ȊNCERCĂ RI LITERARE · ediția a IV-a, din 2-3 noiembrie 2013, organizat de Asociația Culturală...

1

Revistă școlară semestrială

An 8. Nr. 17-18 2014

ȊNCERCĂRI

LITERARE

LICEUL TEORETIC “MARIN PREDA” BUCUREȘTI

2

COLECTIVUL DE REDACȚIE:

ELEVI:

- Andreea Moise

- Ruxandra Mara Mircea

PROFESOR COORDONATOR:

- Maria Fitcal

PROFESORI COLABORATORI:

- Monica Iorga

- Toma Dmitrescu

- Mery Sănduleasa

- Simona Unguru

- Valentina Olăreanu

COPERTA 1: Simona Fitcal

COPERTA II: profesor Ana Maria Barb

3

DEBUT POETIC: ANDREEA MOISE

Dincolo de nota de subiectivism pe care o are un profesor când evaluează

performanțele unui elev la disciplina sa, stau rezultatele vizibile pentru

oricine are dorința de a le cunoaște. Invit pe cititorii acestei reviste să se

delecteze cu scrierile unei eleve pe care Bunul Dumnezeu a ȋnzestrat-o cu

talent, sensibilitate și putere de creație. Pentru mine, ca profesor care i-am

ȋndrumat pașii pe acest drum, este o onoare să v-o prezint: ea se numește

Andreea Moise și este ȋn clasa a 8-a. Poezia a fost pentru ea un refugiu de

taină, până când, ȋntr-o zi, și-a făcut curaj să-mi arate câteva dintre versurile

ei. Am fost foarte surprinsă de profunzimea mesajului său liric, așa că, dorind

s-o ȋncurajez, am ȋnscris-o la Concursul Internațional “Ȋnvingători prin artă”,

ediția a IV-a, din 2-3 noiembrie 2013, organizat de Asociația Culturală Vasile

Pogor, ȋn parteneriat cu Universitatea de Arte “George Enescu” din Iași.

Rezultatul mi-a confirmat așteptările, ea obținând Premiul și Trofeul de

Excelență pentru creație literară. Nu vă voi spune nimic mai mult, lăsând-o pe

ea să se prezinte prin scrierile sale.

Profesor Maria Fitcal

Poem și poezie

Andreea Moise, Clasa a VIII-a B

Când eram mică, uram poeziile fără rimă. Mi se

păreau seci, fără viaţă, uneori chiar inutile.

Consideram ,,poezie" acea creaţie care, atunci când o

citeşti, sună precum un cântec. O poezie trebuie să fie

veselă, să transmită. Atunci când am dat întâmplător

peste un volum de-al lui Blaga, mi s-a părut că versurile

sunt penibile, că sunt ori prea triste, ori prea siropoase.

Oricum, consideram poezia ca o ramură pe care

niciodată nu aş fi vrut să o abordez. Credeam că o

poezie e doar o creaţie despre cântecul păsărelelor,

despre o iarnă ,,fermecată", despre un greiere şi o

furnică; o creaţie plină de epitete alecsandriene şi care

respectă cu stricteţe o măsură. De fapt, consideram

prezenţa măsurii şi a rimei ca două trăsături

identificatoare pentru o poezie. Nici măcar nu citisem

4

vreo poezie care să nu le conţină. O poezie trebuie să rămână în sufletul cititorului. Trebuie să fie

fredonată zile întregi după citire şi, mai ales, trebuie să aibă un impact semnificativ asupra celui care

citeşte. Deşi mari poeţi precum Alecsandri sau Arghezi au făcut şi mereu vor face parte din copilăriile

multora, de ce programa şcolară îi face pe elevi să creadă că dacă o poezie nu sună ca o odă, atunci nu

este poezie? O poezie e o poezie, indiferent de cum arată sau cum sună. Dar, revenind, trebuie să spun că

am aruncat în fundul raftului volumul de poezii al lui Blaga. Rămâneam blocată pe rime şi măsuri

perfecte. Nici măcar nu am acceptat vreodată ideea să încerc să compun o poezie. Le consideram cu mult

inferioare prozei, care, pe lângă faptul că se întinde pe sute de pagini şi te face cu adevărat să trăieşti

odată cu personajele, cere şi mai mult talent. Pentru mine, a fost mereu important să nu cad în patima

penibilului. Iar poeziile mi se păreau penibile, oricât de crud ar suna. Erau mereu structurate la fel, deşi

subiectul se diferenţia.

Cu cât am crescut, am încercat şi poezii. Totuşi, rămâneam la cele ale căror versuri rimează. Nu

vroiam să încerc altceva, deoarece credeam că ,,altceva” nu mai e poezie. Dar acum, când mă gândesc la

ceea ce credeam atunci, ȋnțeleg cât de mult m-am înşelat. Citindu-l pe Nichita şi pe Cărtărescu, mi-am

schimbat radical opinia. De fapt, slavă Domnului că mi-am schimbat-o! Poezia e mai mult decât

credeam atunci. Poate nu are personaje alături de care să trăieşti timp de zeci de pagini, dar ȋți inspiră

sentimente care vor rămâne pentru totdeauna ale tale; nimeni nu ţi le va putea lua.

Am spus-o şi aş spune-o mereu: poezia e reflexia în oglindă a unei particule de praf. Scriind, un

om obişnuit poate deveni cineva. Nu doar dacă poezia sa are succes şi devine faimos. Devine cineva,

adică poate ajunge eroul sau salvatorul unei persoane. Scriind, un om, un simplu număr pe o scală mereu

în creştere a populaţiei, devine ceva mai mult decât un os şi un fragment de piele. Devine unul cu ceea

ce-l înconjoară. Şi, dacă poezia e poezie şi fără rimă şi literă mare la început de rând, de ce copiilor li se

imprimă ideea că doar Alecsandri e poet? Desigur, nu propun ca Blaga să stea în manualele de clasa întâi

sau a doua, dar un Nichita poate foarte bine să facă pe unul dintre elevi să se îndrăgostească, de la o

vârstă fragedă, de lirism.

Uneori aud recitări de poezii. Făcute la ora de română de către colegi de clasă sau făcute la

concursuri. Chiar dacă îl recită pe Sorescu sau pe Blaga, vocea e aceeaşi: tărăgănată, dând impresia că e

un cântec. De fapt, poezia e un cântec, dar nu este doar prin tonul melodios. Nu ştiu, nu-l poţi recita pe

Nichita ca şi când ai citi ,,Iarna pe uliţă”. Dacă tonul nu poate fi respectat, spune doar numele poetului.

Crede-mă, va însemna de un milion de ori mai mult decât o recitare penibilă. Nici eu nu sunt cea mai

bună la recitări. De fapt, nu sunt deloc bună. Dar încerc să trag aer în piept şi să prezint acele sentimente

întinse pe hârtie. Încerc să fac pauze, chiar să şoptesc anumite cuvinte, deşi uneori nu-i mereu ceea ce

mă aştept să iasă. Am totuşi conştiinţa împăcată că măcar mie versurile poeziei mi-au imprimat un

,,ceva” ce-l voi purta de acum cu mine un lung timp. Când reciţi, e ca şi când urli. Cine are ureche fină

preschimbă, în sufletul său, ţipătul în şoaptă dulce.

5

I. POEZIE

“LA FIECARE REFLUX”

grupaj de versuri semnate de

ANDREEA MOISE, CLS A VIII-A B

La fiecare reflux

Nu-mi pasă dacă în timp ce voi traversa

Lacteea,

ei vor pieri în găuri negre.

Dacă atunci când părul îmi va arde,

ei se vor grăbi să-l preschimbe în aur.

Dacă tot ce eu ştiam ca bun,

ei l-au transformat în regret.

Voi încerca valurile la fiecare reflux,

până când voi fi sigură că

Poseidon nu le va dezlănţui din nou.

Îmi voi găsi pacea într-o algă

de pe fundul unei speranţe

şi-odată cu furtuna,

voi deveni una cu marea.

Fii aici,

murmură-mi apusul şi devino-mi eclipsă.

Fii aici

când stelele se vor ciocni în găuri negre.

când valurile se vor tulbura întru eternitate,

iar galaxiile se vor îneca în pierzare.

Fii aici

când toţi vor pleca;

fii aici pentru mine.

leagă un jurământ de inelele lui Saturn

şi, mai ales...

fii aici.

6

Dacă

Dacă îmi vei da un etern,

îţi voi fi datoare cu un univers.

Dacă-mi împrumuţi o lacrimă,

m-aş simţi obligată să-ţi returnez cascadă.

Dacă îmi dai Crăciun,

îţi voi trimite un ren.

Iar dacă vei aprinde o lumânare,

promit să-ţi tai moţul.

Deoarece Crăciun

deoarece Crăciunul,

când e la zi cu bucuria,

naşte clopote de biserică.

deoarece Crăciunul,

când împarte zâmbete,

e un ultimatum al fericirii.

deoarece un Crăciun

împărţit la un revelion,

poate naşte doar un copil fericit.

deoareceCrăciunul,

fie înmulţit cu paştele

sau împărţit la soartă,

rămâne acelaşi.

deoarece Crăciunul nu e

doar luminiţe şi parade;

e soarta unui brad

jertfit pentru fericire.

deoarece Crăciunul

e zâmbetul ce se topeşte al

unui om de zăpadă.

deoarece eu sunt,

acum,

în toiul zăpezii,

bucurându-mă.

deoarece Crăciunul

e infinit prin existenţă.

deoarece Crăciun....,

iar asta explică tot

7

Dezlănţuie-ţi

Dezlănţuie-ţi visele când ei

îţi vor ignora prezenţa.

Dezlănţuie-ţi partea paşnică

atunci când întru lei ei se preschimbă.

Fii acolo

când vântul va şuiera întru pustiu.

Nu-ţi pierde speranţa

când briza o va spulbera.

Nu purta soarta unui brad

apus după sezonul sărbătorilor.

Fii mai mult de atât,

astfel încât o constelaţie întreagă

ȋți va zâmbi când o vei întâlni.

Mereu am vrut pistrui

mereu am vrut pistrui.

Am vrut constelaţii înşirate pe faţa-mi,

pentru a purta cu mine universul.

Briza unei gravitaţii cosmice

să-i spulbere pe ei,

când şansa la efemer

îmi e furată.

8

Zero

dacă aş fi o cifră, aş fi zero.

Dacă m-ai înmulţi cu tine te-aş roade pe dinăuntru,

până când ai ajunge ca mine...

adună-mă şi nu va conta

scade-mă şi nu vei păţi nimic

împarte-te la mine şi vei deveni unul de al meu,

dar nu mă enerva.

te împart la mine şi ajungi doar

o ecuaţie fără rezolvare.

Un infinit cu un infinit

Dacă un infinit cu un infinit fac o eternitate,

fii steaua mea.

Iar dacă ei vor fi întru totul visători,

încearcă-le şansele la pierzanie.

Fii întru totul alături de şansa unei naţiuni,

iar şansele vor spori.

Iar dacă tot ce considerai

a fi constelaţie

s-a preshimbat în amurg,

încearcă o Lactee.

Găseşte drumul de întoarcere

prin simpla visare la lucruri imposibile,

iar eternul îţi va privi talpa o întreagă Cale.

Fii steaua mea,

iar supernova ce vei deveni

va rămâne simpla amintire

a ceva ce-a traversat

eternul.

9

Îmi cresc salcie

Îmi cresc salcie înlăuntru-mi. O ud zilnic cu speranţă, printr-un zâmbet îi dau viaţă şi-i ofer căldură. Îngrăşăminte îi sunt cuvinte blânde rostite la timpul potrivit, iar sezon ploios

săgeţi de foc aruncate-n van. Îmi mărşăluiesc paşii pe pământ fertil pentru a o ţine în viaţă. Ea-mi oferă rodul, eu îi dau fiinţă.

Ea îmi dă speranţă, eu o ud în tihnă. Dar gândesc la ziua aceea, în care gâtul salcia mi-l va fi umplut cu frunze, când tulpina îi va creşte în aşa măsură, încât eu voi fi dată în lături. Aş rămâne un susţinător, o bucată de sânge viu, ce o alimentează; încât creşte, nu se-o opreşte, mă nimiceşte, mă secătuieşte, dar contează că ea creşte.

Avem o şansă

dacă un diamant ar fi şlefuit

cu ochii închişi,

un întreg va deveni secundă.

dacă o ploaie de noiembrie

ar deveni ninsoare,

sufletele ne vor fi apărătoare.

dacă inima mea ar fi o toamnă

iar ochii un obscur,

m-aş grăbi să ascund

vara din gesturi şi

efemerul din viaţă.

doar pentru a dovedi că

avem o şansă.

10

Am sfârşit

doar în ziua în care noaptea şi ziua

vor fi inexistente.

în care lumea va deveni obscuritate.

şi oamenii se vor prăbuşi în uitare.

voi şti că am fost o stea

pe cerul eternităţii,

că am fost absorbită de o gaură neagră

în timp ce-mi căutam destinul prin vrăji de pulberi.

voi şti că noi am fost puncte în planul feeric al sorţii.

am trăit cu destinul unei păsări prădătoare;

am fost cei ce produceau durere,

eram superiorii,

dar, în finalul elegiei,

am sfârşit aşa cum am trăit.

iar în soarta unei vieţi netrăite,

am fost ceea ce niciodată nu am putut atinge.

am reprezentat infinitul şi eternitatea unui cosmos.

dar viaţa ne era inferioară.

am preţuit după ce am pierdut,

şi am sfârşit aşa cum ne-am născut.

pentru că suntem stele

iar universul e nervos.

Raiul e aici

Când dormi, vezi rai.

Când deschizi ochii, cunoşti iadul.

Luminaţi unul de altul,

te găsesc,

oriunde te-ai ascunde.

Ajungi să crezi

că universul şi-a pus pata pe tine.

O, stea, nu plânge!

Raiul e aici,

dar tu încă mai confunzi

visul cu realitatea.

11

Am terminat aici

Eu una am terminat aici,

îmi aştept salariul;

poate bursa îi va fi

adăugat o mărire;

poate criza îi va fi scăzut valoarea.

Poate orele suplimentare de muncă

au însemnat ceva,

iar eu am de câştigat mai mult.

Dar, mai bine spus,

sper să nu-l pierd.

Cel ocupat cu

împărţirea salariului

a murit acum câteva zile.

Sper doar,

să aibă cine

să mi-l dea.

Amin

Voi fi sfârşitul tău,

dacă şi tu vei fi sfârşitul meu;

dacă lumea va apune într-o eclipsă

şi mările într-o apocalipsă.

Dacă ceea ce numim obscuritate va deveni delir,

iar tu vei tremura,

murmurând speriat: ,,amin";

dacă tu vei sfârşi în cruzime

eu voi deveni fragilitate.

Şi sfârşitul va deveni un curcubeu,

iar elegia, basm.

vreau ca tu să fii trăsnetul

Din delirul de nori.

iar eu să luminez cu raze întunecimea,

în timp ce stelele

ne vor fi martori

12

Doar inspiră

Doar trage aer în piept

dar nu uita

să-l şi eliberezi apoi.

De sfârşeşti în mare,

doar inspiră

şi curmă-ţi suferinţa.

De preferi în lavă,

respiră aer fript

şi încearcă să arzi plămâni.

Dacă în cosmos

rămâi fără oxigen, inspiră,

rămăşiţele tale vor fi poveşti

legate de stele.

Dacă în spital ajungi

şi-ţi vor da mască de aer, inspiră,

probabil o vei face pentru ultima oară.

În pământ dacă rămâi blocat

pentru o eternitate,

inspiră, pentru a putea marca

momentul;

pentru a avea amintirea acestei lumi.

Dacă astmul te va măguli,

doar inspiră,

va fi în van.

Dacă tristeţea te săcătuieşte,

doar inspiră,

ţi se va răspunde cu lacrimi.

Doar inspiră;

uneori nu mai e nevoie

să şi expiri.

Și noi suntem

şi noi suntem,

dar nu avem idee.

iar eu sunt,

dar vreau să devin.

şi voi sunteţi,

dar nu vă pasă.

iar el e,

dar nu recunoaşte.

şi noi trăim,

dar sfârşim existând.

şi luna apune,

dar un soare răsare.

împrăştiind o efemeră răcoare.

iar ea nu mai e,

dar ele continuă.

iar sub briza de lumină,

un tunel apare.

iar la finalul lui,

aflăm că am fost.

şi nu am avut idee.

13

Iar sirena va zâmbi

dacă apele s-ar cutremura, iar vântul va clătina

bărcile aruncate în larg,

aş privi valurile şi fulgerele întipărite pe apă.

aş simţi briza pe pielea-mi palidă

şi aş pluti spre nesfârşit,

ascultând oda unei sirene de mult apusă,

trădată de viaţă şi înjunghiată de soartă.

m-aş pierde în obscuritate.

aş avea parte de momentul dorit de fericire

ce va apune odată cu ultima gură de aer.

aş fi fermecată,

notele înalte urechile-mi vor umple,

mă voi adânci în eternitatea de valuri

și, odată cu viaţa, aerul corpul îmi va părăsi

iar sirena va zâmbi

întregile amintiri şi le va desluşi

iar un vas şubred voi şti

că a ajuns unde trebuie.

acel vas, sunt, am fost,

şi nu voi mai fi,

eu.

Abrupt

Am sfârşit abrupt,

escaladând munţi de gelozie,

iar sfoara ne-a cedat

când credeam că puteam avea universul.

Urcând prea abrupt,

astfel încât nici nu mai cunoaştem motivul,

ne-a alunecat piciorul şi am ajuns stele.

Coborând prea abrupt

şi cunoscând prea devreme viteza luminii,

am sfârşit, doar fiindcă ne-am aventurat

într-o prea abruptă viaţă.

14

Vântul a îngheţat constelaţiile

Vântul a îngheţat constelaţiile.

Iar acum, totul a devenit surdină.

Lama unei sorţi regretabile

a spulberat efemerul,

iar viaţa a devenit marină.

Îmi sunt rechin în reciful de obscur,

iar algele sunt viaţa trăită imatur;


Iar acum galaxia e ninsă. de o soartă neadmisă,

de o soartă omisă, ce-a spulberat abisul;


Iar acum, nu mai reprezentăm nimic.

Suntem fulgul ce se topeşte inocent

când sufletul îi e atins de căldură,

suntem cuprinşi de o dorinţă matură

ca sufletul să ne fie absent.

Doritor ca vântul să nu fi

îngheţat constelaţiile.

Pana adormirii

Oamenii dorm, pe parcursul întregii lor vieţi;

încerci să-i trezeşti, dar nu ai succes. Îşi trăiesc visul şi ajung să moară tot printr-un vis.

Ei zboară, iar pe pana adormirii lor eterne vezi pete.

Unele aripi sunt imaculate,

altele sunt dungate, iar prin altele vezi întuneric.

Dar ei zboară şi ajung să se întoarcă pe pământ

prea târziu. Iar aripile lor

îi vor conduce veşnic

spre un nou vis.

15

Hai să fim Hai să fim stele, în avalanşă de pulberi. Să ne dozăm oxigenul cu precauţie pentru a putea vizita toată galaxia; hai să fim stele.

Hai să fim vapori, să vizităm norii şi să-i numim acasă.

Hai să fim fluturi, să aşteptăm moartea, fiindcă doar moartea ne eliberează.

Hai să fim brazi, să fim singurii ce ȋnnobilează Crăciunul; să ne jertfim pentru un zâmbet pistruiat şi să nu regretăm.

Hai să fim oameni; mereu mi-am dorit asta. Te rog, mai bine devenim oameni. Stele am fost săptămâna trecută. Ca vapori ne-am jucat ieri. Ca fluturi am renăscut acum o lună. Brazi ne-am jertfit în Ajunul trecut. Azi vom fi oameni. Vom străluci ca stelele, vom încălzi inimi ca vaporii, vom fi mai frumoşi ca fluturii, vom fi mai nemuritori ca brazii, dar totuşi e păcat că vom fi prea orbi să observăm.

Apodictic

Opinia noastră despre viaţă

se îneacă în fum,

doar pentru că nu l-am tras

până în plămâni.

Judecata ne este tăiată

de şansa la univers,

dar uităm

că şi stelele mor,

nu doar reînvie.

16

16

Încearcă să taci

Încearcă să taci, naţiune,

doar pentru câteva secunde.

Vei ajunge să fii oricum amuţit de un urlet ascuţit,

venit din interiorul unei păci, scufundat în bălţi de sânge.

Aruncă arma, fă cunoscută alarma:

suntem oameni, suntem egali, avem dreptul să trăim.

Te pot îmbrăţişa, societate, dar tu m-ai da la o parte.

Aş simţi iadul cum urlă în interiorul tău,

dar raiul meu ar fi rănit.

Şi l-am construit cu atâta trudă...

nu mi-l poţi ucide.

Rămâi la replicile tale acide, care amuţesc suflete.

Dar aminteşte-ţi că nimeni, dar absolut nimeni,

nu ţi-a cerut părerea.

Doar taci.

Îl auzi?

E urletul.

Urlet

Poezia este urlet; urlet în noapte.

Urletul unui lup flămând,

urlet de jăratec stropit cu apă,

urlet de fecioară părăsită la altar;

un urlet silenţios, în vraja de pulberi a nopţii.

Doar urlet.

Îşi urcă acutele ȋn pacea unui suflet,

iar auditoriul este surd;

altfel, acesta nu poate rămâne fără auz

Fiindcă urletul e acut, e puternic, e brav,

surzeşte inimi, dacă nu încetează când trebuie.

Ameţeşte minţi dacă e în doză prea mare.

Poezia e urlet.

Încă îl aşteaptă pe cel ce o poate

preschimba în şoaptă dulce.

17

17

Treburi şi pasteluri

Uneori sunt prinsă-n treburi şi pasteluri

şi viaţa-mi scapă.

Uneori scap conştiinţa şi, cu greu o recuperez,

deşi mi-am legat-o de gât.

Uneori sunt prinsă în treburi şi pasteluri,

înecându-mă cu aer

şi încercând fiecare val.

Câteodată din cauza treburilor,

Ratez Luna.

Dar pastelurile îmi reamintesc

că şi ea are craterele sale.

Mereu sunt distrasă de treburi şi pasteluri,

poate şi fiindcă am nevoie de o nouă aţă;

conştiinţa a fugit din nou

şi a rupt-o pe cea veche.

Marea e moartă Dragă Soare, marea e moartă;

am zărit-o ducându-şi viaţa la mal

şi respirând ultime valuri.

Şi-a finalizat misiunea

şi acum poeţii au secat.

Acum când tu sclipeşti în ea,

nu mai eşti ca înainte.

Poluarea a secat-o.

Ştiu asta.

Nu te teme să recunoşti;

ultimul fulger, din ultima ploaie,

din ultima zi din an, din ultimul an al vieţii sale,

a tăiat-o pe din două.

I-a secat respiraţia.

Acum, marea ne-a ajuns suflet.

Iar poluarea a pus stăpânire şi pe el.

18

18

Trebuia să dispară

Voi fi sinceră: trebuia să dispară.

Soarele trebuia să moară,

fiindcă dragostea lui pentru lună l-a obligat;

Tristeţea era cu adevărat necesar să sece;

sufletele ne-au ajuns apărătoare împotriva ei.

Şi viaţa trebuia să dispară fără urmă.

Până la urmă, suntem oameni.

Soarta ne-a cerut să ne despărţim de trupesc,

fiindcă spiritualul ne cheamă.

Iar odată cu el,

chiar trebuie să dispărem.

Fiinţe vii

Stă departe de tot ce e viu, doar fiindcă simte viaţa, pulsând în alţii;

vede cum se cioplesc răni adânci

în chipul unor nefericiţi,

care trebuie să care o cicatrice întreaga lor viaţă,

doar fiindcă s-au lăsat purtaţi de rechini prea departe.

Deşi ei tratează rana, ea se adânceşte, îi secătuieşte,

iar viaţa iese odată cu sângele,

iar aerul, ce trebuia să cicatrizeze,

ajunge să adâncească şi să ofere dureri.

Nici spirtul nu funcţionează.

Nu înlătură bacteriile,

ci le adună la un loc, în cicatrice.

Doctorul s-a dat bătut;

pe canapeaua sa, vorbindu-le zilnic nefericiţilor,

a renunţat.

Cicatricea e mult prea adâncă să mai poată fi tratată.

Iar ei se uită în oglindă, şi descoperă că nu au nicio rană.

E doar un zâmbet fals cel ce le-a oferit atâta suferinţă.

19

Himeră

Când eram mici, ne uitam sub pat, pentru a ne asigura că nu sunt monştrii acolo. Când eram mici, aşteptam o poveste de seară pentru a avea ce visa pe timpul nopţii. Când eram mici, dansam în ploaie. Când eram mici, cântam din suflet şi nu ne interesa dacă auditoriului îi place. Când eram mici, îmbrăţişam lumea necunoscută şi toţi ne erau prieteni.

Acum ploaia ne îngheaţă venele, Atunci ne elibera. Povestea de seară a ajuns acum clişeu, pe atunci era motivul pentru a te trezi. Vocea noastră atunci era pură, acum a fost distorsionată de societate. Acum, nu ne mai uităm sub pat după monştri, ne uităm în... oglindă.

