+ All Categories
Home > Documents > Traditia Ortodoxa 28

Traditia Ortodoxa 28

Date post: 07-Apr-2016
Category:
Upload: ana-virlan
View: 253 times
Download: 9 times
Share this document with a friend
Description:
2010
40
Revist` de cultur` teologic` ortodox` PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA Nr. 28, Iunie 2010
Transcript

Revist` de cultur` teologic` ortodox`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Nr. 28, Iunie 2010

Proorocia Sfântului Nil Athonitul (sec. XVI)„Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al optulea de la facerea lumii, aceasta se

va schimba şi se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui antihrist, se vaîntuneca mintea omului de toate patimile cele trupeşti ale curviei, şi foarte mult se va înmulţinecredinţa şi fărădelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbându-se feţele oamenilor,şi nu se vor mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor, pentru neruşinata îmbrăcăminte şi apărului din cap. Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare sălbatice, fiind înşelaţi deantihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, iar dragostea va pieri.

Păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi, vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cutotul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiilecreştinilor şi ale Bisericii. Curăţia va pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubireade argint vor ajunge la cel mai înalt grad şi va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile,sodomiile, hoţiile şi omorurile, în vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru săvârşirea acestormari păcate, oamenii vor fi lipsiţi de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfântul Botez,precum şi de mustrarea conştiinţei.

Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoţi credincioşi şi evlavioşi şi va fi vai de creştinii carese vor afla în lume, căci îşi vor pierde cu totul credinţa, nevăzând la nimeni lumina cunoştinţei.Atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte (mănăstiri şi schituri), ca să găsească mângâieresufletului de multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi, căcipeste tot vor fi piedici şi sminteli. Şi toate acestea se vor face pentru că antihrist va stăpâni peste tot,va domni în toată lumea, va face semne şi minuni cu înşelăciune şi va înşela pe oameni cu viclenie,ca să născocească şi să vorbească unul cu altul de la un capăt al pământului la celălalt (telefonul,televiziunea, internetul n.n.). Atunci vor zbura prin aer ca păsările (avioanele n.n.) şi vor înota prinadâncul mării ca şi peştii (submarinele n.n). Şi toate acestea le vor face oamenii, trăind în tihnă,necunoscând că acestea sunt înşelăciunile lui antihrist. Şi aşa de mult va înainta ştiinţa vicleanului,ca să înşele prin nălucire pe oameni, pentru a nu mai crede în Dumnezeu Cel în Sfânta Treimeînchinat. Atunci, văzând Preabunul Dumnezeu pierzania neamului omenesc, va scurta zilele pentrucei puţini care se vor mântui; că se va sili Antihrist cu slugile sale să înşele - de va fi cu putinţă - şipe cei aleşi. Atunci fără de veste va veni sabia cu două tăişuri şi va omorî pe înşelătorul şi pe cei ceîi slujesc lui”.

TRADIŢIA ORTODOXĂpublicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

şi sub coordonarea

P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare StandardizatăTRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise -

- toate drepturile rezervate -

4

Pentru cei au luat cunoştinţă de agresivitatea recentă,îndreptată împotriva Bisericii noastre, dar nu cunoscsubstraturile şi motivul acesteia, trebuie ştiut că ea se da-torează unor conferinţe din Postul Mare, susţinute înoraşele Beiuş şi Oradea de către D-l Danion Vasile, uncunoscut teolog din B.O.R., în care s-a discutat poatepentru prima dată după anul 1924, la nivel public, în modatât de deschis, despre drumul greşit pe care se aflăBiserica de stil nou din România. Respectivul teolog con-ferenţiar a prezentat principalele lip-suri ale calendarului de stil nou,expunând condiţiile istorice în cares-a făcut această schimbare neca-nonică, precum şi sfintele canoaneşi anatemele sub care se află Bise-ricile ce au îndrăznit să facă acesteinovaţii în materie de credinţă. În pre-mieră, s-a discutat în mod public şidespre unele lucruri ştiute de foartepuţini, şi anume despre faptul căaşa-numiţii „stâlpi ai Ortodoxiei”,adică mult-invocaţii părinţi Cleopasau Ioanichie Moroi (care au tunatşi fulgerat împotriva stiliştilor) audus o viaţă departe de ceea ce se scrieastăzi despre ei. Aceste lucruri suntascunse cu grijă, tocmai de către ceice dau cu piciorul în Sfinţii Părinţi,preferând să dea crezare propovă-duirii mincinoase a unor simpli mu-ritori, fie ei chiar şi… „stâlpi ai Or-todoxiei”, despre care nici măcarnu suntem siguri că s-au mântuit. Nuvom intra în amănunte, fiindcă ceice doresc să asculte, pot găsi pe in-ternet înregistrarea acestor conferinţe.

Profitând de lipsa de reacţie dinpartea conferenţiarului, interneto-ortodocşii continuă, conduşi [manipulaţi] de proprietariianonimi ai sitului războintrucuvânt şi cel al bloguluisaccsiv, să arunce cu noroi (doar-doar se va lipi vreonouă mizerie de „inculpat”). Anonimul ascuns sub iden-titatea „uncrestinortodox2” merge încă şi mai departe. Elspune, nici mai mult, nici mai puţin, că „Stilismul ro-mânesc [este] o altă faţă a Antihristului”. Toţi aceşti slu-jitori ai minciunii, aciuaţi pe internet, nu fac altceva decâtsă fabrice şi să multiplice informaţii falsificate, obţinutenu prin cercetări serioase, ci culese din căutări pe...internet sau auzite probabil pe la arhondaricele schi-turilor athonite de modă nouă. Ei îşi menţin o aparenţă

„smerită” şi „pocăită”, bineînţeles, fiindcă la finele fie-cărui articol penibil şi mincinos pe care îl postează, nuuită să îşi ceară iertare de la cititorii „care se vor fitulburat citind”. Asta nu îi împiedică să facă exact acelaşilucru, iară şi iară.

Şi bineînţeles că nu se putea discuta despre „sti-lism”, „stilişti” şi calendar vechi, fără a se aduce în dis-cuţie şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Laacest capitol, s-au înghesuit să arunce cu pietre exact oa-

menii care au în mâinile lor soartaa milioane de suflete, şi care ar fitrebuit să mărturisească drept,propovăduind oamenilor adevărul.Sau cel puţin, ar fi putut să tacă...Ştiu ei de ce, şi pe această temă s-ar mai putea scrie încă cel puţincâteva articole.

Unul din cei ce ar trebui să măr-turisească adevărul (şi nu o face!),ori să tacă, este tocmai părintelearhimandrit Mihai Stanciu, egu-menul Mănăstirii Antim din Bu-cureşti. Încă de la început, terme-nul „conflagraţie”, folosit în titlularticolului, îl pune pe autor, în modcu totul gratuit şi nejustificat, înpostura de arbitru într-o falsă com-petiţie, plăsmuită probabil din lipsăde alte preocupări.

În slujba pe care o aducem (saupe care ar trebui să o aducem) luiDumnezeu, între noi, slujitorii Bi-sericii, nu trebuie să existe nici unfel de luptă pentru întâietate, căciporuncă avem de la Hristos, Cel cea spus: „Iar între voi nu va fi aşa; cicare va vrea să fie mai mare întrevoi, să fie vouă slugă” (Mc. 10, 43-44).

Expresiile agresive folosite de părintele Mihail, arputea să îl ducă pe cititor la ideea că aşa-zişii „stilişti”sunt cei care au bulversat o lume întreagă şi care probabilsunt responsabili pentru tot răul şi războiul de pe pământ.Tonul răutăcios este folosit cu scopul de a intimida pecititorul sincer, ajutând totodată la construirea unei în-scenări, prin care se doreşte ascunderea adevărului pro-povăduit de Biserica lui Hristos, inducând în eroare pecei care sunt în necunoştinţă de cauză, dar caută ade-vărul. Arma noastră nu este una de ordin material, pre-cum cea a sectanţilor, care cumpără suflete cu preţ deeuro, maşini, credite bancare etc. Nu avem nici arma

Replica Episcopului Sofronie Suceveanul

- la adresa articolului „Noua conflagraţie stilistă” semnat de părintele arhimandrit MihailStanciu, stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti -

Notă: În articolul discutat, părintele Mihail îl acuză pe preasfinţitul Galaction Cordun de abateri morale, sminteli publicerepetate, numindu-l iubitor de slavă deşartă, caterisit şi nepocăit. Asupra slujitorilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România,el aduce acuza că ar practica rebotezarea credincioşilor şi ar fi săvârşit hirotoniile a doi episcopi într-o singură noapte.

Preasfinţitul episcop Sofronie Suceveanul

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

5TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

împrumutată de la vicleanul duh adică diavolul, tatălminciunii, cea de care se folosesc ortodocşii de stil nou,ce ne acuză, şi toţi de un gând cu ei: iubitorii de apostaţiveniţi din Apus, iudei, masoni, vrăjitori, eretici etc. Deşise recunoaşte din partea acestora că „s-au petrecut lu-cruri nepotrivite la schimbarea calendarului la noi (înţară n.ed.) şi în alte părţi”, însă se ocoleşte adevărul şinu se doreşte să se spună lucrurilor pe nume.

Ce lucruri nepotrivite s-au petrecut odată cu schim-barea calendarului? Pentru o minte pervertită de moder-nism şi ecumenism, s-ar părea că lucrurile nepotrivite cevă stingheresc cel mai mult ar fi tocmai existenţa Bi-sericii Ortodoxe de Stil Vechi şi mărturisirea ei de cre-dinţă, faţă de care aţi şi exclamat: „asta ne mai trebuia!!!”,şi pe care o judecaţi folosind nişte atribute false, ce nu potcaracteriza un om al lui Dumnezeu şi cu atât mai mult unpresupus „teolog”. Căci unui slujitor al Bisericii îi stă binesă judece lucrurile cu discernământ - ceea ce vă lipseştecu desăvârşire, iar unui erudit teolog i se cuvine să măr-turisească adevărul lui Dumnezeu.

Dacă aţi avea adevărată dragoste de semeni, aşa cumo cere Dumnezeu de la noi, aţi propovădui Adevărul, spremântuirea credincioşilor. „Dragostea” teoretică de carevă agăţaţi, dimpreună cu toţi cei care ascund adevărul,este de fapt expresia cea mai desăvârşită a urii şi aminciunii, care vă aşează undeva la dreapta tronului luiantihrist şi vă transformă în nişte ucenici ai întune-ricului; călăuze oarbe şi farisei făţarnici, care uitaţi ceînseamnă judecată, milă şi credinţă; „strecuraţi ţânţarul”(aţi fi capabili să pierdeţi numai dintr-o suflare pe toţi ceice vă pun înainte adevărul lui Dumnezeu) şi „înghiţiţicămila”, adică ridicaţi în slăvi erezia ecumenismului, pecare Sfinţii Părinţi au lepădat-o şi au predat-o anatemei.

Pe această ruină a întunericului, a minciunii, a ino-vaţiilor osânditoare în materie de credinţă, voi ridicaţiastăzi edificiul modern al neo-teologiei, care este în fapto demonologie în toată regula. Cum putem numi altfelhula împotriva lui Hristos, săvârşită prin propovăduireaereziei ecumenismului de azi şi destrămarea canonicităţiiBisericii Ortodoxe, prin schisma începută în România din1924, de care vă faceţi răspunzători în faţa lui Hristos?Ei bine, toate acestea sunt lucrate numai din inspiraţiaduhurilor viclenilor demoni.

Revenind la afirmaţiile făcute la adresa episcopuluiGalaction Cordun, ori sunteţi în necunoştinţă de cauzăfaţă de personalitatea acestui episcop, ori răutatea v-aluat-o pe dinainte. Despre ce „grave abateri morale şisminteli publice repetate” îl acuzaţi pe episcopul Ga-laction Cordun, de vreme ce presa şi buletinul oficial alBisericii de stil nou (Revista Sf. Sinod, editată de B.O.R., anulLIII, 1935, nr. 3-4 (martie-aprilie), pag. 174-175, Bucureşti) îlcaracterizează ca pe un om de mare prestigiu al vremii,spunând astfel: „Şi-a făcut studiile teologice superioarela Academia Imperială Teologică din Petersburg,dobândind titlul de magistru. Înainte de război, cu câţivaani, a fost numit preot la catedrala mitropolitană din

Bucureşti, unde a slujit până la alegerea ca arhieu vicar.În ultimii trei ani a fost mare eclesiarh al acesteicatedrale. În timpul războiului a fost internat de armatelede ocupaţie ostatic la Săveni-Ialomiţa şi apoi deportat înBulgaria. După război, în special între anii 1923-1926,a funcţionat ca misionar cultural la C. F. R., dezvoltândo lucrare apreciabilă printre muncitorii şi funcţionariiCăilor Ferate. Cu acest prilej şi cu mijloacele puse laîndemână de C. F. R., a tipărit 64 de lucrări; cărţi, cu-vântări, tratate, traduceri şi originale. P. S. ArhiereuGalaction a intrat la o vârstă foarte tânără în călugărie.”

Părinte Mihail,sunteţi mult preadeparte de ade-văr, iar dacămorţii ar maiputea vorbi, l-aşîntreba mai mul-te pe răposatulpatriarh TeoctistArăpaşu, carev-ar fi putut îm-bogăţi cunoş-tinţele de istoriebisericească, re-latându-vă une-le episoade maipuţin canoniceşi deloc pline dedragostea pecare ne acuzaţică nu o avem.

Am putea afla cu toţii cum, în perioada în carepreasfinţitul Galaction era ţinut în arest cu domiciliulforţat la Mănăstirea Căldăruşani, arhiereul-vicar Teoctist(pe atunci aflat în funcţia de şef al cancelariei Arhiepis-copiei Bucureştilor), era însărcinat cu ascultarea de a-llichida pe bătrânul ierarh. Cum? Prin bătaie cruntă, dupămetodele Securităţii (fără urme incrimatoare), cu pro-sopul ud, făcut funie, aplicată în zona ficatului (o metodăde tortură foarte dureroasă, având până la 80% şanse săducă la decesul victimei), dar şi prin metode proprii: în-fometarea, înţeparea cu cuie ruginite şi alte obiecteascuţite.

Iarăşi, întreb: despre ce „privilegii” vorbiţi la adresapreasfinţitului Galaction Cordun, de vreme ce acesta nuşi-a cruţat nici cariera şi nici viaţa, pentru a mărturisiadevărul de credinţă, atunci când împrejurările şi strâm-toarea la care era supusă Biserica îi cerea aceasta? Pevremea când era arhimandrit (1916), Galaction Cordun afost cel dintâi şi singurul care s-a opus ordonanţei ger-mane, de influenţă catolică, prin care o putere politică,străină şi potrivnică Bisericii Române din acea vreme, îiimpunea acesteia să prăznuiască Naşterea Domnului şiPaştele la aceeaşi dată cu catolicii, adică după calendarulgregorian. Acest lucru s-a întâmplat întocmai, în anii1926 şi 1929. La 9 decembrie 1916, pe vremea Î.P.S.Conon, Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, arhi-mandritul Galaction Cordun a adresat acestuia un me-

Preasfinţitul Episcop Galaction CordunPreasfinţitul Episcop Galaction Cordun

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 6

moriu (vezi „Cuvinte de viaţă pentru cei trudiţi”, arhim. G.Cordun, Buc. 1922, p.314-319), în care se spunea astfel: „Deaceea eu, ca un smerit slujitor al Sfintei Biserici deRăsărit, fiu sufletesc al Î. P. S. Voastre, conştient de rolulce trebuie să-l am în împrejurări de aşa natură şi la aşavremuri, vă fac cunoscut, că printre alţi clerici devotaţi,care vă vor sprijini, fac cerc şi eu în jurul Î. P. S.Voastre, declarându-vă, că în atitudinea energică ce vatrebui să luaţi întru apărarea drepturilor noastre tra-diţionale, voiu fi gata a va apăra chiar şi cu preţul vieţeimele, jertfind şi ultima picătură de sânge pentru respectulaşezămintelor noastre bisericeşti şi a predaniilor moş-tenite din străbuni. Faceţi Î. P. S. Stăpâne, marele gest.Puneţi cârja arhipăstorească înainte şi apăraţi cu totcurajul tezaurul Sfânt ce vi s-a încredinţat. Sunteţi într-ovârstă şi într-o situaţiune, când nu mai puteţi aşteptanimic de la lume; şi în demnitatea ce ocupaţi, trebuie săvă fie o plăcere a vă uni cu Domnul în lupta păstrăriiaşezămintelor Lui. Ieşind cu râvnă la lupta pe faţă, veţireîmprospăta şi Î.P.S. Voastră prin exemplul dat, pemarii noştri mitropoliţi şi marii patrioţi din trecut, careau fost gata şi au şi murit mulţi dintr-înşii, apărând cucârja drepturile tradiţionale şi predaniile bisericeşti şinaţionale. Veţi fi un martir al neamului. Şi, cât am vreasă fiţi, mai ales acum, când nu trebuie să disperăm, cutoate sacrificiile purtate în unitatea noastră naţională demâine. În credinţa că veţi dovedi şi cu fapta ceea cepropovăduiţi de mult cu cuvântul, sunt al Î. P. S. Voastresupus fiu sufletesc.”

Şi, ca drept dovadă că preasfinţitul Galaction nu s-aalăturat niciodată celor ce urmăreau slava deşartă şi privi-legiile omeneşti de care îl acuzaţi (şi nu ştiu cu ce dreptfaceţi acest lucru, de vreme ce Unul singur este Judecă-tor, adică Dumnezeu), iată ce spunea el în acea vreme,referitor la cei ce trădaseră Biserica: „În mâna ce cautăsă dirijeze acest aranjament, daţi-mi voie să întrevăd submasca bisericii catolice, ascunzându-se cu cea mai mareprecauţiune, umbre de renegaţi tot dintre ai noştri, ple-caţi din cauza nesatisfacerii ambiţiunilor lor prea exage-rate, care servind în această chestiune cauza bisericii duş-mane, doresc să-şi poată câştiga acolo un titlu nenorocitde glorie şi o recompensă poate şi mai mare de cât 30 dearginţi, preţul vânzării rânduielilor Bisericii Domnului.”

Cum îndrăzniţi să îl acuzaţi pe epicopul GalactionCordun, că ar fi urmărit slava deşartă şi privilegiile aces-tei lumi; tocmai pe el, care pentru dragostea sa faţă decredinţa ortodoxă a fost exilat, torturat şi aproape ucis?Căci după ce a fost scos din Mănăstirea Căldăruşani, lascurtă vreme a trecut la Domnul, mutându-se din aceastăviaţă, şi nu pentru faptul că ar fi fost prea înaintat învârstă, ci datorită chinurilor suferite de la calăii-slujitoriai altarului Bisericii de stil nou, foşti ucenici şi hirotoniţichiar de preasfinţitul Galaction.

Cine l-a trădat pe arhimandritul Galaction, acu-zându-l de „neascultare” faţă de ordonanţa germană din1916? Nimeni decât oameni „scrupuloşi” şi slujitori aialtarului, adică înaintaşii celor care astăzi îl acuză tocmaide contrariul celor pe care le-a mărturisit şi le-a şi lucrat,

cu cuvântul şi cu fapta. Aceşti inovatori, deranjaţi, de-sigur, de glasul mărturisitor ce încerca să le trezeascăconştiinţele iubitoare de tihnă, arginţi şi plăceri lumeşti,au înaintat referat ordonanţei germane din Bucureşti, încare îl arătau pe arhimandritul Galaction Cordun ca pe unvinovat şi instigator. Şi au confirmat în referat că, dinpricina arhimandritului Galaction Cordun, Biserica Ro-mână nu s-a putut conforma ordonanţei germane de aprăznui Naşterea Domnului şi Paştele la aceeaşi dată cucatolicii. Glasul arhimandritului Galaction era în a-cele clipe expresia deplină a voinţei poporului, faţă decare mitropolitul Conon şi comandatura germanăavea mari temeri. Trebuia deci eliminat!

Atunci, ca şi acum, vânduţii din interiorul Patriar-hiei şi-au simţit atacat confortul şi starea căldicică deapostaţi, din cauza adevărurilor rostite public în con-ferinţele din ultima vreme, ca şi a unor articole şi comen-tarii, postate de către cei ce au înţeles că epoca minciuniitrebuie să se sfârşească. Ura activiştilor împotriva luiDumnezeu s-a înteţit mai ales după publicarea repliciiscrise de Danion împotriva mărturiilor mincinoase scrisede un oarecare Viorel Nistor şi răspândite prin internet şie-mailuri cu o viteză uimitor de suspectă. Unde era acestNistor cu acoliţii săi de duh, când sinodul actualuluipatriarh s-a lepădat de Predania Bisericii, aprobându-l pe

Corneanu, sau când Bar-tolomeu Anania i-a împăr-tăşit sincer pe doi „preoţi”greco-catolici declaraţi?Din prisosul inimii gră-ieşte gura. Apoi, sub pre-textul „păcii şi iertării” pas-cale, s-a aşternut o tăcerecare a pregătit încă un nouatac „războinic” împotri-va Cuvântului lui Hristos.

Ce privilegii sau ceslavă lumească; ce onoruriîl aşteptau pe arhiman-dritul Galaction, pentrufaptul că a mărturisit ade-vărul în faţa acestor iudeşi în faţa poporului? Ni-mic altceva decât arestul,

domiciliul forţat la Mănăstirea Săveni din Ialomiţa, foa-mea, setea şi regimul de tortură la care a fost supus, bat-jocura din partea celor peste care chemase Duhul Sfântla hirotonia lor. Şi, după toate acestea, când episcopulGalaction Cordun a scăpat din mâinile voastre, atunci debunăvoie, din propia sa convingere şi nesilit, a revenit laBiserica de Răsărit (cea de Stil Vechi), rămasă credin-cioasă Sfinţilor Părinţi, şi care a ascultat şi ascultă maimult de Dumnezeu, decât de minciuna astronomică aApusului.

Iar voi, slujitorii Bisericii schismatice (de stil nou) v-aţirăzbunat asupra lui cu o ură satanică şi aţi pus pe capulsău condamnare de caterisire. Nimic nou sub soare.Toate se încadrează în tiparele voastre clasice, transmise

Teoctist Arăpaşu, în vremeacând era torţionarul

Preasfinţitului Galaction

7TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

din generaţie în generaţie, de pe vremea comuniştilor şipână astăzi. Însă, vă prefaceţi că uitaţi un mic „amă-nunt”: Caterisirea voastră (care oricum e invalidă şinelucrătoare, de vreme ce ea a fost rostită de nişteepiscopi căzuţi sub anateme, deci caterisiţi de cătreSfinţii Părinţi), a fost dată după ce preasfinţitului Ga-laction îşi mărturisise revenirea la Biserica adevăratăprin declaraţia oficială trimisă Patriarhiei Bisericii Orto-doxe Române şi mai multor patriarhii de peste hotare.

Reluăm cronologia acelor evenimente: ArhiereulGalaction Cordun a anunţat revenirea sa la vechiul ca-lendar, făcându-şi publică intenţia printr-un act legalizatla Notariatul de stat din Bucureşti la 5 aprilie 1955, do-cument ce a fosttrimis atât Patriar-hiei Române, cât şifoştilor colegi de laAcademia Teolo-gică, Patriarhii Alexeial Moscovei şi Kirilal Bulgariei. El afost proclamat, la 5aprilie 1955, condu-cătorul Bisericii Or-todoxe de Stil Vechidin România, cu ti-tlul de „Arhiepis-cop şi Mitropolit alBisericii drept-slăvi-toare de stil vechi dinR.P.R.”, cu sediul laMănăstirea Slătioara din Moldova. Preasfinţitul Galactiona acceptat să devină conducătorul Bisericii Ortodoxe deStil Vechi şi, la 13 aprilie 1955, a făcut o mărturisire decredinţă publică, anunţând întoarcerea sa la calendarul iu-lian. Mărturisirea sa a fost adusă la cunoştinţa Patri-arhiilor Rusiei şi Bulgariei şi, prin reprezentant legal,remisă Bisericii oficiale din România. Sinodul BisericiiOrtodoxe Române avea să-l declare ca „neascultător şi ne-supus”, apoi să-l caterisească şi să-l depună din treaptă peP.S. Galaction în cadrul şedinţei din 14 aprilie 1955, înJoia Mare, iar numele său să fie şters din istoriografiabisericească.

Canonul I al Sfântului Vasilie cel Mare spune aşa:„... dacă cei ce în vreo oarecare treaptă aflându-se (arhi-ereu preot, diacon etc n.ed.) s-au dus împreună cu ceinesupuşi (schismatici), când se vor pocăi (întoarce) să seprimească în aceeaşi rânduială (treaptă) în care au fost”.Şi pe bună dreptate şi chiar fără a încălca disciplinacanonică, episcopul Galaction Cordun s-a lepădat de Si-nodul Bisericii de stil nou din 1955, când s-a întors laadevărata Biserică, pe temeiul canonului 15 de la Întâiulşi al Doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861, cezice: „... iar cei care se despart de împărtăşirea cu maimarii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismăn.ed.) propovăduită de aceştia, şi care (schismă) sauerezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de SfinţiiPărinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se

osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc pentru că aupăzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite aleacelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şimai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”.

Din nou, duhul urâtor de pace vă face să scrieţi unneadevăr. Manipulaţi informaţii false pe care le puneţi peseama Bisericii noastre. Niciodată şi nimeni în întreagaistorie a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Românianu a săvârşit „într-o singură noapte”, adică în cadrulunei singure Sfinte Liturghii vreo „hirotonie a doi epis-copi”, după cum susţineţi! Iar, cât despre succesiunea a-postolică, vă întreb, care sunt condiţiile de menţinere a

succesiunii aposto-lice? Nu mărturi-sirea credinţei Sfin-ţilor Apostoli? Tre-buie ştiut că succe-siunea apostolică sepăstrează atât pe li-nia hirotoniilor, câtşi prin menţinereacredinţei apostolice,prin păstrarea cano-nicităţii şi dogma-tismului Bisericii Or-todoxe instituite deSfinţii Apostoli şiSfinţii Părinţi Apos-tolici. De vreme cev-aţi înfrăţit cu ere-

ticii şi vă spurcaţi din potirul slujbei comune şi al rugăciu-nilor ecumenice (vezi cazurile precizate mai sus), unde maieste în B.O.R.mărturisirea de credinţă care să se identificecu cea a Sfinţilor Apostoli? Dacă pierzi adevărul de cre-dinţă, nu pierzi şi succesiunea apostolică care te identificăcu cei prin care s-a primit adevărul de credinţă, adicăSfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi?

