Nadia Anitei Institutii Financiare Internatinoale BT 1

Nadia Cerasela ANIŢEI

INSTITUŢII FINANCIARE

INTERNAŢIONALE

Iaşi 2011

NADIA CERASELA ANIŢEI INSTITUŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE Editura Lumen Iaşi, Ţepeş Vodă, nr. 2 Iaşi, România, Cod Poştal 700 714 [email protected] [email protected] [email protected] www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com Consilier Editorial: Antonio SANDU Redactor: Cristian UŞURELU Design copertă: Cristian UŞURELU Colecţia: Ştiinţe Economice Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum, prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată indiferent de mediul de transmitere este interzisă.

mailto:[email protected]



http://www.edituralumen.ro/

http://www.librariavirtuala.com/


INSTITUŢII FINANCIARE

INTERNAŢIONALE

Iaşi 2011

Cuprins:

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL......9 1.1. Noţiuni introductive despre sistemul monetar internaţional....... 9 1.1.1. Noţiunea şi apariţia sistemului monetar internaţional .............................................................................. 9 1.1.2. Aurul şi sistemele băneşti bazate pe aur ................... 11 1.1.3. Etalonul aur – monedă ............................................... 14 1.1.4. Etalonul aur – lingouri ................................................ 16 1.1.5. Etalonul aur – devize .................................................. 19 1.1.6. Criza aurului monetar şi anii de tranziţie.................. 23 1.1.7. Cursurile de schimb flotante ...................................... 27

1.2. De la sistemele băneşti naţionale la sistemul monetar internaţional .................................................................................30 1.2.1. Sistemele băneşti naţionale......................................... 30 1.2.2. Reglementarea relaţiilor valutar – financiare internaţionale până la începutul celui de-al doilea război mondial .................................................................................... 34 1.2.3. Formarea Sistemului Monetar Internaţional............ 38

1.3. Sistemul monetar internaţional actual.....................................49 1.4. Drepturile speciale de tragere (DST) ......................................52

2. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL....57

2.1. Fondarea si organizarea Fondului Internaţional Monetar.......57 2.1.1. Conferinţa monetară şi financiară de la BRETTON-WOODS. Crearea FMI .................................. 57 2.1.2. Definiţie şi ţările membre........................................... 61 2.1.3. Drepturile şi obligaţiile ţărilor membre ale FMI ..... 64 2.1.4. Obiectivele statutare şi funcţiile FMI ...................... 66 2.1.5. Organizarea şi structura FMI..................................... 68

5


2.2. Resursele Fondului Internaţional Monetar .............................75 2.2.1 Organizarea şi evidenţa resurselor FMI .................... 75 2.2.2. Cotele-părţi subscrise de ţările membre ................... 78 2.2.3. Resursele financiare F.M.I.......................................... 79 2.2.4. Utilizarea resurselor FMI............................................ 81 2.2.5. Forme de credite asigurate de FMI ţărilor membre.................................................................................... 84 2.2.6. Alte forme de ajutor financiar puse la dispoziţia ţărilor membre de către FMI................................................ 87

3. GRUPUL BANCA MONDIALĂ........................ 91

3.1. Noţiuni introductive...............................................................91 3.2. Sistemul Grupului Băncii Mondiale .....................................92 3.2.1. Noţiuni introductive.................................................... 92 3.2.2. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare ............................................................................... 93 3.2.3. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID) ......114 3.2.4. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) ...........120 3.2.5. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA)..................................................................................125 3.2.6. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (ICSID).........................125

3.3. Partenerii Grupului Băncii Mondiale....................................126 3.4. România şi Grupul Banca Mondială....................................127 3.4.1. Aspecte generale ........................................................127 3.4.2. Lansarea Raportului Grupului Băncii Mondiale de evaluare a sărăciei în România............................................130

3.5. Reforma instituţională pentru investiţii şi dezvoltare în Europa de Est.............................................................................132 3.6. Grupul Banca Mondială. Prezent şi viitor ...........................133 3.6.1. Banca Mondială – organ operaţional al Naţiunilor Unite.......................................................................................133

6

Instituţiile financiare internaţionale

3.6.2. Priorităţile Grupului Băncii Mondiale ....................135 3.6.3. Rolul Grupului Băncii Mondiale în viitor ..............140

4. ALTE INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE ........................................... 143

4.1. Noţiuni generale despre activitatea bancară pe plan internaţional ................................................................................143 4.2. Banca Reglementărilor Internaţionale (BIR)..........................144 4.2.1. Noţiuni generale despre Banca Reglementărilor Internaţionale........................................................................144 4.2.2. Captialul Băncii Reglementărilor Internaţionale ...145 4.2.3. Operaţiunile Băncii Reglementărilor Internaţionale........................................................................146 4.2.4. Administrarea Băncii Reglementărilor Internaţionale........................................................................148

4.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD/EBRD), ......................................................................151 4.3.1. Scopul şi funcţiile Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare................................................151 4.3.2. Capitalul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare .............................................................................153 4.3.3. Operaţiunile Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare................................................154 4.3.4. Membrii şi organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare................................................156 4.3.5. Statut, imunităţi, privilegii şi scutiri........................158

4.4. Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID) .......................159 4.4.1. Noţiuni introductive..................................................159 4.4.2. Membrii şi organizarea Băncii Inter-Americane de Dezvoltare .............................................................................161

4.5. Banca Asiatică pentru Dezvoltare ........................................164 4.6. Banca Africană de Dezvoltare (BAFD) ..............................166

7


4.6.1. Noţiuni introductive..................................................166 4.6.2. Organizarea Băncii Africane de Dezvoltare ..........167 4.6.3. Fondul African de Dezvoltare .................................168

4.7. Sistemul Economic Latino – American ................................169 4.8. Piaţa comună a statelor din zona Caraibelor.........................171 4.9. Piaţa Comună a Americii Centrale ......................................173 4.10. Pactul Andin .....................................................................174 4.11. Comunitatea Est – Africană .............................................175 4.12. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ......178

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................. 181

8

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

1.1. Noţiuni introductive despre sistemul monetar internaţional

1.1.1. Noţiunea şi apariţia sistemului monetar

internaţional Emisiunea monetară este unul din atributele

suveranităţii statelor. Existenţa naţiunilor suverane şi deschiderea lor către exterior pune problema conversiunilor unităţilor monetare între diferite ţări, ca urmare a tranzacţiilor comerciale sau financiare între agenţii economici rezidenţi sau nerezidenţi. Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca ansamblu regulilor care permit asigurarea acestor tranzacţii, determinând compatibilitatea sistemelor monetare internaţionale.

Existenţa unui sistem monetar internaţional nu are sens doar în raport cu nevoia de asigura buna funcţionare a comerţului internaţional. Dacă toate ţările ar avea aceeaşi monedă, problema determinării cursului de schimb, adică operaţiunea care permite convertirea unei monede în alta, nu s-ar pune. Dar, datorită faptului că pe lângă moneda naţională există şi monedele străine (denumite devize), se simte nevoia unui sistem monetar internaţional.

9


Sistemul monetar internaţional se bazează pe reguli care provin în mod direct din practicile comerciale impuse de către state. Aceste reguli trebuie să definească:

- un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede;

- aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă progresului comerţului internaţional;

- un sistem de rezerve care conferă diferitelor naţiuni participante la schimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară;

- mecanisme de ajustare în caz de dezechilibrare ale balanţei de plăţi curente (schimburi de mărfuri şi servicii) conservate pe termen mediu sau lung. Un sistem monetar internaţional trebuie să asigure

convertibilitatea monedelor şi anume posibilitatea de a schimba moneda naţională contra aurului sau devizelor. Există reguli de conversiune admise de toate statele, modul de convertibilitate depinzând cu stricteţe de regimul de schimb ales. Convertibilitatea poate fi întreţinută şi în cadrul pieţei (convertibilitatea comercială, în schimburile flotante).

Instalarea unui control asupra tranzacţiilor de capital depinde de competenţa statelor; ea reflectă dorinţa acestora de deschidere (sau închidere) către exterior.

De la începutul revoluţiei industriale, putem distinge patru perioade:

- secolul al XIX-lea asistă la instalarea şi apogeul etalonului aur a cărui funcţionare este grav

10


perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial;

- reîntoarcerea la aur în perioada interbelică dă naştere la Gold Exchange Standard (etalonul de schimb – aur) a cărui prăbuşire este cauzată de depresiunea din anii ’30;

- după al doilea război mondial, desfiinţarea barierelor vamale pe planul comerţului este însoţită de o reconstrucţie a sistemului monetar internaţional pe baze noi: Gold Exchage Standard este centrat pe dolar;

- la începutul deceniului opt asistăm la prăbuşirea acordurilor de schimburi fixe, care fuseseră semnate la Bretton Woods (datorită dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă menţinerea parităţii în aur a dolarului). Aceasta reprezintă trecerea la schimburi flotante. 1.1.2. Aurul şi sistemele băneşti bazate pe aur De-a lungul timpului, odată cu dezvoltarea

economică şi intensificarea operaţiunilor de import-export, s-a pus următoarea problemă: dacă banii naţionali au un caracter intern, iar banii internaţionali nu existau, cum se efectuau plăţile în relaţiile internaţionale?

Un mijloc ar fi trocul care, deşi se mai practică şi astăzi într-o anumită formă sub denumirea modernă de compensaţii, este o modalitate de schimb rudimentară, nesatisfăcătoare pentru a actuala dezvoltare a schimburilor. Pentru evitarea inconvenientelor trocului s-a recurs într-un anumit moment al istoriei schimburilor internaţionale la un

11


tip superior de compensaţie, în care una din mărfurile schimbate să fie invariabil o anumită marfă şi anume un metal preţios, aurul şi argintul. Alte progrese au fost realizate prin înlăturarea argintului şi utilizarea exclusivă a aurului, iar ulterior prin introducerea reprezentanţilor aurului, valutele sau devizele.

Adoptarea aurului ca instrument de plată în schimburile internaţionale a făcut ca marfa importată dintr-o ţară să fie schimbată pe o marfă standard, unanim recunoscută: aurul. Ca urmare, importatorul din ţara A nu mai era obligat să se transforme în importator de mărfuri, procurându-şi o marfă care să fie convenabilă importatorului din ţara B. Dacă preţul mărfii importate era, de exemplu, de 1000 unităţi monetare ale ţării B, iar o unitate monetară B conţinea 1 g de aur, importatorul din ţara A achita datoria exportând 1 kg de aur. Aşadar, indiferent de marfă sau de ţară, plata se putea face cu una şi aceeaşi marfă: aurul.

Aurul a devenit astfel un echivalent general al mărfurilor, un mijloc universal de plată, o marfă internaţională prin intermediul căreia au fost lichidate datoriile contractate în străinătate. Utilizarea aurului ca mijloc de plată în schimburile internaţionale a fost mult uşurată prin aşezarea etalonului aur la baza sistemelor băneşti naţionale, deoarece conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare naţionale, stabilit prin lege, preciza cantitatea de metal monetizat (sau chiar nemonetizat) care trebuia expediată în străinătate pentru achitarea unei datorii.

Aurul a fost deci consacrat pe scară largă ca instrument de plată cu caracter internaţional în cadrul

12


sistemelor băneşti bazate pe etalonul aur. Aceste sisteme prevedeau:

- o unitate monetară naţională definită legal printr-o cantitate de aur;

- o convertibilitate liberă şi nelimitată în aur a semnelor în circulaţie, la un preţ fix, cel puţin pentru scopul plăţilor în străinătate;

- deţinerea unei rezerve de aur de către autoritatea monetară a ţării respective (în general, banca de emisiune);

- o liberă transferabilitate a fondurilor. Ca urmare a definirii în aur a unităţii monetare din

fiecare ţară, raportul valoric dintre monede era invariabil. Balanţa de plăţi se echilibra printr-un mecanism automat: dacă balanţa este activă, aurul intră în ţara respectivă, pe baza lui creşte circulaţia bănească, provocând o urcare a preţurilor, din această cauză exportul se reducea, micşorând intrările de aur până se restabilea echilibrul – şi invers. Sistemele băneşti naţionale bazate pe etalonul aur impunea deci o disciplină internaţională fără subordonarea faţă de o autoritate străină, fără existenţa unui sistem bănesc internaţional.

Aurul a stat multă vreme la baza sistemelor băneşti naţionale, formele organizatorice ale acestei integrări în sistem evoluând în timp.

În teorie, etalonul – aur ar trebui să îndeplinească două funcţii esenţiale, fără intervenţia statelor:

13


- „menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte înguste”1. Determinarea parităţii se putea face foarte uşor prin simpla alăturare şi comparare a cantităţilor de aur ale fiecărei monede. Cursul de schimb al fiecărei monede era obligatoriu apropiat de paritatea oficială, în măsura în care reglementarea unei datorii se putea face în monedă străină, după voinţa debitorului, fie în monedă financiară ( bilete de bancă), fie în aur.

- „reechilibrarea balanţei plăţilor curente prin fluxuri de capital”. Astfel, în caz de deficit, cu alte cuvinte atunci când datoriile aparţinând non-rezidenţilor depăşeau creanţele exigibile în străinătate şi în consecinţă, moneda naţională tindea să se deprecieze, devenea avantajoasă expedierea aurului în străinătate pentru a-l converti în devize. Scurgerile de aur către străinătate erau la originea unei contracţii a masei monetare interne. Această contracţie provoca o scădere a preţurilor şi chiar o refacere a competitivităţii produselor naţionale. 1.1.3. Etalonul aur – monedă Înainte de primul război mondial, forma generală

de aplicare a etalonului aur a fost aceea a etalonului aur – monedă ( engl. gold specie standard). În condiţiile unui sistem monetar bazat pe etalonul aur – monedă exista:

1 Frédéric, Teulon. Sistemul monetar internaţional, Editura Institutului European, Iaşi, 1997, p. 18; Diana, Vioric, Lupu. Constantin, Adrian, Blănaru. Monedă şi credit , Editura Sedcom Libirs, iaşi, 2006, pp. 41-51.

14


- o circulaţie liberă a aurului înăuntrul ţării şi între ţări, în general sub formă de monede, ceea ce făcea ca valoarea internă a metalului să coincidă cu valoarea lui externă2;

- o circulaţie bănească internă în care alături de monedele de aur se mai puteau întâlni monede de argint şi bancnote sau alte semne ale valorii;

- o batere liberă a monedelor de aur, care asigurau echivalenţa între valoarea nominală a monedelor de aur şi valoarea comercială, de piaţă, a metalului;

- o convertibilitate liberă a bancnotelor în aur, ceea ce făcea ca valoarea nominală a acestor bancnote să fie echivalentă cu valoarea proprie a monedelor corespunzătoare de aur. În cadrul etalonului aur – monedă, aurul a servit în

mod curent la plăţile internaţionale şi la echilibrarea balanţei de plăţi. Ţara de baştină a fost Anglia care a adoptat acest etalon în anul 1819. În ţările Europei occidentale, etalonul aur – monedă a fost pus la baza sistemelor monetare după 1870, iar în SUA după 1900. Acest etalon a fost adoptat în România prin modificarea din 15 iunie 1890 a legii de constituire a Băncii Naţionale a României. Articolul 14 din legea modificatoare prevedea că „biletele (bancnotele Băncii Naţionale) vor fi plătite la

2 În numismatică sunt deosebit de apreciate monedele de aur din diferite timpuri: staterul Iydian ( 560-546 î.e.n.), nomisma bizantină (1100-1200 e.n), ducatul elveţian (1523-1539), dublonul spaniol (1749), dolarul californian (1858), dublul vultur ( moneda de 20 de dolari din 1907). Toate acestea s-au aflat la timpul lor în circulaţie internaţională.

15


prezentare, la birourile băncii, în monedă de aur, conform sistemului monetar al statului”3.

1.1.4. Etalonul aur – lingouri Primul război mondial a încheiat perioada

etalonului de aur. „ Relaţiile financiare internaţionale sunt puternic încordate în război, deoarece comercianţii trebuie să ia în considerare posibilitatea ca ţările implicate să suspende fluxurile internaţionale de capital”.

La începutul războiului, atât atitudinea patriotică a fiecărui cetăţean al ţărilor respective, cât şi restricţiile impuse de lege au dus la stoparea fluxurilor private de aur. În timp de război, finanţarea impune naţiunilor beligerante o administrare foarte atentă a rezervelor internaţionale, exporturile private de aur fiind considerate ca nepatriotice.

După primul război mondial, ca urmare a concentrării majorităţii aurului monetar în principalele state capitaliste şi a piedicilor puse în calea circulaţiei interne şi externe a aurului, a apărut o formă limitată de etalon: etalonul aur – lingouri ( engl gold bullion standard). În cadrul acestei variante aurul nu mai circulă efectiv ci este ţinut în rezervele emitentului bancnotelor, sub formă de lingouri, adică sub o formă care să demonstreze prin ea însăşi că aurul nu mai este menit să circule ca monedă.

În condiţiile etalonului aur – lingouri: - unitatea monetară continuă să fie definită printr-o

cantitate de aur;

3 C. Kiriţescu. Relaţiile valutar – financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 ; Vasile, Turliuc şi coautori. Monedă şi credit, Editura Universităţii « AL. I. Cuza », Iaşi, 2007, pp.55-65.

16


- convertirea bancnotelor este efectuată în lingouri, accesul la convertibilitate avându-l prin urmare numai deţinătorii de sume echivalente cu cel puţin un lingou (lingoul de aur standard cântăreşte 400 de uncii troy – 12,4414 kg). Un exemplu de sistem bănesc bazat pe etalonul aur

– lingouri este cel adoptat de Franţa prin Legea din 25 iunie 1918, al cărui articol 3 prevedea convertibilitatea „în piese şi lingouri” a bancnotelor emise de Banca Franţei ( având în vedere că piesele din aur erau de mult retrase din circulaţie, convertibilitatea era de fapt practicată numai în lingouri). România a adoptat o asemenea convertibilitate, împreună cu alte forme, în cadrul reformei de stabilitate monetară din 1929. Importanţa efectivă a etalonului aur – lingouri a fost cu totul minoră.

Trebuie specificat faptul că Statele Unite au suferit un proces inflaţionist mult mai redus şi astfel s-au reîntors la etalonul aur în 1919.

Războiul a dus la sfârşitul dominaţiei financiare a Marii Britanii, SUA ridicându-se la statutul de lider mondial bancar. În anii imediat următori războiului lira sterlină a fluctuat liber faţă de dolar luând în considerare paritatea puterii de cumpărare.

În 1925, Anglia s-a întors la etalonul aur, luând în calcul lira sterlină la un raport de schimb cu aurul care era cel dinainte de război, chiar dacă preţurile crescuseră sensibil faţă de perioada antebelică.

Supraevaluarea lirei sterline a afectat exporturile şi a dus la deflaţia salariilor şi preţurilor în Marea Britanie. În 1931 lira sterlină a fost declarată neconvertibilă, datorită golului survenit în rezervele de aur ale Marii Britanii

17


aceasta însemnând sfârşitul scurtei reveniri la etalonul aur în Anglia. Din momentul în care lira sterlină nu a fost convertibilă în aur, atenţia s-a îndreptat către dolarul american.

Un mare număr de ţări urmează devalorizarea din Marea Britanie din septembrie 1931, menţinând un curs de schimb fix între moneda lor şi lira sterlină. Progresiv, lumea se divizează în zone monetare (zona franc, zona dolar ….).

Eşecul Conferinţei monetare de la Londra din iunie 1933 marchează sfârşitul tentativelor de cooperare, extinderea devalorizărilor competitive şi întărirea măsurilor de protecţie unilaterale. Trei remedii sunt propuse de către ţările europene în timpul acestei conferinţe, însă în zadar:

- oprirea prăbuşirii monedelor printr-o reîntoarcere la parităţi stabile;

- demolarea barierelor tarifare (taxele vamale); - scăderea ratelor dobânzilor şi suscitarea unei

„oferte abundente de credit”, inflaţia fiind astfel provocată pentru a resorbi datoriile. În fapt, această conferinţă are loc prea târziu,

egoismele naţionale situându-se deasupra tentativelor concrete de redresare. Astfel, Franklin D. Roosvelt califica etalonul – aur ca pe un „bătrân fetiş”. Anii depresiunii s-au caracterizat printr-o atmosferă ostilă (conflictuală) în domeniul relaţiilor monetare internaţionale.

În încercarea de a stimula economiile naţionale prin impulsionarea exporturilor, „majoritatea ţărilor şi-au devalorizat monedele naţionale, astfel încât mijlocul anilor

18


’30 a fost considerat perioada devalorizărilor”4. Guvernele au recurs, de asemenea, la controlul valutar, în scopul de a manipula exporturile nete, într-o manieră care ar fi dus la creşterea P.N.B.

De asemenea, în septembrie 1936, Anglia, Franţa şi SUA semnează un acord tripartit, „pentru a încerca salvgardarea libertăţii schimburilor şi pentru a evita prăbuşirea totală a relaţiilor economice internaţionale”5. Acest acord consacră sporirea puterii dolarului şi se traduce prin finanţări reciproce pe termen foarte scurt pentru a preveni devalorizările competitive ca urmare a deficitului schimburilor externe. O timidă întoarcere spre o mai mare libertate a schimburilor observată în 1937 va fi strivită de recesiunea din 1938 şi în final de al doilea război mondial.

1.1.5. Etalonul aur – devize Problemele economice apărute în perioada

interbelică au fost dezbătute în cadrul Conferinţei internaţionale de la Bretton Woods, New Hampshire, în 1944.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, apăruse dorinţa unei reforme a sistemului monetar internaţional, în scopul creării unui sistem bazat pe cooperarea mutuală şi pe libera convertibilitate a valutelor.

4 Dan, Drosu, Şaguna. Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 446. 5 Frédéric, Teulon. Sistemul monetar internaţional, Editura Institutului European, Iaşi, 1997, p. 24.

19


Conferinţa de la Bretton Woods a reunit reprezentanţii din patruzeci şi cinci de state ( inclusiv cei ai Uniunii Sovietice, care nu vor semna acordurile şi cei ai Chinei naţionaliste), dintre care John Maynard Keynes pentru Marea Britanie şi Harry Dexter White pentru Statele Unite (ceilalţi reprezentanţi, ca Pierre Mendes pentru guvernul provizoriu al Republicii Franceze, nu făceau decât să asigure o prezenţă discretă).

Etalonul aur – devize (gold exchange standard)6 a fost utilizat curent în ţările europene după primul război mondial, îndeosebi în urma recomandărilor Conferinţei de la Geneva (1922). El a constituit prima derogare de la caracterul mecanic, automat al etalonului aur clasic, de la independenţa lui faţă de intervenţiile voluntariste.„Aceasta,datorită introducerii în sistem, alături de aur, a valutelor şi a devizelor – creanţe asupra străinătăţii – ca instrument de completare a rezervelor de aur”7.

Etalonul aur-devize se caracterizează prin: - definirea unităţii monetare printr-o cantitate de aur

sau funcţie de o anumită valută, cum ar fi dolarul; - absenţa, în general – a aurului din circulaţia internă,

în care se utilizează exclusiv semnele valorii: bancnote, monede divizionare, bani scripturali;

- convertibilitatea bancnotelor, la alegerea băncii, în aur sau în valute – aur, adică în mijloacele de plată ale unor ţări în care moneda era convertibilă în

6 Corect ar fi: etalonul aur – valute, însă uzul a încetăţenit: etalonul aur devize. 7 Costin, C., Kiriţescu. Relaţiile valutar – financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978, p.24.

20


mod legal şi practic în aur exportabil8, la un curs definit în mod durabil;

- deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale, compusă din aur, valute anume selecţionate („valute de rezervă”) şi alte active;

- transferabilitatea liberă sau cu anumite restricţii a fondurilor. Într-un sistem bazat pe etalonul aur – devize,

scopul convertirii este redus la procurarea mijloacelor de plată necesare pentru achitarea mărfurilor sau a prestaţiilor dintr-o ţară străină. Cu alte cuvinte, rezervele monetare internaţionale mai pot servi şi la adaptarea circulaţiei băneşti la nevoile economiei, atunci când se stabileşte prin lege o proporţie între volumul rezervelor şi masa banilor în circulaţie. În condiţiile unei producţii de aur care nu ţine pasul cu dezvoltarea economică, etalonul aur – devize constituie, prin componenta valutară a rezervelor, o formulă de lărgire a circulaţiei băneşti fără o lărgire corespunzătoare a bazei de aur a emisiunii.

8 În perioada interbelică, valutele unei serii de ţări care aveau un potenţial economic mic au corespuns acestei definiţii. În timpul celui de-al doilea război mondial şi după război, convertibilitatea chiar şi a valutelor acestor ţări a fost suspendată sau limitată. Astfel, atunci când dolarul era convertibil, cetăţenii SUA nu aveau acces la convertire, tezaurul american vânzând aur numai guvernelor sau băncilor centrale străine şi numai pentru efectuarea unor plăţi internaţionale. Statele din Europa centrală care au introdus convertibilitatea în 1958 au limitat-o la aşa numita convertibilitate reciprocă (valută contra valută) şi, de cele mai multe ori, au îngrădit-o în funcţie de calitatea deţinătorilor de sume (rezidenţii nebeneficiind de convertibilitate) şi de felul operaţiei care urma să fie efectuată ( nu se converteau sume în scopul exportului de capital).

21


Faptul că, în etalonul aur – devize, banca de emisiune îşi constituie o rezervă de devize şi valute în vederea operaţiilor de convertire are şi implicaţii politice importante. Valutele şi devizele (acestea din urmă putând fi cambii, cecuri, remiteri, etc.) sunt titluri exprimate în monedă străină ale unor creanţe faţă de o altă ţară, rezultând din relaţiile economice curente: schimb de mărfuri, prestări de servicii, mişcări de capital. Aceste titluri dau beneficiarului dreptul de a primi într-o ţară străină, imediat sau într-un termen apropiat, suma reprezentând creanţa, în moneda respectivă. Devizele şi valutele mai pot proveni şi dintr-un împrumut extern.

Trebuie să reţinem din cele de mai sus că, întrucât formarea rezervelor monetare internaţionale în moneda unui alt stat nu duce la un export efectiv de capital bănesc din statul de provenienţă a valutei în statul care îşi creează rezerva, statul a cărui valută serveşte ca rezervă poate realiza mari avantaje. SUA, de exemplu, pentru a cumpăra mărfuri din exterior, pentru a crea întreprinderi proprii pe teritorii străine, pentru a întreţine baze militare în alte ţări, nu au nevoie să cheltuiască rezerve valutare câştigate prin export de mărfuri, prestări de servicii în străinătate etc., ci cheltuiesc propria lor monedă.

„Etalonul aur – devize nu era un sistem complet nou. Ricardo, în 1816, sugerase o formulă de acest gen. La sfârşitul secolului al XIX-lea, funcţionarii britanici din India recurseseră la el, e drept, cam la nimereală, pentru a evita dificultăţile pe care le provocau raporturile între o ţară a etalonului – aur (Regatul Unit) şi o ţară a etalonului argint (India); în exclusivitate pentru plăţile în străinătate,

22


Banca de emisiune a Indiei deţinea o rezervă de aur şi lire sterline (1898)”9.

Toate ţările semnatare s-au angajat să menţină valoarea paritară a valutelor lor în cadrul unei marje de +1% din paritate.

Diferitele bănci centrale trebuiau să-şi atingă acest ţel prin cumpărarea şi vânzarea valutelor lor (de obicei în schimbul dolarului) pe piaţa valutară. Când o ţară are dificultăţi în menţinerea valorii sale paritare datorită dezechilibrului balanţei de plăţi, ea poate apela la o nouă instituţie creată la Conferinţa de la Bretton Woods – Fondul Monetar Internaţional. FMI a fost creat în scopul coordonării punerii în practică a sistemului monetar şi pentru a acorda împrumuturi pe termen scurt ţărilor cu dificultăţi temporare ale balanţei de plăţi.

Sistemul de la Bretton Woods a funcţionat bine de-a lungul anilor ’50 şi o parte din anii ’60. În 1970 dolarul a înregistrat o criză deoarece Statele Unite au avut un deficit ridicat al balanţei de plăţi la sfârşitul anilor ’50.

1.1.6. Criza aurului monetar şi anii de tranziţie Datorită dezvoltării inegale a ţărilor capitaliste,

repartiţia mondială a aurului s-a făcut în mod neuniform, cea mai mare parte a rezervelor de aur concentrându-se în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Aceste ţări au reuşit să acumuleze aur mai ales ca urmare a exportului de capital în ţările coloniale şi dependente. Dobânzile şi dividendele plătite de ţările coloniale şi dependente au dus 9 George, Nicolescu. Magia aurului, Editura Institutului European, Iaşi, 1992, p.175.

23


la un curent continuu de aur spre ţările exportatoare de capital.

Procesul de concentrare a aurului în ţările dezvoltate a luat asemenea proporţii încât, în anul 1913, în preajma primului război mondial, „două treimi din întreaga cantitate de aur monetar existent în lume se aflau acumulate în numai cinci state: SUA, Anglia, Franţa, Germania şi Rusia”10.

Ca urmare a contradicţiilor existente în lumea capitalistă, a pregătirii şi purtării războaielor, principalele rezerve mondiale de aur nu numai că s-au concentrat în anumite ţări, dar au fost supuse unor fluctuaţii de mare amploare. Astfel, între 1913 şi 1920, rezervele de aur au evoluat după cum se poate observa în tabelul de mai jos (în milioane de mărci aur).

Statele Unite sunt cea mai mare putere economică a lumii şi totodată cea mai mare deţinătoare oficială de metal galben. Republica Sud Africană este prima producătoare mondială de aur. Cele două ţări sunt dezbinate datorită unei probleme de importanţă capitală: preţul unciei de aur.

10 Costin, C., Kiriţescu . Relaţii valutar – financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.26.

24


Continentul 1913 1920 Creştere sau scădere

TOTAL EUROPA

21828 14145 -7687

TOTAL AMERICA

10717 16161 +5444

TOTAL AFRICA

866 216 -650

TOTAL AUSTRALIA

909 484 -425

TOTAL ASIA

2132 3626 +1494

A valorii raportului dolar – aur de la 35 de dolari la 38,02 dolari /uncia de aur. Deşi realinierea valorilor valutare prevăzute de acordul Smithsonian permitea o amânare temporară a crizei valutare, calmul a fost de scurtă durată.

Fluxurile speculative de capital au început o presiune în sensul scăderii lirei sterline. În iunie 1972, lira a început să floteze conform condiţiilor cererii şi ofertei. Ţările care au înregistrat cazul Statelor Unite este simplu: după ce balanţele de plăţi au fost pozitive până în 1949, acestea devin deficitare nu din cauza comerţului exterior şi a plăţilor, ci datorită politicii economice şi militare expansioniste. Ele exportă mari sume de capital pentru a-şi asigura influenţe politice şi militare expansioniste. Ele exportă mari sume de capital pentru a-şi asigura influenţe politice şi militare, pentru a construi întreprinderi în

25


Europa şi în restul lumii. Rezultatul: rezervele americane de aur, ajunse la cote deosebit de înalte, încep să scadă vertiginos de la 20.300 tone în 1957 la mai puţin de 13.000 în 1965, la 9670 în 1968 şi la mai puţin de 9.000 tone în 1971.

Un asemenea exod al metalului galben poate fi interpretat ca o devalorizare a dolarului, cu alte cuvinte o creştere a preţului aurului exprimat în dolari, stabilit în 1934 la 35 dolari uncia. „Roosvelt n-a prevăzut o modificare periodică a acestui preţ? Ba da, dar Washingtonul se opune categoric, considerându-l sacru: aurul nu va fi revalorizat”11.

Evident poziţia producătorilor de aur, în primul rând a Republicii Sud Africane, este diametral opusă. Ei au tot interesul să majoreze preţul unciei de aur, susţinând că menţinerea preţului metalului galben, timp de decenii, la nivel neschimbat, a făcut din aur marfa cea mai ieftină. Un adevăr reflectat pe de o parte în scăderea producţiei mondiale – în Australia începând din 1963, în Canada din 1964, în Statele Unite din 1971 – şi în reducerea beneficiilor de la 10 % în 1962 la 4 % în 1967.

În primul rând, argumentează producătorii de aur, toate preţurile au crescut din 1934, mai cu seamă preţurile materiilor prime. Între 1934 şi 1970, cursul platinei, cuprului, cositorului, argintului şi a altor metale a crescut de 3 – 4 ori, cel al mercurului de 5 ori, al diamantului de 7 ori, al aluminiului de 8 ori. De ce doar preţul aurului să rămână imobil şi imuabil?

