MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - Editura … Buletin.pdf · Rolul organelor de cercetare...

MMIINNIISSTTEERRUULL AADDMMIINNIISSTTRRAAŢŢIIEEII ŞŞII IINNTTEERRNNEELLOORR ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CENTRUL DE STUDII POSTUNIVERSITARE

BBUULLEETTIINN DDOOCCUUMMEENNTTAARR Nr. 1(9)/2004

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

COLEGIUL DIRECTOR Chestor şef – prof.univ.dr. ANGHEL ANDREESCU Comisar-şef ION CIUREA Comisar-şef drd. MIRCEA GHERGHIŢĂ Comisar drd. psiholog CORINA MIHAELA ZAHARIA COLEGIUL DE REDACŢIE Comisar-şef MILICĂ ORZARU Comisar-şef dr. ing. ILIE POPESCU Comisar-şef dr. TEOFIL LAZĂR Comisar-şef IOAN OANCEA Comisar ADRIAN LUMEZEANU Comisar ION GHINIŢĂ Subcomisar ADINA POP Subcomisar TEODOR IONESCU Inspector principal AURELIA RĂDUŢ Inspector principal VIORICA SIMION

Responsabili de număr:

Comisar drd. psiholog CORINA MIHAELA ZAHARIA Inspector principal AURELIA RĂDUŢ

Culegere text: MARIA VLAD

IOANA SERGENTUL MARIA NICULA

Apare semestrial

Redacţia nu îşi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere exprimate de autori. Manuscrisele nu se înapoiază

Adresa redacţiei: Bucureşti, Şoseaua Olteniţei nr. 158-160, sector 4

Telefon: 332.48.67 int. 20167; Fax: 332.38.55

2

CUPRINS

I. SECŢIUNEA MANAGEMENT Este eficient managementul prin plan de obiective? – Comisar-şef Milică Orzaru .......4

II. SECŢIUNEA SOCIO-UMANE

Unele consideraţii cu privire la modernizarea metodologiei şi tehnologiei didactice – Comisar -şef Ion Ciurea .....................................................................................................8

Specificul activităţilor didactice desfăşurate în grupuri mici – Inspector principal Aurelia Răduţ ...................................................................................................................11

Agresiunea psihologică – Comisar psiholog drd. Corina Mihaela Zaharia.................18

III. SECŢIUNEA REPERE DE ACTUALITATE Terorismul chimic, biologic şi nuclear, factori de risc pentru ordinea mondială a

secolului XXI – Chestor-şef, prof.univ.dr. Anghel Andreescu.........................................28 Poliţia de proximitate – serviciul public în folosul comunităţii – Subcomisar Teodor

Ionescu .............................................................................................................................30 Realizarea unui site de conţinut – Subcomisar Adina Pop, inspector principal

Viorica Simion .................................................................................................................36 Decalogul securităţii PC- urilor – Comisar Adrian Lumezeanu...................................42 Alegerea corectă a parolelor – Comisar Adrian Lumezeanu......................................44

IV. SECŢIUNEA PUNCTE DE VEDERE

Rolul organelor de cercetare penală în activitatea de investigare criminalistică a locului faptei – Comisar-şef Ioan Oancea ........................................................................48

Negocierea în situaţii de criză. Neutralizarea unui grup de persoane care au luat ostatici, pe calea negocierii – Comisar psiholog drd. Corina Mihaela Zaharia ...............56

V. SECŢIUNEA APLICAŢII LEGISLATIVE

Aspecte practice privind cercetarea infracţiunilor la drepturile de autor – Studiu de caz – Comisar-şef dr. Teofil Lazăr, subinspector Ştefan Robert Lisenche ...................62

Uniunea Europeană – evoluţie, prezent şi perspective – Problematica imaginii şi confruntărilor de idei – Comisar-şef dr.ing. Ilie Popescu...65 Aspecte privind furtul şi traficul de autovehicule – Comisar Ion Ghiniţă .....................82

II.. SSEECCŢŢIIUUNNEEAA MMAANNAAGGEEMMEENNTT

ESTE EFICIENT MANAGEMENTUL PRIN PLAN DE OBIECTIVE?

Comisar-şef Milică ORZARU

INTRODUCERE

rincipiile managementului şi ideile lui sunt în vigoare de mii de ani. De-a lungul timpului civilizaţiile, au fost puternic influenţate datorită

managementului şi conceptelor organizatorice eficiente. Totuşi, cunoştinţele din acest domeniu nu au fost studiate intensiv, nu s-a scris destul despre ele şi nu au fost aplicate într-o manieră ştiinţifică decât în ultima perioadă. În sistemele de management de azi, toate şcolile de gândire managerială se încorporează oarecum, iar principiile managementului se încorporează. Ca un rezultat, organizaţiile au învăţat că există multe moduri de a conduce cu succes şi că trebuie să-şi adapteze tehnicile şi ideile schimbării mediului lor de existenţă.

P

O VEDERE DE ANSAMBLU A SISTEMULUI MANAGEMENTULUI PRIN OBIECTIVE

1. Caracteristici Este un proces prin care se motivează personalul; Conduce la stimuli motivaţionali şi îmbunătăţirea performanţelor; Oferă managerilor o analiză asupra îndeplinirii obiectivelor; Informează pe manageri dacă ceea ce fac este bine sau nu; Mobilizează în mod direct pe subalternii participanţi.

2. Avantaje Pentru manageri: ● Cresc performanţele măsurabile; ● Îi implică în procesul de luare a deciziilor pentru domeniul lor de

responsabilitate;

4

● Prin solicitarea opiniilor de la colaboratori se creează legături strânse; ● Obligă la analize periodice cu şefii/subalternii direcţi.

Pentru colaboratori ● Participă în procesul de luare a deciziilor; ● Îmbunătăţeşte procesul de comunicare; ● Permite acestora o mai bună înţelegere a deciziilor şi însărcinărilor

viitoare în cadrul organizaţiei. 3. Dezavantaje Pentru manageri Rezultatele vor fi slabe, dacă managerul care a stabilit obiectivele este

transferat, deoarece continuitatea este o necesitate; Unii manageri nu caută să obţină sugestii de la subalterni. Pentru colaboratori Creează sentimente negative printre aceştia dacă opiniile lor nu sunt luate

în considerare. 4. Stabilirea obiectivelor Managerul stabileşte obiective măsurabile care să corespundă scopurilor

organizaţiei. De regulă, analizează aceste scopuri şi se asigură că ele sunt realiste şi că vor produce rezultatele dorite.

5. Tipuri de obiective de folosit Fiecare obiectiv trebuie să conţină o limită de performanţă care poate fi

măsurată, pentru a indica procesele înregistrate în activitate. Obiective de proces Acestea se concentrează asupra unei acţiuni sau activităţi ce trebuie mai

degrabă întreprinsă, decât asupra rezultatelor ce trebuie obţinute. Astfel, activităţile curente sunt un domeniu cărora aceste obiective se pot adresa şi care îmbunătăţesc rezultatele.

Obiective rezultate Se regăsesc în rezultatele activităţii, nu asupra procesului în sine.

5

Obiective de cost şi eficienţă Ele pot fi exprimate în reduceri specifice de cheltuieli sau reducerea unor

activităţi care afectează în mod evident costurile. 6. Analiza periodică a obiectivelor Prezumţiile managementului prin obiective, încurajează puternic analizele

periodice în timpul perioadei de activitate, pentru a-i informa pe manageri dacă ceea ce fac este bine sau nu. Aceste analize ajută la identificarea acţiunilor de remediere a eventualelor deficienţe, pentru a se asigura îndeplinirea obiectivelor în perioada de timp rămasă.

De asemenea, analiza trebuie să implice în mod direct pe subalternii participanţi, iar opiniile şi comentariile lor trebuie solicitate.

7. Activităţi cheie specifice sistemelor de management prin obiective Planuri de acţiune Managerul trebuie să pregătească planuri de acţiune, constând în paşi

specifici ce au rolul de a atinge un obiectiv. El trebuie să stabilească o agendă a îndeplinirii acestor faze, care să fie un ghid şi un raport pentru manager.

Discuţiile de la persoană la persoană Discuţiile de la persoană la persoană sau între manager şi şeful său, pe

tema îndeplinirii obiectivelor, trebuie să fie periodice. Aceasta va ajuta la a se asigura că managerul foloseşte resursele în modul dorit de şeful său, pentru atingerea scopului propus.

Întâlniri trimestriale şi anuale Managerii trebuie să-şi planifice trimestrial şi anul întâlnirii la care să se

discute despre stadiul obiectivelor propuse. Aceste întâlniri oferă şi posibilitatea executanţilor să evalueze şansele de realizare a obiectivelor stabilite de către organizaţie.

CONCLUZII

Managementul prin Obiective reprezintă un potenţial considerabil pentru poliţie să-şi îmbunătăţească atât rezultatele muncii, cât şi calitatea serviciile oferite;

Serveşte ca un excelent instrument motivaţional, precum şi ca o modalitate de a îmbunătăţi rezultatele poliţiei române ca un întreg;

6

Managerul permanent trebuie să pregătească planuri de acţiune constând în paşi specifici ce au rolul de a atinge un obiectiv;

Permanent, Managementul prin Obiective, managerii pot identifica obiectivele specifice pentru perioada următoare şi pot revizui periodic domeniile unde aceste obiective au fost atinse;

Managerii tuturor unităţilor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, indiferent dacă sunt civili sau militari, trebuie să fie incluşi în efortul de Management prin Obiective.

7

IIII.. SSEECCŢŢIIUUNNEEAA SSOOCCIIOO--UUMMAANNEE

UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA MODERNIZAREA METODOLOGIEI ŞI

TEHNOLOGIEI DIDACTICE

Comisar-şef Ion CIUREA

nteresul general care se manifestă faţă de inovarea procesului didactic cuprinde, în mod firesc şi modernizarea metodologiei şi tehnologiei

învăţământului. Complexitatea problemei abordate, cu profundele ei rezonanţe şi dimensiuni se circumscrie efortului de gândire şi acţiune a personalului didactic din cadrul Centrului de Studii Postuniversitare în vederea promovării ideilor şi soluţiilor menite să contribuie la asigurarea unei noi calităţi procesului de pregătire a personalului.

I

La nivelul conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor pregătirea personalului este concepută ca un proces continuu, permanent şi nu ca un obiectiv temporar limitat la o anumită perioadă. Învăţământul dobândeşte astfel tot mai mult un caracter dinamic ca scop, conţinut şi metode, iar nevoia de a învăţa, se transformă într-o necesitate permanentă; el încetează de a mai fi numai o pregătire pentru viaţă ci, este o componentă a vieţii însăşi.

O trăsătură dominantă a modernizării învăţământului o constituie armonizarea lui cu realităţile vieţii, cu activitatea practică din unităţi şi realizarea alternanţei şcoală - practică - şcoală. În vederea desfăşurării eficiente a integrării am acţionat şi acţionăm în următoarele direcţii:

— actualizarea/îmbunătăţirea conţinutului planurilor şi programelor de pregătire în funcţie de nevoile beneficiarilor;

— atragerea la colaborare, a unităţilor şi a specialiştilor din cadrul acestora sau a altor instituţii civile şi militare pentru:

— participarea la elaborarea documentelor didactice (planuri, programe, lecţii);

— asigurarea parcurgerii programelor de pregătire şi preluarea unor sarcini didactice (documentări, aplicaţii practice);

— realizarea, împreună cu personalul nostru didactic, a evaluării programelor şi cursanţilor în scopul determinării nivelului pregătirii;

8

— conducerea şi îndrumarea altor activităţi (mese rotunde, lucrări de absolvire, schimburi de experienţă);

— prezentarea unor mijloace tehnice din dotare (criminalistice, de comunicare, radare);

— facilitarea accesului în unele unităţi; — participarea cadrelor didactice ale Centrului la unele activităţi în unităţi

operative (testări, evaluări, concursuri pentru ocuparea unor posturi); — desfăşurarea, în comun, de către cadrele noastre şi specialiştii

unităţilor operative, a unor activităţi specifice (de reprezentare, publicistice, de atestare etc.).

O direcţie importantă a modernizării învăţământului este aceea a asigurării unităţii organice dintre conţinutul şi metodele activităţilor de pregătire. Problema „ce şi cât să se înveţe“ (care exprimă conţinutul) şi cea referitoare la „cum să înveţe“ (metoda) se impun atenţiei în permanenţă fiind coordonate de prim ordin ale preocupărilor pentru perfecţionarea şi modernizarea învăţământului. Instituţia noastră răspunde cerinţelor modernizării numai în măsura în care prin conţinutul, metodele, formele de organizare, mijloacele didactice folosite etc. oferă un răspuns adecvat comenzii sociale, în măsura în care se practică un învăţământ strâns legat de specificul şi răspunde nevoilor unităţilor ministerului.

În această ordine de idei acţionăm pentru perfecţionarea structurii disciplinelor de învăţământ în sensul de a evalua cât mai exact ce anume trebuie însuşit şi ce trebuie realizat în unităţi, redimensionarea realistă a volumului de cunoştinţe transmis, înlăturarea unor paralelisme şi suprapuneri. Am operat şi continuăm să operăm modificări în conţinutul învăţământului pentru a spori încărcătura de idei şi caracterul aplicativ al acestuia, atât prin ancorarea mai profundă în problematica muncii, cât şi prin asimilarea unor cunoştinţe complementare profesiei.

Nivelul înalt de profesionalizare impus cursanţilor de cerinţele sociale, precum şi creşterea eficienţei pregătirii lor determină, de asemenea, îmbunătăţiri esenţiale în domeniul metodologiei didactice şi a pregătirii metodico-pedagogice a personalului didactic. În acest sens, încurajăm şi stimulăm preocuparea pentru perfecţionarea metodelor şi procedeelor de transmitere a cunoştinţelor, inclusiv generalizarea practicii didactice, pozitive. Acţionând în direcţia modernizării avem totodată în vedere să nu reducem conceptul de modernizare numai la înnoirea mijloacelor tehnice didactice, pentru a nu confunda noul cu modernul şi nici modernul cu moda.

Aplicarea metodologiilor şi tehnologiilor moderne în pregătirea cursanţilor face necesară nu numai reconsiderarea scopurilor şi conţinutului învăţământului, ci şi a structurii sale în ansamblu. Afinitatea faţă de o metodă sau alta de învăţământ, faţă de un mijloc tehnic sau altul nu trebuie să orienteze decisiv actul pedagogic. Subordonarea scopurilor faţă de metode şi mijloace nu este tolerabilă, întrucât nu trebuie să se piardă din vedere că metodologia şi

9

tehnologia didactică sunt în serviciul scopurilor procesului de pregătire şi că, de fapt, conţinutul trebuie să fie prioritar purtătorului de conţinut.

Metodologia trebuie să facă faţă însuşirii/dezvoltării atât a unor comportamente standardizate, care contribuie la executarea mai eficientă a unei acţiuni cât şi a unor comportamente care imprimă un caracter de creaţie, lăsând loc liber „activităţii proprii“ şi „spontaneităţii“. Tocmai de aceea, îndeosebi în ultimul timp, în Centru se promovează cu perseverenţă aplicarea metodelor active care asigură un înalt grad de participare a cursanţilor la propria lor pregătire teoretică şi practică.

În aplicarea metodelor moderne, în optimizarea celor tradiţionale, trebuie avut în vedere ca acestea să nu se plafoneze, ceea ce este pe deplin posibil în situaţiile în care nu sunt stăpânite până la cunoaşterea limitelor inerente. De aceea, depăşirea aplicării oricărei metode sau tehnici se poate realiza numai prin desăvârşita ei stăpânire, în acest mod deschizându-se calea restructurării metodologiilor perimate. Ne preocupă, astfel, afirmarea inovaţiei în cadrul pregătirii a cărei valoare se exprimă mai ales prin virtuţile sale intrinseci, prin puterea sa de a promova un stimul învăţământului.

Milităm, de asemenea, pentru folosirea pe scară largă, a tehnicii moderne de transmitere şi fixare a cunoştinţelor, mijloacelor audio-vizuale. Problema capitală care se pune în legătură cu folosirea metodologiilor şi tehnologiilor didactice în procesul de pregătire este înţelegerea faptului că numai cu ajutorul lor vor creşte eficienţa şi calitatea transmiterii conţinutului de idei, în funcţie de priceperea şi preocuparea fiecărui cadru didactic. Folosirea raţională adecvată şi diversificată a mijloacelor audio-vizuale nu este o chestiune de „modă“ ci o necesitate, consecinţă a rezultatelor cercetării ştiinţifice în materie psiho-pedagogică, care ne arată că pentru o bună învăţare se impune stimularea tuturor analizatorilor individuali ai omului. Percepţiile vizuale şi auditive sunt cele două canale principale prin care se dobândesc cunoştinţe. După estimările specialiştilor, din cele cinci canale de comunicare externă de care dispune omul (vizual, auditiv, tactil, miros şi gust) 85 % din ceea ce ştim, învăţăm prin văz, 11% cu ajutorul auzului şi numai 4% cu celelalte trei simţuri fapt ce ne-a determinat să insistăm din ce în ce mai mult pe vizualizarea conţinutului, învăţământului (dispozitive, folii transparente, videoproiecţii, filme didactice etc.).

O altă direcţie de modernizare în care s-a acţionat şi se va acţiona cu insistenţă şi în continuare, este îmbunătăţirea mediului de pregătire, realizându-se în bună măsură, dotări însemnate cu centre de excelenţă, cabinete, laboratoare, poligon, bazin şi alte asemenea amenajări, care favorizează demersul didactic şi asigură creşterea eficienţei învăţământului, mai ales prin individualizarea acestuia şi prin posibilitatea de a se lucra cu grupe mici de cursanţi.

În condiţiile actuale Centrul nostru se manifestă ca instituţie de învăţământ ai cărei parametri de activitate se raportează nemijlocit la sarcinile imediate şi de perspectivă ce stau în faţa unităţilor şi personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor.

10

SPECIFICUL ACTIVITĂŢILOR DIDACTICE DESFĂŞURATE ÎN GRUPURI MICI

Inspector principal Răduţ AURELIA

evoile de acţiune şi de exprimare ale cursanţilor impun regândirea modalităţilor de organizare şi de implicare a lor în activitatea didactică. Seminariile şi dezbaterile, des utilizate în învăţământul

universitar şi postuniversitar, sunt potrivite în acest sens. Grupele mai mari (20-25 participanţi) cu care se lucrează, în general, la seminarii şi dezbateri pot şi este recomandat să fie împărţite în grupuri mici.

N

O astfel de împărţire facilitează: — cunoaşterea cursanţilor de către profesor şi a cursanţilor între ei; — oferă posibilitatea profesorului să valorifice resursele personale de care

dau dovadă cursanţii (cunoştinţe, experienţă profesională, identificarea tuturor tipurilor de inteligenţe pe care le posedă aceştia);

— desfăşurarea unor discuţii şi schimburi de idei referitoare la domeniul profesional.

În literatura de specialitate se precizează că numărul optim pentru constituirea unui grup de lucru este de 10-12 membri. Acest grup poate fi împărţit în alte 3-4 grupuri mici, în funcţie de obiectivele urmărite de profesor, de specificul activităţii, de metoda aleasă.

Pentru surprinderea specificului activităţilor didactice desfăşurate în grupuri mici vom prezenta şi analiza următoarele aspecte:

— caracteristicile şi secretele profesorilor-mediatori de succes; — tensiunile care apar în grupurile mici şi modalităţile de diminuare/

eliminare a acestora; — prezentarea unui model procedural care, aplicat, poate facilita

schimburile informaţionale/educative în grup.

CARACTERISTICI ŞI SECRETE ALE PROFESORILOR MEDIATORI DE SUCCES

Următoarele caracteristici au fost extrase în urma consultării de materiale bibliografice şi au fost aplicate de autoare în conducerea unor seminarii de psiho-pedagogie.

11

În toate activităţile practice desfăşurate la clasă am ţinut cont de observaţiile şi sugestiile cercetătorilor în domeniul ştiinţelor socio-umane şi am pornit de la ideea că în activitatea didactică desfăşurată cu adulţii, rolul de mediator este unul potrivit. Este un rol care îmi permite respectarea principiilor psihopedagogice ale învăţării la adulţi.

Cercetătorii consideră că meditatorii de succes sunt: Flexibili – îşi modifică activitatea propusă înainte şi în timpul activităţii; Adaptativi – modifică activitatea ţinând cont de tensiunile care se

crează în grup; Pro-activi – înainte de a propune o activitate analizează caracteristicile

participanţilor şi scopul acesteia; Reacţionează – realizând modificări pe parcursul activităţii pentru a

păstra în limite acceptabile nivelul tensiunilor şi urmărind realizarea obiectivelor; Nu se simt ofensaţi – acceptă tot ce se întâmplă în cursul activităţii,

datele obţinute sunt considerate valoroase şi continuă natural activitatea. Cele şase tensiuni critice care pot întări sau slăbi eficienţa activităţii

didactice în grupul mic se pot identifica în următoarea scală comportamentală.

NOTĂ: Această scală poate fi cu succes utilizată de profesorii care doresc să

lucreze cu grupuri mici în care nu cunosc participanţii. Este un instrument care îndeplineşte un rol diagnostic (în sensul că profesorul cunoaşte astfel opţiunile cursanţilor, nivelul de aşteptări al acestora) şi prognostic (răspunsurile obţinute ajută profesorul să îşi formuleze ulterior obiectivele, să îşi aleagă conţinuturi adecvate şi să structureze activitatea). Utilizat chiar la prima întâlnire cu o clasă de cursanţi, instrumentul are şi menirea de a deschide un canal comun de comunicare între profesor şi aceştia.

(Instructaj: Cursanţilor li se cere să sublinieze la fiecare întrebare varianta pe care ar

prefera-o într-o activitate desfăşurată în grup).

1. Structura: Din punctul dv. de vedere, cât de rigid sau de flexibil ar trebui structurată activitatea?

Foarte rigid: să se explice în detaliu regulile la început şi să se insiste pe respectarea lor întocmai; Rigid: să se explice regulile la început şi să se insiste relativ pe respectarea lor; Neutru: să se ofere un rezumat al regulilor şi acestea să fie respectate flexibil; Flexibil: regulile să fie explicate şi aplicate doar când este nevoie; Foarte flexibil: regulile să fie formulate în timp ce se desfăşoară activitatea iar utilizarea lor să fie arbitrară.

12

2. Ritmul: Cât de rapid sau de lent ar trebui să fie ritmul activităţii? Extrem de rapid: participanţii să fie constant grăbiţi şi să li se impună limite de timp strânse; Rapid: să se menţină activitatea într-un ritm relativ rapid; Neutru: să se menţină activitatea într-un ritm confortabil; Lent: să se menţină activitatea într-un ritm relativ lent; Extrem de lent: ritmul activităţii să fie constant încetinit. 3. Interacţiunea: Cum v-aţi dori să interacţioneze membrii grupului? Extrem de cooperant: să se menţină un nivel înalt al cooperării prin centrarea pe obstacolele externe; Cooperant: să nu fie subliniate rezultatele şi participanţii să fie încurajaţi în a se ajute reciproc; Neutru: să se menţină un echilibru între cooperare şi competiţie; Competitiv: să se noteze rezultatele şi participanţii să fie încurajaţi în a-i întrece pe oponenţi; Extrem de competitiv: să se specifice, în mod constant, că a câştiga este singurul lucru important şi să se anunţe recompensa care va fi acordată câştigătorului. 4. Concentrarea: Ce este mai important pentru dv. – o activitate plăcută

sau rezultatele obţinute? Concentrarea extremă pe proces: să se menţină caracterului interesant, creativ şi plăcut al activităţii; Concentrare pe proces: să se menţină o activitate plăcută; Neutră: să se menţină un echilibru între o activitate plăcută şi rezultatele obţinute; Concentrare pe rezultate: să nu se accentueze caracterul plăcut al activităţii ci să se insiste pe terminarea acesteia; Concentrare extremă pe rezultate: să se accentueze constant ideea de obiective şi rezultate ale activităţii. 5. Interesul: Aţi prefera ca profesorul să fie interesat de nevoile

individuale sau ale grupului? Interesul extrem pentru individ: să se concentreze pe nevoile individuale şi să le ignore pe cele ale grupului; Interesul pentru individ: să se concentreze puţin mai mult pe nevoile individuale decât pe cele de grup; Neutru: să menţină un echilibru între nevoile individuale şi cele de grup;

13

Interes pentru grup: să se concentreze puţin mai mult pe nevoile grupului decât pe cele individuale; Interes extrem pentru grup: să se concentreze pe nevoile grupului şi să le ignore pe cele individuale. 6. Control. Unde v-ar place să căutaţi direcţionare şi validare, ca membru

al grupului? Exclusiv în plan intern: grupul să decidă ce este important pentru el, profesorul să nu se implice; Intern: să se evite pe cât posibil oferirea de sugestii şi feed-back de către profesor; Neutru: profesorul să menţină un echilibru între participare şi retragere din activităţile grupului; Extern: profesorul să aibă un rol consultativ, să ofere sugestii şi feed-back; Exclusiv extern: profesorul să aibă rol de conducere, să ofere sfaturi autorizate şi evaluare.

După ce cursanţii răspund acestor întrebări, profesorul realizează un

tablou al preferinţelor acestora. Situarea adecvată a activităţii pe scala celor 6 puncte critice depinde de câţiva factori între care menţionăm: numărul şi tipul participanţilor, structura şi scopul activităţii.

Secretul profesorilor mediatori de succes este acela de face cunoscute aceste puncte şi de a menţine un echilibru între cei doi poli ai fiecărui punct. Astfel, echilibrul dintre cooperare şi competiţie poate diferi drastic de la un grup la altul (exemplu: între un grup de manageri de top şi unul în care participanţii sunt funcţionari implicaţi în activităţi de rutină).

MODALITĂŢI DE A DIMINUA/ELIMINA TENSIUNILE DINTR-UN GRUP

Primul pas în acest sens este acela de a evita extremele (poziţiile 1 şi 5 din scala prezentată). În afară de acesta puteţi utiliza o varietate de tactici pentru a spori sau scădea în intensitate elementele fiecărui punct din cele 6 prezentate: Structura, Ritmul, Interacţiunea, Concentrarea, Interesul, Controlul.

În continuare, prezentăm câte două astfel de sugestii practice pentru fiecare element:

A structura ferm activitatea: începeţi cu explicaţii detaliate referitoare la regulile activităţii, subliniaţi importanţa aderării la reguli. Oferiţi fiecărui participant o copie cu regulile şi faceţi referiri frecvente la acestea.

14

A structura lejer activitatea: reasiguraţi participanţii că nu este absolut necesar să se respecte regulile. Nu prezentaţi toate regulile de la început. Introduceţi regulile doar dacă şi când e nevoie de ele.

Accelerarea ritmului: începeţi prompt activitatea şi apoi acceleraţi ritmul; anunţaţi şi fixaţi limite de timp.

Încetinirea ritmului: anunţaţi şi fixaţi limite largi de timp, dacă un participant sau o grupă termină sarcina de lucru înainte de expirarea timpului, insistaţi pe revederea materialului; introduceţi reguli care să vizeze calitatea.

Încurajarea competiţiei: utilizaţi unui sistem de notare prin care să recompensaţi performanţa: comparaţi periodic şi anunţaţi scorurile obţinute de diferite persoane sau echipe. Recompensaţi echipa câştigătoare cu un premiu valoros.

Încurajarea cooperării: reduceţi conflictul dintre participanţi şi sporiţi-l pe cel dintre aceştia şi limitările externe (cele de timp, spre exemplu). Utilizaţi criterii multiple pentru desemnarea învingătorului: recompensaţi persoanele sau echipele pentru viteză, calitate, eficienţă, fluenţă, creativitate, noutate şi alţi astfel de factori.

Sporirea concentrării pe proces: activitatea devine mai plăcută dacă sunt introduse elemente de joc; din când în când opriţi activitatea şi analizaţi cu participanţii cele întâmplate. Lăsaţi participanţii să facă sugestii pentru ca activitatea să fie mai interesantă.

Sporirea concentrării pe rezultate: utilizaţi un sistem de notare prin care să recompensaţi performanţa individuală sau a echipelor. Opriţi activitatea şi discutaţi despre rezultatele dezirabile. Implicaţi participanţii pentru a le obţine.

Acordaţi mai multă atenţie nevoilor individuale: participanţii se află la nivele diferite de cunoştinţe şi abilităţi – organizaţi-i în echipe relativ omogene din acest punct de vedere. Încurajaţi-i pe cei timizi să participe mai mult prin oferirea de informaţii suplimentare şi noi responsabilităţi.

