UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAI FACULTATEA DE ECONOMIE I ADMINISTRAREA AFACERILOR MASTER: FINANE ASIGURRI

NECESITATEA SI ROLUL GESTIUNII RISCURILOR FINANCIARE

ndrumtor, Asis. Dr. Sorin Anton Student, Ichim Andreea

CUPRINS Introducere.. CAPITOLUL 1. Necesitatea gestiunii riscurilor economice CAPITOLUL 2. Rolul gestiunii riscurilor economice. CAPITOLUL 3. Gestiunea riscurilor in institutiile publice.. Concluzii.. Bibliografie..

Introducere

Tranziia la economia de pia mpreun cu schimbrile din societate au dus la reconsiderarea tuturor aspectelor vieii economice a ntreprinderii. Necesitatea creterii economice, relansrii economiei naionale a impus o abordare nou a teoriilor economice existente i evidenierea, n primul rnd a aspectelor legate de gestiunea anti-criz, evitarea falimentului, restructurarea financiar i nu n ultimul rnd, gestiunea riscurilor. Activitatea ntreprinderilor este mereu supus riscurilor, cele mai importante fiind legate de pierderea sumei investite i implicit a afacerii. Orice afacere presupune materializarea unor ateptri ale investitorului, managerilor care se pot adeveri sau nu. Gradul riscului devine i mai puternic n economiile n tranziie, unde este imposibil de a determina i anticipa schimbrile mediului. n condiii similare managerii iau decizii diferite, unele ntreprinderi au profituri, altele suport pierderi. Scopul referatului este de a pune accent pe importana gestiunii riscurilor

financiare. Deoarece nu exist ntreprinderi profitabile i neprofitabile, dar exist ntreprinderi bine conduse i prost conduse. Eecul unor afaceri sau succesul lor depind n ultim instan de capacitatea managerilor da a lua decizii eficiente n termeni optimi, ori riscul este un factor important al procesului decizional.

Necesitatea si rolul gestiunii riscurilor economice Riscul reprezinta o realitate a vietii economice de zi cu zi, gestiunea riscurilor economice constituind o functie cheie a companiilor moderne. Activitatea economica si sociala se desfasoara in conditiile unor riscuri mai mult sau mai putin grave, mai mult sau mai putin cunoscute, mai usor sau mai greu de evitat. Pentru ca o companie sa poata supravietui si prospera este nevoie ca aceasta sa cunoasca riscurile la care este expusa, sa le evalueze corect si sa se acopere corespunzator impotriva acestora. Raspunzand acestor nevoi practice, s-a conturat o noua arie de cercetare si anume gestiunea riscurilor, care a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa in ultimii 20 de ani. Conceptul de manager de risc a fost introdus in anul 1955 de catre profesorul Wayne Snider, iar un an mai tarziu a aparut si termenul de risc management. Principala responsabilitate a managementului riscului este sa inteleaga portofoliul de riscuri cu care se confrunta firma si riscurile pe care si le poate asuma pe viitor.Multe din pierderile dezastruoase din anii 1990, cum ar fi Orange County si Barings Bank, ar fi putut fi evitate daca se utilizau tehnici adecvate de management al riscului financiar. O parte importanta a managementului riscului de astazi a evoluat din practica asigurarilor. Unele companii au avut un responsabil(cu norma intreaga sau partiala) pentru gestiunea portofoliului de asigurari al unei companii. In contextul accentuarii riscurilor existente si aparitiei de noi riscuri, responsabilitatile acestei activitati au devenit mai complexe , iar aria de curpinderii a gestiunii riscurilor s-a extins. Exista numeroase definitii ale gestiunii riscurilor financiare, unele avand un pronuntat caracter empiric : arta de a face alegerea potrivita, arta bazata mai degraba pe anticiparea evenimentelor viitoare decat pe reactia la cele deja petrecute sau managementul riscului este pur si simplu bunul simt. In sens larg, gestiunea riscurilor financiare reperezinta ansamblul deciziilor adoptate si actiunilor intreprinse de un individ sau de o firma pentru a modifica relatia risc-rentabilitate a cash-flow-urilor sale viitoare.

