într -o inadaptare comportamentală şi nu puteafi atribuită unor conflicte inconştiente, cum susţinea Sigmund Freud.

Abordarea terapeutică a lui Münsterberg implica eliminarea cu forţa din

conştiinţă a ideilor perturbatoare ale pacientului, suprimarea comportamentelor

indezirabile sau care tulbură şi convingerea pacientului de a uita neajunsurile

emoţionale. A tratat alcoolismul, consumul de droguri, halucinaţiile, gândurile

obsesive, fobiile şi tulburările sexuale. Pentru o vreme, a recurs la hipnoză, însăa renunţat când o pacientă l-a ameninţat cu un pistol.

Cartea sa despre psihoterapie a contribuit mult la aducerea psihologiei

clinice în atenţia opiniei publice, însă nu a fost bine primită de Witmer, care cu

câţiva ani înainte îşi deschisese clinica la University of Pennsylvania. Într -un

articol din publicaţia sa Clinica psihologică, Witmer l-a acuzat pe Münsterberg

că a redus prestigiul profesiei. S-a referit la Münsterberg aproape ca la un vraci

din cauza „ felului îngâmfat în care profesorul de psihologie de la Harvard



81

cutreieră ţara, pretinzând că a tratat în laboratorul său de psihologie sute şi

sute de cazuri de tulburări nervoase de un fel sau de altul ” (citat în Hale, 1980,

p. 110).

Psihologia industrială

Münsterberg a fost şi unul dintre promotorii psihologiei industriale. A

abordat problematica ei începând cu 1909, odată cu un articol intitulat

„ Psihologia şi piaţa”, ce menţiona o serie de domenii unde psihologia putea

contribui: orientarea profesională, publicitatea, managementul personalului,

testarea psihologică, motivarea angajaţilor şi efectele oboselii şi monotoniei

asupra randamentului muncii.A oferit consultanţă mai multor companii, realizând multe cercetări practice

pentru ele. Şi-a publicat descoperirile în Psihologie şi eficienţa industrială

(1913). Münsterberg susţinea că modalitatea optimă prin care pot fi sporite

eficacitatea, pr oductivitatea şi satisfacţia muncii se poate realiza prin

dezvoltarea unor tehnici psihologice potrivite, constând în testări psihologice şi

simulări ale funcţionării la locul de muncă, pentru evaluarea cunoştinţelor,competenţelor şi capacităţilor candidaţilor.

Münsterberg a derulat cercetări asupra unei varietăţi de îndeletniciri, cum ar

fi cea de căpitan de navă, vatman, operator de telefonie, agent de vânzări, pentru

a demonstra modul în care tehnicile sale de selecţie ar putea îmbunătăţi

performanţa la locul de muncă. Studiile sale au evidenţiat totodată că vorbitul în

timpul muncii scădea eficienţa. Soluţia sa nu era interzicerea conversaţiilor întreangajaţi, ci reamenajarea locului de muncă astfel încât acestora să le fie greu să

vorbească între ei. El a sugerat creşterea distanţei dintre utilajele din fabrici şi

separarea meselor de lucru cu paravane.

Münsterberg n-a formulat nicio teorie, n-a iniţiat vreo nouă şcoală de

gândire, şi nici n-a mai derulat cercetări fundamentale după ce a păşit pe drumul

psihologiei aplicative. Cercetările sale au fost puse în slujba mediului de afaceri.



82

Deşi fusese pregătit de Wundt în metoda introspectivă, el şi-a criticat colegii

care nu doreau să se ajute şi de alte metode şi descoperiri psihologice pentru a

îmbunătăţi condiţia umană.

Ideea primordială care a caracterizat cariera colorată şi controversată a lui

Münsterberg a fost ca psihologia să fie utilă. Cu tot temperamentul său german,

el a reprezentat figura tipică a psihologului funcţionalist american, reflectând şi

manifestând spiritul vremurilor sale.

10. BEHAVIORISMUL

În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, la mai puţin de 40 de ani după ce

Wilhelm Wundt a întemeiat în mod oficial psihologia, ştiinţa a suferit o

revizuire radicală. Psihologii nu mai erau unanimi cu privire la valoarea

introspecţiei, la existenţa elementelor mentale sau la nevoia ca psihologia să

rămână ştiinţă. Psihologii funcţionalişti rescriau regulile, folosind psihologia în

moduri inacceptabile la Leipzig şi Cornell.

Liderii curentului funcţionalist nu erau foarte doritori să-şi formalizeze

poziţiile. Îşi vedeau misiunea nu ca pe o ruptură cu trecutul, ci ca pe o

continuare a acestuia. De aceea, situaţia din psihologia americană în al doilea

deceniu al secolului XX a însemnat maturizarea funcţionalismului, în condiţiile

în care structuralismul şi-a menţinut o poziţie solidă, dar care n-a mai fost

pentru mult timp exclusivă. Anul 1913 a adus cu sine o declaraţie de război, o ruptură deliberată a

acestor poziţii, iar această mişcare revoluţionare a fost numită „behaviorism” şi

a fost promovată de psihologul american în vârstă de 35 de ani John B. Watson.

Principiile behaviorismului lui Watson erau simple, directe şi îndrăzneţe.

Cerea o psihologie ştiinţifică, ce trata doar despre acte compor tamentale

observabile, ce pot fi descrise obiectiv în termeni ca „stimul” şi „răspuns” . În



83

plus Watson respingea termenii şi conceptele mentaliste. Cuvinte ca „imagine”,

„senzaţie”, „minte” şi „conştiinţă” erau fără sens pentru o ştiinţă a

comportamentului, potrivit lui Watson.

10.1. Influenţa psihologiei animale asupra behaviorismului

Watson a oferit o descriere clară a relaţiei dintre psihologia animală şi

behaviorism: „ Behaviorismul este consecinţa nemijlocită a studiilor privind

comportamentul animal din primul deceniu al veacului XX ” (Watson, 1929, p.

327). De aceea se poate spune că precursorul cel mai important al programului

lui Watson a fost psihologia animală, produs al teoriei evoluţioniste şi careîncerca să demonstreze existenţa minţii la organismele inferioare şi

continuitatea dintre mintea animală şi cea omenească.

Jacques Loeb (1859 – 1924)Un pas important în direcţia unei obiectivităţi sporite în domeniul psihologiei

animale a fost făcut de Jacques Loeb, fiziolog şi zoolog german. A lucrat în mai

multe instituţii din Statele Unite, inclusiv University of Chicago. Ca reacţie la tradiţia antropomorfică şi la metoda introspecţiei prin analogie,

Loeb a dezvoltat o teorie a comportamentului animal bazată pe conceptul de

tropism – o mişcare contrânsă involuntară. Loeb era de părere că reacţia unui

animal la un stimul e directă şi automată. De aceea, răspunsul comportamental a

fost calificat drept constrâns de stimul, neavând nevoie de nicio explicaţie care

să invoce o presupusă conştiinţă a animalului. Deşi opera lui Loeb a reprezentat la vremea sa cea mai obiectivă şi mecanică

abordare a psihologiei animale, el n-a reuşit să se lepede cu totul de trecut. N-a

respins ideea conştiinţei la animale (de ex. oameni) aflate la un nivel superior pe

scara evoluţiei (Loeb, 1918). El a susţinut că existenţa conştiinţei la animale

este demonstrată de memoria asociativă; altfel spus animalele au învăţat să

reacţioneze în modul dorit la anumiţi stimuli. De exemplu, când un animal

răspunde la numele sau reacţionează la un sunet specific prin faptul că se duce



84

în mod repetat în locul unde primeşte mâncare, aceasta este dovada anumitor

conexiuni mentale a memoriei asociative. În acest sens, în pofida abordării

mecaniciste a lui Loeb, el continuă să invoce conştiinţa.

Watson a urmat cursuri cu Loeb la University of Chicago şi a sperat să facă

cercetări sub îndrumarea sa, manifestând interes pentru opiniile sale

mecaniciste. Angell, împreună cu neurologul H.H. Donaldson, l-a convins pe

Watson să-şi schimbe planurile. Cei doi au susţinut că Loeb e o persoană

riscantă, cuvânt deschis interpretării, dar care indică probabil dezaprobare faţă

de obiectivismul lui Loeb.

Edward Lee Thorndike (1874 – 1949)A fost unul dintre primii psihologi americani care şi-au făcut studiile în

Statele Unite. Interesul său pentru psihologie a fost trezit, ca şi în cazul altora,

de lectura Principiilor de psihologie a lui William James, în perioada în care era

student la Wesleyan University din Middletoen, Conecticut. Ulterior, Thorndike

a studiat cu James la Harvard şi şi-a început investigaţiile în domeniul învăţării.

Intenţiona să să-şi deruleze cercetarea cu subiecţi copii, însă i-a fost interzis şi a

ales în locul lor puii de găină.

În 1898, i s-a conferit titlul de doctor, iar teza sa Inteligenţa animală: un

studiu experimental al proceselor asociative la animale, se bucură de onoarea

de a fi prima disertaţie doctorală de psihologie despre subiecţi animale .

Thorndike şi-a extins activitatea şi în sfera psihologiei educaţiei şi a testelor

psihologice, a scris câteva tratate, iar în 1910 a întemeiat Revista de psihologieeducaţională.

A fost unul dintre cei mai importanţi cercetători în dezvoltarea psihologiei

animale, Thorndike a dat formă unei teorii mecaniciste, obiective, a învăţării

bazate pe com portamentul manifest. El era de părere că psihologia trebuie să

studieze comportamentul, nu elementele mentale sau experienţele conştiente,

alimentând astfel tendinţa către o obiectivitate mai mare, iniţiată de



85

funcţionalişti. Thorndike n-a mai interpretat învăţarea subiectiv, ci mai curând

în termenii conexiunilor concrete între stimuli şi răspunsuri, deşi şi-a permis

câteva trimiteri la conştiinţă şi procesele mentale.

Contribuţii:

Conecţionismul – abordare a învăţării bazată pe legăturile dintre situaţii şi

răspunsuri.

Thorndike şi-a numit abordarea experimentală a studierii asocierii

conecţionism. El afirma că, dacă ar fi să se analizeze mintea omenească, se vor

găsi: ”conexiuni de intensitate variabilă între (a) situaţii, elemente ale

situaţiilor şi componente ale situaţiilor şi (b) răspunsuri, deprinderi de arăspunde, facilitări, inhibări şi orientări ale răspunsurilor. Dacă toate acestea

ar putea fi complet inventariate, indicând ce ar putea gândi şi face omul şi ce ar

putea să-l mulţumească şi să-l supere, în toate situaţiile imaginabile – mi se

pare că numic n-ar fi lăsat deoparte. Învăţarea înseamnă conexiune. Mintea

este sistemul de conexiuni al omului” (Thorndike, 1931, p. 122). În acest sens

Thorndike era interesat de conexiunile dintre situaţii obiectiv controlabile şirăspunsuri.

După el, comportamentul trebuie tradus la elementele sale cele mai simple:

unităţile stimul – răspuns. Aceste unităţi sunt elementele comportamentului (nu

ale conştiinţei), cărămizi pornind de la care sunt construite comportamente mai

complexe.

Cutia cu problemeThorndike a proiectat şi construit aşa-numitele cutii improvizate, folosind

lăzi şi scânduri, pentru cercetările sale privind învăţarea la animale. Pentru a ieşi

din cutie, anumalul trebuia să înveţe să folosească o încuietoare. El şi-a

conceput cutiile cu probleme ca instrumente de studiere a învăţării, pornind de

la rapoartele anecdotice ale lui Romanes şi Morgan, care descriau felul în care

pisicile şi câinii deschideau zăvoare de porţi. În drumul către reuşita animalului

Thorndike îşi înregistra datele folosind măsurători cantitative ale învăţării.



86

Tendinţele de răspuns care conduceau la succes intrau în repertoriul animalului

după un număr de încercări. Acest gen de învăţare a fost numit învăţare prin

încercare şi eroare, deşi Thorndike prefera denumirea de „încercare şi succes

accidental ”.

Legile învăţării

Cocepţia lui Thorndike cu privire la validarea şi extincţia tendinţelor spre un

răspuns este rezumată de formularea pe care a dat-o legii efectului – actele care

produc satisfacţie într-o situaţie dată devin asociate cu acea situaţie; când

situaţia se repetă, şi actul tinde să se repete.

O lege pereche – legea exerciţiului sau legea folosirii şi a nemaifolosirii – afirmă că orice răspuns la o anumită situaţie devine asociat cu acea situaţie. Cu

cât răspunsul este mai folosit în acea situaţie, cu atât mai puternic devine el

asociat cu ea. Reciproc, nemaifolosirea îndelungată a răspunsului tinde să

slăbească asocierea. Cu alte cuvinte, simpla repetare a unui răspuns întrâo

situaţie dată tinde să întărească acel răspuns. Cercetările l-au convins pe

Thorndike că urmările recompensării unui răspuns (situaţie care producesatisfacţie) sunt mai eficiente decât simpla repetare a răspunsului.

Prin intermediul unui program de cercetare desfăşurat pe subiecţi umani,

Thorndike şi-a revizuit ulterior legea efectului. Rezultatele au pus în evidenţă că

recompensarea unui răspuns conduce într -adevăr la întărirea sa, dar că

pedepsirea unui răspuns nu produce un efect negativ comparabil. El şi-a revizuit

opiniile, în sensul de a pune un accent mai mare pe recompensă decât pe pedeapsă.

Opera lui Thorndike a vestit afirmarea teoriei învăţării în prim-planul

psihologiei americane, iar spiritul obiectiv cu care şi-a realizat cercetările a

constituit o contribuţie importantă la behaviorism. Watson scria că studiile lui

Thorndike stau la baza behaviorismului. Ivan Pavlov i-a recunoscut şi el

meritele lui Thorndike. El a fost descris drept una dintre personalităţile cele mai



87

productive şi influente, cărui operă a „marcat trecerea de la speculaţie la

experiment” (Dewsbury, 1998, p. 1122).

Ivan Petrovici Pavlov (1849 – 1936)Opera lui Ivan Pavlov cu privire la învăţare a slujit la schimbarea accentului

– pe care asociaţionismul îl punea pe ideile subiective – pe cazurile fiziologice

obiective şi cuantificabile, cum ar fi secreţia glandulară sau mişcările

musculare. Ca urmare, opera lui Pavlov i-a pus la dispoziţie lui Watson o

metodă de studiere a comportamentului, în încercarea de a-l controla şi

modifica.

Pavlov a fost cel mai mare dintre cei 11 copii ai unui preot de şară, s -a

născut în oraşul Riazan, din Rusia centrală. Timp de câţiva ani nu a putut merge

la şcoală din cauza unei leziuni la cap, căpătate în urma unui accident suferit la

vârsta de şapte ani, astfel de pregătirea sa, s-a ocupat tatăl său. A intrat la

seminarul de teologie, dar după ce a citit teoria lui Darwin, şi-a schimbat

părerea. Era foarte hotărât să frecventeze Universitatea din Sankt Petersburg

pentru a studia fiziologia animalelor, încât s-a dus acolo pe jos, la o distanţă de

mai multe sute de kilometri. A absolvit facultatea în 1875, a studiat în Germania

timp de doi ani, apoi s-a întors la St. Petersburg ca asistent universitar pentru

alţi doi ani. Familia lui Pavlov a trăit în sărăcie până în 1890, când, la 41 de ani,

Pavlov a primit un post de profesor de farmacologie.

Din 1897 până în 1936, aproape 150 de cercetători au lucrat sub îndrumarea

lui Pavlov scriind peste 500 de articole ştiinţifice. Un student scria “ întregullaborator funcţiona ca mecanismul unui ceas” (Todes, 2002, p. 107).

Pavlov a fost unul dintre puţinii oameni de ştiinţă ruşi care le-au

permis femeilor şi evreilor să studieze în laboratorul său. Orice aluzie

antisemită îl înfuria.

Relaţiile lui Pavlov cu conducerea Uniunii Sovietice au fost dificile. Era

în mod deschis un critic al Revoluţiei Bolşevice din 1917. I-a adresat scrisori



88

de protest lui Iosif Stalin, iar refuzul lui Pavlov de a participa la reuniunile

ştiinţifice sovietice demonstrează dezaprobarea sa faţă de regim.

Pavlov a rămas om de ştiinţă până la sfârşit.

Avea obiceiul de a practica autoobservaţia ori de câte ori era bolnav, şi

nici în ziua în care s-a stins n-a fost o excepţie. Şi-a discutat pentru o vreme

starea cu doctorul, după care a adormit. Când s-a trezit, Pavlov s-a ridicat din

pat şi a început să-şi caute hainele cu aceeaşi energie nestăvilită pe care o

manifestase toată viaţa. “E vremea să mă scol ” a exclamat. “ Ajută-mă trebuie

să mă îmbrac”, după ce a zis aceste cuvinte, a căzut pe perne şi a murit (Gantt,

1941, p. 35).Contribuţii:

Reflexele condiţionate – reflexe care sunt condiţionate sau dependente

de formarea unei asocieri ori conexiuni între stimul şi răspuns.

Noţiunea de reflexe condiţionate îşi are originea, ca multe alte

descoperiri ştiinţifice, într-o descoperire accidentală. Cercetând glandele

digestive ale câinilor, Pavlov a folosit metoda expunerii chirurgicale pentru a permite colectarea secreţiilor digestive în afara corpului, unde pot fi observate,

măsurate şi înregistrate. Unul dintre aspectele acestui studiu a fost funcţia

salivei, pe care câinii o secretă involuntar ori de câte ori li se pune în gură

mâncare. Pavlov a remarcat că uneori saliva se scurge chiar înainte să li se dea

de mâncare. Câinii salivau la vederea hranei sau la zgomotul paşilor celui

care îi hrănea de obicei. Într-un fel, răspunsul neînvăţat al salivării a devenitconectat cu – sau condiţionat de – stimulii asociaţi în prealabil cu primirea

hranei.

