Poezie persană 08/11/2011 Poezie persană – Parvin(1906-1941) By quasiote Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran. Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme). Ața și acul În mâna unei gospodine un ac spunea acestea aței: „O, haimana fără picioare și fără cap, pe unde umbli? Eu merg și cos rupturi, într-una, și unde-ajung, de ce, din urmă, te ții ca scaiul după mine?” Surâse ața: „Pretutindeni eu te urmez, căci fără mine cum ai putea să coși tu, singur? Orice ruptură cât de mică cu mine doar se întregește — de ce ascunzi ce vede-o lume? Pe urma pașilor tăi, pururi eu mă târăsc, de ce vrei oare, să mă înlături de pe cale? De ochiul tău dacă-ntr-o seară mă voi ascunde, ce faci ziua? Căci unde-i ac, dar nu e ață, nu coși cu lauda-ngroșată. Te vezi în ochiu-ți doar pe tine, și nu mă mai zărești pe mine —
Transcript
Poezie persană08/11/2011
Poezie persană – Parvin(1906-1941)By quasiote
Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran.Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme).
Ața și acul
În mâna unei gospodineun ac spunea acestea aței:„O, haimana fără picioareși fără cap, pe unde umbli?Eu merg și cos rupturi, într-una,și unde-ajung, de ce, din urmă,te ții ca scaiul după mine?”Surâse ața: „Pretutindenieu te urmez, căci fără minecum ai putea să coși tu, singur?Orice ruptură cât de micăcu mine doar se întregește —de ce ascunzi ce vede-o lume?Pe urma pașilor tăi, pururieu mă târăsc, de ce vrei oare,să mă înlături de pe cale?De ochiul tău dacă-ntr-o searămă voi ascunde, ce faci ziua?Căci unde-i ac, dar nu e ață,nu coși cu lauda-ngroșată.Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,și nu mă mai zărești pe mine —dar ce te faci, când te privește,cu mii de ochi, întreaga lume?Sunt slabă și neputincioasă,dar fără mine, ac puternic,nu poți să faci o-mpunsătură!”Traducerea George Dan
Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.
Epitaful lui Iradgi
Voi, frumoase ale lumii noastre,sau frumoase din adâncul vremii,care veți veni în lumea noastră —cel ce doarme în pământu-acestae Iradgi, Iradgi cu limba dulce.Dragostea mi-a fost lumina vieții,și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.Eu, comoara vieții-am risipit-ocu femei, și vinuri, și petreceri.De oricine-i blândă și nurlie,și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!Sunt acela care-o viață-ntreagălângă voi am petrecut nopți albe.Dezbrăcat de haina pământeană,totuși, eu rămân sub pașii voștri:deși sub pământ îmi este casa,totuși, ochiul meu vă urmărește.Stați pe-acest mormânt o clipă, douăși pășiți prin pulberile mele!Când și când să v-amintiți de mineși să-mi faceți inima să râdă,inima din inima țărânii!…
Traducerea George Dan
30/07/2011
Poezie persană – Amiri (1860-1917)By quasiote
Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibel-mamalek”(Cărturarul împăraților) și semnând Amiri a aparținut unei familii de literați. Cu o cultură vastă, cunoștea mai multe limbi străine din Orient și Occident. A participat la mișcarea revoluționară fiind la conducerea mai multor ziare (Adab, Madgiles, Araghe-Adgiam și Afttab). A cultivat toate formele tradiționale de poezie, având ca gen preferat kasâda, în care și-a exprimat ideile novatoare, criticând vechea societate persană și adversarii politici. Opera sa, profund originală, poartă pecetea culturii europene.
care-ncântă și răpește inimi;are-o față aprinsă cum e Noo-Ruz-ul,are părul negru: noaptea cea mai lungă.Cine-i vede fața, mult se minuneazăși-și îmbată ochii mijlocul privindu-i.Apoi, când războiul și-a încins cuptorulși văpăi de ură au cuprins văzduhul,vezi ce e războiul: lup cu surlă hâdă,porc mistreț cu colții sparți de grea izbire,babă-cloanță știrbă cu păr alb ca iarna:nu mai poate mintea la bărbați s-o fure,c-un sărut nu poate un popor să-nșelesufletul să-i fure sfâșiindu-l, pradă.Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie,sângele prădându-i omului războinic.Cine doar o dată mijlocul îi vede,simte cum îi crește-n spate o cocoașă,și, privindu-i fața, spatele-și întoarce.
Traducerea George Dan
15/06/2011
Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)By quasiote
Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.
Răzbunare
Într-o noapte, în sfârșit, voi prindepoalele suspinului de ziuăaprig răfuindu-mă cu luna,luna mea frumoasă și nedreaptă!Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschideîn furtuna întristării mele,înecându-mi vârfu-acestor geneîn adâncul inimii de sânge.Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,și mă voi schimba în vâlvătaie,pârjolind și țărmuri și talazuri!Mă voi răzbuna pe păru-i negru,desfăcându-l, buclă după buclă,și-mi voi potoli a gurii setebând de pe rubine lungi săruturi.Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,îmi voi șterge urmele-n țărână,
ori îi voi cuprinde fără vestegingașul grumaz pe totdeauna!Dacă ea, șăhița frumuseții,astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,poala i-o voi prinde și-o voi ducedrept la cel care dreptate-mparte.Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,învelindu-mi sângele-n țărână,ori podoabe de argint și aurîi voi pune pe grumaz și umeri!Forughi*, iubita, precum luna,dacă vălu-și saltă de pe față,vei vedea o sută mii de peteși pe soare și pe mândra lună.
* În persană – „Iluminatul”
Traducerea George Dan
Poezie persană – Hatef (? - 1783)By quasiote
Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici
persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și
arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se
remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și
folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.
Înalta demnitate
Cu genele să seceri spini, cu mânasă spargi granit, să-l mesteci în măsele;să scurmi cu unghiile drum prin munte;să gâdili coada unei scorpioaneși să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;să lupți cu ghiarele unui balaurși să te-afunzi în gură de balenă;să mulgi fierbinte lapte de la țâțaleoaicei, când turbată-i de mânie;să bei otravă de sub dinții cobrei;o zi să cari în cârcă ditai diavolși-o noapte să te culci strângând în brațeo babă-hârcă, numai piei și oase;setos, desculț și pârjolit de arșiți,șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștiicălcând prin bolovani și prin hârtoape;să smulgi, când e flămând, o caldă pradădin gura leului, ori de sub ghiarăpanterei crunte să-i smucești vânatul;
să desenezi miniaturi frumoasec-un fir de păr pe-o apă curgătoare;c-un ghimpe verde să scobești o hrubăprin cremene, ori să arunci arcanulpe după gâtul vremii ce se duse,ori să le pui căpăstru, și-n zăbalăsă strângi răsufletele de pe urmă —acestea toate mi se par de-o sutăde ori mai lesne de făcut, anumede cât să stau la masă cu nemerniciși să beau cea mai bună băuturădin cea mai rubinie-rubinie,înveșmântat numai în purpuri-purpuri.Și Roata cerului de-o vrea să scoatădin mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”Departe, oh, cât mai departe fiede poala numelui meu orice scamăși orice fir din pulberea rușinii!