In literatura de specialitate se regasesc trei teorii importante referitoare la motivele pentru care menagementul riscului este necesar la nivelul unei companii : teoria financiara, teoria de agent si teoria noua economie institutionala. A. Teoria lui Miller si Modigliani denumita si teoria irelevantei structurii financiare, reprezinta fundamentul abordarii moderne a structurii financiare a intreprinderii. Teorema de baza considera ca in absenta impozitelor,costurile de faliment si a informatiei asimetrice, valoare intreprinderii nu este afectata de structura sa financiara.In acesta abordare nu conteaza nici modul in care firma isi constituie capitalul prin emisiunea de actiuni sau de imprumut si nici politica de dividend promovata de firma. Conform acestei teorii valoare pe piata a firmei este determinata de capacitatea sa de a genera profit, structura financiara a acesteia fiind irelevanta. In conditiile pietelor de capital perfecte , managementul riscurilor financiare este irelevant si nu genereaza valoare suplimentara pentru companie. Mai mult, intr-ucat folosirea derivatelor financiare in gestiunea riscurilor presupune un cost, poate avea loc o reducere a valorii firmei. Atunci cand nu exista asimetrii informationale, impozite sau costuri de tranzactionare, acoperirea riscurilor nu adauga valoare firmei deoarece actionarii pot gestiona riscurile mult mai eficient in cadrul portofoliilor lor decat managerii la nivelul firmei. In functie de atitudinea lor fata de risc, actionarii isi pot diversifica riscurile prin construirea unui portofoliu de actiuni ale mai multor fime in conditiile unor costuri mult mai scazute. Opiniile lui Miller si Modigliani au fost ulterior reconsiderate in cadrul economiei financiare, intr-ucat pietele de capital nu sunt perfecte. Cele mai importante imperfectiuni ale pietei de capital care reprezinta motive pentru a reduce volatilitatea cash-flow-urilor intreprinderii prin operatiuni de acoperire sunt urmatoarele: costurile de tranzactionare, asimetriile informationale, problema dezinvestirii si impozitele. Costurile de tranzactionare pe pietele de capital sunt mult mai reduse pentru fime decat in cazul investitorilor individuali datorita dimensiunii tranzactiilor realizate.Operatiunile de acoperire sunt mult mai costisitoare pentru firme si actionarii decid sa le delege catre firme.De asemenea companiile au la dispozitie mai multe instrumente de acoperire a riscurilor decat investitorii individuali.

Pietele financiare sunt afectate de asimetria informational. Analiza asimetriei informationale a fost initiata pe exemplul masinilor la mana a doua, in cazul carora vanzatorul cunoaste defectele lor, iar cumparatorul le ignora. In cazul managementului riscului se impun a fi analizate trei aspect importante ale asimetriei informationale: costul finantarii, crearea unor oportunitati noi de afaceri si informatiile detinute de persoanele initiate. Pentru a obtine costuri de finantare mai scazute sau un rating mai bun, firmele trebuie sa demonstreze ca au capacitatea de a-si rambursa datoriile.Managementul riscurilor financiare contribuie la atingerea acestui deziderat prin evitarea unui deficit temporar al fluxurilor de trezorerie, prin reducerea nevoii de finantare externa de urgent, prin stabilirea cash-flow-urilor si reducerea volatilitatii actiunilor. In al doilea rand firmele ce dispun de cash-flow-uri pot investi atunci cand este necesar, ceea ce constituie un avantaj competitive important. In al treilea rand, managerii dispun de informatii mai multe si mai precise privind expunerile companiei comparative cu actionarii, de unde rezulta ca managementul riscului la nivelul companiei este mai efficient decat cel la nivel individual. Conturile de faliment sunt formate din costurile de reorganizare sau de oprire a activitatii unei companii, care reduc valoare de piata actuala. Prin reducerea volatilitatii veniturilor, gestiunea riscurilor financiare contribuie la scaderea probabilitatii de faliment si a costurilor acestora. De asemenea, o companie care dispune de un department specializat pentru gestiunea riscurilor financiare este perceputa ca fiind mai putin riscanta, ceea ce contribuie la obtinerea unui rating mai bun si a unor costuri de finantare mai reduse. Practicarea unui sistem de impozite corporatiste progressive, permite firmelor sa plateasca impozite mai mari in perioade de expansiune economica, respective mai reduce in perioade de recesiune. Gestiunea riscurilor financiare contribuie la inregistrarea unuor riscuri stabile inainte de impozitare, ceea ce determina reducerea impozitelor comparative cu castigurile volatile care au aceeasi valoare medie. Un alt motiv pentru a reduce volatilitatea cash-flow-urilor este costul capitalurilor. Relatia dintre costul capitalului si gestiunea riscurilor financiare depinde intr-o buna masura de riscurile cu care se confrunta firma. O fima foarte expusa la riscul