Reflexe psihice – reflexe care sunt condiţionale sau dependente de formarea

unei asocieri ori conexiuni între stimul şi răspuns.

Aceste reflexe psihice, cum le-a numit la început Pavlov, erau

declanşate la câinii de laborator de stimuli diferiţi de cel iniţial (mai precis

hrana).



89

Pavlov a conchis că o astfel de reacţie s-a produs deoarece aceşti alţi

stimuli (cum ar fi observarea vizuală a îngrijitorului) sunt frecvent legaţi de

hrănire.

În timp, Pavlov a renunţat la experienţele mentaliste ale animalelor

sale de laborator în favoarea unei abordări mai obiective, descriptive.

Pavlov şi asistenţii săi au descoperit că mulţi stimuli vor produce răspunsul

condiţional salivar al animalelor de laborator atâta vreme cât un stimul e

capabil să atragă atenţia animalului, fără ai trezi iritarea sau teama. Au testat

pe câini sonerii, lumini, fluiere, sunete muzicale, clocot de apă sau tic-tacul

metronomului, obţinând rezultate similare. Minuţiozitatea şi precizia programului de cercetare sunt evidente în

echipamentul sofisticat conceput pentru a colecta saliva, care curgea printr-un

tub de cauciuc ataşat la o deschizătură realizată chirurgical în falca animalului.

Când fiecare strop de salivă cădea pe o platformă aşezată pe un resort

sensibil, ea activa un instrument ce marca un semn pe un tambur rotativ care

înregistra exact numărul de picături. Acest fapt indica eforturile lui Pavlov dea urma metoda ştiinţifică – cu alte cuvinte, să standardizeze condiţiile

experimentale, să aplice controale riguroase şi să elimine sursele de eroare.

Turnul tăcerii

Pavlov era atât de preocupat să evite influenţele exterioare care să

afecteze fiabilitatea cercetărilor, încât a proiectat cabine speciale, una pentru

animalul experimental şi cealaltă pentru experimentator. Cercetătorul putea săutilizeze dif eriţi stimuli condiţionanţi, să colecteze saliva şi să ofere hrană fără

să fie văzut de animal.

Aceste precauţii nu l-au mulţumit pe deplin. Era îngrijorat că stimulii din

mediul extern pot corupe rezultatele. Folosind fonduri puse la dispoziţie de un

om de afaceri rus, Pavlov a proiectat în vederea cercetărilor o clădire cu trei

etaje, cunoscută sub numele de “Turnul tăcerii”. Ferestrele aveau o sticlă foarte

groasă, iar încăperile aveau uşi metalice duble, care dispuneau de un strat



90

izolator când erau închise. Planşeele erau prinse cu grinzi de oţel fixate în nisip.

Cădirea era înconjurată de un şanţ umplut de paie. Vibraţiile, zgomotul,

temperaturile extreme, mirosurile şi curenţii erau eliminaţi.

Pavlov nu dorea să influenţeze animalele de experiment decât cu

stimulii la care le expunea pentru a realiza condiţionarea.

Tehnicile de condiţionare ale lui Pavlov au furnizat psihologiei un element

de bază al comportamentului, o unitate concretă prelucrabilă la care poate fi

redus comportamentul uman complex, unitate ce poate fi experimentată în

condiţiile de laborator.

John B. Watson a identificat această unitate comportamentală şi a pus -oîn centrul programului său. Pavlov a remarcat că e satisfăcut de activitatea

lui Watson şi că dezvoltarea behaviorismului din Statele Unite reprezintă o

confirmare a ideilor şi metodelor sale.

Este o ironie faptul că influenţa cea mai mare a lui Pavlov a fost în

domeniul psihologiei, domeniu căruia nu-i era favorabil. Şcoala structuralistă

şi cea funcţionalistă îi erau familiare. Totodată, ştia despre opera lui WilliamJames şi era de acord cu acesta că psihologia ar putea pretinde să fie o ştiinţă,

dar n-a atins încă acest statut.

Pavlov a exclus psihologia din propria sa activitate ştiinţifică şi chiar îşi

amenda asistenţii de laborator care utilizau terminologia psihologică în locul

celei fiziologice.

Pavlov şi-a revizuit mai târziu atitudinea faţă de această sferă,referindu-se uneori la sine ca la un psiholog experimental.

În orice caz, punctul său de vedere iniţial negativ n-a împiedicat

psihologii să-i întrebuinţeze eficient opera.



91

Vladimir M. Behterev (1857 – 1927)Behterev reprezintă o figură importantă în dezvoltarea psihologiei animale.

El a ajutat la călăuzirea domeniului dincolo de ideile subiective către

comportamentul manifest, obiectiv observabil.A fost fiziolog, neurolog şi psihiatru rus, pionier în mai multe domenii de

cercetare.

A fost un critic politic radical şi deschis al ţarului şi al guvernului rus.

A acceptat femei şi evrei printre studenţii şi colegii săi într -o vreme când

aceştia erau excluşi din u niversităţile ruse.

A absolvit Academia Medicală Militară din St. Petersburg în 1881. A studiat la Universitatea Din Leipzig cu Willhelm Wundt, apoi a urmat

cursuri suplimentare la Berlin şi Paris, după care s-a întors în Rusia pentru a

primi un post de profesor de psihiatrie, la Universitatea din Kazan.

În 1893, a fost numit şeful catedrei de boli mentale şi nervoase al Academiei

Medicale Militare, unde a organizat un spital de psihiatrie. În 1907 a fondat

Institutul de Psihoneurologie, care îi poartă numele astăzi.

Behterev şi Pavlov au devenit duşmani după ce Pavlov a publicat o

recenzie negativă despre una din cărţile lui Behterev.

În 1927, la zece ani după ce Revoluţia Bolşevică l-a răsturnat pe ţar,

Behterev a fost chemat la Moscova să-l trateze pe Iosif Stalin, despre care se

zicea că suferă de depresie. Behterev l-a examinat pe dictator şi i-a spus că

diagnosticul este paranoia severă. Behterev a murit în mod suspect, chiar în acea

după-amiază. Autopsia n-a fost permisă, iar trupul i-a fost incinerat rapid. S-a

zvonit că Stalin l-a otrăvit pe Behterev, ca răzbunare pentru diagnosticul

psihiatric. Ulterior, Stalin a decis interzicerea lucrărilor lui Behterev şi i-a

executat fiul. În 1952, cu un an înainte de moartea lui Stalin, Uniunea Sovietică

a emis un timbru în onoarea lui Behterev.

Contribuţii



92

Reflexe asociate – reflexe ce pot fi declanşate nu doar de stimuli

necondiţionaţi, ci şi de stimuli ce au fost asociaţi cu stimuli necondiţionaţ i.

Principala descoprire a lui Behterev este cea a reflexelor asociate, puse în

evidenţă de studiile sale cu privire la răspunsurile motorii. El a constatat că

mişcările reflexe – cum ar fi retragerea degetului de pe sursa unui şoc electric –

pot fi provocate nu numai de stimuli necondiţionaţi (şocul electric), dar şi de

stimuli care au ajuns să fie asociaţi cu stimulul original.

Şi-a înfăţişat ideile în volumul Psihologie obiectivă, publicat în 1907.

11. BEHAVIORISMUL: Întemeiere

11.1. Începuturile - John B. Watson (1878 – 1958)

S-a născut la o fermă de lângă Greenville, în South Carolina, localitate unde

şi-a făcut studiile primare în clădirea unei şcoli cu o singură sală de clasă. La 16

ani s-a înscris la Furman University, cu intenţia de a deveni pastor. A studiat

filosofia, matemeticile, latina şi greaca, sperând ca, după ce va absolvi la

Furman, să intre la Seminarul Teologic de la Princenton. A mai rămas un an la

Furman, şi-a obţinut masteratul în 1899, dar în acel an i-a murit mama, ceea ce

l-a eliberat de făgăduinţa de a deveni cleric.

În locul seminarului teologic, Watson s-a dus la University of Chicago. A

ales Chicago pentru a urma studii de filosofie cu marele John Dewey, însă

cursurile acestuia le-a caracterizat ca fiind incomprehensibile. Entuziasmul lui

Watson pentru filosofie a scăzut şi a fost atras către psihologie de scrierile lui

James Rowland Angell, psiholog funcţionalist. Watson a mai studiat biologia şi

fiziologia cu Jacques Loeb, care l-a familiarizat cu conceptul de mecanism.

În 1903, la 25 de ani, Watson a primit titlul de doctor, fiind cea mai tânără

persoană din istoria University of Chicago care a căpătat o astfel de diplomă.

Cariera universitară a lui Watson



93

Watson a rămas la University of Chicago, ca asistent, până în 1908. Şi-a

publicat disertaţia despre maturizarea neurologică şi psihologică a cobaiului,

cercetare care dovedea preferinţa sa timpurie pentru subiecţi-animale.

În 1908, lui Watson i s-a oferit un post de profesor la Johns Hopkins

University din Baltimore, iar 12 ani cât a petrecut aici au fost cei productivi ani

în domeniul psihologiei.

James Mark Baldwin (1861 – 1934), psihologul care îi oferise lui Watson

postul, a fost, alături de James McKeen Cattell, unul din întemeietorii

Psychological Review. La un an după ce Watson a ajuns la Johns Hopkins,

Baldwin a fost obligat să-şi dea demisia, ca urmare a unui scandal. Watson adevenit şeful catedrei de psihologie şi editor al influentei publicaţii

Psychological Review. Astfel, la 31 de ani, a devenit una dintre cele mai

importante personaje din psihologia americană.

A început să se gândească serios la o psihologie mai obiectivă, cam pe la

1903, şi şi-a prezentat public ideile în 1908, într-o conferinţă de la Yale

University şi într -o lucrare prezentată la Baltimore. Watson a susţinut cănoţiunile psihice sau mentaliste nu au nicio valoare pentru o ştiinţă a

psihologiei. În 1912, la invitaţia lui Cattell, Watson a susţinut o serie de

prelegeri la Columbia University. În anul următor, el şi-a publicat în

Psychological Review noul său articol devenit faimos, care a marcat naşterea

behaviorismului.

Cartea lui Watson, Comportamentul: o introducere în psihologia comparată a apărut în 1914. Aici a pledat pentru acceptarea psihologiei animalelor şi a

descris avantajele utilizării lor ca subiecţi în cercetările psihologice.

La doi ani după publicarea în Psychological Review a articolului său, Watson

a fost ales preşedinte al APA.

Watson voia ca noul său behaviorism să aibă valoare practică: ideile sale

fiind destinate nu doar pentru laborator, ci şi pentru lumea reală. El a promovat



94

specializările aplicative ale psihologiei şi a devenit consultant în resurse umane

pentru o importantă companie de asigurări.

În timpul Primului Război Mondial, Watson a slujit în Armata Statelor

Unite, cu gradul de maior, elaborând teste de capacitate perceptivă şi motrice,

pentru a fi folosite ca instrumente de selecţie a piloţilor.

În 1919, Watson a publicat Psihologia din punctul de vedere al unui

behaviorist , pe care i-a dedicat-o lui Cattell. Cartea oferea o prezentare

completă a psihologiei sale behavioriste, susţinând că metodele şi principiile pe

care le recomandase în cazul psihologiei animale sunt adecvate şi în studierea

oamenilor.Din cauza infidelităţilor faţă de soţia sa, este obligat să demisioneze de la

Johns Hopkins şi chiar dacă se recăsătoreşte nu i se va mai permite să revină pe

un post universitar cu normă întreagă.

Din acest moment Watson începe o a doua carieră ca psiholog aplicativ în

domeniul publicităţii. El credea că comportamentul oamenilor nu se deosebeşte

de cel al maşinilor. Astfel, oamenii în calitatea lor de consumatori de bunuri şiservicii poate fi prezis şi controlat asemenea comportamentului de lucru al altor

maşini. În acest sens el a propus studierea în laborator a comportamentului

consumatorilor.

După 1920, Watson a avut doar indirect contact cu psihologia universitară.

Şi-a prezentat marelui public ideile în legătură cu o psihologie behavioristă mai

degrabă prin intermediul conferinţelor, al mesajelor radiodifuzate şi al articolelor publicate în revistele de popularizare.

Unul dintre rarele contacte oficiale cu psihologia academică a survenit graţie

unei serii de conferinţe susţinute de Watson la New School for Social Research

din New York. Aceste discuţii au constituit baza cărţii sale Behaviorismul , care

îi descrie programul de perfecţionare a societăţii. Cartea a fost publicată prima

oară în 1925 iar o versiune mai elaborată a fost pusă în circulaţie în 1930.

Ambele ediţii au cunoscut un uriaş succes. Ideile lui Watson au ajuns la



95

cunoştinţa unui mare număr de persoane din afara domeniului psihologiei care

au fost influenţate de ele.

În 1928 a publicat Îngrijirea psihologică a sugarului şi copilului, în care a

criticat sever practicile educative ale vremii. El propunea un sistem mai degrabă

normativ decât permisiv pentru creşterea copiilor, în concordanţă cu solida sa

poziţie în favoarea factorilor de mediu. Cartea era plină de sfaturi riguroase

privind metoda behavioristă de creştere a copiilor. O generaţie de copii, inclusiv

cei proprii, a fost crescută în concordanţă cu aceste recomandăr i. James, fiul lui

Watson, îşi amintea că tatăl său era incapabil să-i arate lui şi fratelui său

afecţiune. Ambii fii au suferit de depresii serioase toată adolescenţa şimaturitatea. Unul dintre ei s-a sinucis, iar celălalt a avut o cădere nervoasă şi s-a

luptat cu propriile impulsuri suicidare. Deşi a supravieţuit, fiica lui s-a sinucis

câţiva ani mai târziu.

După moartea soţiei sale (Rosalie) la vârsta de 37 de ani, Watson s-a izolat,

întrerupând contactele sociale cufundându-se în muncă.

În 1957, la vârsta de 79 de ani, Watson a fost invitat pentru decorarea decătre APA, pentru opera sa.

Înainte de a muri, anul următor, Watson şi-a ars toată corespondenţa,

manuscrisele şi notele, pe care le-a aruncat în şemineu una câte una, refuzând să

le lase istoriei.

Metodele behaviorismului

Watson a insistat ca psihologia să se mărginească la datele ştiinţelor naturale,la ceea ce poate fi observat. Astfel, psihologia trebuie să se limiteze la datele

ştiinţelor naturale, la ceea ce poate fi observat, adică, la studiul obiectiv al

comportamentului. Laboratorul behavioristului trebuie să admită cele mai stricte

metode de observaţie. Pentru Watson, aceste metode cuprindeau:

- Observaţia cu şi fără ajutorul unor instrumente;

- Testări;

- Metoda rapoartelor verbale;



96

- Metoda reflexului condiţionat.

Pentru psihologie, această concentrare exclusivă pe metodele obiective a

însemnat, alături de eliminarea introspecţiei, o schimbare a naturii şi rolului

subiectului uman în cadrul laboratorului de psihologie.

În behaviorism, subiecţii ca atare şi-au pierdut din importanţă. Nu mai

realizau observaţii, ci erau observaţi de experimentator. Astfel, subiecţii umani

nu-şi mai observau activ caracteristicile ci, pur şi simplu se comportau.

Tematica behaviorismului

Elementele de comportament, altfel spus mişcările musculare ale corpului şi

secreţiile glandulare, au constituit tematica principală a psihologiei

comportamentale ale lui Watson. Ca ştiinţă a comportamentului, psihologia

trebuia să se ocupe doar de actele ce pot fi descrise obiectiv, fără a recurge la o

terminologie subiectivă sau mentalistă.

Psihologia comportamentală a lui Watson investighează comportamentul

întregului organism în raporturile sale cu mediul. Legile specifice ale

comportamentului pot fi propuse analizând mai întâi complexele de stimul-

răspuns în unităţile lor elementare stimul-răspuns.

În metodele şi tematica sa, behaviorismul lui Watson a constituit o încercare

de a construi o ştiinţă eliberată de noţiuni şi metode subiective, la fel de

obiectivă ca fizica. Ca toţi teoreticienii sistematici, Watson şi-a dezvoltat

psihologia în concordanţă cu convingerea profundă că toate domeniile

comportamentului pot fi examinate în termeni obiectivi de stimul-răspuns.Contribuţii:

Instinctele. Iniţial Watson a acceptat rolul instinctelor în cadrul

comportamentului, astfel, el a enumerat 11 instincte. În 1925, el şi-a revizuit

poziţia şi a eliminat cu totul conceptul de instinct. Comportamentele care par

instinctive sunt, în realitate răspunsuri condiţionate social. Adoptând ideea că

învăţarea, sau condiţionarea, este cheia pentru înţelegerea întregii dezvoltări



97

umane, Watson a devenit un puternic partizan al influenţei factorilor de mediu.

El a mers şi mai departe şi nu doar a negat existenţa instinctelor, ci a refuzat să

admită în cadrul sistemului său orice capacităţi, temperamente sau talente, de

orice fel, înnăscute.

Emoţiile

Pentru Watson, emoţiile sunt simple răspunsuri fiziologice la stimuli

specifici. Această explicaţie pentru emoţii neagă orice percepţie conştientă a

emoţiei sau senzaţiei produse de organele interne. El credea, că emoţia este o

formă de comportament implicit, în care reacţiile interne sunt evidente în

manifestări fizice cum ar fi roşitul, transpiraţia sau creşterea pulsului. Într -unstudiu realizat pe copii mici, Watson a sugerat că în cazul lor există trei tipare

fundamentale de răspuns emoţional înnăscute: teama, supărarea şi dragostea.

