NEOMODERNISMUL IN POEZIE (1960-1970)

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave si prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Neomodernismul marcheaza perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, cand in literatura romana se inregistreaza schimbari majore datorate contextului social-politic, precum si presiuni exercitate de modelele interbelice (L.Blaga. T.Arghezi, I.Barbu). Calea spre curentul neomodernist în România a fost deschisă în anul 1941 prin apariția revistei Albatros condusă de Geo Dumitrescu în care se afirma o nouă direcție în literatura română. Revista a fost interzisa dupa numai sapte numere, ca si tiparirea unui volum colectiv de poezie intitulat Sarma ghimpata. Albatrosii" (Geo Dumitrescu, Dimitrie Chelaru, Ion Caraion, Constantin Tonegaru etc.) promoveaza o orientare poetica destul de unitara, caracterizata prin nonconformism, contestarea formulei ‘arta pentru arta", a poeziei lascive" si a celei de goarna si trambita" , renuntarea la lirica melancolizata, idilica si suava a traditionalistilor interbelici in favoarea unei poezii cu accente sociale si sarcastice, a trairii intense, a suferintei ce angajeaza intreaga umanitate. Formula lirica adoptata este aceea a depoetizarii, a respingerii formelor patetice, grave si cautarii metafizice, a reconstructiei ludice si ironice a poemului, cu umor negru si nevroza sublimata in parodie. Ei reinterpreteaza temele grave ale literaturii dintr-o perspectiva ludica, amuzanta, chiar daca ascunde aspecte tragice, intr-o maniera ce-si va gasi in poeti precum Marin Sorescu si Mircea Dinescu straluciti continuatori.

Anul 1943 constituie o nouă etapă în evoluția fenomenului neomodernist, odată cu înființarea Cercului Literar de la Sibiu. Membrii acestui cerc adresează actul de înființare scris de Ion Negoițescu si semnat printre alții de Victor Ionescu, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca lui Eugen Ionescu, afirmându-și intenția de a se întoarce către modernismul interbelic, fără însă a neglija propriile deziderate estetice și fără a încerca sincronizarea cu spiritul veacului. Acestia apara ideea primatului esteticului, a ratiunii ce se ascunde in spatele poeticului, a inovarii literaturii fara a se uita radacinile latine ale poporului roman si specificul spiritualitatii romanesti. Ei muta accentul de pe rural pe urban, de pe creatia populara pe cea culta, deoarece exaltarea ruralismului si a etnicului, de justificat in preocupari sociale, devine un viciu amenintator atunci cand tinde sa copleseasca fenomenul artistic, care nu-si poate afla ambianta culta si prospera in sensul unei creatii majore, decat in urbanitate si in exhaustivitate estetica

1

Spre deosebire de modernismul lovinescian, aceasta orientare nu isi propune sincronizarea cu spiritul veacului", ci recuperarea creativa a unor modele exemplare, o restaurare goetheana", o valorificare a unui trecut ce devine ideal pentru prezentul zbuciumat. Trasatura cea mai importanta a miscarii o constituie tendinta de asimilare a epicului de catre liric prin cultivarea programatica si sistematica a baladei. in articolul-program intitulat Resurectia baladei apare ideea respingerii purismului poetic", definit ca o logoree ce nu mai spunea nimic", in favoarea interferarii epicului cu dramaticul in formele liricului, ce ar castiga astfel in profunzime. Aceeasi tendinta de intoarcere catre trecut va fi intalnita, peste doua decenii, la generatia saizecistilor.

Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. Temele cultivate în operele neomoderniste sunt: condiția omului, forța logos-ului, moartea, iubirea, nostalgia după optimismul tinereții, reflecția filozofică. Poeții neomoderniști adoptă o atitudine ludică, ironică sau chiar parodică. Neomoderniștilor li se adaugă poeții generației mai vechi, cărora le fusese interzis să publice anterior (Emil Bota, Șt.Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu) și unii poeți ce renunță la realismul socialist și se întorc la adevărata poezie (Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu).

Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, Bucureşti - d. 28 septembrie 2004) a fost un poet şi scriitor român. Debutează, în 1941, la doar douăzeci şi unu de ani (cu placheta Aritmetică). Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu puşca, conţinând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagra) fusese scris în timpul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. A fost şi un talentat gazetar, profesiune căreia i s-a dedicat încă din tinereţe, când a fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare şi reviste literare,Poezia “Libertatea de a trage cu puşca” a fost publicată mai întâi sub titlul de Trebizonda. Criticul Eugen Simion afirmă că această poezie „e fişa de temperatură morală a unei generaţii". Este expresia unei realităţi în care domină negativul. Poezia este o satiră la adresa societăţii, a tuturor mediilor; social, politic, cultural, literar. Libertatea de a trage cu puşca exprimă crezul artistic al poetului. Tonul este sarcastic; lumea literară este în întuneric, valorile au murit, toţi sunt mizeri. În aceste condiţii poetul face din cuvânt o armă prin care să-şi câştige dreptul la exprimare şi la stabilirea unor valori autentice care guverneze această lume haotică.  Libertatea de a trage cu puşca

2

În groapa neagra, poate chiar într-un cimitir, oamenii, prietenii mei înarmati, îsi ascultau propriile soapte —toti erau murdari, slabi, si patetici ca în Shakespeare, îsi numarau gloantele si zilele si nadajduiau un atac peste noapte.Atunci, a iesit luna, fara casca, de undeva din bezna ghimpata;dar oamenii n-au cazut cu fetele la pamînt, ci au aprins tigarile, discutînd despre libertatea de a trage cu pusca, rezemati comod în groapa neagra sau poate chiar pe câte-o piatra de mormînt.Sunt sigur ca unul din ei eram eu —de altfel, astazi mi-am gasit în sertar, printremanuscrisele fel de fel, pistolul meu ghintuit, cu douazeci si patru de focuri, cu care am participat la asediul Trebizondei, daca nu ma-nsel.

Doamne, ce de ispravi am mai facut si-atunci!...Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz si crud:tin minte sa fi ucis trei sute saizeci de dusmani într-un singur asalt —ah, racnetele mele de mânie si triumf si-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul, rostandizând pe pragul unui veac;viteaz si inutil si graseiat la culme, luptam si-atuncea — ce era sa fac ?

Degetele strângeau o tigara fumata de mult.În groapa neagra, ca niste pietre, cadeau ultimele cuvinte.Prietenii mei înarmati si patetici ma ascultau uluiti, rezemati comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îsi dormeau vesnicia —si ei discutau despre libertatea de a trage cu pusca, dupa fiecare macel!...Dar, pe pistolul meu cu douazeci si patru de gloante!, luna mi se pare aceeasicu care am participat la asediul Trebizondei, daca nu ma-nsel!... 

Stefan Augustin Doinas (n. Ștefan Popa, 26 aprilie 1922, Cherechiu, județul Arad - d. 25 mai 2003)A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul

3

însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, și pe poet.A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca) estetica baladei în poezie. În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viața în 1942.

În balada Mistreţul cu colţi de argint; poetul Doinaş înscrie liricul în epic, în poveste; este olirică a măştilor (ca şi la Eminescu), expresia alegorică o meditaţie asupra geniului obsedat de perfecţiune, de absolut.. Conceput ca o structura dramatico-epico-lirica, textul este, in fond, o parabola, povestea alegoric-simbolica a unei existente superior-tragice.

Un print din Levant indragind vanatoareaprin inima neagra de codru trecea.Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea,canta dintr-un flaut de os si zicea:

- Veniti sa vanam in paduri nepatrunsemistretul cu colti de argint, fioros,ce zilnic isi schimba in scorburi ascunsecopita si blana si ochiul sticlos...