Acordaţi mai multă atenţie nevoilor grupului: identificaţi participanţii dominanţi şi oferiţi-le roluri suplimentare (spre exemplu – înregistrarea punctajelor sau luarea de notiţe) pentru a le canaliza energia. Verificaţi cu echipa modul în care se desfăşoară activitatea pentru a vă asigura că sunt satisfăcute nevoile fiecăruia.

Sporirea controlului extern: înainte de a face anunţuri importante, atenţionaţi-i pe participanţi.

Sporirea controlului intern: explicaţi participanţilor că rolul dumneavoastră este mai degrabă de mediator decât cel de lider sau expert. Atunci când participanţii vă întreabă: „Ce ar trebui să facem în pasul următor?” întoarceţi întrebarea grupului: „Ce v-ar place să faceţi în pasul următor?”

Sugestiile anterior enunţate nu sunt singurele pe care le puteţi utiliza pentru menţinerea unui echilibru în cadrul celor şase elemente care apar în structurarea activităţii pe grupe. În literatura de specialitate se menţionează şi faptul că simpla cunoaştere a acestora nu garantează succesul ca mediator de

15

succes în cadrul grupurilor mici. Dumneavoastră trebuie să decideţi când şi cum le utilizaţi.

Următorul model procedural vă poate ajuta în utilizarea unor operaţii

adecvate înaintea, în timpul şi după terminarea unei activităţi didactice desfăşurate cu un grup mic.

Elementele modelului au fost preluate şi apoi adaptate de pe adresa http// www.thiagi. com/article.html

Pasul 1. Identificaţi-vă preferinţele Implicarea flexibilă în activitate nu înseamnă că uitaţi de propriile

preferinţe însă puteţi fi conştienţi de ele şi le puteţi ţine sub control. Spre exemplu, atunci când am lucrat într-un grup, eu am preferat o activitate flexibilă, cu ritm rapid în care se promovează cooperare, în care să se menţină un echilibru între un proces plăcut şi rezultate, între nevoile individuale şi ale grupului şi în care am avut îmbinat rolul consultativ cu cel de conducere.

Toate aceste preferinţe personale pot să fie în contradicţie cu nevoile grupului.

Pasul 2. Identificaţi preferinţele participanţilor Înainte de planificarea unei activităţi cu un grup mic aveţi nevoie să

strângeţi informaţii de la participanţi referitoare la cele şase aspecte prezentate la începutul articolului. Cea mai bună strategie pentru aceasta este intervievarea participanţilor utilizând chiar scala comportamentală prezentată. Aceasta devine aşadar un instrument de lucru util în activitatea practică.

Pasul 3. Structuraţi sau revizuiţi activitatea în conformitate cu preferinţele

identificate Chiar dacă veţi structura un nou joc de simulare/joc de rol etc. sau utilizaţi

unul deja existent, integraţi preferinţele participanţilor în cadrul activităţii. Dacă v-aţi propus o activitate cu reguli foarte stricte şi participanţii nu doresc o astfel de modalitate, faceţi modificări în consecinţă. Puteţi discuta cu participanţii preferinţele acestora pentru a identifica ce i-a determinat să le aibă.

Pasul 4. Conduceţi activitatea grupului Cu modificări sau fără, începeţi cu încredere activitatea. Nu vă îngrijoraţi

pentru eventualele modificări de pe parcurs. Prezentaţi obiectivele activităţii şi modul în care aceasta se va desfăşura. Încercaţi să vă comportaţi cât mai natural şi mai relaxat cu putinţă.

Pasul 5. Faceţi modificări pe parcursul activităţii Pe măsură ce participanţii se implică în activitate, monitorizaţi continuu

nivelul diferitelor tensiuni, observaţi interacţiunile şi schimburile de informaţii

16

dintre participanţi. Dacă toate acestea se desfăşoară spre binele cursanţilor, nu interveniţi în activitate. Se ştie însă că nu există activităţi perfecte, astfel încât, dacă apar ceva tensiuni, lăsaţi timp grupului pentru a le rezolva. Grupurile care au mai lucrat în maniera propusă de dumneavoastră se vor descurca. În altele însă veţi interveni.

Pasul 6. Obţineţi informaţii la finalul activităţii Chiar după ce activitatea s-a încheiat mai aveţi de parcurs un pas

important – realizarea unei scurte sesiuni/întâlniri cu toţi participanţii imediat după activitate şi cu câţiva (selectaţi) mai târziu. Scopul este acela de a obţine un feed-back. Informaţiile pot fi obţinute în câteva minute utilizând scala şi punând întrebări de genul: „Când aţi simţit că activitatea a fost prea structurată?” sau „Când aţi simţit că v-am întrerupt prea des?” etc. Răspunsurile vor fi notate şi vă vor ajuta în viitoarele activităţi cu acelaşi grup sau altele.

Sporirea eficienţei activităţilor desfăşurate în grupuri mici depinde de

flexibilitatea profesorului-mediator şi de însuşirea unor tehnici ajutătoare. Sugestiile, exemplele şi instrumentul prezentat în acest articol vă pot ajuta în acest sens.

17

AGRESIUNEA PSIHOLOGICĂ

Comisar psiholog drd. Corina Mihaela ZAHARIA

devenit un fapt cotidian, o obişnuinţă comportamentală a omului de a citi, de a vedea şi asculta, de a se simţi racordat la sursele principale de informaţii care să-l situeze în miezul problemei, al

evenimentelor ce se derulează oriunde în lume.

AActualitatea şi volumul impresionant al informaţiilor, diversitatea

modalităţilor de exprimare (scris, sonor, imagistic), varietatea canalelor de transmitere fac ca numărul „consumatorilor“ de informaţie să fie foarte mare, practic dacă avem în vedere sondajele realizate, fiind prea puţine persoane care să nu folosească un canal de obţinere a informaţiilor.

În accepţia celor mai mulţi, a fi informat1 reprezintă un element de securitate a propriului „eu“ în sistemul relaţiilor în care este angrenat, aceasta contribuind la racordarea multidimensională şi eficientă, la o realitate mai mult sau mai puţin favorabilă propriilor interese.

Pornind de la această trebuinţă umană, s-a dezvoltat o adevărată industrie a informaţiei, care însă, nu are în vedere numai dorinţa, interesul omului de a fi informat, ci şi interesele unor centre de putere de a câştiga individul din partea unui ideal sau de a produce modificări în convingerile şi atitudinile acestuia în vederea deturnării comportamentului în anumite situaţii cu care se confruntă, în direcţia dorită de sursa emitentă de informaţii.

Omului îi sunt adresate toate informaţiile dar sensul lor nu este întotdeauna evident şi, ca urmare, efectul penetrării şi încorporării lor în sistemul de referinţă se poate materializa în întărirea acestuia sau în fisuri în capacitatea de apreciere a situaţiilor cu care se confruntă urmând ca raportarea la acestea să fie reală sau falsă.

Multitudinea fluxurilor informaţionale, intenţiile mai mult sau mai puţin vădite de a manipula şi deturna (reorienta) comportamentul omului, violarea permanentă a dreptului acestuia de a alege în funcţie de necesităţile reale, determinate de formaţia şi orientarea lui spirituală, pot fi caracterizate ca acte de agresiune asupra psihicului uman, în sensul că sunt impuneri forţate, care în condiţii normale nu ar fi acceptate de către individ. 1 A fi informat (Dicţionarul Limbii şi Literaturii Române, Academia Română) – care a primit sau şi-a procurat informaţii, care s-a documentat prin cercetări amănunţite.

18

Agresiunea informaţională reprezintă una din realităţile deosebit de complexe şi contradictorii ce însoţesc epoca noastră, fără a avea pretenţia de a fi invenţia secolului XX.

Influenţarea cu ajutorul „armei“ cuvântului a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor indivizilor umani în scopul realizării unor interese este tot atât de veche precum istoria. Rădăcinile agresiunii informaţionale trebuie căutate în alte timpuri, când individul şi-a dat seama că poate să-şi „paralizeze” semenii să le anihileze voinţa fără să facă uz de forţă. De altfel, primele mărturii în acest sens le întâlnim consemnate în scrierile lui Sun Tzu, Aristotel, Herodot sau ale altor învăţaţi la care vom mai reveni pe parcursul lucrării.

Pe măsură ce mijloacele de comunicare s-au înmulţit – de la presa de tipărit la radio, televiziune, telefon şi INTERNET – numărul mesajelor convingătoare a crescut într-un ritm rapid. Această revoluţie în comunicaţii a dus la o avalanşă de informaţii. Cei mai mulţi dintre noi sunt bombardaţi zilnic, din toate părţile cu o mulţime de informaţii. Ne-am întrebat noi oare, ce forme îmbracă acestea?, sau cum putem deosebi informaţiile adevărate de cele false?, şi în special, dacă putem folosi în mod benefic această avalanşă de stimuli?

În faţa acestor presiuni, mulţi preiau mesajele mai repede şi le acceptă fără să le mai analizeze. Dar parcă niciodată până în secolul nostru agresiunea informaţională nu a devenit unul din mijloacele principale de înfăptuire a politicii şi strategiei unor state şi datorită faptului că acţiunile ei nu sunt sancţionate de dreptul internaţional, nu sunt vizibile imediat şi reprezintă o formă de presiune puţin sesizabilă.

Din acest punct de vedere, aşa cum apreciază majoritatea specialiştilor, iar derularea evenimentelor din lumea contemporană o confirmă, în rezolvarea conflictelor dintre state se manifestă tot mai accentuat tendinţa de trecere de la politica de forţă şi dictat la formele subversive de agresiune care utilizează pe scară largă manipularea informaţională. Din această nouă perspectivă, la forţa armată se apelează doar în situaţiile - limită, îndeosebi prin intervenţii rapide, tip surpriză, în zonele nodale destabilizate sau în curs de destabilizare. Acest mod de acţiune este preferat de unele state şi, ca urmare a faptului că, în prezent, mai mult ca altădată, atunci când acţiunile întreprinse de un stat împotriva altuia sunt evident agresive, aduc atingere integrităţii teritoriale şi manifestării suveranităţii sale. O.N.U., prin organismele de care dispune, poate recurge la măsuri destinate să pună în mişcare anumite mecanisme în vederea soluţionării situaţiei, dar reuşita demersurilor ne este garantată 100%.

Agresiunea informaţională este cu atât mai posibilă şi mai eficientă azi, cu cât nevoia de informare a omului a devenit mai acută şi a determinat o largă deschidere către lume, obţinerea unei mari cantităţi şi varietăţi de ştiri şi informaţii. Ea îşi poate permite tocmai exploatarea confuziei din gândirea umană datorată erupţiei informative, astfel că poate beneficia de creşterea numărului şi posibilităţile mijloacelor de comunicare în masă, paralel cu dezvoltarea ştiinţelor sociale, care au pus la dispoziţia celor ce promovează acest tip de agresiune,

19

mijloace şi metode mai bune de cunoaştere şi manipulare a resorturilor psihice umane.

Prin mass-media, această industrie a cuvântului, se produce o adevărată agresiune asupra omului, fiecare însă dorind să comunice ceva despre ceva, să-l convingă de veridicitatea ştirilor, prezentându-le cât mai atrăgător pentru câştigarea atenţiei şi a unui număr cât mai mare de aderenţi.

Mass-media profitând de foamea de adevăr şi autenticitate a oamenilor le-a acaparat aproape tot timpul, sustrăgându-i altor preocupări. Principalele caracteristici ale felului cum se desfăşoară circulaţia informaţiei de actualitate sunt:

Comunicarea de masă informează iar publicul se lasă informat. Comunicarea de masă acţionează iar publicul ascultă. Comunicarea de masă este subiectul procesului informaţional iar

publicul este obiectul lui. Tot ce se întâmplă, chiar şi în plus, descoperim în mass-media: de la

informaţia nudă, directă, până la cea subversivă, manipulatoare. Tot ce se scrie sau se spune suscită curiozitatea. Dar câte din informaţiile vehiculate sunt compresensibile şi câte sunt tratate drept divertisment?

Unul şi acelaşi eveniment suscită opinii opuse, contradictorii, unii incriminează ceea ce alţii susţin şi, sunt din ce în ce mai multe din atacurile la adresa a ceea ce altădată era considerat tabu. Şi în urma acestui val de informaţii de tot felul, omul s-a trezit singur şi dezorientat, expus mult mai mult în a urma tendinţele de masă.

Nu cu mult timp în urmă, existau specialişti în prelucrarea şi cosmetizarea informaţiilor din perspectiva unei viziuni unice, pe care apoi erau oferite prin diferite canale de comunicare de masă. Administrată continuu, această procedură a devenit obişnuinţă, plăcută până la un anumit punct, pentru că ne scutea de efortul căutărilor. Nu trebuie negată eficienţa sa pentru starea de siguranţă naţională şi în menţinerea coeziunii sociale la nivele demne de invidiat. Totuşi această atitudine a inoculat o anumită stare de comoditate, a creat un soi de dependenţă care astăzi, când suntem singuri, ridică uriaşe probleme atunci când trebuie să ne orientăm şi să analizăm în vastitatea şi complexitatea hăţişului social, politic, economic, cultural cu care ne confruntăm.

Astfel, mai ales în estul Europei, agresiunea informaţională găseşte un câmp larg şi fertil de manifestare, pe fondul trecerii de la o societate de tip totalitar, riguros încorsetată, ce promova un embargou sever asupra ştirilor, la o societate democratică, caracterizată prin libertatea informării, pluralism şi exprimarea opiniilor celor mai variate, inclusiv a celor extremiste, oricând şi oriunde, de la cunoştinţe marcate de o singură doctrină şi o gândire amănunţit controlată şi dirijată, la minţi descătuşate şi deschise tuturor influenţelor, ideologiilor, teoriilor.

20

Pe acest fond, problematica agresiunii informaţionale capătă noi condiţii, se pretează la numeroase interpretări şi merită o descriere atentă a premiselor, resorturilor, mijloacelor şi obiectivelor sale.

În această secţiune vom avansa o analiză a agresiunii informaţionale, ca formă de influenţare psihologică, într-o abordare din perspectiva a trei situaţii:

a) exercitarea agresiunii informaţionale din exterior, de către un stat sau grup de state asupra altuia,

b) exercitarea agresiunii informaţionale din interior, de către centre de interese dispuse pe teritoriul statului,

c) exercitarea agresiunii informaţionale din ambele sensuri, de altfel forma cea mai frecventă.

Indiferent de tipul agresiunii informaţionale, orice agresiune de acest tip ca rezultat al unui proiect mental intenţionat, este organizată sistematic. Elementele acestui sistem sunt:

I. Sursa – constituită din indivizi, grupuri, instituţii oficiale şi neoficiale. II. Strategia cuprinzând direcţiile de acţiune, proiectele, misiunile,

resursele şi restricţiile. III. Procesul – compus din acţiunile planificate pentru realizarea direcţiilor

stabilite în strategia adoptată. IV. Ţinta – adică persoana, grupul sau statul asupra căruia se exercită

agresiunea. În literatura de specialitate, conceptul de agresiune psihologică sau

informaţională nu este clar definit şi de aceea încercăm o definiţie proprie urmând firul principalelor caracteristici ale acesteia. Astfel, prima dintre condiţiile existenţei acestui proces constă în intenţionalitatea sursei de a produce modificări în atitudinile indivizilor, în vederea obţinerii unui comportament expectat în derularea unui eveniment. Cea de-a doua condiţie se referă la generarea unei anumite ambiguităţi, în sensul răspândirii informaţiilor care să determine apariţia confuziei în aprecierea realităţii şi ca urmare falsa raportare la aceasta. Factorii determinanţi ai unei agresiuni informaţionale optime se referă la crearea unui flux supradimensionat de informaţii, unele contradictorii, care, în mod paradoxal, să aibă drept urmări insuficienţa informaţională generată de posibilităţile scăzute ale ţintei de a se orienta în acest hăţiş de informaţii şi având ca efecte imediate apariţia nesiguranţei în legătură cu evoluţia reală a evenimentelor care au loc.

Într-o altă situaţie, apare şi se dezvoltă, mai mult sau mai puţin intens, trebuinţa acută de informaţii.

În ambele cazuri, problema care se pune este aceea a raportării corecte, adecvate la realitatea cu care individul se confruntă, în care factorii decizionali planifică şi aşteaptă un comportament adecvat. Specialiştii afirmă că ambele situaţii sunt la fel de periculoase întrucât are loc manipularea informaţională a individului, proces în urma căruia se modifică „set“-ul mental al acestuia.

21

Agresiunea informaţională poate fi definită succint ca un proces intenţionat de deturnare a atitudinilor şi conduitelor indivizilor, prin manipularea informaţiilor, în vederea realizării unor interese care nu corespund cu aspiraţiile, idealurile şi modul de a fi al persoanelor - ţintă.

Agresiunea informaţională se produce, de regulă, în anumite situaţii, când cei implicaţi acţionează într-un cadru instabil, când securitatea propriilor persoane se află în primejdie, ca urmare a confuziei informaţionale, când omul nu ştie sau nu este în măsură să adopte comportamentul adecvat momentului cu care se confruntă. În asemenea situaţii apar, mai întâi sentimentele de suspiciune în legătură cu valabilitatea normelor, a principiilor, valorilor care au stat la baza existenţei lui, cât şi asupra imaginii liderului grupului său. Acestea degenerează în neîncredere, confuzie, care se pot transforma în temeri, frică faţă de viitor sau poate chiar demoralizarea accentuată exprimată popular sub sintagma, „Ce-o da Dumnezeu!“.

Manifestarea neîncrederii determină indivizilor diferite trăiri afective în raport cu experienţa nemijlocită a acestora şi se manifestă sub forma tristeţii (stare de mâhnire), amărăciune (legată de un insucces, piedică în calea satisfacerii trebuinţelor), a fricii (atunci când omul nu şi-a elaborat încă modalităţi adecvate de acţiune pentru situaţii noi sau în condiţiile în care nu putem previziona tot ceea ce putea surveni) şi a mâniei (provocată de o nedreptate, frustrare, împiedicare de anumite situaţii conflictuale).

Instalarea şi acutizarea suspiciunii şi a neîncrederii, neîntrevederea unor ameliorări ale anumitor situaţii determină inducerea confuziei, derutei, dezorientării şi nesiguranţei, precum şi instalarea anxietăţii.

Astfel, se produc o serie de procese la nivel psihic superior ca: anticiparea pericolului, evaluarea lui, caracterizarea anumitor stimuli drept nocivi cu implicaţii la nivel afectiv, răul anticipat producând sentimente de nelinişte şi frică deoarece situaţia ameninţătoare este vagă, semnificaţiile acesteia nefiind suficient de clare pentru individ. Individul va fi descumpănit, nu va şti ce hotărâre să ia, îşi va pierde siguranţa în modul de soluţionare a problemelor, de luare a deciziilor, factori ce vor alimenta indecizia, lipsa de comunicare, frica de eşec, întreţinând în acest fel un comportament anxios, favorabil destructurării psihice, căpătând un caracter dezorganizat, integrându-se în şi, astfel, favorizând generalizarea haosului.

O întrebare firească ce se pune este, când se pot desfăşura agresiuni psihologice de acest tip? Răpunsurile pot fi numeroase, dar cele mai evidente, sugerate de realitate sunt: situaţiile de criză, perioadele premergătoare unui conflict, în general atunci când situaţiile cu care se confruntă indivizii depăşesc puterea lor de înţelegere, iar informaţiile necesare reglării comportamentului sunt fie insuficiente, fie inadecvate.

Referitor la apariţia şi manifestarea acestor situaţii putem aduce ca exemplu evenimentele din 1989 din România şi cele care i-au urmat, îndeosebi până la alegerile din 1992, când au apărut foarte multe centre de interese, atât în

22

ţară cât şi în afara ei (unele preexistând), care au utilizat în dorinţa de a câştiga cât mai mulţi adepţi, un asemenea tip de agresiune psihologică.

Şi tot cu titlu de exemplu am putea enumera şi caracteriza, din acest punct de vedere, acţiunile premergătoare conflictului declanşat pe teritoriul fostei Iugoslavii, când utilizându-se mijloace ale agresiunii informaţionale a fost manipulată imaginea reală a etniilor din această zonă, producându-se destructurarea şi capitularea unei întregi societăţi.

CONTEXTUL TEORETIC

Orice demers privind agresiunea informaţională, ca încercare de inducere a unei false percepţii asupra realităţii iluzorii, trebuie circumscris unui concept mai larg, de influenţă socială.2 Principiile generale ale influenţării sociale stau atât la baza acţiunilor desfăşurate de agresor, cât şi la baza protecţiei împotriva acestora.

Definirea conceptului de influenţă socială, ca realitate spirituală ce se referă la metamorfoza produsă în raţionamentele, opiniile, atitudinile, credinţele individului sau ale grupului social, ca urmare a expunerii acestuia la modul de soluţionare a problemelor şi de viaţă al altor grupuri sociale este mai veche şi aparţine lui G. de Montmollin.

Studiul şi analiza acestui fenomen au fost direcţionate de existenţa a două teorii esenţiale:

1. Teoria schimbării sociale, a schimbării atitudinilor umane în cadrul căreia influenţa socială este tratată ca unul din factorii principali ai schimbării în societate.

2. Teoria sociopsihologică a grupurilor umane şi mai precis o subordonată a acesteia, „teoria relaţiilor intra şi intergrupale“, în cadrul cărora manifestările interculturale ale oamenilor, de conformare în direcţia realităţii, de „identificare grupală“ a membrilor, de internalizare a unor valori superioare sunt de mare semnificaţie socială în viaţa indivizilor şi grupurilor umane.

Valenţele influenţei sociale sunt numeroase şi fiecare dintre ele ar merita un studiu aprofundat. Ea reprezintă în acelaşi timp solicitare şi atragere, antrenare şi mobilizare la acţiune, educare şi reeducare, destructurare a unor vechi deprinderi şi mentalităţi, persuasiune şi convingere, sugestie şi hipnoză, imitaţie şi molipsire psihică, modelare socială 2 Influenţă socială, acţiune exercitată de o entitate socială (persoană, grup etc.) orientată spre modificarea opţiunilor şi manifestărilor alteia. I.s. este asociată cu domeniul relaţiilor de putere şi control social, de care se deosebeşte întrucât nu apelează la constrângere. O i.s. poate fi interpersonală, implicită şi accidentală sau se referă la relaţia asimetrică dintre un individ şi un grup derulată pe o durată mai lungă de timp.

23

şi direcţionare comportamentală a oamenilor şi grupurilor , încercarea discretă de a inocula individului conştiinţa demersului în care este implicat, dar şi tentativa condamnabilă de a-i manipula discret conduita, dincolo de posibilităţile de control ale conştiinţei proprii.

Orice influenţă socio-umană se produce în ultimă instanţă, în registrul unor relaţii psihosociale între agentul influent şi ţinta vizată. Tipologia influenţei este de o mare varietate atât prin natura, mecanismele psihologice şi sociale pe care le angajează, prin nivelul la care se realizează schimbarea, dar şi prin forţa şi întinderea acţiunii agentului influent, prin direcţia şi obiectivele de schimbare urmărită, prin feed-back-ul propus.

Cu toate acestea, orice proces de influenţă este caracterizat de anumite constante: o sursă de influenţare, un mesaj, un receptor al influenţei şi un context social în care se produce influenţa. De-a lungul timpului, cercetările din acest domeniu s-au canalizat pe trei direcţii principale.

1. Cercetarea influenţei psihosociale asupra aprecierilor şi judecăţilor. 2. Cercetarea influenţei psihosociale generată de interacţiunea în grupul

mic. 3. Cercetarea influenţei psihosociale provenită din comunicaţii persuasive. În ceea ce priveşte demersul nostru, considerăm drept premisă tocmai

această ultimă categorie, a influenţei psihosociale generată de comunicaţiile persuasive.

Cu sute de ani în urmă, Protagoras3 afirma, înfruntând zeii, că „omul este măsura tuturor lucrurilor“. Parafrazându-l, contemporanii noştri ar putea spune, fără putinţă de tăgadă că, omul este cheia „tuturor problemelor sociale“

Pentru a explica originea şi evoluţia vieţii sociale, acţiunile indivizilor, produsele acestora, pentru a înţelege faptele, fenomenele şi procesele ce se manifestă în societate, configuraţia relaţiilor sociale, pentru a interveni în dinamica socialului cu schimbări menite să regleze modul de funcţionare al diferitelor părţi ale acestuia, se impune să ştim cu claritate cum reacţionează omul, care sunt resorturile şi mecanismele ce guvernează această realitate deosebit de complexă.

Pentru obţinerea unor comportamente dorite, se declanşează asupra oamenilor o serie de acţiuni, influenţe conştiente, deliberate, care uneori conduc la materializarea efectului scontat, alteori nu.

Orice acţiune de influenţare, nu numai agresiunea informaţională, indiferent de obiective, mijloace şi forme de concretizare, se realizează prin intermediul psihicului uman.

Cunoaşterea schemei funcţionale a acestui sistem condiţionează direct maximizarea efectelor acţiunii de influenţare psihologică.

3 Protagoras, sofist grec (485–411, Abdere), un excelent orator, cunoscut în general prin formula (criticată de Platon) „Omul este măsura tuturor lucrurilor“, care se opune ideii de adevăr absolut prin multitudinea de puncte de vedere.

24

La impactul mesajului asupra individului, primul proces psihic ce se activează este percepţia, care se realizează prin intermediul analizatorilor. Produsele acestui proces sunt percepţiile care devin materie primă pentru următoarea etapă: conştientizarea, în cadrul căreia omul acordă semnificaţii mesajelor percepute, le identifică, le recunoaşte, le înţelege.

Până aici, se observă că, obiectul care emite respectivele mesaje apare ca lucru în sine. Prin prelucrare şi conştientizare omul decodifică stimulii, mesajele, făcându-le să dezvăluie ceva despre obiectul care din „lucru în sine“ devine „lucru pentru sine“.

La un al II-lea nivel, mesajele sunt preluate şi supuse altor procese de prelucrare psihică conştientă: analiza, sinteza, evaluarea, compararea, ordonarea, clasificarea, generalizarea, care determină apariţia produselor psihice finite: concepte, principii, modele, opinii, convingeri, atitudini, obişnuinţe.

De aici, activitatea se desfăşoară pe două direcţii: 1. Procesul de prelucrare psihică îl conduce pe om la acţiune imediată,

pentru a răspunde la solicitarea mediului, când mesajele sunt imperative. 2. Procesul de stocare, prin memorie, pentru ca produsele psihice să

poată fi utilizate şi după depozitarea lor. Activitatea de influenţare vizează, în esenţă, modificări în produsele

psihice finite, care la rândul lor, într-un anumit moment dat, pot determina metamorfoze comportamentale.

Pentru a ne putea continua demersul trebuie să subliniem importanţa teoriei lui S. Freud, referitoare la instanţele psihicului şi importanţa sa în demontarea mecanismului agresiunii internaţionale.

În descrierea aparatului psihic distingem trei arii topologice care au în vedere:

Pulsiuni, tendinţe şi emoţii aflate sub egida Id-ului; Relaţiile cu mediul, orientate şi realizate prin Ego (componenta

psihologică); Interiorizarea şi respectarea normelor morale aflate sub controlul

superego-ului (componenta socială). În concepţia lui Freud, orice proces psihic este determinat în esenţă de

instinctele dorinţele şi poftele „oarbe“, inconştiente. Plecând de la acest punct, agresorul va şti că influenţarea comportamentului uman se efectuează mult mai uşor prin dirijarea instinctelor, emoţiilor şi sentimentelor, decât apelându-se la intelect. Obiectivul agresiunii vizează în primul rând reacţia emoţională şi abia apoi intelectul. Metoda principală, adecvată scopurilor agresiunii informaţionale este sugestionarea, reducerea capacităţii de gândire critică şi sporirea sugestibilităţii faţă de un anumit grad de argumente. Experienţa a demonstrat că sugestia şi exploatarea sensibilităţii formează un tot unitar în cadrul agresiunii.

Dacă la exploatarea sferei iraţionale a personalităţii umane o adăugăm şi pe aceea a neinstruirii şi neinformării privind anumite întâmplări, evenimente, vom avea tabloul complet al fondului pe care se desfăşoară orice agresiune.

25

A. Poate fi semnalată prezenţa unui anumit decalaj între informaţia pronostic utilă pentru a structura acţiunea de răspuns la situaţie şi informaţia existentă. Acest decalaj constituie factorul determinant al unui coeficient de emoţionalitate proporţional ca mărime cu mărimea decalajului dintre cele două tipuri de informaţie. Dacă acest decalaj este defavorabil informaţiei existente, atunci putem concluziona că individul este suficient informat, ceea ce generează o stare negativă de încordare emoţională cu efecte pertubatoare asupra conduitei, precum: teama, neliniştea, deruta, dificultatea concentrării.