Procesele de gândire

Sistemul behaviorist a încercat să reducă gândirea la comportament motor

implicit. El susţinea că gândirea, ca orice alt aspect al funcţionării fiinţelor

omeneşti, este un tip de comportament senzoriomotor. Comportarea, trebuie săimplice reacţii sau mişcări verbale implicite. Astfel, el a redus gândirea la

subvocalizări, care se bazează pe aceleaşi deprinderi musculare pe care le

învăţăm pentru vorbirea manifestă.

Experimentele watsoniene privind reflexele condiţionate, l-au convins că

tulburările emoţionale de la vârsta adultă sunt cauzate de răspunsuri

condiţionate instaurate în copilărie, pubertate şi adolescenţă. Iar dacă tulburărilede la maturitate sunt funcţie a unei condiţionări defectoase în copilărie, atunci

un program adecvat de condiţionare la nivelul copilăriei ar trebui să prevină

apariţia tulburărilor de la vârsta adultă. Watson credea că acest gen de control

practic asupra comportamentului copiilor era nu doar posibil, ci şi absolut

necesar. El, a imaginat un plan de ameliorare a societăţii, un program de etică

experimentală, bazat pe principiile behaviorismului.

Critici la adresa behaviorismului



98

Psihologia americană se îndrepta în direcţia unei obiectivităţi sporite când

Watson a întemeiat behaviorismul, dar nu toţi psihologii erau dispuşi să accepte

obiectivitatea extremă propusă de el. Mulţi psihologi, erau de părere că

programul lui Watson omitea componente importante, cum ar fi procesele

senzoriale şi perceptive.

Edwin B. Holt (1873 – 1946)

Holt era în dezacord cu respingerea watsoniană a conştiinţei şi a

fenomenelor mentale şi credea că e posibilă legarea experienţei conştiente de

referenţi fizici. Totuşi, ca şi Watson, Holt credea în influenţa determinantă a

forţelor de mediu în raport cu cele instinctuale. El a sugerat că învăţarea poateavea loc ca răspuns la motivaţia interioară, ca şi la motivaţia externă. Holt a fost

unul dintre primii teoretcieni care au identificat impulsurile interne, anticipând

cercetările ulterioare din domeniul motivaţiei.

Karl Lashley (1890 – 1958)

Lashley era un partizan al behaviorismului lui Watson, deşi cercetările sale

asupra mecanismelor cerebrale la şobolan au pus sub semnul întrebării unadintre ideile watsoniene de bază. El şi-a rezumat descoperirile în Mecanismele

cerebrale şi inteligenţa (1929), unde a propus două principii celebre:

- Leg ea acţiunii de masă, potrivit căreia eficienţa învăţării este o funcţie a

masei corticale intacte (cu cât există mai mult ţesut cortical disponibil, cu

atât mai bună va fi învăţarea;

-

Principiul echipotenţialităţii, care susţine că o parte a cortexului este esenţialmente egală cu altă parte în termenii contribuţiei sale la învăţare.

Descoperirile lui Lashley au sugerat că mecanismele cerebrale joacă un rol

mult mai activ în învăţare decât ar fi dispus Watson să accepete. În acest mod

Lashley a contestat presupoziţia lui Watson conform căreia comportamentul

este compus parte cu parte doar din reflexe condiţionate.

William McDougall (1871 – 1938)



99

McDougall a fost unul dintre oponenţii cei mai înverşunaţi a lui Watson. El

este cunoscut pentru teoria sa privind r olul instinctelor în comportament şi

pentru avântul dat de cartea sa de psihologie socială respectivului domeniu.

Potrivit teoriei sale privind instinctele, comportamnentul uman este

rezultatul tendinţelor înnăscute de gândire şi acţiune. Deşi această ideea fost

primită favorabil la început, ea a pierdut teren rapid în faţa behaviorismului.

Watson a respins ideea de instinct, iar din cauza acestei chestiuni şi a altora cei

doi bărbaţi s-au confruntat.

Într-o anumită măsură, acceptarea behaviorismului watsonian a depins de personalitatea lui Watson. Figură charismatică, şi-a lansat ideile cu entutziasm,

optimism şi încredere în sine. Era un orator foarte puternic şi seducător, care

nesocotea tradiţia şi respingea psihologia existentă. Aceste calităţi personale,

alături de spiritul timpului, în care s-a descurcat foarte bine, îl fac pe John B.

Watson unul dintre piuonierii psihologiei.

11.2. După întemeiere

Revoluţia pe care şi-a propus-o John B. Watson n-a transformat psihologia

peste noapte. La un deceniu după ce behaviorismul a fost lansat oficial (1924),

Titchener, cel mai mare adversar al lui Watson, recunoştea că behaviorismul a

invadat psihologia americană. Iar în 1930, Watson a putu t să proclame cât se

poate de justificat că victoria sa era deplină.

Behaviorismul lui Watson a reprezentat doar prima etapă în evoluţia şcolilor

de gândire behavioriste. A doua etapă, neobehaviorismul, poate fi plasată între

1930 şi 1960, incluzând opera lui Tolman, Hull şi Skinner. Aceşti

neobehaviorişti erau de acord în mai multe privinţe:

- Nucleul psihologiei este dat de studierea învăţării;

- Majoritatea comportamentelor, indifferent cât de complexe, pot fi

explicate prin legile condiţionării;



100

- Psihologia trebuie să adopte principiul operaţionalismului.

Al trelea stadiu din evoluţia behaviorismului, neo-neobehaviorismul sau

sociobehaviorismul, datează cam din 1960 până prin 1990. Acest stagiu include

opera lui Bandura şi Rotter, distingându-se prin reîntoarcerea la examinarea

proceselor cognitive, concomitent cu menţinerea accentului pe observarea

comportamentului manifest.

Operaţionalismul

Scopul acestuia era de a face ca limbajul şi terminologia ştiinţei să devină

mai obiective şi precise şi de a elibera ştiinţa de „pseudo- probleme”, adică de

aspecte care nu sunt realmente observabile sau fizic demonstrabile.

Operaţionalismul susţine că validitatea oricărei descoperiri ştiinţifice sau

oricărui construct teoretic depinde de validitatea operaţiilor la care se recurge

pentru a se ajunge la acea descoperire.

Punctul de vedere operaţionalist a fost promovat de Percy W. Bridgman

(1882 – 1961). El a insistat că orice concept al fizicii trebuie definit precis şi că

toate conceptele lipsite de referenţi fizici trebuie abandonate. Insistenţa lui ca

pseudoproblemele să fie abandonate – acele aspecte ce nu au soluţie prin niciun

test obiectiv cunoscut - a fost extrem de interesantă pentru psihologii

behaviorişti. Bridgman a trăit suficient ca să fie martorul nu doar al adoptării de

către psihologie a operaţionalismului, ci şi la abandonarea demersului său. La

79 de ani, ştiind că suferă de o maladie aflată în fază terminală, Bridgman a

terminat indexul volumului al şaptelea al scrierilor sale complete, l-a expediateditorului după care s-a împuşcat.

Edward Chace Tolman (1886 – 1959)

A fost unul dintre primii convertiţi la behaviorism, a trecut la psihologie

după ce a studiat ingineria. Format în tradiţia psihologiei structurale a lui

Titchener, Tolman se îndoia deja de utilitatea ştiinţifică a introspecţiei. În



101

autobiografia sa, el îşi amintea că behaviorismul lui Watson a venit ca un

„formidabil stimul şi o uşurare” (1952, p. 326).

A ajuns asistent universitar la Northwestern University din Evanston,

Illinois, iar în 1918 s-a dus la University of California, Berkeley. Era la

Berkeley când a devenit nemulţumit de forma de behaviorism a lui Watson şi a

început să-şi dezvolte o variantă proprie.

Contribuţii:

Behaviorismul intenţional – sistemul lui Tolman, care combină studierea

obiectivă a comportamentului cu analiza intenţionalităţii sau a orientării spre

un scop a comportamentului.Expresia lui Tolman de behaviorism intenţional poate părea la prima vedere

un amalgam curios a două idei contradictorii: intenţie şi comportament. Să

atribui intenţie comportamentului unui organism pare să implice conştiinţa. Dar,

Tolman a susţinut că intenţionalitatea în comportament poate fi definită în

termeni comportamentali obiectivi, fără să recurgem la introspecţie sau la

rapoarte privind felul în care ne simţim legaţi de o experienţă. Lui Tolman i se părea evident că toate acţiunile sunt direcţionate către un scop. Cu alte cuvinte,

el susţinea că, comportamentul „tinde” spre un scop şi este orientat spre

îndeplinirea unui obiectiv, ori învăţarea mijloacelor de atingere a unui scop..

Tolman avea în vedere răspunsurile obiective ale organismului şi că

măsurătorile sunt formulate în termenii schimbărilor survenite în

comportamentul de răspuns ca funcţie a învăţării. Acestea fiind măsurători cefurnizează date obiective.

Variabile intermediare – factori neobservaţi, inferaţi, din interiorul

organismului, reprezentând determinanţii adevăraţi ai comportamentului.

Tolman era de părere că atât cauzele care iniţiază comportamentul, cât şi

rezultatul final trebuie să fie apte de observare obiectivă şi definire operaţională.

El a enumerat cinci variabile independente drept cauze ale comportamentului:

stimulii din mediu, pulsiunile fiziologice, ereditatea, formaţia anterioară şi



102

vârsta. Comportamentul este o funcţie a acestor cinci variabile, o idee exprimată

de Tolman printr-o ecuaţie matematică. Pentru aceste variabile independente

observabile şi comportamentul-răspuns produs, Tolamn a presupus existenţa

unui set de factori neobservabili, variabilele intermediare, care sunt

determinanţii reali ai comportamentului. Aceşti factori reprezintă procese

interne care conectează senzaţiile-stimul cu răspunsul observat. Propunerea S-R

(stimul-răspuns) a behavioriştilor trebuie interpretată, de fapt, S-O-R. Variabila

intermediară este orice se întâmplă în interiorul lui O (organism) care pr oduce

răspunsul comportamental la un stimul dat. Însă deoarece variabilele

intermediare nu pot fi observate obiectiv, ele nu sunt de niciun folos psihologieidecât în măsura în care pot fi legate direct de variabilele experimentale

(independente) şi de variabila comportamentală (dependentă).

Specificând variabilele independente şi dependente, care sunt fapte

observabile, Tolman a putut construi definiţii operaţionale ale stărilor interne,

neobservabile. Iniţial, el şi-a numit abordarea, în general, behaviorism

operaţional, înainte de a selecta un termen mai precis, „variabilă intermediară”. Teoria învăţării

Problema învăţării a constituit o parte importantă a behaviorismului

intenţional a lui Tolman. El a respins legea efectului a lui Thorndike, susţinând

că recompensa sau întărirea are o influenţă redusă asupra învăţării. În locul său

Tolman a propus o explicaţie cognitivă a învăţării, sugerând că executarea

repetată a unei sarcini întăreşte relaţia învăţată dintre semnalele mediului şiaşteptările organismului. În acest mod, organismul ajunge să-şi cunoască

mediul. Tolman a numit aceste relaţii învăţate „gestalt-semne” şi a susţinut că

ele sunt create prin executarea continuă a unei sarcini.

Tolman este recunoscut ca unul dintre precursorii psihologiei cognitive de

astăzi, iar opera sa a avut un impact important, mai ales cercetările sale privind

învăţarea şi conceptul de variabilă intermediară. Deoarece variabilele

intermediare sunt o modalitate de definire operaţională a stărilor interne



103

neobservabile, aceste variabile fac subiectul unor importante subiecte de

cercetare. Variabilele intermediare au fost utilizate de neobehaviorişti precum

Hull şi Skinner.

Clark Leonard Hull (1884 – 1952)

Clark Hull şi partizanii săi au dominat psihologia americană din anii 1940

până în anii 1960. Poate niciun alt psiholog n-a fost atât de devotat problemelor

metodei ştiinţifice. Hull ştia multă matematică şi logică formală şi a aplicat

aceste discipline la teoria psihologică aşa cum n-o mai făcuse nimeni altul

înaintea sa. Forma de behaviorism a lui Hull a fost mai rafinată decât cea a lui

Watson. Lui Hull îi plăcea să le spună doctoranzilor săi că „Watson e prea naiv. Behaviorismul său e prea simplist şi primitiv” (Gengerelli, 1976, p. 686).

Contribuţii

Spiritul mecanicist

Hull şi-a descris behaviorismul şi concepţia privind natura umană în termeni

mecanicişti, considerând comportamentul omenesc drept automat şi capabil să

fie redus la limbajul fizicii. Potrivit lui Hull, behavioriştii ar trebui să -şi vadăsubiecţii ca pe nişte maşini şi a aderat la ideea că în viitor vor fi construite

maşini care să gândească şi să facă dovada altor funcţii cognitive omeneşti.

Metodologie obiectivă şi cuantificare

Hull a identificat patru metode pe care le-a socotit utile pentru cercetarea

ştiinţifică. Trei dintre ele erau deja folosite pe scară largă: observarea simplă,

observarea controlată sistematică şi testarea experimentală a ipotezelor. A patra metodă propusă de Hull a fost metoda ipotetico-deductivă, care constă în

deducţia dintr -un set de enunţuri determinate a priori. Această metodă implică

stabilirea unor postulate pornind de la care pot fi deduse consecinţe testabile

empiric. Aceste concluzii sunt supuse testării experimentale, şi, dacă nu sunt

susţinute de datele experimentale, ele trebuie revizuite. Odată ce acestea sunt

susţinute şi verificate, ele pot fi integrate în corpusul ştiinţei. Hull era de părere



104

că, dacă psihologia e să devină cu adevărat obiectivă, atunci singura metodă

justă este cea ipotetico-deductivă.

Impulsurile

Pentru Hull, baza motivaţiei era o necesitate corporală, care provenea dintr -o

deviere de la condiţiile biologice optime. În loc să introducă direct în sistemul

său conceptul de impuls biologic, el a postulat variabila intermediară a

„impulsului”. Impulsul a fost definit ca un stimul ce provine dintr-o stare de

necesitate a ţesuturilor, care stimulează sau declanşează comportamentul. Hull a

postulat două tipuri de impulsuri.

- Impulsurile primare sunt asociate cu starea necesităţilor biologiceînnăscute şi sunt esenţiale pentru supravieţuirea organismului (hrana, apa,

aerul, reglarea temperaturii, defecarea, urinatul, somnul, actvitatea, actul

sexual şi alinarea durerii).

- Impulsurile învăţate sau secundare, care se referă la situaţii sau stimuli de

mediu asociaţi cu diminuarea impulsurilor primare.

Învăţarea

Teoria învăţării propusă de Hull se concentrează pe principiul întăr irii, care

este esenţialmente legea efectului a lui Thorndike. Legea întăriri primare,

formulată de Hull, susţine că, atunci când o relaţie stimul-răspuns este urmată

de o reducere a necesităţii, sporeşte probabilitatea ca în situaţii ulterioare acelaşi

stimul să producă acelaşi răspuns. Conexiunile stimul-răspuns sunt consolidate

de numărul de întăriri care a avut loc. Hull a numit solidaritatea legăturii S-R puterea obişnuinţei . Ea este o funcţie de întărire şi se referă la persistenţa

condiţionării. Învăţarea nu poate avea loc în absenţa întăririi, care este necesară

pentru obţinerea reducerii impulsului. Acest accent pus pe întărire este

caracteristic sistemului lui Hull, care este o teorie a reducerii necesităţilor, spre

deosebire de teoria cognitivă a lui Tolman.

B.F. Skinner (1904 – 1990)



105

Timp de zeci de ani Skinner a fost cel mai influent psiholog din lume.

Începând cu anii 1950, Skinner a reprezentat cea mai bună întrupare a

psihologiei behavioriste americane. A atras un grup larg, fidel şi entuziast de

discipoli. Skinner a dezvoltat un program de control comportamental al

societăţii, a promovat tehnici destinate modificării comportamentului şi a

inventat un pătuţ automat pentru supravegherea sugarilor.

S-a născut în Susquehanna, Pennsylvania şi a avut o copilărie, după cum

afirma, plină de iubire şi echilibru. A citit despre experimentele de condiţionare

ale lui Watson şi Pavlov care i-au stârnit un interes ştiinţific pentru natura

umană.. În 1928 s-a înscris la Harvard pentru un doctorat în psihologie, deşi nufrecventase niciodată vreun curs de psihologie. Şi-a luat doctoratul în trei ani, a

completat cu burse postdoctorale şi a predat la University of Minnesota şi la

Indiana University, după care s-a întors la Harvard.

Behaviorismul lui Skinner a fost consacrat studierii răspunsurilor. El era

preocupat mai degrabă cu descrierea comportamentului, decât cu explicare lui.

Cercetările sale tratau doar despre comportamentul manifest şi credea că sarcinacercetării ştiinţifice este să stabilească relaţii funcţionale între condiţiile

stimulilor condiţionaţi experimantal şi răspunsurile ulterioare ale organismului.

Pe Skinner nu-l preocupa să speculeze ce se putea petrece în interiorul

organismului. Programul său nu inludea ipoteze referitoare la stările interne , fie

ele variabile intermediare, impulsuri sau procese fiziologice. Orice se întâmpla

între stimul şi răspuns nu e genul de date obiective cu care lucra behaviorismulskinnerian. De aceea, behaviorismul pur descriptiv al lui Skinner a fost numit,

abordarea „organismului vid”. Organismele umane sunt controlate şi animate de

forţe din mediu, din lumea exterioară, şi nu din interior. De remarcat este faptul

că Skinner nu a negat existenţa stărilor fiziologice interne sau chiar mentale, el a

negat utilitatea lor pentru studierea ştiinţifică a comportamentului.