- Stapane, ziceau servitorii cu goarne, mistretul acela nu vine pe-aici.Mai bine s-abatem vanatul cu coarne,ori vulpile rosii, ori iepurii mici ...

Dar printul trecea zambitor inainteprivea printre arbori atent la culori,lasand in culcus caprioara cumintesi linxul ce rade cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte:- Priviti cum se-nvarte facandu-ne semnmistretul cu colti de argint, nu departe:veniti sa-l lovim cu sageata de lemn!...

- Stapane, e apa jucand sub copaci,zicea servitorul privindu-l istet.Dar el raspundea intorcandu-se: - Taci...si apa sclipea ca un colt de mistret.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:- Priviti cum pufneste si scurma stingher, mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:

4

veniti sa-l lovim cu sageata de fier!...

- Stapane, e iarba fosnind sub copaci, zicea servitorul zambind indraznet.Dar el raspundea intorcandu-se: - Taci...si iarba sclipea ca un colt de mistret.

Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste:- Priviti unde-si afla odihna si locmistretul cu colti de argint, din poveste:veniti sa-l lovim cu sageata de foc!...

- Stapane, e luna lucind prin copaci,zicea servitorul razand cu dispret.Dar el raspunde intorcandu-se: - Taci...si luna sclipea ca un colt de mistret.

Dar vai! sub luceferii palizi ai boltiicum sta in amurg, la izvor aplecat,veni un mistret urias, si cu coltii il trase salbatic prin colbul roscat.

- Ce fiara ciudata ma umple de sange,oprind vanatoarea mistretului meu?Ce pasare neagra sta-n luna si plange?Ce vesteda frunza ma bate mereu?...

- Stapane, mistretul cu colti ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci.Asculta cum latra copoii gonindu-l...Dar printul raspunse-ntorcandu-se. - Taci.

Mai bine ia cornul si suna intruna.Sa suni pana mor, catre cerul senin...Atunci asfinti dupa creste lunasi cornul suna, insa foarte putin.

Literatura postbelică reprezintă o etapă cu rol decisiv în istoria literaturii române. În perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, după o etapă proletcultistă dominată de înlocuirea criteriului estetic cu cel ideologic în evaluarea operelor literare, generaţia şaizecistă reprezintă un prim moment de autenticitate şi de ierarhizare valorică şi estetică a producţiilor literare.

În domeniul poeziei, neomodernismul este curentul literar ce se manifestă prin poeţi precum Nichita Stănescu, caracterizat prin repunerea în drepturi a liricului, prin continuarea experienţelor poeziei moderniste interbelice, a cărei evoluţie fusese brutal

5

întreruptă de intervenţia evenimentelor istorice şi politice. De aceea numele curentului exprimă, cel puţin într-o primă fază, o reluare a unor teme, motive, convenţii, procedee specifice modernismului, cristalizate într-o nouă sensibilitate.

Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiș, deși numai în anumite aspecte ale operei sale poetice. Eugen Simion îl numea pe Labiș buzduganul unei generații. Adevărații neomoderniști sunt Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînnodat legătura dintr nou și tradiția lirică interbelică. Aceștia încearcă revenirea la metafore subtile și la imagini insolite, bazate pe un limbaj ambiguu.

Nicolae Labiş începe să redea poezieicaracteristica ei esenţială, cum cerea cândva şi Maiorescu „simţăminte şi pasiuni”. Începândcu volumul său primele iubiri şi cu poezia Moartea căprioarei, creaţia poetică se întoarce la lirism, la expresivitatea metaforică, la meditaţie filozofică, la natură

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) este poet contemporan, reprezentant al generaţiei şaizeciste alături de Marin Sorescu si Ana Blandiana.

Aparţine ca orientare estetica neomodernismului şi este ilustrativ pt procesul de resurecţie a lirismului, prin care se înţelege repunerea în drepturi a ceea ce este specific poeziei, anume exprimarea liberă a intimităţii, a afectului, a sentimentelor personale.