11 George, Nicolescu. Magia aurului, Editura Institutului European, Iaşi, 1992, p .237.

26


Pentru a evita noi scăderi ale producţiei de aur nu există decât o singură soluţie: revalorizarea preţului aurului, care ar face extracţia mai rentabilă şi ar da posibilitatea intrării în funcţiune a noi mine.

Abia în decembrie 1971, a avut loc o conferinţă monetară internaţională având drept scop realinierea valorilor cursurilor de schimb ale principalelor valute. Acordul Smithsonian prevedea o schimbare puternică infuziunii de capital speculativ, cum ar fi Germania şi Elveţia, au trecut la aplicarea controlului prin lege pentru a stăvili viitoare mişcări de capital spre ţările lor.

Deşi valoarea în aur a dolarului a fost oficial schimbată, dolarul era în continuare neconvertibil în aur şi astfel semnificaţia majoră a devalorizării dolarului o reprezenta valoarea cursului de schimb a dolarului şi nu mişcările oficiale de aur.

Fluxurile speculative de capital din 1972 şi la începutul lui 1973 au dus la o nouă devalorizare a dolarului şi februarie 1973 deoarece preţul oficial al unei uncii de aur a crescut de la 35 de dolari la 42,22 dolari. Totuşi, fluxurile speculative de capital au persistat dinspre valutele slabe către cele puternice. În final, în martie 1973, principalele valute au început să floteze.

1.1.7. Cursurile de schimb flotante În prezent, aurul nu mai îndeplineşte în Vest

funcţii monetare, cu excepţia funcţiei de rezervă. Monetăriile din lume nu mai bat monede din aur decât cel mult în scopuri comemorative. „Monedele de aur nu mai sunt de mult în circulaţie, iar la bursele occidentale ele

27


cotează ca o marfă, ca piese numismatice sau ca instrumente de tezaurizare”. Lingourile de aur, confecţionate în Africa de Sud sau în alte părţi ale globului din aurul extras din subsol, se întoarce în subsol, depozitate în tezaurele băncilor centrale şi în alte tezaure.

În etapa actuală, aurul a fost „demonetizat”, redus la rolul de marfă obişnuită. Statutul FMI, modificat în 1976, prevede restrângerea rolului aurului, deţinerile de aur ale Fondului sunt puse în vânzare. Producţia de aur este şi ea într-un declin. Cu toate acestea nu se poate afirma că soarta aurului a fost definitiv pecetluită. Actuala restrângere a rolului monetar al acestui metal până aproape de dispariţie (în aceşti ani) poate să fie pasageră. În istoria monetară, perioada în care poziţia aurului a fost dominantă au alternat cu cele în care aurul a stat alături de argint sau a fost eliminat.

Deşi ne referim la un sistem al cursurilor de schimb existent încă din 1973 ca un sistem de cursuri flotante, cursurile de schimb nu au fost determinate exclusiv pe baza forţelor libere ale pieţei, adică pe baza cererii şi ofertei. Sistemul pus în practică era cel mai bine descris ca un sistem al „cursurilor flotante controlate”, deoarece băncile centrale interveneau, din când în când, pentru menţine politica pe care o doreau legată de cursul de schimb. Asemenea flotări controlate nu existau în toate ţările şi la toate valutele, aşa cum şi astăzi, ţările practică diferite politici ale cursului valutar.

Unele valute, cum ar fi dolarul SUA, flotează liber, în timp ce celelalte se menţin la o valoare fixă în raport cu o singură altă valută, iar altele sunt fixe în raport cu un coş compus din valută. Există o serie de argumente pentru

28


alegerea unui coş de valută. Dacă comerţul nu este puternic concentrat pe relaţia cu Statele Unite, dar este în schimb diversificat cu alte ţări, atunci apare ca având mai mult sens legarea monedei naţionale de o medie ponderată a unor valute străine de o singură valută.

Unele ţări au ales stabilitatea cursului monedelor naţionale în funcţie de Drepturile Speciale de Tragere (DST)12.

Un grup de ţări europene s-a reunit pentru a forma Sistemul Monetar European (S.M.E.). S.M.E. este un sistem în care ţările membre menţin cursuri de schimb fixe între ele, flotând în comun faţă de restul lumii.

După Milton Friedman, schimburile flotante conduc la formarea unui curs de schimb „adevărat”: el reflectă echilibrul între cerere şi ofertă pe piaţa schimburilor. De asemenea, cursul schimburilor flotante permite o mai bună stăpânire a ratei inflaţiei. Ca efect al unui sistem de schimburi fixe, fiecare ţară ar renunţa la autonomia monetară. Pentru a respecta acordurile de schimb, ea este nevoită după circumstanţe, să se creeze sau să distrugă moneda naţională. În cursul anilor ’60 ţările cu o rată a inflaţiei scăzută (Germania sau Elveţia) au fost constrânse să creeze monedă naţională pentru a cumpăra dolari care îşi pierduseră viteza de circulaţie, ceea ce se opunea priorităţilor impuse de lupta contra inflaţiei.

Pentru Friedman, speculaţia devine mult mai dificilă în schimburile flotante. Ca efect, „atunci când băncile centrale nu mai intervin pentru a apăra un curs de

12 DST – urile au fost emise (primele) în 1970 de către FMI şi constituie rezervă şi activ internaţional; deoarece sunt presupuse a înlocui aurul au fost uneori numite „hârtie - aur”.

29


schimb, speculanţii se găsesc în cea mai mare incertitudine în materia evoluţiei cursurilor”13.

Inconvenientul principal al cursurilor flotante îl constituie inconstanţa, lipsa de stabilitate a cursurilor. Nemulţumiri legate de instabilitatea cursurilor apar de obicei în contextul parităţii puterii de cumpărare. Deoarece „cursul de schimb reprezintă preţurile activelor financiare, este mai important să se compare schimbările în cursurile de schimb cu cele ale preţurilor altor active financiare cum ar fi preţurile pe piaţă ale acţiunilor”14. S-a constatat că cursurile de schimb sunt mai puţin instabile decât schimburile medii în indiciile pieţei acţiunilor din diferite ţări.

1.2. De la sistemele băneşti naţionale la sistemul

monetar internaţional

1.2.1. Sistemele băneşti naţionale În decursul evoluţiei societăţii omeneşti, odată cu

apariţia diviziunii sociale a muncii şi trecerea de la producţia pentru nevoile proprii la producţia pentru schimb, ceea ce a determinat o sporire cantitativă a schimburilor şi o diversificare a mărfurilor destinate acestuia, a apărut necesitatea interpunerii în schimb a unei mărfi, cu anumite caracteristici, care să joace rolul de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri. Acest rol a

13 Frédéric, Teulon. Sistemul monetar internaţional, Editura Institutului European Iaşi, 1997, p. 46. 14 Dan, Drosu, Şaguna . Tratat de Drept financiar şi fiscal. Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 449.

30


fost îndeplinit de principalele metale preţioase: bronzul, argintul şi aurul, prin baterea acestora sub formă de monede.

La început, circulaţia acestor monede se desfăşura în cadrul unei arii geografice mai largi. O dată cu apariţia şi dezvoltarea statelor, monedele şi-au restrâns sfera de circulaţie la teritoriul acestora.

Fiecare stat a trecut la baterea proprie sale monede, în virtutea dreptului de a bate monedă. Existenţa monedei şi circulaţia acesteia pe teritoriul unui stat a dus la apariţia sistemelor monetare naţionale. Practica reglementării exclusive a relaţiilor băneşti de către statul pe teritoriul căruia acestea se desfăşoară a devenit o normă cu caracter cutumiar. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie Internaţională, în anul 1929, „în cazul împrumuturilor sârbeşti şi braziliene, recunoscând principiul general admis al dreptului statelor de a determina propria lor monedă”15.

Astfel, putem spune că sistemul bănesc naţional reprezintă ansamblul normelor şi instalaţiilor care reglementează şi organizează relaţiile băneşti interne. Aceste norme şi instituţii servesc la realizarea obiectivelor politicii economice, financiare şi de credit urmărite de fiecare ţară, sprijinind dezvoltarea economiei proprii, sporirea competitivităţii producţiei naţionale în schimburile economice cu străinătatea, crearea condiţiilor pentru ocuparea unui loc cât mai bun în circuitul economic mondial.

15 Dan, Drosu, Şaguna Tratat de Drept financiar şi fiscal. Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 489.

31


Sistemul bănesc naţional reprezintă în cadrul fiecărei ţări, emisiune, circulaţia şi retragerea din circulaţie a banilor. Introducerea monedei de hârtie este dată din anul 1609, când Banca din Amsterdam a emis primele bilete de bancă, pentru facilitarea circulaţiei monetare, ele luând locul monedelor efective din metal. Prin perfecţionarea sistemului monetar, moneda de hârtie, a preluat funcţiile monetare ale metalului, menţinându-se totuşi baza metalică.

Timpul alătură monedei efective forme noi: moneda de cont, de credit, financiară. În ultimele şase decenii ale secolului nostru, circulaţia monetară s-a bazat exclusiv pe bancnotele convertibile şi neconvertibile în aur şi banii de cont, aceştia din urmă conţinând cea mai însemnată parte a masei monetare, alături de alte numeroase instrumente de credit. Pe piaţa monetară au fost lansate şi s-au utilizat frecvent următoarele tipuri însemnate de instrumente monetare16:

- moneda convenţională reprezintă o unitate de cont, cu caracter internaţional, fără o existenţă materială propriu – zisă, utilizată de grupări de state în scopul înlăturării pe cât posibil a influenţelor negative determinate de fluctuarea cursurilor valutare (de exemplu: DST – emis de FMI; ECU – moneda CEE; etc.);

- moneda de calcul este moneda – etalon care are funcţia de măsurare a drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre părţi;

16 Prin instrumente monetare se înţeleg forme de reprezentare a monedei, care au înlocuit în circulaţie moneda efectivă şi care au un curs forjat.

32


- moneda de cont sau bancară este moneda scripturală, care nu se vede, dar i se percepe efectul funcţiilor sale; aceşti bani nu au existenţă materială, ei se află numai scriptic în conturile bancare;

- moneda de credit este folosită în procesul creditării economiei naţionale (cu funcţia de bani se întrebuinţează următoarele monede de credit: bancnotele, cambiile, cecurile);

- moneda divizionară este un submultiplu al unităţii monetare naţionale, o fracţiune a unităţii monetare de bază;

- moneda financiară sau de credit circulă ca mijloc de schimb doar pe teritoriul statului care a emis-o, banii fiduciari neavând o valoare materială proprie ci numai una convenţională;

- moneda universală are funcţia de mijlocitor al schimbului de mărfuri şi de stingere a obligaţiilor ( aurul îndeplineşte această funcţie);

- moneda electronică are o apariţie relativ scurtă, fiind în prezent apanajul ţărilor dezvoltate în care numerarul a dispărut aproape din circulaţia monetară. Particularitatea problemei monetare internaţionale

este arătată de existenţa valutelor naţionale. Această coexistenţă, totuşi, nu răspunde cerinţelor legii concurenţei atâta timp cât principala trăsătură a valutei o reprezintă unicitatea sa. Astfel, trebuie organizată coexistenţa valutelor. Din punct de vedere istoric, coexistenţa valutelor a fost gestionată în moduri diferite.

O primă metodă se bazează pe principiul ierarhiei, care minimizează concurenţa între valute prin desemnarea

33


unei valute ca fiind valuta cheie. Stabilitatea generală a sistemului monetar internaţional depinde de stabilitatea ţării a cărei monedă a fost desemnată moneda – cheie şi de eficienţa corelaţiei dintre condiţiile de emisiune a acestei monede şi necesarul de lichidităţi din comerţ care influenţează relaţiile economice internaţionale.

Altă metodă se bazează pe principiul co-responsabilităţii care nu poate funcţiona fără un forum de negociere existent între autorităţile monetare care emit valute pe piaţă. Dacă principiul co-responsabilităţii este bun, trebuie să existe cel puţin un consens de stabilitate globală care să permită formularea unui set de principii şi linii directoare (zone speciale pentru cursul de schimb, rate de creştere a agregatelor monetare sau a cererii nominale în ţările în chestiune) care pot satisface cerinţele pieţei.

Principiul supra – naţionalităţii reprezintă o altă posibilitate de management care se poate combina cu metodele prezentate anterior în funcţie de scopul propus. Acesta a fost cazul propus de FMI-ului datorită faptului că sistemul de la Bretton Woods se baza pe principiul ierarhiei.

1.2.2. Reglementarea relaţiilor valutar –

financiare internaţionale până la începutul celui de-al doilea război mondial

Primele încercări de reglementare internaţională a

relaţiilor valutar – financiare au avut un caracter regional sau zonal, deci limitat. Prima încercare de aliniere internaţională a unor sisteme monetare naţionale a fost Convenţia prin care s-a creat UNIUNEA LATINĂ ,

34


semnată la 23 decembrie 1865 da Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.

Sistemele monetare ale statelor care au aderat la Convenţie aveau ca element comun etalonul monetar bimetalist (aur şi argint) pe care voiau să-l protejeze. În acest scop, prin Convenţia de creare a Uniunii Latine s-a stabilit recunoaşterea unei unităţi monetare comune, respectiv francul, împărţit în 100 centime. Fiecare ţară bătea monedele sale cu aceeaşi greutate şi titlu, astfel ca ele să poată circula în toate ţările Uniunii Latine. S-a prevăzut baterea de piese de aur cu valoarea de 100, 50, 20, 10 şi 5 franci şi piese de argint de 5 franci, 2 franci şi 1 franc şi chiar de 50 şi 20 centime.

Grecia a aderat la Uniunea Latină în 1868. Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune fără a adera la ea. Unele nu au adoptat toate prevederile convenţiei, emiţând monede fie din aur, fie din argint după caracteristicile prevăzute în convenţie, „ păstrând raportul valoric de 1/15,50 dintre aur şi argint”. Printre ţările care au adoptat – în parte – prevederile Convenţiei fără să adere însă la Uniunea Latină au fost Austro–Ungaria, România, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Formarea Uniunii Monetare Latine a contribuit la consolidarea poziţiilor internaţionale ale bimetalismului, dar pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar din septembrie 1873 s-a limitat baterea monedelor din argint, astfel că, practic din 1878 s-a trecut la etalonul monometalist – aur. Treptat, unele ţări precum Grecia şi Italia au folosit tot mai mult banii de hârtie neconvertibili, iar Franţa şi Belgia accentuau tezaurizarea aurului în perspectiva unui război.

35


Fiecare ţară îşi adapta sistemul monetar naţional nevoilor specifice considerate mai importante. Fără să fi fost desfiinţată, Uniunea Latină s-a dezintegrat şi în preajma primului război mondial nu s-a mai vorbit de ea.

O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare internaţionale a reprezentat-o conferinţa de la Geneva din 10 aprilie – 19 mai 1922, la care au participat 33 state. Într-una din rezoluţiile Conferinţei se recomandă să se limiteze utilizarea aurului prin păstrarea disponibilităţilor de valute în conturile de la băncile din străinătate. Se propune în acest scop, „adoptarea, în sistemele monetare naţionale, a etalonului aur – valute şi folosirea unui sistem de cliring internaţional”17. Un număr însemnat de state au adoptat regimul etalon aur –valute. Adoptarea acestui regim, ca de altfel şi al vechiului regim al etalonului aur, era însă o problemă politică internă, diferea de la ţară la ţară şi s-a extins la întâmplare. Diversele conferinţe şi discuţii organizate în cadrul şi sub auspiciile Ligii Naţiunilor nu au reuşit să instituţionalizeze şi să definească printr-un acord internaţional o serie de principii şi unele reguli de comportare specifice unui sistem monetar internaţional. Astfel, în momentul în carte datoriile acumulate, sub forma deţinerilor mari din moneda sa de către alte state, determinau şubrezirea încrederii, ţara a cărei monedă era folosită drept valută de rezervă, fără a ţine seama de efectul asupra celorlalte state, suspenda convertibilitatea şi devaloriza moneda. Aşa s-a întâmplat la 21 septembrie 1931 când lira sterlină a fost devalorizată şi în ianuarie 1934 când dolarul SUA a fost devalorizat. 17 George, Nicolescu. Magia aurului, Editura Institutului European, Iaşi, 1992, p . 57.

36


Blocul aurului (creat prin Convenţia din iulie 1933 la Conferinţa monetară şi economică de la Londra, unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile existente ale monedelor lor) reprezintă o formă mai corectă de colaborare monetară. Aceste ţări şi-au reafirmat hotărârea de colaborare pentru menţinerea parităţilor şi la Conferinţa din septembrie 1934 de la Geneva. În paralel, au fost impuse măsuri severe de restricţie la import.

Franţa, a cărei monedă era supraevaluată, a reuşit să menţină paritatea monedei sale cu toate dificultăţile pe care le avea de înfruntat. Ţările mai mici din bloc – Belgia, Olanda, Elveţia – pierdeau însă aur. Speculaţiile monetare se intensificau. Italia a ieşit din Blocul aurului în 1935, iar Polonia un an mai târziu – 1936. Măsurile de control valutar luau locul operaţiunilor libere cu aur.

Acordul monetar tripartit (făcut public la 25 septembrie 1936, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa) a fost de asemenea un început de înţelegere monetară internaţională. Prin acest acord, guvernele Statelor Unite ale Americii şi Angliei salutau reajustarea francului francez. Ele promiteau să evite replici care să facă greutăţi reajustării, să împiedice deprecieri competitive, să acţioneze pentru uşurarea restricţiilor comerciale şi valutare şi făceau apel la celelalte state să se alăture acestor angajamente. Belgia, Olanda şi Elveţia au aderat la acord în noiembrie 1936.

Nici acest acord şi nici alte înţelegeri şi acorduri monetare internaţionale încheiate în perioada anilor ’30 şi

37


până la începerea celui de-al doilea război mondial nu au dus la închegarea unui sistem monetar internaţional.

1.2.3. Formarea Sistemului Monetar

Internaţional Schimburile internaţionale presupun existenţa unui

instrument de măsură a valorii, de rezervă şi circulaţie recunoscut de toţi partenerii. Până în anul 1914 când la baza sistemelor monetare naţionale s-a aflat etalonul aur, acesta a asigurat legătura spontană dintre sistemele naţionale, plăţile internaţionale efectuându-se fără a se simţi nevoia unei reglementări distincte. Astfel, o monedă naţională putea fi convertită în mod liber într-o altă monedă naţională pe baza parităţii, adică a raportului dintre conţinuturile legale în aur ale acestor monede.

Ca o reacţie la dezordinile ce au caracterizat perioada 1930 – 1940, guvernele aliate au căzut de acord chiar înainte de încetarea ostilităţilor, asupra principiilor de cooperare, care să reglementeze relaţiile comerciale şi monetare, principii ce au dat naştere Acordului General pentru Tarife şi Comerţ – G.A.T.T. (octombrie 1947) şi acordurilor de la Bretton Woods (22 iulie 1944), de constituire a FMI şi a Băncii Mondiale.

Încă înainte de istorica conferinţă s-au confruntat cele două teze susţinute de Marea Britanie şi Statele Unite. Planul Keynes, publicat la 7 aprilie 1943, era axat, în principal pe preocuparea de reconstrucţie a economiilor occidentale, pe promovarea creşterii economice şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Acest plan prevedea înfiinţarea unei adevărate super – bănci centrale, denumită

38


International Clearing Union, ce ar fi trebuit să emită, în beneficiul ţărilor membre, o monedă scripturală internaţională, definită în aur, denumită bancor. Aceasta urma să asigure, la intervale regulate, „compensaţia multilaterală a creanţelor băncii centrale, soldurile dând naştere la înregistrări în debitul sau creditul ţărilor membre”18. De asemenea, au fost prevăzute mecanisme pentru evitarea de deficite şi excedente, sarcina ajustării balanţelor fiind partajată între ţările deficitare şi excedentare. Aurul păstra un loc important în sistemul lui Keynes, însă planul său tindea, în mod explicit, către o demonetizare a metalului preţios, întrucât, în principiu, aurul poate fi convertit în bancor, dar nu şi invers.

Planul american, elaborat de Harry White, dat publicităţii la 5 aprilie 1943, a fost mai puţin inovator decât cel propus de Keynes. Preocuparea primordială a Statelor Unite conştiente de rolul pe care îl aveau, aceea de a restaura libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale. Planul White exprima deschis această prioritate, punând accentul pe absenţa practicilor discriminatorii şi pe stabilitatea cursului de schimb. În acest scop, a fost prevăzută instituirea unui Fond de ajutor mutual (Internaţional Stabilisation Fund) alimentat prin subscrierile ţărilor membre, care în proporţie de 30% trebuiau vărsate în aur. Monedele ţărilor membre trebuiau definite în unitas, unităţi de cont egale cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea neputând fi modificată, decât cu acordul fondului, cu o majoritate de 3/4 din voturi, după o procedură de vot ponderată. 18 Simona, Gaftoniuc. Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.87.

39


În aprilie 1944, în atmosfera încă nedesluşită din apropiatul sfârşit al celei de-a doua conflagraţii mondiale, a avut loc Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods. Reprezentanţii a peste 45 de state au pus bazele unei înţelegeri care aveau să revoluţioneze relaţiile internaţionale într-un domeniu sensibil prin excelenţă, şi anume acela al monedei şi finanţelor.

Importanţa istorică a Conferinţei rezidă în răsturnarea de atitudine faţă de problemele monetare financiare internaţionale prin inaugurarea unei ere a rezolvării acestor probleme în spiritul înţelegerii mutuale şi al cooperării cât mai largi posibile. Aceasta înţelegere urma să înlocuiască clasicul bilateralism printr-un multilateralism la scară mondială.

Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din proiectul conceput de White şi prezentat de administraţia americană. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor debitoare în scopul de a frâna declinul Marii Britanii, Conferinţa a fost în realitate încununarea acestui declin. Chiar dacă Hanry Morgenthau, secretarul american al finanţelor şi animatorul dezbaterilor, a avut un triumf modest, acordurile de Bretton Woods au consacrat supremaţia politică şi financiară americană şi locul proeminent al dolarului în Sistemul monetar internaţional în defavoarea lirei sterline. În 1945, era singura monedă care putea juca un rol de prim plan datorită puterii economice a statului emitent. New York ia locul Londrei ca inimă financiară a planetei.

De-a lungul dezbaterilor de la Bretton Woods, guvernul american a căutat să obţină o stabilitate monetară

40


la scară mondială, care să garanteze şi securitatea mişcărilor de capital.

La această conferinţă monetară s-a hotărât înfiinţarea a două organisme cu vocaţie universală:

- Fondul Monetar Internaţional; - Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare. Conferinţa avea să se preocupe nu numai de

aspectele organizatorice ale nevoilor structurii ci şi de crearea unui Sistem Monetar Internaţional la Bretton Woods, Fondul fiind autoritatea menită să supravegheze şi să sprijine aplicarea lui de către ţările membre care au aderat la sistem.

Trebuie menţionat că, şi de data asta, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au fost de acord ca, atât la Fondul Monetar Internaţional cât şi la Banca Mondială, SUA să deţină cea mai mare putere de decizie, în virtutea subscrierii celei mai mari cote la constituirea mijloacelor propriii ale acestor organe.

Sistemul monetar internaţional organizat în 1944 nu a format obiectul unui document distinct. Prevederile lui se găsesc în statutul FMI adoptat la Conferinţa de la Bretton Woods la 22 iulie 1944 şi intrat în vigoare la data de 27 decembrie 1975 astfel încât numai ţările care au aderat la acest organism s-au angajat implicit să le respecte. Dispoziţiile din statut care se referă la principiile sistemului monetar internaţional sunt în general următoarele:

Universalitatea sistemului. Nu există o prevedere specială în acest sens, însă „din întregul conţinut al statului FMI, precum şi din textul articolului II, secţiunea 2, al statutului iniţial („calitatea de membru va fi deschisă

41


guvernelor altor ţări – decât cele fondatoare – la timpul şi în conformitate cu condiţiile care ar putea fi stabilite de Fond”) rezultă că, în principiu, orice stat poate adera la Fondul Monetar Internaţional, şi prin acesta, la sistemul monetar internaţional”22. Cu o subliniere: pentru a adera la sistem, un stat trebuie să fie de acord cu toate prevederile statutului FMI, chiar şi cu cele care nu au legătură cu sistemul.

Fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare. Pentru aceasta statutul stabileşte următoarele:

1) moneda naţională a statului membru trebuie să aibă o definiţie legală iniţială ( valoarea paritară) calculată în aur ca numitor comun sau în dolari SUA, cu greutatea şi aliajul în vigoare la 1 iulie 1944, adică 1 dolar = 0.888671 g aur fin sau o uncie de aur fin (31.103481 g)=35 dolari;

2) modificarea valorii paritare poate fi efectuată numai la propunerea ţării membre, în urma consultării cu Fondul;

3) comerţul cu aur şi valute între membrii FMI trebuie efectuat pe bază de norme stabilite prin statut. Tranzacţiile cu aur se efectuează numai la preţul oficial; cele cu valute se efectuează numai la cursurile valutare, aceste cursuri putând fluctua în cazul operaţiilor la vedere numai în limitele de plus sau minus 1% în raport cu paritatea ( în 1971, limitele au fost lărgite la plus sau minus 2.25%). În cazul altor tranzacţii valutare, depăşirea limitei fixate pentru operaţiile la vedere nu poate fi superioară celei pe care FMI o considera rezonabilă.

22 Costin, C., Kirişescu. Relaţiile valutar – financiare internaţional”,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 220.

42


Realizarea unui volum de rezerve monetare internaţionale adecvate nevoilor de echilibrare a balanţei de plăţi.

Echilibrul între existenţă şi nevoi se realizează, în concepţia iniţiatorilor sistemului, printr-o structură variată a rezervelor de mijloace de plată internaţionale, ele compunându-se din: rezervele oficiale de aur, rezervele valutare, îndeosebi de dolari SUA, precum şi poziţiile de rezervă FMI, prin aceasta din urma înţelegându-se depăşirea ( pozitivă) a cotei de participare la FMI a unei ţări membre faţă de deţinerile Fondului în moneda naţională a acelei ţări.

Rezervele monetare internaţionale servesc la: a) acoperirea viitoarelor deficite ale balanţei de

plăţi, atunci când aceste deficite nu se finanţează prin împrumuturi externe corespunzătoare;

b) stabilirea şi menţionarea solvabilităţii externe a ţării respective, rezervele internaţionale constituind o expresie a acestei solvabilităţi;

c) pentru ţările care realizează un excedent de balanţă, rezervele internaţionale pot servi ca o investiţie temporară a excedentului, în aşteptarea unui plasament de durată.

Convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente internaţionale.

Aşadar, Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca ansamblu de reguli şi aranjamente internaţionale instituite de către state şi organisme internaţionale având ca scop prevenirea crizelor monetare, iar în cazul în care acestea se produc, remedierea lor.

43


Principii de funcţionare a Sistemul Monetar Internaţional şi rezultatele funcţionării sistemului.

Conferinţa monetară şi Financiară din 1944, de la Bretton Woods, a abordat pentru întâia oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul SUA ca principală monedă de rezervă.

Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementari internaţionale, menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară internaţională a fost inclus în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre a principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.

a) Etalonul monetar - în cadrul sistemului monetar creat în 1944, dolarului i-a revenit rolul de etalon şi, într-un cadru mai larg, cel de monedă de rezervă şi de plată pe plan internaţional. Faptul că aurul a fost considerat marfă şi mijloc de schimb, i-a asigurat exercitarea, alături de dolar, a rolului de etalon, rol care s-a diminuat treptat şi care va înceta în 1971, odată cu sistarea convertibilităţii internaţionale a dolarului în aur. Acest eveniment a corespuns, aşa cum vom vedea, cu excluderea totală a aurului de la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional, el alăturându-se celorlalte mărfuri pentru a contribui la formarea etalonului monetar actual, cel al puterii de cumpărare.

44


b) Stabilirea cursurilor de schimb – reprezintă unul din principiile fundamentale de funcţionare a sistemului.

Aplicarea acestui principiu a stabilit opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe. În acest scop, fiecare ţară membră FMI era obligată să-şi definească valoarea paritară a monedei de aur sau în dolari. Faţă de paritate, cursul de schimb al monedelor putea oscila în cadrul unor marje de +/- 1% iniţial, respectiv +/- 2.25% după 1971, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict aceasta evoluţie.

c) Convertibilitatea monetară Funcţionarea convertibilităţii viza două aspecte

distincte: primul, se referă la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului; al doilea, avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări membre ale FMI.

În ce priveşte dolarul SUA, acesta a reprezentat singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane angajându-se să convertească la cererea băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 uncia.

d) Crearea unor rezerve monetare oficiale Autorităţile monetare din ţările membre ale FMI

aveau obligaţia să-şi constituie rezervele monetare necesare, determinate în general, de două operaţiuni: convertirea sumelor solicitate şi intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.

e) Echilibrul balanţelor de plăţi Ţările membre ale FMI aveau obligaţia să

supravegheze şi să asigure menţinerea echilibrului

45


balanţelor de plăţi. Ca soluţie externă pentru menţinerea acestui echilibru, respectiv pentru ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista posibilitatea utilizării de comun acord cu FMI, a tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale. De la acest principiu, făceau excepţie Statele Unite, deoarece acopereau deficitul balanţelor sale de plăţi aveau loc prin emisiune de moneda proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.

În perioada în care sistemul a funcţionat normal, comerţul internaţional a cunoscut o puternică dezvoltare, în cadrul unei relative stabilităţi a economiei mondiale. Prin stabilirea cursurilor de schimb şi asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate schimburile economice internaţionale, iar prin creditele puse la dispoziţie de către FMI, ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale balanţelor lor de plăţi. De asemenea, anumite ţări au realizat convertibilitatea monedelor lor naţionale.

Toate aceste rezultate au fost insuficiente pentru a asigura viabilitatea sistemului şi a anihila efectele unor fenomene negative, care au determinat o aplicare necorespunzătoare a principiilor sale fundamentale, soldată în final cu abandonarea acestora şi implicit, a sistemului conceput să funcţioneze pe baza lor.

a) a avut loc scindarea pieţei aurului într-o piaţă oficială, în cadrul căreia operau numai băncile centrale, la preţul de 35 dolari uncia şi una liberă , unde aveau loc vânzări – cumpărări de aur de către particulari, preţul formându-se pe baza cererii şi a ofertei. Dublarea pieţei aurului a însemnat, de fapt, instituirea neconvertibilităţii

46


dolarului şi a constituit prima breşă serioasă în funcţionarea sistemului bazat pe etalonul aur – devize, rezervele oficiale de aur ale Statelor Unite ajungeau la circa 10 miliarde dolari, fiind egale şi chiar depăşite de cele ale Germaniei şi Japoniei.

În aceste condiţii, la 15 august 1971 are loc suspendarea oficială a convertibilităţii în aur a dolarului, fenomen care a consemnat o scădere semnificativă a capacităţii dolarului de a îndeplini funcţia de etalon monetar în cadrul sistemului. Se produce ruptura dintre aur şi dolar şi prin aceasta se elimina de la baza sistemului etalonul aur-devize, respectiv primul dintre principiile sale de funcţionare.

b) în 1971 se înregistrează prima devalorizare oficială a dolarului pentru a opri scurgerea aurului monetar în afara SUA; preţul unciei de aur devine 38$ în anul 1973 după cea de-a doua devalorizare, 42.22$. Inevitabilul se produce „odată cu renunţarea la mecanismul cursurilor stabilite şi trecerea la cursurile flotante, evenimente care s-au precipitat în cursul anului 1974”23. Practic, se prăbuşeşte şi cel de-al doilea principiu instituit în 1944, şi anume cel al stabilităţii şi fixităţii cursurilor de schimb.

c) nici principiul funcţionării convertibilităţii nu a fost respectat în totalitate.

Convertibilitatea monedelor a avut un caracter limitat, ţările continuând să menţină unele restricţii în domeniul plăţilor externe.

d) realizarea unui volum adecvat de rezervare monetară, unul din principiile elementare ale echilibrului 23 Dan, Drosu, Şaguna Tratat de Drept financiar şi fiscal. Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 455.

