n

Universitatea din PiteştiFacultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia'

Secţia Teologie-Pastorală

Lucrare de diplomă

Norme canonice privindînmormântarea în Biserica Ortodoxă

I îndrumător,Pr. Lect. Drd. Unv. Vasile Sorescu

Piteşti

-2002-

Absolvent,Mihai Laviniu Mureşan

DEDICAŢIE

Sincere mulţumiri şi alese consideraţii Părintelui Profesor Doctor

Mânu Dănuţ pentru dragostea pământească şi grija deosebită pe care

mi-a acordat-o şi pentru preţioasele îndrumări pe care mi le-a dat pe

parcursul anilor de studiu.

Mulţumesc Pr. Lect. Drd. Unv Vasile Sorescu sub îndrumarea

căruia am realizat această lucrare, pentru toate materialele informative

puse la dispoziţie şi pentru consultanţa de specialitate acordată cu mult

profesionalism în alcătuirea acestei teze de licenţă.

Mulţumesc părinţilor mei, familiei mele, pentru tot ajutorul moral

şi material, simţindu-i alături de mine în toate etapele pregătirii mele

profesionale.

Şi nu în ultimul rând, doresc să aduc mulţumirile mele tuturor

Părinţilor Profesori din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a

Universităţii din Piteşti, deoarece toţi şi-au adus contribuţia la

pregătirea mea.

Mihai Laviniu Mureşan

Cuprins

Cuprins 11 .Norme canonice privind înmormântarea în Biserica Ortodoxă 2

a).Ce este moartea 2

b).Rostul sufletului după moarte 3

2. înmormântarea în alte religii 6a).La popoarele vechi 6b).In creştinism 13

3.Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă 16a).Obiceiurile eterodocşilor împotriva cultului morţilor 16b).Despre rugăciunile pentru morţi 22c).Despre necrolog 35

4. Ierurgiile şi rânduielile în legătură cu moartea şi înmormântarea50

a).Grija pentru trup şi suflet 50

b).înmormâmtarea preoţilor 55c). Vechimea ritualului înmormântării 57

5. Ierurgii şi rânduieli de după înmormântare 58a).Rostul parastasului 58b).Soroacele pentru pomenirea individuală a morţilor 62c).Despre Sărindare 62

6. Incinerarea sau arderea morţilor 64Concluzii 73Note bibliografice 75Bibliografie 79

1 .Norme canonice privind înmormântarea înBiserica Ortodoxă

a).Ce este moartea

Una din ierurgiile cele mai de seamă ale creştinismului ortodox estecultul morţii.El este temeinicit pe credinţa In nemurirea sufletului, a existenţeivieţii veşnice şi a judecăţii particulare a lui şi a celei de obşte, pentru răsplatafaptelor fiecăruia. în biserică, trupul tainic a lui Hristos, toţi creştinii sunt fraţiîntr-o "unitate în duh şi comuniune de har, credinţă, nădejde şi dragoste, cuDumnezeu şi cu semenii lor ".De aceea, Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoarede fii ei, le poartă deosebită grijă, nu numaicelor în viaţă, ci şi celor răposaţi,rânduind un adevărat cultpentru ei.

Obiectivul principal al acestui cult este sufletul, pentru că demântuirea şi fericirea lui depinde şi cea a trupului care este şi el deopotrivăcinstit, fiindcă este sfinţit prin Sfintele Taine şi prin "viaţa în Hristos" (Gal, 2,20;Fii.5,21 ),căci trupul este nu numai casa sufletului, ci şi "templul lui Dumnezeu",sau al Duhului Sfânt (I. Car. 3,16).

Biserica este prezentă şi asistă, cu harul şi binecuvântarea ei, pe om,în toate momentele şi împrejurările mai importante ale vieţii lui, de la leagăn pânăla mormânt. Ea întâmpină pe om încăde la venirealui pe lume şi îl însoţeşte pânăîn ultimele clipe ale existenţei lui pământeşti, petrecându-l şi pe calea cea fără deîntoarcere a mormântului. Ba ceva mai mult, grija ei pentru cei morţi seprelungeşte şi dincolo de pragul mormântului; ea nu dă uitării pe cei duşi dinaceastă lume, ci păstreză legătura, nevăzută dar strânsă, care trebuie să existeîntre cei vii şi cei morţi, pomenind pe cei din urmă, rugându-se şi mijlocind pentruiertarea păcatelor, pentru odihna şi fericirea sufletelor lor în lumea cealaltă.

De aceea, în viaţa religioasă a tuturor popoarelor ortodoxe şiîndeosebi la poporul nostru, cultul morţilor, adică ansamblul ierurgiilor şi alrânduielilor tradiţionale prin care Biserica celor vii îşi arată grija faţă de ceirăposaţi este foarte dezvoltat, constituind una din manifestările caracteristice şiesenţiale ale viţii religioase ortodoxe. în afară de scopul lor principal- celsoteriologic- aceste slujbe au şi unul catehetic şi pedagogic; prin ele să-I mângâie

pe cei rămaşi în viaţă, să le uşurezedurerea, să le amintească nestatornicialucrurilor pământeşti şi să le întărească speranţa şi credinţa în nemurireasufletului şi in învierea morţilor, dogme de căpetenie ale credinţei creştineortodoxe.

Cultul morţilor este legat de o seamă de probleme care trebuielămurite în prealabil, spre a fi bine înţelese, ca : felul morţii, al sufletului, învierii,păcatului, veacului, judecăţii şi stării de dincolo.

b).Rostul sufletului după moarte

Prin moarte se înţlege, de obicei, moartea trupească prin ieşireasufletului din trup; dar există şi "moarte sufletească", sau "căderea din har" (Gal5,4) şi trăirea în păcat, care este depărtarea de Dumnezeu. Venirea Domnului întrup a avut rostul izbăvirii din robia morţii, a păcatului şi a diavolului.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Moartea înseamnă propriu-zisdepărtarea (sufletească) de Dumnezeu. Iar "boldul morţii este păcatul, pe careprimindu-l Adam a fost izgonit de la pomul vieţii, şi din rai şi de la Dumnezeu.Acestei morţi i-a urmat în chip necesar moartea trupului... Hristos coborându-se înmoarte, l-a adus pe cel omorât (în păcat) iarăşi la viaţă".

Noul Testament vorbeşte şi de "moartea cea veşnică", sau "cea de adoua moarte" adică osânda veşnică în chinurile iadului, după judecata cea deapoi, a celor nelegiuiţi, trimişi în "focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilorlui". (Mate 25, 41-46: Apoc. 20, 10-14). De fapt nu sunt trei feluri de moarte, ciuna singură, care lucrează pe cele două componente ale fiinţei umane şi pe celedouă planuri sauveacuri. Ultima e numită "a doua moarte" pentru veşnicia ei.Apostolii vorbesc şi de o personificare a Morţii (I cor 14, 26), ca de ultimulvrăşmaş care va fi nimicit; de "frica morţii" şi de "stăpânitorul morţii, adicădiavolul "pe care l-a surpat Hristos prin activitatea şi jertfa Sa.

Moartea şi-a schimbat în Hrists nu numai rostul în ea însăşi ci şi înexperienţa celor ce o trăiesc, descoperindu-se ca poartă spre viaţă".

Sufletul nu are somn, el activează chiar când doarme trupul."Moartea e asemănată cu un somn din care avem o redeşteptare în clipa ParusieiDomnului, odată cu învierea trupurilor aşa cum a zis Mântuitorul despre Lazăr, că"a adormit, dar mă duc să-l trezesc"(Ioan 6,11). Şi trăirea în păcat e considerată"somn" şi "moarte". "Că e ceasul să vă treziţi din somn" (Le 13,11). Sau: "Lasămorţii să-şi îngroape morţii lor". (Mt 8,22).

După ieşirea sufletelor din trupuri- "potrivit consensului unanim alteologilor, sufletele îşi păstrează toate însuşirile firii omeneşti, iar ale drepţilor auşi toate darurile supralumeşti ale harului dumnezeiesc, pe care păcătosiile-aupierdut.

Dincolo, deci, sufletele păstrează toate însuşirile firii omeneşti; îndeplină funcţiune cele 5 simţuri ale trupului : auzul, vederea, gustul, mirosul şipipăitul; în deplină funcţiune cele 3 puteri ale sufletului: mintea, voinţa şimemoria; şi păstrează, mai cu seamă, mai vii şi simţurile externe trupeşti, dar şifacultăţile trupeştiinteriore. Aceasta şi pentru ca să sufere (păcătoşii) şi mai mult,dar şi pentru ca să cunoască mai bine ceea ce sufăr.

Din pricina păcatelor şi răutăţilor şi timpul sau veacul de acum enumit "veacul cel rău al întunericului" în care sufletul păcătos sălăşluieşte întrupul păcatului sau "trup al morţii" (Rom 7,2).Sufletul credincios, deopotrivă s-aizbăvit de păcat. Acest suflet: "murind trupul său a scăpat de viaţa întunericuluişi a luat lumina Duhului Sfânt ca viaţă; acela trăieşte în această viaţă,pentru că î-lţine lumina cea divină. Căci sufletul e o frumoasă asemănare şi chip al luiDumnezeu; dar din pricina călcării poruncii a intrat în el răutatea patimiloracestui veac. "Veacul viitor" însă este numit veşnicie, iar pentru cei răi este"veacul întunericului de nepătruns " sau al "morţii veşnice ".

Noul Testament vorbeşte şi de judecata faptelor, care poate fi şi aici şidupă moarte. Exemple de judecată în viaţă sunt: potopul, amestecarea limbilor laTurnul Babei, nimicirea Sodomei şi Gomorei. Mântuitorul vorbeşte de judecareaacestei lumi şi a stăpânitorului ei: "Acum, stăpânitorul lumii acesteia, diavolul, vafi aruncat afară". (In 12,31).

Este însă şi o judecată a conştiinţei pe care şi-o face credinciosulînsuşi la scaunul duhovniciei, unde preotul iartă- în numele Domnului- păcatelemărturisite^ Aici "cheile împărăţiei" sunt lăsate Apostolilor şi urmaşilor lor, iar"cheile morţii şi ale iadului le-a păstrat Domnul şi numai El deschide iadul şiscoate pe cine vrea. După moarte urmează îndată judecata sufletului zisă şi"judecata particulară". Acum se trimite fiecare suflet în rai sau în iad, după

faptele sale. Mai apoi la învierea trupului urmează şi judecata generală şidefinitivă sau "judecata de obşte ".

Despre cele două judecăţi, după moarte se spune: "Sufletul cel dintâitrebuie să încerce judecata lui Dumnezeu ca unul ce a fost pricinuitorul tuturorcelor ce le-a făcut; dar el trebuie să aştepte şi trupul său ( când va învia) ca săprimescă răsplata şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului care s-a supus

poruncilor lui". Pe când stareasufletelor unor păcătoşi, după judecata particularăeste provizorie, ele mai putând fi izbăvite în iad; după judecata finală starea loreste definitivă. Cei care se mai izbăvesc de chinuri au dovedit o vredniciesufletească prin aceea că şi-au crescut copii în credinţă sau au făcut bine altora casă-i pomenească. După judecata din urmă nu se mai scoate nici un suflet.

Două texte deosebite vorbesc de judecata de aici, pe temeiul căroraunii eterodocşi desfiinţează judecata particulară, zicând că ele învaţă despre"judecata conştiinţei" personale, dar nu înaintea Duhovnicului, cum s-a spus maiînainte. Aceste texte sunt "Cel ce crede în Mine- zice Domnul Hristos- nu estejudecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat... (In 3, 18). în alt text citim: "Cel ceascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecatănu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (In 5,24).

Nimeni nu este scutit de judecata lui Dumnezeu- particulară şigenerală- în afară de Sfânta Fecioară Măria. Dacă se spune însă că cel ce credenu este judecat înţelegem că nu este judecat spre osândă. Dovadă evidentă că lajudecata de obşte şi drepţii sunt judecaţi, dar nu spre osândă ci sprebinecuvântare. (Mt 25,34). Ba încă se spune că după ce vor trece şi ei prin celedouă judecăţi "sfinţii vor judeca lumea" (Mt 19,28) asistând ca martori şiacuzatori aşa cum spune textul grecesc "ekrinen i theos ta krima yman ex avtis"(Apoc. 18,20).

Moartea trupului deschide pentru suflet două stări- conform faptelor-raiul şi iadul. Locul sau starea unde se odihnesc drepţii se numeşte deopotrivă:rai, sânul lui Avraam, împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu, Casa TatăluiCeresc, vieţuirea cu Iisus Hristos Cer, bucuria Domnului, Ierusalimul ceresc,duhurile drepţilor, odihnă etc. De aici a ieşit şi cântarea "întru odihna TaDoamne unde toţi Sfinţii Tăi se odihnesc, odihneşte sufletul... ".

De asemenea "locul sau starea" în care se află sufletele celorosândiţi se numeşte deopotrivă: iad, Gheena focului, foc nestins, întunericul celmai din afară, depărtare de la faţa lui Dumnezeu, loc de chin, pieire, închisoareaduhurilor, iezerul de foc.

Iată dar, ce e moartea şi câteva aspecte prin care trece sufletul, caparte integrantă a omului, după moarte.

2. înmormântarea în alte religii

ahLa popoarele vechi

în cele ce urmează ne propunem pe scurt să prezentăm riturile deînmormântare ce se întâlnesc în diferite religii şi la diferite popoare. Dinexpunerea pe care o vom face se va vedea cum la unele popoare, aceste rituri suntcodificate şi respectate cu stricteţe, la altele ele se împlinesc în baza unor vechitradiţii cu putere de lege. Peste tot însă moartea a provocat o profundă impresieasupra sufletului omenesc şi era imposibil să nu se creeze în jurul ei o întreagăreţea de rituri menite să uşureze soarta sufletului după moarte, să mângâie pe ceirămaşi în viaţă, sau să-i ferească de toate influenţele nefaste considerate ca legatede moarte.

încă de la primele schelete întregi care ni s-au păstrat încă din celemai vechi timpuri, se vede că morţii erau îngropaţi în acea vreme în modintenţionat şi nu părăsiţi sau aruncaţi la întâmplare. Acest fapt se deduce în primulrând din existenţa unor gropi artificiale, de anumite forme sau mărimi, în care s-au găsit schelete. Gropile se săpau într-o rocă adesea foarte dură.

înmormântarea intenţionată se vede şi din faptul că în jurul unorschelete s-au aşezat diferite pietre sau grămezi de oase care aveau probabil scopulsă susţină sau să protejeze anumite părţi ale corpului. Astfel de pietre se puneaumai ales sub cap sau în jurul capului. Uneori cadavrul întreg era înconjurat debolovani care formau un fel de sicriu de piatră.

O altă dovadă a respectului deosebit acordat morţilor de cătreoamenii în vechime este integritatea scheletelor găsite. Dacă morţii ar fi fostaruncaţi pe sol sau îngropaţi superficial, atât cât puteu îngădui bietele unelte desilex, ei ar fi fost mâncaţi de către fiarele sălbatice şi oasele împrăştiate. Totuşisuntem convinşi că ei făceau acest lucru pentru că îi considerau ca o obligaţiereligioasă sau de altă natură, faţă de morţii lor.

Grija pentru morţi se mai poate deduce şi din poziţiile scheletelordescoperite. Poziţiile acestea nu puteau fi întâmplătoare deoarece se repetau şierau adesea poziţii nefireşti, de-a dreptul ciudate. în ceea ce priveşte semnificaţiaînmormântărilor cu ocru roşu, se pare că şi acest rit funerar este în strânsălegătura cu credinţa în nemurire.

în privinţa mormintelor înseşi în paleolitic cadavrele erau îngropatesau depuse în unele grote locuite de cei vii. în neolitic, însă cultul ia o maredezvoltare. Acum apar monumente funebre, care sînt nişte edificii enorme clăditepe morminte şi numite din cauza proporţiilor lor monumente megalitice.

Că oamenii din neolitic şi chiar cei din paleolitic au crezut într-adevăr într-o nemurire concepută mai întîi în mod corporal, apoi spiritual nu maieste azi nici o îndoială. O dovadă este şi obiceiul aproape general şi întîlnit şi înreligiile mai noi, de a se pune în morminte obiecte socotite necesare mortului.

Trecînd acum la riturile de înmormîntare ale popoarelor înapoiateobservam că acestea sunt foarte variate şi de obicei destul de complicate cu multzgomot şi cu urlete. Rudele vorbesc mortului ca şi când le-ar auzi şi seschingiuiesc, rupîndu-şi un dinte sfîşiindu-şi buzele,şi în general, funerariile suntla înapoiaţi mai degrabă prilejuri de sărbători şi de ospeţe senzaţionale.

Mortul însuşi este adesea hrănit de parcă ar continua să ducă înmormînt o viaţă asemănătoare celor de pe pămînt.

La înnapoiaţii australieni înmormîntarea se face şi astăzi în poziţiechircită. La malaiezieni, cadavrul poate fi scufundat în mare. Cadavrul şefului esteînmormîntat sub coliba în care a locuit. Oasele fiind apoi culese şi transportate îngrote. Se practica înmormîntări şi în trunchiuri de arbori,arderea cadavrelor sauuscarea acestora la foc.

La eschimoşi ceremoniile care au loc cu prilejul morţii sunt supuse lareguli precise. Toată casa este golită de lucrurile care le conţine, încă înainte de ase produce decesul. îndată după deces, locuinţa se purifică iar membrii familiei îşispală tot corpul în mare. Numai rudele cele mai apropiate se pot atinge de mort, şidupă înmormîntare trebuie să-şi schimbe hainele.

în general înnapoiaţii cred că sufletele celor rămaşi neînmormîntaţi şiale celor morţi sînt foarte vrăjmaşe faţă de cei rămaşi vii. Polinezienii de pildă,cred că aceste suflete strîng de gîtpe cei care umblă noaptea fără lumînări.

La vechi mexicani riturile funerare veneau după felul morţi. Astfel,morţii în război se bucurau de funerarii pompoase care durau opt zile. Se făceauprocesiuni la care participau văduvele şi orfanii eroului şi la care se cântaucântece funebre acompaniate de tobe. Celor morţi de moarte naturală li se făceaula vechii mexicani astfel de slujbe, mai mult sau mai puţin solemne după bogăţia şiimportanţa defunctului.

La vechii peruvieni, credinţa în viaţa viitoare a dus la păstrareacadavrelor sub formă de mumii, aşa cum se practica la egipteni. Desigur că erau

mumificaţi numai nobilii. în morminte vechii peruvieni obişnuiau să pună obiectepentru serviciul mortului.

într-o veche scriere chineză numită memorialul riturilor, eraurînduite, între altele, obligaţiile doliului. Fiul, trebuia să poarte haină de doliutimp de trei ani după moartea tatălui şi să se abţină de la funcţiile publice.

Din riturile de înmormîntare ale sintoismului predicat de japoneziremarcăm numai unele episoade de mare delicateţe sufletească. Astfel, nu arareori văduva îşi tăia părul şi îl punea alături de cadavrul bărbatului său, jăcînd votde a se mai remărita.

Egiptenii, în epoca preistorică îşi îngropau morţii în simple găuripuţin adînci, săpate în nisipul deşertului. Cadavrul era strîns legat în poziţiechircită şi culcat pe partea stîngă cel mai adesea spre sud. Uneori cadavrul eratăiat în bucăţi şi capul pus deoparte ca mortul să nu devină primejdios pentru ceivii, făcîndu-se strigoi. în aceea perioadă nu exista practica mumificării. Printreobiectele de înmormîntare nu lipsea o barcă. în mâinile mortului şi între buzelemumiei se puneau texte sfinte, rugăciuni şi mai ales faimoasa ,,Carte a morţilor".Ca măsură de prevedere pentru cazul că îmbălsămarea n-ar fi fost perfectă şimumia nu s-ar fi păstrat, egiptnii aşezau în mormînt una sau mai multe statui saustatuiete, care reprezentau pe mort şi care puteau să ţină locul mumiei,înmormîntările persoanelor de mare vază se făceau la egipteni cu mare fast, cuoameni plătiţi ca să jelească bătîndu-se cu pumnii în piept şi punîndu-şi ţărână încap.

Desigur în timpurile cele mai vechi şi chiar mai tîrziu, pentru poporulde jos, locuinţa de veci era o simplă groapă săpată în nisip. Mormintele regale şiale nobililor au luat însă înfăţişarea unor fortăreţe cu pereţi oblici spre centru şiavând înăuntru cinci camere. Această casă mortuară poartă astăzi numirea arabămustaba.

Mormintele faraonilor, piramidele, nu sînt alceva decît mustaba dedimensiuni colosale cu deosebirea că in locul capelei, se construia alături depiramidă un templu în care se oficia cultul regelui titular al mar ei piramidealăturate. Cele mai renumite piramide sunt cele de la Giseth, înălţate pentru aadăposti mumiile a trei suverani din dinastia a-IV-a, Keops,Kefren, şiMicherinos.

Mai târziu în perioada tebană, faraonii obişnuiau să-şi sapemormintele în stânca în aşa numita "Vale a regilor" la vest de oraşul Teba.

Cu privire la riturile de înmormântare ale asiro-babilonienilor existămai puţine informaţii. Moţtii erau şi la aceştia jeliţi şi duşi la mormânt cu muzică

tristă. Mormintele asiro-babiloniene spre deosebire de cele egiptiene erau foartesimple şi fără podoabe. Morţii erau ingropaţi uneori în mari sicrie de teracotă. Caegiptinii, arabii dădeau importanţă păstrării cadavrelor, dar n-au ajuns laperfecţiunea îmbălsămării la care au ajuns cei dintâi.

La canaaniţi după cum au arătat săpăturile făcute de Gezer, sepractica mormântul în formă de puţ. Acesta constă dintr-o gaură cilindrică, ceconducea într-o cameră în care morţii erau aşezaţi în poziţie cilindrica. Cadavrulera cosiderat ca păcătuind grav faţă de zeiţa Astarte şi era urmărit de blestemeleşi răzbunarea acestei zeiţe.

La vechii indieni, în perioada vedică, incinerarea era regulă generalădar se obişnuia şi îngroparea în pământ sau aruncat în fluviul Gange. Mortul eratuns, bărbierit, se tăiau unghiile şi era îmbrăcat în haine noi. Cu obşnuitul alaijalnic, mortul era dus la locul incinerări.

O creangă legată de cadavru avea menirea de a şterge urmele, pentruca mortul să nu mai nimerească drumul cînd va vrea să revină printre cei vii.

în perioada mai nouă, hinduisă, riturile de înmormântare aleindienilor au suferit unele modificări. Astfel, înainte ca muribundul să-şi deasufletul;, este aşezat jos pe un strat de iarbă, acoperit cu o pânză nouă. Urmeazăun serviciu religios săvârşit de brahman, care toarnă în gura muribundului câtevapicături dintr-un lichid în care a fost dizolvat praf de santal (lemn frumosmirositor). Apoi se aduce lângă muribund o vacă frumos gătita cu pânză pespinare şi cu coarnele închirlandate şi impodobite cu inele sau cu alte metalepreţioase. Muribundul trebuie să apuce coada vacii, pentru ca aceasta să-lconducă în lumea cealaltă la locuinţa de veci. Vaca şi găteala sunt dăruite apoibrahmanului care a oficiat serviciul de înmormântare.g

După ce muribundul şi-a dat sufletul, cei de faţă înep bocitul subforma unor lungi litanii cadenţate. Brahmanul săvârşeşte un alt serviciu divin,pronunţând la urechea mortului, în chip misterios, formula sacră de iniţiere. Apoicadavrul este îmbăiat, I se bărbiresc toate părţile corpului, I se pun în fruntesantal şi foi de plante sfinte, I se pune în gură betel (un narcotic, ca tutunul şicoca), este îmbrăcat ci haină de sărbătoare şi dus cu pompă la locul incinerării,grăbindu-se cât mai mult aceste preparative, pentru că obiceiul cere ca rudele,prietenii şi chiar vecinii să nu mănânce nimic până ce mortul nu este dus de acasă.Pe drumul spre locul incinerării, persoanele care formează cortegiul poartă pecap un fel de tichiuţe. Se fac trei opriri, pentru ca un preot să introducă în guramortului câte puţin orez înmuiat. înainte de a pune foc rugului se mai pune încă o

dată orez în gura mortului. Cenuşa rezultată după arderea mortului este pusă într-j o utnă şi îngropată după câteva zile în pământ. Apoi este scoasă şi aruncată într-

un râu sau într-un alt loc socotit sfânt şi având virtuţi purificatoare.j Desigur, castele inferioare din India au rituri de înmormîntare mult

mai simple, şi cum incinerarea este costisitoare, cei prea săraci îşi îngroapă morţiiînpămînt. De altfel sunt regiuni ale Indiei în care înhumarea este tradiţională.

Perioada de doliu durează la indieni un an, în care timp rudele aducsacrificii şi ofrande de diferite feluri.