În contrast cu mulţi dintre contemporanii săi, Skinner n-a considerat necesar

să folosească un număr mare de subiecţi sau să elaboreze comparaţii statistice



106

între răspunsurile medii ale grupurilor de subiecţi. Metoda sa consta în

investigarea exhaustivă a unui singur subiect.

Contribuţii

Condiţionarea operantă – o situaţie de învăţare ce implică un

comportament produs mai degrabă de un organism, decât declanşat de un stimul

detectabil.

Programele de întărire – condiţii ce implică diferite frecvenţe şi perioade

de întărire.

Aproximarea succesivă: modelarea comportamentului – explicaţie pentru

dobândirea comportamentului complex. Un comportament cum e învăţareavorbirii va fi întărit doar pe măsură ce-şi aproximează sau îşi apropie

comportamentul final dorit.

O societate behavioristă. Skinner a elaborat o tehnologie a

comportamentului, o încercare de aplicare a descoperirilor sale de laborator la

societate în ansamblul ei. Societatea descrisă de Skinner presupune că natura

umană este asemănătoare unei maşini. Abordarea skinneriană mecanicistă,analitică şi deterministă, a convins mulţi psihologi behaviorişti că prin

conştientizarea condiţiilor de mediu şi aplicarea întăririi pozitive

comportamentul omenesc poate fi orietat, modificat şi modelat.

Modificarea comportamentului – folosirea întăririi pozitive pentru

controlarea sau modificarea comportamentului indivizilor sau grupurilor.

Deşi felul de behaviorism al lui Skinner continuă să fie aplicat în

laboratoare, în domeniul clinic, organizaţional şi la alţi parametri ai lumii reale,

el a fost contestat de operele neobehavioriştilor, inclusiv de cele ale lui Allbert

Bandura şi Julian Rotter, printre alţii, care au adoptat o abordare

sociocomportamentală mai pronunţată.



107

11.3. Sociobehaviorismul

Albert Bandura (1925 - ) – s-a născut în Canada, într -o localitate mică.

Părinţii săi erau imigranţi din estul Europei. După ce Albert şi-a obţinut diploma

de liceu a muncit în echipele de constructori din Yukon Territory, umplând

gropile de pe şoseaua către Alaska. S-a înscris la University of British

Columbia, din Vancouver, unde a audiat un curs de psihologie, însă doar că

picase la momentul oportun, şi nu pentru că l-ar fi interesat subiectul. A devenit

în 1952 doctor al University of Iowa, de unde a plecat să facă remarcabilă şi

extrem de productivă carieră la Stanford University.

Contribuţii Teoria social-cognitivă a lui Bandura este o formă de behaviorism mai

puţin exagerată decât cea a lui Skinner şi reflectă spiritul vremurilor sale.

Punctul de vedere al lui Bandura a rămas totuşi behaviorist. În centrul atenţiei

cercetărilor sale stătea observarea comportamentului subiecţilor umani în

interacţiune. N-a folosit introspecţia şi a subliniat importanţa recompenselor şi a

întăririlor în dobândirea şi modificarea comportamentului.Pe lângă faptul de a fi o teorie comportamentală, sistemul lui Bandura este

cognitiv. El a subliniat influenţa asupra programelor de întărire externă a

proceselor de gândire cum ar fi convingerile, aşteptările şi instrucţiunile.

Deşi Bandura este de acord cu Skinner că putem schimba comportamentul

uman prin întărire, el a sugerat însă, şi a demonstrat empiric, că indivizii pot

învăţa practic toate felurile de comportament fără să aibă parte direct de întărire. Nu întotdeauna trebuie să ni se administreze o întărire ca să învăţăm ceva.

Putem învăţa şi prin ceea ce Bandura numea întărire vicariantă, observând

cum se comportă alţi oameni şi observând consecinţele comportamentului lor.

Această iscusinţă de a învăţa prin exemple şi prin întărire vicariantă

presupune că avem capacitatea de a anticipa şi de a aprecia consecinţele pe care

le constatăm la alţii, chiar dacă n-am avut experienţa respectivă noi înşine.



108

Bandura sugerează că nu există o legătură directă între stimul şi răspuns, sau

între comportament şi întărire, cum susţinea Skinner. Mai degrabă , între stimul

şi răspuns se interpune un mecanism mijlocitor, reprezentat de procesele

cognitive ale acelei persoane.

Abordarea lui Bandura este o teorie a învăţării „sociale”, deoarece studiază

comportamentul aşa cum este el format şi modificat în condiţiile sociale. El a

avertizat că psihologii nu se pot aştepta în cercetările lor la rezultate care să nu

ţină seama de relevanţa pentru lumea modernă a interacţiunilor sociale.

Eficacitatea personală – sentimentul valorii personale şi al capacităţii sale

de a face faţă problemelor vieţii. Bandura a condus importante cercetări privind eficacitatea personală, pe care

o descrie drept sentimentul respectului nostru de sine ori a valorii de sine, al

puterii, eficienţei şi competenţei noastre în rezolvarea problemelor. Cercetările

lui au demonstrat că încrederea noastră în eficacitatea personală influenţează

multe aspecte ale vieţii noastre.

Modificarea comportamentuluiScopul urmărit de Bandura când şi-a dezvoltat abordarea behavioristă social-

cognitivă a fost să schimbe sau să modifice comportamentele pe care societatea

le consideră anormale sau indezirabile. El s-a gândit că, dacă toate

comportamentele sunt învăţate prin observarea altor persoane şi propriul

comportament poate fi modelat în funcţie de al acestora, atunci şi

comportamentele nedorite pot fi modelate sau reînvăţate în acelaşi fel.

Teoria social-cognitivă a fost acceptată pe larg în cadrul psihologiei ca un

mod eficace de a studia comportamentul în laborator şi de a -l modifica în

contexte clinice. Teoria sa şi terapia modelării derivată din ea vin pe fondul

atitudinii funcţionale, practice a psihologiei americane. Abordarea sa este

obiectivă şi se pretează unor metode de laborator precise. Ea este sensibilă la



109

climatul intelectual actual, care se concentrează pe variabilele cognitive interne

şi este aplicabilă la problemele lumii reale.

Julian Rotter (1916 - ) a crescut în Brooklyn, New York. În liceu, el a

descoperit cărţi de psihanaliză ale lui Sigmund Freud şi Alfred Adler. Ca un joc,

a început să interpreteze visele prietenilor şi s-a hotărât să devină psiholog.

După ce şi-a obţinut doctoratul la Indiana University, în 1941, Rotter a acceptat

un post la un spital de boli mentale al statului Connecticut. În al Doilea Război

Mondial, a servit ca psiholog în armata americană, a predat la Ohio State

University până în 1963, după care s-a dus la University of Connecticut. În

1988, Rotter a primit Premiul Pentru Contribuţii Ştiinţifice Deosebite al APA.Contribuţii

Procesele cognitive

Rotter a fost primul psiholog care a folosit sintagma „teoria învăţării

sociale”. El a dezvoltat o formă cognitivă a behaviorismului, care face referire

la experienţe subiective interne.

El a pus accentul pe procesele cognitive într-o mai mare măsură decâtBandura. Bandura era de părere că ne percepem ca fiinţe conştiente, capabile să

influenţeze experienţele ce ne afectează viaţa. Comportamentul nostru este

determinat de stimuli externi şi de întăririle asigurate de ei, însă influenţa

respectivă a acestor factori este mediată de procesele noastre cognitive. El a

stabilit patru principii ce guvernează efectele comportamentale:

-

Ne formăm aşteptări subiective cu privire la efectele sau rezultatelecomportamentului nostru în termenii cantităţii şi timpului de întărire

care decurge posibil din el;

- Estimăm probabilitatea ca un comportament să conducă într -un anume

fel la o anumită întărire şi ne modificăm comportamentul în

consecinţă;

- Apreciem diferit întăritorii şi le evaluăm valoarea relativă în diferite

situaţii;



110

- Deoarece fiecare dintre noi funcţionează într -un mediu psihologic care

este unic pentru noi ca indivizi, aceeaşi întărire poate avea valori

diferite pentru oameni diferiţi.

În acest sens, pentru Rotter, aşteptările şi valorile noastre subiective, care

sunt stări cognitive interne, determină efectele pe care diversele experienţe

externe (diferiţi stimuli şi întăritori externi) le vot avea asupra noastră.

Locusul controlului

Rotter a reunit importante cercetări privind opiniile noastre despre sursa

întăritorilor noştri. Unii oameni cred că întărirea depinde de propriul

comportament; despre aceştia, se spune că au locus intern al controlului. Alţi

oameni cred că întărirea depinde de forţe externe, precum soarta, norocul sau

acţiunile altor oameni; despre aceştia, se spune că posedă locus extern al

controlului.

Teoria lui Rotter a învăţării sociale şi-a atras mulţi partizani, care sunt în

principal orientaţi spre latura experimentală şi care sunt de acord cu privire la

importanţa variabilelor cognitive în influenţarea comportamentului. Cercetarea

sa a fost pe cât de riguroasă şi controlată o permitea tematica, iar el şi-a definit

conceptele cu o precizie care le face să se preteze testării experimentale. Un

număr mare de studii, mai ales privind locusul intern-extern al controlului, vin

în sprijinul abordării sale. Rotter a susţinut că locusul controlului e „una dintre

cele mai studiate variabile din psihologie şi din ştiinţele sociale” (Rotter, 1990,

p. 489).



111

12. PSIHOLOGIA FORMEI

O influenţă semnificativă asupra dezvoltării psihologiei formei a fost spir itul

timpului de atunci, mai ales climatul intelectual din fizică. În ultimile decenii

ale sec. al XIX-lea, ideile în fizică se îndepărtau din ce în ce mai mult de

atomism, recunoscând şi acceptând ideea de câmp, adică a unor regiuni din

spaţiu străbătute de linii de forţă ca de un curent electric.

Psihologia formei s-a dezvoltat pornind de la cercetările din 1910 ale lui

Max Wertheimer. Tema de cercetare a lui Wertheimer implica observarea

mişcării aparente, adică perceperea mişcării în condiţiile în care nicio mişcare

fizică reală n-a avut loc. Wertheimer vorbea despre ea ca „impresie” a mişcării.

Wertheimer şi-a publicat rezultatele cercetărilor în 1912, în „Studii

experimentale despre percepţia mişcării”, articol considerat ca marcând

începutul oficial al şcolii de gândire a psihologiei formei.

12.1. Max Wertheimer (1880 – 1943)

S-a născut la Praga şi afrecventat şcolile locale până la 18 ani. A studiat

dreptul la Universitatea din Praga, după care a plecat la Universitatea din Berlin,

pentru a studia mai departe filosofia şi psihologia. Şi-a obţinut diploma de

doctor în 1904, la Universitatea din Würzburg, cu Oswald Külpe. S-a stabilit la

Universitatea din Frankfurt, unde a ţinut cursuri şi a realizat cercetări, devenind

profesor în 1929.

12.2. Kurt Koffka (1886 – 1941)

S-a născut la Berlin, a fost cel mai inventiv dintre fondatorii psihologiei

formei. Preocupat de ştiinţă şi filosofie, şi-a făcut studiile la Universitatea din

Berlin. A studiat psihologia cu Carl Stumpf, obţinându-şi doctoratul în 1909.

Anul următor, şi-a început lunga şi fructuoasa colaborare cu Max Wertheimer şi

Köhler, la Universitatea din Frankfurt. În 1911, Koffka a acceptat un post la



112

Universitatea din Giessen, unde a rămas până în 1924. În timpul Primului

Război Mondial, a lucrat la o clinică de psihiatrie cu pacienţi cu leziuni

cerebrale şi afazici.

După război, Koffka a scris un articol pentru revista americană

Psychological Bulletin, intitulat „ Percepţia: o introducere în teoria Gestaltului”

unde prezenta conceptele de bază ale psihologie formei, împreună cu rezultatele

şi consecinţele amplelor sale cercetări. A predat ca profesor invitat la Cornell

University şi la University of Wisconsin, iar în 1927 a fost numit profesor la

Smith College, din Northampton, Massachusetts, unde a rămas până la moarte,

în 1941.În 1935, el a publicat Principiile psihologiei Gestalt-ului, o carte dificilă,

care n-a devenit totuşi ultimul cuvânt în materie de psihologie a formei, aşa cum

a intenţionat el să fie.

12.3. Wolfgang Köhler (1887 – 1967)

A fost purtătorul de cuvânt al mişcării gestaltiste. Cărţile sale, scrise cu grijăşi precizie, au devenit lucrări standard ale psihologiei formei. Studiile sale de

fizică l-au convins că psihologia trebuie să se alieze cu fizica, şi că Gestalten

(formele sau tiparele) apar nu doar în fizică, ci şi în psihologie.

Născut în Estonia, Köhler s-a mutat la cinci ani cu familia în nordul

Germaniei. Şi-a făcut studiile universitare la Tübingen, Bonn şi Berlin,

obţinându-şi doctoratul cu Stumph, la Universitatea din Berlin, 1909. PrimulRăzboi Mondial la prins în Tenerife, în Insulele Canare. În 1920 s-a întors în

Germania, pentru ca după doi ani să-i urmeze lui Stumph ca profesor de

psihologie la Universitatea din Berlin. Motivul cel mai probabil al acestei

numiri prestigioase a fost publicarea lucrării Gestalt-uri fizice statice şi

staţionare (1920), o carte ce a fost mult lăudată pentru înaltul nivel de erudiţie.

În anul universitar 1925 – 1926, Köhler a ţinut cursuri la universităţileHarvard şi Clark. În 1929, a publicat Psihologia formei, o prezentare



113

cuprinzătoare a mişcării gestaltiste. A plecat din Germania nazistă în 1935, din

cauza conflictelor sale cu puterea. După ce Köhler a emigrat în Statele Unite, a

predat la Swarthmore College, Pennsylvania, a publicat mai multe cărţi şi a

editat publicaţia gestaltistă Cercetarea Psihologică. În 1956, a primit Premiul

APA Pentru Contribuţii Ştiinţifice Deosebite, iar în 1959 a fost ales preşedintele

asociaţiei.

Natura revoltei gestaltiste

Ca majoritatea revoluţionarilor din lumea ideilor, gestaltiştii din frunte

solicitau revizuirea completă a vechii ordini.

După ce Wertheimer a iniţiat studiile despre perceperea mişcării aparente, psihologii gestaltişti au fost captivaţi de alte fenomene legate de percepţie.

Percepţia este un întreg, un gestalt , şi orice încercare de a o analiza sau reduce

la elemente o va anihila. Cuvântul Gestalt a dat naştere la probleme. În

Psihologia formei (1929), Köhler a remarcat că termenul de Gestalt era folosit

în limba germană în două feluri. Una dintre utilizări are sensul de figură sau

formă, ca proprietate a obiectelor şi în acest înţeles, gestalt se referă la proprietăţile generale. Cea de-a doua utilizare are sensul unei entităţi integrale

sau concrete, care are drept unul dintre atributeno figură sau o formă specifică.

Astfel, Gestalt poate fi folosit pentru a ne referi atât la obiecte, cât şi la

formele lor caracteristice. De asemeni, termenul nu este limitat la vizual şi nici

măcar la totalitatea câmpului senzorial. El poate cuprinde învăţarea, gândirea,

emoţia şi comportamentul. Tocmai cu acest sens general, funcţional alcuvântului au încercat gestaltiştii să facă faţă întregii sfere a psihologiei.

Principiile gestaltiste ale organizării perceptuale

Wertheimer a prezentat pricipiile organizării perceptuale ale şcolii gestaltiste

de psihologie într-un articol publicat în 1923. El a afirmat că percepem obiecte

în acelaşi mod în care percepem mişcarea aparentă, ca ansambluri unificate mai

degrabă decât grupări de senzaţii individuale. Aceste principii gestaltiste

reprezintă regulile esenţiale prin care ne organizăm lumea perceptuală.



114

Câteva principii ale organizării perceptive:

1. Proximitatea – părţile care sunt apropiate în timp sau spaţiu par să-şi

aparţină şi tind să fie percepute împreună;

2. Continuitatea – există tendinţa în percepţia noastră de a urma o direcţie,

de a conecta elementele într-un fel care le face să pară continue sau

înaintând într-o anumită direcţie;

3. Similaritatea – părţile similar tind să fie văzute împreună, ca formând un

grup;

4. Închiderea – există tendinţa în percepţia noastră de a complete figure

incomplete, de a umple golurile;5. Simplitatea – tindem să vedem o figură ca fiind într -o stare cât mai

potrivită posibil;

6. Figura/fundalul – tindem să organizăm percepţiile în obiectul potrivit

(figura) şi contextual în care apare (fundalul).

Aceste principii de organizare nu depind de procesele mentale superioare sau

de experienţe trecute, ci sunt prezente în stimulii înşişi. Wertheimer i-a numit

factori periferici, însă a recunoscut că factorii centrali din organism influenţează

percepţia.

Capacitatea de înţelegere şi capacitatea de gândire a maimuţelor

Studiile lui Köhler în Tenerife asupra inteligenţei maimuţelor au arătat

capacitatea acestora de a rezolva probleme. Aceste studii au furnizat dovada

pentru declic (insight ), cu alte cuvinte comprehensiunea sau înţelegerea văditspontană a relaţiilor. Köhler credea că înţelegerea instantanee (declicul) şi

capacitatea de a rezolva problemele demonstrată de cimpanzei erau diferite de

învăţarea prin metoda încercării şi erorii descrisă de Thorndike.