Traducerea George Dan
10/03/2011
Poezie persană – Saeb (1607-1670)By quasiote
S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.
Lumânarea viitorimii
Dacă de la bunurile lumiice te leagă, inima-ți vei smulge —ți-ai și aruncat dăsagii-atunceacătre însăși ținta vieții tale.Dacă, darnic, părăsești ospățulpământean, pornindu-te spre moarte,cată să rămâi în amintirelumânare-arzând viitorimii.De pe-acum cu lumea te împacă,nu-i nevoie-n ziua judecățiisă te rușinezi de rele fapte.Cerurile îți vor sta sub ceafă,dacă din a dragostei luminăinima îți va rămâne verde.
Fiecare fir plăpând de iarbălaude îți va aduce-n foșnet,de-ai să fii izvor de rodnicie.Dacă precum stele, avea-veinoapte albă, ai să fii la fațăluminos ca stelele frumoase.
Traducerea George Dan
21/02/2011
Poezie persană – Vahși (1531 – 1583)By quasiote
S-a născut în prima jumătate a secolului al XVI-lea în satul Bafgh, lângă Kerman. A trăit mai mult în Yazd. S-a inspirat din masnaviurile lui Nezami, a scris și el două pe care le-a intitulat Nazer și Manșur, respectiv Șirin și Farhad. A mai scris gazeluri și a născocit o formă fixă de poezie numită tarkib band.
Vulcanul
Mi-i teamă-n miezul nopții,din piept, să scot suspine,să nu scap vreo scânteiedin inimă — pe buzeca să s-aprindă foculpe undeva, prin preajmă!Nu bate-n toba vrajbeicu mine și, ai grijă,de-oștenii mei războinicimai bine te ferește!De spun o rugăminte,ostașii mei îndată,năvală dau asupraîntregii lumi! Ia seama,acest văzduh de-atâteasuspine un vulcan e —nu trece prea aproapede mine! Prin dogoare,când păsări trec, aripaaprinsă și-o blesteamă!Trezită-i băutura,și fluierul nu scoateun sunet. Este vremeapaharnicul să toarneo nouă băuturăiar lăutarul nostruun cântec nou să-nceapă!
De astăzi înaintenu pot să-mi duc viàțaîn temnița mâhnirii,decât legat în fiare,cu lacăte la ușă…O, tu, Vahși, de-atâtadurere înduratăîți picură din limbăucigătoare-otravă!Pe-acest hanger au cine-iviteazul să se-azvârle?
Traducerea George Dan
08/02/2011
Poezie persană – Djami (1414-1492)By quasiote
Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.
Lumina feței tale…
Lumina feței tale, lumânare*,răsfrântă în oglinda de azururi,s-a preschimbat în rotunjimea albăa soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.Din razele luminii orbitoarea fulgerat din cer doar o scânteiedin care-o flacără câzând pe arie,a pârjolit și paiele, și pleava.Mergeai mlădie într-un cor de îngeripsalmodiind: „Ferice de iubitulneprihănit găsindu-și o iubităasemeni lui neprihănită, pururi!”Când dimineața a văzut extazuldin ochii celor beți ce-n zori de ziuăbăut-au vinul frumuseții tale —de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarulde-atlaz strălucitor ca peruzeaua!Văpaia ochilor tăi plini de tainezvârli rugina roșie-a rușinii-noglinda minții, și-astăzi papagalul
cel gânditor nemaizărindu-și chipulrăsfrânt în apele oglinzii — tace.Djami nu merită să se gândeascăla dragostea aceasta, dar mândrial-a azvârlit în valul ăsta aprig!
* Simbolul iubitei.
Traducerea George Dan
09/01/2011
Poezie persană – Hafez (1325-1389)By quasiote
Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei; magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii; chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea etc.Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa. „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”. Mâhnirea singurătății
O, șah al frumuseții peste fire,e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!Grea, inima pe buze mi-a ajuns —te-arată de pe unde te-ai ascuns!Aceste flori nu vor păstra-n livadăapururi frăgezimea de zăpadă.Cât stai în tron, puternic să ajuțisupușii tăi sărmani și abătuți.Dorința și mâhnirea depărtăriimi-au ars în vad pâraiele răbdării.O, Doamne, taina asta s-o spun cui,că nu-ți dezvălui fața nimănuiși ești oricând de față și oriunde?…Paharnic al grădinii ce te-ascunde,aceste ierburi verzi și roșii flori,când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.Fă merișorul* pe alei să vină,
podoabe să-nflorească în grădină!Durerea din pricina ta mi-i leacîn bietul meu culcuș pe care zac,și-aducerile-aminte mi-s surateșoptind în colțu-mi de singurătate.În largul cerc al zodiilor suntal resemnării mele negru punct.Mă sfâșie la sânge orice astru —dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru! * Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul Traducerea George Dan
Poezie persană – Khadgiu(1290-1352)By quasiote
Khadgiu s-a născut la Kerman. A dus o viață de hoinar prin orașele Tabriz și Bagdad, asta până s-a stabilit la Șiraz, unde a și murit. Aici l-a cunoscut pe tânărul Hafez, care avea să devină cel mai mare poet al vremii și în ale cărui gazeluri se poate observa și influența lui Khadgiu.Khadgiu a îmbogățit gazelul de dragoste al lui Saadi cu concepțiile sale sufiste, deschizând noi orizonturi spre care s-a întins calea genialului Hafez.