Cât despre o rebotezare, nici nu poate fi vorba înBiserica noastră. Excepţie fac cazurile celor nebo-tezaţi, adică: cei „botezaţi” de eretici sau situaţii ne-fericite în care slujitorii din Biserica de stil nou, molipsiţide erezia catolicismului, săvârşesc în derâdere TainaSfântului Botez, adică prin stropire, turnare, sau cufun-dare până pe la jumătate etc.

Adevăratul botez, după cum l-am primit de la SfinţiiApostoli, este cel săvârşit prin cele trei afundări şi princele trei chemări ale Dumnezeirii, adică în numele Tatăluişi al Fiului şi al Sfântului Duh. Sfinţii Părinţi adunaţi lacel de-al doilea Sinod Ecumenic, prin cel de-al 7-lea ca-non, au hotărât ca: „Pe cei ce dintre eretici se adaugă laOrtodoxie şi la partea celor ce se mântuiesc, îi primimdupă spusa urmare şi obicei astfel, pe arieni, pe mace-donieni, pe savatieni, şi navatieni, pe cei ce se zic pesineşi curaţi şi mai buni şi pe cei patrusprezecelnici,adică tetradiţi, mercurieni şi apolinarişti (aceştia aveaubotezul adevărat, n.ed.) îi primim dându-şi mărturisirea

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 8

credinţei şi anatematisind tot eresul, care nu cugetă pre-cum cugetă sfânta sobornicească şi apostolească Bisericăa lui Dumnezeu. Şi îi pecetluim mai înainte cu Sfântul şiMarele Mir pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură şi pe u-rechi, zicând: «pecetea Darului Sfântului Duh». Iar peevnomieni, care botează într-o afundare, pe montanişti,pe savelieni, care zic că Tatăl şi Fiul este o faţă şi toatecelelalte eresuri, pe toţi cei ce dintre aceştia, care vor voia se adăuga la Ortodoxie ca pe elini îi primim (adică îibotezăm din nou): în ziua cea dintâi îi facem creştini, îna doua catehumeni, iar în a treia îi jurăm pentru măr-turisirea adevărului şi după aceasta îi botezăm”.

Deci, dacă am acceptat botezul schismaticilor (celorde pe stil nou) săvârşit prin cele trei afundări în numeleSfintei Treimi, în cazul credincioşilor care se întorc la ade-vărata credinţă, noi, slujitorii Bisericii Ortodoxe de StilVechi, conform canonului de mai sus, le administrăm doarTaina Mirungerii. La aceasta, spre încredinţarea multora,adăugăm şi hotărârea Sfântului Vasilie cel Mare, care întâlcuirea celui dintâi canon al său, zice: „…dacă şiaceasta are să se facă împiedicare obşteştii ico-nomii, care pentru toţi schismaticii o aufăcut Sfinţii Părinţii, să urmăm şi noiiconomiei ca nu cumva, prin as-primea poruncii acesteia, să-i fa-cem leneşi spre a se boteza, ruşi-nându-se poate că se boteazăca nişte desăvârşiţi necre-dincioşi şi, prin urmare, săîmpiedicăm mântuirea lor. Şizicem în scurt: câţi se bo-tează în botezul acelora(schismatici), aceştia întor-cându-se la dreapta slăvirenegreşit trebuie a se unge decei dreptcredincioşi cu Sfântul şiMarele Mir şi aşa să se împăr-tăşească cu Dumnezeieştile Taine”.

Mai spuneţi aşa: „Cu toate încer-cările repetate de dialog din partea B.O.R.,nu s-a avansat deloc datorită refuzului total dinpartea BOSV, care aruncă în continuare numai blestemeşi anateme…” Cu cine să avem dialog? Cu voi, cei ce aţiadoptat calendarul astronomic al papei? Cu voi, cei ce aţistricat sobornicitatea Bisericii Ortodoxe în anii 1926 şi1929, când aţi schimbat data Paştelui? Aţi stricat şi chiardesfiinţat de nenumărate ori postul Sfinţilor Apostoli. L-aţi primit pe ereticul de papă în Biserică, numindu-l„frate”. Aţi muşamalizat scandalul canonic, iscat deepiscopul Corneanu, care s-a împărtăşit cu ereticii greco-catolici. Astăzi, sunteţi promotorii propovăduirii unirii cuRoma. Propovăduiţi ecumenismul, în numele „dragos-tei” şi al „păcii”, ascunzând erezia ce rânjeşte hidos, laumbra sa.

Vă învăţaţi fiii duhovniceşti că o căsătorie cu unneortodox nu este contrară sfintelor canoane… şi…mă opresc aici. Cu riscul de a fi acuzaţi de lipsă dedragoste, vă spunem că refuzăm orice comuniune cu

Biserica de stil nou şi cu atât mai mult cu ereticii, sec-tanţii ori păgânii, fiindcă o dragoste contrară porun-cilor dumnezeieşti nu este dragoste, ci preacurvie du-hovnicească, şi nu are altă direcţie decât iadul.

Nu ne trebuie „dragostea” voastră, clădită pe min-ciună. Tot „dragoste” a fost şi atunci când mitropolitulGalaction Cordun era în sicriu, stins din acestă lume, darcu faţa către cele veşnice. Căci din porunca slujitorilorBisericii de stil nou, în ajunul zilei de înmormântare, lamiezul nopţii, curtea Mănăstirii Slătioara era plină degărzi ale jandarmeriei şi ale securităţii, care au făcut totce le-a stat în putinţă pentru ca, în numai câteva ceasuri,trupul neînsufleţit al mitropolitului Galaction Cordun săfie pus sub ţărână. I-au putut ascunde numai trupul înadâncurile pământului. Credinţa însă, mărturisirea ade-vărului de credinţă, răbdarea în faţa chinurilor, foamea şisetea la care a fost supus şi răsplătirile cu care Dumnezeuîi încununează pe cei plăcuţi Lui - toate acestea nu le veţiputea acoperi niciodată!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor limpezi apele tul-burate conştient şi organizat. Limpezirea însă o

vor vedea numai cei care au înţeles pânăacum pe ce plan se poartă acest război

rece (nu „întru cuvânt”, cum leplace lor să se laude, ci împo-

triva Cuvântului, adică a luiHristos), în care un soi dedraci anume îi mână pe pri-gonitorii nu ai vreunui teologconferenţiar, ori ai „stiliş-tilor”, ci ai Adevărului, ros-tit întru credinţa Sfinţilor Pă-rinţi. După cum bine spuneaautorul publicaţiei online

Popas Alternativ: „Niciodatănu s-a folosit mai mult trucul

jidovesc de discreditare a unuiom: atacă sursa argumentului, nu

argumentul însăşi. Cei mulţi şi în-fierbântaţi însă nu au timp să vadă dife-

renţa, să mai cugete la întregul tablou care sepictează nu de ieri-de azi, ci de când răstignitorii Adevă-rului s-au îndreptăţit astfel: „de folos este nouă să moarăun om pentru norod, şi nu tot neamul să piară” (Ioan 11, 50).Logic, nu? Doar că acest om este Omul: Hristos-Dumnezeu.

Felul şi duhul în care au lucrat şi lucrează viermiineadormiţi (chiar şi cu bărbi şi sutane, plini de „sme-renie” şi „dreaptă socoteală”) şi sprijinitorii acestora îm-potriva celor care Îl pun pe Hristos mai presus de oameniarată cine le este stăpânul, care este acelaşi cu tatăl pui-lor de vipere care au stat în faţa Mântuitorului, L-aucunoscut, dar nu L-au primit.”

Edificator, aş spune. Noi ce mai putem adăuga?Dumnezeu să vă ierte şi să vă lumineze, părinte MihailStanciu, să înţelegeţi tainele adevăratei credinţe, pentru anu lua răsplata celor ce L-au răstignit pe Hristos.

9TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

1. Începutul anului 2010 avea să aducă în urechileopiniei publice câteva hule nemaiîntâlnite până acum înRomânia, ţară ortodoxă de mai bine de 2000 de ani,hule îndreptate împotriva Mântuitorului nostru, IisusHristos. Un satanist precum Pavel Coruţ vrea să „e-duce” publicul românesc cu o serie de idei sataniste, princare neagă existenţa lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dum-nezeu şi propovăduieşte puterea dracilor, ridicând înslăvi „religiile” antihristului: yoga şi new-age.

În acelaşi timp, în Bulgaria, ţară de asemenea orto-doxă, compozitorul de muzică Elton John, într-un inter-viu acordat jurnalului „Parade” din Statele Unite aleAmericii declara că : „Iisus a fost un gay milostiv, un homo-sexual foarte deştept care a înţeles problemele oamenilor”.

Care consideraţi că ar fi scopul unor declaraţiiatât de hulitoare şi încotro ductoate acestea?

Precum diavolii se străduiescdin răsputeri să îndemne pe om sălucreze împotriva poruncilor luiDumnezeu, tot astfel şi oamenii dia-volului: sataniştii, ereticii, sectanţiietc, se străduiesc să convingă pe ceide lângă ei să fie asemenea lor.Adică scopul lor este unul bine de-finit, şi ei lucrează lucrurile întune-ricului, fiindcă sunt fii ai minciuniişi ai întunericului, iar ţinta lor su-premă este aceea de a aduce, dacăeste posibil, întreaga lume la rătă-cirea lor.

Aceşti lucrători ai diavolului vorsă convingă lumea să îmbrăţişeze„învăţăturile” new-age, ce vorbescdespre faptul că toţi suntem dum-nezei, iar diavolii există doar în ima-ginaţia noastră. Omul poate ajungela o unire duhovnicească cu Dum-nezeu, însă omul nu poate fi Dumnezeu, de vreme ce eleste creaţie a Dumnezeirii.

În mijlocul celor care-L hulesc pe Dumnezeu, să ştiţică Dumnezeirea este ca o stâncă de granit de care sezdrobesc toate săgeţile înveninate ale diavolului, iarlegea lui Dumnezeu rămâne ca o nicovală de care s-auspart multe ciocane. Nimeni nu L-a învins vreodată peDumnezeu, cu atât mai puţin nimeni nu a putut să-L facăsă cadă din Slava Sa. Nici ereticii, nici sataniştii de azi nuvor putea să-L micşoreze vreodată. Însă ei fac altceva:aduc hule asupra Sa, smintindu-i pe cei necredincioşi, iardacă Dumnezeu nu a coborât încă foc asupra lor, precumasupra lui Datan şi Aviron din legea veche, acesta e unsemn că Dumnezeu îi aşteaptă la pocăinţă.

Diavolii nu ţin cont de timp şi de spaţiu. Ei nu suntun rod al imaginaţiei, ci sunt atestaţi ca realităţi lucrătoare

ale răutăţii, făcându-se stăpâni peste sufletele celor ce nuveghează asupra mântuirii lor. Iată ce ne sfătuieşte SfântulApostol Petru: „Fiţi treji, privegheaţi; pentru că potriv-nicul vostru diavolul ca un leu răcnind umblă, căutând pecine să înghită” (I Petru 5, 8).

Ispitirile diavolului nu au hotare. Dacă a găsit o pistădeschisă în România, în mod sigur nu se va mulţuminumai cu aceasta, ci va căuta şi în altă parte, până va găsiuna, aşa cum a găsit teren prielnic şi în Bulgaria, unde unsatanist ca Elton John nu se reţine de a huli numele luiIisus Hristos. Aceasta este o provocare şi o mare ispităpentru creştinii din întrega lume, mai ales astăzi, când artrebui să ne căim pentru păcatele noastre. Însă faptul cămijloacele mass-media scot în evidenţă astfel de concepţiidenaturate, arată cât de adânc s-a scufundat lumea deastăzi în păcat, dar şi cât de mult a scos din viaţa ei ade-vărul lui Dumnezeu.

Propaganda antihristică s-a gene-ralizat şi a cuprins aproape tot Apu-sul, iar nouă nu ne rămâne decât săne îngrădim împotriva lor cu dovezidin Sfânta Scriptură, din vieţile sfin-ţilor şi prin cuvinte ale SfinţilorApostoli: „Au nu ştiţi, că nedrepţiiÎmpărăţia lui Dumnezeu nu o vormoşteni? Nu vă înşelaţi: Nici cur-varii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahenii, nici sodo-menii, nici furii, nici lacomii, nicibeţivii, nici ocărâtorii, nici răpi-torii, Împărăţia lui Dumnezeu nu ovor moşteni” (I Corinteni 6, 9-10).

Pocăinţa spală păcatele, dar la a-ceastă smerenie profundă a inimii sevine din convingere, de bunăvoie şicu credinţă fierbinte. Cine nu sespală aici de păcate cu lacrimile depocăinţă, rămâne să-şi ia osânda învecii vecilor în focurile nesfârşiteale iadului, unde pocăinţă nu este şi

chinurile nu se sfârşescvreodată. 2. Dacă tot aţi amintit despre faptul că lumea este

şubrezită de păcat, din experienţa duhovnicească apreasfinţiei voastre, puteţi să ne spuneţi care este cursacea mai des folosită de diavol pentru a câştiga sufletede partea lui? Care ar fi cele mai grave şi mai desîntâlnite păcate ale lumii de azi?

Oamenii de azi s-au îndepărtat de rugăciune - deadevărata rugăciune, adică de cea care se face nu cu bu-zele, ci cu inima, cea care este de fapt comuniunea omuluicu Dumnezeu. Ori, pentru a scăpa de cursele diavolului,este nevoie tocmai de multă rugăciune şi trezvie duhov-nicească. Deci trezvia trebuie să fie îmbinată cu rugă-ciunea, cum şi Mântuitorul a spus: „Privegheaţi şi vărugaţi” (Mt. 26, 41). Trezvia alungă gândurile şi rugă-ciunea dă hrană sufletului, atrage Darul lui Dumnezeu în

De vorbă cu Preasfinţitul Episcop Dionisie Gălăţeanul

Preasfinţitul Episcop Dionisie Gălăţeanul

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 10

inimă. De aceea şi este necesară această îmbinare a aten-ţiei şi rugăciunii.

Sfântul Nil Athonitul îndeamnă aşa: „Stai mărtu-risind bună mărturisire şi uşor vei veghea asupra duş-manilor tăi”. Însă omul se lasă uşor cuprins de reauamărturisire de credinţă, aşa cum se întâmplă azi cu creş-tinii care pleacă din România purtând în inima lor oscânteie de ortodoxie şi se întorc peste câţiva ani lepădaţide Dumnezeu, eretici, sau dacă nu chiar aşa, cel puţinînnegriţi de păcat încât nu mai îndrăznesc nici măcar săprivească la cer. Unii ca aceştia, care au pierdut adevăratacomuniune cu Biserica lui Hristos, devin uneltele cele maiactive ale diavolului. Şi aceasta nu înseamnă că toţi aceştiamerg şi propovăduiesc împotriva lui Dumnezeu, însă înascuns devin vrăjmaşi ai Săi şi ai poruncilor Sale.

Căci acolo unde Dumnezeu porunceşte: „Să nuucizi”, unii ca aceştia ucid fără de milă. Cele mai frec-vente şi mai grave păcate ale lumii de azi sunt avorturile,şi cred că cele mai multe din toată Europa sunt făcute înRomânia. O femeie care face avort este o ucigaşă a fiuluiei. Asupra lui Cain striga din adâncurile pământului sân-gele fratelui său. Oare asupra con-ştiinţei acestor mame ucigaşe, care-şiaruncă pruncii la tomberoane, nu vastriga sângele fiilor lor?

Unele cred că se pun la adăpostfolosind anticoncepţionale - o altăcursă a vrăjmaşului, pentru că pilulaeste tot un mijloc de avort, însă unavort timpuriu. Deşi se spune că ar ficreate pentru evitarea concepţiei,adevărul este că de multe ori, piluleleomoară embrionii, iar acest lucru nueste menţionat pe nici un prospect alvreunei pilule anticoncepţionale. ÎnSUA, la Congresul Federaţiei Naţio-nale a Avortului din 1985, s-a ajunsla următoarea formulă adoptată decongres: „Nu vă faceţi iluzii. Pilula şisteriletul sunt avortive”. Astfel, ade-vărul a ieşit la iveală, deşi mulţi anis-a căutat să se ascundă efectul de avort timpuriu al piluleişi al steriletului, ştiindu-se foarte bine că o divulgarepromptă a acestui fapt ar fi determinat multe femei să seabţină de la folosirea lor.

Însă astăzi diavolul l-a învăţat pe om mult mai multeprocedee de ucidere a rodului pântecelui. În casă, înmaşină, la Biserică sau la muncă, se fac nenumărate avor-turi. Spun aceasta pentru că femeia şi stând la rugăciunepoate face avort, şi asta o spun şi medicii nu numai eu.Femeia se poate afla în faţa altarului şi în momentul acelase poate produce în ea un avort. Testele medicale audovedit, că după zămislirea fătului, timp de şapte zile,acesta merge din trompă în uter. În alte şapte zile,încearcă să se lipească de uter şi se face placenta sau casafătului, cum se mai numeşte. Şi în alte şapte zile, adicădupă 21, are loc prima zvâcnire a inimii, dar până atuncifătul a fost viu, cu sistem nervos întreg. Tot testele me-

dicale au dovedit că fătul poate vieţui nelipit de uter vre-me de 14 zile, şi abia după acest interval de timp moare.De aceea trebuie să se lipească de uterul mamei, de sânulmatern, ca să înceapă să se hrănească din mamă. Astfel,pilula contraceptivă, steriletul şi toate mijloacele contra-ceptive împiedică lipirea fătului de uter şi fătul moare şiaşa se produce avortul. Dar când moare fătul? Aceastapoate fi şi după o vreme de 14 zile, cum am spus maiînainte. Iar după 14 zile, în clipa când fătul se stinge înpântece, mama lui poate fi în biserică, şi crezând că aduceslujbă lui Dumnezeu, ea aduce jertfă satanei prin uci-derea pruncului din pântecele ei. Anticoncepţionalele facacelaşi lucru, prin toxicitatea care se creează asupra fătului.

3. Cum s-ar putea ieşi din acest impas de ordinmoral şi duhocnicesc?

Ce ieşire ar mai putea fi? Negreşit, nu altă ieşiredecât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei cerâd şi aşează în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunândastfel: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” şi:„Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că vă veţi tângui şi veţi

plânge”. Şi pe foarte bună dreptate.Tânguire cu adevărat, tânguire şilacrimi este tot timpul de acum.Cumplită suferinţă a cuprins întreagaomenire. Cumplite păcate stăpânescpe toţi oamenii. Dacă ar vrea cinevasă le cerceteze cu de-amănuntul şidacă într-adevăr ar fi cu putinţă să lecerceteze cu de-amănuntul, nu va în-ceta să plângă şi să se tânguiască.

Toate s-au întors cu susul în jos,toate s-au amestecat, nicăieri nu-i ur-mă de virtute. Şi ce-i mai groaznic ecă nici noi nu ne mai dăm seama depăcatele ce ne stăpânesc şi nici nu neducem la alţii ca să le arătăm, să ce-rem sfaturi tămăduitoare. Ne asemă-năm cu un om pe dinafară plin de să-nătate, dar mistuit pe dinăuntru de can-cer. Ne purtăm cum se poartă oame-

nii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi.Când trupul ne este chinuit de vreo boală, chemăm

îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii, suportămoperaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nuizgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul nostrueste lovit în fiecare zi de păcat, când este sfâşiat de pati-mile trupului; când este ars; când este aruncat în prăpastieşi este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunemnici cel mai mic cuvânt care ar putea să ne salveze. Nueste nimeni deplin sănătos sufleteşte. Suntem cu toţii bol-navi; unii mai greu, alţii mai puţin greu. Nu ştiu dacăexistă alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi, carene dăm toată silinţa să mergem împotriva poruncilor Sale.Singura cale care mai există este pocăinţa, pe care săne ajute Dumnezeu să o urmăm.

11TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Să enumerăm principalele lipsuri ale calendarului destil nou:

1. Teologice. În cugetarea Sfinţilor Părinţi, calendarulortodox exprimă o unire în credinţă şi sfinte Taine. Prinintroducerea noului calendar, inovatorii în materie decredinţă au rupt unitatea Bisericii, făcând ca un numărmare de credincioşi ortodcşi să prăznuiască aproape toatesărbătorile atunci când ele nu sunt de fapt, ceea ce în-seamnă că, dintr-o perspectivă temporală, această masă aortodocşilor de stil nou se roagă separat de Biserica Una,Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Se mai întâmplăde multe ori pe parcursul unui an bisericesc ca unii orto-docşi să postească, în timp ce alţii prăznuiesc. Acest lucrueste cu atât mai întristător, cu cât calendarul de stil nou afost introdus în Ortodoxie pentru a-i face pe credincioşi săţină sărbătorile în acelaşi timp cu schismaticii şi eretici.

2. Liturgice. De asemenea, intervenind în forţă asu-pra calendarului, noii calendarişti au stricat rânduialaanului bisericesc, clădită vreme de aproape 16 veacuri,dând o ordine absurdă prăznuirilor liturgice (şi asta dacăluăm în considerare doar postul Sfinţilor Apostoli, care înunii ani se desfiinţează, în Bisericile care urmează nouluicalendar). În înţelepciunea sa, Biserica a hotărât un timpde pregătire pentru prăznuirea anumitor sărbători. În modasemănător, mai există şi alte perioade ale anului, în careau odovania (sfârşitul) anumite praznice. Toate aceste tim-puri liturgice au menirea de a ne face să cugetăm mai a-dânc la rostul şi însemnătatea evenimentelor mântuitoare,lucrate de Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Nu se poate să ţinem doar pentru o zi o sărbătoare atâtde mare cum e Sfânta Înviere, de pildă, iar apoi să uitămcu totul de ea, ci se cade să ne bucurăm de ea vreme depatruzeci de zile, pentru a pătrunde, în acest răstimp, în tai-na ei atât de adâncă. Calendarul nou distruge tocmai aceas-tă taină, această minune a înţelegerii credinţei noastre orto-doxe, anulând rolul anului liturgic de a ne învăţa şi a ne pre-găti pentru o mai adâncă şi bogată viaţă duhovnicească.

Nu avem nevoie să-i întrebăm pe iudei sau pe astro-nomi când ar trebui să-şi prăznuiască Biserica zilele eisfinte, căci este treaba ei să îşi rânduiască prăznuirile po-trivit nevoilor proprii. Calendarul tradiţional este oicoană a vremii – nu fiindcă ne închinăm la el, aşa cumsuntem acuzaţi – să nu fie nouă una ca aceasta! – cifiindcă el s-a sfinţit prin secole de folosinţă, şi Bisericaîn care acesta a fost păstrat a zămislit sfinţi. Calendaruliulian este rodul unei unităţi dobândite cu greu, ruptăacum de către inovatori. Nici unul dintre motivele prezen-tate pentru adoptarea calendarului papal nu are temei.Scopul nostru nu este acurateţea astronomică, căci, dupăcum ştim, calendarul gregorian este departe de a fi perfectpână şi din acest punct de vedere. Şi, chiar de ar fi în-trutotul desăvârşit din punct de vedere astronomic, acest

lucru nu îi conferă deloc o autoritate în Biserica Ortodoxă.3. Ecleziologice. Însăşi modalitatea de introducere a

noului calendar a fost una profund anti-ortodoxă în duh.Ierarhiile Bisericilor care l-au adoptat (Grecia, România,Polonia, Finlanda) au folosit aceleaşi tactici şi argumentepapiste (viclenia, confuzia, dezinformarea, manipularea şiintimidarea), pe care le folosiseră şi în vremea Crucia-delor şi a Inchiziţiei, iar acolo unde acestea au dat greş, s-arecurs la folosirea forţei brute, prin intermediul organelorde represiune ale statului, puse în mişcare de aceiaşi înalţiprelaţi ai unor Biserici aflate de-acum într-un declin pro-fund. Această prigoană îndreptată împotriva adevăraţilorcredincioşi ortodocşi a fost dezlănţuită de aceiaşi oamenicare au făcut schimbarea calendarului, chipurile pentru a„restabili şi a întări dragostea dintre Biserici”.

Poate că aceste tactici murdare au avut success pevremea papei Grigorie XIII, cu ideile lui eretice despreprimatul papal; dar pentru o Biserică ce dintotdeauna şi-aapărat sobornicitatea, aşa cum a făcut-o Biserica noastrăOrtodoxă, aceste strategii catolice au fost cu totul in-acceptabile. În introducerea noului calendar, nu s-a ţinutseama de sfatul multora dintre episcopii Bisericilor Orto-doxe. Niciunei Biserici locale nu i s-a cerut consimţă-mântul, în afară de Patriarhia de Constantinopol. Cu câţi-va ani înainte de această schimbare, majoritatea Patriar-hiilor şi a Bisericilor ortodoxe dăduseră anatemei noul ca-lendar. Foarte curios însă, pentru a „anula” (după cumcred ei) toate aceste hotărâri soborniceşti, luate într-uncuget şi într-un glas, în sânul Bisericii, a fost de-ajuns osingură semnătură a unui singur arhiepiscop grec! Cum seîmpacă acest fapt cu ceea ce Ortodoxia ne învaţă despreautoritatea în Biserică? Oare această constrângere nu seapropie mai mult de principiul infailibilităţii papale?