Poezia lui Nichita Stănescu se încadrează în neomodernismul românesc, spiritul nonconformist al poetului îl face să se apropie de noua orientare a poeziei de după deceniului al VI – lea admirându-l şi invidiindu-l pe Labiş. Este acum o întoarcere a poeziei spre lirismspre filozofie, spre problemele existenţiale.

După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului poetic în literatura română.

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:

-    poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;-   este o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;- reflecta confruntarea dintre creator şi gânditor

-    cunoaşterea deplină este posibila numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;-   se reinterpreteaza miturilor;

6

-    sunt abordate marile teme ale liricii;-  se apeleaza la ironie, spiritul ludic;-  abstracţiile sunt reprezentate în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit;-    transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă;-    ambiguitatea limbajului este împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;-    subtilitatea metaforei;

Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice

Prima etapă de creaţie, a exuberanţei, cuprinde volumele de tinereţe (Sensul iubirii - 1960, O viziune a sentimentelor- 1964) si este dominata de elanuri adolescentine, exuberanta, manifestari ale stării jubilatorii, consonanţa cu şinele şi cu lumea , iubirea fiind prezentata ca sentiment originar al naşterii cuvintelor.

Ca teme ale primului volum regasim ieşirea din somn; motivul răsăritului, al luminii; Se prefigurează o poetică a zborului, a transparenţei, a matinalului (impresia de poezie imaterială).  In al doilea volum, considerat „romanul unei idile" apare tema iubirii ca stare de certitudine.

Leoaica tanara, iubirea

Leoaică tânără, iubireami-a sărit în faţă.Mă pundise-n încordaremai demult.Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.Şi deodată-n jurul meu, naturase făcu un cerc, de-a-dura,când mai larg, când mai aproape,ca o strângere de ape.Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două,şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii.Mi-am dus mâna la sprânceană,la tâmplă şi la bărbie,dar mâna nu le mai ştie.Şj alunecă-n neştirepe-un deşert în strălucirepeste care trece-aleneo leoaică arămiecu mişcările viclene,

7

încă-o vreme,şi-ncâ-o vreme...

Poezia " Leoaica tanara, iubirea " face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" din 1964 volum care are ca tema centrala iubirea, inteleasa ca stare de gratie, o permanenta “intamplare a fiintei”, pentru poetul Nichita Stanescu

Metafora de baza in jurul careia se ordoneaza cele trei secvente ale textului (si constituind titlul poeziei) este Leoaica tanara, iubirea: poetul ii inchina aceasta creatiei Iubirii — "o intamplare a fiintei mele" (cum o numeste intr-un Cantec), dar si factor demiurgic, pentru ca numai Dragostea si Cuvantul au stat la baza lumii.

Tema este erotica, poetul dezvolta ideea ca iubirea este o forta demiurgica, creatoare care reordoneaza universul tinzand spre perfectiune si care schimba raportul eu-lui poetic cu lumea de afara si cu sine.

Poezia este o romanţă dedicata iubirii , sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri indefinite asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-1 în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment.Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi, sugestie semnificativă pentru "obiectul" iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă, transformand poezia intr-un imn incantatoriu, intr-un “psalm” inchinat Iubirii.

A doua etapă de creaţie face trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv şi cuprinde volumele: Dreptul la timp - 1965, 11 elegii - 1966, Oul şi sfera -1967, Roşu vertical, Laus Ptolemaei - 1968, Necuvintele - 1969, în dulcele stil clasic- 1970.Aceasta etapa redă o conştiinţă scizionată, aventura conştiinţei de sine în cunoaştere, efectul timpului asupra cuvintelor în discursul poetic.

