UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ŞCOALA DOCTORALĂ ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. Mihai COMAN

Doctorand:

Mihaela-Simona URSACHE (APOSTOL)

Bucureşti

2011

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ŞCOALA DOCTORALĂ ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Forme contemporane de comunicare religioasă:

pelerinaje şi construcţie mediatică

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. Mihai COMAN

Doctorand:

Mihaela-Simona URSACHE (APOSTOL)

Forme contemporane de comunicare religioasă: pelerinaje şi construcţie mediatică

Mihaela-Simona URSACHE (APOSTOL)

Rezumat

Religia reuşeşte să motiveze anual milioane de oameni să pornească în călătorie.

Statisticile arată că anual aproximativ 240 de milioane de oameni pornesc în pelerinaj spre

marile centre de cult aflate pe tot cuprinsul globului. Popularitatea fenomenului religios a

făcut ca în ultimele decenii pelerinajul să crească ca importanţă în dinamica turismul

internaţional. În industria turismului, turismul religios este un domeniu de nişă, de aceea este

puţin cercetat de către specialişti şi catalogat ca aparţinând categoriei turismului cultural.

Abia de curând cercetătorii, mass-media, agenţiile de turism şi guvernele au început să

privească cu interes la numărul mare de călători care pleacă din motive religioase spre locaţii

sacre. Acestea sunt văzute de către industrie ca fiind atracţii turistice care pot fi oferite

călătorilor doritori de cultură şi istorie. Există o întreagă literatură turistică care promovează

locurile sacre, catedrale, biserici, mănăstiri, trasee de pelerinaj. Rezultatul promovării acestor

locaţii se reflectă în numărul mare de persoane care pornesc la drum. Ca o consecinţă a

cererii de astfel de servicii turistice a făcut ca oferta pachetelor turistice în acest domeniu să

crească (Timothy, 2006, p.48). Şi, astfel, o întreagă categorie de persoane care altădată nu-şi

puteau permite financiar să pornească spre locurile sfinte a început să călătorească sporind

numărul turiştilor.

Motivul pentru care persoanele pleacă în călătorie este adesea contestat din diferite

raţiuni în funcţie de punctul de vedere al contestatarului. Turistul religios este adesea văzut ca

o persoană care nu se implică emoţional şi nu are aceeaşi valoare spirituală ca aceea a

pelerinului clasic. Există o permanentă dispută asupra încărcăturii emoţionale a pelerinului şi

cea a turistului religios. Pelerinul are o încărcătură spirituală, sacră, în timp ce turistul religios

stă sub semnul laicului şi al divertismentului.

„Un turist este pe jumătate pelerin, dacă un pelerin este pe jumătate turist” spune

Victor Turner (1978, p. 20). Este greu să calculezi gradul de religiozitate a unei persoane. Ce

criterii ar putea fi folosite? Se contestă adesea costumaţia turiştilor religioşi ca fiind prea

modernă şi lejeră. Totuşi, cum ar fi priviţi turiştii religioşi îmbrăcaţi în togi sau pelerine şi

purtând pe umeri desagi? Ar fi ei mai credincioşi decât ceilalţi?

Imaginea pelerinului ideal este prezentă şi în discursul mediatic românesc care şi el

întocmai ca cel occidental pare tributar unei imagini nostalgic medievale. Literatura este

încărcată de imagini stereotip şi imaginarul colectiv abundă de descrieri ale modelului ideal.

Avem relatări despre comportamentul pelerinului în Tetraevangheliare, Vieţile sfinţilor,

Proloacelee şi întreaga literatură laică şi religioasă. Avem o literatură de import, tradusă din

literatura europeană, avem imaginea credinciosului în filme şi documentare, în icoane şi

picturi, toate aceste frânturi construiesc imaginea pelerinului ideal. Modelul stereotip după

care mass-media obişnuieşte să cadreze comportamentul, vestimentaţia şi gradul de

religiozitate al pelerinului. Există o tendinţă moralizatoare în discursul mass-media care

explică credincioşilor care este comportamentul adecvat şi înfierează exagerările nespecifice

religiei.

