Traditia Ortodoxa 20

Revist` de cultur` [i educa]ie religioas`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Revistă de cultură şi educaţie religioasă

tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit

VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:

P.S. Episcop Vicar

SOFRONIE SUCEVEANUL

P.S. Episcop Glicherie Ieşeanul

Ieromonah Bonifatie Bejan

Ierodiacon Epifanie Dolhăscu

Coperta I: SOBORUL SFINŢILOR APOSTOLI. Icoană de la Mănăstirea Karakalou,

Muntele Athos

Colectivul Redac]ional:

Anatema dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (august

1983), şi adăugată la sfârşitul anatemelor din slujba Synodiconul Ortodoxiei, săvârşită întotdeauna în

prima Duminică a Postului Mare, numită şi Duminica Biruinţei Ortodoxiei. Synodiconul este cea mai

importantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc, cu litanie, în care sunt anatematisite

ereziile şi anatematisiţi nominal marii eretici şi cinstiţi marii apărători ai Ortodoxiei.

Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos, învăţând că Ea este împărţită în aşa-

zise „ramuri”, ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există

vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate „ramurile”, adică sectele, denominaţiunile şi

chiar religiile - vor fi unite într-un singur trup. Anatema celor ce nu deosebesc Preoţia şi

Tainele Bisericii Ortodoxe de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor

sunt valabile pentru mântuire. Prin prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în

comuniune cu aceşti eretici mai înainte pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau

păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti ori al presupusei uniri a

creştinilor despărţiţi, ANATEMA!

Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dum-

nezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este

proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului.

Duhul este slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie. Nu există

Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi

înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de la

Dumnezeu spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Oricine va

voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar

cine n-o va păzi întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci.

(Simbolul de credinţă al Sfântului Atanasie cel Mare)

Mesaj lumii ortodoxe

ANATEMA ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

ORTODOXIA ESTE ADEVĂRATA CUNOAŞTERE ŞI CINSTIRE

A LUI DUMNEZEU

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

4

Sfântul Glicherie - un alt Maxim Mărturisitorul

Adevărul de credinţă s-a păstrat prin jertfă şi suferinţă. Începător a fost Hristos, prin Patima de pe

Golgota, urmat de Sfinţii Apostoli, de Mucenici şi Mărtu-

risitori, ce şi-au vărsat sângele, neprecupeţindu-şi slava şi

chiar viaţa, sau de către Sfinţii Părinţi, ce au păstrat cu

sfinţenie predaniile şi învăţătura Bisericii Or-

todoxe. Pentru a afla calea mântuirii, trebuie

avută în vedere condiţia împreună-lucrării

personale a omului, cu Harul dumnezeiesc.

Harul se transmite şi se pogoară în Biserică

prin succesiunea apostolică, prin păstrarea

dogmelor şi a Tradiţiei, deci doar rămânând

în acelaşi duh cu Sfinţii Părinţi. Pentru a

moşteni viaţa veşnică, trebuie să ne sârguim a

lucra faptele bune ale credinţei, dar întru

Adevărul revelat nouă de Mântuitorul Hristos.

Duhul Sfânt a pecetluit credinţa adevărată,

prin săvârşirea de minuni, precum deschiderea

uşilor bisericii la ruga Sfântului Vasilie cel

Mare, spre ruşinarea ereticilor arieni; tâlcuirea

dogmei Sfintei Treimi, prin minunea cărămizii

din mâna Sfântului Spiridon; minunea dovedirii predaniilor

adevărate, prin mâna Muceniţei Eufimia, ce ţinea cartea

ortodocşilor în mâna dreaptă, iar pe a monofiziţilor la pi-

cioare. O altă mărturie a dreptei credinţe se face prin pro-

slăvirea sfintelor moaşte, cu darul nestricăciunii, al izvorârii

de mir ori al tămăduirii de boli, neputinţe sau patimi. Astfel,

Dumnezeu a binevoit ca, la puţină vreme de la mutarea lor

din viaţă, moaştele sfinţilor care au suferit pentru păstrarea

Ortodoxiei şi neacceptarea inovaţiilor în Biserică, iniţiate

prin impunerea calendarului catolic, elaborat de papa

Grigorie al XIII-lea, să fie proslăvite.

Din acest motiv, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Româ-

nul s-a înstrăinat în pustiul Iordanului, iar Sfântul Glicherie

a părăsit schitul Procov, pribegind prin munţi, şi mergând la

Sfintele Locuri, unde a obţinut sfat şi cuvânt de întărire, de

a ţine aceeaşi credinţă, pentru care a fost urmărit, prigonit,

arestat, bătut, exilat, pentru curajul de a înfrunta, precum

altădată Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe înalţii prelaţi, ce

săpau la temelia Bisericii şi la distrugerea ortodoxiei. În

această pleiadă de sfinţi contemporani, se înscriu şi Sfântul

Serafim Sobolev din Bulgaria, († 1950), ce a fost nevoit să

părăsească mediul academic pentru a păstra dreapta cre-

dinţă, Sfântul Ioan Maximovici, Nicodim Aghioritul şi alţi

cuvioşi cu viaţă sfântă, precum Ieronim de Eghina, Serafim

Alexiev, Sava de la Esfigmenu, Athanasie de Paros, Ma-

carie din Corint, Avacum Zilotul, Calinic Isihastul etc.

Ochiul ager duhovnicesc a sesizat greşeala ce se

face prin acceptarea noului calendar, şi, următor fiind

învăţăturii Sfântului Marcu Efeseanul, ce zice: „nu există

concesie în materie de credinţă” a rămas statornic, ştiind că

diavolul ispiteşte pe om mai întâi prin cele mici, iar apoi îl

aruncă în patimile şi rătăcirile cele mari, precum necredinţa,

deznădejdea şi apostazia. Când „semeni vânt, culegi fur-

tună”; tot astfel, şi acceptarea schismei calendaristice, a

deschis uşa ereziei ecumenice, care capătă amploare şi în

ţara noastră. Totul este în funcţie de limpezimea ochiului

duhovnicesc, cu care discernem adevărul, deosebindu-l de

falsele concepţii ce sunt impuse abuziv. Există oameni -

dintre care unii sunt clerici -, care afirmă că nu contează sti-

lul calendaristic, fie el vechi, ori nou, deşi în genere, ei sus-

ţin principii sănătoase, antiecumeniste. Însă ei nu conştien-

tizează că primul pas esenţial spre cădere a fost chiar accep-

tarea calendarului catolic de către Biserica ofi-

cială, în anul 1924.

Unii reproşează „stiliştilor” neascul-

tare şi nesupunere faţă de capii Bisericii de stil

nou. În acelaşi timp, însă, Sfinţii Părinţi,

aceste călăuze ale Credinţei, ne spun că

ascultarea este sfântă şi mântuitoare, însă

până la erezie şi nici un pas dincolo... Cum să

faci ascultare de nişte dezertori, ce încalcă

flagrant canoanele şi dogmele ortodoxe?

Suntem nevoiţi ca, pentru păstrarea Credinţei,

să nu ne supunem celor mari, ce abdică de la

adevăr. Îi întrebăm pe cei ce fac afirmaţii

aberante, de genul „nu cred că nu-l va mântui

Dumnezeu şi pe prietenul meu musulman, că-i

aşa de bun”... cine oare să îi mântuiască pe

aceia, de vreme ce Mântuitorul este exclus din religia

musulmană? Adevărul este nesuferit fiilor minciunii, aşa

cum lumina irită ochiul obişnuit cu bezna. De aceea, cei mai

înverşunaţi vrăjmaşi ai Adevărului sunt ereticii, sectanţii, şi

toţi apostaţii contemporani. Cum să te mai miri de poziţia

stângace şi nestatornică în mărturisire a clericilor de rând,

dacă însuşi Patriarhul B.O.R., Daniel, la o conferinţă a

Asociaţiei Studenţilor Creştin Ortodocşi (A.S.C.O.R.) din

1993, la întrebarea: „ce părere aveţi despre stilul vechi?”, a

răspuns, ironic: „nu vedeţi că moldovenii ţin Revelionul

înaintea Crăciunului?” De fapt, pentru un protagonist al

ecumenismului, nu e de mirare nici faptul că el consideră

Revelionul, această serbare păgânească, drept o sărbătoare

creştinească.

Astăzi, Patriarhia oficială lansează sugestia de a

introduce, în instituţiile de învăţământ, panouri ce conţin

simboluri ale tuturor religiilor, inclusiv simboluri sataniste.

Nu ne putem juca după bunul plac cu lucrurile dumnezeişti,

precum nu putem zice, ca în proverbul lui Dănilă Prepeleac:

„fă-te frate cu dracul, ca să treci puntea”, fiindcă, slujind

la doi domni, nu ne putem numi creştini. Nu ne putem face

fraţi decât celora ce se închină Dumnezeului Adevărat, şi nu

fraţi ai membrilor organizaţiilor politice, sau grupări secrete

francmasonice.

Apostazia se extinde ca o plagă mortală... mulţi se

ascund în spatele lozincii „cei mari vor răspunde”, dar să ia

aminte, că scris este: „nici ei nu intră, nici pe alţii nu-i lasă

să intre (în Rai)”. Doar recunoscând greşeala schimbării ca-

lendarului, precum mulţi au făcut-o, putem să ne întoarcem

la Credinţa Sfinţilor, cât timp Dumnezeu ne mai dă vreme

de pocăinţă, nutrind nădejdea mântuirii, şi a părtăşiei cu cei

ce răspândesc deja mireasma Raiului, precum sfintele moaş-

te ale Sfântului Glicherie Mărturisitorul de la Slătioara.

M.M.

Cel ce avea să devină, mai târziu, întemeietorul Mitropoliei Ortodoxe de Stil Vechi din

România, Mitropolitul Galaction Cordun, lupta cu vitregiile sorţii, căutând să afle o scăpare din

„satanica lucrare înfăptuită prin cei care purtau emblema de şefi spirituali ai poporului”, după cum

el însuşi avea să mărturisească, mai târziu. În anul 1916, arhimandritul Galaction Cordun ocupa

funcţia de secretar al Patriarhiei Române din Bucureşti. Datorită convingerilor sale religioase, este

arestat şi închis în Mănăstirea Săveni - Ialomiţa. În urma războiului, este eliberat şi repus în

treapta de arhimandrit al Patriarhiei Române din Bucureşti. Pentru nobilele sale calităţi de om al

Bisericii, de slujitor al lui Dumnezeu, pus în slujba poporului, dar şi pentru meritele sale deosebite

pe plan cultural - autor a 64 de lucrări (traduceri, omilii, tratate sau opere originale) -,

arhimandritul Galaction Cordun este ridicat, în martie 1935, la treapta de arhiereu al Patriarhiei

Române din Bucureşti. În cele urmează, vom reda deciziile care au stat la baza alegerii şi hirotonirii

ca arhiereu, a P.S. Galaction Cordun.

5

Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Galaction Cordun

„Prin alegerea P.S. Nifon Criveanu

ca episcop al Huşilor, P.S. Episcop

Vartolomeu al Râmnicului a fost lipsit de

ajutorul arhiereului său vicar. Pe temeiul că

eparhia Râmnicului Noului Severin este una

dintre cele mai mari şi mai întinse eparhii,

P.S. Sa a cerut şi a obţinut să i se dea un nou

arhiereu vicar, în persoana P.C. Arhi-

mandrit Galaction Cordun, preot şi mare

eclesiarh la Catedrala Patriarhală din Bucu-

reşti. Spre a satisface cererea, de multe ori

repetată, a P.S. Episcop al Râmnicului, fiind

şi toate cerinţele legale îndeplinite, Sf. Sinod

în şedinţa de la 23 Martie 1935, a purces la

alegerea unui arhiereu vicar. În acest scop, o

comisie specială, prevăzută în art. 3 din regu-

lamentul pentru alegerea arhiereilor vicari, a propus

Sfântului Sinod următoarele persoane, dintre care să

se aleagă, prin vot secret, viitorul arhiereu vicar, cerut

de P.S. Episcop Vartolomeu: P.C. Arhimandrit Galac-

tion Cordun, P.C. Pr. N. Gheorghiu de la Biserica Do-

broteasa din Bucureşti, P.C. Arhimandrit Dr. Filaret

Jocu de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi P.C.

Arhimandrit Chesarie Păunescu, director şi profesor al

Seminarului monahal din Cernica.

Procedându-se la votare, se constată că sunt

prezenţi cincisprezece P.S. Membri votanţi şi au

întrunit: P.C. Arhimandrit Galaction Cordun - şase

voturi, Pr. N. Gheorghiu - două voturi, P.C. Arhi-

mandrit Dr. Filaret Jocu - cinci voturi şi P.C. Arhim.

Chesarie Păunescu - două voturi, dar, fiindcă nici unul

dintre cei propuşi nu a întrunit majoritatea legală, şi

orele fiind înaintate, s-a suspendat

votarea amânându-se pentru o dată

ulterioară.

În şedinţa din 26 Martie, după

propunerea P.S. Episcop Lucian al

Romanului, s-a repetat votarea cu trei-

sprezece P.S., membri alegători. La des-

chiderea scrutinului, s-a constatat că P.C.

Arhim. Galaction Cordun a întrunit opt

voturi; P.C. Arhim. Chesarie Păunescu -

un vot, iar patru au fost albe. Funcţie de

rezultatul votului, Î.P.S. Patriarh a decla-

rat ales ca arhiereu vicar pe P.C. Arhim.

Galaction Cordun. Apoi a dispus exami-

narea canonică, care a avut loc în ziua de

27 Martie. Şi, găsindu-se că îndeplineşte condiţiunile

canonice cerute pentru a fi hirotonisit ar-hiereu, s-a

dispus îndeplinirea celorlalte cerinţe legale în vederea

hirotoniei. Hirotonia ca arhiereu a noului vicar s-a

săvârşit în Biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti,

în ziua de 31 Martie 1935, de către P.S. Episcopi:

Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin, Gherontie

al Constanţei şi Policarp al Episcopiei Mi-sionare,

primind titlul de Craioveanul.

P.S. Arhiereu Galaction Cordun - Craioveanul,

este născut în com. Brehueşti-Hancea din jud.

Botoşani. Şi-a făcut studiile teologice superioare la

Academia Imperială Teologică din Petersburg, dobân-

dind titlul de magistru. Înainte de război, cu câţiva ani,

a fost numit preot la catedrala mitropolitană din

Bucureşti, unde a slujit până la alegerea ca arhiereu

vicar. În ultimii trei ani, a fost mare eclesiarh al acestei


Iunie 2008

P.S. Galaction Cordun

6

catedrale. În timpul războiului, a fost internat de ar-

matele de ocupaţie, ca ostatic, la Săveni-Ialomiţa, şi apoi

deportat în Bulgaria. După război, în special între anii

1923-1926, a funcţionat ca misionar cultural la C.F.R.,

dezvoltând o lucrare apreciabilă printre muncitorii şi

funcţionarii Căilor Ferate. Cu acest prilej, şi cu mijloa-

cele puse la îndemână de C.F.R., a tipărit 64 de lucrări,

cărţi, cuvântări, tratate, traduceri şi opere originale. P.S.

Arhiereu Galaction a intrat la o vârstă foarte tânără în

călugărie.” (text preluat din Revista Sf. Sinod, editată de

B.O.R., anul LIII (1935), nr. 3-4 (Martie-Aprilie), pag. 174

-175, Bucureşti).

Deşi în 1916 se arată a fi un combatant aprig la

adresa calendarului gregorian, totuşi, considerând că este

singurul care împărtăşeşte acest punct de vedere, şi nefiind

sprijinit de nimeni, după 1924 se resemnează în faţa sorţii,

lăsând totul în mâna lui Dumnezeu, continuând a sluji în

Biserica Mitropolitană din Bucureşti, după calendarul gre-

gorian. El însuşi avea să mărturisească mai târziu, arătând

cauza pentru care acceptase fărădelegea: „Când am fost

eliberat din Mănăstirea Săveni şi mi s-a încredinţat din

nou înalta treaptă de preot slujitor, arhimandrit în

Biserica Mitropolitană din Bucureşti, slujind cea dintâi

Sfântă Liturghie, după o absenţă apăsătoare, stând în

faţa Sfintei Mesei, rugam pe Dumnezeu, să nu lase ca

fărădelegea să biruiască dreptatea, nici toiagul păcă-

tosului asupra dreptului. Dar om fiind, am plecat

grumazul în faţa Dumnezeirii, zicând: „Facă-se voia Ta ”.

Iată ce simţăminte nutrea, chiar şi atunci când fusese ridicat la treapta arhieriei, aşteptând vremea

prielnică pentru ca Dumnezeu să-i împlinească rugăciunea: „Să nu laşi, Doamne, toiagul păcătoşilor peste soarta

drepţilor”. Amărăciunea acestei „lucrări satanice” avea să o guste din plin, vreme de treizeci şi unu de ani - din

1924 până în 1955 -, când Dumnezeu a împlinit prin el, cuvintele Proorocului David, ce zice: „Cere de la Mine şi

voi da ţie neamurile moştenirea ta şi seminţia ta marginile pământului” (Ps. 2, 7).

Patriarhia din Bucureşti ripostează

Imediat după venirea Mitropolitului Galaction Cordun la Slătioara, cât şi după numirea acestuia ca „Şef

spiritual al Bisericii Tradiţionaliste de Răsărit” - după titulatura de atunci -, Sinodul Bisericii Ortodoxe de stil

nou ia măsuri împotriva ierarhului, numindu-l „neascultător şi nesupus”. Răspunsul Mitropolitului Galaction era

ferm: „Nu mă voi supune unor francmasoni, îmbrăcaţi în redingotă neagră, care vânează câştigul fără muncă,

ci mă voi supune canoanelor Sfinţilor Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt”.

Cu toate acestea, Patriarhul Iustinian, cu întreaga lui suită clericală, nu stă cu mâinile în sân, ci ia măsuri

împotriva sa. Astfel, se recurge la „caterisirea” necanonică a Mitropolitului Galaction Cordun, care, la data de 5

aprilie 1955, prin scrisoarea notificată de Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române, adresată Patriarhiei

Române, fusese proclamat „Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Tradiţionaliste de Răsărit (Stil Vechi) din

Republica Populară Română”.

Caterisirea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun de către Patriarhul Iustinian, la data de 14

GRAVE ABATERI CANONICE:

Sus: Patriarhul B.O.R., Iustinian Marina, îm-preună cu Arhiepiscopul anglican Michael

Ramsey de Canterbury, semnând „Comunicatul comun" de la Lambeth, iunie

1966, prin care se recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane;

Jos: Iustinian Marina, vizită ecumenică în Armenia


Iunie 2008

7

aprilie 1955, nu este validă, din motiv că cei caterisiţi de către Sfintele

Canoane, cât şi de hotărârile marilor Patriarhi ai lumii din 1583, 1756, 1848

(este cazul celor care au primit schimbarea calendarului), nu mai au puterea

de a caterisi pe un alt arhiepiscop şi mitropolit, cu atât mai mult pentru

faptul că motivul caterisirii este unul neîntemeiat, acela al reîntoarcerii la

calea adevărului. Cei care primiseră schimbarea calendarului, căzuseră încă

din 1924 (vremea în care s-a realizat această inovaţie în Biserica Română)

sub caterisirea şi anatemele Patriarhilor celor patru Patriarhii ale lumii, care

încă nu primiseră schimbarea calendarului, prin enciclicele elaborate în anii

mai sus amintiţi, dintre care o amintim doar pe cea din anul 1756, care zice:

„Chiril, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului şi

Patriarh Ecumenic... Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu Sfântul, să

ne aflăm în faţa acestui tron apostolesc şi patriarhicesc, canoniceşte şi

apostoleşte, pentru ca să păzim cu credinţă fierbinte şi evlavie Sfânta

Credinţă Ortodoxă, pe care am primit-o de la Sfinţii Apostoli şi de la cele

7 Sfinte Soboare Ecumenice, împreună cu dogma celor 7 Taine ale Sfintei

noastre Biserici, Apostolească şi Sobornicească de Răsărit, şi acestea să le

ţinem curate şi nepătate, după cum de sus şi de la început, Biserica lui

Dumnezeu le-a primit de la Sfinţii Apostoli, neclintite, fără să adauge sau

să scoată nici un cuvânt, până astăzi, şi nici până la sfârşitul veacului

acestuia, le păstrează curate ca pe Mireasa Domnului nostru, Iisus

Hristos. Mai întâi, să păzim apostoleştile şi soborniceştile canoane nemişcate şi neştirbite, după cum le-am

apucat. Al doilea ca, luând toate armele Duhului Sfânt, să ridicăm şi să ştergem cu desăvârşire, cu înfricoşat

blestem şi veşnică anatemă, împotriva acelora care ar voi să îndrăznească să facă pogorământ, ca să primească

orice adăugare ori scoatere (schimbare) - cât suntem în viaţă şi după moartea noastră -, până la sfârşit. Deci, cu

puterea şi Darul Prea Sfântului Duh, Cel dătător de viaţă, dispreţuim şi aruncăm, cu desăvârşire, cea spurcată şi

necurată şi hulitoare şi neaprobată, cea fărădelege alcătuită scrisoare ereticească, şi mergem după Sfântul

Apostol Pavel, care zice: „Oricine vă va vesti vouă altele, afară de cele ce aţi apucat şi afară de cele ce v-am vestit

vouă, măcar înger din Cer, sau însuşi noi, anatema să fie”, după cum şi la Canoanele Sfintelor Soboare se zice:

„oricare ar adăuga ori ar şterge un cuvânt, acela să fie anatema de şapte ori” (...) Şi aşa ne-am hotărât cu tot

Sfinţitul cler, care e cu noi şi cu adunare, creştinească, să dăm anatema de trei ori, fie că sunt din rândul

clericilor, fie al laicilor (mirenilor), despărţiţi sunt de la Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, blestemaţi şi neiertaţi şi,

după moarte, să nu putrezească. Pietrele şi fierul să putrezească, dar ei niciodată, să moştenească lepra lui Ghiezi

şi să se spânzure ca Iuda, să fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, mânia lui Dumnezeu pe capetele

lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu Iudeii cei luptători de Dumnezeu, să crape

pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, îngerul Domnului să-i

gonească pe ei cu sabia în toate zilele vieţii lor şi toate blestemele

Patriarhilor şi ale Soboarelor să cadă pe dânşii, să fie veşnic sub anatema şi

focul veşnic. Amin.” („Din Ierihon către Sion”. Sfântul Ioan Iacob Româ-

nul, vol. II, Editura Gordian, Timişoara, 1996)

În primul rând, analizând situaţia, în anul 1955, Mitropolitul

Galaction făcea parte din rândurile Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, o altă

biserică decât cea de stil nou, cu altă ierarhie, separată de cea a B.O.R. În

cadrul structurii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Patriarhul Iustinian nu avea

nici măcar îndreptăţirea sau puterea de a lua vreo decizie, şi cu atât mai mult

nu avea puterea de a caterisi pe vreun cleric din această Biserică.

În al doilea rând, pentru caterisirea unui cleric, trebuie cercetate

amănunţit motivele care conduc la această decizie. Motivul pentru care

Patriarhul Iustinian a declarat caterisirea Mitropolitului Galaction, era unul

lipsit de orice temei canonic, care privea reîntoarcerea sa la dreapta credinţă,

propovăduită de Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor 7 Sfinte

Soboare Ecumenice. Amestecul Patriarhului Iustinian în cadrul Bisericii

Ortodoxe de Stil Vechi nu era permisă, din punct de vedere canonic şi al

rânduielilor bisericeşti.