de piata va inregistra un cost al capitalului mai mare, in timp ce riscurile specific fimei vor avea un impact redus asupra costului capitalului. Prin urmare principalele motive pentru realizarea unui management active al riscului la nivel de companii, asa cum rezulta din analiza celor mai reprezentative studii in domeniu sunt urmatoarele: a) Capacitatea de indatorare mai mare; b) Cote de impunere progressive; c) Costurile falimentului mai reduse; d) Asigurarea finantarii interne; e) Asimetrii informationale. B. Teoria de agent include in analiza motivatia managerilor si separatia dintre proprietar si control. In domeniul managementului riscului, problemele de agent, s-au dovedit a influenta atitudinea managerilor fata de asumarea riscului si hedging. Teoria sustine de asemenea si o posibila nepotrivire a intereselor actionarilor, managerilor si creditorilor ce provine din asimetria distributiei castigurilor. Aceasta asimetrie poate fi determinate prin asumarea de catre intreprindere a unor riscuri prea mari sau de catre neangajarea in proiecte cu o valoare neta pozitiva. Deciziile de investitii sunt effectuate de diferentele in ceea ce priveste interesele managerilor si ale actionarilor, aversiunea fata de risc a managerilor si frictiunile pietelor de capital. Managerii companiilor pot considera dificila asumarea unor riscuri mai mari din doua motive: performanta si remunerarea conducerii companiei sunt afectate de aceste riscuri, angajatii firmei sunt implicit expusi la riscul firmei pentru care lucreaza si vor solicita compensatii mai mari atunci cand riscul firmei va creste. Ei vor respinge investitiile care aduc valoare noua firmei deoarece expunerea la riscul specific firmei este substantiala O companie care are o oportunitate de investitie, dar nu dispune de lichiditati pentru a o finanta, va trebui sa atraga capital prin emisiunea de noi actiuni sau prin creditare bancara.Firmele care sunt dependente de emisiunea de actiuni noi pentru a finanta investitii vor avea tendinta de a subinvesti, deoarece ele trebuie sa emita actiunile cu un discount. Acesta este determinat de faptul ca pietele nu pot face usor fiferenta intre firmele care atrag fonduri pentru investitii rentabile si cele care emit actiuni pentru

investitii mai putin rentabile si aceasta problema devine serioasa pentru firmele riscante. In cazul in care se doreste finantarea investitiilor prin creditare bancara, este posibil ca accesul sa fie restrictionat din cauza riscului de firma. S-a evidentiat de catre economistii americani ca firmele care se protejeaza impotriva riscurilor dispun de fluxuri financiare stabile si suficiente pentru finantarea investitiilor pe termen lung, care contribuie la cresterea valorii companiei. In consecinta, teoria de agent presupune ca politicile de acoperire bine definite pot avea influenta importanta asupra valorii firmei, deoarece permit managerilor sa se acopere impotriva riscurilor specific, ceea ce reduce numarul de proiecte response din cauza aversiunii fata de risc a managerilor si a accesului dificil la capital. C. Teoria noua economie institutionala, in cadrul careia atentia este mutate asupra procesului de guvernare si asupra institutiilor social economice care ghideaza aceste procese. Aceasta teorie considera ca elaborarea unei politici de management al riscului poate fi determinate de institutii sau practice in cadrul unei piete de industrii. Aceasta teorie leaga securitatea firmei de achizitionarea unor active specific, ceea ce implica o importanta mai mare a managementului riscului in acele contracte care obliga doua parti fara a permite diversificarea. O analiza complexa asupra rezultatelor ale principalelor teorii privind managementul riscului a fost efectuata asupra unui esantion de 150 de firme cotate la Bursa de Valori Varsovia in Polonia, intre anii 2001-2005. Conform acestui studiu ipotezele teoriei financiare si a celei de agent nu au fost confirmate decat partial de evidentele empirice, in timp ce ultima abordare ofera perspective noi asupra factorilor determinanti ai managementului riscului. Rezultatele slabe indica existent unor factori impotanti ce nu sunt inclusi in teoriile prezente. In opinia lui Froot si Hommel, contributia managementului riscului la succesul companiei este dovedita clar de urmatoarele aspect: Ca urmare a reducerii volatilitatii cash-flow-urilor, creste capacitatea de planificare si de conducere a unei companii, ceea ce are efecte positive asupra nivelului de rentabilitate asteptat si asupra nivelului de piata a companiei. O evolutie stabila a fluxurilor de incasari si plati reduce probabilitatea de a accesa in mod neasteptat surse de finantare externe scumpe in conditiile in