Frumoasa din Kitai
Frumoasele asupritoaresunt câteodată și miloase:ne dau dureri, ne dau și leacuri.Când șahii vin la vânătoare,frumoase-mpiedică vânatullegându-l de picior, la vremesă-l scape de primejdii.Iubito, cată către mine,căci darnicii privesc o clipăspre cei sărmani, măcar de dragulaceluia ce ni-i Părinte.Dă-mi un sărut din gura micăsau vinde-mi-l, căci e o marfăce poate fi și-n dar trimisă,dar poate fi și târguită.Pe-ndrăgostiții tăi din poartănu-i alunga și fă-i să-și piardăaverea, capul, amândouă,zicându-ți; „Domnul să te-ajute!”Și dacă inima-mi se-nclinăcătre frumoase, tu, frumoasode la Kitai, să nu mă-nvinui,
căci bântuie păcatul ăstași-n galbena împărăție.Și dacă-ți vei aduce-amintede mine, numele rostindu-mi,o nedreptate nu vei face:chiar șahii lumii, din greșeală,și-aduc de cerșetori aminte.O, preafrumoaso, nu mă mirăcă ai greșit și tu, când înșișicei drepți greșiră calea dreaptă.
Traducerea George Dan
20/11/2010
Poezie persană – Saadi (1210-1292)By quasiote
S-a născut la Șiraz, în primii ani ai secolului al XIII-lea, într-o familie de teologi. Și-a petrecut tinerețea la Bagdad, studiind literatura și științele religioase la universitatea Nezamie. Fugind de năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegește prin Irak, Siria și Egipt. Luptă împotriva cruciaților francezi; spre sfârșitul Cruciadei a V-a cade prizonier la Tripoli, dar este răscumpărat de un bogătaș. După cincizeci de ani de pribegie, de la Nil până dincolo de Munții Hindukuș, de la Marea Caspică până la Golful Persic, șeicul-derviș se întoarce în Șiraz unde își va redecta cele două celebre culegeri de anecdote morale: Bustan (Livada) în 1257 și Golestan (Grădina Florilor) (1258), prima în versuri, a doua în proză ritmată și versuriDupă moartea sa a cărei dată nu este cunoscută cu exactitate, trupul i-a fost depus la Șiraz într-un impunător mausoleu împrejmuit de o grădină de trandafiri și chiparoși. Raiul nostru
Raiul nostru-i întâlnireacu cei mai iubiți prieteni,iar vederea unui dùșmaneste-asemenea cu iadul.Clipa ce-o petreci de fațăc-un prieten folosește-o,fiindcă rodul vieții noastreeste-n lume-acestă clipă!O, câți divi n-au chip asemenilui Adam! Dar om e-acelacu purtările alese;chip plăcut și celelaltenu-s decât desene scrisecu oțel pe nestemate.Niciodată pizmărețn-am fost, nici n-oi fi vreodată,decât pe cei doi prietenice se-mpacă de minune.
Liniște deplină nu e-nlumea-ntreagă, iar de-o aflinu-i decât în ochii unuiprieten cărui te destăinui.Dulce-i lumea și sunt buneavuție și trup falnic,însă mai presus de-acesteatoate — e un bun prieten!
Traducerea George Dan
08/11/2010
Poezie persană – Rumi (1207 – 1273)By quasiote
Moulavi, Moulana sau Molla-yé Rumi s-a născut în satul Wakhsh din regiunea Balkh pe data de 30 septembrie 1207. În anul 1230, din cauza invaziei mongole, s-a refugiat cu tatăl său în Asia Mică, stabilindu-se în Ghunie, unde a trăit pâna la sfârșitul vieții. A studiat și predat teologia pâna la întâlnit pe maestrul său sufist Șams din Tabriz, care îi inspiră vreme de treizeci de ani marile sale opere literare. Masnavi cuprinde 26000 de stihuri și este considerată una dintre cele mai valoroase capodopere sufiste din toate timpurile.Esențial în opera lui Rumi este nivelul ridicat al percepției sale despre evoluția existenței. Materia se transformă în plantă, planta în animal, animalul în om, omul într-o ființă superioară. Fiecare etapă de dezvoltare uită etapa anterioară, în ea rămân doar tendința și instinctul orb față de manifestările lumii. Trecerea de la o etapă la alta se face prin negarea repetată a celei anterioare, adică negarea negației. El consideră lumea o luptă a contrariilor. Contradicțiile se nasc din contradicții, se pot cunoaște prin contradicții; lumea este alcătuită din elemente contradictorii și de aceea totul este relativ și schimbător, iar, la sfârșit, lupta contrariilor duce la armonie.În amintirea maestrului său sufist, Rumi a scris un divan de gazeluri intitulat Șams Tabrizi — un ocean clocotitor de efuziuni lirice și gânduri sublime adresate unei iubite invizibile și neasemuit de frumoase, cu care mereu se unește și de care mereu se desparte. Evoluții
Din materie pierit-am, să-ncolțesc în firul ierbii,și-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,și-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?Voi zbura și eu odată mai presus de lumea astași mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.*Mai întâi și-ntâi descinse în materie, și àpoidin materie căzut-a într-o plantă. Ani de zileîn materie trăit-a și nu și-a adus amintenici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,nu și-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.Iar aceste contradicții, pe care le știi prea bine,l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte și înțelepciune,dar din mințile-i trecute nu și-a mai adus aminte,și din mințile-i de astăzi încă va sui pe trepte.
Traducerea George Dan
23/09/2010
Poezie persană – Attar (1145-1221)By quasiote
S-a născut la Nișapur, unde la fel ca tatăl său a fost vânzător de parfumuri. A studiat la Bagdad, fiind foarte atras de doctrina învățaților sufiști.Opera lui Attar este una vastă ce cuprinde: Memorialul sfinților(o lucrare în proză ce cuprinde biografiilor șeicilor sufiști), Divanul liric și două masnavi(romane lirice), Cronica preceptelor și Colocviul păsărilor.„Colocviul păsărilor” este capodopera sa, compusă din 9200 de versuri care descriu alegoric evoluția spiritului pe calea sufismului. El chiar este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanți ai sufismului din Iran, asta aducându-i o importantă influență asupra multor generații de poeți.A fost omorât la Nișapur, în timpul masacrului din 1221 al hoardelor mongole invadatoare, avea atunci peste 70 de ani.
Minune
M-am pierdut în mine însumi, pânăm-am pierdut pe mine din vedere.Am fost rouă din adâncul măriiși acuma sunt cu marea — una.De la început am fost o umbrăprăbușită-n pulberea țărânii,dar când soarele sui-n amiază,am pierit făcându-mă lumină.Am venit aici fără de veste,și pleca-voi iar fără de veste;de când am venit până pleca-voi,parcă-am scos atâta: un răsuflet.Nu, nu mă-ntreba: sunt fluture,și-n văpaia feței sale scumpeintru fără teamă și mă mistui.Trebuit-a trupu-mi să se schimbeîntr-un ochi, și-acesta să orbească;astfel, orb, prin nu știu ce minune,să devin atoatevăzătorul…Duhul lui Attar urcând în slavă,dincolo de lumile-amândouă,de lumina inimii lui — foarteinima i s-a-ndrăgit, de-a pururi.