Aşa-numitul „calendar iulian îndreptat” a fost in-trodus prin forţă şi amăgire, şi în neascultare faţă de

Mulţimi de credincioşi la hramul Mitropoliei Slătioara Schimbarea la Faţă a Domnului

Mulţimi de credincioşi la hramul Mitropoliei Slătioara Schimbarea la Faţă a Domnului

De ce suntem fii ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi?„Cei ce au schimbat cu obrăznicie calendarul bisericesc în zilele noastre, cu

siguranţă nu au luat în calcul gravitatea anatemelor sub care au căzut; şi, de dragul astronomiei, au călcat în picioare toată cuvioasa tradiţie şi duhul Bisericii. Ocupându-se cu studiul chestiunilor bisericeşti, ei s-au folosit

de ştiinţă doar ca pretext pentru a-şi ascunde înclinaţiile inovatoare ce îi stăpâneau”. Patriarhul Hristofor al Alexandriei (1939 –1966)

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 12

tradiţiile şi canoanele Bisericii. Când vedem argumen-taţiile, disputele şi dezbinările provocate de introducereanoului calendar, îl putem socoti un lucru bun? Mân-tuitorul nostru ne zice, că după roadele lor îi vom cu-noaşte. Dacă o schimbare este controversată, este respon-sabilitatea celor ce o propun să arate că este folositoare şinecesară, iar dacă este respinsă de o mare parte a Bise-ricii, ar trebui, cu smerenie şi dorind a nu face supărareîntre fraţi, să retragă propunerea. Rezultatele dăunătoareale introducerii noului calendar, precum cearta şi schis-ma, sunt roadele neascultării din partea inovatorilor. Sco-pul introducerii noului calendar nu a fost precizia astro-nomică, ci ecumenismul, pentru a alinia credinţa şipractica Ortodoxă cu cele ale heterodocşilor, ca şi pentrua pregăti calea de unire cu ei. Cei ce au rezistat acesteischimbări, au rezistat prin urmare ecumenismului. Chiarşi acum, una din piedicile în calea unirii cu heterodocşiieste un calendar festal diferit. Când inovatorii calendariştiau schimbat calendarul, nu au îndrăznit să schimbe şi Pas-calia, de teama respingerii făţişe din partea credincioşilorortodocşi. Prin urmare, au introdus un monstru hibrid, uncalendar care nu este cu adevărat nici nou, nici vechi.

4. Mai mult încă, chiar de ar fi fost ca toţi episcopiisă fie de acord cu schimbarea– dar Ortodoxia ne învaţă căorice hotărâre trebuie pri-mită şi acceptată şi de cre-dincioşi, mai înainte ca ea săfie considerată drept o ade-vărată învăţătură a Bisericii.

Să ne amintim din trecutdoar de Soboarele a toată lu-mea, ţinute împotriva rătăciri-lor ariene şi iconoclaste, pre-cum şi de necanonica unire aortodocşilor cu latinii, făcută învremea patriarhului apostat Ioan Vekkos, pentru a ne daseama că, indiferent de numărul episcopilor ce au fost deacord cu aceste rătăciri dogmatice, totuşi ele nu au pututfi introduse la nivelul întregii Biserici Ortodoxe, din pri-cina împotrivirii Bisericii însăşi, adică a mădularelor eisănătoase, ortodox-cugetătoare: preoţi, monahi sau simplimireni, care au rămas de strajă la hotarul Ortodoxiei, învreme ce păstorii din vârful ierarhiei fuseseră cumpăraţi cubanii ereticilor. Totuşi, nici unul dintre aceşti oamenidrept-credincioşi, plini de credinţă nemincinoasă, nu aufost consultaţi înainte de a se semna acele acte ale vânzăriicredinţei.

În Biserică, totul ar trebui săvârşit în chip potrivit şicu rânduială. Un lucru atât de important care duce la vă-tămarea unităţii liturgice a Bisericii (prin existenţa a douăcalendare) ar trebui să fie stabilit în urma unei hotărâriunanime a Bisericii, iar propunerea ar trebui să fie pre-zentată precum se cuvine şi înaintea tuturor.

Ce canon dă putere unui auto-intitulat „Sinod Pan-ortodox” să aibă autoritate asupra tuturor credincioşilorortodocşi, priviţi ca un tot unitar? Poate oare un sinodlocal să anuleze hotărârile Sfinţilor Părinţi, ale Soboarelorşi ale învăţaţilor teologi? Poate oare o simplă semnătură –

o mişcare a unui stilou pe o hârtie, să desfiinţeze toată cre-dinţa unui singur popor – poporul lui Dumnezeu? Şipentru ce? Şi în numele cui? Al ecumenismului, desigur.

5. În cele din urmă, calendarul nou este o greşealădin pricina faptului că introducerea lui a fost motivatădoar de dorinţa banală de a face un compromis înfavoarea non-ortodocşilor. Cu alte cuvinte, nu a existatvreodată şi nici nu va exista, cât va fi această lume, unmotiv întemeiat pentru introducerea noului calendar.Presupunând, prin absurd, că noul calendar s-ar fi in-trodus pentru a propovădui Ortodoxia în toată lumea, oridacă, prin adoptarea sa, papa Romei s-ar fi lepădat deereziile sale şi ar fi venit în adevărata Biserică – cea Orto-doxă, atunci cineva ar putea avea pretenţia (bineînţeles, culimitele de rigoare), că schimbarea calendarului ar fi fosto dovadă de dragoste şi milostivire, prin care multe mi-lioane de suflete rătăcite s-ar fi putut întoarce în sânulBisericii, prin folosirea principiului iconomiei, aşa dupăcum a fost enunţat de Sfântul Vasilie cel Mare.

Din contră însă – introducerea noului calendar nu aavut nimic de-a face cu ce am scris mai sus, ci a provocato ruptură în Biserica Ortodoxă, înstrăinând şi îndepărtândcredincioşii între ei. Mai mult încă, deşi calendarul nou fă-

cea ca sărbătorile pe stil nousă fie la aceleaşi date cu celeale catolicilor sau protestan-ţilor, el nu a făcut ca vreo bise-rică eretică să îmbrăţişeze Orto-doxia prin intermediul acesteiconcesii făcute în direcţiaapropierii ecumenice. Cu altecuvinte, acest calendar aşa-numit „îndreptat” nu a făcutdecât să învrăjbească lumea: aîntors pe frate împotriva frate-lui său, în vreme ce străinii au

rămas tot străini faţă de adevărata Biserică. Iar celor ce ne acuză de neascultare, îndemnându-ne

să ne facem ascultători faţă de această rătăcire şi să nu nesituăm pe alte poziţii faţă de ierarhii care au acceptat noulcalendar, acestora le spunem, că doctrina „ascultare maipresus de adevăr” este un motto al papismului.

În concluzie, motivul pentru care suntem credincioşiortodocşi tradiţionalişti, urmând calendarul ortodox(iulian), este unul foarte simplu: suntem ceea ce suntempentru că suntem pe deplin îndreptăţiţi să fim aşa. Doaraşa putem rămâne credincioşi tradiţiilor Bisericii, aşa cumle-am primit de la Sfinţii Părinţi prin Soboarele a toatălumea şi cele locale. Biserica ce păstrează calendarulvechi (în ciuda tuturor denigrărilor venite de la adversariisăi), are Darul de a face sfinţi şi mucenici. Şi, cel maiimportant motiv pentru că suntem ortodocşi de stil vechi,este acela că nu putem fi altfel, din cauză că noii calen-darişti nu au reuşit, în în cele aproape nouă decenii scursede la schimbarea calendarului, să facă dovada vreunuimotiv bun pentru care ar trebui să fim ca ei.

13TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Din pricina superficialităţii cu care tratează aspecteleduhovniceşti ale vieţii de zi cu zi, oamenii au ajuns la osituaţie greu de închipuit, şi anume aceea că astăzi, înveacul vitezei şi al informaţiilor ce circulă în mai puţin deo secundă dintr-un colţ al lumii în celălalt, ignoranţa esteo stare de fapt generalizată. Nu cunoaştem o mulţime delucruri dintre cele care alcătuiesc esenţa vieţii bisericeşti,iar pentru acei dintre noi care nu prea se descurcă înadevărata viaţă a Bisericii, care se bizuie nu pe experienţaSfinţilor Părinţi, ci pe diferite cărţi ori cuvinte auzite,rezultatele scoaterii la lumină a moaştelor pot fi nea-şteptate. Mulţi cred că sfintele moaşte trebuie să fie „ne-stricate”, adică să păstreze aspectul trupului, iar dacă lu-crurile nu stau aşa, ei strigă: „înşelăciune!” Cel puţin,asta este ideea pe care se străduie din răsputeri să o facă cu-noscută celor din jur. Cuvântul „moaşte” înseamnă pur şisimplu „rămăşiţe pământeşti”. Cuvântul românesc moaştevine de la rădăcina slavă „moşci” (tărie), ceea ce pentruom e tocmai scheletul, adică acel reazem lăuntric pe carese ţine tot trupul.

În primele veacuri ale creştinismului, când moaştelesfinţilor mucenici erau cinstite la fel ca şi acum, ele nuerau socotite deloc „trupuri nestricate”, adică întregi, înînţelesul pe care îl dăm noi de obicei acestui cuvânt.Lucrul acesta apare foarte logic în lumina faptului că mulţidintre ei erau daţi la fiare şi chiar arşi. Ce trup întreg puteasă mai rămână din ei? Şi totuşi, mărturii despre cinstireasfintelor moaşte aflăm deja la Eusebiu al Cezareii, carespune despre rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor mucenici,că ele reprezentau în sine ţărână şi cenuşă şi „sunt mai depreţ decât pietrele scumpe şi mai nobile decât aurul”. Dincuvintele acestea reiese limpede că rămăşiţele sfinţilor mu-cenici nu erau nicidecum socotite „nestricate” în înţelesulliteral al cuvântului. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, spunânddespre Fericitul Vavila: „a trecut vreme îndelungată de laîngroparea Sfântului Vavila, aşa încât în groapă au rămasnumai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unui

sfânt trebuie să fie neapărat neputrezit. O mărturie asemănătoare întâlnim şi în Cuvântul lui

despre Macavei: „Nu îmi vorbi despre ţărână, nu puneînainte cenuşa şi oasele lor putrezite devreme, ci deschideochii credinţei şi priveşte la puterea lui Dumnezeu careeste în ele, la Darul Duhului care le îmbracă, la slavaluminii cereşti care le înconjoară”.

Şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că esteuimitor să vezi cum trupurile stricăcioase ale Sfinţilor facminuni. Se pot aduce de la numeroşi Sfinţi Părinţi măr-turii, care să arate că în Biserica Greacă nu s-a înţelesniciodată „trup neputrezit” prin cuvântul „moaşte”. Aşa-dar, aici nu poate fi deloc vorba de nestricăciunea trupului.Dealtfel, dacă e să luăm moaştele unor Sfinţi precum ar fiSfântul Ioan Gură de Aur, vom vedea că sunt pur şi simplupărţi ale scheletului.

Aşa stăteau lucrurile in Biserica Greacă. Însă pe pă-mânt rusesc era altă învăţătură. Să ne amintim din nouînţelesul cuvântului rusesc „moşci”, de la care s-a preluatşi românescul „moaşte” şi care vine de la o rădăcină careînseamnă „puternic, tare”. Pe baza cercetării vechilor cro-nici ruseşti, Evghenii Golubinskii: „Concepţia corectă esteaceea potrivit căreia moaştele sfinţilor sunt uneori trupurimai mult sau mai puţin întregi, iar alteori numai oase.Însăşi denumirea de „sfinte moaşte (moşci)” a rămăşiţelorarată că strămoşii noştri înţelegeau prin ele cu precădereoasele, deoarece cuvântul moşci înseamnă anume „oase”.

În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovăriiCatedralei Adormirii Maicii Domnului, au fost deschisesicriele mitropoliţilor pentru ca trupurile acestora să fiecercetate, şi despre rezultatul acestei cercetări scrie într-ocronică: „Pe Iona l-au aflat întreg, pe Fotie întreg fiind nutot, ci doar picioarele din trup, iar pe Chiprian putrezit cutotul, doar moaştele”. Este cu totul limpede că „doarmoaştele” înseamnă „doar oasele”.

În anul 1667 au fost descoperite moaştele CuviosuluiNil din ostrovul Stolbnâi (Stolobenskii), despre care s-a

Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (I)

Craniul Sfântului Mucenic Ioan cel Noudin Ianina (Epir), ucis de turci la

Constantinopol în sec. XV

Exemple de sfinte moaşte din care au rămas doar oasele

Mâna Sfântului Sfinţit Mucenic Chiprian

Sfântul Cuvios Ştefan Sinaitul

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 14

adus la cunoştinţa mitropolitului Pitirim al Novgoroduluiîn următorul mod: „Sicriul şi trupul lui cel sfânt s-au datpământului, iar sfintele lui moaşte sunt toate întregi”. Estelimpede că spusele „iar sfintele lui moaşte sunt toateîntregi” înseamnă „iar oasele sunt toate întregi”. Înaceeaşi lucrare a lui Golubinskii vedem în continuare că şiun conservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk,în „Luminătorul” său, scrie despre moaşte: „Oasele aces-tea sunt la vedere pulbere şi ţărână, însă dracilor sunt degroază, şi pe cei orbi îi luminează, pe cei leproşi şi slă-bănogi şi suferinzi de orice boală îi vindecă... dacă vedem pevreunul dintre Sfinţi sau os din trupul lui sau ţărână de lamormântul lui, le avem întru toată cinstea, ca pe nişte odoa-re sfinte, şi cu frică ne închinăm lor, şi cu iubire le sărutăm”.

Mitropolitul Daniil le scrie monahilor într-unul dincuvintele sale de învăţătură: „Bineînţeles, toate acestea nuînseamnă că nu e-xistă moaşte întregi.Trupurile multoradintre sfinţii noştris-au păstrat fie înîntregime, fie înparte. Un exemplude acest fel, mărtu-risit de puterea so-vietică, sunt moaş-tele făcătorilor deminuni din Iaro-slavl. Când au fost scoase la lumină, s-a alcătuit un act pri-vitor la faptul că Sfinţii Cneji Theodor, David şi Cons-tantin „au conservate corpul, oasele, cartilagiile şi pieleaîn stare uscată”.

Desigur, acesta nu e singurul caz. În Cernigov odih-nesc moaştele Sfântului Ierarh Theodosie, căruia i-a pu-trezit numai o parte din călcâiul unuia dintre picioare.Moaştele mitropolitului Pavel al Tobolskului, care se păs-trează în Lavra Peşterilor din Kiev, sunt de asemenea în-tregi, deşi nu sunt socotite moaşte de sfânt.

În ce priveşte proslăvirea unui sfânt, condiţiile legatede „nestricarea” moaştelor, adică de neputrezirea rămă-şiţelor lui pământeşti, au apărut şi au căpătat o largărăspândire de-abia în ultima vreme. Cu prilejul scoaterii lalumină a moaştelor Cuviosului Serafim din Sarov, mulţi s-ausmintit de faptul că au fost descoperite numai oase. ÎnPetrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora stareţulSerafim nu era deloc sfânt, şi că moaştele au fost scoasela lumină doar pentru că aşa au vrut Sinodul şi Ţarul; sepovestea că actele autentice ale scoaterii la lumină a moaş-telor sunt ascunse de popor.

Zvonurile acestea tulburau societatea, şi răposatulmitropolit Antonie al Petrogradului a fost silit să emită oenciclică în care spunea că proslăvirea moaştelor sfin-ţilor nu se săvârşeşte nicidecum întrucât aceştia ar aveatrupuri nestricate, ci pentru viaţa lor. Această mărturiea secolului XX este însemnată, în primul rând fiindcă afost publică, iar în al doilea rând deoarece confirma sfin-ţenia bineplăcutului lui Dumnezeu Serafim, asupra

nevoinţelor lui, pe temeiul ajutorului căpătat de ceicuprinşi de felurite pătimiri, şi care i se rugau.

Unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi ai secolului XXI,este fără îndoială, Sfântul Nectarie de Eghina (Mitropolital Pentapolei sau Taumaturgul, cum i se mai spune), prăz-nuit la data de 9 noiembrie. El a trecut la cele veşnice la8 noiembrie 1920, după ce a îndurat timp de un an şi ju-mătate chinurile cancerului. Deşi moare din pricina aces-tei boli necruţătoare, el este grabnic vindecător de cancerşi de alte suferinţe grave.

Printr-o întâmplare minunată, trupul său este desco-perit neputrezit şi izvorând mir. La 3 septembrie 1953,sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezateîn biserica mănăstirii Sfânta Treime din Eghina, pentru

cinstire şi binecuvân-tare. Canonizarea saa avut loc în 1961.

La câţiva ani însă,trupul său avea săstârnească aceleaşidiscuţii contradic-torii. El a rămas ne-putrezit vreme de20 de ani, după careţesuturile au dispă-rut, rămânând nu-

mai scheletul. Cei care îl aveau în grijă au început săîmpartă părticele din sfintele sale moaşte, răspândindu-leîn lumea întreagă. Putrezirea lui a stârnit unele decepţii înrândul credincioşilor, care l-au iubit şi l-au considerat a fisfânt încă din viaţă, şi au existat persoane care s-au gânditcă Dumnezeu nu a lăsat sfinţenia în el. Dar adevărul estecă această descompunere a trupului său a fost cu rân-duială dumnezeiască, de vreme ce a fost voia Sfântuluica trupul său să se împartă în toată lumea, pentru catoţi credincioşii – şi nu doar cei din Grecia – să pri-mească aceeaşi mângâiere şi ajutor întru necazuri şiispite. Lucru cu adevărat minunat este faptul că, după ces-au împărţit, părticelele nu s-au mai descompus ci, maimult, au început să izvorască mir frumos mirositor!

Conceptul de „moaşte nestricate” a existat, totuşi, încădin vechime. Evident, cuvântul „nestricat” era folosit cuun alt înţeles. În anul 1667, voievodul de Suzdal a cercetatîn biserica satului Kidekşa, care se afla la 5 kilometri deSuzdal şi era moşia marelui cneaz Iurii VladimiroviciDolgorukii, mormântul lui Boris, fiul lui Iurii, care fuseseîngropat acolo în 1159. În raportul său către arhiepiscopulSuzdalului, ce se afla la Moscova, scria că „în gropniţă zacmoaşte, oase întregi”. Aici este din nou important pentrunoi să ne amintim că vorba rusească „moaşte” vine de lacuvântul moşci, adică puterea, tăria omului, care estelegată de gradul de dezvoltare al scheletului, al oaselor lui.

Încheind această introducere patristică, vom vorbiacum la esenţă. Când Domnul l-a zidit pe om, a luat dinpământ ţărână şi a suflat în ea suflare de viaţă. Omul este

Mâna şi piciorul Sfântului Cuvios Alexandru Svir, rămas întreg (şi izvorândmir), la mai bine de cinci veacuri de la mutarea sa la Domnul

15TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

numit „cununa zidirii”; el este „împreună-tăinuitor al tai-nelor dumnezeieşti”, cum spune Sfântul Grigorie Teo-logul. Chiar şi îngerii au însemnătate de fiinţe slujitoare,pe când omul a fost zidit ca să admire zidirea lui Dum-nezeu. Omul este menit să fie „înger în trup”, după cumse cântă în troparul Proorocului Ilie - şi Biserica, lău-dându-i pe sfinţi, spune despre ei: „Ceia ce pe pământsunt îngeri, iar în cer oameni ai lui Dumnezeu”.

Omul trebuie să îşi ridice trupul până la nivelul sufle-tului. Sarcina omului este îndumnezeirea, şi nu numai asufletului, ci şi a trupului. Sufletul a fost însoţit cu trupulpentru ca el, după cum spune Sfântul Ierarh Grigorie Teo-logul, „ca şi pe cel ce este mai prejos (trupul - n.ed.), desfă-cându-l treptat de grosime, să-l atragă la sine şi să îl înalţe,aşa încât el, făcându-se îndrumător materiei slujitoare şiprefăcând-o în împreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fiepentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet”.

În general, pot exista două viziuni asupra trupului.Prima aparţine oamenilor care trăiesc departe de Dum-

nezeu şi chiar neagă existenţa Sa (apostaţii şi ateii) şi careprivesc trupul ca pe un lucru respingător şi inutil, ce tre-buie cât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viaţa altora.

Potrivit celei de-a doua viziuni, care aparţine BisericiiOrtodoxe, trupul este socotit ca fiind de neapărată tre-buinţă pentru mântuirea noastră. Şi Sfântul Ierarh GrigorieTeologul spune că „sufletul va intra în lumea de Sus îm-preună cu trupul, făcându-se cu el un singur duh, o sin-gură minte şi un singur dumnezeu - dumnezeu în sensulîndumnezeirii. Hristos a venit nu doar ca să ne întoarcă laAdam dintâiul, ci să înlăture pentru totdeauna din sufletelenoastre putinţa de a nutri faţă de Dumnezeu mândrie şiinvidie. Vreţi să fiţi dumnezei? Nu aveţi decât: Fiţi desă-vârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt.5, 48), fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc estemilostiv (Lc. 6, 36). Calea către îndumnezeire este deschisă,n-aveţi decât să umblaţi pe ea, iar acolo de voi depinde câtveţi înainta”. Va urma

Trupul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina,întins în sicriu imediat după adormirea sa

Capul Sfântului Ierarh Nectarie deEghina (stânga) şi părticele din sfintele

moaşte (sus)

Graiurile Sfinţilor Părinţi - Sfântul Anastasie SinaitulGândurile de hulă ce vin asupra omului din ispita vrăjmaşului

Oare, de unde se întâmplă de vin şi intră în inima omului, fără de voia şi învoirea lui, nişte gânduri rele, necurateşi hulitoare spre Însuşi Domnul Dumnezeu şi spre Preacurata şi Pururea Fecioară Maria şi spre sfinţii lui Dumnezeu învremea rugăciunii şi în vremea cuminecării cu Sfintele Taine? Pentru care mulţi au căzut întru deznădăjduire, socotindu-sepe sine fără Dumnezeu şi mai răi decât păgânii şi decât dobitoacele cele necuvântătoare, atât de mult, încât de aceeanici creştini nu se mai socoteau a fi şi mulţi de această supărare s-au oprit de la Sfânta Împărtăşire. Unii au vrut ori săsară în apă să se înece, ori într-alt chip să se omoare, socotindu-se că ei nu mai au iertare de păcatul acesta, nici numai este nădejde de mântuirea lor, pentru că au hulit pe Însuşi Domnul Dumnezeu, aducându-şi aminte şi socotindcuvântul Domnului ce este scris în Sfânta Evanghelie, care zice: tot păcatul se va ierta oamenilor, iar hula care esteasupra Duhului Sfânt, nu se va ierta, nici în acest veac, nici în veacul ce va să fie. Deci, de unde vin în inima omuluinişte gânduri rele şi spurcate şi hulitoare de Dumnezeu, ca acelea care sunt fără voia omului? Şi în ce chip poate omulsă se izbăvească şi să scape de pieirea acelor gânduri pierzătoare de suflet?

Despre această ispită, de vei fi cu luare aminte, vei afla folos, că ispita aceasta se întâmplă la mulţi dacă-l sloboadeDumnezeu pe diavol, ca să-i ispitească pentru înălţarea şi mândria lor, ca să-i smerească şi să-şi vină întru cunoştinţă,să-şi cunoască neputinţa lor şi să se pocăiască de mândria lor. Iar unora fiind smeriţi şi cucernici, li se întâmplă lor oispită ca aceasta din zavistia şi pizma vrăjmaşului diavol. Pentru aceea şi multora din preacuvioşii părinţi care trăiauprin pustie cu multă înfrânare şi pustnicească viaţă, li se întâmpla lor de cădeau în acea boală şi în ispită diavolească agândurilor rele şi hulitoare asupra dumnezeirii. Precum zice sfântul Ioan Scărarul şi alţi sfinţi părinţi, că de multă supă-rare şi scârbă ce aveau pentru acele gânduri diavoliceşti hulitoare de Dumnezeu, cădeau în deznădăjduire, întru slă-biciune şi boală sufletească şi trupească, încât li se veştejeau şi li se schimbau feţele de multe osteneli, foame şi sete,

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 16

răbdare cu privegheri şi rugăciuni, că doar s-ar izbăvi deacele gânduri hulitoare, dar nu se puteau izbăvi. Şi când leveneau lor acele gânduri hulitoare asupra lui Dumnezeu, lise părea că se va desface pământul şi-i va înghiţi, sau vacădea foc din cer şi-i va arde. Dar toate le pătimeau şi lerăbdau pentru nesocotinţă, neştiinţă şi nepriceperea lor, cănu se socoteau, nici ştiau, nici pricepeau aceasta, că totadevăratul dreptmăritor creştin care se teme de Dumnezeuşi face poruncile Lui, nevinovat este de nişte gânduri spur-cate, rele şi hulitoare de Dumnezeu ale vicleanului diavolcare nu sunt cu voia şi învoirea omului, ci sunt nişte nă-văliri diavoleşti asupra omului, fără de voia lui. Pentru caregânduri omul nu are nici o vină sau păcat, nici pedeapsăde la Dumnezeu, fiindcă omul nule primeşte nici nu le urmează lor,ci îi cad lui năpastă.

Căci cum ar putea cineva dincreştini să-L hulească pe Dumne-zeu, Căruia i se închină şi i se roa-gă? Noi, creştinii, Aceluia ne în-chinăm şi ne rugăm şi-L bine-cuvântăm ziua şi noaptea, în toatăvremea şi în tot ceasul. Aceluia Îimulţumim şi pe Dânsul Îl prea-mărim. Aceluia Îi slujim, pe AcelaÎl chemăm pururea întru ajutorulnostru, înaintea Lui stăm şi Îl ru-găm şi pe El Unul Îl ştim Dum-nezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,într-o Dumnezeire, slăvit de toatăfăptură. Pentru Acela toate chinu-rile şi mucenicia cu bucurie le pri-mim, le răbdăm şi le pătimim. Deaceea suntem necăjiţi şi supăraţi şiluptaţi de vrăjmaşi, pentru Acelasuntem goniţi, pentru Acela ne le-pădăm de lume şi de toate cele ce sunt într-însa.

De aceea îi lăsăm pe părinţii, fraţii şi surorile noastreşi ne lăsăm soţiile şi fiii noştri încă şi viaţa noastră şi trupulnostru le dăm la munci şi la pedepse cu osârdie. Cum s-arputea ca să hulim şi să grăim de rău şi să-L ocărâm pe Dum-nezeul nostru, pentru Care în toate zilele murim? Însăacele gânduri rele şi hulitoare sunt ispitele vicleanului duhal satanei, care vrea să ne smintească şi să ne despartăpe noi de Dumnezeul nostru.