47


monetar global, nu a fost posibilă întrucât s-ar înregistra un exces inflaţionist de rezerve şi o distribuţie internaţională defectuoasă a acestora, majoritatea ţărilor confruntându-se cu o lipsă acută de lichidităţi.

e) deficitul cronic al balanţei de plăţi a SUA şi excedentele de balanţă înregistrate de alte ţări au amplificat conflictele comerciale, financiare şi monetare. Aceste evenimente, „asociate cu criza energetică şi de materii prime din anii 1973 – 1974, au condus la imposibilitatea supravegherii balanţelor de plăţi”. Prin aceasta s-a prăbuşit şi ultimul principiu important, cel al funcţionarii echilibrate a sistemului creat în 1944.

Sistemul Monetar Internaţional utilizează în prezent un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri el fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe economii naţionale, fiind instituţionalizat în contextul unor factori economici şi monetari interni şi externi economiilor în cauză. Deci, locul etalonului aur – devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare. Rezultă de aici un etalon care reflectă mai bine capacitatea reală a economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea stabilitate în timp, specifică , de altfel, vechiului sistem.

În ultimii ani, problema reformei este relansată, trei direcţii importante fiind prioritare:

- o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb; - impunerea unei discipline mai severe în politica

economică şi monetară dusă de ţările membre FMI;

- asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare, cantitativ şi calitativ, pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.

48


1.3. Sistemul monetar internaţional actual

Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton-Woods nu a semnificat faptul că economia mondială numai avea nevoie de asemenea reglementări. Astfel, s-a încercat adoptarea unor măsuri de reformă a sistemului, urmărindu-se introducerea unor noi reglementări, adaptate la noile condiţii existente pe plan mondial, care sa corecteze deficienţele sistemului monetar în 1944 şi să asigure continuarea cooperării monetare la nivel internaţional. Studiile şi proiectele de reformă realizate în perioada 1971-1973 au dus la crearea unui nou sistem monetar internaţional, cel actual.20

Prin Hotărârea Consiliului Guvernatorilor din cadrul FMI s-a creat Comitetul celor 20, la 26 iulie 1972, organism care a avut misiunea de a elabora propuneri privind reforma sistemului.

Comitetul celor 20 la data de 14 iulie 1974 a prezentat schiţa proiectului de reformă care prevedea:21

- creşterea rolului FMI în calitate de organism de supraveghere şi sprijinire a sistemului monetar internaţional;

- elaborarea unor proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre;

20 Vasile, Turliuc şi coautori. Monedă şi credit, Editura Universităţii « AL. I. Cuza », Iaşi, 2007, p. 65 21 Victor, Stoica. Petre, Deaconu. Banii şi credit. Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetară, Editura Economică, Bucureşţi, 2003, p.148.

49


- ridicarea DST la rangul de instrument principal de rezervă concomitent cu reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie. La Kingstone (Jamaica) s-a organizat în ianuarie

1976 Conferinţa monetară internaţională care a adoptat ca decizii fundamentale următoarele:

- demonetizarea aurului (monedele sa numai fie denumite printr-o anumită cantitate de aur);

- libertatea alegerii regimului de schimb de către fiecare ţară;

- modificarea statutului FMI astfel încât să permită creşterea rolului DST. În urma acestor decizii s-a creat sistemul monetar

internaţional actual, care se bazează pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la Bretton-Woods dar este diferit de acesta din urmă dintre numeroase privinţe. Statutul actual al FMI prevede obligativitatea ţărilor membre de a colabora cu această instituţie şi cu celelalte state membre în vederea asigurării menţinerii unor regimuri valutare ordonate şi a promovării unui sistem stabil de cursuri de schimb. În principal fiecare stat membru se angajează:

- să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea asigurării unei creşteri economice ordonate, bazate pe stabilitatea preţurilor;

- să promoveze stabilitatea economică în condiţiile unui sistem monetar care să nu fie o sursă de perturbaţii pentru sistemele altor ţări;

- să evite practica manipulării cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional în scopul ajustării balanţelor de plăţi externe sau al asigurării

50


unor avantaje concurenţiale inechitabile faţă de alte state membre;

- să promoveze politici valutare comparabile cu angajamentele de mai sus.22 Ţările membre FMI pot opta în prezent pentru una

din următoarele forme de exprimare a cursului valutar: - definirea monedei naţionale prin raportarea la DST

sau la un alt denominator, cu excepţia aurului; - definirea monedei naţionale prin raportarea la

moneda sau monedele altor state, în cadrul unor mecanisme de cooperare (de exemplu Sistemul Monetar European);

- alte regimuri valutare. Deşi din punct de vedere numeric cele mai multe

ţări membre FMI practică un regim de cursuri fixe, se poate afirma că flotarea liberă a monedelor este predominată în prezent, deoarece aceasta este utilizată de principalele state industrializate (Canada, Anglia, Japonia, SUA şi zona euro), ţări care deţin o pondere de peste 80% din comerţul internaţional. Odată cu crearea zonei euro la 1 ianuarie 2002, în comerţul internaţional au devenit predominante tranzacţiile efectuate în dolari americani, în euro şi în yeni japonezi. Astfel, sistemul monetar internaţional a devenit un sistem tripolar asimetric, în care dolarul american continuă să deţină supremaţia, iar moneda euro îşi manifestă din ce în ce mai mult rolul de stabilizator al acestuia. Tendinţa ce se manifestă în prezent pe plan internaţional este orientarea spre întărirea cooperării între cele trei mari blocuri monetare, în scopul 22 Vasile, Turliuc şi coautori. Monedă şi credit, Editura Universităţii « AL. I. Cuza », Iaşi, 2007, p. 66.

51


asigurării stabilităţii sistemului monetar internaţional actual. Acest rol a devenit cu atât mai important cu cât revoluţiile recente survenite la nivel mondial (amploarea globalizării financiare interconexiunea pieţelor financiare şi crizele recente ale sistemului financiar –monetar internaţional) fac necesară întărirea cooperării internaţionale în domeniul monetar.

1.4. Drepturile speciale de tragere (DST)

Consiliul Guvernatorilor din cadrul F.M.I. a

hotărât în anii 1968- 1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere, în calitate de monedă de rezervă a sistemului valutar.

Drepturile Speciale de Tragere au fost create pentru a contribui la extinderea comerţului internaţional şi a activităţii economice, la promovarea unui sistem multilateral de plată, la susţinerea stabilităţii cursurilor valutare şi pentru corectarea dezechilibrelor din balanţele de plăţi.23

Drepturile Speciale de Tragere reprezintă acea unitate monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de F.M.I. în vederea derulării relaţiilor de cooperare monetară cu ţările membre.

Drepturile Speciale de Tragere prezintă următoarele caracteristici:

- Sunt mijloace de plată convenţionale în raporturile dintre state deci au un regim special de circulaţie;

23 Nadia, Cerasela Dariescu. Elemente de drept bancar şi valutar. Ediţie revizuită şi adăugită, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2007, pp. 159-161.

52


- Sunt un instrument de rezervă valutară alături de aur şi valutele convertibile;

- Sunt etalonul actual cât şi de perspectivă al F.M.I.. Drepturile Speciale de Tragere au la bază

următoarele principii: - Operaţiunile de emisiune şi utilizare a Drepturilor

Speciale de Tragere se efectuează printr-un cont special, diferit de contul ce reflectă operaţiuni curente ale F.M.I.;

- Ţările membre ale F.M.I. care participă la contul D.S.T. devin eligibile să primească alocări în această monedă şi o pot utiliza în operaţiile dintre ele;

- Drepturile Speciale de Tragere se emit în urma constatării insuficienţei lichidităţii internaţionale de către Consiliul Guvernatorilor.

- În statutul F.M.I. din anul 1969 s-a prevăzut că o unitate D.S.T. era echivalentă cu 0,888671 gr. Aur fin, respectiv, în greutatea şi fineţea dolarului S.U.A. de la 1 iulie 1944. Drepturile Speciale de Tragere s-au evaluat pe baza

unui coş24 format din 16 valute ale ţărilor, a căror participare la exportul mondial de bunuri şi servicii era mai mare de 1%. De la 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus de la 16 la 5, şi anume:

- Dolarul S.U.A.;

24 Coş valutar – modalitate de creare a unui etalon artificial de valoare şi a unui instrument de rezervă. Uneori, valoarea unei monede se poate exprima în raport cu valoarea mai multor monede, care formează aşa numitul coş valutar. Stabilirea unui coş valutar presupune alegerea valutelor care vor fi incluse în coş şi determinarea ponderii fiecărei valute în cadrul acestuia.

53


- Marca germană; - Francul francez; - lira sterlină; - yenul japonez.

De la 1 ianuarie 1999 F.M.I. a înlocuit cantitatea de mărci germane şi franci francezi din structura compozită a D.S.T. cu o cantitate echivalentă de euro pe baza ratelor de schimb dintre euro, marca germană şi francul francez.

Sumele constituite în D.S.T. pot fi deţinute şi utilizate de către posesorii oficiali:

- Fondul Monetar Internaţional; - Autorităţile naţionale ale statelor membre prin

băncile centrale; - Banca Internaţională de Reconstrucţie şi

Dezvoltare; - Banca Europeană de investiţii.25

Fondul Monetar Internaţional poate desemna şi alţi deţinători dintre cei care nu sunt membri, dintre membrii care nu sunt participanţi sau din rândul altor instituţii oficiale.

Termenii şi condiţiile în care deţinătorii desemnaţi pot deţine, accepta şi utiliza Drepturi Speciale de Tragere în operaţiile şi tranzacţiile cu participanţii sau cu alţi deţinători desemnaţi se aprobă de către Consiliul Guvernatorilor cu majoritate de 85% din puterea totală de vot.

Ţările membre ale F.M.I. pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse operaţii pe care le realizează:

25 Mircea, Ştefan, Minea. Elemente de drept financiar internaţional, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001, p. 26-27.

54


În aranjamentele SWAP prin care un stat membru al F.M.I. transferă D.S.T. unui alt stat membru în schimbul unor sume echivalente în valută;

Ţările membre pot cumpăra sau vinde D.S.T. cu cedarea la o dată viitoare (operaţie la termen) în schimbul unei sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de schimb convenită;

Contractarea unor împrumuturi în D.S.T. la o rată a dobânzii şi scadenţe stabilite de părţi;

Ţările membre ale F.M.I. pot stabili garanţi în D.S.T. ce se înregistrează într-un cont special sau o sumă în D.S.T. ce se transferă sub formă de garanţii pentru îndeplinirea unor obligaţii contractuale.

Drepturile Speciale de Tragere se pot utiliza în acordarea facilităţii de ajustare structurală.

F.M.I. poate să primească D.S.T. de la ţările membre sub forma plăţilor pentru folosirea resurselor, răscumpărări şi subscrieri de cotă. La rândul său F.M.I. poate să transfere D.S.T. către ţările membre cu ocazia cumpărărilor, remuneraţiilor, rambursărilor şi dobânzilor.

Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi de rezervă prezintă mai multă stabilitate şi completează rezervele valutare internaţionale.

55

2. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

2.1. Fondarea si organizarea Fondului Internaţional Monetar

2.1.1. Conferinţa monetară şi financiară de la

BRETTON-WOODS. Crearea FMI Conferinţa de la Bretton-Woods (New Hampshire)

a reunit in 1944 reprezentanţi din 45 de state (inclusiv cei ai Uniunii Sovietice care nu vor semna acordurile si ai Chinei naţionaliste). Negociatorii au ţinut cont de criza din 1929 şi doreau sa evite întoarcerea la un război al monedelor, la cursurile de schimb multiple si la utilizarea devalorizării din anii 1930.

Printre persoanele care au militat direct, încă de la primele proiecte referitoare la organizarea relaţiilor financiare şi monetare de după război şi care au participat ulterior la toate discuţiile şi tratativele ce s-au dus in S.U.A. şi in Anglia in principal, dar si cu toate statele atunci membre antifasciste (Naţiunile Unite), au fost: in S.U.A., Harry Dexter White - consilier al ministrului de finanţe S.U.A., iar in Anglia, John Maynard Keynes, numit in 1940 consilier onorific in Ministerul Finanţelor. Participarea acestor personalităţi a fost atât de directă şi concretă, încât propunerile oficiale ale S.U.A. şi ale Angliei, care au survenit drept bază de discuţii până la redactarea

57


documentului comun prezentat ulterior la Bretton-Woods au rămas cunoscute sub numele de planul White şi planul Keynes.

Înainte de a fi publicat (5 aprilie 1943) planul White a fost modificat şi reformulat de 6 ori. După discuţiile neoficiale cu reprezentanţii unui număr de ţări, inclusiv Angliei şi Uniunii Sovietice, s-au mai făcut 4 variante, ultima apărând la 10 iulie 1943 sub denumirea de “Proiect preliminar de schiţă a unei propuneri pentru un fond internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate".

Planul Keynes26 a ajuns la a cincea varianta în august 1942, care a fost trimisă şi Trezoreriei S.U.A. Planul a apărut oficial la Londra la 7 aprilie 1943, sub denumirea de ,,Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţional.

Ceea ce aveau in comun aceste planuri era faptul ca urmăreau crearea unei instituţii monetare internaţionale, care sa fie o veritabilă autoritate interguvemamentală. Cuprinzând şi ideea unei unităţi de cont şi a unui clearing multilateral, ele au reprezentat adevărate proiecte ale unui sistem monetar internaţional. Deosebirile dintre ele, pe seama cărora s-au purtat numeroase discuţii, nu erau puţine la număr şi erau fundamentale. Astfel, în timp ce fondul de stabilizare prevedea existenţa unui capital la care toate ţările participante trebuiau să contribuie cu o cota (o parte în aur, o parte în moneda lor naţionala), ceea ce transforma Fondul intr-un fel de ,,casa de ajutor reciproc"27, Uniunea de clearing prevedea dreptul pentru

26 Sterian, Dumitrescu. Economia Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp. 325 - 377. 27 Age, Bakker. Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, Oradea, 1997, p. 79.

58


ţările membre ca fără a face vreun efort, sa primească o cotă de monedă scripturală (bancori) proporţional cu volumul comerţului său exterior în ultimii ani dinaintea războiului, cu care să poată cumbara bunuri şi servicii. Fondul de stabilizare prevenea eliminarea restricţiilor valutare cu excepţia celor aprobate de Fond, în timp ce Uniunea de clearing, pe o poziţie mai realistă, dar şi de apărare a zonei engleze, nu cerea astfel de măsuri, şi chiar sublinia necesitatea controlului mişcărilor de capital. Fondul de stabilizare, în varianta lui din aprilie 1943, era împuternicit să stabilească şi sa modifice cursurile de schimb ale monedelor ţărilor membre. Această prevedere era nu numai o încălcare a suveranităţii ţărilor membre, dar şi o acordare de drepturi suprastatale. In planul Keynes se prevedea ca stabilirea cursurilor de schimb să se facă de comun acord, prin negocieri între ţara membră şi Uniunea de clearing.

Anglia, prin planul Keynes, folosea argumentul că nici un stat membru nu va trebui să-şi angajeze resursele sale pentru susţinerea altor state, ce doar să fie de acord ca, în cazul în care va dispune de resurse suplimentare acestea să poată trece într-un fond general şi sa poată fi folosite în scopuri asupra cărora s-a căzut de acord. Era insă clar, ca cel puţin în primii ani doar S.U.A. putea dispune de asemenea disponibilităţi. Ideea aceasta, care aparent voia să însemne o extindere la sfera internaţională a metodelor oricărui sistem naţional, fiind vorba în speţă de soldurile băncilor centrale, prezintă dezavantajul situaţiei economice precare a majorităţii statelor care aveau solduri pasive. Orice formulă s-ar prezenta oficial sau cu titlu personal, adoptarea ei depindea de concluziile autorităţilor monetare

59


de la Washington şi ale Congresului S.U.A., care apreciau avantajele şi dezavantajele pe termen scurt şi de perspectiva pentru statul american.

Fondul Monetar International28 se regăseşte în obiectivele formulate în acordul de la Bretton-Woods de creare a Fondului Internaţional Monetar, considerat drept Statutul sistemului:

- Cooperarea Monetară Internaţională; - Universalitatea sistemului ceea ce presupune că

orice stat care recunoaşte prevederile Statutului F.M.I, poate adera la acest organism şi implicit la Sistemul Monetar Internaţional;

- Fixitatea parităţii şi cursurile valutare, pentru asigurarea acestui principiu astfel că moneda naţionala a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiţie legala iniţială, numita ,,valoare paritară stabilita în aur sau dolari"1 (1$ = 0,888671 grame aur fin). Modificarea parităţlor putea fi efectuata numai la propunerea ţării membre în urma consultării cu F.M.I. pentru corectarea unui dezechilibru temporar al balanţei de plăţi externe, care se prelungeşte timp de 2 - 3 ani. Tot pentru respectarea acestui principiu, tranzacţiile cu aur se puteau efectua numai la preţul oficial (o uncie de aur valora 35 $), iar cele cu valute doar la cursurile oficiale, care fluctuau numai in limite de +/- 1% faţă de cursurile paritare;

- Convertibilitatea reciproca a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plaţilor curente, în

28 Paul, Olcescu. Constantin, AndronovicI. Relaţii şi organizaţii economice internaţionale, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1985, pp. 115 – 174.

60


vederea multilateralizării plăţilor, precum şi convertibilitatea în aur a dolarului. Adaptarea convertibilităţii reciproce s-a stabilit a se realiza pe măsura ce ţările îndeplinesc condiţiile necesare. Conform acestui principiu, dolarul american era convertit atât in aur cat si in valute;

- Asigurarea unui volum de rezerve de mijloace de plată internaţionale (lichidităţii internaţionale) adecvat nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre. Ele se compun din rezerve în aur, devize şi rezerva ţării la F.M.I (excedentul cotei de participare faţă de deţinerile FMI în moneda naţională a ţării respective ). 2.1.2. Definiţie şi ţările membre Fondul Monetar Internaţional reprezintă o

organizaţie internaţională din cadrul Naţiunilor Unite creată pe baza acordului Conferinţei monetare şi financiare din anul 1944 de la Bretton Woods, SUA pentru a facilita cooperarea valutar-financiară dintre ţările membre.29

FMI este organizat ca o societate anonimă pe acţiuni de drept american, deoarece sediul său este la Washington.

Statutul FMI împarte membrii în două categorii şi anume în membri originali şi alţi membri. Ţările membre sunt cele care au participat la Conferinţa de la Bretton Woods şi care au semnat acordul până la data de 27

29Gheorghe, M., Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare financiare internaţionale, Ediţia a-III-a revăzută, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp.220-223.

61


decembrie 1945 (29 la număr denumite şi ţări membre fondatoare)30 Alţi membri sunt ţările care au semnat ulterior un acord de aderare cu FMI. La data de 30 aprilie 1999 numărul ţărilor membre se ridica la 182, ceea ce înseamnă aproape toate ţările lumii.

Calitatea de membru al FMI este deschisă oricărei ţări care se angajează să respecte obligaţiile din statutul aprobat.

Din cuprinsul articolului VIII din statutul FMI, rezultă următoarele obligaţii generale ale membrilor:31

- Ţările membre se angajează să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente. FMI promovează liberalismul în schimburile şi cooperarea internaţională, dar statutul prevede că o ţară membră poate să menţină restricţii pe o perioadă tranzitorie nedefinită ca perioadă;

- Ţările membre nu permit unei agenţii fiscale să se implice în aranjamente privind discriminarea monedei sau de multiplicare a practicilor monetare, ceea ce înseamnă că se evită practicile monetare discriminatorii;

- Ţările membre se angajează să asigure convertibilitatea32 la cerere a soldurilor în monedă

30 Raluca, Miga-Beşteliu. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pp. 254 -344. 31 Articles of Agremeent; International Monetary Fund, Washington D:C:, 1985, p.29. 32 Convertibilitatea presupune ca fiecare stat membru să colaboreze cu FMI în vederea aplicării şi menţinerii unor reglementări de schimb ordonate şi a stabilităţii cursului de schimb. Conform menţiunilor art. IV din statut, FMI este îndreptăţit să ceară fiecărei ţări membre să

62


proprie deţinute de alte ţări membre şi provenite sau necesare tranzacţiilor curente. Statutul FMI prevede că o ţară membră poate să menţină restricţii pe o perioadă tranzitorie nedefinită ca durată;

- Ţările membre îşi asumă obligaţia să furnizeze informaţii privind deţinerile oficiale şi particulare de aur, mijloacele de plată internaţionale, evoluţia exporturilor şi a importurilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, produsul intern brut, indicele preţurilor, cursul de schimb, controlul schimburilor. FMI colectează informaţiile economice, monetare şi financiare necesare pregătirii studiilor de fundamentare, a politicilor şi strategiilor ţărilor membre;

- Ţările membre se angajează să consulte şi să colaboreze cu celelalte ţări membre, în cazul în care menţin sau aplică restricţii la tranzacţiile internaţionale;

- Ţările membre se angajează să consulte şi să colaboreze cu FMI şi cu alţi membri, în domeniul politicii activelor de rezervă, al lichidităţii internaţionale şi în promovarea DST în calitatea de activ rezervă a sistemului valutar.

notifice regulile de schimb pe care urmează să le aplice şi să le publice toate modificările efectuate.

63


2.1.3. Drepturile şi obligaţiile ţărilor membre ale FMI

Drepturile şi obligaţiile ţărilor membre sunt

reglementate în Statutul FMI. Statutul iniţial s-a modificat substanţial în anul 1978 pentru a putea face faţă evoluţiilor FMI. In prezent, Statutul cuprinde prevederi iniţiale care s-au menţinut şi prevederi noi, atât referitor la drepturi, cât şi, mai ales, la obligaţii.

Ţările membre ale FMI au următoarele drepturi: - dreptul la vot, respectiv de a participa la adoptarea

deciziilor în cadrul FMI. Dreptul la vot este proporţional cu participarea ţării la capitalul social. La intrarea în FMI şi cu prilejul majorărilor, ţările membre subscriu şi varsă cote-părţi, echivalentul acţiunilor, o cotă-parte având valoarea nominală egală cu 100000 DST-uri. In ceea ce priveşte poziţia celor 5 ţări, ca număr de voturi, ea s-a modificat permanent fiind o reflectare a modificării raportului de forţe pe plan economic şi financiar. Această modificare a numărului de voturi se realizează cu prilejul majorării de capital când se stabilesc cotele-părţi ce pot fi subscrise de fiecare tara. Sistemul de stabilire a dreptului la vot este următorul: fiecărei ţări i se acordă 250 de voturi pentru calitatea de membră a FMI şi în plus, câte un vot pentru fiecare cotă-parte de 100000DST subscrisă şi vărsată. România, cu o participare la capitalul social egal cu 1.030.200.000 DST, dispune prin acelaşi model de calcul, 10.552 de voturi;

64


- dreptul de a efectua tranzacţii si operaţiuni cu FMI (tranzacţiile se referă la schimburi de active monetare iar operaţiile reflectă utilizările sau încasările de active monetare;

- dreptul de a cumpăra valută convertibilă sau DST în schimbul unor sume echivalente în monedă naţională, pe termen scurt sau mediu, pentru echilibrarea balanţei de plăţi;

- dreptul de a primi alocaţii de DST; - obţinerea dreptului de aderare la Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Obligaţiile ţărilor membre33 se constituie într-un

"cod de bună conduită", pe care ţările trebuie să-1 respecte pentru a evita situaţiile de criză sau conflict ce ar putea să apară în relaţiile lor cu celelalte ţări membre sau cu FMI. Dintre obligaţii enumerăm:

- statele membre se angajează sa elimine restricţiile valutare asupra plaţilor şi transferurilor privind tranzacţiile internaţionale;

- ţările care au aderat la FMI şi-au propus sa acţioneze pentru adoptarea principiului parităţilor fixe, eliminarea devalorizărilor pentru a susţine lichidităţile internaţionale şi să restabilească convertibilitatea în vederea liberalizării transferurilor pentru tranzacţii curente;

- ţările membre trebuie să elimine progresiv restricţiile din cale schimburilor internaţionale, pentru a asigura dezvoltarea comerţului mondial;

33 Patrik, Lenoiu. Fondul Monetar Internaţional, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti, 2000, pp. 99 -112.

65


- ţările membre trebuie sa comunice FMI informaţiile considerate necesare pentru buna funcţionare a Fondului;

- in vederea realizării obiectivelor statutare, ţările membre trebuie sa colaboreze cu FMI. Colaborarea nu se refera doar la comunicarea de informaţii ci si la obligarea ţărilor membre de a permite experţilor FMI sa facă o evaluare asupra situaţiei economice a ţării respective. In concluzie ţările care au semnat Statutul FMI şi-

au asumat obligaţia de a renunţa la restricţiile asupra efectuării plăţilor şi transferurilor internaţionale, la politici monetare discriminatorii, să furnizeze informaţii economice şi financiare şi să asigure convertibilitatea la cerere a sumelor de monedă naţională proprie deţinute de alte state şi provenite din tranzacţii curente34.

2.1.4. Obiectivele statutare şi funcţiile FMI Conform art. 1 al Statutului FMI si-a propus

următoarele obiective: - Să promoveze cooperarea monetara internaţională

printr-o instituţie permanentă care să pună la dispoziţia ţărilor membre consultanţa şi colaborare în probleme monetare;

- Să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi prin aceasta să contribuie la menţinerea unui nivel înalt al forţei de muncă şi al veniturilor şi la dezvoltarea resurselor

34 Ion, Ignat. Spiridon, Pralea. Economie Mondială, Editura Symposion, Iaşi, 1994, p. 58.

66


productive ale tuturor membrilor ca obiective primare ale politicii economice;

- Să promoveze stabilitatea cursurilor valutare, să menţină prin aranjamente cursuri ordonate de schimb între membri, şi să împiedice deprecierea competitivă a cursurilor valutare;

- Să asiste formarea unui sistem multilateral de plăţi cu privire la tranzacţiile curente dintre membrii şi eliminarea restricţiilor din calea schimburilor externe care împiedică dezvoltarea şi creşterea comerţului mondial.

- Sa ofere ajutor ţărilor membre punând pe un anumit termen la dispoziţia acestora resursele generale ale FMI în baza unor garanţii corespunzătoare, prin aceasta oferindu-le posibilitatea de a corecta unele deficite din balanţa de plăţi fără a fi nevoite să recurgă la masuri distructive pentru prosperitatea naţională sau internaţională;

- în concordanţă cu obiectul anterior, FMI urmăreşte reducerea perioadei şi a intensităţii dezechilibrului din balanţele de plăţi ale ţărilor membre. Organizarea şi funcţionarea FMI se bazează şi

urmăreşte ca într-o formă sau alta să îndeplinească obiectivele statuare amintite.

FMI în calitate de organizaţie interguvernamentală, îndeplineşte următoarele funcţii:

- funcţia financiară se manifestă prin faptul că se mobilizează resurse financiare ce se distribuie ţărilor membre, în vederea dezvoltării comerţului

67


internaţional, a promovării unei politici de schimb stabile şi a echilibrării balanţelor de plăţi;

- funcţia consultativă urmăreşte să sprijine formularea unor principii cu privire la comportamentul în domeniul relaţiilor valutar-financiare, în efectuarea plăţilor internaţionale şi în utilizarea resurselor financiare în vederea corectării dezechilibrului din balanţele de plăţi;

- funcţia de reglementare presupune formularea unor principii cu privire la comportamentul membrilor în domeniul relaţiilor valutar-financiare, în efectuarea plăţilor internaţionale şi în utilizarea resurselor financiare în vederea corectării dezechilibrului din balanţele de plăţi. 2.1.5. Organizarea şi structura FMI Conform prevederilor art. IX, Secţiunea a 2-a din

Statut, FMI dispune de personalitate juridică deplină, respectiv, de capacitatea de a contracta, dobândi şi dispune de bunuri mobile şi imobile, de a încheia acorduri cu ţările membre şi de a institui proceduri legale. Statutul FMI asigură imunitatea în procesele juridice, în alte acţiuni, imunitatea arhivelor, privilegii pentru comunicaţii, imunitate şi privilegii ale funcţionarilor.

În structura Fondului, intră o serie de organe cărora le revine responsabilitatea principală în îndeplinirea obiectivelor acestuia.

1. Consiliul Guvernatorilor este principalul organ de decizie în cadrul FMI format din reprezentanţii ţărilor membre, respectiv un guvernator şi un supleant.

68


Guvernator din partea unei ţări membre poate fi ministrul finanţelor sau preşedintele băncii centrale, care este numit de către statul membru pe o perioadă de 5 ani.

Consiliul Guvernatorilor dezbate şi aprobă decizii cu privire la admiterea de noi membri, retragerea membrilor, modificarea statutului, fundamentarea şi revizuirea cotelor de participare, încheierea unor aranjamente de cooperre cu alte organizaţii internaţionale.

Consiliul se reuneşte anual în şedinţe care se ţin concomitent cu şedinţele Consiliului Guvernatorilor BIRD. De asemenea, Consiliul Guvernatorilor se poate întruni în şedinţe ori de câte ori se solicită de către cel puţin 15 ţări membre sau de către ţările membre ce deţin în total o pătrime din puterea totală de vot.

Consiliul Guvernatorilor poate să decidă înfiinţarea unor comisii formate din guvernatori şi supleanţi pentru a examina fenomene economico-financiare şi impactul lor asupra schimburilor internaţionale.

2. Consiliul Executiv în calitate de organ de decizie, răspunde de conducerea activităţii FMI şi exercită atribuţiile delegate de Consiliul Guvernatorilor.

Consiliul Executiv este format din 24 de directori executivi şi din supleanţi. Ţările membre care deţin o cotă de participare mai mare la formarea resurselor FMI au dreptul să numească un director executiv, şi anume: SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia. În cazul în care monedele unor ţări membre se utlizează pe scară largă în tranzacţiile FMI, ţările respective pot fi autorizate să desemneze un director executiv (Canada-1958, Italia-1968, Arabia Saudită-1978). Celilaţi dirctori executivi se aleg pe ţări sau grupe de ţări membre. În vederea reprezentării

69


unui director executiv, România face parte din grupul de ţări format din: Armenia, Bulgaria, Cipru, georgia, Israel, Moldova, Olanda şi Ucraina.

Consiliul Executiv adoptă decizii în problemele curente, supraveghează politicile în domeniul cursului de schimb, aprobă programele de asistenţă financiară către ţările membre, elaborează studii asupra impactului politicilor pormovat de ţările membre.

3.Comitetul financiar şi Monetar Internaţional care a înlocuit Comitetul Interimar conform deciziei reprezentanţilor ţărilor membre la FMI din anul 1999 are misiunea să supravegheze funcţionarea şi adaptarea sistemului financiar şi monetar internaţional la realităţile economice, continuarea procesului de ajustare, să examineze evoluţia lichidităţii internaţionale şi transferul real de resurse către ţările în curs de dezvoltare.

Comitetul financiar şi Monetar Internaţional urmăreşte factori care ameninţă stabilitatea sistemului financiar, formulează propuneri de evitare, oferă consultanţă Consiliului Executiv.

Comitetul financiar şi Monetar Internaţional este format din miniştrii finanţelor care sunt guvernatori ai ţărilor membre.

4.Grupul celor 20 de miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor centraledin cadrul FMI, creat în septembrie 1999, în calitate de forum internaţional pentru ţările industriale, economiile pieţelor emergente pentru a promova stabilitatea financiară internaţională.

Membri Grupului celor 20 sunt reprezentaţi de: Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Franţa, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Coreea, Mexic,

70


Rusia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Marea britanie, SUA, Uniunea Europeană.

Grupul celor 20 promovează cooperarea în următoarele direcţii:

- extinderea integrării în cadrul globalizării financiare;

- susţinerea politicilor de reducere a vulnerabilităţii ţărilor la crizele financiare, care includ aranjamente de apropiere a ratelor de schimb, managementul prudenţial al datoriilor, prevenirea crizelor în sectorul privat, adoptarea unor coduri şi standarde în acest domeniu;

- concentrarea eforturilor spre combaterea abuzurilor, reducerea evaziunii, a corupţiei şi eliminarea factorilor care subminează credibilitatea şi integritatea sistemului financiar internaţional;

- susţinerea continuă a eforturilor Organizaţiei Internaţionale a Comerţului de formare a consensensului de liberalizare a comerţului internaţional, de întărire a regulilor de comerţ, care să fie în beneficiul economiei globale, prin reflectarea cerinţelor şi intereselor ţărilor dezvoltate şi a ţărilor în curs de dezvoltare;

- participarea la efortul internaţional de creştere a rezervelor de bunuri publice destinate problemelor grave, cum sunt boli infecţioase, cercetarea agriculturii şi a mediului, prin concentrarea cooperării globale;

- integrarea ţărilor îndatorate în economia globală, prin atragerea particiării creditorilor bilaterali şi multilaterali în susţinerea finanţării lor;

71


- implementarea măsurilor de sporire a eficienţei instituţiilor internaţionale ca o condiţie fundamentală de întărire şi stabilizare a sistemului financiar global;

- promovarea unor structuri şi implementarea protecţiei sociale necesare grupurilor din societate cele mai vulnerabile în procesul liberalizării.35 5. Comitetul dezvoltării este format din

guvernatori de la FMI şi de la BIRD pentru a analiza fluxurile financiare către ţările în curs de dezvoltare şi a propune măsuri de îmbunătăţire.