Oase şi tendoane

“ La mijlocul cerului/ Cale nu-i, cărare nu-i,

Da, că de-o fo' cândva cărare,/Ea s-o prefăcut în vale.” Grigore Leşe

Suntem doar adunături de oase şi tendoane

lipite cu untdelemn şi pământ proaspăt,

care ajung distruse înainte de vreme.

Ne întindem tendoanele pentru a acapara paradisul,

iar oasele ne sunt zdrobite sub greutatea abisului.

Zâmbim ca să tragem aer

şi plângem ca să-l eliberăm.

Ne simţim viaţa un nor de praf,

care odată cu paşirea pe cărare

ajunge o ceaţă.

20

Mă doare “ Orice splendoare mă doare

mă doare această floare.“ Marian Nistor

Am ajuns să am dureri adânci, pe zi ce trece. A ajuns să mă doară cerul, fiindcă îmi plânge cu lacrimi de rouă.

A ajuns să simt durerea stelelor, fiindcă nu ştiu cât îmi vor mai străluci.

A ajuns să mă doară soarele, fiindcă moare zilnic pentru a o lăsa pe Lună să respire.

A ajuns să mă sfâşie în interior pământul pe care calc. Zilnic el suportă paşi de fiinţe muribunde care odată şi odată vor fi scutite de durere.

Ne-am născut

Toţi ne-am născut cu şanse,

dar acum le amanetăm şi uităm să ne mai întoarcem la ele.

Ne-am născut cu infinitul în vene, dar am făcut transplant de sânge

şi am descoperit că donatorul nu era, de fapt, compatibil.

Ne-am născut cu stele în priviri,

dar ne-am cumpărat lentile şi am ucis galaxia.

Ne-am născut cu sufletul un buchet de poezii,

dar am aruncat volumul în fundul raftului şi praful l-a acaparat.

Ne-am născut aşa cum trebuia,

ne-am născut un cer de lacrimi de fericire,

dar ne-am accidentat grav

şi am ajuns o simplă adunătură de pâmănt.

21

2. SPICUIRI LIRICE

Tu eşti motivul Simona- Georgiana Dragomir

Clasa a XI-a E

Când mă simt pierdută Ȋți caut zâmbetul, Ȋți aud glasul Și simt mângâierea privirii tale Ȋn fiecare lucru ce mă ȋnconjoară. Când mă simt pierdută, Ȋnchid ochii și văd florile pe care mi le dăruiai, Parfumul lor ȋmi răscolește atâtea amintiri... Le pierd și le regăsesc ȋntr-un noian de gânduri Risipite ȋn vântul speranței... Îmi doresc să fii aici, acum...și pretutindeni. Dar totul s-a scurs cu un surâs amar, Am ȋnțeles că sunt pierdută ȋntr-un mare ocean… Pentru că nu Te am pe Tine.

Autoportret

Mirolena Grejdan, clasa a VII-a D

Pe aripile mele port speranțe mii și mii...

Adierea visului mă poartă mai departe...

Ȋn față am o lume-ntreagă:

un răsărit - un ȋnceput...

Timpul i-atât de lung,

dar zboară atât de repede!...

Mai trece-o zi...

Și „mâine” devine mereu un „ieri”

Iar eu devin treptat

Un fluture venit din amintire...

22

II. PROZA

1. NOI ȘI UNIVERSUL CĂRȚII

Remediu pentru bolile sufletului

Alexandra Țintă, clasa a VIII-a B Cartea este o ustensilă prin care poți atinge perfecțiunea și

cultiva atât mintea, cât și sufletul. Cartea este doar un mijloc utilizat

de oameni pentru a-și ȋmplini idealurile, fiindcă totul depinde de cum

receptează fiecare informațiile și sentimentele transpuse pe foaia de

hârtie. Din nefericire, cea mai mare parte din populație nu alocă

suficient timp lecturii și alege să-și petreacă timpul făcând tot felul de activități distructive. Alții aparțin

ȋnaltei societăți și sunt ȋnzestrați cu multe bogății. Aceștia au ȋn interiorul locuințelor biblioteci pline cu

cărți groase, cu coperți aurite sau argintate, asortate cu canapeaua sau cu pereții, având ca rol

decorarea spațiului interior sau chiar crearea impresiei de oameni culți cu o viziune complexă asupra

lucrurilor și cu o educație distinsă. Oamenii care fac parte din această clasă se preocupă doar de aspect

și neglijează sufletul. Ȋn opinia mea, cartea este precum un izvor. Așa cum oamenii nu pot supraviețui

fără apă, același lucru se poate spune despre cărți. Fără să bei din izvorul de cunoștințe, vei fi ȋnsetat și

sufletul ți se va usca asemenea unor trandafiri rupți de la rădăcină. Cărțile dezvoltă imaginația, extind

gama de cunoștințe, implantează emoție până și ȋn inimile neȋmblânzite și sufletele de gheață. Ele

ȋnduioșează până și cele mai răutăcioase ființe și vindecă regretele, supărările vieții, disprețul și

depresiile. Resemnarea de a trăi ȋntr-o lume fără culoare (fiindcă asta ȋnseamnă cartea: o pată de

culoare pe un cer mohorât) pe baza incompatibilității cu eroii sau cu subiectul, este un lucru exagerat.

Noi putem schimba totul, putem propune exemple, putem modifica scenariile, putem să ne creăm

propriul univers și să ne jucăm cu cuvintele și rădăcinile lor.

Nu puneți impedimente ȋn calea unei lumi mai frumoase și lăsați imaginația să zboare! Cartea a

fost, este și va fi ȋntotdeauna cel mai bun medicament pentru bolile sufletului.

Povestea pronumelui Iulia Stoian clasa a VII-a D

Demult, Substantivul nu mai făcea faţă la câte avea de numit, așa că, de oboseală, şi-a luat o pauză

bine meritată, gândindu-se că cineva trebuia totuși să-l ȋnlocuiască. Și atunci, Substantivul, care denumește

nume, a făcut cunoştinţă cu cel care stă ȋn umbra umbra lui, Pronumele. Substantivul deja ştia că acesta ȋl va

ȋnlocui, așa că i-a dat toate proprietăţile lui, pentru a se descurca. I-a dat gen, număr, caz şi funcţie sintactică,

exact cum are și el, dar i-a lăsat dreptul de a avea ceva ȋn plus: persoană! Trebuie să se știe dacă pronumele

ține locul persoanei care vorbește, a celei cu care se vorbește sau persoanei despre care se vorbește. Cu

timpul familia Pronumelui s-a mărit. Sunt acum zece tipuri de pronume. Le știți? Dacă nu, vă invit să faceți o

incursiune ȋn manualul de română de clasa a VII-a. Sunt acolo toate și vă așteaptă să faceți cunoștință cu ele!

Veți avea surpriza să vedeți că unele se transformă chiar și ȋn adjective.... Dar vă las să decoperiți singuri asta...

Pe curând! Aștept să-mi spuneți cum a fost ȋntâlnirea cu familia atât de bogată a părților de vorbire!

23

Readucere în element

Andreea Moise, clasa a VIII-a B Căldura degajată de sobă îmi pătrunse pielea palidă, în timp ce vaporii

ceaiului de muşeţel îmi invadau nările. Am strâns între degete coperţile cărţii şi

mi-am ridicat privirea către fereastră. Ramele de stejar, ce dădeau o notă rustică

întregii încăperi, adăposteau imaginea munţilor, ale căror creste se pierdeau în

ceaţă şi nori şi ai căror copaci păreau să spună poveşti de mult apuse. Peisajul

avea, per total, o nuanţă maroniu-stacojie, ceea ce mă făcu să-mi adăpostesc

privirea afară, unde câteva frunze poposeau pe pervazul ferestrei. Era un

noiembrie ce-şi intra târziu în rol. Septembrie fu blând, poate prea blând pentru

anotimpul pe care-l reprezintă.

Am închis cartea şi am aşezat-o între piciorul meu şi braţul canapelei, apoi am

ridicat ceaşca de ceai. Am respirat îndelung vaporii, apoi am luat o gură din

lichidul liniştitor. Ochii mei continuau să se mişte de-a lungul brazilor ce dominau muntele şi care se

mişcau lin în bătaia vântului. Îmi imaginam un drumeţ prins în jungla de armonie, ce îşi monta cortul

respirând adânc aerul proaspăt şi care simţea vântul pe propria-i piele. Vedeam o vulpe pierdută în

agonia găsirii unui adăpost, şi un greiere ce sărea binedispus de-a lungul ierbii ude, acoperite de rouă.

Prin faţa ferestrei trecură rapid două rândunici care mai târziu aveau să se întoarcă şi să se aşeze pe

pervaz. Am zâmbit, strângând în mână ceaşca de ceai. Mă identificam în fiecare element specific

toamnei, iar venirea sa, deşi întârziată, mă readuse în elementul meu.

2. PROZĂ NARATIVĂ

Rătăcit ȋn pădure

Alexandru Bolea, clasa a VI-a A M-am pierdut... Mă uit în jurul meu și totul este întunecat. Pe

ici,colo câte o rază de lumină își face loc printre crengile copacilor

stufoși. Simţeam aerul curat al pădurii, în timp ce gândurile - nu

prea grozave – puseseră stăpânire pe mintea mea. Treceam pe

lângă copaci fără să-i iau în seamă. Priveam în jos, la frunzele

moarte. Le împrăştiam cu vârfurile ghetelor pe care le purtam în

asemenea plimbări, ca să nu alunec. Nu mai ştiam de când

intrasem în pădure. Timpul părea că a dispărut rămânând doar

gândurile şi… stratul imens de frunze foşnitoare. Gânduri…

frunze; gânduri… frunze; gânduri… Am inspirat adânc, ca şi cum

aş fi vrut să cuprind totul într-o singură respiraţie. Şi atunci…

Am văzut. Crengile copacilor se unduiau încercând să mă atingă, dar se retrăgeau apoi repede, de parc-

ar fi vrut să nu le observ. Pământul umed aluneca sub greutatea corpului meu de parcă ar fi vrut să mă

înghită. Frunzele uscate (credeam că sunt moarte) se jucau în vârtejuri pe lângă mine şi aveau o mişcare

bine organizată, cu un ritm care se potrivea cu… cântecul unei păsări. Din depărtare se aud urletele

24

animalelor înfometate. Un fior rece mă cuprinde și o voce lăuntrică îmi șoptește: Fugi, fugi....Dar unde?

Nu știu încotro să mă îndrept.

-Pe unde să o iau?

O bufniță mă privea cu ochii ei mari și înfiorători, de parcă ar fi vrut să-mi transmită ceva. Stătea pe

creanga unui fag bătrân, peste care anii și-au pus amprenta. Vântul vuia de parcă și el vroia să-mi spună

ceva. Dar ce? Ce vor să-mi transmită?

M-am oprit, uimit de cele ce se petreceau în jurul meu. Şi de ceea ce auzeam. Dintr-un tufiș doi ochi mă

urmăreau. Era un iepure alb ca spuma laptelui. S-a uitat la mine și a început să alerge.

-Stai! Nu fugi, nu mă lăsa singur aici!

M-am luat după el. Crengile copacilor vroiau să-mi pună piedică.

-Încotro te îndrepți? Așteaptă! Nu pot să mă țin după tine. Și a dispărut. Era singura mea salvare

din acel labirint. Mă întind pe covorul de frunze moarte și încep să plâng. O frunză rătăcită se așează pe

obrazul meu, de parcă ar vrea să-mi șteargă lacrimile. Mă ridic și deodată văd în fața mea o lumină

puternică. Acolo se sfârșea pădurea care a vrut să pună stăpânire pe mine. Am respispirat ușurat: jocul

pădurii s-a sfârșit!

Sora pierdută Cornelia Mihaela Șandru Clasa a VIII-a

E o dimineață răcoroasă de iulie. Gândul la ultima vacanță de vară din Gimnaziu, ȋmi dă fiori. N-aș

vrea să se mai termine aceasta vară, mai ales când știu ce mă paște. Urmează clasa a VIII-a, apoi

Evaluarea Națională, liceul... Ȋmi este destul de frică, ceea ce e și normal, nu-i așa? Dar oricum, sunt

destul de ȋncrezătoare că ȋngerul meu păzitor nu mă va părăsi... Il visez aproape mereu. Chiar și azi-

noapte mi-a apărut ȋn vis. Același chip drăgălaș de fetiță cu păr blond și creț care se apropie de mine și-

mi zâmbește cald...

‒ Bună dimineața, scumpo! ȋmi spune mama, intrând ȋn camera mea. Hai la masă! Am pregătit

pâine prăjită cu ouă ochiuri și șuncă. Sper să-ți placă.

‒ Mulțumesc mult, mami! Cobor imediat ce mă schimb de pijamale.

‒ Grăbește-te! Eu și tati vom pleca peste câteva minute la o conferință de presă.

‒ Bine! Zic eu coborând alene din pat cu gândul la micul dejun delicios, dar și la perspectiva de a fi

singură acasă o zi ȋntreagă. Mult noroc!

‒ Ce program ai azi?

‒ Cred că voi ieși puțin cu Madison prin parc, apoi vom veni aici și poate ne uităm la un film. Este

ok?

‒ Desigur. Noi ne vom ȋntoarce târziu, așa că nu ne aștepta.

‒ Bine. Nu e problemă... Să-mi povestiți și mie mâine cum a fost.

La scurt timp după plecarea părinților, Madison e deja la mine. Cu siguranță nu vom merge ȋn

parc. Avem altceva de făcut. De mult timp ȋmi propusesem să scotocesc prin podul casei. Mama ține

mereu ușa ȋncuiată și-mi spune că acolo sunt numai vechituri. Dar eu cred că și vechiturile au povestea

lor. Iar eu ard de nerăbdare să le văd. Dar unde-o fi cheia? Parc-am căuta acul ȋn carul cu fân. Am

răscolit peste tot, cu grijă, dar ... abia spre seară am găsit o cheie care să se potrivească.

‒ Am reușit! Am reușit!!! zice Madison luându-mă ȋn brațe.

25

‒ Știu! Te iubesc! Haide să intrăm. Să vedem ce este acolo.

‒ Stai! iar Mad mă apucă de mână ȋnainte să pot deschide ușa. Dacă sunt șobolani? Dacă nu e un

bec acolo? Mai ȋntâi hai să ne aprovizionăm. Stai aici. Vin imediat.

Nici n-am timp să mă dumiresc ce vrea, că a și dispărut pe scări. Iar când se ȋntoarce mă bufnește

râsul atât de tare, ȋncât cad pe jos. Mad are o oală pe cap, un polonic ȋn mâna dreaptă, o lanternă ȋn

mâna stângă, iar ȋn gură ținea o lingură de lemn care o ȋndreptă spre mine.

‒ Mad! E doar un pod, nu o unitate militară!

‒ Taci, tu. Haide! Deschide usa!

Totul e prăfuit. Nici urmă de vreun șobolan sau altceva viu. Totuși e destul de ȋntunecată

ȋncăperea, așa că aprindem lanterna. E deja ora 19:15. Nu mai avem mult timp de stat, așa că ne apucăm

de răscolit.

‒ Nicola?! Cred că am găsit ceva! ȋmi spune Mad pe un ton puțin speriat sau uimit. Nu-mi pot da

bine seama. Mă ȋndrept spre ea și văd un fel de cufăr vechi, fără lacăt. Suflu cât de cât praful de pe el și-l

deschid. E plin cu hăinuțe de copil, poze, casete, mărgele… ȋn lumina lanternei, dintr-o poză ȋnvechită,

ȋmi zâmbește chipul angelic al unei fetițe, cu păr blond și creț... O emoție puternică ȋmi taie răsuflarea.

Abia pot să ȋngân:

‒ E fetița din vis... O recunosc... Nnu știu cine e, dar pe ea o visez mereu...

‒ Pe bune?

‒ Ce legătură poate fi ȋntre poza asta și apariția din visul meu?!

‒ Nu știu să-ți răspund. Ȋntreabă-i pe părinții tăi. Ei sigur știu, că doar de-aia au păstrat poza. Eu

trebuie să plec. E deja foarte târziu.

‒ Bine, ȋți mulțumesc că m-ai ajutat.

Pe la ora 22:17 se aude ușa descuindu-se.

‒ Bună seara, Nicola, de ce nu dormi la ora asta? mă ȋntreabă tata, ȋn timp ce se așează obosit pe

canapeaua din bucătărie, iar mama pune ȋntr-o vază un superb buchet de flori.

‒ Nu-mi arde de somn. Mami, tati, ard de nerăbdare să aflu cine este fetița din această poză!

Mama, se uită ȋn treacăt și se albește dintr-o dată la față, iar tata rămâne cu gura ȋntredeschisă a

mirare.

‒ De unde ai poza asta? ȋntreabă mama cu un glas tremurat. Cine ți-a dat-o?

‒ Am fost... ȋn pod, mamă. Nu știu cine e, dar eu o visez mereu... E ca și cum face parte din

mine...

‒ Nici nu e de mirare, zice mama, după o interminabilă pauză, cu o voce ȋn care se ghicesc

lacrimile. Apoi, ȋncurajată de privirea aprobatoare a tatei, continuă oftând:

‒ Fetița aceea este... a fost ... sora ta, Nicole!

‒ Cum adică “sora mea”? ȋntreb eu simțind că-mi pică fața. Și cum adică “a fost”? Situația mă

depășește...

‒ Tu ai avut o soră geamănă, care a murit când aveați 1 an și jumătate. Nu ai cum să ți-o

amintești. A murit din cauza unei boli. Nu am vrut să-ți spunem pentru că e un subiect dureros pentru

noi și nici n-am vrut să te tulburăm. Am zis că e mai bine așa... Cum adică o visezi?

‒ Mereu o visez, mai ales când sunt tristă. Apariția ei mă liniștește, e ca un ȋnger păzitor pentru

mine... Nu pot să cred că mi-ați ascuns un lucru atât de important!

‒ Iartă-ne, spune mama cu ochii ȋn lacrimi... Trebuia totuși să-ți fi spus mai de mult...

26

Chiar dacă abia am aflat că am avut o soră care a și murit, totuși m-am simțit mai linistită. Ȋn

sfârșit, se deslușise misterul... Ȋngerașul meu păzitor, fata din vis, era chiar surioara mea geamănă!

Vestea mi-a picat ca un pumn ȋn stomac, dar și ca o alinare. Mi-am regăsit sora undeva ȋn interiorul meu.

Sunt convinsă că ea face parte din mine acum. Simt că, prin mine, poate trăi și ea viața pe care și-ar fi

dorit-o..

Destinul nu e ȋntotdeauna corect, dar ne oferă mereu câte o lecție importantă. El ne ascunde

unele lucruri, dar o face cu un singur motiv: ca atunci când le vom descoperi, să ne bucurăm de ele mai

intens.

De ce ne-am face scriitori?

Andreea Moise , clasa a VIII-a B

Îşi privi atentă chipul în oglindă. Părul castaniu, uşor ondulat la vârfuri, ce se revărsa pe umerii

goi era ciufulit, iar ochii superbi, cu reflexe albăstrii, ȋn limpezimea cărora se oglindea parcă cerul,

căpătaseră o ușoară tentă spălăcită. Părea obosită și ȋngrijorată. Cearcănele adânci, vinete, o

ȋmbătrâneau, dar asta nu estompa deloc impresia de frumusețe

lăuntrică... Ȋn priviri i se putea citi sufletul cu care părea să contemple

tainele universului. Fata oftă. Luă peria încercând să dezlege şuviţele

de păr înnodate, dar gândul îi zbură departe. De câteva luni întorcea

pe o parte şi de alta gânduri care nu o lăsau noaptea să doarmă.

Gemând de durerea provocată de perie, renunţă. Îşi dădu părul pe

spate şi îl prinse într-un coc în vârful capului, plănuind că în acea seară

va face o baie la cap pentru a scăpa de încurcăturile şi nodurile din

părul său. Părăsi oglinda şi se aşeză la masă, sorbind adânc din ceaşca

de cafea. Îşi întinse mâna spre manuscrisul de pe raft şi îl aşeză pe

picioare, începând să-l răsfoiască. Acele foi care nopţi la rând i-au

provocat tăieturi în buricele degetelor, acele litere pe care le tasta în

miezul nopţii pe jumătate adormită... toate acele cuvinte pe care le

răstălmăcea minute după minute, doar pentru ca finalul să fie unul perfect.

Acela era romanul ei. Era truda mai multor ani, ȋn care, în loc să participe la excursii și petreceri

zgomotoase, ca prietenii săi, se ȋnfunda ȋn scaunul de la birou şi încerca să dea o formă cât mai

expresivă pentru minunatele sale gânduri și frământări. Nu regreta nicio clipă și nu i se părea că

renunțarea la distracție ar fi un sacrificiu. Timpul petrecut la birou, scriind, ȋnsemna pentru ea un răgaz

de liniște și de fericire. Simțea că scrisul e o evadare din fața unei realităti brutale ȋn care parcă nu-și mai

găsea locul. Scria pentru sine, dar simțea și nevoia de a ȋmpărtăși cuiva rodul gândurilor ei. Poate că într-

o zi va vedea toate acele foi prinse de un cotor şi adăpostite ȋntre două coperţi, expuse pe rafturile unei

librării sau, de ce nu, ale unei biblioteci... Ce minunat ar fi!... Prietenii ei culeg amintiri de la petreceri pe

care le imortalizează ȋn fotografii... Ea adună amintiri ȋntre filele unui roman... Probabil că într-o zi acele

foi vor reprezenta mult mai mult decât fotografiile prietenilor.

Ochii îi alunecară pe încheietură, la ceas, şi simţi o nelinişte. Se ridică de pe scaun, aşeză cu mare

grijă adunătura de foi în geantă, şi se încălţă. În mod normal acum mama şi tatăl ei s-ar înfăţişa la uşă,

27

privind-o până se urcă în lift. Dar acum ei erau plecați ȋn stațiune, la tratament. Cine știe? Poate că din

hotelul de la Băi cu un lift mai modern, o urmăreau cu gândul... Se împăcă rapid cu ideea că nu va mai fi

condusă o vreme, apoi se ridică. Îşi trase pe ea paltonul gri, cumpărat din prima ei bursă, îşi aşeză geanta

pe umăr şi ieşi grăbită pe uşă. O încuie, verifică încuietoarea, apoi, nemaiavând răbdare să aștepte liftul,

se năpusti deja ȋn josul scărilor.

*

Oamenii se împingeau şi treceau cu viteza luminii prin faţa fetei, creându-i o stare de disconfort.

Strada era extrem de aglomerată, și slalomul pe care trebuia să-l facă printre trecători o obosea cumplit.

Siluete vaporoase treceau prin stânga şi prin dreapta, de multe ori aruncându-i priviri disprețuitoare, cel

puțin așa i se părea ei. De ce oare? Să fie de vină coafura ei? Sau fața nefardată?

Fata renunţă la conceptul fii politicoasă şi începu să-şi facă loc cu umerii prin adunătura de

oameni. Deşi îi lovise pe câţiva dintre ei, respiră uşurată când coti şi intră într-o clădire modestă, vopsită

într-o nuanţă spălăcită de maroniu şi care încă mai purta decoraţiuni clasice. Clopoţelul de la uşă îi

anunţă venirea, mai multe perechi de ochi fixând-o cu privirea. Înaintă timidă, cu capul între umeri, până

la un ghişeu. Uitându-se în jurul său, observă mai multe feţe ca a ei: ruşinate, liniştite, aşteptând

politicos pe scaune, dar observă și un grup de studenţi îmbrăcaţi la patru ace care vorbeau tare, vrând

parcă să acapareze privirile tuturor asupra lor. Păreau genul de oameni cu aere, care se cred atât de

importanți, ȋncât toată lumea e datoare să-i cunoască și să-i laude...

Se ȋndreptă spre ghișeu, urmărită de privirile acide ale unuia dintre studenții zgomotoși. O

doamnă bătrână, dar plină de energie, o întâmpină la ghişeu. Purta o rochie albastră, în dungi albe, iar

pantofii cu toc făceau ca întregul hol să îi accentueze prezenţa.

- Ce dorești? întrebă aceasta, cu un glas ce se vroia blajin, dar suna glacial, profesional.

Fata îi explică bâlbâit că un domn Mircescu a rugat-o să se prezinte acolo, în legătură cu

manuscrisul ei, în timp ce piciorul îi dezvăluia un tic vechi, ce-i făcea talpa să frece permanent podeaua.

Femeia o ascultă, deşi uşor neinteresată, apoi îi făcu semn către unul dintre scaune.

- Domnul Mircescu este ocupat momentan, vă voi anunţa când este disponibil.

Bruneta mulţumi politicoasă, apoi se aşeză. Grupul de studenţi dezbătea subiecte la ordinea

zilei, amestecate și superficiale, ca ȋntr-un show TV. Dacă acum discutau despre politică, în următoarele

minute îşi împărtăşeau destul de fugar impresiile despre vreo lectură filozofică. Fata bănui că sunt ori de

la Drept, ori de la Filozofie, iar simplul gând că adunătura aceea de îngâmfaţi ar fi putut călca vreodată la

un curs de la Litere, o scârbea. Toată viaţa sa şi-a imaginat că un student la Litere este o persoană mai

aparte, cu care poţi vorbi deschis, inteligent, despre teme variate, pline de profunzime. Și-a imaginat că

un astfel de student este nu doar un rafinat om de cultură, “laborator de idei și imagini”, după cum

spune Eminescu, ci și un om de bun simț, care fiind conștient de talentul său, și-l modelează ȋn tăcere,

nesimțind nevoia să-l afișeze. Talentul adevărat nu are nevoie de susținerea zgomotoasă a celorlalți.