care aceste fluxuri financiare determina considerabil volumul realizabil al investitiilor. O stabilitate a rezultatelor financiare reduce probabilitattea unui faliment. In acelasi timp , o dezvoltare stabile a castigurilor, precum si o probabilitate de insolventa scazuta, sunt in interesul angajatilor, clientilor, furnizorilor, ceea ce faciliteaza atreagerea unor colaboratori calificati si construirea unor relatii de durata cu clientii si furnizorii. O evolutie stabile a castigurilor este in interesul detinatorului de capital strain, ceea ce se reflecta intr-un rating bun, intr-un cadru de finantare corespunzator si in conditii de creditare favorabile. In acelasi timp exista si motive pentru a nu acoperi riscurile. Operatiunile de hedging pot da o impresie falsa asupra riscului redus. Hedgingul ar trebui vazut ca o operatiune prin care se reduce dar nu se elimina riscul, ceea ce presupune ca riscul ramas sa fie idetificat si monitorizat. Un alt aspect criticabil al hedgingului este acela ca el elimina oportunitatea de a profita in conditiile favorabile de pe piata. El reduce atat potentialul de crestere cat sic el de pierdere. Dus la extreme, el poate elimina orice motiv pentru a face afaceri. Crearea de valoare nu are loc daca firma promoveaza un hedging fara selectie. Hedgingul trebuie sa fie selective adica sa reduca anumite riscuri concomitant cu mentinerea unor expuneri atunci cand un avantaj competitive este perceput. In ultimii 20 de ani, la nivel mondial se observa o crestere a rolului jucat de managementul riscurilor financiare la companiile mutinationale sub impactul urmatorilor factori: Dereglementarea de pe pietele financiare international, care a fortat institutiile financiare sa fie mult mai competitive sis a devina constiente de nevoia de a acoperi riscurile financiare; Globalizarea financiara a determinat firmele sa recunoasca cu adevarat dimensiunea globala a competitiei; Cererea in crestere pentru noi produse finaciare si procesul de inovare financiara;

-

Volatilitatea sporita de pe pietele financiare internationale, alaturi de publicitatea falimentelor si actiunilor regulatorii ale Bancii Reglementelor Internationale;

-

Cresterea considerabila a volumului de tranzactii cu actiuni si obligatiuni care a dus la complexitatea sistemului financiar mondial; Dezvoltarea comertului international; Rolul tot mai important al instrumentelor financiare; Crearea unor portofolii diversificate in urma carora le sunt associate o multitidine de riscuri; Dezvoltarile teoretice in domeniul finantelor. Principalele avantaje ale unui management active al riscurilor financiare sunt:

-

Imbunatateste planificarea financiara si managementul companiilor care se afla in central guvernantei corporative; Faciliteaza adoptarea deciziilor de investitii; Informeaza managerii in vederea adopatrii deciziilor de acoperire a riscurilor; Incurajeaza dezvoltarea unui sistem de monitorizare a pietelor financiare.

Managementul riscurilor financiare se impune la nivelul unei companii, deoarece atat managerii si actionarii, cat si stakeholderii au aversiune fata de risc. Managementul riscurilor financiare determina reducerea volatilitatii cash-flow-urilor viitoare ale companiei, ceea ce amelioareaza capacitatea de planificare a firmei si permite astfel efectuarea unor investitii sau activitati care altfel nu ar fi luate in considerare. In acelasi timp, managementul riscurilor poate reduce costurile antrenate de dificultatile financiare. Alte argumente in favoarea unei politici active de gestionare a riscurilor financiare constau in: Reducerea volatilitatii de incasari si plati viitoare ale companiei, care imprima un caracter de derulare normala a operatiunilor acesteia; Echipa managerial are un avantaj comparative fata de actionari in ceea ce priveste cunoasterea riscului total al firmei;

-

Managerii recunosc mai usor situatiile de dezechilibru de pe pietele financiare si astfel pot derula activitati de acoperire selective a riscurilor care sa conduca la cresterea valorii firmei.

In figura urmatoarea este prezentat schematic impactul riscurilor financiare asupra valorii averii actionarilor.

Riscuri economice

Fluctuatii ale ratei dobanzii

Fluctuatii ale pretului energiei

Fluctuatii ale cursului de schimb

Cash- flow

Contul de profit si pierdere

Schimbari in Shareholder Value

In urma unui studiu realizat de americani s-a constatat ca peste 98% dintre repondenti sunt de accord ca managementul riscurilor financiare conduce la cresterea averilor actionarilor. Evidentele empirice confirma rezultatele studiului amintit: fimele international care utilizeaza instrumentele financiare derivate pentru a-si administra riscurile financiare au o valoare de piata mai mare. Globalizarea pietelor financiare determina o crestere a expunerii companiilor la riscuri din ce in ce mai complexe si interconectate intre ele. Companiile international trebuie sa procedeze la o monitorizare a tenta si la o administrare a acestor expuneri pentru a creste valoarea averii actionarilor.