6. Directorul General al FMI este ales de către Consiliul Executiv pe o perioadă de 5 ani cu posibilitatea de prelungire a mandatului. Acesta conduce în calitate de preşedinte lucrările Consiliului Executiv dar nu dispune de drept de vot decât în caz de balotaj. De asemenea, el este şeful personalului angajat permanent al FMI şi răspunde de execuţia bugetului.

Directorul General al FMI este sprijinit în activitate de către un prim director adjunct şi de către doi directori adjuncţi.

FMI etse organizat pe departamente de servicii funcţionale şi speciale, departamente zonale, informaţii şi servicii de sprijin.36

35 Gheorghe, M., Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare financiare internaţionale, Ediţia a-III-a revăzută, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p.229. 36 Gheorghe, M., Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare financiare internaţionale, Ediţia a-III-a revăzută, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 230.

72


Departamentele de servicii funcţionale şi speciale cuprind: departamentul afacerilor fiscale, departamentul de dezvoltare şi control, departamentul monetar şi de schimb, departamentul de cercetare, departamentul juridic, departamentul de statistică şi departamentul trezoreriei, Institutul FMI, Deprtamentul Pieţelor Internaţionale de Capital.

Departamentele zonale includ: Departamentul african, Departamentul Asia şi Pacific, Departamentul European I, Departamentul European II, Departamentul Orientul Mijlociu.

Departamentul de relaţii externe, biroul Europa, biroul Geneva, biroul regional pentru Asia şi Pacific şi biroul Fondului la Naţiunile Unite reprezintă ale componente ale structurii FMI.

Serviciile de sprijin ale activităţii FMI se asigură prin Departamentul de resurse umane, Departamentul secretariat şi Departamentul Servicii generale şi tehnologice.

Institutul FMI oferă asistenţă tehnică ţărilor membre.

Deciziile organelor de conducere ale FMI se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Fiecare ţară membră dispune de către un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune de cotă echivalentă cu 100000 DST.

Tranzacţiile şi operaţiunile financiare ale FMI se derulează prin departamentul general, Departamentul DST şi conturile administrate.

Fiecărui membru i se solicită să desemneze o agenţie fiscală care să realizeze operaţiile cu FMI. De asemenea, Banca Centrală este desmnată drept depozitar al

73


rezervelor FMI în valute. Feicare depozitar menţine conturile nr. 1 şi conturile nr. 2 ale FMi pentru rezervele de valută ale fiecărei ţări membre. Astfel, contul nr.1 se utilizează pentru tranzacţiile FMI care includ subscrieri plătite, cumpărări şi răscumpărări, rambursări ale împrumuturilor şi vânzări de valută ale membrilor în timp ce contul nr. 2 se utilizează pentru evidenţierea cheltuielilor administrate ale FMI şi a unor încasări în moneda membrului.

Departamentul general se ocupă de Contul Resurselor Generale, Contul plăţilor speciale şi Contul de investiţii.

Menţionăm că în Contul Resurselor Generale sunt reflectate tranzacţiile dintre ţările membre, respectiv, încasarea cotelor subscrise, cumpărări şi răscumpărări, încasarea şi plata taxelor, remunerarea tranşelor de rezervă şi rambursarea împrumuturilor. Tot în acest cont se reflectă sumele în monedele ţărilor membre ale FMI, propriile rezerve în DST şi rezervele de aur.

Departamentul DST înregistrează tranzacţiile şi operaţiile care implică DST.

Conturile administrate includ Conturile Facilităţii de ajustare structurală extinsă, Fondul fiduciar, Contul facilităţilor speciale de finanţare şi alte conturi.

74


2.2. Resursele Fondului Internaţional Monetar 2.2.1 Organizarea şi evidenţa resurselor FMI Pentru a-şi indeplini funcţia de organism de

finanţare37, FMI trebuie să-şi procure resursele financiare în scopul finanţării ţărilor membre. Din acest punct de vedere, FMI se particularizează prin faptul ca acordă în general credite pe termen scurt şi mijlociu pentru echilibrarea balanţelor de plăţi curente ale ţărilor membre care se confruntă cu dezechilibre ale acestora.

Activitatea FMI generată de procurarea resurselor, de acordarea creditelor, de stabilire şi de repartizare a rezultatelor financiare ale acestei activităţi, se urmăreşte în cadrul a doua departamente: Departamentul General şi Departamentul DST. Departamentul general reflectă activitatea FMI evidenţiată în Contul general de resurse şi Contul special de vărsăminte, precum şi în Contul de investiţii.

Contul de resurse generale conţine resursele generale ale FMI 38(monedele ţărilor membre, activele în aur şi DST-urile). De asemenea în acest cont se reflectă plăţile pe care ţările membre le fac sub forma vărsămintelor în Contul subscrierii la capitalul social al Fondului, plăţile de comisioane, cumpărări şi răscumpărări de valută pe moneda naţională, încasări de comisioane sau dobânzii pentru poziţiile lor creditoare, precum şi

37 Philippe, Moreanu-Defarges. Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 97 – 123. 38 www imf. Org.

75


împrumuturile contractate şi acordate de Fond şi dobânzile sau comisioanele aferente.

Contul special de vărsăminte a început să funcţioneze dupa 30 iunie 1981 pentru a primi transferurile Fondului fiduciar, care era în curs de lichidare şi asigură utilizarea lor în cadrul altor mecanisme de ajutorare a ţărilor membre. Activele Contului special de vărsăminte sunt separate de resursele altor conturi ale Departamentului general, pentru că destinaţiile acestora sunt diferite.

Departamentul DST reflectă tranzacţiile şi operaţiunile cu DST-uri. În prezent, toate ţările membre FMI participă la acest Departament, deci au primit alocaţii de DST în urma celei de-a treia emisiuni realizate de FMI.

In cadrul activităţilor amintite FMI39 funcţionează ca un mandat pentru realizarea unor acţiuni de ajutoarare speciale a ţărilor membre. De asemenea, FMI administrează diferite conturi speciale, în care sunt evidenţiate activităţi de constituire a acestor fonduri şi de acordare de ajutoare financiare ţărilor membre sub forma de bonificaţii pe seama lor.

Pentru evidenţa şi contabilizarea operaţiunilor sale, FMI foloseşte Dreptul Special de Tragere drept unitate de cont.

Ţările membre sunt obligate să menţină valoarea în DST a activelor în moneda lor, deţinute de FMI în Contul de resurse generale. Monedele sunt convertite în DST pe baza unei rate de schimb reprezentative determinată pentru fiecare monedă. Orice reevaluare.în plus sau în minus, a 39 Nicolae, Murgu. Mugur, Isărescu. Aurul- mit şi realitate, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 55.

76


activelor FMI în moneda unei ţări dîă loc la o debitare sau la o creditare corespunzătoare sumei pe care ţara trebuie să o verse sau să o încaseze pentru a menţine valoarea DST a deţinerii FMI în moneda ţării respective.

Resursele FMI-ului, reflectate în pasivul bilanţului său sunt după provenienţă de doua feluri: resurse proprii şi resurse atrase, alături de care fac parte şi resursele reflecatate în Contul special de vărsăminte.

Resursele proprii sunt formate din40: cotele - părţi subscrise şi vărsate ale ţărilor membre la capitalul social FMI şi rezervele constituite pe baza profitului net şi din alte resurse proprii.

Resursele atrase cuprind: împrumuturile contractate de FMI pentru complementare şi diversificarea resurselor de creditare şi din alte angajamente ce şi le creează FMI faţă de ţările membre.

Rezervele41 sunt constituite pe seama profiturilor nete pe care se încheie anual activitatea FMI, deoarece această societate pe acţiuni are scop lucrativ. Venitul net este rezultat al diferenţei dintre încasarile şi plăţile totale efectuate de Fond în cursul anului financiar. Conform Statutului FMI, venitul net poate avea urmatoarele destinaţii:

a. Constituirea şi sporirea rezervei speciale; b. Constituirea şi sporirea rezervei generale; c. Distribuirea de dividende ţărilor rnembre

proporţional în funcţie cotele-părţi vărsate.

40 Frederic, Teulon. Sistemul Monetar Internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 67. 41 Nicuşor, Stanciu. Finanţarea externă a României prin organisme financiare internaţionale, Editura MJM, Craiova, 1999, p. 35.

77


Rezerva generală poate fi utilizaăa de Fond în orice scop.

Rezerva specială poate fi utilizată pentru aceleaşi scopuri ca şi în cazul rezervei generale, mai puţin pentru plata de dividende. De regulă, profitul net este afectat rezervei speciale şi tot pe seama ei se suportă eventualele deficite înregistrate de către Fond în anumiţi ani.

2.2.2. Cotele-părţi subscrise de ţările membre FMI fiind organizat ca societate anonimă,

condiţionează ţările în vederea aderării să subscrie şi să verse un număr de cote-părţi la capitalul social. Cotele părţi sunt formate din fracţiuni echivalente cu 100000 DST fiecare, cifră care ar reprezenta de fapt, valoarea nominală a unei acţiuni.

Numarul de cote părţi ce trebuie subscris nu este acelaşi pentru toate ţările. Din contră, ele sunt foarte diferenţiate în funcţie de importanţa financiară şi comercială atribuită fiecărei ţări. Cele mai puternice ţări din punct de vedere economic şi financiar au şi cele mai mari cote.

Cota - parte a unei ţări nu poate fi majorată fără ca ţara membră să fi consimţit la această majorare şi să verse subscripţia sa.

Revizuirile de cote părţi pot determina modificări ale poziţiilor ţărilor membre în cadrul FMI. Astfel, odată cu intrarea în vigoare a celei de-a doua revizuire, în anul 1993, Japonia a ajuns pe locul doi, dupa SUA urmată de Germania pe locul trei şi de Marea Britanie şi Franţa,

78


având cote egale, pe locul patru. Vărsămintele cotelor părţi totale se fac astfel:

- o fracţiune de 25% trebuie plătită în DST sau în moneda indicată de FMI, ori într-o combinaţie de DST şi monedă astfel că spre exemplu la cea de-a 11-a majorare, această fracţiune a fost plătită în DST de 126 ţări membre, în devize 24 de ţări membre şi prin combinaţie DST- devize doar de 6 ţări;

- restul de 75% din cotele-părţi subscrise iniţial sau majorate pe parcurs se plătesc în moneda naţionala a fiecărei ţări membre. Totuşi, cu prilejul majorării cotelor-părţi din anul

1978, ţările membre au fost autorizate sa verse majorarea în totalitate în moneda naţională.

Ţările membre sunt autorizate conform Statutului să înlocuiască prin titluri negociabile şi nepurtatoare de dobânzi fracţiunea din cotele-părţi vărsată Fondului în moneda naţională.

2.2.3. Resursele financiare F.M.I. Resursele generale ale FMI sunt formate din

cotele-părţi ale membrilor, rezerva generală, precum şi din împrumuturile contractate de Fond.

Resursele generale ale FMI sunt grupate în două categorii42: resurse utilizabile şi rezerve neutilizabile.

Resursele utilizabile se compun din:

42 Cornel, Albu. Fondul Monetar Internaţional – documentar, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 79.

79


- Active monetare ale ţărilor membre cu o bună situaţie a balanţei lor de plăti externe şi a rezervei lor valutare care să permită ca monedele lor să fie utilizate în scopuri de transfer;

- Deţineri de DST-uri; - Cuantumul neutlizat al liniilor de credit care au fost

activate. Ca să fie utilizabile monedele ţărilor membre,

trebuie să aparţină ţărilor cu o bună situaţie a balanţei de plăţi şi a rezervelor valutare, deoarece prin utilizarea lor în operaţiunile FMI, monedele respective ajung în mâinile nerezidenţiilor, pentru care reprezintă creanţe asupra ţării emitente.

Monedele utilizabile în tranzacţii şi operaţiuni ale FMI sunt stabilite prin directiva Consiliului de administraţie după diferite criterii de repartiţie.

Rezevele neutilizabile43 pentru finanţarea operaţiunilor şi tranzacţiilor curente cuprind:

- Deţineri de aur; - Monedele ţărilor membre constituite gaj de către

ţările care au primit credite în valută de la FMI; - Monedele altor ţări cu poziţie exterioară relativ

slabă; - Active şi angajamente diverse.

Deţinerile de aur44 ale FMI provin din vărsăminte relizate de ţările membre în contul fracţiunii de 25% din cotele-părţi, până la demonetizarea aurului.Această

43 Simona, Gaftoniuc. Finanţele Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 33. 44 Philippe, Moreanu-Defarges. Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 45.

80


fracţiune se numeşte tranşa-aur, căreia îi corespunde tranşa rezervei.

Statutul FMI limitează utilizarea aurului în operaţiuni şi tranzacţii ale Fondului, pentru asemnenea utilizări fiind necesare aprobarea Consiliului directorilor executivi, cu o majoritate de 85% din voturile atribuite.

Monedele ţărilor membre depuse gaj pentru creditele în valută obţinute de acestea nu reprezintă resurse de creditare, deoarece ţările emitente, apelând la creditele Fondului, înseamnă ca nu au o situaţie bună a balanţei de plăţi şi a rezervelor, adică o situatie suficient de solidă pentru ca monedele lor sa poată figura în bugetul trimestrial de active utilizabile în finanţarea operaţiunilor şi tranzactţilor FMI.

In ceea ce priveşte activele diverse, acestea cuprind încasări curente (comisioane, dobânzi şi alte sume de primit), precum şi alte active.

Deşi cotele părţi, care reprezintă sursa principală de finanţare a ţărilor membre de catre FMI, se majorează odata la cinci ani, Fondul s-a văzut nevoit să facă apel şi la resurse împrumutate pentru ţările membre, din care se compune capitalul său social.

2.2.4. Utilizarea resurselor FMI Pentru a-şi indeplini mandatul FMI trebuie să joace

un rol central în domeniul relaţiilor monetare internaţionale prin încurajarea cooperării economice şi financiare internaţionale între ţările membre.

Conform Statutului, ţările membre pot utiliza resursele FMI, numai pentru finanţarea deficitelor

81


balanţelor conturilor curente, specificandu-se expres în art.VI că "nici un membru nu poate utiliza resursele Fondului pentru a face faţă ieşirilor importante sau prelungite de capitaluri"45.

Utilizarea resurselor FMI da catre ţările membre pentru rezolvarea unor deficite privind balanţa conturilor curente, îmbracă două forme de bază:

a. Tragerile de la FMI; b. Credite propriu-zise. La acestea se mai adauga subvenţii sau bonificaţii

acordate ţărilor foarte sarace pentru diminuarea costului ridicat al unor credite.

Instrumentul traditional prin care Fondul asigura tarilor membre accesul la resursele sale pe o baza conditionata este Acordul de confirmare, denumit si acordul stand-by, care de fapt, este o linie de credit deschisa de Fond tarii solicitante. In baza acestei linii de credit, Fondul se angajeaza sa puna succesiv la dispozitia tarii semnatare credite, pe masura aparitiei nevoilor. El a fost introdus in practica FMI in anul 195246. Acest program acopera in mod normal o perioada de 12 luni.Tragerile au loc trimestrial, fiind subordonate criteriilor de performanta examinate tot trimestrial.

In funcţie de realizarea obiectivelor cuprinse în programul de acţiuni de către ţara împrumutată se acorda şi creditele. Astfel, cuantumul total al creditului aprobat este plătit ţării de către Fond, eşalonat sub forma unor

45 Constantin, Floricel. Relaţii valutar-financiare internaţionale, ediţia a-v-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pp. 63 -87. 46 Costin, Kiriţescu. Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 68.

82


tranşe, vărsăminte legate de realizarea periodică a obiectivelor cuantificate. Dacă obiectivele nu se realizează este un semn că programul trebuie revizuit. Până atunci se suspendă dreptul ţării de a împrumuta restul fondurilor, deci de a primi restul tranşelor care nu au mai fost aprobate. Asemenea situaţii nu sunt rare, multe ţări refuzând chiar să mai aplice măsurile impuse de Fond care, nu o dată, s-au dovedit incompatibile cu situaţia concretă din ţările respective.

Acordarea împrumuturilor în cadrul noilor mecanisme create de Fond ţărilor care înregistrează dezechilibre considerabile şi de durată se face printr-un nou instrumnent de aplicare a condiţionării. Este vorba de Acordul lărgit prin care i se asigură ţării debitoare dreptul de a obţine creditul aprobat într-o perioadă normală de trei ani şi într-un cuantum majorat faţa de dreptul de creditare asigurat prin Acordul de confirmare (100% in raport cu cota tarii).

Într-un Acord lărgit autorităţile guvernamentale ale ţării beneficiare indică nu numai măsurile structurale pe care le au în vedere pe durata programului, ci şi strategia administrării cererii. Aceasta poate cuprinde, de exemplu, o reducere progresivă dar continuă şi o încetinire a ritmului cererii masei monetare şi a diferitelor elemente ale creditului. În primul an al programului, măsurile concrete de aplicare a acestuia sunt explicitate sub formă de obiective sau plafoane precise pentru aspectele financiare vizate. In perioada anilor următori se descrie politica de aplicare pe un plan mai general, de exemplu, asupra totalului prevaăut al deficitului finanţelor publice şi al ratei de creştere al cheltuielilor şi veniturilor globale, dar nu se

83


iau angajamente de a se intreprinde acţiuni specifice in domeniul veniturilor şi cheltuielilor. La inceputul celui de-al doilea si al treilea an al Acordului se elaborează un program financiar detaliat pentru următoarele 12 luni cu obiective financiare şi monetare cuantificate.

Majoritatea programelor de împrumut47 prevăd urmatoarele criterii de performanţă sau de realizare:

- plafonarea creditului intern total; - plafonarea finanţării deficitului bugetar; - plafoane pentru anumite forme de credit extern; - interzicerea adoptării de noi restricţii în materie de

operaţii de schimb şi comerciale sau intensificării restricţiilor în vigoare. 2.2.5. Forme de credite asigurate de FMI

ţărilor membre În afara cumpărărilor de valută şi de DST contra

echivalentului în moneda naţională, pe care ţările membre le pot efectua in cadrul diferitelor mecanisme de trageri, FMI mai asigură ţărilor memebre foarte sărace ajutoare financiare suplimentare şi sub formă de credite propriu-zise. Ele au urmatoarele trăsături:48

a. sumele avansate de Fond ţărilor creditate nu sunt garantate material (nici cu moneda naţională nici cu alte active);

b. sunt însoţite de dobânzi nu de comisioane;

47 Philippe, Moreanu-Defarges. Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 193. 48 Constantin, Floricel Relaţii valutar-financiare internaţionale, ediţia a-v-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 63.

84


c. pentru acordarea lor, Fondul foloseşte resurse speciale cum ar fi: beneficii din vânzarea aurului, donaţii ale ţărilor membre, împrumuturi cu aceasăa destinaţie contractate de Fond;

d. au caracter concesional (sunt acordate în condiţii de favoare);

e. se consimt pe baza unor acorduri distincte de împrumut.

Principalul vector al ajutorului financiar pe care FMI il asigură sub formă de credite concensionale ţăarilor membre cu venit slab pe locuitor, care se confruntă cu dificultăţi persistente ale balanţei de plăţi, îl constitute în prezent Facilitatea de Ajustrare Structurală Intensificată, creată în anul 1987 (FASI). Aceasta este destinată sa sprijine probleme de ajustare financiară pe termen mediu.

Măsurile de ajustare trebuie să consolideze balanţa de plaţi şi sa favorizeze creşterea în perioada celor 3 ani avuţi în vedere. Urmărirea acordurilor FASI se efectuează cu ajutorul reperelor structurale şi a finanţărilor trimestriale. Mai sunt fixate şi criterii de performanţă de realizat semestrial pentru obiective cantitative sau structurale fundamentale.

Creditele FASI sunt plătite semestrial, prima plată având loc la aprobarea unui acord anual, celelalte fiind subordonate realizarii criteriilor stabilite şi al efectuării unui examen la jumatatea perioadei.

Rambursarea creditelor se face tot semestrial, prin vărsăminte egale în cursul unei perioade cuprinse intre cinci ani jumatate şi zece ani, de la data primirei fiecărei sume. Dobânda percepută de Fond la aceste credite este de 0,50% pe an. Această dobândă concesională este posibilă

85


datorită faptului că diferenţa este compensată de Fond din "Contul de bonificaţie al Facilităţii de Ajustare Structurală Intensificata"49.

In anul 1998/1999 Consiliul de Administraţie al FMI împreună cu Banca Mondială a lansat "Iniţiativa în favoarea ţărilor foarte sarace îndatorate", având drept obiectiv uşurarea serviciului datoriei externe a ţărilor sărace, foarte indatorate faţă de FMI. Ea vizează ţările care au avut bune rezultate în anii anteriori în asigurarea gestionării datoriei lor externe globale, cu participarea tuturor creditorilor. Dupa aplicarea în practică, în beneficiul câtorva ţări (7), iniţiativa a fost deja criticată de către unii membri ai Consiliului de Administraţie. In acest sens s-au subliniat importanţa participării şi a altor creditori la uşurarea datoriei ţărilor foarte sărace (creditori bilaterali, multilaterall, etc).50

In septembrie 1998 Consiliul de Administraţie al FMI a hotărât să prelungească până în septembrie 2000 perioada finală până când ţările interesate pot depune dosar pentru a fi admise ca beneficiar al acestei iniţiative.

Pentru operaţiunile speciale ale FASI în favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate, a fost creat un Fond fiduciar special ale căror resurse sunt contabilizate distinct de activele altor conturi ale FMI şi nu pot servi la achitarea de datorii sau la acoperirea de pierderi rezultate din administrarea acestora. Operaţiunile acestui fond sunt efectuate prin intermediul Contului Fondului Special FASI

49 BIRD GRAHMAN, IMF lending to developing countries, Londra, 1995, pp. 59 -93. 50 Patrik, Lenoiu. Fondul Monetar Internaţional, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti, 2000, p. 154.

86


- iniţiativa in favoarea ţărilor sărace foarte îndatorate. Resursele acestui cont sunt substituite din donaţii, depozite, împrumuturi sau alte tipuri de plasamente efectuate de către contribuabili, transferuri de la Contul de Resurse Generale şi de la Contul de Vărsăminte Speciale, precum şi din produsul net al plasamentului acestor resurse.

2.2.6. Alte forme de ajutor financiar puse la

dispoziţia ţărilor membre de către FMI Pe parcursul funcţionarii sale, FMI a creat şi alte

forme de ajutorare financiară dar, având caracter temporar, numai sunt in paractică decât cele create în anii '90, si anume: "Sprijin de la fonduri de stabilizare a schimburilor", "Mecanismul de finantare a urgenţelor" şi "Ajutor de urgenţăa"51.

Sprijinul de la fonduri de stabilizare a schimburilor este o forma de ajutor financiar care datează din anul 1995 în scopul de a consolida încrederea în strategia de stabilizare fundamentată de unele ţări pe rata de schimb. Ţările trebuie să aplice o politică economică atât de riguroasă, încât inflaţia să fie compatibilă cu obiectivul urmărit prin rata de schimb, în sensul că, Fondul nu va fl deloc utilizat pentru intervenţii pe piaţa de schimb52.

51 Dorel, Oprescu. Sistemul Monetar Internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 289. 52 .Frederic, Teulon. Sistemul Monetar Internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p.357.

87


Mecanismul de finanţare a urgenţelor se referă la o serie de reguli care permit Consiuliului de Administraţie să aprobe rapid o susţinere financiară a FMI-ului, însoţită de o condiţionare suficientă. Acest mecanism este utilizat în cazuri rare când, o criză afectează sau este posibil de a afecta conturile cu strainatatea ale unei ţări şi necesită o ripostă imediată a FMI. Creat in septembrie 1995, acest mecanism a asigurat utilizarea resurselor FMI in Filipine, in Thailanda, Indonezia şi Coreea in 1997 şi 1998 în Rusia53.

Ajutorul de urgenţa54 a fost creat de FMI pentru a acorda urgent ajutoare ţărilor membre care sunt confruntate cu dificultăţi ale balanţei de plăţi cauzate de o catastrofă naturală. Acest ajutor, care ia forma cumpărărilor directe de valută, in general limitate la un cuantum echivalent cu 25% faţa de cota -parte a ţării beneficiare, este acordat ţăarilor sub rezerva ca ele încearcă să rezolve problemele de plăţi apărute. În majoritatea cazurilor, acest ajutor era urmarea unui acord încheiat de ţara respectivă cu FMI în cadrul unuia dintre mecanismele sale ordinare de finanţare. In anul 1995, Ajutorul de urgenţa a fost extins şi asupra ţărilor implicate într-un conflict. El poate fi furnizat ţărilor al caror aparat instituţional a fost dezorganizat de către conflict, dar care dispune încă de suficiente mijloace pentru elaborarea şi aplicarea politicii economice şi în care autoritaţile au facut dovada determinării lor; ţărilor care au nevoie urgentă de

53 Patrik, Lenoiu. Fondul Monetar Internaţional, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti, 2000, p. 135. 54 Frederic, Teulon. Sistemul Monetar Internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997 p. 297.

88


finanţare a balanţei de plăţi şi ţărilor în care sprijinul FMI poate juca un rol de catalizator şi se înscrie într-un efort internaţional.

89

3. GRUPUL BANCA MONDIALĂ

3.1. Noţiuni introductive

Relaţiile monetar-financiar la sfârşitul celui de-al doilea război mondial se aflau într-o stare precară astfel, ţările învingătoare cheltuiseră foarte mult, producţia de bunuri se redusese, balanţele de plăţi erau în stare de dezechilibru, iar economia statelor învinse era distrusă şi aveau datorii de război.

În aceste condiţii de dezordine şi de presiune economică, odată cu organizarea păcii, Naţiunile Unite au decis să se ocupe şi dereorganizarea sistemului relaţiilor financiar valutare bancare. Se avea în vedere crearea unui sistem monetar novator şi a unei instituţii internaţionale care să-l monitorizeze. Însă, toate acesteapresupuneau o largă cooperare între state.

Aşa se face că în vara anului 1944, în statul New Hampshire a fost organizată – sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite –Conferinţa de la Bretton Woods la care au participat 49 de state.

În cadrul conferinţei au fost redactate planurile de Statut a FMI şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, şi au fost semnate la 22 iulie 1944.Importanţa acestei conferinţei constă în schimbarea concepţiei de până atunci, prin introducerea spiritului înţelegerilor mutuale, a cooperării în problemele financiar

91


valutare, marcând trecerea la relaţiile financiare multilaterale pe baza unui consens între participanţi.

La baza acestui nou sistem au stat o serie de principii care vizau alegerea etalonului monetar, menţinerea cursului de schimb al monedelor internaţionale, asigurarea convertibilităţii lor, crearea rezervelor monetare ale statelor, asigurarea lichidităţilor şi echilibrarea balanţei de plăţi.

Negocierile finale ale Conferinţei au avut ca finalitate înfiinţarea a două organisme internaţionale – FMI şi BIRD.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este un organism de finanţare a investiţilor în ţările membre, de acordare a împrumuturilor pentru reconstrucţie şi dezvoltare. Ulterior, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare a devenit un grup de bănci, cunoscute sub denumirea de Grupul Băncii Mondiale.

3.2. Sistemul Grupului Băncii Mondiale

3.2.1. Noţiuni introductive Sistemul Grupul Băncii Mondiale este format din

cinci instituţii strâns legate, care sunt toate deţinute de ţări membre ce deţin puterea de decizie finală:

Termenul “Grupul Băncii Mondiale” cuprinde toate cele cinci instituţii:

1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD);

2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (I.D.A.);

92


3. Corporaţia Financiară Internaţională (IFC); 4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor

(MIGA); 5. Centrul Internaţional pentru Reglementarea

Diferendelor privind Investiţiile (ICSID). Termenul Banca Mondială se referă în mod

specific la două din cele cinci instituţii şi anume: 1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD); 2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare

(I.D.A.). 3.2.2. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi

Dezvoltare 1.Conferinţa de la Bretton Woods şi înfiinţarea

Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare La Conferinţa de la Bretton Woods s-au căutat şi s-

au înfăţişat remedii pentru combaterea dezordinii şi instabilităţii monetare cronice, soluţii de înlăturare a barierelor vamale excesive şi a restricţiilor nontarifare din calea comerţului internaţional. Uşurarea taxelor de schimb multiple etc.

În viziunea participanţilor la Conferinţă „era necesară acreditarea unui nou stil de viaţă economică internaţională, bazat pe dezvoltarea schimbului, tranzacţiilor şi pe mişcarea capitalului internaţional în

93


contextul multilateral”55, axat pe realizarea acestor obiective.

Un prim obiectiv, pentru a cărui atingere se lucra cu febrilitate, era semnarea unui proiect de statut pentru Fondul Internaţional de Stabilizare, denumirea iniţială dată Fondului Internaţional Monetar. Abia către a doua jumătate a Conferinţei, crearea unei bănci se întrevedea ca o posibilitate suplimentară, neavută în vedere şi în afara agendei fixate la începutul acestei întruniri.

Comisia însărcinată cu elaborarea statutelor băncii s-a aflat în faţa unui handicap, determinat de faptul că nu a beneficiat de atenţia meticuloasă a experţilor internaţionali, aşa după cum a fost cazul Fondului. Graţie însă competenţei preşedintelui ei, economistul J. M. Keynes, greutăţile au fost surmontate cu rapiditate.

Dată fiind noutatea pe care o reprezintă conceptul de bancă internaţională şi rapiditatea cu care se dezvoltă aceasta, noua instituţie a apărut, pur şi simplu, ca o descoperire importantă a Conferinţei. De altfel, faptul a fost remarcat şi în şedinţa plenară din 21 iulie 1944: „Este un concept atât de nou încât nu-i putem găsi un nume … tipul de acţionari, natura subscripţiilor, excluderea oricăror depozite şi împrumuturi pe termen scurt, faptul că esteo instituţie cu scop nelucrativ, sunt tot atâtea caracteristici care se află foarte departe de ideea de ideea pe care ne-o făceam în mod obişnuit despre bancă. Născută prin accident cu numele de bancă, rămâne bancă, din neputinţa

55 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 9.

94


de a găsi în dicţionar un nume care să convină acestei instituţii fără precedent”56.

Spiritul de la Bretton Woods bazat în esenţă pe o stabilitate relativă a taxelor de schimb, în cadrul unui mecanism de credit multilateral, precum şi pe domnia aurului, ca bază a priorităţii, s-a degradat treptat, prin transformări importante în corpul climatului economic general, care au antrenat modificări ale politicilor în materie de schimburi internaţionale, punând în faţa lumii importante chestiuni de lichiditate, solvabilitate ce nu se mai pot rezolva în maniera de acum cinci decenii.

Cu toate acestea, banca „descoperită” la Bretton Woods, cu limitele sale, netăgăduite de la înfiinţarea sa, a permis şi permite soluţii salutare pentru timpurile de faţă, reprezentând un stimul pentru dezvoltare. De aceea, din acest punct de vedere, rămân valabile consideraţiile lui Morgenthau, participant la conferinţă ca ministru de finanţe al SUA:

„Conferinţa de Bretton Woods a deschis a deschis oamenilor o cale suficient de largă pentru ca ei să se poată angaja împreună şi să meargă cot la cot”.

În concluzie, B.I.R.D. cunoscută şi sub denumirea de Banca Mondială, este cea de-a doua instituţie financiară pilon, alături de F.M.I., constituită în urma Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite, ţinută la Bretton Woods S.U.A., în perioada 1-22 iulie1944.

Statutul B.I.R.D. a intrat în vigoare la 27 decembrie1945.

56 Vezi B. K. Maudan – „Echos de Bretton Woods”, în „Finance et Developpement”, nr. 2/1969, pag. 34.

95


B.I.R.D îşi începe activitatea la 25 iunie 1946 odată cu lansarea subscipţiilor de capital.