Opera genială, scrisă cu talent și cu bun simț, reduce cititorul la tăcere. De fapt ȋl incită la o discuție cu el

ȋnsuși. Nu ştia în ce măsură ea, ca studentă la Litere ajunge la un asemenea ideal, dar ȋși dorea cu

ardoare asta.

Îşi scoase din geantă orarul de mâine. Privirea îi alunecă şi spre ceas, care arăta ora şase seara.

Începu să-şi facă planuri cu privire la teme, la lecturile obligatorii pe care habar nu avea de unde le va

procura, iar mintea o duse către tot felul de scenarii ale întâlnirii sale cu domnul Mircescu. Radu Gh.

Mircescu era unul dintre noii scriitori contemporani, care marcaseră planul literar odată cu debutul său.

28

Era profesor universitar, şi idolul brunetei de asemenea. Îl cunoscuse la unul dintre cursuri, iar el aflase

de la o colegă că fata scrie, ba chiar foarte frumos, şi o invită aici, în clădirea aceasta, în care probabil

sute de alţi scriitori îşi simţiseră umerii greu apăsaţi de dorinţa debutului. Probabil că bruneta nu era cu

nimic diferită de ei, dar spera. Spera ca scrisul, odată şi odată, să devină pâinea sa; să fie plătită doar

pentru a scrie, să stea nopţi la rândul cu manuscrisul în faţă. Nu e ca şi când acum nu face asta, dar

spera că circumstanţele se vor schimba. Nu scria pentru glorie, ci pentru că avea ceva de spus. Nu

pentru că vrea să i se recunoască niște merite, ci pentru a-și implini menirea: aceea de a ȋmpărtăși

celorlalți ceva din preaplinul său sufletesc.

Simţi mâna aspră a doamnei de la ghişeu pe umărul său, şi se ridică. Ţinând strâns manuscrisul,

păşi în biroul marelui scriitor şi, o dată cu intrarea ei în încăpere. luă o atitudine pe care o credea

degajată, dar nu-și putea ascunde emoția...

*

- Domnişoară, credeţi că debutul se face aşa.. bateţi din palme şi deja sunteţi membru de

onoare al Uniunii Scriitorilor?! Mai bine lăsaţi copilăriile astea şi dorinţele deşarte şi axaţi-vă pe

Facultatea dumneavoastră. Aveţi idee câţi alţii ca d-voastră îmi păşesc zilnic pragul, sperând să-i fac

mari debutanţi?! Dar mai lăsaţi-mă! Doamna Corina v-a recomandat ca fiind o studentă cu potenţial.

Manuscrisul dumitale pare ... nu știu cum.... parcă mă trezesc recitindu-l pe Eliade... Domnişoară,

înainte de toate un scriitor trebuie să fie original... Vă rog duceţi-vă şi reluaţi-vă cursurile. Păreţi o

viitoare profesoară de liceu cu potenţial. Scrisul nu-i pentru oricine...

Cuvintele ȋi sunau ȋn creier ca un ciocan.... Nu-i venea să creadă! Cu amarăciune de nedesris în

suflet, se ȋndreptă spre casă, ȋntorcând vorbele domnului Mircescu pe toate fețele şi simţind cum golul

din stomac se adâncea cu fiecare pas.

Pe biroul bărbatului văzuse multe manuscrise ca al ei. A recunoscut printre ele unul semnat de

Fiodor Gheorghiescu, un coleg de cenaclu... Ȋl cunoaște bine. Știe și ce cuprinde manuscrisul: citise din el

un fragment la cenaclu... Este exact tipul de “scriitor arogant “, care te obligă să-l admiri, chiar dacă

scrisul său este clișeic și banal, lipsit de substanță. Nu are nimic profund, cu atât mai puțin original!...

Și totuși, pe manuscrisul lui, cu roşu, scria cu litere mari şi hotărâte BUN DE TIPAR. Nu-și putea reveni din

uimire. Cum să fie acceptat la tipar o creație fără valoare?

Iar ei i se spusese că manuscrisul său e fix Romanul lui Eliade? Ea îl citise pe Eliade, îl admira,

probabil îi împrumutase din modul de exprimare, dar nu-l plagiase. Simţea cum totul se prăbuşește în

faţa sa, iar cuvintele scriitorului pluteau grele în capul său.

- Afară mai am vreo zece debutanţi, cu ce aţi fi d-voastră diferită de oricare dintre ei? Toţi vreţi

prestigiu şi faimă, doar fiindcă o profesoară politicoasă vă laudă compunerile. Dar mai duceţi-vă şi lăsaţi-

mă, nu am ajuns să fac acte de caritate cu voi! Lansaţi-vă singuri, dacă tot vă consideraţi atât de mari

talente.

Bruneta îşi şterse lacrimile şi se trânti pe canapeaua din sufragerie, suspinând.

Că Fiodor e lipsit de talent, asta era clar, nu doar pentru ea, ci și pentru alți colegi de cenaclu, dar, spre

deosebire de ea, el are un atu: e plin de bani. Tatăl lui, mare afacerist... Oare talentul se cumpără? De

când a devenit o marfă? Unde sunt zilele când valoarea autentică avea ȋntâietate la tipărit? În ziua de

azi, dacă ai bani, poți să te trezeşti poet într-o dimineaţă şi pe deasupra și mare filozof... Celebritatea

cumpărată ți-o oferă de multe ori și propaganda Mass Media: poți ajunge vedetă și pentru simplul fapt

că apari la ştirile de dimineaţă sau ajungi să te laude Badea în emisiune... Ȋn această lume ȋn care banul

29

dictează cine e valoros sau nu, debutanţii chiar și foarte talentați, dar săraci, sunt consideraţi fără şanse.

Au murit zilele lui Rebreanu, Preda, Eliade, Nichita, Blaga, ... au venit zilele unor filozofi care știu să

fabrice fraze prin care să manipuleze idei goale de conținut... Ei îi citează pe Marx, ori pe Tolstoi, ori pe

alți titani ai culturii universale, doar fiindcă astea-s nume mari. E vremea când impostorii devin dictatorii

ce sufocă tot ce are sufletul mai curat: speranța ȋn mai bine. Ne obligă să trăim ȋn minciună...

Tănăra strânse în pumn pătura de pe pat şi ţipă cât o ţinură balamalele. Nu îi păsa că există

vecini, nervii îi acaparară ultima fâşie de demnitate. Se ridică şi păşi zgomotos până în bucătărie. Trase

cu totul un sertar şi scoase din el un sac. Năvăli în sufragerie şi suflă în sac, apoi îl apucă cu o mână, cu

cealaltă aruncând în el cărţi. Le trântea cu nervi, cu patos, întreaga sa fiinţă descărcându-se în momentul

când duşumeaua era izbită zgomotos. Când biblioteca se goli, duse sacul la uşă. Luă unul nou, în care

aruncă, fără milă şi fără remuşcări, zeci de trofee şi medalii. Se simţea în largul său, se simţea descărcată.

Când termină, luă ambii saci şi coborî cu ei în faţa blocului, la ghenă. Îi aruncă într-un tomberon, apoi se

întoarse acasă, mai mândră de ea ca niciodată.Păşind în sufragerie, privi rafturile complet goale, praful

care purta forma trofeelor, şi începu să plângă. Adio, literatură, ai murit demult, în zadar te-am

resuscitat şi te-am tratat, eşti doar o urmă vie a ceea ce a fost şi niciodată nu va mai fi. Hai să-i plângem

pe Eminescu, pe Eliade... să bocim cu lacrimi de foc. Hai să ne facem toţi scriitori şi să ne lăudăm cu sute

de cărţi lansate, hai să cumpărăm cărţile lui Dostoievski la metru şi să-l învăţăm pe de rost pe

Eminescu... Hai să facem şi noi parte din noul peisaj literar care consideră urâtul frumos și sprijină

originalitatea care lipsește cu desăvârșire....

Adio, literatură, te declar moartă... te aştept să mă bântui seara, când îmi găsesc liniştea în

pacea unor cuvinte, iar apoi te voi elibera înapoi pe tărâmul tău de Dincolo...

Zâmbet la bucată

Andeea Moise, clasa a VIII-a B

Trebuie să recunosc că ȋn copilărie niciodată nu treceam nepăsătoare pe lângă un cerşetor. O

trăgeam pe mama de mână şi îi ceream nişte mărunţiş, apoi i-l dădeam cerşetorului. Mă simţeam foarte

bine să văd zâmbetul de pe faţa lui. Ştiam că ei îţi mulţumesc sincer. Nu pentru a fi politicoşi, nu pentru

că trebuie, ci pentru că, pur şi simplu, îţi mulţumesc. Era absolut imposibil să trec pe lângă o persoană

care cerşea şi să-mi ţin privirea pe sus, prefăcându-mă că nu-i văd.

Uram pe aceia care treceau nepăsători pe lângă cerşetori, ignorând

cuvintele lor de implorare. Oricât de dur ai fi, oricât de rece ţi-ar fi

inima, este imposibil de ignorat un astfel de om, ce-şi petrece viaţa

cu mâna întinsă. El reprezintă ceva mai mult decât un izgonit de

acasă sau un handicapat. Chiar și când erau ignorați de trecători, ȋi

auzeam rostind timid: Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

Cu cât am crescut, a început să-mi fie ruşine să le mai cer mărunţiş părinţilor. Era o senzaţie pe

care nu o puteam descrie, fiindcă, atunci, mă simţeam doar o altă persoană ignorantă ce trece pe lângă

un cerşetor. Ruşinea. Am căpătat-o cu vârsta. Era exact ca acea senzaţie când treci pe lângă o biserică,

dar îţi e mult prea ruşine să te închini, gândindu-te la ce ar spune ceilalţi. Aşa că, pur şi simplu, ignori,

30

mergând pe principiul Nu am văzut biserica. Dar cu cerşetorul era altfel. Teoria Nu am văzut, nu am

auzit, nu am mirosit, nu am simţit lângă mine un cerşetor era prea exagerat. Şi mă durea.

Cred că mereu am avut, într-un fel, pică pe copiii care cerşesc. Aveam un inexplicabil dispreţ pentru ei.

Erau de vârsta mea sau, în cele mai multe cazuri, mai mici decât mine. Dar îi priveam mereu tăios. Şi

simţeam repulsie când mama sau tata le dădea vreun mărunţiş. Majoritatea erau ţigani, şi, cu toate că

nu vreau să fiu rasistă, simţeam că erau nişte mincinoşi. Că, după ce primeau o monedă de la tata, aveau

să-l înjure că i-au dat atât de puţin. Şi asta mă făcea să-i urăsc. Nu ştiu dacă era gelozie, fiindcă puteam

să-mi dau seama că părinţilor mei le pasă de mine, nu de acel copil. Dar îl uram. Din toată fiinţa mea. Şi

nici în ziua de azi nu am înţeles de ce.

Dar cu adulţii era altfel. Aveam milă, simţeam nevoia să-i ajut, deşi ruşinea era o mare barieră pe

care niciodată nu aveam să o înfrunt. Vroiam să-i fac să zâmbească, fie printr-un gest, fie printr-o privire.

Multe bătrânici îmi ȋntorceau zâmbetul, chiar dacă nu le dădeam nimic. Ȋn acele momente aveam un

sentiment de împlinire. Măcar îi bucurasem cu ceva. Uneori, un zâmbet poate vindeca un rău sufletesc.

Faptul că cineva te compătimeşte şi are milă faţă de tine, te face să te simţi mai bine, chiar dacă stai pe

un trotuar rece, îmbrăcat cu haine rupte şi mereu acelaşi, iar ziua de mâine reprezintă o nouă rundă de

întins mâna...

Mereu îmi voi aminti de acea bătrânică de lângă Spitalul Giulești. O vedeam de fiecare dată, când

mergeam cu părinții spre Carrefour, la cumpărături. Dormea pe niște scări, ȋn apropierea unei guri de

canal din fața unei case mari. Probabil acolo era mai cald... Dar mereu am zărit-o de la distanță, doar din

tramvai. Niciodată nu m-am apropiat de ea să-i dau un mărunţiş. Mami, de ce doarme bătrânica aceea

pe scări? Voiam ca mama să-mi spună ceva de bine, doar nimeni nu doarme

afară din plăcere. Mai ales când vântul e crunt, iar betonul e rece. A fost

dată afară din casă, îmi răspundea mama. Iar scările aparţineau unei case

foarte mari. Mă uitam cu uimire la acea casă. Săraca!.

Timp de o lună, am zărit acea bătrânică dormind acolo. Dar, într-o

dimineaţă, nu mai era. Mami, am izbucnit, nu mai e bătrânica! Era pentru

prima oară când deveneam nervoasă cu adevărat. Cred că au izgonit-o de

acolo, mami! Mama s-a rezumat la un simplu S-ar putea. Dar eu îmi simţeam

ochii umezi. M-am ferit de privirea mamei, fiindcă ştiam că ea îşi dă seama

când plâng. Dar nu observase. După ce am ajuns acasă, ȋn camera mea, am

izbucnit în plâns. Sigur acea bătrânică nu fusese doar izgonită. Dacă era mai mult de atât? O lună

întreagă pe nişte scări reci poate duce la nişte boli, care dacă se adaugă vârstei femeii, puteau duce la

ceva la care nu vroiam să mă gândesc câtuşi de puţin.

O săptămână mai târziu, la intrarea din fața casei unde stătea bătrâna, ca și cum treceam pentru prima

dată pe acolo, am zărit scris clar: Secţie de poliţie. Deci bătrâna cerșea chiar lângă Secția de Poliție...

Poate că polițiștii au luat-o de acolo, sau... cine știe?

Cu timpul, am devenit mai puțin sensibilă. Suferința oamenilor străzii a ȋnceput să mă lase

oarecum fără reacție... Cu toate acestea, de fiecare dată când trec pe lângă locul unde am văzut-o

cerșind, mi-o amintesc ca pe o fiinţă firavă, fără apărare, învelită într-o pătură groasă, lângă care stăteau

neclintite două pungi îndesate. Atunci se redeșteaptă ȋn mine acel sentiment de tristeţe și de neputință

care mă răscolește și mă face să mă simt vinovată. Astăzi, oricât m-ar durea să o zic, am ajuns una dintre

31

acele persoane pe care le uram. Nu le mai dau mărunțiș cerșetorilor... Nu știu ce mă oprește. Dar măcar

le zâmbesc. Deşi am ajuns la concluzia că, în ziua de azi, nu prea mai contează un zâmbet. Ci banii.

Din ce în ce mai puţini cerșetori răspund zâmbetului cu un zâmbet. Cu atât mai puțini spun: Să-ţi

dea Dumnezeu sănătate! unor persoane ce trec nepăsătoare pe lângă ei. Dacă îi asculţi, i-ai putea auzi

înjurând în barbă.

Ȋncerc o satisfacție meschină: nu doar eu m-am schimbat. Toată generaţia mea pare să-și fi

ȋnăsprit sufletul. Trăim prea grăbiți și prea ȋnchiși ȋn noi. Am devenit nu doar insensibili, ci și egoiști. Dar

parcă tot nu mă regăsesc în postura de om fără inimă! Eu măcar le zâmbesc cerşetorilor. Nu ca alţii,

care-i ȋnjură că le stau ȋn drum, cu mâna ȋntinsă.

Nu cred că un mărunțiș lăsat ȋn goană ȋn palma unui cerșetor ȋi rezolvă problemele. Ceva ar

trebui făcut la nivel social și politic. Poate că ar trebui să se implice mai mult statul, să ȋncurajeze

organizațiile caritabile, să li se ofere șansa unui adăpost, a unui loc de muncă...

De asemenea, m-am săturat de oamenii cu idei preconcepute, care cred că cerșetorii sunt nişte

prefăcuţi. Că stau o zi la cerşit şi acasă îi aşteaptă vila cu trei etaje. Dar măcar se gândesc puţin? În ziua

de azi, prea puţini le mai dau bani cerşetorilor. Şi banii primiţi nu sunt atât de numeroşi. Ei bine, poate

că există şi falşi. Mereu au existat. Dar de ce să luăm în considerare o variantă preconcepută cum că

cerşetorii sunt de fapt bogaţi, în loc să vedem tristeţea sinceră din ochii lor?

Dacă mă gândesc mai bine, mă contrazic. Acei cerşetori chiar au vile cu trei etaje. Vile cu trei etaje de ....

zâmbete.

Aripi de fluturi

Andreea Moise, clasa a VIII-a B

❝ Moto: Fluturii nu-şi pot vedea aripile şi nu ştiu cât de frumoşi sunt;

oamenii sunt precum fluturii.

Îşi strecură timid capul pe uşă, dând cu ochii de biroul tatălui său. Nu

trebuia să fie acolo.

Bettany mereu îi povestea lucruri oribile despre acea cameră. Bettany mereu se

bâlbâia când povestea de acea cameră. Spunea că acolo se întâmplă lucruri

îngrozitoare, cu care universul nu e de acord.

Uşa scârţâi, în timp ce papucii pufoşi ai fetei se târşâiau încet pe

parchet. Lumina se contura armonios pe biroul de stejar, impunător, din centrul

camerei, în spatele său zărindu-se rafturi îngreunate de cărţi groase, în nuanţe

pale. Pe peretele din faţa puştoaicei era atârnat un tablou abstract, în interiorul

căruia liniile se frângeau într-un vacarm complet neartistic. Roşcata se apropie,

desluşind linii paralele ce copleșeau imaginea. Colţul buzelor sale se arcui într-

un mic surâs, mintea deja zburând către prima excursie cu cortul alături de părinţii ei. Tatăl său era

complet absorbit de natură, nedespărţit de borcanul său fisurat pe fund şi, mai ales, târându-şi plasa

după el într-un mod firesc. Fancy rămăsese cu mama sa, pentru a pregăti masa, în timp ce antena

strâmbată de bagaje în timpul călătoriei încerca să prindă un canal de radio.

32

- De ce cortul tatei e diferit de al nostru?

Mama sa tresări şi se opri din pregătiri. Se întoarse şi zâmbi, zărindu-şi fiica de cinci anişori privind fix

cortul galben. Se apropie de fată şi o luă în braţe, ochii puştoaicei fiind încă amplasaţi asupra

materialului oranj, traversat de subţiri linii paralele.

- Ei bine e o întreagă poveste, îi răspunse zâmbitor mama. Ochii săi prinseră o nuanţă de

melancolie, putând desluşi uşor că desfăşurau amintiri vechi, uitate. Cortul ăsta e mai vechi decât bunica

ta. Fetiţa nu schiţă vreun gest pentru câteva secunde, apoi îşi întoarse brusc capul, nedumerită.

- Povesteşte-mi!

Ochii săi albaştri, de o nuanţă metalizată, sclipeau uşor în razele soarelui, aşa cum făceau de fiecare dată

când fata era curioasă. Mama sa schiţă un zâmbet, apoi se aşeză pe iarbă, fiica sa stându-i pe piciorul

drept. Şi femeia intrase în transă, continuând să privească fix cortul. După câteva secunde, clipi des şi îşi

dedică privirea fiicei sale, care o privea foarte curioasă.

- Tatăl tău şi cu mine am rămas împreună după o excursie cu cortul, începu ea privind

melancolic, undeva, în zare. Poate că atunci am considerat asta cea mai proastă idee, fiindcă - ştii tu - pe

atunci, respingeam din tot sufletul ceea ce avea legătură cu natura şi ce ne oferă ea. Eram... închisă în

mine şi nu aveam niciun prieten. Dar, continuă ea după o pauză, totul s-a schimbat când m-am mutat la

Liceul de Ştiinţe Mary Poppins. La început credeam că voi avea parte de cei mai oribili ani din viaţa mea

şi că profesorii fac orice pentru a ne pica. Ne ţineau în teste scurte, asigurându-se că ceea ce conţin

testele nu poate fi rezolvat în timpul acordat. Chiar luaseam prima mea notă de trei, iar restul notelor

mele nu mai depăşeau nota şapte, iar asta m-a făcut să intru într-o perioadă de depresie.

Făcu din nou o pauză prelungită, în care îşi coborî privirea spre iarbă şi zâmbi pentru sine.

- Dar cu o săptămână înainte de absolvire, profesorul de Ştiinţele Naturii ne-a oferit şansa de a

ne mări mediile. Un simplu proiect de analiză în natură, în care trebuie să urmărim anumite specii de

insecte sau păianjeni. Era şansa mea, iar asta m-a ambiţionat să-mi doresc nota maximă. Dar, ei bine,

totul s-a spulberat când domnul Greenwich ne-a spus care ne sunt partenerii.

Ochii albaştri ai roşcatei se măriră, aceasta reluându-şi tic-ul de muşcare a buzei, specific momentelor de

tensiune.

- Picasem cu tatăl tău, continuă mama fetei. Mai degrabă cu tocilarul cu dislexie şi deficit de

atenţie al liceului Poppins; toată lumea îl dispreţuia şi îl lua peste picior, iar eu se presupunea că trebuie

să fac un proiect cu el.

- De la el am luat dislexia?

Privirea mamei se aşeză asupra fetei, prinzând o nuanţă de regret. Parcă nevrând, dădu din cap

afirmativ.

- Continuă, mami, şopti fata.

Femeia zâmbi.

- Păi... am plecat în excursie. Tatăl tău s-a ocupat de procurarea cortului şi a celor necesare. Ne

picase - am uitat să-ţi spun - clasa de fluturi Nymphalidae. Trebuia să fotografiem şi să analizăm orice

fluture din această clasă. Şi, ei bine, am crezut că va fi floare-la-ureche, în comparaţie cu alte grupe

cărora le picaseră arahnide sumbre sau tot felul de insecte scârboase.

- Dar ce legătură are povestea asta cu cortul tatei?

Femeia chicoti pentru sine, apoi îşi reluă zâmbetul timid.

- Păi, într-o sear...

33

- Mama ta a ironizat cortul cumpărat de mine, se auzi vocea veselă, mereu binedispusă, a

tatălui fetei. Acesta veni lângă cele două şi se aşeză turceşte lângă cort. Pentru mine, reluă, liniile

paralele înseamnă ceva mult mai mult decât nişte dungi trasate cu rigla. Acele linii sunt oamenii.

- Dar liniile nu se întâlnesc niciodată, protestă fetiţa.

-Exact, dădu bărbatul din cap. Mereu singure, mereu cu sufletul gol şi pustiit de singurătate.

- Asta nu-i corect.

Bărbatul schiţă un zâmbet.

- Iar acum să zicem că două drepte paralele se intersectează.

- Asta e de bine, comentă roşcata.

- Dar orice două drepte concurente se întâlnesc, dar apoi... se depărtează pentru totdeauna, iar

nimic, vreodată, nu le va mai putea readuce la stadiul la care erau...

Zâmbetul fetei se lărgi din ce în ce mai mult, încercând să vadă mai departe de liniile trasate cu vopsea

pe tabloul atârnat de perete. Dacă deocamdată părinţii săi se interesectează în punctul comun care e ea,

nu vrea ca liniile să se depărteze vreodată şi ea să rămână doar un punct pe un plan al sorţii. Asta e trist.

Suspină, apoi începu să se gândească la cearta pe care o va avea cu Bettany, sora sa mai mare care se

amuza de orice lucru stupid. O minţise cu vedere la biroul tatălui său. Acea cameră era una ca oricare

alta; nu avea nimic special. O parte din univers era concentrată în tabloul de pe perete, dar nu era nimic

îngrozitor în asta. Era doar biroul unui bărbat ale cărui pasiuni sunt golful şi fluturii. Nimic interzis de

Univers!

Fata zâmbi, bucurându-se că, în toţi acei ani, Bettany doar se amuză pe seama ei, când spunea

minciuni menite să o sperie. Îşi coborî privirea pe parchetul deschis la culoare, din bambus, zărind o

furnicuţă ce se mişca grăbită. Fata o urmări cu privirea şi se întoarse, alergând după ea până în dreptul

uşii şi nescăpând-o o secundă din ochi. Furnica urcă pe perete şi atunci Fancy o pierdu din vedere. De

fapt, îşi pierdu complet capacitatea de a vedea sau de a respira măcar. Ochii săi erau aţinţiţi pe perete,

mari cât cepele... Pe peretele uşii erau atârnate zeci de rame de lemn, ȋn al căror interior erau zeci de

fluturi coloraţi sau mai puţin coloraţi, prin trunchiurile cărora erau înfipte brutal ace... Pe masa de lângă

uşă era aşezat un borcan transparent, ocupat de mai mulţi fluturi.... Unii încă mai dădeau din aripi...

34

3. PROZĂ SF Ramis

Alexandra Șindilar, clasa a VI-a A Era o noapte rece de iarnă. Străzile erau pustii și slab luminate, iar în aer se simțea ceva straniu.