Nimeni nu poate să facă aceasta precum mai sus amzis, să se închine lui Dumnezeu şi să-L hulească, nici eliniicei păgâni. Nici chiar diavolii, care ne aduc şi ne aruncă îninimi gânduri rele şi hulitoare ca aceia, nu îndrăznesc să-Lhulească pe Dumnezeu. Precum despre aceasta mărturi-seşte sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, zicând: tucrezi că este un Dumnezeu şi bine faci, că şi dracii cred şise cutremură. Deci, lucru arătat este că ei nu îndrăznescsă-L hulească pe Dumnezeu.

Încă şi de Domnul Hristos, cu frică şi cu cutremur serugau să nu-i trimită pe ei în chinuri şi Îl mărturiseau şi Îlgrăiau de bine, zicând: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul luiDumnezeu Celui viu ? Ai venit mai înainte de vreme să nemunceşti? Ştimu-Te pe Tine cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu!

Precum de aici este arătat şi cunoscut lucru că diavolii, vrăj-maşi fiind neamului omenesc şi având pururea mare pizmăşi zavistie asupra noastră, aruncă aceste gânduri spurcate şihulitoare de Dumnezeu în inima omului, socotind vrăjmaşulcăci cu acele gânduri hulitoare asupra Dumnezeirii, ar puteaomul să se scârbească şi să se deznădăjduiască de mân-tuire, şi cu aceasta să-l despartă de Dumnezeu.

Dar noi creştinii, credincioşii lui Hristos, pentru acelegânduri străine ale vrăjmaşului diavol, nici o certare nuavem de la Dumnezeu, de vreme ce nu sunt ale noastre şimintea noastră nu vrea să le primească şi să se împace cuele. Ci noi mai mult voim a fi arşi cu foc decât să grăim

cu gura noastră cuvinte de hulă îm-potriva lui Dumnezeu. De acesteanoi înştiinţându-ne şi încredinţân-du-ne, nici într-o seamă să nu bă-găm acele gânduri, ci când îţi vaaduce diavolul şi va arunca în ini-ma ta nişte gânduri hulitoare caacelea, să-i zici şi să-i răspunzi îngândul tău aşa: să se întoarcăboala ta pe capul tău şi pe creşte-tul tău şi hula ta să se pogoareasupra ta, viclene diavole şi du-hule necurate! Iar eu, DomnuluiDumnezeului meu totdeauna măînchin, Îl laud şi Îl slăvesc şi ni-ciodată nu-L voi huli, căci cum aşputea eu să hulesc şi totodată săproslăvesc pe Domnul Dumnezeulmeu? Cum aş putea să-L ocărăsccând în toate zilele şi în tot ceasul,cu tot sufletul şi inima mea Îlpreamăresc şi Îl rog pe Dânsul?

Iar hula ta, viclene diavole, săse întoarcă pe capul tău! Şi în acest chip poţi să te izbăveştide acea ispită diavolească, nesocotindu-le şi nebăgând înseamă acele gânduri ale lui, ci ocărându-l şi batjocorind pevrăjmaşul diavol, ştiind şi cunoscând noi că de la el şi alelui sunt acele gânduri hulitoare iar nu de la noi, nici alenoastre. Ci de la noi şi ale noastre sunt alte gânduri şi pa-timi care se nasc, adică: curvia, preacurvia, îmbuibareapântecului, beţia, zavistia, mânia, pizma, iubirea de argint,clevetirea, învrăjbirea, scumpetea, nemilostivirea, tirania,minciuna şi altele asemenea acestora.

Aceste patimi sunt din voia noastră, de le vom face oride nu le vom face. Şi de le vom gândi ori de nu le vomgândi, în cele ce facem noi cu voia noastră, vinovaţi şigreşiţi suntem înaintea lui Dumnezeu şi numai de acelepatimi şi păcate şi gânduri rele vom fi şi noi cercaţi şi în-trebaţi, care sunt sub puterea şi stăpânirea şi voia noastră.Iar de cele ce nu sunt în voia şi stăpânirea noastră nu vomfi cercaţi, nici întrebaţi şi gândurile cele hulitoare de Dum-nezeu nu sunt în voia şi stăpânirea noastră, ci sunt niştelucruri străine ale diavolului, pentru care gânduri noinevinovaţi suntem.

Cade-se a şti că aceste gânduri hulitoare de Dum-nezeu, nu le duce diavolul să le arunce în inimile

17TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

necredincioşilor păgâni şi ereticilor, pentru că spre aceianu are el zavistie, nici pizmă, nici război fiindcă ei, cunecredinţa şi eresul lor, nu-i sunt potrivnici, ci îi suntsupuşi.

Ci toată silinţa şi nevoinţa lui este împotriva drept-măritorilor creştini, ca să-i împiedice şi să-i sminteascădin credinţa lor, să-i scârbească, să-i deznădăjduiască, să-idepărteze şi să-i înstrăineze de Dumnezeu. Că ne spuneaun părinte oarecare din schit, că multă scârbă şi supărareavea de spurcatele şi hulitoarele de Dumnezeu gânduri dia-voleşti. Iar odată, neştiind ce să mai facă de mare scârbăşi supărare ce avea dinacele gânduri drăceşti, amers la fericitul Petru,arhiepiscopul Alexan-driei, mucenic, şi s-a je-luit lui şi i-a spus toatăscârba şi supărarea ce oare din pricina acelorgânduri hulitoare asupraDumnezeirii şi asupracredinţei creştineşti. Iarfericitul arhiepiscop i-arăspuns, zicând: mergi,fiule şi te îngrijeşte pen-tru alte greşeli ale tale,iar acel păcat pentru gân-durile hulitoare asupra Dumnezeirii şi asupra credinţeicreştineşti care zici că te supără, lasă-l să fie asupra mea.

Că tot creştinul dreptmăritor, care slujeşte şi se în-chină lui Dumnezeu cu credinţă, nu este vinovat de acelediavoleşti gânduri hulitoare de Dumnezeu, ci diavolul learuncă în inima omului fără voia lui, pentru pizma şi za-vistia lui cea mare, ce o are asupra omului creştin. Că şimie, fiule, odată mi s-a întâmplat de mă supărau gândurilehulitoare şi mergând m-am jeluit şi i-am spus sfântuluiPafnutie mărturisitorul şi mucenicul. Iar el m-a întărit,zicând aşa: când m-au prins pe mine prigonitorii şi m-audus să mă muncească pentru mărturisirea lui Hristos, toc-mai atunci, la acea judecată şi muncă, când mă chinuiauşi îmi ardeau trupul pentru Domnul Hristos şi cu cârligede fier mă strujeau, vicleanul diavol îmi aducea gânduri de

hulă către Dumnezeu, iar eu îi răspundeam cu mânie,zicând: o, duh viclean şi necurat, eu sufletul şi trupul şitoată viaţa mea mi le dau chinurilor şi morţii pentru Dum-nezeul meu şi tu îmi aduci mie gânduri de hulă cătreDomnul Dumnezeu? Că de L-aş huli pe Domnul Dum-nezeul meu, după vicleanul şi vrăjmăşescul tău sfat, numi-aş da trupul şi sângele chinurilor şi focului pentru Dân-sul; ci hula să se întoarcă pe capul tău, viclene diavole!Acestea spunându-le fericitul Petru arhiepiscopul, aceluipărinte, l-a mângâiat şi l-a întărit. Deci, din atâta putemnoi să cunoaştem, că acele gânduri diavoleşti hulitoare

asupra Dumnezeirii, nuse pot izgoni cu altcevanici într-alt chip nu sepoate izbăvi omul celsupărat de dânsele, fărănumai să nu le bage ni-ciodată în seamă. Că nupot nimic să-ţi strice ţieacelea, fiindcă acele gân-duri nu sunt de la tine,ci de la diavol. Pentruaceea tu n-ai să dai sea-mă de acele gânduri.

Şi preacuviosul pă-rintele nostru Pamvu,ne spunea nouă, zicând:

eu, fiilor, trăind în adâncul pustiului şi rugându-mă luiDumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea vieţii mele, odatămi-a adus şi mi-a aruncat diavolul în inimă gânduri hu-litoare asupra lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui şi foarte taremă supărau. Iar eu neştiind ce să fac de scârba şi supărareace aveam, am început cu osârdie a mă ruga lui Dumnezeusă izgonească şi să depărteze de la mine aceste gândurirele. Şi cu aşa de mare osârdie rugându-mă lui Dumnezeu,am auzit glas de sus grăindu-mi aşa: Pamvu, nu avea nicio grijă de păcatele străine, ci de ale tale îngrijeşte-te; căacele gânduri hulitoare sunt ale vicleanului diavol”.

Problematica legată de calendarul Bisericesc (I) - articole de Nae Ionescu („Cuvântul” - 1929) şi Mircea Vulcănescu

În anul 1926, Paştele a căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie, ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai, deja unprim moment al depăşirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. Conform prof. Chiricescu, s-a ales ca dată înloc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următoarea cădere: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restulbisericilor ortodoxe şi a fost în comuniune cu gregorienii apuseni!

Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situaţie similară. De dataaceasta, Biserica de stil nou a fost zguduită mult mai serios, şi sminteala a antrenat pături mult mai largi. În aceastăproblemă s-au implicat şi elita intelectualilor vremii, ca Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat paginiexcepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă. Din aceste pagini observăm următoarele: impresionanta credinţă şierudiţie teologică a celor ce erau atunci nişte tineri intelectuali, ziarişti şi nu teologi, dar care puteau să ducă la capătcu succes orice dispută teologică, chiar împotriva unor vlădici sau profesori de teologie.

Să vedem deci ce au mărturisit ei despre această inovaţie:

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010 18

Infailibilitatea Bisericii si failibilitatea sinodală„Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte

spre mântuire” (Romani 10, 10).

Acest articol este semnat de filosoful român MirceaVulcănescu şi face referire la nerespectarea hotărârilorsinodale, precum şi la inovaţii în materie de credinţă, cenu au ca temelie învăţăturile Sfinţilor Părinţi. În speţă,autorul vorbeşte despre situaţia necanonică amintită maisus, şi anume aceea a prăznuirii Paştelui în anul 1926 înacelaşi timp cu catolicii, fapt care a iscat multă tulburareîn mediile ortodoxe ale acelei vremi:

Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cuprilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfin-telor Paşti, este una care, atacând no-dul problemei, ne oferă prilejul re-stabilirii unor principii esenţiale struc-turii ortodoxismului. S-a scris anumecă trebuie să ne supunem hotărâriiSfântului Sinod, oricare ar fi ea,deoarece Sfântul Sinod este alcătuitdin arhierei, care nici în materie decredinţă dogmatică, nici în legife-rarea canonică nu sunt supuşi ero-rilor. Afirmaţie ce închide o masivăignoranţă în materie de teologie orto-doxă; este vorba, aci, de principiulinfailibilităţii hotărârilor sinodale.

Cu drept cuvânt, spune Homiakovcă Biserica nu cunoaşte altă autori-tate decât „autoritatea Duhului”. Dar,atunci, care este criteriul recunoaş-terii infailibilităţii? Răspundem: ecu-menicitatea! (n.ed., nu ecumenismul).Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar puteasă rupă ecumenicitatea ei.

Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ?

Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu câtunele manuale, inspirate de-a dreptul din cărţile catolice,cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţaOrtodoxiei. Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică re-cunoaşte, în vicarul lui Iisus Hristos, pe deţinătorul infai-libilităţii în materie de învăţătură, atunci când se rosteşteex cathedra, o face întemeiată pe o concepţie despre bise-rică potrivit căreia fiinţa ei văzută, deşi de aceeaşi esenţă,este substanţial deosebită de cea nevăzută, fiecare nece-sitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreaptacredinţă, cunoscând în biserică două firi (văzută şi ne-văzută), unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unulsingur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea einu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legăturaei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic defaţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut,unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] iz-vorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica,în întregul ei, este „stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”.

Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materiede învăţătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu celizvorând din concepţia catolică. Scrisoarea patriarhilor serosteşte, cum nu se poate mai limpede, în această privinţă:„…iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt dateîn paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şipopor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă dealţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul DomnuluiHristos, adică Biserica credincioşilor.”

În lumina acestora, cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii?

Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridicăformală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor

Bisericii întregi, în timp şi spaţiu.Dar aceasta nu este decât un alt fel dea exprima invariabilitatea învăţăturii- această invariabilitate rămânând, înultimă analiză, singurul criteriu derecunoaştere a ecumenicităţii. Spredeosebire de catolici, la care papa şisinodul se socotesc pe ei înşişi jude-cătorul şi măsurătorul adevărului cu-prins în tradiţie, în Ortodoxie, tra-diţia este cea care mărturiseşte des-pre ecumenicitatea unui sinod; Sfân-tul Sinod însuşi nefiind decât măr-turisitorul a ,,ceea ce pretutindeneas-a păzit, de toţi, totdeauna” (SfântulVichentie de Lerins, Canon 84, Sind. VIecum.; „Mărturisirea ortodoxă”, PetruMovilă).

Prin urmare, pentru ca un Sinodgeneral să se învrednicească de atri-

butul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturorepiscopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărtu-risirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deo-sebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, tot-deauna, de toţi şi pretutindenea…

Care este, acum, situaţia Sfântului Sinod al Bisericiinoastre?… Despre a cărui alcătuire, spune MitropolitulGurie astfel: „nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din ceiprezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să sesărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”…Întrebăm: în această situaţie, mai poate fi vorba de „duhde răzvrătire”, de „conservatism idiot” din partea popo-rului şi de ameninţări din partea Sfântului Sinod? Cinesunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine străjerii ei?

Încă o dată, minunata „îndărătnicie” a credincioşilorortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dove-deşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoi-rilor”. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer arbinevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema săfie!” (Galateni, I, 8).

Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 - 28 octombrie 1952)

19

Conciliul II Vatican (1962-1965) a fost un punct decotitură în istoria „bisericii” catolice. Declarând deschi-derea ei în faţa întregii lumi şi întărind direcţia ecumenistăa activităţii sale, el a pus începutul unui „dialog” inter-confesional activ, şi totodată schimbărilor radicale arelaţiilor dintre catolicism şi iudaism.

Cu toate că primii paşi spre „dialogul” cu iudeii aufost întreprinşi încă înainte de al Doilea Război Mondial,cel mai important moment în relaţiile dintre aceste con-fesiuni îl constituie recunoaşterea de către „biserica” cato-lică a holocaustului, fapt pe care liderii iudaici l-au utilizatdrept mijloc de bază pentru presiunea asupra catolicilor,având drept scop revizuirea atitudinii faţă de iudaism.Vaticanul a devenit deosebit de dependent de această in-fluenţă exterioară, din cauza poziţiei sale împăciuitoare înanii regimului nazist, manifestate nu doar prin semnareaconcordatului cu guvernul german, ci şi prin colaborareaactivă cu naziştii în timpul războiului şi prin contribuireala salvarea lor după război. În aceste acţiuni a fost implicatşi cardinalul Montini, viitorul papă Paul al VI-lea, care aparticipat la crearea aşa-zisului „Coridor de la Vatican”pentru fuga criminalilor de război, a naziştilor şi ustaşilor(membri ai unei organizaţii croate de tip fascist şi terorist)în America de Sud, şi este grăitor că odată cu suirea lui petron arhivele Vaticanului, ce ţineau de statul Croaţia Inde-pendentă, în care se povestea despre atrocităţile ustaşilor,au fost închise (Frattini E. La Sainte Alliance. La véritable his-toire des services secrets du Vatican. Flammarion, 2006. P. 340).

Însă, dacă pentru catolici „dialogul” cu iudeiisemnifica începutul împăcării, din partea iudaismului seurmărea o strategie bine pusă la cale, direcţionată sprerevizuirea celor mai de bază învăţături creştine. Este vorbade ideea principală, din care a reieşit şi reiese iudaismul înzilele noastre, idee ce spune că creştinismul conţine în sine„învăţătura dispreţului” faţă de evrei, care ar constituiprincipala cauză a antisemitismului laic al perioadeimoderne. Această doctrină la rândul ei este legată de po-ziţia principială creştinească referitor la lipsirea Israeluluide făgăduinţă şi har, pe care iudeii o numesc ideea„înlocuirii” Israelului de către Biserică şi o consideră ceamai periculoasă. Această abordare a şi devenit temeiulafirmaţiei iudaice că holocaustul trebuie privit ca o „cul-minaţie a prigoanelor multiseculare din parte creştinilor”şi că politica lui Hitler n-ar fi avut succes, dacă la baza einu ar fi stat acele învinuiri pe care creştinii le înaintauasupra iudeilor.

După cum scria mai târziu rabinul Solomon Norman,colaborator la Centrul de Studii Evreieşti din Oxford, „înesenţă, atitudinea lui Hitler faţă de evrei nu diferă prinnimic de cea pe care el a avut-o faţă de creştini. Diferenţa

ar fi poate doar în metodele pe care el le folosise”. „Evreii văd în creştini, în mare măsură, prigonitori.

Un număr relativ mic ei îl consideră victime şi încă la maipuţini creştini ei văd compătimire faţă de evreii ce ausuferit. După Holocaust evreii deja n-au mai putut lua înserios capacităţile morale ale Bisericii”. Norman afirma că„din punct de vedere evreiesc creştinul, în genere, dinmoment ce e creştin nu are demnitate morală, nemai-vorbind de vreo oarecare superioritate morală”. Reieşind dinaceasta că iudeii refuză dreptul catolicilor de a se prezentadrept victime ale nazismului, de aceea ei au reacţionat atâtde dur la înfiinţarea unei mănăstiri carmelite la Auschwitz,privind prezenţa lui acolo drept „uzurparea simboluluistrict evreiesc, şi, ceea ce încă mai rău, măsurarea de cătretorţionar a hainei victimei”. (Norman S. Themes, „Christian-Jewish Relation”)

Sintagma „învăţătura dispreţuirii”, cu toate concluziilece reies din ea a fost introdusă de Jules Isaac, istoric şiscriitor iudeu francez (1877-1963), care a jucat un rolimportant în crearea „dialogului” iudeo-catolic. Princi-palele idei ale acestuia au fost expuse în cărţile „Iisus şiIsrael” (1946) şi „Geneza antisemitismului” (1956) undeînvăţătura creştină este supusă unei critici dure, ca fiindprincipalul izvor al antisemitismului. Şi pe evanghelişti, şipe Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi prezintă ca pe nişte min-cinoşi şi prigonitori plini de ură antievrească, care poartăresponsabilitatea morală pentru Auschwitz şi Holocaust.

Scopul principal al lui Jules Isaac a fost să demon-streze că toate învinuirile aduse iudeilor în uciderea luiDumnezeu descrise de evanghelişti sunt nefondate, dreptpentru care el propune nici mai mult nici mai puţin decâto „curăţire” corespunzătoare a învăţăturii creştine (VicomteLéon de Poncins. Le judaïsme et le Vatican. Une tentative desubversion spirituelle. ORC. Traduction. 2007. nr. 9-10 //http:www.a-c-r-f.com). „Curăţirea” presupunea: modificareasau scoaterea rugăciunilor în care se vorbeşte despre iudei,mai ales, a celor citite în Vinerea Patimilor; declaraţia că

Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (I)„Deoarece nu păzeşte cu sfinţenie hotărârile soborniceşti şi

apostoleşti, ci s-a abătut spre inovaţii şi cugetări nedrepte, Biserica romană nu mai aparţine de loc UneiSfinte şi Apostoleşti Biserici.” Sfântul Ambrozie al Optinei

„Prin mulţimea eresurilor lor, ei (catolicii) au batjocorit tot pământul... Nu-i viaţă veşnică în credinţa catolică.” Sfântul Teodosie de la Lavra Peşterilor din Kiev

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

20

iudeii nu poartă nici o responsabilitate pentru moartea luiHristos, pentru care trebuie osândită toată omenirea; eli-minarea acelor fragmente din scrierile evangheliştilor, un-de se povesteşte despre Patimile lui Hristos, referindu-semai ales la Evanghelia de la Matei, pe care Jules Isaac îlacuză în denaturarea adevărului (anume aici se spune: „Iartot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastrăşi asupra copiilor noştri!” Matei 27, 25); declaraţia căBiserica a fost vinovată pentru faptul că pe parcursul adouă mii de ani s-a aflat în stare de război tainic întreiudei, creştini şi cealaltă parte a omenirii; promisiunea căBiserica îşi va schimba radical comportamentul, sme-rindu-se, pocăindu-se şi cerându-şi iertare de la iudei şi vaaplica toate măsurile necesare pentru lichidarea răuluipricinuit, „corectând” şi „curăţind” învăţătura sa.

În anul 1946, cu sprijinul organizaţiilor americane şibritanice iudaice, la Oxford a avut loc prima conferinţă cei-a adunat pe catolici şi protestanţi pentru stabilirea contac-telor cu iudeii. Iar în 1947, după realizarea mai multorîntâlniri internaţionale cu personalităţi catolice simpati-zante lui, Jules Isaac a publicat memorandumul „Corec-tarea învăţăturilor catolice ce ţin de Israel”, principiile debază ale cărui au intrat în declaraţia din 10 puncte,adoptată la conferinţa creştinilor şi iudeilor din acelaşi andin Seelisberg (Elveţia). Ea a fost organizată de asociaţiileiudeo-creştine britanice şi americane şi a întrunit 70 deexperţi din 17 ţări ale lumii (28 iudei, 23 protestanţi, 9catolici şi 2 ortodocşi).

În anul 1948, Jules Isaac a creat Asociaţia prietenieiiudeo-creştine din Franţa, iar apoi, stabilind contacte cuclerul romano-catolic şi având suportul lor puternic, aobţinut o audienţă scurtă la Pius al XII-lea, transmiţându-i cele „10 puncte de la Seelisberg”. Totuşi, întâlnirea arămas fără rezultate. Pretenţiile iudaice au fost enunţatesub forma a 10 teze, în care se afirmau următoarele:1. atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, cu noi vor-

beşte acelaşi Dumnezeu Viu;2. Iisus s-a născut din mamă evreică din dinastia davi-

diţilor şi poporul lui Israel, iar dragostea şi iertarea luieternă se răsfrâng atât asupra neamului Lui cât şi asupra

omenirii;3. primii ucenici ai lui Hristos, apostolii şi mucenicii au

fost evrei;4. principala poruncă a creştinismului, dragostea faţă de

Dumnezeu şi faţă de aproapele, conţinută încă în VechiulTestament şi confirmată de Iisus, obligă creştinii şi iudeiiîn toate relaţiile omeneşti, fără excepţii; 5. trebuie evitată minimalizarea iudaismului biblic şi post-biblic în scopul preamăririi creştinismului; 6. de evitat utilizarea cuvântului „iudeu” strict în sensul

de „duşman al lui Hristos” şi expresia „duşmanii luiHristos” pentru referirea la naţiunea evreiască în general;7. de evitat prezentarea Patimilor lui Hristos în aşa fel

încât vina pentru moartea Lui să cadă pe toţi iudeii şi doarpe iudei. În fapt, nu toţi iudeii au cerut moartea lui Iisus,deci nu toţi iudeii duc răspundere pentru aceasta, deoareceCrucea, care ne mântuieşte pe toţi, dovedeşte că Hristos amurit pentru păcatele tuturor; de amintit tuturor părinţilorşi dascălilor creştini despre gravitatea răspunderii pe careei şi-o asumă povestind Evanghelia şi anume secvenţadespre Patimi în variantă simplificată; 8. de evitat expunerea blestemelor biblice şi a strigătului

gloatei înfierbântate: „sângele Lui asupra noastră şi asupracopiilor noştri!”, neprecizând în acelaşi timp că aceststrigăt nu poate covârşi rugăciunea infinit mai puternică alui Iisus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”; 9. de evitat răspândirea poziţiei blasfemiatoare cum că

norodul iudeilor a fost respins, blestemat şi condamnat lasuferinţe;10. de evitat ideea cum că iudeii n-ar fi fost primii care

au făcut parte din Biserică.(va urma)

Traducere toaca.md, după Olga Cetvernikova: KatoliceskayaTzerkov v dialoghe s iudaizmom: Istoria otstuptnicestva.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

21

ANUL 1924 Primul pas major pe calea pierzării

şi impunerea ecumenismului.Patriarhia Constantinopolului adoptă „calendarul nou”.

Comunitatea Muntelui Athos [Chinotita] întrerupecomuniunea cu Patriarhia şi încetează pomenireapatriarhului, cu excepţia Mănăstirii Vatoped, care adoptăcalendarul nou, pe care îl utilizează până în anul 1971. Caurmare a supunerii sale, obştea de la Vatoped primeşte îndar un vapor, de la anglicanii masoni ce au iniţiat aceastătrădare a Constantinopolului. Odată cu schimbarea calen-darului, prin decizii sinodale locale, în Patriarhia deConstantinopol, în Biserica Greciei şi Biserica Română,au loc ample mişcări de protest. Sin-gurul episcop român care se opuneinovaţiei este Visarion Puiu care, dupăacţiunea de protest, este forţat să ur-meze calea exilului. În acest moment,adevăraţii credincioşi români şi greci seîngrădesc de apostaţii sinodali oficialinou-calendarişti, grupându-se în Bise-ricile ortodoxe vechi-calendariste. Bise-ricile locale din Serbia şi Polonia, con-siderându-i pe întâistătătorii jurisdic-ţiilor care au adoptat inovaţia calenda-ristă ca schismatici, evită pentru înce-put comuniunea liturgică cu aceştia, darulterior (ca urmare a presiunilor) vor ce-da, închizând ochii în faţa apostaziei.

Puterile statale subordonate maso-neriei se implică puternic în adoptareanoului calendar pentru uzul bisericesc,făcându-se presiuni chiar şi asupra Bise-ricilor oficiale locale, ce încă încercausă apere Ortodoxia, astfel că până laurmă în timp, legăturile cu cei care auiniţiat schisma s-au păstrat. În Grecia,România şi Finlanda, se declanşează unadevărat val de violenţe, crime şi atro-cităţi îndreptat la adresa celor care au rămas fideli cre-dinţei Sfinţilor Părinţi, fărădelegi la care au participat înunele cazuri, chiar preoţi nou-calendarişti.j 1925. Patriarhia de Constantinopol atribuie Mitro-poliei Bisericii Române titlul de patriarhie, drept recom-pensă pentru adoptarea noului calendar şi trădarea Orto-doxiei.