Este maestrul romanului în versuri și unul dintre cei mai importanți poeți persani. S-a născut în Gandge(astăzi în Azerbaidjan), oraș din Caucaz.Nezami este un poet a cărui operă este presărată cu formulări subtile și împerecheri surprinzătoare de cuvinte. Stilul său rafinat apelează la vastele resurse ale unei culturi literare, științifice și filozofice. Construcția textelor sale are ca element de bază imaginația sa pusă mereu în slujba efectului estetic, metaforele sunt ales în așa fel încât să creeze un ansamblu armonios.Celebra sa antologie(Khamse) cuprinde cinci opere: Comoara tainelor(poem didactic ce conține anecdote morale și mistice) și patru romane inspirate din istorie și legende(Khosro și Șirin, Leili și Madginun, Șapte idolițe și Cronica lui Alexandru).Nezami rămâne și în zilele noastre o personalitate a literaturii persane și universale.
Arta
Desăvârșește-ți arta cât mai binecând ești artist, deschide-ntr-una ușaspre taine-ascunse, n-o păstra închisă.Cui nu i-a fost rușine să învețe,din apă smulge-va mărgăritareși smulge-va rubine dintr-o stâncă.Cel ce e hărăzit pentru știință,nu se va rușina să o și învețe.O, câți mintoși, din fire însă leneși,n-ajunseră în târg să vândă oale,și câte oarbe minți, luând luminădin cărți, ajunseră să fie juziipeste toți juzii din întreaga lume!Traducerea George Dan
11/07/2010
Poezie persană – Zahir (? - 1201)By quasiote
S-a născut în Faryab, lângă Balkh, și a murit la Tabriz. Panegirist, este influențat de predecesorii săi Anvari și Khaghani. Contribuția sa se leagă de evoluția gazelului.
Tăcutele meleaguri
Nicio mireasmă de iubiren-adie din aceste vremuriși nicio răsuflare dulcenu vine din meleaguri mute,să-mi mângâie sărmanul suflet.Zadarnic inima în leagănmi-o leagăn ca pe-un prunc șoptindu-i:„Deretică și șterge colbul,căci draga-ți va veni în casă!”Nimeni din lume nu-mi răspundela plângerea după iubită;doar muntele, din vreme-n vreme,mai dă răspuns în lung răsunet.
Trecut-a viața mea, iar dragao noapte n-a venit să doarmă-nculcușul meu, pe-aceeași pernă.Nu mi-a ținut de cald o noapte;cui i-a ținut de cald o viață?Când palmierul tinerețiimi-l frânge toamna ce foloaseîmi va aduce primăvara?Voi plânge, dragă, după tinepâna la ziua judecății —deși Zahir se îndoieștecă judecata o să vină…Traducerea George Dan
19/06/2010
Poezie persană – Khaghani (1122-1190)By quasiote
Khaghani a fost fiul unui tâmplar și al unei sclave creștine. S-a născut în Shamakhi, din regiunea Shirvan(azi în Azerbaidjan). Unchiul său, medic, la îndrumat către știință. A murit la Tabriz unde a trăit într-o pioasă sihăstrie. Panegirist, a dat strălucire acestui gen, printr-o imaginație strălucitoare și un înnăscut talent poetic.
Socoata vieții
O, măria ta, Stăpâne,fă-ne socoteala vieții,trage-o linie pestrițăcu cerneala neagră-albă!În afară de aceastălinie de nopți și zile —care-i roada și folosulce ți-l dă seraiul ăstastrângător de hârci și inimi?Lumea asta e o masăde ospăț și fiecare-nghițitură e otravă.Viața e un vis și moarteaîi este tălmăcitoare.Traducerea George Dan
15/05/2010
Poezie persană – Anvari (1126 – 1189)By quasiote
S-a născut la Abivard (azi în Turkmenistan). Este unul dintre cei mai renumiți panegiriști persani. A studiat toate disciplinele vremii sale: literatura, filozofia, matematica și astrologia. Maestru în kaside, pe care le-a compus cu mult rafinament și profunzime. Gazelurile sale scrise într-un limbaj accesibil aveau să fie considerate cele mai valoroase din literatură persană pănă la Saadi. A murit la Balkh(azi în Afganistan).
Patru lucruri înțelepții și le-au scris adânc pe frunte,fiindcă nu-i înțelepciune fără aceste patru lucruri.Cel dintâi e dărnicia, dacă-ți stă la îndemână.Dăruiește, ospătează, să râmâi cu bun renume.Al doilea: pe prieteni niciodată să nu-i chinui,căci prietenu-i oglinda-n care te privești adesea.Al treilea: stăpânește limba ta oricând te mânii,să nu te mâhnești când vremea va veni să ceri iertare.Al patrulea: dacă unul ți-a făcut un rău odată,când iertare-ți cere, vina-i uit-o pentru totdeauna.Traducerea George Dan
20/04/2010
Poezie persană – Sanai (? – d între 1131-1141 )By quasiote
Sanai a fost un renumit poet și filosof persan ce s-a născut la mijlocul secolului al XI-lea în Ghazna (azi în Afganistan). A fost influențat de maeștrii sufismului(teorie mistico-panteistă apărută ca o contrapondere a ortodoxismului islamic), asta ajutându-l șă-și definitiveze o concepție personală despre viață și artă. Opera sa rămâne un reper important în istoria literaturii persane.
Cel care-și pierde sufletul
Nu-i în lume-ndrăgostit asemenimie, ce-mi pierd sufletu-n iubire!Dar ca mine-ndrăgostit în lumen-o să-și afle dragă mai frumoasăcare din priviri răpește inimi!La nevoie chipul și-l aratătuturor, dar dragul ei de-o roagă,chipul și-l ascunde după valuri.Suflete al meu, mâhnit sunt, palid,și nu scot din buze nicio șoaptă,dar urechea-mi sună în detunet:inima îmi bate, și-i plecatăla iubită, și-ndărăt nu vine,fiindcă știe că alt idol nu epotrivit să-mi stea aici pe buze:cald și nelipsit, ca un răsuflet!Traducerea George Dan
05/04/2010
Poezie persană – Moezzi (? - 1125)By quasiote
Moezzi s-a născut în Nișapur, la curtea lui Malekșah. La o vânătoare, șahul său protector l-a rănit fără să vrea cu o săgeată, de pe urma căreia a suferit toată viața, vârful săgeții îi rămăsese înfipt în piept. Folosind un vocabular simplu și cu fraze limpezi Moezzi a contribuit la evoluția gazelurilor și a kasidelor.