Eram singură și aveam senzația că sunt urmărită, însă îmi era prea teamă să mă uit ȋn urmă. Am iuțit

pașii spre casă și deodată o lumină orbitoare s-a abătut asupra mea, ceea ce m-a determinat s-o iau la

fugă, ieșind din conul de lumină. Ajunsă în fața porții, m-am oprit puțin să-mi trag sufletul și am tras cu

coada ochiului ȋnapoi. Nu mi-a venit să cred ce văd: o creatură cu 9 brațe, cu un

ochi ȋn față și doi pe lateral... în sfârșit avea și ceva normal: patru picioare, sau

nu? ... aia din spate o fi coadă sau tot picior? În fine... cert e că această creatură

nu e om. Brrr! Să fim serioși... cine nu și-ar da câteva palme peste față dacă ar

vedea așa ceva? Culoarea sa era ciudată. Nici nu cred că există o astfel de

nuanță de... galben, albăstriu, roșiatic... cu pigmenți de verde stropit cu aur

argintiu! Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns ȋn casă a fost să mă uit la

data din acea zi și să văd dacă e Halloween! Și spre nefericirea mea... nu era! Mă

încurajam singură spunându-mi că e de la filmul pe care l-am văzut seara trecută. Știam ce am văzut, dar

continuam să mă mint singură. Dacă i-aș fi făcut o poză, sigur aș fi luat un 10 la desen numai enumerând

culorile de pe ea! Ciudat e că, gândindu-mă la ȋnfățișarea ei, nu mă mai simțeam atât de ȋnspăimântată.

Ba chiar mi se părea hazliu să ȋncerc să comunic cu ea.

În seara următoare mă luptam ȋntre două porniri: să rămân cuminte acasă sau să ies pe stradă,

ȋn speranța că voi ȋntâlni din nou creatura. Am ieșit... și... parcă mă aștepta! De data asta am avut curajul

s-o privesc mai atentă și nu mi s-a mai părut atât de ȋnfricoșătoare, dar tot mi s-a ȋncleiat limba când am

vrut să-i pun niște întrebări. Nu departe de ea era și nava. Da’ ce navă! ... Nu știu... extratereștrii ăștia

chiar chiar nu au culori normale? Mda, oare mă va ȋnțelege dacă-i vorbesc ȋn limba română? Puțin

probabil... Mi-am luat totuși inima în dinți și l-am întrebat:

- Cine ești?... Cum ai venit aici?... Cum ne-ai găsit planeta?... De unde vii?... Ce vrei de la mine?...

de la oameni?...

- R... A... M... I... S!

- R... A... M... I...S? ... Ramis... Planeta-Deșert. Aha! De acolo vii! Deci ești un Hamonn. Am citit

despre voi. Serios... Ați fost descriși mult prea uman!

Atât de tare m-am minunat de răspuns, că nici nu am conștientizat cât era de ciudat ca un extraterestru

să știe limba română.... Sunt atâția pământeni care nici n-au auzit de ea...

- A...P...A...

- A! Am ȋnțeles. Nu vrei nimic de la noi decât apă... da, dar ți-ai ales ținta greșită. Crezi că îți voi

da ceva care pe planeta ta e mai valoros ca aurul?... De ce aș face-o? Ca apoi să prinzi forță și să ne

distrugi?... Am auzit că sunteți înșelători.... nu cred ca te voi ajuta cu nimic! Acum, că am aflat ce vrei, o

să plec.

Nu a răspuns, așa că am luat-o drept un POȚI PLECA... și asta a fost prima mea greșeală...

credeam că nu mă va urmări, însă m-am înșelat... M-am oprit lângă o bancă să mă odihnesc un pic, dar

... lumina făcută de nava creaturii mă urmărea. Atunci mi-am dat seama că Hamonnul nu vroia doar

35

apă... Am fugit, dar m-a prins din urmă și a apărut în fața mea ca o umbră. Nu știam dacă ar fi bine să

mai fug ... nu, sigur nu voi fugi.

Cu toții știm că produsele de curățat podeaua nu sunt pentru ochi... dar, cum el nu știa asta, m-

am gândit să îi fac cunoștință cu DOMESTOS. Știam că mama se va supăra, dar aveam și o minciună

pregătită... chiar două. Așa că l-am ademenit să vină după mine până la magazinul din colț. Noroc că am

ceva bani la mine! Am cumpărat toată gama de produse Domestos și m-am pus pe treabă. BUFF!!!!... nu

am spus că mă pricep la experimente... Stai puțin... ăla e un...hmm... Mi-ar trebui un robot de ultimă

tehnologie folosind doar Domestos. Da... Mă apuc de...

- Hei, tu, robotule. Fă-mi temele!

- Română sau mate?

- E un orar pe birou... ia-le în ordine.

- Hei mama... merg să mai cumpăr niște Domestos. Hmm... Poate și niște Cif sau chiar și Clor...

văd eu!

- Hai măi Hamonnule,... tu nu dormi? Uite cum facem... mă suni înainte să te culci și apoi... te

culci! Sau da... hai să alergăm dacă vrei tu. Dar încet, că nu am adidașii cu propulsoare.

Ȋn fugă mi-a căzut un cercel. Hamonnul l-a luat și a plecat.

- M-ai alergat pentru cercelul meu verde... Măcar ia-l și pe ăsta să faci pereche, am spus

aruncând spre el celălalt cercel.. Am ȋnțeles că cerceii erau verzi. Iar el strânge lucruri verzi pentru a face

din ele iarbă... ca planeta lor să nu mai fie așa pustie. Serios... dacă vroia, îi dădeam și grădina mea... dar

nu...nu...

- Alexandraaa, trezirea! E târziu.

Deschid ochii și o văd pe mama cu o sticlă de Domestos în mână...

- Hai, că trebuie să mă ajuți la curățenie!

Am făcut ochii mari, nevenindu-mi să cred... Cum se amestecă lucrurile!... Ȋncerc să mă dezmeticesc și

accept că totul a fost doar un vis. Dar impresiile sunt atât de vii, ȋncât nu sunt sigură dacă l-am trăit sau

nu cu adevărat...

Ȋntr-un oraş al viitorului

Alexandra Militaru, clasa a VI-a B Era ora 9:00. Tocmai am terminat planşa la desen intitulată Maşina timpului. Deodată totul a

prins viaţă în faţa mea. Eram în maşina timpului. Vroiam s-o pornesc, dar cineva mă împiedica.

- Cine eşti tu? mă întrebă o voce stranie ce îmi dădea fiori.

- Mă scuzaţi, domnule, răspunsei eu, încurcată. Mă numesc Alexandra.

Am inspirat adânc, încercând să-mi revin.

- Cum ai ajuns în maşina mea? mă întrebă el.

- P-păi, domnule, nu ştiu cum, dar.. m-am trezit dintr-odată aici.

- Mi-e greu să cred, dar să admitem.

- Dar dumneata cine mai eşti?

- Eu sunt dr. Doc şi te afli în cea mai nouă maşinărie a mea, care îţi permite să călătoreşti în timp.

Bărbatul avea un halat alb pe care scria cu iniţiale mari numele său, era slăbuţ şi cu puţin păr în cap.

- Dacă tot eşti aici, nu vrei să fii prima care o testează?

36

Nici nu am apucat să răspund bine, că maşina a şi pornit.

- Puneţi centura de siguranţă. Vom prinde viteza luminii.

M-am conformat şi deodată am auzit un vâjâit. O lumină puternică venea din faţa mea. Am închis ochii.

Peste câteva minute i-am deschis din nou şi am observat că nu mai eram unde am plecat. După spusele

lui Doc, eram în anul 2034. Am coborât din maşină şi m-am dus să cumpăr un ziar.

- “Profetul zilei” costă 10 cenţi, îmi spuse vânzătorul.

Noroc că îmi plăcea să colecţionez monede străine şi aveam 10 cenţi la mine. Am luat ziarul şi nu mi-a

venit să cred: poza se mişca. Titlul era “Ne va lovi cumva asteroidul?”. După câte îmi aminteam eu, şi în

vremea mea se anunţa că ne va lovi un asteroid în anul 2014. Oraşul era minunat, numai că oamenii nu

păreau prea veseli. Străzile erau mari şi pe fiecare stradă erau semafoare şi case. Vehiculele oamenilor

erau nişte maşini zburătoare. Locuinţele păreau nişte palate. Spaţiile de joacă erau mai frumoase decât

oricând. Topogane lungi de trei metri, leagăne la fel ca în trecut, dar din aur, iar în loc de nisip era un

patinoar. Oamenii păreau preocupaţi mai mult de informatică. Ei au inventat al doilea Soare, pe care l-au

trimis pe orbită pentru a lumina Pământul noaptea. Am mai observat că erau şi roboţi care făceau

treburile casnice în locul oamenilor.

Deodată am auzit un clinchet. Era ceasul meu. Se părea că adormisem pe scaun. M-am îmbrăcat

şi m-am grăbit spre şcoală.

O altă lume Alexandru-Mihai Bolea, cls.a-VI-a A

O lume nouă... Locuri noi... Pustiu. Mă simt pierdut. Nimeni

care să-mi spună unde ar trebui să ajung, nimeni care să mă ȋndrume.

Merg singur cu pași lenți, dar grăbiți să ajung la neajuns. Fără semnal

la telefon, fără mail. Ȋndepărtat de societate. Dar trebuie să fiu

optimist, nu mă pot lăsa ȋnvins de niște gânduri. Merg ȋnainte fără să

știu unde mă ȋndrept. Deodată observ o luminiță. Merg derutat spre

locul unde se vedea acea posibilă salvare. Oare unde mă aflu? Să fiu pe Lună…? Ȋmi dau seama că nu ar

trebui să-mi mai fac iluzii, pentru că luminița venea de la o sticlă ȋn care se reflectau razele solare. Dar

totuși, asta mi-a dat o idee. Ar trebui să strâng componentele navei și să ȋncerc să o repar. Nu știam de

unde să ȋncep. Mai ȋntâi ȋmi părea imposibil dar, ȋncet-ȋncet reușeam să fac ce mi-am propus. După mai

multe ore de muncă reușesc să repar ce era de reparat. Dar mai era o problemă: nu aveam combustibil.

Asta ȋmi era soarta. Să stau blocat ȋntr-un loc cunoscut de nimeni... Și atunci când mâncarea și apa se vor

termina voi sfârși acolo ȋntr-un mod teribil. Măcar am reușit să construiesc baza și am descoperit că nu

există omuleți mici și verzi. deodată aud un zgomot destul de puternic. Mă ȋntorc brusc și văd un grup de

omuleți. Nu erau verzi, erau albaștri. Și nu-i puteam numi extratereștri. Se uitau la fel de uimiți la mine,

cum mă uitam și eu la ei. Am reușit să ȋnțeleg că erau prietenoși și că puteam comunica prin semne cu

ei. Ȋși ȋnchipuiau că sunt o ciudățenie. La fel credeam și eu despre ei. Am ȋnceput să dau din mâini și din

picioare, ca să pot să mă ȋnțeleg cu ei. Nu știam cum să le spun ce mi s-a ȋntâmplat:

- M..m..m-am rătăcittttt!… V...vă rog să mă ajutaaați, ȋmi trebuie combustibil ca să fac nava să

pornească…

37

Se uitau mirați la mine și probabil că mă credeau un pic nebun. După ce au ȋnțeles puțin ce s-a

ȋntâmplat, le-am cerut ceva de băut. Mi-au adus ceva ce semăna a combustibil, asta era băutura lor. Din

nou mă lăsam dus de speranțe, dar... speranța moare ultima… După ce am ȋncărcat nava cu cât aveam

nevoie, am mulțumit omuleților albaștri, iar aceștia mi-au dat un suvenir de-al lor. Era o piatră de

culoare verde-albăstrui. Ȋn interiorul ei se afla un lichid ce semăna cu apa. Luând-o ȋn palmă am simțit o

căldură plăcută inundându-mi tot corpul... Parcă toată oboseala s-a risipit și-mi venea să alerg... Mă

gândeam cu părere de rău că eu nu am ce le oferi.

- Vă mulțu...! Și mi-am ȋnghițit ultimele silabe când mi-am dat seama că nu mai aveam cui să

mulțumesc. Creaturile dispăruseră fără urmă, lăsându-mă fără grai...

M-am trezit dintr-o dată pe pământ, acasă, fără să-mi dau seama cum și când s-a ȋntâmplat minunea.

Parcă mă teleportesem...

Am ȋncercat să povestesc colegilor, dar bineȋnțeles, nu m-au crezut. Cum aș fi putut sa-i conving?

Nici eu nu mai știu dacă a fost adevărat ce-am trăit sau a fost doar un vis.

Totusi, am un trist renume... mi se mai spune că sunt venit de pe altă planetă. Oare așa să fie?! N-ar fi

exclus să fi călătorit totuși ȋntr-o viață anterioară... Dar piatra primită cadou???

Zona 51… (fragment)

Andrei Băloi, clasa a X-a Astea sunt cuvintele care-ţi vin în cap când spui zona 51. Nevada, Extraterestrial Highway

(Autostrada Extratereştrilor), America. Totuşi ceva ciudat este la mijloc,de ce apar obsesiv numai acolo.

Zona militarizată, în apropiere de Roswell, unde ştim cu toţii soarta extratereştrilor capturați... Terra

este o planetă probabil vizitată de extratereştrii şi mulţi dintre “conducătorii” noştri ştiu asta, dar ar fi

prea simplu să o zică direct, aşa că trag de timp. Totul se întâmplă prea repede şi oamenii nu se pot

obişnui cu idea că nu putem fi singuri în acest univers care este uriaş. Mulţi oameni susţin că au fost

răpiţi de asemenea fiinţe. Chiar dacă pare greu de crezut, nu ar fi exculs să fie aşa. Poate că în ochii

extratereştrilor suntem nişte fiinţe primitive.

Dar să revenim la zona 51 şi la incidentele care se întâmplă în lume. În România aceste cazuri

sunt slab mediatizate sau chiar deloc, deşi după părerea mea ar fi cam cele mai importante ştiri. Probabil

ei sunt deja printre noi, de fapt pentru mine asta e sigur! Şi totuşi pe planeta asta sunt multe construcţii

şi relicve care ne demonstrează că extratereştrii există. De exemplu de ce civilizaţia Maya de care a auzit

toată lumea a dispărut aşa brusc, după ani de existenţa. Totuşi Mayașii reprezintă una dintre cele mai

inteligente civilizaţii care au trăit vreodată pe această planetă. Sunt ȋncă multe întrebări pentru care nu

există o rezolvare logică. Dar ăsta e un alt subiect pe care îl vom aborda altădată!

Povestirea noastră începe într-o noapte de august care avea să schimbe vieţile multora. Era ziua

de naştere a unui oarecare Jon, un om cu experienţă de viaţă, care împlinea vârsta de 48 de ani. Seara se

lasă uşor, timpul trece repede când te distrezi. Un câmp mare se întindea după cocheta lui casă, iar apoi

marea, cu valurile spumoase. Totul a decurs perfect până la ora 23:00 când “ceva” a luminat cerul, iar

apoi o bubuitură mare.

Petrecerea s-a mutat din casă ȋn câmp şi toţi erau uimiţi de ceea ce vedeau, totul era de

domeniul supranaturalului. Acel ”ceva” se prăbuşise pe câmp, iar acum era în flăcări. Ca orice om curios,

38

s-au îndreptat către acel obiect din care ieşeau flăcări uriaşe, de nedescris. Din obiect au ieşit 5 omuleţi,

creaturi ciudate venite din neant care în mintea pământenilor le doreau moartea. Totul a luat o

întorsătură groaznică, oamenii au fugit înapoi în casă şi s-au ascuns. Armele nu lipseau din peisaj!

Creaturile au ajuns în curte,de unde au intrat în casă cu uşurinţă. Grupul de oameni s-a ascuns în pod

unde erau în siguranţă. O lumină puternică a luminat toată casa, iar apoi liniştea s-a instalat peste tot.

Nimeni nu mai zicea nimic. Se pare că aşa cum apăruseră, aşa au dispărut. După 10 minute de aşteptat

în pod, oamenii au început uşor uşor să coboare, fiind siguri că extratereştrii au plecat dintre ei. Nu

aveau idee că ceea ce se întâmplase în acea seară era doar începutul sfârşitului.

Ora 10:00 Los Angeles. Au trecut 2 săptămâni de la evenimentele care i-au schimbat viaţa lui

Jon şi prietenilor lui. Totuşi se pare că nimeni nu era în stare să-şi amintească mai exact ce se întâmplase

în acea seară acolo. După ciudata ȋntâmplare, Jon n-a mai putut locui ȋn casa lui. O teamă teribilă ȋl

cuprindea numai la gândul de mai petrece o noapte acolo. Și-a ȋnchiriat o locuință în centrul oraşului Los

Angeles, etajul 14, patul era pus în faţă unui perete de sticlă, o privelişte superbă...

Era o dimineaţă obişnuită, parcă prea obişnuită, din lungul şir al zilelor în care Jon se gândea cu

cine să ia legătură pentru a-l ajuta să ȋnțeleagă ce era cu vizita acelor creaturi. Nici lui și nici prietenilor

prezenți acolo nu le era ușor să vorbească despre asta. Nimeni nu pare dispus să accepte că fantasticul

poate deveni realitate... E mai ușor să cataloghezi drept nebun pe cel care-ți povestește o astfel de

experiență. S-a gândit ȋn cele din urmă că numai un hipnotizator l-ar putea ajuta să refacă filmul

evenimentelor trăite atunci și să ȋnțeleagă cât de cât ceva.

La 5 străzi distanţă locuia Martin Crowel, unul dintre cei mai buni hipnotizatori, renumit în oraș,

și nu numai. Ajungând în faţa uşii, Job nu a ezitat şi a intrat direct, Strigătul lui a avut un ecou în toată

casă, iar după 2 minute s-a auzit o uşă. Martin cobora de la etaj pe scările în spirală. Cei doi au făcut

cunoştinţă, Job i-a vorbit despre scopul vizitei sale și apoi lecţia de hipnoză a început… 10 minute

trecuseră de când şedinţa începuse, deja în mintea lui Jon, hipnotizatorul vedea ce se întâmplase, cum

veniseră acei omuleţi pe câmp şi cum oamenii de la petrecere s-au ascuns în pod. Apoi Jon s-a trezit

brusc, nu a mai vrut să mai zică nimic şi a plecat urgent acasă.

Peste 2 zile Jon a fost găsit în casă lui mort… Martin aflase de moartea lui Jon, şi deşi nu apucase

să-l cunoască pre bine, a fost la înmormântarea lui!! Era hotărât să despice firul în 4 pentru a afla clar ce

se întâmplase şi ce a cauzat moartea lui Jon! După ce a urmărit îndeajuns filmarea cu “Examinarea” lui

Jon, hipnotizatorul şi-a dat seama că ceva nu era în regulă! La mijlocul filmării totul s-a întrerupt brusc,

iar imaginea a devenit albă. Nereuşind să desluşească acest “mister”, Martin a hotărât să nu

povestească absolut nimănui de cele văzute şi întâmplate. Două zile mai târziu Martin era în librăria

centrală căutând toate informaţiile despre contactul pământenilor cu extratereştrii.

Se pare că nu era singurul caz de acest gen, de obicei acestea lăsând doar sechele şi nu

provocând decesul. Toţi oamenii răpiţi de extratereştrii susţineau că aveau

viziuni şi revelaţii prin care li se transmiteau nişte mesaje. Desigur, mesajele

transmise în mare parte nu erau înţelese. Multe cazuri sunt puţin mediatizate,

iar printre oamenii de rând se creează o adevărată psihoză că extratereştrii ne

vor răul. Cam asta se întâmplă în momentul de faţă în lume, la vederea unui

OZN sau auzirea unei ştiri cum că cineva a fost răpit de extratereştrii prima

conexiune pe care oamenii o fac este aceea că ei (extratereştrii) ne vor răul.

După ce a terminat de citit ce l-a interesat, Martin a plecat către Institutul Naţional De Psihologie unde

39

vroia să arate filmarea cu “Examinarea “ lui Jon unui prieten. Filmuleţul a început, şi exact ca de obicei,

la jumătate s-a întrerupt şi pe ecran a apărut o imagine albă. Prietenul lui Martin a rămas fără cuvinte,

nu ştia ce să zică, era un caz foarte rar şi era greu să-ţi dai seama ce se întâmplase. Nimeni nu ştia mai

bine în afară de Jon, dar era prea târziu Jon era mort.

Totul a luat o întorsătură şi mai groaznică când Martin a aflat rezultatul autopsiei. Ȋn corpul lui

Jon se dezvoltase un virus care nu mai fusese găsit niciodată pe Terra. Probabil în seară, când

extratereştrii au intrat în casă, au lăsat un virus care pentru pământeni era mortal.

Blestemul

Cristina Mirescu, clasa a VI-a A Tăcerea munților semeți și foșnetul pădurilor pline de secrete m-au fascinat întotdeauna. Știam,

simțeam că aceasta ascunde povești tainice, dar nu mi-am închipuit niciodată că eu voi lua parte la o

întâmplare fascinantă. Într-o zi însorită de vară, m-am hotărât să plec în drumeție, să caut răcoarea

oferită de coroana înverzită a pomilor care țineau de urât crestelor semețe ale munților care parcă

sprijineau cerulalbstru pe umerii lor. Obosită de cutreierat poteci neumblate de picior de om, m-am

așezat lângă un brad înalt și bătrân, ale cărui rădăcini ieșau ca niște brațe puternice, dar înfipte parcă

până în inima pădurii lui.

Deodată, am auzit vorbe șoptite și un plânset înăbușit. Speriată, dar și curioasă am încercat să

înțeleg șoaptele. Erau doi tineri, un băiat și o fată care fugiseră în codrul des de blestemul aruncat

asupra lor de o vrăjitoare bătână și rea. Îi blestemase ca la asfințitul soarelui el să se transforme într-un

vultur semeț, iar ea într-o căprioară gingașă și foarte speriată. Această transformare trebuia să-i

despartă pentru totdeauna, deoarece vrăjitoarea era invidioasă pe iubirea pe care o aveau unul pentru

celălalt. Blestemul putea fi rupt de un om cu inimă foarte bună care va reuși să-și învingă teama într-o

noapte cu lună plină și să reușească să împrietenească două viețuitoare total diferite.

Înmărmurită și tristă am asistat la transformarea celor doi, când soarele a dispărut după

vârfurile tăcute ale munților. Vulturul s-a ridicat deasupra vârfurilor muntoase, iar căprioara a fugit

speriată în inima pădurii. Plină de amărăciune m-am întors acasă, gândindu-mă cum pot rupe blestemul.

A doua zi, hotărâtă și încrezătoare am pornit în căutarea unei poienițe. În această poieniță doream să

ademenesc vulturul și căprioara să mă împrietenesc cu ele și să le obțin încrederea. Timpul îmi era

măsurat, dar credința și dorința erau de neclintit. Credința mi-a fost răsplătită și astfel după aproape trei

săptămâni, când ajungeam în poiana plină de flori multicolore, vulturul cel semeț la o chemare de-a mea

venea din înaltul cerului și cu un strigăt ascuțit se așeză pe brațul meu întins. Căprioara sfioasă, cu ochii

mari, stătea ascunsă după tufele de zmeură și venea grațioasă și șovăitoare doar după ce vulturul își lua

zborul. În noaptea cu lună plină, mi-am luat inima în dinți și am plecat în poieniță. Am așteptat cu inima

bătând ca prietenii mei să vină la întâlnire. Pentru o clipă privirile lor s-au întâlnit în noapte. În acel

moment un urlet sinistru s-a auzit... cred că am leșinat. M-am trezit de dimineață, mângâiată de razele

blânde ale soarelui și de picăturile de rouă care străluceau pe firele de iarbă. Lângă mine stăteau un

băiat și o fată. Erau plini de veselie, iar lacrimi de bucurie le curgeau pe obraji. Această întâmplare a

rămas în inima meaa ca un basm plin de sensuri tainice. Am înțeles că ceea ce-l face pe om puternic în

fața răului este iubirea sinceră, curată și necondiționată.

40

Ultimul om de pe Pământ Beatrice Niculescu , clasa a-VIII-a A

Este ora şase dimineaţa. O linişte desăvârşită acoperă Pământul, cu o monotonie fără margini.

Părea că nici soarele nu mai vrea să răsară, văzând dezastrul din jur. Este a patra zi în care rătăcesc

printre ruine, căutând sau sperând că voi găsi pe cineva. Dar stai! Ce e acea umbră? Alerg spre ea,însă

ajunsă aproape dispare. Probabil lipsa hranei îmi provoacă halucinaţii.

Dar să ne întoarcem puţin în timp să vedem cum a început totul. Eram în parc cu părinţii şi fratele

meu. Parcul era plin de părinţi, copii şi oameni fericiţi. Parcă era o zi specială, în care nimeni nu făcea rău

nimănui, confilictele nu mai existau, toţi oamenii erau diferiţi,schimbaţi în bine. Părea puţin ciudat,

poate prea ciudat. Singurul lucru deranjant era căldura toropitoare de vară. Părinţii mei se jucau

împreună cu fratele meu cu mingea, iar eu, la umbra unui copac vorbeam cu cea mai bună prietenă la

telefon. Până aici pare totul frumos . Dintr-o dată mi se închide telefonul, iar Pământul cade într-o

beznă totală. Ce putea să însemne asta? O eclipsă? Poate venirea unei torand? sau chiar a unui uragan?