Dacă la deficitul de informaţie adăugăm şi nesiguranţa cunoşinţelor, drumul este deschis infiltrării emoţiilor negative, care în condiţiile unei neîncrederi a individului în propriile capacităţi intelectuale, duce la dezorganizare sau chiar spre lipsa conduitei de răspuns. Accentuarea succesivă a acestei stări determină, la rândul ei, instalarea incertitudinii pe fondul căreia vor încolţi seminţele sugestibilităţii şi vulnerabilităţii subiectului. El devine astfel susceptibil de a fi influenţat, devenind incapabil să opună rezistenţă şi ca urmare, uşor de atacat şi manevrat.

Influenţa va creşte simultan cu accentuarea ambiguităţii stimulilor şi scăderea nivelului atitudinii, a dificultăţii problemelor şi o dată cu descreşterea volumului de informaţii a subiectului.

B. Motivaţia internă apare în urma tendinţei individului de a realiza un

echilibru în relaţia sa cu mediul. Astfel, prin internalizarea normei externe se obţine o conduită consensuală, liber consimţită.

Spre deosebire de primul tip de motivare, acesta este caracterizat de alte elemente: sistemul persoanei este optim informat asupra situaţiei cu care se confruntă: trăirea emoţională are în aceste condiţii un sens pozitiv, subiectul ştie pe de o parte să oganizeze şi să opereze cu informaţia, iar pe de altă parte dispune de factorul care să integreze cunoştinţele în sistemul existent şi implicit flexibilitatea şi rezistenţa la factorii perturbatori; certiudinea ridicată a datelor de care dispune subiectul şi, ca urmare, competenţa lui în raport cu sarcina.

C. Influenţarea motivată atât de dependenţa, cât şi de autonomia

subiecţilor în cadul unor relaţii. Persoana dependentă este caracterizată prin nesiguranţă atât în ceea ce

priveşte cunoştinţele, dar şi capacitatea de a judeca şi de a se raporta eficient la situaţie, apelând la aprecierile şi evaluările altora şi ajustându-şi conduita în raport de influenţele care se exercită asupra sa.

Persoana autonomă este percepută ca atare, exercitând ea însăşi o anumită influenţă asupra celor cu care se intersectează şi intră în contact. Crează impresia unei stăpâniri perfecte asupra comportamentului, ceea ce facilitează încrederea, respectul celorlalţi, făcându-l pe emiţător eficient şi pe receptor permeabil la influenţă.

26

D. Există şi o motivare a influenţei care se produce prin activarea unui mecanism de imitaţie. Produsul activităţii acestui mecanism reprezintă consensul ce determină convergenţa opiniilor şi atitudinilor, ca rezultat fie al presiunii spre conformitate, fie al unei serii de comparaţii a unor opinii şi atitudini distincte , fie ca expresie a selecţionării judecăţilor şi opiniilor după gradul lor de insolit.

Din perspectiva diferitelor grade de influenţă asupra psihicului uman, A. Kelman distinge trei procese esenţiale ale influenţării psihosociale:

1. Complianţa (complezenţa, acceptanţa, conformism) ce se produce când o persoană acceptă influenţa unei alte persoane sau grup în speranţa dobândirii unei relaţii favorabile de la alţii, a unor recompense sau evitarea unor pedepse. În acest caz, comportamentul este adoptat de către individ ca trambulină pentru obţinerea unor satisfacţii sociale şi nu ca rezultat al unui ataşament valoric.

2. Identificarea se produce ca urmare a adaptării comportamentului unui individ sau grup pentru satisfacerea trebuinţei de autodefinire a relaţiei faţă de agenţii de influenţă. În acest caz, subiectul crede în mod real în opiniile şi acţiunile pe care le adoptă (atât public, cât şi în particular), iar manifestarea lui este independentă de prezenţa sau absenţa agentului de influenţă. Opiniile adoptate ca urmare a identificării nu sunt integrate în sistemul de valori proprii ale persoanei.

3. Internalizarea are loc atunci când influenţa este acceptată ca urmare a faptului că, comportamentul indus este congruent cu sistemul de valori al subiectului.

De data aceasta, comportamentul este adoptat în uma evaluării gradului lui de utilitate sau potrivit orientării valorice proprii (şi este integrat acestor valori) devenind parte a sistemului personal.

Procesul influenţării începe să curgă „subteran“, lent, subtil, adesea inconştient, printr-un cumul succesiv de schimbări imperceptibile. Exterior, ea debutează prin simptomul unei metamorfoze vizibile care constituie tocmai indicatorul eficinţei ei. Intensitatea „Undei de şoc a influenţei“ este direct proporţională cu amploarea restructurărilor de montaj psihic induse de mesaj. După acest criteriu putem aprecia influenţa ca fiind :

Superficială – când atinge doar vremelnic subiectul, fără să opereze mutaţii semnificative în structura lui.

Profundă – când induce noi orientări şi principii de gândire.

27

IIIIII.. SSEECCŢŢIIUUNNEEAA RREEPPEERREE DDEE AACCTTUUAALLIITTAATTEE

TERORISMUL CHIMIC, BIOLOGIC ŞI NUCLEAR, FACTORI DE RISC PENTRU

ORDINEA MONDIALĂ A SECOLULUI XXI

Chestor-şef, prof.univ.dr. Anghel ANDREESCU

chimbările care au avut loc în lume, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001 au determinat modificări substanţiale în politica de securitate a principalelor state ale lumii, datorită legăturilor

indisolubile între acest pol al Noii Ordini Mondiale, terorismul contemporan, crima organizată şi extremismul politic. De fapt, se caută formarea unei noi Ordini Mondiale, în Marea Dezordine instaurată după sfârşitul Războiului Rece.

S

Fostul consilier pentru securitate naţională în administraţia Clinton, Anthony Lake, avertizează asupra celor şase pericole, „coşmaruri” cum le mai denumeşte expertul, care ameninţă S.U.A. Cel mai important din aceste grave pericole îl constituie posibila utilizare a armelor de nimicire în masă de către terorişti, cu urmări dezastruoase chiar pentru existenţa Terrei, iar informaţiile principalelor servicii de informaţii din lume vin să confirme această teribilă veste.

Preşedintele Bush, aprecia în Strategia Naţională de Securitate a S.U.A. că „Cel mai grav pericol cu care se confruntă naţiunea noastră apare acolo unde radicalismul se intersectează cu tehnologia”.

Atacurile din 11 septembrie 2001 confirmă faptul că terorismul clasic este depăşit şi acum am păşit într-o etapă nouă a terorismului „hiperterorismul, megaterorismul” care are drept scop uciderea în masă a oamenilor pentru a înfricoşa, înspăimânta grupuri mari de indivizi.

Metodele şi procedeele tradiţionale folosite de terorişti vor mai fi utilizate, însă pe zi ce trece s-au aplicat altele noi. „Bombele umblătoare”, femeile cecene recurg frecvent la vestele cu trotil sau maşinile capcană care au creat fiori de groază şi neputinţă în rândul luptătorilor de ordine publică, iar noua reorganizare a Al-Qaedei în formă şi conţinut, adică Fath-e-Islam (Victoria Islamului) a determinat revederi şi reorganizări de structură în forţele antiteroriste din toată lumea începând cu S.U.A., N.A.T.O. şi Federaţia Rusă. Restructurarea, determinată de ocuparea Afganistanului şi Irakului, datorită ofensivei coaliţiei antiteroriste conduse de S.U.A., face parte din marea mişcare a „Jihadului”, o ameninţare latentă şi un pericol permanent pentru întreaga lume.

28

Chiar preşedintele Bush arăta că „duşmanii noştri au declarat deschis că sunt în căutare de arme de distrugere în masă şi dovezile indică faptul că îşi urmăresc scopul cu hotărâre”.

Osama Ben Laden a afirmat că el consideră achiziţionarea armelor de nimicire în masă ca pe o datorie religioasă şi a ameninţat că va folosi astfel de arme.

Din informaţiile serviciilor secrete rezultă că pericolul vine şi din partea altor grupări teroriste, independente. Posibilitatea procurării unor astfel de arme de distrugere în masă este mai evidentă ca oricând, datorită haosului provocat prin dezmembrarea fostei U.R.S.S., a recrutării multor specialişti în domeniu din această parte a lumii, inclusiv, „a rătăcirii unor zeci de focoase nucleare”.

Atentatele teroriste de până acum au fost destul de rudimentare (vezi antraxul din S.U.A., sarinul din Japonia) însă impactul psihologic a fost formidabil.

În literatura de specialitate s-au analizat prea puţin sau deloc urmările dezastruoase ale „terorii radiologice”, ale folosirii armelor de nimicire în masă asupra oamenilor în general, asupra medicilor şi echipelor de intervenţie în special2.

O asemenea catastrofă determinată de folosirea unor astfel de substanţe, poate provoca o imagine apocaliptică, un sentiment de „sfârşitul lumii”, când fiecare individ, membru al unei colectivităţi simte că „moare singur şi sigur”, iar autoritatea se diluează până la desfiinţare. În asemenea condiţii de criză (vezi accidentul de la Cernobâl) indivizii se vor comporta diferit faţă de normal. De Persoanele afectate se vor transforma într-o „mulţime psihologică”, unde raţionalitatea se diluează, iar afectivitatea este determinantă, cu trăiri intense, formate de altfel, tot din indivizi care pot fi la rândul lor „contaminaţi” psihologic.

Gustave Le Bon explica, acum mai bine de un secol, (1895) despre problemele legate de sugestibilitatea mulţimilor şi forţa cuvintelor, a imaginilor evocate pentru a crea o mulţime psihologică, pentru a impune un anume comportament (evenimentele din Decembrie 1989 din România).

Individul „hipnotizat” va prelua necritic gesturile celorlalţi, va acţiona ca un singur organism, se va socoti invincibil (vezi tulburările din Los Angeles, S.U.A., 1992) şi va considera că nu va fi tras la răspundere niciodată pentru faptele sale.

În cazul pericolului sau folosirii armelor de nimicire în masă, frica, groaza va fi supradimensionată, individul va acţiona conform ordinului dat de „creierul reptilian” deci instinctul de conservare va fi atât de puternic încât va determina „fuga” din faţa pericolului, iar contagiunea va fi maximă. Leziunile psihice create vor fi de durată, alteori nevindecabile (vezi, morţii psihici după războaiele din Coreea, Vietnam, Orient etc.).

Prevenirea şi gestionarea comportamentelor determinate de panică va fi o sarcină greu de realizat de autorităţile abilitate să rezolve situaţia de criză.

Încrederea, competenţa autorităţilor, folosirea corectă şi oportună a mass-mediei, educaţia permanentă a populaţiei faţă de valorile morale de solidaritate, întrajutorare, sunt elemente importante în reducerea factorilor de risc creaţi de folosirea armelor de nimicire în masă.

2 Ion Radu Tomşa, Psihologie militară, Editura A.I.S.M., 1999.

29

POLIŢIA DE PROXIMITATE – SERVICIU PUBLIC ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII

Subcomisar Teodor IONESCU

n conformitate cu prevederile Legii nr. 218 din 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, această instituţie

fundamentală a statului de drept are, împreună cu celelalte structuri principale ale sistemului integrat de ordine şi siguranţă publică, următoarele atribuţii:

Î — asigurarea ordinii publice; — creşterea gradului de siguranţă a cetăţeanului; — apărarea vieţii şi integrităţii corporale tuturor persoanelor; — asigurarea proprietăţii publice şi private. De asemenea, în urma reanalizării situaţiei operative conducerea

Ministerului Administraţiei şi Internelor a considerat oportună reorganizarea activităţilor de ordine publică la nivelul întregii ţări pentru:

— profesionalizarea şi schimbarea statutului agenţilor de ordine; — constituirea zonelor de siguranţă publică; — eliminarea paralelismelor şi suprapunerilor în asigurarea ordinii publice

prin sistemul patrulării în parcuri, străzi, parcări auto etc., cu jandarmi şi gardieni publici, urmând a se realiza o armonizare a activităţii de ordine publică;

— realizarea unei strânse legături cu cetăţenii şi, implicit, o schimbare în bine a imaginii poliţiei;

— euroconformizarea şi compatibilizarea structurilor cu cele ale poliţiilor statelor din Uniunea Europeană.

Ca un element de noutate prin Dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei Române nr. S/124/2003 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de ordine publică în mediul urban şi a metodologiei de aplicare a acesteia s-au realizat compartimente specializate ale poliţiei de proximitate.

Aceasta se constituie ca un serviciu public în folosul societăţii care, prin amplasarea teritorială şi competenţa materială, are în vedere cu prioritate cunoaşterea intereselor şi aşteptărilor legitime ale colectivităţilor locale şi cetăţenilor.

Proximitatea se realizează prin crearea unui parteneriat între poliţie, pe de o parte şi cetăţeni, unităţi şcolare, biserică, medii de afaceri, organizaţii neguvernamentale, autorităţi publice locale etc., pe de altă parte, în scopul rezolvării problemelor cu impact direct asupra vieţii sociale, creării unui climat de siguranţă civică şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.

30

Activitatea poliţiei de proximitate se axează pe întreţinerea şi revitalizarea unor raporturi interumane în cadrul colectivităţii în vederea asigurării unei intervenţii operative şi eficiente pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale.

Misiunile poliţistului de proximitate sunt definite în funcţie de cerinţele legale ale cetăţenilor care trebuie să fie percepute şi rezolvate, inclusiv prin atragerea reprezentanţilor societăţii civile.

Poliţistul de proximitate îşi dedică activitatea consilierii şi informării cetăţenilor cu privire la prevederile unor acte normative, procedeele pe care aceştia le pot folosi pentru a fi apăraţi să nu devină infractori sau victime ale infracţiunilor, contribuind la consolidarea climatului de siguranţă civică şi diminuarea fenomenului infracţional.

Poliţia de proximitate se organizează, în cadrul poliţiei naţionale şi funcţionează ca linie de muncă în structurile de ordine publică din mediul urban, după cum urmează:

a) la poliţiile municipale reşedinţă de judeţ unde funcţionează secţii de poliţie se înfiinţează 2–4 funcţii de agent pentru fiecare secţie.

b) la poliţiile municipale unde nu sunt organizate secţii se înfiinţează 3–10 funcţii de agent.

c) la poliţiile orăşeneşti se înfiinţează 1–3 funcţii de agent. Numărul de funcţii se stabileşte în limitele prevăzute la alin.1 în raport

numărul populaţiei, întinderea teritoriului, probleme sociale existente, diversitatea etnică, religioasă şi culturală.

d) la secţiile de poliţie din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti se înfiinţează 3–4 funcţii de agent.

Activitatea poliţiştilor de proximitate este coordonată de către un ofiţer de ordine publică la nivelul poliţiilor municipale şi orăşeneşti. În municipiul Bucureşti se desemnează câte un ofiţer la nivelul fiecărui sector care va coordona şi monitoriza activitatea poliţiştilor de proximitate şi a celorlalte efective de ordine publică.

La nivelul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratelor de poliţie judeţene activitatea este coordonată de un ofiţer din cadrul serviciului poliţiei de ordine publică care, de regulă, răspunde şi de activităţile desfăşurate în mediul urban pe această linie, după caz.

Pentru monitorizarea, coordonarea şi controlul activităţii poliţiei de proximitate din teritoriu, la nivelul Direcţiei Poliţiei de Ordine Publică din Inspectoratul General al Poliţiei Române se înfiinţează o funcţie de ofiţer.

Selectarea poliţiştilor de proximitate se face din rândul efectivelor existente (bărbaţi sau femei), avându-se în vedere următoarele criterii:

Să dispună de un nivel ridicat de pregătire de specialitate, juridică şi de cultură generală;

Să cunoască o limbă de circulaţie internaţională (engleză, franceză), precum şi limbile, tradiţiile, obiceiurile etniilor care formează populaţia în zona de responsabilitate;

Să dispună de capacitatea de a purta discuţii libere pe anumite probleme de interes;

31

Să se bucure de aprecieri pozitive şi respect din partea colegilor şi cetăţenilor;

Să prezinte interes pentru problemele sociale ale cetăţenilor şi disponibilitatea de a le rezolva;

Să manifeste disponibilitate în a se informa şi a coopera în acest sens cu agenţii de poliţie şi cu ofiţerii din celelalte formaţiuni ale poliţiei, precum şi cu jandarmii, gardienii publici, autorităţile administrative, O.N.G.-urile etc.

În zonele unde o populaţie etnică este majoritară, poliţiştii de proximitate vor fi selectaţi prioritar din rândul celor care aparţin acesteia.

Poliţistul de proximitate are, în principal, următoarele atribuţii: a) stabileşte şi menţine legătura între poliţie şi populaţia din sectorul său

de activitate; b) culege informaţii utile muncii de poliţie în mod direct şi personal, pe

care le concretizează în rapoarte informative şi le prezintă de îndată şefului său nemijlocit;

c) întocmeşte şi actualizează lista tuturor societăţilor comerciale, instituţiilor, organizaţiilor neguvernamentale, unităţilor de învăţământ şi asociaţiilor de proprietari din zona de competenţă;

d) stabileşte contacte cu administratorii asociaţiilor de proprietari, participând la şedinţele organizate de aceştia;

e) ţine legătura cu persoanele de vârsta a treia, potenţiale victime ale infracţiunilor şi la nevoie organizează întâlniri de grup în care poartă dialog în scop preventiv;

f) ţine legătura permanentă cu instituţiile de învăţământ, având în atenţie tinerii cu comportament deviant şi organizează întâlniri cu caracter educativ - preventiv;

g) participă la şedinţele consiliilor locale, singur sau, după caz, împreună cu şeful subunităţii în care lucrează;

h) participă la punerea în aplicare a programelor de prevenire a criminalităţii;

i) ajută cetăţenii aflaţi în pericol care fac parte din categoriile cu grad mare de risc din punct de vedere al victimizării;

j) mediază şi rezolvă conflictele şi încurajează pe oameni să îşi rezolve în mod paşnic neînţelegerile între ei;

k) selectează, instruieşte şi foloseşte în activităţile curente persoane de încredere, pe bază de voluntariat;

l) atrage şi mobilizează cetăţenii în derularea unor programe de prevenire a criminalităţii în cartiere, prin organizarea de echipe de pază şi supraveghere a parcărilor, imobilelor şi dotărilor edilitare, precum şi a zonelor în care se comit frecvent acostări de persoane ori în care se adună grupuri de tineri care tulbură liniştea publică;

m) efectuează acte de constatare şi sancţionare numai în cazul infracţiunilor şi contravenţiilor flagrante;

32

n) ţine evidenţa zilnică a evenimentelor şi le reprezintă pe o hartă a zonei de responsabilitate;

o) analizează periodic situaţia operativă din zona dată în responsabilitate, iar concluziile desprinse le prezintă şefului de birou sau formaţiune;

p) prezintă rapoarte scrise cu activităţile desfăşurate şi rezultatele obţinute, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie;

r) se preocupă permanent pentru menţinerea la un nivel competitiv a cunoştinţelor necesare funcţiei.

Poliţistul de proximitate în executarea atribuţiilor de serviciu întreţine permanent relaţii de colaborare sau cooperare, după cum urmează:

a) cu poliţiştii din formaţiunile operative din cadrul subunităţii; b) cu consiliile de conducere locale ale Corpului Naţional al Poliţiştilor; c) cu factorii responsabili din cadrul unităţilor de învăţământ, conducerile

societăţilor comerciale, reprezentanţii asociaţiilor neguvernamentale, preşedinţii sau administratorii asociaţiilor de proprietari;

d) cu reprezentanţii Gărzii Financiare, Corpului de Control al Primăriei, Direcţiei Finanţelor Publice, Autorităţii pentru Protecţia Consumatorului, Poliţiei Sanitar-Veterinare, Corpului Gardienilor Publici, Jandarmeriei şi Centrului militar, Direcţiei judeţene pentru protecţia copilului aflat în dificultate etc.

Ofiţerul desemnat să coordoneze activitatea poliţiştilor de proximitate are, de regulă, următoarele atribuţii:

La nivelul municipiilor, oraşelor şi sectoarelor de poliţie din Capitală: — în baza analizei situaţiei operative, periodic întocmeşte planuri de

acţiune pentru prevenirea şi combaterea anumitor genuri de fapte care înregistrează o dinamică ascendentă semnificativă;

— culege informaţii utile muncii de poliţie; — săptămânal, analizează activitatea poliţiştilor de proximitate şi

înaintează şefului subunităţii raport cu propuneri pentru eficientizarea muncii; — zilnic, întocmeşte o notă cu evoluţia situaţiei operative şi alte

evenimente de interes local aflate în desfăşurare, care va fi prezentată poliţiştilor din patrulele operative, la intrarea în serviciu;

— participă singur, sau după caz, împreună cu şeful subunităţii la şedinţele consiliilor locale, în care prezintă informări cu activităţile desfăşurate de poliţiştii de proximitate şi problemele ce necesită a fi rezolvate în comun;

— realizează cooperarea şi informarea reciprocă cu şefii formaţiunilor operative;

— asigură cooperarea pe această linie cu alte structuri guvernamentale şi ale societăţii civile cu atribuţii în domeniu, pentru identificarea problemelor ce afectează interesele cetăţenilor şi stabilirea modalităţilor de soluţionare în comun.

La nivelul serviciilor de ordine publică din Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratele de poliţie judeţene:

— întocmeşte programe de acţiune pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor ce au cunoscut o anumită amploare pe raza unor localităţi sau zone;

33

— coordonează activitatea pe această linie la birourile de ordine publică şi asigură pregătirea specifică a şefilor de birou;

— întocmeşte tematica de prelucrat la întâlnirile organizate în unităţile de învăţământ;

— asigură cooperarea poliţiştilor de proximitate cu serviciile descentralizate de la nivel judeţean aparţinând autorităţilor administraţiei centrale, pentru rezolvarea problemelor de interes cetăţenesc;

— analizează recomandările Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică, luând măsuri pentru realizarea lor la nivelul fiecărei localităţi;

— periodic, efectuează analize şi informări în domeniul de care răspunde, şi le prezintă conducerii Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti (inspectoratului de poliţie judeţean) cu propunerile considerate a fi oportune;

— informează trimestrial şi ori de câte ori este nevoie Autoritatea Teritorială de Ordine Publică, în legătură cu eficienţa măsurilor întreprinse pentru asigurarea siguranţei publice şi asupra stadiului îndeplinirii recomandărilor acesteia;

— participă la analiza activităţii poliţiştilor de proximitate, la nivelul fiecărei unităţi de poliţie, informând şeful serviciului ordine publică cu rezultatele obţinute, problemele sesizate şi propunerile avansate în acest domeniu;

— culege în mod direct şi personal informaţii utile muncii de poliţie; — menţine o legătură strânsă cu mass-media în vederea popularizării

acestui sistem şi influenţării în sens pozitiv a opiniei publice; — realizează cooperarea şi informarea reciprocă cu şefii serviciilor şi

birourilor operative de la nivelul Direcţiei Generale de Poliţie a Mununicipiului Bucureşti (inspectoratelor judeţene de poliţie).

La nivelul Direcţiei Poliţiei de Ordine Publică din Inspectoratul General

al Poliţiei Române: — întocmeşte strategii de acţiune pe această linie la nivel naţional şi le

supune spre aprobare factorilor decizionali; — cooperează permanent cu instituţiile statului şi organizaţiile

neguvernamentale pentru identificarea cauzelor şi condiţiilor generatoare ale fenomenului antisocial şi stabilirea modalităţilor comune de acţiune şi măsurilor necesare pentru combaterea acestuia;

— se documentează permanent asupra modului de implementare şi fiabilităţii acestui concept şi formulează propuneri de perfecţionare a activităţii poliţiştilor care acţionează în acest domeniu;

— iniţiază şi organizează împreună cu asociaţii civice, simpozioane, colocvii, schimburi de experienţă cu participarea unor specialişti din ţară şi străinătate, în vederea identificării de metode şi mijloace de acţiune pentru prevenirea şi contracararea fenomenului antisocial;

— monitorizează şi controlează modul de acţiune şi rezultatele obţinute de poliţiştii de proximitate din teritoriu;

34

— periodic, efectuează analize şi informări pe care le prezintă conducerii Inspectoratului General al Poliţiei, cu concluziile considerate a fi oportune;

— permanent ţine legătura cu mass-media pentru popularizarea conceptului, crearea unui curent de opinie favorabil şi atragerea factorilor implicaţi în această activitate;

— cooperează cu celelalte direcţii din Inspectoratul General al Poliţiei Române, informându-le cu problemele şi preocupările majore ale colectivităţii, în vederea stabilirii unor strategii pentru rezolvarea lor şi receptează de la acestea necesităţile direcţionării cu prioritate a activităţii poliţiştilor de proximitate.

În concluzie, consider că este necesară o nouă abordare a fenomenului infracţional, determinată de realităţile perioadei pe care o parcurgem, fără a omite cauzele şi condiţiile generatoare, cât şi parteneriatul cu comunitatea, a cărei componentă este şi Poliţia Română.

35

REALIZAREA UNUI SITE DE CONŢINUT

Subcomisar Adina POP Inspector principal Viorica SIMION

n lumea Internet-ului site-urile „de conţinut” joacă un rol cheie. Ele acumulează vizitatori interesaţi de informaţiile oferite gratuit şi devin

generatoarele de trafic ale site-urilor comerciale. Astfel, ele au o dublă utilitate: oferta gratuită către utilizatori şi stabilirea legăturii potenţialilor clienţi cu site-urile care comercializează bunuri şi servicii.

Î

Obiectivele unui site de conţinut sunt: Să devină lider în domeniul său de specializare; Să acopere toate nivelurile calitative ale domeniului său de specializare; Să genereze un trafic constant pe un segment de public cât mai bine definit.

Echipa necesară pentru concepţia, realizarea şi întreţinerea site-ului

conţine următoarele poziţii: Specialist în domeniu; Redactor/corector; Designer web; Programator web; Grafician web; Specialist marketing; Director de proiect; Investitor.

Ultimul de pe listă este şi cel mai important deoarece el este cel care determină întreaga strategie şi evoluţie a site-ului.

În stadiul actual al economiei româneşti, cel mai probabil este că se va porni cu fonduri minime care să acopere în principal cheltuielile materiale şi salariile. Personalul poate fi redus prin comasarea responsabilităţilor, în anumite limite şi în funcţie de oamenii disponibili. Există însă şi interdicţii clare în această privinţă: specialistul nu trebuie să fie propriul redactor, corector şi este recomandabil să nu fie implicat în nici o altă activitate.

Un rol sensibil îi revine specialistului în marketing, mai ales dacă fondurile sunt minime, pentru că activitatea de promovare, optimizare şi ajustare permanentă este de o mare complexitate, iar „regulile jocului” sunt deosebit de dinamice.

36

Designer-ul poate fi şi programator prin acest termen înţelegându-se proiectantul structurii site-ului. Grafica web poate fi frustrantă pentru un grafician specialist, pentru că optimizarea este mai importantă decât calitatea detaliilor şi multe dintre cerinţe sunt specifice graficii web. În fine, directorul de proiect poate fi chiar investitorul.

Concepţia şi realizarea: „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult

păgubeşte.” Şi cu asta am spus totul despre faza de concepţie. Pe larg însă, obiectivele stabilite pot fi realizate numai printr-o concepţie

scalabilă, flexibilă şi modulară. De la structurarea informaţiei până la implementarea unor soluţii de generare dinamică a paginilor, totul contribuie la realizarea unui sistem care să poată fi cât mai uşor de întreţinut şi dezvoltat. Cu cât concepţia iniţială este mai riguroasă şi, în acelaşi timp, mai flexibilă, cu atât mai uşoare vor fi întreţinerea şi dezvoltarea.

Un moment important în etapa de concepţie este cel în care se pun bazele unei caracteristici specifice web-ului: optimizarea site-ului pentru motoarele de căutare. Un site bine optimizat va apărea în prima pagină a rezultatelor întoarse de un motor de căutare pentru anumite cuvinte cheie. Este foarte importantă definirea cuvintelor cheie reprezentative pentru site, care determină gradul de relevanţă a site-ului pentru rezultatele căutării.

Etapa de concepţie şi realizare se finalizează o dată cu stabilirea numelui de domeniu şi alegerea server-ului. Numele server-ului este destul de important, dar esenţialul este ca numele să se transforme cât mai repede în renume.

Nu neglijaţi alegerea serviciului care va realiza găzduirea site-ului! Acesta trebuie să satisfacă unele condiţii esenţiale: platforma adecvată, respectiv suportul pentru soluţiile tehnice adoptate, şi o foarte bună conexiune cu piaţa vizată.