Mass-media relatează despre pelerini şi pelerinaj dintr-o perspectivă romanţată care se

referă la comportamentul ideal al călugărului şi pelerinului. Din cauza aceste cadrări ideale

pelerinul român este adesea tratat şi mustrat aspru vizavi de comportamentul ideal al

pelerinului din cărţi. Imaginea literară a acestuia nu se suprapune peste imaginea reală a

acestuia de aceea jurnalistul are tendinţa de a corecta comportamentul pelerinului. Datorită

literaturi despre vieţile sfinţilor i se cere pelerinului român acelaşi tip de comportament

generos şi altruist caracteristic sfinţilor. Desigur, mass-media cere foarte mult din partea

pelerinilor care în majoritatea lor au un ţel declarat personal, o dorinţă care se referă la

bunăstarea proprie, familială şi pe care trebuie să o îndeplinească. Scopul rugăciunii lor îi

include pe ei, pe cei dragi şi rar se roagă pentru binele colectiv sau al naţiunii. Jurnaliştii au

tendinţa să cadreze vieţile exemplare ale pelerinilor din cărţi şi filme peste vieţile pelerinilor

de astăzi, oamenilor mărunţi fiecare cu necazurile şi problemele lor. Este în sine o competiţie

nedreaptă. Pelerinii reali pierd în faţa pelerinilor ideali care nu sunt decât altceva decât

imagini mitice.

Jurnaliştii, în general, se feresc de subiectele religioase pentru că ating probleme

delicate pe care nu ştiu cum să-l abordeze. Cadrarea subiectelor religioase cere din partea

jurnaliştilor cunoştinţe teologice pe care foarte puţini dintre aceştia le au. Acesta este un

detaliu caracteristic spaţiului media, iar trusturile media nu finanţează departamente

specializate pe probleme religioase, când aceste evenimente se produc sunt relatate de

jurnalişti fără studii teologice. Pe lângă aceste probleme, discursul mass-media are tendinţa

de a crea anumite cadre tip prin care analizează peisajul religios.

Jurnalişti se folosesc de aceste cadre atunci când relatează despre subiecte religioase

construind o imagine mentală despre eveniment iar această imagine trebuie înţeleasă de către

receptori. Aceste imagini sunt mai curând nişte modele mentale a unor scenarii posibile în

situaţii noi, o bibliotecă mentală a unor întâmplări trecute. Alegerea unei strategii în

detrimentul alteia se bazează pe interesele şi scopurile personale, de asemenea alegerea este

influenţată de cultură şi propria logică (Fairhurst, 2011, p. 4).

Gofman afirmă că orice persoană atunci când vede un eveniment are tendinţa să

construiască prin răspunsul pe care îl oferă o serie de scheme de interpretare sau

„frameworks”. Aceste cadre primare „primary framworks” variază ca dimensiune şi structură,

ele pot fi înmănuncheate într-un sistem de postulate şi reguli, altele, foarte multe la număr,

aparent nu au o formă specifică şi oferă o abordare, un mod de înţelegere sau o perspectivă.

Cadrele primare, indiferent de modul de organizare, au calitatea de a oferi individului

posibilitatea de a le localiza, percepe, identifica şi cataloga un număr infinit de evenimente.

Persoanele aplică acest mod de a cadra realitatea fără să fie conştienţi de acest fapt. În viaţa

cotidiană Gofman identifică două clase largi de cadre: cadrul natural şi cadrul social.

Sociologul defineşte trăsăturile cadrului natural ca fiind evenimente pur fizice, nedirecţionate,

neghidate. Cadru social este caracterizat prin evenimente care presupun voinţă, ţeluri, efort

mental, scopul în viaţă al unei persoane. Este o întreprindere implacabilă care, spune

Goffman(1986, p. 22) poate fi obţinută, înfruntată, măgulită şi ameninţată. Aceste acte pot fi

considerate ca activităţi cu caracter de ghid standardizat pe care indivizii trebuie să le urmeze

şi pe care să-şi bazeze faptele: onestitate, eficienţă, economie, siguranţă, eleganţă, diplomaţie

şi multe altele. Toate cadrele sociale implică reguli, dar acestea sunt diferite şi aplicate în

mod diferit în funcţie de context.

