NOTE DE CURS DREPTUL CONSTITUȚIONAL COMPARAT (Ciclul I)

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPTUL CONSTITUȚIONAL COMPARAT

(Ciclul I)

AUTOR:

Victor Rusu

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

C U P R I N S

Introducere........................................................................................................... 4

Tema 1:Sistemul constituţional al SUA .............................................................. 8

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituţional american ........... 8

2. Congresul Statelor Unite ale Americii ...................................................... 10

3. Senatul ....................................................................................................... 11

4. Camera Reprezentanţilor ........................................................................... 12

5. Preşedintele şi vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii .................... 13

6. Puterea judecătorească .............................................................................. 14

Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights) .............................................. 16

Tema 2: Sistemul constituţional al Marii Britanii ............................................. 17

1. Caracterizarea şi trăsăturile Constituţiei Marii Britanii ........................ 17

2. Protecţia drepturilor fundamentale prin acte scrise .................................. 19

3. Parlamentul ................................................................................................ 20

4. Monarhia ................................................................................................... 21

5.Primul-ministru şi cabinetul său ................................................................ 22

6.Sistemul partidelor politice ........................................................................ 23

7.Scrutinul ..................................................................................................... 23

Tema 3: Sistemul constituţional al Franței ....................................................... 25

1. O abordare retrospectivă a evoluţiei sistemului constituţional al Franţei. 25

2. Constituţia Franţei din data de 4 octombrie 1958 ................................. 27

3. Parlamentul francez ............................................................................... 28

4. Preşedintele Republicii franceze ............................................................... 29

3

5. Guvernul francez ....................................................................................... 30

6. Puterea judecătorească .............................................................................. 31

Tema 4: Sistemul constituţional al Republicii Italiene ..................................... 33

1. Caracterizarea Constituţiei Italiei .......................................................... 33

2. Partidele politice .................................................................................... 34

3. Puterea legislativă ................................................................................. 34

Puterea executivă ........................................................................................... 35

4. Curtea Constituţională ........................................................................... 36

5. Sistemul judiciar .................................................................................... 37

Tema 5: Sistemul constituţional al RFG ........................................................... 38

1. Caracterizarea Legii fundamentale ....................................................... 38

2. Bundestag - ul ........................................................................................ 40

3. Puterea executivă ................................................................................... 41

4. Sistemul partidist german ...................................................................... 42

5. Caracterizarea federalismului german ................................................... 43

6.Curtea Constituțională Federală. ................................................................ 43

Tema 6: Sistemul constituţional al Israelului .................................................... 46

1. Caracterizarea sistemului constituțional ............................................... 46

2. Stalului juridic al cetăţenilor ................................................................. 46

3. Partidele politice .................................................................................... 46

4. Puterea legislativă a Israelului (Knessetul) ........................................... 46


6. Puterea judecătorească .......................................................................... 46

Tema 7: Sistemul constituţional al Republicii Populare Chineze ..................... 47

1. Caracterizarea Constituţiei .................................................................... 47

4

2. Puterea legislativă ................................................................................. 49


4. Puterea judecătorească .......................................................................... 51

5. Organizarea administrativ-teritorială .................................................... 52

Tema 8:Sistemul constituţional al Japoniei ...................................................... 54

1.Caracterizarea Constituţiei ......................................................................... 54

2.Partidele politice ......................................................................................... 56

3.Dieta (Parlamentul...................................................................................... 57

4.Puterea executivă........................................................................................ 58

5.Puterea judecătorească ............................................................................... 59

Introducere

Cercetarea comparativa a regimurilor constitutionale ale diferitelor tari prezinta

o considerabila însemnatate teoretica si practica. Ea permite, pe de o parte, degajarea

unor principii comune, identificarea institutiilor necesare oricarui stat de drept iar, pe

de alta parte, sub aspectul tehnicii juridice, înlesneste procesul de elaborare si de

definitivare a mecanismelor constitutionale.De aceea, Cursul de drept constitutional

comparat a fost conceput - din dorinta de a da satisfactie atât exigentelor unei

cercetari teoretice, cât si cerintelor efectuarii unor analize practice pertinente pe tari si

sisteme constitutionale.

Încercând sa se înfatiseze o definitie proprie a dreptului constitutional

comparat, s-a ajuns la concluzia ca acesta reprezinta o subramura a dreptului

comparat în general, ramura independenta, corelata cu sistemele de drept nationale,

5

având ca obiect compararea în special a institutiilor politico-statale, precum si a

tehnicilor de elaborare a constitutiilor în scopul identificarii celor mai bune cai si

metode de perfectionare a propriilor reglementari constitutionale.

Odata stabilit obiectul, metoda si domeniul de actiune al dreptului

constitutional comparat, cursul examineaza particularitatile regimurilor politice si

constitutionale, efectuând totoata o analiza comparativa a rolului si locului ocupat în

cadrul acestora de principalele institutii ale statului (Parlamentul, seful statului,

Guvernul, justitia etc.). Tot aci sunt evaluate modalitatile în care anumite concepte

fundamentale se regasesc si se aplica în sistemele analizate (democratia, drepturile

omului, controlul de constitutionalitate, puterea constituanta originara si puterea

constituanta derivata, tehnicile de revizuire a Constitutiei).

Pornind de la diviziunea - considerata "traditionala" - a regimurilor

constitutionale în regimuri prezidentiale, regimuri semi-prezidentiale, regimuri

parlamentare si regimuri directoriale, cursul cerceteaza, în continuare, în mod

comparativ un numar de 50 de constitutii, evidentiind trasaturile specifice si

particularitatile acestora. Analiza se concentreaza, în mod prioritar, asupra celor mai

vechi si celor mai reprezentative regimuri, considerate tipice pentru respectivul tip de

sistem constitutional (S.U.A. pentru regimurile prezidentiale, Franta pentru

regimurile semi-prezidentiale, Marea Britanie pentru regimurile parlamentare, Elvetia

pentru regimul directorial). Pe baza unei investigatii atente, folosindu-se tehnicile de

drept comparat, sunt puse în lumina în special influentele pe care aceste tipuri de

regimuri constitutionale le-au exercitat asupra dezvoltarii constitutionale a diferitelor

tari si în mod special asupra fostelor tari socialiste care si-au elaborat noi legi

fundamentale, dupa 1990.

Cercetarea regimurilor prezidentiale acorda un loc proeminent analizei

Regimului politic si constitutional din S.U.A. Pornind de la principiile democratice

enuntate de marii gânditori, care au pus bazele democratiei americane si, în special de

la ideea lui Lincoln ca "nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt

om fara consimtamântul acestuia", cursul releva modul în care aceste mari

comandamente se reflecta în sistemul american de guvernare. În continuare sunt

6

trecute în revista documentele programatice ale dreptului constitutional american,

care preconizau "un guvern de legi si nu un guvern de oameni", si sunt analizate

prevederile Constitutiei din 1787, subliniindu-se conditiile politice care au dus la

elaborarea acesteia si la fundamentarea unui set de principii perene, pe care se

întemeiaza întreaga organizare constitutionala. Sunt relevate, în mod deosebit,

particularitatea sistemului electoral american, pozitia Presedintelui în sistemul

separatiei puterilor, dinamica relatiilor dintre Presedinte si Congresul S.U.A., precum

si rolul opiniei publice în asigurarea unui control eficient - si adesea decisiv - asupra

activitatii membrilor Congresului. Se insista asupra bicameralismului sistemului

parlamentar american, explicându-se ratiunile care au dus la adoptarea acestuia, legat

în special de structura federala de stat. Este analizata procedura de adoptare a legilor

în sistemul în vigoare în S.U.A., statutul parlamentarilor si raporturile dintre cele

doua Camere care alcatuiesc Congresul american. Un rol deosebit de important este

acordat puterii judecatoresti, si în special Curtii Supreme a S.U.A., practicii acesteia

si contributiei pe care ea o aduce la respectarea legalitatii si a ideilor statului de drept.

Cercetarea releva mecanismul raporturilor dintre statul federal american si statele

federate, pornind de la istoria si evolutia fundamentarii acestor relatii. Se arata,

totodata, cum functioneaza practic, în actualul moment, repartitia de competente între

puterea centrala a S.U.A. si drepturile statelor federate. Relevându-se valoarea

experientei americane, se arata cum în conditii specifice, Constitutiile Braziliei,

Argentinei, Mexicului, Venezuelei, Republicii Chile si Filipinelor au preluat modelul

prezidential de guvernare, aplicându-l si realizându-l practic în functie de elementele

concrete si traditiile lor nationale.

Analiza regimurilor semi-prezidentiale acorda un spatiu substantial Regimului

politic si constitutional al Frantei. Pe baza unei ample analize istorice - de la istoricul

"L'Etat c'est moi" pâna la "faptul majoritar" si "tehnica coabitarii" între Presedinte,

primul ministru si Parlament, mai ales când acestia exprima optiuni politice diferite -

este relevata pozitia Constitutiei din 1958 în sistemul reglementarilor de diverse tipuri

pe care le-a cunoscut Franta. O însemnatate dintre cele mai mari se acorda institutiei

prezidentiale, relevându-se nu numai rolul deosebit care revine Presedintelui în

7

sistemul actualei Constitutii franceze, dar si mecanismul relatiilor dintre acesta si

puterile statului. Ilustrativa pentru vitalitatea si adaptabilitatea institutiilor franceze

este aplicabilitatea prevederilor Constitutiei din 1958 - conceputa initial ca o

constitutie "gaullista" - în conditiile radical schimbate în care presedintele si primul

ministru au apartinut unor tendinte politice diferite. Cursul analizeaza natura si

implicatiile puterilor conferite Presedintelui francez de art.16 din Constitutie, iar în ce

priveste Guvernul, prezinta specificitatea "competentei reglementare" si rolul

ordonantelor în dreptul constitutional francez. Cu referire la sistemul parlamentar este

evidentiata trasatura mecanismului francez de organizare a vietii parlamentare

bicamerale, sub forma multi-cameralismului, relevându-se atât diferenta de atributii si

de pozitie politica între Adunarea Nationala si Senat, cât si valoarea celei de "a treia

Camere" a Parlamentului francez - Consiliul Economic si Social. În cadrul analizei

sistemului politic francez se acorda o atentie cuvenita rolului si importantei

Consiliului Constitutional ca aparator al Constitutiei si garant al institutiilor statului

de drept. În aceasta parte a curului sunt analizate, în continuare, sistemele

constitutionale din România, Finlanda, Portugalia si Austria, care prezinta însemnate

similitudini, dar si diferentieri fata de sistemul francez.

Analiza regimurilor parlamentare se concentreaza în special în jurul Sistemului

constitutional britanic, cu care prilej este evidentiata valoarea si traditiile institutiilor

constitutionale ale acestei tari. Se insista asupra contributiei pe care documente

istorice de mare rezonanta, care si-au pastrat peste secole vigoarea si importanta,

precum Magna Charta (1215), Habeas Corpus Act (1679) si Bill of Rights (1689) au

adus-o la fundamentarea întregului sistem al drepturilor si libertatilor. În continuare,

este examinat rolul Camerei Comunelor si al Camerei Lorzilor (aflata în plina

reforma), pozitia Reginei în sistemul constitutional britanic si prerogativele sale,

mecanismul de elaborare a legilor, rolul partidelor, organizarea parlamentara -

insistându-se asupra unor institutii specifice britanice precum "guvernul fantoma",

institutia "liderului politic" - aducându-se totodata în discutie si unele elemente

privind administratia locala. În continuare sunt examinate constitutiile unor tari având

8

regimuri parlamentare precum: Belgia, Germania, Italia, Japonia, Danemarca,

Olanda, Grecia, Israel s.a.

Receptivitatea diversilor factori de conducere ai statelor fata de problema

ameliorarii si îmbogatirii cadrului constitutional este o conditie fata de progresul

însusi al societatii, al institutiilor democratice. Problemele constitutionale sunt astazi

numeroase, iar amploarea lor solicita în permanenta un studiu atent, dar si o raportare

a ideilor, a principiilor, la experienta de viata, la fenomenele politice.

A devenit un adevar de necontestat acela ca elaborarea si întelegerea

constitutiilor este un act dintre cele mai importante de cultura si de gândire politica.

Orice om politic, orice specialist trebuie sa cunoasca nu numai constitutia tarii sale,

dar si constitutiile altor tari, pentru a putea întelege cât mai bine fenomenul, în plina

afirmare, de consacrare a constitutionalismului. Prin definitie, constitutionalismul

este inamicul oricarei abordari empirice, simpliste, adversarul necontestat al încalcarii

principiilor dreptului omului, al modurilor de guvernare totalitara.

Tema 1:Sistemul constituţional al SUA

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituţional american

În jurul anului 1700, Anglia formase 13 colonii în partea de est a S.U.A.

Majoritatea coloniştilor erau englezi, care proveneau din Scoţia, Irlanda şi Ţara

Galilor. De asemenea, erau mulţi germani în Pensylvania, olandezi în New York şi

francezi în Louisiana.

Unele colonii aveau propriul lor guvern. Altele erau conduse de reprezentanţi

ai Coroanei britanice. Guvernul britanic le cerea să plătească impozite care să

contribuie la plata cheltuielilor coloniale, dar nu erau consultate în emiterea legilor

fiscale. Trupele britanice staţionate în colonii, în marea lor majoritate, erau cazate în

locuinţele coloniştilor. În anul 1774, un grup de conducători ai coloniştilor s-au

9

întrunit şi au constituit Congresul continental, care l-a informat pe regele Angliei

despre convingerea coloniştilor că, în calitate de englezi liberi, ar trebui să fie şi ei

consultaţi asupra legilor care îi guvernau. Regele şi Cabinetul britanic nu au luat în

considerare cerinţele coloniştilor. Membrii Congresului au considerat aceasta o mare

nedreptate şi au hotărât să ceară independenţa faţă de Coroana britanica.