O lumină orbitoare apare într-o părticică a cerului. Oamenii începuseră să alerge disperaţi, ,iar eu m-am

trezit singură în acea hărmălaie. Încercam să-mi caut părinţii prin mulţime, cu siguranţă era greu să-i

găsesc, dar nu imposibil. Mi-am adus aminte de un tunel subteran, pe care îl găsisem nu cu mult timp în

urmă, împreună cu prietenii mei. Ştiind că nu e departe, am fugit acolo, rugându-mă ca părinţii mei să

fie bine. Am coborât foarte repede cu sufletul la gură. Dar prietenii mei? Ei nu şi-au adus aminte sau nu

au putut să scape din acest vacarm? Speram să fie bine. Am rămas adăpostită ȋn acel tunel timp de mai

multe ore, câte or fi trecut, nu mai știu, timp în care m-am simtit în siguranţă. Totuşi nu-mi făceam

curaj să ies la suprafaţă. Ȋn cele din urmă am ieșit. Inima îmi bătea cu putere, însă speram că totul să fie

că înainte, speram să-mi văd părinţii jucându-se cu fratele meu şi oameni fericiţi în jur . Am ajuns la

suprafaţă şi nu mi-a venit să cred ! Am rămas şocată! Chiar şi după câteva minute bune nu-mi puteam

reveni! Nimic nu mai era la fel. Cum să explic? Era un dezastru, totul era la pământ . Acum stau singură și

privesc dezastrul. Nu-mi vine să cred că sunt singura supraviețuitoare. Nu știu dacă voi supraviețui, de

aceea ȋncerc să lasa câteva rânduri scrise despre mine. Oare ce s-a întâmplat? Ce a cauzat acest

dezastru? Şi oamenii unde sunt? E oare o invazie extraterestră? Nu ştiu de ce să mă îngrijorez mai întâi.

De faptul că nu sunt în siguranţă? Că nu ştiu dacă persoanele dragi mie sunt bine ? Sau că nu voi mai

avea cu ce să mă hrănesc şi voi rătăci singură printre ruine? Acum nu-mi rămâne decât să aştept, să îmi

aştept sfârşitul, sau să se întâmple o minune.

O altă viață

Chivu Cătălin, clasa a VI-a B Era seară. În acel timp învățam pentru un concurs la istorie până când mama mă întrerupse zicând că

trebuie să mă culc, știind că mâine concursul va fi la ora 08:00 și acum este ora 22:00. Am ascultat-o, dar

nu puteam dormi din frica concursului și îmi rămăsese în minte această propoziție:

- Grecia Antică avea foarte multe temple în onoarea zeilor, mai ales orașul Atena. Am reușit să mă culc,

dar când m-am trezit nu eram în patul meu și mi-am spus în minte:

- Cred că știu unde sunt. Da mi-l amintesc! Pst să zic că este neobișnuit, dar sunt într-un templu în

onoarea zeiței Atena. Deci știam unde sunt, eram în orașul Atena. Am ieșit din templu și am început să

întreb locuitorii din Atena în ce an suntem, nevrând să fiu înconjurat de un război, stiind anul în care

41

Atena are un război din învățatul pentru concurs. Nu mi-a răspuns nimeni decât un copil care xzicea că

suntem în anul 534 î.Hr. M-am liniștit pentru că Atena a avut război în anul 502 î.Hr. si nu va mai fi un

război în următorii 100 de ani. Pe acel copil îl chema Leonidas și după înălțimea lui se vedea ca are

aproape 13 ani. El m-a întrebat de ce nu stiu în ce an suntem, știind că în acest an s-au întâmplat

miracoe cu zeița Atena. Nu îi puteam zice adevărul, poate redea ca sunt un spion din Sparta care vrea să

afle secretele Atenei, așa că am zis că nu știu cine sunt și de nici un miracol. El credea că sunt inconștient

așa că m-a dus la tatăl lui Athanasios, poreclat Vindecătorul lui Atena primind de la zeița Atena in aceste

an puterea de a vindeca asemeni unui miracol. Auzind de problema mea, m-a dus imediat în camera lui,

unde mi-a zis să mă așez pe un covor cu inscripții antice.

După ce m-am așezat, el începuse să zică niște incantații si după m-a întrebat:

- Cum te chemă, copile?

- Nu știu cum mă cheamă! Nevrând să afle adevărul.

- Cați ani crezi că ai?

- Cred că am 12 ani.

- Foarte bine, se pare că ai început să îți amintești. De unde ești?

- Nu știu de unde sunt.

- Poate ești din Atena, am dreptate?

- Nu cred că sunt din Atena.

Nervos, Athanasios mi-a zis cu un ton diferit:

- Știi altceva despre tine, înafara de vârsta ta?

- Nu știu, îmi pare rău!

Se opri din a mă întreba și a zis să stau cu Leonidas până când va afla ce se întâmplă. Însă, după un timp

el apăru cu gardienii din Atena și mi-a zis:

- Copile mi-ai subestimat puterile! Credeai că nu îmi dau seama că ești un spartan? Tocmai tu mi-ai zis!

De aceea nu mi-au reușit puterile de a te vindeca, fiind că numai atenienilor le merge.

Îmi era frică dar....

- Trezește-te! Este ora 07:00, vei rata concursul!

- Cum, ce s-a întâmplat cu Leonidas și Athanasios?

A fost doar un vis, dar acest vis mi-a dat curajul de a mă duce la concurs!

Prietenul meu, extraterestrul

Raluca Colțoi, clasa a 6-a A Era o după amiază caldă de weekend și eu, stând cu mama ȋn bucătărie, plănuiam să facem

prăjitura mea preferată cu afine. Tocmai am constatat că rezerva de afine din frigider s-a terminat. .

Cum casa noastră nu e departe de pădure, am rugat-o pe mama să mă lase sa culeg, că doar acum era

sezonul lor. Am pornit-o rapid pe alee, spre culmea dealului unde știam că se găsesc tufele de afine.

Abia mi-am ȋnceput urcușul, gândindu-mă la povestea cu Scufița Roșie, care s-a ȋntâlnit cu lupul ȋn

pădure, când, de după un copac, mi-a apărut o arătare atât de ciudată care m-a lăsat ȋnmărmurită.

Nici să țip nu am mai avut putere. După câteva clipe de năuceală am privit-o mai atentă și mi-am dat

seama că era la fel de derutată ca și mine... Tremura și părea speriat. Semăna cu un marțian, așa cum

am văzut prin filme, dar nu era așa de fioros: mic, verde, cu ochișori rotunzi, negri, cu o frunte exagerat

42

de mare, și cu două urechi ce păreau antene radio. Părea un pui rătăcit de mama lui... Nu știu de ce am

ȋnceput să zâmbesc și orice urmă de teamă mi-a dispărut. Spre surprinderea mea, l-am auzit scoțând

niște sunete ciudate, ca de robot:

- D I X Y.

Am rămas mască!

- Ăăăsta... o fi numele tău? Dixy?... Te pomenești că știi și limba română!

- Cum ... te ... cheamă? aud vocea metalizată ȋntrebându-mă

- Uau! Mă cheamă Raluca. Chiar știi să vorbești pe limba m-mea...? Cum e posibil?

- Am un decodor care ȋmi traduce automat.

- Da? Atunci spune-mi cine ești și de unde vii?

- Vin de pe o planetă foarte indepărtată care seamănă cu a voastră...

- Și cum ai ajuns aici?

- Nici eu nu știu prea bine: m-am rătăcit de părinții mei... Nu văd nici nava cu care am călătorit....

- Și acum ce-ai de gând să faci?

- Nu prea știu, sunt un copil ca și tine.... nu știu de ce nu-mi răspund părinții la semnalele pe care

le-am trimis...

- Dacă vrei, pot să te duc la mine acasă, dar nu prea știu cu ce să te hrănesc, nici care-ți sunt

obiceiurile... E ciudat ... Cred c-ar trebui să anunț pe cineva, poate un fizician, un om de știință... Poate

ar ști mai bine ce e de făcut cu tine.

- Nu cred că e bine... mă tem de pământenii adulți...

- Cred că ai dreptate, și mie mi-e teamă uneori...

- Nu vreau să ajung cobaiul lor...

- Nici eu, desigur, ai dreptate. Nu, nu vreau să facă experiențe cu tine. Știi? Când te-am văzut

prima oară, m-am speriat, dar văd că ești chiar simpatic. Mi-ar plăcea să fim prieteni, mai ales că știi

așa de bine să vorbești ȋn limba mea... dar e posibil? Suntem așa de diferiți!

- Și tu ȋmi ești simpatică, dar eu nu pot supraviețui aici, fără nava noastră, care ne oferă condiții

speciale...

Ȋn timp ce eu ȋl priveam fără să știu ce să-i răspund, se auzi un țiuit ascuțit și imediat o lumină

puternică ne-a ȋnvăluit pe amândoi. Până să-mi dau seama ce se ȋntâmplă, lumina a dispărut și o dată cu

ea a dispărut și Dixy, prietenul meu, extraterestrul.... Eu m-am ȋntors acasă ȋmpleticindu-mă și -

bineȋnțeles - fără afine...

Nu ȋnțeleg nici acum ce s-a ȋntâmplat cu adevărat. Să fi visat oare cu ochii deschiși? Mama cel puțin

nu m-a crezut. Zice că nu e posibil să fi fost vizitați de un OZN, care să fi dispărut așa, fără urmă... Ea cum

de nu a văzut nicio lumină?

Asta mă ȋntreb și eu... ȋntâlnirea cu Dixy rămâne un mister.

43

O ȋntâlnire neașteptată Ruxandra Ioana Dinache, clasa a V-a C

Era o zi de primăvara, cu un cer gri ca un şoricel si fără soare, ca un televizor fără canale. Eram

in vacanţa de Paşte, când am mers cu unchiul meu la un centru de lansare al rachetelor. El era

cosmonaut. Mi-a aratat camera motoarelor, centrul de bază, şi la un moment dat, m-a intrebat:

-Vrei să îţi arăt cum arată în interior o rachetă?

-Da!!! am exclamat eu plină de ȋncântare.

Când am ajuns, am văzut multe butoane care semănau cu nişte bomboane, iar manetele semănau cu

nişte beţe fascinante.După ce am terminat turul rachetei, i-am spus:

-Mi-a plăcut foarte mult turul rachetei, unchiule! Mi-ar plăcea foarte mult sa văd spaţiul! Este

posibil?

-Dacă facem nişte proceduri şi completăm câteva acte, aş fi tare încântat să mergem!

-Serios?! Mulţumesc mult, am spus eu foarte încântată.

După ce am rezolvat cu procedurile şi cu actele, ne-am pus costumele de astronauţi pe noi, apoi

unchiul şi cu mine am urcat in rachetă. Ne-am pus centurile, apoi a început numărătoarea inversă: 10, 9,

8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1: Decolare! Am avut un gol în stomac şi o emoţie foarte puternică, dar când am ajuns

în spaţiu m-am liniştit. Am văzut nişte astronauţi care puneau un steag pe Luna şi pe care scria: “Noi

astronauţii, am reuşit să cucerim Luna!”. Când am văzut acest mesaj, am inceput să râd in hohote. Pe

lângă aceasta, am văzut toate planetele. Pe Marte am aterizat. M-am uitat pe geam curioasă si am văzut

nişte creaturi mici, verzi, cu ochii mari si negri. Erau nişte extratereştrii! Speriată, am început să ţip.

Unchiul meu s-a uitat pe geam şi i-a vazut şi el. Atunci, el a început să mă liniştească. După câteva

minute, m-am liniştit și eu. Ne-am uitat pe fereastră şi cu ajutorul unui aparat ciudat, am reuşit să

vorbim cu ei. Ne-au povestit cum este viaţa pe Marte si câte ceva despre Univers. Noi le-am povestit

despre cum este Pamântul si cum este viaţa pe el. Am fost puţin emoţionata la început deoarece

vorbeam cu nişte fiinţe nemaivazute până atunci. După o lungă discuţie, ne-am luat la revedere de la ei.

Cu părere de rău, ne-am urcat în rachetă şi am plecat spre Pământ. În rachetă am decis că nu vom spune

nimănui despre întâlnirea cu extratereştrii. Nu de alta, dar oricum, nu ne-ar fi crezut! Când am ajuns cu

picioarele pe pământ, toți ne-au intrebat cum a fost călătoria. Le-am spus tot ce s-a petrecut cu excepția

ȋntâlnirii avute.

Întâlnirea cu extratereştrii este o parte din viaţa mea şi o întâmplare pe care nu o voi uita

niciodată!

Planeta poveştilor

Maria Boancă, clasa a VI-a A V-aţi întrebat vreodată de unde vin poveştile? Bineînţeles, ca în orice domeniu, părerile sunt

împărţite. Unii spun că oamenii le-ar fi inventat din plictiseală, alţii că ar fi fost inventate de mame,

pentru a-şi linişti copiii când plângeau. Totuşi, cei mai mulţi spun că poveştile există pur şi simplu, iar

nimeni nu le-ar putea defini originile. Acum, eu vă voi spune o versiune pe care cu siguranţă nu aţi mai

auzit-o! Cu toţii ştim că au existat mai multe ere.. şi, cu toţii credem câtuşi de puţin în existenţa

extratereştrilor. Dar v-aţi gândit vreodată că extratereştrii ar putea fi şi buni, nu doar răi? Într-adevăr,

pare cam imposibil, dar nu este. V-am stârnit curiozitatea? Povestea noastră vorbeşte despre un grup de

44

oameni necăjiţi, din vremuri îndepărtate, ce fugeau din calea păgânilor. Şi, tot fugind, au ajuns într-o

pădure. Au făcut un foc mare de tabără, când au văzut o licărire mare pe cer. Era din ce în ce mai

aproape. Părea că spintecă cerul în două, când s-a prăbuşit. Oamenii au fugit curioşi să vadă ce se

întâmplase. Se ascundeau după pomi, când zăresc o farfurie zburătoare. Vi se pare cunoscut? Exact! Era

un OZN. Înăuntru, oamenii zăriseră piloţii. Nu, nu erau nişte omuleţi mici verzi, cu capetele mari şi cu

ochii bulbucaţi, aşa cum v-aţi fi aşteptat. De fapt, era un împărat cu soţia sa. Ciudat, nu? Bineînţeles,

oamenii, curioşi din fire, s-au strecurat în navă. Şi nu, nu erau doar laboratoare, ci dimpotrivă! Interiorul

arăta asemenea unui castel, ca smuls din basm. Sala tronului era baza de control. La un moment dat,

totul a început să se mişte. Exact, decolaseră! După un timp, au aterizat. Poate că vă aşteptaţi să fi ajuns

pe o planetă ciudată, roz, cu cer mov.. Dar staţi liniştiţi, nu e așa. Ajunseseră pe Planeta Poveştilor! Pun

pariu că vă întrebaţi de ce i se spunea aşa. Ei bine, acolo se aflau toate poveştile pe care noi le ştim. Vă

întrebaţi cum este posibil aşa ceva? Acolo, fiecare poveste avea regatul său. Oamenii coborâră din navă,

când dădură nas în nas cu... Albă-ca-Zăpada şi cu prinţul său; mergeau spre castel. Văzându-i atât de

derutaţi, i-au întrebat dacă vor să rămână la ei peste noapte. Zis şi făcut! Oamenii s-au integrat perfect.

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi fost dacă Albă-ca-Zăpada ar fi extraterestră? Păi, e posibil! Iar oamenii

noştri nu au rămas doar o zi, ci un an întreg, an în care ei şi extratereştrii şi-au împărtăşit toate

experienţele. Dar, orice aventură are şi un sfârşit; venise timpul ca oamenii noştri să se întoarcă de unde

veniseră. Dar, nu singuri! Alături de alţi extratereştrii din basme care să le spună celor de pe Pământ că

există viaţă şi altundeva.

Nimeni nu şi-a dat seama că acele creaturi nu sunt oameni. Au ajuns pe Pământ şi au bucurat oamenii

cu poveştile lor. Au rămas pe Terra şi poate că şi astăzi mai trăiesc încă printre noi!

În lumea nemuritorilor Monica Nevodari, clasa a V-a C

Era o dimineaţă normală de Ianuarie! Ca în orice altă zi din anul şcolar, îmi fac ghiozdanul şi plec

la şcoală! Ajung în clasă, şi mă pregătesc de oră. Dintr-o dată simt cum un cutremur puternic zguduie

pământul şi face prăpăd! Când deschid ochii, nu mai era frumoasa şi impunătoarea mea şcoală, ci erau

doar rămăşiţe din pereţii claselor şi câteva scaune şi bănci rupte. Eram sigură că mai mult de jumătate

din elevii şi profesorii care se aflau acolo erau morţi. Dar incercam să mă calmez şi să chem câteva

ajutoare. Singura fiinţă încă în viaţă era un câine, pe care l-am luat pentru a-mi ţine companie. Pe stradă,

nu era nici chip de om care să se plimbe după ajutoare cum eram eu şi câinele meu. Aud un mic foşnet

de după un "fost" magazin alimentar. Deşi nu mai puteam de frică, am înghiţit în sec, şi m-am dus să văd

cine era. Acolo era o fiinţă ciudată! Cu ochii gri şi corpul alb, de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Dau să fug,

dar vine după mine. Ajung în acelaşi punct de unde am plecat şi mă trântesc în genunchi. Simţeam o

frică pe care nu am mai simţit-o niciodată! Aşa că iau câinele în braţe, şi încep să plâng. Se auzea cum

plângeam în tot cartierul, fiind singura care a supravieţuit. Nu mă gândeam la nimic altceva, decât

speram că mama şi tata să trăiască. După minute ȋntregi de plâns, mă ridic şi trag câinele aproape de

piciorul meu. Dau să întreb acea "fiinţă" ciudată de unde vine, şi de ce vroia să ne omoare. Dar nu

puteam vorbi. Îngheţasem de frig și de frică! Simţeam, cum îmi crapă faţa din cauza vântului puternic.

Îmi şterg lacrimile de la ochi, şi mă întorc cu spatele mergând încet, lângă tovarăşul meu, câinele.

Se făcuse noapte şi deja îmi era frică să mai stau pe străzi, bântuind. Mă opresc într-un parc, şi

găsesc o bancă unde mă pot culca în seara aceasta. Habar n-am cât era ceasul, dar ştiu un singur lucru!

45

Doar cerul, luna şi stele nu s-au schimbat deloc. La un moment dat, observ din nou nişte fiinţe albe,

mergând fără nicio problemă. Norocul meu a fost că nu m-au observat, aşa că nu m-am ridicat să fug sau

să mă feresc. Câinele vine spre mine, îşi pune botul pe umărul meu, şi latră de 2 ori. Vorbesc cu el

spunându-i cu toată puterea corpului meu, pe care o mai aveam:

- Am văzut acum 2 ani un film ciudat! Era... Tot despre nişte fiinţe ciudate! Ele erau

nemuritoare! Poate, de acum vom intra şi noi în rândul nemuritorilor!...

Câinele adoarme pe umărul meu, iar eu adorm pe bancă.

Era din nou dimineaţă! Dar nu era o dimineaţă normală de Ianuarie, ci era una foarte ciudată! Nu mă

mai duceam la şcoală fiindcă erau numai pereţi dărâmaţi, deci am hotărât să o iau încet spre casă, cu

ideea că, poate, măcar unul din părinţii mei era acolo!

Când ajung în faţă curţii, poarta era încuiată! Atunci sar gardul şi ajung în faţa casei. Acum... Cum intrăm

în casă? Ştiam că nu era cea mai bună idee a mea, dar am spart geamul şi am intrat!

În casă, nu mai era nimic la fel... Tot mobilierul era rupt... Televizoarele erau sparte! După ce mi-am

căutat părinţii prin toată casă... Am ajuns la concluzia că nu se ştie în ce stare sunt acum, sau unde sunt!

După, mi-am dat seama că aveam nişte chei de rezervă! Când le-am găsit, i-am descuiat prietenului meu

poarta! Prima mea preocupare a fost mâncarea! Căutam ceva de mâncare, fiindcă nu mai mâncasem de

aproape 2 zile! Nu am găsit nimic de mâncare, în rest am găsit câteva sticle de apă! Dar după 3 zile, am

ajuns la concluzia că nu pot trăi numai din apă! Aşa că am plecat din nou, cu câinele meu, pentru a ne

găsi un adăpost ,pentru a ne putea apucă de creşterea legumelor şi fructelor în curte! În drumul nostru

am mai dat de multe ciudăţenii, dar care s-au dovedit a fi inofensive! După mulţi kilometrii de mers pe

jos, am găsit o căsuţa mică, frumoasă, nedemolata, care avea o grădina imensă! Acolo am trăit următorii

2 ani! Pe zi ce ce trecea, începeau să reapară oamenii! Fintele acelea ciudate tot nu au dispărut!

Deoarece erau nemuritoare!

Acum, pe câinele meu îl cheamă Brebenel, şi toate respectele mele pentru el, deoarece a fost

cel mai bun prieten al meu! Am fost şi încă suntem o echipa indestructibilă!

4. PROZĂ DESCRIPTIVĂ

Povestea răsăritului Laura Miu, clasa a VI-a A

Printre frumusețile meleagurilor noastre, litoralul Mării Negre, cu siguranţă este una din cele

mai atractive. Privită de pe plajă, marea este ca o carte plină cu poveşti şi enigme. Valurile sunt paginile

care povestesc multe întâmplări văzute numai de ele şi ascunse ce grijă în inima adâncurilor. Totuşi, un

fenomen spectaculos la mare este răsăritul soarelui. În dimineţile liniştite când linia orizontului este încă

amorţită şi pierdută în visare, un bulgăre de foc îşi face apariţia acolo unde cerul mângâie marea. Mai

întâi este o steluţă strălucitoare care creşte uşor, uşor, uşor ajungând cât o portocală, apoi cât o pâine

rotundă scoasă din cuptor. După ce stă o vreme să admire nemărginirea, fiindu-i parcă teamă să

trezească albastrul împietrit, pâinea cea frumoasă se transformă într-o sferă de foc asemenea unui

vucan, îşi revarsă lumina şi căldura asupra întregii naturi. Atunci totul se trezeşte la viaţă cu adevărat.

Niciodată nu vom şti cine este mai interesant, răsăritul sau apusul. Dacă stăm să le analizăm pe fiecare în

parte vom constata că fiecare face parte din viaţa de zi cu zi

46

Dezmorțirea plajei Andreea Colțoi, clasa a VIII-a A

Răcoarea dimineții de vară mă trezește din somnul

liniștit și mă ademenește până la plaja încă învăluită într-un val

cenușiu și întunecos. Nu e nimeni în jur, nici pe cer.

Orizonturile laterale ale plajei pustii se întind cât vezi cu ochii

și parcă aștepți să se ivească ceva, însă nimic. Mă așez pe

nisip. E rece. Foarte rece. Arunc o privire mării. Pare că încă

mai doarme, căci valurile mici se sparg liniștit și delicat la mal,

provocând un sunet asemănător cu îngânarile unui copilaș în somn. Mă apropii de ea și mă ințep în

scoicile de la mal înainte să o ating, semn că micuțele nu vor să trezesc marea. Înțeleg și mă retrag

înapoi pe nisip, parcă hipnotizată, așteptând să se întample ceva. Deodată o lumină puternică se zărește

în orizontul mării. Este prima rază a soarelui. Raza aceasta roșiatică și caldă mângaie apa care acum pare

mai cristalină ca niciodată. Încet, încet, din mare iese o bilă imensă de foc, ce este menită să trezească

plaja, dar odată cu ea, întreaga suflare. Nisipul fin se încălzește și-mi inspiră un fior plăcut și pașnic. Apa

începe să se dezmorțească și devine din ce în ce mai gălăgioasă. Sunetul valurilor izbite de stabilopozii ce

susțin faleza te introduce într-o stare de visare din care nu mai vrei să ieși. Briza mării aduce cu ea primi

pescăruși ce anunță „oficial” că de acum, nimeni nu mai trebuie să doarmă, doar să viseze. Să viseze cu

ochii deschiși pe plaja însorită, cu scoici sclipitoare ce par accesoriile plajei, care niciodată, dar niciodată

nu se demodează. Parfumul sărat al apei, în combinație cu mireasma scoicilor ce se dezmorțesc la

soarele strălucitor, mă cheama mai aproape de mare. Scoicile nu se mai împotrivesc, acum mă gâdilă și-

mi provoacă un zâmbet cald în colțul gurii. Este călduță. Într-adevăr, nu atât de caldă, dar cu atât mai

bine mă trezește de tot. Deodată, din depărtari se aud chicote. Încep să apară oamenii și să se bucure de

încă o zi perectă la malul mării. Plaja îi întâmpin cu un zâmbet sclipitor și cu brațele deschise. Mă bucur

că am asistat la trezirea acesteia. După această dimineață, simt că avem o legătură aparte, ce doar noi o

putem înțelege. Plaja este locul cel mai potrivit pentru a visa și a stârni în tine sentimente diferite, ce au

în comun un singur lucru......pacea.