În urma cercetării, Goffman(1986, p. 28) ajunge la concluzia că aceste cadre primare

se pot referi la cinci probleme diferite care poartă în ele informaţii despre modul în care

lumea funcţionează: evenimente uluitoare; valori cosmologice; ratările; soarta; graniţa dintre

serios şi neserios.

Teoria framing propusă de Erving Goffman în spaţiul mass-mediei religioase reuşeşte

să surprindă stereotipuri de percepţie. Jurnaliştii cadrează realitatea religioasă prezentând mai

ales acele cadre care sunt spectaculoase, bizare şi neaşteptate. Media se foloseşte cu

predilecţie de primele două cadre evenimentele uluitoare şi evenimentele la limita

imposibilului atunci când cadrează realitatea, alege să relateze despre cazuri stranii,

senzaţionale, care tulbură receptorul, fiindcă se adresează acelor cadre care nu se referă la

fapte banale.

În spaţiul religiei primele două cadre sunt frecvent folosite fiindcă realităţile credinţei

le impun. Discursul religiei presupune o astfel de cadrare care include: vindecările

miraculoase, vedenii, apariţii divine, îngeri, demoni, sfinţi, etc, fapte şi întâmplări la limita

realului care sunt spuse în spaţiul credinţei. Ancorarea acestor cadre în dimensiunea

religioasă face ca acestea să capete o nuanţă de adevăruri absolute, greu de contestat, făcând

parte integrantă din dogmă. Primul cadru deşi se adresează acelei părţi din realitate care

pendulează între iluzie şi veridic pune la încercare pe de-o parte raţiunea credinciosului, pe de

altă parte inima acestuia. Poveştile din cărţile sfinte devin religie doar atunci când cineva

crede în ele şi le cadrează ca atare. De aceea în prima cadrare - a evenimentelor uluitoare

trebuie să subliniem faptul că poveştile despre extratereştri sunt mai susceptibile să fie

fabulaţii decât poveştile creştine fiindcă acestea se ancorează în valorile credinţei. De aceea

doar în cultele OZN întâmplările şi fenomenele extraterestre se recadrează şi sunt ancorate în

spaţiul religios, astfel căpătând valenţe veridice similare poveştilor creştine.

Cadrul al doilea este poate cadrul caracteristic discursului mediatic. Jurnaliştii caută în

realitate acest tip de cadrare şi îl prezintă constant receptorilor. Categoria „valorilor

cosmologice” este cadrul care studiază lumea şi natura umană în varianta de spectacol al

lumii. Neobişnuitul, extremele, „cel mai”, întâmplările şi realităţile exagerate şi

supradimensionate populează discursul jurnalistic.

Circul în formă pură, lucrurile spectaculoase cu valori de reprezentaţie la limita

posibilului. Senzaţionalul, spectaculosul şi extraordinarul este cadrul preferat de presă.

Celelalte trei categorii sunt mai puţin prezente în media, iar dacă există, ele sunt

prezentate tot în varianta de spectacol al lumii. Astfel, faptele exagerate care pot fi prezente

în aceste ultime trei categorii sunt alese din mulţimea de fapte banale şi ulterior ancorate în

spectacol. Acest fapt este inevitabil pentru că prin natura lui discursul media trebuie să spună

ceva semnificativ. Şi acest fapt trebuie realizat chiar şi atunci când baza informaţiei este

banală, jurnalistul trebuie să se justifice în faţa cititorului şi să explice de ce a ales aceea ştire

şi de ce el receptorul trebuie să urmărească aceea informaţie. Informaţia aleasă de jurnalist

rămâne îngheţată în timp, acest eveniment surprins mediatic devine un fapt cunoscut tuturor

din multitudinea de alte evenimente care se derulează zilnic în anonimat.

Media cadrează adesea pelerinul într-o manieră contradictorie şi tranşantă: pelerinul

bun şi pelerinul rău; comportament adecvat comportament inadecvat; pelerin şi turist religios.