Aceste studii despre înţelegerea instantanee (declic) au sprijinit concepţia de

ansamblu sau globală a psihologilor gestaltişti privind comportamentul, în

opoziţie cu punctul de vedere molecular sau atomist promovat de behavioristi.



115

Cercetările au întărit totodată ideea gestaltistă că învăţarea implică

reorganizarea sau restructurarea mediului psihologic individual.

Gândirea productivă la oameni

Cartea lui Wertheimer despre gândirea productivă (1954), aplica principi ile

gestaltiste ale învăţării la gândirea pozitivă a oamenilor. El susţinea că gândirea

are loc în termeni de ansambluri. Cel care învaţă priveşte situaţia ca întreg, iar

profesorul trebuie să prezinte situaţia ca un ansamblu.

El a contestat practicile pedagogice tradiţionale, cum ar fi exersarea

mecanică sau învăţarea pe dinafară. Wertheimer a descoperit că repetiţia este

arareori rodnică şi a adus ca dovadă incapacitatea elevului de a rezolva ovarietate a unei probleme când soluţia a fost învăţată pe de rost, mai degrabă

decât prin cunoaştere nemijlocită. El a acceptat totuşi ca fapte cum ar fi numele

şi datele trebuie învăţate pe de rost, prin asociere întărită cu ajutorul repetiţiei..

Astfel, el a recunoscut că repetiţia era utilă pentru a numite scopur i, dar a

continuat să susţină că repetiţia poate conduce la performanţe mecanice mai

degrabă decât la înţelegere sau la gândire creativă sau productivă. Izomorfismul – doctrina potrivit căreia există o corespondenţă între

experienţa psihologică sau conştientă şi stările subiacente ale creierului.

12.4. Kurt Lewin (1890 – 1947)S-a născut la Mongilno, în Germania şi a studiat la universităţile din

Freiburg, München şi Berlin. Şi-a dat doctoratul în psihologie cu Carl Stumpf,

la Berlin, în 1914, unde a mai făcut studii de matematică şi fizică. În timpulPrimului Război Mondial a slujit în armata germană, a fost rănit într -o acţiune

de luptă şi a primit decoraţia Crucea de Fier germană. S-a întors la Universitatea

din Berlin unde a făcut cercetări gestaltiste cu privire la asociere şi motivaţie cu

atâta entuziasm, încât adesea a fost socotit un confrate al celor trei fondatori ai

psihologiei formei. A emigrat în Statele Unite din cauza ameninţării naziste. A

petrecut doi la Cornell University, după care a plecat la University of Iowa.



116

Cercetările sale în domeniul psihologiei sociale a copilului i-au atras invitaţia de

a dezvolta noul Centru de Cercetări în Dinamica Grupurilor, la Massachusetts

Institute of Technology. Deşi a murit la doar câţiva ani după ce a acceptat

postul, programul său a fost atât de eficace, încât respectivul centru, astîzi

găzduit de University of Michigan, rămâne activ şi astăzi.

Contribuţii

Spaţiul vital

În întreaga sa carieră de 30 de ani, Lewin s-a dedicat domeniului general al

motivaţiei umane, descriind comportamentul oamenilor în întregul său context

fizic şi social. Concepţia sa globală asupra psihologiei era practică, orientatăcătre chestiunile sociale care influenţează modul în care trăim şi muncim. A

căutat să umanizeze fabricile din acea vreme, aşa încât munca să de vină o sursă

de satisfacţie personală, şi nu doar o modalitate prin care indivizii îşi câştigă

existenţa.

Cunoştinţele lui Lewin cu privire la teoria câmpurilor din fizică l-au

determinat să considere că activităţile psihologice ale persoanei se produc într-un fel de câmp psihologic, pe care l-a numit „spaţiu vital”. Spaţiul vital

cuprinde toate evenimentele trecute, prezente şi viitoare care ne privesc. Din

punct de vedere psihologic, fiecare dintre aceste întâmplări ne determină

comportamentul într-o situaţie dată. Astfel, spaţiul vital este alcătuit din nevoile

persoanei în intercaţiunea cu mediul biologic. Spaţiul vital poate avea diferite

grade de dezvoltare, în funcţie de cantitatea şi tipul de experienţă acumulată. Motivaţie şi efectul Zeigarnik

Lewin a propus o stare de bază privind stabilitatea sau echilibrul între

persoană şi mediu. Orice perturbare a echilibrului conduce la tensiune, care la

rândul său, conduce la o acţiune, în efortul de a diminua tensiunea şi a ref ace

echilibrul. Comportamentul implică un ciclu de stări-tensiune sau stări-nevoie

urmate de activitate şi destindere, după cum spunea Lewin pentru a explica

motivaţia omenească.



117

Efectul Zeigarnik – tendinţa de a rememora sarcinile neîndeplinite mai uşor

d ecât sarcinile duse la bun sfârşit .

Psihologia socială

Preocuparea lui Lewin pentru psihologia socială a început în anii 1930.

Caracteristica principală a psihologiei sociale a lui Lewin este dinamica

grupului, aplicarea conceptelor psihologice la comportamentul individual şi de

grup. La fel cum individul şi mediul său formează un câmp psihologic, aşa şi

grupul şi mediul său formează un câmp social. Comportamentele sociale se

produc în cadrul şi sunt rezultatul coexistenţei unor entităţi sociale cum ar fi

subgrupurile, membrii grupului, obstacolele şi canalele de comunicare.Comportamentul de grup la un moment dat depinde de situaţia totală a

câmpului.

Cercetările lui Lewin au deschis calea unor noi domenii de cercetare socială

şi au impulsionat dezvoltarea psihologiei sociale.

Mişcarea gestaltistă a lăsat o amprentă de neşters asupra psihologiei şi ainfluenţat cercetările privind percepţia, învăţarea, gândirea, personalitatea,

psihologia socială şi motivaţia.



118

13. PSIHANALIZA

13.1. Dezvoltarea psihanalizei

Termenul „psihanaliză” şi numele lui Sigmund Freud sunt bine-cunoscute

lumii moderne, el a fost unul dintre cei câţiva indivizi de primă mărime din

istoria civilizaţiei care au schimbat modul în care oamenii gândesc despre ei

înşişi. Freud a proclamat că nu suntem stăpânii raţionali ai propriilor vieţi, ci

suntem supuşi influenţei forţelor inconştiente, de care nu ne dăm seama şi

asupra cărora avem un control redus.

Cronologic, psihanaliza coincide în parte cu alte şcoli de gândire

psihologice. În 1895, anul în care Freud şi-a publicat prima carte, marca oficial

începuturile noii sale mişcări. În acel an, Wundt avea 63 de ani. Titchener, care

avea 28 de ani ajunsese la Cornell doar de doi ani şi abia începuse să -şi dezvolte

psihologia structurală. Spiritul funcţionalismului începuse să înflorească în

Statele Unite. Nici Behaviorismul şi nici psihologia formei nu fuseseră

inventate; Watson avea 17 ani, iar Wertheimer 15.

Şi totuşi, când Freud a murit, în 1939, întreaga lume a psihologiei era radical

schimbată. În pofida dezacordurilor radicale dintre şcolile de gândire

psihologice împărtăşeau o moştenire academică şi-i datorau multe, ca formă şi

inspiraţie, lui Wilhelm Wundt. Conceptele şi metodele lor ştiinţifice erau

perfecţionate în laboratoare, biblioteci şi sălile de conferinţă, iar toate se ocupau

de teme ca senzaţia, percepţia şi învăţarea. Î n schimb psihanaliza nu era nici un

produs al universităţii şi nici ştiinţă pură, ea născându-se din tradiţia medicală şi

cea psihiatrică, din încercările de a trata persoanele considerate de societate

bolnave mental. De aceea, psihanaliza n-a fost o şcoală de gândire comparabilă

nemijlocit cu celelalte pe care le-am studiat până acum.

De la începuturile sale, psihanaliza era distinctă de gândirea psihologică

dominantă, în scopurile, tematica şi metodele sale. Tematica sa era



119

psihopatologia, sau comportamentul anormal, relativ neglijată de celelalte şcoli

de gândire. Metoda sa principală este mai degrabă observaţia clinică, decât

experimentul controlat în laborator. De asemenea, psihanaliza vorbea de

inconştient, temă practic ignorată de celelalte sisteme de gândire. Freud a fost

cel care a adus noţiunea de inconştient în psihologie.

Sigmund Freud (1856 – 1939)

S-a născut pe 6 mai 1856, la Freiberg, în Moravia (Republica Cehă). Tatăl

său era negustor de lână iar când afacerea lui a dat falimant s -a mutat la Leipzig,

iar ulterior, când Freud avea patru ani, la Viena. Freud a stat la Viena aproape

80 de ani. Tatăl lui Freud, cu 20 de ani mai în vârstă decât mama sa, era sever şiautoritar. Cât a fost mic, Freud a simţit deopotrivă teamă şi dragoste faţă de tatăl

său. Mama sa era protectoare şi afectuoasă; faţă de ea, tânărul Freud a simţit o

afecţiune pasionată. Frica de tată şi atracţia sexuală faţă de mamă constituie

ceea ce Freud a numit mai târziu „complexul Oedip”. O mare parte din teoria lui

Freud este autobiografică şi are ca sursă experienţele şi amintirile copilăriei.

Freud a intrat la liceu cu un an mai devreme decât în mod normal şi a fostconsiderat un elev strălucit, obţinându-şi diploma la 17 ani. Contactul cu teoria

darwinistă a evoluţiei i-a trezit interesul pentru abordarea ştiinţifică a

cunoaşterii, aşa că s-a decis să studieze medicina. Şi-a început studiile în 1873

la Universitatea din Viena şi şi-a luat diploma după opt ani. În timpul anilor de

universitate a făcut experienţe cu cocaină, care în acea vreme nu era o substanţă

ilegală. Freud a publicat un articol despre beneficiile cocainei, care a fost maitârziu socotită parţial răspunzătoare pentru epidemia consumului de cocaină în

Europa şi Statele Unite, ce a durat până în 1920.

Freud s-a împrietenit cu medicul Josef Breuer (1842 – 1925) care lucra la

cazul Annei O. Aceasta suferea de severe afecţiuni isterice, inclusiv paralizie,

pierdere a memoriei, deteriorare a facultăţilor mentale, greţuri şi tulburări de

vedere şi vorbire fiind tratată de Breuer folosind hipnoza. Pe timpul

tratamentului pacienta Annei O. a manifestat ceea ce a ajuns să fie cunoscut



120

drept transfer pozitiv faţă de Breuer. Cu alte cuvinte, ea îşi transfera dragostea

pe care o nutrea faţă de tată asupra terapeutului ei. Istoria de caz a lui Breuer

despre Annei O. e semnificativă pentru dezvoltarea psihanalizei, deoarece l-a

introdus pe Freud în metoda cathartică, aşa-numita terapie prin cuvânt, care

ulterior va fi socotită de importanţă capitală în opera sa.

Freud a adoptat pentru tratarea pacienţilor săi metodele de hipnoză şi

cathartice ale lui Breuer, însă a devenit din ce în ce mai nesatisfăcut de hipnoză

şi curând a abandonat-o. El a reţinut catharsisul – procesul de reducere sau

eliminare a complexului prin readucerea sa în conştiinţă şi înlesnirea

exprimării lui – ca metodă de tratare şi a dezvoltat de la ea tehnica asocieriilibere – tehnică psihoterapeutică în care pacientul spune orice îi trece prin

minte. Scopul lui Freud în sistemul său de psihanaliză era să aducă în conştiinţă

amintiri sau gânduri reprimate, care se credea că sunt sursa comportamentului

anormal al pacientului. Prin tehnica asocierii libere, Freud a constatat că

amintirile pacienţilor săi ajungeau până în copilărie şi că astfel multe dintre

experienţele refulate pe care le rememorau ţineau de chestiuni de ordin sexual. În 1985, Freud şi Breuer au publicat Studii despre isterie, cartea considerată

ca mar când începutul oficial al psihanalizei, deşi Freud n-a folosit termenul de

„ psihanaliză” decât un mai târziu.

Freud a avut o atitudine negativă faţă de sex şi a trecut personal prin

dificultăţi sexuale. A scris despre pericolele sexualităţii şi a susţinut că oamenii

ar trebui să se ridice deasupra „nevoilor animalice obişnuite”. Frustrările salesexuale au ieşit la iveală sub forma nevrozei şi a recunoscut că avea nevoie să

fie psihanalizat, astfel, el a decis să se autoanalizeze. Metoda pe care a ales -o a

fost interpretarea viselor – tehnică psihoterapeutică ce implică interpretarea

viselor, cu scopul de a descoperi conflictele inconştiente. Autoanaliza lui Freud

a continuat vreo doi ani, culminând cu publicarea Interpretarea viselor (1900),

considerată drepr cea mai importantă carte a sa. Avea să declare mai târziu că

aceasta conţinea „cea mai preţioasă dintre toate descoperirile pe care am norocul



121

să le fac” (citat în Forrester, 1998). Apus în evidenţă pentru prima dată

complexul Oedip, pornind în principal de la propriile experienţe din copilărie.

Cartea a fost lăudată, Carl Jung după ce a citit-o a devenit adept al psihanalizei.

Freud a adoptat analiza viselor ca o tehnică psihanalitică standard şi este

interesant de constatat că dintre cele 40 de vise analizate în carte, puţine aveau

conţinut sexual, în pofida afirmaţiei sale că visele implică în general dorinţe

sexuale infantile. Tema importantă din visele lui Freud era ambiţia, o trăsătură

personală pe care a negat-o.

În 1901, a publicat Psihopatologia vieţii cotidiene, care conţine o descriere a

faimosului lapsus freudian – un act de uitare sau greşeală în vorbire cereflectă motive sau temeri inconştiente. Freud susţinea că, în comportamentul

cotidian, ideile inconştiente care se străduiesc să se exprime ne influenţează

gândurile şi acţiunile.

Trei eseuri despre teoria sexualităţii au apărut în 1905. Cu trei ani înainte,

câţiva studenţi i-au cerut să prezideze un grup de discuţii săptămânal pe teme

psihanalitice. Aceşti adepţi timpurii îi includeau pe Jung şi Adler, care maitârziu au dezvoltat sisteme importante, în opoziţie cu Freud.

Ca şi la deteriorarea relaţiei dintre Freud şi Breuer, Freud nu tolera niciun

dezacord cu privire la rolul sexualităţii în teoria sa. Discipolii sau studenţii ce nu

acceptau această premisă şi încercau s-o schimbe au fost excomunicaţi.

În anii 1900 şi 1910, statutul lui Freud s-a îmbunătăţit iar cabinetul său

prospera. În 1909, el şi Jung au fost invitaţi de G. Stanley Hall să vorbească la adouăzecea aniversare a Clark University din Massachusetts.

Familia psihanalitică oficială a început să se destrame rapid, de cum s-au ivit

discordia şi disensiunile în legătură cu unele dintre ideile lui Freud. Situaţia i -a

făcut pe mulţi să părăsească grupul. Freud a rupt relaţiile cu Adler în 1911, iar

trei ani mai târziu cu Jung, pe care-l socotise fiul său spiritual şi moştenitorul

psihanalizei.



122

În 1923, la apogeul faimei sale, lui Freud i s-a diagnosticat un cancer oral.

Următorii 16 ani au însemnat dureri continue şi 33 de operaţii, în cursul cărora i

s-au îndepărtat porţiuni din cerul gurii şi maxilarul superior. Dispozitivul

artificial devenit necesar în urma operaţiilor i-a afectat vorbirea. Deşi a

continuat să consulte pacienţi şi să se vadă cu discipolii, evita alte contacte

personale. N-a pus capăt obieceiului de a fuma 20 de trabucuri pe zi nici măcar

când i-a fost diagnosticată maladia.

După ce Hitler a ajuns la putere în Germania, poziţia oficială a naziştilor faţă

de psihanaliză a devenit clară: cărţile lui Freud au fost ar se în public la o

întrunire desfăşurată în mai 1933, la Berlin. În pofida pericolelor, Freud ainsistat să rămână la Viena. În martie 1938, trupele germane au fost aclamate în

Austria. La puţină vreme după aceea, o bandă de nazişti i-a năvălit în casă. O

săptămână mai târziu, fiica sa Anna a fost arestată şi reţinută. Această ultimă

faptă l-a convins, în sfârşit, pe Freud să părăsească ţara pentru propria siguranţă.

Deşi Freud a fost bine primit în Anglia, sănătatea i se înrăutăţea şi n -a putut să

se bucure de ultimul său an de viaţă. Cu câţiva ani înainte, când îşi alesesemedicul personal, Freud i-a cerut acestuia să-i promită să nu-l lase să sufere

inutil. Pe 21 septembrie 1939, Freud i-a amintit medicului său de promisiunea

făcută. Doctorul i-a administr at o supradoză de morfină, peste cea prescrisă

pentru 24 de ore, punând astfel capăt suferinţei îndurate de Freud vreme de

mulţi ani.

Psihanaliza ca metodă de tratament Freud a constatat că metoda asocierii libere nu funcţionează întotdeauna

liber. Mai devreme sau mai târziu, pacienţii ajungeau la un punct al amintirilor

în care nu mai puteau sau nu mai erau dispuşi să continue. Freud considera că

aceste rezistenţe arată că pacienţii conştientizează amintiri care erau prea

infamate ca să le facă faţă. Astfel, rezistenţa – un blocaj sau refuzul de a

dezvălui amintiri dureroase în cursul şedinţelor de asociere liberă – era un fel

de protecţie în faţa chinului afectiv.