Deosebit de interesante riturile de înmormântare aveau vechii perşi,~ rituri continuate de puţinii mazdeeni (zoroastrieni) care mai există în Iran şi mai

ales în India. Astfel, cu puţin înaintea morţii sunt aduşi la căpătâiul muribundului"~; doi preoţi care îi citesc rugăciuni. Dacă muribundul poate să recite după ei- rugăciunile, atunci este sigur că nu va merge în iad. Apoi I se dau câteva picături

— din băutura sacră haoma.' în perioada istorică Greciei, când muribundul era pe punctul de a-şi

— da sufletul, I se tăia un smoc de păr, care era închinat zeilor subpământeni, şi seadresau rugăciuni zeului Hermes (judecătorul sufletelor) ca ă-şi îndeplinească cu

- bunăvoinţă datoria. Se dădea ultimul sărut muribundului şi în clipa morţii se făceamult zgomot, lovindu-se în vase de aramă ca să fie alungate duhurile rele din

^ drumul sufletului. După ce sa producea decesul, se închideau ochii şi guraI mortului, I se acoperea faţa, era spălat cu apă caldă, uns, înfăşurat într-un

__ veşmânt alb şi încoronat cu flori, apoi era aşezat în tinda casei cu picioarele spreuşă. în gură I se punea un obol, ca taxă de trecere în lumea cealaltă. în timp cemortul era încă în casă, se aşeza înaintea uşii un vas cu apă pentru purificarea de

j atingerea necurată cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului.Ritul funebru era comemorat în ziua a treia, a treizecea şi la un an.

Se foloseau veşminte modeste şi de culoare neagră, se tăia părul capului şi uneorise presăra cenuşe pe cap şi se zgâria faţa. Toate aceste practici erau impuse dedreptul religios familiar şi de aceea era strict obligatoriu. Nu erau lipsiţi de eledecât cei care erau excluşi de la religia familiei şi de la acea a cetăţii. Aceasta era

""* cea mai gravă interdicţie.Dar aceea care, mai mult decât oricare popor, au codificat şi au

~ respectat cu sfinţenie obligaţiile familiei la moarte şi înmormântare au fost•- romanii. Şi la aceştia, îndată ce murea cineva I se închideau ochii, era chemat cu

- glas tare, ca la indieni. Apoi cadavrul era pus pe pământ, spălat cu apă caldă, uns,' îmbrăcat cu hainele cele mai bune, încoronat şi depus în vestibulul casei cu

10

1

picioarele înspre uşă. înaintea casei se punea o ramură de chiparos, poate pentrua avertiza pe preoţi ca să nu contacteze, intrînd, vreo necurăţenie rituală.'°

Cei prezenţi la înmormântare se lustrau apoi de trei ori prin stropiride apă sau sărind peste foc, gustau ceva, invitând şi pe morţi să ia parte la masă,îi cereau binecuvântarea şi înainte de a pleca îşi luau ziua bună de la el princuvintele:" Slave sonete parens ".

Urma o purificare generală a persoanelor şi a casei şi o masămortuară. în fiecare an, la ziua respectivă defunctul era comemorat,în ce priveşte mormintele romane, acestea erau în timpurile primitive formate dinpuţuri camere mortuare. încetul cu încetul s-au introdus alte obiceiuri.

La celţi nu găsim mai nimic deosebit în ceea ce priveşte riturile deînmormântare, afară de faptul că ei aruncau pe rug în timpul ceremoniei scrisoriadresate rudelor decedate ca şi când acelea ar fi putut să le citească.

Nici la vechii germani nu întâlnim mai nimic deosebit cu privire lariturile de înmormântare. La vechii slavi, în schimb, găsim unele lucruri care nepot interesa. Astfel, printre alte obiceiuri de înmormântare era acela că după cecadavrul era ridicat, să nu iasă pe uşă ci printr-o deschizătură specială făcută înzid, pentru a împiedica astfel sufletul mortului să nu nimerească intrarea în casă.

în privinţa ritului de înmormântare propriu-zis, slavii primitiviobişnuiau să ardă morţii, la fel ca vechi indo-europeni: lituanieni, germani, celţi.înhumarea au adoptat-o sub influenţe străine. înainte de diferitele lor convertiricele două obiceiuri existau în chip paralel.

Ceremonialul funerar se încununa la vechii slavi, ca şi la alte popoareprin moartea voluntară a văduvei sau în unele cazuri prin omorârea acesteia şi aservitorilor defunctului. Se obişnuia de asemenea ca la moartea unui tinăr se sesacrifice o fată, logodnica mai ales pentru ai fi acestuia în viaţa cealaltă soţia pecare nu a avut-o în viaţa aceasta. Uneori era sacrificat şi medicul ca săîngrijească şi în lumea cealaltă pe cel mort.

La vechii lituanieni după înmormântare soţia mergea la mormânt şi sejelea timp de treizeci de zile, în zori de zi şi la apusul soarelui. Rudele făceau ospăţîn zilele a treia, a şasea, a noua şi a patruzecea de la la moarte. în timpulospăţului fiecare mesean arunca puţină băutură şi mâncare sub masă pentru mort,iar tot ce cădea de la masă nu era cules ci lăsat să se găsească pentru sufletelecare nu aveau părinţi şi prieteni care să le hrănească. La sfârşitul ospăţuluipreotul matura casa zicând: "Aţi mâncat şi aţi băut, suflete ieşiţi afară. "

11

în privinţa riturilor de înmormântare ale geto-dacilor nu ştim marelucru din pricina lipsei de documente sigure. Sigur este numai că incinerau morţii,că puneau întotdeauna în morminte o cratiţă şi o cupă pentru a servi mortului lamâncare şi băutură, şi că cenuşa o depuneau în urne aşezate sub tumuli, separaţisau în câmpuri de urne.

în islamism când se apropie moarte, musulmanii întorc capulmuribundului spre Mecca şi-l îndeamnă să pronunţe formula mărturisirii decredinţă musulmană (Shanădah), "Nu este Dumnezeu afară de Allah şi Mahomedeste profetul Său ", pentru ca să nu o uite şi să o poată spune exact atunci când vafi anchetat de cei doi ingeri Nakir şi Munkar, care fac un fel de judecatăparticulară.

Dacă decesul s-a produs dimineaţa înmormântarea musulmană seface în cursul zilei, dacă nu a doua zi dimineaţa. Până în momentul înmormântăriifemeile bocesc teribil făcând elogiul mortului în proză sau în versuri şiacompaniate de tobe. Există şi bocitoare de meserie care au uneori foarte multtalent poetic.

Mormintele mahomedane sunt construite sub formă de firidă în aşa felîncât trupul mortului să poată sta pe partea dreaptă cu faţa spre Mecca. Deasupramormintelor se ridică un muşuroi de pământ sau, la cei cu bunăstare se contruiescun fel de capele boltite (qubba).u

în iudaism, când se apropie moartea muribundul este îmbiat să repetedes o rugăciune (şema). Când moartea a venit se recită la sinagogă sau în jurulmortului un fel de recomdare către Dumnezeu. După ce muribundul şi-a datsufletul rudele apropiate îşi sfâşie hainele după un vechi obicei semit şi murmurărugăciunea: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat"

12

r

hi.în creştinism

Riturile de înmormântare din creştinism ne sunt mai bine cunoscute şide aceea nu stăruim prea mult asupra lor. Totuşi ar fi utilă o prezentarecomparativă a riturilor de înmormântare din cel trei mari confesiuni creştine:Ortodoxie, Romano-Catolicism şi Protestatism. Ne vom mărgini însă numai lacâteva indicaţii sumare asupra riturilor de înmormântare din biserica noastră.

Se ştie că în Biserica Ortodoxă rituarul înmormântării nu aste acelaşipentru toţi, ci este deosebit pentru copii, pentru laici, pentru preoţi şi diaconi demir, pentru călugări şi arhierei şi pentru înmormântările care au loc în săptămânaluminată a Sf. Paşti. Ritualul înmormântărilor copiilor până la 7 ani este mai scurtiar pentru mirenii mai în vârstă de 7 ani este mai bogat. Trupul preotului saudiaconului decedat este pus de trei preoţi pe o rogojină, în semn de umilinţă şi esteşters de preoţi cu un burete înmuiat în untdelemn sau cu o cârpă înmuiată în apă.Şi călugărul decedat este pus pe o rogojină şi trupul său este şters cu bureteleînmuiat. în apă caldă, făcându-i-se cruci la frunte, mâini, piept, genunchi şipicioare. De asemenea, arhiereul adormit în Domnul se şterge cu apă cruciş lafrunte, ochi, buze, piept şi genunchi. în săptămâna luminată a Paştilor slujbaînmormântării este deosebită pentru toţi creştinii înlăturându-se cântările şirugăciunile străbătute de tristeţe care formează esenţialul în ritualul celorlalteslujbe de înmormântare.

Biserica Ortodoxă nu admite incinerarea ea practică înhumarea.Poziţia mortului în coşciug este pe spate cu mâinile încrucişate pe piept. Orintareacadavrelor este cu faţa către răsărit. La trei zile, nouă, patruzeci de zile şi la un anse face pomenirea mortului.

Ritualul înmormântărilor creştine a fost alcătuit de Sf. Efrem Şirul şimai ales de Sf. Ioan Damaschin, care a izbutit să dea înmormântării creştineprestanţă, gravitate, seriozitate, adâncime de idei şi cântări precum şi mângâierepentru rude şi prieteni.

Din nefericire rânduielile atât de pline de prestanţă ale Bisericiinoastre cu privire la înmormântare sunt adesea întunecate de tot felul de practicisuperstiţioase, rămăşiţe din vechile religii păgâne, la care poporul ţine foarte multşi împotriva cărora Biserica noastră nu a reacţionat cu destulă stăruinţă. Fără săintrăm în cercetarea amănunţită a acestor practici superstiţioase credem căexpunerea generală pe care am facut-o asupra riturilor de înmormântare din

13

diferitele religii ale lumii poate servi ca termen de comparare şi punct de plecarepentru cercetări mai aprofundate în această direcţie.

în Tratatul de Lingvistică Ortodoxă a prof V. Mitrofanovici, lucraredevenită autoritară în Teologia Românească, se arată că mortul se scaldă în apă"spre aducere aminte că corpurile drepţilor vor învia oarecând cu mărire",îmbrăcarea morţilor cu haine noi "înseamnă că acest corp trecător care se predămormântului va învia la a doua venire a lui Hristos îmbrăcat fiind în veşmântulnou al nestricăciunii". Corpul mortului se stropeşte cu aghiasmă pentru aexprima "dorinţa ca sufletul celui repauzat să se înfăţişeze sfinţit la înfricoşatajudecată". Grâul din care se face coliva la înmormântare "înseamnă că omul esteca grâul sămânţă care semănându-se în pământ răsare, aşa şi el, cu puterea luiDumnezeu va învia din morţi", iar "coliva se mănâncă de toţi cei ce iau parte laînmormântare, în semn de comunicare cu mortul", nu pur şi simplu pentru a hrănimorţii cum se credea în păgânism. Lumânările care ard în mâinile clerului şi alecredincioşilor "sunt simbolul credinţei luminate şi semn de bucurie că mortul şi-aîmplinit lupta", după expresia Sf Ioan Gură de Aur. Tămâierea multă laînmormântare "serveşte nu numai de a înăbuşi duhoarea putrejiunii, ci şi casimbol al rugăciunii care se înalţă la Dumnezeu, precum scrie Apostolul Ioan:" şis-a suit fumul lămâilor cu rugăciunile sfinţilor" (Apocalipsa VII, 4). Tot asemeneapomenirea morţilor în urma cererilor speciale ale rudelor acestora, în ziua a treia,a noua, a patruzecea după deces, are în Biserica Ortodoxă adânci semnificaţiidogmatice: pomenirea în ziua a treia după deces se face "în onarea învierii luiHristos celei de-a treia zi, ce-a la nouă zile după repauzare se face cu privire laora a noua, în care a murit Iisus şi în onoarea celor nouă cete îngereşti, iarpomenirea la patruzeci de zile după repauzare se săvârşeşte în onoarea înălţăriilui Iisus la cer, ca înviind din morţi, Domnul să-l facă demn de suirea înlocaşurile celor cereşti". în fine, pomenirea morţilor după trei luni, după şaseluni, după nouă luni şi după un an de la deces se face "după exemplul bisericii,care în fiecare a treia lună adică în fiecare anotimp a aşezat sâmbetele înamintirea morţilor''."Chiar şi praznicele mortuare, care în uzul credincioşilorBisericii noastre , amintesc prea adesea ospeţele mortuare alenecredincioşilor, "se purifică prin sfinţenia relgiei creştine (,după expresia Fer.Augustin).

în orice caz, o cercetare atentă a riturilor de înmormîntare practicateîn general şi în Biserica noastră Ortodoxă în special vădeşte superioritatea,spiritualitatea şi valoarea deosebită morală religioasă a acestor rituri faţă de cele

14

practicate în religiile necreştine. Dar aceasta implică şi necesitatea unei vigilenţesporite din partea preoţimei Bisericii noastre, pentru a nu lăsa ca prestigiulcultului pe care Biserica noastră îl acordă morţilor să fie umbrit de tot felul depractici superstiţioase. Nădăjduim ca expunerea de mai sus să dea cel puţin degîndit în acest sens.

15

3.Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă

a). Obiceiurile eterodocşilor împotriva cultului morţilor

Acestea sunt făcute în raport cu specificul doctrinar al fiecărui cultsau grupare sectară - deosebit de cel care le sunt comune tuturor - şi privesctoate căile sau mijloacele folosite de Biserica Ortodoxă spre folosul morţilor ca:rugăciunile, postul şijerfa Euharistică sau Liturgică, adică unite cu ea, îndeosebi.

Pentru a înţelege netemeinicia acestor obiecţiuni, nu este de ajuns aaminti textele biblice care le combat şi pe care oponeţii lor le nesecotesc pur şisimplu, sau le răstălmăcesc şi le falsifică atunci cănd li se pun în faţă - ci trebuieprecizat de la început că ei nici nu au dreptul a face asemenea obiecţiuni pentrudouă, ba chiar pentru trei motive. Unele confesiuni şi secte, au o concepţie apartedespre păcat şi mântuire; că omul - prin căderea lui Adam din starea de har -fiind total pierdut sufleteşte nu mai e capabil de nimic bun, nici chiar dupărăscumpărarea lui Hristos* După ei mântuirea fiind obiectivă, e oferită automat deDumnezeu, omul mărturisind doar credinţă: au o "mântuire numai prin credinţă;de fapte bune insă omul fiind incapabil, nu poate avea o viaţă spiritualăîmbunătăţită şi deci atrage sfinţenia şi desăvârşirea sau îndumnezăirea prinsinergie, sau conlucrarea creştinului cu harul divin, prin credinţă şi prin faptebune, post, rugăciune, viaţă morală pilduitoare şi împărtăşirea cu Sfintele Taine,sau cu Hristosul euharistie, ceea ce se numeşte Viaţă în Hristos.

Apoi unii nici nu cred în existenţa spirituală a sufletului şi înnemurirea lui, ci îl consideră o simplă suflare, care se pierde odată cu trupul,care moare; iar alţii, chiar dacă admit sufletul nemuritor cred că între moarte şiînvierea trupurilor la ziua de apoi, sufletele dorm sau se află într-o stare denesimţire.

în fine şi unii şi alţii ca toţi ceilalţi sectanţi având asemeneaconcepţii nu cred în judecata particulară a sufletului şi în starea lui provizorie defericire sau osândă până la judecata generală, deşi textele care vorbesc dejudecata particulară sunt clare (Luca 16, 19 - 31); EVR. 9, 27; APOC. 6,9- 10;18, 20; 20, 7). în plus, majoritatea lor obiectanţii cred în predestinaţie - ori labine ori la rău - şi atunci toate ar fi inutile, cele ce se fac de cei vii pentru ceimorţi.

16

HDe asemenea aceştia au renunţat la Tradiţia primară cultică şi

i patristică a Bisericii, care este copletarea şi interpretarea fidelă SFINTEISCRIPTURI, ea însăşi presupunând Tradiţia sau "dreptarul" (Luca I, 4; loan 20,

~j 30, 21, 25; Fapte 2, 42; Rom. 6, 17; 10, 17; I Cor 11, 2; 15, 3 - 7; FU 4, 9 TI Tes 2,15; 6,6- 16; I Tim. 6, 20' II Tim. 2, 2; II Petru 3,1- 2; I loan 1,1- 3; II loan 1,

i 12), şi tot aşa înlătură totodată preoţia sfiinţitoare de succesiunea apostolică,precum şi de toate celelalte Taine ale Bisericii - considerându-le doar simboluri.

H Astfel că (aceste culte) să şi voiască, cu adevărat, nu pot înţelege şi interpretacorect textele biblice, decât trunchind unele, şi trecând voit peste altele, dovedind

"^ prin această nesinceritate sufletească şi lipsă de respect faţă de Sfânta Scriptură,-'- cuvântul lui Dumnezeu.

~"[ Alţii, nesocotind de asemenea judecata particulă, admit altă judecată- aici, în viaţă "judecata înaintea conştiinţei", pe temeiul textelor din loan (3, 18; 5,

— 24) si al celui din Romani (8, 1; 8, 19): "de vei crede - te vei mântui", de unde au- şi scos formula specifică lor: "crede şi te vei mântui" sau "eşti mântuit".

— în ce priveşte textul din loan 3, 18 şi 15, 24 care se aseamănă ca idee:\ că "cel ce crede nu este judecat", ci "a trecut din moarte la viaţă" s-a lămurit mai

~. înainte în sensul că numai "cel ce va crede şi se va boteza se va mântui" (Marcuj 16, 16), deci a primit Botezul ca Taină dătătoare de har mântuitor. Iar, după Botez

__ şi-a dus viaţa "în Hristos " şi în împărtăşire cu toate celelalte Taine; la căsătorie,cununându-se şi respectând toate rânduielile Bisericii" cu post şi rugăciuni, fapte

__ de milă, spovedindu-se şi împărtăşindu-se în cele patru posturi - şi ori de câte oria simţit nevoie -; iar în caz de boală au cerut şi preoţii le-au săvârşit TainaSfântului Maslu.

Căci numai în Taina Mărturisirii păcatelor are loc "judecataîs

conştiinţei". Doar conştiinţa care le-a mustrat şi l-a adus pe creştin la Tainaspovedaniei numai atunci este împăcată când duhovnicul aflat în scaun dejudecător şi de sfătuitor, a rostit rugăciunea de dezlegare în numele lui Hristos, de

~ la care a primit prin Apostoli şi episcopul hirotonitor puterea harica: "de a lega şidezlega" (Matei 18, 18) cu încredinţarea: "şi oricâţi veţi ierta pe pământ vor fi

~" iertaţi şi în cer" şi "oricâte de veţi ţinea vor fi ţinute " (Matei 18, 18; loan 20, 22 -J 23) Toate acestea dovedesc că mântuirea este "de obşte" (Iuda 3), nu individuală;

~ noi ne mântuim unii pe alţii şi toţi prin Biserică şi în Biserică. Un mare cuvântătoral ortodoxiei scrie cu privire la judecăţile creştinului: "pentru toate păcatele

— oamenilor Dumnezeu a orânduit două scaune de judecată: unul aici pe pământ, înaceastă viaţă şi altul în cer, la a doua venire. Acolo este judecătorul un Dumnezeu

17

plin de mânie, fără milă. Aici este judecător un preot, om, plin de milă fără mânie.Acolo vinovatul nu are cuvânt de apărare' aici capătă iertare. Cel care a fostjudecat aici de duhovnic şi a fost iertat, este judecat şi acolo de Dumnezeu şi esteiertat. Cel care aici se va pocăi acolo este îndreptăţit. Dacă vom putea prinmărturisire, în viaţa acesta pământească, - spune Hrisostom - să ne spălăm degreşelile noastră, vom merge acolo spălaţi de păcate ".

Dumnezeu a dat (aici) cheile raiului în mâinile oamenilor, adicăapostolilor, episcopilor şi preoţilor. "îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor" (Matei16, 19), a spus Domnul lui Petru şi tuturor apostolilor (Matei 18, 18; Ioan 20, 21 -23), iar Domnul a păstrat "cheile iadului" (Apoc. 1, 18).

Pentru orice creştin adevărat rugăciunea este expresia dragosteifrăţeşti sincere. Că cine iubeşte "a trecut din moarte la viaţă" (I Ioan 2, 14).Numai cei cu "păcate de moarte" sunt excluşi (I Ioan 5, 16) de la rugăciuneaBisericii.

De asemenea având "mântuirea numai prin credinţă" ("sola fide "),ei nu practică faptele bune şi milostenia, socotindu-le inutile, pentru că creştinulnu se mîntuieşte prin ele, în ciuda faptului că le judecă - şi la cea particulară şi lacea genrală - răsplata se dă fiecăruia "după faptei sale" (Matei 16, 27, 25; 34 -40; Ioan 5, 29; II Tim. 4, 1); şi a faptului că "credinţa fără fapte este moartă"(Iacob 2, 20).

Dacă ei totuşi fac unele fapte de ajutorare, o fac numai în scopprozelistic, de a-I atrage pe alţii la rătăcirea lor, dar nu ca acte personale pentrumântuirea lor şi a altora.IT

Obiecţiunea pe care o fac cu privire - la prinoase, împotriva mileicreştine, - care se vădeşte îndeosebi cu prilejul parastaselor şi al "agapaelor" -(Fapte 2, 46; Iuda 1, 21), "praznicelor" sau pomenirilor (Fapte 10, 4), care se facde rude pentru morţii lor ~ este aceasta: "Ce folos au morţii din aceasta? Oaremănâncă şi beau morţii? ".

Morţii nu mănâncă şi nu beau, dar fiind jerfe făcute în numele lor,milosteniile sunt primite de Dumnezeu pentru ei şi le uşurează situaţia, aşa cummilosteniile făcute - chiar în viată - altora, aflaţi în nevoi, Mântuitorul Hristos lesocoteşte ca făcute Lui (Matei 25, 34 - 40); aşa cum au fost rugăciunile şimilosteniile lui Corneliu sutaşul - care milostenii le făcea semeniilor - probabil şipentru morţii lui - :s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu" (Fapte 10, 4).

Apostolul spune că "dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l vaîntoarce cineva (prin rugăciune stăruitoare)... îşi va mântui sufletul din moarte şi

18

va acoperi mulţime de păcate" (Iacob 5, 19 - 20). Apoi prin rugăciunile şi\ milosteniile pentru cei plecaţi - care le vor folosi acelora înaintea lui Dumnezeu

şi-I vor izbăvi sau uşura - nu va fi pentru aceia, şi pentru cei ce au făcut pentruei, la fel de folositoare?

Cei ce nu cunosc puterea Tainei şi a jerfei Sfântei Euharistii,obiectează chiar şi împotriva prinoasalor aduse la Biserică şi a părticelelorscoase pentru morţi, din a cincea prescură, spunând: "Ce pot ajuta prinoasele

~| pentru morţi în chip de părticele scoase din prescură?". Acestea folosesc desigurmai mult decât cele 12 pâini ce se puneau la templu "pe masa curată pentru

~ Dumnezeu", care erau de "mare sfinţenie" - spre pomenire puse înainteaDomnului, pentru păcatele celor 12 neamuri ale Israelitilor (Lev. 24, 5 9).

~ Părticelele scoase din o anumită prescură (a cincea) în timpulsăvârşirii jerfei celei fără de sânge, pentru morţi se scufundă în Sângele lui

~ Hristos (din Sfântul Potir), cu rugăciunea sfinţilor slujitori ai altarului: "Spală,Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici cu Sângele Tău". Adică aceste

— părticele se duc "întru pomenirea şi în jerfa Domnului" pentru păcatele celorJ morţi, pentru care " este vărsat Sângele Mântuitorului lumii şi despre a căror-, pomenire se roagă Biserica".j Cei ce tăgăduiesc puterea rugăciunilor - mai ales unită cu jerfa

,_ euharistică - şi a milosteniilor, nu înţeleg milostenia care e temeiul JudecăţiiIJ finale, şi rugăciunea obştească sau liturgică, singura în care Hristos este prezent^ şi real, jertfindu-se tainic pe Sfânta Masă, fiind rugător în Sfânta Euharistie şi îni j chip nevăzut rugându-se Tatălui, înconjurat de ingeri şi de sfinţi şi împreună cu_ noi. Acesta este sensul cuvintelor lui: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele

Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20), adică adunaţi la cultulliturgic, la Sfânta Lui Jertfa, în Biserică, unde se săvârşesc Sfintele Taine, nu în

| afara Bisericii şi împotriva Ei. Căci rugăciunile, cântările şi darurile ce se aduc laAltar (Matei 5, 23 - 24), sau milosteniile şi toate câte se cuprindîn cele ce se

H numesc "jerfe duhovniceşti" nu sunt bine primite la Dumnezeu decât "prin lisusHristos" (I Petru 2, 5); adică însuşi de El, prin jerfa Lui, al Cărui sânge spală

j ~ ~ păcatele celor ce aduc aceste jerfe materiale şi spirituale şi ale celor care s-au^ adus. Aşa cum ne rugăm la ieşirea cu Sfintele Daruri... "Pomeneşte Doamne... " şiH "Pe cei ce au adus aceste sfinte daruri şi pe cei pentru care s-au adus, vii sauI i

morţi, să-1 pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa".r-'. Iar după ce se împărtăşeşte preotul şi şterge uşor cu buretele miridele

j

- de pe disc, trecându-le în Sfintul Potir, unde e sângele Domnului, zice: "Spală

p19

__ Doamne, păcatele celor ce s-au pornenia aici cu cinstit sângele Tău, pentru: rugăciunile sfinţior Tăi".

Şi toţi aceştia - vii sau morţi - pentru care s-au dus daruri şi s-au datpomelnice au fost pomeniţi de preot la Proscomidie, scoţându-se "iertareapăcatelor şi odihnă sufletelor" tuturor "care au adormit întru nădejdea învierii şi

i a vieţii veşnice ". Iată pentru ce se aduc darurile pentru vii sau morţi.Apoi se pomenesc şi pentru că Dumnezăiasca şi Sfânta Jertfa este de

~] două ori sfinţitoare. O dată prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu,prin însăşi aducerea lor sfinţesc atât pe cei care le-au adus cât şi pentru cei pentru

~~j care s-au dus, atrăgând îndurarea lui lui Dumnezeu faţă de ei; a doua oară prinîmpărtăşire, întrucât ele sunt pentru noi adevărată hrană şi băutură - potrivit

"1 cuvântului Domnului (Ioana 6, 53 -57). Dintre aceste doua chipuri de sfinţire, celdintâi e comun şi celor vii şi celor morţi, căci Jerfa se aduce şi pentru unii şi

~~ pentru alţii; celălalt însă este posibil numai pentru cei vii deoarece "morţii nu potsă mănânce şi să bea ".