Sfârșit de toamnă Elena Cristina Gavrilă, clasa a 6-a B

Norii ȋși risipesc pe cerul mohorât cenușa zilelor de vară. Vântul nemilos ȋti taie

răsuflarea, spulberând frunzele moarte, pe care pământul parcă abia așteaptă să le soarbă.

Natura ȋmbâcsită pare un tablou ȋn nuanțe sumbre, atmosfera fiind a unei poezii cu versuri ce

curg monoton, până la porțile fortificate ale morții.

Și astfel te trezești singur, ȋntr-o contemplație de-a dreptul macabră, prins ca o pasăre ȋn colivie,

implorând libertate. Și melancolia ȋți țese gânduri... Ce vreau eu de la viața asta? Cum mi-aș

dori-o? M-am gândit deseori la asta, chiar dacă sunt ȋncă un copil...

Am auzit de multe ori un dicton pe care-l consider foarte adevărat: oamenii au posibilitatea de

a alege ȋntre „a trăi” și „ a exista”. Mulți aleg să existe, eu aleg să trăiesc. De ce? Atât timp cât

trăiesc, experimentez lucruri noi, mă bucur de clipe magice, explorez necunoscutul... Se spune

47

că vom exista și ȋntr-o viață de dincolo... Despre asta nu mă pot pronunța, nu sunt eu ȋn măsură

să dezbat această temă. Mulți vor o viață perfectă, eu vreau o normalitate simplă.

Perfecțiunea... Și dacă o aleg, ce rezolv? Dacă toți am fi perfecți, cred că am trăi un film de

groază. Deși e greu să ne ȋnchipuim cum ar fi ȋntr-o astfel de lume, perfecțiunea cred că poate

face viața foarte monotonă... De ce? Păi, unde ar mai fi provocările? Dar emoțiile? Ai mai simți

bucuria unui succes obținut cu mari eforturi? Sau gustul dulce al ȋmpăcării după o ceartă

furunoasă cu cei dragi?

Noi nu suntem mașini, suntem oameni și semănăm mai degrabă cu stelele de nea... Suntem

ca fulgii de nea care au ȋnceput să zboare delicat... Dar stai! Mă uit mai atentă pe geam și chiar

zăresc jocul primilor fulgi de anul acesta. Natura care ȋn urmă cu câteva minute era ca o operă

gotică, acum devine o pictură abstractă a unui maestru detașat de lumea cotidiană. Deschid

fereastra și un stol de fulgi se opresc ȋn palma mea, ca niște boabe de mărgăritar. Bucuria ȋmi

inundă fiecare colțișor al ființei mele introvertive. Niciun nor nu mai tulbură splendoarea luminii

albe și pure. Zăpada croșetată cu fir de mătase acoperă ȋntinderile, făcând ca totul să pară o

feerie. Printre norii acum albicioși, soarele ȋși trimite spre mine câteva săgeți, aprinzându-mi in

inimă flacăra bucuriei de a trăi. Totuși, un fior de nostalgie mă atinge ca o adiere. Oare să-mi fie

dor de toamnă???

Inspirație nocturnă

Alexandra Țintă, clas a VIII-a B Luna răsare, ocupând cu trufie locul care a fost până acum

câteva minute al colegului cu săgeti de foc. Acum e schimbul ei,

așa că trebuie să-și îndeplinească cu conștiinciozitate obligațiile,

mai precis pe aceea de a face lumină în atâta obscuritate. O

boare albă de lumină se coboară până la nivelul ochilor mei. Se

pare că farul tainic de lumină al lunii funcționează și în seara

asta, mai bine decât niciodată, aș putea spune. Stelele mirate,

parcă au fost trezite din somnul de frumusețe. Figura lor îmi

transmite cât de neîndreptățite de fusul orar se simt. Mireasma

ierbii îmi trezește simțurile adormite pe jumătate în acest cadru magic și cuprins de un farmec aparte.

Pacea și liniștea întrerupte doar de baladele greierilor îmi oferă posibilitatea de a visa cu ochii deschiși.

Contemplând splendoarea și măreția Lui Dumnezeu, oglindite în perfecțiunea formelor naturii, aș vrea

să depășesc limitele permise sau nu. Iubesc frumosul, iubesc tot ce este pe pământ și îmi place să separ

umbrele de lumini, să-mi umplu sufletul cu flori de soare răsărite din dorințe ascunse. Trăiesc pentru a

studia tot ce este construit ingenios și cu măiestrie și toată iarba nouă. Pentru prima dată, mi-am deschis

sufletul fără teamă și am avut curajul să recunosc că sunt o visătoare idealistă în permanență căutare de

lumină. Se pare că razele lunii mi-au încălzit sufletul și l-au făcut să tresalte de emoție și de fercire. Luna

a clipit discret și m-a îmbrățișat cu delicatețe, urându-mi succes pe drumul ales de mine. Am înțeles că

nimic nu te inspiră mai mult decât natura.

48

Misterul naturii este elucidat Alexandra Țintă -clasa a VIII-a B

Peisajul mă atrage ca un magnet să-l contemplu. Este imposibil să rezist tentației de a pătrunde

ȋn inima pădurii care bate cu un ritm tot mai accelerat ca și inima mea. Arborii au ȋnceput deja

ceremoniile de ramas-bun de la vara si si-au initiat lungile si solemnele matanii.Ce poate fi mai

impresionant decât un copac cocoșat de greutatea anilor ȋn mijlocul sălbăticiunii?! Am spus cumva

,,sălbăticiune”? Ȋntr-adevăr, mă aflu ȋntr-un regat al naturii ȋn care domnesc pacea și armonia, dar toată

venerația mea pentru natura poate fi ȋntreruptă ȋn orice moment de o trosnitura seacă din spatele

tufișului care poate adăposti pe oricine și orice. Panica pune stăpânire pe sufletul meu pentru o clipă,

ȋnsă nu durează mult și ȋmi revin din starea de meditație și realizez că natura merită orice sacrificiu.

Toamna ȋși face resimțită prezența ȋn această rezervație a tainelor. Vântul alb ȋmi ascute auzul, ȋmi face

degetele și toate ȋncheieturile să tremure. Frigul ȋmi inundă sângele și ȋl transformă din roșu ȋn albastru.

Pașii ȋmi sunt din ce ȋn ce mai greoi, iar apăsarea rucsacului este tot mai grea. Pur și simplu acțiunea de a

merge mi se pare un efort peste măsura puterilor mele. Este ȋncredibil cât de schimbătoare este natura

și cât de repede am ȋnceput să regret că m-am ȋncumetat ȋn acest labirint de arbori. Ochiul de raze al

cerului mă privește cu o frivolitate și o răceala inexplicabile. Parcă totul a fost un plan urzit de natură

pentru a mă ademeni ȋn mrejele ei! O dungă cenușie se ivește pe cerul plin de nori. Dunga se

transformă ȋntr-o pată mai mare, iar pata ȋși varsă culoarea pe tot cerul. Se pare că natura ȋși urmează

cu sfințenie planul de a mă face să sufăr și să păstrez amintirea acestei zile de toamnă. Ȋncepe ploaia. O

picătură de apă se prelinge de pe frunzele ascuțite ale copacilor pe creștetul capului meu. Urmează o

altă picătură, o alta, iar forțele naturii se dezlănțuie. Mă simt protagonista unei scene dintr-un film de

acțiune, doar că regizorul nu este un om ȋn situația mea, ci o putere incontrolabilă și de neȋnțeles.

Copacii ȋmi ȋntorc spinarea neagră. Nimeni nu ȋmi oferă ajutorul ȋn aceste momente de maximă tensiune.

Sunt singură ȋn mijlocul pustietății, lipsită de apărare și la mila frigului și a ploii. Dar nu era asta tot ceea

ce voiam eu: să venerez natura și să-i descopăr toate tainele?

Cum ar arăta pentru mine o școală a viitorului

Diana Ioana Matei Clasa a VII-a D Sunt sigură că toți știți cum arată școala voastră, clasa, colegii, cadrele didactice. Dar sincer, câți

dintre voi v-ați gândit în viitor mai precis la cum vor arăta ele? Eu mi-am pus această întrebare… și ce să

vezi? imaginația m-a purtat până în anul 2050.

Acolo mi-am văzut școala, profesorii, clasa… dar totuși era ceva schimbat… am înțeles când am

intrat într-o clasă. Era doamna profesoară de română, doamna care, cândva, cam în prezentul real, mi-a

fost profesoară. Ca de obicei, le preda elevilor de clasa a

VI-a cu mult drag.

Dar unde erau băncile vechi, murdare, stricate…?

Unde era tabla, care era întotdeauna neștearsă perfect? În

ce s-a transformat catedra? Toate erau transformate.

Băncile dispăruseră, înlocuite cu unele moderne, cu iPad-

uri, și tot ce înseamnă tehnologie. Catedra era înlocuită cu

una care putea să vadă ce lucrează elevii pe iPad-uri,

49

profesorul nefiind nevoit să se ridice de la catedră. Tot ce vedea profesorul pe loptopuri la catedră era

înregistrat. Table era înlocuită de o mare tabletă cu acces la internet precum și la toate iPad-urile.

Catalogul albastru…?! ce s-a întâmplat cu el? Și el a fost transformat într-un format electronic! Totul era

schimbat…

Dintr-o dată totul se spulberă în aer… peisajul s-a tranformat în pulbere. Din păcate totul era un

vis.De fapt iubesc faptul că totul fost doar un vis, mie îmi place totul așa cum este deoarece nu aș vrea

să nu mai existe profesori, care să se tranforme în roboți maniaci, ca la sfârșitul visului. ȊMI IUBESC

ȘCOALA, COLEGII, PROFESORII ȘI SUNT MÂNDRĂ DE ACEST LUCRU!

Voi cum vă imaginați școala viitorului?

Eu și natura Daniela Fota, clasa a XI-a

Albastrul cerului înstelat mă face să visez. Dansul stelelelor e fascinant, este uimitor cum aceste

forme indescriptibile conturează universul. Alături de cer și departe de pământ, toate îndoilelile devin

un întreg , o formă compactă și definită perfect și anume speranța. Ea însăși este lumina care stă mereu

aprinsă și așteaptă să fie chemată, ea ne sare în ajutor când avem cea mai mare nevoie. Speranța este ‘’

instrumentul’’ trimis de împărăția divină. Eu nu pot fi un tablou expus într-o galerie , care să fie pe placul

amatorilor, ci pot fi eu și natura. Noi două suntem un întreg. Ea este singura care mă face să plutesc,

singura fără de care nu aș putea supraviețui și al cărui oxigen este vital. Credința ne ține la suprafață, iar

natura ne oferă liniște.

Viața este dură și ne lovește când ne așteptăm mai puțin. Totul constă în cât putem să ne

adunăm, astfel încât să continuăm să mergem mai departe. Uneori ești lovit atât de dur, încat ajungi să

te refugiezi în brațele unor străini sau să îți alegi un viciu. Cu desăvârșire este simplu să tragem o linie

peste trecutul nostru, dar este și mai greu când vedem greșelile noastre în persoanele dragi. Vrem să

remediem acest lucru și nu avem nici o putere. Știți cum se spune ,trebuie să ne jucăm cu focul ca să ne

ardem și abia atunci vom simți. Este greu, dar ne putem găsi motivația de a merge înainte păstrând

credința. Oare nu sunt eu suficient de puternică încât să iau decizii pe cont propriu și să îmi urmez

visele?! Răspunsul a venit când mă aflam la răscruce și m-a determinat să accept această provocare.

Atunci mi-am dat seama că nu am de ales. Totul în viață se plătește mai devreme sau mai tarziu, este

precum o roată ce continuă să se învârtească, până și clipele de fericire se plătesc în lacrimi. Ideea este

să alegem mai puțină suferință ,prețuindu-ne pe noi. Tu poți fi ceea ce îți dorești și nu ceea ce vor alții să

fii. Tu ești autodidact și doar tu poți să te ridici ca și când fiecare zi din viața ta ar fi o nouă oportunitate

către schimbare. ’’Îmi doresc un moment în viață în care să fiu mai mult decât am crezut că voi fi’’.

Natura în toată splendoarea sa este într-o continuă schimbare, iar acesta suspină atunci când oamenii o

atacă. Este atât de sensibilă și delicată încât nu suportă să fie atinsă brusc, are nevoie de sunetul viorii...

ziua începe cu razele soarelui, noaptea luna devine regină alături de stele. Un întreg vis, o întreagă

poveste și o loialitate veșnică din partea naturii și totul pentru ca noi să vorbim cu ea și cu toate ființele

care fac parte din acest loc unic. În această lume minunată, alături de toate aceste torțe ce ard

neîncentat, alături de spiritul lor liber, fiecare lacrimă devine un nou cuvânt ce așteaptă să fie transmis

și astfel ia naștere un nou început, cel al unei lumi mai bune.

50

5. PROZĂ REFLEXIVĂ

Spune-o, nu te costă nimic!

Andreea Moise, clasa a VIII-a B Spune-i un elev de clasa I că e talentat şi va zâmbi întreaga noapte.

Spune-i unui bătrân din parc că sfatul său e înţelepciune pură şi cu siguranţă va închide ochii satisfăcut.

Spune-i mamei tale că o iubeşti şi se va opri din ceea ce face pentru a-ţi întoarce vorba.

Spune-i profesorului tău că lecţiile sale reprezintă cele mai

frumoase momente ale orarului şi el va zâmbi pentru sine

când iese din clasă.

Spune-i unui bolnav că tu crezi în el şi va face orice pentru a

nu te dezamăgi.

Spune-i unui câine de pe stradă că vrei ca el să ducă o viaţă

mult mai bună şi cu siguranţă te va înţelege şi va da din

coadă.

Spune-i unei stele că îi mulţumeşte că îţi luminează calea

când mergi noaptea spre casă, iar în următoarea noapte va

străluci mai puternic.

Spune-i unei persoane cu aparat dentar că are un zâmbet minunat şi îi vei da încredere.

Spune-i cerşetorului că înainte de culcare te rogi pentru el şi el va considera acea zi cea în care s-a

îmbogăţit.

Spune-i lunii pline că ale sale cratere te ajută să adormi, iar când te vei trezi noaptea, o vei vedea la

geamul tău.

Spune-i unui motan ce te-a zgâriat în trecut că îi mulţumeşti că ţi-a lăsat o amintire a unui pisoi minunat

pentru tot restul vieţii pe braţ, iar el va mieuna prelung în poala ta.

Spune-i bunicii tale că poveştile sale de dinainte de culcare au reprezentat cea mai frumoasă parte a

copilăriei tale, iar ea va lăsa să-i scape o lacrimă.

Spune-i bibliotecarei şcolii tale că ai luat o notă de zece datorită recomandărilor sale, iar ea va avea grijă

să zâmbească sincer.

Spune-i unei păsări că al său cântec te trezeşte în fiecare dimineaţă cu un zâmbet întipărit pe chip, iar ea

îşi va învăţa puii să-ţi cânte melodios la fereastră.

Spune-i unei persoane triste că tu ţii la ea indiferent de ceea ce va face, iar ea te va răsplăti cu o

îmbrăţişare plină de mulţumiri.

Hai, spune-o, nu te costă nimic.

Unicitate și bazaconii Andreea Moise , clasa a VIII-a B

Oamenii au pierdut contactul cu realitatea; realitatea reprezentând frumosul şi adevăratul țel

pentru care consumă oxigen. Ei sunt încă aici, pe Terra, alături de semenii lor, dar au uitat motivul. Sunt

aici oare doar pentru a putea să-şi urle nemulţumirile în stânga şi în dreapta şi să critice neajunsurile

societăţii? Sunt aici doar pentru a putea face alţi oameni să sufere? Nu; sunt aici fiindcă Cineva i-a trimis

51

pentru a fi de ajutor. Crezându-se unic, deşi face parte dintr-o societate alcătuită din oameni identici cu

el, omul uită. Uită faptul că nu doar el are dreptul la unicitate absolută.

Cu ce mă ajută să fiu cea mai talentată de la locul meu de muncă, dacă ceilalţi sunt acolo din

aceeaşi ȋnclinatie că mine? De ce m-aş considera specială pe lângă colegii mei de clasă, dacă simpla lor

prezenţă înseamnă de asemenea un lucru special? A fi unic e ceva măreţ şi de apreciat. Dar oare nu e

ceva intangibil pentru noi? Suntem aici să dăm la o parte oameni aşa-zişi simpli pentru a ne arată

superioritatea. Suntem aici pentru a cerşi atenţie. Suntem aici fiindcă am uitat că de fapt nu mai suntem

de mult unde eram înainte.

Încearcă să scrii cum nimeni nu a mai făcut-o înainte. Pictează oxigen sau pur şi simplu cântă

ceva ce oamenii ar slăvi dacă ar avea şansă să asculte. Fă ceva imposibil şi vei fi luminiţa de la capătul

unui tunel în care s-a născut un licurici. Dar cu ce bun să fii în tunel, dacă afli că alţi licurici se vor naşte şi

vei ajunge doar o altă lumină? Dacă, indiferent de ce ai de arătat, vei rămâne mereu un număr pe o scală

a populaţiei. Nu ştiu, fii paralelă ce ajunge intersectată, sau doar ignoră societatea. Pe scurt, afirmă-te.

Afirmă-te, astfel încât alţi unici să te dea la o parte şi să ajungi de unde ai plecat.

Eu nu înţeleg, sinceră să fiu. Dacă fiecare dintre noi e unic prin simpla prezenţă, de ce unii vor

unicitate superioară celorlalţi? Poate au ceva de arătat, vor să fie remarcaţi, dar uneori pierdem

adevărate talente doar fiindcă lângă ele se află persoane cu mult mai convingătoare şi care ajung unde

vor, deşi nu merită. Vrem ca totul în jurul nostru să fie perfect; dar dacă am ajunge în acel loc perfect

nici măcar nu ne-am da seama de deosebiri. Criticăm o faptă rea; dar când există ceva de lăudat ne

rezumăm la ignoranţă. Suntem unici, da; dar uităm că mai sunt şi alţii unici pe lângă noi.

Dacă eu îmi doresc de ani buni un anumit lucru, iar peste noapte o persoană descoperă acel

lucru şi în câteva ore deja îl obţine, oare nu e nedrept? Dacă o persoană citeşte un citat şi îi convine,

începând să-l susţină necontenit, papagaliceşte, în orice discuţie, dar uitând că de fapt nici măcar nu-l

înţelege cu adevărat, oare să ignori şi să nu critici? Eu nu pot înţelege tot statutul de ,,unic”.

Omule, da, eşti unic, dar înţelege că nu prin ceea ce crezi tu că eşti. Realitatea e că unii sunt atât

de unici încât ajung speciali doar prin obsesia pentru unicitate.

Scrisoare pentru părinți

Nefise Tașdelen, clasa a VIII-a Știu că ne iubiți și că ne vreți binele... Știu că vă luptați cu problemele, că uneori grija zilei de

mâine devine o povară greu de purtat care vă face mai morocănoși, mai nervoși și mai puțin

comunicativi... Dar noi suntem adolescenți!!! Avem nevoie să fim ascultați și ȋnțeleși, nu puși la zid

pentru orice nu vă e pe plac! Vă gândiți, măcar uneori, cum ne simțim cu adevărat atunci când vă grăbiți

să ne certați aspru pentru o notă mai mică, fără să aveți răbdare să aflați și cauzele? Sau atunci când

pentru niște mărunțișuri, ne pedepsiți drastic, fără a ne lăsa răgaz ca să ne justificăm faptele? Cel mai

dureros ȋnsă este pentru noi când ne ignorați. Poate voi credeți că suntem ȋncă mici și nu ȋnțelegem ce

este viața, dar v-am putea surprinde. Credeți că nu ne pasă de câte aveți pe cap, că nu știm ce ȋnseamnă

să administrezi cu cap banii, ca să ajungă pentru tot ce avem nevoie: de la plata facturilor până la

mâncarea pe care o puneți pe masă. Toți ați trecut prin adolescență, știm asta, dar nu ne place când

faceți comparații. Poate nu ar fi fost rău să fim ca voi și să savurăm cu adevărat jocurile inocente ale

copilăriei, după care, sincer, și noi tânjim... Dar pe vremea voastră nu exista internetul!!! Noi nu mai

52

putem fi ca voi, pentru simplul fapt că trăim ȋntr-o lume total diferită de cea ȋn care ați trăit voi. Avem

acces la informații pe care voi le-ați dobândit mult mai târziu. Știm ȋncă de mici mult mai multe lucruri

decât am avea nevoie, uneori și despre procesele maturizării noastre biologice, la care voi ați ajuns mult

mai târziu. Unele subiecte cu care noi acum suntem deja familiarizați erau pentru voi tabu-uri.... Voi

aveați șotronul, coarda, mingea, petreceați mult timp ȋn aer liber, cu prietenii de joacă la “Tară țară

vrem ostași” sau la “Baba oarba”. Noi nu mai avem timp pentru aceste jocuri nevinovate. Noi am

descoperit jocurile pe calculator.... Mult mai atractive, dar și mai nocive pentru sufletul nostru. Unii

chiar suntem conștienți de multe rele care ni se ȋntâmplă din cauza modernizării și tehnologizării

societății. Dar nu putem să le ignorăm. Ȋncercăm doar să rămânem pe linia de plutire.

Obișnuiți-vă cu gândul că ne maturizăm mai repede și că avem nevoie de mai multă ȋnțelegere

din partea voastră și mai ales de comunicare... Maturizarea pe care noi o parcurgem mai rapid și poate

un pic forțat, nu e ușor de suportat. Uneori ne tulbură atât de tare schimbările pe care le resimțim ȋn

noi, ȋncât devenim mult mai irascibili, poate chiar mai nesuferiți. Sunt momente ȋn care nu putem să ne

ȋmpăcăm cu noi ȋnșine și atunci cum să ne ȋmpăcăm cu cei din jur? Ajungem să nu ne mai suportăm nici

noi. Știu că ne ȋnvățați de bine: să avem mai mult respect față de semeni, să nu uităm de cuvintele

“iartă-mă”, “mulțumesc” si “te rog frumos”. Suntem, ce e drept, mai rebeli, dar nu tratați orice

ȋncercare a noastră de a ne spune părerea ca un act de nesupunere sau de revoltă. Oferiți-ne puțin mai

multă credibilitate și sprijiniți-ne ȋn inițiativele noastre, chiar dacă alegem un lucru care nu se potrivește

cu așteptările voastre. Suntem tineri și ȋncercăm. E posibil să greșim, dar putem ȋnvăța și din greșeli.

Bineȋnțeles că nu intră ȋn discuție greșelile fatale. Nu o să vă cer să spijiniți copilul ȋn dorința lui de a se

droga!!! Mă refer ȋnsă la marile alegeri, cele de viitor. O chitară, un set de pensule, o pânză, un pian, o

carte.... bani aruncati, ar zice unii... Dar oare nu au niciun scop? Știu că tot ce vreți pentru noi este

binele, dar asta de multe ori ne ȋngrădește pasiunea, creativitatea . Știm că ȋn ziua de astăzi actoria nu

mai este ce a fost, că se preferă comediile de prost gust unde se batjocorește tot ce are omul mai sfânt,

operele adevărate murind lent. Puțini mai vizitează o galerie de artă. Artiștii plastici au devenit prea

abstracți pentru a fi ȋnțeleși... Muzica de calitate e marginalizată, astăzi triumfând vedetele de carton,

cum am auzit că li se zice, fără talent dar cu tupeu, vedete care-și câștigă celebritatea cu poze deocheate

prin ziare. Știm că nu ăsta este fundalul ȋn care ați vrut să trăim, dar nimeni nu este de vină. Cu atât mai

puțin noi... Din fericire, suntem destui care nu ne complacem ȋn acest context, ci căutăm altceva... și

asta pentru că am ȋnvățat de la voi capacitatea de a discerne. Nu ne plac nici nouă exagerările și

ȋncercările de a distruge bunul simț. Poate că avem ȋn multe privințe păreri și preferințe diferite, dar nici

nu trebuie să ne obligați să vă copiem, să adoptăm automat punctele voastre de vedere. Lăsați-ne

libertatea de opinie! Dar fiți cu sufletul lângă noi, nu ne abandonați... Uneori așa ne dați impresia.

Mergeți la lucru, alergați toată ziua, vă agitați, vă frământați să puteți căștiga un pic mai mult... Știm

răspunsul. Pentru noi. Dar v-ați gândit că alergătura asta vă mănâncă prea mult timp? Că vă scufundați

ȋn acest stres infernal, prea adânc și că nu vă mai rămâne timp și pentru noi? Mereu sunteți prea obosiți

pentru o conversație mai sensibilă... si ne lăsați impresia că vă ȋnstrăinați de noi. După o zi obositoare de

muncă nu mai sunteți capabili să ne acordați un pic de atenție... Și noi avem nevoie de asta ca de aer...