123

Descoperirea de către Freud a rezistenţelor pacienţilor săi l-au condus la

formularea principiului fundamental al refulării – procesul de interzicere a

accesului în conştiinţă a ideilor, amintirilor şi dorinţelor inacceptabile din

conştienţă, lăsându-le să opereze în inconştient . El scria că „esenţa refulării

constă pur şi simplu în refuzul a ceva şi păstrarea sa departe de conştiinţă”. În

plus el considera refularea drept „cheia de boltă, pe care e clădit întregul

edificiu al psihanalizei” (citat în Boag, 2006, p. 74).

O altă metodă importantă de tratament în psihanaliza freudiană este analiza

viselor. Freud era de părere că visele reprezentau satisfacerea deghizată a

dorinţelor refulate. Esenţa visului constă în îndeălinirea dorinţelor celui carevisează. Conţinutul manifest al visului este istoria reală a pacientului, care

rememorează ce s-a întâmplat în vis. Adevărata semnificaţie a visului se găseşte

în conţinutul latent, sensul ascuns sau simbolic al visului. Nu toate visele sunt

cauzate de conflicte afective. Unele scenarii onirice provin din stimuli simpli,

cum sunt temperatura camerei, contactul cu partenerul sau supraalimentarea

înainte de culcare. De aceea, nu toate visele vor conţine material refulat sausimbolic.

Freud şi-a formulat, revizuit şi extins ideile în termenii unor dovezi pe care

le-a interpretat el singur. Propriile sale aptitudini critice i-au fost călăuza cea

mai importantă în construcţia propriei teorii. El a insistat că numai psihanaliştii

care îi folosesc metodele sunt calificaţi să evalueze valoarea ştiinţifică a operei

sale. A respins criticile celorlalţi, mai ales cele ostile psihanalizei. Psihanalizaera sistemul său şi numai al său.

Psihanaliza ca sistem al personalităţii

Sistemul lui Freud n-a abordat toate acele subiecte incluse de obicei în

tratatele de psihologie, ci a explorat domenii pe care alţi psihologi tindeau să le

ignore: forţe motivante inconştiente, conflicte dintre aceste forţe şi efectele

conflictelor asupra comportamentului.



124

I nstinctele – sunt forţe motrice sau motivaţionale ale personalităţii, forţele

biologice care declanşează energia mentală. La Freud instinctele sunt

reprezentări mentale ale stimulilor interni (foamea) care motivează

personalitatea şi comportamentul.

Freud nâa încercat să ofere o listă detaliată a tuturor instinctelor omeneşti

posibile, ci le-a grupat în două categorii generale: pulsiunile vieţii şi pulsiunea

morţii. Pulsiunile vieţii includ foamea, setea, sexul. Ele privesc autoconservarea

şi supravieţuirea speciei. Forma de energie prin care pulsiunile vieţii se

manifestă se numeşte libido – energie psihică (la Freud) care orientează

persoana spre gânduri şi comportamente plăcute. Pulsiunea morţii este o forţădistructivă care poate fi orientată către interior, ca în masochism sau sinucidere,

sau în exterior, ca în ură şi agresivitate. Pe măsură ce avansa în vârstă, Freud a

devenit din ce în ce mai convins că agresivitatea poate fi o motivaţie la fel de

puternică pentru comportamentul uman ca sexul.

Nivelurile personalităţii

În opera sa timpurie, Freud a sugerat că viaţa mentală se compune din două părţi: conştientul şi inconştientul. Porţiunea conştientă, asemenea părţii vizibile

a unui aisberg, e mică şi insignifiantă. Ea oferă doar o idee vagă despre întreaga

personalitate. Vastul şi puternicul inconştient – asemănător părţii care există sub

suprafaţa apei – conţine pulsiunile, forţele motrice ale întregului comportament

omenesc. În scrierile sale de mai târziu, Freud a revizuit distincţia simplă

conştient-inconştient şi a propus una formată din se, eu şi supraeu.Se – sursa energiei psihice şi latura personalităţii legată de pulsiuni –

conţine energia primară, sau libidoul, şi se exprimă prin reducerea tensiunii.

Eul – latura raţională a personalităţii, răspunzătoare de controlarea

pulsiunilor – slujeşte ca mediator între se şi circumstanţele lumii exterioare spre

uşurarea interacţiunii lor.



125

Supraeul – latura morală a personalităţii, dobândită din internalizarea

valorilor şi standardelor parentale şi sociale – reprezintă moralitatea –

„avocatul năzuinţei spre perfecţiune”

Freud a imaginat o luptă continuă în sânul personalităţii, în care eul se află în

strânsoarea unor forţe insistente şi opuse. Eul trebuie să încerce să amâne

impulsurile sexuale şi agresive ale se-ului, să observe şi să manevreze realitatea,

pentru a diminua tensiunea rezultată şi pentru a răspunde exigenţelor de

perf ecţiune venite din partea supraeului. Eul este deci forţat din trei părţi,

ameninţat de pericolele persistente din partea se-ului, a realităţii şi a supraeului.

Rezultatul inevitabil, când eul ajunge să fie suprasolicitat, este dezvoltareaanxietăţii.

Anxietatea

Anxietatea funcţionează ca un avertisment că eul este ameninţat. Freud a

descris trei tipuri de anxietate. Anxietatea obiectivă apare din teama faţă de

pericole adevărate din lumea reală. Anxietatea nevrotică şi anxietatea morală,

celelalte două tipuri derivă din anxietatea obiectivă. Anxietatea induce tensiune,care motivează individul să ia a numite măsuri care s-o reducă. Potrivit teoriei

lui Freud, eul dezvoltă apărări de protecţie, aşa-numitele mecanisme de

apărare, care sunt refuzuri sau distor sionări inconştiente ale realităţii (refuzul,

deplasarea, proiecţia, raţionalizarea, formaţiunea reacţională, regresia, refularea,

sublimarea).

Stadii psihosexuale ale dezvoltării personalităţii Freud era convins că tulburările nevrotice ale pacienţilor îşi au originea în

experienţele copilăriei. El credea că personalitatea adultă este aproape complet

formată la cinci ani. Potrivit teoriei sale psihanalitice a dezvoltării, copii trec

printr-o serie de stadii psihosexuale – etape de dezvoltare ale copilăriei ,

centrate pe zonele erogene. Fiecare stadiu de dezvoltare este centrat pe o zonă

erogenă specifică: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic şi stadiul genital .

Complexul Oedip – dorinţa inconştientă a băieţelului în vârstă de 4-5 ani



126

pentru mama sa şi dorinţa de a-l înlocui sau distruge pe tatăl său – se

instalează în stadiul falic.

Psihologia a încorporat conceptele freudiene şi le-a asimilat ca parte a

curentului principal. Rolul inconştientului, importanţa experienţelor din

copilărie şi funcţionarea mecanismelor de apărare sunt câteva exemple de idei

psihanalitice care au intrat trainic în repertoriul psihologiei moderne.

13.2. Psihanaliza după întemeiere

Ca şi Wundt şi psihologia sa experimentală, Freud nu s-a bucurat multă

vreme de monopolul asupra noului său sistem psihanalitic. La doar 20 de ani

după ce a creat mişcarea, ea s-a scindat în facţiuni rivale, conduse de analişti

care erau în dezacord asupra chestiunilor fundamentale.

Vom începe cu mai mulţi analişti care n-au respins cu totul punctele de

vedere fundamentale ale lui Freud; aceştia s-au bazat pe opera sa, pe care au

dezvoltat-o şi aici este vorba de fiica sa Anna şi de teoreticienii relaţiei de obiect

Melanie Klein şi Heinz Kohut şi vom continua apoi pe cei trei disidenţi

importanţi, care şi-au elaborat propriile teorii în timpul vieţii lui Freud: Carl

Jung, Alfred Adler şi Karen Horney.

Anna Freud (1895 – 1982)

Fiica lui Sigmund Freud a fost un lider al psihologiei neofreudiene a eului.

Cea mai mică dintre cei şase copii, Anna Freud scria că nu s-ar fi născut

niciodată dacă o formă sigură de contracepţie ar fi fost disponibilă părinţilor ei.

Cu toate acestea anul naşterii Annei (1895) este simbolic, deoarece coincide cu

naşterea psihanalizei. Anna va fi singurul copil a lui Freud care va urma calea

tatălui său şi va deveni analist.

La vârsta de 14 ani, a început s-o intereseze opera tatălui său. La 22 ani,

îmboldită de ataşamentul afectiv faţă de tatăl său şi preocupată de propria



127

sexualitate, Anna a început o analiză cu el. Freud avea să fie criticat că a

încercat să-şi analizeze fiica.

În 1924, Anna a dat citire primei sale lucrări ştiinţifice „ Fantasmele bătăii şi

reveriile” în care s-ar fi bazat pe antecedentele unui studiu de caz al unui

pacient, dar, de fapt, era vorba despre propriile fantasme.

La 30 de ani, după ce a respins mai multe propuneri de prietenie, a luat

decizia de a deveni analist şi de a nu se căsători.

Anna Freud şi-a dedicat viaţa dezvoltării şi extinderii teoriei psihanalitice şi

aplicării sale la tratamentul copiilor cu probleme afective. Singura altă

preocupare a fost îngrijirea tatălui său în timpul lungii sale boli. Când a murit, i-a păstrat pardesiul în dulap. La peste 40 de ani după aceea, când Anna se

apropia ea însăşi de moarte, un prieten o însoţea în parc şi a observat cum

„chipul micuţ al Annei Freud, acum îngust ca al unei şcolăriţe, stătea (în

scaunul cu rotile) înfăşurat în pardesiul cel mare de lână al tatălui său”

(Webster, 1995, p. 434).

Contribuţii Anali za copii lor

În 1927, Anna Freud a publicat Introducere în tehnica analizei copiilor , care

anunţa direcţia preocupărilor sale. A dezvoltat a abordare a terapiei psihanalitice

cu copiii, care ţinea seama de realativa lor imaturitate şi de nivelul aptitudinilor

lor verbale. Inovaţiile sale au inclus utilizarea unor jucării şi observarea

copilului în cadrul domestic. Studiile sale au fost publicate în volumele anualedin Studiul Psihanalitic al Copilului. Operele sale complete au fost strânse în

opt volume, publicate între 1965 şi 1981.

Anna Freud a revizuit teoria psihanalitică ortodoxă, pentru a extinde rolul

eului, care funcţionează independent de sine. În Eul şi mecanismele de apărare

(1936), ea a explicat modul de funcţionare a mecanismelor de apărare în

protejarea eului în faţa anxietăţii. Lista standard a mecanismelor de apărare



128

freudiene, a fost, în bună măsură, rezultatul muncii ei. Ea a dat mecanismelor o

definiţie mai precisă şi a contribuit cu exemple din analizele sale cu copiii.

Melanie Klein (1882 – 1960), cunoştea importanţa relaţiilor copil- părinte

din propria experienţă de copil şi părinte. Copil nedorit, a suferit toată viaţa de

depresie din cauză că simţea că părinţii o resping. S-a înstrăinat de propria fiică

adultă (care avea să ajungă analist). Fiica a acuzat-o pe Klein de imixtiune în

viaţa sa şi a susţinut că fratele său, care murise în timp ce făcea alpinism, se

sinucisese, de fapt, din cauza relaţiilor deficitare cu mama sa.

Teoria kleiniană a relaţiilor de obiect s-a centrat pe legătura afectivă intensă

dintre mamă şi copil, mai ales în primele şase luni de viaţă ale copilului. Eadescria legătura dintre sugar şi mamă mai degrabă în termeni sociali şi

cognitivi, decât sexuali.

Heinz Kohut (1882 – 1960) s-a născut şi a fost educat la Viena, unde, la 24

de ani, afectat de moartea tatălui său, a ales să fie supus psihanalizei cu unul

dintre prietenii lui Freud. Analiza a fost considerată reuşită, iar Kohut s-a înscris

la facultatea de medicină şi s-a pregătit să devină el însuşi analist. Kohut a pus accentul pe ceea ce el numea eul propriu nuclear, pe care îl

considera drept fundament al devenirii unei persoane independente. Eul propriu

nuclear se dezvoltă din relaţiile care se formează între copilul mic şi aşa

numitele „autoobiecte” din mediu. Aceste „autoobiecte” sunt persoanele care

joacă un rol atât de vital în vieţile noastre tinere, încât credem că ele sunt parte a

eului nostru propriu. În mod obişnuit, mama este autoobiectul primar alsugarului. Kohut a sugerat că rolul ei este de a satisface nu doar nevoile fizice

ale copilului, ci şi pe cele psihologice. Dacă mama îşi respinge copilul,

reflectând astfel un sentiment al lipsei de importanţă, copilul poate ajunge să

dezvolte ruşine sau vinovăţie. În acest mod, toate trăsăturile eului propriu

(pozitiv sau negativ) adult sunt formate prin relaţiile iniţiale ale copilului cu

obiectul eului primar.



129

Kohut a insistat asupra continuităţii dintre opera sa şi cea a lui Freud. El nu

şi-a socotit psihologia eului propriu ca o abatere de la psihanaliza freudiană, ci

mai degrabă ca o extensie sau o prelungire a sa.

Carl Jung (1875 – 1961)

Freud îl considera odată pe Carl Jung ca pe fiul său adoptiv şi moştenitorul

mişcării psihanalitice. După ce prietenia lor s-a destrămat, în 1914, Jung şi-a

dezvoltat propria psihologie analitică, opusă în bună măsură operei lui Freud.

Jung a crescut într-un sătuc din nordul Elveţiei, de lângă renumitele Cascade

ale Rinului. Din propriile mărturisiri, a avut o copilărie singuratică, izolată şinefericită. Tatăl său, un pastor care se pare că-şi pierduse credinţa, era capricios,

iritabil şi predispus spre manifestări zgomotoase de furie. Mama sa suferea de

tulburări afective, avea un comportament inconstant care se putea schimba

imediat dintr-o gospodină fericită într -un demon ce mormăia incoerent.

Jung a frecventat Universitatea din Basel, în Elveţia, de unde şi-a obţinut, în

1900, diploma de licenţă în medicină. Era interesat de psihiatrie, iar prima sanumire profesorală a fost la un spital psihiatric de lângă Zürich. Director era

Eugen Bleuler, un psihiatru renumit pentru scrierile sale despre schizofrenie.

În 1905, Jung a fost numit conferenţiar de psihiatrie la Universitatea din

Zürich, pentru ca după câţiva ani să se căsătorească cu o femeie foarte bogată

din Elveţia, astfel putând să părăsească universitatea pentru a se dedica

scrisului, cercetării şi practicii private. Jung a început să se preocupe de opera lui Freud în 1900, când a citit

Interpretarea viselor, pe care a considerat-o o capodoperă. În 1906 cei doi au

început să corespondeze, iar peste un an Jung s-a dus la Viena să-l viziteze pe

Freud. Prima lor întâlnire a durat 13 ore, un început interesant pentru ceea ce

avea să devină o relaţie apropiată.

Deşi pentru o vreme Jung s-a identificat ca discipol al lui Freud, n-a fost

niciodată unul necritic. Problemele au început să apară atunci când, într -un



130

final, Jung s-a decis să publice Psihologia inconştientului (1912) care diferă

semnificativ de psihanaliza ortodoxă.

În 1932 a fost numit profesor la Universitatea Politehnică Federală din

Zürich, post pe care l-a ocupat timp de zece ani, până când sănătatea şubredă l-a

determinat să demisioneze. A rămas activ în cercetare şi elaborarea de lucrări în

cea mai mare parte a celor 86 de ani ai săi, publicând un număr impresionant de

cărţi.

Contribuţii

Psihologia analitică

În teoria lui Jung nu are loc complexul lui Oedip; pur şi simplu, nu erarelevant pentru copilăria sa. Considera că mama sa a fost corpolentă şi puţin

atrăgătoare şi n-a înţeles niciodată insistenţa lui Freud că băieţii mici dezvoltă

dorinţe sexuale pentr u mamele lor.

Cât a fost copil, Jung s-a izolat de ceilalţi copii, preferând o existenţă

solitară. Această alegere se reflectă şi în teoria sa, în concentrarea pe

dezvoltarea lăuntrică, în locul relaţiilor sociale. În contrast, teoria lui Freud este preocu pată mai mult de relaţiile interpersonale; Freud n-a avut o astfel de

copilărie izolată şi introvertită.

Un alt punct diferit între psihologia analitică a lui Jung şi psihanaliza lui

Freud priveşte libidoul, care era definit de Freud în termeni preponderent

sexuali, iar Jung îl considera energia generalizată a vieţii, în care sexul îi este

doar o parte.Încă o deosebire între opera lui Jung şi cea a lui Freud este direcţia forţelor

ce afectează personalitatea. Pentru el, personalitatea nu este în întregime

determinată de experienţele din primii cinci ani de viaţă, ci poate fi schimbată

pe parcursul vieţii.

Totodată, Jung a încercat să exploreze inconştientul mai în profunzime decât

Freud. El i-a adăugat o nouă dimensiune, inconştientul colectiv, pe care l-a



131

descris drept experienţele moştenite de la specia umană şi de la strămoşii lor

animale.

Inconştientul colectiv

Jung a descris două niveluri ale inconştientului. Sub planul conştient se

găseşte inconştientul personal, care conţine amintirile, impulsurile, dorinţele,

percepţiile fagi, şi alte experienţe din viaţa unei persoane care au fost refulate

sau uitate. Acest nivel al inconştientului nu este foarte profund. Faptele din

inconştientul personal pot fi readuse cu uşurinţă în planul conştient.

La un nivel inferior inconştientului personal se găseşte inconştientul colectiv,

necunoscut individului. El conţine experienţele cumulate ale generaţiilor precedente, inclusiv ale strămoşilor noştri animale. Aceste experienţe

universale, evoluţioniste alcătuiesc temeiul personalităţii.