— Cultul morţii a fost de la început una dintre pârghiile puternice aleBisericii, a legăturii spirituale nezdruncinate între membru ei - vii şi morţi - uniţi

-i în dragostea şi vieţuirea în Hristos, constituind totodată o şcoală permanentă aj pedagogiei divine - pe care, nici prigoanele de secole, nici ciuma şi holera nu a

putut-o clinti, ci tot mai mult a consolidat-o.

!^ Vom spune ca şi Calnev că :

1) Răposaţii sunt morţi cu trupul, dat vii cu sufletul şi, trăiesc dincolo_ de mormânt cu viaţă conştientă şi înţeleasă.

2) Cei morţi şi cei vii sunt fii aceleiaşi Biserici a lui Dumnezeu - pedouă planuri - al cărui Cap este Hristos.

|| 3) De aici îndatorirea de a ne ruga şi a face totul pentru a le uşurasufletele - ca şi ei care ajung la fericire să ne ajută pe noi.

R 4) Sfânta Scriptură vorbeşte aici "de judecata proprie " la Duhovnic(Ioan 3, 18), iar dincolo - de cele două judecăţi, particulară şi universală:

~j provizorie şi definitivă5) Până la judecata finală - nici drepţii în rai, nici păcătoşii, în iad,

P nu primesc răsplata deplină.6) între rai şi iad a existat prăpastie numai în Vechiul Testament.

~, 7) Rugăciuni şi jerfe cu milostenie pentru cei morţi se făceau şi în- Vechiul Testament

20

8) Temei al rugăciunilor, milosteniilor (pomeniilor) şi slujbeieuharistice sunt suficiente în Noul Testament9) Biserica se roagă şi mijloceşte pentru oamenii drepţi şi păcătoşi, afară de cei cupăcate de moarte sau împotriva Duhului Sfânt.

10) Legea dragostei şi inima noastră nu ne osândeşte rugându-nepentru morţi ci dimpotrivă

11) Că cei ce nu se roagă pentru ei sunt lipsiţi de dragoste.

Din câte s-a văzut, deci, cultul morţilor, atât de important şi atât demult dezvoltat în Biserica Ortodoxă, îşi are puternice temeiuri: biblice, dogmatice,liturgice şi patristice, sprijit pe învăţătura despre judecata particulară, şi a stăriide răsplată numai a sufletului între cele două judecăţi. Numai Biserica Ortodoxăprezintă învăţătura despre judecata particulară în adevărata lumină a SfinteiScripturi şi a Sfintei Tradiţii. Cultul morţior ţine de însăşi fiinţa Bisericii şi e legatde sufletul nostru, ca expresie a dragostei nepieritoare de părinţii şi fraţii noştrirăposaţi. Căci morţii au făcut şi fac parte totdeauna din membru şi fii Bisericii, caşi cei vii: moartea lor trupească n-a făcut decât să-l treacă "dincolo de viaţă",din Biserică pământească în cea cerească, unde cei ce au vieţuit în Hristos, sunt"ca ingerii lui Dumnezeu şi fii ai învierii" (Luca 20, 36).

21~i

b).Despre rugăciunile pentru morţi

întrucât Biserica învaţă că şi cei morţi în Hristos fac parte împreunăcu cei vii din aceeaşi Biserică a lui Hristos, că legătura dintre dânşii se întreţineprin rugăciune şi că sufletele celor morţii trăiesc într-o stare provizorie până lajudecata de apoi, există deci posibilitate ca şi unii dintre păcătoşii morţi să poatăfi mântuiţi prin rugăciunile Bisericii şi ale fiecăruia dintre noi, precum şi prinmilosteniile făcute pentru dânşii. într-adevăr rugăciunile celor vii, adresate luiDumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor, pot ajuta celui păcătos în iad, care în viaţaaceasta nu s-a pocăit îndeajuns.

Sfârşitul vieţii pământeşti a omului înseamnă - în concepţia creştină -despărţirea sufletului de lăcaşul său trecător pe care îl numim trup.

După învăţătura creştină moartea corespunde desfacerii fiinţei umaneîn cele două părţi constitutive:

trupul - locaşul trecător sau vasul de lut se preface în elementele din care a fostalcătuit (Fac. 3/9)sufletul care este nemuritor - partea cea mai de preţ a omului - se desprinde deacest suport fizic pentru a se întoarce la Cel care l-a creat (Ecl. 12, 7), spre a-şiprimi răsplata pentru faptele săvârşite în timpul vieţii.

înţeleasă ca fenomen fizic, moartea survine fie din cauza deteriorăriicelulelor vii, fie în urma unei boli sau unor accidente care anulează funcţiile vitaleale organismului.i9

Pentru suflet însă, moartea trupului reprezintă momentul în care el trece la altăviaţă, la viaţă spirituală în care va vieţui în chip conştient până la Judecata dinurmă.

Imediat după moarte, sufletele sunt orânduite - după o judecatănumită particulară - conform faptelor lor din timpul întregii vieţi pământeşti fie înrai, fie în iad, unde au o situaţie provizorie până la judecata cea de obşte sauuniversală, (cf. II Cor. 5, 10).

Judecata particulară are loc îndată ce sufletul se desparte de trup şiei I se supun toate sufletele, fără nici o excepţie. Această instanţă de judecată a

22

sufletelor stabileşte locul pe care trebuie să-l ocupe până la a doua venire, aDomnului, când vor primi judecata definitivă.

Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt expresia cea mai înaltă acomuniunii intime între Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare. Ele ne menjinpe noi creştinii strâns legaţi unii de alţii, ca mădularele ale trupului tainic alBisericii, ne determină să păstrăm specificul nostru, să fim întotdeauna noi înşine.Dovezile grăitoare privitoare la necesitatea practicării rugăciunilor pentru ceiadormiţi le găsim în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.

în Vechiul Testament se vorbeşte atât de rugăciunie pentri cei morţicăt şi de ofrandele şi postul în numele acestora. Să amintim mai întâi în acest sensde : scara" din Gen. 28, 12, care face legătura dintre cer şi pământ şi care nu estealtceva decât exprimarea ideii că între credincioşi şi Dumnezeu se poate statornicilegătura prin rigăciune.

în Noul Testament ideea comuniunii strânse prin iubire a tuturormembrilor Bisericii, accentuează şi mai mult puternica legătură dintre cei vii şimorţi. Mântuitorul, care a venit pe lume, a pătimit şi s-a îngropat, coborând la iadmântuind sufletele celor din veac adormiţi, ne arată valoarea deosebit de mare asufletului omenesc. El a dat apostolilor cheia împărăţiei cerulilor, arătându-ne căel este calea, adevărul şi viaţa şi îndemnându-ne să ne rugăm chiar pentruvrăşmaşii noştri.

Mântuitorul a ascultat şi a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugatpentru cei adormiţi (Ex. învierea fiicei lui lair, învierea lui Lazăr), arătându-neprin acesta puterea Sa dumnezăiască şi îndemându-ne să urmăm exemplul.

Cei adormiţi dezbrăcând haina aceasta trecătoare, au ieşi din cortullor sărăcăcios şi merg să-şi ia răsplata ostenelilor pământeşti. Pentru toate, decişi pentru cei ca au trecut hotarul vieţii pământeşti, Sf Apostol Pavel recomandă "să facem rugăciuni şi mijlociri (I Tim 2, 1 - 4). Textul din epistola Sf. Apostollacov (5, 16): "Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult facerugăciunea stăruitoare adreptului", într-o exegeză corectă scoate la ivealăobligativitatea religios morală de a ne ruga lui Dumnezeu pentru toţi inclusivpentru cei care nu mai pot face acest lucru. Sf. Apostol Petru, sfătuind pe creştiniidin Asia Mică, le spune să-şi aducă aminte de el după ce sufletul său va părăsiacest cort. Tâlcuind acest text Sf. loan Gură de Aur spune că după moarte sfinţiiîşi aduc aminte de cei de pe pământ şi se roagă pentru ei la Dumnezeu.

Cei vii au deci datoria să se roage pentru toţi membrii Bisericii,pentru cei vii şi pentru cei morţi. Dacă rugăciunile celor vii folosesc celor vii,

23

atunci şi rugăciunile şi milostivirile pentru cei adormiţi, chiar dacă nu le folosesctotdeauna lor, nu sunt inutile, doarece folosesc atât aceluia care are trebuinţă deele cât şi celuia care exprimă prin ele "comuniunea plină de dragoste a celor cesunt în viaţă, faţă de cei răposaţi". Prin rugăciunile pentru cei adormiţi neexprimăm dragostea faţă de aproapele şi împlinim totodată a 5 - a poruncăbisericească, rugându-ne pentru iertarea păcatelor tuturor celor adormiţi cuexcepţia celor care din vina lor nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit.

întru-adevăr, rugăciunile pentru cei adormiţi sunt o emanaţie a iubiriide Dumnezeu şi de aproapele său. Prin aceasta ni se dă prilej spre întărireacredinţei în viaţa de dincolo de mormânt, se nutreşte respectul faţă de cei morţi, seîntăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu şi se dezvoltă îndeosebi iubirea frăţească.Deci pentru a ajuta aproapele, Biserica a orânduit să se facă rugăciuni nu numaipentru cei vii, ci şi pentru cei adormiţi întru Domnul şi ne îndeamnă să facemmilostenii mai ales pentru cei săraci, pentru ca şi aceştia să se roage pentru ceirăposaţi.

Prin urmare Sfânta noastră Biserică e prezentă şi asistă pe celcredincios, cu Harul Duhului Sfânt şi cu binecuvântările sale, nu numai de laleagăn până la mormânt, ci grija ei pentru morţi se prelungeşte chiar şi dincolode pragul mormântului. Ea nu dă uitării pe cei duşi din această lume, ci îipomeneşte şi se roagă pentru iertarea păcatelor lor şi pentru odihna şi fericireasufletelor lor, în lumea cealaltă, grija pentru cei morţi fiind, în Biserica noastră,una din manifestările carecteristice şi esenţiale ale vieţii religioase.

Cu toate slujbele şi rugăciunile pe care le facă, Biserica urmăreşte săajute nu numai pe cei morţi, ci să mângâie pe cei rămaşi în viaţă, să-i înveţedespre piericiunea celor trecătoare şi pământeşti şi să la întărească nădejdea şicredinţa în învierea morţilor şi viaţa de veci.

în prima linie, la slujba Sf Liturghii, centrul cultului creştin ortodox,în care se aduce jertfa euharistică pentru toţi fii lui Dumnezeu, sunt pomeniţi vii şimorţi care au mărturisit şi care mărturisesc într-un gând "Pe Tatăl,pe Fiul şi peDuhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Preotul se roagă pentrudânşii întâi la slujba Proscomidiei, apoi după citirea Evangheliei şi după sfinţireadarurilor de jertfa. De asemenea Biserica se mai roagă pentru cei adormiţi la aşanumitele Liturghii pentru cei morţi şi în ecteniile morţilor de la slujba Vecerniei,Miezonopticei şiUtreniei.

Dar în afară de pomenirile care se fac în timpul Sf Liturghie şi laslujbele amintite, Biserica a orînduit zile anumite în care să se facă slujbe speciale

24

de pomenire a fiecărui mort, în parte şi zile pentru pomenirea de obşte a morţilor.Slujbe de pomenire a morţilor se fac:în ziua a-3-a,9-a,şi 40-a după moarte, la3,6,9 luni, 1 an, şi la fiecare zi anuală a morţii,până la 7 ani (Consit. Apost. C VIII,cap,42); în fine credincioşii mai pot face pomeniri,pentru morţii lor, în toatesâmbetele de peste an.

Pentru pomenirea de obşte a tuturor morţilor, Biserica a rânduit toatesâmbetele de peste an, dar mai ales aşa numitele "sâmbete ale morţilor" : sâmbătaînaintea lăsatul secului la carne, a-U-a, IlI-a şi a-IV-a din Postul Mare, sâmbătaînaintea Rusaliilor, şi cea dinainte şi de după Sf Dumitru.

înainte de a expune, pe scurt, slujbele de pomenire a morţilor, maimenţionăm că Biserica învaţă că cea mai de seamă datorie a celor vii faţă demuribund este să poarte grijă ca el să nu moară nespovedit, neîmpărtăşit şi fărălumânare.

împăcat cu semenii şi iertat de Dumnezeu, muribundului I se pune înmână sau I se ţine lumânarea aprinsă, ce simbolizează viaţa nouă, cu care sufletulîl întâmpină pe Hrtistos şi Căruia I se prezintă spre a fi judecat.

îndată după ce un creştin a decedat, se trag clopotele Bisericii în treirânduri zilnic, până la înmormântare, ca să vestească tuturor creştinilor plecareadin viaţă a unui seamăn de-al lor, să-i îndemne să se roage pentru iertareapăcatelor lui şi să-şi aducă aminte că toţi sunt muritori, ducând-I cu gândul laînvierea morţilor şi la judecata de apoi.

După ce mortul a fost spălat, îmbrăcat în haine curate şi aşezat însicriu cu capul către răsărit, de unde va veni Hristos la judecata viitoare, primaslujbă ce o face biserica la căpătâiul lui se numeşte "Panihidă" (Priveghere detoată noaptea), care înlocuieşte rugăciunile la care creştinii din vechime zăboveautoată noptea, când înmormântau pe martirii lor.2Z

Panihidă este o prescurtare şi anticipare a prohodului, însă, spredeosebire de Parastas, ea este o slujbă scurtă: preotul îmbrăcat cu epitrahil, cucrucea şi cu lumânarea aprinsă în mână, dă binecuvântarea şi în timp ce serostesc rugăciunile începătoare, cădeşte trupul mortului de jur împrejur, icoana,casa şi pe cei de faţă; urmează troparele morţilor, ectenia morţilor cu rugăciuneade dezlegare, otpustul, cântarea "veşnica pomenire " şi binecuvântarea spre mort,încheie cu "Pentru rigăciunile... ". La această Panhidă, ca şi la toate celelalteslujbe pentru morţi, se cădeşte mult, ca semn că precum fumul de tămâie, aşa să seînalţă spre ceruri rugăciunile noastre şi sufletul celui adormit.

25

în afară de Panihida, pe alocurare se obişnuieşte ca preotul să maicitească la capul celui mort aşa numiţii "stâlpi", adică cele 11 Evanghelii aleînvierii (tipărite în ediţia: Panihida, Bucureşti 1928) ' alteori se citeşte din Apostolsau din Psaltire (chiar şi de către laici), în mai multe rânduri, câtă vreme rămânemortul în casă.

A doua şi cea mai de seamă, între ierurgiile ce se fac pentru celmort,este slujba înmormîntării (Prohodul sau Pogribania), de regulă în ziua atreia după moarte.

Rânduiala "Prohodului", pe scurt, este următoarea: înainte de a fiscos mortul din casă, se face Panihida (Litia pentru morţi), apoi ridicându-l dincasă, pe pragul uşii de ieşire, sicriul cu trupul mortului se înalţă de 3 ori, însemnul Sfintei Treimi, căruia s-a închinat el în viaţă. în drum spre Biserică secântă "Sfinte Dumnezeule" cel funebru, în semn că şi sufletul celui adormit să seînvrednicească a cânta, împreună cu Sfinţii îngeri, imnul de laudă a Sfintei Treimi.Se mai obişnuieşte să se facă popasul sau stări la răscruci sau răspântii dedrumuri, unde preotul rosteşte câte o ectenie pentru morţi, cu cântarea "veşnicăpomenire" şi unii mai citesc şi câte o Evanghelie, chiar şi 12, dacă se fac totatâtea stări; evangheliile ce se citesc sunt cele ale învierii sau din cele 7 de la SfMaslu sau din cele 5 de la slujba Pogribaniei preoţilor. în drum spre Biserică setrag neâncetat clopotele, apoi se mai trag în timpul prohodului şi in fine când celmort a coborât în pământ. Deci, în sunetul clopotelor mortul e adus în bisericaunde pentru ultima oară se află în mijlocul obştei creştine din care a făcut parte.Aici îşi ia rămas bun nu numai de la dânsa, ci şi de lăcaşul sfânt în care prinSfânta Taina a Botezului, şi-a început viaţa sa în Hristos şi unde se cuvine să I sefacă şi cea din urmă slujbă, care-I binecuvântează sfârşitul vieţii pământeşti şiintrarea pe poarta veşniciei.

în naosul Bisericii mortul e aşezat pe catafalc, cu faţă spre răsărit pecând preoţii morţi se aşează cu faţa spre apus, în semn că ei vorbesc neâncetatnorodului. După ce au fost aprinse lumânările din jurul sicriului şi cele dinmâinile preotului şi ale tuturor participanţilor, se face prohodul, care este cea maiimpresionantă şi mai duioasă dintre slujbele bisericii.

în virtutea concepţiei creştine despre moarte şi viaţa de veci,temeluită pe izvoarele Revelaţiei, Sfântul Ioan Damaschinul a alcătuit câtevastihiri idiomele, în care îşi exprimă uimirea durerii asupra enigmei morţii, princare "Făpturaperfectă a mâinii dumnezeieşti se dărâmă" (Evhologiul, p 186, 194,195, 197), îndemându-ne să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celui adormit.

26

în tot cuprinsul Prohodului, fie că se adresează rugăciuni SfinteiTreimi, lui Hristos, Maicii Domnului, Martirilor şi Sfinţilor, prin care se exprimădurerea şi amărăciunea morţii şi a mormântului sau a despărţirii de cei dragi, fiecă se arată scurtimea şi deşertăciunea vieţii de pe pământ, toate impresionează şine duc cu gândul la păcat şi la judecată, la mila lui Dumnezeu şi la viaţa viitoare,asigurându-ne de puterea şi nădejdea învăţăturilor Bisericii noastre. Totuşimomentele cele mai însemnate şi în aceelaşi timp mai impresionante sunt molitfade dezlegare şi rugăciunile de iertare, podobia "veniţi fraţilor să dăm mortuluisărutarea de pe urmă... "şi după otpust, cântarea "veşnica pomenire"

în molitfa de dezlegare şi în rugăciunile de iertare, pe care le citeştelângă mort, preotul se roagă ca Dumnezeu să dezlege sufletul răposatului deblestem sau afurisenie, să-I ierte tot păcatul sufletesc şi trupesc ca sufletul lui să seodihnească împreună cu drepţii, iar trupul să se dea firii, desfăcându-se în celedin care a fost zidit.

în podobia "veniţi fraţilor" Biserica zugrăvindu-ne deşertăciuneavieţii omeneşti, ne îndeamnă ca acum la despărţirea de cel care pleacă dintre noi,prin sărutare, care este semnul dragostei, al iertării şi împăcării, să ne luămrămas bun rugându-ne pentru el.

După prohod mortul este dus la cimitir, I se face iarăşi panihidă apoie coborât în mormânt, care se pecetluieşte şi după ce e acoprit cu pământ lacăpătâiul lui se înfige Sfânta Cruce "care străjuieşte, deci mormântul creştinuluiarătând că cel ce doarme sub scutul ei, a adormit întru Hristos şi cu nădejdea căse va scula împreună cu El, la învierea cea de obşte.

în ziua a 9 ~a după înmormântare se face iarăşi panihidă dar aceastaîn biserica sau la mormânt, iar în ziua a 40-a se face slujba Parastasului, înBiserică sau la mormânt, de obicei după Sfânta Liturghie, săvârşită cu rugăciunipentru cei morţi. Parastasul este o prescurtare a pogribaniei, partea lui decăpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, precum şi cântarea"veşnică pomenire" împreună cu legănarea colivei, a pâinilor (colacilor) şi- avinului. Parastase se mai fac în ziua anuală a morţilor, până la 7 ani dupămoarte.

Panihidă se mai face la 3, 6 şi 9 luni după moarte şi rânduiala eaceeaşi ca şi la panihidă ce se face în casa mortului, cu singura deosebire că aicila ectenie se face pomenirea nominală a tuturor morţilor familiei, şi de obicei seaduce la Biserică colivă şi vin (paos).

27

_ Panihida sau Parstasul Mic mai poartă numele de "Trisaghion"pentru morţi.

__ în afară de zilele amintite pentru pomenirea morţilor, în unele părţi seface pomenirea nominală numai a unui mort sau a unui pomelnic întreg de morţi,la 40 liturghii în şir, la proscomidie, îndeosebi în primele 40 de zile după moartea

i cuiva. Acest fel de pomenire se numeşte "sărindar" sau slavoneşte "sorocast" (a40-a zi după moarte). "Sărindarele se dau de obicei la sfinţirea unei biserici, a

i unei fântâni sau când vine preot nou în sat". Ele se numesc particulare când se facnumai pentru o familie şi de obşte când se fac pomenirile mai multor familii, cum

~| sunt aşa numitele "Sorocuste " din Postul Mare. La sfârşitul celor 40 Liturghii, se1

face parastas şi se pomenesc toate pomelnicile expirate, uneori se face şi"~j Aghiasma Mică şi apoi Praznic (masă de obşte). în fine mai este şi pomenirea

morţiilor, şi a celor vii, la toate Liturghiile din cursul unui an bisericesc -~~ pomelnic anual (ceea ce in Bucovina se numeşte "Parusie", prezenţă, sau a sta

cuiva neântrerupt în ajutor).~~ Am spus că Biserica noastră are deosebită grijă pentru cei morţi şi

am arătat pe scurt toate slujbele şi pomenirile împreună cu rostul lor. Ca încheiere— la cele înşirate vreau să mai adaug şi să precizez că în general cultul morţiilor- foloseşte nu numai celor plecaţi din viaţa pământească, ci mai mult contribuie la-, viaţă religioasă şi morală a celor rămaşi în viaţă. în cultul morţilor, prin

excelenţă, se ţine treaz gândul la moarte şi la judecată, înât creştinii simţindu-se_, îndemnaţi să se ferească de păcate şi răutăţi devin membrii credincioşi şi buni aij Bisericii.

_ Biserica Romano-Catolică ne face nouă ortodocşilor impunerea cădevreme ce ne rugăm pentru cei adormiţi, ar trebui să credem şi în purgatoriu de

_ asemenea, ea însăşi exprimă argumentarea pentru purgatoriu pe rugăciunile! ; pentru cei morţi, care nu au nimic de a face cu această învăţătură a purgatoriului.

Noi ortodocşii nu putem crede în purgatoriu tocmai pentru faptul că ne rugăm} I pentru morţi. între doctrina şi practica Bisericii noastre este o legătură organică.

De aceea este absurda imputarea ce ni se face că nu suntem consecvenţi când ne|~| rugam pentru morţi dar nu admitem purgatoriul. Aceasta stă în legătură cu faptul

că teologii catolici de câte ori aud pe părinţii şi scriitorii răsăriteni vorbind despreH rugăciunile pentru morţi şi despre putinţa scăpării unor suflete de la suferinţe prin

aceste rugăciuni, declară că recunosc purgatoriul. Părinţii şi scriitorii bisericeştii~ răsăriteni se gândesc întotdeauna la sufletele cu păcate, deci la sufletele din iad,L- nu la suflete cu păcate iertate pe pământ, dar rămase cu datoriile pe care le mai

28

_ au de plătit, deci la sufletel din purgatoriu. Apoi ei fac dependentă aceastăscăpare, în mod absolut de rugăciunile bisericii şi de milalui Dumnezeu, pe cânddupă doctrina purgatoriului acele suflete pot primi doar o scurtare de suferinţeprin rugăciunile bisericii, dar în general ele pot scăpa şi fără aceste rugăciuni şimila lui Dumnezeu nu are nici un rol acolo, căci după achitarea datoriilor prin ele

I însele, sau prin cei de pe pământ, ele ies automat, fără să mai fie întrebatDumnezeu. Faptul, că în răsărit se pune accent absolut pe rugăciunile Bisericii şipe mila lui Dumnezeu, departe de a fi dovadă pentru purgatoriu e dimpotrivă odovadă împotriva lui. Astfel între rugăciunile pentru morţi şi purgatoriu e în fond

""' o contradicţie. Acesta contradicţie faţă de purgatoriu o putem constata chiar înrugăciunile Bisericii Romano-Catolice. Cel mai însemnat imn de aici e imnul

~ roman:' Dies irae, dies illa

— Solvet saeculum in favillaTeste David cum Sibylla

E vorba de ziua mâniei, de ziua în care întregul univers va fi prefăcut_. în cenuşă, după cum vorbesc prezicerile lui David şi oracolele Sibiline. Cât dej mare va fi groaza atunci! Judecătorul suprem va judeca oamenii pentru toate

faptele lor. "Quando judex est venturus, cu nota stricte discussurs". Atunci| judecătorul fiind aşezat pe tron, tot ceea ce este mai înainte ascuns va apare la

^ lumină, pentru ca nici o crimă să nu rămână nepedepsită. "Judex ergo cumsedebit quidquid latet apparebit, nil inultum remanebit". Rugăciunea încheie:"Fie, Jesu Domine Dona eis requiem - Amen -". Ce spune această rugăciune? Că

I la sfârşitul lumii se va judeca totul şi nimic nu va rămâne ascuns. Spune ruga astaceva de purgatoriu sau măcar îl presupune? Nicidecum. Ştim că doctrina romano-

i catolică face din judecata particulară ceva definitiv şi că oricine ajunge în iad numai poate ieşi de acolo şi prin urmare judecata generală e ca şi anihilată. Atunci

fi rugăciunea citată pe cine priveşte? Cine să nu fie dat focului veşnic dacă toţi ceicu păcate mortale neiertate sunt deja acolo, iar despre cei din purgatoriu se poate

H spune că, între timp au fost salvaţi şi ei prin pătimirea lor satisfăcătoare din~ purgatoriu? E rugăciunea acesta fără obiect?~ Şi totuşi Biserica Romano-catolică ne inpută nouă că nu vrem să- admitem purgatoriu, deşi ne rugam pentru morţi. Dar oricine poate să vadă din

- însuşi cuprinsul rugăciunilor de mai sus, că n-au dreptate.

n29

,_ Să vedem ce găsim în însăşi slujba de înmormântare a Bisericii\ Romano-Catolice, care se săvârşete ca şi la noi acasă şi la biserică.