În al treilea rând, ascultând mărturiile patristice, şi făcând referire la

aşa-zisele acte de caterisire asupra „calendariştilor” de către sinoadele biseri-

Fotografie oficială a Patriarhului Iustinian, în care poartă decoraţia

comunistă

„Ordinul Muncii Clasa I”

Arhimandritul Galaction Cordun. Fotografie din jurul anului 1920


Iunie 2008

8

ceşti ale stilului nou, să aducem în discuţie cele spuse de Sfântul Dionisie Areopagitul, care arată că: „dacă un

ierarh excomunică [cateriseşte] pe oricine împotriva voinţei lui Dumnezeu, judecata dumnezeiască nu se va abate

asupra acelei persoane (excomunicate), pentru că ierarhul ar trebui să aplice acele măsuri potrivit judecăţii

dumnezeieşti, iar nu potrivit propriei sale voinţe". (Patrologia Græca, vol. IV, col. 181B). Cu alte cuvinte,

caterisirile pronunţate în duhul vrăjmăşiei şi meschinăriei; din raţiuni politice sau în scopul răzbunării, ori

pentru a demonstra un lucru oarecare, sunt lovite de nulitate, deci nu au puterea de a lega. Dovadă stau Sfinţii

ziloţi - din Sfântul Munte sau de pretutindeni -, şi cei ce nu s-au aflat în comuniune cu Bisericile stilului nou, aflate,

la rândul lor, în comuniune deplină sau în dialog ecumenic cu bisericile schismatice sau eretice. La cele Şapte

Sfinte Soboare a toata lumea, care sunt temelia Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi au statornicit, pentru totdeauna, dreapta

credinţă şi au luptat împotriva hulitorilor eretici, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt.

Deci, caterisirea din 14 aprilie 1955 asupra Arhiepiscopului şi Mitropolitului Galaction Cordun este

necanonică şi nelucrătoare. În sprijinul acestei afirmaţii, aducem şi tâlcuirea Canonului al 15-lea, de la Întâiul şi al

Doilea Sinod din Constantinopol, de la anul 861, care, printre altele, grăieşte: „... iar cei care se despart de împăr-

tăşirea cu mai-marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care

(schismă) sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu

numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc, pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau

învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea

Sinodului, căci nu greşesc”.

În ceea ce priveşte caterisirea unui cleric, înşişi dumnezeieştii Apostoli poruncesc a se caterisi sau a se

afurisi, cei care încalcă rânduiala Sfintelor Canoane, însă acest lucru presupune, ca cel învinuit să stea de faţă la

judecată, să se dovedească că a încălcat rânduiala Sfintelor Canoane, şi, abia după aceasta, să fie lipsit de Darul

lucrător al preoţiei sau al arhieriei. Şi în cazul mirenilor, abia după judecata soborului sau a episcopului, şi după ce

este dovedită învinuirea, să li se aplice afurisenia sau anatematisirea (vezi Tâlcuirea canonului 3 al Sfinţilor Apos-

toli). Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii, să caterisească pe preoţi sau să afurisească pe mireni, când

aceştia încalcă Sfintele Canoane. În cazul Mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă,

nu poate fi vorba despre vreo abatere canonică. Singura „vină”, adusă asupra lui a fost nesupunerea faţă de cei care

au primit schimbarea calendaristică, prin adoptarea calendarului gregorian. Toţi aceştia se aflau în schismă, în

opoziţie faţă de adevărata Biserică, fiind căzuţi sub caterisirea Sfintelor Canoane şi anatematisirea (deja aplicată)

de soborul marilor Patriarhi ai lumii.

Monah C.

Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine

săvârşite în Biserica stilului nou din România (B.O.R.)?

Să ne aducem aminte că

Încă de la prima ei formă de organizare, din anul 1924, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost

ţinta multor atacuri. Ea a fost transformată într-un bastion în care s-a tras cu arma - la propriu vorbind (a se vedea

mărturia părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, martor al evenimentului, publicată

sub numele de Măcelul de la Cucova); s-a lovit cu patul puştii, ori s-a împroşcat cu jeturi retorice - jigniri sau

minciuni -, ce denotă, de multe ori, lipsa oricărei conştiinţe ortodoxe ori a vreunei temelii duhovniceşti. Dar, dată

fiind situaţia istorică şi actuală, singura concluzie este că tocmai de la păstorii Bisericii de stil nou, s-a întreţinut, în

timp, această stare bolnăvicioasă de confuzie, minciună şi agresivitate la adresa ortodocşilor tradiţionalişti (de stil

Anumite lucruri au provocat, de-a lungul istoriei, aprige controverse teologice. Trecerea timpului nu a

adus lămurire lor; ba, din contră, le-a cufundat într-o şi mai mare nedumerire. Se întâmplă, de multe ori, ca

şi noi să fim întrebaţi cu privire la aceste lucruri. Nu de puţine ori, suntem surprinşi de întrebările

interlocutorilor noştri; însă, de fiecare dată, ele se dovedesc a fi binevenite. Întrebările, opiniile sau gân-

durile cititorilor noştri (bine intenţionaţi, ori simpli iscoditori), sosite prin intermediul corespondenţei

electronice, gravitează în principal în jurul unor chestiuni susceptibile a provoca polemici interminabile. O

astfel de întrebare ar fi aceasta: Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite de către clericii

Bisericii oficiale (de stil nou) din România? Un simplu răspuns din partea noastră - de genul DA sau NU -,

cu siguranţă nu i-ar mulţumi pe cititorii noştri.


Iunie 2008

9

vechi) din România. Şi nu ţinerea calendarului iulian în sine i-a

tulburat pe aprigii noştri contestatari, ci faptul că Biserica

Ortodoxă de Stil Vechi din România nu se află în comuniune cu

B.O.R. Deseori, ei îşi încep atacul verbal prin invocarea unor fraze-

şablon, de genul: „Şi Patriarhiile Moscovei, Serbiei, Ierusalimului

ţin stilul vechi, dar ele, de dragul unităţii, trec peste acest

impediment, şi slujesc împreună cu patriarhiile de stil nou, printre

care şi B.O.R." Deci, tot războiul lor contra noastră se reduce la o

chestiune unică, şi anume la comuniunea euharistică. Mai mult,

clericii şi credincioşii Bisericii oficiale (B.O.R.), vin cu încă un

argument: „BOSV nu este recunoscută canonic de Patriarhia de

Constantinopol". Dar chiar prin însăşi etimologia sa, cuvântul

canonic vine de la substantivul canon. Ori, e de la sine înţeles ca nu

poate fi canonic decât ceva (sau cineva) care respectă canoanele. Fac

Bisericile de stil nou acest lucru? Vom vedea imediat...

Mai suntem acuzaţi (printre altele), şi de faptul că am făcut

din calendarul patristic un „idol" la care ne închinăm, ori o dogmă.

Iată că tocmai faptul că nu ne aflăm în comuniune cu alte Patriarhii ce folosesc calendarul iulian, se face cea

mai bună dovadă împotriva acestor cleveteli. Înseamnă, deci, că nu numai calendarul iulian este condiţia unei

comuniuni liturgice, ci mai există încă ceva. Acel ceva este tocmai participarea şi părtăşia patriarhiilor mai sus-

menţionate, indiferent de calendarul pe care îl folosesc, la înfricoşătoarea panerezie a secolului nostru: mişcarea

ecumenică, marea desfrânată a acestui veac apocaliptic. Este impropriu chiar să măsurăm acum gradele ori măsura

de implicare a structurilor Bisericilor oficiale in mişcarea ecumenică. Fără să greşim, putem afirma că toate sunt la fel

de ecumeniste, moderniste şi inovatoare, indiferent dacă folosesc calendarul iulian sau pe cel gregorian, papistaş.

Să nu se uite că schimbarea calendarului nu a fost decât portiţa (sau, mai bine zis, ruptura în gardul viei

pomenite de Proorocul David), care a lăsat drum deschis porcilor sălbatici, care au păscut-o (nimicit-o). Ce anume

simbolizează acest gard, dacă nu chiar Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe? Şi cine sunt porcii sălbatici, dacă nu

chiar ereticii, prezenţi cu mare pompă şi fast la reuniunile ecumenice, şi autointitulaţi, cu emfază, „biserici"? Iată cine

a ajuns să se înfrupte din Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, batjocorindu-le! În America cea „civilizată", există

întregi jurisdicţii ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei (şi nu numai), care dau Tainele (cu ordine exprese, primite de la

Patriarhia de Constantinopol), membrilor unor confesiuni eretice, osândite de Sfintele Soboare Ecumenice: mono-

fiziţilor, catolicilor, monoteliţilor sau protestanţilor.

În anul 2004, ultraecumenista şi inovatoarea Patriarhie de Constantinopol (prin reprezentantul său,

Mitropolitul Augustin, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Germania), a recunoscut „botezul" luteran, prin semnarea

unui acord. Mai pe înţelesul cititorului, asta înseamnă că, la venirea la Ortodoxie, un luteran nu mai trebuie botezat.

Ce să mai ştie însă bietul om? Din o mie de informaţii pe care le primeşte, aproape toate sunt măsluite. Prin

informaţiile false, se produce manipularea maselor; adevărul este

ţinut în întuneric, iar minciuna este lăudată şi prezentată drept

adevăr. Cât despre soarta mincinoşilor cu mitre şi odăjdii

strălucitoare, aceasta va fi pe măsura lucrării lor de aici, de pe

pământ. În timp ce norodul simplu se va putea apăra prin neştiinţă,

cei ce ţin sceptrele puterii nu vor putea spune că nu au ştiut.

Pentru mulţi dintre ei, judecata va începe încă din viaţa aceasta, spre

a fi pildă de îndreptare celor ce poate ar vrea să le urmeze pe

aceeaşi cărare a pierzării. Ei se vor demasca pe ei înşişi, ori vor fi

vădiţi de Dumnezeu...

Ajungem acum la esenţa problemei: existenţa sau

inexistenţa Harului în Biserica oficială

Cu părere de rău pentru cei iscoditori, trebuie să spunem că

nu această chestiune în sine ne preocupă pe noi, ortodocşii de stil

Patriarhul B.O.R., Daniel Ciobotea întâmpi-nându-l pe Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi. Săptămâna de Rugăciune Ecu-

menică, 18-25 ianuarie 2008

Rugăciune ecumenică, în cadrul aceluiaşi eveniment


Iunie 2008

10

vechi. Existenţa sau inexistenţa

Harului este o chestiune care

ţine numai de iconomia lui

Dumnezeu, dar asta nu îndrep-

tăţeşte nici atitudinea ierarhilor

Biseiricilor de stil nou, începând

cu anul 1924 şi până astăzi, şi

nici rămânerea în comuniune cu

ierarhii inovatori (nou-calenda-

rişti) şi/sau eretici (ecumenişti).

Iar cât despre această iconomie,

noi, ca simpli muritori, nu ştim

nici în ce măsură harică mai

lucrează încă în B.O.R., iar, în

cazul în care există, nu ştim când anume va înceta.

Canonic vorbind, noul calendarism se află sub ana-

tema Sfinţilor Părinţi (a se vedea Anatemele marilor

Patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848 asupra

inovatorilor calendarişti sau Canoanele Sfinţilor Pă-

rinţi împotriva ereziei). Cât priveşte erezia ecle-

ziologică a ecumenismului, Biserica Ortodoxă Rusă din

Afara Graniţelor a predat-o anatemei (v. pag. 2). Aşadar,

dacă e să gândim situaţia stricto-senso, adică în duhul

legii (al Sfintelor Canoane), opinia unora că B.O.R. este

lipsită de har, nu ar fi chiar o opinie lipsită de temei.

Totuşi, nu afirmăm cu certitudine inexistenţa

harului în B.O.R. Dumnezeu este îndelung răbdător şi

mult milostiv, dar dreapta Sa mânie este groaznică,

atunci când vine asupra călcătorilor de lege. Cele expuse

mai sus sunt un motiv perfect întemeiat pentru îngră-

direa şi ruperea comuniunii cu Biserica oficială, din

pricina inovaţiei calendaristice, făcută de aceasta din

urmă cu scopul declarat de a se apropia de catolicism.

Dacă raportăm ideea de faţă la situaţia actuală din BOR,

care peste noapte a devenit „biserică-soră” cu biserica

catolică, se poate spune că s-a ajuns la fundul sacului,

plin odinioară cu pogorăminte şi indulgenţe, şi se poate

ajunge în situaţia în care, în curând, vom spune în mod

lipsit de orice umbră de îndoială, că, de vreme ce însăşi

Biserica de stil nou a întors spatele Ortodoxiei, punând

metanie Papei, înseamnă că de bunăvoie renunţă şi

alungă Harul Duhului Sfânt.

Aproape toate confesiunile eretice ale Apusului

îşi au originea în catolicism. Ele sunt mlădiţe otră-

vitoare: buruieni, neghine şi aguride, răsărite din bise-

rica catolică - acest trunchi putred şi ros de ambiţiile de-

şartelor măriri lumeşti, stropit din belşug cu sângele din

vremea Inchiziţiei sau a cruciadelor. Cum să te numeşti

„soră” cu o desfrânată? Ce părtăşie are întunericul cu

lumina? Şi, dacă Biserica de stil nou se numeşte soră a

bisericii catolice, aşa cum a

susţinut-o şi fostul Patriarh

(mort în condiţii cel puţin sus-

pecte, pe masa de operaţie); aşa

cum declară şi actualul Partiarh,

aprig ecumenist şi „propovă-

duitor al promovării religioase

prin dialogul interetnic sau prin

schimburile de experienţă litur-

gică”... cu heterodocşii, cum să

ne numim noi oare „soră” cu ea?

Oare săvârşind slujbe liturgice

împreună cu ereticii, nu se

împărtăşeşte şi ea de erezie?

Graiurile patristice spun răspicat: cine slujeşte cu

ereticul, se face părtaş ereziei lui, devenind la rândul

lui eretic. Câte slujbe nu au slujit cei din BOR cu

ereticii catolici? În concluzie: nu cumva s-au făcut

părtaşi ereziei lor?

Mai este ceva de făcut?

Conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să ne în-

grădim de ierarhia inovatoare, autodeclarată „soră” a

ereticilor, şi să luptăm, pe cât e cu putinţă şi ne va întări

Dumnezeu, pentru păstrarea Ortodoxiei neîntinate. Vina

pentru anumite sminteli aparţine, în mare parte, ierar-

hilor inovatori, dintre care mulţi au aparţinut sau aparţin

organizaţiilor oculte (luăm în considerare aici numai

dezvăluirile publice din mass-media...). Este ştiut că în

lojile masonice, se spurcă ritualic icoana Maicii Dom-

nului, prin lucruri pe care nici hârtia nu le poate suporta,

spre a fi descrise. Ce fel de preoţi ies din punerea

mâinilor acestor „minciuno-ierarhi”, cum, pe drept

cuvânt, sunt numiţi, potrivit Canonului 15 de la Sinodul

I-II? Ori, cât de ortodocşi mai sunt unii ierarhi, care

apostaziază la vedere, afişându-se în ipostaze ecume-

niste (şi mă rezum doar la săptămâna aşa-zis de „rugă-

ciune ecumenică”, intrată deja în „tradiţia” tristă a

dialogului interconfesional)? Acestea sunt problemele

serioase, pe care ar trebui să şi le pună credincioşii

simpli din B.O.R., dar şi din celelalte biserici ortodoxe

oficiale, angrenate în ecumenism. Nu sunt oare îndrep-

tăţiţi cei ce se îndoiesc de existenţa harului sfinţitor la

asemenea persoane? După cum decurg relaţiile de

„colaborare interconfesională”, e vădit faptul că, în

scurt timp, B.O.R. va fi catolicizată. Şi, atunci, oare,

Dumnezeu nu îşi va ridica Harul Său din ea?

T.M

Sfânta Liturghie Cerească, detaliu din scena „Împărtăşirea Apostolilor” - Mănăstirea

Dechani, Serbia


Iunie 2008

11

Scurtă biografie

Preasfinţitul Evloghie Oţa s-a născut la 1 iulie

1909, în comuna Geoagiu de Sus, primind la botez

numele de Sabin. În anul 1922, la vârsta de 13 ani,

pleacă la Sfântul Munte Athos, împreună cu un

călugăr roman. În cei 18 ani de şedere la Muntele

Athos a fost tuns în monahism, apoi hirotonit iero-

diacon şi ieromonah. În anul 1940, ieromonahul

Evloghie se întoarce în România, pentru a-şi vizita

familia. Deoarece începuse cel de-al doilea război

mondial, autorităţile române nu i-au permis întoar-

cerea în Sfântul Munte, fiind nevoit a rămâne în ţară.

Neştiind de existenţa preoţilor ce nu primiseră stilul

nou (gruparea de rezistenţă condusă de părintele

Glicherie Tănase), şi pentru că mănăstirile şi schiturile

din Muntele Athos urmau rânduiala slujbelor după

calendarului iulian, el a dorit să se retragă undeva,

pentru a putea păstra fără împiedicare stilul vechi. De

aceea, a cerut Patriarhiei Române să i se ofere recon-

strucţia unui aşezământ monahal aflat în paragină. A

fost trimis la Mănăstirea Râmeţ, din fostul raion Aiud

(azi, judeţul Alba), al cărei stareţ va fi vreme de 15

ani, în perioada 1940-1955, întemeind un nou schit în

localitatea Teţu şi un paraclis la Teiuş. Ca recu-

noaştere a ostenelilor sale, el va fi ridicat apoi la

vrednicia de arhimandrit.

Tot din iniţiativa sa a fost dezgropată vechea

Biserică, acoperită cu pământ şi pietriş, aduse de către

ape, unde a fost descoperit un craniu gălbui, frumos la

vedere, ce răspândea mireasmă plăcută. Unii martori,

spun că odată cu apa ce a fost scoasă din biserică, a

ieşit şi un craniu, ce a ocolit-o de trei ori, aşezându-se apoi singur pe fereastra sfântului altar. Părinţii din obşte l-au

aşezat apoi cu evlavie, într-un loc curat, neştiind al cui este. Chiar şi astăzi, craniul Sfântului Ghelasie de la Râmeţ

(căci, printr-o minune, s-a aflat că al era său), este aşezat într-o frumoasă raclă de lemn, fiind păstrat în noua biserică

Preasfinţitul Episcop Evloghie Oţa

„Nu mă pot apăra decât prin a mă supune legilor politice ale statului şi administraţiei, adică de a nu

fura sau omorî pe nimeni. Acuza adusă asupra mea, că fac slujbe dumnezeieşti ziua şi noaptea, este de fapt

datoria mea, pentru că un episcop trebuie să fie găsit mereu rugându-se în biserică, pentru ţară şi conducătorii

ei - fie că aceştia cred sau nu în Dumnezeu. (...) Linia de credinţă pe care merg împreună cu credincioşii mei

rămâne de stil vechi; suntem atâtea mii în ţară, şi nu suntem o sectă otrăvită cum spun unii preoţi de stil nou;

nu suntem nici un cult nou născocit şi periculos pentru stat, ci am rămas aceiaşi, neschimbaţi, aşa cum a fost

întreaga Biserică Ortodoxă Romană, până la data de 1 octombrie 1924, când ziua de 1 a devenit 14... Noi n-am

schimbat stilul, ci am rămas ceea ce am fost şi suntem în continuare: Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a

tezaurului ortodox neştirbit. Este de datoria noastră, ca slujitori cinstiţi şi corecţi, să păstrăm credinţa aşa cum

ne-au predat-o străbunii noştri, pentru care să aibă poporul român creştin deplina încredere că vom lua cu toţii

dumnezeiasca răsplată, în ziua dreptei judecăţi de apoi.”

P.S. Evloghie Oţa

Cea mai timpurie fotografie cunoscută a P.S. Evloghie.

Sibiu, anul 1934 - ierodiacon Evloghie, musafir din

Sfântul Munte, în vizită la familia Galasiu.

Ieromonahul Evloghie Oţa (înveşmântat în felon), în-

conjurat de preoţi, monahi şi credincioşi. Fotografia a

fost făcută în jurul anului 1940, în perioada rectitoririi

Mănăstirii Râmeţ.


Iunie 2008

12

a mănăstirii, la loc de mare cinste.

În primăvara anului 1953, stareţul Evloghie Oţa

şi toţi călugării de la Mănăstirea Râmeţ, de la cele două

paraclise din Teiuş şi Teţu, precum şi credincioşii din

alte şapte localităţi învecinate, vor reveni la Biserica

Ortodoxă de Răsărit, care păstra calendarul iulian.

Deoarece Mănăstirea Râmeţ se afla sub jurisdicţia Epis-

copiei Clujului şi a Mitropoliei Ardealului a Bisericii de

stil nou (cu reşedinţa la Sibiu), părintele Evloghie a

cerut, motivat, recunoaşterea acestei reveniri, dar răs-

punsul a fost negativ. În consecinţă, el a înaintat un

memoriu la Procuratura Generală la Bucureşti, dar

aceasta şi-a declinat competenţa şi a înaintat memoriul

din nou la Mitropolia Sibiu.

Ca urmare a faptului că această problemă lua o

amploare deosebită şi tindea să se extindă şi în alte

localităţi şi la alte mănăstiri, organele de securitate au

dispus arestarea stareţului, a monahului Pahomie şi a

altor 5 călugări. Monahii au fost eliberaţi după alte 3

luni de zile, dar li s-a impus domiciliul obligatoriu în

comuna Râmeţ, unde mănăstirea fusese desfiinţată, iar

călugării mutaţi în alte părţi. În urma procesului, stareţul

Evloghie va fi condamnat la 1 an închisoare corec-

ţională, iar monahul Pahomie Morar (viitorul preasfinţit

Pahomie Vrânceanul, † 2006) - la 6 luni cu suspendare,

pe care le-au executat însă în Penitenciarul Turda şi

Aiud, după recursul făcut de Procuratură.

Încadrat în gruparea de rezistenţă, în anul 1955,

părintele Evloghie va face parte din delegaţia trimisă la

Bucureşti, pentru a-l contacta pe preasfinţitul Galaction

Cordun, alături de părintele Dionisie Hugeanu şi

Silvestru Onofrei (viitorul mitropolit). După înscăunarea

preasfinţitului Galaction ca Mitropolit al Bisericii

Ortodoxe, în anul 1956, arhimandritul Evloghie Oţa este

numit stareţ la Mănăstirea Copăceni (judeţul Giurgiu).

În anul 1956, părintele Evloghie va fi hirotonit

episcop, stabilindu-se la mănăstirea din Copăceni, pe

care a păstorit-o, fiind în permanenţă urmărit de preoţii

pe stil nou şi hărţuit de Securitate. I s-au inventat probe

mincinoase pentru a-l învinui de uneltire contra ordinii

sociale şi de stat; ca urmare, a fost arestat în anul 1958,

fiind anchetat şi condamnat la 10 ani de muncă silnică,

din care va executa 6 ani şi 4 luni.

25 aprilie 1943 - obştea Mănăstirii Râmeţ.

