2 F U R N I C A Anul âl XV, No. 64, Luni 6 Septembrie 1920

Puţini vor fi fiind, sunt sigur, latinii din Europă cari să admire pe ministrul industriei cu ardoarea cu câre'l ad­miră subsemnatul.

Gîndiţi-vă şi dumneavoastră: Pe cînd, stăpîn, aici, era kaiserul,

cu privilejul pe care'l trăgea din prin­cipiu! de „domn străin", zahărul de la Chiuia se vindea cu 1,15 la Bucu­reşti — şi cu 0,60 în nacht Ia Rusciuc, ori în Constantinopol.

In timpul neutralităţii, pe cînd gu­vernul romîn ducea Bulgariei muniţiile nemţeşti cu cari aveau să nemerească, la Turtucaiâ, numele generalului Iliescu, zahăr n'aveau decît consilierii comu­nali. Pentru cele cîteva kilograme de­pozitate, pela băcănii, pentru populaţie, se înghesuia lumea, se bătea şi se chinuia pînă cînd avortau muierile.

A venit resboiul — şi zahărul â dis­părut : parte pentru a se îndulci amă­răciunea bravilor dela etape, şi restul ca să facă fericirea celor din jurul pârcălabului.

După victoria dela Argeş, unde ge­neralul Socec a dovedit că spiţa Ma-kedonilor n a dispărut, a intrat nemţii şi au rechiziţionat cît zahăr au găsit în Bucureşti.

De aci încolo, treaba mergea neted; dedeai ce dedeal morfionului împărătesc —şi te aprovizionai. Preţul, însă, cu toată rapacitatea homosexualilor, n'a prea trecut de doi galbeni ocaua dreaptă.

Iată, însă, că, graţie vitejiei d-!or Ionescu-Brăila, Dumitrescu-Militari şi a celorlalţi autori ai Romîniei-Mari, visul de care 'şi băteau joc macabeii din poliţia lui Pinkhofs s'â realizat — şi to­varăşii politici ai d-Iui A!ecu Constan-tinescu âu descălecat la Bucureşti, triumfători şi cu puteri, dela Cel de Sus, ca, legate să fie cele ce vor lega şi deslegate, cele pe care le vor dezlega.

Din momentul acesta ferice, moment care coincide exact cu averea scanda­loasă a d-lui Rusu Abrudcanul, zahărul, care se cumpăra curent, sub ocupaţie, cu 15-20 dc lei, a ajuns 30 — şi tre­buia să baţi pînă la uşa ofiţerilor ca sâ 'ţi-1 poţi procura, deşi toptangiii '1 oferiau, la Constanţa, ministerului, cu 2 ruble kilogramul.

Ceeacc văzînd populaţia, a început, într'un glas, să strige :

— Bre, dar Porc mai c cel cu a-drovizionarea!

Geniul bun al Romîniei, însă, care ne-a scăpat, dealungul veacurilor, de apă, de foc şi de moarte năprasnică, ne-a cortorosit, în fine, şi de liberali cu derivatele lor îmbrăcate soldăţeşte.

Am respirat — am respirat cu lă­comie mai întii cînd am văzut că d. Chrisoveloni pune ministru Ia industrie pe grămăticul pe care '1 avea Ia ti­parniţa Iui Baer.

— D. Tăslăoanu, îşi zicea sărăcimea, va avea, de sigur, milă de nevoiaşii, ca unul ce multă vreme n'a văzut pi­tula decît în cinematograf.

De unde, însă ! Cine a pierdut no­rocul, ca să'I 'găsească populaţia Ca­pitalei ! De cînd cu d. Tăsloanu la gremiul aprovizionărei, zahărul s'a ur­cat Ia 42 de Iei, !-a îndoit, adică, de cît în cea mâi. cumplită^ perioadă a urgiei teutone.

Şi, fiindcă nu mai are nici cui se plînge nici ce mai nădăjdui, populaţia Capitalei plăteşte resemnată — iar ca resbunare, icneşte, cînd o pridideşte obida:

— Adică, ce, numai A. C. c P. în ţara asta ?

Şi se duce, pe urmă, de'şi vede de treabă — pe cînd favoriţii ministerului descarcă vagoane cu şocolată, cum des­cărcaţi roşcove pe cînd aştepta lumea să aducă malaiu.

Toţi ca unu', fata mea. Fotache Trăsnaie

MUCURI DE IDEI — O R I G I N A L E —

Po /esta banală. O floare creşte timidă lângă un gard.

Culoarea ce'i ţine Ioc de îmbrăcămin­te e aşa de strălucitoare, că trecătorii o ocolesc sfioşi. Soseşte un necunos­cut — o brută oarecare. S'apleacă, o smulge, şi după ce i-a respirat puter­nic parfumul îmbătător, o svîrle în mijlocul drumului, unde se va veşteji.

O mahalagioaică vădăuvă şi săracă are o fată frumoasă cum numai mize­ria ştie câte odată să'mbrace stoma­curile vecinie flămînde. Soseşte bruta — o cocoană bătrînă, aşezată la vorbă. Intră'n casă şi după ce a cîştigrjt în­crederea văduvei, îi spune:

— De ce ţii fata şi n'o dai undeva ?...

E destul de mare... Cîţi ani a re? — Merge pe al şeaisprezecilea. — Vezi?... D-ta ieşti săracă: trebue

să munceşti ca să trăeşti. Pleci p'aci încolo, să'ţi cauţi de lucru. Fata ră-mîne singură a : a : ă ; şi de ! ca fetele: sunt aţâţi golani în mahala care'i aţin calea! De ce să te trudeşti d-ta şi n'o laşi pe ea să muncească?... Cunosc eu nişte boieri Ia care ar fi bine. Lea­fă mare: o sută de Iei pe lună şi treabă mai nimic: toată ziua de colo pînă colo prin odăi: „fată în "casă", cum îi zic ei.

Timp de o săptămînă vizitele au continuat.

— Bagă de seamă,— îi repeta me­reu cocoana bătrînă şi aşezată lâ vor­bă. Mîine, poimîine te părăsesc puterile, n'o să mai poţi munci. Şi-atunci cine o să te ajute?... O să te duci să cer­şeşti?... Cui o să-i ceri dacă nu fetei d-ta!e?

In cele din urmă, convinsă, mahala­gioaica a primit.;

„Boieri" erau oameni de t reabă; aveau însă un băiat, un elev într'a şeaptea de liceu, care toată noaptea cotrobăia prin coridoarele întunecoase ale locuinţei părinteşti, oprindu-se şi ciocănind pe la uşile slujnicilor.

După opt [luni, fioarea plăpîndă a fost trimeasă să se veştejească într'un spital: în curînd copila avea să dea naştere unui copil!

Astăzi, mahalagioaica toată ziua plân­ge. Şi dacă cineva o întreabă cauza, bătrînă îi răspunde între două bocete:

— Păcatele ei, maică. De unde erea „fată în casă" acum fată în spital!

Diverse. Omul e acelaş pretutindeni —- ca şi

Dumnezeu. D-nul A. C. Cuza fiind om, eţetera, eţetera. Pentru ce nu s'ar purta Ia fel şi 'n afară de Parlament ?

Deci, ieşanul reprezentant al Ardea­lului, continuă a fi epigramistul duşman al fruntaşilor federaţi. Iorga şi Miha-lache sunt caii lui de bătae. Cînd opi­nia publică, subt forma unui gură-cască oarecare, strigă din marginea trotua­rului: „Arde'l, birjar!" d-nul A. C.Cuza înfaşcă repede biciul ironie... Ascultaţi:

Miopul cu cioc, spaima evreiilor din „Tîrgu dipi Cuc", deunăzi, zărind un important personaj fanfaron, un soi de pretinsă Eminence Grise căreia nimic nu-i scapă din ce se petrece între mur

ilarele culise politice, se repede pe la spate, apuc'ndu i braţul, SOLARI:

— Veste nouă! îngâmfatul tresare: — Care veste?... Ce veste? — Iorga... — Vaţi bătut în duel? — Nu: Goliat refuză să se bată cu

praştia 1 lorga.., — Ei bine, şi ca spune odată! — Iorga iar a pupat pe Mihalache. — Unde? — In... Capitală, porcule!