În 14 septembrie, exact în timpul privegherii pentrupraznicul Înălţării Sfintei Cruci, semnul de biruinţă al luiHristos apare pe cer deasupra bisericii Sfântului IoanTeologul de lângă Atena, unde erau strânşi aproximativdouă mii de credincioşi vechi-calendarişti. Datorită aces-tei extraordinare minuni, toţi poliţiştii pe care arhiepis-copul Hrisostom al Atenei îi trimisese cu această ocazie

pentru a întrerupe slujba şi a aresta preotul, ce nu făceaascultare de el, s-au convertit la Ortodoxia adevărată şi s-auîntors în Biserica lui Hristos.j 1926 şi 1929. Pentru aceşti doi ani, Sinodul Bisericiide stil nou din România a desemnat ca prăznuirea Sfin-telor Paşti să se facă în altă zi decât cea rânduită pentrucalculul datei după pascalia tradiţională, complet în afarahotărârilor Bisericii Soborniceşti.

Teologi români, profesori universitari şi vestiţi scrii-tori ai vremii din ţara noastră, precum Nae Ionescu, Ni-chifor Crainic (fost secretar general al Ministerului Cul-telor), Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu şi alţiiau dezbătut din toate punctele de vedere hotărârea Sino-dului Bisericii Ortodoxe Române, găsind că este „rătă-

cirea cea mai de pe urmă”, şi declarândcă „din ziua de 24 ianuarie 1929, Bise-rica Ortodoxă Română nu mai are sinod”.j 1927. După trei ani de îngrădire,Comunitatea athonită acceptă, dintr-oiconomie de neîngăduit şi care ulteriors-a dovedit neroditoare, să-l pomeneascădin nou pe patriarh, în aşteptarea unuipromis sinod ecumenic care să tratezechestiunea calendarului, dar ziloţii nuse alătură acestei decizii.

Se deschide seria participărilor îngrup a ortodocşilor oficiali la manifes-tările eretice ce pregăteau terenul vii-torului Consiliul Ecumenic al „Bise-ricilor” lui antihrist: Bisericile oficialeale Constantinopolului, Alexandriei,Ierusalimului, Greciei, Ciprului, Ser-biei, Bulgariei, Poloniei şi Românieiparticipă la Conferinţa Protestantă „Cre-dinţă şi Organizare” de la Lausanne,Elveţia, căzând în capcana ce le-a fostîntinsă cu viclenie de către forţele obs-cure ecumeniste.j iulie 1929. În Sinodul Bisericii destil nou din Grecia, arhiepiscopul Hri-

sostom (Papadopulos) insistă ca arhiereii prezenţi săsemneze o declaraţie de aprobare a schimbării calen-darului şi de condamnare a tuturor celor ce susţin vechiulcalendar. 44 de mitropoliţi au fost prezenţi la începereaşedinţei; 13 au părăsit sala, 27 au refuzat să semneze, şidoar 4 au semnat. j 1935. Patriarhul Meletie Metaxakis înnebuneşteşi, după şase zile de chinuri şi remuşcări profunde, moarela Zurich în Elveţia, spunând: „Vai mie, am dezbinat Bise-rica, am nimicit Ortodoxia!” şi este îngropat la Cairo, înEgipt. În acelaşi an, trei episcopi din biserica oficială aGreciei revin la vechiul calendar bisericesc.

Sinodul Bisericii oficiale din România recunoaştehirotoniile anglicane şi strânge legăturile cu „Biserica”

Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe, în secolele XX-XXI (II)

VISARION PUIU (n. 27 februarie1879, Paşcani - d. 10 august 1964,

Franţa), a fost un mitropolit al BisericiiOrtodoxe Române refugiat în 1944 în

Occident, condamnat în 1946 lamoarte de către Tribunalul Poporului

din Bucureşti, caterisit de SinodulBOR în 1950 şi reabilitat post mortemde acelaşi for pe 25 septembrie 1990.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

22

Anglicană, o adevărată sinagogă a satanei, condusă de că-tre masonii care l-au manipulat pe Meletie Metaxakis. j 1937. Bisericile oficiale din Constantinopol, Ale-xandria, Antiohia, Ierusalim, Grecia, Cipru, Bulgaria, Po-lonia şi Albania participă la a doua conferinţă protestantă„Credinţă şi Organizare” de la Edinburgh.j 1936-1944. Peste 800.000 de sârbi ortodocşi suntucişi de către călugării franciscani (romano-catolici) şi degreco-catolicii croaţi.j 1948. În iulie, la Moscova are loc un sinod tâlhărescpan-ortodox, ce a dezbătut calendarul bisericesc, la care auparticipat jurisdicţiile oficiale, moment din care şi în chipoficial, acestea au recunoscut şi s-au făcut părtaşe călcăriiTradiţiei Bisericii de către sinoadele inovatoare. La punctul4 al rezoluţiei cu privire la problema „calendarului biseri-cesc”, s-a prevăzut: „Consfătuirea socoteşte că, clericii şimirenii au obligaţii de a urma stilul acelei biserici locale,în graniţele căreia ei locuiesc [...]”, astfel că din acelmoment toate speranţele şiaşteptările Chinotitei Atho-nite s-au dovedit deşarte.

Prin unificarea celortrei ramuri ale mişcării ecu-menice care au activat înperioada interbelică: „Creşti-nism practic”, „Credinţă şi or-ganizare” şi „Alianţa Mon-dială pentru înfrăţirea po-poarelor prin Biserică”, se în-fiinţează ceea ce părintele ecu-menismului, masonul JohnMott a plănuit în ascuns, şianume „Consiliul Ecumenic al „Bisericilor”, strămoşulactualului „Consiliu Mondial al „Bisericilor”, o mega-comunitate mondială a religiilor, în care fiecare se roagăpotrivit propriei sale „religii” şi la care falsa Ortodoxie afost reprezentată încă de la înfiinţare prin Patriarhiile deConstantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Bise-rica de stil nou a Greciei.

Athenagoras, fost arhiepiscop al Americii de Nord şide Sud, ajunge Patriarh al Constantinopolului, după cePatriarhul Maxim este declarat „necorespunzător psihic” şisilit să se retragă. Athenagoras declară: „Greşim şi păcă-tuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a venit din cerurişi că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Două mili-

arde de oameni au ales mahomedanismul drept cale cătreDumnezeu, şi încă câteva sute de milioane sunt protestanţi,catolici şi budişti. Ţelul fiecărei religii este să îl facă pe ommai bun”. j 1955. Episcopul Galaction Cordun, fost Secretar alSinodului Bisericii oficiale din România, care la momentulintroducerii inovaţiei nu era ierarh, dar a protestat prinscrisori, face o mărturisire de credinţă publică, anunţândîntoarcerea sa la calendarul patristic, devenind păstorulcredincioşilor dreptslăvitori şi arhiepiscop şi mitropolit alBisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cu sediul laMănăstirea Slătioara din Moldova. Sinodul Bisericii de stilnou avea să-l declare ca „neascultător şi nesupus”, apoi să-l caterisească şi să-l depună din treaptă în cadrul şedinţeidin 14 aprilie 1955, în Joia Mare, iar numele său să fieşters din istoriografia bisericească oficială, deşi era unuldintre cei mai de seamă cărturari. Arhiereul GalactionCordun va da însă un răspuns ferm Sinodului de stil nou:

„Nu mă voi supune unor franc-masoni, îmbrăcaţi în redin-gotă neagră, care vâneazăcâştigul fără muncă, ci măvoi supune canoanelor Sfin-ţilor Părinţi, insuflaţi deDuhul Sfânt”.

1961. În urma unei hotă-râri a Sinodului, Biserica destil nou din România devinemembră a Consiliului Mon-dial al „Bisericilor”, aceastăadunare a celor ce viclenesc,o desfrânată apocaliptică ce îl

aşteaptă pe antihrist, făcându-se părtaşă Constituţiei aces-tui organism bolnav, ce neagă însăşi art. 9 al CrezuluiOrtodox. De atunci şi până în prezent, erezia ecumenis-mului a fost intens promovată în seminariile şifacultăţile de Teologie.j 6 ian. 1964. Patriarhul Ecumenic Athenagoras şi PapaPaul al VI-lea se întâlnesc la Ierusalim şi se roagăîmpreună în Sfântul Mormânt. La intrare, izbucneşte unincendiu, provocând o pană de curent în întreaga biserică.

Idolii şi apostaţii societăţii contemporaneÎntâlnim deseori în viaţă oameni care, purtaţi de valuri încoace şi încolo, îngrijoraţi doar de aspectele materiale şi

de confortul familiei, îşi cheltuiesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu îşi ostenesc inima cu durerilealtora, nu se împovărează cu necazurile aproapelui, nu îşi pun întrebări dezmorţitoare, nu îşi frământă sufletul cu tainicezbateri, şi nici măcar nu îşi cercetează conştiinţa cu luare-aminte, ci rămân într-o stare de inerţie, plutind în toropealatraiului molcom şi fără probleme. Ei bine, aceste marionete contemporane sunt din ce în ce mai numeroase printre creş-tinii zilelor noastre. Aceşti creştini de circumstanţă – adică ortodocşi doar fiindcă părinţii lor au fost aşa, şi fiindcă aufost botezaţi aşa în pruncie, sunt oameni care au devenit creştini prin descendenţă, adică din tată în fiu, şi nu prin asu-marea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială, care sunt crucea şi cununa adevăratului creştin.

Ne întrebăm oarecum retoric, dar cuprinşi de o adâncă durere a inimii: oare generaţiile veacului nostru mai poartăîntr-însele sămânţa adevărului, mai preţuiesc ele zestrea chemării la viaţa creştină, zestre scump apărată şi pecetluită cu

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

23

sânge de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamuluinostru creştinesc scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnireamucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă pu-terile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare românul ortodoxşi-a uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare înlupta cu păcatul? Oare a pierdut cu totul dorinţa unei alteordini, alta decât cea impusă omenirii de mai marii lumii,cu sprijinul politic al vânzătorilor de Hristos?

Iată întrebări care ar trebui să zguduie tihna ruşinoasaa fiecărui român ce se declară pe sine ortodox, întrebări pecare dacă noi, fiecare în parte, nu ni le punem, atunci vompieri ca identitate de români ortodocşi. Sunt întrebări cucare ne vor judeca în faţa lui Dumnezeu, atât înaintaşii, câtşi urmaşii noştri, care ne vor acu-za ca le-am lăsat fără răspunsdin cauza sfâşietoarei ignoranţecare ne macină existenţa.

Dar poate unii nedumeriţise întreabă: „De fapt, care suntprimejdiile care ne pândesc, cumne atacă, unde ţintesc şi unde sfâr-şesc?” Primejdiile sunt multe.Chipurile lor sunt şi mai multe.Unele sunt dulci, iar altele a-mare. Unele resping, altele a-trag, în funcţie de formele pecare le îmbracă şi de dispoziţiafiecăruia în parte de a se lăsamomit. Dar totuşi, cel mai binele cunosc, pentru că se luptă cuele, cei care duc viaţă cu ade-vărat creştinească; cei ce nu setem de durerile vieţuirii creş-tine; cei ce râvnesc bucuriilesuferinţelor, care nu cocheteazăcu poruncile aspre ale Evanghe-liei, ci le împlinesc cu sfânta lorrâvnă, fără viclene concesii moderniste şi ecumeniste.

Mergând pe firul problemei, cred că cea mai înspăi-mântătoare primejdie, atât pentru toţi creştinii, cât şipentru fiecare în parte, este apostazia. Există astăzi maimult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoarepredispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Esteea la fel cu apostazia primelor secole creştine, aşa cumapare ea descrisă în manualele de istorie bisericească şi înVieţile Sfinţilor? Numai parţial. Se aseamănă cu cea isto-rică, pentru că dezbină de Hristos, de Biserică, de mân-tuire. Dar apostazia vremurilor noastre, pe lângă formeleclasice de afirmare, prezintă şi chipuri noi, „atrăgătoare”,„binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”. Vechea aposta-zie era tiranică, grosolană, dar mai ales făţişă, astfel încâtîţi solicita împotrivirea, dârzenia, capacitatea de rezis-tenţă, dându-ţi posibilitatea de-a o identifica direct şi im-plicit, de a te lupta împotriva ei. Presiunile fiind de naturăexternă, torturile vizând distrugerea fizică a creştinului,sufletul îşi păstra o anumită independenţă şi putere derăzvrătire, ceea ce era, şi este, fundamental important pen-

tru un creştin în lupta cu păcatul şi cu apostaziile vremii.

Astăzi, „infailibila” societate «iubitoare de oameni» numai are timp tocmai pentru... om! Tehnologia, cuceririleştiinţei, bunăstarea dimpreună cu toate reformele socialepentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratiinumite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”,„servicii publice”, etc., adevărate „găuri negre” ce sorb înneştire minute şi ani din viaţa omului, vlăguindu-l. Servi-ciul, cariera, promovarea, studiile peste hotare, în ţări ne-ortodoxe sunt tentaţii abil ţesute - adevăraţi idoli modernieuropeni - pentru care trăim şi murim; temniţe şi cimitireale sufletelor şi trupurilor, ridicate de o teologie anti-hristică, prin care Societatea ia locul lui Dumnezeu.

Uzina, fabrica, şantierul, bi-roul, devin adevărate capcane încare omul petrece zile şi nopţi,muncind până la epuizare sauchiar până la moarte, uitând căîn viaţa unui om, sunt zeci dealte lucruri mai importante.Idolul carieră ia locul precupăriisănătoase faţă de propria familie;el devine mai important decâtmântuirea, decât Însuşi HristosDumnezeu. De aici, din aceastămocirlă a „competenţei, profe-sionalismului, abnegaţiei pentrubunul mers al societăţii” ia fiinţăomul apostat, cu psihologie şitrăsături antihristice; omul euro-pean care, din prea multă jertfirepentru „binele şi prosperitatea”mult-trâmbiţatei societăţi dorită,„perfectă”, nu mai are timp deHristos.

Cât de feriţi suntem deatacurile lepădării de credinţă?

Ei bine, adevărul e că ea bate deja la uşa noastră. Apos-tazia, în forme dintre cele mai rafinate, este omniprezentăşi se insinuează hoţeşte în fiecare din noi şi în fiecareungher al societăţii. Chiar şi prin casnicii noştri, adeverindcuvântul Evangheliei, apostazia lucrează răbdătoare în noi,precum cariul în lemn. Dar asta nu înseamnă că nu ne pu-tem împotrivi ei.

Având în vedere că apostazia se strecoară în inimilenoastre prin trup şi prin suflet, pe acestea se cuvine să lepăzim mai întâi. Această păzire creştinii o numesc înfrâ-nare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim deînfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteştesocietatea contemporană apostată. Trebuie să ştim însă căcei mai feriţi de apostazie sunt creştinii care îşi hrănesczilnic sufletele - nu cu otrava ziarelor sau a televiziunii; nucu preocupările deşarte ale acestei lumi; nu cu îmbuibare,desfrânare, slavă deşartă sau lăcomia banilor, ci care sehrănesc cu iubirea lui Dumnezeu, cu citirea neobosită aSfintei Evanghelii şi a Vieţilor Sfinţilor, cu cugetarea lacuvintele Sfinţilor Părinţi, care dau tărie şi bărbăţie

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

24

sufletului, spre a se împotrivi păcatului şi apostaziei.

Hărţuiala vine astăzi din toate direcţiile, iar păcatulloveşte cu iuţime de fulger. Nu iartă pe nimeni. Nimeni nueste infailibil în faţa rătăcirilor moderne. Lepădarea sauapostazia, astăzi ca şi întotdeauna, poate să ia chiar şi chi-pul lui Hristos: chip paşnic şi blând, conciliant şi iubitor.Întâlnim acest chip atât în conferinţe pan-ortodoxe, înalianţe „de pace”, în bănci ale „religiilor”, în fundaţii cu ca-racter ecologist sau umanist, în întruniri, mitinguri şi dez-bateri cu scopuri, desigur, dintre cele mai „nobile”. La şco-lile teologice, se formează dejaoameni de modă nouă, teologide orientare umanist-socială,raţionalistă şi conciliantă, pre-gătiţi să ducă mai departe lucra-rea începută de înaintaşii lor înale ecumenismului progresist.

Oare acesta să fie chipullui Hristos? Cu siguranţă nu.Oare pentru aceasta S-a întru-pat, S-a răstignit şi a înviatHristos? Pentru concesii, com-promisuri şi calcule meschine,pentru progres, confort, pentrudiplomaţie, ori Hristos a pă-timit pentru „o lume mai bu-nă” şi „pace între popoare”?Aceasta teologie „umanistă”, so-cială şi conciliantă, pune ac-centul pe acest veac, spre bucuria trecătoare a trupului, darîntristează sufletul, căci răpeşte ortodoxului dorirea şi aş-teptarea vieţii veşnice. A fost sesizată şi aspru criticată demarii sfinţi nevoitori ai Bisericii Ortodoxe.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre nuface diferenţă dintre social şi moral. Dacă un creştin săvâr-şeşte un act imoral, dar necondamnat constituţional şi so-cial, el nu sesizează că a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, căa călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Bi-serică şi faţă de legile mântuirii, el nu-şi sesizează apos-tazia. Pentru acest om, dumnezeul lui e Statul, Guvernul,Constituţia, sau poporul, lumea şi legile ei. Acest soi deom săvârşeşte păcatul, atent doar la datoria sa publică, iarapoi se poate întoarce liniştit acasă, îşi ia dejunul, se bu-cură liniştit de familie fără lăuntrice mustrări şi sufleteştifrământări. E tipul celui care săvârşind păcatul, e vesel,

mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”.E tipul celui care în faţa mustrărilor răspunde senin: „eramla serviciu”; „am procedat după lege”; „am avut ordin”;„mi-am făcut datoria”; „şeful răspunde” etc.

Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale tiranieipolitice, de la comunism la orice regim satanic; acest soimişună printre noi şi astăzi, unii îşi spun chiar „cre-dincioşi”, dar ei vor fi călăii noştri de mâine. Vinovaţi sun-tem toţi cei care ne facem pilde de astfel de moravuri,favorizând răspândirea lor, cedând în faţa puterii, în faţaşantajului, în faţa unui interes meschin, în faţa asigurăriiunui servici etc. Toate acestea la un loc, toată nesiguranţa,

toată ezitarea, toată frica suntfiice ale apostaziei, suntlepădări: de adevăr, de drep-tate, de curaj, de mucenicie, dedragoste pentru aproapele, decredinţă, de Dumnezeu... lepă-dări de mântuire! Observândtoate aceste răni ale societăţii,lumea contemporană poate finumită drept o „generaţie a ne-păsării”, fiindcă nepăsarea faţăde Dumnezeu aduce nepăsareafaţă de toate celelalte.

Da, într-adevăr, în nepă-sarea faţă de Dumnezeu stă totdezastrul lumii noastre, toateeşecurile noastre, toată deznă-

dejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte. Dacătrândăvia şi necredinţa au adus atât nor de nepăsare şiamorţeală în sufletele noastre, oare ce va fi cu generaţiileviitoare? Nu cumva îşi vor urî propria viaţă, oare nu îşi vorurî părinţii, oare nu va fi o lume diavolească pe pământ?

Dacă nu ne vom trezi la timp, va fi vai celor de mâine;va fi vai nouă, celor de azi, că suntem vrăjmaşii copiilornoştri, ai strămoşilor noştri, ai mântuirii neamului ome-nesc şi ai lui Hristos cel răstignit, Care ne mustră cucuvintele acestea: „Dar voi întreceţi măsura părinţilor voş-tri! şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda ghe-enei?” (Matei 23, 32-33).

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 28, Iunie 2010

Graiul vechilor cazanii (II)O comoară uitată

Unele modificări nu mi se par importante - nici ca frumuseţe, nici ca sens - fie că înlocuiesc un arhaism (astăzispunem topaz în loc de topazie) - fie că schimbă total un cuvânt cu altul («m-am făcut ca un foale la fum» sau «m-amfăcut ca un foale în brumă» - Psalmul 118, 83). Dar, după ce vom afla ce înseamnă, nu sună mai frumos - nu este chiarmai tainic a spune «ascunsurile inimii», decât ca acum - ascunzişurile inimii?

Dar nu în primul rând pentru această desfătare sunt căutate textele vechi de cei care le preţuiesc. Nu frumuseţealimbii; nu muzicalitatea lor; nu bogăţia semantică a lor, nu sentimentul unei mai strânse comuniuni cu strămoşii cares-au rugat cu aceste cuvinte, pe care le auzim şi cu aceste cărţi pe care le privim şi le pipăim, de parcă mângâindu-lene-am mângâia predecesorii şi ei ne-ar mângâia pe noi. Nimic din toate acestea - şi toate acestea la un loc - nu egalează

25TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

frumuseţea adevărului din ele. Pentru că au păstrat în elenemodificat adevărul merită să le căutăm, să le folosim, săle retipărim. Trecerea la un limbaj modern nu a însemnatnumai folosirea unor sinonime cunoscute astăzi în loculunora uitate, dar care odată reamintite, reaflate, învăţatechiar ca „noutăţi din trecut” vor exprima mai nuanţat, dacănu chiar mai bine, sensuri mai subtile.

De exemplu, când ne vom reobişnui să spunem «spreTine mânec, Doamne», printr-un cuvânt vom exprima uncontext; căci a mâneca înseamnă a te grăbi - dar a tegrăbi din noapte, nemaiputând a aştepta până la ziuă; a tegrăbi nu sub presiunea unor cauze exterioare, care te îm-ping, ci dintr-un dor lăuntric care te îmboldeşte. A mânecacu „mânecare adâncă”...ce cuvinte frumoase şi cebogăţie de sensuri... uncuvânt pentru o frază! Şisigur că exemplele ar pu-tea continua, chiar dacănu vor fi la fel de elocven-te. Alte înlocuiri de cu-vinte nu au adus după eledoar sărăcirea bogăţiei denuanţe, ci, din păcate,schimbări de sens, totdea-una importante, uneori denetolerat.

De exemplu, la Ps. 37,4 se spune în versiunea nouă «că fărădelegile mele aucovârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au pestemine», dar în versiunea veche se zice «... ca o sarcinăgrea s-au îngreuiat preste mine». Nu mă număr cu cei caredau importanţă exagerată înlocuirii lui „preste” cu„peste”; aici este vorba numai de muzicalitate. Îmiamintesc că la un examen de muzică mi s-a cerut să nu maispun «Pe Tine Te binecuvântăm...», ci «Pre Tine Tebinecuvântăm...», întrucât „pe” ar fi vulgar, iar „pre” -nobil. Mie nu mi se pare grav că s-a înlocuit „pre” cu„pe”, ci mi se pare grav a înlocui «Pe Tine bine Tecuvântăm...» cu «Pe Tine Te binecuvântăm...». În toatetextele vechi, se ţinea cont de faptul că cel mai mic ia bi-necuvântare de la cel mai mare şi se spunea cu privire laDumnezeu „bine Te cuvântăm”, căci cine L-ar putea bi-necuvânta pe Dumnezeu, cât timp binecuvântarea oferăhar. Binecuvântarea nu este o vorbă goală, ci vehicularede har în numele Sfintei Treimi; de aceea, nu se poateda de către oricine. Noi nu putem decât a ne face datoriade a-L vorbi de bine, adică de a-L lăuda pe Dumnezeu, a-I mulţumi, a bine cuvânta despre El, nu a-L binecuvântape El.

Revenind la Ps. 37, 4, „sarcina care apasă peste mine”spune altceva, cu mult mai puţin decât că sarcina s-a îngre-uiat peste mine. Cu toţii ştim că o sarcină ce pare uşoarăla început, pe măsura purtării devine tot mai grea, pânăajunge să nu mai poată fi purtată. Se îngreuiază! Acestsens se pierde în textul cel nou al psalmului, în traducereacuiva interesat numai să sune bine, adică civilizat. Cum

aici este vorba despre sarcina păcatelor, exprimareacorectă are deosebită importanţă în trăirea stării de po-căinţă, ca ajungere la a nu mai putea purta povara păca-telor, ce ni se păreau cândva uşoare. Apoi este şi problemade timp. Spunând «apăsat-a peste mine», parcă pătimireaa rămas de domeniu trecutului şi acum doar ne amintim deea, pe când «s-au îngreuiat peste mine» lasă în trecut în-greuierea şi face prezentă asuprirea.

Deseori, traducerile mai noi schimbă timpul grama-tical. La Ps. 39, 23, se spunea «Iar eu sărac sunt şi mişel;Domnul se grijeşte de mine». Acum se zice: «Iar eu săracsunt şi sărman; Domnul se va îngriji de mine». Parcă este,totuşi, altceva! În plus, sărman este formă de manifestarea sărăciei trupeşti, pe când mişel este o stare interioară desărăcie sufletească. Sau dacă în loc de «Şterge ocara mea

de care îmi pare rău»spunem «Îndepărteazăocara de care mă tem» (Ps.118, 39), este acelaşi lucru?În primul caz, ocara m-aatins, îmi pare rău pentruneatenţia mea şi rog să fiucurăţit de ea. În al doileacaz, doar mă tem că arputea veni asupra mea şicer să fie îndepărtată.

În acelaşi psalm, stihul79 a devenit «să se întoar-

că spre mine cei ce se tem de Tine» în loc de «să măîntoarcă pe mine cei ce se tem de Tine». Variantei noi cugreu i se găseşte un sens sau dacă înseamnă să se întoarcăspre noi cu bunăvoinţă cei ce se tem de Domnul, nici nuar putea face altfel aceia. În varianta veche se cere clar decel rătăcit, ca să fie întors pe calea cea bună de cei care setem de Domnul, să nu fie înşelat de altcineva prinîndreptarea pe alte căi rătăcite.

Tot în Psalmul 118, la stihul 92 se spunea «Că de nuar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întrusmerenia mea», iar acum spunem «De n-ar fi fost legea Tagândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu».Adevărat, că uneori se foloseşte termenul de smerenie nuca virtute, ci ca necaz pătimit pentru a fi smerit; de exem-plu, în stihul «vezi smerenia mea şi mă scoate» (Ps. 118,153) psalmistul nu se laudă cu smerenia lui, ci îşi aduceînaintea lui Dumnezeu necazul în care se află, rugându-sesă fie scos din el. Dar stihul 92 al acestui psalm a fost tâl-cuit de Sfinţii Părinţi ca lipsă de folos a virtuţii smerenieipentru mântuire, dacă nu este după legea lui Dumnezeu, cieste similară cu a păgânilor, înţeles care este cu totulcompromis în versiunea nouă.