Activitatea de întreţinere/dezvoltare se desfăşoară simultan cu cea de promovare şi nu se încheie niciodată. Dinamismul deosebit al Internet-ului impune reluarea lor la nesfârşit, în clasicul ciclu de feed-back.

Obiectivele acestei etape sunt: • Generarea (şi creştere) audienţei; • Fidelizarea audienţei; • Cunoaşterea audienţei.

Generarea audienţei după lansarea site-ului este, poate faza cea mai

dificilă şi mai costisitoare. Dacă dispui de fonduri suficiente (şi este vorba de zeci de mii de

dolari), poţi desfăşura o campanie publicitară de amploare, care să genereze cel puţin 30-50 de mii de vizitatori pe lună, timp de trei luni. Cu această ocazie, te afli pentru scurt timp în postura viitorilor tăi clienţi: vrei să ştii pe ce dai banii, adică să fii sigur că ţinta site-urilor pe care îţi faci reclama este adecvat site-ului tău.

37

De cele mai multe ori, însă, bugetul alocat nu permite o publicitate satisfăcătoare. În plus, mulţi proprietari de site-uri consideră că investiţia principală se încheie o dată cu lansarea site-ului şi că acesta trebuie să înceapă să producă, nu să consume bani în continuare.

Printre metodele clasice de promovare enumerăm: — comunicatele de presă la lansarea site-ului şi reveniri la fiecare

eveniment important, ca metodă de promovare off-line; — listele de anunţuri şi de discuţii prin e-mail care pot avea efecte pe

termen lung şi sunt necostisitoare; — marketing-ul viral: cei care îţi promovează site-ul sunt chiar vizitatorii;

recomandările de acest tip se bucură de cea mai mare credibilitate, ceea ce explică şi eficienţa lor.

O metodă specifică web-ului şi care se poate dovedi extrem de eficientă este schimbul de bannere, însă această metodă nu „generează” nimic, ci „reciclează” traficul existent deci, are efecte notabile doar atunci când site-ul are deja un trafic propriu.

Pe termen lung popularitatea site-ului creşte şi prin înscrierea în cataloage şi participarea la diverse topuri, necesitând însă o selecţie. Prezenţa în cataloage nesupravegheate şi nestructurate poate avea un efect dăunător, generând în cel mai bun caz un trafic neadecvat, întâmplător şi înşelător. Participarea în top-uri oricât de populare, care nu aplică măsuri anti-fraudă poate conduce la clasarea site-ului sub un strat de site-uri de calitate îndoielnică care recurg masiv la diverse metode de fraudare.

La prima vedere, impresia unui vizitator al top-ului va fi pe măsura acestei clasări relative. Mai rău decât atât, traficul generat de prezenţa într-un astfel de top va fi de proastă calitate. După cum se ştie, este mai important să păstrezi un client decât să câştigi unul nou.

Fidelizarea audienţei este principalul obiectiv al etapei de dezvoltare. Convingerea clientului se realizează prin respectul acordat, prin

actualizare frecventă a conţinutului, prin servicii complementare şi prin interactivitate. Calitatea constantă aduce şi un avantaj concurenţial, crescând aşteptările vizitatorului şi ridicând ştacheta concurenţei.

Respectul faţă de vizitator se manifestă practic prin calitatea generală a site-ului, dar mai ales prin evitarea oricăror metode agresive de atragere şi păstrare a acestuia.

Actualizarea la intervale cât mai mici, şi cu punctualitate a conţinutului, este adevăratul motiv al revenirii vizitatorilor. Serviciile complementare sunt motive suplimentare pentru care vizitatorul va reveni pe site-ul său: liste de discuţii sau de anunţuri prin e-mail, conturi de e-mail gratuite pe un domeniu asociat site-ului, chat pe un canal asociat site-ului.

Cunoaşterea audienţei se realizează prin interactivitate cu vizitatorul.

Facilităţi precum „cartea de oaspeţi” asigură un feed-back necesar, iar dacă

38

vizitatorul primeşte şi un răspuns la mesajul său, avem deja o legătură bidirecţională. Sondajele sunt de asemenea, foarte utile, furnizând informaţia pe baza căreia site-ul îşi ajustează orientarea în funcţie de cerinţele audienţei.

Astfel, ajungem la necesitatea cunoaşterii şi îmbunătăţirii calităţii traficului. În practică, planificarea publicului ţintă se dovedeşte dificilă, în schimb se poate recurge la ajustarea audienţei prin reorientarea site-ului, profitând de tendinţele constatate şi accentuând caracteristicile care determină acele tendinţe. Cunoaşterea audienţei şi a preferinţelor acesteia se realizează prin folosirea statisticilor şi a sondajelor.

Datele obiective pot fi obţinute prin intermediul statisticilor detaliate: numărul de vizitatori unici şi de pagini vizitate pe întreg site-ul sau pe fiecare secţiune, ţara de provenienţă, zilele şi orele de trafic maxim şi minim, site-ul din care vine vizitatorul.

Există numeroase programe specializate în colectarea şi interpretarea datelor, dar şi multe servicii gratuite. Primele au avantajul că rulează pe server-ul propriu şi pot fi modificate sau create în funcţie de necesităţi. Pe de altă parte, anumite servicii publice pot înlocui cu succes auditul traficului şi pot fi consultate oricând de un potenţial client de publicitate.

Sondajele sunt de asemenea foarte utile pentru obţinerea informaţiilor pe care programele de statistici nu au cum să le obţină: profilul demografic al vizitatorilor şi opiniile acestora despre serviciile oferite de site, respectiv preferinţele şi dorinţele vizitatorilor. În funcţie de acestea, site-ul poate fi dezvoltat şi/sau reorientat. Dar vizitatorii sunt mereu grăbiţi şi trebuie să li se ofere o motivaţie serioasă pentru a completa aceste sondaje: concursuri cu premii.

Transformarea traficului în venituri devine un obiectiv în momentul în

care site-ul are un trafic constant generat de o audienţă cu caracteristici relativ bine definite. Sursele de venituri sunt de două tipuri: clienţii direcţi şi agenţiile specializate.

Pentru a avea clienţi direcţi, site-ul trebuie să dispună de agenţi de vânzare a spaţiului publicitar, să poată dovedi calitatea traficului generat, să dovedească faptul că publicul ţintă este adecvat produsului sau serviciului oferit de clientul potenţial. De aici decurge un avantaj intrinsec: existenţa unui public ţintă adecvat este mai valoroasă şi se plăteşte mai bine.

Clienţii direcţi să aibă la dispoziţie un sistem on-line de monitorizare în timp real a campaniei publicitare. Vânzarea spaţiului publicitar prin intermediul agenţiilor specializate este aparent mai comodă pentru administratorul site-lui. În principiu agenţiile pun la dispoziţia cumpărătorilor şi vânzătorilor de spaţiu publicitar un pachet de servicii şi facilităţi pentru care încasează un comision din valoarea tranzacţiilor.

Pentru administratorul unui site de conţinut, cele mai importante servicii sau facilităţi sunt: statisticile complexe, care includ calculul eficienţei per spaţiu publicitar sau campanie, şi garantarea efectuării plăţilor de către clienţi.

39

MODURI DE CONECTARE LA INTERNET Folosind reţeaua telefonică ROMTELECOM

Pentru a putea efectua o conexiune la Internet prin reţeaua telefonică, există în principal trei tipuri de legături:

Dial-up; ISDN; Linii închiriate.

Cel mai popular mod de a efectua o conexiune Internet este aşa numitul „dial-up”. Conexiunea este realizată cu ajutorul liniei telefonice existente la abonat, folosind un modem obişnuit şi un cont de acces la unul din furnizorii de servicii Internet (provider-ii) existenţi pe piaţa din România. Vom prezenta felul în care se realizează tehnic acest lucru şi modul în care puteţi să vă îmbunătăţiţi conexiunea la internet.

Există în prezent două tipuri de linii telefonice: — linii individuale; — linii cuplate (caz în care nu puteţi realiza o conexiune la Internet). În cazul liniilor individuale, trebuie ştiut că, la rândul lor se împart în două

categorii, după tipul centralelor telefonice la care sunt conectate, adică centrale analogice şi centrale digitale (peste 80% din cele existente).

În cazul realizării unei conexiuni prin modem, singurul lucru care diferenţiază o linie digitală faţă de una analogică, este modul în care modemul comunică centralei telefonice numărul cu care se realizează legătura. Acesta se realizează fie prin combinaţii de frecvenţe, în cazul liniilor conectate la centralele digitale, sau prin şiruri de impulsuri în cazul celor conectate la centrale analogice.

În fapt, ambele conexiuni realizează o transmisie de date analogică. Aceasta înseamnă că modemul dvs. comunică cu modemul server-ului prin impulsuri electrice de diverse amplitudini în banda de frecvenţă vocală.

O astfel de legătură de date poate avea o viteză de transmisie de 56Kbps, dar, în practică, această viteză este aproape imposibil de atins. Viteza de transmisie este influenţată de parametrii liniei telefonice cel mai important fiind distanţa faţă de centrala telefonică.

Foarte mulţi utilizatori de Internet condamnă aparatele telefonice pentru viteza scăzută de conectare şi chiar pentru rata de transfer cu care încarcă un fişier.

Vom enumera o serie de sfaturi utile pentru a elimina problema „telefoanelor” din procesul conectării la Internet.

Se verifică toate conexiunile telefonice: priza telefonului, a modemului a cordoanelor de legătură şi chiar aparatul telefonic. Prizele trebuie să fie bine fixate la locul lor iar mufele să intre fest în locaşurile lor sau să nu fie oxidate;

Pentru a verifica dacă linia telefonică este zgomotoasă (alt parametru care influenţează viteza), se ridică receptorul, se formează o singură cifră şi se

40

ascultă cu atenţie în casca acestuia. Dacă se aud zgomote, brum sau convorbiri, înseamnă că există o problemă cu linia telefonică şi va trebui solicitat tehnicianul;

Nu se folosesc mai mult de două aparate telefonice; mai multe conexiuni înseamnă mai multe surse de defecţiuni;

Dacă după aceste verificări nu se constată nici o îmbunătăţire aflaţi care este distanţa până la centrala telefonică de care aparţineţi. Mai mult de 3 km în linie dreaptă implică creşterea rezistenţei în buclă a liniei;

Se va folosi de preferinţă, un modem extern, de bună calitate deoarece are o sensibilitate mai bună şi o corecţie a erorilor mai eficace;

Dacă numărul de telefon al server-ului sună ocupat, este foarte posibil ca furnizorul dvs. de servicii informatice să fi alocat mai multe conturi de cât capacitatea lui. De obicei provider-ii folosesc un flux de transmisie de date care are 30 de canale de comunicaţie şi căruia îi este alocat un singur număr de telefon. Dacă cei care folosesc acest număr sunt mai mult de 30, o parte din ei nu vor putea să se conecteze.

Dacă fluxul provider-ului este defect, viteza de transmisie va scădea iar acesta va trebui să remedieze singur defecţiunea sau să sesizeze aceasta la ROMTELECOM.

O îmbunătăţire a serviciilor telefonice este oferită de varianta ISDN-ului, prin care se realizează transmisii digitale de date.

41

DECALOGUL SECURITĂŢII PC-u

Comisar Adrian LUMEZEANU

istemele care rulează Windows, dar nu numai, sunt vulnerabile în faţa diverselor ameninţări, mai mult sau mai puţin importante: viruşi

care afectează reţele întregi, viermi de e-mail care se răspândesc cu viteze uimitoare, troieni camuflaţi în spatele unor programe care par perfect funcţionale sau hackeri care preiau controlul sistemelor dumneavoastră.

S

Din fericire, împotriva tuturor acestor ameninţări vă stau la dispoziţie diverse metode de apărare care vă pot ajuta să vă feriţi de asemenea pericole. În cele ce urmează, voi prezenta liniile principale de apărare împotriva multiplelor cauze care pot conduce la compromiterea securităţii PC-ului dumneavoastră.

I. Utilizaţi programe antivirus şi mai ales actualizaţi-le permanent Ritmul de apariţie al viruşilor a depăşit orice predicţie. În acest moment,

conform estimărilor specialiştilor, apar în fiecare lună aproximativ 250 de viruşi noi sau versiuni modificate ale celor existenţi. Din acest motiv, este obligatoriu să aveţi instalat un astfel de program care trebuie să fie prevăzut cu un modul de actualizare on-line, viteza de reacţie fiind un factor critic în asemenea situaţii.

II. Nu deschideţi fişierele ataşate necunoscute sau ne solicitate În cazul în care primiţi un mesaj care conţine un fişier ataşat, chiar dacă

provine de la o adresă cunoscută şi vi se pare interesant, nu vă grăbiţi să îl deschideţi. Fiţi cu atât mai atent cu cât mesajul provine de la un adresant necunoscut. Niciodată să nu aveţi încredere într-un e-mail al cărui emitent este necunoscut şi evitaţi să accesaţi orice fişier ataşat care vi se pare dubios. În plus, majoritatea programelor antivirus actuale includ şi un modul de verificare a e-mail-urilor, atât cele trimise, cât şi cele primite.

III. Nu descărcaţi fişiere necunoscute Internetul este o sursă inepuizabilă de surprize. Indiferent cât de

interesantă pare o anumită informaţie sau un fişier, este mai bine să evitaţi acele

42

urilor

pagini Web care vă solicită să descărcaţi diverse aplicaţii sau fişiere pentru a putea vizualiza în continuare conţinutul, cu excepţia flash-urilor sau a Acrobat Reader-ului. Fişierele care ajung pe sistemul dumneavoastră în acest mod pot conţine viruşi, troieni sau programe de tip auto-dial, care să vă încarce serios factura telefonică.

IV. Alungaţi pop-up-urile Similar troienilor, elementele spyware se instalează în secret atunci când

descărcaţi diferite fişiere sau instalaţi versiuni freeware sau shareware ale unor programe. Pe baza informaţiilor colectate despre obiceiurile dumneavoastră de navigare vor începe să transmită mesaje către cei care au creat aceste programe şi foarte curând veţi fi asaltat de mesaje de reclamă pe care nu le-aţi solicitat – aşa numitul spam – care vă vor consuma timp şi vă vor reduce viteza de navigare. De aceea este de preferat să folosiţi un program care să blocheze pop-up-urile.

V. Spammer-ii trebuie evitaţi Mesajele e-mail nedorite au depăşit demult nivelul de inconvenient, ele

fiind în primul rând o sursă semnificativă de viruşi. În plus, nu trebuie ignorat nici volumul foarte mare de trafic pa care îl presupun aceste mesaje, congestionarea serverelor şi toate celelalte dezavantaje care decurg de aici. Filtrele puternice pot detecta mesajele de acest tip şi vă salvează sistemul atunci când antivirusul este depăşit.

VI. Aplicaţi cele mai recente actualizări Sistemul de operare poate avea diferite bug-uri (deficienţe ne

semnalate la testarea produsului, dar care apar pe parcurs) de care profită cei care lansează viruşii pentru a lansa atacurile asupra sistemului. Cel mai des sunt atacate sistemele de operare Windows, şi de aceea firma producătoare – Microsoft – lansează periodic actualizări ale acestuia. Nu treceţi cu vederea acest aspect. Instalaţi tot ce este mai nou şi puteţi evita în acest fel multe probleme. Pentru aceasta, funcţia de update (actualizare) din Windows nu trebuie ignorată.

VII. Păstraţi la îndemână o dischetă de boot Deşi dischetele şi unităţile de tip floppy disc dispar de pe tot mai multe

calculatoare, nu trebuie ignorate. Nu se ştie când lucrurile pot scăpa de sub control şi primul pas către recuperarea datelor poate fi „demodata” dischetă de sistem. Foarte important este că atunci când creaţi o astfel de dischetă să folosiţi

43

un program antivirus pentru ca atunci când depanaţi un sistem cu probleme să nu aveţi surpriza că l-aţi infectat imediat.

VIII. Ignoraţi zvonurile Indiscutabil că există o multitudine de viruşi în lumea liberă a Internetului,

dar numărul lor este cu siguranţă depăşit de zvonuri. Sute de mii şi chiar milioane de e-mail-uri care avertizează despre apariţie a unui virus circulă în fiecare zi, iar dacă acesta chiar apare, este posibil ca de cele mai multe ori să nu fie atât de grav pe cât era prezentat. Avertizări de acest gen vă pot determina să ştergeţi inutil fişiere şi astfel, stabilitatea sistemului să scadă sau acesta chiar să devină vulnerabil. Înainte de a reacţiona aşa cum sunteţi sfătuiţi de prieteni sau alte persoane, verificaţi informaţia. În acest caz, deosebit de utile se vor dovedi buletinele zilnice publicate de majoritatea producătorilor de antiviruşi.

IX. Atenţie la firewall! Gândiţi-vă la firewall ca la un înger păzitor sau ca la un bodyguard al

sistemului dumneavoastră. Acesta verifică fiecare „client” care vrea să intre sau să iasă din sistem şi nu permite accesul diverselor programe decât după ce va obţine acordul dumneavoastră. Dacă vă aflaţi în spatele unui firewall nici un hacker nu poate accesa informaţiile stocate pe sistem, fura parole sau compromite datele.

X. Asiguraţi-vă că aveţi copii de siguranţă pentru toate informaţiile importante

Este recomandat să realizaţi cel puţin un back-up pe săptămână, mai ales atunci când desfăşuraţi o activitate în cadrul unei instituţii. Astfel, dacă se întâmplă să aveţi probleme din cauza unui virus sau a unui hacker, pierderile vor fi minime. Dacă utilizaţi programe de file sharing (utilizare în comun a unor resurse) este bine să aveţi instalat un firewall şi, în orice caz, aveţi grijă la resursele utilizate în comun. S-ar putea ca nişte date care vi se par nesemnificative să fie foarte importante pentru altcineva.

ALEGEREA CORECTĂ A PAROLELOR

Parolele reprezintă mijlocul cel mai simplu prin care putem să ne protejăm informaţiile confidenţiale de accesări neautorizate. Dar atunci când nu le alegem corespunzător, îi invităm practic pe hacker-i să ne viziteze.

44

O dată cu creşterea accesibilităţii informaţiilor – datorată răspândirii Internetului şi reţelelor – a crescut şi numărul de parole pe care o persoană este nevoită să le memoreze. O parolă pentru logarea la calculator, alta pentru conectarea în reţea, două pentru conturile de e-mail (de la locul de muncă şi personal), una pentru conexiunea dial-up, numărul cardului, parola de deblocare a telefonului mobil. O grămadă de informaţii pe care o persoană obişnuită este nevoită să şi le amintească.

Cu cât sunt mai importante informaţiile, cu atât mai complexă ar trebui să fie parola cu ajutorul căreia le protejăm. Dar, cu cât este mai complexă, cu atât mai greu va fi să ne aducem aminte de ea. Imaginaţi-vă ce înseamnă să memoraţi şapte parole formate din succesiuni întâmplătoare de litere şi cifre. Şi, mai mult … să ştiţi exact care parolă de unde este. Cam greu, nu?

Din păcate, aşa raţionează marea majoritate a oamenilor care sunt puşi în situaţia de a alege o parolă pentru accesul la diferite servicii. De fapt, parola nu se mai alege pe criterii de complexitate, ci pe baza unui criteriu mult mal simplu – acela de a nu uita parola. Pornind de la această regulă parolele alese vor fi formate din numele rudelor sau al animalelor de casă, datele de naştere, diverse adrese sau numere de telefon. GREŞEALĂ!!!

Puteţi face un mic experiment pe baza codului numeric folosit la protejarea telefoanelor mobile. Majoritatea utilizatorilor de astfel de aparate folosesc un cod de patru cifre. Rugaţi la întâmplare un cunoscut să vă dea telefonul mobil şi să vă spună data naşterii. Apoi încercaţi să introduceţi drept parolă câteva combinaţii de tipul an-lună, zi-lună, zi-an sau vârsta. BINGO! Veţi fi surprinşi să constataţi că aţi devenit în numai câteva minute „un pui de hacker”. Fără un efort deosebit aţi reuşit să treceţi de unul din sistemele banale de securitate. De aceea ar fi bine să meditaţi puţin mai mult atunci când vă alegeţi o parolă. Şi nici atunci nu fiţi absolut siguri că nimeni nu o poate afla.

Există mai multe categorii de metode prin care se poate afla parola cuiva. Prima şi cea mai simplă constă în aflarea a cât mai multe informaţii despre persoana în cauză. Cu datele astfel obţinute hacker-ul va încerca să ghicească parola identificându-se cu subiectul atacului, raţionând ca şi el.

Există şi o abordare mai directă. Studii de specialitate arată că foarte mulţi utilizatori de calculatoare din instituţii îşi notează parolele utilizate în locuri vizibile (mici notiţe lipite pe monitor, etichete lipite pe spatele tastaturilor sau sub birou, notiţe puse în sertare la care poate avea acces oricine etc.). tot ce are de făcut un hacker este să dea o raită pe la biroul vizat şi să studieze cu atenţie toate evidenţele.

Sau se poate introduce pe calculatorul vizat un program de monitorizare a tastelor apăsate, obţinându-se în acest fel parolele introduse.

A doua categorie de metode o reprezintă programele „de forţă brută”. Acestea sunt aplicaţii care introduc în câmpul destinat parolei combinaţii de litere şi cifre după un anumit algoritm.

45

Principiul de funcţionare este relativ simplu : se introduc combinaţii de litere şi cifre până când este ghicită parola. În funcţie de preferinţele celui care utilizează un asemenea program pot fi generate parole numai cu literele alfabetului, numai cu cifre sau combinaţii între acestea, eventual utilizând şi caracterele speciale. De asemenea, există şi posibilitate folosirii unor dicţionare (fişiere text care conţin înşiruiri de cuvinte), reducând în acest fel timpul de regăsire a unei parole. În funcţie de complexitatea parolei, acest timp poate fi de câteva secunde sau de câteva ore.

Dacă până acum am văzut cum poate fi identificată o parolă, să vedem în continuare cum poate fi aleasă în aşa fel încât să fie greu de găsit.

În primul rând este indicat ca fiecare dintre noi să îşi facă un clasament al importanţei pentru fiecare tip de informaţie pe care doreşte să o securizez prin parolă şi apoi să treacă la alegerea acesteia.

În nici un caz să nu se folosească aceiaşi parolă pentru mai multe conturi, deoarece este posibil ca unele să nu aibă sisteme de protecţie foarte performante, iar parola aleasă să poată fi uşor descoperită.

Pe de altă parte trebuie să fim conştienţi şi de faptul că o parolă perfectă nu există. Există însă parole complexe ce sunt greu de „spart”. Iar în formarea lor trebuie să ţinem seama de trei elemente principale: numărul de caractere din care este formată, tipul acestora şi ordinea de aranjare.

Pentru primul aspect, un număr de minim şapte caractere este suficient pentru a crea o parolă destul de complexă, care să fie greu de detectat, deoarece timpul necesar unui program de forţă brută pentru a încerca toate combinaţiile posibile de şapte caractere extrase din tabela ASCII este extrem de mare.

De exemplu, pentru a găsi o parolă formată din şapte cifre zecimale programul de forţă brută ar trebui să facă maxim 999999 de combinaţii (107-1). Probabil, timpul necesar găsirii unei asemenea parole este de sub 10 secunde. Să presupunem că vom alege pentru parolă doar literele mici din alfabetul românesc. Atunci vor trebui încercate 21.869.999.999 combinaţii (307-1). Destul de mult, dar nu suficient pentru un calculator puternic, care generează 2 milioane de combinaţii pe secundă. În schimb, dacă vom folosi tabela ASCII care cuprinde 256 de caractere suntem oarecum la adăpost deoarece numărul de combinaţii ajunge la aproximativ 7,20576*1016, adică 2567-1. Generarea acestui număr de combinaţii ia foarte mult timp, timp de care de cele mai multe ori nu dispune nici cel mai hotărât hacker.

În ceea ce priveşte tipul de caractere ce formează parola, este bine ca ele să fie atât literele alfabetului, cât şi cifrele şi semnele speciale de pe tastatură (de exemplu: %ay7#Ts). În acest fel este zădărnicită o eventuală tentativă de spargere a unei parole folosind un dicţionar.

Dacă s-a ţinut seama de cele două reguli enumerate anterior, ordinea de aranjare a caracterelor în cadrul parolei nu mai este aşa de importantă. Dar este

46

bine să încercaţi crearea unor parole în care cifrele să fie intercalate cu literele şi caracterele speciale.

În final, atunci când trebuie să folosiţi o parolă, ţineţi minte următoarele: Nu divulgaţi nimănui parola; Niciodată să nu o notaţi undeva; Nu alegeţi parole cu caracter evident (ex. numele dumneavoastră); Dacă sunteţi în pană de imaginaţie, folosiţi programe capabile să

genereze parole complexe; Folosiţi parole lungi de minim 6 caractere; Schimbaţi-vă parole la intervale regulate de timp; Folosiţi parole diferite pentru fiecare caz;

În componenţa parolei introduceţi atât litere, cât şi caractere sau semne speciale.

47

IIVV.. SSEECCŢŢIIUUNNEEAA PPUUNNCCTTEE DDEE VVEEDDEERREE

ROLUL ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ ÎN ACTIVITATEA DE INVESTIGARE

CRIMINALISTICĂ A LOCULUI FAPTEI

Comisar-şef Ioan OANCEA

rganele specializate ale statului, care desfăşoară activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere a autorilor

acestora, de strângere şi administrare a probelor în vederea soluţionării juste a cauzelor penale, realizează activitatea de tragere la răspundere penală şi aplică pedepsele - ca mijloc de constrângere şi reeducare - sunt organele judiciare.

O

Acestea, sunt organe ale statului anume desemnate prin lege, investite cu funcţii procesuale să prevină, să descopere şi cerceteze, să judece şi soluţioneze infracţiunile săvârşite.

Conform atribuţiilor stabilite prin lege, organele judiciare sunt: organele de urmărire penală; organele Ministerului Public şi organele judecătoreşti.

Din prima categorie a organelor judiciare – organe de urmărire penală – fac parte: procurorii şi organele de cercetare penală.

Ca organe de cercetare penală, distingem organele de cercetare ale poliţiei judiciare3 şi organele de cercetare speciale.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare cuprind lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi de ministru, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale.

Astfel, art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, prevede că „prin dispoziţie a inspectorului general al

3 Art. 201 C. pr. pen., modificat prin Legea nr. 281/2003, prevedere care a intrat în vigoare la 01.01.2004.

48

Inspectoratului General al Poliţiei Române sunt desemnaţi poliţiştii care au calitatea de organ de cercetare penală”.

De asemenea, prin dispoziţie a inspectorului general al poliţiei de frontieră sunt desemnaţi poliţişti de frontieră care efectuează cercetarea penală. În punctele de trecere a frontierei de stat, în apele de frontieră, pe Dunărea interioară, canalul Sulina şi braţul Tulcea, în apele maritime interioare, marea teritorială, în zona contiguă şi în zona economică exclusivă organele de cercetare ale poliţiei de frontieră efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare (art. 23 pct.1 şi art. 24 pct.1 din O.U.G. nr. 104/2001).

Organele de cercetare penală speciale sunt cele prevăzute în dispoziţiile art. 208 Cod procedură penală.

Din această categorie, fac parte şi poliţiştii care efectuează cercetarea penală a personalului din structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor, numiţi prin ordin al ministrului. În competenţa acestora, intră faptele cu caracter penal, comise de angajaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu excepţia infracţiunilor a căror urmărire penală este de competenţa procurorului, sau după caz, a procurorului militar.

Toţi aceşti poliţişti abilitaţi să efectueze activitatea de cercetare penală, au atribuţiuni specifice în investigarea criminalistică a locului faptei.

Pachetul de acte normative care reglementează problematica organelor de cercetare penală este exhaustiv, de aceea vom face referire numai la acele prevederi legate de investigarea criminalistică a locului faptei.

1. Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este o activitate desfăşurată de organele de urmărire penală sau instanţele de judecată, care creează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situaţia locului unde s-a săvârşit o infracţiune şi să stabilească împrejurările în care aceasta a fost săvârşită.

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod substanţial la realizarea scopului procesului penal.