În mijloc, se află stareţul Evloghie Oţa

5 august 1956 - Arhimandritul Evloghie Oţa, la

Mănăstirea din Copăceni, judeţul Giurgiu

Mănăstirea Slătioara, Sâmbăta Mare a anului

1967 - Preasfinţiţii Evloghie Oţa şi Meftodie

Marinache


Iunie 2008

13

În perioada de arest, Mănăstirea Copăceni a fost demolată în

întregime, de către preoţii de stil nou din comună, iar toate odoarele bi-

sericii, precum şi bunurile obştii, au fost confiscate. Terenul mănăstirii a

intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni, care l-a folosit pentru agricultură.

În anul 1964, recent eliberat din închisoare ca urmare a amnistiei

colective, preasfinţitul Evloghie se stabileşte în Bucureşti, pe strada

Televiziunii nr. 13, în cartierul Militari, unde va cumpăra o casă şi va

pune temelia unei mănăstiri ortodoxe de stil vechi, cu obşte de călugări,

având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Organele Miliţiei au încer-

cat să-l alunge din localitate, pe motiv că nu avea mutaţie. A întocmit

numeroase memorii, în care cerea cu insistenţă să i se respecte dreptul de

a locui în casa care era proprietatea lui, denunţând adevăratele motive

pentru care nu era lăsat să locuiască în Bucureşti. El a argumentat că nu

lipsa autorizaţiei de construcţie sau a mutaţiei (pentru care alţi vecini în

aceeaşi situaţie erau lăsaţi în pace) constituia o vină, ci activitatea sa

religioasă şi teama că aceasta s-ar putea extinde.

Episcopul Evloghie va adresa o plângere către Tribunal, în care

îşi justifică situaţia, descriind amănunţit abuzurile, ilegalităţile, nedrep-

tăţile şi hărţuielile la care a fost supus de către organele de miliţie,

împreună cu alţi instigatori. În urma procesului desfăşurat, Tribunalului

Popular al Raionului „16 Februarie” din Bucureşti va emite sentinţa civilă

nr. 2613, dată în şedinţa publică din 9 iunie 1965, în care i se dă câştig de

cauză. După aceasta, el va transforma casa cumpărată într-un paraclis

pentru slujbe, reşedinţă episcopală şi mai târziu în mănăstire de călugări. S-au făcut din nou o serie de reclamaţii

tendenţioase şi mincinoase pe motivul, de această dată, al portului ilegal de haine bisericeşti şi de săvârşire de slujbe

religioase pentru un cult interzis de către stat.

La data de 10 octombrie 1965, organele de miliţie şi de securitate au intrat în biserică în timpul unei slujbe

pentru a realiza aşa-zisul flagrant, cu scopul de a-l acuza de săvârşirea de slujbe pentru un cult interzis de lege. Cu

această ocazie, s-a întocmit un proces verbal, au fotografiat totul, au legitimat pe credincioşi pentru a-i folosi ca

martori şi au căutat ca totul să aibă o justificare pentru legile ţării. Preasfinţitul Evloghie şi cei patru preoţi au fost

anchetaţi formal ca şi în alte cazuri, fiind ulterior judecaţi, condamnaţi şi depuşi la Penitenciarul Văcăreşti. În şedinţă

publică din 26 aprilie 1966, desfăşurată la Tribunalul Capitalei, Colegiul 2 penal, unde s-a judecat recursul făcut de

cei învinuiţi şi condamnaţi în grup prin decizia penală nr. 1035, s-au

afirmat următoarele despre episcopul Evloghie Oţa: „Inculpatul Oţa

Sabin-Evloghie, fiind caterisit şi exclus din mănăstire de către

Consistoriul monahal mitropolitan al Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu

şi ca fals arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în pe-

rioada 4 august 1964 - 10 octombrie 1965, în mod ilegal a purtat haine

bisericeşti de arhiereu. În aceeaşi perioadă, inculpatul, după ce şi-a

amenajat la domiciliul său, o capelă bisericească, împreună cu incul-

paţii Furtună Dumitru, Guţu Roman, Petre Florea şi Morar Ioan, a

oficiat slujbe religioase stiliste, la care au participat mai multe per-

soane, adepte ale acestui cult. Tot în perioada de mai sus, inculpatul

îmbrăcat în haine de arhiereu, a oficiat slujbe religioase stiliste în

comunele Urecheni, Pănceşti, Brusturi, Vânători, Moara Domnească şi

Mănăstirea Slătioara”.

Într-un alt memoriu, din data de 16 septembrie 1969, scris de

preasfinţitul Evloghie către comandantul Miliţiei din sectorul 7 al

3 mai 1978 - Preasfinţitul Evloghie în

biserica Mănăstirii Adormirea Maicii

Domnului, Bucureşti, alături de

ieromonahul Flavian Bârgăoanu şi

ierodiaconul Teoctist Murgu

Preasfinţitul Evloghie Oţa, alături de

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ -

frescă din pridvorul bisericii

Mănăstirii Adormirea Maicii

Domnului, Bucureşti


Iunie 2008

14

Capitalei, se arată următoarele: „Constat că împotriva mea s-au

ridicat unii din preoţii interesaţi ai Patriarhiei, care aparţin

Bisericii Ortodoxe de stil nou, care se tem că vor pierde avantajele

materiale. Ei au depăşit de mult buna cuviinţă şi caracterul nobil

omenesc, căci dacă nu le-ar fi teamă de legile pământeşti, ar fi în

stare să se năpustească ei personal asupra noastră, ca odinioară

arhiereii poporului Israil, care cereau răstignirea lui Iisus”.

A fost întemniţat apoi în colonia de muncă de la Salcia, unde

a fost obligat să facă munci grele, în condiţii extrem de dificile, pe

frig sau arşiţă, cu foame tot timpul, cu norme mari, bătăi, insulte şi

izolare completă. În acest penitenciar, s-a îmbolnăvit şi a fost mult

timp internat în infirmeriile din locurile de detenţie, unde condiţiile

de ameliorare a sănătăţii erau formale. După fiecare eliberare, el a

continuat să-şi desfăşoare activitatea de slujire a Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi, în calitate de arhiereu. În

total, a făcut 14 ani de închisoare, cu unele întreruperi.

Spre cele veşnice

Episcopul Evloghie Oţa va adormi întru Domnul la data de 28 februarie 1979, neapucând să-şi vadă Biserica

liberă. Trupul său a fost îngropat în pronaosul bisericii mănăstirii al cărei întemeietor şi ctitor este. Până la Revoluţia

din decembrie 1989, biserica Mănăstirii ortodoxe de stil vechi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din

Bucureşti a fost dărâmată de 4 ori (în anii 1968, 1970, 1974 şi 1983). Ultima demolare a avut loc în data de 26 mai

1983, când a fost demolată de buldozerele autorităţile civile, care au ras de pe faţa pământului tot, până la temelie.

Mormântul Preasfinţitului Evloghie Oţa din biserică a fost profanat, rămăşiţele sale pământeşti fiind mutate într-un

loc rămas necunoscut până astăzi.

După mărturiile celor ce au fost de faţă, trupul Preasfinţitului Evloghie a fost găsit neputrezit şi

răspândind bună mireasmă. Iată mărturiile martorilor oculari, preluate de presa laică: „Aşezat pe tronul

arhieresc şi îmbrăcat în odăjdii strălucitoare - cum se îngroapă ierarhii - Episcopul Evloghie apărea de sub lopeţi

neatins de putreziciune! Monahii au căzut în genunchi, uimiţi de această minune! Securiştii, după ce şi-au

revenit dintr-o anume năuceală, au luat şi trupul episcopului neputrezit şi l-au aruncat într-o altă maşină! Apoi,

după întocmirea sumară şi grabnică a unui proces verbal, în care s-a notificat confiscarea a „una mumie

umană” (!!!), au dispărut în noapte. A doua zi au sosit buldozerele şi au dărâmat totul: chilii, trapeza, biserica.

După anul 1989, s-a reluat construcţia lăcaşului de cult demolat, piatra de temelie a Bisericii fiind pusă la data de 2

septembrie 1991”.

Capsala, Careia, Muntele Athos, 13 august 1991

Scrisoarea Stareţului Sava de la Mănăstirea Esfigmenu către un cuvios, pe nume Nicodim, adept al ecumenismului

Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor nouăsprezece mănăstiri conducătoare ale Muntelui

Athos, crezând, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii şi îngăduinţe în chestiunile Credinţei,

pentru o perioadă.De vreme ce era plin de virtuţi, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme

la Muntele Athos îl vizitau frecvent pe Stareţ. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi

protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cuviosul părinte Sava? Totuşi, când Patriarhul Ecumenic

Dimitrie a slujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987, Stareţul s-a ridicat; sufletul său nu mai putea

suporta asemenea „ecumenisme”. Împreună cu alţi asceţi, a protestat şi s-a separat de toţi ceilalţi părinţi ai

Muntelui Athos, ce urmau celor nouăsprezece mănăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele

nouăsprezece mănăstiri, sau în chiliile ce le urmau. Toţi comemoratorii Patriarhului au început să se agite; din

mănăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Stareţ. Dar vizitele dese, devenite împovărătoare, nu au

slujit la nimic. În cele din urmă, Stareţul a fost silit să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita frecvent,

răspunzând astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotărâţi să îl convingă pe Stareţ de „greşeala” sa.


Iunie 2008

15 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 20

Iunie 2008

Dragă părinte Nicodim, blagosloviţi!

În timpul vizitei la chilia noastră, de acum

câteva zile, aţi repetat declaraţiile dogmatice neorto-

doxe, cum că ne găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl

pomenim pe Patriarhul Dimitrie. Aţi mai făcut şi alte

declaraţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele

ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce

dovezile şi respingerile pe care le-am oferit în timpul

discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat. În

Pateric se scrie că, atunci când avva Agathon a fost

întrebat dacă era mândru, curvar şi un eretic, a răspuns

că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos

sufletului său să facă astfel, dar a refuzat a se numi pe

sine eretic, căci erezia înseamnă despărţirea de

Dumnezeu. Păcatul şi erezia, precum ne învaţã Sfinţii

Pãrinţi, diferă în mod esenţial: Păcatul este o încălcare a

legii lui Dumnezeu, dar erezia este o schimbare a legii

lui Dumnezeu. Potrivit vouă (şi potrivit tuturor mănăs-

tirilor Muntelui Athos, mai puţin Mănăstirii Esfigmenu,

Schitului Proorocului Ilie şi a multor Părinţi ziloţi [plini

de râvnă]), noi suntem înşelaţi şi schismatici. Găsiţi

dificil a admite că Patriarhia de Constantinopol propovă-

duieşte erezia, deoarece ar trebui să acceptaţi că păs-

trarea comuniunii cu acei lupi şi nu păstori este vrednică

de osândă, sau va trebui să încetaţi a le urma, potrivit

poruncii tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Soboare.

Încercaţi să îndreptăţiţi Fanarul, dar cuvintele şi faptele

lor vă vădesc a fi în greşeală. În zadar invocaţi părerea

Părintelui Paisie şi a altora, ce sunt îngăduitori cu con-

diţiile actuale şi fac concesii, şi anume, că [acum] tra-

tează cu „iconomie”, dar când va veni vremea (adică

atunci când se presupune că Dimitrie va intra în comu-

niune cu Papa, precum aţi spus), vă veţi despărţi de tot

nu este potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi a

Sfintelor Sinoade. Vă înşelaţi tare.

Cât despre mustrările la care vă referiţi - fie ale

Stareţului Paisie [Aghioritul], sau ale vecinului vostru

papa-Isaac, sau ale oricărui altcuiva - ce susţin că „Di-

mitrie împarte cu dreptate cuvântul adevărului”, cum vă

puteţi aştepta să le primim ca fiind plăcute lui Dum-

nezeu, când sunt vădit împotriva predaniei Ortodoxe?

De vreme ce adevărul este trădat, nu ar trebui să fie

numită nedreptate mai degrabă decât iconomie, con-

cesie, adaptare sau îngăduire? Vă păstraţi poziţia

deoarece Stareţul Paisie a spus: „Dimitrie este îndrumat

greşit de către arhiereii din jurul său să facă ceea ce nu

doreşte” şi „Dacă încetăm a-l mai comemora [pe

Patriarh] vom fi în afara Bisericii!” şi multe altele,

cărora li se potrivesc cuvintele Sfântului Ioan Gură de

Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi istorii de copii

neştiutori”. Vorbele lor

sunt roada unei noi

„teologii”, pe care

Fanarul a folosit-o în

binecunoscuta Enci-

c l ică d in 1920,

numindu-i pe eretici

„împreună-moştenitori

ai harului lui Dum-

nezeu”. Aduceţi îna-

intea noastră vorbele

Sfântului Ioan Gură de

Aur: „Nici măcar sân-

gele mucenicilor nu

acoperă schisma” şi ale

Sfântului Ignatie Teoforul: „Nimic să nu se săvârşească

fără episcop”. Concluzionaţi că atunci când ne despărţim

de episcopul nostru, suntem în afara Bisericii. Sfinţii au

făcut aceste afirmaţii adevărate, însă rostite într-o vre-

me de pace a Ortodoxiei şi a Bisericii. Astăzi, când tă-

vălugul pan-ereziei ecumeniste mătură chiar şi pe cei

aleşi, cuvintele aceloraşi Sfinţi au tărie: „Dacă

episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi

ca de la un şarpe” (Sfântul Ioan Gură de Aur). „Dacă

episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date,

chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne,

sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de

oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor” (Sfântul

Ignatie). Dacă Dimitrie împărţea cu dreptate cuvântul

adevărului, aţi fi fost îndreptăţit în folosirea citatelor de

la cei doi Sfinţi; dar acum publicaţi scrierile Părinţilor

după gustul vostru, pentru a îndreptăţi vina de a fi

împreună-mergători cu Dimitrie, Partenie al Alexan-

driei, Iacov al Americii, Stelian Harkianakis al Austra-

liei. Nu sunt îndeajuns pentru voi multele citate din

Sfintele Soboare şi din Sfinţi? Ori vă temeţi, poate, să

fiţi izgoniţi din sinagoga ereticilor? Faptul că celelalte

patriarhii păstrează comuniunea cu Fanarul nu este cu

adevărat important. Ceea ce este important, e cine ur-

mează paşii Sfinţilor

şi este cu Adevărul?

Partenie, Patriarh al

Alexandriei, spune

că îl recunoaşte pe

Mohamed drept un

apostol care a lucrat

pentru împărăţia lui

Dumnezeu, şi alte

asemenea hule, pe

care le cunoaşteţi.

Stareţul Sava

Mănăstirea Esfigmenu, Muntele

Athos

16

Nu e de trebuinţă a scrie iarăşi ereziile lui Iacov Kuzukis

al Americii, şi cele ale lui Stelian Harkianakis al

Australiei. Sunteţi în comuniune cu aceşti oameni ca şi

cum ei ar împărţi cu dreptate cuvântul adevărului! Cine

îl va condamna pe Iacov Koukouzis? Partenie? Sau co-

misia Fanarioţilor de sub Bartolomeu, care „inves-

tighează” de doi ani, acum, daca Harkianakis este eretic?

Nu aţi înţeles că ei nu vor să dea un verdict? Fanarul a

făgăduit delegaţiei celor trei egumeni din Muntele Athos

că vor retrage şi îndrepta declaraţia Patriarhului Dimitrie

către United Press, despre primirea împărtăşaniei de la

Latini, ca îl vor înlocui pe Stelian Harkianakis de la

preşedinţia comisiei pentru dialog teologic etc. S-a

îndreptat ceva până în ziua de astăzi? Sau credeţi că nu

avem nici o responsabilitate, sau vreo vină, şi putem

rămâne în comuniune, deoarece Stareţul Paisie declară

fără de ruşine că declaraţiile şi acţiunile lui Dimitrie nu

sunt împotriva învăţăturilor noastre şi nu încalcă

adevărul? Istoria se repetă. Sfântul Teodor Studitul,

Sfântul Maxim Mărturisitorul, mulţi alţi creştini ce nu

au urmat ierarhiei care la diferite vremuri propovăduia

erezia, au fost cu toţi numiţi schis-

matici de către acea ierarhie. Deşi

Sfântul Gherasim de la Iordan era

slujit de către un leu şi era făcător de

minuni, se afla în greşeală, căci nu

primea cel de-al Patrulea Sobor

Ecumenic, trăgând împreună cu el

mii de călugări ai Palestinei, până ce

a fost îndreptat de Sfântul Eftimie

cel Mare şi s-a pocăit.

Întrebaţi: „Este cu putinţă ca

Stareţul Paisie şi şaptezeci de

episcopi ai Bisericii de stat a Greciei sa fie în greşeală?”

Vreţi ca Dumnezeu să îi silească să Îl mărturisească? La

Sinodul Iconoclast din 754, de sub domnia Copro-

nimului, citim acea ovaţie înfricoşătoare a celor 338 de

episcopi prezenţi la sinod: „Trăiască Împăratul! Icoanele

sunt idoli şi trebuie ori distruse, ori spânzurate în tării

(n.ed.: văzduh), ca să nu poată fi cinstite”. Găsiţi greu de

crezut că şaptezeci de episcopi pot fi înşelaţi astăzi,

când, precum vedeţi, atât de mulţi au fost înşelaţi

atunci? În zilele noastre, călugării îşi doresc să do-

bândească mitre, cârje de egumen, în vreme ce îm-

plinesc doar o mărturisire cu numele a credinţei, adică,

protestând oarecum, dar neîncetând pomenirea Patriar-

hului, şi îngăduind toate inovaţiile la Evanghelie intro-

duse de către Dimitrie, Partenie, Iacov, şi cei asemenea

lor. Sfântul Teodor Studitul, totuşi, scrie că lucrarea

monahului este să nu îngăduie nici cea mai mică

înnoire la Evanghelia lui Hristos. La împreună-slujirea

de la Roma, Dimitrie nu a primit pâinea „blagoslovită”

de Papa, pentru a evita reacţiile ostile din partea „con-

servatorilor”. Oricum, acolo în Roma, a subscris învă-

ţăturii că Latinii au Tainele Bisericii, şi continuă să o

facă. Nu e îndeajuns? Au reacţionat vreodată Sfinţii şi

creştinii veacurilor de dinainte, în care erezia era propo-

văduită pretutindeni, precum faceţi astăzi voi, cei care

continuaţi să îl pomeniţi pe Dimitrie? Ce precedent aţi

găsit în istoria Bisericii, ca să puteţi spune că îl urmaţi?

Dacă sunteţi fii ai Sfinţilor (adică ucenici şi următori ai

lor), atunci „Aţi fi săvârşit faptele lui Avraam”, precum

grăieşte Evanghelia. În vremea Patriarhului Iosif

Beccos, părinţii de la Muntele Athos au încetat să îl mai

pomenească, chiar dacă nu fusese depus de un Sinod; şi

deoarece au stăruit cu neclintire în aderarea lor la preda-

niile Părinţilor (adică, să nu ai părtăşie cu cei ce s-au de-

părtat de la credinţa ortodoxă), Hristos le-a dăruit cu-

nuna mucenicească. Cât pentru cei ce au slujit împreună

cu cei ce îl pomeneau pe patriarhul „oficial” latino-

cugetător, Beccos, leşurile lor se găsesc până astăzi,

precum bine se ştie, umflate,

urât-mirositoare şi neputrezite,

spre a fi pildă tuturor.

Ne-aţi spus că dacă

Dimitrie nu se mărturiseşte pen-

tru lucrurile pe care le-a săvârşit,

va fi osândit. Acum admiteţi că

urmaţi unui om care se osân-

deşte pentru ceea ce face. Pentru

el, a se osândi, şi într-adevăr, din

pricini ce privesc credinţa şi

păcate proprii şi individuale,

înseamnă că săvârşeşte lucrarea diavolului. Prin urmare,

voi înşivă admiteţi că îl aveţi pe diavol ca împreună-

mergător. Dacă Athenagora s-a „pocăit” şi şi-a mărturi-

sit păcatul cu puţină vreme înainte de a muri, atunci s-ar

fi mântuit? Mărturisirea individuală a păcatelor este

îndeajuns pentru iertarea păcatelor personale şi indivi-

duale, dar pentru păcate făcute la vedere, împotriva Cre-

dinţei, trebuie săvârşită şi o pocăinţã şi îndreptare în

văzul lumii, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru:

„Deci tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea

oamenilor, voi mărturisi şi Eu întru dânsul înaintea

Tatălui Meu, care este în Ceruri. Iar cela ce se va

lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu

de dânsul, înaintea Tatălui Meu, Carele este în

Ceruri” (Mt. 10; 32-33). Arătaţi-mi măcar o singură

mărturie patristică, ce ar îndreptăţi rămânerea într-o Bi-

serică care propovăduieşte erezia, precum face „blândul

Mănăstirea Esfigmenu, gravură de epocă


Iunie 2008

17

şi tăcutul Conducător al Ortodoxiei, Dimitrie”. O

asemenea ascultare faţă de o ierarhie care nu împarte cu

dreptate cuvântul adevărului ne va sfinţi? Dacă nu doriţi

să admiteţi că Mănăstirea Esfigmenu şi atât de mulţi

Părinţi plini de râvnă sunt vrednici de cinstire – potrivit

Canonului 15 al Sinodului 1-2, măcar fiţi tăcuţi şi nu

huliţi spunând ca ei sunt schismatici şi în afara Bisericii.

Ignoraţi existenţa Testamentului Sfântului Marcu

Efeseanul, care a cerut ca cei cu cuget latin [papist] nici

măcar să nu vină la înmormântarea sa. Mai întâi cerce-

taţi şi apoi pronunţaţi-vă. Potrivit propriului fel de

gândire, atât Sfântul Marcu al Efesului, cât şi

Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum şi cei mulţi

alţii care nu au păstrat părtăşie cu ereticii, sunt în

afara Bisericii!

Vedeţi încotro vă călăuzeşte „noua” voastră

teologie? Cine s-ar fi gândit vreodată că părinţii

Sfântului Munte vor avea drept biblie cartea „Cele două

extreme - ecumenismul şi zilotismul” (n.ed.: Cartea a

fost tradusă şi publicată şi în România, cu titlul ten-

denţios „Cele două extreme - ecumenismul şi stilismul”)

a părintelui Epifanie Teodoropulos? Sfătuiţi săvârşirea

de proteste asemenea celor recomandate la paginile 19 şi

22 din acea carte, „pentru Sfintele Canoane [de] care [se

zice că] nu sunt aplicabile în vremurile noastre, căci le

lipseşte dragostea”. El îl mai descrie pe patriarhul

Athenagora ca „având o dragoste demonică”. Totuşi,

rămâne în comuniune cu cei ce au „o dragoste

demonică”. Ce consecvenţă uimitoare! Am văzut

„proteste” asemănătoare, atunci când reprezentantul

Mănăstirii Grigoriu a cerut să se scrie în hotărârile

Sfintei Comunităţi, că dacă secretarul şef va fi trimis în

Australia, să nu împreună-liturghisească acolo. Secre-

tarul şef nu a mers, până la urmă; dar părintele Vasilie,

egumenul Stavronichitei, ignorând hotărârea tuturor

celorlalte mănăstiri, l-a trimis pe părintele Tihon să îl

„ajute” pe arhiepiscopul Stelian Harkianakis. Când

părintele Tihon s-a întors, a fost trimis la sărbătorirea

Chiliei Burazeri. Acolo, reprezentantul Mânăstirii Gri-

goriu (părintele Atanasie) a slujit împreună cu părintele

Tihon şi cu restul. Nu mai este de trebuinţa nici un

comentariu.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la

tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost

dovedite greşelile. Dar voi, cu aceleaşi argumente ne-

teologice, vreţi a îndreptăţi comuniunea cu patriarhii

care propovăduiesc erezii „cu capul descoperit”, ce au

„o dragoste demonică” pentru eretici, în vreme ce

prigonesc pe autenticii ortodocşi, şi asemănându-se

astfel Patriarhului Beccos, Împăratului Copronim, şi

tuturor celor asemenea lor. Când le cântaţi Întru Mulţi

Ani şi îi pomeniţi la slujbe, este acelaşi lucru cu a le

spune: „Sunteţi grăitori întru credinţă, şi vi se cuvine

ascultare, închinăciune şi pomenire”. Nu îi ajutaţi să

priceapă că păşesc pe o cale a răului; pe când dacă aţi fi

încetat părtăşia cu ei, poate s-ar fi simţit vinovaţi şi ar fi

purces la căutarea adevărului. Vina pentru tăcerea

voastră vrednică de osândă – pe care Sfântul Grigorie

Palama o numeşte un al treilea fel de necredinţă –

sporeşte de la o zi la alta, în pofida aşa-numitelor

voastre proteste. Când Latino-cugetătorii au venit aici,

în vremea patriarhatului lui Beccos, spre a întări unirea

cu Latinii [papistaşii], Doamna noastră, Maica Fecioară,

Păzitoarea Sfântului Munte al Athonului, a grăit singură,

zicând: „Vin vrăjmaşii Fiului meu şi ai mei!” Anul tre-

cut, când urmaşul lui Beccos – Dimitrie („Conducătorul

Ortodoxiei”!) – a sosit, a găsit Sfântul Munte înveş-

mântat în negru, după două săptămâni de foc neîncetat.