Arhetipurile

Tendinţele moştenite – numite arhetipuri – din interiorul inconştientului

colectiv sunt factori determinanţi înnăscuţi ai vieţii mentale, care dispun o

persoană să se comporte nu altfel decât strămoşii care s-au confruntat cu situaţiisimilare. Arhetipurile care survin cel mai frecvent sunt persona, anima şi

animus, umbra şi eul propriu.

Introversiunea şi extraversiunea

Extravertitul îşi îndreaptă energia vitală (libidoul) în afar eului propriu, către

persoane şi evenimente din exterior iar libidoul introvertitului este orienta către

interior. Ambele atitudini opuse există în fiecare dintre noi, într -o anumitămăsură, însă o atitudine este de obicei mai puternică decât cealaltă.

Tipuri psihologice: funcţii şi atitudini

În teoria lui Jung, diferenţele de personalitate sunt exprimate nu doar prin

orientarea spre introversiune sau extraversiune, ci şi prin patru funcţii: gândirea,

sentimentele, sensibilitatea şi intuiţia. Aceste funcţii sunt modalităţi prin care ne

orientăm către lumea exterioară obiectivă, ca şi către lumea noastră internă

subiectivă:



132

Gândirea este un proces conceptual ce asugură sens şi înţelegere;

Sentimentul este un proces subiectiv de cântărire şi evaluare;

Detectarea reprezintă perceperea conştientă a obiectelor fizice;

Intuirea implică percepţia inconştientă.

Ca şi în cazul lui Freud, aspecte mai largi ale teoriei lui Jung (complexele,

arhetipurile şi inconştientul colectiv) rezistă încercărilor de validare ştiinţifică.

Conceptul de actualizare a anticipat activitatea lui Abraham Maslow şi a

psihologilor umanişti. Noţiunea de criză a vârstei de mijloc a fost adoptată de

Maslow şi de alţii, fiind acceptată de fosrte mulţi drept un stadiu necesar în

dezvoltarea personalităţii. Existenţa sa este sprijinită de numeroase cercetări.

Alfred Adler (1870 – 1937)

Deoarece a rupt, în 1911, relaţiile cu Freud, Adler este considerat de regulă

ca primul adept al abordării socio-psihologice a psihanalizei. El a elaborat o

teorie conform căreia interesul social joacă rolul major şi e singurul psiholog ce

a dat numele său unui cvartet de coarde.

Adler s-a născut din părinţi bogaţi într -o suburbie a Vienei, în Austria.

Copilăria i-a fost marcată de boală, gelozia unui frate mai mare şi respingerea

de către mama sa. El se simţea mai apropiat de tată decât de mamă, iar mai

târziu avea să respingă definiţia freudiană a complexului Oedip, poate deoarece,

aşa cum a fost adevărat în cazul lui Jung, el nu reflecta propriile experienţe din

copilărie.

Adler îşi amintea cum, la patru ani, când se refăcea după o pneumonie

cvasimortală, s-a decis să devină medic. Şi-a urmărit ţelul, iar în 1895 şi-a

obţinut diploma în medicină la Universitatea din Viena. Când a început să se

intereseze de psihiatrie, în 1902, s-a alăturat grupului de discuţii organizat

săptămânal pe teme psihanalitice de Sigmund Freud, ca unul dintre cei patru

membri fondatori.



133

În următorii ani, Adler a creat o teorie a personalităţii ce diferea din mai

multe puncte de vedere de cea a lui Freud, mai ales în ceea ce priveşte accentul

pus de Freud pe factorii sexuali.

În 1911, a avut loc ruptura completă dintre cei doi, într -o manieră urâtă.

În 1920, sistemul său psihologic social, pe care l-a numit psihologie

individuală, a atras mulţi adepţi. Vorbele şi scrierile sale erau extr em de

populare în America. Calităţile personale ale lui Adler i-au facilitat câştigarea în

ochii tuturor a statutului de celebritate, acceptat de toţi ca mare cunoscător al

naturii umane. Adler a murit la Aberdeen, în Scoţia, în timpul unui turneu de

conferinţe obositor. Contribuţii

Psihologia individuală

Comportamentul uman este – după părerea lui Adler – în mare măsură

determinat de forţele sociale, şi nu de instinctele biologice. El a propus

conceptul de interes social, definit ca potenţialul înnăscut de a coopera cu alţii

pentru atingerea scopurilor personale şi ale societăţii. Interesul nostru social sedezvoltă în fragedă copilărie, prin experienţele de învăţare. În opoziţie cu Freud,

Adler a minimalizat influenţa sexualităţii în formarea personalităţii. Totodată,

Adler s-a axat mai degrabă pe factorii conştienţi, decât pe cei inconştienţi ai

comportamentului.

În vreme ce Freud asocia comportamentul prezent cu experienţe trecute,

Adler credea că suntem puternic influenţaţi de planurile noastre de viitor.În vreme ce Freud diviza personalitatea în părţi distincte, Adler sublinia

unitatea şi coerenţa personalităţii. El postula o forţă înnăscută, dinamică, ce

canalizează resursele personalităţii către scopul primordial.

O altă diferenţă crucială dintre Adler şi Freud a fost opinia lor despre femei.

Adler a susţinut că nu exista niciun motiv biologic, pentru orice pretins

sentiment de inferioritate pe care femeile l-ar putea simţi. El a susţinut că acesta

este un mit inventat de bărbaţi pentru a-şi susţine sentimentul pretinsei lor



134

superiorităţi. Orice inferioritate pe care o resimte femeia rezultă din forţe

sociale, cum ar fi stereotipurile legate de rolurile fiecărui sex. Adler credea în

egalitatea sexelor şi a sprijinit mişcarea de emancipare a femeilor din acea

vreme.

Sentimentele de infer iori tate

Adler a propus un sentiment generalizat de inferioritate, ca forţă ce

motivează comportamentul, aşa cum a fost în viaţa sa. Iniţial, Adler a legat acest

sentiment de inferioritate de defectele fizice. Copilul cu o deficienţă organică

ereditară va încerca să compenseze, să pună accent cu totul special pe funcţia

deficitară. Adler a extins ulterior acest concept, pentru a include orice handicapfizic, mental ori social, real sau imaginar.

În copilărie, starea de neajutorare a copilului şi dependenţa sa de alte

persoane îi trezesc acest sentiment al inferiorităţii. Astfel, el e un sentiment trăit

de fiecare. Conştient de necesitatea de a-l depăşi, copilul este animat în acelaşi

timp de străduinţa înnăscută de ameliorare a eului propriu. Acest proces

alternant continuă pe tot parcursul vieţii, propulsându-ne spre realizări din ce înce mai mari.

Sentimentele de inferioritate acţionează în avantajul individului şi al

societăţii, deoarece conduc la o perfecţionare continuă. Dacă însă în copilărie

acestor sentimente li se răspunde prin răsfăţ şi respingere, rezultatele pot fi

comportamente compensatorii anormale. Eşecul de a compensa adecvat

sentimentele de infer iori tate poate conduce la dezvoltarea unui complex deinferioritate – o stare care se dezvoltă când persoana este incapabilă să

compenseze sentimentele de inferioritate normale – care face persoana

incapabilă să facă faţă problemelor vieţii.

Stilul de viaţă

Potrivit lui Adler, tendinţa spre superioritate sau perfecţiune este universală,

însă fiecare dintre noi se comportă diferit în încercarea de a atinge acest scop.

Ne manifestăm strădania într -o modalitate unică sau caracteristică de răspuns,



135

dezvoltând un stil de viaţă. Acest stil de viaţă implică tocmai comportamentele

prin care compensăm inferioritatea reală sau imaginară. Stilul de viaţă este fixat

la 4 sau 5 ani şi devine dificil de schimbat după aceea. El asigură cadrul în care

sunt tratate toate experienţele ulterioare. Vede încă o dată că Adler a recunoscut

importanţa primilor ani de viaţă, însă se deosebea de Freud prin convingerea că

putem crea conştient un stil de viaţă al nostru.

Puterea creatoare a eului propriu

Conceptul adlerian de putere creatoare a eului propriu sugerează că avem

capacitatea de a ne determina personalitatea în concordanţă cu stilul nostru de

viaţă unic. Această putere umană activă, creatoare poate fi asimilată conceptuluiteologic de suflet. Anumite capacităţi şi experienţe ne vin prin ereditate şi

mediu, însă modul în care folosim activ sau interpretăm aceste experienţe

asigură temeiul personalităţii noastre, a atitudinii noastre faţă de viaţă. Adler

voia prin aceasta să spună că fiecare dintre noi e conştient implicat în modelarea

personalităţii şi a destinului său. Ne putem hotărâ soarta, mai curând decât e ea

determinată de experienţa trecută sau de forţe inconştiente. Ordinea naşterii

Examinând anii copilăriei pacienţilor săi, pe Adler a început să-l intereseze

raporturile dintre personalitate şi ordinea naşterii. El a constatat că fratele cel

mare, cel mijlociu şi mezinul, din cauza poziţiilor în familie, au experienţe

sociale diferite, care se traduc prin atitudini diferite faţă de viaţă şi modalităţi

diferite de a aborda.

Influenţa lui Adler asupra psihanalizei postfreudiene a fost substanţială.

Acentul pe care el l-a pus pe forţele sociale în conturarea personalităţii poate fi

regăsit în opera lui Karen Horney. Puterea creatoare în definirea stilului de viaţă

al omului l-a influenţat pe Abraham Maslow, iar interesul lui Adler pentru

variabilele sociale poate fi identificat în opera teoreticianului neo-behaviorist al

învăţării soaciale Jullien Rotter.



136

Adepţii lui Adler susţin că psihologia individuală rămâne influentă printre

psihologi, psihiatri, asistenţi sociali şi educatori.

Karen Horney (1885 – 1952)

Feministă de la începuturi, Karen Horney a fost formată ca psihanalistă

freudiană la Berlin. Ea îşi descria opera mai degrabă ca pe o extindere a

sistemului lui Freud, decât ca pe un efort de a-l înlocui.

Horney s-a născut la Hamburg, în Germania. Tatăl său era căpitan de vas, un

bărbat credincios şi ursuz, cu mulţi ani mai în vârstă decât mama ei. Mama ei a

respins-o în favoarea fratelui său mai mare, pa care Karen îl invidia pur şisimplu pentru că era băiat. Deficitul de dragoste parentală i-a alimentat ceea ce

Horney avea să numească „anxietate fundamentală”, furnizând un nou exemplu

cu privire la impactul experienţelor personale asupra opiniilor teoreticianului.

Începând de la 14 ani, Horney s-a prins de mai multe ori în mrejele nebuneşti

ale iubirilor adolescentine, ca parte a nevoii frenetice de a fi iubită şi acceptată

cum nu era acasă. Neţinând cont de opoziţia tatălui, s-a înscris la Facultatea de Medicină a

Universităţii din Berlin, de unde şi-a obţinut diploma în 1913. S-a căsătorit, a

născut trei fiice (dintre care două a u fost analizate de Melanie Klein, pentru a le

ajuta să facă faţă conflictelor cu mama sa) şi a devenit din ce în ce mai

deprimată.

Din 1914 până în 1918, Horney a avut parte de o pregătire psihanaliticăclasică la Institutul Psihanalitic din Berlin. A scris articole în reviste despre

problemele oersonalităţii feminine, subliniindu-şi dezacordul faţă de anumite

concepte freudiene. În 1932, a plecat În Statele Unite, unde a devenit director

asociat al Institutului de Psihanaliză din Chicago. Nemulţumirea din ce în ce

mai mare faţă de teoria freudiană a condus curând la o ruptură cu această

mişcare. A fondat Institutul American de Psihanaliză, în fruntea căruia a rămas

până la moarte.



137

Dezacordurile cu Freud

Horney a contestat opinia lui Freud că personalitatea depinde de forţe

biologice imuabile. A negat preeminenţa factorilor sexuali, a pus sub semnul

întrebării validitatea teoriei oedipiene, şi a respins coneptul de libido şi structura

tripartită a personalităţii. Totuşi, ea a acceptat ideea de motivaţie inconştientă şi

existenţa cauzelor afective inconştiente. Horney şi Freud diferea şi în ceea ce

priveşte opiniile asupra naturii umane.

Contribuţii

Anxietatea fundamentală – este conceptul de bază al sistemului horneyan. Îl

definea drept „ sentimentul unui copil de a fi izolat şi lipsit de ajutor într -o lume potenţial ostilă” (Horney, 1945, p. 41). Definiţia îi caracterizează propriile

sentimente din copilărie. Anxietatea fundamentală e rezultatul acţiunilor

parentale, cum ar fi dominaţia, lipsa de protecţie şi dragoste şi comportamentul

capricios. Orice lucru care tulbură relaţia de siguranţă dintre copil şi părinţi

poate genera anxietate fundamentală. De aceea, starea sufletească nu este

înnăscută, ci rezultă din forţele sociale şi din interacţiunile existente în mediulîn care trăieşte copilul. Horney a susţinut că factorii care-l animă pe copilul

neajutorat sut nevoia de a căuta siguranţa, protecţia şi eliberarea de frica într -o

lume ameninţătoare.

Horney era de acord cu Freud că personalitatea se dezvoltă în anii copilăriei

timpurii, însă a insistat că personalitatea este în continuă schimbare pe tot

parcursul vieţii. Ea a spus că nimic din dezvoltarea copilului nu e universal:totul depinde de factorii sociali, culturali şi de mediu.

Nevoil e nevrotice

Pentru Horney, aşadar, anxietatea fundamentală provine din relaţia părinte-

copil. Când anxietatea generată social devine evidentă, copilul îşi dezvoltă

strategii comportamentale ca răspuns la comportamentul parental, ca mijloc de a

face faţă sentimentelor aferente de neajutorare şi insecuritate. În cazul în care

una dintre strategiile comportamentale ale copilului ajunge o parte stabilă a



138

personalităţii sale, ea se numeşte nevoie nevrotică, care este o modalitate de

apărare în faţa anxietăţii.

Iniţial, Horney a enumerat zece nevoi nevrotice, printre care afecţiunea,

reuşita şi independenţa. În scrierile de mai târziu, ea a grupat nevoile nevrotice

în trei tendinţe:

- Personalitatea docilă – cea caracterizată de îndreptare către alţi oameni,

exprimând nevoia de aprobare, afecţiune şi de un partener dominant;

- Personalitatea izolată – cea caracterizată de detaşare faţă de oameni,

exprimând nevoia ei de independenţă, perfecţiune şi retragere;

- Personalitatea agresivă – cea caracterizată de opunere faţă de oameni,exprimând nevoia ei de putere, exploatare, prestigiu, admiraţie şi reuşită.

Imaginea de sine idealizată – îi asigură persoanei o imagine falsă a propriei

personalităţi sau a eului propriu. Ea este o mască perfectă, înşelătoare, ce

împiedică persoanele nevrotice să-şi înţeleagă şi să-şi accepte adevăratele euri

proprii. Punându-şi masca, ele neagă existenţa propriilor conflicte interioare. Ei

cred că imaginea de sine idealizată este autentică şi că această credinţă, la

rândul ei, le îngăduie să creadă că sunt superioare tipului de persoană care sunt

în realitate.

Horney n-a lăsat să se înţeleagă că astfel de conflicte nevrotice ar fi înnăscute

sau inevitabile. Deşi sunt generate de situaţii nedorite din copilărie, ele pot fi

evitate dacă viaţa copilului în cadrul căminului e caracterizată prin căldură,

înţelegere, siguranţă şi dragoste.



139

14. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI EVOLUŢII

CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE

Freud a slujit acelaşi scop pe latura psihanalitică a istoriei psihologiei ca şiWundt pe latura experimentală, o sursă de inspiraţie, dar şi o forţă căreia să i se

opună rezistenţă. Fiecare structură, faptică sau teoretică, depinde de soliditatea

fundaţiilor. Ca şi Wundt, Freud a oferit o bază solidă şi provocatoare pe care să

se clădească. Ca exemple ale evoluţiei teoriei personalităţii începând cu epoca

lui Freud, vom înfăţişa opera lui Abraham Maslow şi a lui Carl Rogers şi

mişcarea psihologiei lor umaniste.

14.1. Psihologia umanistă La începutul anilor 1960, cu mai puţin de două decenii înainte de centenarul

întemeierii oficiale a psihologiei, o aşa-numită a treia forţă a devenit cunoscută

în psihologia americană. Această psihologie umanistă nu intenţiona să fie o

revizuire sau o adaptare a niciunei şcoli actuale de gândire, cum a fost cazul

anumitor poziţii neofreudiene. Mai degrabă, psihologii umanişti intenţionau săînlocuiască cele două forţe principale ale psihologiei: behaviorismul şi

psihanaliza.

Psihologia umanistă punea accentul pe forţele şi aspiraţiile omeneşti

pozitive, pe experienţa conştientă, pe liberul arbitru, pe împlinirea potenţialului

uman şi pe credinţa în integralitatea naturii omului.

Pentru psihologii umanişti, behaviorismul reprezenta o abordare optuză,

artificială şi sterilă a naturii umane. Ei considerau că focalizarea pe

comportamentul manifest era dezumanizant. Ea reducea fiinţele omeneşti la

statutul de simple animale şi maşini. Ei au contestat afirmaţia conform căreia

funcţionăm în mod predeterminat, ca răspuns la evenimente-stimul din vieţile

noastre. În plus psihologii umanişti au susţinut că oamenii sunt fiinţe mai

complexe decât cobaii sau roboţii şi că nu pot fi obiectualizaţi, cuantificaţi şi

reduşi la unităţi S-R.