În anul 1775 au izbucnit lupte între trupele Gărzii Naţionale din Noua Anglie şi

soldaţii britanici.

La 4 iulie 1776 Congresul continental a adoptat Declaraţia de independenţă,

elaborată de Thomas Jefferson, fermier şi avocat din coloniile Virginia ; acest

document a enumerat multe nemulţumiri împotriva regelui şi a declarat că din acel

moment „Coloniile Unite'' nu mai erau supuse Angliei.

La încheierea păcii, Statele Unite erau, de fapt, un grup de 13 colonii, fiecare

având propriul său guvern şi fiind organizate asemenea unei ţări independente.

Fiecare colonie îşi elabora propriile legi şi se ocupa de toate problemele interne.

În timpul războiului, statele au căzut de acord să elaboreze un act prin

trimiterea de reprezentanţi în cadrul Congresului continental. După câştigarea

războiului, Congresul urma să se ocupe numai de problemele pe care statele

individuale nu le puteau rezolva singure. El urma să strângă bani pentru a plăti

datoriile de război, să stabilească un sistem monetar unic şi să se ocupe de încheierea

tratatelor cu naţiunile străine. Înţelegerea care a stabilit acest plan de cooperare a fost

denumită „Articolele Confederaţiei''.

Articolele Confederaţiei nu au avut succes, deoarece statele nu cooperau cu

Congresul şi nici între ele. Când Congresul a avut nevoie de bani pentru plata

datoriilor faţă de Franţa şi alte state europene, unele state au refuzat să plătească

contribuţia.

Majoritatea americanilor era totuşi de acord că trebuiau aduse modificări

Articolelor Confederaţiei.

Congresul Continental a cerut fiecărui stat să trimită delegaţi la o întrunire în

Philadelphia, oraşul în care fusese semnată Declarația de independenţă, pentru a

discuta modificările ce trebuiau aduse Articolelor Confederaţiei.

10

Întrunirea de la Philadelphia a avut loc pe data de 17 mai 1787 şi a fost

denumită Convenţia de la Philadelphia. La Convenţie au participat 12 state din cele

134 care au semnat Articolele Confederaţiei (lipsea cel mai mic stat, Rhode Island).

Convenţia a fost prezidată de George Washington şi la aceasta au participat 54

de delegaţi. În timpul Convenţiei, delegaţii au creat o nouă formă de guvernământ

pentru

Statele Unite. Aceasta formă de guvernământ a fost cuprinsă într-un document

denumit Constituţia Statelor Unite ale Americii.

In timpul elaborării Constituţiei, delegaţii au fost confruntaţi cu două mari

temeri, împărtăşite de majoritatea americanilor.

Prima era aceea că o persoană sau un grup aparţinând guvernului central ar

putea deveni prea puternică sau ar putea acapara controlul asupra ţării, dând astfel

naştere tiraniei. Pentru a preveni acest lucru, delegaţii au alcătuit o guvernare

compusă din trei părţi : executivă, legislativă şi judecătorească. Fiecare din aceste trei

ramuri avea puteri pe care celelalte două nu le aveau, creându-se astfel posibilitatea

ca fiecare dintre ele să contrasemneze şi să limiteze orice acţiune greşită a celorlalte.

A doua temere era aceea că noul guvern central ar putea slăbi sau chiar anula

posibilitatea guvernului fiecărui stat de a-şi rezolva propriile probleme.

Pentru a elimina această suspiciune, în Constituţie s-a precizat care sunt

puterile guvernului central şi care sunt puterile rezervate statelor membre. Astfel,

fiecărui stat îi era rezervat dreptul de a-şi alege propriul său guvern.

2. Congresul Statelor Unite ale Americii

Congresul este compus din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Alegerea

sistemului bicameral se datorează unor condiţii istorice, statele care au acceptat

Constituţia din anul 1787 convenind asupra unei forme legislative comune, în care să

fie reprezentate proporţional cu populaţia lor, dar dorind în acelaşi timp să menţină

ideea egalităţii în drepturi a statelor federaţiei.

Principalele atribuţii ale Congresului sunt:

11

Reglementează impunerea şi colectarea taxelor, a impozitelor de orice

fel,inclusiv a taxelor vamale, care vor fi uniforme pe întregul teritoriu.

Asigură achitarea datoriilor S.U.A.

Asigură apărarea comună şi bunăstarea generală.

Ratifică împrumuturile efectuate în numele S.U.A.

Reglementează comerţul cu naţiunile străine şi între diferite state

membrealefederaţiei.

Reglementarea uniformă a naturalizării.

Reglementarea uniformă a falimentului.

Reglementează emiterea monedei naţionale şi a valorii acesteia.

Reglementează standardele pentru măsuri şi greutăţi.

Reglementează activitatea poştei.

Reglementează dreptul de proprietate intelectuală.

Reglementează înfiinţarea Curţilor de rang inferior Curţii Supreme de Justiţie

aS.U.A.

Declararea stării de război.

Alocarea fondurilor pentru recrutarea şi înzestrarea forţelor armate.

Propune amendamente constituţionale.

3. Senatul

Senatul este compus din 102 senatori, câte doi aleşi de fiecare stat, indiferent

de populaţia acestuia. Astfel, statul Alaska, care are 407.000 de locuitori, sau statul

Haway, care are 895.000 de locuitori, trimite în senatul american tot doi senatori, ca

şi statul California, care are 22 milioane de locuitori. Această soluţie adoptată de

Constituţia S.U.A. are la bază ideea egalităţii în drepturi a statelor participante la

federaţie.

Puterile exclusive rezervate Senatului sunt următoarele :

a) Senatul este singurul competent să-şi dea acordul cu privire la numirea

unor

12

înalţi funcţionari. In cadrul acestei funcţii, Senatul aprobă numirile de

judecători ai Curţii Supreme, făcute de Preşedintele S.U.A.

In fapt, Preşedintele uzează de prestigiul său şi convinge aproape întotdeauna

pe senatori să aprobe numirile făcute de Casa Albă.

b) Senatul aprobă în exclusivitate acordurile ( executive agreements), adică

acordurile, înţelegerile sau tratatele încheiate de Preşedintele S.U.A. Se

apreciază că acestea sunt de 15 ori mai numeroase decât cele încheiate în

numele S.U.A.

a) Senatul are puterea exclusivă de a judeca punerile sub acuzare ale unor înalţi

funcţionari ai statului, inclusiv a Preşedintelui. Este aşa-numita procedură

impeachment.

Hotărârea de punere sub acuzare se ia de către Camera Reprezentanţilor cu

votul majorităţii simple a membrilor acesteia.

Atunci când judecă punerile sub acuzare, senatul este prezidat de preşedintele

Curţii Supreme a S.U.A.

Pentru a fi condamnat un înalt funcţionar public sau Preşedintele S.U.A. este

necesară întrunirea unei majorităţi calificate de 2/3 din numărul senatorilor.

Sancţiunea constă în îndepărtarea din funcţie şi pierderea dreptului de a deţine

sau de a se bucura de orice fel de funcţie onorifică sau remunerată oficial în S.U.A.

Punerea sub acuzare este motivată de săvârşirea infracţiunilor de trădare, luare

de mită sau a altor infracţiuni foarte grave sau încălcări ale legii.

4. Camera Reprezentanţilor

Camera Reprezentanţilor este compusă din 435 de membri şi 3 reprezentanţi ai

districtului Washington. Numărul reprezentanţilor nu poate depăşi câte unul la 30.000

de locuitori din fiecare stat, dar fiecare stat va avea cel puţin câte un reprezentant.

Numărul reprezentanţilor este actualizat din 10 în 10 ani, în urma recensământului

populaţiei, şi este proporţional cu numărul populaţiei fiecărui stat.

Camera Reprezentanţilor are puteri care îi sunt conferite în exclusivitate :

13

aprobă cu majoritate simplă punerea sub acuzare a unor înalţi funcţionari din

administraţia S.U.A., inclusiv a Preşedintelui sau vicepreşedintelui S.U.A.;

elaborează în exclusivitate toate proiectele de lege privind stabilirea

impozitelor, taxelor şi altor contribuţii (Senatul poate doar să propună amendamente).

In ceea ce privește procedura legislativă, cele două Camere cooperează ca

parteneriegali.

5. Preşedintele şi vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii

Constituţia S.U.A. prevede în art. 2 că „puterea executivă va fi executată de

Preşedintele S.U.A.''. Referindu-se la această exprimare constituţională, profesorul

american Laurence Tribe arată : Spre deosebire de celelalte ramuri constituţionale,

preşedintele este o persoană, precum şi o instituţie, el este ales de către întreaga

naţiune pe care o reprezintă şi îi exprimă aspiraţiile".

Preşedintele S.U.A. este desemnat prin vot universal indirect de către un

Colegiu electoral format din mari electori, fiecare stat beneficiind de un număr de

delegaţi egal cu cel al congresmenilor aleşi în forul suprem legislativ din partea

statului respectiv. Acest colegiu este format din 538 de electori.

Congresul constituţional a imaginat acest sistem deoarece nu a dorit ca

preşedintele să fie dependent de Congres, ceea ce a făcut să se instituie sistemul

electoral pe care l-am menţionat şi care este destul de complicat, dar care, în fond,

asigură o anumită independenţă preşedintelui, care nu este ales de Congres.

Anumite puteri ale Preşedintelui sunt consacrate de Constituţie, altele au

rezultat din interpretarea constituţiei dincolo de dispoziţiile sale constituţionale.

Practic, interpretarea dispoziţiilor constituţionale poartă numele de cutume

constituţionale.

Sunt considerate funcţii tradiţionale ale Preşedintelui cele de:

a. şef al satului;

b. şef al puterii executive (al guvernului);

c. comandant suprem al forţelor armate;

d. şef al diplomaţiei;

14

e. şef al partidului care l-a propus candidat la preşedinţie.

Această prerogativă nu înseamnă că preşedintele ar ocupa o anumită ierarhie în

partid, ci este o obligaţie morală a acestuia de a susţine partidul şi de a contribui la

sporirea prestigiului şi numărului de simpatizanţi ai acestuia.

Alături de aceste prerogative tradiţionale, Preşedintele şi-a asumat în timp şi

altele, printre care enumerăm:

coordonator al politicii economice;

apărător al politicii sociale;

suport al sistemului federal de guvernământ;

moderator al soluţiilor de dezamorsare a unor crize interne şi externe;

nu răspunde în faţa Congresului şi nu poate fi obligat să demisioneze dacă are

un sprijin minoritar în Camere;

nu are dreptul să dizolve Congresul şi să procedeze la organizarea unor noi

alegeri.

În calitatea sa de şef al executivului, preşedintele este şi şef al Cabinetului,

compus din secretari care au calitatea de miniştri cu atribuţii de a conduce

departamentele administraţiei federale în număr de 15, cu un număr de 2.600.000 de

agenţi.

În perioada în care Preşedintele este în funcţie, vicepreşedintele îndeplineşte

funcţia de preşedinte al Senatului, dar el nu are dreptul să voteze decât în caz de

paritate a voturilor în această Cameră.

6. Puterea judecătorească

Potrivit art.3 secţiunea 1 din Constituţia S.U.A., puterea judecătorească este

încredinţată Curţii Supreme şi unor Curţi inferioare , a căror jurisdicţie a fost stabilită

la nivel federal. Constituţia stabileşte puterea Congresului de a înfiinţa prin lege

curţile inferioare Curţii Superioare a S.U.A.

15

In afara Curţilor federale, constituţia acordă puteri Congresului de a înfiinţa

Curţi specializate pentru anumite cauze sau pentru anumite domenii de activitate.

In ceea ce priveşte stabilirea gradelor de jurisdicţie, Curtea Supremă este

competentă să judece plângerile împotriva sentinţelor pronunţate de Curţile înfiinţate

de Congres.

Trebuie menţionat că puterea judecătorească federală are atribuţia de a

interpreta şi întări forţa juridică a Constituţiei ca lege. Temeiul juridic al acestei

puteri se întemeiază pe principiul separaţiei puterilor.

In ceea ce priveşte independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, acestea se

bazează pe dispoziţiile Constituţiei, potrivit căreia ,,judecătorii de la Curtea Supremă

, precum şi cei ai celorlalte curţi îşi vor menţine posturile în caz de bună comportare''.

De asemenea, judecătorii pot fi puşi sub acuzare şi judecaţi potrivit procedurii

de impeachment, când comit anumite fapte. Ei sunt numiţi în funcţie de Preşedinte şi

confirmaţi de către Senat.

In prezent, sistemul Curţilor federale este compus din următoarele jurisdicţii:

a. Curţile de district- 94 de jurisdicţii;

b. Curţile de apel - 13 jurisdicţii;

c. Curţi de jurisdicţie specială;

d. Curtea Suprema de Justiţie.

Curtea Supremă de Justiţie a S.U.A. este compusă din 9 judecători aflaţi sub

coordonarea unui Chief Justice. Aceştia sunt numiţi pe viaţă de către Preşedintele

S.U.A. şi au posibilitatea, de care profită rar, de a se retrage la vârsta de 70 de ani,

dacă o doresc.

16

Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights)

După ratificarea Constituţiei S.U.A. în anul 1789 reprezentanţii unor state au

făcut constatarea că în Constituţie nu se menţionează garantarea libertăţilor , a

drepturilor şi privilegiilor cetăţenilor.

Astfel, Constituţiei i-a fost adaugată Declaraţia drepturilor omului (Bill of

Rights) în anul 1791 care este compusă din 10 articole denumite amendamente.

Această declaraţie garantează libertatea şi drepturile individuale şi interzice

amestecul guvernului în viaţa personala a cetăţenilor.

In Declaraţia drepturilor omului, americanilor li se garantează libertatea de

credinţă, libertatea cuvântului şi a presei. Ei au dreptul de a se întruni în locuri

publice, de a protesta împotriva acţiunilor guvernului şi de a cere schimbări.