În anul 1947 luna noiembrie, Adunarea Generală a O.N.U. a acordat

B.I.R.D., statutul de instituţie specializată a O.N.U., în conformitate cu art. 57 al Cartei O.N.U. şi i s-a recunoscut dreptul de a desfăşura o activitate independentă.

2. Structura Băncii Internaţionale de reconstrucţie

şi Dezvoltare Ţările care doresc să adere la Banca Mondială

trebuie să fie mai întâi membre ale Fondului Internaţional Monetar (FMI). Din cei aproximativ 180 de membri ai Băncii Mondiale, aproape toţi sunt şi membri ai CFI şi ADI.

La data de 30 iunie 1976, BIRD avea „un număr de 116 ţări membre. La aceeaşi dată, capitalul subscris al băncii era de 30,9 miliarde dolari, vărsaţi în proporţie de 10 %”57. Restul de 90 % nu este vărsat, deci banca are dreptul să-l ceară de al ţările membre atunci când va avea nevoie de fonduri. Existenţa acestei mari rezerve de credit guvernamental a fost de natură să sprijine creditul propriu al băncii şi să contribuie la crearea unei vaste pieţe internaţionale pentru obligaţiunile emise de bancă în scopul procurării de fonduri. În 1977, capitalul BIRD a fost majorat la 41 miliarde dolari. Din vărsământul de 10

57 Vezi Costin C. Kiriţescu – „Relaţiile valutar – financiare internaţionale”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 343.

96


%, o tranşă de 1 % se varsă în aur sau dolari, utilizabilul liberde BIRD pentru acordarea de împrumuturi, iar restul de 9 % se varsă în moneda naţională a ţării membre şi nu se poate da cu împrumut decât cu consimţământul ţării.

Conducerea activităţii B.I.R.D. se desfăşoară pe trei niveluri:

Consiliul Guvernatorilor; Consiliul Directorilor Executivi denumit şi

Consiliul de Administraţie; Preşedintele B.I.R.D., asistat de personalul

Băncii. Autoritatea cea mai înaltă a Băncii Mondiale este

Consiliul Guvernatorilor. Fiecare ţară „membră a Băncii numeşte in guvernator şi un membru supleant în acest Consiliu, de obicei ministrul de finanţe, ministrul planificării şi conducătorul băncii centrale”58.

Consiliul se întruneşte odată pe an, de obicei în septembrie sau octombrie, când are loc şi o şedinţă comună cu Consiliul Guvernator FMI.

Conducerea efectivă a Băncii Mondiale se află în mâinile Consiliului Directorilor Executivi (Consiliul de Administraţie) care conduce toate instituţiile membre ale Grupului: BIRD, CFI şi ADI. primii cinci acţionari (SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania şi Franţa) numesc câte un director executiv; ceilalţi 19 directori reprezintă fiecare câte un grup de ţări. La fel ca şi la FMI, drepturile de vot sunt proporţionale cu capitalul investit. De aceea, Banca este considerată de ţările bogate drept o cale convenabilă de a acorda ajutor altor ţări în vederea dezvoltării. 58 Vezi Age F. P. Bakker – „Instituţiile financiare internaţionale”, Editura Antet, 1997, pag. 62.

97


Consiliului Directorilor Executivi este condus de un preşedinte, numit pe cinci ani, care este totodată şi şeful întregului personal.

Preşedenţia Băncii Mondiale este rezervată, prin tradiţie, unui american: din anul 1995, în această funcţie se află James Wolfensehn, fost director de bancă.

Consiliului Directorilor Executivi se întruneşte, de obicei, de două ori pe săptămână. Poziţia acestui Consiliu în probleme de politică monetară este mai puţin fermă în comparaţie cu cea a Consiliului FMI, în principal din cauza sferei de acţiune a Băncii Mondiale, constând în zone microeconomice specializate, al căror management este deseori departe de domeniul ei tehnic de lucru. În practică, o mare parte din activitate este transferată angajaţilor. Spre deosebire de Banca Mondială, sfera de acţiune a FMI este cu precădere macroeconomică: implicaţiile politice şi economice ale activităţii acestuia sunt mult mai importante şi există o mai mare dorinţă de a avea controlul asupra lor.

Comitetul de Dezvoltare a fost creat în acelaşi timp cu Comitetul Interimar, în 1974; este un organism ministerial, din care fac parte, guvernatorii FMI şi cei ai Băncii Mondiale. Regulile sunt similare celor din Comitetul Interimar şi anume: fiecare ţară cu principiul său director executiv şi grup poate numi un membru.

Comitetul se întruneşte de două ori pe an, primăvara şi toamna, iar şedinţele coincid cu şedinţa anuală a guvernatorilor. Ca for politic la nivel înalt, Comitetului de Dezvoltare i-a revenit sarcina de a superviza transferul resurselor reale spre ţările în curs de dezvoltare. Această responsabilitate nu a fost clar revendicată nici de FMI, nici de Banca Mondială. Comitetul a avut propriul secretariat,

98


dar după câţiva ani s-a constat că este necesar să fie integrat într-o structură instituţionalizată, pentru a crea rezultate concrete. În 1978, munca de pregătire în vederea integrării a fost împărţită între angajaţii FMI şi cei ai Băncii Mondiale, iar organizarea şedinţelor revenea celor două Consilii Executive (de Administraţie).

În prezent Comitetul se axează cu precădere pe probleme de practică a Băncii Mondiale, dar nu a reuşit să-şi câştige statutul de organism de elaborare a politicilor economice, în aceeaşi măsură ca şi Comitetul Interimar. Înfiinţat ca un for politic pe probleme de dezvoltare, Comitetul a devenit un fel de seminar la care mulşi miniştri de finanţe îşi trimit reprezentanţii. Acest fapt a dus la fuzionarea Comitetului de dezvoltare cu Comitetul Interimar.

Grupul Băncii Mondiale are aproximativ 6400 de angajaţi fiind de aproape trei ori mai mare decât FMI-ul. Majoritatea funcţionarilor lucrează la Washington, dar există şi alte 40 de reprezentanţe în întreaga lume, unde lucrează aproximativ 5 % din personalul Băncii Mondiale. Funcţionarii au o pregătire diversă, de la agronomi la manageri şi de la experţi în telecomunicaţii la specialişti în medicină.

În timpul mandatului Preşedintelui Barber Canable (1986 - 1991) a avut loc o amplă reorganizare de personal, care a costat 150 milioane $; unul din scopuri era îmbunătăţirea flexibilităţii personalului, pentru a răspunde rapid schimbărilor survenite succesul nu a fost deplin în a înlătura impresia că uneori managementul Băncii Mondiale nu are un control adecvat asupra activităţilor funcţionarilor săi: „influenţa Trezoreriei SUA asupra politicii Băncii

99


Mondiale se simte din plin, spre regretul europenilor în special, care cred că nu sunt suficient de bine reprezentaţi la nivel înalt în cadrul organizaţiei”59.

Facilităţile de creditare oferite de BIRD – cunoscute ca împrumuturi ale Băncii Mondiale diferite de creditele ADI – sunt destinate finanţării proiectelor sau programelor de înaltă calitate, care duc la dezvoltare economică, dar pentru care nu există finanţare din surse private, în condiţii satisfăcătoare. Această calitate şi o analiză solidă a rezultatelor proiectului trebuie să ofere certitudinea returnării creditului la termenele stabilite. În acest sens, Banca Mondială funcţionează ca o bancă de investiţii, deşi criteriile sale sunt într-un fel mai blânde şi în unele cazuri, amânările sunt similare celor practicate de băncile comerciale. În principal, banca oferă valuta necesară proiectului cu condiţia ca ţara respectivă să finanţeze din resurse proprii componenta internă a proiectului (salarii, consumuri interne etc.). Pot exista şi excepţii de la acest principiu, dar în general, banca nu poate fi unicul finanţator al proiectului. De aceea, este dificil să se găsească proiecte corespunzătoare acestor cerinţe în ţările în care lipsesc mijloacele financiare interne de susţinere a proiectului.

Toate împrumuturile Băncii Mondiale sunt acordate Guvernelor sau instituţiilor care prezintă garanţii guvernamentale. Ca agenţie de împrumuturi la nivel guvernamental, Banca Mondială este o instituţie interguvernamentală. Pe de altă parte, capitalul privat reprezintă sursa cea mai importantă a finanţării 59 Vezi Age F. P. Bakker – „Instituţiile financiare internaţionale”, Editura Antet, 1997, pag. 64.

100


împrumuturilor acordate de Banca Mondială. În acelaşi timp, finanţarea privată este unul din auturile care conferă o poziţie independentă a funcţionarilor executivi ai Băncii Mondiale în raport cu Consiliul Executiv numit de ţările membre.

Guvernul Statelor Unite ar dori ca Banca Mondială să poată acorda împrumuturi direct către sectorul privat, fără a mai cere garanţii guvernamentale. Astfel, participarea Statelor Unite la ultima majorare de capital CFI a fost condiţionată de cerinţa ca, în timp, jumătate din activităţile grupului Băncii Mondiale să se îndrepte spre sectorul privat. Cu toate acestea, majoritatea membrilor băncii au respins această cerere, din dorinţa de a păstra echilibrul existent în repartizarea funcţiilor între Banca Mondială şi CFI. În cele din urmă, americanii au renunţat la cererea lor, iar Banca Mondială a elaborat o strategie precisă de dezvoltare a sectorului privat, care să susţină reformele structurale necesare îmbunătăţirii climatului de afaceri.

Banca ajută ţările în curs de dezvoltare în elaborarea programelor de investiţii şi în alcătuirea unor proiecte specifice. Deoarece împrumuturile pentru proiecte se fac în valută, se analizează cu atenţie statutul de datornic al ţării respective, pentru a se stabili dacă aceasta poate face faţă obligaţiilor ce-i revin. Cadrul general de politică economică şi financiară în care activează ţările în curs de dezvoltare a devenit tot mai important, fapt dovedit şi de experienţa ultimilor decenii. Astfel, proiectele de dezvoltare evoluează mai greu în cazul în care pieţele interne nu funcţionează corespunzător şi nu există o stimulare economică adecvată, care să mărească productivitatea.

101


În astfel de cazuri, banca joacă un rol activ în acordarea de consultanţă, mai ales pentru ţările care au dificultăţi din cauza ponderii datoriei.

Banca încearcă să acţioneze ca un catalizator în găsirea de noi resurse de finanţare, prin încurajarea împrumuturilor băncii. În 1988, în scopul stimulării interesului Occidentului, a fost înfiinţată o organizaţie numită Asociaţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (A.G.M.I./M.I.G.A.), care încurajează investiţiile directe în ţările în curs de dezvoltare prin numirea de antreprenori ce oferă asigurări pentru riscurile politice. În prezent, aproape jumătate din totalul proiectelor Băncii Mondiale sunt co-finanţate, într-un fel sau altul, de diverse instituţii. Se estimează că împrumuturile acordate de Banca Mondială, de la înfiinţare şi până în 1997 – 250 miliarde $ pentru circa 3500 proiecte – au dus la investiţii totalizând între 500 şi 750 miliarde $.

În momentul în care o ţară devine capabilă să-şi asigure nevoile financiare prin resurse proprii, ea nu mai intră în atenţia Băncii Mondiale. Acesta este un semn de stabilitate financiară şi de dezvoltare economică. Există aproximativ 20 de ţări care în trecut s-au împrumutat de la Banca Mondială şi care, în prezent, se descurcă fără ajutorul acestei instituţii. Un exemplu elocvent este Japonia, care timp de 14 ani a primit împrumuturi substanţiale şi care, în prezent, este, ea însăşi, una din cele mai importante surse de capital ale băncii. Ultima datorie a Japoniei către Banca Mondială a fost achitată în 1989.

102


3. Membrii şi resursele BIRD Un stat poate dobândi calitatea de membru al

Băncii atunci când acceptă regulile de conduită în materie de finanţe internaţionale, respectiv să adere, mai întâi, la Fondul Monetar Internaţional.

Sinteza dezvoltării BIRD (1965 - 1989)*

Indicatori U/M

1965

1970

1975

1980

1985

1989

Ţări membre

Nr. 102 113 125 135 148 151

Capital subscris

mil. dol.

21669

23159

30821

39950

38846

115668

Rezerve totale

mil. dol.

895 1329

1902

2600

3586

7576

Operaţiuni aprobate

nr. 39 69 122 144 131 119

Ţări beneficiare

nr. 27 39 51 48 44 38

Personal (cadre)

nr. 532 1170

1883

2463

2805

3398

*Sursa: Danue Mondiale, Rapport annuel (1965 – 1989)

Subscrierea unei contribuţii la fondul statutar constituie o lată condiţie necesară pentru ca o ţară să poată intra în familia acestei Bănci.

Subscripţia fixată „unei ţări interesată să devină membru al BIRD se negociază, nivelul ei fiind o funcţie a

103


situaţiei economice şi financiare a ţării solicitante, care intră în corelaţie şi cu participarea la FMI”60.

Formal, calitatea de membru al BIRD conferă o egalitate deplină oricărui stat, faptul fiind oglindit de numărul egal de voturi în Consiliul Guvernatorilor, câte 250 de fiecare stat membru. Efectiv, ca urmare a numărului diferit de părţi subscrise, este instituţionalizată o anume discriminare, bazată pe principiul american: „cine plăteşte, hotărăşte”. Statul Băncii acordă câte un vot pentru fiecare parte subscrisă. Devine evident că ţările care au subscris fonduri mari dispun în Consiliul Băncii de cele mai multe voturi, implicit de posibilitatea reală de luare sau influenţare a hotărârilor în propriul lor interes, astfel că funcţionarea mecanismului decizional se sprijină pe un democratism îngust, părtinitor.

Numărul părţilor subscrise a crescut treptat de la 100.000 (la înfiinţarea băncii) la 786.500 (sfârşitul exerciţiului 1988), iar vărsarea nominală a unei părţi este de la 100.000 dolari SUA (curs 1.VII.1944) la 120.635 dolari (cursul zilei de la închiderea exerciţiului).

Creşterile de capital sunt generale sau selective; în primul caz ele se fac din raţiunile creşterii împrumuturilor Băncii, iar cel de al doilea pentru a oferi selectiv părţi anumitor membri, în scopul ajustării numărului relativ al părţilor, deţinut în capitalul Băncii în funcţie de locul lor relativ în economia mondială. Acest sistem de majorare a dus la schimbarea ierarhiilor membrilor pentru a mai corecta democratismul Adunării Generale a Guvernatorilor Băncii. 60 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.

104


Istoria Băncii Mondiale cunoaşte trei măriri generale a capitalului său:

- 1959 dublarea capitalului de la 10 la 20 miliarde dolari;

- 1979 mărirea cu 97,5 % capitalul sporind de la 41 la 81 miliarde dolari;

- 1989 capitalul autorizat ajungând la 171,4 miliarde dolari din care subscris 115,7 miliarde dolari, respectiv cu 620.000 părţi, de departe fiind cea mai importantă mărire de capital. La 30.VI.1989 capitalul social al Băncii conţinea 1.420.500 părţi autorizate, din care 958.827 subscrise, valoarea nominală fiind de 100.000 DST 1974. Fracţiunea din părţi ce trebuie vărsată în momentul

subscrierii constituie unul din elementele importante ale măririi generale a capitalului. Statutele Băncii împart capitalul în: neutilizabil pentru operaţiunile uzuale ale Băncii şi apelabil numai pentru plata creanţelor Bîncii (fracţiune de 80 %) şi capitalul liber, ce trebuie vărsat, utilizabil pentru operaţiunile Băncii (20 %).

Această ultimă fracţiune se constituie din aur sau dolari SUA – 2 % - şi din vărsămintele în moneda naţională a ţării membre – 18 %.

O încercare de corectare a acestui dezavantaj cu care se confruntă ţările mici s-a făcut la majorarea generală de capital din 1979. Atunci s-a autorizat fiecărui stat membru să subscrie 250 părţi suplimentare fără fracţiune eliberată (partea de adeziune). Sistemul n-a fost rezolvator al echităţii votării, de aceea în 1988 s-a constituit un comitet special de administratori, însărcinat cu studierea problemei diluţiei voturilor atribuite statelor mici membre

105


atunci când se fac majorările generale de capital. La majorarea care a avut loc în 1989, s-a stabilit că noile părţi pot fi subscrise de membri, proporţional cu numărul deţinut anterior de cele 151 state. S-a mai stabilit ca 14.000 din noile părţi (1,7 miliarde dolari) vor fi rezervate noilor membri intraţi în Bancă după această majorare de capital.

Principalii acţionari ai Băncii Mondiale au în frunte, cu un însemnat avans, Statele Unite ale Americii, care în 1989 creditau o bancă cu 162.773 părţi, respectiv 17 % din fondurile subscrise, cu 5 % mai puţin ca la începutul deceniului, revenindu-le 16,33 % din totalul voturilor. Japonia, cu pachetul de 94020 părţi (9,80 %) şi 9,43 % din voturi, îşi menţine locul secund, înaintea Germaniei, Marii Britanii, Franţei, Canadei şi Italiei cu câte 7,29 %, 6,99 %, 4,76 %, 2,78 %, respectiv 2,55 % din voturi.

Indiferent de ierarhia deţinută şi de faptul că ponderea lor scade, aceste şapte ţări dezvoltate continuă să contribuie împreună la fondurile Băncii cu peste 50 % păstrând controlul Consiliului, atunci când acesta urmează să adopte, pe calea scrutinului, anumite hotărâri.

Este de înţeles că măsurile din forumul Băncii Mondiale reprezintă cu fidelitate opţiunile ţărilor membre în curs de dezvoltare, îndreptăţite la ajutor financiar, numai în măsura în care acestea corespund şi interesul ţărilor care deţin aritmetica voturilor.

România a aderat la Banca Mondială în 1973, cu o subscripţie de 162,1 milioane dolari (1621 părţi). Aceasta reprezintă în 1982, 0,41 % din totalurile fondurilor Băncii, respectiv, 0,43 % din voturi. După mărimea fondurilor subscrise, ţara noastră se plasează între primele cincizeci de state, membre ale BIRD

106


La „sfârşitul exerciţiului1989, numărul părţilor crescuse la 2251, reprezentând o subscripţie de271.549 mii dolari SUA şi un vărsământ de 24.139 mii dolari. Cele 2501 voturi atribuite reprezentau 0,25 % din totalul voturilor deţinute de statele membre”61.

Datorită concepţiilor eronate pe care le-a manifestat conducerea dictatorială în domeniul financiar – bancar şi lipsei de profesionalism în privinţa tratării problemelor de credite externe, bunele legături avute şa început de România cu BIRD s-au degradat treptat, ajungându-se până acolo încât, fără nici o naţiune sau justificare economică financiară, s-au rambursat cu anticipaţie împrumuturile obţinute de la Banca Mondială. Astfel, în 1989 din totalul rambursărilor anticipate la 2,6 miliarde dolari „de care a beneficiat BIRD, 50 % (1,3 miliarde dolari) au fost ale României, fiindcă ele nu au fost selective şi nu s-au făcut potrivit principiului cooperării care generează determinarea costurilor împrumuturilor BIRD, nu s-a beneficiat de prima de rambursare anticipată”62.capitalul social al Băncii este evaluat în dolari SUA la cursul din 1 iunie 1944, în denumirea curentă „dolari 1944”. Pentru a feri capitalul băncii de consecinţele ce în mod normal decurg din variaţia parităţii monedelor statelor subscriptoare şi a-i conserva valoare iniţială, art. 2, secţiunea 9 din Statutul BIRD prevede că monedele supuse restricţiilor să-şi conserve valoarea pe care o aveau în momentul subscripţiei. Faptul implică vărsăminte

61 Vezi Bran Paul – „Relaţii financiare şi monetare internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti, 1995. 62 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 13.

107


suplimentare, în cazul scăderii parităţii monedei respective sau atunci când valoarea în devize a monedei suferă o depreciere importantă pe teritoriile sale. În situaţia când se consemnează o creştere a parităţii monedelor, Banca rambursează membrilor săi diferenţa. La 16 martie 1973, Consiliul administratorilor a adoptat rezoluţia, în virtutea căreia, atâta timp cât noile parităţi nu vor putea fi definite, toate ţările membre cu paritatea pentru care există sau nu există un nivel privat al parităţii, vor trebui să se conformeze rezoluţiei din momentul rambursării lor de către beneficiarii de împrumut. Unele ţări membre şi-au convertit parţial sau total contribuţia lor către bancă, din monedă supusă restricţiilor în dolari SUA, cu scopul utilizării, fără oprelişti, în operaţiile de împrumut. Ţările respective interesate sau Banca, pot să-şi rezerve dreptul de a anula această convertire.

Evaluarea capitalului social al Băncii a suferit modificări o dată cu aplicarea celui de-al doilea amendament al statutelor FMI63.

Din acest moment ar trebui să se înlocuiască termenul de „dolar 1944” cu cel de DST, aşa cum este determinat periodic de Fondul Monetar Internaţional şi să

63 La 30 aprilie 1976, Consiliul Guvernatorilor FMI a aprobat cel de-al doilea amendament al statutelor FMI, care au intrat în vigoare la 1 aprilie 1978. După acest amendament, monedele nu mai au parităţi, aurul încetând să mai fie etalonul sistemului monetar, în consecinţă toate calculele efectuate în virtutea statutelor Fondului au la bază Dreptul Special de Tragere – DST în 1969, când începe să se vorbească în statutul FMI de DST, exprimată în dolari SUA, se calcula pe baza unei anumite cantităţi de aur identică celei conţinute de 1 dolar 1944. La 31 martie s-au adus multe modificări în comparaţia coşului monedelor, aplicabile cu 1 iulie acelaşi an.

108


se definească obligaţiile reciproce ale fiecărui membru şi ale Băncii, în vederea menţinerii valorii certe a monedei în referinţă cu valoarea DST a monedei, la un moment dat.

Pentru necesităţi de calcul şi evidenţă şi în virtutea atribuţiilor statutare, administratorii Băncii Mondiale au considerat dolarul 1944 în echivalent cu 1,206635 dolari curenţi şi drept urmare, continuă să definească obligaţiile de menţinere a monedelor în raport cu această bază.

Consecinţa evaluării capitalului Băncii în DST rezidă în necesitatea ajustării anuale a diferenţelor rezultate din variaţia creşterii sau descreşterii valorii dolarului faţă de DST. Cu diferenţele consemnate se debitează după caz, rezerva BIRD. Acest lucru se face numai pentru partea de capital de 1% pe care statele membre o varsă sau pentru cotele din moneda naţională (9%) pe care subscriptorii le acceptă să fie convertite în dolari devenind astfel monede nesupuse restricţiilor.

4. Principiile funcţionării BIRD Aşa după cum rezultă din prevederile statutare,

principiile de organizare şi funcţionare a Băncii Mondiale au în vedere necesitatea sprijinirii statelor membre în curs de dezvoltare, cu fonduri pentru reconstrucţie şi dezvoltare „într-o manieră clasică de împrumut (condiţii de piaţă) şi obligaţia utilizării eficiente a capitalului pus la dispoziţie de către ţările acţionare”64. Aceasta presupune evitarea angajării unor operaţiuni care ar putea genera pierderi. Cu alte cuvinte, Băncii Mondiale i se pretinde să îmbine două 64 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 19.

109


trăsături esenţiale: să fie, în acelaşi timp, instituţie financiară internaţională şi instituţie de dezvoltare internaţională. Nerespectarea acestui principiu poate duce la înregistrarea de pierderi, atunci când ar prevala latura de ajutor a Băncii sau ar slăbi ajutorul dacă s-ar căuta investiţii foarte rentabile cu impact strategic mai redus asupra dezvoltării ţărilor membre. Şi într-un caz şi în altul consecinţele negative afectează politicile de dezvoltare a ţărilor sărace. De pildă, un bilanţ cu pierderi, care poate apărea în urma practicării de dobânzi relativ mai reduse sau a extinderii donaţilor în cadrul împrumuturilor, finanţare de proiecte nerentabile etc., restrânge resursele financiare ale Băncii şi totodată slăbeşte încrederea furnizorilor de capital în soliditatea acestei instituţii, ceea ce ar antrena o creştere a dobânzilor pe care Banca trebuie să le plătească în cadrul obligaţiilor sale. Banca, la rândul său, ar fi nevoită să preleve o dobândă mai mare la împrumuturile acordate sau să reducă serviciile pe care le prestează ţărilor membre sub forma asistenţei tehnice ori ambele concomitent. În ipoteza când s-ar acorda prioritate plasamentelor în condiţii de piaţă avantajoase, respectiv finanţarea investiţiilor alese după criteriile înaltei rentabilităţi, poziţia Băncii ca instituţie financiară internaţională de ajutor ar deveni tot mai lipsită de confirmare practică.

Gradul de angajare a fondurilor Băncii rămâne, în general, acelaşi, aceasta din cauză că valoarea împrumuturilor pe care le aprobă este limitată de „multiplicatorul 1 la 1” (dolar la dolar). Totalul împrumuturilor (datoriile curente) nu poate depăşi întregul capital subscris, inclusiv rezervele şi beneficiile. Regula respectă o prudenţă extremă în realizarea operaţiunilor,

110


conferind Băncii o siguranţă ce o ţine departe de riscurile ce pândesc băncile care îşi angajează fondurile în proporţii mari în împrumuturi. În acelaşi timp, această regulă, atât de prudentă, restrânge mult posibilităţile de ajutor ale Băncii. Criticile ce se aduc „multiplicatorului 1 la 1” de statele sărace, apar în acest context pe deplin justificate, ele fiind împărtăşite şi de comisiile de studii şi soluţii ale Băncii, cum a fost Comisia Pearson sau Comisia Brandt; acestea au cerut înlăturarea multiplicatorului de îngrădire a angajării fondurilor Băncii reţinând-o ca o cale de sporire a sprijinului financiar pentru ţările slab dezvoltate.

Misiunea Băncii în stimularea dezvoltării economice şi sociale presupune, înainte de toate, realizarea unei cooperări strânse cu ţările împrumutate. Acestea trebuie să subscrie la eforturile financiare ale Băncii Mondiale, pentru că împrumuturile pe care le aprobă reprezintă acoperirea numai unei anumite părţi din nevoile de fonduri. Legătura dintre Bancă şi ţara împrumutată este necesar să se reflecte într-o politică economică, în principiu identică, respectiv operaţiunea realizată să permită o cât mai largă repartizare a efectelor favorabile creşteri economice în toate păturile sărace ale ţării respective.

Ţările în curs de dezvoltare sunt chemate să facă reale eforturi pentru sporirea investiţiilor productiv, creşterea acumulărilor, lărgirea capacităţii de folosire a braţelor de muncă, diversificarea activităţilor economice, echilibrarea conturilor externe, o cât mai echitabilă repartizare a veniturilor şi controlul creşterii demografice.

Banca Mondială, ca organism internaţional în mâinile statelor acţionare, si-a fixat ca obiect finanţarea creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare. În

111


consecinţă, ea nu acordă împrumuturi pentru obiective şi proiecte militare sau politice şi nici în scopul de a facilita exporturile unei ţări industrializată anume.

Deşi se acordă, după cum am văzut, asortate cu condiţiile de piaţă, împrumuturile BIRD diferă totuşi de cele obţinute pe pieţele particulare. Premergător acordării împrumutului se dispune o analiză economică, iar finanţarea are la bază, în general, un proiect cu un grad de rentabilitate acceptabil, care asigură rambursarea împrumutului consimţit. Din acest punct de vedere Banca este un furnizor de împrumuturi exigent şu riguros.

Aria operaţiunilor Băncii este îngrădită şi de realizarea acestora în contextul unor parametri de eficienţă şi solvabilitate financiară a împrumutului. Cu alte cuvinte, activitatea acestei instituţii se concepe circumscrisă numai ţărilor cu capacitatea de îndatorare, de unde se vede că de împrumuturile BIRD nu beneficiază ţările insolvabile.

Starea de insolvabilitate, în accepţiunea Băncii, este dată de instabilitatea politică, război, insurecţie, catastrofe naturale, erori şi emisiuni administrative, lipsă de experienţă din partea guvernelor. Deci Banca nu subscrie la riscurile care au la bază cauze asupra cărora ţara nu poate exercita nici un control.

Înainte de acordarea unui împrumut, „Banca trebuie să se asigure că ţara solicitatoare nu poate obţine acest împrumut pe piaţa particulară a capitalurilor, în condiţiuni acceptabile pentru nivelul său economic”65. Ea a interpretat şi aplicat acest principiu statutar cu discernământ, dar nu totdeauna cu precizia necesară, 65 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 21.

112


deoarece multă vreme nu a dispus de un indice care să poată măsura cu un grad convenabil de precizie „importanţa accesului” şi „condiţiile rezonabile” cu care se confruntau ţările în curs de dezvoltare pe piaţa privată a capitalurilor.

Acest neajuns a fost înlăturat în 1973 când Banca începe să folosească „produsul naţional brut” (P.N.B.) pe cap de locuitor, drept criteriu de referinţă al nivelului dezvoltării în funcţie de care să admită la împrumut o ţară sau alta.

Ţinând seama de deteriorarea termenilor de schimb şi de creşterea inflaţiei, nivelul P.N.B./loc. care menţine ţările în clasa de creditare a Băncii a tot crescut: de la 1000 dolari, nivel fixat în 1973 (dolarul la cursul din 1970) la 1500, iar în 1980 la 2650 dolari. Dacă în 1973, ţările care deţineau un indicator de peste 1000 dolari nu primeau împrumuturi de la BIRD după şapte ani, erau excluse de la împrumuturi abia după atingerea cotei de peste 2500 dolari, cauza acestei stări constituind-o inflaţia. Operaţiunea prin care o ţară iese din rândul celor beneficiare de împrumuturi BIRD poartă denumirea de „reclasare”.

Prima mare reclasare s-a produs în 1967, când multe ţări industrializate, larg creditate de Bancă în primii ei ani de funcţionare au încetat să mai aibă acces la fondurile sale, o parte dintre aceste state schimbându-şi poziţia în bilanţ, din debitori devenind creditori BIRD.

În cursul anilor ’70 un l t contingent de ţări cu nivelul vieţii mai ridicate au fost reclasate: Finlanda, Grecia, Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore; Spania, Venezuela.

113


Ca o ţară să poată avea acces la fondurile de împrumut ale Băncii, deci să fie considerată solvabilă, ea trebuie să fi ajuns la un anumit nivel de dezvoltare. Acest nivel cu care se începe accesul la împrumuturile BIRD a cunoscut, în timp, mai multe praguri. Până în 1968 acest drept era conferit de un P.N.B./loc. în valoare de 250 dolari, care, odată cu inflaţia a crescut la 300 dolari, apoi la 375 dolari, 1981 a fost fixat la 750 dolari, iar în 1987 la 940 dolari. Se desprinde uşor concluzia că ţările cele mai sărace nu puteau beneficia de sprijinul financiar al BIRD, cel puţin până în anul 1960.

3.2.3. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare

(AID) La sfârşitul anilor ’50 a devenit evident faptul că,

pentru ţările în curs de dezvoltare mai sărace, condiţiile de împrumut impuse de Banca Mondială erau peste puterile lor. Astfel „la 25 septembrie 1960 este creată o nouă agenţie, de asemenea interguvernamentală ca şi B.I:R.D., ce efectuează operaţii identice şi aplică aceleaşi norme ca şi aceasta din urmă”66.

Asociaţia Internaţională de Dezvoltare IDA (International Developpement Association) a fost înfiinţată cu scopul de a sprijini ţările mai sărace cu împrumuturi pe termen lung, până la 40 de ani. Aceste împrumuturi „se acordă fără dobândă existând numai o mică taxă de

66 A se vedea Ioan Condor – „Drept Financiar”, Regia autonomă, „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1944, pag. 429.

114


administraţie”67. Există ţi o perioadă de graţie de 10 ani. IDA nu are un capital propriu, dar primeşte donaţii, pentru a finanţa împrumuturile, din parte ţărilor industrializate; de asemenea o parte din venitul net al BIRD este transferat la IDA.

Aceste resurse se mai constituie şi din rambursarea creditelor anterioare pe care IDA le-a acordat, iar din 1 iulie 1985, angajamentele ordinare ale IDA s-au completat cu fondul special pentru finanţarea programelor de ajutor al ţărilor africane cel mai sărace.