Nu vă ȋntristați pentru o notă mică! Nu este un capăt de țară! Notele nu ne reprezintă cu adevărat, arată

doar că nu am ȋnvățat suficient ȋn ziua respectivă. Avem zile bune și zile proaste. Și voi aveți... Și apoi, ați

prefera o notă mare obținută prea ușor? Mereu o să fim ȋn ochii voștri niște copii, vă vine greu să

acceptați că am crescut, că am evoluat de la ȋntrebarea Ce? la ȋntrebarea De ce? Probabil vă lipsesc și

53

vouă acele momente, ȋn care eram micuți. Ȋn care eram mai ascultători și ȋncă nu descoperisem spiritul

de revoltă. Știu că nu aveți răspunsuri la toate ȋntrebările noastre, nu sunteți enciclopedii și experiența

de viață, oricât de bogată, nu te poate transforma ȋntr-o inteligență absolută. Dar avem nevoie de voi,

vrem un schimb de opinii mai relaxat, mai puțin stresant. Ȋn ce mă privește, aș putea spune că am un

mic defect. Recunosc că am fost, sunt și probabil o să mai fiu geloasă pe anumite persoane care

acaparează timpul părinților mei. Cred că nu sunt singura care simt asta. Dar gelozia, dragi părinți, vine

din faptul că vă iubim! De ce oare ne complicăm viața atât de mult? O ceartă azi, o ceartă mâine, o

ceartă peste o săptămână, până ajungem să ne ingorăm complet, să nu ne mai tolerăm unii pe alții. Sunt

sigură că vi se rupe inima ȋn două de fiecare dată când trebuie să țipați la noi sau când ne vedeți că

suferim. La ce bun atâtea țipete, cuvinte aruncate la nervi ȋntr-o lume sufocată deja de răutate? Nu

spun că noi, copiii, suntem cei mai buni. Toti am greșit ȋn această relație și probabil o să mai greșim. Dar

ce spuneți de o soluție mai pașnică, mai constructivă? De ceva mai bun decât o ceartă sau o ignorare.

Ȋncercăm, poate nu ne iese din prima, ȋnvățăm și ȋncercăm din nou...

Cu drag ,

Un copil pierdut in gălăgie

Prietenia nu se cumpără cu bani

Alexandra Țintă -clasa a VIII-a B Prietenia nu se poate defini cu ajutorul dicţionarului explicativ al limbii române, ci doar cu

dicţionarul sufletului. Prietenia nu se cumpără cu lucruri materiale, ci se câştigă treptat-treptat, pas cu

pas fără a denatura cursul obişnuit al lucrurilor. Această relaţie bazată pe afecţiune, încredere şi respect

reciproc presupune cunoaşterea persoanei respective şi relaţionarea cu

aceasta. Doar cunoscând sufletul acelei persoane şi ignorând celelalte

aspecte, poţi ajunge să te împrieteneşti cu cineva cu adevărat. În opinia

mea, încrederea este elementul cheie al unei relaţii de prietenie. Spre

exemplu, atunci când doi prieteni au încredere unul în celălat, atunci ei vor

fi sinceri unul cu celălalt, îşi vor încredinţa toate secretele şi astfel,va exista

comunicare între cei doi. Cu toate astea, încrederea este un lucru care se dobândeşte cu multă greutate

şi după mai multe probe de devotament, însă se pierde foarte repede. Este de ajuns să ai o umbră de

incertitudine cu privire la persoană cu care eşti prieten, pentru că încrederea câştigată după mulţi ani să

se piardă pentru moment sau în alte situaţii ,pentru totdeauna. Respectul joacă, la rândul lui un rol la fel

de important ca şi încrederea. Doi prieteni care se respectă vor trăi în armonie, pe când doi prieteni care

nu îşi poartă respect unul altuia vor fi constant în conflict şi tensiune. Pentru a dura, o prietenie se

consolidează cu vorbe bune, spuse cu toată sinceritatea şi din cea mai bună intenţie, mângâieri, cuvinte

de încurajare şi sfaturi potrivite în momentele dificile. Eu consider total neadevărat că un prieten

adevărat trebuie să primească recompense materiale în schimbul sfaturilor sale şi cu atât mai puţin să

solicite ceva în schimbul serviciilor pe care le face. Atunci când o relaţie de prietenie se rezumă la daruri

sau la fapte săvârşite din obligaţie sau din datorie faţă de celălalt, relaţia devine interesată. În acele

momente în care cel pe care îl credeai prieten îţi cere recompense pentru a-ţi acorda ajutorul şi

privilegii, ipocrizia acestuia iese la iveală, iar fosta prietenie se transformă într-un sentiment amar,

neplăcut. Atunci îţi dai seama că prietenia nu se cumpără cu bani.

54

Alegeri de viitor Alexandra Țintă, clasa a VIII-a B

Alegerea meseriei este un pas foarte important în construirea viitorului. Această decizie aparţine sau

ar trebui să aparţină integral persoanei în cauză. Din păcate, însă, decizia se transformă din una

unilaterală într-o alegere bi, tri sau chiar multilaterală.

Două sunt elementele-cheie ale succesului şi gloriei de lungă durată: talentul şi pasiunea ce trebuie să

se îmbine armonios. Pasiunea este factorul care precede toate celelalte etape. Fără dedicaţie absolută,

voinţă, iubire pentru meseria de viitor, nimic nu este posibil. Atunci când există pasiune, talentul vine de

la sine, în schimb, dacă pasiunea ar fi nulă, talentul ar fi în van. Persoanele care şi-au plănuit singure

viitorul ţinând cont de cât de mult iubesc sau nu diferitele domenii ale muncii,cu siguranţă că vor fi nişte

oameni fericiţi şi încrezători întreaga lor viaţă.În antiteză cu aceştia sunt cei la care deciziile au fost luate

de familie cu fermitate,instalând astfel,condiţiile esenţiale pentru neînţelegeri şi deziluzii.Tinerii care

urmează o facultate numai pentru a nu încalca regulile părinţilor şi a nu fi eliminaţi de pe lista

,,moştenitorilor” patrimoniului(în cazul unei situaţii economice magnifice)vor deveni nişte frustraţi şi

nefericiţi pentru tot restul existenţei.În opinia mea,nici măcar posibilele venituri inestimabile obţinute

prin sacrificiu nu pot compensa răul făcut de intervenţia radicală a prietenilor ori părinţilor.

Eu cred că nimeni nu ar trebui să renunţe să facă ceea ce îşi doreşte cu adevărat pentru a satisface

persoanele de lângă ei. În fond,societatea s-a schimbat şi nu mai trebuie respectată tradiţia de a urma

aceeaşi meserie în cadrul unei familii. Ar fi ideal că fiecare membru să-şi urmeze instinctul, să-şi

alimenteze dorinţa de cunoaştere, să-şi aleagă o meserie în funcţie de convingerile personale şi de

pasiune, căci talentul se dobândeşte cu timpul (în cazul în care nu este înnăscut). Nişte recomandări

pentru toate vârstele: Ascultaţi sfaturile persoanelor dragi vouă, însă decideţi cu inima şi raţiunea

proprie calea spre viitor, nu cu sentimentele şi gândirea celorlalţi! Nu-i lăsaţi să-şi proiecteze visele şi

dorinţele asupra viitorului vostru,fiindcă toţi avem speranţe, dorinţe şi suntem liberi să luăm propriile

decizii! Amintiţi-va că voi o să va trăiţi viaţă în funcţie de alegerile pe care le-aţi făcut… bune sau nu, aşa

că înfruntaţi-vă temerile şi afirmaţi-vă valorile!

Umbre colorate ale vieţii

Natalia Marcu, clasa a VI-a D Petele de culoare nu pot fi exprimate în cuvinte. Pictez, fac ce-mi place, iar când pun o culoare

pe pânză, aceasta reprezintă starea mea sufletească. Mul timp n-am ştiut ce reprezită culorile, doar le

aruncam pe un fundal alb. Acum, pentru mine, roşul reprezintă iubire, movul îmi dă putere, albul e

sufetul meu pur de copil ce nu cunoaşte viaţa, galbenul orgoliu naiv, iar negrul e tristeţea, căci am vazut

suflete plângând. Iar totule e doar un amalgam de de culori de prind viaţă şi transmit ceea ce simt eu.

Pentru mine, culorile nu sunt doar nişte pete puse la întâmplare pe o hârtie sau pe o pânză, sunt

opere de artă. Îmi aparţin, le dau viaţă. Dacă uneori nu-mi găsesc cuvintele să exprim ceea ce simt,

nuanţele descriu ce e în lăuntrul meu. Mi se întâmpla de multe ori să fiu abătută şi sa mă indrept spre

pensulă şi să pictez. Nu ştiu ce vreau, dar culorile mă ajută, parcă mă cheamă spre ele. Când pânza e

gata, când se împrieteneşte cu ideile culorilor, mă simt eliberată, cu o linişte în suflet, mă întorc la

lecţiile şi responsabilităţile mele. Culorile-mi zâmbesc sau mă amuză când se ceartă între ele, căci toate

vor rolul principal în opera mea. Nu fac diferenţe între ele, doar închid ochii, iar pensula îşi alege singură

55

partenerii de proiect. Dacă nu ar exista culorile în viaţa mea, m-aş simţi foarte tristă, deoarece, sub ochii

mei, ele prin viaţă şi contur, pot reda în culori ceea ce prin cuvinte nici n-aş putea visa. Pictura e doar o

altă lume a mea în care evadez, în care pot să închid ochii şi să fiu eu cu mine, in linişte si culorile, care

indrumate de sentimente, prind viaţă, amestecându-se.

Rezultatul e subiectiv, pentru fiecare vede si simte după propria sa imaginaţie. Dar cine sunt eu

să spun ce e aceea pictură?

Cuvinte pierdute

Ruxandra Grigore, Clasa a VIII-a A Brazii înalţi şi copleşiti de nea par crini enormi acoperiţi de floare. Acestea erau versurile pe

care-mi căzuseră ochii în acel moment, nişte cuvinte pierdute în filele unei cărţi vechi şi prăfuite dintr-un

colţ de cameră uitat de lume. Le priveam pentru prima oară şi, totuşi, simţeam că le mai auzisem

undeva, dar nu-mi puteam aminti ce le făcea deosebite. Eram pierdută în liniştea adâncă ce se lăsase,

când în minte-mi rămase un gând, o urmă de vis, de demult. Încercam să mă agăţ de aceea licărire, iar,

dintr-o dată, pe faţă mi-a apărut un surâs larg, semn că desluşisem taina din spatele cuvintelor. Îmi

amintesc de ziua când mă lovisem de ele pentru prima dată. Era o dimineaţa rece de iarnă. Stăteam

tolănită în pat, sub plapuma de lână a bunicii, precum obişnuiam în copilărie. Mă bucuram de căldura

primioare a căsuţei de pământ al cărei prag regret că nu-l mai călcasem de atât de mult timp. După o

scurtă vreme, mi-am făcut curaj şi am coborât din pat. Mi-am luat un ceai şi am coborât pe verandă,

unde m-am aşezat în vechiul balansoar al bunicului. Fără să-mi dau seama, am aţipit, poate doar

amorţită după o noapte nu foarte liniştită. Când am deschis ochii, am observat că lângă mine se afla

cineva. L-am ţintit cu privirea şi, într-o clipă, faţa mi s-a înseninat. Era Daniel, un vechi prieten din

copilărie cu care obişnuiam să mă ascund de bunica atunci când făceam pozne, în scorbura unui bătrân

copac din spatele casei. Am discutat şi am depănat amintiri. Eram fericită să văd că nu schimbase. Era

aceeaşi persoană cu ochii precum bufniţa, un zâmbet larg şi un suflet cald. Stăteam amândoi în

balansoarul ce scârţâia uşor şi ne uitam la zăpada care se întindea precum un ocean în faţa noastră.

Atunci auzisem pentru prima oara acele versuri, de la daniel, care reuşise să aleagă cele mai frumoase

cuvinte pentru a descrie ceea ce priveam.

Chiar dacă pe atunci nu le dădusem importanţă, acum îmi amintesc cu drag ce sentimente

treziseră în sufletul meu...

Viața văzută de un adolescent Cristina Codin, cls. a IX-a E

Ce este viața? Poate un joc mișel ȋn care nu mai știi ce e bine și ce e rău, nu mai poți să-ți dai

seama ce alegeri să faci, fiind derutat de schimbările bruște de opinie și de situație. Un continuu cerc de

monotonie. Viața ȋn sine mi se pare perversă, ne atrage ȋn jocul ei ȋn care știm de la bun început că o să

pierdem. Viața ȋmplinită este doar o iluzie frumoasă. O trăim la două extreme: fie luptând pentru a-i

ȋnvinge barierele, fie trecând pasivi prin ea, lăsându-ne Ȋn voia hazardului. Indiferent de cum ȋnțelegem

să trăim, moartea este singura certitudine. Crudul adevăr este că totul are un sfârsit. Noi suntem doar

niște pioni ȋn mâna destinului, care, se pare că face tot ce îsi dorește din noi. Umanitatea ȋntodeauna și-a

pus ȋntrebări existențiale: de ce ne naște, ce rol avem ȋn această lume? Dar nu știu să fi dat cineva un

56

răspuns universal valabil... Conexiunea dintre viață și moarte mi se pare incredibilă și totodată

ȋnspăimântătoare. Suntem existențe atât de fragile... Ca să nu ne lăsăm copleșiți de tulburare, ar trebui

să ignorăm faptul că, la orice pas, moartea stă la pândă... Nu suntem veșnici pe acest pământ, chiar dacă

unii se ȋmbată cu speranța că pot fi... Să trăim încercând să ne ascundem de noi și să fugim de purul

adevăr că sfârsitul este iminent? E greu de stapânit acest sentiment de neliniște și de zădărnicie.

Se spune că viata este un joc imprevizibil ȋn care ori ești pradă, ori ești prădător. Pe cât de

neprevăzut, pe atât de fascinant, nu? Ȋn cele din urmă, cred că nu contează dacă, ȋn relațiile cu semenii,

am fost victime sau agresori, nici cât de mult ne-am chinuit să ieșim învingători, mereu vom pierde...

Unde este sensul vieții?! Unde ne-am rătăcit?? Nu știu dacă poate cineva da un răspuns

mulțumitor la aceste ȋntrebări. Dar pentru un adolescent, această lipsă de perspectivă este foarte

descurajatoare și tristă! De ce să ne agățăm ca să putem trăi mai fericiți?

Gânduri de Învierea Domnului Cornelia Șandru, cls a VIII-a A

Ȋncă de când eram mică, așteptam Paștele foarte bucuroasă. Abia așteptam să merg la biserică

în Vinerea Mare și să cânt Prohodul Domnului. Nu cred că ȋnțelegeam mare lucru din semnificația

cântărilor, dar trăiam cu intensitate o emoție care mă copleșea. În prezent am 14 ani, m-am maturizat

oarecum și am ȋnceput să privesc lumea din jurul meu cu alți ochi. Emoția nu m-a

părăsit, dar ceva s-a schimbat ȋn mine. Ȋmi pun ȋntrebări și am nevoie de

răspunsuri... și nu ȋntotdeauna mă mulțumesc cu explicații simple. Da, am nevoie de

certitudini, toți avem, dar... ȋn ciuda acestei nevoi firești, trebuie să acceptăm că sunt

lucruri pe care mintea omenească nu le poate cuprinde. Cum s-ar putea explica oare

actul miraculos al Ȋnvierii Domnului sau coborârea Luminii Sfinte la mormântul

Mântuitorului ȋn fiecare noapte de Paști? Ȋn ce mă privește, ȋncerc să-mi țin sufletul

ancorat ȋn credință. Multe obiceiuri rituale creștine mi-au intrat ȋn obișnuință pentru

că le-am ȋnvățat din familie. Postul nu mi se pare un lucru anormal sau greu, ba din contră eu văd postul

ca fiind o curățare a sufletului, ca mai apoi să mă spovedesc și să mă ȋmpărtășesc. Mi-am dat seama că

lumea nu este întotdeauna roz. Am avut de multe ori probleme ce păreau de nerezolvat, dar a fost

suficient să cer ajutorul lui Dumnezeu și ajutorul a sosit ȋntotdeauna, sub o formă neașteptată. Asta mi-a

ȋntărit credința, mi-a dat tăria de a ȋnfrunta viitorul cu ȋncredere și cu bucurie. Când întâmpin în calea

mea un obstacol mă gândesc că este o nouă încercare de la Dumnezeu pentru a-mi testa credința ca mai

apoi să mă ajute să sar peste el. Atâta timp cât mă rog Lui mă simt fericită și ocotită. Cum Domnul

încearcă să mă aibă în grijă, așa și eu îmi ocrotesc familia cât pot de mult la acestă vârstă. Dumnezeu mi-

a dat cel mai frumos dar, o viață alaturi de o familie minunată. Am ȋnțeles că fără credință nu putem face

NIMIC bun. Din punctul meu de vedere, Învierea Domnului nu este ca o sărbatoare oarecare, ci este

ceva mult mai mult ... este un moment ȋn care noi oamenii ne bucurăm și aducem laudă laudă Domnului

pentru toate cele făcute de El. Prin această sărbătoare noi Îl slăvim pe Mântuitor prin post, rugăciune si

credință. Mântuitorul Iisus Hristos s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont pentru a ne ocroti și

a ne da nouă o viață frumoasă. În zilele noastre numărul celor care cred cu adevărat ȋn Dumnezeu se

ȋmpuținează. Din păcate sufletul se rătăcește cel mai ușor ȋn această lume confuză. Dar cu toate acestea,

eu ȋncerc să nu mă las pradă tuturor ispitelor. De când am fost mică am fost învațată să cred în

57

Dumnezeu, să fiu ascultătoare, să fac fapte bune și să Îl slăvesc pe Dumnezeu. Credința nu este un lucru

ce trebuie învățat, ci trebuie dobândită prin iubire, fapte bune. Învierea Domnului trebuie să aducă pace

și armonie în viața oamenilor. Eu văd această sărbătoare ca un semn divin din partea Lui, astfel

arătându-ne că ne iubește pe toți, deoarece El este Tatăl Nostru Cel Ceresc ce ne-a creat. Domnul

dorește ca noi, copiii Săi, să Îl slujim și să Îl bucurăm prin faptele noastre. La început, Dumnezeu a creat

omul cu posibilitatea de a nu muri. Adam a încălcat porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui

și răului, astfel, o dată cu el toți oamenii au devenit muritori. Prin Învierea Sa, Mântuitorul a dat tuturor

oamenilor posibilitatea învierii din morți și a vieții veșnice, alături de Dumnezeu. Mântuirea noastră a

început odată cu Jertfa și Învierea lui Iisus. Atunci, Domnul nostru Iisus Hristos a deschis porțile

Împărăției cerurilor, oferind posibilitatea tuturor celor care au credință și fac fapte bune, să se bucure de

fericirea veșnică în Rai, adică de mântuire. Dacă lumea ar reînvia, aș vedea multe schimbări. Nu vreau să

mai existe ispite sau răutate între oameni. Lumea ar trebui să fie bună una cu cealaltă și să nu se mai

pună accentul pe averea materială. Bogăția sufletească e cea care ne dă pacea sufletească. Locul de

ȋntâlnire cu Dumnezeu nu e mintea, care uneori ne joacă feste, ci sufletul curat, sincer, capabil de iubire

necondiționată. Sfintele Paști reprezintă cea mai importantă sărbătoare din viața creștinilor, prin

minunea cea mare a Învierii lui Iisus Hristos. Pe lângă cele religioase, această sărbătoare oferă

posibilitatea reunirii ȋntregii familii pregătind mesele festive și înroșirea ouălelor. Ouăle roșii

simbolizează mormântul lui Iisus, care s-a deschis la Învierea Sa din morți, iar culoarea lor, roșu,

simbolizează sângele lui Iisus. Crucea pe care a fost răstignit este simbolul iubirii lui Dumnezeu pentru

oameni. Eu sunt un copil, iar în mintea mea, Dumnezeu apare ca un mai mare părinte ce are grijă de

mine și de aproapele meu. Gândurile mele de Învierea Domnului sunt: 1. Mulțumirea față de El pentru

tot ce mi-a dat; 2. Rugămintea să aibă grijă de aproapele meu și să-l facă fericit; 3. Rugămintea să-mi

ierte mie toate păcatele vrute si nevrute. Doamne ajută! Paște fericit tuturor credincioșilor și fie ca

Domnul să ne aibă in pază!

Aşa sunt eu…

Claudia Lunca, clasa a-XII-a D Anii şi-au lăsat amprenta asupra simţurilor şi trăirilor mele. Am trecut prin multe greutăţi, dar de

fiecare dată, am ştiu să mă ridic şi să merg înainte… Acum sunt un alt om, care priveşte lucrurile din altă

perspectivă, am învăţat că fiecare om are o poveste, un destin pe care trebuie să şi-l urmeze. În toţi

aceşti ani, în care viaţa m-a pus la grele încercări, de multe ori, am căutat răspunsul la o întrebare, o

întrebare care mă frământa câteodată, o întrebare pe care mulţi dintre voi v-aţi pus-o, cu siguranţă, o

întrebare care sună cam aşa: “Ce este viaţa? Care este rolul nostru în ea ?”. Am primit multe răspunsuri,

unele interesante, altele lipsite de logică, însă acum am ajuns la un răspuns care, pot să zic că mă

mulţumeşte, deoarece simt asta, simt că aşa este, pentru că noi, oamenii, suntem, de fapt, nişte

marionete, iar viaţa este o piesă ieftină de teatru, noi avem suflet, avem sentimente şi tot ce se întâmplă

în jurul nostru ne afectează într-un fel sau altul, râdem, plângem, zâmbim, ne întristăm…Ne place să

visăm, pentru că în vis putem fi orice vrem, alţi oameni, putem zbura, putem vedea lucruri pe care nu le

vedem în realitate. Pe urmă, deschidem ochii şi totul se năruie, visele se sparg de geamul realităţii atât

de crude, iar dorinţele se spulberă şi se risipesc în vânt. Asta e realitatea pe care o trăim zi de zi, dar

important este să nu renunţăm niciodată şi, indifferent de ceea ce ne rezervă viitorul, trebuie să învăţăm

58

să ieşim mereu cu fruntea sus şi cu zâmbetul pe buze! Trecutul meu nu a fost aşa cum mi-am dorit, a

fost o perioadă plină mai mult de coborâşuri decât de urcuşuri, însă, după fiecare eşec mi-am spus: “Poţi

trece şi peste asta! “, mi-a fost greu, într-adevăr, dar, important este că acum sunt aici şi mă bucur de

fiecare lucru care mă-nconjoară, de fiecare zâmbet, de fiecare clipă, de tot ce mă face mai puternică. Da,

poate fiecare dintre noi are nevoie de o palmă de la viaţă, pentru a se trezi la realitate, pentru a-şi da

seama că nu totul i se cuvine, că oamenii care ne iubesc merită mult mai multă atenţie şi sprijin pentru a

fi fericiţi, că anumite lucruri pe care le dorim cu ardoare nu ne aduc liniştea sufletească, spre deosebire

de o mângâiere şi un zâmbet care ne pot face viaţa mult mai frumoasă. Acum am învăţat să îmi înving

fricile, deoarece tot timpul petrecut în întunericul din mine m-a ajutat să fiu mai puternică, m-a făcut să

tânjesc după “stabilitate”, fapt pentru care azi nu mai sunt cea de ieri şi toată viaţa voi fi în căutarea

mea, pentru că eu voi fi tot timpul alta. Recunosc, au fost momente în viaţa mea când nu voiam să stau

faţă-n faţă cu mine, deoarece mi se părea prea dureros, vedeam cum sufletul îmi plânge, iar lacrimile îmi

ardeau obrajii. Însă, timpul a trecut, iar eu am învăţat să îmi gestionez emoţiile şi să mă debarasez de

trecut, de tot ce îmi făcea rău, chiar dacă în tot acest timp, sufletul meu nu a fost întreg, am reuşit într-

un final să mă regăsesc. Am descoperit că atunci când eşti mai aproape de esenţa ta , se va reflecta apoi

în tot ceea ce faci. Lecţia importantă pe care am învăţat-o este să am grijă de sufletul meu, să deţin

controlul, să conştientizez ce vine din inimă, ce vine din ego şi să aleg să acţionez din inima atunci când

trebuie. A fost o perioadă de purificare, de tranziţie, de întrebări, dar şi de minuni, într-un final. Aşa sunt

eu, un om plin de căldură, de sinceritate, de dragoste şi mereu alături de cei pe care îi iubesc, de cei care

mi-au redat fericirea de care am parte acum.

Să nu uitaţi niciodată că : “Viaţa este alcătuită din amintiri vii, nu din umbre” !

III. SCENARIU DE FILM

O ȋntâmplare cu bucluc Maria Poleac, clasa a VI-a A

(O zi obişnuită în şcoală. Totul merge bine pentru elevi, dar orele par o veşnicie. La un moment dat,

liniştea e spulberată de Răzvan, un băiat care înjură ca la uşa cortului).

Profesorul de istorie (care era pe hol, aude zgomot și intră ȋn clasă): Răzvan, ce te-a apucat?

Răzvan: Domnule profesor, Alex m-a lovit!

Alex: Mi-a luat caietul de română şi mi l-a rupt...

Răzvan: Nu i l-am luat!

Alex: Ba da!

Răzvan: Ba nu!