Uită-te la păru-acela negrude pe umăr, șerpuind pe sânu-i,și-acest șarpe negru pe grumazu-ialb, și-aceste bucle, amândouă,stând în fața soarelui și lunii,ca plecații,-mpărăteștii pazniciîn veșminte de mătase neagră!N-au căldură și n-au nici luminafocului, dar negre chihlimbare,negru mosc sunt pletele-i pe umeri.Cârlionțu-i ca zambila-albastrăși obrajii-s rumene lalele,trup de lună, mâinile de roze.Din pricina negrelor zambile,mierea mi-i amară ca otrava,din pricina roșiilor lalele,mi-i otravă dulce precum mierea.Mi se spune : „Să-ți aduci amintede ea, și-n mâhnire să te jălui!”„Cum, răspund, să îmi aduc amintede aceea ce n-o uit o clipă?”…Traducerea George Dan
Cel mai căutat pe blogul meu și îmi permit să deduc, cel mai iubit dintre poeții aflați în q-zone, este de departe persanul Omar Khayyam. E tot timpul pe acest blog la „top articole” cu câteva dintre rubaiatele sale pe care le-am postat în martie anul acesta. De data asta am ales un singur catren, ilustrează bine ziua ce tocmai a trecut.
Parfumuri, ochi frumoși, vin, buze, poezii —
Doar jucării în Timp, doar jucării…Indiferență, muncă, singurătate, ură —Doar praf în drumul Timpului, țărână!…***Parfums, beaux yeux, coupes, lèvres, chants —Des jouets, des jouets dans le Temps…Indifférence, travail, solitude, prière —Poussière dans le Temps, pousière!…
Traducerea Paula Romanescu(versiunea româna și franceză)
Savantul-poet Omar Khayyam s-a născut în Nișapur, unde după moartea sa, persanii i-au ridicat un monument funerar ale cărui arcuri sugerează traiectoriile aștrilor. El a fost cunoscut în timpul vieții sale și chiar și o perioadă după moarte din postura de savant filosof, discipol al lui Avesina. Din postura de matematician, astronom și medic la curtea lui Malekșah a lăsat un
celebru tratat de algebră(în limba arabă) și a colaborat la reforma calendarului iranian. În anul 1074 a întemeiat un institut astronomic care a ființat până în anul 1092.Reputația sa de mare poet s-a impus cu timpul, astronomul care după ce calcula crugul planetelor își lua din când în când răgazul de a cizela rubaiatele ce aveau să-i aducă laurii nemuririi. Omar laudă vinul interzis de preceptele islamice, proslăvește hoinăreala liberă si lipsită de griji a dervișilor și înfierează ipocrizia clerului islamic. Din această cauză ele au circulat mai multe secole pe sub mână, ferite de privirile celor care impuneau drastice canoane religioase. Abia în secolul al XIX-lea prin traducerea făcută de E. Fitzgerald în engleză, rubaiatele au cunoscut consacrarea universală. Ele sunt astăzi preluate în mai toate limbile pământului, făcându-l pe Khayyam unul dintre cei mai cunoscuți poeți.
Am ales zece rubaiate care sper să fie edificatoare:*Noi și vinul și iubita-n colțul ăsta de ruinuri,fără gând de mântuire, fără temere de chinuri,duh și trup, ulcea și haină-n drojdie de vin s-adapă —slobod sunt, scăpat de-acestea: Aer, Foc, Pământ și Apă!
*Fiecare firimitură de pământ avut-a viață:fost-a chip-de-soare, fost-a chip-de-lună ce răsfață.Firul colbului pe chipul dragei șterge-l lin: odatăfirul colbului acesta fost-a chip de mândră fată.
*Doar o clipă îmbinarea de stihii te ocroteșteDu-te și petrece-ți viața, chiar când lumea te mâhnește.De-nțelepți s-asculți, căci trupul, în adâncu-i miez când crapă,e doar pulbere și boare, flacără și strop de apă.
*Amfora-asta-a fost ca mine un nebun de dor și jale,rob gemând în lanțuri negre: cârlionții dragei sale.Toarta asta de pe gâtul amforei a fost odată.braț încovoiat pe după gingașul grumaz de fată.
*Când plesnesc bobocii-n floare, pași pe mal de râu să-ncetinicătre marginea câmpiei, cu vreo doi sau trei prieteniși iubita ca o zână. Adu-ți, plin cu vin, ulciorul:cine-o bea din zori, n-o duce, de moschei și temple dorul.
*Adu-mi ăst rubin în cupa de cleștar, cu dulce șopot,adu-mi ăst prieten-sfetnic al oricărui om ce-i slobod!Întrucât durata lumii pământene-i precum valul,precum vântul care trece — adu-mi, plin de vin pocalul!
*O, prietene, trecutul lumii, oare, te frământă?
Pentru ce-n zadar îți chinui gândul, inima plăpândă?…Vesel fii, petrece-ți viața, și de gânduri să te scuturi,căci n-a stat la sfat cu tine lumea dintru începuturi!
*Bea din băutura asta, care-i veșnicia vieții,bea comoara de plăcere, bea văpaia tinereții!Arde-n vâlvătăi ca focul viu, pe dinlăuntru arde,dar priește întristării, apă vie-i pentru moarte.
*Dacă-n lume sunt statornic pe-o vecie de-o clipităe păcat să stau eu fără băutură și iubită.Rai și iad? Speranță, teamă? Vechi și nou? Cu vorbe plouă.Când o să mă duc, ce-mi pasă dacă lumea-i veche, nouă?…
*O, Khayyam, de băutură beat când ești, să fii ferice!Dacă ai un chip-de-roză lângă tine, fii ferice!Cum răsplata lumii noastre-i a neantului matrice —mort să mi te-nchipui, însă, cum ești viu, să fii ferice! Traducerea George Dan
Masud Saad Salman s-a năcut în Lahore. A fost o perioadă administrator și om la curtea sultanului, a fost cu acesta pe poziții politice opuse, asta aducându-i optsprezece ani de temniță grea. Suferințele îndurate în anii de captivitate l-au determinat să scrie o operă profundă și plină de înțelepciune.