Cronica scandaloasă pretinde că fai­moasa Eminenţă Cenuşie şi-acum îşi linge... buzele.

„Artiştii lucrează" — au avut grijca să ne vesteassă din vreme aproape toate ziarele.

Burghezi, păziţi-vă buzunarele... şi nevestele! Căci iată ce s'a întîmplat unui cunoscut amator de picturi fru­moase şi cuconiţe idem.

Un amic comun, care se îndeletni­ceşte cu vînzarea de tablouri în schim­bul unui „mfc comision", vine la el şi-i spune:

— Am găsit ceva pentru tine: ceva superb! Hal repede, să nu pierdem ocazia: un pictor mare, încă necu­noscut.

Atelierul pictorului cu pricina e tos-mai Ja dracu... pe care tînărul artist zilnic îl trage de coadă.

Amatorul de artă intră. Pictorul, înştiinţat din vreme, îl aş­

tepta. Samsarul se duce drept la un tablou

mare, acoperit, trage pînza: — Priveşte! O femee superbă, goală din cap pînă

la picioare, văzută de spate. Mecena duce mîna la gură, atît poate

să spue: — Nevastă-mea! Apoi, întorcîndu-se nedumerit spre

autorul tabloului: — A consimţit ea să vă pozeze

goală? — Pardon! — răspunde calm june­

le pictor: nu vedeţi că-i cu cămaşea,.. în mînă?

Odată cu sosirea toamnei, un di­vorţ mai mult bate la uşe.

Ul t ima oră.. . soc ia l is tă . De obicei, la circ, cînd e vorba să

se execute o „figură" periculoasă care

cere multă precizie, totdeauna cineva comandă: „Unu... doi,., trei!" Şi tum-ba-i gata.

Exact şi cu tovarăşii ruşi: „Unir... doi... a IlI-a Internaţională!" Gata con­gresul dela Moscova.

Fiind vorba să ia parte şi tovarăşul, Cristescu, plăpumarul, un reporter curios s'a repezit de'l a interviewat:

— Şefule, ce părere ai despre ziua de opt ore de lucru?

— Nu ştiu... niciodată nu'mi s'a în­tîmplat să muncesc opt ore în şir.

*' Birou de plasare. Cum ar zice Mi­

tică : „Pla ă-are, peşti nu prea ! Gă­seşti de toate, numai ce cauţi nu. Birou de plasare pentru servitori. Mai repede îţi poţi procura unu din beciu poliţiei, închis pentru al nu ştiu cîtelea furt.

Deci: O cocoană pachidirmică, mătăsărie

lipită pe grăsime, a sosit în automobil şi-a oprit în faţa biroului.

Agentul de serviciu, mirosind un gras bacşiş — la fel cu cucoana— se repede din pragul uşei ca s'o servească.

— O servitoare... — Tocmai avem una... Vream s'o

trimetem d-lui ministru, dar dînsul poate să mai aştepte: are destule treburi. Mărio!... Ia vino încoa de vorbeşte cu cucoana.

Ceâ strigată, care a înlocuit pe agent în pragul uşei, înaintează ca o barză, avînd la bază o pereche de tocuri înalte cît răposatul Turnul Colţei.

Elefantoaica o măsoară cu privirea... sbîrceşte din nas:

— Ştii să speli şi să calci? Fetiţa, în echilibru pe vîrful pantofi­

lor, observă, răspunde respicat: — Săru' mîna, coniţă, de spălat nu

ştiu să spăl; de călcat, însă, calc foarte des... bătăturile stâpînilor. • ii. s A & j \

Oh, femei le ! . . . O hurueală sîcîitoâre de nervi se

aude sus, pe cer (ai crede că sfinţii s'au apucat să joace popice); apoi, aşa că din senin, din trei nori aproape străvezii încep să cadă boabe de apă mari cît cireşile.

Plouă! Lumea, surprinsă pe străzi, fuge la

adăpost. Dar prea tîrziu! Ploaeâ a în­ceput atît de repede, că toţi acum au aerul unor saltimbanci cari nu jucat pan-tomima Circul sub apă.

Din mulţime a făcut parte şi maclăin Popescu, care s'a înlors acasă udă, cu „toaleta" lipită de corp de par'câ ar fi în costum de bae.

D-nuI Popescu, rămas acasă să'şi cureţe ţigaretul de nicotină, exclamă:

— S'a dus dracului şi rochia nouă! De ce nu ţi-ai luai umbrela?

— Din cauza ta. — Din cauza mea ?! — Fireşte! Dacă nu te duceai vara

asta la Tekir-Ghiol ca să te \indeci de reumatism, acuma ştiam mai dina­inte că are să plouă!

Nae D. Ţăranu • • • / -

Un „director literar41

Trebuie să revin asupra acestei ches­tiuni, care mă obsedează. Eu, în înde­lunga mea carieră paralelă (a nu se citi paralie) de ziarist şi literat, am cu­noscut, din păcate (ale cui? nu ştiu) destui directori, a căror activitate, dacă cerea vreo sforţare, nu era nicidecum de natură intelectuală. Dar aceia toţi erau directori de gazete politice; di­rectori de reviste literare, în aceeaşi categorie, nu mi-a fost dat să văd,— până la epoca lui dom' Stelian Po­pescu, care iscăleşte director la „Uni­versul literar".

Mi-am pus şi altădată întrebarea, până In momentul de faţă a rămas fără răspuns: — Ce caută dom' Stelian in literatură? (Fiindcă în politică orişicare cetăţean al României mari poate şi are dreptul, să aibă câte ceva de căutat). Mi-o pun iarăşi (întrebarea) uitându-mă acum la „Universul literar" dtla 15 August 1920, în care găsesc, lasn-mar, nume de seamă în literatura româ­nească,—dar când să le citesc opera, mă împiedic de un tipar atât de neci-teţ, încât îmi zic: — Mai bine să aş­tept „strângerea în volum" a tuturor acestor produse literariceşti...

Dar cu asta n'am rezolvat întreba­rea : Ce diriguieşte dom' Stelian acolo, la revista în capul căreia îşi tipăreşte, ţanţoş, turaua?... Cu ce colaborează el acolo, unde Victor Eftimiu, Emil Isac, şi alţii, condescind a şi lăsa pradă proza sau versurile lor?

Şi trebuie să-mi răspund: Colabo­rează şi el, — cu tiparul neciteţ.

Şi totuşi e un noroc. Căci dacă i-ar trece prin minte cumva ca să mai co­laboreze, acest dom' director, şi cu scrisul lui propriu, — textul ar deveni imediat şi mai neciteţ.

Alt noroc este că această încercare n'âre s'o facă. II desfid. Nu-i va da mîna să împingă ridicolul atît de de­parte.

îon Grămaticu

Intîmpliri din Capitali, — Dintr'o coaje ds pipene

I L O i l Q R B R C S 5 9 N

.ABRICoT lMC

— In s t î rs i t , îm i v ă m i t i eu o d a t ă p i c i o a r e l e ; d a r «e t r e b u e s ă v a d ă l u m e a d e p e s t r a d ă !

D e s e n d e F. Strc.lo

Anul ai XV. No. 64. Luni 6 Septembrie 1920 F U R N I C A 5

P O R C I I I M P R E S I I D I N T I M P U L I N V A Z I E I

NOTE DE OM NECĂJIT

! * ~ , | \Jj£< \ i — Toată. Şi mai vin. — Ha? — Mai vin şi alţii. Acu se face cer­

cetare la primărie. — Păi, şi acolo sunt evrei? — Nu, dâr sunt y'irmani şi telegrafişti. — Mersi, dragă Grunberg. Mă duc

să fac o vizită la sora mea, suţia dela Sternbach. O să-i zic că 'mi pare deja rău — aşa să aibă el bine, parşivul de cumnată-meu!

Şi ruda morarului a plecat radios. Nu 'i venea să crează că Iehovah

s'a milostivit să-i trimeată, pînă'nziuă, atîta covîrşitoare bucurie.