Subliniind importanţa cercetării la faţa locului, ca activitate de neînlocuit în descoperirea şi stabilirea unor infracţiuni sau altor categorii de fapte al căror caracter penal nu poate fi determinat de la început este necesar să fie cunoscute totodată principalele sarcini şi obiective ale acestei activităţi şi anume:

— perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei de către organul de cercetare penală sau instanţa de judecată;

— descoperirea, fixarea şi examinarea, precum şi ridicarea urmelor, obiectelor-mijloace materiale de probă în vederea valorificării lor ulterioare în cadrul constatărilor şi expertizelor care se vor dispune;

49

— culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete pe baza cărora să se poată stabili cât mai operativ dacă s-a comis o infracţiune, ori este vorba de o faptă care nu atrage răspunderea penală a vreunei persoane;

— obţinerea primelor date cu privire la modul în care a acţionat făptuitorul, cum a pătruns şi cum s-a retras din spaţiul numit loc al faptei;

— determinarea locului de unde este posibil ca anumite persoane să perceapă acţiunile făptuitorului (făptuitorilor sau numai o parte a acestora, obiectul cu care a acţionat, alte persoane care au legătură cu fapta);

— adunarea unor date care privesc obiectul probaţiunii, iar în cazul săvârşirii unei fapte cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracţiunii comise;

— identificarea martorilor care vor putea furniza date despre împrejurările în care s-a comis fapta, despre persoana făptuitorului şi eventual despre alţi participanţi. Dacă este necesar se procedează la audierea acestor martori;

— examinarea şi interpretarea urmelor, a altor obiecte, mijloace materiale de probă, pentru ca, pe baza celor constatate, precum şi a împrejurărilor stabilite să se ia măsuri operative de efectuare a unor operaţii care nu suportă amânare: urmărirea şi prinderea infractorilor, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri.

Trebuie să se aibă în vedere că datele obţinute dintr-o cercetare la faţa locului bine efectuată pot constitui, încă din această fază, temeiul elaborării unor versiuni judiciare cu privire la caracterul şi natura faptei, la cercul de bănuiţi, chiar la autorul infracţiunii.

Realizând aceste sarcini şi obiective, organele care efectuează cercetarea la faţa locului îşi pot forma o reprezentare corespunzătoare a împrejurărilor în care s-a comis evenimentul. Pe baza constatării şi interpretării fiecărui element faptic în parte şi în ansamblu, se va putea răspunde la următoarele întrebări:

– ce s-a întâmplat? (ce faptă s-a comis ?) – unde a fost săvârşită fapta? – când a fost săvârşită? – cum a fost comisă fapta? – cine a săvârşit-o? – cu ajutorul cui? (cine a mai participat? – în ce scop a fost săvârşită? – care au fost condiţiile şi împrejurările ce au generat, înlesnit sau favorizat săvârşirea faptei?

Tactica criminalistică recomandă ca metodă concretă de cercetare să fie aleasă în raport cu natura faptei şi a locului de cercetat, cu urmările produse şi dispunerea urmelor şi mijloacelor materiale de probă.

Astfel, în raport cu elementele menţionate, cercetarea poate începe de la centru spre periferie şi invers, desfăşurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activităţii ilicite.

50

Dacă cercetarea la faţa locului se efectuează în cazul unei infracţiuni de omor, a unor incendii sau explozii ori a unor accidente de circulaţie, când urmele sunt concentrate într-un singur loc, este indicat ca acesta să aibă punctul de plecare în centru şi apoi să se extindă spre periferie. Atunci când se impune stabilirea căilor de acces, căutarea cadavrului sau a instrumentelor folosite la săvârşirea infracţiunii, cercetarea trebuie să se deruleze de la periferie spre centru în spirală.

În încăperile mari – hale, hangare, depozite, se recomandă ca cercetarea să se facă în fâşii dreptunghiulare, eventualele marcaje vizibile ce delimitează căile de acces ori locurile de muncă putând servi pentru sectorizarea porţiunilor de cercetat. O metodă recomandată pentru încăperile mari şi înguste este aceea ca cercetarea să se facă pe întregul front al acestora, limitate de pereţii laterali, pornind din punctul de acces şi înaintând progresiv, spre cealaltă extremitate. Regula generală, în cazul încăperilor relativ mici, este ca cercetarea să se efectueze de-a lungul pereţilor, de preferinţă în sensul acelor de ceasornic.

Când cercetarea la faţa locului se face în teren deschis, ea poate fi efectuată după cum urmează:

● De-a lungul itinerariului parcurs de făptuitor (iter criminis), unde s-a consumat episodul principal ori se observă rezultatele activităţii ilicite spre exterior;

● Din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se din ce în ce mai mult zona examinată, în spirală. Desfăşurarea cercetării în spirală, se impune, mai ales, în cazurile în care nu se poate delimita de la început suprafaţa terenului ce urmează a fi delimitată;

● Pe sectoare dreptunghiulare, în situaţia în care terenul, deşi întins, are puncte de reper ce pot uşura delimitarea acestuia.

În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele metode de cercetare:

● Metoda subiectivă, care constă în aceea că echipa de cercetare procedează la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, urmând fidel traseul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii în câmpul infracţional şi până la părăsirea acestuia. Dacă prin această metodă se pot obţine rapid unele date şi indicii referitoare la făptuitor, ea are dezavantajul că nu permite o examinare sistematică şi detaliată a întregului loc al faptei, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta;

● Metoda obiectivă, respectiv căutarea, descoperirea, relevarea şi fixarea, precum şi examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, făcând abstracţie de modul şi succesiunea acţiunilor presupuse a fi desfăşurate de făptuitor în câmpul infracţiunii. Deşi necesită timp şi forţe sporite, metoda prezintă avantajul că permite o examinare de calitate, oferind posibilitatea descoperirii tuturor urmelor ce au legătură cu cauza;

51

● Metoda combinată, adică folosirea pe parcursul cercetării atât a metodelor subiective, cât şi a celei obiective, trecându-se de la una la alta în raport cu particularităţile cauzei şi diferitele metode ale cercetării.

Indiferent de metoda aleasă pentru desfăşurarea cercetării la faţa locului, ea trebuie să conducă la examinarea sistematică, multilaterală şi obiectivă a locului săvârşirii infracţiunii, să asigure realizarea scopului pe care această activitate şi-l propune.

Porţiunilor din interiorul clădirilor care au patru pereţi, o duşumea şi un tavan, ca şi mobila şi articolele personale, prezintă o problemă pentru orice anchetator care dirijează o cercetare. În caz contrar, o porţiune oarecare a acestei suprafeţe sau vreo mobilă oarecare sau îmbrăcăminte poate să scape oricând de examinare.

Măsurile pe care trebuie să le întreprindă în cadrul echipei de

cercetare, şeful acesteia şi ofiţerul de cercetare penală, imediat după sosirea la faţa locului, sunt următoarele:

— organizarea activităţii de culegere de informaţii, care trebuie să se desfăşoare în paralel cu cercetarea la faţa locului, în raport cu datele şi indiciile obţinute pot fi elaborate diferite versiuni care să orienteze activitatea echipei de cercetare şi care să fie verificate cu prilejul examinării locului faptei;

— asigurarea reluării activităţii în părţi neafectate, reluarea traficului rutier pe trasee deviate sau normale;

— asigurarea locurilor, instalaţiilor şi documentelor ce prezintă importanţa pentru cauză – staţii de comandă şi control, laboratoare, ateliere, aparate, registre, evidenţe;

— luarea măsurilor pentru înlăturarea altor pericole iminente – incendii, explozii, inundaţii, care să asigure efectuarea cercetării la faţa locului într-un climat de protecţie pentru membrii echipei. În cazul incendiilor, exploziilor sau a unor calamităţi naturale, este recomandat ca managerul unităţii de poliţie, să se implice personal în conducerea investigării criminalistice a locului faptei.

— aducerea la cunoştinţă tuturor membrilor echipei a rezultatelor primelor măsuri întreprinse şi, după caz, luarea măsurilor de completare a acestora;

— stabilirea modalităţilor de legătură între membrii echipei şi a schimbului de informaţii;

— asigurarea folosirii judicioase a efectivelor şi a cooperării cu alte organe;

— asigurarea prezenţei martorilor asistenţi – dacă acest lucru nu s-a realizat şi, atunci când situaţia impune, a reprezentanţilor unităţii unde s-a săvârşit infracţiunea, ori, în raport cu situaţia concretă, a apărătorului sau/şi interpretului.

— întocmirea listei nominale cu persoanele care au avut acces în câmpul infracţiunii;

52

— întocmirea, dacă este cazul, a actelor procedurale prin efectuarea de audieri, confruntări, recunoaşteri din grup, de persoane şi obiecte, percheziţii;

— materializează întreaga activitate desfăşurată cu ocazia investigării criminalistice a locului faptei, obiecţiile şi observaţiile celor interesaţi şi în drept, prin întocmirea procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

Pentru ca elementele de fapt să poată dobândi valoare probantă, constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie să fie consemnate în mijloacele de probă prevăzute de legea procesual penală.

Principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului îl constituie procesul-verbal, căruia i se pot anexa fotografii, schiţe, desene, filme ori înregistrări pe banda magnetică sau videomagnetică.

2. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, ca de altfel şi cele întocmite

cu prilejul desfăşurării altor activităţi: percheziţii, reconstituiri, confruntări, are un dublu caracter: în primul rând el se numără printre mijloacele de probă cu semnificaţie majoră în soluţionarea cauzei, în măsura în care, prin conţinutul său sunt evidenţiate elementele de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului, sub un alt aspect, acesta se constituie într-o dovadă procedurală, de natură a demonstra îndeplinirea dispoziţiilor legale cu ocazia efectuării cercetării locului faptei. În nici un caz, acesta nu va fi încheiat în nici un alt loc decât acela în care s-a făcut cercetarea şi la o dată ulterioară.

Pentru a ocupa locul pe care i-l oferă legea şi a avea valoare pentru cauză, la încheierea procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiţii de fond şi de formă. Sub aspectul formei, procesul-verbal trebuie să răspundă atât unor exigenţe de stil, cât şi a unor cerinţe astfel:

— să prezinte situaţia generală de la locul săvârşirii faptei. Caracterul obiectiv al procesului verbal de cercetare la faţa locului trebuie să se manifeste în redarea imaginii fidele a locului unde s-a comis infracţiunea, aşa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare şi lucrătorii care au ajuns primii la locul faptei;

— să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute, oglindind locul unde au fost descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse a avea legătura cu fapta inclusiv poziţia acestora, raportată la reperele stabile şi planurile orizontale şi verticale;

— să se caracterizeze prin precizie şi claritate. Descrierea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi a altor obiecte examinate şi ridicate trebuie făcută în mod detaliat. Astfel, urmele vor fi descrise sub aspectul naturii, mărimii, plasamentului, culorii, caracteristicilor fizico-chimice şi particularităţilor de identificare, cu indicarea metodelor şi mijloacelor folosite pentru relevare, fixare şi ridicare. La rândul lor, mijloacele materiale de probă trebuie descrise insistându-se pe descrierea materialului din care sunt confecţionate, aspectul, culoarea, dimensiunile, greutatea. Totodată, procesul-verbal trebuie să fie clar, adică

53

redactat într-un limbaj accesibil, evitându-se pe cât posibil, folosirea unor termeni tehnici de strictă specialitate ori a neologismelor. De asemenea, trebuie evitaţi cu desăvârşire termenii improprii sau cu nota de ambiguitate, aceştia putând conduce la interpretări eronate, cu toate consecinţele pe care le generează;

— să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se regăsească într-o formă concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului. Prezentarea succintă a activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor acestora nu trebuie să se facă în detrimentul celorlalte cerinţe enunţate.

În conformitate cu dispoziţiile legii procesual penale, procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă următoarele:

— titlul; — data şi locul efectuării cercetării la faţa locului; — numele, prenumele, calitatea şi organul de urmărire penală din care fac

parte membrii echipei cercetare; — numele, prenumele experţilor, specialiştilor, tehnicienilor participanţi la

cercetarea la faţa locului, precum şi unitatea din care provin; — datele de identificare ale martorilor asistenţi; — temeiul de fapt şi de drept care au impus deplasarea la faţa locului şi

examinarea acestuia, indicarea modului de sesizare şi a conţinutului pe scurt, al sesizării;

— descrierea locului unde s-a comis fapta, inclusiv orientarea acestuia din punct de vedere topografic şi criminalistic;

— persoanele găsite la faţa locului şi în primul rând cele care au asigurat paza şi conservarea acestuia până la sosirea echipei de cercetare;

— modificările survenite în aspectul iniţial al locului faptei şi indicarea persoanelor care le-au făcut şi a motivelor ce au determinat schimbările respective;

— urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite, relevate, fixate şi ridicate, respectându-se întocmai regulile de descriere a acestora, metodele şi mijloacele folosite în acest scop;

— menţiunea despre faptul că, în afara urmelor şi mijloacelor materiale de probă descrise nu au fost ridicate de la faţa locului alte obiecte, înscrisuri sau valori;

— alte măsuri luate la faţa locului, referitoare la victimă, cadavrul, autovehiculul implicat în eveniment;

— ora începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului, evidenţiindu-se, condiţiile atmosferice, vizibilitate, existente atât în momentul sosirii echipei de cercetare, cât şi pe durata activităţii;

— fotografiile judiciare efectuate la faţa locului, cu indicarea mărcii aparatului de fotografiat al filmului, sensibilităţii acestuia DIN, ASA sau GOST – precum şi a condiţiilor de lumină naturală sau artificială în care au fost executate fotografiile;

— menţiune despre executarea schiţei la faţa locului;

54

— menţiune despre folosirea câinelui de urmărire şi a rezultatului obţinut cu precizarea că schema traseului parcurs şi procesul-verbal întocmit cu această ocazie se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului;

— observaţiile martorilor asistenţi şi, dacă făptuitorul este prezent la faţa locului, obiecţiile acestuia atât cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului, cât şi cu privire la cele consemnate în procesul-verbal;

— numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal şi destinaţia acestora.

Concluzionând cu privire la condiţiile de fond şi de formă ale procesului–verbal de cercetare la faţa locului trebuie reţinut faptul că este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate stabili sau nu o legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări de fapt şi versiunile elaborate privitoare la modalităţile comiterii faptei sau la legătura acestora cu infracţiunea sesizată. În procesul -verbal este interzis să se facă presupuneri, să se emită opinii, să se tragă concluzii pe marginea celor constatate cu ocazia cercetării la faţa locului. A insera păreri, presupuneri sau concluzii înseamnă că organul de cercetare penală substituie aceste creaţii constatărilor făcute, dând posibilitatea orientărilor pe căi greşite şi apariţia unor erori cu consecinţe deosebit de grave pentru finalitatea judiciară.

Modul în care este redactat procesul–verbal „… este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucţie. În nici o împrejurare el nu-şi manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raţionamentului, energia, metodica şi consistenţa scopului pe care îl urmăreşte; iarăşi, în nici o împrejurare nu-şi manifestă mai bine neîndemânarea, prevederea, dezordinea, nesiguranţa şi ezitarea4”.

La procesul-verbal se vor anexa schiţa sau planul locului faptei, desene, fotografii, înregistrări sau alte asemenea lucrări, care vor fi vizate de către organele de cercetare penală.

De modul în care se procedează, operativitatea cu care se face deplasarea, conştiinciozitatea şi exactitatea cu care se acţionează pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea probelor depinde în mare măsură buna desfăşurare a procesului penal şi realizarea scopului acestuia.

4 E. Stancu – Criminalistica, vol. II, pag. 27-29.

55

NEGOCIEREA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ. NEUTRALIZAREA UNUI GRUP DE PERSOANE

CARE AU LUAT OSTATICI, PE CALEA NEGOCIERII

Comisar psiholog drd. Corina Mihaela ZAHARIA

PROBLEME ABORDATE

Identificarea filosofiei negociatorilor în situaţii de criză; Categoriile sau tipurile de situaţii posibile; Conceptele de bază privind negocierea.

1. Identificarea filosofiei negocierilor în situaţii de criză

A şa cum vom remarca, negocierea în situaţii de criză diferă, ca sens şi semnificaţie de alte tipuri de negociere, ca de ex.: cea

contractuală, managerială, în situaţii conflictuale, cu parteneri dificili etc. În cadrul situaţiilor de criză, negocierea se aplică cu o metodologie adecvată, cu strategii, tehnici şi metode specifice şi are obiective cum sunt: dezamorsarea rapidă a situaţiei, găsirea unor soluţii paşnice pentru ieşirea din criză fără victime sau pagube materiale, salvarea vieţilor omeneşti, stoparea escaladării violenţelor, instaurarea controlului asupra situaţiei de către autorităţile specializate, cu competenţă în domeniu şi investite cu aplicarea legii. Metodologia de soluţionare a situaţiilor de criză presupune întotdeauna intervenţia simultană a Grupului tactic (de intervenţie şi suport) şi a Echipei de negociere (unităţi de negociere) care acţionează sub o unică coordonare de la faţa locului, cele două echipe specializate fiind în legătură permanentă, sprijinindu-se reciproc sub toate formele şi aspectele.

56

2. Categoriile sau tipurile de situaţii de criză posibile Clasificarea pe tipuri, a situaţiilor de criză unde este utilizată negocierea,

se face după criterii cum sunt: – cu sau fără luare de ostatici; – cu sau fără risc sau pericol ridicat; – cu sau fără sinucigaşi; – cu sau fără baricadare; – în mediu corecţional; – prin terţi sau intermediari ş.a.

Starea de criză este o situaţie percepută drept o ameninţare de un

subiect este un incident precipitant, care are ca urmare afectarea nevoilor emotive, psihologice şi fizice ale persoanei, perturbarea mecanismelor normale de funcţionare pentru rezolvarea situaţiei. Subiectul se comportă diferit, conduita sa are un nivel de o mare intensitate emotivă este mai degrabă iraţional, lipsit de luciditate, ca răspuns la o situaţie foarte frustrantă sau stresantă sau percepută de el ca atare. Emoţiile, nu raţiunea sunt cele care controlează acţiunile persoanei.

Dacă cineva simte că este în criză, atunci este într-adevăr în criză! În asemenea situaţii oamenii se închid în ei înşişi, devin foarte introvertiţi, îndepărtându-se de sistemele obişnuite de sprijin (familie, rude, prieteni etc.) simţindu-se izolaţi sau izolându-se ei singuri! Starea emoţională de criză nu poate fi depăşită. Anxietatea alungă raţiunea care ar putea rezolva situaţia. Simptomul este cunoscut sub denumirea de „viziunea de tunel”.

Obiectivele sau scopurile intervenţiei într-o situaţie de criză sunt: — dezamorsarea încordării emotive; — readucerea subiectului la nivelul normal de funcţionare (raţional) neuropsihică; — a câştigat timp; — a obţine informaţii.

3. Conceptele de bază privind negocierea Negocierea, la rândul ei, în funcţie de situaţia de criză concretă este de

mai multe feluri, după modalitatea şi mijloacele de comunicare utilizate, astfel ea poate fi:

— prin telefon (profesional sau normal); — cu portavoce; — prin dialog direct-expunere faţă în faţă (periculoasă şi nerecomandabilă); — sub acoperire;

57

— prin ascundere; — prin notă scrisă; — prin media, mai rar etc. CINE POATE FI NEGOCIATOR? Pentru a fi negociator este nevoie de câteva calităţi absolut necesare! 1. Stabilirea emoţională, autocontrolul sau stăpânirea de sine –

sunt trăsături ale personalităţii, care se pot antrena şi pot deveni cu timpul un mod de a fi, o combinaţie între disciplină şi antrenament. Pe această bază se poate construi controlul asupra situaţiei, pornind de la controlul asupra propriilor noastre emoţii şi reacţii spre controlul asupra teroristului (subiectului) sau a situaţiei de criză. Dacă nu există autocontrolul emoţional nu se va realiza reuşita controlului asupra altora sau a situaţiei concrete. Deci, pornind de la controlul propriului comportament vom exersa stăpânirea de sine şi stăpânirea situaţiei de criză.

2. Experienţă de viaţă, în munca cu elementele infractoare, bun

coechipier şi o bună condiţie fizică.

3. Aptitudini de relaţionare interpersonală. Posibilitatea stabilirii comunicării şi a modului de abordare necesar. Comunicativ cu aptitudini de exprimare orală (expresie verbală) şi bun intervievator.

Pentru a putea stabili comunicarea în vederea realizării în final a controlului asupra situaţiei, trebuie să ţinem seama de faptul că subiectul (teroristul) se poate afla sub emoţii puternice de tipul: mânie, frustrare, frică, confuzie, depresie etc., iar dorinţa de răzbunare nu trebuie confundată cu instaurarea controlului.

Concentrarea atenţiei se fixează pe obiective cum sunt: scăderea încordării tensiunii, pe oprirea escaladării confruntării sau conflictului prin încercarea de satisfacere a unor nevoi sau cerinţe pentru fiecare parte şi nu atât prin încercarea de satisfacere a unor nevoi sau cerinţe pentru fiecare parte şi nu atât pe victorie sau pe rezultatul final! (ieşirea din situaţia de criză).

Emoţiile autorităţilor (poliţist, jandarm etc.) învestite cu aplicarea legii, ale teroristului (subiectului) şi ostaticului sunt din ce în ce mai puternice, ele trebuie stopate şi găsită o cale de comunicare pentru dezamorsarea situaţiei, pentru identificarea problemei ce se află în spatele situaţiei şi pentru instaurarea persuasiunii asupra teroristului (posibilităţi de a lucra cu persoana pentru a o determina să facă ce dorim noi să facă).

Pentru a menţine comunicarea trebuie să depăşim obstacolele apărute sau să încercăm încheierea unui acord. Astfel de obstacole pot deveni:

— unele nevoi nesatisfăcute (care nici nu se pot satisface sau împlini);

58

— teama de a-şi pierde demnitatea, reputaţia, mândria (de degradare); — tendinţele sinucigaşe; — lipsa de interes pentru soluţionare; — sentimente, ca de ex.: se simte maltratat, nedreptăţit, ponegrit, greşit

înţeles; — nu este încă pregătit pentru un acord sau înţelegere. Adresarea se va face având în vedere ca nevoile de bază (ale tuturor

oamenilor) să fie asigurate: securitate fizică, psihologică, recunoaştere sau înţelegere a punctului său de vedere, control, demnitate, realizare.

4. Disponibilitate, răbdare de a asculta şi aptitudini de ascultare activă Aceste calităţi sunt importante deoarece, în general oamenii vor să fie

înţeleşi şi este cea mai eficientă concesie pe care o putem adopta. Respectul şi empatia, tonul şi maniera calmă de a dialoga, modul stăpânit de comportare cu o mimică şi gestică controlată va determina şi impune reciprocitate în comunicare, dialog şi eficienţă, iar în final, tensiunea va fi diminuată sau chiar absorbită. De ex.: Recomandăm formulări de tipul.

— Încerc să înţeleg problema……………. — Ajută-mă să înţeleg problema………… Trebuie ascultate cu atenţie cuvintele, dar trebuie să simţim ce se

ascunde în spatele lor, în proiecţia lor, în tonul vocii, în mimica şi gestica celuilalt dacă sunt vizibile. A recunoaşte punctul de vedere al cuiva nu înseamnă a fi de acord cu el! este foarte important a nu intra în dispute şi a nu fi foarte categoric! De asemenea, caută un punct de sprijin pentru a-i câştiga încrederea şi încearcă desprinderea sensului, nevoilor nesatisfăcute şi crearea unei atmosfere pozitive pentru soluţionarea problemei.

Aptitudinile de ascultare activă trebuie exersate în paralel cu menţinerea unui antrenament prin care să ne obişnuim să rezumăm conţinutul conversaţiei, în acelaşi timp cu ascultarea activă, cu întrebări deschise, cu multiple sau posibile încheieri, mesajul transmis fiind: Te ascult! Ca de ex.: Aş vrea să ştiu mai multe………; Spune-mi mai multe………..

1. Matur, rezistent la situaţii stresante şi frustrante. 2. Flexibilitate în conduită şi inovator (creativ). 3. Familiarizat cu tacticile echipei antiteroriste. 4. Trebuie să fie degrevat de alte responsabilităţi (să nu i se

încredinţeze comanda sau alte responsabilităţi suplimentare). OBIECTUL NEGOCIERILOR Ce se poate negocia? În cadrul negocierilor se pot trata următoarele:

– alimente, băutură, privilegii;

59

– bani, condiţii de trai; – îngrijire medicală, medicaţie; – accesul la presă, mediatizarea; – contactul cu familia sau prietenii.

Toate aceste cereri sau solicitări se vor antama doar dacă vor favoriza predarea teroriştilor sau salvarea ostaticilor, altfel nu!

Este interzisă negocierea practicată pentru obţinerea de: – arme; – droguri; – schimb de ostatici; – evadare sau eliberarea deţinuţilor sau ostaticilor; – scutirea de pedeapsă sau eliberarea condiţionată; – asistenţă la actul de sinucidere etc.

Progresul în cadrul procesului de negociere este semnalat de indicii

cum sunt de ex.: – eliberarea ostaticilor; – depăşirea ultimatumului fără incidente; – scăderea conţinutului de ameninţări al comunicaţiilor; – nu se produc alte răniri; – apar informaţii cu caracter personal; – se face tranziţia de la un caracter emoţional la unul raţional; – se remarcă disponibilitatea de a extinde sfera discuţiilor; – forma dialogului este mai puţin agresivă; – nivelul, tonalitatea, angajarea vocii este mai scăzută; – creşte disponibilitatea subiectului (terorist) de a da curs propunerilor negociatorului; – afirmaţii pozitive cu privire la bunăstarea – ostaticilor/victimelor; – discutarea procesului de predare ş.a.

Indicii de risc ridicat pentru toate părţile sunt: — absenţa unor indicatori pozitivi, cuplată cu creşterea intensităţii emotive

şi a tonalităţii limbajului sau a acţiunilor violente; – ameninţări directe sau vătămarea victimei sau victimelor; – absenţa unor cereri concretizate; – absenţa cererii de a i se acorda liberă trecere; – indicii semnalând tendinţele de sinucidere.

Deosebit de important de menţionat este faptul că este necesar să se înregistreze negocierile, dacă este posibil, deoarece:

— este un ajutor important în derularea negocierii; — este o probă de mare preţ în instanţă;

60

este util în: – vederea cercetărilor şi a analizei ulterioare; – scopul pregătirii cadrelor pentru negocieri şi nu numai; – este o dovadă că am făcut tot ce s-a putut face; – dar, atenţie! poate fi un document şi împotriva noastră!

(continuarea în numărul viitor)

61

VV.. SSEECCŢŢIIUUNNEEAA AAPPLLIICCAAŢŢIIII LLEEGGIISSLLAATTIIVVEE

ASPECTE PRACTICE PRIVIND CERCETAREA INFRACŢIUNILOR LA DREPTURILE DE AUTOR

(Studiu de caz)

Comisar-şef dr. Lazăr TEOFIL Subinspector Robert-Ştefan LISENCHE

ltimele decenii ale „secolului vitezei” şi zorii noului mileniu s-au aflat sub semnul informatizării. Însăşi existenţa noastră cotidiană a

început să fie dominată de calculator, acesta fiind un partener care ne este de ajutor în rezolvarea unor probleme dintre cele mai diverse, pornind de la cele casnice şi ajungând până la cele de interes profesional.

UDar, între utilizatorul de rând – cel care sta în faţa monitorului, şi

imensitatea volumului de informaţii, ar exista o prăpastie imposibil de depăşit dacă nu ar exista software-ul (acele programe informatice destinate să asigure conducerea şi controlul procesului de prelucrare a informaţiilor şi de efectuare a unor lucrări curente). Programul informatic este o colecţie organizată de comenzi de operaţii ce sunt codificate în modul binar, sunt tratate de unitatea de comandă şi control şi apoi sunt transmise calculatorului.

În afară de sistemul de operare, care este pus la dispoziţia utilizatorului de către firma producătoare o dată cu sistemul de calcul, programele de aplicaţie sunt scrise de programatori, la cererea utilizatorului, şi codificate într-un limbaj de programare, algoritmul de rezolvare a diverselor probleme cu care aceştia se confrunta.

Datorită atât originalităţii, cât şi faptului că reprezintă soluţii ingenioase, creaţii intelectuale ale autorilor lor, programele informatice au fost incluse în categoria operelor care fac obiectul dreptului de proprietate intelectuală, după cum rezultă din enumerarea făcută în art. 7 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Încălcarea prevederilor acestei legi atrage sancţiuni disciplinare, contravenţionale, civile sau penale în raport cu natura faptei, urmările sale ori gradul de pericol social, ceea ce este valabil şi în cazul programelor informatice

Conform Legii nr.8/1996, sunt considerate infracţiuni şi atrag răspunderea penală faptele prevăzute în art.142, cu aplicabilitate în materia programelor

62

informatice fiind prevederile alin 1 lit. a) şi b) - reproducerea integrală sau parţială a unei opere şi, respectiv, difuzarea unei opere, fără a avea consimţământul titularului dreptului recunoscut prin lege.