Deşi formal accesul la fondurile IDA este permis ţărilor cu P.N.B./loc. de până la 940 dolari, plafonul operaţional este de 580 dolari; efectiv creditele s-au acordat, în proporţie de 90%, ţărilor cu nivelul acestui indicator sub 400 dolari. Rezervarea unor fonduri cât mai mari pentru aceste ţări a determinat, ca şi în cadrul politicii de creditare IDA, să apară procesul reclasării. Din 1962 şi până 1981 au fost reclasate de drept 23 de ţări, care au depăşit plafonul stabilit pentru P.N.B./loc., cele mai multe au fost însă îndepărtate de la fondurile IDA şi îndreptate către cele ale BIRD, pentru că s-a socotit că solvabilitatea le permite acest lucru, aşa cum a fost cazul Egiptului, Thailandei, Indoneziei, state care în 1980 aveau pe locuitor un P.N.B. în limită care le dădea dreptul la credite IDA: 580, 670 şi respectiv 430 dolari.

Insuficienţa fondurilor a constrâns IDA ca, în paralel cu forţarea procesului relansării, să crească gradul de selectivitate prin stabilirea unor criterii de afectare a resurselor. Un astfel de criteriu este „sărăcia relativă, 67 A se vedea Age F. P. Bakker – „Instituţiile financiare internaţionale”, Editura Antet, 1977, pag. 83.

115


potrivit căruia ţărilor Africii Subsahariene li s-au afectat 45 – 50% din resursele celei de a VIII-a reconstituiri, Chinei şi Indiei, state de mare talie, li s-au rezervat 30% din aceste resurse”68. Alte criterii se referă la lipsa de solvabilitate şi capacitate de utilizare eficientă a resurselor. Se poate deduce cu uşurinţă că majoritatea statelor „admisibile” nu pot beneficia decât de cel mult un sfert din resursele IDA.

Există ţi alte deosebiri de fond între BIRD şi IDA. La început, şi chiar după, IDA acordă creditele sale pe o perioadă de cincizeci de ani69, în timp ce împrumuturile BIRD se aprobă pe intervale de timp mai reduse, în medie 20 – 25 ani; în unele cazuri aceste termene sunt şi sub 10 ani. Perioada de nonamortizare (graţie) la creditele IDA este de 10 ani, la împrumuturile BIRD până la 5 ani. După perioada de graţie, în următorii 10 ani, creditul se rambursează în proporţie de 1%, iar în următorii 10 ani, creditul se rambursează în proporţie de 1%, iar în următorii 20 de ani această proporţie de amortizare este de 3% pe an. În timp ce împrumuturile BIRD se acordă în condiţii de piaţă, percepându-se o dobândă corespunzătoare. Conjuncturilor de pe pieţele financiare (la începutul anului 1990 era de 7,75% faţă de 11,6% în 1982), creditele IDA sunt asortate cu condiţii de favoare şi cu un mare grad concesional sau procent de donaţie (subvenţie) care ajunge şi la 80%; mai mult, aceste criterii nu sunt purtătoare de

68 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 24. 69 Din 1987, Consiliul Administratorilor a hotărât reducerea termenului la 40 de ani, pentru ţările mai puţin avansate, şi la 35 de ani pentru celelalte ţări beneficiare, potrivit clasificării ONU.

116


dobânzi, ci doar de un comision de serviciu de 0,75% şi unul de angajare de 0,50%.

Din IDA fac parte două grupuri de membri: - primul grup este format din 22 de ţări

industrializate şi bogate în petrol; - grupul al doilea din toate celelalte ţări membre.

Această împărţire pe grupuri este foarte importantă în cea ce priveşte obligaţiile financiare faţă de asociaţii. Ţările din primul grup „efectuează donaţiile lor în

valută convertibilă, mărimea acestora fiind proporţională cu participaţia la Banca Mondială”70, dar există şi alte criterii – care sunt subiectul unor lungi negocieri. Aceste donaţii provin din bugetele de ajutor pentru dezvoltare. Ţările din primul grup plătesc 10% din primul depozit în valută convertibilă şi 90% în monedă naţională.

Statutul Asociaţiei, ca şi acordurile ulterioare, dispun ca vărsămintele în moneda naţională nu pot fi utilizate de IDA pentru finanţarea proiectelor, atunci când acestea se află în afara teritoriului ţării membre a cărei monedă este în joc. Excepţia este posibilă numai dacă ţara respectivă şi-a dat acordul.

Articolul IV, secţiunea a II-a din statutul IDA, prevede că subscripţiei reprezentând 90% în moneda naţională să i se menţină valoarea iniţială, prin vărsăminte suplimentare, când cursul acestor monede scade.

Acordul asupra celei de-a IX-a reconstituire a resurselor IDA prevede că donatorii trebuie să realizeze o contribuţie de 11,68 miliarde DST: (15,1 miliarde dolari – 70 A se vedea Age F. P. Bakker – „Instituţiile financiare internaţionale”, Editura Antet, 1997, pag. 84.

117


cursul din 14 decembrie 1989), contribuţia fiind necesară finanţării programelor IDA în perioada 1991 – 1993. împreună cu 1,58 miliarde dolari provenişi din rambursări, „IDA poate să angajeze în perioada 1991 – 1993 finanţări de 13,26 miliarde DST (17,1 miliarde dolari), o creştere de 15% fiind cea mai mare reconstituire din istoria IDA”71.

IDA este condusă şi administrată în acelaşi fel ca şi Banca Mondială. Preşedintele, guvernatorii şi directori Băncii au funcţii similare şi în cadrul IDA.

Ţările în curs de dezvoltare au mai multă putere de votare în cadrul IDA decât în cadrul Băncii Mondiale.

Această instituţie creditează în exclusivitate ţările cele mai sărace. În perioada 1985 – 1989 peste 95% din plăţi au fost îndreptate spre ţările cu valoarea P.N.B./loc de sub 580 dolari. Cu alte cuvinte putem spune că obiectul acestei filiale a Băncii Mondiale este combaterea sărăciei. Acest lucru îl putem constata şi din structura finanţărilor pe obiective, sectoare economico – sociale şi regiuni ale globului.

La fiecare trei ani are loc o completare a surselor de finanţare IDA. Prima de acest gen a însemnat o creştere reală a donaţiei, dar această creştere a fost stopată în anii ’80 când Statele Unite şi-au limitat contribuţia. La cea de-a zecea recompletare (pentru perioada – mijlocul anului 1993 până în mijlocul anului 1996) în cadrul conferinţei donatorilor ţinută şa Berna a fost alocată pentru activităţile IDA suma de 18 miliarde dolari.

71 A se vedea Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 21.

118


EVOLUŢIA STRUCTURII CREDITELOR IDA (1961 – 1989) în % SECTORUL 1961 –

1970 1985 – 1987

1988 – 1989

Agricultură şi dezvoltare rurală

23 35 32

Educaţie 6 10 7

Populaţie, sănătate, alimentaţie

1 3 4

Apă, canal 3 5 3

Energie electrică 6 9 7

Industrie 4 4 7

Transporturi, telecomunicaţii

35 13 14

Urbanism - 6 9

Altele 22 15 17

TOTAL 100 100 100

Pe regiuni

Africa - 36 49

Asia, din care - 53 4

Ţări admise în BIRD, IDA

- 35 30

Ţări admise numai în IDA

- 18 14

Altele - 11 7

119


TOTAL - 100 100

3.2.4. Corporaţia Financiară Internaţională

(CFI) Potrivit statutelor sale de organizare şi funcţionare,

Banca Mondială nu-şi poate angaja fondurile în operaţiuni cu întreprinderile din sectorul privat al economiilor statelor membre. Nevoia presanta ca şi acest sector important să fie sprijinit cu ajutoare financiare a dus la înfiinţarea în 1956 a unei filiale a Băncii Mondiale denumită Corporaţia Financiară Internaţională (IFC)72 sau, în linia franceză, Societatea Financiară Internaţională (SFI)73. După cum rezultă din primul articol al statutului său, scopul IFC este acele de a „stimula expansiunea economică încurajând dezvoltarea întreprinderilor particulare cu caracter productiv în special cele din regiunile mai puţin dezvoltate, completând astfel operaţiunile BIRD”.

În cadrul Grupului Băncii Mondiale (BIRD, IDA, IFC), Corporaţia completează în esenţă două lacune ale Băncii Mondiale. În primul rând, rezolvă problemele instituţiilor fără garanţia guvernelor, iar în al doilea rând, furnizează capital sub formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung, în scopul finanţării unor proiecte industriale iniţiate de investitorii locali sau străini în ţările lumii a treia. În acest context, „IFC joacă un rol catalizator, ajutând la identificarea şi crearea de întreprinderi şi încurajând pe alţi investitori de capitaluri şi cunoştinţe

72 International Finance Corporation (IFC). 73 Societé Financière Internationale (SFI).

120


tehnice”74. Fondurile pe care le investeşte IFC au devenit un factor determinant pentru investiţiile particulare internaţionale.

Principiile sau raţiunile existenţei IFC rezidă mai ales în dezvoltarea economică prin stimularea sectorului privat, acolo unde şi când politicile guvernamentale încurajează iniţiativele şi investiţiile particulare. Un motiv în plus este şi acela că sectorul privat nu joacă un rol atât de activ, cum ar putea să-l aibă, şi aceasta poate că şi din pricina stagnării în străinătate a investiţiilor ţărilor industrializate, a unor acumulări nesatisfăcător dirijate, a instabilităţii politice, toate handicapând acest sector important al economiei. IFC a apărut şi ca replică a unei atitudini şi practici devenite notorii, potrivit cărora normal este ca investiţiile să fie dirijate spre ţările industrializate, ca sectoare sigure şi nu spre ţările în curs de dezvoltare, care oferă condiţii mai dificile pentru aceste investiţii. Aceşti investitori gândesc că ţările în curs de dezvoltare prezintă mai multe riscuri şi mai puţin randament decât ţările dezvoltate. Prin IFC s-a găsit un mijloc sigur pentru încurajarea investiţiilor şi descoperirea celor mai bune căi de exploatare a potenţialului economic al ţărilor în curs de dezvoltare. Această filială a Băncii Mondiale ajută la identificarea şi propunerea proiectelor, asumându-şi responsabilitatea tuturor operaţiunilor care concură la realizarea lor, „se ocupă de studii de preinvestiţii, de studii tehnice şi ale pieţelor, participă la organizarea instituţiilor

74 Vezi Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 36.

121


speciale de finanţare a dezvoltării economice”75. De asemenea, încurajează intrarea capitalurilor în ţările lunii a treia, cedând investitorilor din ţările exploatatoare de capitaluri, fracţiuni, mai mari sau mai mici, din investiţiile sale, examinează cu diverse guverne măsurile de adoptat pentru promovarea creşterii investiţiilor private etc..

În contextul unor altor genuri de activităţi, IFC întreţine şi întreprinde acţiuni de colaborare cu IESC (International Executive Service Corp – USA) şi CECO (Canadian Executive Service Overseas - Canada) precum şi cu OPEP, British Executive Service Overseas, SWEDFUND etc. pentru furnizarea de asistenţă tehnică anumitor întreprinderi din ţările în curs de dezvoltare, prin delegarea reprezentanţilor săi, câte două, trei sau patru luni, la întreprinderile noi pentru sprijin şi îndrumare.

Încă de la început, IFC a fost considerat un mijloc de stimulare a investiţiilor particulare, un „agent catalizator în chimia lumii de întreprindere, capitaluri şi plasamente”76, care activează iniţiativa particulară de producţie în ţările membre ale Băncii Mondiale. De-a lungul timpului, consideraţia a început să capete tot mai multă consistenţă şi confirmare. Adeziunea la BIRD este o condiţie pentru a fi membru IFC

Până în 1990, numărul ţărilor membre ale IFC a ajuns la 133. românia a devenit membră a corporaţiei Financiare Internaţionale în septembrie 1990, prin Rezoluţia 165. a subscris 1504 acţiuni, în valoare totală de

75 A se vedea Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 37. 76 C. Bell – „Promotion des investissment privés: role de la SFI”, în „Finances et Développment”, vol 18, nr. 3, septembrie 1981.

122


1.540.000 dolari. Prin Legea nr. 28/15 martie 1991, Parlamentul României a votat acceptarea acordului (statutului) privind Corporaţia Financiară Internaţională.

La data înfiinţării (iulie 1956), IFC număra 31 de state membre, cu un capital de 100 milioane dolari, după aproximativ douăzeci şi cinci de ani de existenţă instituţia avea peste 120 de membri şi un capital de 650 milioane dolari. În acestă perioadă s-au conturat cinci tipuri de activităţi pe care IFC le desfăşoară cu randament şi deplin succes: investiţii; crearea de întreprinderi; program de pieţe financiare; constituirea de sindicate de finanţare şi asistenţă tehnică.

În anul financiar 1994/1995 au fost aprobate împrumuturi şi cote de participare în valoare de 3 miliarde dolari, la care s-au adăugat încă 16,5 miliarde $; raportul propus pentru anii ’90 este de 1:6.

IFC a înfiinţat mai multe fonduri de investiţii, la care deţine acţiuni şi care sunt folosite pentru a dobândi participarea la întreprinderi. Aceste fonduri sunt folosite şi „pentru a susţine dezvoltarea burselor în ţările în curs de dezvoltare mai avansate”77. CFI nu se implică activ în managementul afacerilor, dar obţine un loc în Consiliul de Administraţie. În concordanţă cu obiectivul de a deţine numai temporar o cotă de capital din firmele private, IFC vinde acţiunile pe care le deţine, de îndată ce firma respectivă este suficient de solidă pentru a se descurca singură. Vânzarea se face adesea cu un beneficiu pentru corporaţii. IFC caută, pe cât posibil să vândă acţiunile pe care le deţine unor cetăţeni din ţara respectivă, susţinând 77 A se vedea Age F. P. Bakker – „Instituţiile financiare internaţionale”, Editura Antet, 1997, pag. 82.

123


astfel consolidarea sectorului privat în ţările în curs de dezvoltare.

În portofoliul IFC, acţiunile în ţările cu un venit scăzut au fost în ultimii ani în jur de 25%. Această cifră nu demonstrează o lipsă de interes ci arată cât de greu se poate găsi un proiect solid în aceste ţări, mai ales în Africa Subsahariană.

Pentru Africa Subsahariană au fost înfiinţate diverse fonduri, inclusiv Compania Africană de Management, care este axată pe îmbunătăţirea calităţii managementului în afaceri, în această regiune. Priorităţile IFC în viitor sunt dezvoltarea pieţelor interne de capital în ţările în curs de dezvoltare, restructurarea şi privatizarea sectorului de stat şi dezvoltarea firmelor mici şi mijlocii.

În încheiere menţionăm mai multe aspecte cu privire la Corporaţia Financiară Internaţională.

Corporaţia Financiară Internaţională (IFC) care şi-a început activitatea la 20 iulie 1956 şi are 175 membri. IFC împrumută sectorul particular din ţările în curs de dezvoltare. Mandatul IFC este extinderea dezvoltării economice prin sectorul privat. Lucrând cu partenerii de afaceri IFC investeşte în întreprinderile viabile din ţările în curs de dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi servicii de gestionare a riscului şi consultanţă pentru clienţii săi. IFC investeşte în proiecte din regiuni şi sectoare deservite insuficient de investiţiile private şi găseşte modalităţi noi de a dezvolta oportunităţi promiţătoare pe pieţele considerate prea riscante de către investitorii comerciali în absenţa participării IFC ;

124


3.2.5. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA)

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor

(MIGA) operaţională din aprilie 1988 şi are 157de membri.

MIGA contribuie la încurajarea investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare, oferind garanţii investitorilor străini contra pierderilor provocate de riscuri necomerciale cum ar fi exproprierea, neconvertibilitatea valutei şi restricţiile de transfer, precum şi războaiele şi tulburările publice.

MIGA oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările să răspândească informaţii despre oportunităţi de investiţii: Agenţia oferă , de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investiţiilor.

3.2.6. Centrul Internaţional pentru

Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (ICSID)

Centrul Internaţional pentru Reglementarea

Diferendelor privind Investiţiile (ICSID) care funcţionează din octombrie 1966 şi are 134 de membri. ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere reciprocă între state şi investitorii străini. Multe acorduri internaţionale din domeniul investiţiilor fac apel la forurile de arbitraj ale ICSID. ICSID întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul arbitrajului şi al legii investiţiilor străine.

125


3.3. Partenerii Grupului Băncii Mondiale

Grupul Băncii Mondiale lucrează cu o serie largă de parteneri în lupta mpotriva sărăciei. Printre aceşti parteneri se numără:

- Organizaţii internaţionale şi anume: - Agenţiile de Dezvoltare Bilaterală; - Uniunea Europeană; - Fundaţiile; - Fondul Monetar Internaţional; - Băncile de Dezvoltare Multilaterală; - Naţiunile Unite; - Organizaţia Mondială a Comerţului;

Institutul Băncii Mondiale reprezintă un parteneriat pentru cunoaştere şi studiu. Acesta sprijină agenda de lucru pentru studiu şi cunoaştere a Băncii, patronează o serie largă de parteneriate instituţionale, printre care 20 de donatori bilaterali, peste o sută de parteneri în domeniile pregătirii şi conţinutului, peste 40 de parteneri din sectorul privat şi din fundaţii şi 16 instituţii internaţionale, regionale şi naţionale;

Instituţii Afiliate sunt secretariatele organizaţiilor afiliate pe care le găzduieşte Banca Mondială:

- Grupul Consultativ pentru Cercetate Internaţională în Agricultură;

- Grupul Consultativ pentru Asistenţa celor mai Săraci;

- Portalul către Dezvoltare; - Fondul Mondial de Mediu.

126


Societatea civilă presupune colaborarea cu Banca Mondială;

Sectorul de Afaceri şi Privat are în vedere colaborarea cu Grupul Băncii Mondiale prin Corporaţia Financiară Internaţională (IFC) şi prin Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA cât, şi prin iniţiativa Băncii Mondiale;

Donatori şi Cofinanţare. Banca mobilizează resurse pentru a-şi sprijini operaţiunile de împrumut formând parteneriate eficiente cu membrii comunităţii care se ocupă cu dezvoltarea internaţională şi cu finanţele;

Studenţii şi Comunitatea Universitară. Prin aceste programe, prin iniţiativele de promovare, experienţa personalului şi folosirea siturilor sale pe internet, a cărţilor şi a produselor de informatică, Grupul Banca Mondială are legături strânse cu instituţiile de învăţământ din întreaga lume;

Comunitatea Locală. Grupul Banca Mondială este un vecin devotat cetăţenilor din Washington, DC şi celor 100 de comunităţi din lumea întreagă unde îşi are birourile.

3.4. România şi Grupul Banca Mondială

3.4.1. Aspecte generale Activitatea B.M. în România în perioada de

tranziţie a dus la creşterea portofoliului acţiunilor Băncii care a ajuns la 30, cu un total al sumelor angajate ce depăşeşte 3 miliarde de dolari, din care circa un miliard reprezintă volumul finanţării celor 21 de proiecte aflare în

127


derulare. În plus noua strategie asistenţă a ţării noastre (CAS) în prioada 2001-2004 , recent prezentată Guvernului român, prevede şi ea, acordarea unui sprijin financiar de până la 1,5 miliarde dolari în funcţie de capacitatea de absorbţie a economiei româneşti şi de ritmul reformei şi restructurării.

Banca Mondială îşi foloseşte resursele financiare, personalul şi cunoştinţele acumulate pentru a ajuta realizarea, în ţări în curs de dezvoltare precum România, a unei creşteri economice stabile, durabile şi echitabile iar, prin împrumuturi, consultanţă în materie de politici şi asistenţă tehnică se sprijină o gamă largă de programe de reducere a sărăciei şi ridicare a standardului de viaţă în aceste ţări.

Programul de împrumut al băncii urmăreşte să ajute românia pentru a putea depăşi problemele cu care se confruntă prin:

- Întărirea sistemului de protecţie socială; - Creşterea investiţiilor în sănătate; - Învăţământ şi dezvoltare rurală; - Consolidarea mediului de afaceri; - Sprijinirea reformelor structurale în sectorul

financiar, de utilităţi şi al întreprinderilor; - Creşterea eficienţei administraţiei publice şi justiţie; - Dezvoltarea capacităţii de protecţie a mediului.

Proiectele Băncii Mondiale în românia se desfăşoară în domenii foarte variate. De exemplu, un important proiect a fost încheiat în anul 2000 care a constituit împrumutul de ajustare a sectorului privat (PSAL) sprijinind eforturile de stabilizare macroeconomică pe cele patru componente ale sale:

128


- Reforma şi privatizarea sectorului financiar; - Privatizarea întreprinderilor de stat; - Consolidarea mediului de afaceri din România; - Dezvoltarea în continuare a programelor de

protecţie socială pentru lucrătorii disponibilizaţi. Acest proiect a fost realizat de România. În anul financiar 2001 Comitetul Directorilor

Executivi ai Băncii a aprobat şase proiecte în valoare totală de peste 230 milioane de dolari. Ele se referă la aspecte prioritare ale economiei româneşti:

- Proiectul pentru restructurarea sectorului minier şi atenuarea impactului social (45 milioane dolari);

- Proiectul de servicii pentru agricultură (11 milioane dolari);

- Proiectul de facilitare a comerţului şi transportului (17 milioane dolari);

- Proiectul de reformă a sectorului de sănătate (40 milioane dolari);

- Proiectul de finanţare rurală (80 milioane dolari); - Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social.

Acestora li se adaugă alte şapte proiecte aflate în pregătire şi anume:

- Proiectul de reabilitare a sistemului de irigaţii; - Proiectul pentru reducerea poluării în agricultură; - Proiectul de dezvoltare a sectorului silvic; - Proiectul de dezvoltare rurală; - Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social; - Împrumutul pentru ajustarea sectorului privat; - Fondul român pentru eficienţă energetică.

Recunoscând dificultăţile cu care s-a confruntat România începând din 1990 în realizarea consensului

129


asupra priorităţilor de dezvoltare pe termen mediu şi lung, autorităţile române au solicitat includerea ţării noastre în grupul pilot al ţărilor participante la iniţiativa Băncii Mondiale cunoscută sub numele de Cadrul General de Dezvoltare( Comprehevensive Development Framwork - CDF).

Concepută ca o metodă participativă CDF solicită informaţii şi opinii unui număr mare de grupuri de persoane care manifestă interes faţă de viitorul ţării. Intense consultării s-au desfăşurat în cursul lunilor mai, iunie şi iulie 1999 în cadrul unor sesiuni la care au participat mai bine de 500 persoane şi anume: lideri industriali, sindicali, universitari, religioşi, ai mass - mediei, ai altor segmente ale societăţii civile, oficialităţi din administraţia centrală şi locală precum şi membrii ai unor partide politice aflate în opoziţie. Acest mare dialog a contribuit la o mai mare continuitate a relaţiilor Băncii cu România.

3.4.2. Lansarea Raportului Grupului Băncii

Mondiale de evaluare a sărăciei în România La Bucureşti pe data de 4 noiembrie 2003 Banca

Mondială a lansat Raportul Evaluare a Sărăciei în România care a fost elaborat în perioada noiembrie 2002 – iunie 2003 de către o echipă de experţi internaţionali şi români ce au lucrat în colaborare cu CASPIS în scopul identificării profilului sărăciei din România şi pentru a oferi răspunsuri la întrebări ca: Cine sunt săracii din România ?; Ce merge şi ce nu merge în privinţa măsurilor de atenuare a sărăciei ?; Ce trebuie făcut în viitor ?.

130


Raportul evidenţiază legătura strânsă dintre creşterea economică şi reducerea sărăciei. Proiecţiile acestei relaţii, sugerează că dacă în România se va menţine o rată anuală a creşterii de 5% din PIB pe cap de locuitor sărăcia ar fi redusă la jumate până în 2007.

Directorul Regional al Băncii Mondiale Anand Steh a menţionat în discursul său următoarele: Este foarte încurajator să vedem o scădere semnificativă a sărăciei din 2000 în 2002 precum şi o corelare strânsă cu creşterea economică: Faptul că dacă România va menţine nivelul creşterii economice sărăcia se va reduce la jumătate în următorii ani, este o veste bună şi o agendă importantă pentru viitor: În prezent 29% din populaţie trăieşte sub nivelul de sărăcie: Dar mesajul important al acestui raport este că acum ştim ce merge pentru a reduce sărăcia: creşterea economică susţinută, protecţia socială cu ţintă precisă, programe de tipul VMG, mărirea flexibilităţii pieţei muncii şi investiţii cu ţintă precisă în educaţie şi sănătate, în special în zonele critice cum sunt săracii din mediul rural şi comunităţile de rromi.

În cuvântul său Primul Ministru Adirian Năstase a întărit mesajul privind necesitatea creşterii economice pentru reducerea în continuare a sărăciei: Relansarea creşterii economice, promovată de Guvernul României, este un factor important al dezvoltării durabile şi al reducerii sărăciei, fapt confirmat de Raportul Băncii Mondiale lansat astăzi. Vreau să vă asigur că intenţionăm să continuăm şi în 2004 acest tip de abordare: o reformă consistentă pentru o dezvoltare durabilă. Raportul Băncii Mondiale este atât o încurajare pentru politica de reforme în România, cât şi o confirmare a politicii actualului Guvern cu privire la atitudinea faţă de reforma economică.

131


3.5. Reforma instituţională pentru investiţii şi dezvoltare în Europa de Est

La data de 13 noiembrie 2003 Banca Mondială

anunţa la Bucureşti Reforma instituţională pentru investiţii şi dezvoltare în Europa de Sud – Est.

Acest nou studiu analizează impedimentele instituţionale care stau în calea investiţiilor si dezvoltării în opt ţări din ESE: - Albania, Bosnia şi Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Moldova, România şi Serbia şi Muntenegru – şi propune reforme de politici menite să reducă aceste impedimente.

Concluziile studiului transmit mesajul conform căruia crearea unui cadru instituţional mai favorabil pentru realizarea investiţiilor interne şi străine este esenţială pentru realizarea unei dezvoltări durabile şi diminuarea sărăciei în regiune. Analiza se axează pe patru subiecte principale:

- Concurenţa în afaceri şi barierile economice în calea pătrunderii / ieşirii de pe piaţă;

- Accesul la unităţi şi servicii reglementate; - Controlul societăţilor, transparenţa financiară şi

accesul la finanţare; - Rezolvarea litigiilor comerciale.

Aceste probleme sunt analizate sistematic în ţările din ESE pentru a permite efectuarea unor comparaţii între aceste ţări şi elaborarea unei perspective regionale asupra provocărilor de politică corespunzătoare. Studiul are la bază date oficiale referitoare la cele opt ţări, o serie de studii de caz originale la nivel de întreprindere şi două runde ale unui studiu cantitativ (BEEPS - Studiu privind mediul de afaceri şi performanţele întreprinderii) care acoperă

132


aproximativ 1600 de firme din ESE. Analiza oferă perspective fundamental noi privitoare la modalităţile de îmbunătăţire a mediului de afaceri în Europa de Sud – Est şi contribuie la elaborarea unor recomandări de politici conurente.

3.6. Grupul Banca Mondială. Prezent şi viitor

3.6.1. Banca Mondială – organ operaţional al

Naţiunilor Unite Manifestarea expresă a voinţei comunităţii

internaţionale de propăşire a progresului social şi economic, prevăzută de Carta Naţiunilor Unite adoptată la San Francisco, încă din 1946, presupunea existenţa unor organizaţii speciale interguvernamentale constituite într-un grup care să colaboreze cu Naţiunile Unite în domeniul economic, social, ştiinţific şi tehnic sub directa autoritate a Comitetului Administrativ de Coordonare şi sub preşedinţia secretarului general al ONU.

Concentrarea acţiunilor grupului interguvernamental pe planul asistenţei tehnice şi sprijinului financiar acordat ţărilor în curs de dezvoltare a devenit, în anii ce au urmat, un atribut important al Adunării Generale ONU prin intermediul Consiliului Economic şi Social (ECOSOC).

Nu există relaţii de autoritate între ECOSOC şi Banca Mondială, aceasta din urmă având o autonomie şi o libertate de acţiune nercircumscrise cadrului reglementat al ONU, ci doar propriilor statute şi autorităţii statelor membre, respectiv a guvernatorilor ce-şi deleagă

133


competenţele adminstratorilor. Prin natura funcţiilor sale şi a sferei vaste de operaţiuni, Banca se sudează de sistemul ONU, contribuind la înfăptuirea idealurilor de pace şi progres ale erganizaţiei mondiale. În acest sens, între Banca Mondială şi ECOSOC se stabilesc multiple legături şi contracte convenţionale de cooperare şi conlucrare.

În acest context Banca Mondială şi-a adus o contribuţie esenţială, devenind cu timpul „catalizatorul şi autoritatea care a facilitat, în bună măsură, succesul acestor acţiuni internaţionale de sub egida ONU”78.

În anul 1994, la Conferinţa de la Madrid cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea instituţiilor Bretton Woods, ministrul de finanţe al Indiei, Manmohan Singh, comenta: „În viitor Banca Mondială trebuie să se axeze mai mult pe un set de priorităţi şi de activităţi punctuale. În ultimii câţiva ani, am asistat la o dezvoltare paradoxală, în care o lărgire a mandatului băncii a dus la stabilirea de noi obiective în jalonarea politicii băncii, chiar dacă resursele materiale au rămas limitate. Printre ţările industrializate, acţionare ale băncii a existat intenţia de a introduce noi obiective, sub presiune. Multe din aceste tendinţe nu sunt condamnabile şi răspund unor interese şi preocupări importante şi legitime. Eficienţa Băncii Mondiale, ca instituţie internaţională, depinde de modul în care sunt luaţi în seamă toţi acţionarii şi de preocuparea tuturor obiectivelor. Un sistem puternic al Naţiunilor Unite ar fi un cadru potrivit pentru atingerea consensului în problemele politice şi sociale de interes general”.

78 A se vedea Dragoş Luchian – „Banca Mondială”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 62.

134


3.6.2. Priorităţile Grupului Băncii Mondiale Rolul Grupului Băncii Mondiale s-a extins până la a

cuprinde proiecte nonguvernamentale. Astfel, Grupul Băncii Mondiale a investit în proiecte în:

- sectorul privat; - asigurări pentru investiţii împotriva riscurilor

comerciale; - strategii de promovare a dezvoltării întreprinderilor

mici şi mijlocii; - planificare familială.

Grupul Banca Mondială se îndepărtează de art. IV din Articolele de Constituire articol ce interzice amestecul în problemele politice ale oricărui membru sau a considerarea oricărui alt factor decât cel economic. Astăzi, însă Banca condiţionează împrumuturile de măsurile de micşorare sau prevenire a creşterii sărăciei ori de îmbunătăţirea sau prevenirea distribuţiei inechitabile a veniturilor.

În Raportul intitulat Reducerea sărăciei şi Banca Mondială progres şi sfidări în anii 1990 se analizează situaţia mondială în domeniul sărăciei, sunt expuse marile acţiuni de orientare a eforturilor spre atenuarea suferinţelor şi sunt formulate strategii şi concluzii esenţiale:

- ameliorarea accesului populaţiei sărace la mijloacele de producţie esenţiale, asigurându-le acestora costuri abordabile;

- creşterea productivităţii şi a beneficiilor muncii depuse pentru păturile sărace ale populaţiei, în primul rând în activităţile agricole;

- sprijinirea activităţilor economice de piaţă, astfel încât acestea să funcţioneze şi să asigure beneficii

135


pentru păturile sărace ale populaţiei, încurajarea guvernelor să elimine reglementările inutile;

- susţinerea eforturilor pentru combaterea discriminărilor existente împotriva populaţiei sărace şi realizarea unui acces mai direct al acesteia la posibilităţile create prin creşterea economică. Mandatul Grupului Banca Mondială cuprinde şi

probleme de guvernare, ca de exemplu lupta împotriva corupţiei care în trecut era considerat un subiect politic. Banca insistă ca cei care împrumută să interzică practicile corupte şi acordă asistenţă pentru a le extirpa. O parte a acestei asistenţe include amendarea legilor bancare, ale taxelor şi ale asigurărilor, asistenţa tehnică şi sponsorizarea cercetărilor asupra cauzelor corupţiei.

În anul 1993 s-a creat un Inspection Panel care oferă un forum cetăţenilor care au fost dezavantajaţi de proiectele finanţate de instituţie.

Banca a organizat întruniri internaţionale ale ziariştilor, legate de proiecte de privatizare în RUSIA, Ucraina şi Belarus.

Banca şi-a asumat un mare rol în finanţarea investitorilor individuali.