Evaluarea procesului de gestiune a riscurilor economice Termenul de gestiunea riscurilor utilizat in cadrul institutiilor reprezinta totalitatea politicilor si procedurilor pe care institutiile financiare le-au implementat pentru a monitoriza si controla expunerea lor fata de risc. Risk Waters Group ( o filiala a companiei americane JP Morgan) considera ca gestiunea riscului reprezinta controlul si limitarea riscurilor cu care se confrunta o

organizatiei ca urmare a expunerilor la schimbarile variabilelor de pe piata. O decizie de luat implica o evaluare a riscurilor si a recompenselor, o alegere intre a face un lucru sigur sau a accepta un risc. Indiferent de domeniul de activitate, o companie trebuie sa procedeze la: Identificarea si evaluarea riscurilor ce pot aparea; Eliminarea sau reducerea acestor ricuri pe cat posibil; Acceptarea acelor riscuri care nu afecteaza decat intr-o mica masura activitatea firmei. Obiectivul managementului financiar vizeaza maximizarea valorii de piata a companiei in conditiile mentinerii riscurilor la niveluri rezonabile. Cunoasterea inadecvata a riscurilor cu care se confrunta firma, evaluarea eronata a acestora sau absenta unei strategii de protectie impotriva riscului vor afecta rezultatele financiare si pozitia firmei pe piata. Exista mai multe metode care pot fi folosite pentru identificarea riscurilor: Intalnirile de lucru; Planificare de scenarii; Analiza creantelor trecute si a unor pierderi; Analizarea esecurilor trecute; Inspectiile privind sanatatea sau siguranta; Training pentru incepatori; Revedere a performatelor trecute; Realizarea feed-back-ului intre conducere si clienti.

GESTIUNEA RISCULUI N INSTITUIILE PUBLICE n procesul de management al riscului trebuie atinse doua mari categorii de obiective, si anume: obiective pre si post eveniment. Obiectivele din prima categorie vizeaza, n principal, costurile si economiile legate de tratarea expunerii la risc. Obiectivele din a

doua categorie vizeaza, n principal, asigurarea continuitatii, existentei si functionarii entitatii. Apreciem ca este foarte important de precizat ca n cazul expunerii la risc a unei entitati, nu este afectat numai conducatorul acesteia, ci si salariatii si familiile acestora, clientii beneficiari ai produselor sau serviciilor prestate, si chiar populatia din zona. Din aceasta perspectiva, obiectivul care vizeaza responsabilitatea sociala trebuie sa apartina att categoriei obiectivelor pre, ct si categoriei obiectivelor post eveniment. Managementul riscului cuprinde urmatoarele patru faze: identificarea si evaluarea riscului; analiza riscului; gestiunea riscului; finantarea riscului.

1. Identificarea si evaluarea riscului Identificarea riscului reprezinta prima si cea mai importanta faza a procesului de management al riscului, aceasta constnd n identificarea pericolelor potentiale care exista n cadrul entitatii. n cadrul acestei etape se realizeaza o modelare a sistemului tehnic, organizatoric si managerial al entitatii investigate, cu scopul de a se determina si evidentia aspectele esentiale ale acesteia, privita ca sistem (factorii de risc endogen), precum si precizarea influentei factorilor de risc exogen. Activitatea de identificare a pericolelor are drept finalitate depistarea, pe ct posibil, a tuturor factorilor de risc existenti. Avantajul identificarii factorilor de risc se concretizeaza att n crearea conditiilor propice tratarii si analizei acestora ntr-un mod eficient deoarece sunt cunoscuti, ct si n stabilirea riscurilor latente. Identificarea riscului este un proces sistematic si continuu, avnd n vedere ca factorii de risc se modifica n timp. Pentru sistematizarea activitatii de identificare a riscului, pot fi utilizate mai multe metode de lucru[1], cum sunt: chestionare sau liste cu ntrebari, cataloage sau liste

de pericole, metode de analiza cantitative si calitative de identificare a pericolelor. Tehnicile cele mai utilizate pentru identificarea riscurilor sunt: intervievarea responsabililor strategici si operationali, sondajul si chestionarul, brainstorming-ul pe activitati sau compartimente, organizarea grupurilor focus (grupuri de dezbatere, coordonate de un moderator specializat, pentru atingerea unor obiective stabilite anticipat), comparatii, grupari, verificari, s.a. Factorii de risc Factorii de risc asociati entitatilor din mediul economic pot fi clasificati astfel: factori interni de risc; factori externi de risc. factori de risc determinati de mediu (obiectivi); factori de risc de natura umana (subiectivi).