Problema delimitării cuvintelor pelerin sau turist sau mai exact turist religios este prezentă

adesea în discursul mass-media, al cercetătorilor, dar şi al oamenilor de rând. Ideea că

pelerinul este mai aproape de divinitate decât turistul religios apare adesea. Însă-şi conotaţia

pelerinului are rădăcini profunde în imaginarul colectiv. În urma cercetării pe un eşantion

reprezentativ imaginea pelerinului este scindată în două, pe de-o parte pelerinul „adevărat”

este înveşmântat în togă precum Iisus, sau este aidoma apostolilor reprezentaţi în biserici şi

pe de cealaltă parte este imaginea pelerinului modern cu rucsac, adidaşi, şapcă, ochelari de

soare şi haine comode. În general tendinţa este de a percepe imaginea pelerinului ca

suprapunându-se peste înfăţişarea antică şi medievală la care i se ataşează eticheta de pelerin

„adevărat”, iar pelerinului în adidaşi i se lipeşte eticheta de turist religios. Cum nu cred că

vom mai întâlni în vremurile noastre persoane care vor pleca în pelerinaj, fie şi la

Compostela, înveşmântaţi cu pelerină, pălărie cu boruri largi şi purtând o desagă pe umăr,

eticheta de turist religios va fi foarte repede aplicată oricărui pelerin contemporan. Chiar

pelerinilor români pe care i-am menţionat şi care au parcurs Compostela în declaraţiile din

media şi confesiunile lor de pe internet nu se considerau a fi fost profund religioşi înainte de

pelerinaj, însă toţi consideră că pelerinajul i-a marcat profund şi o consideră ca pe o reuşită

personală.

Apoi e greu de clasificat starea sufletească şi nu se poate considera că un pelerin este

mai pelerin decât un altul pentru că acesta se roagă, posteşte sau sărută mai multe icoane. De

aceea, din punctul acesta de vedere delimitarea pelerinului de turist religios este imposibil de

realizat. Singura demarcaţie este aceea că turismul religios este o subcategorie de turism care

aparţine clasei turismului cultural. Turistul care practică turismul cultural în scopuri

religioase se numeşte turist religios. El se foloseşte de aceeaşi infrastructură ca oricare turist:

foloseşte autocarul, avionul, trenul, se cazează în locuri special amenajate, mănâncă în

restaurante, baruri etc. Din punctul de vedere al industriei turistice turistul religios indică o

preferinţă pentru vizitarea anumitor locaţii culturale şi un anumit tip de consum.

Urmărind jurnalul de călătorie al pelerinului german Praun înţelegem că nu o

religiozitate profundă l-a determinat pe el şi însoţitorul său să parcurgă călare drumul către

Compostela, ci mai curând spiritul de aventură şi faptul că a fi pelerin în cultura creştină

impune un oarecare respect, dacă nu pentru evlavie, măcar pentru efortul depus.

Pelerinajul nu este o simplă călătorie, este mai mult decât atât, este întâlnirea

credinciosului cu divinitatea, cu obiecte şi locuri sfinte, parcurgerea ritualurilor şi conexiunea

spirituală cu ceilalţi pelerini. Pelerinul îşi părăseşte casa pentru a parcurge distanţa care-l

separă de locul sacru, şi face aceasta ştiind că drumul său va fi presărat cu sacrificii, dar

pelerinajul nu se încheie o dată cu atingerea locului venerat, ci cu drumul către casă.

Suvenirurile luate, amintirile depănate acasă alături de cunoscuţi sunt tot parte a pelerinajului.

Obiectele aduse acasă, talismane, amulete, poartă în ele o fărâmă divină şi îl ajută pe

credincios să retrăiască pelerinajul. Pentru fostul pelerin ele sunt un exerciţiu de memorie,

dar pentru viitorul pelerin aceste obiecte oferă concreteţe, detalii palpabile aduse de la locul

venerat. Textele, imaginile, relatările sau filmele pe lângă caracterul lor de memorie şi ghid al

evenimentului, pot trezi în ceilalţi, chiar în generaţiile viitoare, motivaţia pentru a porni

pelerinaj ( Coleman, 1995, p. 6).

În inimile credincioşilor pelerinajele ocupă un loc deosebit, iar acest fapt nu este o

noutate. Pelerinajele sunt capabile să adune şi să genereze în jurul lor o acţiune complexă de

revigorare religioasă oferind locului de pelerinaj o identitate unică. Pelerinajul este un

puternic instrument pastoral care reuşeşte să motiveze credincioşii având puterea să

capaciteze atenţia şi să transmită mesajele creştine.