Pentru a exemplifica modul în care o astfel de infracţiune este descoperită şi, ulterior, sancţionată vom lua în discuţie o situaţie practică. Astfel, la data de 11.06.2001, Societatea comercială „M.D.” s-a adresat cu o plângere organelor de cercetare penală în care solicita tragerea la răspundere a lui N.M., fost angajat al acestei societăţi, pentru săvârşirea infracţiunii de reproducere şi difuzare a unei opere fără a deţine consimţămîntul titularului dreptului de autor.

La aceeaşi dată şi societatea comercială „I.F.” a sesizat printr-o altă plângere penală faptul ca S.M., o fostă angajată a societăţii, a săvârşit infracţiunea de difuzare a unei opere fără a deţine consimţămîntul titularului dreptului de autor.

La data de 22.08.2001 Microsoft Corporation şi Adobe Systems Incorporated din Statele Unite ale Americii s-au adresat aceloraşi organe de cercetare penală, cu o plângere formulată împotriva lui N.M. pentru săvîrşirea infracţiunii de difuzare a unei opere fără a deţine acordul titularului dreptului de autor, constituindu-se parte civilă în procesul penal cu suma de 2.852 USD şi respectiv 670 USD.

Din verificările efectuate în cauză a rezultat ca N.M. a fost angajat al S.C.”M.D.” în funcţia de programator, pentru o perioada de aprox. 14 luni, raporturile de muncă încetând cu această societate la data de 15.09.2000. Exercitându-şi atribuţiile de serviciu, N.M. a contribuit, împreună cu alţi programatori, la crearea şi punerea în funcţiune a unui program de calculator cu aplicaţie utilitară restrînsă, respectiv sistemul sanitar – spitale. După încetarea raporturile de muncă cu N.M., S.C. „M.D.” a definitivat acel program de calculator l-a denumit „H.M.” şi l-a înregistrat la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Având în vedere sesizările făcute, organele de cercetare penală împreună cu inspectorii de specialitate ai Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, au efectuat trei controale de specialitate la Centrul Medical „A” – Laboratorul de Analize Medicale unde au identificat de fiecare dată câte un calculator pe care era instalat un program de calculator, denumit „D”, cu aplicaţie utilitară în sistemul sanitar. Programul „D” era înregistrat la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor sub licenţa şi protecţia S.C. ”S.I.” Cu ocazia controalelor efectuate s-au preluat de cĂtre echipa mixtă capturi de ecran reprezentând programul „D”, locaţia acestuia, structura, interfaţa, fişierele din care este compus precum şi modalitatea de folosire a programului, iar cercetările în cauză au scos la iveală faptul că N.M. a fost cel care a creat, dezvoltat şi definitivat programul urmare a unui contract încheiat cu S.C.”S.I.”. La crearea acestui program, N.M. a luat la cunoştinţă – potrivit declaraţiei sale – exclusiv de documentaţia pusă la dispoziţie de S.C. „S.I.”.

Supunând cele două programe unei expertizei tehnice, specialiştii în domeniu au stabilit că atât programul „D”, cît şi programul „H.M.” sunt concepute în baza programului VISUAL FOX PRO V.6.0, având interfaţa cu analizorul

63

diferită. În urma unei analize de ansamblu asupra programelor „H.M.” şi „D” s-a constat că cel de-al doilea, creat de N.M. sub licenţa şi protecţia S.C. „S.I.”, este aproape identic cu primul, codul sursă fiind în parte asemănător, interfaţa de asemenea, diferenţa dintre cele două constând în aplicabilitatea acestora asupra a doi analizori distincţi. De asemenea, s-a constatat că programul „D” este uşor superior programului „H.M.”.

În raportul cu expertiză tehnică judiciară s-a concluzionat că, deşi programele „D” şi „H.M.” nu sînt identice, primul, cel creat de N.M. pentru S.C. „S.I.” este inspirat din programul aflat sub licenţa şi protecţia S.C. „M.D.” .

Materialul probator în cauză a fost completat cu capturi de ecran preluate cu ocazia unui control efectuat la sediul S.C. „I.F.”, unde S.M. îndeplinea funcţia de trainer. Acestea reprezentau o discuţie purtată între două persoane printr-un sistem de mesagerie scrisă prin Internet (Instant Messages) tip „MSN”. Cele două persoane care discutau aveau pseudonimele „N” şi „M” iar din discuţia purtată reieşea că prima îi solicita celei de-a doua informaţii despre structura, componenţa şi funcţionarea unui program de calculator, explicându-i, totodată, şi modalitatea în care poate pătrunde în codul sursă al programului cu diverse nume de useri şi parole. Discuţia în cauză a avut loc ulterior definitivării şi înregistrării la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a programului „H.M.”. De asemenea, cu ocazia studierii capturilor ecran preluate de pe calculatorul la care S.M. avea acces, s-a observat în subsolul ferestrei MSN o adresă de e-mail ce părea să aparţină persoanei care avea pseudonimul „N”. Capturile de ecran au fost preluate cu ajutorul unui program ce a permis accesul de pe calculatorul server al societăţii la toate calculatoarele aflate în reţea, precum şi observarea de către server a tuturor operaţiilor ce s-au efectuat pe orice alt calculator.

S-a prezumat că discuţia surprinsă de capturile de ecran în cauză a avut loc între N.M. (cu pseudonimul „N”) şi S.M. (cu pseudonimul „M”). Acest lucru a fost negat de ambele persoane în timpul cercetarilor, ele încercând să sugereze că nu ar avea decat o simpla relaţie de amiciţie, fapt infirmat de împrejurarea că aveau reşedinţa la aceeaşi adresă. În apărare, N.M., a declarat că în virtutea calităţii sale de programator la ambele programe: „H.M.” şi „D”, este evidentă şi normală asemănarea dintre ele, subliniind ca doar ideea care a stat la baza creării primului a preluat-o şi în crearea celui de-al doilea, iar în Legea nr. 8/1996, capitolul 9 – Programele pentru calculator, art. 72, alin. 1 este stipulat faptul că „ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematice şi principiile ce stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea ce stau la baza interfeţelor sale nu sînt protejate”.

Urmare a celor constatate, la finalizarea cercetărilor, organele de urmărire penală care au instrumentat cauza au propus trimiterea în judecată a lui N.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 142, alin. 1, lit. a), b) din Legea nr. 8/1996, părţile vătămate, Microsoft Corporation şi Adobe Systems Incorporated, constituindu-se părţi civile în procesul penal, solicitând plata sumei de 2.900 USD şi, respectiv, 700 USD.

64

UNIUNEA EUROPEANĂ – EVOLUŢIE, PREZENT ŞI PERSPECTIVE

– PROBLEMATICA IMAGINII ŞI CONFRUNTĂRILOR DE IDEI –

Comisar-şef, dr. ing. Ilie POPESCU

I. CONSIDERAŢII GENERALE

roblematica dezbaterii confruntărilor de idei şi problemelor imaginii despre Uniunea Europeană nu poate fi epuizată într-o comunicare

succintă având în vedere complexitatea acesteia. Ar fi necesar să delimităm nivelurile de abstractizare, unghiurile şi modalităţile de abordare a subiectului în contextul evoluţiilor contemporane, în condiţiile în care sfârşitul unui mileniu şi începutul altuia se prezintă ca o epocă agitată plină de cutremure, furtuni şi uragane politice, economice şi militare de mari proporţii5. În cei peste 60 de ani care s-au scurs de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, conform părerii unor specialişti au avut loc peste 200 de războaie şi conflicte militare, cărora le-au căzut victime peste 20 milioane de vieţi omeneşti. Conflictele secolului XX (365+2) pot fi clasificate în patru categorii6: interstatale7, de eliberare8, secesioniste9, civile10. "Cele 123 de conflicte armate interstatale, reprezentând o treime din războaiele înregistrate în acest secol au avut - în peste 80% din

P

5 Cf. col. de justiţie prof. dr. ing. Ilie Popescu, Conflicte armate la sfârşit şi început de mileniu, în: Buletin documentar, nr. 2/2002, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, pag. 103-106; 6 Cf., Ilie Schipor, Conflictele armate după 1990, în Revista română de drept umanitar, anul VII, nr. 2(26), pag. 28-30; 7 majore, minore şi intervenţii punctuale; 8 pentru obţinerea independenţei, împotriva unei ocupaţii străine; 9 pentru obţinerea autonomiei în cadrul unor state constituite şi recunoscute pe plan internaţional; 10 prin care s-au urmărit schimbarea unui regim politic, s-au înregistrat revolte interne, soldate cu pierderi de sute de vieţi omeneşti

65

cazuri – caracteristicile unor desfăşurări militare apreciate ca minore sau punctuale"11. În prezent circa 4 mil. militari aparţinând unui număr de peste 45 de state sunt angajaţi în peste 40 de confruntări militare care ameninţă grav pacea lumii, ca să nu amintim decât aceste elemente de nivel general12.

În conflictele armate recente se constată o tendinţă periculoasă de a produce intenţionat victime în rândul populaţiei civile în scopul câştigării conflictului, cu motivaţia de "pierderi şi pagube colaterale"13, ceea ce a fost vizibil în conflictul din Jugoslavia. "Se pune întrebarea firească, ... când şi în ce circumstanţe, intervenţia militară în scop umanitar poate fi justificată?"14.

Nu trebuie să uităm de fenomenul terorist contemporan în conotaţiile şi percepţia de după 11 septembrie 2001, precum şi de perspectiva excaladării tensiunilor în Irak. Prezumăm că Statele Unite, având în vedere interesele proprii, dintre care nu este de neglijat faptul că Irakul este pe locul 2 în lume în ceea ce priveşte zăcămintele de petrol, îşi vor menţine controlul şi presiunile în regiune.

Se discută tot mai mult despre conflicte armate destructurate, războaie de nişă, război psihologic, război informaţional, război economic, război mediatic, război electronic, război special, război total etc.

Pe alt plan ne confruntăm cu pericolul proliferării criminalităţii organizate, a crimei organizate transnaţionale - transfrontiere, traficului de armamente şi materiale nucleare sau/şi radioactive, traficului de droguri, de carne vie, noilor valuri de "popoare migratoare", migraţiei ilegale etc. Nu întâmplător începând cu noul mandat al Comisiei Europene s-a înfiinţat Direcţia Generală "Justiţie şi Afaceri Interne" condusă de domnul Wenceslav de Lobkovitz iar în Documentul de poziţie al României privind negocierea Capitolului 24 Justiţie şi Afaceri Interne, deschis în martie 2002, criminalitatea organizată este tratată distinct. Sugestiv pentru amploarea şi complexitatea domeniului este faptul că în Documentul de poziţie se tratează distinct azilul, controlul / managementul frontierei, migraţia, criminalitatea organizată cu principalele sale subcomponente, drogurile, cooperarea poliţienească, cooperarea vamală, cooperarea judiciară în materii civile, cooperarea judiciară în materii penale, SCHENGEN etc.15

11 Ilie Schipor, op. cit., pag. 29; 12 Cf., drd. Ilie Popescu, Teză de doctorat: Dreptul internaţional umanitar în contextul integrării Euro-Atlantice. Războiul psihologic şi dreptul războiului, Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 2001, pag. 200-204 13 Op. cit., pag. 202; vezi şi Ilie Schipor, op. cit., pag. 28 14 Col. de justiţie, dr. ing. Ilie Popescu, Participarea Ministerului de Interne la misiuni internaţionale în: Buletin documentar nr. 2/2002, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, pag. 83-87; 15 Cf., Documentul de poziţie al României privind negocierea Capitolului XXIV de aderare la Uniunea Europeană "Justiţie şi Afaceri Interne", deschis pentru negociere în martie 2002;

66

În cea ce priveşte imaginea un element de bază al promovării acesteia îl constituie mass-media. O modalitate de lucru abordată de experţii în domeniu este dată de sistemul de analiză a surselor, conţinutului, auditoriului, mijloacelor folosite şi efectelor obţinute. Acest proces de analiză e cunoscut sub formula "SCAME" - ceea ce reprezintă iniţialele cuvintelor: Source (sursa) = S; Content (conţinut) =C; Audience (auditor) =A; Media (mijloace) =M şi Effect (efect) =E.16

Prin analiza surselor17 se urmăreşte a se stabili provenienţa propagandei şi aria responsabilităţii diferitelor instituţii şi surse, care este ponderea diferitelor surse, ce opinii şi categorii de forţe se află în spatele acestora. Publicaţiile occidentale arată, de exemplu, că din analiza corespondenţei majorităţii deputaţilor Congresului S.U.A. pe perioada 1940 - 1942 s-a reuşit să se stabilească faptul că aceasta era folosită ca paravan de către propaganda hitleristă.18 Determinarea surselor prin care pătrundeau în Congres materiale profasciste a permis combaterea cu mai multă eficienţă a propagandei Germaniei hitleriste, demascarea celor care o sprijineau.

Analiza conţinutului19 comportă stabilirea subiectelor şi temelor caracteristice, precizarea direcţiilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte propaganda adversă, determinarea metodelor şi procedeelor întrebuinţate şi a valorii acestora, aflarea eficienţei diferitelor surse de propagandă şi luarea măsurilor care se impun.

Auditoriul (opinia publică)20 este considerat ca al treilea element al analizei. El comportă precizarea structurii de clasă, a apartenenţei politice, culturale, profesionale şi religioase, precum şi a limbii şi obiceiurilor indivizilor asupra cărora se exercită influenţa. De asemenea, se au în vedere afinităţile auditoriului faţă de anumite subiecte, forme şi mijloace de influenţare, adeziunea sau adversitatea faţă de propaganda "inamicului" etc. Pe baza acestei analize se recomandă a se trage concluzii cu privire la forţele, mijloacele, formele şi procedeele care trebuie întrebuinţate cu fiecare categorie de auditoriu în parte.

Analiza mijloacelor21 permite să se tragă concluzii deosebit de importante asupra desfăşurării cu eficienţă a acţiunilor/operaţiilor psihologice. 16 dr. Ilie Popescu, op. cit, pag. 151; 17 Idem, pag. 152; 18 Agenţii Germaniei naziste făceau o propagandă largă în rândul membrilor Congresului S.U.A., profitau de indiferenţa autorităţilor, introducând în corespondenţa acestora materiale cu conţinut fascist, propagând menţinerea relaţiilor comerciale dintre S.U.A. şi Germania, avansând ideea că nu este indicat ca SUA să se alăture coaliţiei antifasciste etc. Vezi şi activităţile actuale de influenţare în relaţia S.U.A. – U.E., S.U.A.– Germania, S.U.A. – Franţa, S.U.A. – Rusia, S.U.A. – China, S.U.A. – Germania – Franţa – Rusia – China privind intervenţia în Irak. 19 Ilie Popescu, op. cit, pag. 152; 20 Idem. 21 Idem.

67

Astfel, analiza tipurilor şi categoriilor permite stabilirea surselor prin care mesajele pot să ajungă la mase, volumul informaţiilor şi efectul acestora în rândul auditoriului. Caracteristicile fizice şi numărul mijloacelor de persuasiune întrebuinţate, competenţa profesională a celor care le mânuiesc, condiţiile în care sunt întrebuinţate sunt elemente de care se recomandă a se ţine seama în analiză.

Analiza efectului22 se face permanent şi în orice situaţie. În acest scop se indică folosirea rapoartelor celor care participă la desfăşurarea acţiunilor de influenţare, a comentariilor diferiţilor observatori sau martori oculari şi studiului pentru interzicerea şi contracararea acţiunilor ostile. Efectul obţinut este considerat drept indicatorul de bază privind măsurile luate, valoarea şi eficacitatea mijloacelor şi procedeelor folosite. O atenţie deosebită se acordă analizei efectului contramăsurilor desfăşurate de adversar, determinării precise a acţiunilor de interzicere şi de contracarare precum şi a organelor, forţelor şi mijloacelor pe care el le întrebuinţează în acest scop.

NU mă voi opri la rolul imaginii în decursul timpului pornind de la "Legea lui Manu" din India Antică sau lucrarea lui Sun Tzu "Arta Războiului" din sec V î. H. sau Biblia sau legile lui Zalmoxis etc. Aş sublinia doar câteva elemente despre rolul imaginii în promovarea idei de Uniune Europeană din antichitate până în prezent. În ceea ce priveşte confruntările de idei este necesar să remarcăm ca acestea poartă un evantai foarte larg de la opinii convergente, nuanţate până la păreri potrivnice ideii de Uniune Europeană. Unii autori exagerează rolul masoneriei sau a altor organizaţii oculte în evoluţia conceptului de Uniune Europeană, alţii dimpotrivă minimalizează rolul aceloraşi instituţii sau organizaţii, ca să ne oprim numai la acest exemplu.

Este necesar să remarcăm că actorii angrenaţi în acest proces complex au interese specifice, puncte de vedere proprii în problemele principale ale evoluţiei, extinderii Uniunii Europene şi mecanismelor subsidiare acestora. Exemplificăm cu problematica propriu-zisă a extinderii, interesele principalilor actori mondiali în ceea ce priveşte moneda unică, piaţa unică, componenta militară a integrării. Detaliem referindu-ne la: raportul euro - dolar, concurenţa euro - dolar (domnul prof. univ. dr. Dumitru Mazilu a afirmat că mizează pe dolar în această luptă - autorul prezentului studiu mizează pe EURO), rolul S.U.A., Germaniei, Franţei, Rusiei, Japoniei, Chinei, rolul U.E.O. ca "braţ înarmat al U.E.", componenta "Justiţie şi Afaceri Interne" (Pilonul III) şi rolul acesteia în ansamblul politicilor şi structurilor U.E. (rolul EUROPOL, Poliţia de Frontieră Europeană, forţe de poliţie de intervenţie rapidă, rolul Centrului Regional S.E.C.I. etc.). 22 Ibidem

68

II. PROBLEMATICA IMAGINII ŞI CONFRUNTĂRILOR DE IDEI ÎN ISTORICUL EVOLUŢIEI CONCEPTULUI DE UNIUNE

EUROPEANĂ PÂNĂ LA CEL DE-AL II-lea RĂZBOI MONDIAL

Aşa cum arăta Octavian Bibere „Ianus, cel cu două feţe, era la romani zeul porţilor. Templul lui se deschidea numai în timp de război, iar <<credincioşii>> au găsit mai întotdeauna motive să-l ţină aşa. Astfel că despre trecut, această poartă care trebuie gândită pe ambele părţi încă se mai discută...”23 Pornind de la aceste considerente putem considera că, istoria Europei începe cu asediul cetăţii Troia, cu „calul Troian”, cu lungul drum spre casă făcut de Ulise? îşi pune retoric întrebarea autorul, sau că politica în Europa începe cu polisul şi democraţia ateniană, cu edictul împăratului Caracalla, prin care se dădea cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiu, cu abilitatea Romei de a împiedica alianţa între doi aliaţi ai săi?24.

La aceste elemente putem lua în calcul şi IMPERIUL LUI BUREBISTA cu armata sa de 200.000 de soldaţi, de care le era groază romanilor? - adăugăm noi şi tot noi răspundem că este un element asupra căruia autorii nu s-au oprit până în prezent. Din punctul nostru de vedere se poate considera că IMPERIUL LUI BUREBISTA a constituit prima uniune pe teritoriul european.

Urmărind evoluţia în timp a Europei, este necesar să ne oprim la principalele civilizaţii antice, care au fundamentat şi marcat puternic drumul parcurs în antichitate de acest bătrân continent pe scara evoluţiei sociale, cu tendinţe mai mari sau mai mici către diferite forme de uniune. Astfel, putem aminti în primul rând pe greci, care au oprit Asia persană la Marathon şi Salamina, au exersat tehnici de organizare a cetăţii, au creat ideea de democraţie şi de om - „măsura tuturor lucrurilor”. Grecii ne-au lăsat moştenire exigenţa morală a lui Socrate, idealurile lui Platon, ştiinţa politică a lui Aristotel...Cam în aceeaşi perioadă cu Atena, apărea Republica Romană: cu instituţii, drept şi democraţie directă. Prin instaurarea Imperiului începeau cinci secole de glorie şi decadenţă... Cu mari împăraţi - Octavian, Traian, Adrian, Marc-Aureliu - dar şi cu altfel de împăraţi... cu perioade înfloritoare dar şi cu momente de anarhie.25 Prima uniune în spaţiul european poate fi considerată cea realizată de Roma prin războaiele de cucerire şi diplomaţia folosită pe teritoriile ocupate.26

23 Octavian Bibere – Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura Politică, Bucureşti, pag. 11. 24 Octavian Bibere, op. cit., pag. 12. 25 Ibidem, pag. 11. 26 Ibidem, pag. 3.

69

În contradicţie cu autorul citat, considerăm că prima uniune pe teritoriul european a fost făcută de Burebista cu centrul în teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic cu aceleaşi limbă de comunicare pe întreg teritoriul şi nu numai la nivel administrativ, cu aceleaşi legi şi armată comună. Abia după aceea putem să discutăm despre Imperiul Roman.

În secolul al II-lea d. Hr., Imperiul Roman a cunoscut cea mai mare expansiune şi a format o primă Comunitate de popoare cu aceleaşi limbi de comunicare la nivel administrativ – latina în Occident şi greaca în Orient, cu aceleaşi legi şi apărate împotriva unui inamic comun: năvălitorii din NORD şi EST – „barbarii” (popoarele migratoare).

Marile invazii au distrus această uniune. Creştinismul a introdus în Europa o viziune ce a dat un nou sens vieţii interioare.27 Lumii greco-romane fondate pe inteligenţă şi raţiune i s-a adăugat spiritul creştin, cel al credinţei şi al dragostei faţă de semeni. Creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Constantin a fondat Constantinopolul (anul 300 d. Hr.), iar Imperiul s-a divizat: cel de Apus a căzut în anul 476 d. Hr., cel de Răsărit a mai durat încă o mie de ani (1453 d. Hr.).În acest fel a apărut o conştiinţă colectivă europeană. Papa Leon cel Mare l-a convins pe Attila să renunţe la atacul asupra Romei, iar Actius, fiul unei germance şi al unui latin, l-a învins pe câmpiile catalanice în anul 451 d. Hr. Rodrigo Diaz de Vivar, cavalerul spaniol, supranumit Cidul, i-a oprit pe mauri în Spania, în secolul al XI-lea. Slavii i-au constrâns pe mongoli să rămână în stepele Asiei. Ştefan cel Mare i-a bătut pe turci, fiind supranumit de Papa de la Roma, „Atletul lui Cristos”. Ajunşi la porţile Vienei în 1683, aceeaşi turci au fost învinşi de polonezii lui Sobieski şi de români şi au intrat în lunga lor decadenţă.28 Eforturile de uniune au fost reluate cu o nouă forţă spre sfârşitul Evului Mediu. Carol cel Mare a restabilit la un moment dat o unitate a frontierelor însă tendinţa feudală de divizare a fost mai puternică, iar Tratatul de la Verdun (anul 843 d. Hr.) a distrus imperiul lui Carol cel Mare.29

În contextul ideii de uniune europeană, principalele evenimente care au avut loc, le putem considera pe următoarele:

Marea ruptură dintre Occident şi Orient din 1054 d. Hr., atunci când mai marii religioşi ai Romei şi Bizanţului s-au excomunicat reciproc (excomunicarea a luat sfârşit oficial în 1966).

Cele opt cruciade purtate de Europa creştină între 1096 şi 1254 d. Hr. pentru recuperarea locurilor sfinte din Palestina, în care s-au „asociat” credinţa şi sacrificiul pelerinilor, gelozia şi setea de putere unor regi şi multe alte motive mai mult sau mai puţin cunoscute.

27 Ibidem. 28 Octavian Bibere – op. cit., pag. 12. 29 Colonel de justiţie, dr. ing. Ilie Popescu – „Evoluţia în timp a Uniunii Europene. Evidenţierea celor mai importante etape ale integrării europene.”, Ministerul de Interne, Centrul de Studii Postuniversitare, Bucureşti, 2002, pag. 3.

70

Războiul de o sută de ani, când, pe parcursul a mai bine de o sută de ani (1337 - 1450), regii Angliei au încercat să controleze tronul Franţei, perioadă în care au fost războaie şi pierderi de teritorii, dezbinări, conflicte civile, mişcări patriotice (Ioana d’Arc).

„Indulgenţele” Bisericii de la Roma, mişcarea reformistă a lui Luther, cu intoleranţele şi conflictele religioase ce i-au urmat...

Războiul de treizeci de ani (1618 - 1648), războiul care amesteca religia cu politica, cu protestanţi contra catolici, cu monarhi contra monarhi..., încheiat cu Tratatul de la Westfalia, tratat care marchează eşecul Habsburgilor de a unifica Germania, începutul libertăţii religioase şi politice, debutul modelului de stat-naţiune în Europa...

Războiul de şapte ani (1756-1763), în urma căruia începeau să se împartă nu numai teritorii europene (Austria ceda Rusiei Silezia), dar începea şi ceea ce s-ar numi astăzi împărţirea sferelor de influenţă (Franţa pierdea Canada şi Luisiana în favoarea Angliei)...

Primul Război Mondial, cel al naţiunilor, acela în care fiecare tabără credea că are dreptate, şi cel de-al Doilea Război Mondial, cel al ideologiilor, acela „care a pus parcă Europa, asemenea unui elev care a greşit să-şi mai scrie o dată temele...”30

În această lungă şi densă istorie, având la bază aceeaşi metodă – războiul – această comunitate de civilizaţie care, fără îndoială, a fost şi este Europa, a cunoscut şi încercări de unificare politică.

După patru secole de la căderea Imperiului Roman, la anul 800, „Charlemagne” regele francilor, era proclamat împărat al Sfântului Imperiu romano-german, un teritoriu de la Marea Nordului până în Italia Centrală, de la Elba până în Pirinei. Chiar dacă după Tratatul de la Verdun din anul 843 d. Hr. Occidentul s-a fragmentat au urmat secole de-a rândul de conflicte între europeni, iar mitul „Charlemagne” şi-a păstrat vigoarea în timp. Hitler şi-a botezat o divizie „Charlemagne”, iar în construcţia Europei de astăzi se fac uneori referinţe la Europa lui „Charlemagne”. În secolul al XVI-lea, Carol Quintul a încercat constituirea unei „monarhii universale” în spaţiul european; numai că Europa acelor vremuri devenise mult mai complexă, cu regi la fel de ambiţioşi, cu disputele religioase deja începute, cu imperii vecine încă puternice (turcii). Habsburgii au vizat o organizare politică a continentului - Austriae este imperare orbi universo („Şi este dat Austriei să conducă lumea” sau „Alles erdreich ist esterreich untertham”, o ambiţioasă deviză a casei de Austria) - combinând cucerirea militară cu o ingenioasă strategie a înrudirii cu alte case regale prin căsătorii, strategie cuprinsă într-un la fel de ingenios slogan al vremii: „Ceilalţi să facă război! Tu, fericită Austrie, tu să închei căsătorii”.31 Napoleon, împăratul Franţei, a combinat tradiţia cu ideile Revoluţiei franceze. El a încercat pentru 30 Vezi în acest sens, Octavian Bibere, op. cit., pag. 12. 31 Maurice Duverger – „E’Europe dans tous ses Etats”, PUF, Paris, 1995.

71

prima oară, constituirea unei Europe politice şi economice, dar la scurt timp, din model, Franţa a devenit un adversar pentru popoarele europene.

Deşi Europa era formată din imperii, regate, principate şi ulterior state-naţiune, aceasta a păstrat elemente comune în tradiţie, limbă, credinţă, organizare politică, cultură, monumente, mănăstiri, biblioteci. Istoria şi cultura ne-au obişnuit cu un fel de continuitate - Europa romană, Europa cruciadelor, Europa Renaşterii, Europa mercantilistă, Europa luminilor, Europa revoluţiei industriale, Europa ideologiilor... (şi mai multe variante) - cea comunitară şi cea a statelor-naţiune.32 Reintrând în posesia patrimoniului lăsat de antici şi împotriva unor realităţi conflictuale, începând cu finalul Evului Mediu şi continuând în toate epocile, spirite luminate au găsit diverse modele de organizare politică a Europei.

În lipsa modelului de stat-naţiune, iar ulterior pentru perfecţionarea sau pentru înlăturarea acestuia, au existat, aşa cum le numim astăzi „proiecte” pentru o altfel de Europă.