La rndul lor, factorii externi de risc se pot diviza n:

Este important de precizat ca factorii de risc nu sunt independenti, iar pierderile nregistrate n situatiile manifestarii riscului sunt deseori consecinte ale interdependentei ntre ei. Factorii interni de risc sunt asociati activitatilor si operatiunilor desfasurate n interiorul entitatii si exprima, n principal, deficientele cu care subsistemele entitatii sunt proiectate, realizate si exploatate de catre utilizatori. Acestia pot conduce, n unele cazuri, la obtinerea unor performante scazute ale sistemului (entitatii) n ansamblu. Factorii externi de risc produsi de mediu (ncalzire globala, umiditate, ploaie, zapada, nghet, radiatie solara, cutremure, incendii, tornade etc.) nu au o determinare umana, n timp ce factorii externi cauzati de om actioneaza n toate fazele existentei entitatii privita ca sistem, nsumnd toate erorile umane care au loc n activitatile de proiectare si exploatare a resurselor entitatii.

2. Analiza riscului Cea de-a doua faza a procesului de management al riscului, analiza riscului, debuteaza cu dezvoltarea scenariilor posibile de producere a pierderilor de catre factorii de risc identificati anterior. De asemenea, trebuie definite n mod clar si tipurile de pierderi care vor fi evaluate. Obiectivele principale ale acestei faze constau n a cuantifica probabilitatile de aparitie si marimea pierderilor produse de factorii de risc, deziderat dificil adeseori de ndeplinit. Dificultatea rezida n lipsa sau insuficienta disponibilitatii datelor fiabile din istoricul organizatiei si din numarul mare de variabile necunoscute care intra n ecuatia calculului probabilitatii. Daca factorii de risc sunt independenti atunci, n relatia de calcul a riscului vor interveni probabilitatile de aparitie a acestora. Daca factorii de risc sunt dependenti, atunci vor interveni probabilitati conditionate, ceea ce complica substantial calculele n determinarea riscului global pentru organizatia analizata. Apreciem ca, n general, factorii de risc ce influenteaza aparitia si manifestarea riscurilor n cadrul firmelor microeconomice sunt: fiabilitatea mecanica a dotarilor ce constituie logistica firmei; complexitatea si periculozitatea proceselor tehnologice; fiabilitatea umana (erori de operare, mentenanta etc.); factori de mediu (interni, externi); cauze externe (cunoscute si necunoscute, imprevizibile); alte cauze. Contributia erorilor umane poate induce o doza mare de incertitudine n evaluarea probabilitatii de producere a unui eveniment periculos. Cel de-al doilea pas al analizei riscului este reprezentat de evaluarea marimii pierderilor potentiale. Literatura de specialitate prezinta mai multe modalitati de exprimare a pierderilor potentiale alaturi de o ntreaga tipologie a riscului n functie de criteriile utilizate.

O posibila harta a riscurilor specifice entitatilor ar putea fi desenata, n opinia noastra, prin actiunea urmatoarelor tipuri de riscuri: riscuri de proprietate (incendii, explozii, actiuni teroriste, transport, poluare etc.), riscuri de functionare (blocaje, pierderi ulterioare, dependenta de furnizori etc.), riscuri de personal (decese, mbolnaviri, invaliditati, somaj etc.) si riscuri de afaceri (pierderi economice, inflatie, concurenta, monopol, decizii politice, modificarea nclinatiei de consum, greve, contracte neavantajoase etc.). 3.Controlul riscului Cea de-a treia faza a managementului riscului are drept scop eliminarea sau cel putin reducerea consecintelor expunerii la pierderi. Principiul care sta la baza ntregului edificiu al managementului riscului consta n a ncerca mai nti sa se realizeze reducerea riscului si apoi n a transfera ceea ce nu se poate elimina sau suficient controla. Tehnicile utilizate n controlul riscului se pot mparti n doua mari categorii: tehnici de control (proiectate pentru a minimaliza costurile aferente acelor riscuri la care firma este expusa) si tehnici de finantare (orientate catre identificarea de fonduri pentru a face fata pierderilor). Acestea sunt alese n functie de nivelurile de acceptabilitate sau neacceptabilitate a riscurilor. Tehnici de control a riscurilor Din categoria acestor tehnici fac parte evitarea riscurilor si controlul pierderilor, dupa cum urmeaza. a) Tehnica evitarii riscurilor Aceasta tehnica[5] este deosebit de eficienta, atunci cnd ea se poate aplica, deoarece fie mentine, fie reduce la zero riscul. Expunerea la pierderi poate fi evitata fie prin excluderea, nca de la nceput, a factorului de risc asociat ei, fie prin abandonarea acelor activitati ale firmei care implica existenta acestui factor de risc.