Bărbăție
Cât rostești, o lume nu-ți ascultă taina,și câte taine cauți, lumea ți le-ascunde.Nu fă rău căci duhul ți se înrăiește.Mi te-mpodobește mai puțin, căci poftade podoabe-ajunge oarbă lăcomie.De pe creasta lesne te prăvăli la vale,dar când urci pe creastă greu mi te mai cațări!Caută să semeni fulgerului sprintenși să ai răsunet lung prin lume: tunet.Ești pe-aceeași treaptă cu o lumânare:arzi chiar dacă-ți taie foarfecele capul!Spune vorbe drepte, fii drept și tu însuți,drumul bun ți-alege și îți galopează
calul voinicește, stăruie spre țintă!Dacă nu se-mpacă lumea rea cu tine,caută atunci să te-mpaci cu lumea!Dacă ești un vultur, zboară spre lumină,nu mi te ascunde, bufniță în beznă!Dacă ești un tigru, nu lua năravulce-l are numai, grohăind, mistrețul!Cată de pe culme, jos să nu aluneci!Vezi că vrăbionțul pe șoim nu-l vânează.Dacă ești de piatră, îndură chin de piatră!Dacă nu ești piatră, ci doar lemn, te sparge,mistuie-te-n flăcări! De ți-i gându-aiurea,rabdă-atunci rușinea! Cugetă la tine!…Traducerea George Dan
16/02/2010
Poezie persană – Naser Khosro (1004-1088)
By quasiote
Naser Khosro s-a născut în Gobadiyan, regiunea Balkh(azi în Afganistan). Unul dintre cei mai viguroși gânditori persani. Mai mult un teolog ismaelit decât artist, poemele sale sunt încărcate cu cugetări și îndemnuri religioase. În proză, are meritul că a fost printre primii scriitori care au abordat probleme filozofice și științifice folosind un discurs ferm și un stil limpede. Cartea
Am o bună prietenă pe lumeși când singur stau cu ea în brațe,îmi aduce vorbele pe limbăși-mi păstrează tainele în tăcere.Zice-se că-ntotdeauna e surdăn-are păsuri, dar împărtășește,săritoare păsurile mele…Are doar un spate, doar o sutăfețe, fiecare-o primăvară.Când o bat pe spate, știu că toatefețele, de colburi, îi sunt ninse.Mută, glăsuiește doar sub ochiicelui care poate s-o priceapă.Nu-i zărești și nu-i auzi rostireadar nu-i altă minte mai isteață.Oricând, din ce spuseră-nțelepții,și-amintește, și îi vezi pe față;dar nu-mi glăsuiește nici o șoaptă,până nu-i privesc adânc în față:nu-i limbută, precum sunt flecarii.Nu rostește-o vorbă pe-ntuneric,
și-i ca o șăhiță luminoasănumai în alai de sărbătoare. Traducerea George Dan
Poezie persană – Gorgani (? - 1058)By quasiote
Gorgani este unul dintre cei mai importanți poeți epici iranieni. Maestru al romanului de dragoste în versuri, s-a inspirat dintr-o veche legendă scrisă în limba pahlavi și a creat între 1050 și 1055, epopeea Veis și Ramin, una dintre capodoperele poeziei persane. Romanul versificat face legătura dintre anticul Iran din epoca regilor parți și Iranul din epoca islamică. Simplitatea expresiei și a vocabularului nu umbresc vigoarea scenelor zugrăvite, interesul față de acțiune și tumultul sentimentelor.
Dragostea e astfel
Norule, ce lacrimi plângi în primăvară,vino, de la ochii mei să-nveți a plânge!Dacă ți-ar fi ploaia deasă, precum plânsu-mi,lumea dintr-o ploaie ar pieri sub valuri!Ploaie vărs de lacrimi, însă mi-i rușinecă nu plâng de-o mie ori mai multă ploaie!Când plâng sânge cu-apă, când plâng numai sânge;dacă voi rămâne fără de-amândouă —nici apă, nici sânge — cu ce voi mai plânge?Dacă amândouă mi-or seca, în loculsângelui voi plânge din orbite — ochii!Draga mea, cu ochii, ochii-ți văd și fața,orb și fără tine nu-mi trebuie viața!Cu lacrimi schimba-voi pământu-ntr-o mare,și voi geme, până când granitul negrus-o schimba în moale colb de dat pe gene!Inima-mi în chinuri stă neputincioasă,și acum răbdarea i-a șoptit acestea:„Sunt răbdarea, creangă ruptă din rai.M-ai luat cu tine-n iad să mă sădești.”Inimă, când iadul meu de fum și flăcări,de aceea grabnic am fugit de tine!Inimă, când duhul ți-i o grea povară,nu mă pot eu plânge că nu am răbdare.Pentru orice chinuri leac bun e răbdarea,dar în chinu-acesta-i un cusur răbdarea,lasă că răsuflu și scos din răbdare!Dacă aș fi vesel, mulțumit de sine-mi,când departe-i draga, aș dădea dovadăcă sunt nestatornic, schimbător ca vântul.Pentru-oricine duhu-și dăruie-n iubire,două sute duhuri n-au preț nici cât pâinea;dragostea e astfel și astfel se iubește.Dragostea-i asemeni mării fără margini,
nu-i vedem nici țărmul și nici adâncimea;dacă am privi-o vreme de-o vecie,cu doi ochi ai noștri n-o să-i dăm de capăt;dacă-n noi o mie suflete-a’ lui Noeam avea, n-am scoate din potop vreun suflet.
S-a născut și a murit în Damghan, fiind unul dintre descendenții familiei Samanizilor. A scris influențat de poeții arabi kaside și mosammaturi(poeme strofice), introducând în creația sa multe cuvinte, teme și prozodie arabă. Ideile originale, descrierile viu colorate, alegerea unor metafore și comparații îndrăznețe, vigoarea temperamentului său poetic l-au inclus în rândul clasicilor literaturii persane. Poemele sale bahice aduc un suflu înnoitor în acest gen, fiind peste cele ale predecesorului său Rudaki.
O, tu, vinule!