Ei au dreptul să deţină arme dacă doresc.

Declaraţia interzice poliţiei să reţină şi să percheziţioneze o persoană fără

motive întemeiate.

De asemenea, ei nu pot percheziţiona locuinţa unei persoane fără un mandat

din partea unui for judecătoresc.

Până în anul 1986, la cele zece amendamente ale Constituţiei au mai fost

adăugatealte 16.

Dintre prevederile acestora menţionam : interzicerea sclaviei, garantarea

cetăţeniei şi a tuturor drepturilor , indiferent de rasă, acordarea dreptului de vot

femeilor şi reducerea limitei de vârsta la 18 ani pentru exercitarea dreptului de vot.

La ora actuală, Constituţia S.U.A conţine 27 de amendamente, iar proiectul

celui de-al 28-lea se află pe agenda de lucru a Congresului.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.

să identifice modelul SUA

17

să analizeze puterea legislativă

să aprecieze poziția Președintelui în raport cu organele statului.

să definească Declaraţia drepturilor omului (Bill of Rights)

să analizeze sistemul judiciar

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.

Constitutia Statelor Unite ale Americii, editura All Beck, Bucuresti, 2002

Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004

Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituţional comparat, Chişinău: CE USM, 2003

Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2008

Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck

Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008

Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002

Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994

Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de

tari, editura Polirom, Iasi, 2000

Мишин А.А., Конституционное (государственное) право зарубежных стран, 14-е изд.,

перераб. и доп. - Москва: 2009. – 560 с.

Чиркин В.Е., Конституционное право зарубежных стран, Москва 1997, 567с

Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, 832 с.

Tema 2: Sistemul constituţional al Marii Britanii

1. Caracterizarea şi trăsăturile Constituţiei Marii Britanii

Istoria specifică a Marii Britanii a făcut ca o lege fundamentală scrisă sub

forma unui document unic să nu fie necesară, ci să existe numai un set de reguli şi

principii constituţionale care formal-juridic se exprimă printr-o serie de obiceiuri

18

dezvoltate prin intermediul jurisprudenţei, la care se adaugă documente scrise şi,

uneori, jurisprudenţa.

Constituţia britanică reprezintă cel mai edificator sistem nescris din lume.

Se poate considera că primul document cu caracter constituţional din istoria

constituţională engleză îl reprezintă Carta acordata supuşilor săi de regele Henric I la

urcarea pe tron în anul 1100.

Formal, izvoarele „Constituţiei Marii Britanii'' cuprind statute, pacte

(convenţii), jurisprudenţa şi doctrina.

Statutele sunt legi adoptate de parlament care, de regulă, se referă la

organizarea politică a statului.

Dintre statute, cel mai des sunt citate :

Magna Charta Libertatum (1215) ;

Petition of Right (1628) ;

Habeas Corpus Act (1679) ;

Bill of Rights (1689) ;

Act of Settlement (1701) ;

Parliament Act (1911 si respectiv 1949) ;

Representation of the People Act (1949);

Scotland Act (1998);

Northern Ireland Act (1998);

Human Rights Act (1998);

House of Lords Act (1999).

Pactele (convenţiile) sunt cutume, obiceiuri bine stabilite care guvernează

diferite proceduri politice.

Jurisprudenţa desemnează ansamblul hotărârilor judecătoreşti care se referă la

probleme de ordin constituţional ce au ajuns până la judecătorii de la instanţele

superioare.

19

2.Protecţia drepturilor fundamentale prin acte scrise

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord neavând o Constituţie scrisă,

sub forma unui document unic fundamental, se pune întrebarea unde pot fi găsite

izvoarele juridice ale drepturilor fundamentale de care se bucură cetăţenii regatului

unit.

Cea mai mare parte a acestor drepturi şi-au găsit la început existenţa în

deciziile judecătorilor, prin care aceştia recunoşteau un drept pe care britanicii îl

posedau deja.

Începând cu secolul al XVIII—lea , multe dintre aceste drepturi au obţinut o

delimitare clară din partea unor statute importante.

Odată cu sfârşitul dinastiei Stuart în anul 1688 Rule of Law a devenit convenţia

esenţială cu privire la drepturile fundamentale de care se bucură cetăţenii britanici.

Cele mai importante drepturi de care se bucură cetăţenii britanici pot fi

considerate următoarele :

Dreptul de vot ;

Dreptul la libertate personală ;

Dreptul la libertatea opiniilor ;

Dreptul la întrunire publică ;

Dreptul la proprietate privată ;

Dreptul la alegerea religiei ;

Dreptul de a aparţine unui sindicat.

Tradiţia britanică, magistral exprimată de Dicey în 1885, consacră un principiu

fundamental pentru garantarea efectivă a drepturilor fundamentale ale omului, în

conformitate cu care „există o prezumţie generală că individul este liber din moment

ce el poate să facă tot ce nu îi este interzis prin lege''. Cu o astfel de mentalitate,

extinsă la nivelul întregii societăţi britanice, nu e de mirare că timp de secole

constituţionaliştii nu au admis nici măcar necesitatea unei enumerări a elementelor

care compun libertatea individuală. Human Rights Act din 1998 reprezintă primul

efort de codificare a drepturilor fundamentale de la adoptarea Bill of Rights în 1869.

20

Ceea ce este interesant în cazul acestui act normativ este nu numai faptul că el

încorporează expres în dreptul pozitiv britanic Convenţia europeană a drepturilor

omului, dar şi faptul că, în baza articolului 3, judecătorul este obligat să interpreteze

dreptul intern (atât legile, cât şi common law) în conformitate cu dispoziţiile

convenţiei. In cazul în care acest lucru nu este posibil, judecătorul este obligat să facă

o declaraţie de neconformitate, ceea ce atrage după sine o modificare a dispoziţiei

contrare din dreptul intern, indiferent că aceasta este o reglementare secundară sau

primară.

3. Parlamentul

Apariţia instituţiei pe care astăzi o numim parlament este de regulă plasată în

evul mediu, când regele dispunea de două Consilii pentru a guverna regatul : Privy

Council, format din consilierii săi particulari imputerniciţi cu conducerea

administraţiei cotidiene a regatului, şi King's Council sau Common Council, format

din reprezentanţii oraşelor şi domeniilor cărora regele le cerea să voteze impozitele.

Foarte repede, acesta din urmă se va distanţa faţă de puterea regală şi, fapt care

ulterior îi va asigura caracterul reprezentativ, va forma un corp distinct care, în timp,

se va obişnui să guverneze în domeniile de competenţa sa, strict limitată de cutumă,

cu o autonomie care a făcut din el precursorul parlamentului de astăzi.

Astăzi, Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor şi

Camera Lorzilor. Camera Comunelor are atribuţiile cele mai importante : adoptă

legile, deţine în exclusivitate competenţele financiare, are competenţa de a controla

Guvernul şi de a pune în discuţie responsabilitatea sa. Cât despre Camera Lorzilor, ea

nu mai are decât un rol decorativ, disputele sale cu Camera Comunelor privind

votarea anumitor legi putând fi uşor depăşite de cea din urmă cu un vot în cursul a

două sesiuni succesive, separate de un termen de minimum un an.

Acest parlament dispune de suveranitate legislativă, actele normative pe care le

adoptă constituind singura formă de legislaţie care nu poate fi limitată în aplicarea sa

de nici una din celelalte autorităţi ale statului (în Marea Britanie neexistând încă o

21

formă de control al constituționalității legilor). Paradoxul constă în faptul că tocmai

această suveranitate parlamentară nu dispune de nici o garanţie constituţională, ci

numai de beneficiul cutumei şi al stabilităţii legilor adoptate chiar de parlament.

4.Monarhia

Regele este deţinătorul puterii executive, cel putin teoretic. În practică,

miniştrii ,,majestăţii sale'' exercită puterea executivă sub conducerea unui prim-

ministru care răspunde solidar cu ei pentru toate acţiunile lor, dar nu în faţa

suveranului, ci a parlamentului. Astfel, răspunderea suveranului pentru actele

miniştrilor săi nu mai subzistă. Oricum, suveranul nu este considerat responsabil, căci

,,the king can do no wrong''. Legea nu permite angajarea urmăririi penale împotriva

reginei / regelui ca persoană privată.

Legea constituţională din 1701 a înlocuit principiul primogeniturii masculine în

materie de succesiune la tron cu o regulă specială: în absenţa descendenţilor prinţesei

Anna de Danemarca şi ai lui Wilhelm al III-lea, prinţesa Sofia şi descendenţii săi au

devenit moştenitorii legitimi ai tronului, cu condiţia ca ei să fi fost protestanţi. Regina

actuală este, prin urmare, descendenta directă a familiei de Hanovra, instituită în

1701. Ceea ce legea nu precizează însă sunt atribuţiile de care dispune monarhul,

reduse tot mai mult de-a lungul timpului.

Astfel, monarhia rămâne supusă regulii fundamentale a neutralităţii politice.

Însă toate prerogativele monarhului sunt pur nominale, nici una neputând fi exercitată

fără contrasemnătura primului-ministru. Chiar şi alegerea primului-ministru (o

prerogativă importantă a şefilor de stat în alte ţări cu regim parlamentar) nu mai este

o competenţă proprie a monarhului britanic : sistemul bipartit şi cel electoral au

simplificat totul. Formal, regina mai poate :

să declare deschise şi, respectiv, încheiate sesiunile parlamentare ;

să dizolve şi să convoace parlamentul ;

să-l numească pe primul-ministru ;

să-i numească pe miniştri ;

22

să dispună de unele competenţe în materie judecătorească ;

să acorde titluri onorifice.

5.Primul-ministru şi cabinetul său

Cabinetul (primul-ministru şi miniştrii) derivă, în teorie, din puterea

suveranului. La început, miniştrii nu erau nimic altceva decât membrii Consiliului

Privat al Coroanei, fără nici o existenţă colectivă. După dinastia germană de Hanovra,

care ajunge la tron în 1714 şi care se dezinteresează de problemele regatului, miniştrii

dobândesc importanţă şi, sub autoritatea primului-ministru, se detaşează de Consiliul

Privat al Coroanei.

Aceeaşi schemă este reluată şi în privinţa responsabilităţii : la început miniştrii

nu răspund decât individual, în faţa parlamentului, pentru actele lor de gestionare a

treburilor publice. Este însă o răspundere pur penală, care dă naştere unei proceduri

de punere sub acuzare de către Camera Comunelor (impeachment) şi unei judecări de

către Camera Lorzilor, cu consecinţe care pot merge până la condamnarea miniştrilor

la pedeapsa capitală. Pentru a evita consecinţe atât de grave pentru persoana lor,

miniştrii au luat bunul obicei de a demisiona înainte de a fi acuzaţi. Incepând cu 1689

simpla ameninţare a unui impeachment îi va face pe miniştri să se retragă înainte ca

procedura să se pună în mişcare. Astfel, responsabilitatea penală şi individuală a

posteriori este înlocuită printr-o responsabilitate politică şi colegială a priori.

Cabinetul este de acum înainte un organ colegial, solidar, condus de primul-ministru,

responsabil politic în faţa parlamentului, dar nu şi în faţa regelui. Primul-ministru şi

Cabinetul sunt într-adevăr organele cheie ale puterii.

Cabinetul este modest ca număr de persoane, dar cu atribuţii deosebit de

importante în cadrul unei echipe guvernamentale foarte numeroase, compusă din

miniştri fără portofoliu, miniştri însărcinaţi să conducă un departament, secretari şi

subsecretari de stat, etc. Primul-ministru este cel care îşi alege miniştrii dintre colegii

de partid aleşi în Camera Comunelor şi, uneori, însă foarte rar, dintre Lorzi. El îi

23

poate revoca liber. Numărul membrilor variază în funcţie de epocă, între 14 si 24 de

miniştri ; în caz de ostilităţi, el poate fi redus la numai 4 sau 5 membri.

6.Sistemul partidelor politice

Scrutinul majoritar într-un singur tur poate fi considerat, în egală măsură, fie

cauză, fie efect al celuilalt fenomen ce caracterizează peisajul politic britanic :

bipartidismul. Timp de mai bine de o sută cincizeci de ani două partide şi-au disputat

scena politicii britanice : Whigs şi Torries, iar mai apoi succesorii lor, liberalii şi

conservatorii. Abia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial se produce o

schimbare spectaculoasă şi apar laburiştii.

Deja în cursul secolului al XVIII-lea se disting două grupări de interese :

Torries -reprezentanţii aristocraţiei tradiţionale, cu interese strict funciare, şi Whigs-

reprezentanţii noii burghezii industriale şi comerciale. In secolul al XIX-lea Torries

şi-au luat numele de conservatori şi Whigs pe cel de liberali. La începutul secolului al

XX-lea a luat naştere un nou partid politic, apărut din lupta sindicală, care îşi propune

ca scop principal apărarea intereselor muncitorilor. In anul 1906 el participă pentru

prima dată la alegeri şi obţine 30 de mandate. Se intitulează Labour Party şi continuă

să-şi sporească influenţa într-atât, încât în 1945 reuşeşte să înlăture complet Partidul

Liberal din parlament. De atunci, alternanţa la putere se face între conservatori şi

laburişti, fără ca celelalte partide politice, de mai mică importanţă, dar care există în

Marea Britanie, să reuşească să-i detroneze.

7.Scrutinul

Timp de şase secole sistemul constituţional britanic a evoluat în direcţia votului

universal. In 1918 acest lucru a fost în sfârşit realizat, însă numai începând cu vârsta

de 21 de ani pentru bărbaţi şi 30 de ani pentru femei. De abia în 1969 vârsta limită a

fost coborâtă la 18 ani pentru ambele sexe, cu excluderea de la dreptul de vot a

membrilor Camerei Lorzilor, a străinilor, a persoanelor alienate mintal şi a

24

persoanelor condamnate pe parcusul ultimilor cinci ani pentru corupţie sau practici

ilegale în legătură cu alegerile. Eligibilitatea revine oricărei persoane având 21 de ani

împliniţi până în ziua alegerilor, cu excepţia lorzilor, a prelaţilor diferitelor culte, a

handicapaţilor mintal şi a funcţionarilor statului.