Se petrec, pe tăcute, lucruri de im­portanţă mare. Soldaţii germani, atîda ctţi au mai rămas în oraş, umblă for­fota toată ziua prin cîrciumi. De cum se întunecă, îi încarcă în vagoane şi-i expediază. Din pricina asta, nu mai sunt, dintre ofiţerii kaiseruiui, de cît acele scîmave prostituate, trimise, ca specialităţi, dela Berlin, ca să servească perversitatea guvernatorului şi a celor cîţiva superiori din administraţia mili­tară, încolo, pretutindeni au fost înlo­cuiţi cu austriaci.

Am asistat ieri, în faţa tai abei unde se vinde produsul pescăriilor lui Antipa, la cel dintîiu efect al acestai prefaceri în comanda teritoriului ocupat.

Se grămădise lumea, ca de obiceiu. Peşte, tot ca de obiceiu, nu se dădea decît străinilor cari îşi dovedeau cali­tatea cu ausweisul —şi soldaţilor ger­mani, cari, ca de obiceiu, iîrguiau pen­tru. . . gazde.

Paza, afară, o făceau, acum, contra obiceiului, austriacii. Cînd a văzut şeful de post că ploşniţele kaiserulin fac pe misiţii, ei cari, pentru hrană, au solda-tenheim, i-au luat de guler cu cel mei catifelat gest pe care-1 inspiră prietenia ce-i leagă de germani — şi-'i au tîrît la feldarest.

Aşa cum au ajuns lucrurile, nu va trece mult şi va fi nevoie de interven­ţia fcuerwehrg-ilor noştri ca să stingă văpaia ce se naşte din îmbrăţişarea ucigaşâ la care se vor deda aliaţii, azi-mîine.

Tipic Un soldat german, băirîn, bărbos,

aproape gîrbov, îşi cumpărase azi, dela cantină, tutun, cu jumătate preţ, şi-1 vindea, pe Bulevardul Eiisabeta, unui biet ovreiu, cu un cîştig care să-i dea putinţa de a bea şi el un pahar de bere. Tîrgul se făcea pe trotuar, în dreptul librăriei Eskenasy, peste drum de băile Eforiei. Pe cînd tocmia clientul cu imperialul negustor ambu­lant, se repede ca 9 furie ovreica din

prăvălia anticarului, urîtă de te apucă... răul de mare cînd o vezi, şi începe să sbiere, în jargon, pe cate se căznia să-1 facă cît mai berlinez:

— Nu e permis să vinzi, O să te zic la militărpolizei!

Neamţul s'a intimidat — şi a rămas fără bere. Clientul, care-'şi cunoaşte neamul, s'a adresat, atunci, urîtci din pragul prăvăliei, şi, în limba academică în care declară amor cei dela Uniune, i-a spus cîteva din acele ebraice ama­bilităţi cari au făcut celebru pe Zeilig Schor.

Oricum, o ovreică, indignată de fap­tul că, după atîta vreme, un y'irman încearcă să facă odată ceeace pămîn-ienli fac toată ziua, dela Noembre tre­cut, a supărat pe coreligionarul care scăpase chilipirul; de aceea, după ce a turnat pe mutra spurcăciunei un hîr-dău de amenităţi, întorcea capul, pe urmă, departe de ea, şi, fulgerînd-o din ochi, scuipa graţiozităţi talmudice.

Crucea Roşie are, pe lîngă un divi­zion de giovini, rumeni şi pieptoşi, şi vre o cîteva femei în serviciul biurou-rilor, serviciu creat ca să puie pe cei aleşi la adăpost de ororile răsboiului.

Printre femei, cu toată Crucea, c şi o Auerbach, a cărei le/e rezultă din chiar numele pe care-1 poartă.

Funcţionarilor acestei instituţii li se dă, potrivit cu greutăţile famiiiei, carne, cu pteţul zilei, din cea destinată spi-talurilor.

Una din funcţionare, d-na Ştefănescu, s'a privat, deunftzi, de raţia-i de carne ca să înlesnească pe d-na doctor Odo-bescu, care, nefiind dela Crucea lui Marghiloman, postise cu săptămînile, că noi toţi. •

Auerbăchoaiâ a aflat, pe semne, in­corectitudinea, şi, cum jidanul moare dar alături cu cinstea ideală nu calcă, nu s'a putut răbda — şi a denunţat păcatul la autoritatea... nemţească.

Nemţii au făcut intervenţie; Crucea Roşie a pornit anchetă; d-na Ştefănescu a mărturisit gentiieţa pe care o făcuse, o singură dată, doctoresei — şi d-na doctor Odobescu a recunoscut că a primit kilogramul de carne, pe care l'a plătit cu preţul cu care cancelaria o dedese funcţionarei sale.

Administraţia, însă, indignată că în biurourile ei se învîrteşte negoţ, a des­tituit pe d-na Ştefănescu, pentru că Auerbăchoaiâ nu putea să trăiască sub acelaş acoperământ cu o colegă aşa de puţin respectuoasă de ortodoxia regulamentelor.

Faţă cu severitatea aceasta a Crucei Roşii precum şi a probităţei seminţiei Auerbăchoaiei, stau cu şi mă întreb: oare, ce ar fi devenit ţărişoara asta, daca piimtntenîi, în loc să spioneze ca totul să se petreacă în mod evan-gelic, s'ar fi dedat, ca romînii, la fali­mente, la escrocherii, la codoşiîc şi la expediente!

Geniul bun al Romîniei, însă, a avut grijă de noi — de aceea ne-a miluit cu neamul Iui Israel, ca să ne fie nouă mîngîiere la necazuri şi piedică la ispită.

Mulţumim frumos! 8 Aprilie. Am spus, într'altă parte,

peripeţiile prin cari a trecut garnizona bulgărească pînă să ajungă Ia satis­facţia de a mînca Ia Capsa cu per­delele lăsate, ca la casele pe cari le tolerează poliţia ca supapă de sigu­ranţă pentru societate.

Intre alte mărfuri găsite acolo cînd au tăbnrît comitagiii, erau şi cîteva bu­toaie cu icre, icre cari, păstrate rău şi neconsumate Ia vreme, se rînceziserâ aşa încît germanii n'au făcut nici o di­ficultate să le lase scumpilor lor aliaţi — din contra. Astfel că ; graţie numai aces­tei întîmplări, bulgarii mănîncă, pentru un franc şi cinci zeci dejunul, şi icre negre — pe lîngă prăjituri, îngheţată, şampanie şi celelalte delicatese pe cari le prepară bucătarul lui Capsa, anume oprit în serviciu pentru trebuinţele alese ale delicaţilor gourmets.

Icrele pentru bulgari, însă, sunt ca apa în fedeleş pentru prietenii Sfîntu-lui Anton. Cînd se serveşte acest deo­sebit comestibil, aleargă bragagiii de pe la toate răspîntiile, şi se înjură, şi se întrec care mai de cari se se în­ghesuie la porţie—încît la fiecare masă e nevoie să vie un neamţ dela comen-duire ca să împiedice pe bulgări de a pune mîna pe cuţite.

Din pricina icrelor, pe care ofiţerii le mănîncă cu ardei — a fost, alaltăeri, aşa ucigaş asalt Ia Capsa, încît sala de mîncare era cît p'aci să devie o baie de sînge. Ceeace văzînd artelnicul, a intrat la grijă pentru viaţa vitejilor voiniţi şi, potrivit tradiţiei moştenite de la al lor Dedu Ivan, a tăiat capul viţelului ca să'l scoată din oală. Anume, ca să nu mai fie măcel Ia masă, a vîn-dut icrele în înţelegere cu comandan­tul pieţei—şi cînd s'au năpustit zar­zavagiii, după obiceiu, le-a spus scurt;

— Nema, bre. — Nema? — 'nţu! Şi numai astfel s'a putut pune CAPĂT

răsboiului fratricid.

15 Aprilie. Mi se spune că Virgil Arion, ne mai putînd căpăta fonduri de la fabricile de potcoave din Germania, pentru a face să reapară Moldova, ar fi gonit pe Litzica de la Kulturmlnis-terium şi i-ar fi luat locul.