Pelerinajul nu este o călătorie obişnuită, el are un scop precis şi un traseu bine

determinat către locul sacru. Această călătorie presupune părăsirea realităţii cotidiene spre o

realitate necunoscută. Structura pelerinajelor este compusă din elemente care sunt prezente în

toate pelerinajele: componenta dinamică – călătoria; caracterul de masă - pelerinii; existenţa

unui centru -locul sacrul; ritul practicat în locul sacru; mutaţia spirituală; întoarcerea în

spaţiul laic (Coman, 2008, 197).

Alan Morinis (1992, pp.10-14) consideră că există o serie de motivaţii pentru care

pelerinii plecă în călătorie: unii pelerini pornesc la drum în scopuri devoţionale pentru a

venera divinitatea, un spaţiu sacru sau un simbol; alţi pelerini pleacă urmărind o agendă

proprie dorind să se însănătoşească, să obţină împlinirea anumitor lucruri concrete, lumeşti.

Există pelerinaje întreprinse în scopuri normative acestea sunt, aproape, întotdeauna asociate

cu riturile de trecere şi schimbările calendaristice. În alte cazuri, pelerinaje pot fi impuse de

către autoritatea religioasă sau laică cu scopul ispăşirii unei penitenţe. Uneori pelerini nu au

un scop precis atunci când pornesc în călătorie, ci întreprind traseul în speranţa unei revelaţii

sau a aflări pe parcursul călătoriei a răspunsului aşteptat.

Antropologul Victor Turner (1978, pp.17-19) consideră că există patru tipuri de

pelerinaje: primele două tipuri de pelerinaje au loc în spaţiul cultural al religiilor istorice

celelalte două sunt pelerinajele de tip medieval şi de tip modern. Primul tip de pelerinaj este

„prototipul pelerinajului”, un tip de pelerinaje se bazează pe forţa documentară şi tradiţia

fondatorilor religiei, a discipolilor şi a credinţei evanghelice şi al doilea tip de pelerinaje sunt

cele arhaic sincretice care au informaţii anterioare, din stratul precreştin. Aceste tipuri de

pelerinaje, rămân în strânsă legătură cu paradigmele din care au fost construite şi nu se

îndepărtează de simbolismul fondator. Pe lângă cele două tipuri de pelerinaje există alte două

tipuri de pelerinaje existente în spaţiul creştin, cel mai cunoscut tip de pelerinaj este cel

medieval şi ultimul tip este pelerinajul modern. Pelerinajul medieval a început să fie

practicat între anii 500 şi 1400. Pelerinajul modern a început să fie practicat începând cu

secolul al XIX-lea şi are la bază efervescenţa şi devoţiunea religioasă a credincioşilor. Forţa

motrice care stă la baza pelerinajului modern este o viziune sau apariţie divină care

mobilizează mase mari de oameni care cred că miracolele într-adevăr se întâmplă. Aceste

evenimente beneficiază de suportul modern de comunicare şi implică o mediatizare puternică

a fenomenului religios (Turner, 1978, pp.17-19).

Locurile de pelerinaj sunt zone sacre, spaţii privilegiate, unde se produce o ruptură în

continuitatea firească a lumii. În aceste spaţii transcendentale locuieşte divinitatea, iar forţa

sacră fiinţează după alte reguli decât realitatea cotidiană.

Sacrul, explică Mircea Eliade (1995, p. 9), este o realitate de ordin complet de care

omul îşi dă seama doar prin opoziţie cu profanul. Manifestarea sacrului transformă acel

obiect sau spaţiu într-o realitate supranaturală. Pendularea dintre sacru şi profan este

sinonimă cu pendularea între ireal şi real. Sacrul şi profanul sunt cele două moduri de „a fi în

lume”, spune Eliade (1995, p.11). Spaţiul, în mintea omului credincios, nu are o structură

uniformă, ci prezintă diferite calităţi: loc sfânt şi loc neutru, fără valoare spirituală. Spaţiul

sacru venerat de către pelerini este strâns legat de relevarea divinităţii în faţa oamenilor şi

implicit a apropieri oamenilor de divinitate.