Procedura electorală, atât pentru alegerile generale cât şi pentru cele locale,

este cuprinsă în Legea reprezentării poporului (People's Representation Act) din

1949, cu modificările ulterioare. Contestarea alegerilor este posibilă în termen de 12

zile de la numărarea voturilor, prin depunerea unei cereri la un tribunal compus din

doi judecători ai Înaltei Curţi care îşi are sediul în circumscripţia electorală

respectivă. Ţinând seama de motivele cererii şi de natura contestaţiei, tribunalul poate

să confirme rezultatele, să le modifice adăugând sau anulând voturi sau să dispună

noi alegeri. La sfârşitul deliberării, tribunalul trebuie să prezinte concluziile sale

Speaker-ului Camerei Comunelor, care ia apoi o decizie în consecinţă.

Sistemul electoral al Marii Britanii rămâne unul de referinţă, atât din punct de

vedere teoretic, cât şi în ceea ce priveşte influenţa concretă pe care o are asupra vieţii

politice şi statale. Astfel, Marea Britanie este divizată în 651 de circumscripţii din

care se desemnează câte un membru în Camera Comunelor. Scrutinul se bazează pe

regula majorităţii simple, uninominale, cu un singur tur ; adică, mandatul revine

candidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi în circumscripţia în care a

candidat. Un scrutin considerat foarte dur, dar foarte eficient în ceea ce priveşte

desemnarea unei majorităţi parlamentare eficiente, întrucât a dat aproape întotdeauna

rezultate nete.


Să caracterizeze constituția Marii Britaniei

Să aprecieze rolul monarhului în stat

Să analizeze sistemul politic

să analizeze parlamentul britanic


să analizeze puterea executivă


25











Tema 3: Sistemul constituţional al Franței

1. O abordare retrospectivă a evoluţiei sistemului constituţional al Franţei.

Dorind parcă să exprime evoluţia sistemului constituţional francez, Joseph de

Maistre afirmă că „Există întotdeauna în fiecare Constituţie, ceva care nu poate să fie

scris''.

În istoria Franţei, perioada 1789 - 1799 este denumită perioada revoluţiei.La

data de 17 iunie 1789 starea a treia s-a proclamat Adunare Naţională. La data de 20

iunie 1789 s-a depus jurământul ,,să nu ne despărţim niciodată şi să ne întâlnim

oriunde împrejurările o vor cere, până ce Constituţia regatului va fi întocmită şi

întărită pe temelii trainice''.

La 26 august 1789 a fost votată declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului.

Inspirându-se în multe puncte din Declaraţia americană aceasta avea un răsunet

universal şi ţinea seama de enormele transformări care se produseseră.

Absolutismul şi privilegiile erau condamnate.

26

Era înscris principiul că orice suveranitate rezidă esenţial în naţiune. În această

perspectivă în declaraţie este consacrat principiul că ,,oamenii se nasc şi rămân liberi

şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitate comună''.

Înlăturarea privilegiilor este consfinţită prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii

fie când aceasta protejează fie când aceasta pedepseşte.

Preluând doctrina lui Montesquieu, prin declaraţie se afirmă că nu posedă

constituţie acel stat în care puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească nu sunt separate.

Împotriva suveranităţii clerului se proclamă libertatea de conştiinţă, libertatea

cultelor şi libertatea presei.

Prima constituţie franceză a fost Constituţia din data de 3 septembrie 1791,

care menţinea monarhia, dar stabilea fundamentarea acesteia pe baze democratice şi

constituţionale.

În anul 1792 s-au hotărât noi alegeri pentru Convenţia naţională, care s-a

întrunit în prima şedinţă la data de 21 septembrie 1792. La această dată este

proclamată republica.

Regimul constituţional al Franţei a fost reglementat de documentele

constituţionale enumerate mai jos:

Constituţia din data de 24 iunie 1793;

Constituţia din data de 22 august 1795;

Constituţia anului VIII din data de 13 decembrie 1799;

Carta din data de 4 iunie 1814;

Actul constituţional la Constituţiile Imperiului din data de 22 aprilie 1815;

Carta din data de 18 august 1830;

Constituţia din data de 4 noiembrie 1848;

Constituţia din data de 14 ianuarie 1852;

Regimul provizoriu de la 1870 la 1875;

Legile constituţionale din anul 1875;

Guvernarea Franţei între 1940-1945;

Constituţia Franţei din anul 1946;

27

• Constituţia Franţei din data de 4 octombrie 1959.

2. Constituţia Franţei din data de 4 octombrie 1958

În cuprinsul normativ al acesteia pot fi identificate un preambul şi 15 titluri.

a) Constituţia din anul 1958 nu conţine o declaraţie de drepturi, ci numai un

preambul foarte scurt care consfinţeşte că „poporul francez proclamă solemn

ataşamentul său la „Drepturile omului şi la principiile suveranităţii naţionale''

aşa cum sunt ele definite în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din

anul 1789, confirmate şi completate de preambulul Constituţiei din anul

1946''. Caracteristicile Republicii franceze sunt proclamate de articolul întâi

al Legii fundamentale astfel „Franţa este o republică indivizibilă, laică,

democratică şi socială. Ea asigură egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor,

fără deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate

convingerile".

Titlul I- Despre suveranitate;

Titlul II- Preşedintele Republicii;

Titlul III- Guvernul;

Titlul IV- Parlamentul;

Titlul V- Raporturile dintre Parlament şi Guvern;

Titlul VI- Despre tratatele şi acordurile internaţionale;

h) Titlul VII- Consiliul constituţional;

i) Titlul VIII- Autoritatea judiciară;

j) Titlul IX- Despre Înalta Curte de Justiţie;

k) Titlul X- Consiliul economic şi social;

1) Titlul XI- Despre colectivităţile teritoriale;

m) Titlul XII- Despre comunităţi;

n) Titlul XIII- Despre acordurile de asociere;

o) Titlul XIV- Despre revizuire;

p) Titlul XV- Dispoziţii tranzitorii.

28

Problema valorii juridice a declaraţiilor de drepturi şi a preambulului, a dat

naştere la dezbateri îndelungate după anul 1958, până la data de 16 iulie 1971 când

printr-o decizie a Consiliului Constituţional a consacrat valoare juridică preambulul

Constituţiei din anul 1958, recunoscându-i se valoare constituţională.

3. Parlamentul francez

Parlamentul francez se compune din două Camere, respectiv Adunarea

Naţională şi Senatul.

Adunarea Naţională se compune din 277 de membri, aleşi prin sufragiu

universal direct, pentru un mandat de 5 ani.

Senatul se compune dintr-un număr de 321 de membri, aleşi prin sufragiu

indirect, pentru un mandat de 9 ani şi asigură reprezentarea colectivităţilor teritoriale

ale republicii, precum şi reprezentarea francezilor stabiliţi în afara teritoriului

naţional.

Cea de a ,,treia Cameră'', cum este denumită în literatura de specialitate

franceză, o reprezintă Consiliul Economic şi Social.

Consiliul Economic şi Social se compune dintr-un număr de 230 de membri,

fiind o adunare consultativă.

Prin reprezentarea principalelor activităţi economice şi sociale, Consiliul

favorizează colaborarea diferitelor categorii profesionale între ele şi asigurăă

participarea lor la politica economică şi socială a Guvernului.

La sesizarea Guvernului, Consiliul Economic şi Social dă aviz consultativ

asupra proiectelor de lege, de ordonanţă sau decret, precum şi asupra propunerilor de

lege.

Trebuie reţinut că legea fundamentală franceză stabileşte domeniile rezervate

legii şi domeniile rezervate principiilor fundamentale stabilite prin lege. Aceste

domenii pot fi precizate şi completate printr-o lege organică.

Pentru celelalte domenii , legea are caracter de reglementare.

29

Iniţiativa legislativă aparţine în egală măsură Primului-ministru şi membrilor

Parlamentului.

Senatul francez are o situaţie constituţională privilegiată în sensul că nu poate

fi dizolvat, putând bloca o propunere de revizuire constituţională, fiind considerat din

acest punct de vedere, unul din garanţii Constituţiei.

Reguli comune se referă la statutul membrilor parlamentului, respectiv

incompatibilităţile imunităţilor, regimul indemnizaţiilor, sesiunile ordinare şi

extraordinare, etc.

Organizarea internă şi funcţionarea fiecărei Adunări se face prin propriul

regulament adoptat de Adunarea Naţională şi Senat.

Principalele atribuţii ale Parlamentului francez pot fi considerate: adoptarea

declaraţiei de război, autorizarea stării de urgenţă atunci când aceasta depăşeşte 12

zile, autorizarea Guvernului de a emite ordonanţe, iniţiativa legislativă, etc.

4. Preşedintele Republicii franceze

Organizarea puterilor publice stabilită de Constituţia Franţei din anul 1958

acordă instituţiei preşedintelui un caracter de primordialitate, care în literatura de

specialitate este motivată de aşezarea acestei instituţii în structura normativă a legii

fundamentale înaintea guvernului şi parlamentului.

Caracterul de primordialitatea este pus în evidenţă şi de rolul important acordat

preşedintelui de arbitru în funcţionarea normală a puterilor publice.

Din această perspectivă putem cita discursul rămas celebru, prezentat de

generalul De Gaulle în cadrul conferinţei de presă din data de 31 ianuarie 1964, în

cadrul căreia declara că ,,trebuie să se înţeleagă clar că autoritatea indivizibilă a

statului este încredinţată în întregime preşedintelui, de către poporul care l-a ales, că

nu există nici o altă autoritate , nici ministerială, nici civilă, nici militară, nici

judiciară, care să nu fie acordată şi menţinută de către acesta''.

30

Primul Preşedinte al celei de a-V-a Republici a fost ales prin sufragiu indirect

de către un colegiu electoral care cuprindea membrii Parlamentului şi un anumit

număr de reprezentanţi ai colectivităţilor locale.

După reforma constituţională din anul 1962 care a modificat modul de scrutin

pentru alegerea preşedintelui Republicii, acesta este ales prin sufragiu universal

direct.

Dintre puterile preşedintelui putem enumera: numirea Primului - Ministru,

dreptul de a adresa Parlamentului mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor

Consiliului Constituţional, conducerea relaţiilor internaţionale, calitatea de

comandant al armatei, etc.

În raporturile cu justiţia, preşedintele Republicii are dreptul de graţiere, este

garantul independenţei autorităţilor judecătoreşti, prezidează Consiliul Superior al

Magistraturii.

5. Guvernul francez

Guvernul francez aparţine puterii executive.

Franţa a adoptat soluţia constituţionala a unui executiv dual format din şeful

statului - Preşedintele şi Guvernul.Într-o ordine atipică şi Guvernul este reglementat

de legea fundamentală franceză înaintea parlamentului.În doctrina de specialitate

franceză, cea de a - V - a Republică este denumită ,,republica semiprezidenţială''.

Forma duală a executivului sugerează a fi de inspiraţie engleză.În sens restrâns,

Guvernul este organul executiv compus din Primul-ministru şi din miniştri.

Numirea Primului-Ministru reprezintă o prerogativă constituţională a

preşedintelui republicii.În ceea ce priveşte miniştrii, aceştia sunt numiţi de preşedinte

la propunerea Primului-Ministru.Guvernul se întruneşte în Consiliul de Miniştri,

prezidat de Primul-Ministru.Guvernul cuprinde pe lângă miniştri şi miniştrii de stat,

miniştri delegaţi pe lângă Primul-Ministru şi secretari de stat.Funcţiile ministeriale

sunt incompatibile cu funcţiile profesionale private şi cu alte funcţii publice.

31

Primul-Ministru, după deliberarea Consiliului de Miniştri, angajează în faşa

Adunării Naţionale răspunderea Guvernului cu privire la propriul său program sau cu

privire la o declaraţie de politică generală.Adunarea Naţională poate pune în discuţie

răspunderea Guvernului prin votarea unei moţiuni de cenzură.De asemenea, Primul-

Ministru are posibilitatea de a solicita Senatului aprobarea unei declaraţii de politică

generală.Iniţiativa legislativă aparţine în egală măsură Primului-Ministru şi

membrilor parlamentului.

Până la revizuirea constituţională din data de 19 iulie 1993, competenţa de a

judeca actele îndeplinite de miniştri în exercitarea funcţiilor acestora revenea Înaltei

Curţi de Justiţie.După revizuirea menţionată, membrii Guvernului răspund penal

pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei acestora şi calificate drept crime sau

delicte în faţa Curţii de Justiţie a Republicii.

Aceasta este o jurisdicţie specială compusă din 15 judecători: 12 parlamentari

desemnaţi paritar de Senat şi Adunarea Naţională şi 3 judecători de la Curtea de

Casaţie.


Puterea judecătorească în Franţa este structurată astfel:

Înalta Curte de Justiţie;

Consiliul Superior al Magistraturii;

Curtea de Casaţie;

Curţi de Apel;

Tribunale;

Parchetele de pe lângă Curţi şi Tribunale.

Referitor la structura puterii judecătoreşti ne vom limita să prezentam selectiv

Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Justiţie.

a) Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este compus din 9 membri desemnaţi de

Preşedintele Republicii în condiţiile următoare:

32

trei membri de la Curtea de Casaţie, dintre care un avocat general;

trei membri de la Curţi şi Tribunale;

un consilier de stat ales de o listă de trei nume stabilită de adunarea generală a

Consiliului de Stat;

două personalităţi care nu aparţin magistraturii şi sunt aleşi pe criteriul

competenţei.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi pentru un mandat de 4

ani. Dintre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii menţionăm:

nominalizarea magistraţilor în funcţii;

hotărâri în materie disciplinară;

exercitarea dreptului de graţiere.

b) Înalta Curte de Justiţie

Înalta Curte de Justiţie se compune din 24 de judecători titulari.