Avantajul utilizarii acestei tehnici de control rezida n faptul ca probabilitatea pierderii fie este zero, fie este aproape de zero. Daca tehnica este corect aplicata, nu mai necesita combinarea cu alte tehnici de control al riscului. Metoda are si o serie de dezavantaje severe, cum ar fi: nu este posibila (de exemplu expunerea totala la nregistrarea unor pierderi nu este realizabila deoarece, n foarte multe situatii, desi evitarea expunerii

din derularea operatiunilor comerciale nu poate fi evitata complet prin nici o metoda); la pierderi este posibila, aceasta este practic irealizabila. Astfel, renuntarea totala la pierderile determinate de declararea si plata impozitelor si taxelor este irealizabila, deoarece ar conduce la ncetarea existentei firmei; ar genera o alta expunere (renuntarea la pierderile determinate de plata impozitelor atrage expunerea administratorului firmei la pedeapsa cu nchisoarea pentru evaziune fiscala). Odata folosita, aceasta tehnica de control trebuie monitorizata pentru a stabili daca mai corespunde realitatilor din cadrul firmei. b) Tehnica controlului pierderilor Controlul pierderilor reprezinta tehnica utilizata cel mai frecvent n practica curenta si are drept scop reducerea frecventei si/sau a magnitudinii pierderilor. n esenta, prin aceasta tehnica sunt schimbate caracteristicile initiale ale expunerii la pierderi, astfel nct acestea sa devina mai acceptabile pentru firma care nu doreste sa le evite sau sa le transfere. Tehnica poate fi aplicata n fazele de planificare, mentinere a sigurantei si urgenta. n faza de planificare, masurile care se iau trebuie sa anticipeze o eventuala schimbare majora n activitatea unei entitati. Masurile din faza de planificare merita atentie deosebita din cel putin doua motive. n primul rnd, atunci cnd firma ia n considerare o posibila schimbare, aceasta trebuie sa ia n calcul att eventualele expuneri la pierderi pe care si le asuma, ct si masurile de control pe care trebuie sa le

aplice. n al doilea rnd, prevederea nca din faza de planificare a unor masuri de control poate conduce la realizarea de economii importante, deoarece aplicarea lor n alt moment fie le-ar face mult mai costisitoare, fie le-ar face foarte dificil de implementat. n faza de mentinere a sigurantei, masurile care se iau cuprind toate activitatile desfasurate ntre faza de planificare si pna la momentul producerii evenimentului generator de pierderi. n faza de urgenta, masurile care se iau constau att n micsorarea pierderilor, ct si n salvarea entitatii supusa efectiv la pierderi. Masurile se aplica att pe durata actiunii evenimentului generator de pierderi (factorului de risc), ct si dupa ncetarea activitatii acestuia. Tehnici de finantare a riscurilor Din categoria tehnicilor de finantare a riscurilor fac parte transferul riscurilor si retinerea riscurilor. a) Tehnica transferului riscurilor Transferul riscurilor poate fi considerata ca fiind att o tehnica de control, ct si o tehnica de finantare a pierderilor (n anumite cazuri). Tehnica de transfer a riscurilor implica fie transferul catre o alta entitate a tuturor elementelor specifice expunerii la pierderi (entitatea supusa pierderii, pericolele si impactul financiar), fie transferul numai a impactului financiar. Prin transfer, riscului i se modifica cel putin unul din elementele expunerii la pierderi. Polita de asigurare reprezinta o forma de concretizare a tehnicii transferului riscului prin care numai consecintele financiare ale riscurilor potentiale suportate de catre o firma sunt transferate unei alte entitati (societate de asigurare sau reasigurare). Deoarece asiguratul plateste contravaloarea primelor de asigurare nainte de producerea evenimentului generator de pierderi, aceasta tehnica este si o tehnica de finantare a riscurilor.