(Cei doi sunt pe punctul de a se ȋncăiera)

Profesorul de istorie: Potoliți-vă! Parcă sunteți veniți din junglă!

Răzvan, mâine ȋi cumperi caietul și-i completezi notițele din caietul

rupt. Iar tu, Alex, nu trebuia să-l lovești, era bine să vii la mine să-mi spui ce s-a ȋntâmplat. Dacă mâine

nu-ți aduce caietul nou, cum am zis, găsim alt mijloc de a-l pedepsi. Acum treceți ȋn bancă. S-a ȋnțeles?

(Cei doi se uită urât unul la altul, ȋndreptându-se agale spre locurile lor. Profesorul iese. Imediat Răzvan

se repede asupra lui Alex și vrea să-l apuce de guler)

59

Răzvan: Pârâciosule!

(Ferindu-se, Alex se ȋmpiedică și cade lovindu-se la cap de colțul catedrei. În acel moment paznicul trece

pe hol prin dreptul ușii şi, văzând scena, se sperie).

Paznicul: Alex, Alex, Alex!

Răzvan: Domnule paznic vă rog să nu ajungem la director, vă rog!

Paznicul: Taci, sună la 112!

Răzvan: Da, sun!

Dispecera: Alo, cu cine doriţi?

Răzvan: Alo, aş dori o ambulanţă, vă rog!

Dispecera: Imediat!

Ambulanţa: Alo.

Răzvan: Alo, aş dori o ambulanţă pe strada Rușețu nr. 17, Liceul Marin Preda, sector 6. Urgent! Un elev a

căzut și s-a lovit la cap.

Ambulanţa: Trimitem una acum!

(La scurt timp a sosit ambulanţa, Alex avea pulsul foarte slab)

Medicul: Da, Domnule paznic sunaţi pe părinţii lui Alex şi spuneţi-le să vină la spitalul Fundeni, iar la

intrare să spună numele meu, Doctor Florea Bogdan.

Paznicul: Da, domnule doctor.

(La locul incidentului a sosit şi diriginta băieţilor. Aceasta a sunat-o pe mama lui Alex).

Diriginta: Răzvan l-a bătut pe Alex şi a fost dus cu ambulanţa la spitalul Fundeni, vedeţi că trebuie să

spuneţi la recepţie cum îl cheamă pe băiat şi numele doctorului Florea Bogdan.

Mama lui Alex: Mulţumesc, îl sun pe soţul meu şi mergem.

Mama lui Alex îşi sună soţul disperată:

Mama lui Alex: Dragul meu....!

Tatăl lui Alex: Ce s-a întâmplat draga mea?

Mama lui Alex: Se pare că la şcoală Alex s-a lovit la cap şi a fost dus la spitalul Fundeni. Am putea să ne

întâlnim şi să mergem împreună la spital.

Tatăl lui Alex: Acum plec de la servici şi te sun când sunt în făţa blocului ca să cobori, bine?

Mama lui Alex: Sigur!

Povestitor: Părinţii au mers la spital şi încearcă să i-a legătură cu doctorul Florea Bogdan.

Mama lui Alex: Bună ziua, domnule doctor, aş dori să-mi spuneţi care este starea fiului meu?

Doctorul: Staţi liniştiţi vă rog, fiul dumneavoastră se simte bine şi veţi putea pleca împreună acasă. Din

fericire nu este nici o problemă medicală, a avut doar un mic şoc.

Mama lui Alex: Va mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru el, aş dori să merg să îl văd dacă se poate.

Doctorul: Da, urmaţi-mă!

(Alex văzându-şi mama se sperie puţin).

Mama lui Alex: Alex cum te simţi ne-am speriat tare!

Alex: Acum sunt bine şi staţi calmi, nu este nimic. Eu şi cu Răzvan ne-am certat, iar el mi-a luat caietul de

biologie şi mi l-a rupt. Mama, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, cu bătaia nu rezolvăm nimic, mi-am dat

seama. Îmi pare rău că am speriat pe toată lumea.

(În acest moment a sosit şi colegul lui Răzvan).

Răzvan: Bună ziua, Alex cum te simţi?

60

Alex: Mulţumesc, sunt bine.

Răzvan: Îmi pare rău de ce s-a întâmplat la şcoală şi doresc să-mi cer scuze.

(Alex a plecat cu părinţii lui acasă, iar a doua zi urmă să meargă la şcoală. Colegii lui ştiau de la doamna

dirigintă cele petrecute. Răzvan a reflectat la cele făcute, iar când urma să i-a o decizie se gândea de

două ori înainte de a mai face ceva).

IV. DESPRE NOI

Spectacol pentru un suflet Mănăoaică Andreea şi Ducuţă Alexandru,

clasa a XII-a E Şi totul a început în urma cu doi ani, printr-un proiect. Am dorit să trezim interesul copiilor, dar

şi al părintilor, pentru ceea ce este frumos, normal şi firesc, astfel încât să ne dovedim, în primul rând,

nouă şi apoi celor din jurul nostru, că putem să dăm dovadă de omenie şi bunătate, chiar şi în vremuri

mai putin favorabile, aşa cum sunt cele pe care le traversăm acum. Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie

să-i învăţam pe copiii noştri valorile democraţiei autentice şi faptul că nu putem trăi decât în comuniune

cu cei din jurul nostru, mulţi având nevoie de sprijin si înţelegere. La această vârstă, copilul trăieste o

diversă gamă de emoţii şi sentimente pe care suntem datori să le cultivăm si să le amplificăm. Astfel,

unul din obiectivele prioritare ale şcolii si familiei este educarea acestora în spiritul omeniei şi

generozităţii. Atât bucuriile, cât şi necazurile celor din jur, trebuie să îi facă să vibreze şi să reactioneze

corespunzator. În acest sens am conceput şi dezvoltat un proiect de implicare a copiilor din liceul notru,

într-o actiune social comunitară, pe care am intitulat-o “Spectacol pentru un suflet” prilej cu care am

încercat să aducem o raza de soare si bucurie în sufletul unui copil cu o situaţie materială mai putin

bună. Proiectul a fost acceptat cu bucurie de copii, părinţii lor şi profesori.

Am încercat să deschidem sufletul copiilor spre activităţi caritabile, cât şi atragerea unor

sponsori (pe cât posibil), pentru ajutorarea unui copil mai putin favorizat. Proiectul a fost pornit în anul

2012, atunci a, fost coordonaţi doar de doamna profesor Negoiţă-Boiangiu Milena, căreia i s-a alăturat

doamna profesor Iorga Monica, fiind un bal de caritate cu tematică fashion, din acest motiv purtând

numele de „Fashion for charity”. Balul s-a desfăşurat în club Barletto, pe data de 11 decembrie, iar cazul

susţinul de acest bal nu a fost nici pe departe asemănător celui de anul acesta, atunci îndreptându-ne

atenţia spre copiii bolnavi de leucemie de la Spitalul Fundeni. Am pornit cu gândul şi cu inima la cei mai

puţin fericiţi decat noi. Numai iubirea este cea care ne sporeşte încrederea în cei din jur, dar acest lucru

implică şi sacrificii. Tot ce ne-am propus s-a concretizat in acest parteneriat în care am reuşit să

implicăm mai mulţi factori. Ne-am dorit să derulăm acest proiect sub forma unor evenimente culturale,

an de an, pe data de 11 decembrie. De ce? Dacă nu am avea iniţiativă în această privinţă, n-am mai

putea să sperăm că oamenii vor înţelege problemele cu care societatea / oamenii din jur se confruntă.

Implicarea în evenimentele caritabile, nu neapărat prin organizarea lor, ci şi prin cumpărarea biletului, a

donaţiilor sau pur şi simplu a răspândirii subiectului pentru a-l face public şi a ajuta, nu este o activitate

de imagine, pentru a te arăta om, ci este o motivaţie a fiecăruia dintre noi pentru a deveni, prin aceste

fapte, oameni întregi. Despre cazul de anul acesta am putut spune doar atât: Micuţa Elena a avut nevoie

61

de ajutorul nostru. Povestea ei a stat sub semnul speranţei, al speranţei că neşansa de până acum va fi

dată uitării de un posibil bine care a putut apărea în viaţa ei, netratând cu indiferenţă o situaţie în care

nimeni nu şi-ar dori să se afle vreodată, nici măcar pentru o zi, barim pentru o viaţă întreagă. Anul acesta

ne-am dorit să fim prezentabili şi să punem accent pe caz, nu pe distracţie, de aceea ţinem morţiş să

punctăm faptul că nu am organizat un bal, ci un eveniment caritabil. Am avut nevoie de sprijinul şi

înţelegerea celor dispuşi să cumpere bilet, luând parte la un spectacol cultural şi făcând, în acelaşi timp,

şi o faptă bună. Am avut un invitat special, care a răspuns promt cererii noastre, Florin Chilian, alături de

echipa celor de la Antena 1, cazul fiind dat pe post si mediatizat, fiind finalizat cu sponsorizări din partea

unor oameni străini, care au luat legatura chiar şi cu noi, elevii. Anuntul artistului a sunat aşa: Florin

Chilian Concert caritabil: “Evenimentul va avea loc pe data de 11 decembrie 2013, la sala de festivităţi a

liceului Mihai I. Este un spectacol organizat cu scopul strângerii de fonduri pentru ajutorarea unei fetiţe

cu o situaţie financiară deloc propice dezvoltării ei. ( deşi la început am precizat numele fetiţei,

conducerea liceului a cerut să nu-i pomenim numele , aceasta fiind dorinţa mamei ) Fata locuieşte într-un

container alături de mama ei. În urma evenimentului, cei implicaţi ca susţinători şi parteneri îi vor

asigura fetei continuarea practicării atletismului la clubul Rapid, îi vor asigura meditaţii, rechizite şi vor

contribui prin diverse donaţii. Printr-un cont pe care directorii Liceului Teoretic “Marin Preda” l-au

deschis, banii strânşi în urma evenimentului vor fi gestionaţi în folosul fetiţei, asigurându-ne că nimeni

altcineva nu-i va risipi.”

DIN REALIZĂRILE NOASTRE:

1. La Expoziţia Internaţională – Concurs „ÎNVINGĂTOR PRIN ARTĂ”- Ediția a IV-a din 2-3

noiembrie 2013 de la Iaşi – România, organizat tot de Asociația Cultural- Științifică “Vasile Pogor” din

Iași, ȋn parteneriat cu Inspectoratul Școlar Judeațean Iași și cu Universitatea de Arte “George Enescu” din

Iași, am obținut la secțiunea creație literară următoarele premii:

-Trofeu de excelență pentru eleva MOISE ANDREEA din clasa a VIII-a de la Liceul Teoretic

”Marin Preda” din București, coordonator prof. Fitcal Maria, la secțiunea creație literară.

- Premiul I, pentru creație literară

colectivului de elevi de la Liceul Teoretic

”Marin Preda” din București coordonat de

prof Fitcal Maria:

BOLEA MIHAI a VI-a

GREJDAN MIROLENA a VIII-a

ILIE ANDREI DANIEL a VIII-a

MARIAN GABRIEL a VIII-a

MINCU SIMONA a VIII-a

MIRCEA MARA a VIII-a

MIRESCU CRISTINA a VI-a

MIU LAURA a VI-a

MOISE ANDREEA a VIII-a

POLEAC MARIA a VI-a

SANDU FELIX a VI-a

https://www.facebook.com/FlorinChilian

https://www.facebook.com/FlorinChilian

62

2. Ȋn zilele de 7-8-9 aprilie au avut loc concursurile de literatură organizate anual, la nivel

de municipiu de catedra de limba română a liceului nostru:

a. Concursul Marin Preda, pentru elevii de liceu (ajuns la ediția a XIV-a)

b. Concursul Ȋn lumea magică a basmului pentru elevii de cls a V-a;

c. Concursul Imaginea dacălului ȋn literatura română, pentru elevii cls a VI-a.

La Concursul Imaginea dacălului ȋn literatura

română , echipa școlii noastre, coordonată de

prof Maria Fitcal, a obținut premiul I.

Echipa a fost alcătuită din elevii clasei a VI-a A:

Alexandra Șindilar, Felix Sandu, Cătălin Vasile, Alexandru Bolea.

Felicitări echipei și ... la cât mai multe succese!

63

JURNAL DE CENACLU: 1. ȘEDINȚA DIN 26 NOV 2013

Cenaclul liceului nostru - “Atelier literar -Marin Preda", și-a ȋnceput activitatea pe 26 noiembrie 2013, la inițiativa și sub coordonarea doamnei profesoare Maria Fitcal, ȋn colaborare cu doamna profesoară Alina Buhuș.

La ședința de constituire au participat aproximativ 20 de elevi din clasele V-XI, doamna directoare Manuela Cădaru, doamnele profesoare Valentina Olăreanu și Maria Ungureanu, doamna Simona Pȋrvu, președinta Asociației de Părinți din Liceul Marin Preda și câtiva dintre părinții elevilor implicați ȋn activitate.

Doamna Maria Fitcal a prezentat un discurs introductiv ȋn care a vorbit despre necesitatea organizării unor activități de stimulare a creativității și a dragostei de fru

mos, de cultivare a respectului față de valorile autentice: Într-o eră a tehnologiei, care a adus cu sine un val de informaţie, cartea a rămas totuşi instrumentul cel mai subtil de perfecţionare a minţii noastre, astfel cenaclul se doreşte a reprezenta un reper în dezvoltarea personalităţii, creativităţii şi a spiritualităţii în genere. Apoi doamna profesoară a citit regulamentul cenaclului și a anunțat tema ȋntâlnirii: “Remember Nichita Stănescu”. A urmat un film cu biografia poetului, ȋnregistrare de pe TVR Cultural, 2003 și un montaj

de versuri selectate din cele mai ȋndrăgite poezii ale lui Nichita Stănescu, ȋn lectura câtorva elevi. Programul a continuat cu un moment muzical: cântece pe versuri de Nichita, ȋn interpretarea elevilor Manda Teodor și Nicolae Andrei, pregătiți de doamna profesoară Maria Ungureanu. Ȋn partea a doua a ședinței, au citit din creațiile lor mai mulți elevi, dintre care amintesc pe : Andreea Moise, Alexandra Țintă, Alexandru Bolea, Felix Sandu, Cătălin Chivu, Daniela Fota, Georgiana Nonea, Marco Badea precum și doamna profesoară Valentina Olăreanu. Prima ședință de cenaclu s-a încheiat cu un moment coregrafic, realizat și interpretat

de Gabriel Marian și Diana Nedeloiu, clasa a 8-a B. Opinia mea este că acest cenaclu este un minunat mijloc de deconectare și un cadru ȋn care ne putem ȋntâlni cu poezia, cu muzica și dansul, lăsându-ne ȋn voia visului frumos. Vă așteptăm cu drag la următoarele ședințe de cenaclu!

Mara Ruxandra Mircea, clasa a VIII-a

64

2. ȘEDINȚA DIN 15 IANUARIE 2014

Miercuri, 15 ianuarie 2014 , a avut loc a doua ședință a Atelierului Literar “Marin Preda”, cum era și normal, dedicată poetului nostru național, Mihai Eminescu. La ȋntâlnirea coordonată de doamna profesoară Maria Fitcal au participat ȋn jur de 30 de elevi. Au fost prezenți și: doamna directoare Marilena Georgescu, doamna Simona Pȋrvu, președinta Asociației de Părinți din Liceul Marin Preda, doamnele profesoare Alina Buhuș și Valentina Olăreanu, domnul profesor Andrei Themistocle și doamna profesoară Maria Ungureanu. Ședința s-a deschis cu o prezentare video despre biografia poetului, a continuat cu un montaj de versuri eminesciene, recitate de elevi de la clasele a VI-a și a VIII-a. Cu mare plăcere au fost ascultate melodiile pe versuri eminesciene, interpretate de Tudor Gheorghe, de Nicu Alifantis și de formația Mondial (ȋnregistrări video). Surprizele serii au fost oferite

de doamna profesoară de muzică, Maria Ungureanu și de domnul profesor de religie, Andrei Themistocle, care au interpretat și ei câteva melodii: Pe lângă plopii fără soț, O rămâi... și Emoție de toamnă. Au urmat lecturile din creațiile proprii și scurte comentarii făcute de profesorii prezenți, dar și de către unii elevi. Ședința s-a ȋncheiat cu acorduri de chitară și melodia O rămâi..., fredonată de toți cei prezenți.

65

3. ȘEDINȚA DIN 9 APRILIE 2014 Miercuri, 9 aprilie 2014, a avut loc la Liceul Teoretic Marin Preda, a treia ședință de cenaclu din acest an școlar, având ca temă: “Remember Marin Preda”. Cenaclul a avut ca obiective principale cinstirea marelui nostru scriitor Marin Preda, precum şi promovarea unor creaţii literare ale elevilor din liceu. În cadrul cenaclului au fost invitaţi oameni cu prestigiu precum domnul Sorin Preda, scriitor, membru ȋn Uniunea Scriitorilor Romăni, profesor dr. la FJSC, București, nepotul marelui prozator, domnul Nicolae Iliescu, redactorul-şef al ziarului Jurnalul Bucureştiului, doamna

Ioana Stuparu, prozatoare, membră a Uniunii Scriitorilor, domnul Mihai Bogatu, organizator cultural la Casa de Cultură a Studenţilor şi autorul proiectului “Rampa de lansare” şi domnul Costin Andrei Purcaru, preşedintele Asociaţiei Culturale de Tineret Cultinet. Întâlnirea s-a deschis cu discursul doamnei Maria Fitcal, profesoară de limbă şi literatură română la Liceul Marin Preda, coordonatoarea cenaclului, care a lansat, ca motto al ȋntâlnirii, următorul citat al scriitorului: “Cultura e o formă de viaţă prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare”. Apoi, s-a proiectat o scurtă prezentare PPS ce cuprindea date bibliografice ale prozatorului, precum şi citate şi un scurt fragment din cartea domnului Sorin Preda, Moromeţii – Ultimul capitol. Întâlnirea a fost înviorată de grupul vocal “Sf. Ştefan cel Mare”, alcătuit din Ştefan Soponaru, Andrei Stratulat, Andrei Themistocle şi Andrei Paşcu.

Aceştia ne-au încântat cu melodii tradiţionale româneşti, din repertoriul unor solişti ca: Tudor Gheorghe, Grigore Leşe sau Valeriu Sterian. Interpretate cu multă măiestrie, cântecele au electrizat auditoriul și a stârnit ropote de aplauze. Următorul punct pe desfăşurătorul întâlnirii a fost vizionarea unui interviu cu regretatul scriitor, despre care Sorin Preda afirmat ulterior că Marin Preda nu putea vorbi în faţa camerelor, nu era obişnuit cu aşa ceva; el o făcea prin scris şi o făcea de-a lungul unor nopţi întregi de nesomn.

66

În continuare, doamna Ioana Stuparu a luat cuvântul, citind un scurt, dar semnificativ pasaj din cartea sa, Oameni de nisip. Întrebată de ce a ales acel fragment, care prezenta întâmplări din copilăria scriitoarei, dumneaei a răspuns că acestea sunt la zi cu generaţia, iar dacă ar fi citit un pasaj de când era adult, nu ar fi captat în aceeaşi măsură atenţia auditoriului, dat fiind faptul că acesta era alcătuit, în bună parte, din copii şi adolescenţi. A urmat domnul Sorin Preda, care a evocat o parte din amintirile sale despre unchiul său, spunând că Marin Preda avea o singurătate aparte; când stăteai lângă el, nu te depărta, ci avea o căldură care te ţinea

aproape şi nu te plictisea. De asemenea, domnul Nicolae Iliescu a lansat o invitaţie tineretului pasionat de scris, subliniind faptul că sunt sprijiniţi şi că Jurnalul Bucureştiului le poate publica oricând creaţiile. In continuare, elevii au fost invitaţi să-şi citească scrierile. Creaţiile au variat, începând cu poezii şi sfârşindu-se cu opere SF, iar creatorii erau atât elevi de gimnazial, cât şi de liceu. Dintre ei, îi menţionez pe Moise Andreea, Bolea Alexandru, Dinache Ruxandra, Ţintă Alexandra, Taşdelen Nefise, Dragomir Simona, Codin Cristina, Colţoi Andreea, Militaru Alexandra, Şandru Cornelia, Căbuţ Carla şi Colţoi Raluca. La iniţiativa domnului Nicolae Iliescu, a avut loc și o tombolă cu premii variate, aduse de invitați: cărţi, ouă încondeiate de la Muzeul Ţăranului Român, reviste cu temă ecologică, precum şi un desen. Participanţii au fost foarte entuziasmaţi, grăbindu-se să-şi scrie numele pe o foaie. In ȋncheiere, elevii au pus ȋntrebări oaspeților, pe diverse teme. Aceștia au avut răbdarea și amambilitatea de a răspunde, fiind surprinși de varietatea ȋntrebărilor. În opinia mea, toate întâlnirile de cenaclu au ceva unic, te fac pentru câteva ore să uiţi de cotidian şi să te dedici literaturii şi bunului gust, calitate pe cale de dispariție într-o Românie de carton. Vă aşteptăm cu drag la următoarele întâlniri şi sperăm că v-am trezit interesul. Amănunte despre ceea Cenaclul nostru și despre creațiile elevilor din liceu veți găsi accesând site-ul jurnalul bucurestiului.ro

Andreea Moise, Clasa a VIII-a

67

CUPRINS

Debut poetic: Andreea Moise, prof. Maria Fitcal Poem și poezie, Andreea Moise I.POEZIE:

“La fiecare reflux”, grupaj de versuri semnate de Andreea Moise La fiecare reflux Fii aici Dacă Deoarece Crăciun Dezlănțuie-ți Mereu am vrut pistrui Zero Un infinit cu un infinit Ȋmi cresc salcie Avem o șansă Am sfârșit Raiul e aici Am terminat aici Amin Doar inspiră Și noi suntem Iar sirena va zâmbi Abrupt Vântul a ȋnghețat constelațiile Pana adormirii Hai să fim Apodictic Ȋncearcă să taci Urlet Treburi și pasteluri Marea e moartă Trebuia să dispară Ființe vii Himeră Oase și tendoane Mă doare Ne-am născut

Spicuiri lirice: Tu ești motivul, Simona-Georgiana Dragomir Autoportret, Mirolena Grejdan

II.PROZA: 1. Noi și universul cărții:

Remediu pentru bolile sufletului, Alexandra Țintă Povestea pronumelui, Iulia Stoian Readucere ȋn element, Andreea Moise

2. Proză narativă: Rătăcit ȋn pădure, Alexandru Bolea

68

Sora pierdută, Cornelia Șandru De ce ne-am face scriitori? Andreea Moise Zâmbet la bucată, Andreea Moise Aripi de fluturi, Andreea Moise

3. Proză SF: Ramis, Alexandra Șindilar Ȋntr-un oraș al viitorului, Alexandra Militaru O altă lume, Alexandru-Mihai Bolea Zona 51, Andrei Băloi Blestemul, Cristina Mircescu Ultimul om de pe pământ, Beatrice Niculescu O altă viață, Cătălin Chivu

Prietenul meu, extraterestrul, Raluca Colțoi O ȋntâlnire neașteptată, Ruxandra Ioana Dinache

Planeta Poveștilor, Maria Boancă Ȋn lumea nemuritorilor, Monica Nevodari

4. Proza descriptivă: Povestea răsăritului, Laura Miu Dezmorțirea plajei, Andreea Colțoi Sfârșit de toamnă, Elena Gavrilă Inspirație nosturnă, Alexandra Țintă Misterul naturii este elucidat, Alexandra Țintă Cum ar arăta pentru mine o școală a viitorului, Diana Matei Eu și natura, Daniela Fota

5. Proză reflexivă: Spune-o, nu te costă nimic, Alexandra Țintă Unicitate și bazaconii, Andreea Moise Scrisoare pentru părinți, Nefise Tașdelen Prietenia nu se cumpără cu bani, Alexandra Țintă Alegeri de viitor, Alexandra Țintă Umbre colorate ale vieții, Natalia Marcu Cuvinte pierdute, Ruxandra Grigore Viața văzută de un adolescent, Cristina Codin Gânduri de Ȋnvierea Domnului, Cornelia Șandru Așa sunt eu ... Claudia Lunca

III. SCENARIU DE FILM: O ȋntâmplare cu bucluc, Maria Poleac

IV. DESPRE NOI Spectacol pentru un suflet, Andreea Mănăoaică și Alexandru Ducuță Din realizările noastre Jurnal de cenaclu

69

„ CULTURA E O FORMĂ DE VIAŢĂ, PRIN CARE O COLECTIVITATE UMANĂ ÎŞI EXPRIMĂ FORŢA CREATOARE”

Marin Preda

Felicitări tuturor colaboratorilor

și mulțumiri Asociației de Părinți din Liceul Marin Preda

cu spijinul căreia a fost posibilă tipărirea acestei reviste.

70

LICEUL TEORETIC “MARIN PREDA”

Str. Ruşeţu Nr. 17

Sector 6

Bucureşti

Tel/Fax: 021.220.23.44

E-mail: [email protected]

Date post:	13-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

ȊNCERCĂ RI LITERARE · ediția a IV-a, din 2-3 noiembrie 2013, organizat de Asociația Culturală...

Documents