Focul a ţinut de la 1 august pânã pe 15, adică întreg

postul Născătoarei de Dumnezeu. Are urechi să audă, să

asculte glasul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu!

Fie să găsiţi calea neînţelegerii celei bune, aşa

cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în Omilia sa

asupra celor Paisprezece Epistole ale Sfântului Pavel,

zicând: „Dacă el [egumenul sau episcopul] este rău în

Credinţă, de crede învăţături ereticeşti şi hulitoare, fugi

de la el, chiar de ar fi un înger din Ceruri”.

Stareţul Sava, un călugăr nemonahicesc,

dar Ortodox.”

Într-o noapte, toată mănăstirea a fost

inundată de o mireasmă nespusă. Stareţul nu ştia

de unde provine, însă după puţin timp au depistat

că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele

Sava. Când au deschis uşa, totul s-a umplut de

bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava

adormise în Domnul; numai atunci au înţeles că

mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al

Părintelui Sava. Să avem binecuvântarea lui.

Amin.


Iunie 2008

18

La cumpăna celui de-al douăzecilea

veac, se petrec multe fenomene, aflate sub

semnul falsităţii, însă etichetate drept

„virtuţi”. Ecumenismul, dat anatemei în anul

1983, de către Sfântul Sinod al Bisericii

Ruse din Afara Graniţelor, a devenit, în

zilele noastre, un rău atât de mare, încât se

poate numi, pe bună dreptate, drept o erezie

a ereziilor. Din acel moment, aşa cum s-a

arătat, în repetate rânduri de către ierarhii Bisericii

noastre, anatema s-a lovit de conştiinţa ortodocşilor care

au fost angrenaţi în această mişcare ecumenică. În

Rusia, mulţumită parohiilor Bisericii din Afara Grani-

ţelor şi a publicaţiilor editate, ecume-

nismul a fost perceput din start ca ceva

absolut inacceptabil şi primejdios pentru

Credinţa Ortodoxă. Nu la fel, însă, s-a

întâmplat în Occident. Ori de câte ori orto-

docşii au criticat ecumenismul, ei au fost

acuzaţi de către aşa-zişii lor „fraţi” hetero-

docşi, fiind ocărâţi şi etichetaţi drept

aroganţi, conservatori, intoleranţi, ori chiar

acuzaţi de împietrire sufletească. Pentru

heterodocşi, ecumenismul înseamnă, în

primul rând, dragoste, unire a tuturor, pe

temeiul dragostei… (vorbim aici despre

non-ortodocşii sinceri, adicăd despre cei ce

caută Adevărul, şi nu despre cei care lu-

crează la construirea bisericii apocaliptice,

„marea Desfrânată”, şi care sunt pe deplin

conştienţi de lucrarea lor antihristică).

După spusa Apostolului, noi, doar

„adevăraţi fiind întru dragoste” (Ef. 4,

15), ne putem numi apărători ai curăţiei Ortodoxiei.

Adevărul este graiul dragostei noastre întru Hristos

Domnul. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să mai

întrebăm, precum Pilat şi cei dimpreună cu dânsul părut-

înţelepţi: „care este adevărul?”, fiindcă ştim că Domnul

nostru, Iisus Hristos, este „Calea, Adevărul şi

Viaţa” (Ioan 14, 6).

Conform etimologiei greceşti sau slavone a

cuvântului Ortodoxie, ea este adevărata, dreapta

Credinţă, prin care noi slăvim pe Dumnezeu. Şi în ce

anume ne numim noi dreptslăvitori, adică ortodocşi?

Dreapta noastră credinţă se întemeiază pe păstrarea, cu

scumpătate, a tot ceea ce Domnul a lăsat spre

păstrare, ucenicilor Săi. De 2000 de ani,

Biserica Ortodoxă a păstrat, cu credincioşie,

continuitatea apostolică şi Sfânta Tradiţie. Nu

avem dreptul de a schimba ceva din cre-

dinţa în Iisus Hristos, Domnul şi Mân-

tuitorul nostru. Nu Îl putem „adapta” ori

„ajusta” pe Dumnezeu, la noi înşine şi la

propria noastră nimicnicie, în concordanţă

cu „duhul vremilor” şi cu patimile acestei lumi.

Biserica noastră nu are dreptul de a dilua puritatea de

Dumnezeu insuflatelor învăţături de Credinţă, prin

adoptarea de doctrine false şi primejdioase ori a ere-

ziilor, de dragul unei unităţi închipuite,

imaginare. Ortodoxia nu poate accepta

învăţătura catolicilor, care au avut ne-

ruşinarea de a schimba Dogma despre

Purcederea Duhului Sfânt (filioque), în

Crezul Niceo-Constantinopolitan (în

ciuda faptului că nu este permis a

schimba nici o iotă dintr-însul), şi care

nu numai că au persistat în această ere-

zie, dar au mai adăugat ei încă şi alte

învăţături rătăcite! Un creştin ortodox

socoteşte un lucru de neconceput unirea

cu protestanţii, fiindcă aceştia nu o cin-

stesc pe Maica Domnului, nu recunosc

Tradiţia bisericească ori autoritatea

Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi resping,

în general, cultul Sfinţilor. Nu putem fi

una cu cei ce resping cinstirea sfintelor

moaşte sau icoane, şi care se fac urmaşi

ai iconoclaştilor, daţi anatemei de către

cel de-al Şaptelea Sobor Ecumenic a Toată Lumea. Nu

ne putem ruga împreună cu monofiziţii, care de 1.500 de

ani au aderat propriei lor erezii hristologice. Şi, în cele

din urmă, noi vrem să ne îngrădim de cei care sapă la

temelia Creştinismului, prin inovaţiile lor cele fără de

lege.

A păstra înseamnă a apăra. Sfintele Canoane

păzesc sfinţenia Bisericii Ortodoxe. Aşa se face că, după

cum spun Pravilele Apostolice 45 şi 65, episcopii,

prezviterii şi diaconii care ar îndrăzni să de bunăvoie să

se roage împreună cu ereticii, ori care ar intra într-o

prezenţi în bisericile ortodoxe, dar şi de la a intra în ele.

Acestea de mai sus, împreună cu alte Canoane, care

Ecumenismul - Calea spre pierzare (I)

- Erezia ereziilor -

Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, militant

ecumenic şi ecologic, cunoscut mai degrabă datorită preocu-pării sale pentru mediul în-

conjurător, decât pentru grija de a păstra Canoanele şi legile

Bisericii Ortodoxe.


Iunie 2008

19

păzesc Biserica Ortodoxă de pătrunderea influenţelor

eretice, sunt, într-adevăr, foarte stricte. Dar, la urma

urmei, orice străjer care veghează asupra unei

comori, trebuie să fie tot timpul întru trezvie şi

stricteţe. Iar stricteţea nu înseamnă lipsă de milă. De

vreme ce noi apărăm comoara noastră cea mai de preţ -

Ortodoxia, înseamnă că suntem departe de orice

simţământ de aroganţă sau de lipsa de dragoste, de care

suntem acuzaţi adesea. Nu împietrirea inimii ne este

motivul pentru care ne împotrivim ecumenismului. În

rugăciunile noastre personale, pe care le facem la

Biserică, noi Îl rugăm pe Domnul „să înceteze dez-

binarea dintre Biserici” şi „să întoarcă pe calea

adevărului mântuitor pe cei ce au căzut din dreapta

credinţă”. Ne rugăm ca cei înstrăinaţi de Cea Una,

Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, să se întoarcă la Ea prin pocăinţă. Unirea tuturor, pe temeiul

dragostei şi al adevărului, este o nădejde cât se poate de sinceră a creştinilor ortodocşi. Iar aceia dintre

heterodocşii care au fost crescuţi în tradiţii străine Ortodoxiei, şi care acum sunt atraşi de frumuseţea Bisericii

Ortodoxe, trebuie să ştie că tocmai Adevărul şi Harul, ce se sălăşluieşte în Biserica Dreptslăvitoare, îi dă Ei

această frumuseţe nepământeană. Lor le dorim să nu se tulbure, citind paginile acestei cărţi, de unde vor afla că

majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale (sau, mai bine zis, ierarhiile lor), sunt implicate în ecumenism, sub

conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi ale Moscovei. Dar, de vreme ce au rupt barierele Sfintelor Ca-

noane, ele au căzut, depărtându-se de bogăţia Ortodoxiei. Totuşi, nu aceste Biserici locale constituie majoritatea

Bisericii. Biserica este acolo unde Credinţa Ortodoxă şi viaţa dusă conform ei sunt păstrate fără prihană.

Biserica este formată din acei credincioşi de origine greacă, rusă, română, bulgară, sârbă, franceză ori din

altă ţară, care au în comun aceeaşi Patrie cerească - Sfânta Ortodoxie. Biserica este formată din toţi cei ce păzesc

puritatea credinţei noastre, aşa cum a fost ea lăsată, de către Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii. Sarea credinţei

lor neamestecate, este sarea pământului. „Biserica este obştea dumnezeiesc-întemeiată a celor uniţi întru dreapta

credinţă, întru aceeaşi Lege a lui Dumnezeu, având aceeaşi ierarhie şi aceleaşi Sfinte Taine” (Mitropolitul

Filaret Drozdov, „Catehismul ortodox pe înţelesul tuturor...”). Iar dacă noi îi recunoaştem drept „ierarhii noştri”

pe apostaţii care confundă Credinţa dreaptă cu falsele credinţe, sau care au comuniune euharistică şi mărturisire

comună cu ereticii anatemizaţi, şi care şi pe oamenii simpli îi sfătuiesc să facă întocmai, oare asta nu ne scoate pe

noi în afara hotarelor Bisericii Ortodoxe, punându-ne în mare primejdie, şi lipsindu-ne de izvorul vieţii veşnice?

Nădăjduim că Domnul va da duh de pocăinţă celor ce caută adevărata Ortodoxie, şi că tot El îi va duce cu pace,

pe cărarea plăcută Lui, spre limanul cel neînviforat, iar Biserica îi va primi pe ei cu dragoste. (Va urma)

Ludmilla Perepiolkina

M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc

aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică; cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram

mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare

lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei, a

căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie

viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă

aşteaptă doar nimicul”. Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie; la televizor începuseră să se difuzeze

emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt,

când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi

că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să

O tânără mămică şi drumul de la păcat şi erezie la lumină

Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului—

rugăciune ecumenică în parohia anglicană

Westminster


Iunie 2008

20

mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic

simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui

pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem

împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a

tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la

slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la

Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adven-

tiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bună-

voinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram

încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne

apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de

tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta

Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mân-

gâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe

punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru ce m-a

oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi

de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai

botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor

Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca

astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o

biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase

protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de

adventişti, mă atrăgea.

Al doilea pas

Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să

mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a

răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată

şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus

lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.

Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau

despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre

yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre

acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti

frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate, dublate de o primire cu braţele deschise. Eram „iubită”; eram „acceptată”.

Apoi, a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere

mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se

spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe

Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această

companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”,

credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar

când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic şi moral în moduri

inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată

în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi, după un timp, păcatul a devenit însuşi

felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi

păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice.

Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar

eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi

credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă bunătate, iubire, curăţie. Aveam nevoie de cineva, care să-mi

confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică,

pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg,

„Amin grăiesc vouă: De nu vă veţi întoarce, şi să vă

faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia

Cerurilor. Că cine se va smeri pre sine ca pruncul

acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia

Cerurilor. Şi oricine va primi pre un prunc ca acesta

întru Numele Meu, pre Mine Mă primeşte” (Mt. 18, 2-

5). Miniatură din secolul XI, Mănăstirea Dionisiu, Athos.


Iunie 2008

21

să văd care este adevărul, să înţeleg.”

Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva...

Care m-a scos din această sectă. Cu puterea

dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel

cuplu de tineri. Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o

viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o

viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile

care mi se băgaseră în cap. Dar au început să mă ardă din

ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe

care continuam să o duc. Nu eram convinsă de

Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din

acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am

ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă

spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un

preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar

nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le

scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine,

mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am

plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în

păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că

îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două

luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus

acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors

spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de

dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic,

amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de

viaţa mea păcătoasă.

M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăi-

tuită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi

cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă

deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala

mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea.

Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci

vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat

pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista

păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am

dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la

preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era

îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după

naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cum-

plite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de

sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea,

în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul

meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care

îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că

mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi

de pe buza iadului.

Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie…

Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băie-

ţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compro-

mis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea

noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lu-

mea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi

în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor

mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu

toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o

vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului

care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru

în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane.

Şi, într-o zi, mi-am luat inima în dinţi.

Am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am

umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care

am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am

spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă

spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dum-

nezeu, puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din

sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă. Şi,

dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă

ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând,

tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar după

ce am făcut rost de Acatistul său, am început să îl citesc

în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un

îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi ui-

mirea multora. Mă gândesc la cuvintele acelea, pe care le

spuneam acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oa-

menilor, nu numai a Ta, Doamne” Astăzi, spun:

„Doamne, lasă-mă să simt numai dragostea Ta, că de

nimic altceva nu mai am nevoie”. Îţi mulţumesc,

Doamne, că nu Te-ai scârbit de mine atunci când

oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc

pentru dragostea ta infinită. Doamne Iisuse Hristoase,

Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă

mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi,

spre dreapta credinţă.

Iertaţi-mă că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa

mea. Să fie spre folos şi altora.

Doamne, ajută!

D.V.


Iunie 2008

22

Cele dintâi tendinţe de hegemonie bolşevică asupra Bisericii

Ortodoxe Ruse s-au manifestat în vremea arhipăstoriei lui Serghie

Stragorodski, întemeietorul curentului serghianist în Biserica

Ortodoxă Rusă. Prigoana ateistă a atins cote nemaiîntâlnite până

atunci în istoria Rusiei; regimul bolşevic ateu şi urâtor de

Dumnezeu s-a năpustit asupra Bisericii, pe care a prigonit-o cu

înverşunare. Acest lucru a condus la martirizarea unui mare număr

de episcopi, preoţi, monahi sau credincioşi, care au încercat să apere

Biserica şi lăcaşurile ei - care erau jefuite fără scrupule de odoarele

lor de preţ -, de mercenarii bolşevici. Scopul ideologiei comuniste

din Rusia era distrugerea Bisericii Ortodoxe ca instituţie dum-

nezeiesc-omenească, pentru care regimul ateu a acţionat pe două

planuri. Cel dintâi era îndepărtarea cu brutalitate a episcopilor

canonici şi ortodocşi din Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au

condamnat, în 1917-1918, instaurarea prin forţă a regimului

comunist, cât şi nedreptăţile şi crimele acestuia. Cel de-al doilea, era crearea unui Sinod bisericesc paralel,

necanonic, la a cărui conducere să fie numite persoane hirotonite prin decizie politică, fără nici o cercetare canonică

prealabilă, deci fără a se respecta nici măcar un criteriu duhovnicesc. Printre aceşti ,,ierarhi” de modă nouă se afla şi

arhiepiscopul Serghie Stragorodski. Rector al Academiei Teologice din Sankt Petersburg, cu o erudiţie deosebită şi o

flexibilitate foarte mare a principiilor - trăsătură care l-a făcut să adopte ideile curentelor moderniste şi antiortodoxe -,

arhiepiscopul Serghie Stragorodski era cel mai eminent dintre episcopii şcoliţi ai Rusiei pre-revoluţionare, după

profesorul său, arhiepiscopul Antonie Khrapovitski.

După revoluţia comunistă, este reînfiinţat patriarhatul rus, ce fusese suprimat în secolul al XVIII-lea de către

ţarul Petru cel Mare (1672-1725). Primul patriarh din secolul al XX-lea, Tihon, moare la 7 aprilie 1925, şi este ales ca

locţiitor Mitropolitul Petru de Krutitsk, care este arestat la 10 decembrie 1925. Printr-un ordin special, în locul lui este

numit mitropolitul Serghie, ştiută fiind simpatia sa faţă de comunism. În schimbul numirii, acestuia i se cere să dea o

declaraţie de fidelitate şi supunere a Bisericii faţă de regimul sovietic. În 1927, mitropolitul Serghie sem-

nează ,,Declaraţia de loialitate” a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de statul ateu, un document infam ce a stârnit o

tulburare cumplită în rândul credincioşilor. În această declaraţie, Serghie consemna, cu slugărnicie: ,,Noi vrem să fim

ortodocşi, recunoscând în Uniunea Sovietică patria noastră; vrem ca bucuriile şi succesele ei să fie bucuriile şi

succesele noastre, iar eşecurile ei să fie şi eşecurile noastre... Rămânând ortodocşi, noi ne amintim de datoria

noastră de a fi cetăţeni ai uniunii nu de frică, ci din conştiinţă, aşa cum ne-a învăţat Apostolul”.

Ierarhii canonici ai Bisericii Ruse protestează

Înclinaţiile sale, simpatizate de regimul bolşevic, au fost criticate de numeroase glasuri ale păstorilor

canonici, rămaşi credincioşi slujirii lui Dumnezeu şi jurământului făcut la arhierie. În 1930, Mitropolitul Petru

(Polanskiy) de Krutitsk - aflat în arest, pentru opoziţia sa împotriva amestecului statului ateu în rânduielile Bisericii

Ortodoxe Ruse, şi împuşcat în 1937 -, scria într-o scrisoare adresată locţiitorului său: ,,Dacă nu puteţi să apăraţi

Biserica, daţi-vă la o parte şi lăsaţi locul liber pentru un om mai puternic”. Trei ani mai târziu, după instalarea

Mitropolitului Serghie, episcopii din regiunea Yaroslavl, printre care se aflau Mitropolitul Agatanghel de Yaroslavl (†

1928), Arhiepiscopul Serafim de Uglich († circa 1935), Arhiepiscopul Varlaam de Perm († 1942), Episcopul

Evghenie de Rostov († 1937), trimit o epistolă mitropolitului, în care se preciza: ,,Episcopii din regiunea Yaroslavl,

recunoscându-ne responsabilitatea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu pentru acel lucru care ne-a fost încredinţat

- puritatea credinţei ortodoxe -, pentru a linişti conştiinţele tulburate ale credincioşilor, neavând altă cale de a ieşi

din situaţia fatală creată în Biserică, din acest moment ne separăm de voi şi refuzăm să vă recunoaştem vouă şi

sinodului vostru dreptul de a conduce Biserica”. Toţi arhiereii care au semnat epistola, sau care mai târziu refuzau

comuniunea şi recunoaşterea noului patriarh, au fost ucişi la scurt timp din ordinul regimului ateu.

Serghianismul se înfăptuise ca o cooperare infernală dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul ateu. Mulţi

O aniversare a Revoluţiei Bolşevice în

Seminarul Teologic din Odessa

Serghianismul

sau rădăcinile ecumenismului actual în Biserica Ortodoxă Rusă


Iunie 2008

23

episcopi luau atitudine împotriva inovaţiilor serghia-

nismului şi, cu riscul de a-şi pierde viaţa, vorbeau oa-

menilor despre adevărata poziţie pe care trebuie să o ai-

bă un creştin faţă de acest regim. Arhiepiscopul Var-

laam de Perm zicea: „Dacă Biserica nu poate duce un

război fizic împotriva comunismului, ea trebuie să ducă

un război duhovnicesc împotriva lui. În ce constă a-

cesta? În întărirea dreptei credinţe în rândul credin-

cioşilor şi în rugăciunea pentru căderea regimului, aşa

cum Sfântul Vasilie cel Mare s-a rugat pentru îndepăr-

tarea lui Iulian Paravatul”. Tot în acest sens atenţiona

şi episcopul Ierotei († 1928), zicând: „Nu-i urmaţi, fraţii

şi fiii mei, pe ierarhii care au pactizat cu comunismul”.

Regimul bolşevic şi-a continuat, cu şi mai

multă forţă, planul de distrugere a Bisericii Ortodoxe,

având de partea sa şi conducerea Bisericii. Preoţii, mo-

nahii şi mirenii erau martirizaţi; mii de biserici şi mă-

năstiri au fost închise, iar credincioşii erau nevoiţi să

ceară aprobare specială pentru orice slujbă bisericească.

În aceste vremuri de restrişte pentru Biserică, Mitropo-

litul Serghie declara în faţa lumii (întărind cu jurământ),

că în Rusia nu există persecuţie din motive de

credinţă, iar creştinii care au refuzat să participe la

apostazia sa erau numiţi „criminali politici” (nu se

pomenea nici un cuvânt despre persecuţia pe motive

religioase) şi trimişi în lagărele morţii din Siberia

îndepărtată şi îngheţată.

Noile dimensiuni ale serghianismului

Lupta bolşevicilor împotriva Bisericii a căpătat

noi dimensiuni, odată cu venirea la putere a lui Iosif

Visarionovici Stalin (1879-1953). Bisericile au fost

închise sau transformate în depozite, baruri, cinema-

tografe sau grajduri, la începutul celui de-al doilea răz-

boi mondial. În locul sfintelor altare, se instalau acum

ringuri de dans, mese de baruri şi ecrane de cinema,

spurcându-se sfinţenia acelor locuri prin cele mai

murdare lucruri. În 1939, majoritatea preoţilor şi aproa-

pe toţi episcopii, cu excepţia câtorva care au colaborat

cu regimul, ca şi Serghie Stragorodski, fuseseră omorâţi

în lagăre sau închisori. În 1943, mitropolitul Serghie a

fost ridicat la rangul de patriarh, iar patriarhia a

fost ,,reîntemeiată” pe o bază complet stalinistă. Pentru

refacerea ierarhiei, decimată în lagăre, conducerea so-

vietică a iniţiat un şir de hirotonii de o canonicitate

îndoielnică, majoritatea noilor ,,arhierei” fiind oameni

politici. De acum încolo, noii ierarhi, cu o mentalitate

modernistă anticreştină, special pregătiţi pentru a

susţine cauza comunismului în Biserică, vor fi cei care

vor participa la lupta regimului comunist împotriva

Bisericii Ortodoxe. Serghianismul a dus la aceea că, din

1960, Patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor săi

au participat, în mod secret, la toate acţiunile Con-

siliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărui

activitate era îndreptată către închiderea bisericilor, li-

mitarea propovăduirii credinţei şi discreditarea ei în

ochii poporului.