Nu garantez veracitatea faptului, fiind că sub teutoni se păstrează taină chiar în jurul actelor oficiale — dar lucrul e verosimil, fiindcă, lipsit de eleimozina caselor nemţeşti, întrucît Carp nu dă nici un sorocovăţ, prezumtivul vice-verwaltung ajunsese străveziu.

Gura de om, gură de cîine — ce, te joci dumneata!

Schulder, scăpat de grija concuren­ţei pentru gazeta independentă pe câre proiectează s'o scoată cu Burăh Braun-stcin, sub comanda lui Stere, cu aus-weis dela poliţcimeister, zicea aseară către un prieten, care se mira că reu-fise deja el, uvreiu, să'l facă pe Arion rninstru y'îrman:

— Eu, dragă, cînd eram băgat la Cavalerul de modă, stropeam trotua­rul cu ţîmburuşul tinichelei şi am reu­şit să fac milionul speculind gazetele subt rîmîni; cum să nu fac, cu Stere, sub y'fimani, un fleac de viceverwal-tung la departamentul unde numai Cri­văţ şl uşierii au de lucrul

Şi du,ă o pauză, în timpul căreia se vedea că reflectează adîn••:

— Nu prea ştiu să citesc bine slovă rumîneasca, că i-aşi arăta eu Iul Milea cum se scrie Adivorl

21 Aprilie. Cîteva apariţii interesante. Vă aduceţi aminte de Monske ~-

Monske, servitor Ia palat, însărcinat de „Mama răniţilor" cu direcţia Vetrei Lu­minoase, şi care, într*o zi, s'a consta­tat că furase tot avutul orbilor. Monske, atunci, silit, cu toată înalta-i protecţie, să „se retragă" de la Vatra Luminoa­să, deschisese negoţ de oglinzi. Avea de comanditar pe Staegmeyer, pe care Ta pus să iscălească poliţe de peste o sută de mii de lei, şi pe urmă a dat faliment—şi, cu dispreţ pentru ţara in­grată căreia'! adusese atîtea mari ser­vicii, a fugit peste graniţă cu cc bru­ma agonisise într'o viaţă de muncă... nemţească.

, Staegmeyer, de inimă rea, a murit cînd s'a văzut ruinat.

Azi îl văzul pe Monske. E biciclist în armata germană, armată în care au loc de favoare toţi nemţii cari, la noi, au fost în puşcărie sau se pregă­teau să intre înainte de isbucnirearăs-boiului.

Ca răsplată pentru serviciile aduse imperiului pe cînd era aici şl ca oma­giu pentru înalta Iul cinste, e însărci­nat, acum, de către statul major eco­nomic, cu deverul vinurilor rechiziţio­nate de nemţi din toate podgoriile noastre—weinbursch.

Mi se spune că el, Monske, îm­preună cu Neniţescu, a organizat, deu­năzi, panahida de la Curtea de Argeş, pentru pomenirea auguştilor răposaţi.

Recunoştinţa e o floare care nu creşte declt în inimile alese.

Pontmbielul. S'a întors din Iaşi fe­ciorul Iui Mizrahy, ceasornicarul din gura pieţei.

Mizrahy, fiul, are, acum, ceva peste şaptesprezece ani — şi de cînd a sosit în Bucureşti, e pelerinagiu la ceasor­nicăria lui tătînâ-său. Căci, om din Iaş :, la Bucureşti, azi, este ca curiozi­tate, un fenom:n cum trebuie să fi fost, pe vremuri, balonul, căruia poporenii îi ziceau: băşica lui Caragea.

Petrea Carp, Crivăţ, Lupu-Zcosta/n, Virgil Arion, Stere ukrainianul, Burăh Braunstein, cel mâi perspicace diplo­mat al imperiului german, Schulder, Anti n, Canburopol şi /farnabatf s'au şi grăbit <să'i viziteze ca să audă, din viu graiu şi de la martor de credinţă, situaţia din Moldova şi intenţiile A S ­cunse aie Entente!. '

Şi băietanul, leit tat'săn, povesteşte fără să clipească din ochi :

— Fusesem dus Ia ialomiţa deja. Cind s'au apropiat y'frmanil, am fugit — şi am făcut opt sâptămîni pînă la Moldova, fără gulugan în buzunar. A-coio, lume ca nisipul — şi mutropoiit la Moldova. Sărăcie şi boale deja cum n'am văzui. Milionarii cerşesc pe stradă —• şi mor cite // mii de oameni pe zi, şi doftori.

Muscalii sunt srăpuni pişti Iaşi. Pra-fecţi, miniştri, comisari, sunt numai ruşi — rum/mi dorm pe uliţele, ca cîinii.

Dacă am vuzut aşa, mi-am scos pa­şaport rumuncsc, am trecut prin Rusia şi am ajuns, peste u sâptămimă, la Pe-tersburg, tocmai cînd isbucnise deja revuluţie.

Acolo, mizerie mai mult decît Ia Mol-dovdf. Lume umblă cu picerele gol, fiind nu există încălţăminte chiar dacă dai deja a mie de ruble pe M perechi de papuci. Dela Pctersburg m'am re­pezit la Stockholm, de unde, seoţînd paşaport turcesc, am trecut la Kopeu-haga şi d'aci, prin Germania, am venit Ia Bucureşti deja.

Cînd a auzit vestitul dela Ţibăneşti că în Rusia numai sunt mei cipici, iar medicii, după ce închid ochii clienţilor, se dedau şi ei la fantazia de a se îm­brăca în „castum de seînduri", s'a în­tors vesel către Lupu Kostaki, şi, fre-cîndu-şi miinile de bucurie, zis-a către el:

— V'edzi, gogomf.ne ! Nu-ţi spuneam eu că ia 29 Iunie voiu serba la Ţibă­neşti pe Şflntul Petru!

— Cum, şefule? — Mare barbă ai, Lupuie — dar cap,

nici cît Arion! Păi, daca, de şase luni, mor, Ia Iaşi, cîte o mie de inşi pi dzî, nu pricepi că o rămas Moldova pustie? Şi daca e pustie, iar Roşia fără cizme şi pradă anarhiei, ce greutate mai e pentru Mackenseu să intre triumfător în Ieşi!

— Adevărat! Dar tot nu pricep. — Gogomane! Mackensen la Prut,

va să dzîcă germanii in Basarabia — şi odată ai noştri Ia Odesa, în Ţibă­neşti este, vorba lui Delavrancea: pace, linişte şi concordie.

Lupu Kostake tfa priceput lămurit deducţia incomensurabilului său şef — de aceea, înainte de a se entusiasma de adîncimea profeţiei lui Petrea Carp, şi-a luat termen ca să se consulte cu Pîrvalcscu.

Ce este, însă, sau mai bine ce poate

să fie adevărat în ceeace ascultă naivii dela Mizrahy cetire ? Oamenii cari n'au proporţiile gigantice ale neasemuitului dela Ţibăneşti bănuiesc că feciorul ceasornicarului nici n'a fost !â Ialomiţ 1, sau că, şi dacă o fi fost dus de Pa-naitescu prin partea locului, a fugit — dar încoace, spre Bucureşti, nu încolo, spre laşi; că, a stat. ca Roller, ca vâru-său şl ca atiţia alţii, sub pat, neras, de s'a pregătit pentru eroism, pînă s'a potolit iuruşul, şi pe urmă a eşit, tuns şi frizat, ca debarcat proaspăt din Kopenhagă, ca să povestească lui Pe­trea Carp ceeace se petrece în stor-tingul din Stokholm.