După fiecare alegere, în termen de o lună de la prima întrunire Adunarea

Naţionala alege 12 judecători titulari şi 6 judecători supleanţi.

De asemenea, după o nouă alegere a Senatului, în termen de o lună de la prima

întrunire a acestei camere, alege 12 judecători titulari şi 6 judecători supleanţi.


Să analizeze evoluțiaconstituțională

Să caracterizeze constituția


să analizeze parlamentul francez

Să aprecieze rolul Președintelui în stat

Să aprecieze rolul Prim-ministrului în stat




33

Constituţia Republicii Franceze, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.




2008











Tema 4: Sistemul constituţional al Republicii Italiene

1. Caracterizarea Constituţiei Italiei

Constituția Italiei, aprobată de către Adunarea Constituantă în 22

decembrie 1947 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, este considerată legea

fundamentală în statul italian. Ea a fost astfel concepută încât să facă imposibil un

regim dictatorial de oricare tip.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin

referendum înlocuirea monarhiei cu

Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă. Suveranitatea

aparține poporului, care o exercită sub formele și în limitele prevăzute de Constituție.

Republica recunoște și garantează drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială

și demnitatea cetațenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice,

condiții personale și sociale. Cetațenii au datoria de a contribui la progresul material

34

și spiritual al societății. Republica, una și indivizibilă, recunoște și promovează

autonomia locală. Statul și Biserica Catolică sunt, fiecare în domeniul său,

independente și suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la

Laterano - 1929 (o noua întelegere dintre stat și biserică s-a încheiat in 1985). Toate

confesiunile religioase au aceeași libertate în fața legii. Ordinea juridică italiană

respectă normele de drept internațional general recunoscute.

2. Partidele politice

3. Puterea legislativă

Italia este o republică democratică parlamentară. Articolul 55 al Constituției

stabilește că Parlament este format din două organisme : Senatul ( Senato della

Repubblica) și Camera Deputaților (la Camera dei Deputati), cărora le sunt atribuite

aceleași puteri în virtutea principiului bicamerismului paritar dorit de către membrii

adunării constituante și ai căror membrii sunt aleși o dată la 5 ani. Principalele funcții

ale Parlamentului sunt :

funcția legislativă, exercitată de cele două Camere;

poate să confere sau să revoce prin vot de încredere Guvernul (conform

articolului 94 din Constituție);

control al executivului;

revizuirea Constituției.

În baza articolului 82 al Constituției se stabilește că fiecare dintre cele două

Camere poate să dispună efectuarea de cercetări în materii de interes public, numind

o comisie de anchetă. Constituția prevede ca în anumite momente cele două Camere

să se reunească[10]

. Rolul lor este acela de a alege Președintele Republicii, de a-l pune

sub acuzația de înaltă trădare sau de atentat la Constituție pe acesta (atricolul 90), de

a asista la depunerea jurământului de către Președintele Republicii (articolul 91), de a

alege o treime din membrii Consiuluilui Superior al Magistraturii (articolul 104) și o

treime dintre judecătorii Curții Constituționale (articolul 135).

http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Senatul&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Camera_Deputa%C8%9Bilor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vot_de_%C3%AEncredere

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Republicii_Italiene#cite_note-10

35

Puterea executivă

Președintele este ales pe 7 ani de către un colegiu electoral compus din

membrii Camerei Deputaților și ai Senatului (Parlamentul în ședință comună), la care

se adaugă 58 de reprezentanți regionali[11]

. Așa cum este stipulat în articolul 84, poate

fi ales în această funcție orice cetățean al Italiei care a împlinit vârsta de 50 de ani și

beneficiază de drepturi civile și politice. Președintele este „șeful statului și reprezintă

unitatea nazională‖. El numește Primul-Ministru, are dreptul de a trimite mesaje celor

două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere (dar nu în ultimele 6 luni ale

mandatului prezidențial), este comandantul forțelor armate, prezidează Consiliul

superior al magistraturii, poate grația sau micșora pedepse etc.

Guvernul „este expresia majorității parlamentare, adică a coaliției partidelor

care au obținut numărul cel mai mare de locuri în Parlament‖. Deși în Constituție

procesul formării guvernului apare ca unul relativ simplu: „Președintele Republicii

numește Președintele Consiliului de Miniștri și, la propunerea acestuia, miniștri‖[15]

,

în realitate procedeul este complex si de multe ori anevoios, fiind nevoie de

parcurgerea mai multor etape :

o fază pregătitoare în care Președintele Republicii se consultă cu Președinții

celor două Camere, cu foști președinți ai statului, cu delegații ale partidelor politice,

atât din coaliția majoritară, cât și din opoziție, pentru a individua persoana cea mai

potrivită a fi Președintele Consiliului de Miniștri;

conferirea funcției (pe cale orală) în cadrul unei întâlniri dintre Președintele

Italiei și personalitatea aleasă;

nominalizarea : personalitatea nominalizată, care acceptă cu rezervă funcția ce

i se propune, după atente consultări va merge pentru a doua oară la Seful Statului

pentru a dizolva (pozitiv sau negativ) rezervele; dacă aceptă funcția, următorul pas

este semnarea și contrasemnarea decretelor prezidențiale de nominalizare a

Președintelui Consiliului de Miniștri, a fiecărui ministru în parte, precum și a

demisiei precedentului Președinte de Consiliu;

depunerea jurământului se face după o formulă stabilită în atricolul 1, alineatul

3 al legii nr. 400/88; în mai puțin de 10 zile de la emiterea decretului de nominalizare,

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pre%C8%99edintele&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Guvernul&action=edit&redlink=1


36

Guvernul trebuie să se prezinte în fața celor două Camere pentru a primi votul de

încredere].

Președintele Consiliului de Miniștri ( Presidente del Consiglio dei Ministri) în

calitatea sa de șef al guvernului este responsabil de politicile adoptate de guvern,

promovează și coordonează activitățile fiecărui ministru[18]

. El prezidează totodată și

Consiliul Miniștrilor (organ alcătuit din miniștri cu sau fără portofoliu, cărora li se

adaugă Subsecretarul președinției Consiliului și, în cazuri particulare, pot lua parte la

ședințe și președinții regiunilor cu statut special[19]

și a celor două provincii

autonomeaceștia beneficiind de un vot consultativ). În prezent această funcție este

ocupată de Silvio Berlusconi. Guvernul este format din 26 de ministere, dintre care 8

sunt fără portofoliu și 18 cu portofoliu[21]

.

4. Curtea Constituţională

Curtea Constituțională ia naștere în 1956 și are rolul de a verifica

constituționalitatea legilor din statul italian. Rolul său este reglementat prin lege, în

articolele 134-137 din Constituție. Mai exact, Curtea Constituțională judecă :

„controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță

de lege ale statului și regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în stat și a celor

dintre stat și regiuni și a celor între regiuni, acuzațiile aduse împotriva Președintelui

Republicii, în baza Constituției‖, precum și actele de înaltă trădare și de atentare la

Constituție. Prima ședință publică a Curții a avut loc la 23 aprilie 1956, fiind

prezidată de primul președinte al Curții, Enrico de Nicola.

Conform articolului 135 din Constituție, Curtea Constituțională este formată

din 15 judecători, numiți astfel : o treime de către Șeful de Stat, o treime de către

Parlamentul în ședință comună și o altă treime de către suprema magistratură,

nominalizați pe 9 ani. Aceștia aleg dintre ei un Președinte, care rămâne în funcție

pentru 3 ani, cu posibilitatea de realegere. Președinția Curții Constituționale este

considerată a patra funcție în stat, iar membri Curții beneficiază de imunitate politică

și penală.


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pre%C8%99edintele_Consiliului_de_Mini%C8%99tri&action=edit&redlink=1




37

Cel mai important rol al Curții este să judece controversele legate de

legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și

regiunilor. Nu intră în sfera de activitate a Curții judecarea regulamentelor. Mai

exact, curtea Constituțională trebuie să stabilească dacă „actele legislative au fost

realizate respectând cerințele din Constituție (așa numita constituționalitate formală a

legilor) și dacă conținutul lor este în conformitate cu principiile constituționale (așa

numita constituționalitate substanțială a legilor)‖.

5. Sistemul judiciar




să analizeze parlamentul italian



să analizeze puterea executivă și rolul Prim-ministrului

să analizeze organele care exercită controlul constituţional

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema 4.

Constituţia Republicii Italiene, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.




2008









38

Tema 5: Sistemul constituţional al RFG

1. Caracterizarea Legii fundamentale

I. Structura Legii fundamentale a Republicii Federale a Germaniei din 23

mai 1949, astfel cum a fost amendată de Tratatul de Unificare din 31 august

1990 şi de Statutul Federal din 23 septembrie 1990

Din analiza sistematică a legii fundamentale a Germaniei rezultă că aceasta

este structurată pe un Preambul, 11 capitole, 146 de articole şi o Anexă.

I. 1. Preambulul cuprinde principiile fundamentale care au stat la baza

adoptării acestei Constituţii:

a. Conştient de răspunderea sa în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor şi

însufleţit devoinţa de a servi pacea în lume ca membru cu drepturi egale într-o

Europă unită, poporulgerman, în virtutea puterii sale constituţionale, a adoptat această

Lege fundamentală;

b. Germanii din landurile Baden-Wuerttemberg, Bavaria, Berlin,

Brandenburg,Bremen, Hamburg, Hesse, Lower Saxony, Mecklenburg-Western

Pomerania, North-Rhine-Weststphalia, Rhineland-Paltinate, Saarland, Saxony,

Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein, and Thuringia au realizat prin liberă

autodeterminare unitatea şi libertateaGermaniei.

c. Prin aceasta, Legea fundamentală este aplicabilă întregului popor

german.

I. 2. Cele 11 capitole sunt următoarele:

Capitolul I Drepturile fundamentale (art. 1 - art. 19);

Capitolul II Federaţia şi Landurile (art. 20 - art. 37);

Capitolul III Bundestag - ul (art.. 38 - art. 49);

39

Capitolul IV Bundesrat - ul (Consiliul Federal art. 50 - art. 53);

Capitolul V Preşedintele federal (art. 54 - art. 61);

Capitolul VI Guvernul federal (art. 62 - art. 69);

Capitolul VII Puterile legislative ale federaţiei (art. 70 - art. 82);

Capitolul VIII Executarea legilor federale şi Administrarea federală (art. 83 -

art. 91);

Capitolul IX Administrarea justiţiei (art. 92 - art. 104);

Capitolul X Finanţele (art. 104 a - art. 115);

Capitolul XI Dispoziţii tranzitorii şi finale (art. 116 - art. 146);

I. 3. Anexă: potrivit art. 140 din Legea fundamentală sunt menţinute în

vigoare

art. 136, art. 137, art. 138, art. 139 şi art. 141 din Secţiunea „Religia şi Asociaţiile

religioase" ale Constituţiei Germaniei din 11 august 1919 - Constituţia de la Weimar.

II. Drepturile fundamentale

Articolul 1 Protecţia demnităţii umane;

Articolul 2 Drepturile libertăţii;

Articolul 3 Egalitatea în faţa legii;

Articolul 4 Libertatea religioasă, de conştiinţă şi de credinţă;

Articolul 5 Libertatea de exprimare;

Articolul 6 Căsătoria şi familia;

Articolul 7 Educaţia;

Articolul 8 Libertatea de întrunire;

Articolul 9 Libertatea de asociere;

Articolul 10 Secretul corespondenţei, al poştei şi al telecomunicaţiilor;

Articolul 11 Libertatea de circulaţie;

Articolul 12 Dreptul de a alege o ocupaţie, interzicerea muncii forţate;

Articolul 12 a Obligarea la serviciul militar şi la alte servicii;

Articolul 13 Inviolabilitatea domiciliului;

40

Articolul 14 Proprietatea, dreptul la moştenire, exproprierea;

Articolul 15 Socializarea;

Articolul 16 Pierderea cetăţeniei, extrădarea, dreptul de azil;

Articolul 17 Dreptul de petiţionare;

Articolul 17 a Restrângerea drepturilor fundamentale individuale prin lege,

adoptată pentru scopuri de apărare şi privind serviciul alternativ;

Articolul 18 Pierderea drepturilor fundamentale;

Articolul 19 Restrângerea drepturilor fundamentale.

2. Bundestag - ul

Membrii Bundestag - ului german sunt aleşi prin sufragiu universal, direct,

liber, egal şi secret pentru un mandat de patru ani.

Bundestag - ul este compus din 669 de membri, dintre care 328 sunt aleşi prin

scrutin uninominal în colegii uninominale, iar 328 sunt aleşi prin scrutin de listă, listă

întocmită de partidele politice la nivelul landurilor sau al statului federal la care se

adaugă 13 mandate suplimentare.

Ei sunt reprezentanţi al întregului popor german şi nu sunt legaţi de ordine şi

instrucţiuni, ci sunt supuşi numai conştiinţei lor. Bundestag - ul se întruneşte cel mai

târziu în a treizecea zi după alegeri.

Validarea alegerilor este de resortul Bundestag - ului, el hotărăşte dacă un

deputat şi - a pierdut locul în Cameră. împotriva hotărârii Bundestag - ului se poate

face contestaţie la Tribunalul Constituţional Federal.

Bundestag - ul alege dintre membrii săi preşedintele, vicepreşedinţii şi

secretarii. Acesta adoptă propriul regulament.