O opinie contoversată, precum cea a lui Nikita

Strove în cartea sa, intitulată ,,Creştinii în Rusia con-

temporană”, vine să nege activitatea antihristică a

patriarhului Serghie şi a suitei lui, pretinzând că erezia

serghianismului a apărat Biserica, care altminteri ar fi

fost distrusă în întregime. O analiză reală a serghia-

nismului rus, însă, ne duce la concluzia că această ră-

tăcire contemporană a produs confuzie şi multă tulbu-

rare în rândul credincioşilor, dând naştere unei schisme,

atât în interiorul graniţelor Rusiei, cât şi în afara lor;

între ierarhia politicizată şi cea ce a refuzat semnarea

acestui pact cu diavolul, întemeindu-se astfel Biserica

Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor. Acest regim a con-

dus la martirizarea a mii de ortodocşi, cu acceptul

conducerii corupte a Bisericii. Într-o altă ordine de idei,

aservirea Bisericii Ortodoxe Ruse regimului comunist a

condus la intrarea acesteia în mişcarea ecumenistă.

Traiectoria ecumenistă pe care o are azi Biserica Orto-

doxă Rusă este o consecinţă a ,,declaraţiei de loia-

litate” a Patriarhului Serghie faţă de regimul bolşevic,

act prin care Biserica s-a aliniat la idealurile comunis-

mului ateu. Şi iată cum, chiar şi după moartea oficială

a regimului comunist, forţele întunericului continuă să

lucreze la distrugerea Bisericii Ortodoxe, prin

ecumenism.

Ierod. C

Mitropolitul Nikolai Yarusevic se adresează adunării

sub portretul lui Stalin, cu patriarhul Alexei Simanski

la prezidiu. Anul 1953


Iunie 2008

24

Capacitatea noastră, a oamenilor, de a alege

între bine şi rău, este moştenită de la strămoşii noştri,

Adam şi Eva, iar libertatea acestei alegeri este un dar de

al Dumnezeu. Când Dumnezeu i-a aşezat în Eden pe

primii oameni - protopărinţii noştri, El le-a dat binefă-

cătoarea poruncă de a nu gusta din fructul pomului

vieţii. Dar acest pom nu a fost îngrădit, ci era la în-

demâna lor, iar ei erau liberi să păzească porunca sau să

o încalce. Dar această libertate a fost răpită de la ei,

imediat ce au călcat porunca, căci pomul vieţii a fost dat

de Dumnezeu în

grija heruvimului, cu

sabie de foc. După

încălcarea poruncii,

Adam este cuprins

de frică deoarece

vede rezultatul pă-

cătuiri şi este gata să

comită o altă gre-

şeală: nerecunoaş-

terea păcatului în fa-

ţa lui Dumnezeu,

disculparea şi în-

dreptăţirea de sine, spunând: „muierea care mi-ai dat

să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am

mâncat” (Fac. 3, 12). În frica pe care îl cuprinde, Adam

caută să se dezvinovăţească, dar aruncă vina asupra

Celui care l-a creat şi de aceea libertatea lui se robeşte

de remuşcări, dar şi de frica de pedeapsă. Spune Sfânta

Scriptură că Adam s-a înfricoşat, când Dumnezeu S-a

apropiat de el „umblând prin Rai după amiazăzi” (Fac.

3, 8), şi s-a ascuns. Dar oare de ce s-a înfricoşat? Oare

era prima dată când Dumnezeu se apropia de el? De ce

se temea Adam de Făcătorul său de bine? De ce se

ascundea de Ziditorul său, Care este fericirea însăşi şi

Izvorul vieţii?

Dumnezeu, Care este iubire şi pace, se apropie

de Adam şi el se teme. Cunoscând greşeala şi gravitatea

ei, Adam este cuprins de remuşcări, ruşine şi frică de

Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi vine în ajutor şi-l mustră,

întinzându-i „mână tare” şi „braţ înalt”, aşteptând că-

inţa lui. Adam nu răspunde chemării blânde a Tatălui

ceresc, dar Dumnezeu, în nemărginita Lui bunătate, ca-

ută căinţă la Eva, dar nici la aceasta nu o găseşte. Şi ea

se disculpă de neascultare şi neînfrânare, spunând:

„şarpele m-a amăgit şi am mâncat” (Fac. 3, 13). De

aceea, Dumnezeu le aplică alt medicament, dar acesta

nu mai este la libera lor alegere, cum ar fi fost căinţa, ci

este inevitabil: pedeapsa.

Mult folos duhovnicesc putem dobândi, ana-

lizând cu atenţie acest capitol al Cărţii Facerii. Prin

mâncarea din pomul vieţii, strămoşii noştri ne transmit

şi nouă capacitatea de a deosebi binele de rău. Dar avem

de la Dumnezeu libertatea de a alege. Când, în loc de

bine, alegem răul şi comitem păcatul, Dumnezeu se

apropie de noi ca şi altădată de Adam, dar nu în chip

văzut, ca să nu ne pricinuiască frică, ca şi aceluia, ci Se

atinge doar de con-

ştiinţa noastră şi o face

să ne mustre. Dacă, în

loc să ne recunoaştem

greşeala şi să ne căim,

aruncăm şi noi vina pe

o altă „Eva” a lumii:

pe războiul cu trupul,

cu lumea şi cu diavolul

-, abia atunci Dum-

nezeu ne trimite pe-

deapsa, dar şi aceasta o

face pentru a ne aduce

la pocăinţă, şi pentru ca

noi să primim iertarea păcatelor.

Omule grăbit! În goana ta după cele care sunt

ale lumii de aici trecătoare, opreşte-te puţin şi ascultă-ţi

cugetul! Vezi, oare nu cumva te mustră pentru vreun

păcat? Ascultă dacă nu cumva prin glasul conştiinţei

tale, Dumnezeu îţi strigă, precum odinioară lui Adam:

„De ce ai făcut aceasta?”. Nu da vina pe nimeni şi

nimic, ci cere iertare de la Ziditorul Tău. Dacă nu vei

face acesta, va veni pedeapsa... şi atunci nu te mira şi nu

cârti împotriva lui Dumnezeu. Astăzi, libertatea noastră

şi liniştea sufletească ne sunt robite de războiul dintre

conştiinţa care ne mustră şi egoismul, care ne minte şi

ne înşeală cugetul, spunându-ne că nu am greşit, şi nu

suntem vinovaţi cu nimic.

Ierod. E

„Şi au strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi au zis lui: Adame, unde

eşti? Iar el a zis: glasul Tău am auzit prin Rai şi m-am temut, că gol

sunt, şi m-am ascuns.”

(Facerea; 3, 9-10)


Iunie 2008

Când remuşcările robesc libertatea

25

O contradicţie frapantă sapă la rădăcinile vii ale

omenirii, iar omul, manipulat de schimbările climatice,

sociale sau conceptuale ale societăţii, aşa-zis civilizate,

rămâne dezorientat. Pe cine să crezi? Pe cel care ţine în

mână Sfânta Scriptură, ori pe cel care susţine teoriile

evoluţioniste? Despre Sfânta Scriptură, ştim că de la

Dumnezeu este, pe când aberantele teorii evoluţioniste,

îşi au sorgintea în vechile concepţii păgâne. Cea dintâi,

susţine că Dumnezeu este Cel Care a făcut cerul şi

pământul şi tot ceea ce mişcă în cer sau pe pământ, fără

a ignora şi existenţa celor aflate dede-

subtul pământului (temniţele iadului). În

paralel cu grâul curat al dogmei ortodoxe

despre Facerea Lumii, apar şi neghinele

idolatre, adică sistemele filosofice antice,

ce încearcă fiecare să explice, în propria

sa manieră, rătăcită de la Adevăr, acest

moment al zidirii lumii văzute şi nevă-

zute. Mitologia sumeriană susţine că oa-

menii şi zeii au apărut prin amestecul apei

dulci cu apa sărată. Altă teorie, aceea a lui

unui anume Empedocle (483-423 î.Hr.),

susţinea că animalele au apărut din mare,

datorită căldurii solare. Ele ar fi fost aco-

perite, la început - zice el -, cu o scoarţă de

spini, pe care apoi au pierdut-o, iar viaţa s-

a născut din mâlul încălzit, din care au

ieşit segmente de fiinţe vii, membre izola-

te, ochi fără cap etc. El considera că fiinţele vii se obţi-

neau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Călătorind, pe firul istoriei, până spre timpurile

noastre, ajungem în Evul Mediu, unde îi găsim pe

filosofii care au făcut un pas înaintea predecesorilor lor.

Aceştia încercau să convingă, prin teoriile lor, că şoa-

recii se pot naşte din făină alterată sau cârpe mucegăite.

Buffon (1707-1788), spre pildă, presupunea că din pu-

tregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi;

Diderot (1713-1784) credea că vietăţile apar spontan,

prin combinaţii chimice întâmplătoare.

O formă primară a evoluţionismului modern şi

ateist este ipoteza care afirma că toate speciile de

animale s-au transformat unele în altele, începând cu

organismele unicelulare, şi ajungând până la maimuţă şi

om, pe parcursul a miliarde de ani, prin procese întâm-

plătoare, haotice, iar că speciile de plante au evoluat de

la formele unicelulare până la plantele cu flori. În

contextul acestei teorii evoluţioniste primare a moder-

nismului, pentru a se găsi o formă de explicaţie a pro-

gresului societăţii, se prefigurează gândirea lui Charles

Darwin, supranumit şi „părintele evoluţionismului” care

considera că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu

coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Atât

comuniştii, cât şi capitaliştii, au speculat şi au dezvoltat

această concepţie antihristică, din interese politice şi

economice. Mai grave decât afirmaţiile filosofilor atei,

însă, sunt supoziţiile unor filosofi contemporani, cu pre-

tenţii teologice. Aceştia, considerând a fi corecte şi teo

-riile evoluţioniste, dar şi preceptele Sfintei Scripturi,

au încercat să facă un amalgam între ştiinţă şi

credinţă.

Rezultatul este următorul:

Aceşti înşelători susţin, nici mai

mult, nici mai puţin, că omul se trage dintr-

un mamifer (maimuţă) - cum este cazul

supoziţiilor lipsite de suport teologic, ale

diaconului Sorin Mihalache, coordonator al

Centrului de Studii Interdisciplinare în

Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate

şi Speranţă” din Iaşi. În paginile jurnalului

„Lumina” de vineri, 15 februarie 2008, a

fost publicat articolul „Record Hubble în

investigarea adâncurilor din Uni-

vers” (documentat după „Hubble News

Release”, din 12 februarie 2008), şi semnat

de diacon Sorin Mihalache. În articolul

respectiv se vorbea despre ultima perfor-

manţă a faimosului telescop spaţial Hubble,

care a reuşit să fotografieze o galaxie apă-

rută la 700 de milioane de ani, după marea

explozie de acum 13,7 miliarde de ani... E

de mirare faptul că articolul este semnat tocmai de un

cleric, care, în mod evident, trebuia să adopte punctul de

vedere al Bisericii Ortodoxe, adică al Adevărului, reve-

lat nouă de Însuşi Dumnezeu. Sau poate că „teologia”

actuală se ocupă cu descoperirea unui alt dumnezeu,

renegând dogmele Bisericii păstrate de atâta vreme.

Dezminţirea informaţiei de pe poziţie teologică.

În condiţiile actuale, în învăţământul gimnazial

şi preuniversitar se propagă ideea că plantele şi

animalele au evoluat: de la unicelulare la pluricelulare;

de la inferioare la superioare. Se spune că peştii s-au

transformat în amfibieni; amfibienii - în reptile; reptilele

- în păsări şi mamifere, până la maimuţă şi om. Iar

pentru a da credibilitate acestor absurdităţi, în manualul

de Biologie pentru clasa a XII-a s-a mai adus o com-

pletare, aceea că „specia hominidelor (n.ed.: omul) a

pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind

o maimuţă nudă”.

Dacă susţinem că omul se trage din maimuţă

iar Universul s-ar fi format prin marea explozie

atomică, numită „Big Bang”, de acum 13,7 miliarde de

ani, unde mai este Dumnezeu, pe Care Sfânta Scriptură

Îl mărturiseşte ca Făcător a toate, sau pentru ce mai

Dogmele ortodoxe

faţă în faţă cu teoria evoluţionismului

Charles Darwin (1809-1882), cel mai celebru naturalist britanic şi

autorul celebrei „teorii a

evoluţiei speciilor” prin

„selecţie naturală”, prin care a negat, existenţa lui

Dumnezeu.


Iunie 2008

26

rostim: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului...”? Sfinţii Părinţi au

stabilit un număr de 5508 ani, de la Facerea Lumii până la Naşterea lui Hristos. Nu putem nega dogmele Bisericii,

insuflate Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice şi cele locale - adică oamenilor cu viaţă sfântă, de

către Sfântul Duh, Mângâietorul. Dar pervertirea credinţei şi infiltrarea ereziei îşi au punctul de plecare tocmai de

la unele decizii, aparent minore, lăsându-se a se amplifica pe parcurs.

S-ar crede că dogmele şi credinţa nu sunt cuprinse în cele cu

referire la ştiinţele lumii, ci numai în cele care fac referire la

Dumnezeu, iar despre unele dintre aceste date ştiinţifice stabilite de

Sfinţii Părinţi, am fi poate ispitiţi a cugeta că nu mai sunt valabile

astăzi. Totuşi să nu uităm un lucru şi cel mai important: atunci când

susţinem că Universul a fost creat printr-o explozie de atomi, ne

împotrivim învăţăturii Sfintei Scripturi şi renegăm puterea creaţiei lui

Dumnezeu, pentru că această idee susţine existenţa materiei de la sine,

fără intervenţia vreunui creator.

Ce ne mai rămâne de făcut ?

Sfinţii înşişi au recunoscut că Taina Facerii le covârşeşte

puterea de înţelegere. Ar fi o lipsă de smerenie din partea noastră, să ne

pretindem a fi tâlcuitorii ei. Cel mai înţelept lucru pe care îl putem face este să ascultăm de ei, cei care zic: „Nici

un om nu poate spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale creaţiei lumii, nici dacă

ar avea mii de guri şi mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa de aici, nici aşa nu

va fi în stare să spună ceva vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a bogăţiei

înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în aceste şase zile ale Creaţiei...” (Teofil al Antiohiei, „Trei cărţi către

Autolic”, Cartea a Doua, XII, în PSB, vol. 2, pag. 403). Deci, nu trebuie să dogmatizăm altceva, decât ceea ce

Biserica însăşi a dogmatisit; nu trebuie să propovăduim altceva, decât ceea ce Sfinţii Părinţi au propovăduit. Ştiinţa

din zilele noastre este o ştiinţă lipsită de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce aparţine ştiinţei este fals.

Însă ideile ştiinţifice cu referire la Dumnezeu, trebuie pecetluite prin lucrarea Sfântului Duh, Care este temelia şi

sfinţirea a toată făptura. Ştiinţa din vremea Sfinţilor Părinţi era întemeiată mai mult pe descoperirile de sus, făcute

după rugăciuni stăruitoare, împletite cu post şi nevoinţă. Observaţiile asupra lumii înconjurătoare erau obţinute

prin contemplaţie şi cugetare la lucrul mâinilor lui Dumnezeu, în timp ce ştiinţa modernă este bazată pe calcule, pe

litera slovei, care ucide duhul. Sfinţii nu „deduceau” nimic, dar vedeau totul, spre slava lui Dumnezeu. Ştiinţa

modernă este orientată în vederea cunoaşterii doar pentru a obţine un control asupra naturii şi a omului,

însă nu pentru a slăvi pe Dumnezeu.

Adevărul nu poate fi negociat. Să urmăm pilda Mântuitorului, care, atunci când era ispitit de

diavol, a zis: „Înapoia Mea, Satano!”... şi nu i-a mai îngăduit să-L ispitească, despre prefacerea pietrelor în

pâini. Ştiinţa de azi tratează acest subiect ca pe o „dogmă” ştiinţifică; nu se renunţă nici la ideea exploziei

materiei, nici la cealaltă, referitoare la evoluţia omului din maimuţă. Noi de dragul cui am renunţa la

dogmele Sfintelor Sinoade Ecumenice, la mărturiile Sfintei Scripturi sau la învăţătura mântuitoare a

Sfinţilor Părinţi? Acceptarea argumentelor creaţioniştilor protestanţi de către predicatorii ortodocşi,

influenţaţi de protestantism, e o clară inovaţie.

Ierom. V

Să dăm pe faţă adevărul

Pentru mulţi „înţelepţi” înnebuniţi de duhul acestui secol, Ortodoxia este un sinonim al apostaziei de azi.

Şi nu numai al apostaziei de azi, pentru că nedreapta persecuţie împotriva adevărului nu a început în zilele noastre,

ci vine din vremurile îndepărtate. Este o persecuţie bine pusă la punct, cu constituţia ei; are oamenii ei, legile ei, iar

cei care stau în spatele acestor acţiuni, nu numai că nu se tem de Dumnezeu, dar nici nu-L cinstesc. Se încalcă

până şi cele mai elementare reguli ale dreptului uman, se încalcă o lege a Tradiţiei ecleziastice... şi toate au ţintă

distrugerea Bisericii lui Hristos. De ce nu ar lovi în alte confesiuni - în cele eretice?... şi asta o spun fără a dori răul

cuiva. Răspunsul este că ei lovesc numai pe cei ce nu fac parte din conceptul de „numitor comun al tuturor

bisericilor”. Cine nu acceptă să fie o victimă a înşelătoriei lor, va fi persecutat.

Ce-au făcut mai-marii... oculţi ai lumii cu monahii din Sfântul Munte Athos în 1274, când aceştia au

refuzat comuniunea cu Patriarhul latin (eretic) Ioan Beccos? S-a apelat la forţa autorităţilor civile, pe care regimul

eretic le câştigase de partea sa, şi i-a masacrat. Au crezut că aşa vor scăpa mai uşor, de cei care se împotriveau

ereziei lor... şi vrând să-i ucidă, i-a trimis la cer, mucenici. Ce-au făcut cu călugării din Mănăstirea Zografu? I-au

Zămislirea lui Adam. Frescă din biserica

Mănăstirii Dechani, Serbia


Iunie 2008

27

ars de vii în Biserica mănăstirii.

Şi cine credeţi că veghează azi la

hotarele Ortodoxiei? Nimeni alţii decât

aceşti Sfinţi, care şi-au vărsat sângele pentru

adevărul de credinţă, cei care ne acoperă

prin sfintele lor rugăciuni. Chiar dacă peste

puţină vreme, printre scriptele calendaristice

ale Apusului eretic, va fi rătăcit şi numele

vreunui papă Ioan Paul al II-lea, el nu este

altceva decât neghina, sau zizaniile despre

care a zis Mântuitorul, că vor creşte împre-

ună cu grâul, pentru ca la vremea cuvenită să

se smulgă şi să se ardă în foc. Acest Papă,

care a scandalizat o lume întreagă, prin

declaraţiile sale reformatoare şi eretice, va

inaugura galeria ruşinoasă a actelor de

sanctificare forţată ale erei moderne. El va fi

trimis la cer cu un „dosar” de „sfinţenie”, fa-

bricat aici pe pământ, de parcă Dumnezeu

ar judeca după judecăţi omeneşti... Nu ar fi

de mirare dacă, ceva mai târziu, vor fi

înscrişi şi pedofilii, homosexualii, bigamii

occidentului etc vor beneficia şi ei de ase-

menea „propagandă”. Mincinosul trebuie să aibă memo-

rie bună şi atenţie încordată, pentru a nu comite erori.

Ori ei, papistaşii, care au pupat papucul pontifical al

unui Papă „infailibil”, merg acum din rătăcire în rătă-

cire, născocind „fapte de sfinţenie”, „minuni şi vin-

decări miraculoase”, pentru a canoniza un om declarat

ca fiind fără de greşeală? Dacă a fost un om „perfect,

fără păcat”, de ce mai este necesar să i se proclame

canonizarea? Înseamnă că ceva este putred la mijloc...

Sau totul. Falsa sfinţenie a acestor „staruri duhovniceşti”

de mucava este venerată numai de oamenii aflaţi în

necunoştinţă de cauză. Cine cunoaşte adevărul, ştie că

Dumnezeu şi-a întors de multă vreme faţa de la eretici

înrăiţi sau de la apostaţii „ortodocşi”.

Să derulăm firul istoriei Ortodoxiei

Apostazia e lucrarea tainică a vrăjmaşului mân-

tuirii omului, care este diavolul, cel ce luptă împotriva

Bisericii lui Hristos. Aceasta pentru că numai acolo

unde patriarhul (ori episcopul) respectă întocmai cu-

vântul adevărului de credinţă, numai acolo unde se

merge pe linia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi...

numai acolo este Biserica lui Hristos. Chiar dacă

anumite patriarhate ale lumii ortodoxe se bucură de

cinstea sau evlavia creştinilor, de un nume în dipticele

istoriei sau de posesia moaştelor anumitor sfinţi, care au

trăit şi s-au proslăvit în vremurile binecredincioase ale

acelei patriarhii, cu nimic nu este de folos nimănui - nici

prestigiul, nici proslăvirea sfinţilor, dacă adevărul cre-

dinţei este zdrobit de securea călăilor patriarhi apostaţi.

Câţi Sfinţi nu a născut Patriahia Constantinopolului până

la infiltrarea inovaţiilor papistaşe? De câtă slavă ce-

rească se bucura acest patriarhat, până ca Patriarhul

Athenagoras să facă pactul cu papistaşii, prin aşa-zisa

„ridicare a anatemelor”, din anul 1965? Şi,

după ce Patriarhia Constantinopolului a fost

adusă la acelaşi numitor comun cu Apusul,

ea a devenit aliata papei împotriva călugă-

rilor din Athos, pe care i-a prigonit fără milă,

într-o încercare perfidă a adevărului.