Grupul Băncii Mondiale prezintă diferite particularităţi pe care le vom prezenta în această lucrare. Dar, vom menţiona o particularitate care îl deosebeşte de alte instituţii similare.

Potrivit Statutului său Banca nu se poate lăsa influenţată de aspecte politice sau legate de drepturile omului în ceea ce priveşte acordarea împrumutului. Iată de ce, în cadrul procesului adoptării de decizii Banca nu ţine seama de factorii economici. Această restricţie a fost

136


introdusă iniţial pentru a împiedica intervenţiile în activităţile politice ale statelor membre şi pentru a evita ca acestea să poată utiliza ajutorul financiar în scopul urmăririi propriei lor orientări politice.

Cu toate acestea în activităţile Băncii se regăsesc cel puţin patru aspecte majore care au implicaţii legate drepturile omului:

- dimensiunile sociale ale programelor de ajustare structurale, pentru securitatea socială, învăţământul elementar generalizat şi acoperirea întregii sănătăţi;

- consecinţe umane şi ecologice ale proiectelor majore, finanţate de Bancă;

- drepturile civile şi politice ca elemente ale unei gestiuni corecte a activităţilor publice. Dintre priorităţile Grupului Banca Mondială

menţionăm: Banca Mondială este cel mai mare organism

extern din lume de finanţare a învăţământului. De când a început să finanţeze învăţământul, din anul 1963 banca a furnizat în jur de 31 miliarde dolari SUA sub formă de împrumuturi şi credite, iar în prezent finanţează 158 de proiecte de învăţământ în 83 de ţări;

Banca Mondială este cel mai mare organism extern din lume de finanţare a luptei împotriva HIV/SIDA. Ca atare, a acordat o sumă de peste 1,7 miliarde dolari SUA pentru combaterea răspândirii în lume a HIV/SIDA;

Banca Mondială este printre cele mai mari organisme externe din lume de finanţare a programelor de sănătate. Astfel, B:M: acordă în medie 1 miliard dolari SUA pe an sub formă de împrumuturi noi

137


pentru sănătate, nutriţie şi proiecte destinate populaţiei din lumea aflată în curs de dezvoltare;

Banca Mondială susţine puternic acordarea de ajutor pentru reducerea datoriei. B.M. şi F.M.I. au lansat iniţiativa Ţările Sărace cu Datorii Mari (HIPC) – prima abordare corespunzătoare a reducerii datoriei externe a ţărilor celor mai sărace, cu datoriile cele mai mari. Azi, 26 de ţări primesc ajutor pentru datorii preconizat să ajungă la 40 miliarde dolari SUA în decursul timpului. Împreună cu alte forme de ajutor pentru datorii, iniţiativa HIPC va reduce cu două treimi datoria externă în aceste ţări, scăzând nivelul lor de datorii cu mult sub nivelul mediu la care se află ţările în curs de dezvoltare în general;

Banca Mondială este unul dintre cele mai mari organisme externe din lume de finanţare a proiectelor de biodiversitate. Banca s-a alăturat organizaţiilor Conservation International (Conservarea Internaţională), Global Environment (Fondul pentru Mediul Mondial), Fundaţiei MacArthur şi guvernului japonez pentru a lansa un fond care va contribui la mai buna protecţie a punctelor nevralgice ale biodiversităţii din ţările în curs de dezvoltare;

Banca Mondială lucrează în parteneriat mai mult ca oricând. Banca Mondială s-a alăturat unui grup larg de parteneri în lupta la nivel global împotriva sărăciei. Banca lucrează cu donatori şi instituţii financiare multilaterale pentru a îmbunătăţi capacitatea instituţiilor de microfinanţare de a furniza servicii financiare celor mai săraci oameni;

Banca Mondială este un lider împotriva corupţiei din întreaga lume. Banca a lansat peste 600 de

138


programe anticorupţie şi iniţiative guvernamentale în aproape 100 de ţări cliente. Iniţiativele se desfăşoară pe o arie largă, de la dezvăluirea averii persoanelor aflate în funcţii oficiale, până la pregătirea judecătorilor şi instruirea jurnaliştilor în metode de jurnalism, de investigaţie;

Societatea civilă joacă un rol din ce în ce mai important în activitatea Băncii. Peste două treimi din proiectele de dezvoltare aprobate de Bancă pe parcursul ultimului an fiscal au implicat participarea activă a organizaţiilor non-guvernamentale (ONG-uri) la implimentarea lor şi majoritatea strategiilor sale pe ţară au beneficiat de consultări cu societatea civilă;

Banca Mondială ajută ţările ieşite dintr-un conflict. În prezent, Banca lucrează în 40 de ţări care au fost afectate de conflicte, sprijinind eforturile internaţionale de a asista populaţiile sfâşiate de război, de a relua dezvoltarea paşnica şi de a preveni întoarcerea la violenţă;

Banca Mondială ascultă vocile oamenilor săraci. Banca sprijină proiectele susţinute de comunitate. O abordare prin împuternicire a reducerii sărăciei îi plasează pe oamenii săraci în centrul dezvoltării şi creează condiţiile prin care li se dă posibilitatea săracilor, bărbaţi şi femei, să dobândească un control din ce în ce mai mare asupra vieţii lor prin acces la informaţie, integrare şi participare, asumarea răspunderii şi prin capacităţi locale de organizare.

139


3.6.3. Rolul Grupului Băncii Mondiale în viitor Fuziunea aceasta nu este o idee liberală de după

Războiul Rece. Ea a fost lansată pentru prima dată de către revista londoneză The Economist. Apărători ai celor două instituţii susţin că Banca are un mandat limitat şi aventurarea în afara acestuia ar însemna intrarea în ilegalitate.

Mandatele, Băncii au în plus un element de elasticitate. Astfel influenţa membrilor asupra politicii interne este direct corelată cu nevoia acestuia de sprijin financiar. De aceea există critici interne privind tratamentul discriminatoriu a unor ţări în curs de dezvoltare.

În cadrul Băncii factorii de decizie coincid fiind consideraţi la fel, astfel încât refuzurile sau acordurile sunt stabilite simultan de către ambele instituţii ale Băncii.

Rolul viitor al Băncii este cuprins în mare parte în definirea a trei concepte în Articolele de Constituire şi anume:

- dezvoltare; - probleme politice; - consideraţii economice.

Dinamica definiţiilor date acestor concepte explică traictoria Băncii în ultima jumătate de secol. În primele decenii conceptul de dezvoltare era înţeles, în sens restrâns drept creştere a PIB. Definiţia corespundea condiţiei ca deciziile Băncii să se bazeze pe consideraţii economice şi să nu intervină în problemele politice.

În prezent, această definiţie este în schimbare deoarece Banca pe de o parte, a trebuit să accepte chimbările de percepţie asupra dezvoltării în comunitatea

140


internaţională incluzând şi elemente sociale, culturale, politice şi spirituale astfel conceptul de dezvoltare a primit un nou sens iar pe de altă parte şi conceptul consideraţii economice are un sens nou intersectând cele de-al treilea domeniu şi anume probleme politice.

Conceptul a fost lansat cu acordul economiştilor care au avut în vedere faptul că o guvernare ineficientă afectează negativ performanţele economice. De exemplu, corupţia reduce competitivitatea unei economii, iar lipsa educaţiei împreună cu violarea drepturilor omului, afectează productivitatea muncii.

Conchidem prin a spune că, a fost ştearsă graniţa între politic şi economic şi s-a recunoscut că factorii sociali au o valoare intrinsecă de dezvoltare. De aceea, trend-ul reprezintă o largă interpretare a conceptului economic şi o respingere a conceptului de politic iar dezvoltarea este pentru a putea fi evaluată este necesar un test a mai multor factori.

În încheiere, pentru a sublinia rolul Grupului băncii Mondiale la vom cita pe ministrul de finanţe al Indiei, Manmohan Singh, care participănd a la Conferinţa de la Madrid din anul 1994, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea instituţiilor Bretton Woods comenta: „În viitor Banca Mondială trebuie să se axeze mai mult pe un set de priorităţi şi de activităţi punctuale. În ultimii câţiva ani, am asistat la o dezvoltare paradoxală, în care o lărgire a mandatului băncii a dus la stabilirea de noi obiective în jalonarea politicii băncii, chiar dacă resursele materiale au rămas limitate. Printre ţările industrializate, acţionare ale băncii a existat intenţia de a introduce noi obiective, sub presiune. Multe din aceste tendinţe nu sunt condamnabile

141


şi răspund unor interese şi preocupări importante şi legitime. Eficienţa Băncii Mondiale, ca instituţie internaţională, depinde de modul în care sunt luaţi în seamă toţi acţionarii şi de preocuparea tuturor obiectivelor. Un sistem puternic al Naţiunilor Unite ar fi un cadru potrivit pentru atingerea consensului în problemele politice şi sociale de interes general”.

142

4. ALTE INSTITUŢII FINANCIARE

INTERNAŢIONALE

4.1. Noţiuni generale despre activitatea bancară pe plan internaţional

Nici o trecere în revistă a sistemului financiar

internaţional nu ar fi completă fără o discuţie despre rolul institutuţiilor financiare cu profil bancar. Prin intermediul acestora se desfăşoară majoritatea tranzacţiilor financiare şi comerciale din întreaga lume. Băncile engleze, jaopneze, germane şi canadiene, instituţiile americane cu profil bancar au condus împreună la dezvoltarea operaţiilor bancare internaţionale astfel încât acestea să acopere nevoile guvernelor şi ale corporaţiilor multinaţionale. Până recent, activităţile internaţionale ale băncilor americane se concentrau în principal asupra birourilor străine datorită controlului guvernului federal asupra creditării străine. Totuşi relaxarea graduaklă a contractelor guvernamentale din ultimile decenii, costul ridicat pentru menţinerea unei reţele mari de filiale ale băncilor străine, instabilitatea politică de peste ocean şi îmbunătăţirile din tehnologia comunicaţiilor au încurajat multe bănci internaţionale să ofere multe servicii internaţionale din cadrul oficiilor naţionale.79

79 Vasile Turliuc si coaut. Monedă şi credit, Editura Universităţii « AL. I. Cuza”, Iaşi, 2007, p.310+311.

143


Ca atare, activitatea financiară internaţională se desfăşoară de: Banca Reglementărilor Internaţionale (BIR); instituţii financiare, cu caracter regional, precum: Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID), Banca Africană de Dezvoltare (BAfD), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD/EBRD), alte instituţii financiare internaţionale care au u caracter subregional cu ar fi: Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică (BCIE), Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Asia (BADEA), Banca Islamică de Dezvoltare , Banca Nordică de Investiţii, etc.80

4.2. Banca Reglementărilor Internaţionale (BIR)

4.2.1. Noţiuni generale despre Banca

Reglementărilor Internaţionale Banca Reglementărilor Internaţionale (BIR) a fost

înfiinţată în anul 1930 pentru a facilita acoperirea reparaţiilor de război de către Germania, precum şi pentru a promova cooperarea băncilor centrale şi a stimula operaţiunile financiare internaţionale.

Banca Reglementărilor Internaţionale este definită ca fiind acea instituţie financiară organizată sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni, care dispune de personalitate juridică, imunitate, este guvernată de legislaţia internaţională şi nu are sucursale sau filiale.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Statutul BIR Banca Reglementărilor Internaţionale favorizează cooperarea 80 Mircea, Ştefan, Minea. Elemente de drept financiar internaţional, Editura Accent, 2001, p. 93.

144


dintre băncile centrale, furnizează facilităţi adiţionale pentru operaţiile financiare internaţionale şi acţionează ca un agent în reglementarea raporturilor financiare internaţionale la cererea părţilor interesate.

În cadrul cooperării dintre bancile centrale Banca Reglementărilor Internaţionale urmăreşte promovarea stabilităţii financiare internaţionale. În condiţiile integrării puternice a pieţelor financiare, cooperarea dintre băncile centrale în cadrul BIR oferă măsuri şi metode de îmbunătăţire a fluxurilor financiare internaţionale. BIR acţionează în calitate de agentîn realizarea unor acorduri financiare internaţionale.81

Membrii fondatori ai BRI au fost băncile centrale din Belgia, Franţa, germania, Italia, Anglia şi un grup de bănci americane.

4.2.2. Captialul Băncii Reglementărilor

Internaţionale Capitalul autorizat al BRI este de un miliard

cincisute miloanefranci aur, împărţit în 600000 de acţiuni cu o valoare nominală egală 2.500 franci aur pe acţiune.82

Capitalul BRI poate fi majorat sau redus la propunerea Consiliului de Administraţie cu o majoritate de două treimi şi cu aprobarea Adunării generale cu aceeaşi majoritate de voturi. În cazul creşterii capitalului autorizat şi a emisiunii unor acţiuni, repartiţia între ţări se stabileşte de către Consiliul de administraţie cu o majoritate de două

81 Gheorghe, Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2004, p. 300. 82 Ibidem.

145


treimi. Bancile cwntrale din Germania, Italia, Anglia, Franţa, Belgia şi SUA sau din orice alt centru financiar au dreptul să subscrie sau să-şi asigure subscrierea în sume egale. În acelaşi timp Consiliul de administraţie trebuie să ţină seama de interesul unor bănci centrale de a participa la capital şi implicit la cooperarea monetară internaţională.83

4.2.3. Operaţiunile Băncii Reglementărilor

Internaţionale BRI va efectua operaţiunile financiare potrivit

politicilor monetare a băncilor centrale. În situaţia în care se stabileşte ca operaţiunea monetară să se efectueze într-o anumită monedă, Consiliul de administraţie va consulta banca sau băncile centrale interesate. În situaţia în care banca centrală formulează o altă opinie operaţiunea financiară nu se mai efectuează sau vor fi stabilite condiţiile în care se vor efectua astfel de operaţiuni.

Art. 21 al Statutului BRI stabileşte că aceasta este împuternicită să efectueze următoarele operaţii:

- cumpără sau vinde aur în monede sau în lingouri pentru contul său propriu sau pentru băncile centrale;

- acceptă păstrarea aurului pentru contul băncilor centrale;

- acordă împrumuturi băncilor centrale contra garanţiilor în aur, a scrisorilor de schimb şi a altor efecte negociabile cu scadenţă redusă;

83 Ibidem.

146


- cumpără şi vinde cambii, cecuri, alte efecte cu scadenţă mică;

- cumpără şi vinde valute pentru propriul cont sau pentru cel al băncilor centrale;

- deschide conturi curente sau conturi la termen bancilor centrale;

- primeşte şi păstrează sume de la băncile centrale în conturi curente sau de depozit;

- acţionează în calitate de agent sau corespondent al oricărei bănci centrale;

- încheie acorduri pe baza cărora acţionează în calitate de mandatar sau agent în domeniulreglementărilor internaţionale. Banca Reglementărilor Internaţionale poate efectua

operaţiuni financiare cu băncile, societăţile sau particulari din orice ţară. De asemenea, poate încheia acorduri speciale pentru reglementarea tranzacţiilor internaţionale cu băncile centrale.

Potrivit art. 24 din Statut BRI îi sunt interzise următosrele operaţii:

- să emită instrumente de plată la vedere şi la purtător;

- să accepte scrisori de schimb; - să acorde avansuri guvernelor; - să deschidă conturi curente în numele guvernelor;

să fie interesată într-o anumită afacere.

În principiu BRI se administrează având în vedere, în mod deosebit, menţinerea lichidităţii.

147


4.2.4. Administrarea Băncii Reglementărilor Internaţionale

Consiliul de administraţie este compus din

guvernatori în exerciţiu ai fiecărei bănci centrale (Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie, Italia şi SUA – administrator din oficiu), din şase persoane care reprezintă finanţele, industria sau comerţul numite fiecare de unul din guvernatorii băncilor centrale menţionate, pe o perioadă de trei ani şi din nouă persoane alese de Consilu cu majoritate de două treimi dintre guvernatorii băncilor centrale care au subscris la acţiuni, cu excepţia administratorilor din oficiu pentru o perioadă de trei ani.

Consilul de administraţie decide asupra operaţiilor băncii, structurii băncii, reprezintă banca în angajamentele sale, alege preşedintele, directorii, şefii de servicii. Reuniunile Consiului de administraţie se organizează de şase ori pe an. Deciziile Consiliului de administraţie se adoptă cu majoritate simplă a membrilor prezenţi, cu unele excepţii.

Consilul de administraţie alege preşedintele pentru a conduce politica poprie şi administraţia. De asmenea, Consiliul alege unul sau mai mulţi preşedinţi adjuncţi pe o perioadă de trei ani. Preşedintele propune Consiliului să aleagă un director general şi un director general adjunct.

Consiliul de administraţie poate să desemneze unii membri pentru a constitui Comitetul executiv care să asiste preşedintele în administrarea Băncii.

Consiliul de administraţie poate să desemneze membri pentru a constitui Comitete Consultative care să examineze şi să dezbată anumite operaţii financiare.

148


Potrivit art. 46 din Satutul Băncii reglementărilor Internaţionale Adunarea Generală ordinară a BRI este competentă să decidă în următoarele domenii:

- aprobă raportul anual, bilanţul anual, raportul de audit, contul de profit, pierderile şi cheltuielile Consiliului de administraţie;

- decide asupra rezervelor şi a fondurilor speciale, dividendelor;

- numeşte comisarii verificatori pentru anul următor. Adunarea generală extraordinară a BRI se

convoacă pentru dezbaterea şi aprobarea modificării Statutului, a creşterii sau reducerii capitalului şi lichidarea băncii.

Adunarea generală în funcţie de numărul de acţiuni subscrise va stabili drepturile de reprezentare şi de vot .

Banca Reglementărilor Internaţionale are misiunea de a facilita cooperarea monetară şi financiară internaţională. În cadrul cooperării dintre băncile centrale, un obiectiv important îl constituie promovarea stabilităţii financiare. BRI cooperează cu un număr de 120 de bănci centrale şi instituţii financiare internaţionale.

În vederea realizării cooperării internaţionale Banca Reglementărilor Internaţionale reuneşte guvernatorii şi alţi oficiali ai băncilor centrale.de asemenea, în vedrea cooperării valutar-financiare internaţionale se identifică măsuri de promovare a stabilităţii financiare.

Forumul de Stabilitate Financiară din anul 1999 a promovat schimbul de informaţii şi coordonarea între autorităţile naţionale, organismele internaţionale şi

149


instituţiile internaţionale responsabile de problemele stabilităţii financiare.84

Globalizarea progresivă a pieţelor financiare, procesele de inovare şi conexiunile sistemice dintre băncile centrale au impus din anul 1971 formarea unui comitet care a analizat consecinţele datoriilor internaţionale, modificările structurale de pe pieţele financiare şi implicaţiile instrumentelor derivate. În februarie 1999, guvernatorii au schimbat denumirea organismului menţionat în Comitetul asupra Sistemului Financiar Global care are misiunea să supravegheze evoluţia sistemului financiar global pe term scurt, să analizeze tendinţele în funcţionarea pieţelor financiare pe termen lung şi să propună măsuri de îmbunătăţire a stabilităţii financiare.85

Comitetul de Supraveghere Bancară dezbate problemele supravegherii bancare, coordonează modul de divizare a responsabilităţilor, propune soluţii de îmbunătăţire a standerdelor de supraveghere, care să contribuie la întărirea stabilităţii sistemului bancar internaţional.

BRI susţine activitatea Comitetului de Plăţi şi Sisteme de Reglementare cu privire la examinarea eficienţei plăţilor şi a sistemelor de reglementare internă şi externă.

În vederea îmbunătăţirii colaborării în domeniul asigurărilor şi a realizării unui schimb de informaţii necesar promovării pieţei asigurărilor BRI asigură spaţiu Asociaţiei Internaţionale de Supraveghere a Asigurărilor fondată în 1994.

84 Gheorghe, Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2004, p. 302. 85 Ibidem.

150


BRI reprezintă un for de cooperare monetară şi financiară internaţională prin organizarea unor dezbateri şi a altor forme de promovare a stabilităţii financiare internaţionale, precum şi o bancă care asigură cooperarea băncilor centrale prin serviciile furnizate.

Departamentul monetar şi economic efectuează cercetări în domeniile monetare şi financiare, publică informaţii privind evoluţia pieţelor financiare, a sistemului bancar internaţional, funcţionarea organismelor de garantare a exporturilor, contribuind la cunoaşterea fluxurilor financiare internaţionale.

BRI acţioneazăîn calitate de agent pentru implementarea unor acorduri financiare internaţionale.

BRI poate fi considerată un centru de cercetare economică şi monetară care urmăreşte susţinerea cunoaşterii şi îmbunătăţirii funcţionării mecanismelor de pe pieţe financiare internaţionale.86

4.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BERD/EBRD),

4.3.1. Scopul şi funcţiile Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

BERD a fost creată în anul 1991 în contextul

transformărilor profunde care au marcat climatul politic şi economic din ţările Europei centrale şi răsăritene. Acordul de creare a BERD a fost semnat la 20 mai 1990 de ţările Uniunii Europene şi de Banca Europeană de Investiţii şi a

86 Idem, p. 303.

151


început să funcţioneze la 15 aprilie 1991. BERD susţine reconstrucţia şi dezvoltarea economică a ţărilor din centrul şi estul Europei, intesificarea tranziţiei la economia de piaţă, promovarea iniţiativei private şi antreprenoriale şi aplicarea principiilor pluri partidiste, pluralismului şi economiei de piaţă.87

BERD pentru a sprijini tranziţia la economia de piaţă a ţărilor din centrul şi estul Europei, asistă aceste ţări în vederea implementării reformelor economice structurale şi sectoriale, respectiv demonopolizarea, descentralizarea şi privatizarea prin următoarele măsuri:88

- promovarea prin intermediul investitorilor privaţi şi altor investitori a creării, îmbunătăţirii şi extinderii sectorului privat productiv şi îndesebi a întreprinderilor mici şi mijlocii;

- mobilizarea capitalurilor interne şi externe şi îmbunătăţirea mamagementului pentru realizarea investiţiilor;

- promovarea investiţiilor în domeniul productiv, în servicii, în infrastructură, realizarea unui mediu competitiv şi susţinerea creşterii productivităţii muncii;

- furnizarea de asistenţă tehnică în pregătirea, finanţarea şi implementarea proiectelor de investiţii individuale sau în cadrul unor programe de investiţii;

- stimularea şi încurajarea dezvoltării pieţelor de capital;

87 Ibidem. 88 Agreement Establishing the European Bank for Reconstruction and Development, 1992, art. 2.

152


- sprijinirea realizării unor proiecte valabile din punct de vedere economic care implică mai multe ţări membre;

- promovarea unor activităţi şi realizarea unor proiecte în domeniul mediului;

- realizarea unor activităţi şi furnizarea altor servicii care să asigure tranziţiala economia de piaţă şi promovarea iniţiativei private. În vederea realizării celor ami sus menţionate

BERD cooperează cu ţările membre, cu FMI, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Corporaţia Financiară Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor şi cu alte organisme publice şi private, implicate în dezvoltarea economică a ţărilor din centrul şi estul Europei.

4.3.2. Capitalul Băncii Europene pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare Capitalul autorizat al BERD se cifrează la 10

miliarde euro, reprezentat de un milion de acţiuni (nominale şi la purtător) cu valoare nominală de 10.000 de euro care sunt disponibile pentru subscrierea membrilor. Numărul iniţial de acţiunisubscrise de ţările admise drept membri se decide de către Consiliul Guvernatorilor.89

Consiliul Guvernatorilor revede la intervale de 5 ani capitalul BERD cu o putere de vot de cel puţin două treimidin numărul total. În cazul unei creşteri a capitalului autorizat, fiecare membru are oportunitatea rezonabilă de a 89 Agreement Establishing the European Bank for Reconstruction and Development, 1992, art. 4.

153


subscrie, în condţiile şi termenii determinaţi de Consiliul Guvernatorilor în raport de proporţia la capitalul subscris anterior.

Subscrierile iniţiale la capitalul social au fost realizate de ţările Uniunii Europene (55,8%), comisia Comunităţii Europene şi Banca Europeană de Investiţii (3%), alte ţări ale Europei de vest (12%), SUA (10%), Japonia, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie (fiecare cu 8,5%), Canada (3,4%), Australia (1%), Coreea de Sud (0, 65%), Mexic (0,3%), Maroc, Egipt, ţările Europei centrale şi Orientale din fosta URSS (10,7%).90

Resursele ordinare ale BERD mai cuprind pe lângă capitalul autorizat al băncii, fondurile obţinute din împrumuturi, fondurile primite prin restituirea împrumuturilor sau garanţiilor, venitul obţinut din împrumuturi şi investiţii

4.3.3. Operaţiunile Băncii Europene pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare Ţara care îi solicită BERD să îi asigure acces la

resursele sale pentru scopuri limitate pe o perioadă de trei ani, beneficiază la cerere şi de asistenţă tehnică, alte tipuri de asistenţă financiară pentru finanţarea sectorului privat, pentru a facilita tranziţia întreprinderilor de stat la proprietatea privată şi stimularea concurenţei. Suma totală a sistenţei furnizate nu va depăşi suma totală a banilor

90 Gheorghe, Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2004, p. 304.

154


lichizi şi a ordinelor de plată deţinute de această ţară pentru acţiunile sale.91

Operaţiunile BERD se delimitează în operaţiuni finanţate din resursele ordinare de capital şi operaţiuni finanţate din fondurile speciale. Resursele ordinare de capital, se utlizează, angajează şi investesc separat de resursele din fondurile speciale.

BERD efectuează operaţiile pentru realizarea scopului şi funcţiilor sale prin mai multe metode:

- prin finanţarea sau cofinanţarea împreună cu instituţiile multilaterale, băncile comerciale sau prin participarea la împrumuturi a întreprinderilor, pentru a facilita tranziţia la proprietatea privată şi sporirea capitalului privat;

- investiţii în cadrul întreprinderilor din sectorul privat, în întreprinderile de stat competitive, care sunt orientate spre economia de piaţă;

- facilitarea accesului pe pieţele de capital naţionale sau internaţionale a întreprinderilor din sectorul privat;

- coordonarea de resurse din sectorul privat; - acordarea de resurse din fondurile speciale; - efectuarea sau participarea la împrumuturi sau

furnizarea de asistenţă tehnică pentru reconstruirea şi dezvoltarea infrastructurii, inclusiv programe de mediu.

91 Idem, p. 305.

155


4.3.4. Membrii şi organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Membrii BERD sunt ţările membre ale Comunităţii

Economice Euroene: Belgia, danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, precum şi alte ţări: SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Maroc, Turcia, Cipru, Malta, Bulgaria, Polonia, România, Ungaria.

BERD este condusă de către Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Directorilor, de un preşedinte, unul sua mai mulţi vicepreşedinţi.

Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor şi instituţiilor membre, respectiv, miniştrii de finanţe, guvernatori ai băncilor centrale sau miniştri de externe.La fiecare reuniune anuală Consiliul alege un guvernator în calitate de director.

Consiliul Guvernatorilor deleagă Consiliului Directorilor unele din atribuţiile sale cu excepţia următoarelor: aprobă admiterea de noi membri şi condiţiile de admitere, majorarea sau reducerea capitalului, suspendarea unui membru, acordurile de cooperare cu alte organizaţii, numeşte directorii şi preşedintele, aprobă bilanţul şi contul de profit şi pierdere, determină rezervele, aprobă modificarea statutului.

Consiliul Directorilor, alcătuit din 23 de membri din care 11 sunt aleşi de guvernatorii care reprezintă: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie, Comunitarea Economică Europeană şi Banca

156


Europeană de Investiţii, iar 12 sunt aleşi de guvernatorii care reprezintă alte ţări membre. Directorii sunt persoane de înaltă competenţă în domeniul financiar, aleşi pe o perioadă de trei ani şi au un supleant.

Consiliul Directorilor răspunde de administrarea operaţiunilor băncii exercitând următoarele activităţi: pregătirea lucrărilor Consiliului Guvernatorilor, fundamentarea politicilor şi a deciziilor privind împrumuturile, garanţiile, investiţiile, asitenţa tehnică, prezentarea costurilor anuale spre aprobare Consiliului Guvernatorilor şi aprobarea bugetului.

Preşedintele BERD este ales de către Consiliul guvernatorilor cu majoritatea voturilor exprimate, pentru o perioadă de patru ani, reprezintă legal banca, conduce personalul, gestionează afacerile curente ale băncii.

Consiliul directorilor numeşte unul sua mai mulţi vicepreşedinţi la recomandarea preşedintelui pentru un mandat determinat şi pentru atribuţii delimitate.

Dreptul de vot al fiecărui membru depinde de numărul de acţiuni subscrise la capitalul social al băncii. În cazul în care un membru nu plăteşte suma corespunzătoare obligaţiilor sale privind acţiunile nu-şi poate exercita puterea de vot.

Deciziile Consiliului Gvernatorilor şi ale Consiliului directorilor se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate, cu unele excepţii, la care adoptarea se realizează cu cle puţin două treimidin votul total al membrilor.

Retragerea calităţii de membru a BERD se poateface de oricare dintre membri prin transmiterea unui aviz scris la sediul principal, retragerea devenind definitivă

157


încetând şi calitatea de membru dar nu mai înainte de expirarea perioadei de şase lunide la dat primirii avizului.

În situaţia în care unul dintre membri nu-şi îndeplineşte obligaţiile sale faţă de BERD, acesta poate fi suspendat printr-o decizie adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile guvernatorilor. Pe timpul suspendării membrul numai poate să-şi exercite drepturile. După data la care un membru este suspendat el va răspunde pentru obligaţiile directe în faţa BERD.

Dacă un membru îşi încetează activitatea, BERD va răscumpăra acţiunile acestui membru. Preţul acţiunilor este valaorea dată de conturile băncii.

4.3.5. Statut, imunităţi, privilegii şi scutiri BERD acordă imunităţile, privilegiile şi scutirile pe

teritoriul oricărei ţări membre în vederea realizării scopuluişi îndeplinirii funcţiilor sale.

BERD are personalitate juridică, poate încheia contracte, dobândi bunuri mobile şi imobile şi poate institui diferite proceduri legale. Nu pot fi confiscate, expropiate şi achiziţionate bunurile şi propiretăţile băncii pe orice teritoriu s-ar afla acestea. Aceste bunuri nu pot fi: supuse regulilor, restricţionate şi controlate.

Guvernatorii, directorii, supleanţii, angajaţii băncii se bucură de imunitate în exercitarea atribuţiilor sale.

Nu sunt supuse impozitării directe activităţile oficiale ale băncii, bunurile, proprietăţile şi nici profitul realizat de aceasta.

În situaţia în care există neînţelegeri între BERD şi un fost membru sau între BERD şi orice membru, se vor

158


supune aceste neînţelegeri arbitrării unui tribunal format din trei judecători: unul numit de BERD, altul de membrul cu care BERD are divergenţe şi al treilea membru dacă părţile sunt de acord, va fi numit de preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie.

4.4. Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID)

4.4.1. Noţiuni introductive Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID) a fost

creată în anul 1959 în vederea promovării investiţiilor publice şi private, a finanţării unor proiecte economice şi sociale prioritare, a participării la orientarea politicilor de dezvoltare ale ţărilor membre, a cooperării tehnice şi a execuţiei proiectelor de dezvoltare.92

Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID) este o inmstituţie financiară internaţională creată cu scopul de a stimula accelerarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor membre din America Latină şi Caraibe.

Principalele obiective ale Băncii Inter-Americane de Dezvoltare sunt:93

- promovarea investiţiilor de capital publice şi private în regiune;

- utilizarea capitalului şi mobilizarea fondurilor pentru realizarea unor acţiuni economice şi sociale prioritare;

92 Idem, p. 309. 93 Ibidem.

159


- încurajarea investiţiilor private care contribuie la dezvoltarea economică şi suplimentarea investiţiilor private;

- asigurarea cooperării tehnice în pregătirea, finanţarea şi executarea planurilor de dezvoltare. Banca Inter-Americană de Dezvoltare susţine

dezvoltarea economică şi socială a ţărilor din regiune prin împrumuturi, mobilizarea de resurse adiţionale necesare proiectelor de investiţii, prin distribuirea echitabilă a resurselor destinate dezvoltării şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale grupurilor cu venituri scăzute, prin ajutoare acordate ţărilor mai puţin dezvoltate şi părin susţinerea integrării economice regionale.

Resursele financiare ale Băncii Inter-Americane de Dezvoltare sunt formate din:

- subscrierile de capital; - rezerve şi alte fonduri obţinute prin împrumuturi.

În cadrul Băncii Inter-Americane de Dezvoltare există un fond pentru împrumuturi destinaţ ţărilor cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic.