Faptul, nici n'ar fi nou de altfel. Un alt aposto!, premergător lui Mizrahy, cum Ion Botezătorul a precedat pe Christ în taina de a face halbbad în feredeul Iordanului — un oarecare la-cobsohn, om cu datorii.,, de conştiinţă pe la toţi negustorii din Elveţia, isto-risla, acum vre-o două luni, că, în re­tragerea romînilor, pe cari comanda­mentul îi părăsia In mijlocul drumului, el şi cu incă vre-o două divizii, au ajuns la Rîmnicul-Sărat. Acolo, nemţii trăgeau numai cu şase tunuri, ca să-i facă pe muscali să creadă că n'au mat multe. Ceeace văzînd ruşii, cari aveau şai-spre-zece tunuri, au dat asalt cu p-:tru divizii de cavalerie. Nemţii, atunci, au demascat alte şai-zeci de tunuri —• şi cu fiecare salvă omorau cîte cincl-spre-zece mii de muscaii. Din opt-zecî de mii de cazaci, n'a rămas unul. Pe urmă, enervat, comandantul pahonţilor a început să împingă infanteria — dar, din cîteva corpuri de armată, n'a ajuns, pînă la tranşeele duşmane, nici-un sol­dat de al ţarului. El, Jacobsohn, ofiţer romîn, care era faţă şi părtaş Ia luptă, a fost luat prizonier, dus la Slatina, unde se aflau în lagăr şapte-spre-zece mii de ai noştri, dintre cari au murit, în vre-o două zile, de mizerie şi de foame, şapte sute cincizeci; şi acuma e Ia . . . Crucea Roşie in Bucureşti — iacobsohn, nu prizonierii morţi la Sla­tina.

Şi adăoga veridicul povestitor: — Nemţii nu îngropau pe fiecare

prizonier mort. Nu. Făceau o groapă mare. In groapă, aruncau soldaţii pe măsură ce muriau — dar pînă ce nu­mărul cadavrelor nu ajungea la două­zeci şi einci, nu asvîrleau pămînt ca să închizâ groapa.

Istorisirea aceasta fioroasă a fost făcută de Iacobsohn, care se întorcea, cu ouă, de!a Slatina, în redingotă, mar­tori fiind: Drăguşan, avocat; frate-său, negustor de seamă; Vasilesau, funcţio­nar superior la Blanck, şi o mulţime de alţii al căror nume nu le-am putut reţine din pricina sguduiturei nervoase pe care mi-a provocat-o povestea tra­gică â atîtor corpuri de armată sece­rate în floarea vîrstei.

Şi raţionamentul pe baza căruia a-

jungi, fără să vrei, la încheierea că Mizrahy nu vine dela Iaşi, cum Iacob-sohn n'â fost, ca soldat, la Rîmnicul-Sărat, e simplu: nici dacă se ducea călare pe o broască ţestoasă, nu punea ceasornicarul opt sâptămîni câ să meargă din Ialomiţa în capitala Mol­dovei, întîiu şi Intliu; al doilea: cu categoria de ialomiţean, n'avea cum aă-i dea, Panaitescu, pasport pentru Rusia; al treilea: daca a pus, dela sfîr-şitul lui Noembre, opt sâptămîni ca să ajuugă la Iaşi, drumul prin Rusia, Sue­dia, Olanda, Germania şi Austria, pînâ Ia Bucureşti, trebuia să-'l facă într'un an, cu cheltuială enormă — şi Mizrahy, tatăl, fiui şi neam de neamul lui, nu pot strînge, într'un secol, suma tre­buincioasă pentru astfel de călătorie, chiar dacă s'ar împrumuta şi dela Uniunea evreilor pămînteni.

Rămmem, dar, în alternativa: că cea­sornicarul este un impostor, mal mult secătură decit escroc; sau că a făcut pe jos, fără gologan, peste nouă mări şi nouă ţări, ocolul pămîntului în mal puţin de două luni. A doua ipoteză e aşa de absurdă, în:ît trebuie să-ţi zică copiii, pe uliţă, Petrea Carp, ca s'o crezi.

Dar o întrebare se impune: cum l-a venit lui Iacobsohn să născocească povestea cu comandanţii romîni cari fug, cu milioanele de cazaci morţi la Rîmnicul-Sărat şi cu groapa dela Sla­tina —— şi de unde a s o s Mizrahy, o lichea de băietan pentru care Europa se mărgineşte cu strada Patria şi cu uliţa Văcăreştilor, basmul cu cimitirul medicilor dela Iaşi, cu iuftul dela Pe-tersburg şi cu celelalte blestemăţii de pe vechiul continent?

Problema pare năprasnică —. şl e, totuşi, nu se poate mai uşoară.

Iacobsohn a auzit dela Labin, dela Antim, dela Diamandescu, dela Roller, dela vără-său ori dela alt coreligionar dosit de oştire, cum că ofiţerii romîni au fugit, toţi, ori s'au dat prizonieri —• de unde numărul de „opt sute de mii" soldaţi romîni prinşi de către y'îrmanl. Şi dacă alţii ştiu, pînă la unitate, ce s'a petrecut în armata noastră, ce fel de evreu ar fi el, Iacobsohn, dacă n'ar şti măcar ce e în oştirea ruseasca! Vă întreb — şi vă Inireb pentru că, ori cît de străini aţi fi de psichologia acestui neam isteric, nu se poate să nu fi aflat cum că nu există israilitean, din Du-deştl şi pînă la Podul-Iioaiei, care să-şi permită să ignoreze ce se petrece în capul Iui Bethmann Holweg, ce e în scrisorile de dragoste ale Iui Take Ionescu sau cîte chei are în buzunar Ion Brătianu!

Atîta este de imperioasă, pentru pa-mautean, datoria de a şti, in tot mo­mentul, exact, cum stă... celalt, în cît iudeul care nu poate cleveti pe aproa­pele, nici nu îndrăsneşte să apară la cafenea fără să auză spunîndu-i-se din

F U R N I C A

toate ungherile că e prost—cum celui care nu se manifestă ca yîrman apel* pist, i se zice trădător şi renegat şi agent provocator.

Cît despre Mizrahy, procesul cere­bral s 'I desfăşurat la d.nsul cu o nai­vitate puerilă: fn pivniţă, ori In pod, sau acolo, în fine, unde a stat retras pînă cînd a trecut potopul de barbari ramani, a citit, prin îngrijirea afectuoasă a neamurilor, Gazeta Bucureştilor — şi în organul acesta, „independent şi romînfsc", Wechsler alterna cu Aar-nabarr şi cu Zalţmann corespondenţele speciale prin care se spune*, zilnic, pentru edificarea cfltjrilor munteni, că la Iaşi, milionarii cerşesc pe stradă de la calici; că l i Botoşani, au murit cinci zeci de doctori şi cîteva sute de agenţi sanitari într'o zi — şi că guvernul din Moldova a trecut puterea in mîna Iui Gelerter, cklalistul.

Cu astfel de lecturi, credeţi că i-a trabuit imaginaţie multă lui Mizrahy ca să se pomenească plagiator? In tot cazul l-a trebuit mai puţină deeft Iui Iacobsohn — aci nu încape nici o în­doială.

{Iunie)

Cazuri de acestea, de isterie căptu­şită cu impostură |t hrănită de acea eternă duşmănie care credea secreta­rul Uniunei câ mă surprinde, s'au con­statat, pentru a o mia oară, la evreii pămînteni—cazuri de acestea aşi putea să citez pînă la nesffrşit. Dar e absurd să aprind luminarea ziua n' amlza mare. De aceea mă mărginesc să vă mai dau un singur exemplu, banal dar hazliu.

In bitirourile Băncii lui Blanck e un funcţionar Marcus. Marcus-ul acesta, este feciorul unui alt Marcus — să-i trăiască! — şl feciorul lui Marcus e soldat rumân. Vară trecută află Mar­cus, tatăl, că Marcus-fiul se bate vite­jeşte, la Bratocea—şl pleacă sâ'I vază.

Pe câmpul de luptă, însă, nici urmă de Marcus.

— Mi s'a prăpădit capii! oftează părintele, şi se întoarce obidit la Bu­cureşti.

Cînd, Însă, intră pe poarta, acasă, Marcus, bătrînul, rămfne încremenit: Marcus, tînărul, era In curte, viu-ne-vătămat.

Maree!, ci s'aude, tatălă ? — Bine, pace, p 'pa! — Păi, aici, cum? — Dar ct aveam să fac deja acolo ? — Resbel. — Cu cin/? — Cu oştire. — Aşi! Toată divizia a fost lui>a«.

prizoner deja. — Ce varbeşti? — Aşa să am bine! — Şi tu? — Iu n'âm vrut să mă predau deja.