Şedinţele Bundestag - lui sunt publice, dar la propunerea a 1/10 din numărul

membrilor săi sau la propunerea Guvernului federal şedinţele se pot desfăşura cu

uşile închise, dacă propunerea este adoptată cu o majoritate de două treimi din

numărul total al membrilor Camerei.

Bundestag - ul şi comisiile sale pot cere prezenţa oricărui membru al

Guvernului federal. De asemenea, membrii Bundesrat - ului(Consiliul Federal) şi ai

41

Guvernului federal, precum şi delegaţii acestora au acces la toate şedinţele Camerei şi

ale Comisiilor sale. Aceştia trebuie să fie ascultaţi oricând.

Legea fundamentală nominalizează înfiinţarea următoarelor Comisii ale acestei

Camere: Comisii de anchetă, Comisia pentru afaceri externe, Comisia pentru apărare,

Comisarul pentru apărare al Bundestag - ului şi Comisia pentru petiţii.

Membrii Bundestag - lui se bucură de protecţie împotriva răspunderii judiciare,

disciplinare sau de orice altă răspundere şi de imunitate.

Un membru al Bundestag - ului nu poate fi niciodată urmărit în instanţă ori

supus unei acţiuni disciplinare sau oricărei chemări în responsabilitate, în afara

Bundestag - ului pentru voturile exprimate sau a unei declaraţii făcute de acesta în

Bundestag sau în una din Comisiile sale. Această protecţie nu se aplică pentru

insultele defăimătoare.

De asemenea, un membru al Bundestag - ului se bucură de imunitate, în sensul

că poate fi tras la răspundere sau arestat pentru comiterea unei infracţiuni numai cu

încuviinţarea Bundestag - ului, în afara cazului de infracţiune flagrantă sau în cursul

zilei următoare comiterii faptei.

Încuviinţarea Bundestag - ului este de asemenea, necesară pentru orice altă

restrângere a libertăţii personale a unui membru al acestuia sau pentru iniţierea

procedurii împotriva unui membru al Bundestag - ului în temeiul art. 18 din Legea

fundamentală.

3. Puterea executivă

Presedindete Republicii este ales pentru un mandat de 5 ani de Adunarea

Federala (compusa din membrii Bundestagului si un numar de membrii egal cu cel al

deputatiilor ales dupa criteriile: sa aiba cetatenie germana si varsta de 40 ani). ca in

orice regim parlamentar Presedintele are mai mult functii decorative. Aceste functii

sunt: reprezentarea Germaniei pe plan international; incheierea tratatelor

internationale; acreditarea si primirea reprezentantilor diplomatici; numirea si

revocarea judecatorilor; exercitarea dreptului de gratiere; promulgarea legilor;

42

atributii in ceea ce priveste formarea guvernului. Presedintele nu raspunde din punct

de vedere politic de actele sale ci pentru incalcarea Constitutiei sau a unei legi

federale.

Puterea executiva este reprezentata de Guvern, acesta fiind format din

Cancelar si munistrii. Cancelarul poate fi propus si de Presedinte si de Parlament

insa decizia asupra numirii sale, apartine Bundestagului. Prima Propunere pentru

postul de Cancelar trebuie sa ii apartina Parlamentului. Daca din difertite motive

aceasta propunere nu exista sau nu este aprobata, Presedintele va supune votului

propunerea sa. Daca nici in acest caz nu este ales un Cancelar, Presedintele are

dreptul sa dizolve Bundestagul.

Cancelarul dispune de autoritate maxima in Guvern, el avand dreptul sa

schimbe cabinetul daca este nevoie. Tot Cancelarul isi asuma raspunderea pentru

indeplinirea obiectivelor propuse. In cazul in care Cancelarul pierde majoritatea din

Bundestag, aceasta il poate revoca si numii un succesor.

4. Sistemul partidist german

Sistemul partidist germaneste unul bipartidism imperfect, sau „doua

partide si jumatate‖. Acest sistem este astfel pentru ca exista doua partide mari cu

influenta puternica si un partid mic, care se asociaza de regula cu partidul aflat la

putere. Bine-nteles ca exista mai multe partide in viata politica insa cele mai

importante sunt: Uniunea Crestin-Democrata, Partidul Social-Democrat, Partidul

Liber-Democrat. Pe langa aceste mai sunt si Partidul Ecologist si Partidul

Socialismului Democratic. Sistemul partidist German de „doua partide si jumatate‖

tinde inse spre „doua partide si doua jumatati‖ deoarece Partidul Ecologist devine din

ce in ce mai important si se va asocia si el la guvernare cu un partid mare.

Avand in vedere atributiile limitate si formale ale presedintelui, cat si

rorurile importante ale Parlamentului si Guvernului, mai precis al Cancelarului, se

43

poate cu usurinta intelege de ce Republica Federala Germania are un regim politic

Parlamentar.

Dupa o larga descriere a regimurilor politice ale celor trei tari voi preciza

asemanarile si deoasebirile dintre aceste regimuri, avand in vedere ca a fost deja

demonstrata apartenenta tarilor la categoriile de regim mentionate la inceputul

lucrarii.

5. Caracterizarea federalismului german

Germania este o republica cu organizare statala federala. Este compusa din 15

landuri in prezent (10 landuri din Vest plus cele 5 din Est). Avand in vedere

numarul de Landuri a crescut si numarul membrilor Bundestagului, de la 494, in

1987, la 662, 1990.

6.Curtea Constituțională Federală.

Jumătate din numărul judecătorilor (de exemplu , opt ) sunt aleși de către

Bundestag și jumătate - Bundesrat . Bundestag-ul alege judecători prin alegeri

indirecte ; Această procedură se realizează de către o comisie specială formată pe

baza reprezentării proporționale de la fracțiunilor politice de Comerț . Judecătorii ale

Bundestag-ului sunt aleși, în cazul în care a depus pentru cel puțin opt voturi .

Judecătorii care primesc autoritatea de Bundesrat , aleși cu o majoritate de două

treimi din voturile sale . Trei judecători în fiecare din senatele membrilor vor fi aleși

de cinci instanțe superioare ale țării , adică de la Curtea Federală de Justiție,

Tribunalul Administrativ Federal, Curtea Federală de Finanțe , Curtea Federală de

afaceri Muncii și al Curții Federale pe probleme sociale , și acești membri trebuie să

își exercite competențele lor cel puțin trei ani . Aceste cerințe ar trebui să servească

pentru a garanta omogenitatea sistemului judiciar și de experiența lui . Cinci alți

membri în fiecare din senatele ar trebui să fie numiți din rândul persoanelor care au

vârsta de cel puțin 40 de ani și au o diplomă , care să le permită să îndeplinească

funcțiile unui judecător . Cu alte cuvinte , numai avocații pot obține un loc în Curtea

44

Constituțională . Judecătorii nu poate fi un membru al Bundestag , Bundesrat ,

guvernul federal , nici organele competente de teren .

Curtea Constituțională Federală este o autonomă și independentă de orice altă

instanță constituțională al federației . Mandatul judecătorilor - 12 ani ; aceasta este

limitată la realizarea de 68 de ani . Judecători aleși sunt numiți de către președintele

federal .

Atribuțiile Curții Constituționale Federale sunt foarte largi . Acesta rezolvă

următoarele categorii de cauze :

a) cu privire la interpretarea de constituția federală peste dispute cu privire la

drepturile și responsabilitățile , autoritatea supremă federal sau de alți participanți ,

care în Constituție sau reguli de autoritatea federală supremă dobândit drepturi

proprii;

b ) în cazul diferențelor de opinie sau de îndoială cu privire la compatibilitatea

formală și reală a legii federale și constituția federală cu terenuri sau de

compatibilitate a drepturilor de teren cu alte legi federale ; Instanța va lua în

considerare astfel de întrebări cu privire la propunerea guvernului federal , guvernul

de stat sau de o treime din Bundestag-ului ;

c) în cazul unor diferențe de opinie cu privire la drepturile și responsabilitățile

guvernelor federale si de stat , în special , în îndeplinirea de terenuri federale și a

drepturilor în punerea în aplicare a supravegherii federal ;

g) alte litigii de drept public între Federație și Länder , între terenurile sau în

aceleași terenuri și să ofere o altă procedură judiciară ( articolul 93 ) .

Curtea Constituțională este , de asemenea, în cazul în plângerilor

constituționale , care poate fi savurat de către oricine care susține că guvernul a

încălcat unul din drepturile sale fundamentale sau unul din drepturile înregistrate într-

un număr de articole listate drept de bază ( dreptul de rezistență , egalitate , dreptul de

vot , dreptul de asociate cu administrarea justiției ) . Curtea aude comunități plângeri

constituționale și de drept sindicate comunitare privind încălcări ale dreptului la auto

- guvernare ( articolul 28 din Constituție ) , și , de asemenea, în ceea ce privește legile

45

de teren , cu condiția ca plângerea nu poate fi transferat la Curtea Constituțională a

pământului .

Conform legii ( Legea Curții Constituționale Federale din 1951 , modificată în

1985) și Constituția Federală , Curtea decide cu privire la pierderea și privarea de

drepturi fundamentale ; neconstituționalitate a partidelor politice ; plângeri decizie

Bundestag referitor la validitatea alegerilor , dobândirea sau pierderea calității de

membru Bundestag ; acuzațiile împotriva președintelui federal ; precum și în cazurile

în care instanța de contencios constituțional a unui teren interpretări divergente ale

legii de bază a deciziei Curții Constituționale Federale sau a Curții de un alt teren ( și

mijlocirea de decizia Curții Constituționale Federale ) , etc

Hotărârile judecătorești sunt obligatorii pentru organele constituționale ale

Federației și ale landurilor , precum și toate instanțele și departamentele . În cazurile

prevăzute în mod expres de lege , decizia Curții are forță de lege ( de exemplu ,

atunci când ia o decizie cu privire la aplicarea a Curții Constituționale a pământului la

o divergență de opinie în interpretarea legii de bază a deciziei Curții Constituționale

Federale ) .




să analizeze parlamentul german ( Bundestagul și Bundesratul)


să analizeze puterea executivă și rolul Cancelarului federal


să caracterizeze sistemul federal

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema 5.

Legea fundamentala a Republicii Federale Germania, edituta All, Bucuresti, 1998


46



2008









Tema 6: Sistemul constituţional al Israelului

1. Caracterizarea sistemului constituțional

2. Stalului juridic al cetăţenilor

3. Partidele politice

4. Puterea legislativă a Israelului (Knessetul)




Să caracterizeze sistemul


să analizeze parlamentul

47



să analizeze puterea executivă și rolul Prim-ministrului





2008











Tema 7: Sistemul constituţional al Republicii Populare Chineze

1. Caracterizarea Constituţiei

Principala sursă de drept de stat este constituția Chinei din 1982 , care conține

o introducere și patru capitole .

Introducerea oferă o scurtă caracterizare a traseului străbătut de către China ,

precum și sarcina de modernizării socialiste a societății . O trăsătură caracteristică a

preambulului este de a se stabili că persoanele fizice din istoria Chinei : în prezent

există prevederi similare în constituțiile un număr foarte mic de țări ( Cuba , Coreea

de Nord ) . Dat în 1957 în funcție de Mao Zedong la divizia nevoie de societate în "

popor " și " dușmani ", se reflectă în următorul fragment din introducere : " poporul

48

chinez va trebui să lupte împotriva forțelor interne și externe inamice și elemente care

subminează sistemul nostru socialist " . Constituția stabilește de a conduce lupta

împotriva dușmanilor " pentru o lungă perioadă de timp " , dar imaginea a datelor

inamic este suficient de ambiguu , deoarece acolo și a indicat că exploatatorii ca o

clasă au fost eliminate . Această poziție poate fi considerat ca o recurență de idei

anterioare despre lume și cum să susțină o justificare constituțională pentru represalii.

Primul capitol al Constituției ( "Termenii generali" ) include profiluri ale

sistemului politic din China, ca un stat socialist , rolul statului și națiunii , principiile

de autoritățile publice , sistemul economic , funcțiile organelor de stat în domeniul

științei , culturii , cultură fizică și sport ; În plus , vom prezenta sistemul de diviziune

administrativ-teritorială a Republicii Populare Chineze . În același capitol stabilit un

aspect al statutului legal al unei persoane din Republica Populară Chineză : conține

dispoziții referitoare la protecția drepturilor și intereselor legitime ale străinilor ,

străini obligația de a respecta legile din RPC , precum și posibilitatea de a acorda azil

străinilor care au fost forțați să emigreze pentru motive politice .

Al doilea capitol ( " Drepturi fundamentale și obligațiile cetățenilor " ) conține

o listă a drepturilor și libertăților fundamentale , precum și responsabilitățile lor .

Acest capitol conține normele tradiționale ( dreptul la muncă , de agrement , educație

, etc. ) și specifice , caracteristice pentru China și caracteristicile rezultate ale istoriei

sale recente ( interdicția de a supune cetățenilor insulte , defăimare , acuzații false și

hărțuire ) .

Al treilea capitol ( " Structura de stat" ) este cea mai extinsă și este împărțit în

șapte secțiuni care se ocupă de statutul juridic de diverse agenții guvernamentale .

Al patrulea capitol ( " steag național , emblemă națională , capitala " ) este

format din trei articole dedicate simbolurile respective ale statului și de capital .

Constituția poate fi modificată la propunerea Comitetului Permanent al

Congresului Național al Poporului , sau o cincime din numărul de deputați ARP-uri și

acceptate de o majoritate de două treimi din numărul de deputați ARP-uri ( spre

deosebire de legile obișnuite și deciziile luate de o majoritate simplă a deputaților din

ARP ) .

49

2. Puterea legislativă

Conform Constituției din RPC mai mare autoritate de stat este ARP . Numărul

de deputați ARP-uri nu trebuie să depășească 3.000 . Mandatul al ARP - cinci ani.

ARP operează în sesiuni ordinare au loc o dată pe an .