140

Abraham Maslow (1908 – 1970)

A fost numit părintele spiritual al psihologiei umaniste şi probabil a

contribuit mai mult decât oricine ca să dea viaţă mişcării şi să -i confere un

anumit grad de respectabilitate academică. El a urmărit să înţeleagă cele mai

mari realizări de care suntem capabili, şi astfel a studiat un mic eşantio n de

oameni remarcabili din punct de vedere psihologic, pentru a determina modul în

care diferă de persoanele obişnuite sănătoase mental.

Contribuţii

Realizarea de sine . După opinia lui Maslow, fiecare persoană posedă o

tendinţă înnăscută de a se realiza. Această stare, care este cea mai înaltă dintrenevoile omeneşti, implică folosirea activă a tuturor calităţilor şi aptitudinilor

noastre, dezvoltarea şi împlinirea potenţialului nostru. Pentru a ne realiza,

trebuie să ne satisfacem mai întâi nevoile situate pe nivelurile inferioare ale unei

ierarhii înnăscute. Fiecare nevoie trebuie satisfăcută, la rândul ei, înainte ca

următoarea nevoie să ne poată motiva. Nevoile propuse de Maslow, în ordinea

în care trebuie satisfăcute, sunt nevoile fiziologice, de securitate, de apartenenţăşi iubire, de apreciere şi de realizare de sine. Cercetarea lui Maslow a căutat să

identifice caracteristicile oamenilor care şi-au satisfăcut nevoia de realizare de

sine şi pot fi considerate, aşadar, sănătoase din punct de vedere ps ihologic.

Potrivit definiţiei sale aceşti oameni sunt imuni la nevroză.

Persoanele realizate au următoarele tendinţe comune:

1. Percepere obiectivă a realităţii;

2. Acceptare deplină a propriei nature;

3. Angajare şi dedicare într -un anumit tip de muncă;

4. Simplitate şi naturaleţe a comportamentului;

5. Nevoie de autonomie, de intimidate şi independenţă;

6. Experienţe mistice sau de vârf intense;

7. Empatie şi afecţiune pentru întreaga umanitate;

8. Rezistenţă la conformarea faţă de ceva;



141

9. Structură de character democratic;

10. Atitudine creatoare;

11. Un înalt grad a ceea ce Adler numea “interes social”.

Maslow era de părere că premisele realizării de sine sunt dragostea

îndestulătoare în copilărie şi satisfacerea nevoilor fiziologice şi de securitate în

primii doi ani de viaţă. În cazul în care copii sunt ajutaţi să se simtă în primii ani

în siguranţă şi încrezători, ei vor rămâne aşa şi ca adulţi. Fără suficientă

dragoste parentală, securitate şi apreciere în copilărie, adultului îi va fi greu să

ajungă să se realizeze.

Carl Rogers (1902 – 1987) – este cunoscut mai ales datorită popularei sale

abordări psihoterapeutice numite „terapie centrată pe persoană”. Totodată,

Rogers a avansat o teorie a personalităţii bazată pe un singur factor

motivaţional, similar conceptului maslowian al realizării de sine. Totuşi, spre

deosebire de Maslow, ideile lui Rogers nu provin din studierea persoanelor

sănătoase afectiv, ci din aplicarea terapiei centrate pe persoană pacienţilor trataţi

în centrele sale de consiliere universitare.

Denumirea terapiei lui Rogers indică punctul său de vedere despre

personalitatea umană. Prin plasarea responsabilităţii pentru ameliorare mai

degrabă în sarcina persoanei sau clientului, decât a terapeutului, Rogers

presupunea că oamenii pot să-şi schimbe în mod conştient gândurile şi

comportamentele din indezirabile în dezirabile. El nu credea că suntem

permanent constrânşi de forţe inconştiente sau experienţe din copilărie.Personalitatea este modelată de prezent şi de modul în care-l înţelegem în mod

conştient.

Contribuţii

Realizarea de sine

Cea mai importantă forţă motivaţională din cadrul personalităţii este

impulsul realizării de sine. Deşi acest impuls al realizării de sine e înnăscut, el



142

poate fi ajutat sau frânat de experienţele din copilărie şi de învăţare. Rogers a

subliniat importanţa relaţiei mamă-copil, deoarece influenţează sentimentul de

sine în dezvoltarea copilului. Dacă mama satisface nevoia de dragoste a

sugarului, pe care Rogers a denumit-o privire pozitivă, atunci copilul va tinde

să devină o personalitate sănătoasă.

Dacă mama condiţionează afecţiunea arătată copilului de un comportament

adecvat (privire pozitivă condiţionată), atunci copilul va interioriza atitudinea

mamei şi va dezvolta stări dependente de merit. În acest caz, copilul se simte

vrednic doar în anumite condiţii şi va încerca să evite comportamentele care

atrag dezaprobarea. Ca urmare, sinelui copilului nu i se îngăduie să se dezvoltedeplin. Copilul nu-şi poate exprima toate aspectele sinelui, deoarece a învăţat că

unele dintre comportamente pr ovoacă respingere.

Astfel, principala cerinţă pentru stimularea sănătăţii psihologice este privirea

pozitivă necondiţionată în copilărie. În mod ideal, mama va manifesta dragoste

şi acceptare faţă de copil, indiferent de comportamentul lui. Copilul care

pr imeşte privirea pozitivă necondiţionată nu va dezvolta stări dependente demerit, şi de aceea nu trebuie să-şi reprime nicio componentă a sinelui în

dezvoltare. Numai în felul acesta poate o persoană să ajungă în cele din urmă la

realizarea de sine.

Realizarea de sine reprezintă cel mai înalt nivel al sănătăţii psihologice.

Concepţia lui Rogers, este în principiu similară celei a lui Maslow, deşi ele

diferă oarecum în ce priveşte caracteristicile persoanelor psihologice sănătoase. Pentru Rogers, persoanele sănătoase psihologic sau pe deplin funcţionale au

următoarele calităţi:

1. Deschidere spre toate experienţele: noutatea evaluării experienţelor ;

2. Tendinţa de a trăi din plin clipa;

3. Capacitatea de a fi călăuziţi mai degrabă de instinct decât de raţiune sau

opinia altora;

4. Sentimental libertăţii de gândire şi acţiune;



143

5. Un înalt grad de creativitate;

6. Nevoia continuă de a-şi mări la maximum potenţialul.

Rogers descria persoanele pe deplin funcţionale mai degrabă ca persoane în

curs de a se realiza, decât ca realizate, pentru a arăta că dezvoltarea sinelui e

totdeauna o acţiune în curs. Accentul pus pe spontaneitate, flexibilitate şi

capacitatea noastră continuă de a evolua este limpede captat în titlul celei mai

populare cărţi a lui Rogers: Despre devenirea unei persoane (1961).

Deşi psihologia umanistă n-a transformat psihologia, ea poate fi acreditată cu

întărirea ideii din cadrul psihanalizei că oamenii îşi pot modela vieţile conştient

şi liber. Psihologia umanistă a contribuit, de asemenea, indirect la repunerea în

drepturi a studierii conştiinţei în cadrul psihologiei experimentale universitare,

ea afirmându-se în acelaşi timp cu mişcarea psihologiei cognitive şi devenind

parte a spiritului timpului.

14.2. Evoluţii contemporane în psihologie În anii 1960 şi 1970, în psihologia americană au apărut alte două mişcări,

fiecare încercând să elaboreze o nouă definiţie a domeniului. Acestea sunt

psihologia cognitivă şi psihologia evoluţionistă.

Psihologia cognitivă

O privire retrospectivă asupra mişcării cognitiviste dă impresia unei tranziţii

rapide, care a surpat fundamentele behavioriste ale psihologiei în doar câţivaani. În epocă, desigur, tranziţia n-a fost deloc evidentă. Schimbarea care acum

pare atât de dramatică a survenit lent şi discret, fără surle şi trâmbiţe.

Ca şi psihologia funcţională, mişcarea cognitivistă nu-şi revendică un

întemeietor izolat, probabil deoarece niciun psiholog care lucra în domeniu n-a

avut ambiţia personală de se pune în fruntea mişcării. Interesul lor era

pragmatic: pur şi simplu să ducă la capăt munca de redefinire a psihologiei.



144

Privind în urmă, istoria identifică doi savanţi, care nu sunt fondatori în sens

oficial, dar care au contribuit la munca de pionierat sub forma unui centru de

cercetare şi a unor cărţi acum considerate pietre de hotar în dezvoltarea

psihologiei cognitive. Aceştia sunt George Miller şi Ulric Neisser.

George Miller (1920 - )

Pe la mijlocul anilor 1950, după ce a studiat teoria statistică a învăţării, teoria

informaţiei şi modelele minţii inspirate de computer, Miller a conchis că

behaviorismul, după cum se exprima ”n-a trecut termenul de probă”.

Similarităţile dintre computere şi funcţionarea minţii omeneşti l-au impresionat,

iar concepţia sa despre psihologie a căpătat tot o orientare cognitivistă. Reorientarea lui Miller spre psihologia cognitivă a fost ajutată şi de natura sa

rebelă, tipică pentru mulţi din generaţia sa de psihologi. Aceştia erau pregătiţi să

se revolte împotriva psihologiei predate şi practicate în acel moment, gata să-şi

ofere noua abordare, care punea accentul mai mult pe factorii cognitivi, decât pe

cei comportamentali.

Împreună cu Jerome Brunner (1915 - ), Miller a înfiinţat un centru decercetări care să investigheze mintea omenească. Au ales termenul de „cogniţie”

pentru a-şi denumi tematica, şi au decis să-şi numească locaţia Centru de Studii

Cognitive.

Miller n-a considerat psihologia cognitivă ca o revoluţie autentică, în pofida

diferenţelor sale faţă de behaviorism. A descris-o ca pe o „ acreţie”, schimbare

prin creştere sau acumulare lentă. Vedea mişcarea ca evolutivă decâtrevoluţionară şi credea că e o întoarcere la o psihologie a simţului comun, ce

recunoştea şi reafirma preocupările psihologiei pentru viaţa mentală, ca şi

pentru comportament.

Cercetătorii din cadrul centrului au investigat o paletă largă de subiecte:

limbajul, memoria percepţia, formarea conceptelor, gândirea şi psihologia

dezvoltării.



145

Ulric Neisser (1928 - )

Născut la Kiel, în Germania a fost dus în Statele Unite de părinţii săi la

vârsta de trei ani. Şi-a început studiile la Harvard şi a fost impresionat de tânărul

profesor de psihologie George Miller. A trecut de la fizică la psihologie şi a

urmat un curs special cu acesta despre psihologia comunicării şi teoria

informaţiei.

În pofida atracţiei crecânde pe care o exercita asupra sa abordarea cognitivă

în psihologie, Niesser nu vedea cum se putea ieşi dintre limitele

behaviorismului, dacă se voia o carieră universitară.

În 1967, Niesser a publicat Psihologie cognitivă. Cartea a fost o piatră dehotar în istoria psiholgiei, o tentativă de a defini un nou acces în domeniu. A

devenit extrem de populară, iar Niesser a fost numit „părinte” al psihologiei

cognitive. Niesser a contribuit la trecerea psihologiei de la behaviorism la

cognitivism şi a subliniat că studierea problemelor cognitive trebuie să fie doar

o parte a psihologiei şi să nu caracterizeze întreg domeniul.

Niesser definea cogniţia drept procesele prin care „inputul senzorial estetransformat, redus, elaborat, stocat , recuperat şi folosit.....cogniţia este

implicată în orice poate face o fiinţă umană”. Astfel, psihologia cognitivă este

preocupată de senzaţie, percepţie, imagistică, memorie, rezolvarea problemelor,

gândirea şi activităţile mentale conexe.

Psihologia cognitivă este în plină dezvoltare. Are caracteristicile unei şcoli

de gândire: propriile reviste, laboratoare, întruniri, jargon şi convingeri, ca şizelul drept-credincioşilor. Se poate vorbi de cognitivism, la fel cum vorbim de

funcţionalism şi behaviorism. Psihologia cognitivă a devenit deja ceea ce alte

şcoli de gândire au devenit la vremea lor, parte din curentul dominant al

psihologiei.

Psihologia evoluţionistă

Cea mai recentă abordare a psihologiei, psihologia evoluţionistă, susţine că

oamenii sunt fiinţe biologice care au fost racordate sau programate de evoluţie



146

să se comporte, să gândească şi să simtă în modalităţi de învăţare care au

favorizat supravieţuirea numeroaselor generaţii trecute. Această abordare se

bazează pe ipoteza că oamenii cu anumite tendinţe comportamentale, cognitive

şi afective au şanse mai mari de a supravieţui, de a aduce pe lume copii şi de a -i

creşte. Genele acestor comportamente înlesnesc supravieţuirea.

Astfel, suntem într-o anumită măsură determinaţi biologic pe cât suntem

determinaţi de învăţare. Fără a nega că forţele sociale şi culturale ne por

influenţa comportamentul prin intermediul învăţării, psihologii evoluţionişti

afirmă că suntem din naştere predispuşi la anumite forme de comportament, aşa

cum ne-a modelat evoluţia. Psihologia evoluţionistă tratează despr e patru idei fundamentale:

1. Toate mecanismele psihologice la un anumit nivel de bază provin şi -şi

datoreaz existenţa proceselor evolutive;

2. Teoriile lui Darwin despre selecţia naturală şi sexuală sunt cele mai

însemnate procese evolutive răspunzătoare de crearea mecanismelor

psihologice evaluate;3. Mecanismele psihologice evaluate pot fi descrise ca dispozitive de tratare

a informaţiei;

4. Mecanismele psihologice evaluate sunt funcţionale; ele funcţionează

pentru a rezolva probleme adaptive recurente cu care s-au confruntat

strămoşii noştri.

Psihologia evoluţionistă este un domeniu vast, care foloseşte rezultateledescoperirilor altor discipline, inclusiv etologia, biologia, genetica,

neuropsihologia şi teoria evoluţionistă. Ea aplică aceste descoperiri tuturor

domeniilor psihologiei. Aşa cum am observat pe parcursul acestui curs ,

psihologia de astăzi este fragmentată în diferite abordări ale tematicii sale şi că

n-a existat o singură temă unificatoare, de natură să reunească toate facţiunile



147

într-o singură psihologie. Promotorii psihologiei umaniste afirmă că definiţia lor

poate unifica acest domeniu disparat.

Unul dintre fondatorii psihologiei evoluţioniste, David Buss, scria că ea

„reprezintă o adevărată revoluţie ştiinţifică, o profundă schimbare de

paradigmă în domeniul psihologiei” (2005).

Psihologia evoluţionistă se ocupă de mecanismele psihologice formate în

decursul evoluţiei şi care sunt conexate la programele cognitive şi

comportamentale umane, ca urmare a faptului că au reuşit să rezolve problemele

specifice ale supravieţuirii şi reproducerii de-a lungul istoriei evoluţiei

organismului.În pofida popularităţii psihologiei evoluţioniste, ea şi-a atras numeroase

critici, aşa cum o face fiecare mişcare nouă. Cum am menţionat anterior, cei

care cred că indivizii sunt doar, produsele învăţării se opun oricărei discuţii cu

privire la factorii determinanţi de natură biologică ai comportamentului. Dacă

natura umană este determinată doar de zestrea genetică, atunci nu există nicio

posibilitate ca forţele sociale şi culturale pozitive să schimbe într -o direcţţie bună comportamentul sau ca oamenii să încerce să-şi exercite libertatea voinţei.

Răspunsul biologilor evoluţionişti la această critică a fost să remarce, aşa

cum o făcuse şi Edward O. Wilson, că ei nu pretind că întregul comportament e

imuabil determinat de gene. Comportamentul uman este variabil; rămânem

liberi să alegem. Forţele sociale şi culturale sunt influente, şi uneori nesocotesc

sau modifică programarea ereditară de a recţiona în diferite feluri. Oponenţii susţin că amploarea domeniului „face teoria dificil de testat în

orice modalitate convingătoare”. Capacitatea psihologiei evoluţioniste de a

explica aproape orice nu e o virtute absolută. Criticii au întrebat şi cum este

posibil să indentifici lămurit o istorie a adaptării într -un anume comportament,

pe firul a sute de generaţii, până la oamenii primitivi, unde-şi are probabil

obârşia valoarea de supravieţuire a comportamentului.



Comentariu final

S-a văzut pe parcursul cursului că toate modalităţile de abordare a

psihologiei, toate încercările de a-i defini domeniul au avut parte de critici şi

puncte de vulnerabilitate vizibile. Ca şi în cazul psihologiei cognitive, e prea

devreme în dezvoltarea psihologiei evoluţioniste să facem o evaluare definitivă.

Căutarea căii definite a psihologiei continuă. Va deveni oare psihologia

evoluţionistă sau psihologia cognitivă arbitrul ultim a ceea ce psihologia ar

trebui să fie şi să facă? Nu ştim.

Tot ce se poate afirma cu certitudine este că, dacă istoria psihologiei, aşa

cum am descris-o, ne spune ceva e că, atunci când o mişcare devine formalizatăîntr-o şcoală, ea capătă un avânt ce poate fi oprit doar de succesele sale în

răsturnarea poziţiei consacrate. Când se-ntâmplă asta, arterele degajate ale unei

cândva viguroase mişcări tinereşti încep să se întărească. Flexibilitatea devine

rigiditate, pasiunea revoluţionară – apărare a poziţiei, iar ochii şi mintea încep

să se ecraneze la ideile noi. În acest mod, se statorniceşte o nouă instituţie. Asta

se petrece în progresul oricărei ştiinţe un edificiu care evoluează spre niveluri

Date post:	08-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	ony-ony
View:	220 times
Download:	0 times

Note de Curs Ist. Psih

Documents