Ea face parte din aşa numitele ceremonii. Această slujbă are un\ ceremonial obişnuit şi altul mai puţin deosebit, când clerul însoţeşte mortul la

cimitir. Ea se numeşte: Exsequinarum Ordo. E rânduiala ce se face la\ j înmormântarea adulţilor. Deosebit de aceasta e o altă orânduială la îngroparea

copiilor. Pentru aceştia era dată şi o "missă" aşa numită "de ritparizan" care nui—•

mai este astăzi în uz. In rânduiala de înmormântare a adulţilor după ce se spune"Pater noster" se adaugă "Aporta in feri, erue domine, animam ejus".

| "eliberează Doamne, sufletul lui din porţile iadului". Iar în Oratio, când clerulînsoţeşte mortul la cimitir, se spune "deus cujus miseratione animae fidelium

H requiescunt, hune tumulum benedicere dicnare, ei que Angelum tuum sanctumdeputa costedem: et quorum quarumque corpora hic sepeliuntrum animas eorum

p ab omnibus absolve vineulis delictorum ut in te semper cum santis tuis sine finelaetentur. Per Jesum Christum dominum nostrum". E rugăciunea de

p binecuvântare a mormântului, în care se cere domnului milei ca să dea odihnă'-- sufletelor credinciosului şi să binecuvânteze mormântul cinstindul cu pazap îngerului său, iar cei ale căror trupuri vor fi îngropate în el, să fie izbăviţi de toată''<-- legătura păcatelor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Şi într-un loc şi întru-unP altul rugăciunile cer mila lui Dumnezeu pentru ca sufletul să fie izbăvit de iad să

fie scos din porţile lui. Dar aşa, precum am văzut, sufletele ascunse în iad nu potr- să fie scaose de acolo după doctrina Romano-Catolică. Se cere apoi iertarea de

orice legătură a păcatului. Dar am arătat că biserica Romano- Catolică n-ar,_ putea cere, prin rugăciunile ei decât scurtarea chinurilor în purgatoriu, căci atât| în admite doctrina ei.

Ca să fie o legătură logică între doctrină şi practică, trebuie| schimbată ori una ori cealaltă,şi romano- catolicii au încercat lucrul acesta într-

un fel oarecare. Izbindu-se de greutatea de a schimba doctrina, căci aceasta ar fir—s

| însemnat dărîmarea întregului eşafod al spiritului ei juridic s-au gândit săschimbe puţin practica şi astfel sau născut acele practici pentru morţi pe care

\ Biserica una şi nedspărţită nu le-a cunoscut niciodată. Aşa sunt difereteleexerciţii în cinstea dureroasei agonii a Domnului Hristos, în cinstea Sfintei

H Fericioare Măria a celor şapte dureri, apoi diferite octave şi novene, despre carepomeneşte Alphonso de Liguori, ofrande, drumul crucii instituit de "părinţiiminori", călugări în ordinul franciscanilor,aşa numitul Chapelet (Mătănii) almorţilor, legat de numele aceluiaş Alphonso de Liguori,Stabat, care are de autor

30

i

r^ pe cardinalul Frangipani (Latinus Malabranco) ,apoi diverse rugăciuni pentruI morţi ,compuse din psalmi şi diferite laude şi în fine, slujbele de seară şi

dimineaţă, compuse tot din psalmi. în aceste practici credincioşii pot să se roagei direct, pentru cei din purgatoriu, aşacum n-o pot face în liturghiile vechi şi în

slujba de la înmormîntare. Aceste practici au fost apoi însoţite de indulgenţelej date de diferiţi papi, indulgenţe primite de credincioşi pe care ei le puteau referi

celor din purgatoriu.r Doctrina purgatoriului n-are corespondenţă în practica moştenită din

vechime a Biserici, pentru că această doctrină este o inovaţie. Prin ea Biserica[~ Romano-Catolică s-a abătut de la linia adevărului. De aceea toată truda

teologilor de a împăca doctrina cu practica este zadarnică. într-un singur chip s-~" ar fi putut face lucrul acesta. Să se fi modificat textele liturgice vechi, cum sunt

liturghiile şi rânduiala înmormântării ca şi epitafele de pe morminte sau să se~ citească în ziua înmormântării o indulgenţă papală, care să se aşaze apoi pe

sicriul celui adormit. Dar un asemenea act ar fi ridicat valuri de proteste dinp partea masei de credincioşi.

Astfel purgatoriul intrând în doctrină, ca o contrafacere a doctrinelor,c-- a rămas ceea ce este, o inovaţiei păgubitoare, care nu se poate încadra în practica! veche a Bisericii. Pentru el se poate aduce negraşit dovezi fabricate ad-hoc, dar în_ nici un caz el nu poate fi susţinut pe mărturiile vechi ale rugăciunilor pentru morţi.\ De aici vine faptul că doctrina Bisericii Catolice în această chestiune nu se^ potriveşte cu practica ei. Cu totul astfel se prezintă această situaţie în BisericaI ortodoxă. în Biserica ortodoxă nu există diferenţă între doctrină şi practică, în ce

priveşte pe cei răposaţi. Cu toate că în parte lucrul acesta s-a evidenţiat chiar încele spuse mai inainte, vom căuta totuşi ca odată cu înfăţişarea rugăciunilorpentru cei adormiţi în Biserica noastră, să punem în şi mai multă lumină

j deosebirea între doctrina şi practica Bisericii Romano-Catolice.în Biserica noastră pedeapsa nu-I dată de Dumnezeu celui iertat ca

răzbunare ci pentru îndreptarea şi pentru întărirea în virtute acolo unde păcatul aadus dezordine. Un om iertat de Dumnezeu e bun iertat în concepţia noastră

p ortodoxă şi răzbunarea divinănu-şi are rostul fiindcă e nedemnă de FiinţaIubitoare a lui Dumnezeu. De aceea şi pedepsele pentru păcate se dau potrivit

""! gravităţii acestora în sensul că acolo unde ruina este mai adâncă şi refacerea:

trebuie să fie mai mare. Din această concepţie ortodoxă urmează că împărţirear pedepselor eterne şi temporale nu trebuie să se facă în abstract, ci în legătură cu

păcatul. O pedeapsă durează în viaţă pur şi simplupână durează păcatul, fiind mai

31

grea şi mai uşoară, după cum păcatul e mai mic sau mai mare... Iar când păcatul eiertat, încercările durează toată viaţa. După moarte, însă, nu mai urmează decâtpedeapsa, în cazul în care omul a plecat de aici cu păcat şi acesta va dura pânăpână când va dura şi păcatul. De va dura păcatul veşnic când omul n-a făcut niciun început de pocăinţă înainte de moarte. Asta înseamnă că toate sufletele care numerg în rai merg în iad. Dar asta nu înseamnă că toate sufletele care au mers îniad s~au dus cu aceleeaşi păcate deşi suferă aceleeaşi pedepse. Iadul pe care îltrăiesc aceste suflete, mai bine zis, concepţia ortodoxă despre iadul cel dinainte dejudecata din urmă, constă în simţirea acestei pete a păcatului, în rişinea şiremuşcarea pentru ea şi nesiguranţa dacă vor fi iertate sau nu, întrucât nu potaprecia singure cât de mari şi cât de mici sunt păcatele lor şi nu ştiu dacă se vorface pentru ele rugăciuni. în purgatoriu, însă, se suferă pedeapsa pentru un păcatcare nu mai este în suflet. Şi toţi pătimesc la fel. Ceea ce-I deosebeşte e numaitimpul de pătimire şi toţi au garanţia mântuiri, indiferent dacă se roagă cineva saunu pentru ei. După învăţătura Bisericii ortodoxe nu numai sufletele plecate cupăcatele iertate prin pocăinţă sau cu păcate uşoare, se izbăvesc după moarte, ci şisufletele cu păcatele mai grele, nepocăite dacă nu sunt învârtoşate înpăcat; şi elenu se mântuiesc prin suportarea unor pedepse care ar satisface dreptatea luiDumnezeu, ci prin rugăciunile Biserici şi prin mila lui Dumnezeu.

Vom da câteva exemple din rugăciunile Biserici ortodoxe în legăturăcu pomenirea morţilor, din care se va vedea precis că doctrina ei este în absolutăconcordanţă cu practica. în rânduiala îngropării mireniilor găsimurmătoarele: "vai câtă nevoie are sufletul despărţindu-se de trup ; vai câtlăcrămează atuncea şi nu este cineva să-l miluiască pe dînsul, cătreîngeri, ridicându-şi ochii în zadar se roagă; către oameni mîinile tinzîndu-şi, nuare cine să-l ajute' Se vede clar doctrina Biserici ortodoxe că după moartenimeni nu mai poate lucra la mântuirea ta. înrugăciunea de la sfîrşitul slujbeiînmormîntării mirenilor, despre care am pomenit mai sus, prin cântarea SfinteiBiserici, vorbeşte însuşi cel adormit. El spune la un moment dat:"...că lajudecătorul mă duc, unde nu este făţărnicie... că fiecare din faptele sale sau se vaproslăvi sau se va ruşina: ci vă rog pe toţi şi mă cuceresc vouă, neîncetat să vărugaţi lui Hristos Dumnezeu, pentru mine, ca să nu mă rînduiască după păcatrelemele la locul cel de mucă; ci să mă aşeze unde este lumina vieţii" Rugăciuneaconfirmăcu totul doctrina. Nu sunt dincolo decît două locuri unde merg sufletele şirugăciunea poate ajuta şi celor ce se duc cu păcate. Reiese aici din rugăciune căpînă la judecata de apoi sufletele nu-şi primesc pedeapsa deplină, ci stau într-o

32

stare provizorie, de unde Dumnezeu îi poate trece la locurile de fericire prinrugăciunile Bisericii. De aceea, judecata particulară nu anulează judecata dinurmă, ci o confirmă, întărind-o şi mai reiese încă un fapt care-I de mareimportanţă. Biserica luptătoare de aici, are legături cu cei de dincolo, cei de aicirugânduse pentru cei de dincolo, în numele dragostei creştine, care-I cuprinde petoţi. Toţi sunt mădulare ale trupului lui Hristos Mîntuitorul, care pe baza acestorrugăciuni pot scoate un suflet din osîndă şi să-l aşeze în lumina vieţii. E tocmaiceea ce cere cel adormit în rugăciunea Biserici Ortodoxe. Dacă ceata sfinţilor aaflat izvorul vieţii şi uşa raiului, iar cei ce pe Mielul lui Dumnezeu au mărturisit şiau fost înjunghiaţi ca nişte miei, s-au mutat la viaţa cea neîmbătrânitoare, iar ceice au umblat pe calea cea strâmbă şi cu scârbe în viaţă, luând crucea ca jugul şiurmând Domnului cu credinţă, sunt chemaţi să ia darurile gătite şicununilecereşti, toţi ceilalţi odihnesc în Domnul şi Biserica se roagă să li se ierte"toată greşala cea de voie şi fără voie",nefixând nici o margine a eficacităţiirugăciunii pentru cei ce s-au mutat din această viaţă cu credinţa în Dumnezeu. înBiserica Romano-Catolică am văzut că rugăciunea nu are eficacitate decât în ascurta chinurile celor din purgatoriu.

Cât de odihnitoare este rugăciunea pentru morţi în Biserica noastrăortodoxă! Ea asigură credinciosului fericirea prezentă şi pe cea viitoare. Viaţacreştină înfloreşte în cultul morţilor, cei vii ostenind mereu şi pentru ei şi pentrucei adormiţi şitoată rugăciunea pentru morţi este izvorâtă din această doctrinăclară şi mânghâietoare, ce se sprijină pe cuvintele Scripturii şi învăţăturaPărinţilor. Pactica Biserici noastre nu rămâne întru nimic datoare faţă de doctrinadin care porneşte. Ea este la fel cu cea care izvoreşte şi din liturghiilevechi aleBisericii romano catolice. De la această doctrină însă biserica romano catolică s-a abătut prin inovaţia purgatoriului şi dacă Biserica romano catolică ar ficonsecventă cu învăţătura ei despre purgatoriu, atunci ea ar trebui să înlăturetoate rugăciunilepentru cei morţi. De îndată ce se admite că omul trebuie să seachite de pedepsele lui prin suportarea vremelnică a focului curăţitor, atunci esteun non sens să mai vii şi să ceri micşorarea timpului sau a pedepselor dinpurgatoriu. Iar dacă din iad nimeni nu mai poate ieşi, nu este paralizată viaţacreştină tocmai în ce are ea mai bun: cultul morţilor?.

O întoarcere a Bisericii Romano catolice la această inovaţie şi oîntoarcere a ei la ceea ce învaţă liturghiile şi rugăciunile ei vechi, este dupăpărerea noastră, un lucru de mare importanţă, care poate contribui alături de

33

altele, la refacerea unităţii creştine, la refacerea trupului sfânt al Aceluia care şi-adat viaţa pentru mulţi şi care aşteaptă ca toţi să fie una.

îndemnul neotestamentar de a ne ruga unii pentru alţii şi de a păstraunitatea întregului trup tainic al Domnului prin dragostea creştină, s-a fixat înacesta pracică numită la început comuniunea sfinţilor (legătura dintre parteavăzută-lumească a Bisericii: Biserica luptătoare şi partea nevăzută, a îngerilor şisfinţilor: Biserica triumfătoare).

Slujbele şi practicile Bisericii care privesc relaţiile membrilorBisericii terestre cu sufletele celor plecaţi dintre noi, trebuie socotite ca subsumatelegăturii fiinţiale dintre membrii celor două laturi ale Bisericii.

Temeiurile biblice şi patristice privitoare la această practică,prezentate în lucrare, exprimă în esenţă, ideea că aceasta este expresia cea maiînaltă a comuniuni cea mai înaltă dintre Biserica luptătoare şi Bisericatriumfătoare care ne determină pe noi, creştinii, să păstrăm specificul nostru, săfim noi înşine.

Dacă Biserica romano-catolică, prin doctrina ei şi practicileprivitoare la cultul morţilor, a accentuat prea mult rolul judecăţii particulare, îndetrimentul celei universale, cultele protestante în opoziţie faţă de aceasta(Biserica romano-catolică), desfiinţează judecata particulară, dând întreaga

21importanţă judecăţii universale.

Potrivit credinţei noastre, situaţia celor care au primit verdictuldefavorabil la judecata particulară, se poate schimba prin rugăciunile pentru ceimorţi şi prin celelalte mijloace recomandate de biserică. De altfel, noi credem că,în viaţa de dincolo, sufletele îşi au o situaţie provizorie, în sensul că, prinrugăciunile Bisericii luptătoare şi mai ales prin intervenţia mijlocitoare a sfinţilor,pot să obţină din ce în e mai bună, căci aşa cum ne asigură însuşi Mântuitorul "încasa Tatălui (Meu) multe lăcaşuri sunt" (Ioan 14,2)

Cât priveşte răspunsul la întrebarea dacă trebuie să ne rugăm şipentru cei cu păcate grave, care nu se pot ierta, socotim necesar să precizăm căacesta îl poate da numai Dumnezeu, întrucât numai El ştie păcatele noastre aletuturor. Episodul cu femeia condamnată de farisei şi căreia Mântuitorul ia luatapărarea (Ioan 8,3-11), precum şi a tâlharlui de pe cruce, pocăit în ultimeleclipeale vieţii pământeşti (Luca 23,43) sunt grăitoare în această privinţă. Noi, oamenii,niciodată nu vom şti cine a decedat cu păcate care nu se pot ierta, căci aşa cumspuneam singur Dumnezeu cunoaşte faptele bune şi faptele rele, precum şigândurile şi năzuinţele noastre, ale tuturor.

34

c).Despre necrolog

Prin necrolog se înţelege cuvântarea religioasă rostită de cătrepreotul slujitor la înmormântarea unui credincios al său, cuvântare încare se facereferire în mod obişnuit la învăţături cuprinse în dogma eshatologică.Zicem:cuvântare religioasă,mai întâi pentru că la înmormântări se pot rosti şialtfel de cuvântări. Pe noi ne interesează aici numai cuvântările funebre alcătuitenumai în spirit religios.

în al doilea rând determinativul religios vrea să atragă atenţiavorbitorului ca la alcătuirea necrolgului să nu piardă din vedere spiritul şiperspectiva religioasă creştină.

Spunem:rostită de către preotul slujitor, pentru că în cadrul Bisericiinoastre factorul însărcinat cu misiunea propovăduiri este preotul canonic rânduitde conducere oficiului parohial. Ca factor responsabil- în subordinea episcopului,fireşte-de mersul propovăduirii în cuprinsul parohiei sale, preotul are obligaţia ca,în toate cuvântările sale, să se călăuzească după principiul omiletic fundamentalal propovăduirii Evanghenuliei (" Mergeţi... şi propovăduiţiEvanghelia... "Mc: 16,15 ). Nu numai predica tematică şi omilia dar şi cuvântărileocazionale inclusiv necrologul trebuie să rămână constant sub imperiul amintit.

Am specificat în definiţie:la înmormântarea unui credincios al său,fiincă necrologul se rosteşte înstrânsă legătură cu slujba înhumării rămăşiţelorpământeşti ale unui parohian şi anume înainte de actul însuşi al înmormântării.Tocmai împrejurarea înhumării a detrminat intrarea în circulaţie a termenuluitehnic de necrolog sau cuvântare funebră. Cuvântările rostite la reânhumări saula un parastas au alt caracter şi anume un caracter comemorativ.

Expresia: în care se face referiri la învăţături eshatologice vrea săarate că , prin obiectul ei, cuvîntarea funebră, rămânând mereu însferapropoăduirii Evangheliei, va trebui să dea atenţie deosebită învăţăturilor cuprinseîn dogma eshatologică.

Necrologul nu trebuie confundat cu panegiricul. Panegiricul e ocuvântare de laudă în cinstea "preacuratei, a sfinţilor, a credincioşilor care si-aucâştigat merite deosebite pentru comunitata bisericească.

Necrologul e cuvântarea prin care preotul tălmăceşte, în luminaînvăţăturii creştine,trecerea unui parohian din spaţiul liturgic al parohiei, al

35

locaşului de închinare, în acela al cimitirilui şi din Biserica de aici, în Biserica dedincolo. Panegiricul se rosteşte de regulă în Biserică în faţa întregii comunităţiparohiale. Necrologul poate fi rostit şi în altă parte: încapela mortuară; înainte decoborârea sicriului. Cât despre ascultătorii necrologului, aceştia, de obicei, sîntun grup restrâns.

Necrologul dă însă curs-în anumite limite- şi unor sentimente dedurere, de înlăcrimată întristare pentru pierderea unuia sau altuia dintrecredincioşi.

Panegoricul se repetă. în fiecare an, la fiecare sărbătoare închinatăPreacuratei Fecioare şi Sfinţilor pot fi rostite tot alte cuvîntari de laudă.Cuvântarea funebră însă nu se repetă. Şi nu se repetă pentru că nimeni nu moare şinu e înmormântat de mai multe ori. Din acest punct de vedere, necrologul se poateasemăna cu cuvântarea rostită la botez. După cum cuvântul de la botez nu serepetă nefiind decât un singur Botez, la fel necrologul nu se repetă, neexistânddecât o singură înmormântare pentru cel decedat.

Lăsând la o parte scopul final al necrologului care se încadrează înacela al propovăduirii în general, vom spune aici că prin cuvântarea funebră seurmăresc ca scopuri apropiate:

a)Manifestarea părerii de rău pentru pierderea unuia din membriiorganismului parohial, potrivit cuvântului SfPavel care zice: "Dacă un mădularsuferă, toate mădularele suferă împreună... " (I Cor 12, 26).

bJMângâierea celor îndoliaţic)Avertizarea credincioşilor participanţi la înmormântare de a se

lepăda de păcat ;de a se hotăra pentru o viaţă nouă şi de a merge cu hotărâre pecalea aceasta.

d)Instruirea atît a celor îndoliaţicât şi a tuturor celorlalţi participanţi.Necrologul nu-I ocuvântare specific creştină.Nu Biserica creştină este

cea dintâi care-l pune în circulaţie. Cuvântarea funebră e cunoscută şi practicatăcu mult înainte de apariţia creştinismului.

La greci o astfel de cuvântare se numea logoz epitajioz.Pe cât se pare, la greci primul logoz epitajioz a fost cel rostit de către

Aristide întru glorificarea eroilor căzuţi în lupta de la Plateea (479 îHr).Vestită între toate este cuvântarea epitafică a lui Pericle, rostită în

cinstea celor căzuţi în lupta de la Samos (440 a Chr). Cuvântarea ne-a fostpăstrată de Thukydides în opera sa Războiul Peloponeziac.

36

Treptat s-a ajuns ca asemenea cuvântări să fie rostite nu numai dinmotive de stat, dar şi din îndemnul firesc de a cinsti memoria bărbaţilor iluştri cumau procedat Georgias (sec IVa Chr), Lysias (440 - 380 a Chr), Demostene (384- 322 a Chr) etc.

La romani cuvântările de care vorbim se numeau laudatio funebris şise rosteau cu scopul de a elogia calităţile si faptele defunctului. Laudatio funebrisse rostea în senat sau pro rostis, în tribuna din piaţa publică.

Dar şi în familii era uzitată asemenea practică. Cezar de exemplu, arostit (sec I a Chr) cuvântări funebre la moartea mătuşei sale lulia şi aprimei salesoţii. August la moartea tatălui său etc.

La început în Biserica creştină nu era obiceiul de a se rosti cuvântărila înmormântare. O cuvântare funebră în înţelesul de azi a fost necunoscutăBisericii vechi. Pentru cei morţi se făceau, atunci, rugăciuni, nu însă şi cuvântări.

Nu se poate spune că apariţia necrologului în aria propovăduiriicreştine nu s-ar datora şi înrâuririi exercitate de cultivarea lui în sfera celorlalteoratorii. Dar înrâurirea aceasta a fost de ordin extern, formal, fondul şiperspectiva fiind altele în cuvântările funebre rostite în cadrul Bisericii.

în creştinism, primul care le-a folosit şi încă la un înalt nivel demăiestrie retorică, a fost Sf Grigorie de Nazianz (329-390). El este socotit"creatorul acestui gen literar în literatura patristică ".

Ni s-a păstrat de la Sf Grigorie: Ccvântare la moartea fratelui său,Cezar, rostită în prezenţa părinţilor ( a VII în ordinea celor 45 cuvântări alesfântului ); Cuvântare la moartea sorei sale ( a VIII în ordinea celor 45 );Cuvântare la moartea tatălui său în prezenţa lui Vasile (a XVIII); Cuvântare lamoartea lui Vasile cel mare episcopul Capadochiei (XLIII).

Cuvântări funebre a rostit şi Sf Grigorie Nisanul (394).Prima cuvântare funebră a fratelui Sfintului Vasile cel Mare a fost

cea rostită la moartea lui Meletie, episcopul Antiohiei. Cuvântarea afost ţinută înanul 381.

O altă cuvântare funebră a rostit Sf Grigorie Nisanul la moarteaPulcheriei, fiica lui Teodosie I. Necrologul afost rostit în anul 385 .

O a treia cuvântare funebră a Sf Grigorie Nisanul a fost rostită lamoartea Placiliei, soţia lui Teodosie I şi anume tot în anul 385 când afost ţinut şinecrologul în cinstea Pulcheriei.

Reflectând asupra cuvântărilor funebre al căror cuprins l-am redatmai sus, putem constata următoarele:

37

1. Ele se referă, toate, la persoane care au avut de îndeplinit un rol mai mult saumai puţin important în viaţa publică.2. Toţi cei care au rostit amintitele necrologuri au fost căpetenii ale Bisericii şibuni cunoscători ai tradiţiei oratorice greceşti şi romane.3. în general, necrologurile amintite dau expresie mai întâi suferinţei determinatăde moartea celui pentru cae se rosteşte cuvântarea funebră; se face o schiţă avieţii lui, cu relevarea însuşirilor mai importante; se rostesc cuvinte de mângâiereşi îmbărbătare în spiritul şi pe temeiul învăţăturii crştine despre moarte şi înviere.4. Toate necrologurile menţionate, dar mai ales ale lui SfGrigorie Nisanul, vădesctendinţa pe de o parte tendinţa de a păstra în limitele indicate de realitate, cele ceprivesc viaţa defuncţilor; pe de alta - de o pune la temelia lor învătătra dogmaticăşi morală creştină.5. Se poate spune că procedeul acesta a rămas normativ în dezvoltarea ulterioarăa acstui gen de predică.

în ceea ce priveşte epoca post patristică, până la Bouset (1627 -1704), necrologul nu si-a mai găsit reprezentanţi vrednici de amintit.