Sesiunile extraordinare pot fi convocate la latitudinea Comitetului permanent

ARP sau la cererea a cel puțin o cincime din deputați ARP-uri . Sesiuni destul de

lungi ( pentru o țară socialistă ) și de a face mai des de două săptămâni .

ARP - corp unicameral . Structura sa constă în sesiunea de prezidiu . ARP

Comitetului permanent , comisii speciale , delegații din unitățile de votare .

Fiecare sesiune este precedat de o reuniune pregătitoare de ARP-uri , care a

fost ales prezidiu și secretar - general al sesiunii , a adoptat ordinea de zi a sesiunii ,

abordat alte aspecte legate de pregătirea sesiunii .

Biroul sesiunii peste ședințele ARP . A participat la sesiunea , în plus față de

deputați , acei membri ai Consiliului de Stat , Comisia Militar Central , președintele

Curtea Supremă a Poporului și procurorul general al Procuratura Supremă a

Poporului . Cu permisiunea sesiunii Prezidiului pot fi prezenți la reuniunile de înalți

funcționari ai altor grupuri și agenții interesate .

ARP creează comisii speciale : Comisia pentru comitete etnice , economic și

financiar , Comisia pentru educație , știință , cultură și sănătate , Comisia pentru

afaceri externe , Comisia pentru trăiesc în străinătate chinezi și altele . Comisiile

speciale în considerare facturile ; actele administrative și juridice și acte de guvern și

administrația locală în ceea ce privește Constituția și legile , și să raporteze cu privire

la acestea; ia în considerare interogările trimise de Prezidiul ARP sau a Comitetului

permanent ARP și răspunsurile la acestea și , dacă este necesar , să prezinte un raport

asupra acestora ; efectuarea unei anchete , studiu și să facă propuneri cu privire la

aspectele care țin de competența ARP sau a Comitetului permanent ARP .

Delegații din unitățile de votare sunt o caracteristică a ARP care rezultă din

modul de constituire a acestui organism . Deoarece ARP este compus din deputați

aleși de provincii, regiuni autonome , municipalități , și forțele armate , iar fiecare

unitate electorală reprezentată de mai mulți deputați , ele sunt unite în delegația ,

50

având un interes regional comun . Fiecare delegație își alege președintele și adjunctul

său . Delegația investit drept de inițiativă legislativă .

Drept de inițiativă legislativă : prezidiul ARP , Comitetul permanent ARP ,

comisii speciale de ARP-uri , Consiliul de Stat , Comisia Militar Central , Curtea

Supremă a Poporului , Procuratura Supremă a Poporului , iar delegația de cel puțin 30

de deputați . Propunere de modificare a Constituției RPC poate face Comitetul

permanent ARP și a cincea deputați ARP .


Președinte al Chinei poate fi cetățean din Republica Populară Chineză , care

este cu drept de vot și care a ajuns la 45 de ani. Președintele chinez nu pot rămâne în

funcție mai mult de două mandate consecutive .

Președintele chinez este ales de către ARP . Mandatului său corespunde

mandatului de ARP-uri , dar el își exercită puterile sale înainte de a lua președintele

birou ales ARP nouă convocare .

Președinte al RPC în activitatea sa asistat de un adjunct , care este ales de către

ARP-uri în aceleași condiții și în același mod ca și președintele RPC .

Consiliul de Stat al RPC este caracterizată în art. 85 din constituție ca "

Guvernul Popular Central , organul executiv al puterii de stat , cel mai înalt organism

administrativ de stat . " Se compune din prim - ministru , prim - viceprim-ministrul ,

Consiliul de Stat , miniștri , președinții de comisii , auditorul șef , șef al

secretariatului . Acest organism , precum și alte guverne , gestionează activitatea

administrativă a unui nivel național , activitățile de ministere și departamente , și este

înzestrat cu puteri adecvate .

Sistemul de management al administrației publice locale și construite în

conformitate cu împărțirea teritorială . În Republica Populară Chineză a adoptat un

sistem cu trei niveluri de diviziune administrativ-teritorială : include provincii ,

regiuni autonome și municipalități direct sub autoritatea centrală ; nivel mediu -

51

districte autonome , județe , județe și orașe autonome ; link-ul mai mic - localități ,

localități etnice și orașe , zone urbane .

Statutul juridic al autorităților locale este reglementată de art. 95-121 RPC

Constituția și Legea din 10 decembrie 1982 cu privire la organizarea de congrese

populației locale și guvernele populației locale .

Mandatul de congrese oamenilor de județe , județe autonome , nu orașe

împărțită în districte , districte municipale , localități , localități etnice și orașe - trei

ani . Toate celelalte autorități locale sunt aleși pentru cinci ani. Congrese Sesiuni

localnicilor au loc cel puțin o dată pe an . Sesiunile extraordinare pot fi convocate la

propunerea a cel puțin o cincime din numărul de deputați ale corpului .


Justiție în China se efectuează de către sistemul judiciar . Acesta include :

Curtea Supremă a Poporului , instanțele localnicilor ( Curțile Poporului cel mai înalt

nivel , de nivel mediu și terenuri de persoane la nivel local lui ) , militare și

tribunalele altor oameni speciale lui . Statutul juridic al sistemului judiciar la articolul

stabilit . 123-128 RPC Constituția și Legea de RPC la 1 iulie 1979 privind

organizarea instanțelor oamenilor . Sarcina instanțelor poporului , în conformitate cu

Legea , este " de a se ocupa de cazuri penale și civile , pedeapsa în instanțele de

elemente criminale și soluționarea litigiilor civile ", pentru a proteja sistemul de

dictatura proletariatului ". Legea stabilește principiul independenței justiției ,

egalitatea cetățenilor în tratarea cazurilor , dreptul cetățeni de diferite naționalități de

a folosi limba lor în procedurile judiciare , dreptul inculpatului la o apărare .

Cazuri , de obicei, colegial , dar oferă posibilitatea de a considera un singur

judecător a cauzelor penale și civile minore simple. Sentințele , condamnând la

moarte , sub rezerva aprobării de Curtea Supremă a Poporului . Curtea Supremă a

Poporului , în calitate de cea mai înaltă autoritate judiciară va supraveghea activitățile

tribunalelor poporului locale și speciale . Acest organ judiciar responsabil pentru

ARP și a Comitetului său permanent . Instanțe populației locale sunt responsabile

pentru autoritățile locale .

52

Supravegherea legalității în China se află cu autoritățile de urmărire penală ,

care includ Supreme Procuratura Poporului , Procuratura localnicilor lui , biroul

procurorului militar și a altor procurori naționale de specialitate . În plus , nivelurile

de birou și provinciale procurorului județ pot fi create în zonele miniere în ținuturile

virgine și zonele forestiere în birourile lor . Au nevoie de permisiune de la Comitetul

permanent al Congresului Național al Poporului .

Legislația conduce organele de urmărire penală pentru a comunica cu masele în

munca lor , studiul a faptelor reale . Articolul 7 din Legea recomandă ca procurorii "

nu au încredere în mărturia orală , " interzice primirea de mărturii scrise sub

constrângere și necesită " distinge în mod corect și de a rezolva contradicții între noi

și inamicul și contradicțiile dintre oameni . "

5. Organizarea administrativ-teritorială

China - este un stat unitar , cu mai mult de un miliard de populație

multinațională . Caracteristicile demografice ale Chinei sunt de așa natură încât

populația generală ( Han ) este 91.96 la sută din populație , și minorități etnice " doar

" 8,4 la sută , dar cifra este mai mult de 91.2 milioane de oameni .

Zonele minoritare acoperă aproximativ jumătate din țară . Autori chinezi atrage

atenția asupra acestui detaliu important : minorităților naționale trăiesc mai ales în

combinație cu alte naționalități , aproximativ 70 la suta din orașe și județe sunt

multinaționale . Originalitate considerabil imagine demografic China acordă o

migrație de naționalități diferite , în special eforturile în procesul de reformă

economică .

În China , utilizează formularul administrativ de autonomie . Populate de

minorități naționale ( uiguri , tibetani , Zhuang , Hui , Manchu , mongoli , etc ) pot

crea trei tipuri de entități autonome ; regiuni autonome , prefecturi autonome și

județul autonom .

În China , cele cinci regiuni autonome ( Regiunea Autonomă Mongolia

Interioară , Xinjiang Uygur Regiunea Autonomă , Ning Xia Hui Regiunea Autonomă,

53

Regiunii Autonome Tibet , Guangxi Zhuang Regiunea Autonomă ) , 30 de districte

autonome și 124 de județe autonome .

Statut de autonomie în secțiunea VI din capitolul III " guvernele locale în

zonele de autonomie național " RPC Constituția . Prevederile din această secțiune

sunt detaliate în Legea privind autonomia regională etnică și Regulamentele de

fiecare tip de autonomie , care este adoptat de către comunitățile autonome .

Decizia privind stabilirea de entități autonome , granițele lor și nume luate de

autoritate mai mare , în colaborare cu autoritățile locale competente și după "

consultări ample ", prezentate spre aprobare Consiliului de Stat . Nume entitate

autonomă , cu excepția cazurilor speciale , stabilite de nume locale , naționalitate ,

acte administrative ( de exemplu , Regiunea Autonomă Tibet , Regiunea Autonomă

Mongolia Interioară , Regiunea Autonomă Guangxi Zhuang , etc ) .



Să analizeze sistemul politic socialist

să analizeze parlamentul APMPC


să analizeze puterea executivă și rolul Partidului comunist

să analizeze organizarea administrativ-teritorială




2008









54

Tema 8:Sistemul constituţional al Japoniei

1.Caracterizarea Constituţiei

Proiectul de Constituție, pregătit sub directa supraveghere si îndrumare a

generalului McArthur, a fost definitivat în februarie 1946 si prezentată ca atare

Guvernului nipon, care a fost nevoit să-1 accepte ca atare si să și-1 însușească. în

felul acesta s-a trecut neobservată interferența ocupantului american, care

contravenea Convenției de la Haga din 1907 si Chartei Atlanticuluidin 14 august

1941. Punctul 3 din Charta Atlanticului, semnată depreședintele S.U.A., F.D.

Roosevelt si primul-ministru al MariiBritanii, W. Churchill, prevedea că cele două

mari puteri aliate„respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma

deguvernământ sub care vrea să trăiască". Termenul de „formă deguvernământ"

utilizat în Chartă nu se referă special la forma deguvernământ monarhică sau

republicană, ci la regimul politic.Desigur, opțiunea pentru republică sau monarhie

trebuia să fie, deasemenea, expresia voinței suverane a națiunii. La curent cu

aceastăinterferență pe care a acceptat-o, împăratul a „cerut", la data de 6martie 1946,

să se declanșeze procesul de revizuire a ConstituțieiMeiji.

În iunie 1946, proiectul de Constituție a fost transmis deîmpărat, spre

dezbatere, Dietei aleasă de Adunarea Constituantă la10 aprilie 1946. Dezbaterea

proiectului în cele două Camere a urmatformal procedura de revizuire prevăzută în

Constituția din 1889. La6 octombrie 1946 proiectul a fost aprobat de parlament si,

ulterior,de Consiliul Privat. La 3 noiembrie 1946, împăratul Hirohitopromulge noua

Constituție, care va intra în vigoare la 3 mai 1947 .Generalul McArthur a impus în

mod special ca textulconstituțional să reflecte trei idei fundamentale:

a) păstrarea formei de guvernământ monarhice, dar încadrul uneimonarhii

limitate, în care împăratului să i se confere prerogative onorifice, fiind exclus de la

procesul real de guvernare;

55

b) renunțarea formală, prin Constituție, la dreptul statuluide a purta război sau

de a menține forțe militare;

c) înlăturarea rămășițelor sistemului feudal, prezente încăîn societatea niponă.

După modelul Constituției Statelor Unite, ConstituțiaJaponiei din 1946

debutează cu un preambul în care sunt enunțate, cuvaloare de principiu, cerințele pe

care puterile învingătoare înrăzboiul mondial intenționau să le impună Japoniei.

Interesant estefaptul că aceste cerințe sunt disimulate în dorința si în

angajamentulpoporului japonez, ca si cum acesta ar fi „venit" în întâmpinareapoziției

occidentale față de o Japonie învinsă .Câteva idei rețin atenția în Preambul. În primul

rând, seenunță renunțarea de către popor la politica de război si delimitareaacestuia

de acțiunea guvernanților care se fac vinovați de ororilerăzboiului. Preambulul

Constituției folosește aici o formulareredacțională foarte ingenioasă, care

deculpabilizează poporul japonezpentru politica militaristă si expansionistă a

guvernanților. De altfel,în Preambul se prevede expres că „noi socotim că nici o

națiune nueste responsabilă prin ea însăși". O altă idee este enunțareaprincipiului

constituțional potrivit căruia, suveranitatea emană de lapopor. în continuare, în

Preambul este enunțat unul dintre principiiledreptului internațional rezultate din

Charta Națiunilor Unite, sianume: prezervarea păcii.

Ca regim politic, Constituția a optat pentru un regim detip parlamentar, în care

puterea reală de decizie revine Guvernului,Dieta având un rol mai puțin însemnat.

Cât privește forma deguvernământ, Constituția menține monarhia, dar împăratul

dețineatribuții onorifice, nefiind, practic, implicat în procesul de guvernare.Mai mult

chiar, se schimbă concepția juridică despre monarhianiponă. Dacă, inițial, împăratul

era considerat de origine divină, prinConstituția din 1946, el intră în categoria

puterilor constituite prinvoința suverană a națiunii. Art. 1 din Constituția din 1946

dăexpresie acestei noi realități juridice, precizând că „împăratul estesimbolul statului

japonez si al unității poporului japonez, iar aceststatut se bazează pe voința unanimă a

poporului japonez, care estedeținătorul suveranității.