Pelerinajul are ca ţintă spaţiu sacrul, iar atingerea acestui loc reuşeşte să transfigureze

existenţa călătorului. Spaţiul sacru spre care se îndreaptă pelerinul este tărâmul divinităţii, de

aceea, pelerinajul nu este o călătorie obişnuită care se trasează pe orizontală de la un punct A

către un punct B terestru, ci este o călătorie ascendentă în care punctul B se află în ceruri,

acolo unde divinitatea locuieşte. In acest spaţiu încărcat de sacralitate, divinitatea se

înfăţişează oamenilor şi face dovada puterilor supranaturale pe care le posedă.

Locurile sfinte, oricât de mercantilă pare această afirmaţie, nu atrag prin magnetismul

lor, ci prin modul în care sunt promovate. Forţa unui centru de pelerinaj este dată de calitatea

mesajului promotorului şi a poveşti care însoţeşte misterul miracolului iniţial. Însăşi existenţa

pelerinajelor este susţinută de prezenţa constantă a miracolelor.

Pelerinii vin la temple să se roage plini de speranţă cerând divinităţii: sănătate,

bogăţie, noroc în dragoste, fertilitate şi multe altele, iar împlinirea acestor dorinţe reprezintă

semnul clar că divinitatea din acel loc sacru le-a ascultat gândurile. Schimbul de daruri dintre

divinitate şi oameni este propice în acel loc (Eade, 1991, p.7). Pelerinajele creştine se

centrează pe schimbul interesat al credinciosului în obţinerea generozităţii divine şi încearcă

să o cumpere prin suferinţă sau prin forţa banilor. Cu toate că asocierea dintre bani şi religie

este întotdeauna discreditată şi privită ca pe o formă speculativă există o industrie care

furnizează obiecte simbolice de cult fără de care ritualul ar fi incomplet. Conceptul creştin al

unui dar sincer, pur, dezinteresat, oferit divinităţii este ceea ce îşi doresc credincioşii. Idealul

pelerinilor este de a urma modelul cristic şi de a parcurge treptele suferinţei şi penitenţei.

Există o serie de motivaţii pentru care oamenii pleacă în pelerinaj: prosperitate, fecunditate

sau sănătate.

Pelerinii care vin să se vindece au două tipuri de motivaţii: un discurs al miracolului

care vindecă prin har divin suferinţele pelerinului într-o manieră dramatică şi instantanee şi

un al doilea discurs care este centrat pe natura sacrificiului în special pe suferinţa fizică de

orice fel ca modalitate de ispăşire a sacrificiului cristic. Cele două ideologii sunt cuprinse în

viziunea teologică creştină privind întruparea şi relaţia dintre corp şi spirit (Eade, 1991, p.17).

Trupul bolnav, imperfecţiunile fizice şi suferinţele sufletului sunt interpretate în diferite

moduri în funcţie de structura grupurilor de pelerini şi de poziţia socială a fiecărui pelerin în

parte.

Pelerinajul are in sine o valoare tranzacţională, pelerinul cere divinităţii o favoare şi în

schimb oferă jertfa efortului său. Pelerinul vine la locul sacru, spaţiul de intermediere al

schimbului, şi oferă ofrandă suferinţa fizică şi cere îndeplinirea dorinţelor

Locaşurile sacre sunt construite cu intenţia de a uimi credincioşii prin frumuseţea

decorurilor, dimensiune, bogăţie şi prin strălucirea lor unică care nu se regăseşte în cotidian.

Centrele de pelerinaj au scopul de a educa, a minuna, a inspira, a sublinia trăsăturile culturale

sau a capta atenţia pelerinilor pentru o perioadă cât mai îndelungată de timp. Construcţiile

religioase se transformă într-un element de mândrie naţională, un simbol, cu care poporul

respectiv se identifică şi pe care-l venerează.