„Ascultare, ascultare, ascultare... faţă

de Patriarhia Constantinopolului”

Cam aşa se strigă azi prin secătuita

Ortodoxie românească. Patriarhia Constan-

tinopolului, pe umerii căreia mulţi îşi sprijină

obârşia ideologică, e cea care a declanşat

persecuţia asupra călugărilor athoniţi. În

vremea Patriarhului Athenagoras, Patriarhia

Constantinopolului era „cu două feţe”. Pe de

o parte, pretindea a restabili unitatea şi

iubirea printre credincioşi, ghidându-se după

ipocritele ideologii umaniste ale... „echităţii,

ale adevărului social, ale păcii şi frater-

nităţii” (câtă asemănare, am putea spune, cu

deviza masonică „Libertate, Egalitate, Fra-

ternitate...”, propovăduite de Patriarhul Athe-

nagoras. Iar pe de altă parte, în Muntele

Athos, supranumit şi Grădina Maicii Domnului, acolo

unde călugării îşi petreceau viaţa slujind doar lui

Dumnezeu, acelaşi minciuno-patriarh îşi manifesta

perfida „dragoste” faţă de fraţii săi întru Hristos -

monahi, ca şi el -, prin persecuţii, forţă militară, vărsare

de sânge, împotriva lor, a celor care nu voiam să fie

părtaşi ereziilor latine, refuzând până a-l mai pomeni pe

acest patriarh la ecteniile slujbelor bisericeşti. Se

pretindea că totul era un efort de a intra într-o nouă

perioadă a istoriei, fondată pe pace şi dragoste; însă, în

fapt, se acţiona de parcă ar fi fost în evul mediu

occidental, unde autorităţile civile îşi închinau braţul

episcopilor feudali, unde autorităţie civile fuzionau cu

clerul pentru a persecuta pe disidenţii, care apărau

adevărul şi dreptatea. Nu suntem primii şi nici singurii

care putem constata, că nici canoanele bisericii, nici

vreo constituţie civilă nu ar fi permis patriarhului, să

poruncească maltratarea călugărilor, doar numai pentru

că se aflau în disidenţă. Mulţi şi-au vărsat amarul prin

publicaţiile periodice, prin broşuri, sau chiar scrieri de

mare anvergură, precum scrierile Ieromonahului Maxim,

din Marea Lavră a Sfântului Munte (zidită de Sfântul

Cuvios Athanasie în sec. al X-lea), dintre care putem

aminti „Drepturile omului în Muntele Sfânt” sau „ Apel

către lumea civilizată”. Aceste scrieri au circulat în

întreaga Anglie, în Grecia erau cenzurate, arse în foc,

dar la adresa acestui strigăt de disperare, nici un cleric,

nici un monah, nici o chinovie, nu a voit să se alăture, să

sprijine suferinţa nedreaptă, la care erau supuşi acei

călugări din Athos. De ce n-au făcut-o ? E simplu de

înteles. Comuniunea cu Patriarhia de Constantinopol, le

„legau mâinile” ca să nu-i poată ajuta, sau le „închidea

gura” ca să nu poată vorbi. Şi, prin indiferenţă şi tăcere,

Sfinţii 26 Cuvioşi Mucenici de la

Zografu, Muntele Athos, prăznuiţi la

data de 22 septembrie


Iunie 2008

28

s-au dovedit că sunt de fapt complici ai lui Athenagoras împotriva monahilor din Sfântul Munte.

Situaţie fără precedent

A folosi puterea pentru a-ţi impune un drept eclesiastic închipuit şi abuziv, nu este deloc o practică ortodoxă,

ci numai un soi de tradiţie plină de crime şi sânge, propagată în sânul Bisericii Apusului. Biserica lui Hristos n-a

folosit niciodată forţa sau constrângerea împotriva celor care, orbiţi fiind, nu îi acceptau adevărul dogmatic. Sfinţii

Părinţi au preferat să fie mai bine victime ale persecutorilor - precum în vremea iconoclasmului -, decât să fie

persecutori. Şi acest lucru nu era ceva fără precedent în istoria Bisericii din Constantinopol. Au mai fost sfinţi,

precum Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul, Grigorie de Palama, care au refuzat comuniunea cu

Patriarhul Constantinopolului, tot din motiv de erezie.

În acest sens şi Eugen Bulgaris, fost monah în Sfântul Munte, ulterior episcop în Biserica Rusă, publica în

1768 un „Eseu asupra toleranţei”, prin care afirma că, dacă Dumnezeu a creat omul şi i-a oferit puterea

neîndoielnică, de a accepta sau a refuza Harul şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om, cu atât mai mult, Biserica lui

Hristos - care propovăduieşte preceptele evanghelice -, nu ar fi avut nici un drept de a persecuta, de a-şi impune prin

forţă punctul de vedere spiritual.

Oare prigoanele repetate ale Patriarhiei din Constantinopol, în vremea Patriarhului Athenagoras, asupra

monahilor din Sfântul Munte (continuate şi astăzi, prin Patriarhul ecumenic Bartolomeu), nu are destule asemănări

cu persecuţia dictată de Biserica oficială (de stil nou), asupra „stiliştilor” din România? Nu există nici o constituţie,

nici o lege socială sau bisericească, care să îndreptăţească crimele atroce prin care Biserica nou-calendaristă să

îşi impună punctul de vedere asupra credinţei!

Ierom. G.

1. România este o ţară majoritar ortodoxă. Ultimele statistici susţin că mai mult de 87% din populaţia României

este ortodoxă. Cum vă explicaţi faptul că mulţi tineri, şi în general tinere, înclină spre o altă religie, în afara

Ortodoxiei?

Episcop ortodox fiind, sunt dator să mărturisesc Credinţa şi Crezul Sfinţilor Părinţi Apostolici, care grăiesc

hotărât despre faptul că nu este mântuire a sufletului în afara Ortodoxiei. Mai înainte ca cineva să adere la o altă

confesiune, trebuie să argumenteze refuzul lui, faţă de ceea ce lasă în urmă. Este imposibil, ca cineva care a înţeles

ce înseamnă Ortodoxia, care are rădăcini solide în pământul credinţei, să o abandoneze în favoarea unei confesiuni

străine. Însă cel care numai cu numele este ortodox, e de înţeles că nu ştie ce abandonează şi nici încotro se

îndreaptă. Ortodoxie nu înseamnă numai a te închina lui Dumnezeu, sau numai a vorbi despre Dumnezeu. Ortodoxia

este doxis şi praxis, adică şi credinţă întru Adevăr, dar şi faptă asemenea. Credinţa noastră este întemeiată pe cele

Şapte mari Sfinte Taine ale Bisericii. Fără împărtăşirea acestora, sufletul este mort. Şi catolicii se închină lui

Dumnezeu, dar nu sunt în duhul adevărului patristic ortodox; sunt mutilaţi de erezie, care e o încălcare a adevărului

dumnezeiesc, o abatere de la dogmele Bisericii Apostolice. Şi musulmanii zic că se închină lui Dumnezeu, dar nu au

nimic dumnezeiesc în ei. Şi evreii strigă către un Dumnezeu, dar de fapt, majoritatea... sunt vrăjmaşi ai Fiului lui

Dumnezeu, şi chiar vrăjmaşi ai lui Dumnezeu - Tatăl, căci zice Mântuitorul: „cine ascultă cuvintele Mele, ascultă

Celui ce M-au trimis pe Mine”.

2. Consideraţi că deosebirile dogmatice dintre Ortodoxie şi cultele eretice (aşa-zisele „religii”) pot duce către

osândă? Altfel zis, Dumnezeu nu se va milostivi şi spre păgâni, pentru a-i mântui?

Cine să îi mântuiască pe păgâni? Ne înşelăm dacă credem că se vor mântui chiar şi cei care nu cred în Cel

care ar putea să-i mântuiască. În Sfânta Evanghelie stă scris: „Dumnezeu (Tatăl) nu judecă pe nimeni, ci toată

judecata a dat-o Fiului, ca tot cel ce crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Catolicii cred în Hristos, dar au stricat

dogma şi L-au mutilat; multe confesiuni propovăduiesc pe Iisus Hristos, dar nu cinstesc puterea Sfintei Cruci sau nu

cinstesc cultul Maicii Domnului. Pentru evrei, Hristos era un îndrăcit chiar şi atunci când făcea minuni, zicând că

„cu domnul dracilor scoate pe draci.” Pentru mulţi, Hristos este numai un trimis al lui Dumnezeu, fără puteri

mântuitoare, sau numai un prooroc, precum susţin musulmanii. Însă condiţiile primare spre mântuire ni le spune

Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: „cine va crede şi se va boteza, se va mântui; cine nu va crede, se va osândi”. Nu

este destul a zice că cred în Hristos, mai trebuie şi a doua condiţie, botezul cel adevărat. Au ereticii botez adevărat?

Au musulmanii botez? Au evreii botez? Nu, nu au, căci Hristos nu a zis cine se va tăia împrejur, precum evreii, se

va mântui, ci a zis că „cei ce se vor boteza se vor mântui”. Legea Harului este luminată prin botezul Mântuitorului,

iar nu prin tăierea împrejur, deşi o făcuse şi pe aceasta, pentru a nu fi acuzat că strică legea.

Interviu cu P.S. Episcop Antonie Ploieşteanul


Iunie 2008

29

Este impropriu zis că ortodocşii au numai Sfânta Scriptură. Ortodocşii au

în spatele lor o Tradiţie apostolică, care nu poate fi încălcată, o mărturisire de

credinţă împodobită cu porfira şi visonul sângelui mucenicesc; o canonicitate

întărită şi pecetluită de Duhul Sfânt, prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi ai

Bisericii. Sfânta Scriptură este completarea acestora. Nu înseamnă că respingem

Sfânta Scriptură; dar fără Tradiţie, fără canoane, care sunt legile şi cârma Bise-

ricii, doar crezând în Sfânta Scriptură, nu suntem îndreptăţiţi a ne numi orto-

docşi. Protestanţii şi neoprotestanţii merg pe principiul „sola scriptura” adică

numai crezând în cuvintele Sfintei Scripturi cred ei că se vor mântui. Ei susţin

aceasta pentru că în afară de Sfânta Scriptură, şi aceasta tălmăcită după gustul

lor, ei nu au alte legi ale Bisericii; nu au canoane, pentru că nu au cultul Sfinţilor;

nu au cultul Sfintelor Icoane, nu recunosc pururea-Fecioria Maicii Domnului. Şi

ei nu au nici tradiţie, ceea ce este consecinţa firească a negării tuturor dogmelor

enumerate mai sus. Ce tradiţie poate avea o confesiune, care abia a apărut acum

câteva secole în urmă? Neavând Tradiţie nici legi bisericeşti, ei nu au nici

Biserică, nici Sfinte Taine, şi deci nici sfinţenie ori sfinţire. Ortodocşii au Sfânta

Liturghie, botez, hirotonii, cununii etc, ce se concretizează prin acte săvârşite, iar

nidecum numai prin rostirea unor simple cuvinte, precum la acest gen de eretici.

Evreii merg numai pe linia Vechiului Testament, însă Legea Veche, împreună cu Cea Nouă, formează

împreună Cuvântul nemincinos al lui Dumnezeu, adică un tot unitar, ce nu se poate împărţi, în care subzistă şi se

sălăşluieşte iconomia mântuirii. Vechiul Testament în cel Nou se descoperă, iar Noul Testament în cel Vechi se

ascunde. Nu face Vechiul Testament referire la Întruparea cea mai presus de fire a Cuvântului lui Dumnezeu, la

Naşterea Sa, la Patimile Domnului şi Învierea Sa, mergând până la Înălţare şi Pogorârea Sfântului Duh? Iată deci

cum iudeii se arată necredincioşi tocmai faţă de proorociile Vechiului Testament? Ei cred numai cu vorba în Legea

Veche, iar pe cea Nouă o resping întrutotul.

Musulmanii (lumea arabă) au „biblia” lor, numită Coran, dar este un invers al Sfintei Scripturi ortodoxe,

care vorbeşte despre Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - nu 3 dumnezei care lucrează la unison, ci Un Singur

Dumnezeu, Care Se descoperă în Trei Persoane. Coranul neagă dogma Sfintei Treimi, iar pe Iisus Hristos nu Îl

recunoaşte a fi Fiul lui Dumnezeu, ci prooroc precum şi Mohamed al lor. „Cine este mincinosul, fără numai cel ce

tăgăduieşte, că Iisus nu este Hristos. Acesta este Antihrist, care tăgăduieşte pre Tatăl şi pre Fiul” (I Ioan 2, 22). Se

grăieşte clar: cine tăgăduieşte pe Fiul, neagă şi existenţa Tatălui, şi atunci se numeşte Antihrist. De aici puteţi trage

concluzia cine sunt cei ce-L reneagă pe Hristos. Chiar şi Satan se poate preface în înger de lumină, şi poate înşela pe

mulţi; însă, dacă cineva mărturiseşte o evanghelie mincinoasă, care nu Îl recunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos

ca fiind Fiul lui Dumnezeu - Tatăl, „să fie anatema”, spune Sfântul Apostol Pavel.

4. Totuşi, sunt tineri ortodocşi care, odată ajunşi majori, adoptă chiar islamismul, această rătăcire păgână, care

nu Îl recunoaşte pe Hristos ca fiind Fiul Tatălui ceresc. Ce credeţi despre aceştia?

Sunt mulţi tineri sau tinere, care, momiţi de unele avantaje materiale, ajung să se lepede de Ortodoxie,

căsătorindu-se cu musulmani. Ei nu au nici o noţiune despre credinţă, despre ce înseamnă viaţa... Nu pun nici un preţ

pe sufletul lor... ce să mai zicem de mântuire... ei doar speră ca totul va fi strălucit, dacă vor fi alături de un bărbat

sau o femeie cu stare materială bună. Ei se înşeală pe ei înşişi, spunându-şi că doar în baza faptelor bune pe care le

au sau pretind că le au, Dumnezeu îi va mântui. Dar în acest caz, ce te faci cu faptele tale rele? Cine va plăti pentru

ele? Dacă tot tu, atunci cum mai poţi fi mântuit? Căci te vei osândi pentru cele rele. Dar Sfântul Apostol Iacov le

închide gura, când zice că „credinţa şi faptele credinţei ne mântuie”. Satana îşi face lucrarea, nu doarme. Să nu

credeţi că veţi găsi pacea şi mântuirea acolo unde este renegat Hristos... Cine a adus pe pământ pacea şi mântuirea?

Nimeni altul decât Iisus Hristos. Care Dumnezeu să îi mântuiască pe ei? Acela Căruia i-au întors spatele, precum

Fiul Risipitor al Sfintei Evanghelii, lăsând legea creştinească, frumoasă şi mântuitoare, pentru blidul de linte al

rătăcirii islamice? Hristos îi aşteaptă înapoi, ca pe fiii risipitori, asemenea Tatălui din Sfânta Evanghelie, Care

le va primi lacrimile pocăinţei şi îi va ierta, punându-le în deget inelul împăcării, şi junghiind Viţelul cel gras -

nimeni altul decât pe Fiul Său, Unul Născut, prin a Cărui Jertfă Euharistică, ei vor veni din nou la viaţa cea

adevărată şi la sănătatea sufletească şi trupească.

Ierom. M.


Iunie 2008

P.S. Antonie Ploieşteanul

30

În anul 1993, la data de 03/16 aprilie, opinia publică avea să fie zguduită de un eveniment tragic,

întâmplat la sihăstria Optina: trei dintre vieţuitorii sfântului lăcaş au fost ucişi cu cruzime, în noaptea de

Înviere. Lumea laică pierduse trei oameni, dar Biserica lui Hristos câştigase trei Sfinţi Mucenici: ieromonahul

Vasilie (Roslyakov) şi monahii Terapont (Pushkarev) şi Trofim (Tatarnikov... lumea îi plângea cu lacrimile

durerii, iar Biserica se veselea cu lacrimile bucuriei.

Slujba Sfintelor Paşti începuse la Optina după rânduiala străveche. Procesiunea pornise de la

Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, situat la răsărit de Mănăstire, şi se apropia de sfârşit, în sunetul

clopotelor. Numărul credincioşilor prezenţi era impresionant; poliţiştii ce asigurau paza raportaseră

prezenţa a aproximativ zece mii de oameni. După Sfânta Liturghie a Învierii Domnului, părinţii s-a

adunat la trapeză, pentru masa de obşte. Imediat după aceea, la câteva minute după ora şase, părinţii

Terapont şi Trofim s-au dus în clopotniţă, pentru a trage în continuare clopotele. La un moment dat, ele

au răsunat într-un mod neobişnuit, iar apoi s-a aşternut liniştea... se săvârşise o crimă îngrozitoare:

părinţii fuseseră înjunghiaţi cu un cuţit. Părintele Terapont a mai răsuflat o dată. După ce a fost

înjunghiat, părintele Trofim a rostit un Doamne, miluieşte-ne!, a strigat după ajutor, apoi a tras clopotul,

după care a căzut la pământ. Ucigaşul a rupt-o la fugă spre schitul duhovnicilor, spre care se

îndrepta, de asemenea, şi părintele ieromonah Vasilie, ce avea de mărturisit credincioşi. Şi el

avea să fie injunghiat în spate, cu acelaşi cuţit cu lamă dublă, lată de 5 centimetri, lungă de 60 de

cm, ce avea gravate pe ea inscripţiile „666” şi „satana”. Criminalul, pe numele său Nicolae

Averin, a mărturisit apoi că îşi înjunghiase victimele în spate, cu lovituri precise, făcându-le răni

nu foarte adânci, pentru a-i face să moară în chinuri îndelungi. Acest lucru s-a şi întâmplat, de

fapt, cu părintele Vasilie, care a suferit câteva ore. Ceilalţi părinţi, însă, au murit aproape imediat.

Averin i-a ucis pe părinţii Trofim şi Terapont chiar când aceştia vesteau lumii Învierea lui

Hristos. Părintele Vasilie mergea să dezlege sufletele de povara păcatelor, pregătindu-le, prin

Taina Spovedaniei şi botezul pocăinţei, spre bucuria Învierii lui Hristos. Aveau să meargă toţi trei

acolo, unde Paştile nu se termină vreodată… Parcă dintr-o mustrare târzie, ori pentru că nu a

putut suporta să le mai vadă chipurile nevinovate, ucigaşul i-a învelit în rasă şi le-a tras

camilafcele peste faţă.

Se spune că părintele Trofim ar fi mai trăit puţin după aceea. A fost adus în Catedrala cu

hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, dar a închis ochii câteva minute mai târziu. În

ciuda unei răni foarte adânci, părintele Vasilie a trăit mai mult decât ceilalţi. I-a privit pe cei

strânşi în jurul său, şi chiar a încercat să se ridice. A fost adus şi el în catedrală şi aşezat lângă

racla cu moaştele Sfântului Cuvios Ambrozie, de unde a fost luat apoi cu o ambulanţă şi dus la

spitalul din Kozelsk. Acolo avea să se mute spre viaţa de veci, câteva ore mai târziu. Surprinzător

a fost faptul că ei şi-au simţit sfârşitul vieţii pământeşti, văzând cu ochii sufleteşti slava şi cununa

muceniciei, ce li se pregătise lor de către Hristos Domnul. Cu puţină vreme înainte de mutarea la

Sfinţii de lângă noi

Noii Sfinţi Mucenici ai Optinei - Cuvioşii Vasilie, Trofim şi Terapont

Sihăstria de la Optina este o mănăstire cu obşte de călugări, situată lângă oraşul Kozelsk, fiind

socotită cel mai important centru duhovnicesc al stăreţismului din secolul al IX-lea. Acest curent va

întemeia ca o mişcare de înnoire duhovnicească, ce se va răspândi în întreaga Rusie, pe parcursul

secolului 19, atât de puternică, încât strălucirile ei nu au putut fi stinse

nici măcar de viforul prigoanelor atee ale veacului al XX-lea. După

Revoluţia Bolşevică din anul 1917, stareţii de atunci au fost izgoniţi cu

forţa din mănăstirea transforrmată în gulag. Ultimul egumen a fost

executat de comunişti, în anul 1938, la Tula. Mai târziu, forţele atee nou-

instalate au demolat multe anexe ale sihăstriei, iar catedrala a fost

transformată în muzeu de literatură. La data de 17 noiembrie 1987, s-a dat

decretul prin care Optina a fost redată Bisericii Ortodoxe Ruse, iar

reclădirea sfântului lăcaş va începe imediat. Un moment de mare bucurie pentru întreaga Ortodoxie a fost

în anul 1990, când marii Stareţi ai Optinei - socotiţi a fi sfinţi încă din timpul vieţii, cercetaţi de milioane

de credincioşi din Rusia şi toate ţările ortodoxe, de mulţi oameni de cultură sau de stat -, au fost canonizaţi

de Biserica Ortodoxă, hotărându-se a fi prăznuiţi de obşte, la data de 10 octombrie, conform calendarului

Igor, în

copilărie

Fratele Igor (în

dreapta)

Monahul Vasilie


Iunie 2008

cele veşnice, ei şi-au împărţit puţinele bunuri pe care le aveau - lucru de mirare, mai ales că printre acestea se aflau şi

uneltele, pe care le aveau în grijă, necesare îndeplinirii ascultării lor.

Mărturii asupra vieţii lor

Părintele ieromonah Vasilie, pe numele de mirean Igor Roslyakov, a văzut lumina zilei la Moscova, în ziua

de 23 decembrie a anului 1960. Urmează cursurile liceului nr. 466 din cartierul Volgograd, Facultatea de Jurnalistică a

Universităţii de Stat din Moscova, pe care o va absolvi în anul 1985, lucrând apoi ca ziarist. În paralel, a avut şi o

carieră sportivă, jucând în echipa de polo a Universităţii din Moscova. În anul 1984, începe să se apropie de biserică.

Putea fi zărit mereu stând în acelaşi ungher al Catedralei cu hramul Botezul Domnului, aflată într-un cartier central al

Moscovei. Cândva, chiar pe acest loc se afla un sătuc mărginaş, numit Yelohovo, locul de naştere al Sfântului Vasilie

din Moscova, cel nebun pentru Hristos. De fiecare dată, Igor se aşeza chiar lângă icoana Cuviosului. La 21 iunie 1988,

tânărul Igor este primit ca frate în Sihăstria Optina. Aici, alături de mica obşte, el va munci neobosit la ridicarea

mănăstirii, care atunci începuse să se înalţe iar, dintre ruinele trecutului întunecat. Nu este deloc o întâmplare faptul că,

peste ani, la tunderea sa în monahism, el va primi numele Vasilie, întru pomenirea şi cinstirea Sfântului, căruia îi purta

o deosebită evlavie şi dragoste. Egumenul Melchisedec şi-l aminteşte ca pe „un om sensibil, foarte contemplativ, mai

ales în vremea Praznicului Sfintei Învieri a Domnului. Simţea cu atâta intensitate duhul

bucuriei pascale, încât avea tot timpul ochii scăldaţi în lacrimi. Putea sta vreme de două

Sfinte Liturghii succesive, fără să îşi poată ieşi din această stare lăuntrică. Pentru el, Sfintele

Paşti însemnau cea mai mare Taină, momentul în care sufletul omului aude chemarea vieţii

ce va să fie. Se pare că el era în stare să audă mereu această chemare…”

Tatarnikov Alexei Leonid, viitorul monah Trofim, s-a născut în satul Dagon, din

regiunea Irkutsk, la 4 februarie 1957. Imediat după naşterea sa, vreme de doi ani, pruncul a

plâns în continuu, încât nimeni nu mai credea că va scăpa cu viaţă. Dar după ce a fost botezat,

el a devenit un copil normal şi sănătos, iar mai apoi, un tânăr foarte frumos, erudit şi

muncitor. Deşi fetele de vârsta lui îi dădeau târcoale, vrând a-l face să se însoare cu ele,

tânărul Leonid părea că are altceva în gând. El se născuse pentru a deveni monah, dar acest

lucru avea să îl înţeleagă mai târziu…

După absolvirea liceului, se va înscrie la Colegiul Căilor Ferate, după care îşi va

efectua stagiul militar. Viitorul monah va începe să devină preocupat de rostul vieţii, dar nu

va înţelege unde anume se poticneşte în dobândirea unui răspuns pe măsura frământărilor sale

lăuntrice. Începe să meargă la biserică, iar acolo va afla, încet-încet, răspunsul la întrebările

sale. În anul 1990, la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, Leonid are o vedenie, în urma căreia

se hotărăşte să plece la mănăstire. La vârsta de 36 de ani este tuns în monahism la sihăstria

Optina, primind numele Trofim. Aici, va îndeplini cu multă sârguinţă ascultarea de grădinar,

cultivând solul sărac şi culegând în fiecare an atât de multe legume, încât părinţii erau nevoiţi

să le dea drept milostenie sătenilor, care îl căutau neîncetat, cerându-i sfaturi sau rugăciuni

pentru a obţine recolte mănoase.