O, tu, vinule, doar ție sufletu-mi jertfesc și trupul,căci doar tu întotdeauna îmi alungi din piept mâhnirea!Treburile-mi merg strună numai dacă-mi râzi în cupă,și trezirea și somnia îmi sunt dulci numai cu tine.Doar cu tine mi se-alină focul inimii și traiul,doar cu tine simt în vine bucurie și plăcere:oriunde te duci în lume și te-ntorci, rămân cu tine!O, licoare minunată, mi te-a dăruit chiar Domnul,căci prin tine îmi recapăt liniștea din trup și suflet.Fie amfora că-mi umpli, fie că pocalu-mi umpli,fie că te port în palmă, ori că mi te simt în gură —an de an, mireasma-ți dulce pururi mi-o aducă vântul!Rumenala feței tale lase-mi pete pe cămașă!Voi, prieteni dragi și darnici, când muri-voi, să-mi închideți ochii,și spălați-mi trupul doar în vinuri, roșii vinuri!Doar din boabe dulci de struguri presărați-mi mirodenii,și din frunze verzi de viță să-mi însăilați un giulgiu.Să-mi săpați o groapă-n umbra verde-a unei bolți de viță:numai astfel cea din urmă locuință o să-mi placă.Dacă-n ziua judecății Dumnezeu în rai m-o duce,cu smerenie-i voi cere doar un râu de băutură.Traducerea George Dan
20/12/2009
Poezie persană – Onsori (929 -1010)By quasiote
S-a născut în Balkh în anul 929 (d.c.). Maestru în ode, poeme panegirice de înaltă ținută și gingașe gazeluri. Cunoscut pentru creația sa plină de originalitate și inovații poetice. A versificat vechea legendă de dragoste „Vamek și Azra”, din care din păcate nu s-a mai păstrat nimic. De asemenea a versificat episodul „Rostam și Sohrab”. A murit în anul 1010 (d.c.).
Boare-n Noo-Ruz* e sculptor și zugrav e în grădină;mâna-i măiestrește pomii-n idoli și icoane multe.Pomii-n floare-s prăvălia marchitanilor ce-aratămușteriilor mătăsuri și brocarturi colorate.Vântu-mbată cu miresme, ca taraba celor carevând parfumuri din sipeturi.Crinu-și licărește-argintul,iar pământu-nfrăgezit e ca obrajii de frumoase.Orice bulgăr se preschimbă în mătase chinezească,și-n urechi de ramuri spânzur mii cercei de giuvaere.Vezi cum soarele asemeni mândrelor sub negre văluricochetează după nouri: când se-arată, când se-ascunde.Muntele înalt își scoate iar coroana argintată,ochii să-i privim, albaștri, chipul fraged, pleata neagră.Ziua crește, ca puterea unui prinț urcat în tronu-i,și grădina, ca norocu-i, râde-n orice floare zilnic.*ziua care începe Anul Nou musulman, 21 martie.Traducerea George Dan
06/12/2009
Poezie persană – Farrokhi (? - 1036)By quasiote
Farrokhi, poet de la începutul secolului al XI-lea, autor de gazeluri și ode, renumit pentru simplitatea limbii sale și gingășia ispirației. Ideile și sentimentele oglindite în poezia sa au ca izvor dragostea și bucuria vieții. Un poet iubit pentru grația și prospețimea stilului său.
O, amintirea nopții-albastre…
O, amintirea nopții-albastre, când draga mea, cu chip de soare,m-a strâns cu bucurie-n brațe, până la ruga dimineții!Doar eu și ea, într-o cămară, având tovarăș numai vinul —deschisă ușa veseliei și-nchisă ușa încăperii.Când pieptul meu plecat pe sânu-i pecetluia, sfânt, legământul,când buze în sărut pe buze sporăvăiau atâtea taine!Când buzele-și lipea de cupă, se minuna de ea și luna,când păru-și răsfira pe față, chiar ziua se schimba în noapte!Ea-n piept îmi căuta iubirea, iar eu cuvintele-i vrăjite;eu devenisem cântărețu-i, iar ea-mi cânta din alăută.S-o vezi cu câtă îngâmfare smulgea cântarea ei din strune,să-l vezi cu câtă gingășie cânta în stihuri-cântărețul!Îmi năvălea în piept nou cântec din strunele înveselite,când luna mea din alăută stârnea o nouă melodie.Norocul de mă mai ajută să-mi fie emirul darnic,atunci ca noaptea cea trecută aș mai petrece înc-o dată!
Rabee Kaab Ghozdari este cea dintâi poetă al cărei nume figurează alături de ale altor poeți persani din secolul al X-lea. Nu se cunosc multe detalii biografice, nici când s-a născut și cât a trăit. Izvoarele istorice spun că era frumoasă, cultă și scria versuri în persană și arabă. Poeziile sale cântă dragostea ei nefericită pentru un curtean pe nume Baktaș, care a fost ucis de fratele poetesei.
Dragostea lui iarăși…
Dragostea lui iarăși m-a legat în lanțuri,cât de mult m-aș zbate, vreun folos n-aștept.Dragostea-i ca marea-n nevăzute țărmuri —cum s-o treci de-a-notul, omule-nțelept?Dacă mă încumet s-o trec pân’ la capăt,trebuie amare chinuri să îndur.Trebuie, Urâtul să-l privesc în fațăși să-l cred Frumosul fără de cusur.Trebuie otrava să mi-o beau cu drojdii,și să cred că miere dulce e la gust.După gât, arcanul dragostei punându-mi,nu știam, trăgându-l, că se face-ngust.
Traducerea George Dan
Poezie persană – Ferdousi (935-1020)By quasiote
Abul Kasim Mansur Hasan Ferdousi s-a născut în satul Baj, regiunea Tus, dintr-o familie de nobili rurali(dihkani). Înzestrat cu o educație aleasă, încă din tinerețe și-a dovedit talentul, versificând episoade eroice din istoria Iranului. În anul 980, aflând de asasinarea poetului Daghighi, își propune să ducă mai departe opera neterminată a acestuia, inspirându-se din Șah-Name (Cronica șahilor) în proză a lui Abul Mansur Gaznavi și o culegere de legende a prințului tamurid Bai Songhor. În 994, redactează prima versiune a epopeii Șah-Name, pe care o desăvârșește în 1010, dedicând-o sultanului Mahmud Gaznavi. Însă după o perioadă, cade în dizgrația sultanului, care îl condamnă la moarte, cuazele principale ale acestei hotărâri se pare că au fost deosebirea de rasă și deosebirile religioase. Totuși, reușește să fugă de la curtea sultanului din Gazna și-și caută refugiul în alte orașe. Scrie apoi celebra Satiră împotriva sultanului Mahmud, care astăzi este pusă în fruntea tuturor edițiilor din Șah-Name.Epopeea lui Ferdousi (100000 de stihuri) este una dintre cele mai fumoase din lume, e formată din trei părți: mitologică, eroică și istorică. Ea povestește lupta poporului din Iran împotriva celui din Turan: duel secular complicat de războaiele împotriva Bizanțului și a arabilor care propovăduiau Islamul.Ferdousi a fost numit pe bună dreptate „Părintele poeziei persane” și „Homerul Iranului”, epopeea sa este o capodoperă, un model de epopee națională.