În perioada Renaşterii, ideea unificării sub o monarhie unică inspirată de modelul roman a fost prezentată de Dante în „De Monarhia - 1305”. Dante Alighieri (1265-1532), poet şi diplomat florentin, probabil primul care într-un Ev Mediu încă în desfăşurare a gândit la o Putere supremă, care să arbitreze litigiile între monarhii feudali, dar cu respectul diversităţii de popoare şi obiceiuri.33 Cu motivaţia eliberării pământurilor sfinte de sub musulmani, Pierre Dubois în „De Recuperations terrae santae” propunea o unificare europeană sub forma unei federaţii.34 Pierre Dubois, prin „Tratatul de politică generală”, sugera lui Filip cel Frumos al Franţei constituirea unei Republici creştine (République très chrétienne), cu un Consiliu compus din monarhii feudali. Juristul francez îşi depăşise epoca sa, fără ecou însă.

În anul 1461 d. Hr., Jiři Podebrad35 (1420-1471), regele Cehiei, propunea realizarea unei federaţii pentru stăvilirea pericolului otoman - în special, care să întărească o creştinătate prea divizată.36 El propunea o federaţie care să aibă instituţii comune, printre care o Adunare în cadrul căreia să se voteze cu o majoritate simplă, o Curte de Justiţie, un buget federal şi o forţă armată comună. La Jiři Podebrad apărea ideea limitării suveranităţii statelor în favoarea Federaţiei propuse. Transmis mai marilor Europei de atunci, „proiectul Podebrad" nu a avut trecere la unii monarhi şi la Papă. Putem aminti în acest sens, ideile promovate 32 Octavian Bibere – op. cit., pag. 14. 33 Paul Sabourin – „L’Etat-nation face aux Europes”, PUF, Paris, 1994, pag. 122. 34 Col. de justiţie, dr. ing. Ilie Popescu, „Evoluţia în timp a Uniunii Europene. Evidenţierea celor mai importante etape ale integrării europene”, Ministerul de Interne, Centrul de Studii Postuniversitare, Bucureşti, 2002; 35 Unul dintre conducătorii aripii de dreapta a Husiţilor (Calixtinii), în lupta împotriva coaliţiei catolice a marii nobilimi şi a patriciatului orăşenesc. A urmărit întărirea statului centralizat. A devenit în 1458 rege al Cehiei. 36 Col. de justiţie, dr. ing. Ilie Popescu, op. cit.

72

de Erasme şi Montaigne, Hugo Grotius (începutul sec. al XVII-lea), William Penn care au propus o federaţie europeană în condiţii de egalitate a partenerilor, J.J. Rouseau, I. Kant; Georges Washington, care vorbea de „Statele Unite ale Europei”, Benjamin Franklin etc.

Dacă sfârşitul Evului Mediu a declanşat primele preocupări de organizare politică a Europei, poate surprinde faptul că în secolul Renaşterii nu au apărut idei în sensul unităţii politice a Europei. Din contră, în această atât de dinamică perioadă a civilizaţiei europene, Machiavelli, reluând rigoarea şi realismul romanilor, „a substituit universalismului destul de pasiv al creştinismului, o etică a puterii pusă în serviciul afirmării naţiunilor”.37

În următoarele secole, o dată cu amplificarea căutărilor politice în teorie („Revoluţia franceză fu o sporovăială înainte de a fi o cruzime”), începea, cum s-ar spune astăzi şi o coexistenţă a „Europei imaginare” cu cea a statelor-naţiune.38 Apariţia statului-naţiune a creat convulsii în Europa. Au apărut şi alte proiecte europene propuse de Emeric Cruce, Sully, William Penn, Abatele Saint-Pierre, Immanuel Kant etc. Emeric Cruce, preot şi matematician, a publicat în anul 1623 o lucrare în care considera că se pot organiza pacea europeană, economia şi comerţul, printr-o adunare permanentă cu sediul la Veneţia, care să reunească reprezentanţi din statele creştine. Cruce, nu excludea nici participarea din afara Europei a Turciei, Japoniei. Sully (1560-1641), ministrul lui Henric al IV-lea, regele Franţei, „proiecta” o Europă compusă din 15 state. Între aceste state, câteva consilii cu componenţe şi sedii regionale (Danzing, Nurnberg, Viena, Bologna), iar deasupra consiliilor regionale, un „Consiliu foarte creştin” compus din reprezentanţii „celor 15”.

În sprijinul acestuia se prevedea şi o armată comună - iată deci una din prefigurile UNIUNII EUROPENE de astăzi.

William Penn (1644-1718), britanicul care a organizat coloniile americane (în memoria căruia s-a dat numele Pennsylvaniei), în Eseul referitor la "pacea prezentă şi viitoare a Europei” din 1693, sugerează o guvernare a Europei printr-o Dietă compusă din reprezentanţii statelor. Dieta trebuia să dispună de o forţă armată, deciziile sale luându-se cu majoritate de trei sferturi. Abatele Saint-Pierre (1658-1743) a publicat în anul 1712 „Proiectul pentru a face pace perpetuă în Europa”, propunând în acelaşi timp un Senat european cu puteri legislative şi judiciare. Acest Senat ar fi trebuit să fie compus din patruzeci de membri care să se reunească la Haga. Pentru a se organiza pacea, era nevoie de câteva condiţii: alianţă continuă între suverani, respectarea deciziilor Senatului, intervenţia colectivă împotriva Statelor „recalcitrante” etc.

37 Michel Duquette, Diane Lamoureux – Les idees politiques, Presses Universitaires de Montreal, Montreal, 1993, pag. 276. 38 Paul Sabourin – op. cit.

73

Un proiect asemănător („Proiectul pentru o pace perpetuă”) a fost lansat în 1795 de Immanuel Kant (1724-1804), cu ocazia Tratatului de la Basel (de fapt două tratate, unul între Franţa şi Prusia, celălalt între Franţa şi Spania)39. Marele filosof credea că o pace perpetuă se poate obţine atunci când naţiunile vor atinge un stadiu de moralitate, când această pace va fi în primul rând între naţiuni şi nu numai între suverani, atunci când decizia de a face război va depinde de voinţa comună a cetăţenilor.40

Secolul al XIX-lea a adus în prim plan Sfânta Alianţă (Austria, Anglia, Prusia şi Rusia), care reprezenta o garanţie mutuală a monarhiilor europene, dar şi un mod de a preîntâmpina un alt posibil Napoleon. În Europa, în baza principiului naţionalităţilor au luat naştere statele-naţiune. Ideile despre organizarea continentului european s-au diversificat şi aici amintim: Ducele Saint-Simon (1760-1825) vedea Europa condusă de deputaţi europeni aleşi de corporaţii (categorii socio-profesionale); Doamna de Stael (1766-1817) credea într-un spirit european; Giusepe Mazzini (1805-1872) insista pentru „o sfânta alianţă a popoarelor” şi chema „la unitatea morală a Europei”, dar se opunea federalizării Italiei. L-am putea aminti şi pe socialistul francez Proudhon (1809-1865), cel care proclamase că „proprietatea este un furt”, în lucrarea „Despre principiul federativ”. Acesta în 1863 propunea „o confederaţie de confederaţii” compusă din federaţii succesive (comune, provincii etc.). Marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) spera într-un Senat european asemănător Adunării naţionale a Franţei. În 1849, când Victor Hugo prezida „Congresul prietenilor păcii”, era primul care lansa celebra formulă „STATELE UNITE ALE EUROPEI”.41

Dar Sfânta Alianţă a devenit neputincioasă când state mari au intrat în conflict (războiul franco-prusac din 1870). Această alianţă a dispărut o dată cu Primul Război Mondial, fiind depăşită. Primul Război Mondial a fost al naţiunilor. Europa a devenit un continent al statelor-naţiune. Proiectele referitoare la Europa şi-au pierdut o parte din romantism, iar unele luau forme ce nu puteau ascunde un fel de ipocrizie şi de neputinţă politică. Încercarea tardivă a împăratului Carol al Austro-Ungariei, de federalizare a Imperiului (1918) a fost în contratimp cu planul francez de confederaţie danubiană. Tinerele state – Cehoslovacia, România, Iugoslavia – s-au opus, având în vedere jertfa de sânge a soldaţilor care luptaseră pentru patrie.

39 În acea perioadă se realizau acorduri secrete, împărţiri de teritorii (a treia împărţire a Poloniei între Austria, Prusia, Rusia şi dispariţia statului Polonez) etc. 40 Gerard Paulet, Citizenship, otherness and cosmopolitism in Kant, in „Social Science Information”, London, nr. 3, 1996, pag. 437. 41 Colonel de justiţie, dr. ing. Ilie Popescu, op. cit.; Octavian Bibere – op. cit.;

74

Aşa cum se relevă în lucrarea „Drept instituţional comunitar european”42, „La 11 noiembrie 1918, când s-a sfârşit Primul Război Mondial, aproape întreaga Europă era ruinată. Urmările războiului au fost tragice. Au fost peste 10 milioane de oameni ucişi. În perioada războiului a avut loc în Rusia „Revoluţia din Octombrie” (1917). Harta geopolitică europeană arăta altfel la acest început de veac. Pentru prima dată prin tratatul de la Versailles s-a pus capăt luptelor. S.U.A., au jucat un rol important în afacerile europene. „Liga Naţiunilor” a fost înfiinţată în scopul rezolvării pe cale paşnică a eventualelor viitoare dispute.

O mare parte a vechii Europe a fost reorganizată. Aceasta a fost împărţită în 38 de state, iar graniţele au fost mărite cu 8000 km. Atât acest lucru, cât şi faptul că S.U.A. şi URSS nu au avut un rol important în cadrul „Ligii Naţiunilor” însemna că pacea rămânea totuşi, caracterizată de fragilitate şi sensibilitate deosebite.(subl.a.)”

Cele mai cunoscute exemple privind eforturile de unificare europeană, la nivelul simţului comun, sunt: ideea de unificare a Europei sub conducerea Franţei promovată de Napoleon I şi politica lui Hitler de subordonare prin forţă a Europei în cadrul celui de-al III-lea Reich. Până la intrarea în scenă a lui Hitler şi a altor viziuni despre Europa, mai pot fi remarcate şi unele modele de asociere voluntară apărute în perioada interbelică, astfel: în 1923 contele austriac Richard Coundenhave Kalergi a fondat organizaţia „Mişcarea europeană”, care preconiza prin doctrina promovată crearea „STATELOR UNITE ALE EUROPEI”. În realizarea acestui demers, se aveau în vedere ca puncte de sprijin unificarea Elveţiei în anul 1648, apariţia S.U.A. în anul 1776, fondarea Reich-ului german în 1871. Ideile erau expuse în lucrarea „Pan-Europe”. Europa federală urma să fie realizată prin renunţarea la suveranitate de către statele componente.

Astfel, a luat naştere o mişcare în favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ţinut un prim congres la Viena în anul 1926 şi unde au participat 2000 de reprezentanţi din 24 de state. Cu ocazia acelui Congres, s-a adoptat un Manifest Pan-European care prevedea principalele direcţii ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii confederale; crearea de alianţe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre; respectarea civilizaţiilor fiecărui stat; pe plan internaţional - colaborarea cu alte state în cadrul Ligii Naţiunilor. Idei evoluate pentru acea perioadă, au fost lansate de către danezul Herrfordt, în lucrarea sa „Europa Communi”. Acesta se referă la înfăptuirea unui stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituţional (care se aseamănă cu cel existent şi astăzi). Viitorul stat federal european ar fi alcătuit din: a) - o adunare parlamentară; b) - un directorat de şefi de state cu drept de veto; c) - un minister federal, răspunzător în faţa adunării. 42 Acad. prof.dr.docent Ion P. Filipescu, conf. univ. dr. A. Fuerea – „Drept instituţional comunitar european”, Editura Actami, Bucureşti, 2000, pag. 9.

75

În anul 1929, doi miniştri de externe - ministrul francez Aristide Briand, cunoscut şi pentru ilegalizarea războiului prin „Pactul Briand-Kellog”, fiind susţinut de omologul său german Gustav Stresemann, au propus guvernelor europene, crearea unei Uniuni Europene în cadrul Ligii Naţiunilor. Propunerea a fost făcută într-un discurs celebru ţinut la 7 septembrie 1929 la Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor, la Geneva. Conţinutul propunerii se referea la realizarea unei mai strânse cooperări economice între statele europene, fără să le afecteze acestora în vreun fel suveranitatea. Bineînţeles, că propunerea, trimisă spre studiu unei comisii a Ligii, nu a dat rezultate, lovindu-se de conservatorismul epocii, de spiritul imperialist şi naţionalist existent, mai ales în cazul Marii Britanii. Guvernul francez, care a fost însărcinat să detalieze această propunere a prezentat în 1930 un „Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza conjuncturii internaţionale (ascensiunea lui Hitler şi criza din perioada 1929-1930). Oricum, acest proiect a rămas important prin faptul că a promovat idei care au fost reluate ulterior şi a avansat anumiţi termeni deveniţi comuni limbajului ulterior al comunităţilor europene: „piaţă comună”, „uniune vamală”, „circulaţia mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor”.

Tratatele de pace de la Paris, din 1919 şi 1920 (Versailles - cu Germania, 28 iunie 1919; Saint Germain - cu Austria, 28 iunie 1919; Neuilly - cu Bulgaria, 27 noiembrie 1919; Trianon - cu Ungaria, 4 iunie 1920 şi Sevres - cu Turcia, 10 august 1920), consacră apariţia unor noi state independente, în urma dezmembrării imperiului habsburgic (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, ca şi unirea Transilvaniei cu România)43.

Liga Naţiunilor a adus unele contribuţii la dezvoltarea dreptului internaţional şi a instituţiilor menite să asigure pacea şi securitatea internaţională printre care enumerăm: Pactul de la Paris (Briand-Kellog), încheiat la 27 octombrie 1928, prin care se ilegaliza războiul; definiţia agresiunii dată prin convenţiile încheiate în 1933 la Londra între URSS şi alte state, inclusiv România,44; s-a dezvoltat instituţia securităţii colective. A fost încheiat Pactul Oriental de Securitate (Locarno – 1925); între anii 1934–1935, s-a studiat problema încheierii unui Pact regional răsăritean între URSS, Germania, Cehoslovacia, Polonia şi ţările baltice. S-au opus Germania şi Polonia;45 s-a discutat problema dezarmării în perioada 1925–1932, dar fără succes; sub

43 Tratatele de la Paris conţineau, ca primă parte, Pactul Ligii Naţiunilor, fiind o încercare de a crea o organizaţie internaţională cu caracter general pentru menţinerea păcii, îngrădirea recurgerii la război şi respectarea dreptului internaţional. Membrii fondatori ai Ligii au fost 32 de state, pentru ca în 1937 numărul statelor membre să crească la 59. 44 Definiţia este cunoscută şi ca formula „Litvinov-Titulescu”, fiind rezultatul colaborării dintre Nicolae Titulescu şi M. Litvinov 45 Colonel de justiţie, dr. ing. Ilie Popescu – op. cit., pag. 5.

76

conducerea lui Nicolae Titulescu politica externă a României în această perioadă a avut ca obiective respectarea tratatelor, a suveranităţii şi integrităţii statelor, crearea unor mecanisme de garantare a securităţii, lupta împotriva tendinţelor revizioniste46.

După 1930 au apărut diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene. Leon Blum (1939), Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi; mişcarea „Combat” din Franţa (1941) între fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet, ş.a. Carl Friedrich Goerdeler, un organizator al unei conjuraţii contra lui Hitler a fost, de asemenea, promotorul unei concepţii de unificare a Europei pe baza statelor europene independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe etape, în prima fază creându-se o uniune economică, iar în faza a doua o uniune politică. Într-un Memorandum din 1942, Churchill relansa formula de ,,Statele Unite ale Europei”. Ideea primului ministru britanic se înscrie probabil în noua ordine mondială cuprinsă în Carta Atlanticului din anul 1941, document care cuprinde principiile de organizare a lumii după război.

Într-un număr din ,,Resistance” din 17 februarie 1943, se scria: ,,De două secole există o dilemă: sau o Europă prusacă (a la prussienne), sau o comunitate europeană compusă din popoare libere, egale…"

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în mai multe ţări europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfăşurat la Geneva o reuniune a reprezentanţilor militanţilor germani antinazişti, care a fost urmată de alte patru reuniuni. Reuniunile au elaborat un Proiect de declaraţie al unei rezistenţe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliştilor europeni, fiind creat şi un birou permanent de coordonare a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor lor, organizarea unei „Uniuni Federale a Popoarelor Europene”.

După cel de-al Doilea Război Mondial, războiul ideologiilor continua prin împărţirea Europei – vestul Statelor Unite, Angliei şi Franţei, iar estul- comunismului URSS. Eşuarea Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul pactului de război dintre Occident şi Uniunea Sovietică. Evenimentele de la Praga, din februarie 1948, precum şi cele de la Berlin, din primăvara lui 1949 au mărit tensiunea şi au confirmat de fapt, că Europa s-a aflat sub dominaţia celor 2 mari puteri: S.U.A. şi U.R.S.S. La numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu numai 6 săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroşima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat „Carta Naţiunilor Unite” (1945) la San Francisco în S.U.A.. În perioada ,,războiului rece” istoria reţine cu greu faptele şi valorile lor reale, mai ales când este dificil de stabilit unde se termină lupta armată şi unde încep negocierile politice, ce rol joacă interesul internaţional 46 În anul 1921 s-a creat Mica Antantă, prin trei pacte bilaterale între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, iar în 1934 Înţelegerea Balcanică (România, Turcia, Grecia şi Iugoslavia);

77

şi cel naţional, dar şi ambiguitatea, improvizaţia etc. Se poate spune că organizarea Europei (şi de ce nu a lumii) s-a înscris în înţelegerile scrise sau nu, începute în timpul războiului şi finalizate în etape succesive după. Putem enumera în acest sens:

Carta Atlanticului – semnată de Roosevelt şi Churchill în care se stabilea o strategie comună pentru o nouă ordine mondială după război. Roosevelt şi Churchill, în august 1941, se întâlneau pe un vapor undeva în Atlantic şi semnau documentul cunoscut sub numele de CARTA ATLANTICULUI. Dintre principiile acesteia relevăm interzicerea extinderii teritoriale fără acordul fiecărui popor de a-şi alege guvernul (breşa serioasă în colonialism, fără a „afecta politica sovietică” însă); Declaraţia Naţiunilor Unite din ianuarie 1942, prin care 26 de guverne se angajau în lupta contra Axei;Conferinţa de la Bretton Woods (New Hampshire S.U.A.) (1-22 iulie 1944), cu procedeele şi mecanismele unui nou sistem financiar internaţional (au fost create F.M.I. şi Banca Mondială);Yalta, Potsdam, San Francisco, conferinţa din care a rezultat şi (sau în primul rând) Europa postbelică. După război, într-o iniţiativă din 1946, foşti luptători din Rezistenţă, partizani ai nealinierii, care refuzau împărţirea continentului în blocuri militare, au fondat ,,Mişcarea pentru Statele socialiste ale Europei”. Nu este greu de presupus astăzi că întâlnirea trupelor americane şi sovietice pe Elba pecetluia înţelegerea de la Yalta – Europa nu avea loc şi pentru un curent de nealiniere. Tot în anul 1946, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zurich, Churchill lansa oficial ideea sa referitoare la Statele Unite ale Europei, motivat de dorinţa ,,de a reconstitui familia europeană şi de a-i asigura o structură care să-i permită să trăiască şi să se dezvolte în pace, securitate şi libertate”47 Şi astăzi e greu de stabilit frontiera între ficţiunea politică a influentului om politic britanic şi realitatea unei perioade în care se pregătea dezmembrarea Europei (de care Churchill nu era deloc străin).

Viitorul trecea prin înţelegerea foştilor aliaţi. Pentru Europa Occidentală ameninţarea sovietică era în creştere. Frica de Stalin devenea o stare sinceră pentru europeni (iar pentru comuniştii internaţionali o bucurie). Între timp în Franţa se reluaseră convulsiile şi dezbinările politice cu o nouă Republică (a 4-a). Într-un discurs ţinut la Rennes la 27 iulie 1947 generalul de Gaulle spunea că ,,ruşii sunt la două etape de turul Franţei” (probabil în încercarea de a-i aduna pe francezi). În această perioadă fiecare îşi căuta un loc al său. Anglia se îndrepta către o alianţă privilegiată cu Statele Unite ale Americii; Churchill pierzând alegerile, lăsa acest câmp de manevră guvernului laburist. Franţa, mare putere colonială, îşi căuta o poziţie cât mai favorabilă în noul context european, dar era prinsă într-o complexă competiţie politică internă, în care se confruntau ideologii opuse, de la diverse tipuri de comunişti până la dreapta naţionalistă a generalului de Gaulle. În alegerile din noiembrie 1946, 47 Charles Zorgbibe, La construction politique de l' Europe, Presses Universitares de France.

78

Partidul Comunist Francez obţinea 28,6% din voturi, dovedindu-se partidul cu cel mai mare număr de alegători şi de militanţi. I se reproşa P.C.F.-ului că nu-i de stânga ci de est, însă unele medii politice îl considerau un partid patriot (comuniştii luptaseră în Rezistenţă).

Fostele puteri aliate, Germania şi Italia, învinse şi izolate reluau practica democraţiei. Dreapta clasică, mult prea compromisă cu războiul, era suplinită de o democraţie creştină care, opunându-se unei ,,stângi” dinamice, căuta un loc în Europa în formare. State precum Belgia, Olanda Luxemburg din dorinţa de a se menţine în competiţia cu marii lor vecini, se grupau într-o asociaţie de liber schimb. Sovieticii îşi luau fără jenă ,,teritoriile eliberate” de armata roşie şi impuneau acolo ideologia lor. Detaliile se cunosc mai mult sau mai puţin. Cei patru participau la ,,Conferinţa ultimei şanse” (Londra, dec. 1947), care însă rata o înţelegere. Începea blocada Berlinului (iunie 1948). Acestea erau în linii mari, condiţiile Europei în mai 1948. După cel de-al doilea război mondial asistăm la tendinţa de unificare pe diverse planuri, înfiinţându-se un mare număr de organizaţii, fără legături coerente între ele şi asupra cărora doar specialiştii aveau o viziune de ansamblu. Cele mai importante organizaţii înfiinţate au fost: O.C.D.E. (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică); Consiliul Europei; U.E.O. (Uniunea Europei Occidentale); N.A.T.O. - (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord); Cele trei comunităţi europene: C.E.C.O. - Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi C.E.E. - Comunitatea Economică Europeană.

În 1947, George Marshall – ministru american de externe – a propus ţărilor europene sprijinul S.U.A. pentru reconstrucţie şi dezvoltare, propunere devenită „PLANUL MARSHALL”. În 1948 s-a creat prima organizaţie europeană după cel de-al doilea război mondial sub denumirea de O.E.C.E. - Organizaţia Europeană de Cooperare Economică pe baza iniţiativei americane MARSHALL. În 1960 statele membre O.E.C.E. plus S.U.A. şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al organizaţiei prin oferirea de ajutor ţărilor lumii a treia O.E.C.E. se transforma astfel, în O.C.D.E. (Organizaţia de Cooperare şi dezvoltare Economica) la care S.U.A. şi Canada au aderat în acelaşi an. Lăsată sub ,,protecţia” Moscovei (vezi evenimentele: abdicarea regelui Mihai în România, demisia preşedintelui Benes şi sinuciderea lui Jan Masaruk în Cehoslovacia etc.), ,,cealaltă” Europă era ,,convinsă” să nu-i trebuiască acest Plan (Cehoslovacia îl acceptase, dar a fost ,,ajutată” să renunţe). Numit oficial European Recovery Program (E.R.P.) planul Marshall era administrat de două instituţii: de partea americană E.C.A. (Economic Cooperation Administration) şi de partea europeană O.E.C.E. (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică). Iată o imagine a ajutoarelor: între august 1948 şi iunie 1952, suma netă a creditelor bugetare (donaţii şi împrumuturi) s-a ridicat la 12817 milioane de dolari. Din această

79

sumă au beneficiat Marea Britanie cu 24,9% din total, Franţa cu 21.2%, Germania cu 10,8%, Olanda cu 7,7%, Grecia cu 5,5%, Austria cu 5,3%, Statele care n-au participat la război au avut o situaţie aparte: Elveţia nu a beneficiat de acest plan iar Suedia nu a luat decât împrumut.

Aşadar la 16 aprilie 1948 s-a creat prima organizaţie europeană după cel de-al doilea război mondial sub denumirea de O.E.C.E. (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică) pe baza iniţiativei americane Marshall. Cele şase ţări europene care au răspuns, la 16 aprilie 1948, propunerii lansate de generalul Marshall (Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Grecia, Austria) privind ajutorul american pentru reconstruirea Europei, au semnat la Paris, Tratatul instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.). Creată pentru gestionarea în comun a ajutorului oferit de S.U.A., O.E.C.E. a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperări interguvernamentale care a permis să se realizeze o liberalizare a schimburilor între membrii săi. Membrii O.E.C.E. au fost: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, Zona de vest a Germaniei şi teritoriul Triest. Ulterior, a fost admisă R.F.G., în 1955, şi Spania la 20 iulie 1959. Statele Unite ale Americii şi Canada au avut calitatea de asociaţi. Creată în scopul de a administra planul Marshall, O.E.C.E. a pus în mişcare mecanisme de organizare economică şi politică pe continentul european.

După 12 ani de la crearea sa, la 14 decembrie 1960 statele membre O.E.C.E. plus S.U.A. şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al organizaţiei prin oferirea de ajutor ţărilor lumii a treia. O.E.C.E. s-a transformat astfel în O.C.D.E. (Organizaţia de Dezvoltare Economică), marcând astfel trecerea Occidentului la stadiul de state industriale dezvoltate şi societăţi de consum. Prin Tratatul încheiat la Paris la 30 septembrie 1961 şi intrat în vigoare la 30 decembrie 1961, O.E.C.E. a fost înlocuită prin Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), din care iniţial făceau parte statele care erau membre ale O.E.C.E. ca şi Statele Unite şi Canada. Ulterior, au mai aderat Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971) şi Noua Zeelandă (1973). Începând cu anul 1960, O.C.D.E. devenea un loc de dezbatere şi analiză a dezvoltării statelor industrializate.

Primele eforturi în direcţia organizării construcţiei europene s-au făcut după metoda clasică în relaţiile internaţionale, şi anume, prin cooperare europeană şi abia mai târziu s-a continuat ideea unificării şi integrării europene. Astfel, în Europa Occidentală (după război, termenul de ,,occident” lua un sens ambiguu chiar şi pentru… geopolitică) începea o coordonare între politicile economice naţionale. Apartenenţa Turciei la O.E.C.E. se înscria însă în politica Americii de „containment” de izolare a comunismului. Pornind de la principiul cooperării – deciziile se luau în unanimitate.

80

Cooperarea europeană a fost mai întâi o continuare a anumitor alianţe militare din timpul războiului. A fost astfel creată Uniunea occidentală prin Tratatul de la Bruxelless din 17 martie 1948, încheiat pe de o parte între Franţa şi Marea Britanie, pe de altă parte între statele constituind Beneluxul şi anume Belgia, Olanda, Luxemburg. În noua configuraţie postbelică ideea unificării europene a fost convertită în acţiuni concrete ale guvernelor. Discursul lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich a însemnat trecerea în istorie efectivă a ideii: ,,Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei” – declara liderul britanic. În concepţia sa, primul pas spre reconstituirea familiei europene trebuia să fie o asociere, un parteneriat FRANŢA - GERMANIA48.

(Continuare în numărul viitor)

48 Alianţa dintre Franţa şi Germania putem să o consider o permanenă istorică. În acest sens edificatoare este declaraţia lui Victor Hugo din 1842 la Congresul de la Rhin unde arăta că Alianţa Franţei cu Germania este Constituţia Europei.

81

ASPECTE PRIVIND FURTUL ŞI TRAFICUL DE AUTOVEHICULE

Comisar Ion GHINIŢĂ

entru infractorii din sectorul crimei organizate, furtul şi traficul de autovehicule constituie o afacere foarte rentabilă.

Traficul cu autovehicule furate a suferit modificări considerabile de-a lungul ultimilor ani. Aşa numita „joy riding” (conducere neautorizată), inofensivă iniţial, s-a dezvoltat foarte mult şi a condus la o mişcare criminală internaţională, bine organizată şi profitabilă. Aceste genuri de infracţiuni s-au dezvoltat treptat, în întreaga lume, întrucât în timp scurt se obţin sume mari de bani, iar riscul este minim.