Şi tot în Psalmul 118, se spunea la stihul 138: «Porun-cit-ai dreptate a fi mărturiile Tale», adică dreptatea noastrăsă fie după mărturiile Lui, dar mai nou s-a înlocuit în une-le versiuni cu «Poruncit-ai cu dreptate mărturiile Tale», caşi cum ar fi vorba de îndreptăţirea lui Dumnezeu să deaporunci, iar în altele, mai rău, cu «Poruncit-ai drepte a fimărturiile Tale», ca şi cum mărturiile Lui nu sunt drepte în

26TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

sine, ci pentru că aşa porunceşte Dumnezeu să le primim.Nu are un înţeles mai bun textul vechi al Psalmului 87

în care la stihul 9 se spunea «datu-m-am şi n-am ieşit»,comparativ cu cel modern care a devenit «închis am fost şin-am putut ieşi»? Lucrarea făcută în mod liber, cu voiaproprie, aşa cum aşteaptă de la noi Dumnezeu să ne afie-rosim Lui, este înlocuită cu o acţiune exterioară, impusă dinafară, la care nu am vrea să participăm, am vrea chiar săieşim din ea după ce am fost făcuţi părtaşi cu forţa, dar nu pu-tem scăpa de ea. Exemplele de acest fel în Psalmi sunt multe.

Din păcate, modificările au atins chiar şi textulSfintelor Evanghelii. În Evanghelia de la Matei (VI, 25) sespunea înainte «Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţimânca şi ce veţi bea», iar în ediţiile noi apare «Nu văîngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca». Primavariantă sublinia că, îngrijindu-ne de cele ale trupului pecât depinde de noi, căci nu este îngăduit a-L ispiti peDomnul, aşteptând să ne facă El prin minuni toate, nu secuvine să ne îngrijorăm, să participăm sufleteşte, să netulburăm în suflet pentru cele ale trupului, deci să dămprioritate celor duhovniceşti, făcând pentru trup strictulnecesar, iar a doua îndeamnă să nu ne îngrijim pentru su-flet. Îngrijire şi îngrijorare înseamnă cu totul altceva. Semai constată aici şi un curaj de ciuntire a textului, prineliminarea a «ce veţi bea». Nu este esenţială, căci nuschimbă sensul, rămânând evidentă grijă trupească chiar şinumai prin hrană, dar duhul care a dat curajuleliminării unor cuvinte din Sfânta Scriptură, fie ele şirepetitive, nu poate decât să îngrijoreze.

Se pot găsi însă şi exemple în care trunchierea textuluieste nepermisă. În prima epistolă sobornicească aSfântului Apostol Ioan la capitolul V, stih 13, comparativcu textele vechi în ultimele ediţii, tot mai ecumenice, aleNoului Testament lipseşte ceva important: «ca să credeţi

întru numele Fiului lui Dumnezeu». Chiar dacă mai înaintese mai făcea referire la această credinţă, îndrăzneala de aomite un asemenea îndemn este îngrijorătoare pentru vii-tor, căci ni s-a proorocit ca pentru numele Lui vom aveade suferit. Chiar în Sfânta Liturghie în care ne rugămacum «... pentru unirea credinţei...» am înţeles că laorigine se aminteşte despre „unimea credinţei”. Trebuie să

acceptăm că ultima formulare seîncadrează mai bine în ecle-ziologia ortodoxă, pe care areBiserica după modelul SfinteiTreimi. Aşa cum despre SfântaTreime, Sfinţii Părinţi vorbescca despre „Unime în Treime”şi „Treime în Unime” şi Bise-rica este una, ipostaziată în Bi-serici locale egale, aşa cumDumnezeu este Unime după fi-rea dumnezeiască şi ipostaziatîn Treimea Sfintelor Persoane,întrutotul egale. A ne ruga pen-tru unire înseamnă a căutapunerea alături a unor entităţidiferite în firea lor, în duhul lor

şi care pot rămâne definitiv fiecare ceea ce sunt, dartemporar să conlucreze. Dacă li se schimbă cu ceva tuturorfirea pentru a le deveni comună, aceea nu mai este Bisericacea una a lui Hristos. Este firesc aşadar să ne rugăm nupentru unire ca alipire a diferenţelor, ci pentru unime,adică să fim una, bineînţeles Biserica cea adevărată a luiHristos, cea Ortodoxă (...).

Monah anonim - „Dorite texte nedorite”, Ed. Coral Sanivet,2002, pp. 194-197

Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (I)În viaţa noastră de zi cu zi, spunem ori că ne mustră conştiinţa, adică ea nu ne îngăduie să facem un lucru ori

altul, sau, dimpotrivă, că ea tace în noi. Şi în calea vieţii creştine, conştiinţa ocupă un loc de excepţie. Sfinţii Părinţinumeau „conştiinţă” legea firească, pusă de Dumnezeu în inima omului când l-a făcut.

Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, un fel de gând ce are în sine, asemenea scânteii,atât lumină, cât şi căldură; un gând care luminează mintea şi îi arată ce este bine şi ce e rău. Aceasta se numeşteconştiinţă, iar ea este lege firească în om. Urmând acestei legi, adică conştiinţei, patriarhii şi toţi sfinţii au plăcut luiDumnezeu înainte de legea scrisă. Aşa a fost în vremea petrecerii omului în Rai împreună cu Dumnezeu. Numai atuncicând s-a vătămat, s-a întunecat legea întipărită în inima omului, a apărut nevoia de Sfânta Scriptură. Asta a fost învremea lui Moise, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se răspândise păgânătatea şi se împuţinase credinţa. Cândoamenii, prin cădere, au îngropat şi au călcat conştiinţa, atunci a fost nevoie de legea scrisă, de sfinţii prooroci, de însăşivenirea Stăpânului nostru, Iisus Hristos ca să dezgroape şi să înalţe conştiinţa, aprinzând iarăşi, prin păzirea sfintelorLui porunci, acea scânteie îngropată. La fel şi în Noul Testament.

La început, ucenicii lui Hristos nu aveau lege scrisă, şi numai spre sfârşitul vieţii lor au scris Evanghelia şi epis-tolele. Unii dintre creştini nu numai că n-au aflat Legea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, dar nici măcar din predaniaprin viu grai. Domnul Însuşi le-a descoperit în inima lor, în conştiinţa lor, vestea cea bună, adică Evanghelia. Aşa afost cu Apostolul Pavel, care niciodată nu L-a văzut pe Domnul pe pământ, nu a auzit propovăduirea ucenicilor Luinemijlociţi – Apostolii - aproape până la sfârşitul vieţii sale, însă, de pe când era încă fariseu, împlinea neabătut toateporuncile conştiinţei sale - şi de aceea i S-a descoperit Domnul. Şi despre Maria Egipteanca ştim că ea cunoştea Legealui Dumnezeu fără să fi citit nici un fel de cărţi. Lucrarea lui Hristos a stat în aceea că El a refăcut în om conştiinţa, areaprins scânteia călcată în picioare şi îngropată. Conştiinţa este legată în noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu:precum acesta se stricase în noi şi avea nevoie să fie refăcut, aşa şi conştiinţa. Hristos a venit pe pământ, după cum ne

27TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

învaţă Biserica, pentru a reface chipul strămoşului căzut şitotodată a reaprinde în noi scânteia conştiinţei.

Sfântul Tihon din Zadonsk scrie, în cuvântul său des-pre conştiinţă: „Zidindu-l pe om, Dumnezeu a sădit în su-fletul lui conştiinţa, ca prin aceasta să-l cârmuiască şi să-l po-văţuiască ce să facă şi ce nu. Conştiinţa nu este altceva de-cât legea firească sau naturală, drept care şi conglăsuieştecu legea dumnezeiască scrisă: pentru că ce ne învaţă legealui Dumnezeu, aceea ne învaţă şi conştiinţa”. Şi dacă noine dăm silinţa, treptat se reface şi se curăţeşte în noi legea scri-să, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii,apropiindu-se tot mai mult de Legea scrisă a lui Dumne-zeu. Amândouă aceste legi sunt, la modul ideal, unul şiacelaşi lucru. Tocmai de aceea Apostolul Pavel şi MariaEgipteanca nu aveau nevoie de citirea Sfintei Scripturi.

Legea firească se reface în creştini prin botez, odatăcu chipul lui Dumnezeu, şi numai dacă omul îşi dă oste-neala. Pentru aceasta, ea se curăţeşte şi se luminează totmai mult de-a lungul vieţii odată cu asemănarea lui Dum-nezeu. Fericitul Diadoh aseamănă chipul lui Dumnezeuunui desen pe care noi îl colorăm de-a lungul vieţii noas-tre, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu şi asemă-nându-ne tot mai mult cu El. Legea firească există şi lanecredincioşi, şi la păgâni, însă ea nu este după chipul luiDumnezeu. Cu toate astea, dacă ei urmează conştiinţei lor- aşa schimonosită şi pângărită cum este ea, dar totuşi pusăca Lege a lui Dumnezeu în inima lor, ea îi poate aduce lacunoştinţa Sa. „Când păgânii, care nu au lege, din fire faccele ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia

conştiinţei lor şi prin gândurile lor, care îi învinovăţescsau îi şi apără” (Rom. 2, 14-l5), spune Apostolul Pavel.

Pentru creştin, în care prin botez se reface chipul luiDumnezeu şi se curăţeşte conştiinţa, aceasta din urmă estelegată şi de îngerul păzitor. Şi Sfântul Ioan Scărarulvorbeşte astfel despre conştiinţă: „Conştiinţa este cuvânt şidare în vileag din partea îngerului păzitor, celui dat nouăla botez”. Noi, oamenii, putem întuneca iarăşi chipul luiDumnezeu din noi, însă avem înger păzitor, şi conştiinţanoastră este cuvântul Lui. „Conştiinţa este cartea firească(a poruncilor dumnezeieşti): cel care o citeşte în chiplucrător primeşte cercările (experienţele) ocrotirii dumne-zeieşti”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Iată că tocmaiîngerul păzitor este cel ce ne dă putinţa de a „citi în chiplucrător” cartea legii fireşti.

Putem oare avea încredere în conştiinţa noastră, neputem oare călăuzi în viaţă după poruncile acestui glas,care uneori ne dă dreptate, alteori ne învinuieşte? Da.„Avem destulă călăuzire - conştiinţa - şi nu este cu putinţă cacineva să fie lipsit de ajutorul ei”, răspunde Sfântul IoanGură de Aur. Dacă vrei să ai totdeauna îndrumare mântui-toare de suflet, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fărăamânare ce îţi va insufla ea. Sfântul Ioan Gură de Aur nearată că dacă noi, creştinii, am lua aminte la conştiinţanoastră acum, după botez, având totodată şi înger păzitor,am putea şti întotdeauna voia lui Dumnezeu aşa cum oştiau primii oameni înainte de cădere. Ţine de voia noastrăsă ne supunem conştiinţei ori să o călcăm în picioare şi săo neglijăm.

Trebuie să ne amintim mereu că în noi trăieşte con-ştiinţa, că trebuie să urmărim ca focul acesta să nu se stin-gă, ci să devină tot mai viu. Iar acum, în stăpânirea noas-tră este fie a o adormi iarăşi, fie a o lăsa să se arate în noişi să ne lumineze dacă ne vom supune ei, fiindcă atuncicând conştiinţa noastră ne spune să facem ceva, iar noi nufacem, ci o călcăm în picioare mai departe, atunci o ador-mim; din pricina greutăţii care zace asupra ei. Ea nu nemai poate grăi limpede, ci, ca o făclie care străluceşte di-napoia unei perdele, începe să ne arate mai întunecatlucrurile. Şi precum în apa tulburată de mult nămol, ni-meni nu-şi poate cunoaşte chipul, nici noi, după ce călcămlegea lui Dumnezeu, nu mai înţelegem ce ne grăieşte con-ştiinţa noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai e în noi.

Ucenicie, ascultare şi sfinţenieSfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (I)

Omul lui Dumnezeu

La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. Încă dincopilărie, era fascinat de vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa duhovnicească înaltă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu,iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Preacuratei Fecioare, la data de 2 ianuarie 1833. O lume întreagăîl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.

Rămas orfan de tată la 3 ani, micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedeamai mult că tânărul nu era pentru lumea aceasta. La 17 ani, primind binecuvântarea mamei, care i-a dăruit şi o crucede care sfântul nu s-a despărţit niciodată, el a plecat să îmbrăţişeze viaţa monahală la Lavra Pecerska din Kiev. După o

28TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

vreme, în 1778, îndrumat de Părintele Dositei din pustiaKitaev, a mers să îşi petreacă restul vieţii în MănăstireaSarovului. Aici a petrecut în ascultare şi felurite nevoinţe,ceea ce i-a atras dragostea şi respectul celorlalţi părinţi.

În 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit rău, zăcând la pat cutot trupul umflat. Fără să cârtească, a răbdat această su-ferinţă vreme de trei ani şi nu a acceptat să fie chematvreun doctor, însă a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Tai-ne. Întreaga obşte a făcut priveghere de toată noaptea,urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtăşit, Cuvio-sului i s-a arătat însăşi Maica Domnului însoţită de SfinţiiApostoli Petru şi Ioan. Arătând către el, Maica Domnuluia zis: „Acesta este din neamul nostru”, apoi, punând prea-sfânta mâna sa pe capul lui, îndată l-a tămăduit de ne-putinţa sa, făcându-i-se în partea dreaptă a trunchiului odeschizătură, prin care a curs toatăapa care îi umfla trupul. La scurt timps-a vindecat întru totul, însă cica-tricea a rămas spre mărturie şi eraatât de adâncă încât ucenicul Sfân-tului Serafim îşi aminteşte că în ea îiîncăpea pumnul mâinii.

După opt ani petrecuţi ca frate,Prohor s-a învrednicit a primi chipulîngeresc, primind numele de Sera-fim, iar un an mai târziu a fost făcutierodiacon. În 1793, la 35 de ani, afost hirotonit ieromonah. Curând, îm-plinind 16 ani de mănăstire, cu binecu-vântarea bătrânului său, egumenulPahomie, Sfântul Serafim s-a retrasla pustie, într-o chiliuţă din desişul pă-durii, aflată pe malul Sarovka, lacâţiva kilometri de mănăstire. Aicişi-a făcut o grădină de zarzavat şi aadus doi stupi, iar ziua şi-o petreceamuncind, în rugăciune neîncetată şicitind Noul Testament, mai ales Sfin-tele Evanghelii. Nu neglija nici cele7 laude, metaniile şi alte nevoinţe.

După cum chiar el a mărturisitunui ucenic al său, obişnuia să plecedin chilia sa seara şi, pe o piatră a-nume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţase întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toatăziua. Aceasta nevoinţă a ţinut-o sfântul vreme de o mie dezile şi o mie de nopţi.

În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând căSfântul primeşte bani de la oameni, au gândit să-l prade.Deşi era în putere (46 de ani) şi ar fi putut să le sară îm-potrivă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şia zis: „Faceţi ce vreţi!”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-labia viu. Nu au găsit decât o iconiţă şi nişte cartofi. Sfântula fost aflat a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, carel-au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor şiMaica Domnului i s-a arătat şi l-a vindecat întocmai cumo mai făcuse odinioară.

În sfârşit, când Sfântul Serafim a luat în grijă

mănăstirea de maici Diveevo, el mărturisea: „Nici o piatrănu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului şi nu s-aprimit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rându-ială, fără consimţământul ei.” Pe calea pe care a păşitMaica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape un şanţ,ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele paşilorMaicii Domnului.

Ucenicie la şcoala sfinţenieiSfântul Prooroc David laudă în psalmii săi pe Dum-

nezeul lui Israil, Cel ce este minunat întru sfinţii săi, iarSfântul Apostol Pavel dă mulţumită lui Dumnezeu, „Cel ceiubeşte să se proslăvească întru sfinţii săi, şi să se facăminunat întru toţi credincioşii” (II Tes. 1, 10). Dumneze-iescul părinte Maxim Mărturisitorul ne explică însem-

nătatea acestor lucruri, atunci cândafirmă că Dumnezeu Se face cunos-cut mai ales întru sfinţii Săi, princare, încă de aici de pe pământ, noiÎl putem vedea şi discerne. Mai pe în-ţeles, spunem că Dumnezeu Se aratăoamenilor prin sfinţi. Tocmai de a-ceea, Domnul nostru este numit Dum-nezeu al Părinţilor noştri, adică Dum-nezeu al Sfinţilor Părinţi. Într-acestchip, Biserica Ortodoxă şi-a cunos-cut dintotdeauna sfinţii, cinstindu-i(de multe ori, încă din timpul vieţiilor), ca fiind prieteni apropiaţi ai luiDumnezeu, cerându-le ajutorul şimijlocirea.

Mănăstirea Serafimo-Diveevo,întemeiată de Sfântul Serafim deSarov şi Maica Alexandra, prin bine-cuvântarea Împărătesei Cerurilor, afost dăruită de Dumnezeu cu o mul-ţime de cuvioşi nevoitori şi sfintefemei.

Cinstitul sobor al sfinţilor ce austrălucit în lavra de la Diveevo estedeschis de întemeietoarea acestui sfântlăcaş, preacuvioasa Alexandra, schi-monahia. Pe numele său de mirean-

că Agatha Semionovna Melgunova, ea a fost o proprietarăînstărită de pământuri din ţinuturile Iaroslavl, Vladimir şiRiazan. Rămasă văduva de tânără, în jurul anului 1760, eaa intrat la mănăstirea de maici Florovski din Kiev, unde afost tunsă în monahism sub numele de Alexandra, înce-pând să ducă o viaţă ascetică plină de nevoinţe şi râvnădumnezeiască. Totuşi, nu-i fusese rânduit să rămână multtimp acolo, căci Maica Domnului i-a apărut într-o vedenieşi i-a arătat voia sa, spunându-i că ea e aleasă să înteme-ieze o mănăstire nouă.

Sub îndrumarea Maicii Domnului şi după numeroasepelerinaje, Sfânta Alexandra a ajuns în sfârşit la locul alesde Preacurata pentru întemeierea noii mănăstiri. Acest locera satul Diveevo, din provincia Nijni-Novgorod. În acelevremuri, nu departe înflorise şi mănăstirea de călugări din

Sfântul Serafim cu scene din viaţa sa

29TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Sarov, într-o zonă plină de pustnici cuvioşi, ce vieţuiau înmare dragoste de Dumnezeu, ducând mai departe tradiţiamonahală ce datează încă de pe vremea sfinţilor isihaştidin Peşterile Kievului.

Nu departe de acest loc, sub îndrumarea pustnicilordin Sarov, maica Alexandraşi-a început viaţa de rugă-ciune în singurătate, într-ochilie aflată lângă o bisericăridicată în cinstea icoaneiMaicii Domnului din Kazan.Ea a dăruit toată averea, aju-tând la construirea şi reno-varea bisericilor, miluind nu-meroşi orfani, văduve şi oa-meni săraci, trăind doar depe urma muncii mâinilor sa-le, şi ostenindu-şi trupul încele mai de jos ascultări: cu-răţa staulul vitelor şi spălahaine. Ţăranii din Diveevoşi-au amintit mult timp des-pre smerenia sa adâncă şi despre faptele ei bune, făcute întaină. Curând, au început să i se alăture şi ucenice, astfelcă se formase o mică obşte, în mijlocul căreia maica Alex-andra insufla sărăcia de bună voie, primirea închinăto-rilor, lucrul mâinilor şi neîntrerupta rugăciune a lui Iisus.

Încă din timpul vie-ţii, maica Alexandra afost cunoscută şi cinstitădrept ca o pustnică foar-te iscusită în viaţă du-hovnicească. Veneau la eatot felul de oameni, săasculte îndemnurile sale,să primească binecuvân-tare şi să fie număraţi prin-tre cei care erau primiţide ea.

Sfânta Alexandra a a-dormit pe 13 iunie 1789.Înainte de moartea sa, eaa proorocit despre cons-trucţia unei mănăstirimari şi de asemenea tul-burările care vor avealoc acolo. Cu o săptămână sau două înainte de moarte, afost tunsă în marea schima îngerească. Sfântul Serafimînsuşi a vorbit despre ea cu o profundă cinstire în timpulvieţii ei, iar după moartea sa, el a mărturisit că ea se aflălângă tronul lui Dumnezeu şi a învăţat pe o soră să le cearătuturor să i se roage. Despre ea spunea Sfântul Serafimastfel: „Îmbrăcămintea ei avea multe cârpeli, şalul eravechi, în timp ce ochii săi erau mereu înlăcrimaţi şi pânăîn ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor ei. Ea seodihneşte în moaştele ei”.

Pe unele maici, Sfântul Serafim le sfătuia astfel:„Mergi la mormântul ei în fiecare zi, îngenunchează şispune: maică şi stăpâna noastră, iartă-mă şi roagă-tepentru mine, aşa cum ai fost iertată de Domnul, aşa să fiuşi eu iertată şi adu-ţi aminte de mine în faţa tronului luiDumnezeu.”

În mănăstire s-au scris mărturii despre minunile şivindecările făcute de maica Alexandra după moartea sa.De exemplu, în 1879, fiind la un pas de moarte, locote-nentul în rezervă F.N. Sergeyev s-a vindecat de o boalăincurabilă. El a primit îndemnul Cuviosului Serafim să

meargă la Diveevo, la maicaAlexandra, unde s-a vinde-cat prin ungere cu mir iz-vorât din moaştele sale. Înacel moment, el însuşi a vă-zut moaştele - „scheletul în-treg, oasele de culoarea chi-hlimbarului - iar din craniuizvora sfântul mir din 3părţi, din mijlocul frunţii şidin cele două orbite.

Schimonahia MartaMaria Semenovna Meliu-

cova a fost o apropiată aSfântului Serafim, deve-nindu-i mai târziu ucenică.

Ea s-a alăturat obştii de la Diveevo în anul 1823, pe cândavea vârsta de numai 13 ani, luându-şi încă de la începutnevoinţa grea a tăcerii. Era tot timpul serioasă, adâncităîntr-o stare de rugăciune neîntreruptă. Cu toate că avea ovârstă atât de fragedă, trăirea sa duhovnicească devenise

deja mai înaltă decât cea amaicilor mai bătrâne dinmănăstire. Ascultarea eifaţă de Cuviosul Serafimera fără cârteală sau îm-potrivire, iar dragostea saduhovnicească către elera atât de profundă, în-cât acesta i-a dezvăluit eitoate vedeniile şi desco-peririle sale dumneze-ieşti, spunându-i desprecele ce aveau să se abatăasupra mănăstirii şi a în-tregii Rusii, în timpul re-voluţiei bolşevice.

După mutarea eila Domnul, la data de 21august 1829, Sfântul Sera-

fim a spus obştii de maici că sufletul ei se află întruÎmpărăţia cea Cerească, lângă scaunul Sfintei Treimi, cătrecare mijloceşte neîncetat pentru mântuirea şi ajutorarea tu-turor celor ce se nevoiesc în viaţa călugărească. Mai multîncă, el a spus unor ucenici apropiaţi că până la sfârşitulacestei lumi văzute, deşi împuţinat şi slăbit, cinul călugă-resc nu va pieri de pe faţa pământului, pentru rugăciunilecuvioasei Marta! În timpul slujbei de înmormântare, maicaParascheva Semenovna, a văzut-o în vedenie pe SfântaMarta, sora sa, stând în dreptul uşilor împărăteşti, alăturide Maica Domnului. După îngroparea sa, mormântul i-afost vizitat de sute de mii de bolnavi şi îndrăciţi, care îşigăseau aici tămăduirea neputinţelor şi a durerilor, fiind înspecial ocrotitoare a fecioarelor şi cuvioaselor.

Biserica nouă a Mănăstirii Diveevo

Sfintele moaşte ale cuvioaselor stareţe de la Mănăstirea Diveevo

30TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Europa acordă deplină libertate de acţiune inginerieigenetice, ce acţionează cu o îndrăzneală criminală şi imo-ralănasupra omului. Proiectul de a reinventa omul în la-borator, de a-l transforma într-un produs de vânzare esteun act satanic. În spatele ofensivei pentru libertatea neli-mitată a cercetării ştiinţifice, stă ghemuit tartarul iadului şiinsuflă ucenicilor lui cele mai terifiante idei ce oglindescîn ele pierzarea omenirii. Omenirea este supusă unui trata-ment fără de precedent în toată istoria ei, acela de a se ali-menta cu planta cea mai rea a tiraniei – uciderea sufletului.Libertatea nelimitată, fără nici o înfrânare de la patimi, fă-ră nici o frică de Dumnezeu, fără nici o stavilă tare şi clarăîntre ceea ce este permis şi ceea ce este interzis în faţa luiDumnezeu - una ca aceasta nu mai este libertate, ci ucideresau sinucidere. Omul modern nu mai cunoaşte sau nu mairecunoaşte diferenţa dintre permis şi interzis, ci limitează to-tul la nevoile trupeşti şi materiale, uitând de cele ale sufletului.

Clonarea sau procesul folosit pentru crearea de cópiiale fragmentelor de ADN (clonare moleculară), ale celule-lor (clonare celulară) sau ale organismelor este o provocarebiotehnologică fără etică, pentru că lezează identitatea in-dividului şi a speciei şi atacă direct demnitatea persoanei.În 27 februarie 1997, revista „Nature” publica un text

realmente spectaculos: clonarea primului mamifer, oaiadenumită Dolly. A fost a primul mamifer clonă obţinutprin tehnica clonării din celule adulte, urmată de clonareaa două vaci şi a cincizeci de şoareci.

Fabricarea mamiferului sau a omului monstru, lipsitde creier, pentru „piese de schimb” reprezintă o limită adesacralizării trupului uman, creaţie unică a lui Dum-nezeu. Omul, ca expert al clonării, îşi dă la o parte Crea-torul, Căruia îi ia locul, anulând totodată taina şi sfinţeniacreaţiei şi a iubirii dumnezeieşti.