7

— Şi? — Şi, fiindcă am rămas singur, nu

eram să mă bat eu cu /irmania toată....

Şi tînărul Marcus, viteazul de la Bratocea, a rămas în Bucureşti, p© iîngă bătrînul Marcus, ca să poves­tească laşitatea romînilor—el le dernier des Mohicans !

Acum, că Marcus minte; că nu a'a predat nimeni; câ Ia Brattceâ, am luat, n'am pierdut priz nieri; că în sflrşit, Marcus a dezertat pur şi simplu, nici nu e nevoie să v'o spui—şi MU e, ca toate astea, coreligionar, la Bucureşti, care să nu ştie deja, de Ia martor ocu­lar, că romînii s'au predat cu diviziile şi că singurul soldat căruia i-a fost ru­şine de atîta mişelie, a fost un «yreu.

Aşa sa scrie istoria... in jargon.

Sunt silit să aduc din nou vorba des­pre basmul Iul Mizrahy, fiindcă dâfia povestită de acest sinistru şnapănel Ia proporţii: nemţii cari îl comanditează nu îndrăznesc sâ-i reproducă improvi­zaţia în Gazetă, acum cînd p- re câ se apropie ziua socotelilor; dar ca să a-larmeze publicul din Muntenia, au luat o cale lăturalnică spre a obşti escro­cheria ovreiului tur.it: au însărcinat pe Catma să plimbe prin cafenele o listă de medici morţi la Iaşi de tifos exan-tematic — şi devotatul compars o ci­teşte rînjind de voluptate ca o hienă. Pe listă' figurează o mulţime de doctori pe cari Mizrahy nu ştie să'i spuie pe nume. dar pa cari serviciul nemţesc de spionagiu îi are în catalogul celor cari trebne să fi murit.

Cînd îi spusei, adineauri, lui Cătina, că ştirea o are de la ciasornicar, s'a clă­tinat întîiu, s'a roşit apoi — fiindcă e mai puţin cinic de cit Antim — şi în cele din urma, regâsindu-şi aplombul, mi-a întîmpinat:

— Ei, şi? Mizrahy nu putea fă vie din Iaşi?

— Nu. —• De ce? — Pentru câ n'a fost la Iaşi de

cînd e eL — De unde ştii dumneata că n'a fost? — Fiind că'mi a spus chiar el. — Cum se poate? — Da. Mi-a spus că v'a povestit bas­

mul ca să scape de voi. Minciuna asta a mea, mai robustă

decit chiar a ovreiului turcit, a sguduit pe Cătina aşa fel încit a dat. buzna la o tangentă.

— Dar dacă o ştiu de la altul? — A mai venit şi altul? — Ba nu, dar o ştiu au da undeva. — De unde? — Nu pot să spui. — Pricep. Nu te lasă Arnelung. — O să vedeţi dumneavoastră! Şi, vexat, şi-a îndoit hîrtia în patru

şi a pornit prin cafenele ca să încerce credulitatea altora.

8 F U R N I C A

Ceeace revoltă în neputincioasa svîr-colire a germanilor pentru a sdrobi moralul ceior d'aci prin prăpăstii scor­nite despre cei d acolo, este că nemţii întrebuinţează, pentru această îndelet­nicire odioasă, mercenari sceleraţi des­pre cari să poată zice într'o zi că sunt rcmîni.

Şi profit de ocazie ca să aduc ger­manilor laudă pentru respectul mare ce au de ei înşişi: niciodată, în şase luni de cînd au ocupat Muntenia, nicio­dată, nimeni, n'a văzut un neamţ stînd de vorbă, întinzînd rana sau răspun-zînd Ia salutul unuia măcar dintre mişeii cari s'au băgat romîni la între­prinderile lor mizerabile.

Iau de martor toată capitala pentru afirmarea aceasta, pe care aşi susţine-o cu toată virtutea pînă şi în faţa ştreangului.

Atîta dispreţ pentru unelte, onorează pe duşman în aceeaşi măsură în care ar trebui să omoare pe ticăloşi — şi Antim se îngraşă ca şi Slavici, ca şi Salzman, ca şi Duţu-Popescu, ca şi Afarnabafr ori Lupu A'ostaAi!

Este aşa de fenomenală nesimţirea acestor icono laşti încît aproape con­stituie o scuză — pentru ei, microbii, nu şi pentru Carp, uriaşul, însă.

Ordonanţe.—Ordonanţa de ieri ne făcea cunoscut că guvernatorul s'a îm­puternicit să deporteze, să ia ostatici sau să determine domiciliu forţat inde­zirabililor.

Cea de azi, e o poemă. Ni se rechi­ziţionează fructele din grădină şi nise pune în vedere că, sub pedeapsă de trei luni închisoare ori trei mii de iei amendă sau, de pe alegere, amîndouâ deodată, n'avem dreptul, când se vor coace, să ne culegem caisele, sâ facem dulceaţă de vişini ori magiun de prune.

Mîine, ca să se ex-cute întocmai proclamaţia lui Machensen cum că ni se va respecta viaţa şi avutul, va veni, desigur, o ordonanţă prin care să ni să spuie cum că, fără ausweis, n'avem dreptul sâ ne ducem... nicăiri — şi că tot ce produce r mînul e rezervat pentru statul major Al administraţiei militare...

Pereţii oraşului gemeau de cîte-va zile de afişe cari anunţau: „In curînd va apare Lum na, organ roniînesc inde­pendent, sub direcţia d-lui C. Stere, profesor universitar."

c e are de gînd să scrie Stere, „independent" şi romîneşte, azi, cînd nici cărţi de vizită nu'ţi poţi face dacă Censura nu'ţi admite textul, nu pricepe ni I eni. Dar afişele, m a i i şi colorate, au acoperit zidurile două săntămîni de zile, alături cu ale cinematograf, lor.

Arhibald

Aceste „note" an început la No. 83. Cu începutul anului XV, „Porcii" apar

regulat cate douJi pagini la fiecare număr.

n. ŞI J 3 C h e m in d e f e r " — Scrisorică lr i i î î8asă unui smic te hai —

Poşta e'n zăbavă, Află deci tîrxin Ca'i cald, pe cînd sCrla, Parc'ar curge lavă.

Adevăr e oare? Dă ciocoilor Hran' acest popor Din a lui sudoare?

De'i aşa, ascultă: Nicioaată noi N'am dat la ciocoi Sudoare mai multă l

Şl boerit d'ata 'Şi-au făcut, grâsciori, Pentru cartofori Trenul la Snaia.

Bătrînl şl cucoane Şi plăpînzl copii, Sardele'n cutii, Merg azi în vagoane-

Post fcesium A~um cînd eroul de la Marna e de­

parte, cînd pe iâ geamurile librarilor au apărut .Memoriile iui Gallieni şi cînd d. Take Iones u ne-a asigurat cu aurita-i guriţă că Mareşalul â venit numai pen­tru paiadă, ne putem permite şi noi, fără pic de impietate, cîteva observaţii: Pe cit a fost de mare sărbătoarea, pe âtît a fost de sforăitoare literatura re­torică şi gâzetăreas;ă vorbită sau tipă­rită în slove peritoare,

Din cînd în cînd, cîte o idee fericită, o vorbă de duh; încolo, mlaştina stă­tătoare a Banalităţii din care aceiaşi buhai, la anume răstimpuri, umplu slava cu logosuri aristofaneşti; brekekekex, coax, coaxf...

Iată de pildă numai o parte din bo­gata colecţie de adjective rostite cu această colemnă ocazie de cel puţin 0 mie de ori fiecare: însufleţit, însu-fleţitor, vibrator, mişcător, înălţător, frene­tic, călduros, entuziast, conştient, hyper-1 onştient, suprr.hyperconştient, emoţio-uant, vibrant, delizant, abracadabrant!.. Domnul Duiliu Zamfirescu, la re epţia din Senat, într'un lugos de cel mult trei minute a repetat de şase ori vor­bele „Domnule Mareşal!" ca şi cum ilustrul musafir ar fi fost surd ori şi-ar fi putut închipui ca preşedintele estetic

UN TREN DE LUX VA CIRCULA INTRE BUCUREŞTI ŞI SINAIA. BILETELE DE VÎNZARE LA CAZINO ŞL IU D-NUL DE BROUSSE,

ZIARELE. Nu's locomotive! Nu'i chip să tt&nsporţi Pentru bieţi morii Nici grîu de colive!