Cum a fost creată Cronica Șahilor
Datini vechi, din gură-n gură, povestite-au fost în șirvrednic ce-i de-mpărtășire nu plăti uitării bir.Povesti-voi din nou parte din ce s-a mai povestit.Tot ce înșira-voi și-alții au mai spus, necontenit,
din grădina conștiinței roadele strângând cu sârg.Eu? Nici nu voi atinge poala pomului cel greu de pârg,fiindcă vlagă n-am destulă; totuși, chiar de va ședeaomul sub un pom puternic, ocroti-l-va umbra grea.Poate că din chiparosul ce-și asvârle umbra-n zări,voi atinge-o creangă joasă, și-astfel, peste depărtări,prin această carte despre șahi cu mândre strălucirivoi lăsa o umbră-n lume, umbra unei amintiri…Nu-s în cronica mea scrise nici minciuni și nici scorniri;dar nu crede că pe lume toate merg pe-același crug.Cei mintoși găsi-vor hrană în cuvinte, din belșug,chiar de-or trebui să-mi cate-n ele semne-nțelepțești.Fosta-a din vechimi un hronic c-o mulțime de povești.Toți mubezii*-aveau o parte din aceste vechi scripturi,și-orice minte luminată mai păstra ceva frânturi.Fost-a, dintre căpetenii de hotar, un pahlevanînțelept, vestit, puternic și din tată fiu dihkan**;drag i-a fost să scoată fapte din bătrâni, și i-a fost dragsă adune laolaltă povestiri străvechi șireag.El cheamă de pe meleaguri câte un mubed cărunt,și din părți, ei închegară hronicul cu de-amănunt;le ceru să-nșire-obârșii, șahi de șahi , și mari viteji,cum îi întocmiră lumea la-nceput, și, val-vârtej,dusu-s-au, lăsând-o-n starea vrednică de plâns, și cumsub o stea ferice, zilnic, săvârșiră trebi duium,Toți mai-marii povestiră dinainte-i, rând pe rând,datini de la șahi și grele vremuri lumea preschimbând.Ascultându-i, făurit-a hronicul vestit, și-astfel,umbra-aducerii-aminte, fericit, lăsat-a elprintre oameni, și o lume pe de-a pururi laude-l!
* Mubed – înțelept, vizionar, prooroc în Persia medievală.**Nobil vechi, proprietar de pământuri și sate, păstrător al tradițiilor istorice (aici e vorba de Danișver Dihkan).
Este maestrul genului panegiric din secolul al X-lea; Kasidele (odele) și gazelurile sale ni-l arată ca pe un poet înzestrat cu multă imaginație. El este predecesorul marelui rapsod Ferdòusi. Daghighi a început să transpună în versuri imensul material epic al tradiției persane, punând temeliile epopeii Șah-Name (Cronica Șahilor). A fost asasinat de unul dintre sclavii săi în anul 978. Epopeea din care n-a apucat să scrie decât o mie de distihuri a fost dusă la capăt de Ferdòusi, al cărui Șah-Name cuprinde cinzeci de mii de distihuri.
Și astfel mai trecu o vreme,când deodată răsăridin pământ – un pom în curtealui Goștasb, și se-nălțăpână-i adumbri seraiul –pom vânjos în rădăcinicrengi și ramuri fără număr;frunzele-i șopteau povețe,roadele-i dădeau lumină.Pomu-acesta fiind omși purtând asemeni roade,oare mai putea muri?…Se trăgea din viță-aleasănumele-i fiind Zardoșt*.El ucise pe-Ahriman **.care-i răul de pe lume.Zise șahului Goștasb:„Proroc sunt, călăuzata spre bunul Dumnezeu!”Și apoi un vas aduseplin cu foc și agrăi :„L-am adus din rai și-ți spuneDomnul lumii:«Să primeștilegea mea! Privește cerulși pământul: le-am ziditfără-argilă, fără apă,și priveștele din nou,să pricepi cum li-i zidirea.Cugetă: cine-ar puteasă zidească-asemeni lucruri,decât eu, stăpânul lumii.Dacă recunoști că lumeaasta am zidit-o euZiditor, atunci, îmi spune!Ia de la trimisul meubuna lege, și învațădrumul și credința sa;grijă ai să faci ce-ți spune,și-ți alege călăuzînțelegerea și-arată-ilumii c-o disprețuiști.Și învață-adevăratalege, plină de-adevărcăci domnia-i doar o vorbă,când credință n-are-n ea.»”Și când buna-nvățătură
bunul șah i-o ascultă,îi primi credința nouă,calea câtre adevăr.
* Zoroastru, profetul închinătorilor la foc, autorul cărții Zend-Avesta.** Principiul întunericului, în mitologia persană.
Traducerea George Dan
04/10/2009
Poezie persană – Rudaki (914-940) By quasiote
S-a născut pe la începutul secolului al X-lea în satul de munte Rudak, la est de orașul Samarakand, în Tadjikistanul de astăzi. Este cel dintâi mare poet al literaturii persane, supranumit „magistrul poeților” sau „șahul poeților”. A pus temelii la mai toate genurile de poezie: panegiric, elegiac, liric, bahic, epic și satiric. Se pare că spre sfârșitul vieții, din cauza opiniilor sale religioase, a fost orbit și obligat să se întoarcă în țara sa natală.
Trăiește-ți viața vesel…
Trăiește-ți viața vesel cu veseli-negri ochi,căci lumea-i doar poveste și trecere de vânt.De câte rele-ntâmpini să nu mi te mâhnești,și de trecut aminte să nu-ți aduci nicicând.Eu și zulufii-aceștia înmiresmați cu mosc,eu și-acest chip-de- lună, copilă de hurie.Ferice de acela ce dăruie, sătul,și vai și-amar de-acela nedarnic și flămând.Păcat că lumea asta e numai vânt și nor –mai adu-mi băutură, și fie orice-o fi!
Lumea-aceasta-i bună…
Lumea-aceasta-i bună, bine întocmită,și-o cunoaște numai inima trezită.Binele-i nu-l puneți lângă răutate.Doar lângă tristețe veselia șade.Când te-așezi pe-această lume netezită,să nu crezi că-n lume netede sunt toate.
Sărutul
Sărutul dragei este un cald izvor sărat:cu cât îl sorbi cu sete, cu-atât ai însetat.