Odată cu publicarea volumului Dreptul la timp (1965), se remarcă o schimbare de tonalitate, trecându-se la un lirism interiorizat, abstract, reflexiv, căci eul liric resimte acut criza ireversibilităţii timpului, ceea ce declanşează o ruptură între el şi univers percepută mai ales la nivel corporal, snzorial. Dacă volumul 11 elegii este coniderat apogeul creaţiei din această perioada, apariţia în 1970 a volumului În dulcele stil clasic este considerată o formă de avangardă a postmodernismului prin reluarea unor convenţii ale poeziei din alte vârste ale literaturii române, prin plasarea lor în contexte inedite.

8

În dulcele stil clasic

(Nichita Stănescu)

Dintr-un bolovan coboarăpasul tău de domnişoară.Dintr-o frunză verde, palăpasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n searăpasul tău de domnişoară.Dintr-o pasăre amarăpasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundăeu l-am fost zărit în undă.El avea roşcată fundă.Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tăuparcă pe timpanul meublestemat şi semizeucăci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,Domnişoară, mai nimicpe sub soarele piticaurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Poezia “În dulcele stil clasic” aparţine volumului omonim si are ca tema iubirea sau exprimarea concepţiei despre artă şi menirea artistului, versul refren “pasul tău de domnişoară” desemnând fie iubita, fie prezenţa muzei inspiratoare.

Primă trăsătură neomodernistă a poeziei o constituie ambiguitatea la nivel tematic: textul poate fi interpretat atât ca o artă poetică ce prezintă crezul artistic al autorului, referitor la starea de graţie a creaţiei, cât şi ca un poem de dragoste. Având o dublă interpretare, poezia reflectă caracterul de operă deschisă

O altă trăsătură specifică neomodernismului o reprezintă raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor, faţă de care se apropie cu ironie şi duioşie în acelaşi timp, ceea ce justifică şi epitetul “dulcele” din titlul. Aceste aluzii se regăsesc în toate secvenţele textului.

9

Reprezentarea unor abstracţii în formă concretă, asocierile insolite („pasăre amară”, „frunză pală”) repetiţiile de tip parigmenon („înserare-n seară”), epitetul neobişnuit („soarele pitic, aurit şi mozaic”) reprezintă numai câteva dintre particularităţile neomodernismului la nivel stilistic. Mizând pe strategia imprevizibilităţii, poetul rafinează expresia, creează jocuri de limbaj sau abstractizează concretul şi concretizează abstractul, astfel încât poezia sa se adresează unui public iniţiat, receptiv la experiment şi inovaţie.

Trecerea la a treia etapă de creaţie se realizează cu volumul Măreţia frigului (1972), meditaţie gravă pe tema morţii şi a timpului. Cele trei volume (Epica Magna - 1978, Opere imperfecte - 1979, Noduri şi semne- 1982) aparţin etapei de maturitate şi de manifestare plenară a stănescianismului. Ele alcătuiesc un triptic al investigării actului artistic.dar nu s-au bucurat de o primire unanim admirativă din partea criticii, care a remarcat anumite „neglijenţe de expresie şi excesul de abstracţiune” (Ion Pop).

Ceea ce individualizează creaţia lui N. Stănescu este capacitatea de a crea noi raporturi între cuvinte; cuvintele şi necuvintele poeziei sale dobândesc însuşiri umane, aucomportament şi trăiri, se iubesc şi se urăsc, se apropie şi se resping pentru că ele însele nuexprimă sentimentele, ci sunt chiar sentimentul. Poezia lui N. Stănescu este „un joc al cuvintelor de-a viaţa, de-a iubirea şi de-a moartea.” Aceasta e chiar mărturisirea poetului

Ana Blandiana, pe numele ei adevărat Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o poetă și o luptătoare pentru libertate civică în România.

Ana Blandiana este o reprezentantă tipică a generaţiei ’60, în măsura în care toposurile, temele, motivele, dar şi mijloacele de expresie ale reprezentanţilor ei se regăsesc, în doze şi cu finalităţi variabile, în creaţiile sale.

Primul volum al Anei Blandiana se intitulează, oarecum programatic, Persoana întâia plural (1964). Titlul e simbolic, în măsura în care pune în ecuaţie dorinţa eului de a se defini şi de a-şi afirma personalitatea, în conjuncţie cu lumea, cu universul privit cu un ochi proaspăt, de o liminară spontaneitate.