P

De câţiva ani, o mare parte dintre infractori, cu şi fără antecedente penale, s-au reprofilat pe această linie, deoarece la flagrant poliţia trebuie să intervină imediat, numai în câteva minute, iar fapta este foarte greu de probat. Ca şi înainte, autovehiculele furate sunt supuse extrem de repede contrabandei. Infractorii beneficiază de intervalul dintre comiterea furtului şi depunerea plângerii încercând trecerea frontierei, întrucât în acel moment nu au cum să figureze date în consemn la I.G.P.F.R. sau în sistemul de căutare internaţională a autovehiculelor şi, astfel, orice verificare s-ar întreprinde la frontieră va fi în zadar.

În Uniunea Europeană, a fost înregistrată o amplificare generală a furturilor de autovehicule încă de la sfârşitul anilor 1980 şi până în 1994, inclusiv. Factorii decisivi pentru această creştere, au fost, schimbarea structurii politice a Europei şi constituirea pieţei unice europene.

Datorită cvasi-existenţei controlului la frontierele de pe teritoriul Uniunii Europene, acum este posibil să conduci din vestul Portugaliei via Spania, Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi Austria, trecând prin frontiera germano-poloneză sau maghiară, fără să fii verificat de nimeni. De asemenea, colapsul din fosta Uniune Sovietică a însemnat o mai mare libertate a acestei mişcări în toate statele Europei de Est.

Circa un milion trei sute de mii de autovehicule sunt furate anual din Uniunea Europeană, dintre care, aproximativ 60–70% sunt recuperate şi restituite proprietarilor de drept sau societăţilor de asigurări. Aceasta înseamnă că aproximativ 450.000 – 500.000 de autovehicule părăsesc ţările Uniunii Europene

82

fără urmă. Marea majoritate a ţărilor afectate sunt cele producătoare de autovehicule, cum ar fi Marea Britanie, Germania, Franţa şi Italia.

Din 1995 statele membre ale Uniunii Europene au înregistrat un continuu regres al furturilor de autovehicule, în special în ţările producătoare, regres datorat amplificării acţiunilor poliţiei în sectorul acesta, îmbunătăţirii măsurilor de pază, modificărilor apărute în contractele de asigurare şi, în mod cert, suprasaturării pieţei.

Prevederile legale emise de Uniunea Europeană impun producătorilor să echipeze toate autovehiculele noi cu sistem electronic de blocare (IMMOBILISERS) şi cu GPS, în vederea monitorizării lor prin satelit. Aceasta a intrat în vigoare în Germania din ianuarie 1995 şi în toată Uniunea Europeană din octombrie 1998.

Traficul de autovehicule este foarte bine organizat. Diversele grupări de infractori sunt foarte bine organizate, ca şi marile

companii internaţionale. Ele au structuri bine dezvoltate: unii fură autovehiculul, alţii sunt specializaţi în producerea şi falsificarea documentelor de identitate, provenienţă şi vamă necesare la R.A.R. omologării în circulaţie, respectiv înmatriculării, în timp ce alţii, cu un grad mai mare de calificare, falsifică seria de şasiu, motor, seria de fabricaţie, plăcuţa martor ori alte elemente de identificare. Apoi, trebuie menţionaţi cărăuşii care sunt tocmiţi să transporte autovehiculul dintr-o ţară în alta. În final, ultima verigă a reţelei este reprezentată de cei care-l primesc (traficanţii) şi intermediază vânzarea acestuia. În practica judiciară, s-a descoperit că filierele au în componenţă indivizi de diferite naţionalităţi care, de multe ori, nu se cunosc între ei.

Este absolut clar că modurile de operare au evoluat, după cum au cerut circumstanţele. Cu numai câţiva ani în urmă, era foarte uşor pentru infractori să oprească într-o parcare, să scurt-circuiteze autovehiculele şi apoi să plece cu ele sau să le fure folosind dublura cheilor de contact.

Astăzi, repunerea în circulaţie a unor date de înmatriculare radiate sau acordarea de dublă identitate autovehiculelor sunt proceduri foarte răspândite pentru a masca un furt. Aici, este de menţionat că, în cursul procedurii de repunere în uz a datelor radiate, autovehiculul furat primeşte identitate dublă (deci, deţine şi o parte din datele de identificare originale). Pe de altă parte, acordarea de dublă identitate este o modalitate de schimbare a identităţii unui autovehicul, prin utilizarea datelor normale ale unui alt autovehicul de acelaşi tip. Documentele aferente înmatriculării autovehiculului, la nevoie, vor fi şi ele, desigur, falsificate. Oricum, în timp ce, toate autovehiculele au fost echipate cu sisteme electronice de blocare foarte evoluate, alarme etc., infractorii apelează la noi metode, care necesită un grad de experienţă avansat. Pe lângă aceste metode tradiţionale, există multe cazuri când însuşi proprietarul autovehiculului se află în interiorul acestuia şi, folosindu-se violenţa, autovehiculul este, în final, furat.

83

„CARJACKING” a devenit recent, în multe ţări, o metodă frecvent utilizată pentru furtul autovehiculelor. Folosirea violenţei, cagulelor şi a armelor de foc în furtul de autovehicule constituie un motiv serios de alarmare. Avantajul pentru infractori, în acest caz, este acela că ei obţin, în acelaşi timp, autovehiculul, documentele de proprietate şi cheia originală. Astfel, pentru infractori, sistemul electronic de blocare nu mai ridică probleme. Acest fenomen îşi face simţită prezenţa în mod pregnant în Belgia dar şi în alte state precum Olanda, Spania, România etc., unde s-au reclamat la poliţie astfel de cazuri. Exemplificăm cazul preşedintelui F.C. Dinamo, Nicolae Badea, care a fost deposedat de autoturism, pe raza capitalei, prin acest mod de operare.

De asemenea, recent, s-au întâmplat situaţii în care apartamente, case, vile ori camere de hotel au fost sparte, obiectivul infractorilor fiind acela de a găsi cheile împreună cu documentele originale şi a fura autovehiculul lăsat în parcare, garaj sau chiar spaţii prevăzute cu personal de pază.

În afară de aceste moduri de operare (carjacking-ul şi spargerea caselor pentru obţinerea cheilor) trebuie menţionat că foarte multe furturi reclamate se datorează intenţiei de a obţine banii de la societăţile de asigurări. În practică, au fost întâlnite speţe în care, pentru a intra în posesia documentelor de proprietate şi a cheilor originale, hoţii de auto au folosit prostituate sau hoţi de buzunare.

Prin iniţiativa Germaniei, din 1994 s-a apelat la un plan de combatere a traficului cu autovehicule furate. Premisele principale includ măsuri de optimizare a activităţilor de prevenire, combatere şi identificare, ca de altfel şi cooperarea între poliţie şi autorităţile guvernamentale locale, fabricanţi şi importatori de autovehicule, companii de asigurare, cluburi auto ori societăţi de leasing sau închiriere.

Traficul cu referire la valoarea intrinsecă a autovehiculului Pentru a se evita confuzia dintre furtul de autovehicule şi cel comis cu

acordul proprietarului, s-a introdus sintagma „traficul cu referire la valoarea intrinsecă a autovehiculelor”(VCVIV). Prin această infracţiune nu se vizează utilizarea temporară a autovehiculului, ci obţinerea unui câştig financiar. Se poate vorbi despre trafic (autovehicule supuse contrabandei, în vederea obţinerii unor sume de bani sau alte câştiguri) în toate cazurile de furt sau jaf, ca de altfel şi în cele de deposedare prin ameninţare sau violenţă.

Cazuri, când: Autovehiculul furat este unul foarte scump ori nou-nouţ (unde scump

înseamnă o valoare curentă a unei berline sau furgonete de cel puţin 25.000 Euro, iar pentru motociclete o valoare curentă de cel puţin 8.000 Euro)

Ca o regulă, un autovehicul este considerat nou, dacă nu este mai vechi de doi ani.

Apar alte indicii ce sugerează un mod de operare particular (ex. închirierea frauduloasă de autovehicule scumpe, utilizarea de documente în alb, lipsa documentelor autovehiculului sau a cheilor originale);

84

Intervin alte urme care indică faptul că autovehiculele sunt supuse contrabandei, în vederea câştigului (ex. depistarea la sau în apropierea frontierei, infracţiuni comise în străinătate, atunci când autovehiculele reclamate ca fiind furate sunt unele foarte scumpe).

În combaterea traficului de autovehicule, atunci când apar suspiciuni (mod de operare deosebit, reclamaţii de furt ale unor auto de fabricaţie recentă, foarte scumpe, inclusiv simulări de furt), trebuie să avem în vedere:

O acţiune rapidă, eficientă şi detaliată de căutare a autovehiculului furat (utilizându-se posibilităţile naţionale de căutare);

Înregistrarea urgentă a furtului, folosindu-se plângeri şi chestionare de audiere tip;

Primul pas care trebuie făcut este cercetarea locului faptei, în vederea identificării tuturor probelor care, coroborate, pot conduce la rezolvarea cazului;

Înregistrarea de date suplimentare, cum ar fi seria de şasiu, motor, cutiei de viteze, airbag-ului, seria radiocasetofonului, anul de fabricaţie, culoarea autovehiculului şi alte elemente proprii de identificare;

Darea urgentă în urmărire generală şi internaţională a autovehiculului, inclusiv în consemn la punctele de trecere a frontierei de stat.

Strângerea şi administrarea probelor prezintă o importanţă deosebită în soluţionarea plângerilor privind săvârşirea acestui gen de fapte.

Accesul on-line la bazele de date ale producătorilor Pentru a identifica autovehiculele care au fost furate, trebuie folosite

posibilităţile existente la nivel naţional de interogare a bazelor de date ale fabricanţilor.

Acolo unde există o suspiciune bine întemeiată cu privire la reclamarea frauduloasă a unui furt, mai multe informaţii ar putea fi obţinute de la:

Respectiva societate de asigurări, ce ne poate lămuri dacă autovehiculul a fost accidentat anterior sau dacă deţinătorul are antecedente privind depunerea altor reclamaţii similare de furt;

Pentru UE, Societatea Naţională de Protecţie a Organizaţiilor de Credit, de la care pot fi obţinute informaţii referitoare la situaţia financiară a suspectului.

Cheile autovehiculului/transponderi Numărul seturilor de chei aparţinând autovehiculului, predate de partea

vătămată companiei de asigurări, prezintă o importanţă deosebită în verificarea suspiciunilor referitoare la posibilitatea înscenării furtului.

Este foarte important de stabilit dacă cheile predate sunt originale sau copii. Cheile originale prezintă indicii că au fost copiate? Clarificarea acestei situaţii se poate face dacă, la firma producătoare a autovehiculului există înregistrări referitoare la comenzi de executare a dublurilor de chei, solicitate

85

de către proprietar sau de alte persoane. Catalogul de chei realizat de Asociaţia Germană de Asigurări [Gesamtverband der Deutschen Versicherungswirtschaft] (GDV) conţine lista cheilor produse şi eliberate de diverşi fabricanţi.

Producătorii de autovehicule au extins folosirea de transponderi pentru îmbunătăţirea sistemelor antifurt. Transponderii sunt folosiţi la sistemele electronice de blocare, construite pe principiul codului de recunoaştere mutual (transponderul transmite un semnal ce poate fi recunoscut numai de receptorul autovehiculului, controlând sistemul centralizat de închidere şi dispozitivul de control al motorului).

Există cazuri în care sisteme de urmărire a autovehiculelor sunt reclamate ca fiind furate. Acestea pot folosi:

– transponderi care utilizează sateliţii pentru localizarea autovehiculelor (GPS); – transponderi care pot fi identificaţi prin sisteme electronice de citire.

Identificarea autovehiculelor Identificarea autovehiculelor furate este dificilă, atunci când seria de

şasiu, cea de motor sau plăcuţele de identificare au fost falsificate. Pentru a depista aceste intervenţii şi ca identificarea să fie mai uşoară, se

recomandă următoarele: — utilizarea FINAS. Acesta este o adevărată bancă de date întreţinută de

Biroul Regional Bavarez de Combatere a Crimei Organizate [Bayerisches Landeskriminalamt] ce conţine datele de identificare furnizate simultan de mai mulţi fabricanţi. Prin interogarea acestei baze de date, se pot obţine informaţii referitoare la posibilele cazuri de reintroducere în circulaţie a autovehiculelor accidentate.

— datele de identificare (inclusiv documentele de provenienţă, vamă, inspecţie tehnică şi de înmatriculare) sunt folosite pentru a da unor autovehicule furate o nouă identitate, care să nu ridice suspiciuni poliţiei.

În prezent, se examinează posibilitatea de a permite accesul tuturor statelor membre UE la baza de date FINAS. Cu ocazia verificării autovehiculelor pot apare uneori indicii care conduc la diferite suspiciuni de identitate sau provenienţă.

O atenţie specială ar trebui îndreptată spre: — deteriorări la parbriz, lunetă sau geamurile laterale (distorsiuni ale

chederului din cauciuc, zgârieturi, deteriorări ale garniturilor interioare, fragmente de geam în autovehicul, folii de plastic aplicate în loc de geam). Toate acestea indică faptul că autovehiculul a fost deschis prin folosirea forţei;

86

— zgârieturi pe stratul de vopsea, deteriorări în zona uşii conducătorului auto şi în dreapta faţă cât şi deteriorări apărute în zona sistemelor de închidere - asigurare;

— chei de contact copiate (cheia poate porni autovehiculul şi acţionează eficient toate încuietorile ?)

— deteriorări pe buşonul rezervorului (verificăm dacă acesta a fost înlocuit)

De asemenea, trebuie să controlăm, dacă: — plăcuţele de înmatriculare, seria de şasiu sau de motor figurează în

evidenţa auto reclamate ca fiind furate ; — seria de şasiu (în special la autovehiculele cu numere străine) ajută la

stabilirea numărului de înmatriculare. Controlul permanent împiedică acţiunea infractorilor, care consideră că un autovehicul recent furat nu a fost încă introdus în evidenţa auto date în urmărire. De regulă, în scopul contrabandei, pe autovehicule se montează plăcuţe de înmatriculare cu numere străine false;

— claxonul funcţionează (acest lucru arată că anumite contacte au servit la scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă). De asemenea, se verifică dacă nu cumva contactul este realizat pe direct;

— seria de şasiu corespunde cu datele de pe plăcuţa de fabricaţie şi cu cele din documentele de înmatriculare ale autovehiculului;

— există semne de deteriorare ale seriei de şasiu sau în apropierea acesteia;

— plăcuţa de înmatriculare corespunde sau nu cu datele înscrise pe documentele de înmatriculare ale autovehiculelor;

— în jurul seriei de şasiu există urme de vopsea proaspătă (depistate cu ajutorul acetonei);

— există deteriorări pe plăcuţa de identificare a modelului sau pe alte plăcuţe martor, fixate de fabricant sau acestea sunt montate cu nituri / şuruburi noi;

— există corespondenţă între datele indicate în documentele de înmatriculare şi celelalte date de identificare ale autovehiculului;

— inspecţia tehnică ne oferă informaţii ce corespund cu cele din documentele de înmatriculare ale autovehiculului;

Documente Se verifică dacă: — documentul original de înmatriculare a autovehiculului este furat sau

nu, prin consultarea CD-ROM-ului EUROPOL, ce conţine mostre ale documentelor de înmatriculare folosite în Belgia, Franţa, Germania, Elveţia, Ungaria, Italia, Luxemburg, Lituania, Republica Moldova, Bulgaria etc.

87

— toate caracterele sunt scrise corect şi lizibil; — hârtia este originală (marcaje de siguranţă/filigran etc.); — există vreo abatere de la formatul original; — au fost utilizate ştampile originale; — andosamentele sau eventuale modificări ale documentelor au ştampilă

originală; — datele numerice au fost introduse incorect (ex. litera I mare în loc de

cifra 1); — andosamentele de pe documentele de înmatriculare au fost modificate

prin ştergere, răzuire sau rescriere; — data de emitere a documentului de înmatriculare a fost într-o sâmbătă,

duminică sau altă sărbătoare (zile nelucrătoare pentru instituţiile emitente); — numărul şi seria paşaportului sau al cărţii de identitate figurează în

baza de date naţională ce conţine documente furate/în UE avem lista SIS.

Plăcuţe de înmatriculare Se verifică dacă: — plăcuţele de înmatriculare au fost montate unele peste altele; — pe acestea există urme lăsate de numerele altor plăcuţe de

înmatriculare (amprente de litere sau cifre); — suporturile, elementele de fixare a plăcuţelor prezintă logo-uri ale

firmelor autohtone (în special când sunt fixate plăcuţe de înmatriculare străine); — autocolantele (abţibildurile) de inspecţie tehnică sunt sau nu originale.

Autovehiculele destinate casării O tehnică la care apelează deseori infractorii, este aceea de a utiliza în

mod abuziv (prin repunerea lor în uz) documentele autovehiculelor declarate ca fiind ireparabile. Aceasta a determinat Biroul Regional Bavarez de Combatere a Crimei Organizate (Bayerisches Landeskriminalamt), încă din 1999, să înscrie seriile de şasiu ale autovehiculelor ireparabile în sistemul naţional de căutare a autovehiculelor furate.

Se transmit următoarele date: — toate autovehiculele ireparabile, noi (dar, nu mai vechi de doi ani); — auto ireparabile mai vechi, când acestea sunt modele populare (ex.

cele de teren). Când în cursul verificării autovehiculului sau a altor operaţii (ex raportările

în care se suspectează simularea accidentelor de circulaţie), se stabileşte că sunt folosite datele de înmatriculare ale autovehiculelor accidentate – ireparabile, înregistrate în baza naţională de date, se impun investigaţii suplimentare.

Dacă se dovedeşte că un autovehicul a fost reintrodus în circulaţie legal (pe baza facturilor, a verificărilor autovehiculului), unitatea de poliţie trebuie să opereze imediat această modificare în baza naţională de date.

88

În cazul autovehiculelor furate, căutările, stabilesc: — autovehiculele cu plăcuţe de înmatriculare repartizate legal; — autovehiculele fără plăcuţe de înmatriculare legale; — autovehiculele asigurate; — trailerele prevăzute cu plăcuţe de înmatriculare sau serie de şasiu; — situaţia plăcuţelor de înmatriculare (inclusiv cele pierdute sau

reclamate ca fiind furate). Înainte de a efectua o verificare este bine să ne asigurăm că datele

de identificare sunt complete. Cu excepţia câtorva fabricanţi de autovehicule din ţările fostului bloc estic,

după 15 octombrie 1981, toate autovehiculele au o serie de şasiu formată din 17 caractere. În mod frecvent, dealer-ii auto indică seria de şasiu curentă, fără ca aceasta să conţină denumirea standardizată a producătorului sau caracterele suplimentare, spre ex. în loc de WVWZZZ19ZFW123456, se foloseşte 19FW123456.

Informaţii detaliate despre diferenţele din codul VIN (cele 17 caractere) pentru fiecare producător putem găsi în baza de date EuVID, (Baza de date europeană pentru identificarea autovehiculelor), dezvoltată de BKA Wiesbaden, LKA München, Poliţia Austriacă şi Europol, în diferite limbi de circulaţie internaţională, cât şi în ghidul distribuit de I.G.P.R. – Direcţia de Investigaţii Criminale în 2004.

Dacă datele complete ale autovehiculului lipsesc, când se întocmeşte reclamaţia de furt, codul VIN poate fi obţinut de la autoritatea competentă care a înmatriculat autovehiculul, de la R.A.R. sau direct de la producător.

Custodele autovehiculului Pentru această persoană trebuie notate numele, prenumele şi adresa. În

situaţia autovehiculelor închiriate, prezintă importanţă următoarele date: identitatea celui care închiriază, denumirea companiei şi filiala. În cazul celor aflate în regim de leasing, trebuie consemnat titularul contractului.

Dacă apar suspiciuni privind înscenarea unui furt ori se pot face conexiuni cu alte infracţiuni, în principal, cu cele în care sunt implicate autovehicule de contrabandă, trebuie să luăm legătura urgent cu autoritatea naţională competentă. Referinţa aparţine Directivei Consiliului Europei 1999/37/EC din 29 aprilie 1999 (OJEC L 138 din 1 iunie 1999), ce conţine viitoarele criterii de înmatriculare a autovehiculelor, certificate de 15 state membre ale UE. Această directivă va face parte din legislaţia naţională, cel mai târziu la data de 1 iunie 2004.

EIS – Sistemul de Informare EUROPOL Sistemul EIS – a fost implementat începând cu ianuarie 2002, este

considerat un instrument util, întrucât susţine întreaga activitate a structurilor

89

Europol. Această bază conţine informaţii despre persoane suspecte sau cu antecedente penale, despre infracţiuni şi structuri/organizaţii criminale. Datele sunt stocate structural. Aceasta presupune includerea de link-uri (legături) între toate domeniile abordate.

Structura în care sunt stocate informaţiile facilitează toate tipurile de interogări posibile.

Un avantaj major al sistemului este accesul direct al statelor membre (la nivel naţional), prin agenţii Europol autorizaţi.

Aceasta înseamnă că informaţia introdusă de un stat membru este direct accesibilă şi regăsibilă de către un alt membru, cât şi de Europol. De asemenea, una dintre funcţiile sistemului este aceea că traduce datele în toate cele 11 limbi de circulaţie din UE. Fiecare sector de combatere a crimei organizate are criterii specifice de căutare, ce permit obţinerea de informaţii.

Sistemul, nu numai că ajută la coordonarea activităţii forţelor de ordine la nivel european, dar, totodată, consolidează informaţiile deţinute de acestea, în domeniul combaterii infracţionalităţii.

Acordul de implementare Schengen (SIA) şi Sistemul de Informare Schengen (SIS)

Ca urmare a deciziei Comitetului Executiv Schengen, Sistemul de Informare Schengen (SIS) a devenit operaţional în 26 martie1995 - acesta este un sistem electronic de căutare a persoanelor şi bunurilor, accesibil ţărilor membre.

SIS cuprinde două sectoare: Sistemul Central de Informare Schengen (CSIS) şi Sistemul Naţional de Informare Schengen (NSIS). Sistemul central, cu sediul la Strasbourg, este suportul sistemului, cel care asigură uniformitatea bazei de date în sistemele naţionale.

În conformitate cu art. 100 pct.1 şi 3, lit. a şi b, din Convenţia de Aderare la Acordul Schengen , autovehiculele cu o capacitate de 50 cc care au fost furate sau pierdute şi trailerele ori rulotele de peste 750 kg trebuie să fie incluse în SIS, în scopul recuperării acestora şi restituirii către proprietarii de drept. Statele membre ale UE, care participă la SIS, sunt: Belgia, Germania, Franţa, Grecia, Italia, Luxembourg, Olanda, Austria, Portugalia şi Spania.

În plus, Danemarca, Finlanda, Suedia, Islanda, Norvegia, Marea Britanie şi Irlanda au aderat în 2001. ASF- SMV (Sistemul Automat de căutare a autovehiculelor furate) (Automated Search Facility-Stolen Motor-Vehicles)

Din 1 aprilie 1996, Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale - INTERPOL, cu sediul la Lyon, a pus la dispoziţie sistemul ASF. Cu un total de 2,2 milioane de intrări, ASF asigură, în mod curent, căutarea autovehiculelor pentru 50 de ţări diferite. Toţi cei 178 de membri ai O.I.P.C. au dreptul de a accesa sistemul. Obiectivul este ca în cel mai scurt timp, restul ţărilor membre UE să fie, de asemenea, incluse în sistemul de căutare şi astfel, reţeaua să fie cu

90

adevărat exploatată la maximum. În prezent, furnizarea de date şi accesul în sistem sunt asigurate prin birourile centrale, naţionale. Opţiunea de descentralizare aparţine fiecărui stat membru. Dacă rezultatul interogării bazei de date este pozitiv (ex. un furt sau un raport de verificare a unui autovehicul străin înmatriculat într-o altă ţară), prin Computerul Central Interpol din Lyon, ţările participante vor fi înştiinţate automat (HIT Alarm). Ca o procedură de rutină, Computerul Central Interpol din Lyon, în numele ţărilor membre, va face automat o accesare a bazei de date a Centrului Naţional American de Informare a Poliţiei Criminale, utilizând sistemul de căutare NCIC activat pentru U.S.A. şi Canada.

EUCARIS – Sistemul de Informare pentru autovehiculele europene (European Car Information System)

EUCARIS este o nouă reţea internaţională de informaţii privind înmatricularea auto în Benelux, Germania şi Marea Britanie. Se intenţionează şi admiterea altor ţări în sistem. Acesta este un instrument de prevenire a înmatriculării peste hotare a autovehiculelor furate.

RAKK – Sistemul de căutare a plăcuţelor de înmatriculare (Recherche amtlicher Kfz-Kennzeichen)

RAKK este o bază de date întreţinută de Biroul Regional Bavarez de Combaterea a Infracţionalităţii (Bayerisches Landeskriminalamt), ce urmăreşte recunoaşterea plăcuţelor de înmatriculare a autovehiculelor.

Caracterele plăcuţelor de înmatriculare sunt introduse în baza de date şi, în eventualitatea unei verificări auto cu rezultat pozitiv, se transmit, în secret, datele relevante referitoare la locul de unde s-a efectuat solicitarea şi alte informaţii utile (ex. documentele de înmatriculare). În viitor, este planificat ca sistemul RAKK să fie disponibil în toate regiunile, sub forma unui browser (program de navigare).

Accesul „via Internet” în baza de date a autovehiculelor furate Între timp, prin Internet, Republica Cehia şi Italia asigură efectuarea de

verificări în bazele proprii de date, privind autovehiculele reclamate şi urmărite ca fiind furate, la adresele:

Cehia: www.mvcr.cz (pentru furturile comise în ultimii trei ani); Italia: www. poliziadistato.it (rubrica auto rubate – ricerca veicolli e targhe

rubate o smarite) VIN assist VIN assist este o aplicaţie electronică, publicată de National Insurance

Crime Bureau (NICB) / USA În general, ea este utilizată pentru a calcula şi verifica numărul de control situat în poziţia a noua a codului VIN.

91

Date despre elementele de identificare a autovehiculelor Seria de şasiu (codul VIN) Seria de şasiu a autovehiculului este folosită pentru identificarea definitivă

a acestuia. Ea permite identificarea producătorului, tipului de autovehicul, seriei unice

de fabricaţie şi, în majoritatea cazurilor, stabileşte anul de fabricaţie. Seria de şasiu este, în mod normal, aplicată autovehiculului cu o maşină specială, în timpul procesului de fabricaţie.

Companiile de TUNING constituie o excepţie de la această regulă, întrucât seria de şasiu este scrisă manual, dar, chiar şi în aceste cazuri, identificarea completă este întotdeauna posibilă.

Seria de şasiu este poziţionată în diferite locuri, în funcţie de tipul autovehiculului. Pentru exemplificare, puteţi consulta descrierea detaliată a fiecărui fabricant în parte.

Din 1980, toate seriile de şasiu au 17 caractere şi încep, în toate cazurile, cu codul internaţional de identificare a producătorului (prescurtat WMI), ex. WDB pentru Daimler-Chrysler, WAU pentru Audi etc.

Structura seriei de şasiu (codului VIN) Seria de şasiu are trei secţiuni: un cod de identificare format din 3 litere

WMI, o parte descriptivă a autovehiculului şi o alta ce permite diferenţierea de la un autovehicul la altul.

Descriptorul de autovehicul are 6 caractere (inclusiv caractere suplimentare-de umplutură) şi reprezintă descrierea caracteristicilor generale ale autovehiculului. Cele 8 caractere care rămân constituie diferenţierea de la un autovehicul la altul, iar ultimele 4 caractere, obligatoriu cifre, reprezintă seria. Ele sunt alocate de producător, pentru a distinge un autovehicul de altul.

Literele I, O şi Q nu sunt permise în structura codului VIN. Pentru modelele destinate pieţei americane, VIN este aplicat fie în partea

stângă, fie în partea dreaptă a parbrizului, putând fi citit din afara autovehiculului (VIN vizibil). Anumiţi producători (cum ar fi VW, Ford sau Porsche) au introdus şi ei această practică pentru anumite tipuri destinate pieţei europene.

VIN, de asemenea, poate fi găsit pe plăcuţa de identificare sau pe autocolant, pe eticheta cu codul de bare şi datele tehnice, ori de câte ori acestea din urmă sunt aplicate de producător autovehiculului.

VIN este specific fiecărui autovehicul.

92

Redactor: Comisar-şef Daniela MIHALACHE Tehnoredactor: Agent-şef Dumitru VĂNUŢĂ Coperta: Agent Carmen TUDORACHE Grafician Lavinia DIMA

Tiparul executat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor

Editura M.A.I. Str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5, Bucureşti Tel.: 313 76 63; Fax: 311 24 30; e-mail: [email protected]

Date post:	05-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	ledang
View:	249 times
Download:	0 times

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - Editura … Buletin.pdf · Rolul organelor de cercetare...

Documents