în răsărit ar putea fi menţionat Teodor Studitul ( 826) cu CtechesisFunebris in Matrem Suam; Petros episcop de Argos (după920 ), cu o cuvântarefunebră de Atanasie, episcop de Methona; Mihail Psellos cu necrolog la moartealui Ioan Xifilinos (2 august 1075).

Din apus pot fi amintiţi: Wolfgang de Regensburg (994)cu o cuvântarela moartea episcopului Ulrich de Augsburg ( 973 ); Imbrico de Murzburg, lamoartea episcopului Otton de Bamberg (1139).

Dar cel care a ridicat din nou necrologul la un nivel înalt de măiestrieoratorică şi de gândire religioasă a fost Bossuet şi am adăuga în imediata luiapropiere: Flechier (1632 -1710).

în toate cuvântările lor atât Bossuet cât şi Flechier pornesc de la textescripturistice în perspectiva cărora îşi structurează cu grijă strălucitele lorexpuneri. Si unul şi altul cu diferenţele rezultate din temperamentul şi stilulpersonal, îşi centrează necrologurile pe teme dogmatice sau morale grupând înjurul acestora viaţa şi faptele defunctului; şi unul şi altul utilizează explicitând-odeplin, ideea patristică potrivit căreia moartea şi înmormântarea credincioşilortrebuie să fie un prilej nu numai de participare la durerea rudelor celui decedatdar şi de valorificare -pentru ei şi pentru toţi credincioşii participanţi la adunareade doliu - a unora sau mai multor din învăţăturile creştine menite nu numai săconsoleze dar şi să instruiască şi să zidească.

38

Alegerea materiei unui necrolog este supusă principiului omiletic întemeiul căreia principalul obiectiv al cuvântărilor bisericeşti este tezaurulrevelaţional. Practic aceasta înseamnă că, precum orice cuvântare bisericească,necrologul e obligat şi el să propovăduiască şi să aplice învăţătura dumnezeieştiiDescoperiri.

întrucât însă cuvântarea funebră e condiţionată de un anumit momentdin viaţa parohianului, şi anume de încheierea vieţii lui de aici şi trecerea în viaţade dincolo, e potrivit ca preotul să aleagă pentru această cuvântare, învăţăturimai ales din cele referitoare la cele de pe urma ale credinciosului ca : învăţăturadespre moarte; despre nemurirea sufletului; despre judecată; despre iertareapăcatelor; despre viaţa de veci;despre cruce; despre legăturile dintre Biserica deaici şi că de dincolo; despre rugăciunea pentru cei morţi; faptele bune - cale cătreviaţa veşnică; despre înviere. 5Z

Desigur, în necrolog preotul se va referi la persoana credinciosuluidecedat, va vorbi despre faptele, realizările, meritele, virtuţile lui. Dar toateacestea le va prezenta ca pe un rezultat al împliniri datoriilor puse de Dumnezeu,precum şi ca un rezultat al sinergismului creştin.

Preotul se va referiapoi la cei îndoliaţi. Moartea e prilej de întristareşi tulburare, de amărăciune şi tânguire, de durere şi lacrimi. Nu arare ori eaconstituie şi o grea încercare pentru credinţă.

Dragostea faţă de credincioşii săi, faţă de oameni îl obligă pe preotsă-şi arate adânca sa participare la tristeţea şi durerea rudelor celui încetat dinviaţă. Preotul ştie că cuvintele: " Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferăîmpreună " (I Cor. 12,26 ), se referă la toţi credincioşii. Dar se mai ştie că,înaintea tuturor celorlalţi parohieni, cuvintele SfPavel îl priveşte pe el, pe preot,înaintea tuturor el trebuie să fie mai apropiat, mai receptiv, mai sensibil la durereapăstoriţilor săi îndoliaţi.

Rostirea necrologului constituie una din împrejurările în care preotulpoate aduce mângâiere şi alinare celor îndureraţi din pricina pierderii unuia dintr-ai lor.

Temeiul cel mai important pentru alinarea durerii rudelor celuidecedat îl constituie învăţătura despre moarte şi înviere.

Se poate spune că în cadrul Bisericii nu gradul de rudenie saurelaţiile de prietenie au fost hotărâtoare în ce priveşte dreptul de a rosti unnecrolog, ci apartenenţa la ierarhia bisericească. Nu e simplă întâmplare că celemai vechi necrologuri ce ni s-au păstrat au fost rostite, toate, de membrii ai

39

ierarhiei superioare. Conştienţi că răspunderea propovăduirii le revine în primulrând lor, episcopii au încercat să valorifice şi necrologul ca formă de propovăduirea învăţăturii creştine. Faptul că din primele veacuri nu ni s-au păstrat necrologurirostite de preoţi, nu exclude posibilitatea ca aceştia - cel puţin unii dintre ei să lefi folosit.

Obişnuit necrologul se rostea când se expuneau rămăşiţelepământeştiale decedatului.

Trebuie să recunoaştem însă că asemenea cuvântări rostite dupăînmormântare au mai mult caracter de discursuri religioase decât de necrologuri.

Aşadar regula este ca necrologul să fie rostit înainte deînmormântare.

Numai rostit în intervalul pretafic, ca să zicem aşa; necrologul îşipoate îndeplini misiunea cei revine,anume aceea de amângâia şi îmbărbăta.Fireşte, durera celor îndoliaţi e durere şi după înmormântarea rudei decedate. Darîntre durerea pretafică şi cea posttqfică, între durerea premergătoareînmormântării şi cea posterioară acestui act, e o mare deosebire. Prima e mult maiintensă decât ultima, curgerea timpului contribuind mult la atenuarea ei. Ceiîndoliaţi simt totdeauna nevoia de îmbărbătare, dar asemenea trebuinţă o simt eiîn mod cu totul deosebit în intervalul anterior înmormântării. Iată de ce necrologultrebuie rostit în intervalul acesta.

Nu mai menţionăm separarea necrologului şi distanţarea lui ca timpde momentul înhumării îi reduce mult din putera lui de înrâurire asupraascultătorilor şi îianulează aproape total menirea de a da expresie ultimului rămasbun de cei îndoliaţi şi parohieni înfrunte cu preotul, de la fratele lor decedet.

Locul rostirii necrologuluie condiţionat de locul ude se face slujbaînmormântării. Adică în biserică sau în capela mortuară. Aceasta din următoarelemotive:

Orice cuvântare bisericească cere, presupune crearea în prealabil aunei atmosfere primirii şi saimilării de învăţătură dumnezeiască. Atmosferaaceasta e creată de slujba de rugăciune. Atmosfera prielnică necrologului e creatăde slujba înmormântării.

O asemenea slujbă are menirea printre altele de a potoli şi mângâiasufletul celor îndoliaţi. Rostirea necrologului în continuarea slujbei deînmormântare întăreşte şi mai mult lucrarea aceasta paracletică a slujbei. Se maiştie că unui conţinut de idei poate aduce şi o schimbare a sentimentelordeterminate de aceasta. în speţă, modificând pe calea cuvântării funebre,

40

conţinutul conştiinţei religioase a celor îndoliaţi, preotul poate influienţa şi asuprasentimentelor lor, înlocuind sentimentele depresive cu cele stenice ale nădejdii şiîncrederii.

La întrebarea dacă la orice înmormântare trebuie rostit un necrologse poate răspunde că aşa s-ar cuveni.

Pe de altă parte, pentru că orice credincios îndoliat are dreptul la uncuvânt de mângâiere din partea preotului său. Pe de altă parte, pentru că rostireade necrologuri numai pentru unii poate da prilej la nemulţumiri şi cârtiri.Şi apoide unde să ştim că nu necrologul pe care am neglijat să-l rostim ar fi putut fimijlocul transformării definitive a unuia sau altuia dintre parohieni?

Necrologul e unul din mijloacele pe care Biserica pe de o parte şivremelnicia vieţii credincioşilor pe de altă parte, I le pune la îndemâna preotuluipentru a-şi îndeplini misiunea lui de propovăduitor al cuvântului de pastorduhovnicesc. Necrologul este supus principiului omiletic fundamental alpropovăduirii dumnezeieştilor învăţătiri.

în temeiul acestui principiu preotul e obligat ca atât fondul cât şiforma necrologului să le păstreze în sfera şi atmosfera bisericească creştină.

Ca formă a propovăduirii bisericeşti necrologul va transmiteînvăţătura creştină luată mai ales din cuprinsul dogmei eshaologice.

Se cuvine ca necrologul să fie în strânsă legătură cu slujbaînmormântării. Prin atmosfera pe care o crează, slujba conferă cuvântării funebreornai mare putere de înrâurire. Prin lumina pe care o iradiază, slujba intensificăeficienţa necrologului.

Să se evite expunerile lungi, încărcate, greoaie. Durerea momentului eneprielnică unei atenţii prelungite.

Necrologul e un important mijloc de care Biserica se serveşte în luptaei contra morţii. De aceea să fie folosit ca atare. Să ocolească platitudinea, ///sănupromoveze resemnarea fatalistă, descurajantă, pesimistă.

în cuvântarea funebră să vibreze puternic adânca şi nezdruncinataîncredere că prin învierea Mântuitorului moartea va primi oloviturăhotărâtoare, definitivă

Necrologul să fie ca un steag al biruinţei fluturând peste răceala mutăamormintelor.

Creat în ambientul greco - roman, dezvoltat din elocinţa antică,encomiastică, necrologul a evoluat, cu adaptările inerente, în oratoria creştină cuneînsemnate diferenţieri de la o epocă la alta. în esenţialitatea sa, conţinutul

41

necrologului a rămas constant, cuprinzând: idei parenetice şi panegirice, adică oînvăţătură din fondul doctrinal creştin şi fapte din viaţa decedatului, supuse unoraprecieri (totdeauna ) generoase. Linia aceasta se remarcă, bineînţeles, atuncicând necrologului I s-a dat atenţia şi importanţa cuvenită. în istoria acesteicategorii retorice, începând cu literatura patristică, sunt cunoscute câtevanecrologuri reprezentative, creaţii de referinţă. Caracterul lor este reliefat înnumeroase studii care abordează istoricul predicii. Avem câteva şi în literaturanoastră. Nu le amintesc aici nominal. Unele pun accentul pe virtuţiile creştine,întruchipate în faptele decedatului care a prijeluit cuvântarea. Altele pun accentulpe valoarea umană a faptelor, scot în evidenţă valorile morale şi sociale aledecedatului, dându-l ca model în viaţă. în general însă a rămas în practică liniamediană, având în vedere, în primul rând, scopul cuvântării care nu este laudadecedatului, prezentarea lui ca model de virtute şi vieţuire creştină, cipredarea, comunicarea, împărtăşirea unei învăţături. Deci înainte de toate,predicatorul, obligat să propovăduiască "cu timp şi fără timp ", prin necrologfoloseşte doar un prilej pentru a-şi împlini dregătoria. De altfel e riscant a da camodel viaţa decedatului pe care parohienii l-au cunoscut cu toate slăbiciunile şilipsurile firii omeneşti. E necesară o perspectivă a depărtării ca, cele omeneşti şitrecătoare să fie uitate, cele meritorii să fie corect apreciate. Ca model pentrucredincioşi pot fi date vieţile sfinţilor, ale mucenicilor.

Practica necrologului nu ne-a lăsat decât puţine urme de activitatepredicatorială, dar sigur că pe lângă Grigore Tamblac, mitropolitul Moldovei(1370 - 1450), predicator cu nume şi renume în catedrala din Suceava, au existatşi alţi predicatori,prelaţi, preoţi de mir şi călugări, rămaşi anomimi, darîncorporaţi în tradiţia vie a oratoriei sacre. Pentru a consolida nu numai odoctrină religioasă, ci şi o nouă dimensiune, un nou chip de umanitate, într-o lumeaflată în volbura procesului de etnogeneză, a fost necesară multă risipă deenergie, de înţelepciune, de muncă mai mult sau mai puţin organizată, la nivelulveacurilor respective. Veniţi din afară sau formaţi la şcolile româneşti de laSuceava sau Putna, de la Târgovişte sau Bucureşti, la şcolile calvine sau catolicedin Ardeal, fregventate de români, în care "alcătuirea cuvintelor bisericeşti "constituia obiect principal de învăţământ, slujitorii Bisericii au vestit Evanghelia,sigur nu după preceptele oratoriei clasice, dar, oricum, au rostit predici, între careşi necrologuri.

Dar azi? Sigur pretenţiile sunt mai mari. Din păcate trebuie sărecunoaştem, necrologul, instituit ca predică ocazională, a devenit, în foarte multe

42

cazuri, o cuvântare de convenienţă. Se alcătuieşte din câteva date biograficeculese în grabă, cu aprecieri stereotipe, fără contur, vagi, şi incoerente ,şi, cuindulgenţă fie zis, ineficiente. Improvizaţii facile! Vorbe de nimic !.

Astfel de improvizaţii nu se încadrează în cuvântările sacre,bisericeşti. Ele sunt departe de rosturile şi calităţile iniţiale şi esenţiale atribuitenecrologului atribuite de părinţii bisericeşti în epoca de aur a elocintei creştine. Seuită adeseori faptul că, în economia parenezelor, necrologul este o cuvântarerostită la "mort ",nu neapărat au nu exclusiv "despre mort ". Esenţa şi tărianecrologului o formează elementul parenetic, cu adaosurile panergice -faptele şicalităţile decedatului, raportate la virtuţile creştine. Azi, în foarte multe cazuri, serespectă mai mult recomandarea retoricii profane decât sfatul şi îndrumareaomileticii creştine şi astfel necrologul rostit de preot a devenit ( să ni se ierteexemplul) un soi de hibrid, plutind incert între predică şi enconomionulperifrazat.

Să fie necrologul o specie atât de facilă încât să nu necesite temeinicepregătiri? Să fie ceva ce ţine de însăşi condiţia umană ? Ceva la îndemâna oricui,natural, spontan, ca ciripitul păsărilor, ca foşnetul frunzelor? Nimeni, avândconştiinţa misiunii sale, nu crede în valoarea cuvântării "spontane ". Predica deorice specie,este, în ultimă analiză, un act complex de creaţie, care, implică"darurile" înnăscute şi dobândite, potenţialul de simţire, de vibraţie, decomunicare, fondul ideatic, rezultat de acumularea prin efort îndelung şiconsecvent, a unor cunoştinţe cât mai variate şi cât mai clare.

Având în vedere caracterul grav, solemn, al cuvântării şi răspundereaoratorului (preotului) faţă de starea specială a credincioşilor care-l ascultă, uniiautori de îndrumări omiletice recomandă ca, în toate cazurile, cuvântarea funebrăsă fie pregătită, scrisă şi citită (cf R.P. Rambaud, Trăite moderne de predication,Paris, 1941, p.75 ) în literatura noastră bisericească, cel mai recent manualomiletic, şi cel mai bun, recomandă "susţinerea liberă a necrologului " (preotNicolae Petrecu, Omiletica, 1977, p. 136) Oricum, esenţial este ca pregătirea săfie temeinică.

Am făcut aceste reflecţii instigat de unele atitudini de indiferenţă decuvântările ocazionale (mai ales înmormântări şi cununii). Mai sunt oare slujitoricare cred că se poate vobi pentru " a nu spune nimic " ?. Şi dacă sunt, pe ce seîntemeiază când apar în faţa credincioşilor total nepregătiţi ?. Pe... talent?.Dar ceeste talentul?. Originea, conţinutul, dinamica, finalitatea talenului? Mareadiversitate a criteriilor, parametrilor, unghiurilor, opţiunilor, conduce inevitabil lao multitudine de formulări, de definiţii. O definiţie cu caracter axiomatic, definiţie

43

insurmontabilă, perfectă, care să excludă posibilitatea altor formulări, nu s-a datşi poate nici nu se va da. Ceva ce ţine de alcătuirea intimă a omului, de constituţiasa nativă, pentru care nu are nici un merit personal, dobândit de la anceştri, dinceea ce au adăugat ei la zestrea de la strămoşi ş. a. m. d. Este numai opropensiune, o virtualitate? "Aptitudine, înclinaţie naturală deosebită într-unanumit domeniu (dicţionarul de neologisme, ed. a-III-a 1978 ) "Ansambluldispoziţiilor funcţionale, ereditare şi a sistemelor operaţionale dobândite cemijlocesc performanţe deosebite şi realizări originale în activitate" (Paul PopescuNeveanu, Dicţionar de psihologie, Ed Albatros, 1978). Talentul este "continuareaaptitudinii o treaptă superioară de dezvoltare a acesteia. Nu toate aptitudiniledevin talente, ci numai acelea cultivate până la un nivel care le face capabile decreaţii originale" (St Zissulescu, în acelaşi dicţionar). Deci şi talentul trebuie"cultivat". Practica ne demonstrează că munca susţinută fără talent, a creat operede oarecare valoare, dar talentul în absenţa efortului nu a creat nimic, deşiformularea este un joc de cuvinte. Dinamica talentului implică munca, efortul.Disocierea lor este o aberaţie. Orice produs intelectual este un demers într-undomeniu sau altul:

De ce unora le place să afirme că au produs ceva fără muncă, efortprea mare? Ca să-şi vădească talentul? Unii preoţi "se sfiesc" să recunoascădeschis că-şi pregătesc predicile, chiar atunci când, de fapt le pregătesc. Pentru alăsa să se înţeleagă faptul că nepregătiţii au rostit o predică bună, dar dacă sepregăteau... Cu ce ne putem mândri? Cu talentul sau cu munca perseverentă? Saucu armonioasa lor îngemănare? Opţiunea, desigur, nu constituie nici o dificultate.Deci nici cei ce au (sau cred că au ) talent nu sunt scutiţi de obligaţia pregătiriipredicilor.

După o practică aproape generală însă, astfel de cuvântări se rostescdoar la "persoane alese" sau la cererea familiei decedatului. Mi s-a părutîntotdeauna ciudat acest procedeu. Necrolog comandat! Practică de ornament! S-au dat, în acest sens şi recomandări în prestigioase manuale omiletice. VasileMitrofanovici, de pildă, în Omiletica Bisericii drept credincioase răsăritene (1875), crede că este bine să se rostească astfel de cuvântări de seamă, când "cazul"interesează întreaga parohie sau când decedatul poate fi dat ca model de viaţămorală creştină, şi în cazuri de" moarte năpraznică"

Autorul mai adaugă şi cazul "cănd cuvântarea este solicitată defamilie ". Este adevărat că în Biserica primară nu sau rostit astfel de cuvântări, iarSfinţii Părinţi, în epoca de strălucire a elocinţei creştine, au rostit panegirice şi

44

necrologuri, "la persoane cu rol important în viaţa publică " (cf. pr. Prof. Dr.Dumitru Belu; Cu privire la necrolog, în Mitropolia Ardealului, nr. 4-6/1965). Celpuţin aşa ne informează documentele scrise care ni s-au păstrat, care nu neagăînsă faptul că s-au rostit parenaze şi la înmormântarea unor creştini de rând.

Preotul Florian Stănescu-Gigherea (în rev. Mitropolia Banatului, nr1-3/1964) scrie .Cuvintele funebre (...) vin ca gesturi de atenţie pentru răposat,pentru a-i adduce un pios omagiu la despărţirea cea din urmă, a-I da virtuţiile capildă de urmat, a scoate învăţăminte, pentru autori, şi" a mângîia pe cei ce segăsesc îndureraţi" (Idem, p. 60). Analizând articolul citat din revista MitropoliaBanatului, surprindem o ascunsă contradicţie. Cuvântarea funebră ar reprezenta"un gest de atenţie pentru răposat", "un pios omagiu la despărţire ", dar "preotulnu trebuie să vorbească la orşicine", căci "devine banal, ba poate deveni ridicol".Dar, ne întrebăm ,oare nu fiecare creştin merită "un gest de atenţie"? Un piosomagiu? După care criteriiar fi să alegem "cazurile" la care să rostim ocuvântare? Bogăţia? Virtutea? Starea socială? Sau după (Doamne fereşte ) sumaoferită de familie? Nu există nici un criteriu care să justifice un tratamentpreferenţial. Toţi credincioşii merită "un gest de atenţie", toţi au nevoie de uncuvânt de mângâiere... Necrologul nu este" un favor" nici un adaos, un suplimentla serviciul religios. Este, repet ,o ocazie "un timp" oferit preotului pentru a-şiîndeplini dregătoria didactică. S-ar "banaliza "cuvântarea creştină dacă s-ar rostila fiecare înmormântare? Dacă ar fi să mergem mai departe după o asemenealogică, ar trebui să credem că şi serviciul religios (rânduiala înmormântării) sebanalizează prin repetare. "Cuvântul" este atât de profund şi atât de variat încâtpentru fiecare se află ceva potrivit, ceva nou şi activ. Şi apoi să nu uităm că înorice ipostază, deci şi în aceea de predicator, preotul este un "liturghisitor".

Domnul nostru lisus Cristos însuşi a participat la durerea familiilorpeste care a fâlfâit aripa morţii. Văzând, în cetatea Nain, o mamă frântă de durerepentru moartea unicului ei fiu, Domnul a fost profund impresionat. "I s-a făcutmilă de ea şi 1-a spus: nu plânge" (Luca 7, 13). Afectat de zbuciumul Măriei, soralui Lazăr din Betania, lisus "a suspinat cu duhul şi sa tulburat în sine" (Ioan 11,33), "şi a lăcrimat" (Ioan 11, 35 ) şi" iarăşi suspinând a mers la mormânt... "(Ioan 11, 38).

Preotul, în orice împrejurare, este "trimis", "mandatar", al gândului,al sentimentelor, al atitudinilor Domnului. în acelaşi timp, prin condiţia sa umană,preotul este total legat de destinul comunităţii pe care o duhovniceşte, o conduce,împărtăşindu-I, intensiv şi extensiv, bucuriile şi întristările, după îndemnul

45

Apostolului Pavel: " Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, şi plângeţi cu cei ceplâng"(Romani 12, 15). Deci preotul se prezintă în faţa credincioşilor săi în dublaipostază de membru al comunităţii şi păstor duhovnicesc. Nici una dintre ipostazenu trebuie neglijată. Fiecare îi conferă o sumă de drepturi şi datorii speciale. înacesta dublă calitate îşi rosteşte preotul şi necrologul. Ca preot vorbeşte în numelecelui ce l-a "trimis". Ca membru al comunităţii creştine vorbeşte în numeleacestea, dar şi în numele său ca om. Dincolo de funcţionalitatea pedagogică,exprimarea sentimentului de compasiune este o manifestare profund umană.Interconexaţi, ca într-un sistem de vase comunicante, credincioşii care asistă laserviciul înmormântării încearcă aceeaşi stare sufletească, dar cel care areîndreptăţirea să tălmăcească această stare este în primul rând, el, duhovnicul. Unton sobru, fără patetism, dar cald şi demn, fără preţiozităţi, dar mai ales şimelodic, aproape de inima îndoliată a credincioşilor, este oricând bine primit.Manifestarea compasiunii cu patos exagerat, ca şi rigitatea, expunerea fărăparticipare efectivă, face inutilă întreaga cuvântare. într-un manual de TeologiePastorală din veacul trecut (G.I. Gibescu) se făcea următoarea recomandare: "întoate se cuvine ca preotul să simtă însuşi, cu multă religiozitate tot ce face sauzice, şi acest simţământ să se silească a-l comunica şi tuturor păstoriţilor, căcialtfel serviciul dumnezeiesc îşi pierde caracterul său şi se preface întro formalitatezadarnică". Cât de nepotrivit ar fi, de exemplu, ca la sfârşitul înmormântăriipreotul să fie numai un privitor indiferent, fără simţământul umilinţei. El ar semăna mai mult cu un cioclu, decât cu un servitor al lui Dumnezeu, rugător pentrusufletul răposatului, (ap. I. Zugrav, Cultul morţilor, Candela, nr. l-12/1937,p.63).Forţa emoţională a cuvântului nu acţionează prin simpla lui rostire, ci prinsinceritatea şi intensitatea sentimentului care -l propulsează.

Pe lângă multe calităţi pe care le au necroloagele pregătite şi rostitedepreoţii contemporani, chiar şi în cuvântările tipărite, mai surprinde unele...incongruenţe, pe care le-aş încadra în categoria "exagerări". Amintesc aicicâteva mai frecvente şi distonante.

Gravitatea momentului sporeşte receptivitatea ascultătorilor, dar şisusceptibilitatea lor. De aceea se impune multă prudenţă vorbitorului, o aprecierecorectă a condiţiilor în care a trăit decedatul, a temperamentului şisincronizareaacestora cu învăţătura propusă. Din "ecomionul" precreştin,laudele,elogiile, la adresa decedatului au trecut şi în practica bisericească şi nu supără penimeni. "De mortuis nihil nisi bene"! Cine nu apreciază această conduită? Darbine înţeles, fără exagerări. CE poate fi mai strident şi mai supărător decât o

46

înşiruire de vorbe goale, care nu au acoperire? Când elogiile depăşesc anumitelimite îşi pierd caracterul şi sunt recepţionate ca ...ironii (Să nu confundămnecrologul cu panegiricul, cuvântare solemnă, de laudă a faptelor sfinţilor, etc.)

Exagerări săvârşesc, de regulă, două categorii de predicatori: 1. Ceicare nu-şipregătesc cuvântările şi "improvizează". Pe lângă divagaţii,platitudini,o variată gamă de superletive, numai pentru.... "vaza familiei" care a" comandatcuvântarea". 2. Cei care vorbesc după şablon. împrumutând necrologul alcătuitde altul, conceput sub un aspect general, teoretic, predicatorul îl reproduce fărăsuficient discernământ. Se folosesc astfel clişee, formulări stereotipe, valabile,cred unii , pentru oricine. "Logogrqfii", despre care am mai scris, oferă cugenerozitate, "şabloane" pentru toate vârstele şi stările, dar "profitorul" uităcăfiecare caz are particularităţile, specificul său. Reacţia ascultătorilor nu întârziela astfel de inadvertenţe: priviri şi semne discrete, şoapte,semne de nervozitate. Secreează o situaţie penibilă când predicatorul nu sesizează dezaprobarea (fiindsclavul şablonului) şi, imperturabil, depăşind limita bunului simţ, mai trage câte olinie la chipul spiritual al unui creştin desăvârşit.