Dar C F. R. pus-a Un tren de lux ce Azi te duce, bre, Chiar pînă la... Brussa!

Căile Ferate Şi cu „chemln de fer" Nu mă mir, monşer, Sunt fatal legate.

Director, e svonnl Că'n curînd va fl, In loc de Macri De Marsay baronul.

Prinţul Ghifă.

al Camerei se adresează vreunui uşier. „Ovaţiunile reîncep ca!tie şi pline de

entuziasm. Urmează apoi o recepţie în sala de lectură a Senatului unde se şampanizeazâ". Ssrie un reporter ro-mîn Ia gazeta respectivă, îmbogăţln-du-şi pipota cu cîteva cupe de spu­mante iar Dicţionarul Academiei cu încă un verb. Uită însă sâ ne spună dacă în mijlocul atitor „ovaţiuni calde" poate chiar fierbinţi, cînd afară termometrul arăta 34°, Mareşalul riu a scos cumva batista ca să'şi şteargă măcar o bro­boană de sudoare. Nu: amănuntul ăsta ar strica sublimul serbării, „emoţia es­tetică" ar zice d. Duiliu.

Şi tot în acea gazetă, însă la pagina a patra, citim cum primarul din No-meny, un sat martir al războiului, a în-tîmpinat pe d. Miilerand care vizita prăpădul din nordul Franţei. Bietul om de ţară, a spus premierului scurt şi cuminte:

„Mul.ămiă înlesnirilor stâptnirii, am putut să ne refacem ţarinele noastre şl ne vom fare la loc şi vitele de muncă. Trecutul nostru slăvit, faima istoriei noastre ne îndeamnă să clă­dim iar Nomeny-ul cum a fost înainte de război. Cu ajutorul d-voastră, o vom faee".

Tot aşa o fi vorbit Mareşalului şi primarele din Mărâşeşti?

August Prostu.

Oh, femeile,

— C o n i ţ ă , i a r p l e c a ţ i ? . . . B o e r u a a f l a i t o t : a s p u s c ă c h i a r a z i d i m i n e a ţ ă aţ i a v u t î n t i l n i r e cu P o p e s c u ş i v ' a ţ i b ă t u t j o c d e e l .

— D i n " * » T R Ă . M a r i ţ o : l -am l ă u d a t f o a r t e n r - " • D e s e n de F . Ş I M L O

10 F U R N I C A

POPESCU & Comp. — ADAPTĂRI -

Căsătorie modernă. Popescu-fiul s'a dus la Constanta ca

să facă băi de mare — se laudă el; căci iată ce i-a spus tatu-său, la ple­care: „Du-te Ia Constanţa şi caută să te'nsori, c'acolo vine tot lume bună şi bogată. Grăbeşte-te şi să nu păţeşti ca acum un an, cînd mi-ai mîncat ba­nii două luni la munte şi te-ai întors tot necăpătuit!"

i L a Constanţa, într'adevă% vine lume multă şi bună... de jumulit (dacă nu mă credeţi, întrebaţi hotelierii din lo­calitate).

După o săptămînă de „învîrteală" pe subt enormele umbrele vărgate de la plaja Mamaia, Popescu-fiul dă fuga la poştă şi telegrafiază tatălui său:

Zestre 20.000 Tatăl răspunde imediat, tot telegrafic:

Lei sau poli ?

Telegrama fiului:

Poli

Răspunsul părintelui:

Fiindcă o iubeşti atît de mult, ia-o şi fiţi fericiţi!

Cununia a avut Ioc imediat. Căci Ia Constanţa vine lume foarte multă şi bună... de jumulit. Dacă nu mă cre­deţi, întrebaţi „bibănaşii" ce toată ziuă se plimbă încoa şi'ncolo pe nisipul plajei de Ia Mamaia.

Gura păcătosului. . . De Ia opt seara în sus, grădina pu­

blică rămîne aproape pustie: „sezo-niştii" cuminţi, veniţi să-şi găsească sănătatea la mare, se retrag la domi­ciliu şi... joacă cărţi! ^Cei tineri dan­sează său...

— Vai, maşer, de-ai şti ce se vor­beşte pe socoteala ta!!

— Ce se vorbeşte? — Georgeasca a spus la toată lumea

că ieri noapte te-a văzut c'un tînăr în grădina publică, dînd tîrcoale unui stufiş.

— Calomnii, maşer. Era aşa de în­tuneric că nici eu n'am putut vedea dacă e bătrin sau tînăr!

Să te ferească Dumnezeu de gura lumii plecată în vilegiatură!

* '... ....... Voiajul înstrueşte.

Popescu profită de pace ca sâ'Şi bu-zunărească clienţii. Cit a ţinut războiul şi după, onorabilul a trecut prin toate meseriile, începînd prin a nu face ni­mic şi isprăvind cu meseria de milio­nar, cea mai bănoasa şi respectată me­serie, salutată chiar de vardişti. Tej­gheaua lui e curat „tarapana" — cum se zice Ia mahala: hîrtiile-monedă s'osesc teancuri-teancuri, aduse de însuşi muş­terii doritori să scape de ele, dispar în groapa comună a cutii de lcmm. La oficiul Letea, din str. Academiei, nu se vinde atîta hîrtie albă cît Popescu în­casează într'o zi hîrtie tipărită cu pri­vilegiul Băncei Naţionale!

Popescu are ceva lăuntric care-1 roa­de ca viermele fructul ajuns în splen­doarea: simte că ar trebui să fie altfel de cum e, că o bae...

— Du-te la Govora! — 1-a sfătuit un client.

— Ce sunt chior?... crezi că eu nu văd că n'am nimic? Mie îmi trebue o bâe de civilizaţie!

— Taci, mă! Adică, să te ricîe cu cuţitu?

Popessu s'a supărat foc: focul din el şi căldura d'afară I-a aprins ca p'o maşala.

— Mă, dobitocule, baia de civiliza­ţie nu se face aci, între voi, la un loc cu toţi mocîrţanii. Mă duc în lume străină, idiotule!

— Păi o să te primească? — Cu bani mă primeşte şi'n rai!

Chiar mâine plec... — La rai ? — La Viena, tîmpitule! Chiar adineauri

a fost Ionescu p'aci de mi-a dat adresa unui hotel în care se vorbeşte româ­neşte.

Popescu e plin de bani şi de îngîm-fare.

Ajuns la Viena, trage direct la hote­lul recomandat de Ionescu.

— O cameră, mă rog. Aia care o ai mai luxoasă...

Portarul îl prevesteşte: — O sută de coroane pe zi. — Zău ! Crezi că eu sunt dricar,

să-ţi aduc coroane?... De ce nu o sută de buchete?

Portarul îi explică romîneşte că „co­

loana" c leul austriac. Apoi, îl pof­teşte sus, arătîndu-i cu mîna cîteva trepte de marmură albă.

Ajuns la capătul scărei, portarul des­chide o uşe, se dă în lături:

— Poftiţi: intraţi. Popescu cască gura, nu-i vine să

creadă. Şoacăţul îşi bate joc de el! începe:

— Asta-i cameră?... Ăsta-i coteţ de porci!... D'aia mi-ai cerut o sută de coroane pe zi, ca să mă mânînce pă­duchii de viu? Tu să dormi în ea şi cu toţi boanghcnîi tăi!

Portarul, rînjind politicos: — Mă rog, intraţi si nu faceţi scan­

dal : asta nu e camera d-voastră, ăsta-i ascensorul!