Banca Inter-Americană de Dezvoltare acordă credite pentru: infrastructură, sectorul social, sănătate, dezvoltare urbană, educaţie, dezvoltarea mediului, a sectorului privat, a micilor întreprinderi şi sectorului productiv cum ar fi: turismul, agricultura, etc.

160


4.4.2. Membrii şi organizarea Băncii Inter-Americane de Dezvoltare

Banca Inter-Americană de Dezvoltare este

formată din 46 de ţări ca şi acţionari, din care 28 sunt din regiune şi 18 din ţări europene, Asia şi alte zone geografice.

Calitatea de membru al băncii a ţărilor care nu sunt din regiune permite să dezvolte relaţiile cu ţările din America Latină, să participe la programe finanţate de către bancă şi să furnizeze bunuri şi servicii necesare realizării proiectelor finanţate de bancă.

Banca Inter-Americană de Dezvoltare este condusă de Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Directorilor Executivi şi preşedinte.

Consiliul Guvernatorilor este format din guvernatori şi supleanţi aprobaţi de fiecare ţară membră care sunt de obicei, miniştri de finanţe, preşedinţii băncilor centrale şi alte persoane oficialecu rang comparabil. Acesta se reuneşte anual în vederea aprobării deciziilor de politică ale băncii, de orientare a operaţiilor, de creştere a capitalului social.

Consiliul Directorilor Executivi este constituit din 14 directori aleşi sau aprobaţi pe o perioadă de trei ani de către Consiliul Guvernatorilor. Consilul Directorilor Executivi aprobă politicile operaţionale, creditele, cooperarea tehnică, dobânzile şi participarea băncii pe pieţele de capital.

Preşedintele Băncii Inter-Americane de Dezvoltare este ales de către Consiliul Guvernatorilor pe o perioadă de 5 ani, în vederea reprezentării băncii, a dirijării deciziilor şi a conducerii personalului. Preşedintele prezidează Consiliul

161


Directorilor Executivi, dar nu are drept de vot şi poate fi ajutat în conducerea operaţiilor băncii de un vicepreşedinte.

Grupul Băncii Inter-Americane de Dezvoltare include şi:

- Corporaţia Inter-Americană de Investiţii; - Fondul Multilateral de Investiţii.

Corporaţia Inter-Americană de Investiţii94 funcţionează din anul 1989 având ca scop promovarea dezvoltării economice în ţările membre din America Latină şi Caraibe, îndeosebi a întreprinderilor mici şi mijlocii.

Corporaţia de Investiţii Inter-Americană finanţează proiecte de dezvoltare prin credite directe, investiţii directe, linii de credit deschise intermediarilor financiari şi investiţii în fondurile de capital locale şi regioale.

Criteriile de eligibilitate a proiectelor care urmează să fie finanţate sunt profitabilitatea, crearea noilor locuri de muncă, transferul de tehnologie, îmbunătăţirea abilităţilor manageriale, formarea veniturilor nete în valută şi promovarea integrării economice a ţărilor Americii Latine şi Caraibelor.

Programele de împrumut se adresează întreprinderilor mici şi mijlocii din America Latină care nu au acces la credite financiare în condiţii favorabile. Împrumuturile se acordă în dolari SUA şi reprezintă cel mult 33% din costul unui proiect nou sau cel mult 50% din costul unui proiect vechi, cu o perioadă de graţie de 5-8 ani şi durată maximă de rambursare de 12 ani.

94 Idem, pp. 311-312.

162


Corporaţia de Investiţii Inter-Americană cofinanţează proiecte de investiţii, sprijină întreprinzători locali şi străini să identifice proiecte de investiţii, selectează parteneri potenţiali şi mobilizează fonduri suplimentare.

Fondul Multilateral de Investiţii95 a fost creat în anul 1993 în vederea accelerării dezvoltării sectorului privat şi a îmbunătăţirii climatului de investiţii private în America Latină şi Caraibe.

În calitate de fond special administrat de către Banca Inter-Americană de Dezvoltare Fondul Multilateral de Investiţii este distinct şi are o organizare separatăfiind administrat de Comitetul donatorilor.

Fondul Multilateral de Investiţii este autorizat să susţină proiecte publice cu efecte de antrenare în zonă, să colaboreze cu sectorul privat sau guvernamental în realizarea reformei de îmbunătăţire a climatului de investiţii şi a mediului de afaceri.

Fondul Multilateral de Investiţii furnizează asistenţă tehnică în realizarea unor programe diverse cum ar fi:

- Programe de cooperare tehnică care contribuie la dezvoltarea şi modernizarea sectorului privat;

- Programe care vizează dezvoltarea resurselor umane şi formarea abilităţilor forţei de muncă din regiune;

- Programe de dezvoltare a întreprinderilor mici şi extinderea participării lor la economia regională;

95 Idem, p.312.

163


- Promovarea participării la afacerile mici, furnizarea asistenţei necesare consolidării afacerilro la nivel microeconomic. Misiunea Fondul Multilateral de Investiţii o

constituie promovarea şi facilitarea investiţiilor străine şi naţionale precum şi furnizarea unui ajutor secotrului privat în expansiune.

Programele de cooperare tehnică au ca obiect proiectele de dezvoltare a infrastructurii (energie, apă, telecomunicaţii, transport), dezvoltarea pieţelor şi reforma sectorului financiar.

În cadrul programelor privind resursele umane, se urmăreşte formarea pieţei muncii, îmbunătăţirea sistemului de informaţii privind piaţa muncii, a climatului educativ, recalificarea şomerilor.

Programele de dezvoltare a întreprinderilor mici se orientează spre extinderea participăriilor în economia regională şi spre îmbunătăţirea competivităţii pentru a face faţă schimbărilor globale.

4.5. Banca Asiatică pentru Dezvoltare

Noţiuni introductive Banca Asiatică pentru Dezvoltare (ADB)96 este o

instituţie financiară de dezvoltare multilaterală creată în principal pentru reducerea sărăciei în Asia şi Pacific.

Organizaţia a fost înfiinţată în 1966 şi are 61 de membri97 în principal din regiunea Asiei. Sediul ADB este

96 http://www.adb.org 97 44 pentru Asia – Pacific şi 17 din afara regiunii, între care şi SUA.

164

http://www.adb.org/


la Manilla şi are 23 de birouri regionale (15 misiuni pentru Asia, o misiune regională pentru Pacific în Vietnam, un birou în Filipine, câte un oficiu pentru Europa la Frankfurt, unul pentru Japonia, unul pentru America de Nord la Washington, un birou special în Timor-Leste şi misiuni extinse în India şi Noua Guinee).

Banca are următoarele funcţii pe care le îndeplineşte în realizarea activităţilor sale precum: extinderea împrumuturilor şi investiţiilor pentru dezvoltarea economică şi socială a ţărilor membre, acordă asistenţă tehnică pentru elaborarea şi executarea proiectelor şi programelor şi promovează şi facilitează investiţiile de capital public şi privat pentru dezvoltare.

Proiectele şi programele ADB privesc cu precădere creşterea economică, protecţia mediului, resursele umane, dezvoltarea sectorului privat şi cooperarea regională, însă pilonii activităţii Băncii se îndreaptă spre trei mari direcţii: eliminarea sărăciei şi deci, creşterea economică, dezvoltarea socială şi buna guvernare. De asemenea, sectoarele în care Banca se implică în mod efectiv privesc agricultura şi resursele naturale, energia, finanţele, industria, infrastructura, transportul şi comunicaţiile.

Membrii şi organizare Sediul ADB este la Manilla şi are 23 de birouri

regionale (15 misiuni pentru Asia, o misiune regională pentru Pacific în Vietnam, un birou în Filipine, câte un oficiu pentru Europa la Frankfurt, unul pentru Japonia, unul pentru America de Nord la Washington, un birou

165


special în Timor-Leste şi misiuni extinse în India şi Noua Guinee).

Din punct de vedere instituţional în structura Băncii intră: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Directorilor şi Şefii departamentelor şi birourilor.

Consiliul Guvernatorilor, potrivit articolului 28 din Statutul ADB deţine toate puterile organizaţiei, se reuneşte o dată pe an în Adunarea Anuală a Băncii. Consiliul alege cei 12 membri ai Consiliului directorilor, precum şi Preşedintele ADB pentru o perioadă de 5 ani cu posibilitatea realegerii.

Consiliul Directorilor este alcătuit din 12 membri aleşi de către Consiliul guvernatorilor, fiecărui director corespunzându-i un director adjunct. Consiliul Directorilor este condus de Preşedintele Băncii, iar activitatea sa priveşte politicile sectoriale şi problemele exclusiv politice.

4.6. Banca Africană de Dezvoltare (BAFD)

4.6.1. Noţiuni introductive Banca Africană de Dezvoltare (BAFD) a fost

creată în anul 1966 pentru a susţine dezvoltarea economică şi progresul social în ţările membre din regiune de către 53 de ţări africane şi 24 de ţăride pe continentele: american, asiatic şi european.

Banca Africană de Dezvoltare are ca funcţii: - Acordarea de credite în vederea susţinerii

dezvoltării economice şi sociale a ţărilor membre din regiune;

166


- Furnizarea de asistenţă tehnică în pregătirea şi executarea proiectelor şi a programelor de dezvoltare economico-socială;

- Promovarea investiţiilor din fonduri publice şi private destinate dezvoltării economice a ţărilor din regiune;

- Coordonarea planurilor şi politicilor de dezvoltare şi îndeosebi a proiectelor şi programelor care contribuie la promovarea integrării regionale. Resursele financiare ale Băncii Africane de

Dezvoltare sunt constituite din capitalul subscris de către membri, rezerve, fonduri speciale, împrumuturi şi venitul net cumulat. Banca Africană de Dezvoltare contractează împrumuturi de pe pieţele financiare internaţionale pentru realizarea operaţiilor sale.

Operaţiile de creditare ale Băncii Africane de Dezvoltare acoperă principalele sectoare de activitate şi îndeosebi: agricultura, transportul, industria, sănătatea, educaţia precum şi operaţiuni de tip intersectorial cum sunt: reducerea sărăciei, gestiunea mediului, promovarea femeii şi alte acţiuni.98

4.6.2. Organizarea Băncii Africane de

Dezvoltare Consiliul Guvernatorilor format din reprezentanţii

ţărilor membre, se ocupă de direcţiile genrale ale politicilor operaţionale, aprobă modificarea statutului, creşterea capitalului şi noi membri. 98 Gheorghe, Voinea. Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2004, p. 313.

167


Consiliul de Administraţie este constituit din 18 membri aleşi pe o perioadă de trei ani, din care 12 sunt reprezentanţi ai ţărilor regionale şi 6 membri care nu sunt din regiune. Acesta aprobă creditele, garanţiile, direcţiile operaţiilor, politicile operaţionale, politicile financiare şi programele de împrumut.

Preşedintele Băncii Africane de Dezvoltare este ales de Consiliul Guvernatorilor. Mandatul preşedintelui este de 5 ani. Consilul de administraţie şi activitatea bancii este condusă de preşedinte care este rezident al ţărilor din regiune. Preşedintele este ajutat de trei vicepreşedinţi desemnaţi de Consiliul de Administraţie.

4.6.3. Fondul African de Dezvoltare Fondul African de Dezvoltare a fost creat în anul

1972. Acesta sprijină prin resurse ţările membre cu un venit redus şi care nu se pot împrumuta din diverse surse, îndeosebi în reducerea sărăciei.

Fondul African de Dezvoltare îşi formează resursele din contribuţiile şi reconstituirile periodice de sume de la statele participante. Din acest fond se finanţează proiecte şi programe, se acordă asitenţă tehnică, se efectuează studii asupra economiei ţărilor din zonă. Creditele din Fondul African de Dezvoltare se cordă fără dobândă şi sunt rambursabile în 50 de ani, cu o durată de garanţie de 10 ani.99

Consiliul Guvernatorilor Fondului African de Dezvoltare se reuneşte odată pe an.

99 Idem, p. 314.

168


Consiliul de administraţie este format din 12 membri, din care 6 sunt nominalizaţi de ţările participante şi 6 sunt desemnaţi de Banca Africană de Dezvoltare. Acesta coordonează operaţiile curente ale fondului.

4.7. Sistemul Economic Latino – American100

Sistemul Economic Latino – America (SELA) este

o organizaţie regională interguvernamentală care grupează 28 de state din America Latină şi Caraibe, având sediul în Caracas, Venezuela.

Sistemul a fost instituit la 17 octombrie 1975 prin Convenţia din Panama şi este singura organizaţie care înglobează în exclusivitate ţări din zona Americii Latine şi Caraibe.

Obiectivele organizaţiei includ: - promovarea sistemului consultării şi coordonării

prin metoda consensului a strategiilor comune pentru regiune Americii Latine şi Caraibe în domeniile economice de interes,

- integrarea economică a statelor din zonă, - implementarea iniţiativelor din domeniul

dezvoltării tehnologice, stabilirea infrastructurilor, serviciilor de bază şi a tehnologiilor informaţionale pentru aplicarea lor în statele membre,

- includerea statelor membre în procesul globalizării economiei mondiale etc. De-a lungul existenţei sale SELA a acţionat având

la bază interesele şi priorităţile statelor din regiune. Astfel,

100 http://www.sela.org

169

http://www.sela.org/


ca urmare a stabilirii obiectivelor sale imediate, SELA şi-a propus să contribuie la integrarea statelor membre în procesul globalizării economice mondiale, să-şi asiste statele membre în dezvoltarea relaţiilor dintre ele şi dintre acestea şi alte subregiuni din America Latină şi Caraibe, precum şi să promoveze şi să faciliteze cooperarea regională.

Noul program al SELA s-a focalizat mai recent pe trei arii tematice şi anume: relaţiile extra – regionale care presupun inserţia organizaţiei în amplul proces al globalizării şi dezvoltarea relaţiilor dintre SELA şi SUA, dintre SELA şi UE, precum şi dintre SELA şi zona Asiei; relaţiile inter – regionale care includ schimburile de experienţă privind procesul integrării şi aranjamentele statelor din regiune, incluzând şi investiţiile inter – regionale şi promovarea dialogului şi diseminarea informaţiei în domeniul politicilor economice şi sociale din regiune; cooperarea regională concretizată prin facilitarea colaborării cu alte organisme regionale, dezvoltarea comerţului internaţional şi regional şi cooperarea cu alte organizaţii regionale.

În structura organizaţiei intră Consiliul Latino – American, organul principal alcătuit din reprezentanţii tuturor statelor membre – fiecare stat având un vot - care se reuneşte o dată pe an şi are ca responsabilitate principală determinarea politicilor economice ale SELA; o serie de Comitete a căror acţiune vizează mecanismele cooperării în materia programelor şi proiectelor specifice zonei şi care se dizolvă sau devin organisme permanente atunci când obiectivele pentru care au fost înfiinţate au fost îndeplinite

170


şi Secretariatul condus de un Secretar permanent ales de către Consiliu pentru o perioadă de 4 ani.

4.8. Piaţa comună a statelor din zona

Caraibelor101

ntru a pune la punct un sistem de coopera

tul de la Chaguaramas la 1 august 1973 având 1

drepturile şi să-şi asume obligaţiile instituit

domeniul comerţului; implementarea unor coeficienţi de

Stabilirea Comunităţii a fost rezultatul a 15 ani de

eforturi susţinute în speranţa dezvoltării unei integrări regionale, eforturi concretizate în 1958 prin naşterea Federaţiei Britanice a Indiilor de Vest. Este vorba despre un Guvern Federal alcătuit din 10 insule din zonă. Însă această Federaţie a durat doar până în 1962, sfârşitul său însemnând începutul unor serioase eforturi pentru liderii politici din zonă pe

re regională. Piaţa comună a statelor din zona Caraibelor

(CARICOM)102 este o organizaţie economică subregională înfiinţată prin Trata

5 membri. Statutul de membru al Comunităţii este deschis

oricărui stat sau teritoriu din regiunea Caraibelor care este capabil să-şi exercite

e prin tratat. Comunitatea are următoarele obiective:

implementarea unor anumite standarde de viaţă şi de muncă; folosirea completă a forţei de muncă şi a factorilor de producţie; accelerarea, coordonarea şi susţinerea dezvoltării economice a statelor membre; expansiunea în

101 http://www.caricom.org 102 Georgetown, Guyana, South America, P:O. Box 10827.

171

http://www.caricom.org/


producţie şi productivitate; coordonarea politicilor economice internaţionale a statelor membre etc.

Principalele organe ale Comunităţii sunt reprezentate de: Conferinţa Şefilor de Guvern denumită în continuare Conferinţa, se reuneşte la nivel de şefi de guvern şi are ca responsabilitate principală determinarea politicii generale a Comunităţii, stabilirea de relaţii între Comunitate şi alte organizaţii internaţionale şi state, precum şi luarea deciziilor în materie de buget. Conferinţa are şi un Birou creat în 1992 care iniţiază propuneri de dezvoltare atunci când consideră necesar pe care le înaintează Consiliului, facilitează implementarea deciziilor CARICOM la nivel local şi regional şi coordonează activitatea Secretariatului în problemele politice. Consiliul Ministerial al Comunităţii denumit în continuare Consiliul se reuneşte la nivel de miniştri şi este responsabil de afacerile Comunităţii, în special de strategiile de dezvoltare economică şi integrarea economică din zonă.

Acestor organe principale li se alătură o serie de consilii pentru comerţ şi dezvoltare economică, relaţiile externe, dezvoltare socială şi promovarea drepturilor omului, finanţe şi coordonarea politicilor de integrare financiară şi monetară, precum şi o serie de comitete pentru afaceri interne, buget şi pentru Banca Centrală a Guvernatorilor şi instituţii asociate

172


4.9. Piaţa Comună a Americii Centrale

Piaţa Comună a Americii Centrale (CACM) înfiinţată de Guatemala, Salvador şi Nicaragua, mai târziu alăturându-se şi Costa Rica, prin semnarea Tratatului General pentru Integrarea Economică a Americii Centrale la Managua, Nicaragua în decembrie 1960 a fost una dintre cele patru organizaţii regionale de integrare economică create în anii 60.

Strategia de bază pentru dezvoltarea Americii Latine a fost iniţiată în anii 50 de către Raul Prebisch şi Comisia Economică pentru america Latină şi Caraibe. Planul Comisiei viza un model structuralist de dezvoltare ce avea să însufleţească implementarea investiţiilor în domeniul privat şi public manufacturier.

Perioada de după al Doilea Război Mondial a însemnat pentru America Centrală mişcarea spre integrare economică declanşată de un val de tratate bilaterale de comerţ. La sfârşitul acestei perioade de negocieri bilaterale, fiecare ţară devenise parte la cel puţin unul dintre tratate. Drumul spre integrare economică efectivă a fost marcat însă de formarea în 1951 a Organizaţiei Statelor Central Americane. Deşi era doar o organizaţie politică, aceasta a reprezentat un pas important în crearea altor organizaţii multilaterale regionale.

Cooperarea economică la nivel multilateral a început sub auspicii Comisiei pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC), care în august 1952 devenea iniţiatorul întâlnirilor regulate ale Comitetului economic de Cooperare, alcătuit din miniştrii afacerilor economice a cinci republici central americane. În perioada care a urmat

173


până în 1960 au fost încheiate mai multe acorduri multilaterale în domeniul comerţului şi tarifelor, dar a fost pus în aplicare şi un plan al SUA de integrare economică concretizat în Tratatul Tripartit semnat în februarie 1960 la Esquipulas, Guatemala care stabilea integrarea liberului schimb în mecanismul organizaţiei, pentru ca în decembrie, acelaşi an, să se semneze tratatul care stă la baza actualei organizaţii.

Sediul organizaţiei este în Guatemala City, iar în structura CACM intră: Consiliul economic, Consiliul executiv, Secretariatul permanent, Banca central – americană de integrare economică, Camera central – americană de compensare monetară şi Consiliul central – american monetar.

4.10. Pactul Andin

Grupul Andin format în 1969 prin Acordul de la

Cartagena regrupează Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela (din 1973) şi reprezintă o organizaţie economică subregională.

Sediul organizaţiei este la Lima. Proiectul este foarte ambiţios: este vorba nu numai

de a stabili o uniune vamală, ci în aceeaşi măsură de a crea un sistem de dezvoltare integrat103. În 1976, Chile s-a retras.

La începutul anilor 90, în ciuda mişcărilor politice pe care le cunoaşte regiunea, uniunea vamală planificată în anii 70 vede lumina zilei, mai precis în 1995. pe lângă acest

103 Philippe Moreau Defarges, op.cit, p.61

174


obiectiv organizaţia îşi propune să ducă o politică agricolă comună şi să coordoneze unele politici economice.

În structura organizaţiei intră: Parlamentul, Consiliul, Comisia de comerţ şi Secretariatul.

4.11. Comunitatea Est – Africană104

Comunitatea Est – Africană (EAC)105 este o

organizaţie regională interguvernamentală a Republicilor Kenya, Uganda şi Tanzania, cu sediul la Arusha, Tanzania şi care a apărut ca urmare a semnării Tratatului pentru stabilirea Comunităţii Est – Africane la Arusha în 30 noiembrie 1999.

În trecut cele trei state membre au avut o lungă istorie în domeniul cooperării prin intermediul a succesive aranjamente de integrare regională concretizate în Uniunea serviciilor dintre Kenya şi Uganda în 1917 cărora li s-a adăugat în 1927 Tanganika, Înalta Comisie Est – Africană (1948-1961), Organizaţia Serviciilor Comune Est - Africane (1961-1967), Comunitatea Est - Africană (1967-1977 şi Cooperarea Est - Africană (1993-2000).

După dizolvarea primei Comunităţi Est – Africane în 1977, statele membre au continuat negocierile pentru o colaborare regională care s-au concretizat în elaborarea Tratatului de bază al Comunităţii stabilit cu ocazia Summit-ului de la Arusha.

Comunitatea îşi propune să stabilească un cadru mai larg de cooperare regională care să acopere domenii

104 http://www.eachq.org 105 AICC Building, Kilimanjaro Wing, 5th Floor, P.O.Box 1096, Arusha, Tanzania.

175

http://www.eachq.org/


precum cel politic, economic, social, cultural, al sănătăţii, educaţiei, ştiinţei şi tehnologiei, apărării, securităţii şi justiţiei în beneficiul reciproc al statelor membre. Astfel, urmăreşte să-şi îndeplinească principalele obiective prin promovarea susţinerii creşterii echitabile a dezvoltării în regiune, incluzând şi utilizarea raţională a resurselor naturale din regiune şi protecţia mediului ambiant; prin consolidarea aspiraţiilor politice, economice, sociale şi culturale tradiţionale; prin susţinerea implementării investiţiilor în sectorul privat, prin promovarea principiilor democraţiei, regulilor de drept, transparenţei, oportunităţilor egale, precum şi prin promovarea şi menţinerea păcii, securităţii şi stabilităţii în regiune.

Activitatea Organizaţiei constă într-o serie de strategii de dezvoltare elaborate de obicei pentru perioade de cinci ani, strategii care privesc cooperarea regională în domeniul comerţului, investiţiilor şi dezvoltării industriale, în domeniul monetar şi al fiscalităţii, infrastructurii şi serviciilor, resurselor umane, precum şi în problemele de natură politică incluzând apărarea, securitatea, afacerile externe şi cele juridice; comerţul regional extern bazat în principal pe exportul de produse agricole (ceai, cafea, bumbac, tutun, peşte etc), dar şi pe aur sau diamante; parteneriatul dintre statele membre, precum şi dintre acestea şi alte organisme regionale sau internaţionale.

În structura instituţională a organizaţiei intră Întâlnirea şefilor de stat şi de guvern, Consiliul miniştrilor, Comitetul de coordonare, Comitetele sectoriale, Curtea Est - Africană de Justiţie, Adunarea Legislativă Est – Africană şi Secretariatul.

176


Întâlnirea şefilor de stat şi de guvern a statelor membre se reuneşte cel puţin o dată pe an pentru a stabili politica generală a Organizaţiei, dar şi pentru analizarea rapoartelor cu privire la activitatea acesteia sau alte rapoarte pe care i le-a înaintat Consiliul. Se poate reuni şi în sesiuni extraordinare ori de câte ori este necesar.

Consiliul miniştrilor este organul politic al Comunităţii şi este alcătuit din miniştrii cooperării regionale ai statelor membre. În conformitate cu funcţiile sale, Consiliul promovează, monitorizează şi ţine sub control modalităţile în care sunt aplicate programele comunităţii. Consiliul se reuneşte în sesiuni ordinare de două ori pe an, una dintre aceste sesiuni având loc imediat după sesiunea Summit-ului şefilor de stat şi de guvern.

Comitetul de coordonare îndeplineşte activitatea unui secretariat permanent responsabil de cooperarea regională între statele membre şi face rapoarte Consiliului.

Adunarea Legislativă Est – Africană este organul legislativ al Comunităţii şi este alcătuită din 27 de membri.

Secretariatul este organul executiv al Comunităţii şi este condus de un Secretar general.

177


4.12. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică106

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

(OECD) a înlocuit în 1960 fosta Organizaţie Europeană de Cooperare Economică creată în 1948 pentru a administra planul generalului Marshall de reconstrucţie a Europei după urmările celui de al Doilea Război Mondial.

La 30 decembrie 1961 îşi intră oficial în funcţii OECD.

Organizaţia are 30 de membri, are sediul la Paris şi următoarele scopuri înscrise în Convenţia OECD:

- realizarea unei expansiuni economice a statelor membre (articolul 1 litera b);

- creşterea nivelului de viaţă în statele membre, menţinând stabilitatea financiară;

- folosirea cât mai deplină a forţei de muncă; - dezvoltarea multilaterală şi nediscriminatorie a

comerţului internaţional; - dezvoltarea economiilor naţionale ale ţărilor

membre şi non-membre (articolul 2 litera e). În vederea realizării scopurilor sale organizaţia

îndeplineşte următoarele funcţii: coordonează politica economică şi ajutorul acordat ţărilor membre şi coordonează schimburile şi plăţile dintre statele membre107.

Principalele activităţi ale organizaţiei privesc monitorizarea şi analizarea problemelor macroeconomice, interacţiunea dintre politicile de dezvoltare ale ţărilor,

106 http://www.oecd.org 107 Marţian Niciu, Organizaţii Internaţionale (Guvernamentale), Editura Chemarea, Iaşi, 1994, p.85.

178

http://www.oecd.org/


realizarea de studii despre politicile monetare, pieţele libere şi stabilitatea preţurilor, adună statistici privind indicatorii naţionali, cursurile de schimb, rata şomajului, schimbările în preţurile de consum, ţine sub permanentă observaţie evoluţia stării mediului, monitorizează bugetele de ajutor pentru ţările cu economii în schimbare, analizează dezvoltarea pe pieţele financiare, bancare, a asigurărilor, încurajează politicile antitrust şi cele privind protecţia consumatorului, luptă împotriva spălării banilor şi a mitei în comerţul internaţional etc.

În structura organizaţiei intră următoarele organe: Consiliul, compus din reprezentanţii tuturor statelor membre se reuneşte la nivelul reprezentanţilor permanenţi (de două ori pe lună) sub preşedenţia secretarului general şi la nivel de miniştrii (de obicei o dată pe an, în mai-iunie) sub preşedenţia unui ministru din ţările membre. Delegaţiile permanente sunt stabilite sub formă de misiuni diplomatice conduse de ambasadori. Deciziile Consiliului şi recomandările sunt luate, respectiv făcute prin acord mutual, de către toţi membrii. Comitetul executiv este condus de unul dintre reprezentanţii permanenţi ai statelor membre având rolul de a pregăti lucrările şi de a rezolva problemele cu caracter special.

O mare parte a activităţilor şi programelor OECD sunt realizate de un număr de 200 de comitete şi grupuri de lucru sub directa coordonare a Secretariatului. Acestea sunt compuse din funcţionari guvernamentali ai statelor membre sau ai delegaţiilor permanente. Dintre cele mai importante astfel de organisme enumerăm Comitetul de ajutor al dezvoltării, Comitetul de politică economică,

179


Comitetul de examinare a situaţiei economice şi a dezvoltării, Comitetul de schimb etc.

Secretariatul este alcătuit dintr-un corp de înalţi funcţionari internaţionali, independenţi de guvernele lor şi are ca obligaţie principală coordonarea activităţilor organizaţiei.

Acestor organe li se alătură şi o serie de structuri autonome sau semi-autonome precum Agenţia pentru energie nucleară, Centrul de dezvoltare al OECD, Agenţia internaţională a energiei etc.

Uniunea Europeană

180

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Tratate şi cursuri

Albu, Cornel. Fondul Monetar Internaţional – documentar, Editura Politică, Bucureşti, 1973.

Bakker, Age F.P.. Instituţiile financiare internaţionale, Editura “Antet”, Bucureşti, 1996.

Beşteliu-Miga, Raluca. Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

Brown, R. ,Lester. Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti,1994.

Bird, Grahman. IMF lending to developing countries, Londra, 1995.

Cocriş, Vasile. Monedă, credit şi bănci. Suport de curs, Iaşi, 2003.

Dragoescu, Elena Fondul Monetar Internaţional, Editura “Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş, 2000.

Dumitrescu Sterian, Economia Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Dariescu, Nadia, Cerasela. Elemente de drept bancar şi valutar. Ediţie revizuită şi adăugită, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2007.

Floricel, Constantin. Relaţii valutar-financiare internaţionale, ediţia a-v-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.

Fontanel, Jaques. Organisation Economiques Internationales; Masson Droit, Sciences Economiques,1992.

181


Gaftoniuc, Simona. Finanţele Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Ignat, Ion. Pralea, Spiridon. Economie Mondială, Editura Symposion, Iaşi, 1994.

Kiriţescu, Costin, C., Dobrescu, Emilan. Băncile. Mică Enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998.

Kiriţescu, C., Costin. Relaţiile valutar – financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1978.

Lenoiu, Patrik. Fondul Monetar Internaţional, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti, 2000.

Luchian, Dragoş. Banca Mondială, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.

Lupu, Diana, Viorica. Blănaru, Constantin, Adrian. Monedă şi Credit. Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006.

Minea, Mircea, Ştefan. Elemente de drept financiar internaţional, Ed. Accent, Cluj Napoca,2001.

Moreanu-Defarges Phillipe, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura Institutul European, Iaşi, 1998.

Mugur, Nicolae. Isarescu, Mugur. Aurul- mit şi realitate, Editura Junimea, Iaşi, 1981.

George, Nicolescu. Magia aurului, Editura Institutului European, Iaşi, 1992.

Olcescu, Paul. Andronovici, Constantin, Relaţii şi organizaţii economice internaţionale, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1985.

Oprescu, Dorel. Sistemul Monetar Internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981.

Popescu, Andrei. Jinga, Ion. Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

182


Stanciu, Nicusor. Finanţarea externă a României prin organisme financiare internaţionale, Editura MJM, Craiova, 1999.

Şaguna, Drosu, Dan. Drept bancar şi valutar, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1994.

Şaguna, Drosu, Dan. Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

Dan, Drosu, Şaguna. Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.

Teulon, Frederic, Sistemul Monetar Internaţional, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.

Turcu, Ion. Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Turcu, Ion. Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. I-II, Ediţia a V-a actualizată şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

Turliuc, Vasile. Cocris, vasile. Dornescu, Valeriu. Boariu, Angela. Stoica, Ovidiu. Chirlesan, Dan. Monedă şi credit, Editura Universităţii « AL. I. Cuza », Iaşi, 2007.

Văcărel, Iulian. Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.

Văcărel, Iulian. Bistriceanu, Gheorghe. Anghelache, Gabriela. Bodnar, Maria. Bercea, Florian. Mosteanu, Tatiana. Georgescu, Florin. Finanţe publice, Editia a V-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,2006.

183


Site-uri internet:

www imf. org www fmi. Ro http: // W W W worldbank.org.ro w w w. Imf.org. ro

Rapoarte şi studii

1.Raportul anual al Băncii Mondiale, 2001; 2. Raportul Evaluare a Sărăciei în România, 2002 –

2003; 3. Reforma instituţională pentru investiţii şi

dezvoltare în Europa de Sud – Est, 2003

184

Editura Lumen

Str. Ţepeş Vodă nr. 2, Iaşi

OP 3 CP 780

www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com [email protected]

Printed in EU

Date post:	07-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	ionela-pirvu-grosu
View:	58 times
Download:	14 times

Nadia Anitei Institutii Financiare Internatinoale BT 1

Documents