Sub semnul bunului simţ cuvântătorul trebuie să se adreseze şi şimembrilor familiei celui decedat. Nu este indicat procedeul de a consacracuvântarea familiei, pentru ai capta bunăvoinţă. Abia aminteşte numeledecedatului şi predicatorul trece la membrii familiei, "răposatul lasă în urmă"...şi elogiile, mai mult sau mai puţin meritate, curg la adresa celor rămaşi, vădit

jenaţi de cele ce li se atribuie. Este indicat, de pildă, să se scoată în evidenţămeritele părinţilor pentru creşterea copiilor, dar nu este potrivit a vorbi despre ceivii, neglijând pe cel care se înmormântează.

Un simţ al măsurii este necesar şi în privinţa "întinderii"necrologului. Ascultătorii care alcătuiesc cortegiul funebru, şi mai ales membrifamiliei decedatului, sunt obosiţi. Oboseala fizică şi psihică îi împiedică să ascultedezinvolt cuvântări lungi. în trecutele veacuri credincioşii creştini nu aveaurăbdare să asculte predici lungi, singura hrană spirituală care suplinea ceea ceoferă azi "mass-media". Credem că 7,10 minute ar trebui să fie extensiunea unuinecrolog rostit de preotul slujitor. Sigur, nu-I uşor să se spună "mult" în aşa scurttimp, dar bine pregătit, esenţializat, necrologul poate fi desfăşurat în aceastădurată. Dacă pentru o predică propriu zisă se recomandă 15 minute, pentru opareneză ajung 7-10 minute.Unii predicatori la înmormântări folosesc ca text (motto) aforisme, versuri dinliteratura cultă sau din cea folclorică, ceea ce se înţelege,nu este potrivit. Textul

47

exprimă ideea fundamentală, tematica, şi nu poate fi ales la întâmplare. Pe lângăfuncţia introductivă, textul conferă predicatorului legitimaţia şi autoritatea Aceluiaîn numele căruia vorbeşte. Deci izvoarele sunt izvoare tematice.

în unele necrologuri abundă încă "ezemplificările" istorioarelereligioase morale, de multe ori naive şi retardate, depăşite de nivelul cultural sicontemporanilor, pilde împrumutate din mitologia greco-romană, elementefolclorice, credinţe şi practici necreştine sau fără nici o semnificaţie morală.Trebuie să se ţină seama de faptul că azi credincioşii noştri trăiesc într-un contextcultural mai elevat. Sigur, nu este recomandată rigiditatea silogistică a scolasticiisau subtilitatea exegezelor mistice, dar nici istorioarele pentru copii. Să se aleagăpilde adevărate.

Tot pe panta exagerărilor înregistrăm practica "iertăciunilor". înunele parohii se cultivă un necrolog de structură aparte. Textura sa esimplă: datebiografice şi iertăciunile. Uneori, pentru decor, ca o rămăşiţă din modele creştine,se rosteşte şi un text biblic, care bineânţeles, nu are nici o relaţie cu tratarea.

Este vechi obiceiul ca, prin glasul preotului predicator, răposatul să-şiia "rămas bun" de la ai săi. Prin cuvintele de rămas bun se introduc de faptînvăţături, sfaturi, îndemnuri morale. Totodată predicatorul adresează asistenţei,cumpănit şi decent, îndemnul de a ierta pe cel care pleacă şi de a se ruga pentruel. Atât se mai poate face pentru cel adormit în Domnul căci "vine noaptea cândnimeni nu poate lucra" (loan 9, 4). Practica rugăciunilor pentru morţi aretemeiuri biblice, este afirmată şi confirmată în literatura patristică, în toate"liturghiile" cunoscute şi folosite de-a lungul veacurilor. Fără îndoială, că numaiel, duhovnicul, în mijlocul comunităţii creştine, este investit cu puterea de acontinua tradiţia şi de a da sfaturi păstoriţilor săi. Dar această predanie a fostalterată prin adăugiri nefolositoare. A reduce necrologul rostit de preot în cadrulunui serviciu religios, la aceste elemente biografice şi iertăciuni, echivalează cuieşirea din categoria cuvântărilor bisericeşti, o abatere, cum am mai spus, de larosturile lui iniţiale şi esenţiale.

Sigur că îndemnul "să ne iertăm unii pe alţii" este o datorie moralăpe care nu o putem neglija şi care e bine să nu lipsească din parenză preotului,deaceea nu îndreptăţeşte predicatorul să renunţe la prilejul de a preda învăţăturapozitivă în schimbul unei litanii de iertăciuni. De altfel unele cântări din slujbaînmormântării exprimă cu multă duioşenie aceste îndemnuri.

Autorul unui bun manual de Omiletică de aproape şase decenii,vorbind despre iertăciuni scria: în cuvântările funebre obişnuiesc unii predicatori

48

ca la încheiere să ia unele iertăciuni în numele celui adormit, iertăciuni care, înI majoritatea cazurilor, nu cuprind decât fraze goale. Ar fi bine deci, ca să se

renunţe la astfel de iertăciuni,care ar putea să fie înlocuite prin îndemnul ca cei viisă nu uite pe cei adormiţi şi să-şi îndeplinească îndatoririle de pietate faţă de el,rugându-se pentru iertarea păcatelor lui" ( Ilarie Teodorescu, îndrumăriomiletice, Bucureşti, 1923, p.220-221). Şi mai recent părintele profi Dr. D. Belu, înarticolul citat întăreşte această opinie: "în majoritatea cazurilor, în loc să aducă omângâiere, iertăciunile sporesc durerea celor îndoliaţi. încât e mai recomandabilca în locul acestor "iertăciuni" să se insiste asupra obligaţiei pentru rude şicunoscuţi de a nu-l uita pe cel decedat şi de a se ruga pentru el"(p.336).Rugăciunea pentru cei morţi primeşte caracterul unei fapte de milostenie pentruaproapele nostru şi marchează o solemnă mărturisire a credinţei în dăinuireasufletului după moartea trupului.

— Tristeţea,atmosfera de tristeţe care se degajă din unele cuvântărifunebre,este în vădită antimonie cu optimismul creştin. Zdrobiţi de durere, obosiţi

- de veghe, membrilor familiei nu le trebuie mult să izbucnească în hohote de plâns.Câteva vorbe duioase la adresa decedatului şi izvorul lacrimilor se redeschide

~ bogat. Dar nu acesta este rolul necrologului....Se ştie că durerea, când atinge un anumit grad de intensitate,durerea

paroxistică, acţionează ca un anestezic asupra organismului uman, ceea ce sepoate constata cu prilejul înmormântărilor. într-o succesiune de momente

__ psihologice, ascultătorii alternativ trec de la o stare la alta. După valul de durereşi lacrimi, stârnit de scoaterea mortului din locuinţa sa pământească, urmează,atmosfera creată de cântările şi rugăciunile rânduielii de înmormântare, onecesară stare de acalmie, pentru ca să se înregistreze o recrudescenţă a dureriicând, în timpul cuvântării, preotul aminteşte viaţa şi meritele decedatului. Apoi dinnou se instalează, ca o reacţie de apărare, starea de acalmie. Lacrimile se usucăpe obraz, ascultătorii oftează adânc, apoi ascultă într-o linişte relaxantă. Epilogulreprezintă momentul psihologic culminant în economia necrologului, şi trebuiefolosit cu prudenţă.

49

4.1erurgiile şi rânduielile în legătură cu moarteaşi înmormântarea

a).Grija pentru trup si suflet

Moartea trupească , neîntrerupând viaţa sufletului, nu desparte deBiserică pe cei răposaţi; de aceea atâta grijă pentru ei. în ortodoxie cultulmorţilor are o deosebită amploare, fiind privit sub ambele aspecte: al grijii atâtfaţă de trup cât şi faţă de suflet, în nădejdea posibilităţii izbăvirii din munci a celorcu păcate iertabile. Ca mădulare şi fii ai Bisericii, când suferă unul, suferă toţi. "Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădulare cinstit toate mădularele se bucură" (Cor. 12, 26). Cultul morţilor este expresiaiubirii noastre faţă de ei, care decurge din iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi anoastră faţă de El şi semeni. Căci: Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne înDumnezeu şi dumnezeu rămâne în El". (Ioan 4,16).Exemplul acestei iubiri l-aarătat Dumnezeu trimiţând pe însuşi Fiul Său să se jertfească şi să mântuiascălumea(Ioan 3, 16-17). Iar Mântuitorul a dovedit-o murind pe Cruce ca să iaasupra lui păcatele lumii spre a o împăca cu Dumnezeu (cf. Matei 20, 28; II Cor.5,18-19, Efes 2,16; Col 1,20).

Avem numeroase dovezi scripturistice în sprijinul mijlocirii celor vii-prin rugăciuni- pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. în cartea Facerii, aflămcă patriarhul Iacob face pe Iosif să jure, că nu-l va îngropa în Egipt. "Când voiadormi ca părinţii mei, mă vei scoate din Egipt şi mă vei îngropa în mormântullor". Iar Iosifa zis: "Voi face după cuvântul tău". Iacob însă a zis: "Jură-mi. Şi s-a

jurat Iosif (47,30-31).După ce a murit Iacob, Iosif l-a dus cu mare pompă şi l-a îngropat în

Canaan şi au făcut pentru el plângere mare de şapte zile (Facere 50,10)."Auzind locuitorii Iabaşului Galaadului cele ce făcuseră filistenii cu

Saul, s-au ridicat toţi oamenii puternici, au mers toată noaptea şi au luat trupul luiSaul şi trupurile fiilor lui de pe zidurile cetăţii Bet-San şi le-au dus în Iabeş şi le-au ars acolo; iar oasele lor le-au luat şi le-au îngropat sub un stejar. Apoi aupostit şapte zile(I Regi 31,12-13)

Auzind David de moartea lui Saul "apucând hainele sale le-a rupt,asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor şi au plâns. Şi s-au

50

tânguit şi au poposit până seara pentru Saul şi pentru Ionata fiul său, pentrupoporul Domnului şi pentru casa lui Israel, care căzuse de sabie (II Regi 1,11-12).

Din textele menţionate reiese că la Evrei, din timpurile cele mai vechierau servicii la înmormântări, ce constau în plângeri şi postiri până la şapte zile.La ei postul era socotit în numărul faptelor de binefacere în folosul celor decedaţi.

Pe lângă plângeri şi posturi însă, se mai făceau şi rugăciuni specialepentru uşurarea păcatelor celor decedaţi. Legea veche poruncea să se cinsteascămemoria celor decedaţi şi să se roage pentru ei. " Şi s-a făcut obicei în Israel, caîn fiecare an fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fica lui Ieftae Galaaditenulpatru zile pe an (Judecători 11,40).

Vechiul Testament vorbeşte şi de jertfe - daruri - ce se aduceaupentru cei decedaţi. Astfel, în Cartea II a Macabeilor se face menţiune de jertfelerânduite să fie aduse pentru unii iudei, înfrânţi în luptă, care căzuseră în idolatrie." Şi făcând adunare de bani după numărul bărbaţilor, care erau cu el, două mii dedrahme a trimis la Ierusalim, să aducă jertfa pentru păcat. Foarte bun şicuviincios lucru pentru socotiinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi nădejde că vorînvia cei ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru ceimorţi. Şi a văzut că celor cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le estepus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfa de curăţenie pentrumorţi, ca să se slobozească de păcat" (12, 43-46).

Noul Testamant este mai explicit în privinţa obligaţiei de a ne rugapentru semenii noştri, în deosebi pentru păcătoşi, cât sunt în viaţă, dar şi dupămoarte. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind, păcat nu de moarte, să seroage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc demoarte. Este şi păcat de moarte;" nu zic să se roage pentru aşa păcat". (loan 5,16)

După moarte păcătosul nu mai va putea face căinţă; cel decedat simteîntristare şi nefericire pentru faptele rele săvârşite în viaţă, conştiinţa îl mustrăpentru nesocotinţa lui, dar nu mai poate repara nimic. Iertarea de păcate se facede Domnul, în urma rugăciunilor celor vii şi a Bisericii, în deosebi prin putereajertfei liturgice adusă pentru cei morţi."

Iisus, adeseori, a făcut minuni rugat de alte persoane. Credinţaacestor persoane a mântuit pe alţii( Ex. Vindecarea slugii sutaşului, a ficeicanaaneencii, a slăbănogului din Capernaum...).

Pentru credinţa celor vii, Iisus a făcut minuni asupra celor morţi. Ex:învierea fiului văduvei din Nain, A ficei lui lair, alui Lazăr.... Sf Petru a înviat pe

51

Tavita. Tâlharul de pe cruce se ruga de Iisus să-I ierte păcatele,nu în viaţaaceasta, ci când va veni întru împărăţia sa, deci după moartea sa.

Potrivit învăţăturii noastre creştine, după moarte, sufletul are o stareprovizorie, deci e posibilă o schimbare în starea sa, dar nu o poate schimba,timpul faptelor fiind aici pe pământ. Sf apostol lacob ne arată că oamenii în viaţăse ajută unii pe alţii, în nevoile trupeşti şi sufleteşti. Tot aşa şi după moartea cuiva,cei rămaşi în viaţă pot şi sunt datori a ajuta pe cei decedaţi, rugându-se pentruiertarea păcatelor şi uşurarea stării lor. De aceea, zice Sf Apostol Pavel: " săfacem rugăciuni,cereri, mijlociri, mulţumiri,pentru toţi oamenii" (Tim 2,1) Uneorise pare că rugăciunile pentru morţi ar fi în contrazicere cu anumite texte ale SfScripturi, ca de ex: "în locaşurile morţii nimeni nu te pomeneşte şi în iad cine teva lăuda" (ps 6,6) " Dumnezeu va răsplăti pe fiecare după faptele sale" (Rom 2,6). "Ceea ce va semăna omul, aceea va secera " (Gal 6, 7).

După textele invocate de cei ce susţin inutilitatea rugăciunilorpentrumorţi, nu rezultă altceva decât ce li se pare şi anume că după moarte, personal,nimeni nu mai poate lucra pentru mântuire. (Ex, parabola bogatului nemilostiv, şia săracului Lazăr). Dar până la judecata definitivă, când situaţia va fi pecetluităpe vecii veciilor, se mai poate aduce o schimbare, prin milostivirea lui Dumnezeuşi prin faptele caritabile a celor vii săvârşite în memoria celor morţi

Pomenirea morţilor se face în anumite zile ale morţilor. Astfel: la treizile după moarte, simbolizând învierea din morţi Mântuitorului a treia zi, la nouăzile, simbolizând ceasul al nouălea, când Mântuitorul şi-a dat duhul, la patru zecide zile, simbolizând înălţarea Mântuitorului, la un an, întrucât la un an se duceauApostolii la mormântul vreunui martir şi slujeau Sf Liturghie; la şapte anideoarece numărul şapte e considerat număr sfânt; la ziua adormirii creştinului.Există apoi zile ale morţilor: sâmbăta lăsatului la carne, sâmbetele, 2, 3, şi 4 aPostului mare, sâmbăta Floriilor(a lui Lazăr), sâmbăta Rusaliilor(numită şi Moşiide vară, ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor). în unele părţi se mai facepomenirea morţilor şi în ziua învierii sau Luni după duminica Tomii. în Bisericanoastră se mai obişnuiesc aşa numitele Sărindare, constând în pomenirea unuimort de 40 de ori în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva.

Felul cum se face pomenirea morţilor este următorul: Pomenireanumelui la SF Liturghie, milostenie, dar îndeosebi aducerea şi slujireaparastaselor. Cuvântul parastas derivă de la grecescul parastoris, care înseamnăa veni în ajutor. Parastasul este o rugăciune de mijlocire a celor vii pentru ceimorţi. în rânduiala parastasului se unesc cererile rudelor decedatului cu ale

52

preoţilor Bisericii pentru iertarea păcatelor lui. Iertarea de păcate se face numai! datorită iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care a dat pe Fiul Său spre jertfa, pe

Isus- Mijlocitorul- ...(I Tim. 2,5). Prin El ne adresăm noi rugăciunile pentru cei\ decedaţi, fiindcă prin El ne-a venit mântuirea... De aceea, Biserica a rânduit ca

întotdeauna parastasele să fie unite cu Sf Liturghie.[ j Elementele materiale ce se aduc la parastas îşi au rostul lor, fiecare

având o semnificaţie precisă. Parastasul sau coliva, care sunt făcute din grâu,simbolizează pe cel decedat. Acesta se dă firii, aşezându-se în pământ, asemeneabobului de grâu. "Grăuntele de grâu căzând în pământ, dacă nu va muri, rămâne

H singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă" (loan 12, 24). Trupul omului se dăpământului; aici putrezeşte, pentru ca la obşteasca învieresă se scoale întru

r nestricăciune. (I. Cor 15, 42). Lumânărilesimbalizează lumina cerească, pe Isuslumina lumii,lumina credinţei dreptmăritoare care ne luminează cărările vieţii.

r Vinul este un element de jertfa la Sf Liturghie, se preface în sângele Domnului; el— este tăria vieţii noastre întru cele ce zidesc pe om spre mântuire, bineînţeles luat în— semnificaţia lui euharistică. Clătinarea parastasului sau a colivei simbolizează— părtăşia rudelor cu mortul, ele nu se despart de el, trăiesc cu credinţa revederii

într-o altă viaţă.întrebarea care spune: dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertarea

^_ păcatelor celor morţi, nu mai ajunge nimeni în iad? Bine ar fi să fie aşa,darMântuitorul spune:" In casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt". (loan 14,2)

_ Rugăciunile pentru morţi, inclusiv cele de la parastase, uşureazăstarea celor morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după spuseleMântuitorului, nu se iartă "nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie ". (Matei12,32). E vorba aici de cei răzvrătiţi sufleteşte, care toată viaţa lor nu au voit săştie nici de oameni, nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Cele sfinte nu se aruncăcâinilor şi mărgăritarele porcilor, ne spune Mântuitorul (Matei 7,6). Mai precis e

jg

vorba de cei căzuţi în păcate.Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută numai celor adormiţi întru

credinţă, "întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Ele ajută celor morţi de~ moarte grabnică, dar care au avut credinţă în Dumnezeu, însă din cauza scurtimii

vieţiişi a valurilor ce I-au împins în vâltoarea lor, nu s-au putut îndrepta, n-aur~! putut lua nici măcar Sf împărtăşanie, ca merinde pentru drumul vieţii de veci.

Rugăciunea ajută celor ce nu s-au ruinat slujind numai patimilor, şi au avut şi o^ oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc celor ce nu au

o viaţă de credinţă şi fapte bune, dar la sfârşitul vieţii au găsit puterea să se

53

căiască, însă nu aşa de cutremător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi înîntregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz ar fi dus la cer.

Dacă acesta-I adevărul în privinţa pomenirii morţilor noştri pe de oparte, se cade ca cei vii să pună stavilă cu deosebire " păcatelor spre moarte ", iarpe de altă parte, să facă rugăciuni şi milosteniipentru sufletul celor ce au adormit"întru dreapta credinţă şi întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci", aceasta maistăruitor în zilele stabilite, sâmbetele stabilite morţilor, ce culminează cu sâmbătalui Lazăr. în felul acesta, întăresc legătura dintre ei şi cei morţi ai lor, făcânddovada că iubirea, care au nutrit-o faţă de ei, îi însoţeşte şi dincolo de pragulmormântului. Noi, în Sf Liturghie, aducem jertfa şi pentru cei decedaţi fără a seîndrepta, rugându-ne în mod special după prefacere astfel:" încă aducem ţieaceastă slujbă duhovnicească, pentru cei adormiţi într-u buna credinţă: strămoşi,părinţi, patriarhi, proroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici,mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul drept, care s-a săvârşit pentru bunacredinţă ".

54

b).lnmormâmtarea preoţilor

în ce priveşte îmbrăcămintea cu veşminte bisericeşti la săvârşireaoricărei înmormântări în general şi a înmormântării preoţilor în special nu avemprecuzări suficiente de aceea trebuie să cunoaştem mai întâi dispoziţiilereferitoare la îmbrăcămintea preoţilor cu prilejul săvârşirii Sfintelor Taine.Singura informare precisă care se face în privinţa îmbrăcării preoţilor cu veşmintebisericeşti este cea din rânduiala Sfintei Euharistii din Liturghie unde se enumeraveşmintele şi rugăciunile ce trebuie făcute odată cu îmbrăcarea acestorveşminteliturgice. Deci la Sfânta Liturghie trebuie îmbrăcate toate veşmintele. La SfântulBotez întrândpreotul în biserică se îmbracă în sfită (felon ) punând şi mănecuţe înmâini. Credem că la săvârşirea acestor taine se impun mânecuţele din punct devedere predic.

Taina Mirungerii se face în mod obişnuit împreună cu Taina SfântuluiBotez, deci la săvârşirea acestei taine, preotul e îmbrăcat ca şi la taina Botezului.Rânduiala Tainei Mirungeriiprevede următoarele povăţuiri: - preotul stând în faţaicoanei Stăpânului Hristos îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti, iar dacă segrăbeşte numai cu epitrahilul şifelonul.

La cununie cărţile bisericeşti spun că preotul după Sfânta Liturghieface logodna după care în mod obişnuit urmează cununia, deci preotul esteîmbrăcat cu toate veşmintele liturgice. Dacă logodna şi cununia nu se fac imediatdupă Sfânta Liturghie preotul îmbracă la logodnă epitrahilul, iar când începeslujba cununiei şifelonul.

La Sfântul Maslu preoţii (7 sau 3 ) se îmbracă cu epitrahilul şifelonul.

Dacă pentru săvârşirea Sfintelor Taine se pretinde după cum amvăzut îmbrăcămintea preotului în majoritatea cazurilor numai cu epitrahil şi felon,atunci e uşor de înţeles că pentru săvârşirea Sfintelor Ierurgii care sunt mai puţinimportante decât Sfintele Taine nu se poate pretinde o îmbrăcăminte mai bogată,mai completă a preotului decât la săvârşirea Sfintelor Taine.

înmormântarea nu este o taină, este o euhologie, deci, pentrusăvârşirea ei nu se pretind veşminte liturgice mai mult decât la săvârşireaSfintelor Taine. Ceea ce n-au precizat însă cărţile de cult, a precizat practica vieţiişi anume: înmormântările se fac pretutindeni îmbrăcăndu-se preoţii cu epitrahil şifelon.

55

Dacă eventual în unele părţi ale lumii creştine ortodoxe se maipăstrează uzul îmbrăcării preoţilor în toate veşmintele liturgice, aceasta este oreminescenţă din timpurile când slujba înmormântării era precedată de SfântaLiturghie. în asemenea cazuri preoţii erau îmbrăcaţi cu toate odăjdiile bisericeştispre a săvârşii Sfânta Liturghie.

în final amintimcele două principii călăuzitoare în privinţa îmbrăcăriipreoţilor pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe şi anume:- nici un fel de slujbă religioasă oficială nu se poate săvârşi în biserică sau înafara bisericii fără ca preotul să fie îmbrăcat cu epitrahil.- dacă rânduiala slujbei ce urmează a fi săvârşită prevede şi citirea SfinteiEvanghelii atunci preotul se îmbracă şi cufelonul.

H Cărţile de cult nu spun nimic despre modul în care trebuie aşezatmortul în groapă. Din tot ceea ce spun aceste cărţi nu reiese câtuşi de puţin că ar

^ exista cea mai mică deosebire între modul aşezării unui mirean în groapă şi trupulunui preotdecedat.

" Cartea "învăţătura de credinţă creştină ortodoxă" spune în privinţaaşezăriiîn morminte a trupurilor celor decedaţi următoarele: "să se aşeze cu faţa

— spre răsărit ca şi la Botez pentru că de la răsărit ne-a venit Hristos, lumina ceaadevărată, şi tot dinspre răsărit va veni El la judecata viitoare". (Matei 24, 27)

— Potrivit acestui text toate trupurile celor decedaţi se aşează în groapăla fel, nefăcându-se nici o deosebire între trupurile mirenilor şi cele ale preoţilor.

_ Unii consideră că preotul decedat se aşează cu capul la apus, pentrucă la înviere preotul se va ridica cu faţa spre credincioşi şi credincioşii cu faţa

_ spre el aşa cum au stat şi în biserică, dar acest argument nu rezistă unei examinărimai amănunţite a lucrurilor pentru că la înviere factorul important este şi rămâneIisus Hristos. E uşor de înţeles că în acele clipe cutremurătoare toţi ochii celorînviaţi vor privi către Fulgerul care iese de la Răsărit şi se arată până la Apus. (Matei 24, 27)

Pe de altă parte preotul atâta timp cât a fost viu şi a slujit în altar nua fost totdeauna cu faţa spre credincioşi, ci dimpotrivă cu faţa spre răsărit avândîn spatele său credincioşii. ^

De la această regulă se fac uneori anumite abateri determinate depoziţia cimitirului, de poziţia bisericii din cimitir, de cărările ce se fac în cimitir,etc.