În februarie 2004, sub îndrumarea lui Hwang Woo-Suk s-a realizat clonarea unui embrion uman cu celuleidentice cu ale persoanei care a fost clonată. Se ştie cămetoda clasică de concepere a unui prunc presupune unbărbat, o femeie, un spermatozoid şi un ovul. Clonareaexclude câteva dintre aceste componente. Astfel, se ia unovul de la o mamă-surogat. Se scoate ADN-ul din respec-tivul ovul şi se înlocuieşte cu ADN-ul de la persoana pecare vrem să o clonăm. Practic, ovulul de la mama-surogatdevine astfel numai un ambalaj. Apoi, ovulul cu materialulgenetic înlocuit este introdus în uterul mamei-surogat.Copilul, chiar dacă este purtat de mama-surogat, nu vamoşteni nici o însuşire a acesteia.

Iată care este reţeta de clonare sud-coreeană, aşa cumo descrie Anthelme Brillat Savarin: „Se iau unele celuleale epidermei corpului unui pacient şi se extrage materialulgenetic, deci ADN-ul. Apoi se ia un ovocit donat pentru oremuneraţie bănească de o femeie ucraineancă sau ro-mâncă sau slovenă sau coreeană sau albaneză sau malteză,se verifică să nu fie fecundat şi se goleşte. I se goleşte nu-cleul, care se aruncă. Lucrul asta odată făcut, în loculacelui nucleu se pune ADN-ul recuperat din corpul pacien-tului, operaţiune care se cheamă transfer nucleic. Va fistimulat cu şocuri electrice până când celulele se multi-plică în viteză, ca şi când ovulul ar fi fost fertilizat de unspermatozoid, se obţine blastocitul deci ovulul care cores-punde primei faze a dezvoltării embrionare. În sfârşit, secrează un embrion. Când embrionul a crescut, va fi vivi-secţionat (secţionat de viu). Celulele sale stem se injec-tează în corpul pacientului…”.

La ce ne-ar putea folosi o asemenea tehnologie, devreme ce Dumnezeu a poruncit: creşteţi şi vă înmulţiţi,însă nu a dat nici o poruncă cu privire la inventarea omu-lui? Clonarea terapeutică presupune un şantaj şiret, adicăpromite să trateze anumite boli, dar nu fără ca industriilefarmaceutice al căror cinism depăşeşte cinismul negusto-rilor de arme, să-şi umple buzunarele.

Însă vindecarea anumitor boli este numai o farsă. Iatăpărerea unui medic american specialist în studierea cance-rului, raportată la ideea celulelor stem: „Această vânturarea scopului terapeutic este o înşelătorie murdară, o minciunăcrudă. De acord: noi, oncologii, nu am reuşit să eliminămcancerul. Totuşi îl vindecăm. Uneori îl blocăm. În schimb,contra bolilor pe care le citează pentru a justifica noulmasacru al inocenţilor, ei nu au descoperit nici o cură. Dar

Clonarea şi celulele stemNu tot ceea ce străluceşte este aur

31TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

dacă întâmplător ar descoperi-o, şi dacă întâmplător arexista o terapie, aş spune la fel: trebuie să ne opunem.Trebuie, deoarece a distinge una de alta echivalează a neascunde în spatele unui machiaj semantic. Trebuie, deoa-rece injectarea celulelor stem într-un bolnav înseamnă să-lucizi. Ştiţi de ce? Deoarece celulele stem ale embrionilorsunt atât de viguroase şi de puternice pe cât sunt de dezor-donate. Nu se înmulţesc unde şi cum vrem, ci oriunde leplace şi cum le place. Ele cauzează tumori. Recent au fostinjectate în creierul unei maimuţe. Creierul a dezvoltatimediat un cancer fulgerător, iar maimuţa a murit în decursde câteva săptămâni”.

Acest proiect, de a reinventa omul în laborator, de a-ltransforma într-un produs de vânzare este o ţintă prin careomul încearcă să vadă cum ar putea să-L manipuleze deDumnezeu, şi implicit cum ar putea să-L elimine definitiv.La ce foloseşte acest procedeu? E simplu... E vorba decopiii noştri niciodată născuţi, viitorii oameni de mâine,care dorm în embrionii umani ce zac în congelatoareleinstitutelor de cercetare, şi care în curând vor fi chemaţi săvadă lumina zilei doar pentru puţină vreme, căci scopul în-trupării lor este masacrarea de către măcelari, recupe-rându-se ţesuturile şi organe lor şi vânzându-se cum se vândpiesele de schimb pentru automobile. Toate acestea amin-tesc de tentativa lui Hitler, care visa să creeze o societateconstituită numai din super-bărbaţi şi super-femei blonzicu ochi albaştri, de lagărele de concentrare de la Ausch-witz şi de la Mauthausen, de la Dachau şi de la Birkenauunde, pentru grăbirea producţiei rasei ariene (de sorgintegermană) – mai exact pentru a intensifica naşterea geme-nilor de către blondele cu ochii albaştri - doctorul Mengeleconducea experimente asupra copiilor gemeni. Mulţumitălibertăţii de cercetare nelimitate pe care i-o dăduse Hitler,

el îi asasina sau uneori îi diseca de vii.

Cu cât societatea umană înregistrează progrese teh-nice de nedescris, cu atât riscăm ca peste puţină vreme săne trezim într-o societate făcută din clone, din campioni aisănătăţii şi ai frumuseţii, dar fără creier sau monştri foarteinteligenţi, dar fără braţe şi fără picioare. Şi e de la sineînţeles că vom deveni şi noi nişte cobai, de vreme ce o fe-meie care suferă o extracţie a ovulului este desigur uncobai. O alta care pentru a rămâne gravidă, îşi implanteazăun ovul de această natură, este tot un cobai. Afirmaţiile u-nor oameni de ştiinţă, elaborate împotriva legilor lui Dum-nezeu şi care nu sunt niciodată sprijinite de probe, suntdoar teorii subiective. Ştiinţa autentică dovedeşte că înce-pând chiar din momentul în care spermatozoidul fecun-dează ovulul şi celula primară începe să se multiplice, aceacelulă-făt este fiinţă vie. Poate nu încă persoană, dacă amconsidera că o persoană este rezultatul esenţei native şi aexperienţelor avute după naştere, dar cu siguranţă este o fi-inţă umană vie. Embrionul care se naşte în ovulul unui pă-duche este un păduche. Embrionul care se naşte în ovululunui câine este un câine. Embrionul care se naşte în ovululunei fiinţe umane este o fiinţă umană. Cei care favorizeazănoua lume a monştrilor creaţi în eprubete, se pun mereu laadăpost sub umbrela cuvintelor ştiinţă şi progres, poatecele mai des folosite după cuvintele dragoste şi pace.

Occidentul este bolnav de un cancer moral, intelectualşi duhovnicesc. Însă binele şi răul nu sunt opinii, ci rea-lităţi obiective, concrete care ne disting. Şi cu aceeastă mala-die de ordin moral, intelectual şi duhovnicesc este infectatşi Răsăritul Europei, unde se mai păstrează o urmă defrică de Dumnezeu. Civilizaţia occidentală ne sfâşie de vii.

Ecumenismul - calea spre pierzare (VIII)De la Sfânta Rusie la... cea mai râvnită pradă

Taina fărădelegii a cuprins, într-adevăr, lumea întreagă. Vrăjmaşii lui Hristos, inclusiv cei ce se auto-denumesccreştini, contribuie din plin la formarea unei ere post-creştine. Iar Rusia secolului XX a devenit un centru de polarizarea forţelor întunericului, din pricina devotamentului arătat apostaziei. Dacă ne gândim puţin în urmă, la Revoluţia din1917, cu ale sale crime şi grozăvii fără seamăn, fără să vrem, ne vine în minte Apocalipsa. Oare cum a putut aceastărepetiţie a înscăunării lui antihrist, să aibă loc în această ţară, odinioară sfântă? Nimeni nu se poate abţine să nu îi

învinuiască, pentru asta, pe rău-voitorii amăgitori, careau distrus sistematic sufletele oamenilor.

Doar încerând să înţelegem anumite particularităţiale trecutului istoric al Rusiei, vom putea avea o ima-gine exactă a consecinţelor tragice ale degradării duhov-niceşti şi morale a elitei educate a Rusiei, care a adusOrtodoxia rusă, în vârstă de un mileniu, aproape de pră-buşirea desăvârşită. Este necesar un efort intelectualsincer, pentru a putea înţelege de ce străvechea Rusie adevenit un măr al discordiei şi punctul central al lupteidintre bine şi rău.

Nu avem nici cea mai mică intenţie de a trece subtăcere evlavia ortodocşilor din Grecia, Serbia, Bulgaria,România, etc - fraţii noştri întru Hristos, dar trebuie to-tuşi să punem accentul pe caracteristicile speciale aleevlaviei ruseşti. În primul rând, ne gândim la perioada

32TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

moscovită, atunci când viaţa de zi cu zi a cetăţenilor ruşiîndreptăţea ca Rusia să poată fi numită „Sfântă”. Despreobiceiurile duhovniceşti şi rugăciunea lucrată de strămoşiinoştri, care erau de neimaginat nu numai în Apusul latin,dar şi în Răsăritul ortodox, se povesteşte pe larg în cartea arhi-diaconului Paul de Aleppo, care, între anii 1654 şi 1656,l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei, în timpulcălătoriei sale în Rusia. El spune: „Aceşti oameni sunt ade-văraţi creştini, şi foarte evlavioşi… Cine s-ar fi putut gândi?Ei i-au întrecut până şi pe cuvioşii din pustie!”

Durata slujbelor, stricteţea rânduielilor şi nevoinţelezilnice ale creştinilor evlavioşi din Rusia au provocat nunumai uimirea şi admiraţia monahilor antiohieni ce i-auvizitat, şi care au spus:„Închipuiţi-vă, ei stau ne-mişcaţi pe toată durata sluj-bei, ca nişte stânci; fac me-tanii nenumărate, şi toţiîmpreună, ca într-un sin-gur glas, spun rugăciu-nile, dar ceea ce este maiuluitor, este că şi prunciilor fac la fel. Râvna lor pen-tru credinţă ne-a făcut săne minunăm. O, Doamne!O, Doamne! Rugăciunilelor, cântările şi slujbele con-tinuau iară şi iară!”

Viaţa poporului rus avea un caracter ascetic. Tot arhi-diaconul Paul de Aleppo istoriseşte: „Prin puterea rugă-ciunii lor, poate că ruşii îi întreceau până şi pe sfinţi, şiaceasta era valabil nu numai în rândul norodului simplu,al ţăranilor, femeilor, tinerelor fete ori al copiilor mici, cişi al înalţilor demnitari, oameni de stat ai Rusiei, ca şi alsoţiilor lor.” Într-adevăr, deopotrivă oamenii laici şi mo-nahii, practicau nevoinţe ascetice, indiferent de clasa so-cială căreia îi aparţineau. Aşa se face că mari Cuvioşi aiRusiei, cum ar fi Sfântul Iosif de Voloţk şi Nil de Sorska,au fost boieri, iar ei nu au fost nişte cazuri de excepţie.Mulţi oameni din înalta societate şi-au căutat mântuirea înmănăstiri, iar printre ei s-au aflat mulţi ţari şi principi.

Imaginea îngerească, monahală, a fost dintotdeauna unideal demn de urmat pentru orice rus. Mirenii se deose-beau de monahi doar prin faptul că nu depuneau votul fe-cioriei, şi prin acela că vieţuiau în afara zidurilor mănăs-tirilor. Iar dacă din pricina împrejurărilor vieţii lor, ori aobligaţiilor familiale, ei erau împiedicaţi de la a se călugăriîn timpul vieţii, atunci ei deveneau monahi la bătrâneţe, lă-sând Bisericii toate averile lor, prin testament. Mulţi îm-păraţi, precum Sfântul Alexandru Nevski (pe numele decălugăr Alexie), au devenit monahi. Regulile monahale s-auextins de asemenea şi în viaţa mirenească. Paul de Aleppoa notat că deseori, chiar şi în mediile laice, ei se simţeau„ca şi cum ar fi fost în mănăstire”. Rusia strălucea prinevlavie: „Ne-am minunat de tipicul bisericesc… nu e nicio diferenţă între rânduiala monahală şi cea din bisericilede mir - ele sunt la fel”.

Toate aspectele vieţii de odinioară din Rusia - cum ar

fi organizarea timpului, activităţile obişnuite de peste zi,relaţiile familiale sau sociale, mâncarea, îmbrăcămintea -erau inspirate din rânduiala Bisericii. Idealul Sfintei Rusiiera tocmai năzuinţa oamenilor către sfinţenie, având camodel pe Hristos. Credinţa ortodoxă era cea care guvernatoate aspectele vieţii, iar tot ceea ce oamenii făceau, aveaca temelie Biserica. Credinţa lor profundă, vie, venită dininimă, şi dragostea lor pentru Hristos, însemna, de aseme-nea, şi dragostea pentru aproapele, care, laolaltă cu milos-tenia şi ospitablitatea, erau trăsăturile de obşte ale po-porului Rusiei.

Istoria ne spune că ţarii şi principii ţării erau de multeori modele ale milosteniei. Marele Cneaz Ioan era numit

de către popor „Kalita”,care în limba tătară în-seamnă „traistă”, fiindcăpurta mereu cu el un să-culeţ plin cu bani, dincare împărţea milostenie.De asemenea, iubitorii deHristos construiau casede adăpost pentru cei săr-mani sau bătrâni, spitale,orfelinate, şi chiar în ca-sele celor înstăriţi se gă-sea adăpost şi hrană pen-tru cei lipsiţi de mijloacede trai.

Dragostea pentru Biserică în Sfânta Rusie era cu totulremarcabilă. În afară de preocuparea generală pentru ridi-carea de noi sfinte lăcaşe - biserici şi mănăstiri, credin-cioşii se îngrijeau şi de împodobirea caselor în care lo-cuiau. Fie că vieţuiau în palate, ori în simple bordeie, eiaveau pe pereţi icoane ferecate în aur sau argint, şi bătuteîn pietre preţioase. Ei iubeau atât de mult icoanele, încât,ca o dovadă a credinţei lor, de multe ori puneau icoanescumpe şi pe drumurile publice, la răspântii, ori deasupraporţilor cetăţilor şi ale caselor. Evlavia exterioară era, de-sigur, semnul unei nevoinţe lăuntrice plină de înflăcărare.

Urmând tipicul mănăstiresc, strămoşii noştri nu se ru-gau numai la biserică, în timpul slujbelor, ci şi la caselelor. Mirenii se străduiau să îşi îndeplinească îndatoriririlecreştineşti întocmai după tipicul scris în cărţile bisericeşti,cu toate că nu era un lucru uşor, în condiţiile muncii gos-podăreşti de zi cu zi. Nu era nimic neobişnuit ca un creştinrus să citească sau să asculte o Psaltire întreagă într-o săp-tămână; mulţi dintre ei făceau până la 1.200 de închină-ciuni zilnic, până la pământ, însoţite de Rugăciunea luiIisus. De asemenea, de câteva ori pe zi, ei citeau ParaclisulMaicii Domnului şi Crezul, iar în timpul muncii, îşi con-tinuau în taină ruga, pentru a nu-şi lăsa gândurile să seabată de la cugetarea celor dumnezeieşti.

Marii prinţi şi ţarii Rusiei erau hrăniţi sufleteşte decătre povăţuitorii lor duhovniceşti, fiind de cele mai multeori pilde cutremurătoare de credinţă şi evlavie. Aşa au fost,printre alţii, şi Sfântul Andrei Bogoliubski, despre careînsuşi numele vorbeşte că era mare iubitor de Dumnezeu;Sfântul Daniil, Prinţul Moscovei, cunoscut pentru evlavia

33TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

şi blândeţea sa, a primit tunderea în marea schimă cu puţintimp înainte de mutarea sa la Domnul (în anul 1303);binecredinciosul Ţar Alexei Mihailovici a fost o mareautoritate a Tipicului (cartea care conţine rânduiala săvâr-şirii slujbelor Bisericii), şi nu de puţine ori amintea părin-ţilor de la strană glasul irmoaselor sau al troparelor urmaua se citi, precum şi rânduiala citirii lor. A rămas scris întradiţia bisericească faptul că Ţarul Alexei îl corecta pânăşi pe arhidiaconul Paul de Aleppo, atunci când se întâmplaca acesta să facă mici greşeli la strană. El lua parte laslujbele care uneori durau şase sau chiar şapte ore, dupăcare îşi petrecea întreaga noapte în rugăciuni. În afară deasta, el ţinea posturi stricte. În timpul Sfântului şi MareluiPost, lunea, miercurea şi vinerea, el se înfrâna cu totul dela mâncare, iar în restul zilelor se împărtăşea de mâncărurifoarte simple şi sărace. „Era o regulă ca ospeţele pe carele dădea el, să nu semene deloc a festinuri, ci mai mult amese călugăreşti, la care nici Ţarul nu gusta carne în pre-zenţa clericilor. La aceste mese se citeau vieţile sfinţilordin ziua respectivă, după cum esterânduiala în mănăstiri”.

Prin cele citate mai sus, nuvrem cu nici un chip să idealizămviaţa morală a strămoşilor noştri,ori să îi considerăm pe aceştia fărăde prihană. La urma urmei, naturaomului, stricată prin păcatul pri-mar, este pricina tuturor căderilor,şi împiedică întotdeauna împlinireadeplină a sfintelor năzuinţe. „Sufle-tul rus este din fire generos, şi, lao-laltă cu marile isprăvi ale credinţei,găsim că încă de atunci, viaţa înRusia era plină de patimi şi păcatede moarte… Dar, cu toate că stră-moşii noştri au fost în stare să facămulte păcate, tot ei au putut maiapoi să dobândească o căinţă adâncă”.

Alături de pocăinţa din inimă,ca scop al curăţirii sufleteşti, stator-nicia întru credinţa ortodoxă a po-porului rus l-a ajutat pe acesta săevite ateismul care s-a propagat înApusul umanist. Încă mai existăaceastă diferenţă între imaginea unei Rusii aflată într-ocontinuă pocăinţă şi rugăciune, şi cea a unui Occident«progresist». „Neluând în seamă substanţa duhovniceascăa Rusiei, opozanţii săi au declarat că nu sunt în stare săînţeleagă preocuparea poporului rus pentru păstrareaintegrităţii religioase, a evlaviei şi fricii de Dumnezeu, şi oconsiderau a fi o dovadă de barbarie. Ei îi priveau peaceşti oameni ca pe sclavi, doar pentru simplu fapt că, dindorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu, ei erau cutotul străini de ambiţiile politice... Apusul, dimpotrivă, s-a străduit insistent, dintotdeauna, să insinueze noţiunea deprogres în mintea poporului rus, pentru a-i strica nobleţeasentimentelor şi a aspiraţiilor sale duhovniceşti”.

Este surprinzător faptul că Rusia a fost înfierată pentruaceastă perioadă istorică de glorie, fiind descrisă ca „ceamai rea eră istorică a Rusiei, ce mai înăbuşitoare…”

Nenumăraţi sunt cei cu ochi viclean, care aruncă pie-

tre asupra Rusiei. Printre ei, se numără heteordocşii dori-tori de rău ai acestei ţări ortodoxe, care nu precupeţesc niciun efort spre a zugrăvi „în culori sumbre viciile, imora-litatea şi dezordinea societăţii ruseşti”, precum AdamOlearius, ambasadorul provinciei germane Holstein, saubaronul Augustin Meierberg, care a studiat istoria Rusieiîn anii ’30 şi ’60 ai secolului al XVII-lea. Din păcate, însă,la fel de virulenţi sunt şi câţiva istorici locali, laolaltă cucei care au idealizat Apusul „iluminat” şi secularizat.

Contradicţiile dintre mărturiile favorabile ale arhidia-conului Paul de Aleppo şi cele ostile ale contemporanilorstrăini ai Rusiei moscovite, care au descris doar trăsăturileîntunecate, care se pot găsi în orice ţară de pe faţa pă-mântului, sunt de fapt doar în aparenţă opuse. Fiind uncleric ortodox şi însoţitor al unui oaspete de seamă - Pa-triarhul Antiohiei, Paul de Aleppo a avut prilejul de aobserva viaţa în Biserica Ortodoxă Rusă exact în locul încare ea era foarte concentrată, întrutot sfântă, bună;evlavia societăţii ruse, dragostea faţă de Biserică.

Reprezentanţii străini au observatRusia dintr-un alt unghi: de pe străzi,pieţe publice, cârciumi, târguri, pră-vălii, etc. Din această cauză, mărtu-riile lor nu numai că nu sunt con-trare, ci vin să se completeze re-ciproc. „În afară de aceasta, trebuieluat în considerare faptul că Paul,fratele nostru întru Hristos, priveaRusia cu ochi plini de înţelegere şiprietenie, în vreme ce scriitorii apu-seni tratau cu ostilitate şi dispreţ atâtţara care îi primise cu ospitalitate,dar şi pe locuitorii ei”.

Auzim tot timpul că idealul sfin-ţeniei a fost cel mai mare şi singurulmerit al Sfintei Rusii. Chiar dacă arfi fost numai atât, şi tot am fi feri-ciţi, pentru faptul că au existatcândva asemnea oameni. Dar, dupăcum am văzut, laolaltă cu acestideal, Rusia avea un mod de viaţă încare sfinţenia era împlinită, în fapt,ţinând cont de faptul că „credinţafără de fapte moartă este” (Iacov 2,

20 şi 26).În timpul regimului comunist, într-o singură ţară

trăiau două tipuri de oameni: comuniştii şi ruşii. Primiierau cei mai numeroşi; ei trăiau fără Dumnezeu. Chiar şiacum, când Uniunea Sovietică nu mai există, ei continuăsă păcătuiască: şi peste tot, ca la o paradă, întreaga ţarămerge spre pierzare, cu paşi repezi, direct către iad. Darpoporul ortodox rus, deşi mic ca număr, şi micşorat ca ur-mare a luptelor ce durează de aproape un secol, străluceşteprintr-o viaţă dusă întru frica Domnului, jertfă de sine şiputerea rugăciunii, asemenea evlavioşilor strămoşi. Acestpopor - oare este el moştean al Sfintei Rusii, acea fărâmăde sare duhovnicească, ultima nădejde de păstrare a drep-tei credinţe, într-o lume care aproape s-a prăbuşit subsarcina păcatului?

34TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Stareţul Lavrentie, cel ce dobândise prin rugăciune şipocăinţă Duhul lui Dumnezeu, vorbea adesea cu fiii săiduhovniceşti despre ultimele timpuri, prevenindu-i că tre-buie să fie atenţi şi veghetori, deoarece antihristul esteaproape. Părintele spunea că va fi un război a toată lumea,încât nimeni şi nimic nu va rămâne, decât doar prinvăgăuni. Se vor lupta şi vor rămâne doar două sau trei sta-te şi vor hotărî: „Haideţi să alegem un singur împărat pen-tru toată lumea. Şi îl vor alege”. În ultimele timpuri, ade-văraţii creştini vor fi depor-taţi, iar bătrânii şi neputin-cioşii vor fugi după dânşii.

Despre antihrist, stare-ţul, luminat de Duhul Sfânt,spunea: „Va veni timpulcând vor umbla după sem-nături pentru un singur îm-părat pe pământ. Şi toţi oa-menii vor fi înscrişi. Vormerge prin case, iar acolo vorfi soţul, soţia, copiii. Atuncisoţia va încerca să-şi con-vingă soţul: «Hai să sem-năm, avem copii, doar nu le vei mai putea cumpăra ni-mic». Dar soţul va spune: «Tu fă cum vrei, dar eu sunt gatasă mor şi pentru antihrist nu voi semna”. Iată ce tabloucutremurător oferă viitorul!

„Va veni timpul, spunea cuviosul părinte Lavrentie,când şi bisericile închise vor fi restaurate nu numai înexterior, dar vor fi amenajate şi în interior. Vor auri cu-polele bisericilor şi ale clopotniţelor. Iar când vor încheiatotul, va veni acel timp când se va înscăuna antihristul.Rugaţi-vă ca Domnul să ne dea timp să ne întărim, pentrucă ne aşteaptă vremuri înfricoşătoare. Şi vedeţi cu câtă vicle-nie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi mai frumoaseca niciodată, dar nu va putea intra nimeni în acele biserici.

Antihrist se va încorona ca împărat la Ierusalim, într-osplendidă biserică, cu participarea preoţilor şi a patriar-hului. Orice om va putea veni şi pleca din Ierusalim a-tunci, fără nici un fel de oprelişti. Să vă străduiţi să numergeţi, pentru că totul va fi spre ademenire şi înşelare.Antihrist se va trage dintr-o fată evreică desfrânată, avânddouăsprezece generaţii de desfrânare. Copilul va fi foartecapabil şi deştept, mai ales de atunci de când, find foartemic, de doisprezece ani, plimbându-se cu mama lui pringrădină, se va întâlni cu satana, care ieşind din însăşi bez-na întunericului, va intra în el. Băiatul se va cutremura defrică, dar satana îi va spune: «Nu te teme, te voi ajuta».Din acest copil se va coace în chip de om antihrist.

La încoronarea lui, când se va citi Simbolul de cre-dinţă, el nu va permite să fie citit corect: unde vor fi cu-vintele «Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu» se va recunoaştenumai pe sine. Atunci Patriarhul va exclama: «Acesta esteantihrist!» şi Patriarhul va fi ucis. La încoronare, antihristva purta mănuşi şi când le va scoate, pentru a-şi face cruce,

Patriarhul va observa că la degete nu are unghii, ci copite,lucru ce îl va încredinţa că este antihrist. Vor veni din cerproorocii Enoh şi Ilie, care vor spune tuturor că a venitantihrist: «Acesta este antihrist, să nu credeţi în el». Acestaîi va ucide pe prooroci, dar aceştia vor învia şi se vor înălţala cer.”