56

2.Partidele politice

Deși Revoluția Meji a deschis calea înființării partidelorpolitice si a unei vieți

parlamentare, formarea partidelor politicenipone a fost extrem de firavă. După primul

război mondial, odată cudezvoltarea parlamentarismului de tip occidental, apar noi

partidecare acoperă întreaga scenă politică, de la dreapta la stânga. Între1924 si 1932

s-a impus un sistem bipartidist, în care si-au dispusalternativ majoritatea

parlamentară: Clubul amicilor politic si unpartid de orientare democratică. Până la

sfârșitul războiului, toateforțele politice au fuzionat într-un partid unic.Art. 21 alin.

(1) din Constituția din 1946 garanteazădreptul de asociere.

Sistemul de partide postbelic a fost descris într-o varietatede forme în funcție

de diferitele rezultate obținute în alegerileparlamentare: de la partidul dominant, la

„un partid si jumătate", labipartidist si, în fine, la multipartitism .Principalele partide

politice sunt: Partidul Democratic(liberal), Partidul Liberal-democratic (conservator),

Partidul pentruo Guvernare Curată (de orientare budistă), Partidul Comunist

alJaponiei, Partidul Social Democratic, Partidul Conservator, LigaLiberală.Partidul

Liberal-democratic a luat ființă după război, în1955, prin fuziunea a două formațiuni

politice de orientareconservatoare( Partidul Liberal si Partidul Progresist) si de atunci

acâștigat în mod succesiv alegerile parlamentare, până în 1993.Partidul Liberal-

democratic este renumit pentru cele cincifacțiuni (habatsu) care îi erodează unitatea.

în prezent, majoritateaparlamentară este formată din Partidul Liberal-democratic,

caredeține 237 de mandate din totalul de 480. Pe locul următor sesituează Partidul

Democratic cu 177 de mandate de deputat. Urmeazăîn ordine: Partidul pentru o

Guvernare Curată cu 34 de mandate,Partidul Comunist cu 9 mandate, Partidul social-

democratic cu 6mandate s.a.

În Camera Consilierilor majoritatea mandatelor revin, deasemenea, Partidului

Liberal-democratic (110 mandate), urmat dePartidul Democratic (59 mandate),

Partidul pentru o GuvernareCurată (23 mandate), Partidul Comunist (20 mandate),

s.a.

57

3.Dieta (Parlamentul

Parlamentul japonez (Dieta) are o structură bicamerală,fiind alcătuit din

Camera Reprezentanților si Camera Consilierilor.în 1994 s-a introdus un nou sistem

de desemnare amembrilor Camerei Reprezentanților. Anterior, se practica

scrutinuluninominal majoritar desfășurat într-un singur tur, dar încircumscripțiile

electorale erau repartizate între trei si cinci mandate.Alegătorii votau, însă, un singur

candidat, pe buletinul de votfigurând un singur nume. Celelalte locuri erau atribuite,

în ordine,candidaților care obțineau cele mai multe voturi .în locul acestui tip de

scrutin, s-a introdus un alt sistem, sianume, scrutinul uninominal majoritar cu un

singur tur, dar organizatîn 300 de circumscripții, în fiecare fiind distribuit un singur

mandat.Alte 180 de mandate se atribuie pe baza reprezentării proporționaleîn 11

regiuni.Alegerea celor 252 de membri ai Camerei Consilierilorse face printr-un

sistem de vot dublu . Fiecare alegător votează în 47de circumscripții locale, potrivit

modelului scrutinului folosit pentrualegerea membrilor Camerei Reprezentanților. în

fiecare dintre cele47 de circumscripții se atribuie între două si opt mandate. În

acestmod se aleg 152 de consilieri. Pentru desemnarea a încă 100 deconsilieri,

alegătorii votează la nivel național, mandatele fiindrepartizate pe baza reprezentării

proporționale.Mandatul Camerei Reprezentanților durează patru ani,iar cel al

Camerei Consilierilor 6 ani. Din trei în trei ani, jumătate dinnumărul consilierilor se

reînnoiește.Potrivit art. 41 din Constituție, Dieta este organul supremal puterii de stat

si singura autoritate legiuitoare.Cele două Camere au, în principiu, aceleași funcții,

totușiConstituția acordă o putere specială Camerei Reprezentanților. Înfiecare

Cameră, parlamentarii se asociază în grupuri politice. FiecareCameră își alege

președinteleși biroul de conducere. De asemenea,Camerele își constituie comisii

parlamentare cărora le revin atribuțiide natură legislativă si de control parlamentar.

PotrivitRegulamentelor parlamentare există două tipuri de comisii, si anume:comisii

permanente si comisii speciale. În Camera Reprezentanților seconstituie 17 comisii

permanente, fiecare având între 20 si 50 demembri. Membrii comisiilor permanente

sunt numiți de președinteleCamerei respective. în Camera Consilierilor există același

număr decomisii permanente, fiecare având între 10 si 45 de membri. Numărulde

58

membri în fiecare comisie este alocat grupurilor parlamentarepotrivit configurației

politice.Comisiile speciale pot fi înființate de către fiecareCameră pentru a examina

anumite probleme, stabilite anume deCamera respectivă sau care nu intră în

competența unei comisiipermanente.

Membrii unor astfel de comisii sunt numiți de Camerăpotrivit configurației sale

politice.Sesiunea ordinară a Dietei începe, de regulă, în lunaianuarie a fiecărui an si

durează 150 de zile. Durata sesiunii ordinarepoate fi însă, prelungită o singură dată.În

cazul în care Camera Reprezentanților este dizolvatăpe aceeași dată, își încetează

activitatea si Camera Consilierilor.Până la organizarea noilor alegeri pentru Camera

Reprezentanților,Guvernul poate convoca Camera Consilierilor într-o

sesiuneextraordinară, pentru soluționarea unor probleme deosebite și urgențede

importanță națională. Măsurile luate în cadrul sesiuniiextraordinare se supun

aprobării ulterioare a CamereiReprezentanților, nou aleasă.

4.Puterea executivă

Guvernul este alcătuit din primul-ministru si miniștrii destat. Constituția

interzice formal ca membrii Guvernului, inclusivprimul-ministru, să fie militari.

Guvernul nu poate depăși 20 demembri, inclusiv miniștrii fără portofoliu. Constituția

prevede căprimul-ministru să fie desemnat de Dietă din rândul

parlamentarilor.Desemnarea se face separat de către fiecare Cameră. În cazul în

careCamera Reprezentanților si Camera Consilierilor au făcut numiridiferite si dacă

nu s-a ajuns la un acord asupra aceleiași persoane saudacă, în termen de 10 zile de la

numirea primului-ministru de cătreCamera Reprezentanților, cealaltă Cameră nu a

numit încă opersoană în calitate de sef al Guvernului, va fi considerat

Premier,persoana numită de Camera Reprezentanților. RegulamentulCamerei

Consilierilor, adoptat la 28 iunie 1947, prevede o procedurăcomplexă pentru numirea

Primului-ministru. Potrivit art. 20 dinRegulament, persoana care urmează să fie

desemnată în funcția depremier va fi aleasă printr-un vot desfășurat în două tururi.

Astfel,parlamentarul care obține, în primul tur, majoritatea voturilor, va fidesemnat

de către Camera în care s-a desfășurat operațiunea devotare în funcția de premier.

59

Dacă nu s-a reușit realizarea uneimajorități a voturilor, se organizează cel de al doilea

tur, la careparticipă primii doi clasați în primul tur. În acest tur de scrutin vaobține

funcția, candidatul care a obținut cele mai multe voturi. Încazul în care nu pot fi

desemnați doi parlamentari care să participe lacel de al doilea tur de scrutin, se

recurge la tragerea la sorț. Oprocedură similară este prevăzută în art. 18 din

RegulamentulCamerei Reprezentanților. În baza hotărârii Dietei, de desemnare a

primului-ministru,acesta urmează să fie confirmat formal de împărat.Premierul este

cel care-i numește pe ceilalți membri ai Guvernului,Constituția prevăzând că

majoritatea acestora trebuie să fieparlamentari.Primul-ministru reprezintă Guvernul,

supune Camerelorlegislative proiecte de lege, prezintă rapoarte Dietei

privindproblemele generale ale statului în domeniul politicii interne sauexterne.

Totodată, Guvernul are atribuția de a supraveghea șicontrola administrarea fiecărui

departament guvernamental.Guvernul își asumă răspunderea politică în fața

CamereiReprezentanților. Răspunderea poate fi asumată, fie din inițiativaprimului-

ministru, fie din cea a Camerei Reprezentanților. Dacăaceasta adoptă o moțiune de

neîncredere sau respinge o moțiune deîncredere, Guvernul trebuie să demisioneze, cu

excepția cazului încare Camera Reprezentanților nu a fost dizolvată în termen de 10

zile.Dizolvarea Camerei Reprezentanților este condiționată din punct devedere

constituțional de asumarea răspunderii politice a Cabinetului .

5.Puterea judecătorească

Întreaga putere judecătorească aparține Curții Supreme,precum si instanțelor

subordonate, care sunt înființate înconformitate cu legea. Constituția interzice

înființarea tribunalelorspeciale. Curtea Supremă este compusă din judecători numiți

deGuvern, cu excepția președintelui instanței supreme. Număruljudecătorilor Curții

Supreme este stabilit prin lege specială. Numireajudecătorilor Curții Supreme este

supusă confirmării corpuluielectoral, cu prilejul alegerilor organizate pentru

constituirea CamereiReprezentanților, care are loc după numirea lor. După 10 ani de

lanumirea judecătorilor, aceștia vor fi reconfirmați prin aceeași procedură

referendare, care va fi reluată după o nouă decadă. Unjudecător poate fi revocat din

60

funcție, dacă majoritatea votanților sepronunță pentru revocare.Constituția conține

acele dispoziții legale care garanteazăindependența si inamovibilitatea corpului

judecătoresc. Art. 76 alin.(3) din Constituție prevede, în acest sens, că toți judecătorii

se supun conștiinței lor, îndeplinesc o funcție publică si sunt ținuți numai deaceastă

Constituție si de legi. Art. 78 prevede, în plus, că nici un judecătornu poate fi demis

printr-o acuzație publică, afară de cazul încare s-a stabilit pe cale judiciară că nu

poate îndeplini funcția de judecătordin cauza incapacității sale psihice sau fizice.



Să aprecieze rolul Împăratului în stat


să analizeze parlamentul (Dieta)








2008












61



Să aprecieze Președintelui în stat


să analizeze parlamentul bicameral




să analizeze instituția Ombudsmanului






2008












BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ȘI RECOMANDATĂ:

a)Acte normative

1. Constituţia Japoniei, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1997.

2. Constituţia Republicii Franceze, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.

3. Constituţia Republicii Italiene, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 1998.

4. Constituţia Statelor Unite ale Americii, ALL EDUCAŢIONAL, Bucureşti, 2002.

62

5. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, ALL EDUCAŢIONAL,

Bucurişti, 1998.

b)Literatură teoretică

1. Dreptul constituţional comparat, A Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, Chişinău 2003

2. Dreptul constituţional al ţărilor străine, S. Cobăneanu, S. Agachi, Chişinău 2004

3. Cristian Ionescu , Drept constituţional şi instituţii politice , Bucureşti, 1999.

4. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Bucureşti, 2001.

5. Ioan Leş, Sisteme judiciare comparate, ALL BECK, Bucureşti, 2002.

6. Iulian Teodoroiu, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, voi.

2, Bucureşti, 2001

7. Jean Gicquel, Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions

Montchrestien, Paris, 1985.

8. Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania, ALL EDUCAŢIONAL,

Bucurişti, 1998.

9. Ivanov, Structura Statală a SUA, LUMINA, Chişinău - 1993.

10. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Dreptul constituţional

comparat, Bucureşti, 1996.

11. Deleanu Ion, ―Justiţia constituţională‖, Bucureşti, Lumina Lex, 1995.

12. Deleanu Ion, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, 2 volume, Ed. Fundaţia

―Chemarea‖, 1993.

13. Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, ―Studii constituţionale‖, Bucureşti, Ed. ―Actami‖,

1995.

14. Muraru Ioan, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, Ed. a 8-a, Bucureşti, ―Actami‖,

1997.

15. Ionescu Cristian, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, 2 volume, Bucureşti,

Lumina Lex, 1997.

16. Drăganu Tudor, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, Tratat elementar, 2 volume,

Bucureşti, Lumina Lex, 1998.

17. Arseni Alexandru, ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, 2 volume, Chişinău, 1997.

63

18. Victor Duculescu, ―Crestomaţie de drept constituţional‖, vol.I, editura ―Lumina Lex‖,

Bucureşti, 1998.

19. Tinca Ovidiu, ―Constituţia şi alte texte de drept public: România, China, Franţa,

Germania, Italia, Rusia, Spania, SUA‖, Universitatea din Oradea, Oradea, 1995.

20. Diculescu Victor, ―Drept constituţional comparat‖, Bucureşti, Lumina lex, 1996.

21. Pactet Pierre, ―Les institutions françaises‖, Paris, PVF, 1976.

22. A.Arseni ―Jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova‖, Chişinău, 2000.

23. A.Arseni, V.Ivanov, L.Suholitco. Dreptul constituţional comparat.

24. Витрук Н., «Конституционное правосудие», Москва, «Закон и право», 1998.

25. Чиркин В., «Конституционное право зарубежных стран», Москва, 1996.

26. Скашун В.А., «Конституционное право зарубежных стран», Москва, 1996.

27. Тихомиров Н.А., «Развитие теорий конституционного права», Государство и

право, №7, 1998.

28. Н.В.Витрук. Конституционное Правосудие в России. (1991-2001г.г.). Москва 2001

Date post:	28-Jan-2017
Category:	Documents
Upload:	ngodat
View:	237 times
Download:	0 times

NOTE DE CURS DREPTUL CONSTITUȚIONAL COMPARAT (Ciclul I)

Documents