Copilărie

Din oglindă mă privea un trup firavCu claviatura coastelor distinctă,Inima-apăsa pe clape grav

10

Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă(Precum inima salcâmului din geamCoşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacăE aievea cântu-i uniform,Şi ca nu cumva în somn să tacă,Mi-era frică seara să adorm.

. Odată cu volumul Călcâiul vulnerabil (1966), exultanţa, uimirea şi mândria eului liric în faţa existenţei şi a miracolului propriei alcătuiri se modifică într-un vector al interogaţiei şi mefienţei; capacitatea de a transfera ponderea lucrurilor în imponderabilul poetic e resimţit ca un dar blestemat, prin care lumea nu mai e percepută în transparenţa ei aurorală, în concreteţea ei nudă şi simplă, ci prin grila mediatoare a cuvintelor

.Se poate foarte limpede observa cum, în acest volum, exuberanţa vitalistă, frenezia trăirii nemediate în mijlocul elementelor fac locul unei atitudini predominant dubitative, interogaţia înlocuind în mod limpede acea expresivitate a afirmării sinelui şi a acordului acestuia cu lumea .

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,Să venim înţelepţi,Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornescŞi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,Să fim copii la naşterea fiilor noştri.Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj - d. 8 decembrie 1996, București)Marin Sorescu (1936-1996) a debutat cu volumul de poezii parodice intitulat plastic "Singur printre poeţi", publicat în 1964. înzestrat cu un spirit ironic şi ludic, gravele teme ale liricii sunt străbătute de aceeaşi tonalitate jucăuşă.De altfel multe dintre volumele sale sunt

11

dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

"Echerul, folosit si in matematica, Devine tot mai mult Un instrument literar.Cu el poti citi cu succes O multime de opere. .Il asezi frumosPe prima pagina,Si nu citesti decat ce scapa In afara liniilor luiDe lemn.

imputinate,Cuvintele se umflaCa niste broaste,Sugand si sensul celor ascunse.O jumatate de verbTe face sa urliDe actiunea tuturor romanelorDin viitorul deceniu.

Sunetele, imaginile, sufleteleSunt exagerat de mari,Ascultafi vorbele cu echerul,Priviti spectacolele cu echerul

Nu va aventuratiIntr-o dragoste adevarataFara un echer la butoniera.Si de asemenea, seara, inainte deculcare,Puneti la capul patului un echerPentru visele voastre de aur.

Poezia "Echerul" face parte din volumul "Tuşiţi" din 1970 şi ilustrează ironia fermecătoare specifică scrierilor lui Marin Sorescu. Deşi în plină perioadă a neomodernismului, poezia sa păstrează fondul tradiţional al liricii, învelit într-o formă limpede şi încântătoare, în care versul este "scuturat de toate podoabele" şi "descreţeşte fruntea" (Eugen Simion).Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică artistului Marin Sorescu, a cărui interpretare

12

implică reflectarea sensibilă în poezie, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor. Poet neomodernist, Marin Sorescu are "capacitatea excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune" (G.Călinescu), printr-o caricaturizare a vieţii a unor aspecte ale realului.Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora "echerului", imaginea transparentă a superficialităţii umane, a lipsei de interes pentru conţinut, pentru o cultură amplă.Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de registrul colocvial, care conferă persuasiune sfatului pe care eul liric îl dă cititorilor.

Neomodernismul reprezinta deci un curent literar destul de eterogen, cu prelungiri pana in epoca postmodernismului, ai carui reprezentanti (Geo Dumitrescu, Stefan Augustin Doinas, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana etc.) au exploatat intr-o maniera personala toate resursele liricului, de la rasul grotesc la sensibilitatea pura, de la ironic la tragic, de la retorica angajata la inefabilul sublim al cuvantului liber.

13