Monahia Evlampia, în casa căreia a trăit sfântul, întimp ce mănăstirea era închisă, a păstrat în amintire urmă-toarele: „Era în anul 1939. Părintele a discutat o noapte

întreagă. Nu am putut să pri-cep cu cine a discutat. Nuam îndrăznit să intru şi săvăd. Dimineaţa, părintele aspus: «Maică, am avut mu-safiri şi tu ai fost martoră».Atunci am întrebat: «Pecine?» Stareţul a răspuns cubucurie: „Proorocul luiDumnezeu Ilie şi dreptulEnoh. Ei au discutat cu mi-ne despre ultimele încercăriale lumii, despre Rusia, des-pre împăratul ortodox şi

despre antihrist. Ei au mai spus că va veni să stea de vorbăcu mine Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul»”. Înanul 1949, noaptea, sfântul stareţ Lavrentie s-a învrednicitde vizita Evanghelistului Ioan Teologul. Era pe data de 26septembrie pe stil vechi. Ei au discutat aproape şapte ore.Sfântul Evanghelist a completat cele spuse de prooroculIlie şi dreptul Enoh şi i-a mai spus şi despre arătarea CruciiDomnului, despre învierea morţilor şi înfricoşata judecatăa lui Hristos.

Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi vaface false minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, înacelaşi timp, întreaga lume. Sfântul lui Dumnezeu – dupăcum mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopulTeodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea:„Fericit şi preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nuva vedea faţa spurcată a lui antihrist. Cine va vedea şi vaasculta cuvântul hulitor de Dumnezeu al lui antihrist,făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va fiademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi îm-preună cu el va pieri şi va arde în focul cel veşnic”. Ei l-auîntrebat pe părintele: „Cum vor fi toate acestea?”. Stareţula răspuns cu lacrimi: „În locurile cele sfinte va fi necurăţiapustiirii, şi se vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii, carevor înşela oamenii ce s-au lepădat de Dum-nezeu şi carevor săvârşi false minuni. După ei, se va arăta antihrist şitoată lumea îl va vedea deodată”. Părinţii l-au întrebat pesfânt: „Unde? În locurile sfnte? În biserică?”. Cuviosul arăspuns: „Nu în biserică, ci în fecare casă. În colţul undestau acum sfntele icoane vor sta maşini ademenitoare, carevor înşela oamenii. Mulţi vor spune: trebuie să vedem şisă auzim noutăţile. În aceste noutăţi se va arăta antihrist”.„Pe oamenii răi îi va însemna cu peceţi. Creştinii vor fi

Sfântul Lavrentie de la Cernigov Despre încoronarea lui Antihrist şi vremurile ce vor urma

35TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

urâţi. Vor începe ultimele prigoane împotriva sufetului creş-

tinesc care va refuza pecetea satanei. Prigoanele vor începela Ierusalim, iar apoi în toată lumea se va vărsa ultimapicătură de sânge pentru numele Mântuitorului nostru,Iisus Hristos. Dintre voi, mulţi vor vedea acele timpuriînfricoşătoare. Peceţile vor fi în aşa fel încât se va vedeacine a primit-o şi cine nu. Creştinul nu va mai putea nicicumpăra şi nici vinde nimic. Dar nu vă întristaţi: Domnulnu îi va lăsa pe fii Lui… Nu trebuie să vă temeţi!

Biserici vor fi, dar creştinul ortodox nu va putea săintre, deoarece acolo nuse va mai aduce jertfafără de sânge a lui IisusHristos, căci acolo vafi adunătură satanică.Pentru această fărăde-lege, pământul va în-ceta să mai rodească,iar din cauza lipsei deploaie se va crăpa pestetot; vor fi asemenea cră-pături încât omul vaputea cădea în ele.Creştinii vor fi omorâţisau deportaţi în locuripustii. Dar Domnul îiva ajuta şi îi va hrăni peurmaşii Săi. Evreii, de asemenea, vor fi adunaţi într-unsingur loc. Unii evrei, care au trăit cu adevărat după Legealui Moise, nu vor primi pecetea lui Antihrist. Ei vor aş-tepta momentul şi vor fi atenţi la problemele lor. Ei ştiu căstrămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, darDumnezeu le va deschide ochii şi nu vor primi pecetea sa-tanei, ci vor recunoaşte pe Hristos şi vor împărăţi cu El.

Toţi oamenii slabi vor merge după satana şi cândpământul nu va mai rodi, oamenii vor veni la el să le deapâine, iar el va spune: „Pământul nu dă pâine. Eu nu potface nimic”. De asemenea, nu va fi nici apă, căci toaterâurile şi lacurile vor seca. Această nenorocire se va pre-lungi trei ani şi jumătate, dar de dragul aleşilor Săi,Domnul va scurta aceste zile. În acele zile încă vor mai filuptători puternici, stâlpi ai Ortodoxiei, care vor fi subînrâurirea rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cuharul Său atotputernic, şi nu vor vedea acele false semne,care vor fi pregătite pentru toţi oamenii. Repet încă o dată,că nu se va putea merge la acele biserici, pentru că nu vafi harul în ele.

O soră, ascultând această discuţie, a întrebat: „Cumva fi? Nu aş vrea să ajung acele timpuri!”. „Tu eşti tânără,ai putea să aştepţi”, a spus stareţul. „Este înfricoşător!”„Dar tu să alegi una din două: cele pământeşti sau celecereşti”.

„Va fi război, a continuat părintele şi unde va firăzboi, acolo oamenii nu vor mai fi. Înainte de acestrăzboi, Domnul va trimite oamenilor slabi unele boli şi eivor muri. În timpul lui antihrist nu va fi moarte. Al treilea

război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru dis-trugere”. Sora a spus: „Este bine că va fi război, pentru căunii vor fi trecuţi în rândul mucenicilor”. Părintele areplicat: „Nu, dacă cei credincioşi vor fi udaţi cu sânge,atunci se vor număra cu mucenicii, dar dacă vor fi ne-credincioşi, atunci vor merge în iad”. „Pot să şi piarăunii”, a spus sora. Dar părintele a răspuns: „Pe cei slabi,Dumnezeu îi va lua, iar alţii se vor curăţa prin boli. Unii,care la război îşi vor spăla păcatele lor cu sânge, vor finumăraţi cu mucenicii. Iar pe cei mai puternici, Domnulîi va lăsa să se întâlnească cu El. Până ce nu se va întregi

cu cei ce se mântuiescnumărul sfnţilor luiDumnezeu, pustiit princăderea unei părţi aîngerilor, Domnul nu vaveni la judecată. Darîn ultimul timp, Dom-nul îi va trece în ceataîngerilor şi pe cei vii,înscrişi în cartea vieţii. „Restaurarea biserici-lor va continua până lavenirea lui Antihrist şipretutindeni va fi o fru-museţe nemaipome-nită, spunea stareţul.Iar voi să fţi cumpătaţi

cu reparaţiile la biserica noastră, mai ales privind parteaexterioară. Rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică, maiales la Liturghie, la care se aduce jertfa nesângeroasăpentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vămai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi Domnul vă vaîntări. Domnul este milostiv: acei evrei care vor refuza săprimească pecetea lui antihrist şi vor striga că aceasta esteo înşelătorie, iar nu Mesia, se vor mântui”.

Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe, plângeacu amar şi spunea: „Multă preoţime va pieri în timpul luiantihrist”. Părintele Gheorghe i-a spus: „Cum să fac să nupier, doar eu sunt diacon?”. Părintele a răspuns: „Nu ştiu”.Atunci diaconul a început să plângă şi căzând la picioarelestareţului îl implora să se roage pentru el, pentru a se feride iad. Stareţul s-a rugat şi a spus: „Bine, aşa va fi, te veiîmbolnăvi de cap şi vei intra în împărăţia cerurilor”. Celespuse de stareţ s-au împlinit. Noi îl ştiam pe acest diaconde la Lavra Peşterilor din Kiev. Era un călugăr foartevirtuos. Deodată s-a îmbolnăvit de cap şi în scurt timp amurit. Părintele plângea deseori cu lacrimi: „Este pliniadul cu sufletele oamenilor… Şi întind şi pe pământ iadul.Toţi demonii vor ieşi şi vor fi în oamenii care nici nu îşifac cruce, nici nu se roagă, ci doar ucid oameni. Iar uci-derea este întâiul păcat. Demonii se vor strădui să ademe-nească cât mai mulţi oameni cu acest păcat.

Lavra Cernigov, unde a vieţuit Sfântul Lavrentie

36TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

Sfântul Antimis (provenit din grecescul αντί – în locde şi din μίνσος – masă) este o bucată de pânză de in saumătase de formă dreptunghiulară, care se găseşte la mij-locul Sfintei Mese şi pe care se slujeşte Dumnezeiasca Li-turghie. La mijlocul Sfântului Antimis este imprimatăscena coborârii de pe cruce şi punerii în mormânt a tru-pului Mântuitorului. În colţuri sunt pictate chipurile celorpatru evanghelişti. În partea de jos se află inscripţia cudenumirea hramului Bisericii pentru care este dat SfântulAntimis, data şi semnătura ierarhului (mitropolitului) carel-a dat. În spatele Sfântului Antimis, într-un mic buzună-raş, este cusută o părticică din sfintele moaştele ale unuisfânt mucenic.

Originea Sfântului Antimis este foarte complexă şi eaeste legată de două etape diferite: cea preiconoclastă şi ceaposticonoclastă. Se ştie că în epoca preiconoclastă existaobiceiul de a pune în Sfânta Masă părticele din moaştelesfinţilor mucenici. Această practică îşi are originea încă încreştinismul primar şi mai ales în epoca persecuţiilor, cânddrept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintelemucenicilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba deSfinţire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse păr-ticele din moaştele sfinţilor mucenici, ce constituie mo-delul supremei jertfe. Un alt element al istoriei SfântuluiAntimis est legat mai ales de biserica Sfânta Sofia dinConstantinopol. Acolo exista obiceiul de a împărtăşi cuSfintele Taine în mai multe locuri (datorită număruluimare de creştini); de aceea, în acele locuri se puneau niştemăsuţe de lemn sfinţite, care se numeau antiminsos. Denu-mirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui SfântaMasă (centrală). Acest obicei a fost împrumutat şi de altebiserici. Nu mult după aceea, mesele respective nu se maisfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţită, care a pri-mit aceeaşi denumire de antimis. Tot în aceste mahrame auînceput să fie puse şi părticele cu Sfintele Moaşte, pentrua arăta credinţa în Sfintele Moaşte. La început Antimisele

se foloseau doar în paraclisele particulare, ridicate deîmpăraţii bizantini, unde Sfânta Masă nu era sfinţită, dupăcum acest subiect este tratat pe larg în Sintagma Athe-niană, cap. V. Începând cu secolul al XVII-lea între-buinţarea Sfintelor Antimise s-a extins şi la bisericile cuSfânta Masă sfinţită, probabil mai mult din motive prac-tice, de a putea uşor aduna sfintele miridele, dar şi dinmotive canonic-administrative, căci Sfântul Antimis tre-buie obligatoriu să fie semnat de episcopul (mitropolitul)locului, iar retragerea Sfântului Antimis înseamnă lipsadreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într-o bucată depânză roşie, care se numeşte iliton. Ilitonul (ειλιτόν) estepuţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte dreptînvelitoare pentru el. În prezent, la slujba DumnezeieştiiLiturghii, Sfântul Antimis se desface la ectenia pentru ceichemaţi şi simbolizează giulgiurile de îngropare ale Mân-tuitorului, iar ilitonul reprezintă mahrama cu care a fostînfăşurat capul Mântuitorului.

Sfântul Antimis

Sfaturi din Pustie: Sfântul Efrem SirulCum să biruim desfrânarea

Zidul sprijină pe temelie, iar patima desfrânării odihneşte tolănită pe săturare

„Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei,că în ochiul cel neînfrânat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: „Amin zic vouă, că tot cel ce caută lafemeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui” (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dez-rădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpânit pântecele şi-a stăpânit şi privirea.Căci cumplit vânzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul priviriichinuieşte pe suflet, şi când este de faţă şi când nu este, arzând mintea cu poftă.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plânsul aalungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea aîmpins afară dulceaţa mierii din gâtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţa oarecare, apoi a mirosit şiîmpuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apa rece, după aceeas-a atins de apa fierbinte, iar căldură fiebinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde peminte cu poftă, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispită în

37TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispită.Pentru aceasta proorocul se roagă, zicând: „Întoarce ochiimei ca să nu vadă deşertăciune” (Ps. 118, 37), că înşelă-ciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi întrubiruirea ochilor este toată osteneală dracilor.

Deci, când vine dracul să închipuiascăispită şi să zugrăvească în cugetul tău frumu-seţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreo-dată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi înmijloc frica de Dumnezeu şi gândul la cei cedorm în morminte. Gândeşte-te la ziua ieşiriitale, când sufletul tău se va despărţi de trup.Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pecare îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucruriledreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-aupăzit: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,în focul cel veşnic, care este gătit diavoluluişi îngerilor lui, unde este plângerea şiscrâşnirea dinţilor, întru întunericul cel maidin afară” (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi amintede viermele cel neadormit şi de munca ceafără de sfârşit. Acestea gândindu-le şi pome-nindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetultău, precum se risipeşte ceara de faţa focului,că diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dum-nezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, cise răspândeşte cu neînfrânare, slobozindu-şiochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către pa-timi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, demulte ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şide nu va pune înaintea ochilor săi frica deDumnezeu, nu va întârzia să-şi strice şi tru-pul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspândiochii, alt drac îi urmează, care fireşte cutrupul lucrează păcatul. Că, dacă va vedea celde al doilea pe cel dinţii că a putut plecasufletul spre răspândire, îndată începe a-l

sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi începe întru acestfel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voireaai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncăai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum.Deci, acum săvârşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra

şi a gândi. Deci, îndulceşte-te de pofta ta”.Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă

zice Apostolul: „Că gândurile lui nu ne suntnecunoscute” (II Corinteni 2, 11). Că întruaceasta voieşte să vâneze sufletul tău. Ascultăo pildă pentru aceasta: Un tânăr oarecare,având trei fecioare iubite, s-a dus într-o ţarăîndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioareşi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvitşi a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară azis întru sine: De nu m-aş ruşina de oameni,şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a începutfecioara a se năluci în nişte gânduri ca aces-tea. Dar şi-a adus aminte de tânărul cel dincălătorie, de la care luase arvună împreună cucelelalte fecioare. Şi căindu-se, a plâns pentrugândurile rele ce s-au suit în inima ei. Deci,când va veni tânărul, care dintre cele treifecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea depe urmă care numai a gândit şi nimic rău nua lucrat? Ci încă s-a şi pocăit pentru gândireacea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dra-cului celui ce sfătuieşte către fapta păcatuluicelui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şicu inima am preacurvit, însă pe această inimăcare a preacurvit cu suspinuri negrăite o voizdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce acăzut, că „inima înfrântă şi smerită Dumne-zeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Lui I se cuvineslava în vecii vecilor. Amin.

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (III)Despre Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Acatist”,

găsită în Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos

Înainte de nefericitele evenimente ce au avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, Apusul aflat sub dominaţiapapală făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a subjuga Răsăritul, zdruncinat din temelii de furtunile politice. Până şiîmpăratul Mihail Paleologul se dovedea a fi credincios papei Grigorie al X-lea, după jurământul pe care îl făcuseimediat după orbirea lui Ioan Lascaris şi uzurparea tronului său.

Patriarhul din acea vreme, Ioan Bekos, ocârmuia Biserica în concordanţă cu ordinele apostate pe care le primeade la împăratul vândut papei. Prin aceasta, Biserica Răsăritului îngenunchease înaintea tronului papal al Romei, întimpul celui de-al doilea Sinod de la Lugdunum (Lyon). După cum se ştie, latinii încercau să-i convertească peortodocşi să primească rătăcirea lor nu prin cuvântul Evangheliei, ci prin metodele binecunoscute prin care putereapapală şi-a impus supremaţia de-a lungul veacurilor: sabia şi violenţa. Mii de oameni au devenit mucenici, fiind trecuţiprin ascuţişul armelor otrăvite ale papalităţii, pentru faptul că nu au vrut să întineze puritatea credinţei ortodoxe.

Dintotdeauna, Sfântul Munte a fost ca un zid de apărare pentru mult pătimitoarea Biserică Ortodoxă. Din aceastăpricină, papistaşii au râvnit să surpe acest turn neclintit al dreptei credinţe. Monahii care au ales să nu cedeze înainteacotropitorilor latini fuseseră deja ucişi, trecând fără vreo împiedicare prin vămile morţii, şi desfătându-se de-acum în sânul

Sfântul Cuvios MoiseUngurul de la LavraPecerska din Ucraina(prăznuit la 26 iulie),

biruitor în lupta cu patimadesfrânării şi mare ajutătoral celor aflaţi întru acest fel

de pătimire

38TRADIŢIA ORTODOXĂ

Nr. 28, Iunie 2010

lui Avraam. Ei L-au mărturisit pe Iisus Hristos ca SingurCap al Trupului Său – Biserica, Cea Una şi neîmpărţită,dând anatemei pretenţia ereticului papă de a se consideracap al Bisericii. Însă câţiva călugări s-au arătat a fi slabi şilaşi, primind erezia latină şi arginţii vân-zării, oferiţi de ceice îi ameninţaseră cu chinuri şi dureri de neimaginat.

Desigur, un număr mare de călugări au stat neclintiţiîntru mărturisirea lor, recunoscându-L doar pe Hristos casingur Cap al Bisericii neîmpărţit şi necreat, mustrând cutărie pretenţiile uzurpatoare ale papei, ce se auto-declaraselocţii-tor al lui Dumnezeu pepământ. Aceşti viteji nevoitori şi-au vărsat sângele pentru Hristos,fiind acum martori ai adevăruluiîn Biserica biruitoare din Cer –mucenici bi-ruitori ai Domnului,de Care ni-ciodată nu s-aulepădat. Din nefe-ricire totuşi,atacul a fost groaz-nic. Iar fiindcăunii monahi s-au în-fricoşat dinpricina ameninţărilor şi achinurilor, două mănăstiri aucăzut în mâna catolicilor: E vorbade Marea Lavră şi Xiropotamu.Plini de o teamă dobitocească, vie-ţuitorii din aceste două lăcaşuri auacceptat invazia latină.

O mare contribuţie la aceastălepădare de credinţă a avut-o îm-păratul Mihail Paleologul, care îiajutase pe catolici, pentru a se asi-gura că aceşti călugări se vor uniîn cuget cu Roma, îmbrăţişânddogmele sale false. Însă Dumne-zeu, Care păzeşte Biserica Sa, aîntărit credinţa călugărilor athoniţişi a făcut ca unii dintre cei maiînainte pierduţi pe cărarea minci-noasă ce duce către Apus, să îşiîntoarcă feţele şi inimile spremărturisirea drept-credin-cioasă a Răsăritului.

O, înfricoşată şi mare minune! Întru una din acele zileîntunecate de eres, călugării din Mănăstirea Xiropotamu seadunaseră în biserica mare, pentru a sluji liturghia dupărânduiala nou-introdusă a ereticilor catolici. Deodată,pământul s-a cutremurat şi tot văzduhul s-a umplut de unvuiet înfricoşător, încât se părea că venise sfârşitul lumii,ca pedeapsă pentru fărădelegea ce se întâmplase. Chiliile,turnurile fortificate şi chiar temeliile mănăstirii, toate aces-tea erau căzute la pământ, iar ruinele lor se amestecau cutrupurile catolicilor şi ale călugărilor lepădaţi de credinţă,ce fuseseră ucişi într-o clipă de cumplita şi dreapta mâniedumnezeiască.

Dar acest semn trimis din Cer nu a fost luat în seamăde către catolicii, sosiţi puţin mai târziu din Italia, ci aucontinuat ca şi până atunci să îşi împrăştie otrava bleste-matului lor eres prin tot pământul sfânt al Grădinii MaiciiDomnului, târând în înşelare mulţi călugări slabi în credinţă.

În aceste vremuri tulburi şi grele pentru credinţă,lângă Mănăstirea Zografu se nevoia un pustnic călugăr,vieţuind în frica lui Dumnezeu şi având mare dragostepentru dreapta credinţă. El avea rânduiala ca în fiecare zisă citească de mai multe ori Acatistul Buneivestiri în faţaicoanei Maicii Domnului-Acatist. Într-o zi, în timp cecânta ca de obicei „Bucură-te, Mireasă, Pururea Fe-cioară!”, din icoană s-a auzit un glas preadulce, zicând:„Bucură-te şi tu, bătrânule cuvios al lui Dumnezeu!”

Sihastrul s-a înspăimântat şi a căzut cu faţa la pământ,dar aceeaşi voce l-a liniştit, cublân-deţe spunându-i: „Nu teteme, ci deîndată mergi laMănăstire, şi spune fraţilor şiegumenului că se apropievrăjmaşii mei şi ai Fiului meu.Sfătuieşte pe cei slabi în credinţăşi mici la inimă să se ascundăunde vor vedea cu ochii, iar pecei ce voiesc a se în-cununa cucununa neveştejită a muceniciei,spune-le să rămână pe loc înmănăstire. Acum, fugi degrabă!”

Făcând ascultare de poruncaPreacuratei, cuviosul călugăr alăsat chilia sa şi a fugit spremănăstire cât l-au ţinut puterile,pentru a da de veste fraţilor.Ajungând în faţa porţilor mariale lavrei, el văzu înaintea saicoana Preasfintei Născătoare deDumnezeu – cea pe care o lăsaseacasă! O, minune! Plin de bu-curie, părintele a făcut metanie înfaţa icoanei, iar apoi a luat-o şi s-aînfăţişat înaintea egumenului,povestindu-i lui toate câte i seîntâmplaseră.

Auzind veştile aduse,fraţii din obşte s-au tulburat. Cei

mai slabi au fugit imediat, suindu-se spre peşterile dinmunţi. Însă douăzeci şi şase de monahi, neînfricaţi iubitoride Dumnezeu, avându-l în frunte pe chiar egumenul mă-năstirii, s-au hotărât să rămână în mănăstire, pregătindu-sede luptă. Ei au luat cu dânşii icoana Maicii Domnului-Acatist, după care, împreună cu egumenul, s-au suit înturnul de apărare, aşteptându-şi duşmanii şi nevoinţelemuceniciei. Nu după multă vreme, catolicii au ajuns lapoarta lavrei, de unde au început a glăsui către călugări,cu vorba plină de miere otrăvită, spunându-le călugărilorsă le deschidă de bunăvoie porţile şi să-şi mărturiseascăsupunerea în faţa supremaţiei papale. Ca drept răsplatăpentru capitularea de bunăvoie - spuneau latinii- călugăriiurmau să fie cruţaţi de la moarte, şi chiar răsplătiţi cu multaur. Dar monahii au răspuns din vârful acelui turn: „Darcine v-a spus vouă că papa este capul Bisericii? De undevă vine această învăţătură rătăcită? Pentru noi, singurulCap al Bisericii este Hristos! Aşa credem şi aşa

Icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Axion Estin”(trad. rom.: „Vrednică eşti”)

mărturisim! Alegem mai bine să murim, decât să lăsăm ca acest loc sfânt să fie spurcat de fărădelegileşi cruzimea voastră! Nu vom deschide vouă porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”

Mânioşi peste măsură, catolicii au strigat: „La moarte cu voi!” Au adunat apoi vreascuri uscate,îngrămădindu-le la baza turnului şi aprinzându-le. De acolo în sus, flăcările mistuitoare s-au ridicat curepeziciune către cer, fiind aţâţate de vânt, dar cuvioşii părinţi nu s-au înfricoşat de groaza focului, ci austat nemişcaţi în văpaie, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu, făcându-se jertfe bine primite şi s-aumutat întru slava cea negrăită a veşnicelor lăcaşuri, în anul 1274, iar prăznuirea lor cea de peste an seface la 10 ale lunii octombrie.

Numele acestor purtători de biruinţă sunt înscrise în Martirologiul Mănăstirii Zografu, dar şi alBisericii Bulgare. Sfânta icoană a Maicii Domnului-Acatist, prin care s-a lucrat această minune prea-slăvită, a fost găsită nevătămată de foc, stand lângă sfintele moaşte ale mucenicilor. De acolo, a fost dusăcu mare cinste în biserica Adormirii Maicii Domnului, fiind aşezată în partea de sus a catapetesmei, înrândul icoanelor împărăteşti. În faţa ei, a fost pusă o candelă mică, ce s-a păstrat nestinsă peste veacuri,prin Darul Preacuratei Stăpâne şi ocrotitoare a acelui sfânt lăcaş şi al întregului Munte Athos.

Cuprinsul numărului 281. Proorocia Sfântului Nil Athonitul................................................................ 22. Replica Episcopului Sofronie Suceveanul

la adresa articolului „Noua conflagraţie stilistă”....................................... 4

3. De vorbă cu Preasfinţitul Episcop Dionisie Gălăţeanul...................................... 94. De ce suntem fii ai Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi?........................................ 115. Moaştele sfinţilor – izvor de sfinţenie sau sursă de sminteală? (I)......................... 136. Gândurile de hulă ce vin asupra omului din ispita vrăjmaşului............................ 157. Problematica legată de calendarul Bisericesc (I).............................................. 178. Despre iudaizarea catolicismului. Cronica lepădării (I)...................................... 199. Momente de răscruce în istoria Bisericii Ortodoxe,

în secolele XX-XXI (II) ...................................................................... 21

10. Idolii şi apostaţii societăţii contemporane ..................................................... 2211. Graiul vechilor cazanii (II) - O comoară uitată............................................... 2412. Conştiinţa – dascăl şi judecător al omului (I) ............................................... 2613. Sfintele Cuvioase de la Mănăstirea Diveevo din Rusia (I) ................................ 2714. Clonarea şi celulele stem ........................................................................ 3015. Ecumenismul - calea spre pierzare (VIII)

- De la Sfânta Rusie la... cea mai râvnită pradă ...................................... 31

16. Despre încoronarea lui Antihrist şi vremurile ce vor urma ............................... 3417. Sfântul Antimis..................................................................................... 3618. Cum să biruim desfrânarea ..................................................................... 3619. Despre Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Acatist”........................ 37

Tradiţia Ortodoxă - 40 p. Format: 8 din 64/88

Tipar executat la „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2010

Tel. 021/434 23 36

TRADIŢIAORTODOXĂ

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul

Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837

Email: [email protected]

Web: http://mitropoliaslatioara.ro


Recommended