56

nc). Vechimea ritualului înmormântării

Nu avem documente despre ritualul liturgic întrebuinţat de Bisericăpentru înmormântarea creştinilor în primele trei secole. Probabil că la începui s-au respectat datinile, obiceiurile şi formulele de rugăciune obişnuite în ritualuliudaic sau în păgânism.

Fără indoială cele dintâi cântări şi lecturi cu care creştinii îi vegheaupe morţi şi îi petreceau la groapă vor fi fost psalmii biblici, îndeosebi acei în care

~ era vorba despre viaţă şi moarte. Cele dintâi reguli privitoare la ritualulînmormântării le găsim în Constituţiile Apostolice Astfel, în cartea a patra se

P combate obiceiul iudaic şi păgân al spălărilor lustrale după atingerea de morţi şise spune că morţii care au răposat întru buna credinţă să fie scoşi din casă şi

<~- petrecuţi spre groapă cu cântări.Tot în Constituţiile Apostolice ni se dă cea dintâi rânduială de slujbă

— pentru morţi, în care găsim şi textul unor ectenii şi rugăciuni în acest scop. Atâtrugăciunea din Constituţiile Apostolice cât şi cea rezumată în descrierea şi

- explicarea slujbei funebre conţine aceleaşi idei şi expresii pe care le găsim înrugăciunea " Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul... " , specifică tuturor slujbelor

_ funebre din ritul bizantin de azi.O parte din cântările şi rugăciunile din rânduială actuală a slujbelor

funebre au ca autor, după tradiţie, pe Sf. Gherman L, din sec. VII- lea. Din acelaşian provin şi stihirile de la binecuvântările morţilor.

_ Până în sec. XIV nu exista decât o singură slujbă a înmormântării,comună pentru toate categoriile de morţi care se pare că era cea a înmormântăriimonarhilor de azi. Slujba specială pentru înmormântarea copiilor nu se întâlneşteîn manuscrise decât din sec. XVînainte; după însemnările din unele cărţi de ritual,întocmirea ei s-ar datora unui ieromonarh, Gavril din Sfântul Munte.

57

5. Ierurgii şi rânduieli de după înmormântare

a).Rostul parastasului

Avem numeroase dovezi scripturistice în sprijinul mijlociri celo vii,prin rugăciuni, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. în cartea Facerii, aflămcă patriarhul Iacob face pe losif să jure, că nu-l îngropa în Egipt. "Când voiadormi ca părinţii mei, mă vei scoate din Egipt şi mă vei îngropa în mormântullor. Iar losif a zis: Voi face după cuvântul tău. Iacob însă a zis: Jură-mi,şi s-ajurat losif (47, 30-31).

După ce a murit Iacob, losif l-a dus cu mare pompă şi la îngropat înCanaan şi au jacut pentru el o plângere mare de şapte zile. (Facere 50, 10)"Auzind locuitorii Iabeşului Galaadului cele ce făcuseră filistenii cu Saul, s-auridicat toţi oamenii puternici, au mers toată noaptea şi au luat trupul lui Saul şi afiilor lui de pe zidurile cetăţii Bet - San şi le-au dus la Iabeş şi le-au ars acolo; iaroasele lor le-au luat şi le-au îngropat sub un stejar. Apoi au postit şapte zile" (IRegi 31, 12-13).

Auzind David de moartea lui Saul, "apucând hainele sale le-a rupt,asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor şi au plâns. Şi s-autânguit şi au postit până seara pentru Saul şi pentru Ionatan, fiul său, pentrupoporul Domnului şi pentru casa lui Israel, care căzuse de sabie" (II Regi 1, 11-12).

Din textele menţionate reiese că la evrei, din timpurile cele mai vechi,erau servicii la înmormântări, ce constau în plângeri şi postiri până la şapte zile.La ei postul era socotit în numărul faptelor de binefacere în folosul celor decedaţi.

Pe lângă plângeri şi postiri însă, se mai făceau şi rugăciuni specialepentru uşurarea păcatelor celor decedaţi. %egea veche poruncea să se cinsteascămemoria celor decedaţi şi să se roage pentru ei. "Şi s-a jacut obicei în Israel, ca lafiecare an fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui Ifiae Galaaditenulpatru zile pe an" (Judecători 11,40).

Vechiul Testament vorbeşte de jertfe, daruri, ce se aduceau pentru ceidecedaţi. Astfel, în Cartea a doua a Macabeilor se face menţiune de jertfelerânduite pentru unii iudei, înfrânţi în luptă, care căzuseră în idolatrie. "Şi făcândadunare de bani după numărul bărbaţilor, care erau cu el, două mii de drahme deargint a trimis la Ierusalim, să aducă jertfa pentru păcat. Foarte bun şi cuvios

58

lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi nădejde că vor învia cei cemai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi avăzut că celor cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Dreptaceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a adus jertfa de curăţenie pentru ceimorţi,ca să slobozească de păcat" (12, 43-46)

Noul Testament este mai explicit în privinţa obligaţiei de a ne rugapentru semenii noştri, în deosebi pentru păcătoşi, cât sunt în viaţă, dar şi dupămoarte. Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind, păcat nu de moarte, să seroage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc demoarte. Este şi păcat de moarte;" nu zic să se roage pentru aşa păcat" (Ioan 5,16).

După moarte păcătosul nu va mai putea face căinţă; cel decedat simteîntristare şi nefericire pentru faptele rele săvârşite în viaţă, conştiinţa-l mustrăpentru nesocotiinţele lui, dar nu mai poate repara nimic. Iertarea de păcate seface de Domnul, în urma rugăciunilor celor vii şi a Bisericii, îndeosebi prinputerea jertfei liturgice adusă pentru cei morţi.

Iisus adeseori, a făcut minuni rugat de alte persoane. Credinţaacestor persoane a mântuit pe alţii ( Ex: vindecarea slugii sutaşului, a ficeiCananeencei, a slăbănogului din Capernaum.)

Pentru credinţa celor vii, Iisus a făcut minuniasupra celor morţi. Ex:învierea fiului văduvei din Nain, a ficei lui lair, a lui Lazăr.... Sf Petru a înviat peTavita. Tâlharul de pe cruce se ruga de Iisus să-I ierte păcatele, nu în viaţaaceasta, ci "când va veni întru împărăţia sa ", deci după moartea sa.

Potrivit învăţăturii noastre creştine, după moarte , sufletul are o stareprovizorie, deci e posibilă o schimbare în starea sa, dar nu o poate determinasubiectul, timpul faptelor fiind aici pe pământ. Sf Apostol Iacob ne arată căoamenii în viaţă se ajută unii pe alţii, în nevoile trupeşti şi sufleteşti. Tot aşa şidupă moartea cuiva, cei rămaşi în viaţă pot şi sunt datori a ajuta celor decedaţi,rugându-se pentru iertarea păcatelor şi uşurarea stării lor. De aceea, zice SfApostol Pavel: "să facem rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri, pentru toţioamenii" ( Tim 2,1 ). Unora li se pare că rugăciunile pentru morţi ar fi încontrazicere cu anumite texte ale Sfintei Scripturi, ca de exemplu: "în locaşurilemorţii nimeni nu te pomeneşte şi în iad cine te va lauda " (ps. 6, 6)... Dumnezeu varăsplăti fiecăruia faptele sale. (Rom. 2,6)... Ceea ce va semăna omul, aceea vasecera. (Gal. 6,7) ".

59

După textele invocate de cei ce susţin inutilitatea rugăciunilor pentrumorţi, nu rezultă altceva decât ce li se pare şi anume, după moarte, personal,nimeni nu mai poate lucra pentru mântuire. ( Ex, parabola bogatului nemilostiv şia săracului Lazăr). Dar, până la judecata de definitivă când situaţia va fipecetluită pe vecii vecilor, se mai poate aduce o schimbare, prin milostivirea luiDumnezeu şi prin faptele caritabile ale celor vii săvârşite în memoria celor morţi.

Pomenirea morţilor se face în anumite zile ale morţilor. Astfel: la treizile după moarte, simbolizând învierea din morţi a Mântuitorului, la nouă zile,simbolizând ceasul al nouălea când Mântuitorul şi-a dat duhul; la patru zeci dezile, simbolizând înălţarea Mântuitorului; la un an, întrucât la un an se duceauApostolii la mormântul vreunui martir şi slujeau Sf Liturghie; la şapte ani,numărul şapte fiind considerat număr sfânt; la ziua adormirii creştinului. Existăapoi zile ale morţilorca :sâmbăta lăsatului la carne, sâmbetele 2, 3, şi 4 a postuluiMare, sâmbăta Floriilor, sâmbăta Rusaliilor (numită şi Moşii de vară, ziua depomenire a moşilor şi strămoşilor). în unele părţi se mai face pomenirea morţilorşi în ziua învierii sau Luni după duminica Tomii. în Biserica noastră se maiobişnuiesc aşa numitele sărindare, constând în pomenirea unui mort la 40 deLiturghi în şir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva.

Felul cum se face pomenirea celor morţi este următorul:Pomenireanumeluila Sf. Liturghie, milostenie, dar îndeosebi aducerea şislujirea parastaselor.Cuvântul parastas provine din grecescul parsthimi, care înseamnă ajutor.Parastasul este o rugăciune de mijlocire a celor vii pentru cei morţi. în rânduialaparastasului se unesc cererile rudelor decedatului cu ale preoţilor Bisericii pentruiertarea păcatelor lui. Iertarea de păcate se face numai datorită iubiriinemărginite a lui Dumnezeu, care a dat pe Fiul Său spre jertfa, pe Isus,Mijlocitorul... (I Tim 2,5). Prin El adresăm şi noi rugăciunile pentru cei decedaţi,fiindcă prin El ne-a venit mântuirea.... De aceea Biserica a rânduit ca totdeaunaparastasele să fie unite cu Sf Liturghie. *

Elementele materiale ce se aduc la parastas îşi au rostul lor, fiecareavând o semnificaţie precisă. Parastasul sau coliva, care sunt făcute din grâu,simbolizează pe cel decedat. Aceasta se dă firii, aşezându-se în pământ, asemeneabobului de grâu. ''Grăuntele de grâu căzând pe pământ, dacă nu va muri, rămânesingur, iar dacă va muri, aduce nouă multă roadă" (Ioan 12,24). Trupul omuluise dă pământului; aici putrezeşte, pentru ca la obşteasca înviere să se scoale întrunestricăciune (I Cor 15, 42 ). Lumânările simbolizează lumina cerească, pe Isuslumina lumii, lumina credinţei dreptmăritoare, care ne luminează cărările vieţii.

60

Vinul este un element de jertfa la Sfânta Liturghie, se preface în sângeleDomnului; El este tăria vieţii noastre întru cele ce zidesc pe om spre mântuire,bineînţeles luat în semnificaţia lui euharistică. Clătinarea colivei sau aparastasului simbolizează părtăşania rudelor cu mortul, ele nu se despart de el,trăiesc cu credinţa într-o revedere în altă viaţă.

întrebarea care se pune: dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertareapăcatelor celor morţi, nu mai ajunge nimeni în iad? Bine ar fi să fie aşa, darMântuitorul spune: "în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... (loan 14,2)

Rugăciunile pentru morţi inclusiv cele de la parastase, uşureazăstarea celor morţi în păcate, afară de cele de moarte, care , după spuseleMântuitorului, nu se iartă, "nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie " (Matei 12,32 ).E vorba aici de cei răzvrătiţi sufleteşte, care toată viaţa lor nu auvoit să ştie nici de oameni, nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Cele sfinte nu searuncă câinilor şi mărgăritare porcilor, ne spune tot Mântuitorul (Matei 7,6).Mai precis e vorba de cei căzuţi în păcate.

Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută numai celor adormiţi întrucredinţă, "întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Ele ajută celor morţi demoarte grabnică, dar care au avut credinţă în Dumnezeu , însă din cauzascurtimii vieţii şi a valurilor vieţii ce iau prins în vâltoarea lor, nu s-au pututîndrepta, n-au putut lua nici măcar Sf. împărtăşanie, ca merinde pentru drumulvieţii de veci. Rugăciunea ajută celor ce nu s-au ruinat slujind patimilor, şi auavutşi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc celorce n-au o viaţă de credinţă şi fapte bune, dar care la sfârşitul vieţii au găsitputerea să se căiască, însă nu aşa de cutremător ca să li se prefacă fiinţa dintr-odată şi în întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar fi dus în cer.

Dacă acesta-I adevărul în privinţa pomenirii morţilor noştrii, pe de oparte se cade ca cei vii să pună stavilă cu deosebire "păcatelor spre moarte " , iarpe de altă parte să facă rugăciuni şi milostenii pentru sufletul celor ce au adormit"întru dreapta credinţă şi întru nădejdea învieii şi a vieţii de veci"; aceasta maistăruitor în zilele stabilite, sâmbetele morţilor, ce culminează cu sâmbăta luiLazăr. în felul acesta, întăresc legătura între ei şi cei morţi ai lor, făcând dovadacă iubirea, care au nutrit-o faţă de ei, îi însoţeşte şi dincolo de pragulmormântului. Noi, în Sf. Liturghie aducem jertfa şi pentru cei care nu s-auîndreptat, rugăndu-ne în mod special după prefacere astfel: încă aducem ţieaceastă slujbă duhovnicească, pentru cei adormiţi întru buna credinţă: strămoşi,

61

părinţi, patriarhi, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, pustnici şipentru tot sufletul drept, care s-a săvârşit întru buna credinţă "

b).Soroacele pentru pomenirea individuală a morţilor

După tradiţia veche şi generală a Bisericii Ortodoxe se facepomenirea mortului prin slujbe la următoarele termene sau soroace: ziua a S-a,ziua a 9-a, ziua a 40-a după moarte, la 3 luni, la 6 luni, la 9 luni şi la 12 luni, apoiîn fiecare an până la împlinirea a 7 ani de la moarte.

Se face pomenirea mortului la 3 zile în cinstea Sfintei Treimi,întrucare ne mântuim şi în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului. La 9 zile seface pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşania celor 9 cere ingereşti.La 40 de zile în amintirea înălţării la cer a Domnului. La 3 luni, 6 luni şi la 9 lunitot în cinstea şi slava Sfintei Treimi. La un an după pilda creştinilor din primeleveacuri care prăznuiau în fiecare an ziua morţilor, martirilor, şi a sfinţilor, ca zide naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

Unii pun soroacele pentru pomenirea morţilor în legătură cucredinţele populare despre vămile văzduhului prin care ar trece sufletul mortuluipână să ajungă la cer. Pomenirea mortului la soroacele de mai sus se fac fie cuparastas şi Liturghie fie ducându-se numai colivă, colac şi vin la mormânt, undepreotul face Litia mică şi stropeşte mormântul cu vin.

De obicei soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii ci mai ales joia,sâmbăta şi Duminica.

c).Despre Sărindare

în unele părţi în afară de soroacele îndătinate se face pomenireanominală a unui mort la 40 de Liturghi în şir, îndeosebi în primele 40 de zile de lamoartea cuiva. Lucrul acesta se face mai ales în mănăstirile şi catedralelechiriarhale unde Sfânta Liturghie se săvârşeşte zilnic. Acest fel de pomenire senumeşte în popor Sărindar.

La sfârşitul celor 40 de Liturghii se face o Liturghie cu parastas şi sepomenesc toate pomelnicele expirate, ceea ce în popor se numeşte dezlegare sauslobozirea sărindarelor, însoţită uneori de aghiasma mică şi de o masă de obşte.Tot un astfel de sărindar sunt şi numitele capete sau capetele, obişnuite în unele

62

părţi, în Muntenia. Se aduce la mormânt o colivă, un colac, puţin vin şi lumânare.Preotul face parastasul si stropeşte mormântul cu vin.

La unele Biserici parohiale se mai obişnuieşte a se face pomenireaindividuală neîntreruptă a morţilor la toate Liturghiile din cursul unui an

ea,

6. Incinerarea sau arderea morţilor

Prin incinerare înţelegem reducerea la cenuşă a rămăşiţelorpământeşti ale omului prin mijlocirea focului sau a aerului fierbinte.

"Incinerarea" vine din francezul "incineraţion" sinonim cuneologismul "cremaţiune" de la latinescul "cremare", francezul "cremaţion".Ambele cuvinte stau în opoziţie cu cuvintele înhumare, îngropare, înmormântare,care înseamnă depunerea rămăşiţelor corporale în pământ, descompunerearămânând pe seama naturii.

Incinerarea sau cremaţiunea care se practică din ce în ce mai mult înmarile oraşe, caută să ia locul uneia din cele mai vechi practici religioase, îngeneral, precum şi orânduirii ceremoniilor şi practicilor funerare creştine.

în cele două practici cu privire la tratarea rămăşiţelor pământeşti,incinerarea şi înhumarea, se leagă anumite concepţii despre om şi demnitatea lui,incinerarea mai ridică o sumă de probleme nu numai de ordin juridic, de ordinmedico-sanitar, de ordin administrativ, ... etcdar mai ales în ceea ce priveşte pecreştini, îndeosebi probleme de ordin teologic, bisericesc şi moral. Fiecare dinaceste două practici aduc dovezi pro şi contra. în discuţiile din jurul incinerării şiînhumării s-a ridicat chestiunea priorităţii în timp şi a universalitătiiacestor douăpractici, adică s-a pus întrebarea care din ele e mai veche şi care este maiuniversală şi s-a constatat că ambele rituri există din cea mai adâncă vechime,când izolate una de alta, când una lângă alta, când combinate, dar se poate afirmacă practica înhumării este mai veche şi mai răspândită decât incinerarea.

Cercetările arheologice arată practica înhumării încă din epocapaleolitică, iar practica cremaţiuniipare să şefi ivit mai întâi în era neolitică.

Ideile religioase şi credinţele privitoare la viaţa viitoare sunt factoricare exercită cea dintâi şi cea mai mare influenţă asupra obiceiurilor şi riturilorfunerare, atât în preistorie cât şi în zilele noastre.^6

Fără îndoială că şi alte împrejurări de ordin practic au avut influenţăasupra modului de tratare a rămăşiţelor omeneşti. Se ştie cu certitudine căbabilonienii, perşii, egiptenii, evreii, îşi înmormântau morţii lor. La vechii indienişi grecii antici, practica orisinală a fost înmormântarea care s-a păstrat şi dupăintroducerea cremaţiunii, paralel cu aceasta. Obiceiul vechilor greci de a-şiînhuma morţii stătea în strânsă legătură cu o concepţie serioasă despre viaţă şi

moarte. Apariţia incinerării la greci nu se poate preciza în timp, dar aceastăpractică e posterioară practicii înmormântării. Legenda numeşte pe Hercule celdintâi care s-a ars pe muntele Oeta, fiind urmat în exemplu de Patrocle şiOliseniu. Arderea corpurilor eroilor ca distincţie faţă de ceilalţi muritori a avut caurmare că incinerarea trebuia privită ca un rit de onoare, devenind un privilegiucelor bogaţi.

La romani au fost de asemenea ambele practici. La fel se prezintălucrurile şi la vechii germani, incinerarea şi înhumarea se menţin una alături dealta. Prima practică pentru principi, eroi bogaţi, etc, iar iar a doua era folosită demasele largi ale poporului. Odată cu începutul creştinizării dispare practicaincinerării deşi cazuri se mai ivesc până în anul 1300 în Prusia occidentală.

Astăzi în afară de practicarea cremaţiunii, răspândită în marile oraşeale lumii, această practică este în uz la unele secte religioase din Asia şi la unelepopoare se găseşte îmbinată cu obiceiuri din cele mai barbare. Jdeea de areintroduce cremaţiunea vine odată cu revoluţia franceză, ca o emancipare de lapractica înmormântării, dar nu s-a realizat. Odată cu noul spirit revoluţionar, pela mijlocul sec. XIX se agită din nou ideea cremaţiunii susţinută de lacob Grimmdin Germania.

Neîngrijirea cimitirelor şi superficialitatea cu care se făceaîngroparea morţilor a contribuit mult la succesul propagandei pentru incinerare,în 1874se construieşte primul crematoriu în Milano, urmând apoi construireaaltor crematorii în alte oraşe ale Italiei şi în alte state: Franţa, Germania, SUA,etc.

Susţinătorii celor două rituri îşi susţin şi-şi apără poziţiile lor petemeiul de ordin de igienă, de economie, de justiţie, de ordin social, de ordinpsihologic, sentimental şi religios. De pildă susţinătorii înhumării susţineau căintroducerea incinerării ar produce tulburări în masele largi care ţin foarte multla vechile tradiţii şi obiceiuri frumoase în legătură cu înmormântarea. Unargument neserios este faptul caprin incinerare se evită primejdia de a fi îngropatde viu în caz de moarte aparentă, dar există pericolul de a fi ars de viu. Un altargument este că economic este mai avantajos decât înmormântarea.

După incinerişti, cimitirele ar constitui focare de infecţie însemnând operpetuă ameninţare pentru viaţa celor vii pe când crematoriile evită posibilitateaacestei primejdii. Dar dacă este aşa, practica înmormântării ar trebui înlăturatăpentru-că sănătatea oamenilor e mai presus de orice tradiţie. O tradiţie, o justiţie,o religie, care ar susţine o asemenea practică dăunătoare şi distrugătoare vieţii

oamenilor nu pot fi naturale şi nici nu pot fi aprobate de Dumnezeu, darcercetările făcute până în vremurile noastre, n-au putut dovedi realitateaprimejdiei înmormântărilor penteu sănătatea publică. Mereu se susţine căputrezirea cadavrelor în morminte infectează apa de ploaie precum şi pătura deapă subterană şi prin aceasta şi fântânile cu apă de băut, dar ştiinţa nu confirmăaceste păreri.

Aşadar din punct de vedere igienic, avantajele şi dezavantajeleînhumării nu se deosebesc de cete a incinerării. Din punct de vedere judiciarînhumarea e recomandată şi e preferată incinerării.

în Biserica, de la începuturile formării ei şi până azi, singura îngrijirea trupurilor morţilor a fost practica înmormântării. Această practică au moştenit-o creştinii de la evrei.După mărturia Vechiului Testament, morţii trebuie înhumaţi(Fac.2,7; Regi 11, 34). Uneori se ardeau trupurile morţilor ca să nu fie profanatede duşmani. îngroparea era socotită ca o datorie, ca semn al iubirii şi al pietăţiifaţă de mort (IISAMII, 5)

Creştinii la început, proveniţi în majoritate din evrei au precticataxclusiv înhumarea celor morţi. Practica aceasta au primito şi creştinii proveniţidin lumea greco-romană, generalizându-se peste tot unde sa răspânditcreştinismul, iar practica cremaţiunii a fost înlăturată.

în timpurile din urmă cremaţiunea câştigă tot mai mult teren în marileoraşe şi fiind preferată nu numai de oameni cu alte concepţii decât cele creştine cişi de credincioşi ortodocşi, din diferite motive de necesitate.

Cea din tâi, cea mai vecheşi cea mai răspândită practică cu privire latratarea rămăşiţelor pământeşti, cunoscută în istorie,preistorie, şi protoistorie, afost înhumarea. Incinerarea sau cremaţiunea apare mai târziu la unele popoare,fie alături de înhumare, fie unită de aceasta. Vechile popoare civilizate:babilonienii, perşii şi egiptenii au practicat peste tot înhumarea morţilor,îmbălsămarea la egipteni era un privilegiu rezervat regilor. De asemenea ,la grecişi romani, practica înhumării a fost cea mai veche şi obişnuită. Ardereacadavrelor s-a introdus mai târziu, fiind rezervată regilor, eroilor, aristocraţilor şibogaţilor.

La popoarele semite în general, la evrei îndeosebi, era în uz numaiînhumarea. La evrei arderea cadavrelor era ceva excepţional drept înăsprire apedepsei capitale pentru crime abominabile.

Creştinii la început, proveniţi în majoritate din evrei au practicatexclusiv înhumarea morţilor. Această practică au adoptat-o şi creştinii proveniţi

din lumea greco-romană, generalizându-se peste tot unde s-a răspânditcreştinismul, iar practica cremaţiunii a fost înlăturată. Chiar şi popoarelenecreştine, sub influenţa creştinismului, au înlocuit practica cremaţiunii unde eraîn uz, cu practica înhumării. Săpăturile arheologice din Transilvania arată că pelângă practica înhumării, mai veche, s-a practicat şi cremaţiunea de cătrepopoarele năvălitoare în dacia (gepizii)

Pe baza acestor dovezi de ordin scripturistic, patristic, istoric,arheologic, nimeni nu poate pune la îndoială că în Biserica creştină de la începutşi până astăzi singura tratare a rămăşiţelor pământeşti obişnuită a fost practicaînhumării.1*

De ştiut ar fi numai dacă acesta milenară şi salutară practicăcreştinească se întemeiază numai pe tradiţia moştenită de la evrei şi pe pildaînmormântării corpului Domnului nostru Hsus Hristos sau şi pe vreo depoziţie sauorânduire specială de origine apostolică. Faptul însă că foarte de timpuriu înBiserica Creştină au intrat mulţi credincioşi noi din lumea greco-romană, carecunoşteau practica cremaţinunii şi odată încadraţi în noua concepţie de viaţă, eiau părăsit această practică creştină tradiţională, ne facă să presupunem cătrebuie să fi existat oarecare dispoziţii care prevedeau înhumarea morţilor creştinişi nu arderea lor... Aşa se explică faptul că neofiţii proveniţi din lumea păgână auadoptat fără nici o împotrivire, o practică nouă, de origine vechi-testamentară.

Practica înhumării, fiin unică în Biserica creştină de la începutul eiexplică faptul că ritualul funarar, compus şi dezvoltat de Biserică în cursul vremii,de la Apostoli şi până în prezent, a fost acomodat numai înhumării, drept practicăconsacrată ca o stare de fapt.