La băcănie. — D-le negustor, cum dai lămîele? — Un leu bucata. — Scump... — De unde ştii ? — Băcanul de vizavi le dă şeapte-

zeci şi cinci de bani una. — De ce n'ai luat dela el? — Fiindcă nu mai are. —- Păi şi eu dacă n'aş avea, ţi le-aş

vinde tot aşa de ieftin! • *

Jurjescu la Constanta. Pe cît de pişicher e Trancu-Iaşi,

p'atît de distrat e Jurjescu. Fiind bolnav de nervi, medicul con­

sultat i-a recomandat: — Du-te Ia mare... — Aoleo, dom'Ie doctor, apa sărată

îmi sbîrceşte pielea! -— Nu eşti obligat să faci băi de

mare. Respiri aerul — şi-atît. Cît pri­veşte baia, o s'o faci de apă dulce, în stabilimentu lui Papastavru. O lună de cură şi la întoarcere o să'mi zici „mersi"!

După o- oră de plimbare, încoa şi 'ncolo pe bulevardul ce 'ncepe dela Cazino, Jurjescu pleacă la Papastravu, să facă duşul recomandat de medic.

Intră în cabină, aşa îmbrăcat cum era, apucă minerul lanţului în legătură cu duşul, trage, crezînd că e minerul clopoţelului cu care chemi băeaşul. Apa duşului curge ploae peste el, udîndu'l leoarcă. Ceeace 1-a făcut să exclame:

— Da' idiot mâi sunt! A început să plouă şi eu iar am uitat umbrela acasă!

Nae D. Ţăranu

F U R N I C A ! I

Vă supără grozav muştele cînd dor­miţi, pe vremea asta de călduri încă

nesuferite? Fără îndoială. Ei bine, bucu-raţi-vă, un savant, care din modestie nu vrea să'şi divulge numele, a găsit un mijloc pe cît de simplu pe atît de ingenios ca să nu vă mai tnlbure som­nul răutăcioasele diptere.

Invenţiunea aceasta, care va fi salu­tată de omenire ca o adevărată bine­facere, constă din următorul lucru:

Seara, cînd vă culcaţi, în loc să în­chideţi oala care vă serveşte pentru necesităţile inexorabile în compartimen­tul de jos, aşezaţi-o sus, pe marmura măsuţei voastre de noapte,-unde ţineţi de obicei luminarea, gazeta, tâbacherea şi altele obiecte ca să vă fie la înde-mînă. Ce se va întîmpla atunci ? E uşor de prevăzut. Muştele, cărora le plac straşnic crema de cacao şi alte deli­catese, în loc să vă pişce de nas şi să facă escursii pe obrajii voştri, vor gra­vita în permanenţă în jurul parfuma­tului vas. • Pentru a putea beneficia de această

miraculoasă invenţie, se cere însă o condiţiune : să suferiţi de un guturai cronic, pentru ca simţul vostru olfactiv, care e activ chiar în cursul somnului, să nu fie şifonat de anumite cmana-ţiuni odorante ce nu pla'c decît muştelor.

Farmacistul lteanu dela Rîmnicu-Să-rat, eminentul fabricant al atîtor pre­

parate milionifere, a tipărit o broşură prin care protestează energic contra propunerei unora de-a se lăsa comer­ţul farmaciei liber.

Pe lîngă argumentele savante ale domnului lteanu, îi mai oferim şi noi unul în sprijinul tezei sale. Anume: este absurd să se mai ceară libertatea comerţului farmaceutic, cînd el se bucură deja de cea mai largă libertate. Oare, nu sunt liberi azi farmaciştii—şi mulţi din ei profită—să vînză praf de tibişir amestecat cu sare în Ioc de bicarbo­nat de sodă ori chinină, făină calitatea doua în loc de pudră de lux?! Şi oare nu au ei toată libertatea să ne ceară pe un gram de antipirină preţuri din cauza cărora durerea de cap a devenit azi pentru un om sărac un lux mai costisitor decît o pălărie de damă?!

HARTH GĂSITE

C O R E S P O N D E N T A Iubite Tane,

Stă ceasornicu-mi pe masă şi-l privesc, iubite Tane, Cum în ritmuri regulate ne măsoară clipe vane, (Un arbitru fură suflet, totuşi, cel mai bun taban e), Si prin pilcuri de vedenii, cînd păgine, cînd umane, îmi apari ca-n prima seară, şi mă-ntreb, măi căpitane: Ce-oi fi făcînd tu la Turna ? O, desigur tai cupoane t Pe cînd noi în Cîmpineanu, la Radu, pentru jetoane, Mîncăm clapon cu măsline, spanac, ochiuri pe castane, înghiţind, de pe putere, apă chioară-ori mahmahoane; Ori la Jubileu bem ber: cu alune-americane: Dai bacşiş ca să'ţi servească halbe cu late galoane. Viaţă acră, ticăloasă, nu ca viaţa de saloane, Unde numai c-o privire — ai dat gata oinci cocoane (Mai ales că din prudenlâ le strecori ceva-n manşoane). Apropos, ţi-aduci aminte? Mi ai promis, măi mitocane, C-ai să-mi scrii din Măgurele pe ilustrate cartoane, Cu vederi din urbea voastră: Forum Populi, romane I Ai uitat, uitate-ar moartea! Că-mi vine să-ţi trag bastoane. Eu ca să-ţi scriu aste versuri, am tocit vre-o trei creioane, Pe cînd tu niei două rînduri. Ia ascultă, măi rîtane: Ia conOleiul şi-tw răspunde! Haide, nu face fasoane.

Romeo

Domnul Octav Tâzlâoanu, ministru, (pe onoarea mea, e ministru)!!! s'a

simţit jignit ca un deputat ardelean, d. Dr. Aurel Dobrescu, 'i-a strigat: — „Locul d-lale e Ia Văcăreşti!"

Deputatul a fost silit să retragă cu-vîntul „Văcăreşti" ca nefiind parla­mentar.

Odinioară, pe cînd făceam şi eu politică, erau mulţi parlamentari cari s'ar fi simţit onoraţi să fie închişi Ia Văcăreşti.

Ei însă se numeau Nicolae Filipescu, Nicolae Fleva, erau scoşi din puşcărie pe braţe, în triumf, de populaţie... Cc'i dreptul aceştia nu erau trimeşi la Vă­căreşti pentru bănuiala de pungăşii, ci penfrucă apărau libertăţile publice contra guvernelor abuzive.

La banchetul oferit eroicului mareşal Joffre, s'a prezentat un îmbogăţit

de război, în sacou cenuşiu, şi ţinînd în mină un portofel ce părea foarte bine garnisit.

— Vous, qu'est-ce que vous voulez? îl îutrebă un simandicos personaj care

era însărcinat cu organizarea şi pro­tocolul banchetului.

— Moi, j'offre... — Vous Joffre?! Vous êtes ton, mon

ami ! — Pardon, monsieur, moi j'offre...

dix milles francs pour être invité au banquet du grand general.

Nu ştim d ' că tîrgul s'a făcut. Dacă era printre oaspeţi şi un domn bine hrănit şi cu sacou cenuşiu, să ştiţi că ăla era domnul «j'offre"...

Jorj Delamizil

Colaboratori i permanent ' a< „Furnicai 1. Finit : George Ranett i (Klrlak Napadarjan) Conte le d e Tekirghio l , Jorj De lamiz i l Gheorghe Biciuşca, e tc . ) Ghi tă Rădulesci!, (Arhibald şi fel de fel de pseudon ime) -lon Gorun (Ion Grămăticu) , I. Botez , (August P r o s t u ) şi N. D. Ţăranii (Nicol lo Mascalzzoni , Naë Sal t imbancu, N ă i ţ â I-diotu) .

Caricatur is t ! : A. Murnu şi F . Ş irato .

Revista „FURNICA" Propr i e tar : N. D . ŢĂRANU

Apare de două oi i pe săptămână LUNEA ŞI VINEREA

— P r e { u l : 1 SQU 2 5 b a n i l a n s a -Abonamentul : 100 le! pe an; 50 lei pe ş e a s s luni; 25 lei pe trei luni, plăt i t înainte prin

mandat poştal . Adresa: Revista „FURNICA". — BuciuxşU.

Atelierele Grafice „Tiparul Romanesc", Str. Sărindar No. 22

Moscovici ia Constanta jaiifiari>Tfy*f°r>''

- M a m a n , d a c ă e a ş a m u r d a r d e «e'i I a s ă i ă s e s c a l d e iit m a r e ş i n u v i t r l m e l e l a fcse ? . M M ? m 4