Părintele Trofim punea mare preţ pe timp. De aceea, el avea mereu vreme pentru

toate. Avea ca îndatorire de căpătâi ascultarea de clopotar, însă lucra şi ca tractorist, portar,

vânzător de lumânări, zugrav, brutar; lucra la tipografie, arhondaric, la centrala termică. Era

un om bun la toate, prezent oriunde se muncea. În el, nimic nu era ostentativ ori la vedere.

După părerea sa, în lume nu existau oameni răi. La orice oră din zi sau din noapte, el era gata

să îşi ajute aproapele. El era cel ce repara oricui ceasul, aparatul de fotografiat, sau chiar

pantofii. Dormea puţin şi se ruga mult; mânca hrană foarte simplă, înfrânându-se până şi de la

apă. Dar în ciuda nevoinţelor sale, a fost totdeauna din fire robust, sănătos şi neobosit. Aşa

apărea el în ochii celor ce îl priveau. Nimeni nu putea bănui că el avea rânduiala ca în prima şi

ultima săptămână a Sfântului şi Marelui Post, să nu mănânce absolut nimic.

Cel ce mai târziu avea să devină monahul Terapont (pe numele de mirean Vladimir

Pushkarev), s-a născut într-o colonie de muncă dezolantă, din nesfârşita colonie siberiană, în

anul 1955, în ziua prăznuirii cinstitei Icoane a Maicii Domnului, numită „Rugul cel Nears”.

El va creşte într-un mediu neprielnic, în mijlocul unei comunităţi de oameni lipsiţi de cele

materiale şi cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu. Majoritatea lucrătorilor erau nebotezaţi, căzuţi

în patima beţiei. La cea mai apropiată biserică se putea ajunge numai cu avionul şi nimeni nu

avea bani pentru aceasta. Totul va decurge normal în viaţa lui Vladimir. Va merge la şcoală,

apoi în armată, unde va învăţa artele marţiale orientale, despre care avea să afle mai târziu că

sunt amestecate cu idolatrie şi ocultism. Nu consuma niciodată alcool, nu fuma şi toată lumea

îl respecta. Cu toate acestea, viaţa sa era dificilă, din cauză că unii îl considerau a fi vrăjitor.

Ieromonahul Vasilie, în una dintre ultimele

sale fotografii

Alexei Leonid, viitorul

Părintele Trofim


Iunie 2008


Iunie 2008

Se spunea că ar fi avut o carte de magie, dată de un bătrân ce îi apăruse brusc în faţă, în timp ce mergea prin pădure.

Cu ajutorul acestei cărţi, el va începe să facă mici trucuri vrăjitoreşti, spre deliciul cercului său de prieteni. Cel mai bun

amic al său din acea perioadă povesteşte că într-o zi, în timp ce încerca să ghicească de la distanţă conţinutul unui bilet

scris de câteva prietene ale sale, el a simţit cum îşi trăieşte propria moarte. Sufletul i s-a despărţit de trup, călătorind

spre tărâmul pierzării veşnice. Dar un înger i s-a arătat, spunându-i că îl va lăsa înapoi pe pământ, doar dacă promite că

va începe să meargă la biserică. El pleacă din oraşul natal, lipsit de sfinte lăcaşuri, mutându-se în Rostov, unde se

angajează ca îngrijitor la Catedrala Naşterii Maicii Domnului. În această perioadă, el va începe nevoinţa înfrânării: pe

toată perioada Postului Mare, se va hrăni numai cu anafură, câţiva pesmeţi şi agheazmă, pe care le mânca numai după

săvârşirea pravilei bisericeşti, ferit de ochii lumii. După trei ani de şedere, el pleacă din Kaluga spre Optina, mergând

pe jos o distanţă foarte mare. Va fi primit în obşte şi tuns rasofor, primind numele Terapont. I se încredinţează ascul-

tarea de portar, iar apoi aceea de lucrător în atelierul de sculptură. Părinţii sihăstriei şi-l amintesc ca pe un om ce trăia

fără a atinge pământul. Neobservat, tăcut, el se ruga zi şi noapte. Odată, în biserică a intrat o persoană care a mărturisit

că a ajuns acolo din întâmplare, îndoindu-se de existenţa lui Dumnezeu. „Am intrat aici, şi am văzut un călugăr

rugându-se… am văzut chipul unui înger, care vorbea cu Dumnezeu. Voi aveţi îngeri printre voi? Iată-l, el este!”

exclamă vizitatorul, arătând spre părintele Terapont, ce venea spre biserică.

Se mai spune că, în afara canonului de rugăciune, părintele mai făcea zilnic 500 de rugăciuni ale inimii, care

nu erau obligatorii pentru un monah rasofor. Stătea toată noaptea la rugăciune, făcând mii de metanii. Ierodiaconul ce

locuia în aceeaşi chilie cu părintele Terapont povesteşte că înainte de moarte, el nu a

mai adormit deloc, rugându-se neîncetat şi odihnindu-se rezemat de un scaun. Toată

Săptămâna Patimilor, nu a gustat nici un fel de hrană. După uciderea sa, în buzunar i-a

fost găsit un petec de hârtie, pe care erau aşternute câteva cuvinte: „dacă aveţi nevoie

de ajutor, voi fi bucuros să vă ajut…” Nu s-a aflat cui îi erau adresate aceste cuvinte,

dar mulţi credincioşi sunt convinşi că ele sunt pentru cei ce cu credinţă se roagă către

noul mucenic Terapont de la Optina.

Când vei primi o palmă… întoarce şi celălalt obraz

Este clar că toţi îşi cunoşteau mai dinainte sfârşitul pământesc. Părintele

Trofim spunea adeseori de timpul scurt care i-a mai rămas - un an, sau poate chiar o ju-

mătate. Părintele Terapont, altădată foarte tăcut, cerea acum tuturor să se roage şi pen-

tru el. Şi cum altfel se explică faptul că, deşi se puteau apăra, ei totuşi nu au făcut-o?

Cum a reuşit oare un ucigaş - având o statură obişnuită -, să biruiască puterea trupească

a acestor trei călugări? Şi încă ce călugări! Părintele Trofim putea răsuci şi înnoda o

ţeavă metalică; părintele Vasilie avea aproape doi metri înălţime, şi fusese unul dintre

cei mai buni jucători de polo din Rusia, iar părintele Terapont era foarte iscusit la

practicarea artelor marţiale (aikido, karate). Clopotniţa în care au fost înjunghiaţi pă-

rinţii Trofim şi Terapont era foarte mică; este imposibil ca cei doi să nu fi remarcat un

intrus în acel loc. Dar aceste scenarii sunt pentru oamenii legii, ori pentru cei fără

credinţă. Pentru un ortodox, care înţelege rostul vieţii şi adoarme somnul de veci cu

nădejdea învierii, aceste întrebări nu îşi au rostul. Lui îi este limpede ca lumina zilei că

aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Pur şi simplu, părinţii nu au vrut să răspundă

uciderii, făcând altă ucidere. Aceasta a fost ultima lor ispită. Un călugăr adevărat

nu trebuie să îşi murdărească mâinile de sânge…

Din jurnalul celor trei sfinţi mucenici de la Optina

†

10 aprilie, anul 1988. Sfânta Înviere a Domnului nostru, Iisus Hristos. Al

treilea Paşte al meu. Timpul... această zidire atât de tainică. Mă întreb câteodată:

oare când a trecut Postul? Oare am apucat să intru de rând la biserică? Într-o bună

zi, mă voi întreba dacă am trăit vreo zi pe acest pământ. Ce nu este trecător pe acest

tărâm? Duhul curăţit de păcate şi de patimi, iată răspunsul; doar acesta viază pentru

veşnicie…

„Saltă acum şi te bucură, Sioane…” Da, bucură-te! Bucuria să fie tot timpul

starea noastră lăuntrică...

30 aprilie, anul 1989. Sfânta Înviere a Domnului nostru, Iisus Hristos.

Dumnezeiescul dar este ne este dat fără a ni se cere alt preţ, decât jertfa pe care

trebuie să o facem, dând Domnului tot ce avem mai scump...

Părintele Trofim la clopotniţă

Părinţii Trofim şi Terapont

Părintele Terapont

33

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, roagă-te pentru el ca şi pentru tine. Consideră păcatele lui ca pe ale tale

însuţi, iar dacă fratele tău se apropie de iad, pogoară-te până acolo după el, ia-l de mână şi adu-l către lumină. Asta e

dragostea cea adevărată de aproapele. (Însemnări din jurnalul părintelui ieromonah Vasilie)

†

Asta este măsura desăvârşirii - să trăieşti o viaţă în duh! Banii, mâncărurile şi măririle lumeşti nu sunt altceva

decât seminţe ale răului, gunoaie lumeşti de care toţi devin preocupaţi… Dumnezeu să vă păzească de aceste ispite.

Încercaţi să vă înfrânaţi de la aceste lucruri. Mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele. E cel mai important lucru în

viaţă. Orice zi este ca aurul. Lumea, aşa cum o vedem, se îndreaptă spre dezastru, sub ochii noştri… Am să vă pomenesc

pe toţi la rugăciune, cât se poate de des. Nu vă tulburaţi pentru faptul că nu vă scriu des… învăţ să fiu călugăr, iar un

călugăr nu trebuie să îşi ia vacanţe. Dacă începi să mergi în vizită pe la rude, nu faci nimic. Monahul trebuie să stea în

mănăstire, singur. Asta e viaţa la mănăstire: viaţa retrasă şi rugăciune pentru toată lumea. Este greu, dar frumos… Vă

doresc să aveţi parte de multe bucurii sufleteşti. Rugaţi-vă unul pentru altul, iertaţi-vă unul pe altul. Iertaţi-mă şi pe mine. Nevrednicul monah Trofim. (câteva fragmente dintr-o scrisoare a părintelui Trofim, către

rudele sale din Siberia)

†

Vladimir Pushkariov va fi tuns ca rasofor, la data de 9/22 martie, anul 1991, la Praznicul

Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, primind numele Trofim. În acea zi, părintele Vasilie a

rostit un cuvânt de învăţătură, ce va rămâne întipărit în inima celui nou-venit: „Sângele muceni-

cesc se mai varsă încă, pentru păcatele noastre. Dracii nu pot suferi a vedea sângele lor,

pentru că el străluceşte mai mult decât razele stelelor şi ale soarelui, izgonindu-i. Astăzi, sfinţii

Mucenici se roagă pentru noi, şi se vor mai ruga încă, până la sfârşitul veacurilor, când se va

da lupta cea mare, a sângelui: dai preţ de sânge şi primeşti Duh… fiecare păcat pe care l-am

săvârşit, va fi curăţit prin sânge… ” Unul dintre ascultători era chiar viitorul mucenic Terapont,

care va spune, proorocind despre sine însăşi: „Adevărat este; păcatele noastre se vor spăla prin

sânge…”

†

„Părinte, ce dorinţă aveţi în suflet”?

„Mi-aş dori să mor în ziua Sfintelor Paşti, în sunetul clopotelor”, a răspuns părintele

fără să stea pe gânduri, unui enoriaş, în timpul unei discuţii avute în pridvorul bisericii unui

metoc al Mănăstirii Optina.

†

„Câteodată, cerul se acoperă de nori... tot aşa uneori şi sufletul este în mare

întristare... citiţi atunci din Psaltire, şi imediat, o rază de soare va răzbate prin norii mohorâţi

ce s-au adunat în suflet. Duhul vi se va umple de o veselie cu adevărat dumnezeiască! E ceva

minunat... credeţi-mă, şi mie mi s-a întâmplat una ca asta!” Iată ce răspundea părintele

Trofim unei scrisori trimise de o credincioasă din Moscova, Evghenia Protokina, care îl

întrebase despre leacul împotriva deznădejdii cumplite, în care căzuse o cunoştinţă de-a sa.

Alteori, el spunea: „Îl port pe Dumnezeu pururea în mintea, inima şi sufletul meu... trăiesc

printr-Însul şi pentru Dânsul!”

†

„Desăvârşirea în viaţa duhovnicească nu înseamnă a te smulge din valurile

deşertăciunilor lumeşti din pricina fricii de osânda cea veşnică; nu înseamnă a lucra binele

aşteptând răsplata, ca într-un soi de neguţătorie, ci mai degrabă înseamnă frica de a nu-L

pierde pe Dumnezeu, ori a nu ne face lipsiţi de dragostea Sa. În această luptă cu sinele, văd eu

a sta urcuşul spre cele de sus, dumnezeieşti...” Acest fragment din scrierile Sfântului Grigorie

de Nyssa este numai unul dintre citatele ce erau lipite pretutindeni, pe pereţii smeritei chilii a

părintelui Terapont, vieţuitor al sihăstriei Optina.

T. M.

Înmormântarea Mucenicilor

Clopotniţa în care au fost ucişi părinţii


Iunie 2008

Sihăstria Optina - Mormintele celor trei Mucenici

34

Ori mă rog în Biserică, ori mă rog acasă...? Unii

cred că ar fi acelaşi lucru. Se prea poate, dar nu tot ceea ce

se săvârşeşte în Biserică, se poate săvârşi şi acasă. Pentru

cei credincioşi, Sfânta Liturghie reprezintă un moment

duhovnicesc de o importanţă covârşitoare, şi anume părtă-

şia cu Hristos; putem afirma, fără a greşi, că zidirea îşi

întâmpină Ziditorul. Unde sau când greşim?

Atunci când Îl întâmpinăm pe Hristos cu ne-

vrednicie, sau când refuzăm acest lucru, sub

pretextul aceleiaşi nevrednicii? Mulţi se în-

treabă: este bine să mergem la Biserică, chiar

dacă am fi înnegriţi de păcat, sau e de preferat a

refuza orice contact cu Biserica, din pricina

multelor păcate? Unde ne vindecăm sufleteşte:

acasă, sau în Biserică, această adevărat sfânt

„spital” duhovniceşti - metaforic vorbind? E

limpede că cel bolnav trupeşte trebuie să mear-

gă la medic, iar medicul nu îl găseşti decât în

spital. Noi, păcătoşii - adică cei bolnavi sufle-

teşte, trebuie să alergăm către noianul de alinare

şi vindecare -, la Cel care pe toate le tămădu-

ieşte, la Cel care mult poate a ierta. Dar trebuie

să mergem la Biserică, căci numai acolo Îl

putem întâlni.

Actul duhovnicesc suprem, care se poate săvârşi numai într-o comuniune a omului cu Dumnezeu, şi doar în Biserică, este Sfânta Liturghie - Taină a Tainelor, de

care până şi Îngerii se înfricoşează. Ea se raportează la un dublu limbaj: al cuvântului şi al gesticulaţiei. Primul se

adresează urechilor, al doilea ochilor. Limbajul gesturilor corporale e capabil să transmită gânduri şi sentimente,

uneori mai bine decât limbajul vorbit, sau pe care limbajul vorbit nu le poate exprima. Trupul şi sufletul formează o

unitate substanţială, se întrepătrund, şi, de aceea, jertfa liturgică necesită o nevoinţă trupească şi duhovnicească.

Efortul psihic, concentrarea asupra actului dumnezeiesc, deschide ochii sufleteşti, iar osteneala trupului smereşte

atât trupul, cât şi cugetul inimii şi lasă să intre într-însa Duhul lui Dumnezeu. Numai aşa, trupul devine biserică al Duhului Sfânt, sfinţit fiind prin Botez şi rugăciune, hrănit

cu Sfânta Euharistie şi destinat slăvitei învieri de obşte, în vremea Judecăţii de Apoi. Numai astfel trupul poate

realiza întregirea cu sufletul, formând un tot unitar, pe care Dumnezeu l-a numit om. Sufletul este duh, pe când

trupul este materie, formată din carne şi oase, de aceea materia trebuie să ia o anumită poziţie atunci când se

roagă Creatorului.

Poziţii de rugă

Popoarele din antichitate se rugau stând în

picioare, cu mâinile ridicate către cer. Cu toate că erau păgâni, erau încredinţaţi că ajutorul le vine de sus. Evreii

se rugau la templu şi în sinagogi stând în picioare, cu capul descoperit, cu mâinile ridicate spre cer, spre a primi darurile lui Dumnezeu. Primii creştini, urmând învăţăturii

Domnului nostru, Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, au continuat să se roage în aceeaşi poziţie. Aşa sunt repre-

zentate cele mai vechi picturi din catacombe, ce îi

înfăţişează pe creştini rugându-se. Poziţia cea mai răspân-dită de rugăciune, a creştinilor din primele veacuri, era

stând în picioare. Pentru a uşura osteneala, se foloseau bastoane sub forma de tau (T) iar mai târziu au fost

introduse strănile, prevăzute cu braţe de sprijin. În secolul al XVI-lea, în bisericile din Apus s-au introdus

bănci. Poziţia preotului la slujbele religioase era tot stând în picioare, întrucât, asemenea lui

Moise, el este mijlocitor între Dumnezeu şi oa-meni. În această poziţie este reprezentat preotul chiar şi în cea mai veche pictură, cu privire la

Liturghie, din cimitirul Sfântului Calist de la sfârşitul sec. al II-lea. Această poziţie are mul-

tiple semnificaţii. Mai întâi, el este un semn de respect faţă de Cel pe care Îl slăvim, adică Dum-

nezeu. Ea exprimă demnitatea omului şi dezvol-tarea lui pe verticală, adică o dezvoltare duhov-

nicească, în comparaţie cu alte vieţuitoare cu patru picioare, lipsite de simţăminte duhovni-

ceşti. Omul e singura fiinţă, care îşi poate dezlipi gândul de la pământ şi îl poate înălţa la Dum-nezeu, pentru că este zidit după chipul lui Dum-

nezeu. Astfel, această poziţie poate reprezenta un simbol, acela că omul botezat în numele Sfintei Treimi, prin cele

trei afundări, primeşte de la Dumnezeu Darul credinţei, rămâne drept şi nu se prăbuşeşte, oricât de grele ar fi

loviturile şi încercările vieţii. Ruga în picioare ne duce cu gândul la libertatea pe care a dobândit-o omul prin

Patimile şi Învierea Mântuitorului. Prin Învierea Domnu-lui, am devenit fii ai lui Dumnezeu prin Har, şi de aceea

nu mai suntem sclavi ai păcatului. Astfel, să stăm cu evlavie în picioare în faţa Tatălui ceresc, iar nu prăbuşiţi la pământ, ca nişte sclavi în faţa stăpânului, deoarece prin

Hristos am primit împăcarea cu Tatăl Ceresc. Poziţia în picioare este o simbolistică a celor care aşteaptă pregătiţi

a Doua Venire a lui Hristos, după cum, în picioare şi gata de plecare, au aşteptat şi evreii trecerea Domnului, în

noaptea primului Paşte, când egiptenii aveau să fie loviţi cu cele zece plăgi, iar evreii eliberaţi. Aceasta pare a fi şi

poziţia îngerilor care cântă mulţumiri şi slavoslovii în ceruri. Printre creştinii din primele veacuri erau unii plini

de râvnă, care atunci când se rugau luau poziţia în care a fost răstignit Mântuitorul. Se rugau stând în picioare cu

întinderea orizontală a mâinilor. Rugându-se în această poziţie, ei mărturiseau nu numai credinţa în Cel Răstignit, dar aminteau şi de ocara prin care a fost răstignit, deose-

bindu-se de păgâni, care se rugau şi ei tot stând în pi-cioare. Prin întinderea mâinilor pe orizontală, ei imitau

Răstignirea lui Hristos. Prin acest semn distinctiv se puteau deosebi de păgâni, creştinii primelor veacuri. Câ-

teva secole mai târziu, când credinţa în zei a fost surpată prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unele poziţii de

rugă au fost abandonate. De aceea astăzi în Biserică nu se mai practică ruga în picioare cu mainile întinse pe

orizontală. (Va urma)

Arhim. D.

Maica Domnului Oranta

(Rugătoarea). Mozaic din

Catedrala Sfânta Sofia din Kiev


Iunie 2008

Ruga

35

Un document semnat în octombrie 2007, la

Ravenna, de Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, ce a

produs multă îngrijorare în rândurile ortodocşilor sinceri,

avea drept scop recunoaşterea Papei ca „cel dintâi dintre

Patriarhi". Era firesc să apară şi acest deziderat după ce,

în „Service Orthodoxe de Presse” (octombrie 1996), Pa-

triarhul Ecumenic Bartolomeu I considera că „Papa poate

deveni coordonator şi primul întâistătător al vechilor

Patriarhii Apostolice”. Iniţial, Patriarhul Alexei al II-lea

al Moscovei a declarat că vede, în acest acord, o serie de

„afirmaţii dubioase şi neconforme cu adevărul istoric”.

Mai mult, chiar, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea

în Ucraina, Patriarhul Rusiei a declarat că „vizita Papei

în Ucraina riscă să închidă defi-

nitiv poarta ameliorării relaţiilor

dintre ortodocşi şi catolici”.

Ceva mai târziu, însă, un anu-

mit lucru l-a determinat pe pa-

triarh să-şi schimbe părerea

Rusia, ţara care deţine, nu-

meric vorbind, jumătate din lumea

ortodoxă şi care critica aspru Ro-

mânia, pentru bunăvoinţa arătată de

Patriarhul Teoctist, prin acordul ex-

primat în legătură cu vizita Papei în

România, o vedem acum păcălită pe

jumătate, şi stând la masa tratative-

lor cu ereticii Apusului. Participantă la Adunarea Ecume-

nică de la Sibiu din septembrie 2007, prin vârful său de

lance în relaţiile ecumenice, Mitropolitul Kyrill de

Smolensk, Rusia va fi prezentă, prin delegaţii săi patri-

arhali, şi la sesiunea Comisiei Mixte de Dialog Teologic

între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Este cu-

noscut conflictul deschis între Biserica Ortodoxă Rusă şi

Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în virtutea că-

ruia Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I este acuzat că

încearcă să obţină un statut privilegiat în rândul Biseri-

cilor Ortodoxe, asemănător cu cel exercitat de Papa în

Biserica Romano-Catolică. Este cunoscută „timida” alini-

ere a Patriarhiei Moscovei la liniile ecumenice europene,

iar unificarea Bisericii Ruse oficiale cu fosta Biserică

Rusă din Afara Graniţelor, ne face să credem că puţin

câte puţin Ortodoxia pierde teren în Răsăritul Europei.

Întrunirile din august 2007 între Patriarhul Alexei

al II-lea şi Cardinalului Etchegaray au deschis perpec-

tivele colaborării religioase între Ortodoxia Răsăriteană şi

Cato-licism. Deşi suspicios la activităţile de prozelitism

ale catolicilor în teritoriile din jurisdicţiile ortodoxe ruse,

Patriarhul Alexei cedează treptat în faţa ecumenismului.