Spre deosebire de transferul prin asigurare, o alta tehnica de control a expunerii la pierderi este constituita de transferul prin neasigurare pe baza existentei garantiei. Aceasta tehnica rezida n transferul impactului financiar al pierderii asupra vnzatorului, n perioada de valabilitate a garantiei. b) Tehnica retinerii riscurilor Utilizarea acestei tehnici implica retinerea tuturor elementelor asociate riscurilor. Tehnica retinerii se caracterizeaza prin aceea ca este o tehnica de finantare a riscurilor, deoarece daca firma a decis retinerea unui anumit tip de risc, atunci aceasta trebuie sa fie pregatita si apta de a suporta pierderile. Retinerea difera fata de celelalte tehnici de control a riscurilor prin aceea ca ea nu modifica elementele expunerii la pierderi. Cu exceptia tehnicii de evitare, n cele mai multe cazuri retinerea se utilizeaza mpreuna cu alte tehnici de managementul riscurilor. n functie de amploarea pierderilor, pentru a se asigura existenta firmei, se poate adopta retinerea (finantarea proprie) pierderilor pna la o anumita valoare si transferul acestora daca valoarea maxim retinuta este depasita (este cazul societatilor de asigurare mai mici care se reasigura la societati de asigurare mai mari). Retinerea poate fi un act constient (planificat) sau inconstient (neplanificat). Pentru utilizarea tehnicii este necesara ndeplinirea urmatoarelor conditii: nu sunt disponibile alte tehnici; pierderile care pot avea loc nu au un impact financiar mare; pierderile potentiale pe termen scurt sunt usor predictibile.

4. Controlul intern si gestiunea riscului n orice entitate, procesul gestionarii riscurilor presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

riscului; -

identificarea activitatilor si a operatiunilor; identificarea riscurilor asociate acestora; stabilirea factorilor sau criteriilor de risc; evaluarea riscurilor; ierarhizarea riscurilor sau stabilirea prioritatilor; stabilirea unui proprietar, adica a persoanei nsarcinate cu gestionarea definirea unui plan de actiune si urmarire a aplicarii acestuia; raportarea sistematica a implementarii masurilor de control intern adoptate si

aplicate pentru gestionarea legala si eficienta a riscului. Parcurgerea etapelor amintite nu se poate realiza n absenta existentei unei politici de management al riscurilor care, printre prioritati, trebuie sa cuprinda: existenta unei politici formalizate, care include identificarea riscurilor,

determinarea celor majore, stabilirea proprietarilor de riscuri, o analiza la o anumita perioada, evaluarea celorlalte riscuri; sisteme de identificare si masurare a riscurilor; strategii adaptate de gestiune si control asupra riscurilor; sistem de auditare a riscurilor; sistem de raportare a riscurilor; tablou de bord realizat n coordonare cu obiectivele organizatiei.

Fundamentul pe care se sprijina ntregul demers de optimizare a gestiunii operatiunilor desfasurate ntr-o entitate, oricare ar fi aceasta, este reprezentat de controlul intern. Pe fondul complexitatii crescnde a sarcinilor si misiunilor structurilor militare, ct si al extinderii domeniului normativ (legi, instructiuni, regulamente, constrngeri profesionale, bugetare si sociale), realitati ce impun promovarea pe scara larga a principiului managerial al delegarii de autoritate precum si gasirea unor forme, metode, proceduri si reguli a caror respectare sa protejeze entitatile militare de aparitia si

manifestarea unor riscuri majore, controlul intern tinde sa se instaleze, din ce n ce mai mult, n centrul responsabilitatilor, preocuparilor si activitatilor managerilor. Obiectivul managementului financiar vizeaza maximizarea valorii de piata a companiei in conditiile mentinerii riscurilor la niveluri rezonabile. Cunoasterea inadecvata a riscurilor cu care se confrunta firma, evaluarea eronata a acestora sau absenta unei strategii de protectie impotriva riscului vor afecta rezultatele financiare si pozitia firmei pe piata.

Concluzii

Activitatea ntreprinderilor este mereu supus riscurilor, cele mai importante fiind legate de pierderea sumei investite i implicit a afacerii.

In literatura de specialitate se regasesc trei teorii importante referitoare la motivele pentru care menagementul riscului este necesar la nivelul unei companii : teoria financiara, teoria de agent si teoria noua economie institutionala. Ipotezele teoriei financiare si a celei de agent nu au fost confirmate decat partial de evidentele empirice, in timp ce ultima abordare ofera perspective noi asupra factorilor determinanti ai managementului riscului

Bibliografie

1. Anton, S., Gestiunea riscurilor financiare, Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2003; 2. Ghita, M., Guvernanta Corporativa si Auditul intern, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2009; 3. Prunea, P., Riscul n activitatea economica. Ipostaze. Factori. Modalitati de reducere, Editura Economica, Bucuresti, 2003.