Biserica Ecumenică creştină şi Biserica Ortodoxă, de la schisma din1504 şi până la apariţia cremaţiunii în timpurile noastră, n-a luat atitudine şi nu s-a pronunţat printr-o legiferare generală, după cum rezultă din documente scrisecu privire la cremaţiune, fiindcă nici nu s-a ivit vreo ocazie de care să se ţinăseama. Tradiţia şi practica înhumării de la Apostoli şi până astăzi a fost urmatăfără întrerupere şi fără excepţie.80

Ideea de a introducă cremaţiunea aparţine revoluţiei franceze ca oemancipare de la practica înmormântării care devenise rit exclusiv al vieţiicreştineşti şi ca o înlocuire a ei cu o practică unită cu un nou simbolism în opoziţiecu simbolismul spiritual şi creştin de înaltă semnificaţie a ritualuluiînmormântării. Ideea introducerii cremaţiunii nu s-a pus în practică decât abia în

anul 1874 când se construieşte primul crematoriu de la Milano după ce ideea afost din nou reluată pe la mijlocul veacului alXlX-lea.

Treptat cremaţiunea a câştigat teren din ce în ce mai mult în Apusastfel încât în anul 1905 existau în Europa şi America 93 de crematorii iar în anul1909 numai în Europa existau 73 de crematorii. De atunci până astăzicrematoriile au sporit mereu ca şi numărul celor incineraţi, nu atât din raţiuni deideologie cât mai mult din raţiuni de ordin practic: motiv de salubritate şiurbanism si din cauza marilor aglomeraţii în oraşele metropolă.

Atitudinea Bisericii Romano-Catolice - în Biserica Romano-Catolicăca şi în Biserica Ortodoxă practica înhumării cu ritul si ceremoniile ei impregnatede ritul creştin este şi rămâne în mod principal, practică normlă şi constantă printradiţie. întâmplându-se unele ocazii de incinerare însă de la sfârşitul secolului alXllI-lea, prin dispoziţia canonului 1203 pargraf 2 se opreşte execiţia arderiicadavrelor iar prin canonul 1204 paragraful 1 nr. 5 se opreşte prohodireabisericească a celui care a cerut arderea. Biserica Romano-Catolică şi-a precizatdin nou atitudinea faţă de cremaţiune prin decretele Sfântului Oficiu din 19 mai1886, 15 decembrie 1886 şi iulie 1892 precum şi prin jurisprudenţa din 26ianuarie 1911. Potrivit acestor hotărâri Biserica Romano-Catolică permite doarsăvâeşirea ceremoniilor bisericeşti şi a binecuvântărilor fie la domiciliu, fie înbiserici pentru acest credincioşi ala căror cadavre sunt arse fără voia lor, prin silăfizică sau mortală din partea altora. Se interzică însă procesiunea rituală însoţităde preot la tocul cremaţiunii.

De asemenea în timpul din urmă (1964) Biserica Romano-Catolică aadmis să nu se aplice în mod riguros dispoziţiile canoanelor relativ la cremaţiunefaţă de acei care, nu din spirit ostil fată de Biserică şi faţă de dogmele ei, opteazăpentru cremaţiune ci fiindcă sunt nevoiţi de anumite împrejurări obictive sărecurgă la practicarea cremaţiunii. Pe lângă aceasta aceştia trebuie să fi doveditbuna lor credinţă, onestitate şi ataşament din timpul vieţii pentru Biserică (veziinstrucţiunea Sfântului Oficiu, publicată mai întâi în italiană în "L'osservatoreRomano " din 30 septembrie 1964, nr. 2 şi apoi în limba latină în "Acta ApostoliSedis ". A sa vedea şi articolul din "Le Monde " din 6 septembrie 1966).

Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române fată de asistenta religioasă acelor incineraţi - Din cele expuse până aici s-a putut constata cu toată evidenţa căpraciica înhumării trupurilor morţiilor deşi nu are nici o dogmă în sensul căorânduirea ei s-ar întemeia pe un ordin divin, revelaţional, totuşi putem deduce înmod logic că aceasta practică milenară şi universală în Biserica Ecumenică si în

Biserica Ortodoxă se bazează pe o orânduire tradiţională consacrată şi căcremaţiunea se prezintă ca ceva interzis pentru credincioşii acestei religii. Cuprilejul înfiinţării Crematoriului "Cenuşa " din Bucureşti s-a dat naştere la discuţiişi controverse aprinse în jurul problemei încinerării. Promotorii şi apărătoriiCremaţiunii îşi întemeiau argumentele lor mai ales pe temeiuri de ordin sanit şieconomic referindu-se la inovaţia din Apus.'

Peste tot oamenii Bisericii, preoţi, credincioşi, laici, teologi în presă,în reviste şi în alte publicaţii s-au pronunţat fără rezerve pentru vechea practicăcreştină a înhumării împletită aşa de fericit cu tradiţia vieţii noastre bisericeşti înlegătură cu cinstirea morţilor.

între multe articole ocazionale din presa vremii scrise în toiul acelorcontroverse aprinse merită să fie remarcate studiile profesorilor de teologie Dr.Popescu Mihăileşti. Studiul profesorului Nicolae Cotoş încenuşarea şi înhumare -Candela 1925 - se distinge prin tratarea problemei în mod obiectiv "sine ira etstudio" la un înalt nivel academic. Studiul preotului profesot 1. Popescu Mihăileştieste mai subiectiv şi oglindeşte atmosfera din preajma anului 1930 dar ajunge laaceleaşi rezultate ca şi colegul său N. Cotoş.

Sfântul Sinod cea mai înaltă autoritate a bisericii Ortodoxe Românepentru toate chestiunile spirituale şi canonice, precum şi pentru chestiunilebisericeşti care sunt de competenţa sa a luat în discuţie această problemă şiascultând referatul arhiereului Platon prin care se cereau instrucţiuni în legăturăcu incinerarea posibilă a unor credincioşi a hotărât următoarele:

Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, încaz când cineva dintre ei ar voi să se incinereze Biserica le va refuza oriceasistenţă religioasă;

înainte de oficierea prohodului mortului preotul respectiv să aibăgrijă să se informeze pe lângă familia mortului la care se va înmormânta celdecedat;

Celor ce totuşi au fost încineraţi sau se vor incinera să li se refuzeorice serviciu religios, atât la moarte cât şi după moarte (vezi Arhivele SfântuluiSinod nr. 251, Dosar 1/1-1928, p. 63;

Aceste instrucţiuni au format din nou obiectul dezbaterilor SfântuluiSinod în ziua de 22 februarie 1933 când s-a hotărât:

Hotărârea luată în şedinţa din 15 iunie 1928 în privinţa celorincineraţi se va comunica tuturor chiriarhilor spre a o pune în vedere preoţilor;

Chestiunea incinerării se va trimite în studiul Comisiei pentrudoctrină şi viaţă religioasă spre a preciza dacă în cazurile de incinerare forţată îfără voia sa a vreunui credincios 1 s-ar putea da asistenţă bisericească veziDosarul I cuprinzând Sumarul Credinţele Sinod pe anul 1933, p-4-6).

în baza hotărârii Sfântului Sinod din 22 februarie 1933 CancelariiSfântului inod cu ordinul circular nr. 369-386 din 4 Martie 1933 a trimis tuturorEpahiilor Hotărârea din 15 iunie 1928 cu menţiunea expresă "să fie comunicatătuturor preoţilor din acea de Dumnezeu -păzită epahie, cu ordinul de a luacunoştinţă şi a se lua cunoştinţă şi a se confirma ".

La aceeaşi dată de 4 martie 1933 s-a 0cut cunoscut Comisiei perntrudoctrină şi viaţă creştină a Sfântului Sinod, spre a se studia şi a aviza asupraincinerărilor forţate. Circulara din 4 martie 1933 a fost trimisă ArhiepiscopieiBucureştilor cu nr. 369, fiind înregistrată la 6 martia 1933 cu nr. 2146 şi difuzatăprotoieriitor la 11 martie 1933. *6

Hotărârea Sfântului Sinod din iunie 1928 cu privire la incinerare afost publicată în revista "Apostolul", curierul Arhiepiscopiei Ortodoxe Românedin Bucureşti, în numărul 6 din 15 martie 1933, anul x, pi3 precum şi în Buletineleoficiale ale Eparhiilor din ţară.

în sfârşit, notăm că, în urma unui caz de abatere, - teme nr. 10294 din18 septembrie 1933- , s-a dat prilejul să se reînoiască ordinul circular cătreprotoierii şi Mănăstiri, atrăgânduli-se atenţia preoţilor că "pentru orice abaterede la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfinteinoastre Biserici Creştine Ortodoxe, vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şitrimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare ".

Această este atitudinea oficială a Sfintei noastră Biserici OrtodoxeRomânw până în prezent, în lumina hotărârilor Sfântului Sinod din 15 iunie 1928şi confirmată la 22 februarie 1933, faţă de credincioşii ortodoxi care vor să fieincineraţi după moarte, sau au fost deja încineraţi.

Astfel fiind situaţia în Biserica noastră, preoţii au datoria să îndemne,să sfătuiască şi să lămuriască pe enoriaşii tor ca să urmeze tradiţia înhumării,păstrată din cele mai vechi timpuri şi consfinţită de Biserică de la începutul ei.Fireşte, că cetăţenii, credincioşii se bucură de libertatea de conştiinţă şi libertateareligioasă (Art. 84 din Constituţie), şi ca atare ei pot opta pentru o practică saualta în legătură cu îngrijirea trupurilor după moarte. în calitate însă de membrii

credincioşi ai bisericii ei au îndatorirea morală şi de conştiinţă să asculte deperceptele bisericii şi de dispoziţiile ei, pentru a putea beneficia de asistenţaacestei Biserici şi de rugăciunile ei.

Biserica noastră opreşte pe slujitorii ei de a săvârşi rugăciunile, nicila arderea cadavrelor, nici la parastasele ce s-ar cere de membrii familiei dupăardere, de asemenea după doctrina noastră creştină nu poate servii Sfinte Taineca spovedanie şi Sfânta împărtăşanie chiar şi acelora, care s-ar înscrie numai însocietăţi care ar avea drept scop arderea.

Temeiurile ce determină pe adepţii cremaţiunii în susţinerea punctuluilor de vedere sunt de natură economică, igienică, etc.

Arderea ar putea fi mai puţin costisitoare decât înmormântarea.Această nu poate fi adevărat fiindcă şi-o înmormântare poate costa foarte puţindacă nu se face cu fast mare. Şi la urma urmei la ce foloseşte atâta fast? Căamintirile ocupă atâta loc şi că ar costa sume enorme, iarăşi nu ar fi motive atâtde puternice pentru cenuşari. Nu cumva uită aceştia că cimitirele sunt amplasatede obicei la marginea oraşului sau a satului şi că valoarea acestor locuri este atâtde redusă? Că din 7 în 7 ani li sa face deshumarea, păstrându-se deci situaţia denu li se mări suprafaţa prin adăugirea de noi terenuri? Dar să nu se uite căcuptorul şi urnele sunt foarte scumpe.

Din punct de vedere igienic arderea este mai sfinţită şi maipăgubitoare decât înhumarea fiindcă în caz de molimă este mai bine să îngropămmorţii la o adâncime reglementară de 2 metrii, fără multă întârziere, decât săaşteptăm până le vine rândul la ardere, fiind acesta un mijloc prielnic depropagare a microbilor contagioşi.

S-a constatat apoi de către medici şi chimişti că chimitirile nu numaică nu sunt focare de infecţie, ci chiar apa din ele nu este vătămătoare.

Dar motivul real al cenuşarilor este tocmai vrăşmăşia libercugetătorilor împotriva creştinismului şi în acest sens se pronunţă şi CardinalulRichard "vrăşmaşii religiunii au declarat sus şi tare că marele avantaj al arderiicorpurilor este îndepărtarea preotului de la funerarii, deci înlocuirea funeraliilorcreştine prin simpla ceremonie civilă".

Iată dar că nu temeiuri igienice, economice, practice determină laardere, ci raţionamente de natură anti-creştină care fermentează în inimile libercugetătorilor şi francmasonilor.

Domnul nostru Iisus Hristos după ce a fost răstignit pe cruce, mort, astat în mormânt 3 zile după care a înviat. Iar în Evanghelie se spune "cei din

71

mormânturi vor auzi glasul lui" (In - 5-28). Aşadar Mâmtuitorul a stabilit căîngroparea este singurul mijloc de îngrijire a trupurilor, iar Sfântul Apostol Pavelaseamănă cimitirul cu un câmp deschis, că după cum sămânţa aruncată în pământodrăzleşte şi dă rod şi credincioşii vor învia (I Cor. 15, 35).

Pe lângă motivul de ordin moral, sentimental, de dragoste ne leagă decel dispărut şi ne face ca corpul tui să nu-l predăm flăcărilor, mai este un motiv deordin juridic care pledează pentru îndropare.

Pe credincioşi să-I lăsăm aşadar cu vechile şi frumoasele lor practicicreştine. în rugăciunile pline de adevăr şi duioase din Evhologhionul nostru şi încântările pline de atâtea comparaţiuni ce ating în chip prea simţitor coardeleinimii noastre se cuprinde toată filozofia vieţii.

Dar dacă costul pământului este mic, să nu uite că cuptorul şi urnelecostă foarte mult. Numai crematoriul din capitală a costat câteva zeci de milioanestoarsă din săraca pungă a birnicilor.

Din punct de vedere igienic folosul arderii pentru corpul omenesc nunumai că nu e simţit ci este chiar mai păgubitor decât înhumarea fiindcă în cazuride molimă este mai bine să îngropăm morţii la adâncime regulamentară de 2metri, fără întârziere decât să aşteptăm să le vină rândul ta ardere fiind acesta unmijloc prielnic de propagare a viruşilor contagioşi. °

Apelul cenuşarilor din ziarul "Dimineaţa" se încheie cu cuvintele:"cremaţiunea este un lucru civilizat şi ea nu este înpotriva religiunii".

Dar motivul real este tocmai vrăjmăşia liber cugetătorilor împotrivacreştinismului şi slujitorilor lui creând că au găsit în cremaţiune încă o armăputernică de luptă.

Biserica creştină precum la începutul existenţei sale a luptatîmpotriva păgănismului, care avea diferite practici în privinţă corpurilor dupămoarte, fie că le puneau la soare şi le ţineau până se uscau, fie că le puneau într-obarcă şi ta dădeau drumul pe apă (apa este în acest caz un element egal cupământul care prin îngropare acoperă cadavrul).

77,

Concluzii

Cu privire la înmormântări există rânduiala că ea se săvârşeştenumai creştinilor valid botezaţi dacă aceştia au trecut la cele veşnice împăcaţi cubiserica, adică pentru cei care nu erau excomunicaţi sau daţi Anatemei înmomentul în care au decedat. Este interzisă înmormântarea după ritualulBisericesc a necreştinilor, a ereticilor, a schismaticilor, a celor aflaţi subexcomunicare sau anatemă, a celor care refuză primirea Sfintelor Taine şi se opunînmormântării creştine şi a sinucigaşilor (Canonul 14, Tim. Alex).

în decursul timpului s-au mai adăugat şi alte categorii sau ale cazuriîn care s-a interzis oficierea înmormântării creştine, cum ar fi anumite categoriide condamnaţi, aceştia fiind socotiţi încărcaţi de păcate grele care le-ar atrageexcomunicarea, precum şi a celor ucişi în duel aceştia fiind asimilaţi cusinucigaşii, (conul 178 al Pravilei lui Petru Movilă). în legătură cuînmormântarea trebuie observate şi anumite prevederi ale legilor de stat careimpun bunăoară contatarea şi verificarea morţii de către anumite organismesanitare şi eliberarea autorizaţiei de înhumare drept condiţii fără a cărorîndeplinire este interzisă înmormântarea de către slujitorii retigioaşi.

Tot în legătură cu înmormântarea legile bisericeşti şi cele de statreglementează în chip diferit modul în care se organizează şi se îngrijesc cimitirelecare pot fi comune pentru mai multe confesiuni sau pentru fiecare confesiune înparte.

In fine, două chestiuni cu totul deosebite se pun astăzi în legătură cuînmormântarea creştină şi anume acea a înmormântării creştine de alte confesiunişi acea a incinerării trupului.

Prima chestiune s-a pus în cadrul aplicării pogorământului faţă deaceea dintre creştinii schismatici şi eretici în cazul când aceştia din urmă nu suntantitrinitarU îngăduinduli-se să li se oficiese o slujbă a înmormântării de cătrepreotul ortodox, dacă se apelează la acesta, neexistând vreun slujitor bisericesc deconfesiunea respectivă.

Mai delictă este pentru conştiinţa creştină problema incinerării, adicăadoptarea incinerării de către membrii bisericii. Numărul acestora a fost foartemic, de la început, dar el are tendinţa de a creşte fenomenul a pus o problemănouă conducerii bisericeşti. Aceasta nu s-a grăbit să condamne incinerarea cum a

făcut Biserica Romano-catolică ci a socotit că este mai bine să se procedeze pecalea sfatuirii credincioşilor să evite incinerarea după moarte ca fiind un obiceistrăin de tradiţia creştină. Cu toate acestea împotriva incinerării morţilorneputându-se ridica nici o obiecţie de natură digmatică ea nu poate fi interzisăformal deşi nu este recomandată favorizarea ei.

Pentru considerentele de mai sus nu este vreo indicaţie, dar nici ointerdicţie ca slujba înmormântării să fie săvârşită după toată rănduiala aceloraale căror trupuri urmează să fie incinerate.

în legătură cu înmormântarea mai există o sumă de rânduieliprivitoare la rugăciunile sau ierurgiile care se fac pentru pomenirea morţiloralcătuind toate un adevărat cult al morţilor care nu poate fi acordat decât aceloracare au murit împăcaţi cu biserica. Numai pentru aceştia se pot săvârşirugăciunile prevăzute în rănduiala bisericii şi numai pentru aceştia se por oficiaparastase.

74

Note bibliografice

1. Pr. loan Mircea - Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură şiSfânta Tradiţie-O3/85, p.466

2. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte- Liturgica specială pentru Institutele Teologice, Buc.1985,p.529

3. Ibidemp.530

4. Sf. Maxim Mărturisitorul- Filolocalia, voi II, Trad de Preot. Stavr. Dr D.StănilaaieU Sibiu 1947, cap. 93r p75

5. Pr. D. Stăniloae- Teologia Dogmatică Ortodoxă, Buc 1978, voi III, p.228

6. Ilie Miniat- Didahii şi Predici, trad. De pr. D. Feciorul, Buc 1945, p. 54

7. Ibidemp.55

8. Ibidem. P.318

9. Diac. Prof. Emilian Vasilescu- Riturile de înmormântare în diferite religii, MMS1-2/61, p.51

10. Ibidem p. 53

11. Ibidemp.59

12. Idem - Religia Tibetanilor — Lamaismul, O. 3/51, p.379

13. Ibidem p. 380

14. Ibidem - Religia Slavilor, S. T. 3/50, p. 453

15. Pr. loan Mircea - Op. cit. p. 471

75

16. Ibidemp. 492

17. Ibidemp. 494

18. Ibidemp. 495

19. Pr. Petre Procopoviciu — Rugăciunile Bisericii pentru Morţi,M.A. 3-4/57, p.256

20. Ibidemp. 257

21. Prof. Dr. N. Neaga - Eshatologie Creştină M.A. 3-4/71, p. 264

22. Pr. Prof. Petre Procopoviciu - Op. cit. p. 261

23. Ibidemp. 262

24. Pr. Gh. Radu — Moartea, judecata particulară şi rugăciunile Bisericii pentru

adormiţi, MMS1/79, p. 124

25. Ibidemp. 130

26. Ibidemp. 131

27. Pr. Drd. Valeriu Drăguşin — Rugăciunile pentru cei adormiţi în Lumina SfinteiScripturi, O. 4/84, p. 116

28. Ibidemp. 120

29. Pr. Magistrand loan Chivasie - Rugăciunile pentru cei adormiţi în învăţăturaBisericii Romano-Catolice şi Ortodoxe, B.O.R. 3-4/54, p. 387

30. Pr. Drd. Valeriu Drăguşin — Op. cit. p. 125

31. Pr. Prof. Dr. Marcu Bănescu — Marginalii la pronblematica necrologului, M.B.10-12/1980, p. 212

32. Pr. I. Mircea - Op. cit. p. 474

33. Ibidemp. 477

34. Pr. S. Cândea — întrebări şi răspunsuri cu privire la înmormântarea preoţilor,M.A. 7-8/62, p. 175

35. Pr. I. Mircea - Op. cit. p. 478

36. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte - Op. cit. p.547

37. Ibidemp. 548

38. Ibidemp. 549

39. Pr. I. Bunea — Cultul morţilor (rostulparastaselor) M.A. 7-8/70, p.463

40. Ibidemp. 465

41. Ibidemp. 466

42. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte - Op. cit. p. 558

43. Ibidemp. 559

44. Ibidemp. 563

45. Ibidemp. 564

46. Pr. N. Cotos — Incenunşerea şi înmormântarea, Candela. 1925, p. 52

47. Ibidemp. 112

48. Ibidemp. 410

49. Pr. IPopescu-Mălăeşti —Arderea şi îngroparea morţilor, Buc. 1974, p. 43

11

50. Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu - în legătură cu problematica incinerării, B.O.R.11-12/67, p. 1190

51. Ibidemp. 1192

52. Ibidemp. 1193

53. Pr. Traian C. Costea- Creştinismul şi arderea morţilor, B.O.R. 2/32, p. 127

54. Ibidemp. 130

55. Ibidemp. 135

56. Pr. Porf. Vladimir Prelipceanu ~ Op. cit. p. 1193

57. Idem — Incinerarea morţilor în teologia Ortodoxă, S.T. 7-8*62, p. 97

58. Pr. C. Grigorovoci - Câteva cuvinte despre arderea trupurilor morţilor, B.O.R.12/24, p/135

59. Ibidemp. 142

60. Pr. I. Gr. Grabe - In chestia atitudinii Ortodoxe faţă de cremator, B.O.R. 1-2/41, p. 231

61. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca - Drept Canonic Ortodox, voi. II, Buc. 1990, p.131

62. Ibidemp. 132

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură — Edit. Institutului Biblic şi de Misiune creştinăOrtodoxă, Bu. 1982

2. Pr. Prof. Dr. Branişte Ene - Liturgica specială pentru Institutele Teologice, Buc.1985

3. f. Maxim Mărturisitorul — Filocalia, voi. II, trad. De Pr. Stavr. Dr. D. Stăniloae,Sibiu, 1947

4. Pr. Stăniloae D. ~ Teologia dogmatică Ortodoxă, Buc. 1978, voi. III5. Miniat Ilie - Didahii şi predici, trad. Pr. D. Fecioru, Buc. 19456. Diac Prof. Vasilescu Emilian - Riturile de înmormântare în diferite religii, MMS

1-2/617. Pr. Apostol m. — Despre "stârpii" care se ciesc la ,morţi, G.B. 4-5/578. Pr. Prof. Procopoviciu Petre - Rugăciunile Bisericii pentru morţi, M.A. 3-4/579. Pr. Dr. Neaga N. - Eshatologie creştină, M.A. 3-4/7110. Pr. Radu Gh. - Moarte, fedacata particulară şi rugăciunile Bisericii pentru

adormiţi, MMS 1/79

11. Pr. Drd. Drăguşin Valeriu — Rugăciunile pentru cei adormiţi în lumina Sfinteiscripturi, O. 4/84

12. Pr. Magistrand Chivasie Ioan — Rugăciunile pentru cei adormiţi în învăţăturaBisericii Romano-catolice şi Otodoxe, B.O.R. 3-4/54

13. Pr. Prof. Dr. Bănescu Marcu — Marginalii la problematica necronologului, M.B.10-12/80

14. Pr. Drd. Grogoraş C-tin — Structura şi importanţa necrologului în secolul de aural predicii, S.T. 1-2/80

15. Meteş S. ~ Câteva ştiri despre despre versuri la morţi, M.A. 11-12/6516. Pr. Dr. Belu Dumitru — Cu privire la necrog, M.A. 4-6/6517. Pr. Mircea I. - Cultul Morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Sricptură şi

Sfânta Tradiţie, O. 3/8518. Diac. Prof Vasilescu Emilian - Religia Slavilor, S. T. 2/5019. Pr. Cândea S. — întrebări şi răspunsuri cu privire la înmormântarea preoţilor,

M.A. 7-8/6220. Bârlădeanu I. - P practică greşită a înmormântării, M.B. 4-6/6721. Dr. Mitrofanovoci Vasile — Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi 192922. Pr. Bunea I. — Cultul Morţilor (rostul parastaselor), M.A. 7-3/70

79

23. Arhid. Prof. Dr. Floca loan n. - Drept Canonic Ortodox - Legislaţie şiadministraţie bisericească, voi. II, Buc. 1990

24. Pr. Cotos N. — încenuşarea şi înmormântarea, Candela 192525. Pr. Mălăesti Popescu I. —Arderea sai îngroparea morţilot, Buc. 197426. Pr. Prof. Prelipceanu Vladimir - în legătură cu problematica incinerării, B.O.R.

11-12/6727. Pr. Costea Traian C — Creştinismul şi arderea morţilor, B.O.R. 2/3228. Pr. Prelipceanu vladimir - Incinerarea morţilor şi teologia ortodoxă, S.T. 7-

8/6229. Grigorovici C. - Câteva cuvinte despre arderea trupurilor morţilor, B.O.R 12/2430. Grabe I. Gr. — în chestia atitudinii Bisericii Ortodoxe faţă de crematoriu, B.O.R.

1-7/41