Surprinzătoare este urarea „pascală”, adresată de către

Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, papei Benedict al

XVI-lea cu ocazia minciuno-paştelui catolic. Textul feli-

citării (fiindcă nu o putem numi binecuvântare, de vreme

ce nu era lansată cu ocazia vreunui praznic adevărat), este

întocmit parcă pentru un alt ierarh ortodox. Patriarhul

Alexei al II-lea transmite papei „din toată inima urări de

bucurie, sănătate, binecuvântare divină pentru Sfintele

Paşti”. Canonic ar fi fost ca, în acel mesaj, Patriarhul

Alexei să-şi fi atenţionat „colegul” de acţiune anti-

ortodoxă de la Roma, asupra cuvintelor Sfântului Apostol

Petru, care zice: „Păstoriţi turma lui Hristos cea dintru

voi, purtând grija nu cu sila, ci de voie, şi după

Dumnezeu; nu cu agonisele urâte, ci cu osârdie. Nici ca

cum aţi stăpâni peste mulţimi, ci pilde făcându-vă

turmei” (IPetru 5; 2-3), sau măcar să-i fi amintit de

hotărârea Sinodul de la Constantinopol, din anul 1724,

care zice: „Cei care vor dezerta de la

Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi

dreptele dogme ale credinţei şi Preda-

niile obşteşti ale Bisericii şi vor decă-

dea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu

credinţe absurde şi cu obiceiuri hetero-

doxe şi vor falsifica şi vor măslui ade-

vărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai

sunt, nici nu se mai numesc creştini cu

adevărat, ci se taie şi se despart de to-

talitatea mădularelor Bisericii şi a creş-

tinilor, ca nişte heterodocşi şi inova-

tori şi se izgonesc afară din sfântul

staul ca nişte oi râioase şi mădulare

putrede.”

Cui să trimiţi mesaje de binecuvântare pascală la

o dată anticanonică? Unei „oi râioase”; unui „mădular

putred”, cum bine îi numesc Sfinţii Părinţi în acest

canon? Sau cum s-ar putea binecuvânta prăznuirea

Învierii lui Hristos, când trebuia să se mai scurgă multă

vreme pănă la aşteptarea venirii Sfintei Lumini la

Mormântul Domnului?

Omul înţelept învaţă multe din istorie: Imperiul

Bizantin, această adevărată cetate a lui Dumnezeu, îm-

preună cu bijuteria religioasă şi culturală lumii antice şi

medievale, Constantinopolul, au căzut în mâinile păgâ-

nilor atunci când ele L-au părăsit pe Dumnezeu. Acelaşi

lucru îl fac şi ecumeniştii zilelor noastre: se leapădă de

Dumnezeu, pretinzând că Îi slujesc lui prin ecumenism şi

compro-misuri dogmatice. Lor le amintim cuvintele

Sfântul Vasilie cel Mare († 380): „Una este cea mai

mare crimă care se va pedepsi de Dumnezeu cu asprime:

nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la

sfârşit... nu pentru bani, nu pentru slavă… ci pentru a

dobândi de obşte comoara credinţei sănătoase, şi să

rămânem luptându-ne...”

Arhim. T.

Mitropoliul Kyrill Gundyaev de Smolensk, delegatul Patriarhiei

Moscovei la Ravenna şi Papa Benedict al XVI-lea.

Ortodoxia Rusă la un pas de prăbuşire


Iunie 2008

36

Coranul - sau „biblia” Islamului

Se vorbeşte tot mai mult despre religia islamică, mai ales în ultima

vreme, cauză fiind imigrarea arabilor în România, mergându-se până la ideea

rătăcită că Dumnezeu nu ne-a descoperit totul în Sfânta Scriptură. Pentru cei

credincioşi, Cuvântul lui Dumnezeu este absolut şi complet, neavînd nevoie

de o altă scriptură care să-l plinească. De aceea, şi Apostolul Pavel a scris:

„Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă, afară de ceea ce

am binevestit vouă, anatema să fie” (Galateni 1, 8). Să identificăm punctele

doctrinare din cadrul religiei islamice şi să vedem, dacă dumnezeul

Coranului e acelaşi cu Dumnezeul Sfintei Scripturi Ortodoxe? Să vedem

dacă Dumnezeul în care credem noi, creştinii - adică Sfânta Treime -, este

acelaşi cu dumnezeul în care cred musulmanii.

Originea seminţiei islamice

Există o contradicţie sângeroasă între arabi şi evrei. Potrivit

adevărului revelat în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu a

făcut un legământ cu Avram şi seminţia lui, iar ca întărire a acestei legi, i-a

schimbat şi numele, din Avram în Avraam, iar doamnei sale, din Sara în

Sarra: „Şi a zis Avram: de vreme ce mie nu mi-ai dat sămânţă, iată, sluga

mea va fi după mine moştenitor. Şi îndată s-au făcut cuvântul Domnului

către dânsul, zicând: nu va fi acesta moştean după tine; ci cel ce va ieşi din

tine, acesta va fi moştenitor" (Facere 15, 3-4). Isaac a fost urmaşul

făgăduinţei, născut din soţia lui Avraam, Sarra. Când Avraam a primit această făgăduinţă din partea lui Dumnezeu, avea

75 de ani şi încă nu avea copii, iar Sarra, soţia sa, era stearpă. „Şi a zis Sara către Avram: iată, m-au închis Domnul ca

să nu nasc; intră, dar, la slujnica mea, ca să fac din ea feciori” (Facere 16, 2). Avraam a ascultat cele spuse de Sara,

nădăjduind ca slujnica să le nască fiul făgăduinţei. Dar nu poruncise Dumnezeu lui Avraam să intre la roaba Sarrei, ci

că îi va da lui fiu din coapsele Sarrei. Agar a născut lui Avraam un fiu şi Avraam l-a numit Ismael. Avraam era de

optzeci şi şase de ani, cînd a născut Agar pe Ismael. Dar nu Ismael era fiul pe care îl promisese Dumnezeu lui Avraam.

Dumnezeu i-l făgăduise lui Avraam pe Isaac (Facere 17-18), iar făgăduinţa Sa a fost nemincinoasă. La vremea potrivită,

când Avraam era de 100 de ani, iar Sarra de 90 de ani, aceasta a născut pe Isaac. El a fost fiul făgăduit de Dumnezeu de

la început.(Facerea 21, 1-3). Mai târziu, lui Isaac i s-a născut Iacov şi Isav, iar lui Iacov i s-au născut 12 fii, care

formează cele 12 seminţii ale poporului Israel.

Conflictul dintre evrei şi islamici este susţinut de afirmaţiile Coranului, care spune că nu Isaac, ci Ismael este

fiul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam (Sura 19:54, Sura 37:83-109), iar legământul şi făgăduinţele lui

Dumnezeu au fost date lui Ismael, şi nu lui Isaac. Muhamed este descendent din Ismael, şi de aceea a încercat să

convingă pe toţi urmaşii săi că Ismael este copilul făgăduinţei, dat de Dumnezeu lui Avraam, şi că arabii, iar nu evreii,

sunt poporul ales al lui Dumnzeu.

Originea religiei islamice

Religia islamică se leagă de numele aşa-zisului trimis de la Dumnezeu, „Muhamed” (circa 570-632 d.H), care

introduce Islamul în lumea arabă, în jurul anului 610 d.H., pretinzând că ar fi avut o descoperire din partea lui Dum-

nezeu, prin îngerul Gavriil. Muhamed, considerat a fi proorocul lui Dumnezeu, dictează Coranul, cartea pe care arabii o

cred a fi sfântă. Islamii susţin că Adam a fost primul om şi primul musulman pe pământ, şi însuşi Mântuitorul a fost

musulman, care se ruga de 5 ori pe zi, iar despre Coran, ei susţin că a fost „dat de Dumnezeu prin îngerul Gavriil

proorocului Muhamed, pentru ca să confirme Scripturile de mai înainte”. Se spune că arabii cred în 4 cărţi venite de la

Dumnezeu, pe care le numesc Scripturi precedente, şi anume: Tora (Primele 5 cărţi ale Vechiului Testament, scrise de

Moise), Psalmii lui David (Zaburi Doud), Noul Testament şi Coranul - toate acestea, tălmăcite după duhul lui

Muhamed, pentru că Coranul vine în contradicţie cu ceea ce este scris în Tora, Psalmi şi Noul Testament. De exemplu,

Coranul neagă Răstignirea Domnului nostru, Iisus Hristos (Sura 4:157-158) , pe cînd toate cele patru Evanghelii, Noul

Testament în întregime, Tora şi Psalmii, îl mărturisesc pe Hristos ca pe Cel Răstignit şi Înviat din morţi.

Istoria demonstrează faptul că înainte de Muhamed, arabii fiind păgâni se închinau la 360 de zei, duhuri, numite

jinn, cărora li se slujea în Mecca, câte unui dumnezeu la fiecare zi din an. Iar zeul Al-Ilah era cel mai mare dintre toţi

aceşti zei. De aici, a venit şi denumirea actuală a dumnezeului mincinos al Islamului, Allah.

Doctrinele islamice

Doctrina islamului se află într-o contradicţie atât de mare faţă de dogmele ortodoxe, încât s-ar putea spune că


Iunie 2008

Hagia Sophia - Cândva, simbol al

Bizanţului şi al Ortodoxiei. Ultima slujbă

ortodoxa a fost ţinută la data de 29

august 1453. Apoi, s-a transformat în

moschee islamică, urmând soarta

majorităţii bisericilor ortodoxe din

Orientul Mijlociu. În prezent, este

înconjurată de minarete şi plină de

inscripţii musulmane, fiind folosită în

scopuri turistice, ca muzeu.

37

Coranul este o unealtă de război a vrăjmaşului diavol, împotriva cuvântului lui Dumnezeu, pentru a-i înşela pe oameni.

Dumnezeul creştinilor nu este acelaşi cu dumnezeul musulmanilor. Deşi

arabii spun că Coranul vine să confirme scripturile precedente, în realitate el neagă

dogma Sfintei Treimi, firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, şi anumite precepte ale

Legii Harului. Sfânta Treime cuprinde pe Dumezeu, mărturisit şi dogmatisit în Trei

Ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - Trei Persoane dumnezeieşti, Care sunt Unul

şi Acelaşi Dumnezeu. El este, în acelaşi timp, o Singură Fiinţă în trei Feţe, care sunt

Una, fără de început şi fără de sfârşit. Când încă nimic din materia pe care o vedem

şi o pipăim noi astăzi nu exista, Dumnezeu era prezent. Când încă nimic nu exista,

Duhul Sfânt era acolo. Îl vedem pe Dumnezeu în cele Trei Ipostasuri, de faţă

împreună fiind şi tot împreună lucrând la creaţie: „La început era Cuvântul (Hristos)

şi Cuvântul (Hristos) era la Dumnezeu (Hristos) şi Dumnezeu era Cuvântul

(Hristos). Acesta (Hristos) era întru început la Dumnezeu. Toate prin El (Hristos) s-

au făcut şi fără de El (Hristos) nimic nu s-a fost făcut, din ce s-a făcut. „Şi Cuvântul

(Hristos) S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit între noi. Şi am văzut slava Lui, slavă ca a

Unuia - Născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr” (Ioan 1; 1-3, 14).

Muhamed face o aluzie la Sfânta Treime şi ne numeşte, pe noi, cei care credem în Sfânta Treime, necredincioşi:

„Şi aceia sunt necredincioşi, care zic: Dumnezeu este al treilea din trei. Căci nu este Dumnezeu afară de unicul

Dumnezeu, şi dacă nu se vor păzi să vorbească astfel, îi va atinge pe cei necredincioşi din ei o pedeapsă

drureroasă” (Sura 5:77). Sensul versetului este deja eronat. Dumnezeu - Sfânta Treime nu înseamnă că „Dumnezeu este

al treilea din trei”. Sunt mai multe versete în Coran care atacă direct Sfânta Treime. Musulmanii nu pot să înţeleagă cum

Iisus poate fi Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este o piedică, peste care le este foarte greu să treacă. De ce? Pentru că în

înţelegerea Coranului, Dumnezeu ar fi trebuit să aibă o soţie ca să poată avea un fiu. Deci cu alte cuvinte, Sfânta Treime

ar fi trebuit să existe după formula: „Tatăl + Mamă + Fiul”. Despre Iisus Hristos, ei cred că: „Înaintea lui Allah, Iisus este

asemenea lui Adam, pe care El (Allah) l-a făcut din lut şi apoi i-a zis lui „fii” şi el a fost (Sura 3:59), sau „Necredincioşi

sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” (Sura 5: 17). Tot la fel, batjocorind cinstirea Preasfintei Născă-

toare de Dumnezeu, islamicii susţin că: „Mesia, Fiul Mariei, nu este decât un trimis, asemenea trimişilor de dinainte de

el, iar mama lui este o femeie cu evlavie adevărată. Amândoi mâncau bucate de rând. Priveşte ce semne învederate le

trimitem Noi şi apoi priveşte cum sunt ei îndepărtaţi de la ele” (Sura 5:75). Ei merg până într-acolo, că aruncă o formă de

blestem, asupra celor care cred în Hristos: „Iudeii zic: Uzayr este Fiul lui Dumnezeu!, iar creştinii zic: Mesia este Fiul lui

Dumnezeu! Acestea sunt cuvintele lor, rostite cu gurile lor. Ei spun vorbe asemănătoare cu ale acelora care nu au crezut

de dinaintea lor. Allah să-i nimicească! Cum se înşeală ei, îndepărtându-se de Adevăr (Sura 9:30).

Dumnezeul Cel adevărat este un Dumnezeu „al păcii, Tată al îndurărilor”, după cum au spus Sfinţii scriitori de

stihuri şi canoane. Împăratul a toate a venit blând şi smerit, aşa cum Proocii L-au propovăduit: „Pogorî-se-va ca ploaia

pe lână, şi ca o picătură ce pică pe pământ. Răsări-va în zilele Lui dreptatea, şi mulţimea păcii, până ce se va lua

luna” (Ps. 71, 6). Coranul, dimpotrivă, propovăduieşte un dumnezeu mincinos şi răzbunător, care îndeamnă chiar la

ucidere şi omor: „Luptaţi pe calea lui Allah, împotriva acelora care se luptă cu voi, dar nu începeţi voi lupta, căci Allah

nu-i iubeşte pe cei care încep lupta. Omorâţi-i unde-i prindeţi. (Sura 2:190-1) sau tot în acest sens: „Iar, când se vor

încheia lunile cele sfinte, atunci, omorâţi-i pe idolatri (creştini) oriunde îi aflaţi... (Sura 9,5). Deci, cum poate fi islamul

o religie a păcii spre mântuire?

Ierom. D.

În 1985, un preot catolic numit Francesco Livi, filosof şi teolog, dar şi psiholog, abandona

biserica romano-catolică şi îmbrăţişa Unica şi adevărata, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică

- cea Ortodoxă, primind la călugărie numele Silvano. Ajutat de o credincioasă ortodoxă din Italia,

contesa Margherita Agnelli din Palhen, el va cumpăra o veche vilă, situată pe colinele oraşului Pistoia,

în sătucul San Felice, transformând-o într-un lăcaş monahal, închinat Cuviosului Serafim din Sarov,

marele Sfânt rus, care a umplut de sfinţenie pământul natal dar şi lumea întreagă, răspândind curatul

cuvânt evanghelic: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Cu această binecuvântare pascală, el îi întâmpina

până şi pe cei mai mari păcătoşi, aducând pocăinţa în inimile lor.

Moscheea Omayyad din Damasc,

care adăposteşte moaştele

Sfântului Ioan Botezătorul

Mănăstirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

din San Felice (Pistoia, Italia)


Iunie 2008

P.S. Silvano

38

Sfântul Bucuriei, cel care părăsise această lume scăldat în lumina cea neapusă a

Învierii veşnice, cântând Canonul Paştilor în faţa Icoanei Maicii Domnului, îşi avea de

acum închinată o biserică în Italia, acest pământ care a fost ortodox în primii 1000 ani ai

creştinismului, devenind mai apoi loc al vânzării Credinţei, patria papei Romei, începător

şi mărturisitor al ereziei papistaşe. Pe locul paraclisului nobilei familii din interiorul vilei, a

fost amenajată o mică biserică ortodoxă, cu hramul Sfinţii Mucenici Agapie şi Alexandru.

Din cel moment, mica biserică a devenit chiar parohia italienilor ce îmbrăţişau adevărata

credinţă, dar şi a ortodocşilor străini, care veneau la Pistoia.

Din această mănăstire, aflată astăzi sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi

din Grecia (Sfântul Sinod în Rezistenţă), va pleca o rază de lumină misionară, devenind

inima episcopiei de Luni şi a exarhatului Italiei. În anul 2004, părintele arhimandrit

Silvano va fi hirotonit întru arhiereu, fiind numit păstor şi episcop al noii parohii, numită

precum vechea reşedinţă apostolică din Luni. Obştea mănăstirii are zece vieţuitori:

preasfinţitul Silvano, doi părinţi monahi, un frate începător, un preot de mir, de naţio-

nalitate ucraineană, precum şi trei preoţi de origine italiană, alături de un arhidiacon şi un

cântăreţ la strană. Ei urmăresc şi coordonează activitatea a şase parohii ortodoxe în Italia,

desfăşurând o intensă activitate misionară.

În centrul oraşului Pistoia, într-un spaţiu oferit de Primăria oraşului, a fost

întemeiată Biserica Noilor Mucenici şi Mărturisitori ai Rusiei din secolul XX, pictată în

întregime, având catapeteasma sculptată manual în lemn. Ea este o adevărată bijuterie, pe

care turiştii şi chiar şcolarii excursionişti, însoţiţi de profesori, vin să o viziteze. Aici,

părintele Vitalie le vorbeşte tuturor despre frumuseţea nepământească a picturii bizantine şi

despre arta ortodoxă, ca element important al cinstirii lui Dumnezeu. Mulţi dintre vizi-

tatorii care participă la Sfintele Liturghii săvârşite aici, spun că trăiesc din plin simţă-

mântul că cerul s-a pogorât pe pământ, iar Sfinţii şi îngerii cântă împreună cu oamenii,

lăudând pe Domnul. În cadrul mănăstirii funcţionează Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Sfântul Ierarh Grigorie cel Mare”, unde există posibilitatea de a urma, la zi sau la dis-

tanţă, cursurile Seminarului sau chiar pe cele superioare, pentru obţinerea doctoratului în

Teologie Ortodoxă. În plus, facultatea oferă un program de catehizare ortodoxă, unde cei

ce vin la Ortodoxie dobândesc cunoştinţele de bază ale dogmaticii şi teologiei. Prin aceste

activităţi misionare, desfăşurate după modelul apostolic, Mănăstirea Sfântul Cuvios

Serafim de Sarov a căpătat un bun renume, devenind un centru duhovnicesc şi cultural

ortodox. Preasfinţitul Silvano este coordonatorul acestor activităţi, fiind autor de ample

tratate, articole şi cursuri de teologie ortodoxă. Deşi împovărat de ani, Preasfinţitul Silvano

îşi duce în continuare sarcina chemării episcopale, ostenindu-se neobosit pentru bunăstarea

duhovnicească a obştii încredinţate, precum şi a comunităţii de credincioşi. În fiecare zi de

duminică, după săvârşirea Sfintei Liturghii, el ţine cuvânt de învăţătură, iar în Postul Mare

se organizează cateheze şi conferinţe pe teme ortodoxe. Atmosfera duhovnicească

păstrează multe însuşiri ale primei ere creştine, când după săvârşirea Sfintei Euharistii, credincioşii se împărtăşeau de

mesele frăţeşti, numite agape creştine.

Aşezământul este o adevărată oază de linişte, un loc al cinstirii Dumnezeului adevărat, o chemare pentru tinerii

ce vor să se alăture obştii monahale de aici, cu hotărârea nestrămutată de a păstra voturile monahale şi de a duce o viaţă

de rugăciune, răspândind lumina Ortodoxiei pe pământul Italiei, întărind Biserica ortodoxă locală de aici, întemeiată pe

Cuvântul nemincinos al lui Dumnezeu. Printre odoarele bisericii mănăstirii, se află numeroase părticele de moaşte de

Sfinţi, şi în primul rând trupul frumos mirositor al Sfântului Mucenic Alexandru din Centocelle, care ocroteşte în chip

nevăzut viaţa acestei mici, dar inimoase comunităţi călugăreşti. Mai mult ca oricând, acum este nevoie de rugăciunea

tuturor credincioşilor ortodocşi tradiţionalişti de pretutindeni, pentru ca Dumnezeu să binecuvinteze întemeierea unei

obşti de maici, conduse de maica Iustina, o fiică duhovnicească a preasfinţitului Silvano, aflată acum la mănăstirea de

maici Sfinţii Arhangheli din Aphidnai, regiunea Attica, Grecia, unde îşi desăvârşeşte pregătirea duhovnicească, sub

îndrumarea maicii stareţe.

Porţile Mănăstirii Sfântul Serafim de Sarov sunt deschise pentru a găzdui tinerii studenţi teologi care doresc să

dobândească o solidă pregătire în teologie ortodoxă, sub îndrumarea episcopului Silvano şi a profesorilor colaboratori ai

săi. Aşezământul este organizat ca persoană juridică publică, recunoscută de către statul italian care asigură parohiilor

ortodoxe de stil vechi, indiferent de naţionalitatea lor, reprezentanţa civilă, cu toate garanţiile ce decurg din aceasta, atât

pentru cler, cât şi pentru credincioşi.

E.M.


Iunie 2008

CUPRINS

Mesaj lumii ortodoxe......................................................................................................... .........................................................3

Sfântul Glicherie, un alt Maxim Mărturisitorul............................................................................... .......................................4

Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Galaction Cordun.................................................................. ...........................5

Patriarhia din Bucureşti ripostează.......................................................................................... ................................................6

Sunt sau nu valabile cele Şapte Sfinte Taine săvârşite în Biserica de stil nou din România (B.O.R.)?......................... .....8

Preasfinţitul Evloghie Oţa - Biografie.......................................................................................... ...........................................11

Scrisoarea Stareţului Sava de la Esfigmenu, către un adept al ecumenismului.................................................. ................14

Ecumenismul, calea spre pierzare (I) - Erezia ereziilor.........................................................................................................18

O tânără mămică şi drumul de la păcat şi erezie la lumină.................................................................... ...............................19

Serghianismul sau rădăcinile ecumenismului actual în Biserica Ortodoxă Rusă.................................................. ..............22

Când remuşcările robesc libertatea........................................................................................... ...............................................24

Dogmele ortodoxe faţă în faţă cu teoria evoluţionismului..................................................................... .................................25

Să dăm pe faţă adevărul...................................................................................................... .......................................................26

Interviu cu Preasfinţitul Antonie Ploieşteanul............................................................................... ..........................................28

Sfinţii de lângă noi - Noii Mucenici ai Optinei: Vasilie, Trofim şi Terapont.................................................... ....................30

Ruga......................................................................................................................... ....................................................................34

Ortodoxia Rusă la un pas de prăbuşire........................................................................................ ............................................35

Coranul sau „biblia” Islamului.................................................................................................................... .............................36

Mănăstirea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov din San Felice (Pistoia, Italia) ............................................... ...................37

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la

Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare Standardizată

TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499

Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise

toate drepturile rezervate-

TRADIŢIA ORTODOXĂ- 40 p. Format: 8 din 64/88, CD nr. 39

Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2008

Tel. 021/434 23 36

TRADIŢIA ORTODOXĂ

PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,

ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII ORTODOXE DE

STIL VECHI DIN ROMÂNIA

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837; Email: [email protected]

Web: http://mitropoliaslatioara.ro

Date post:	07-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	ana-virlan
View:	297 times
Download:	5 times

Traditia Ortodoxa 20

Documents