Simbolurile religioase însă sunt prinse în reţeaua socială care le-a produs şi de aceea

sunt vulnerabile atacurilor antireligioase şi anticlericale. Raportul dintre religie, economie şi

politică a fost într-o continuă schimbare şi un permanent exerciţiu de putere. Religia a jucat

un rol esenţial în viaţa oamenilor prin modul în care a modelat viziunea umană asupra

înţelegerii filosofiei vieţii. Religia, mai precis fiecare religie în parte, modelează diferit felul

oamenilor de a percepe realitatea. Conştienţi de puterea pe care o are religia şi revoltaţi de

modul în care aceasta influenţează percepţia credincioşilor, mulţi oameni de cultură au

înfierat biserica. Aceştia au afirmat că biserica va dispare şi nimeni nu mai va avea nevoie de

divinitate. Curentul secularist care a început ca reacţie la puterea politică, economică şi

religioasă pe care o avea biserica. Acest monopol a început să pălească când treptat treptat

biserica a început să piară puterea politică şi economică.

În diferite domenii umaniste, istorie, sociologie, antropologie, conceptul de

secularizare este foarte controversat şi încă un subiect neepuizat. Din anumite perspective

secularizarea este un proces ireversibil, din anumite puncte de vedere nu există un proces de

secularizare, ci doar modificări în dinamica religiei. O teorie de dată recentă consideră

secularizarea ca fiind un proces specific occidental acesta având loc doar în Europa

Occidentală. Teoreticienii consideră că procesul de renegare a religiei este tipic european şi în

peisajul general Europa reprezintă excepţia, în timp ce norma o constituie religiozitatea

ferventă din Statele Unite.

Această schimbare de perspectivă aparţine ultimelor decenii pentru că până nu demult

teoreticienii erau de părere că Europa reprezintă modelul clasic secularist şi Statele Unite

excepţia datorită gradul ridicat de implicare religioasă. Motivul inversării acestor baze

teoretice porneşte de la modul în care este definit termenul – religie. Dacă, pornim de la

definiţia funcţională a religiei, atunci nu se poate vorbi de o dispariţie a religiei, iar dacă

privim religia din punctul puterii şi a influenţei în viaţa socială şi culturală, atunci putem

observa o diminuare a acestor poli.

Studiile arată că această evoluţie comportamentală este comună, însă patternul

declinului bisericii nu este identic în fiecare ţară. Fiecare ţară creştină are o rată personală de

declin. Sociologii şi istoricii sunt de părere că declinul bisericii este vizibil şi previzibil şi

dezbat posibilele cauze şi efecte, chiar momentul destrămării bisericii creştine ca instituţie.

Totuşi, declinul religiei este oare un instrument de măsură exact care poate oferi date

concludente despre peisajul religios contemporan? Declinul religiei este în raport cu o

perioadă istorică anume? Adesea se invocă perioada de glorie a creştinismului, perioada

medievală, ca fiind un etalon pentru implicarea religioasă. Cu toate acestea, există voci care

sunt de părere că de fapt era vorba, atunci ca şi acum, de acelaşi nivel de implicare religioasă

şi anume de o minoritate activă religios şi o majoritate pasivă. Ambele se declară religioase şi

nu abandonează creştinismul, însă nu ambele fac din religie centrul spiritual al vieţii.

Biserica apără prin forţa etică a credinţelor şi preceptelor religioase nucleul tare al

structurii sociale, propovăduind un comportament conservator ghidat de norme şi prescripţii.

Morala bisericii este un pilon central în viaţa credincioşilor şi un important motiv de simpatie

(Smith, 2008, p.13).

Noţiunea de minoritate şi majoritate activă religios este întâlnită şi în alte religii şi

aliniază religia creştină cu alte mari religii ale lumii. Factorii care determină implicarea

religioasă însă diferă de la o religie la alta şi de la o ţară la alta. Problema bisericii din Europa

Occidentală este unică prin felul în care aceasta a modelat peisajul religios contemporan şi a

remodelat societatea(Smith, 2008, p.15).

În jurul anilor ’80, noi voci au început să critice teoria secularizării şi să propună noi

paradigme, una dintre aceste teorii este „Modelul economiei religioase” propus de sociologii

Rodney Stark, Roger Finke, William Bainbridge, Laurence R. Iannaccone şi Stephen Warner.

Colaborând aceştia au avansat o teorie care, susţin ei, se poate aplica tuturor mişcărilor

religioase şi care încearcă să găsească justificări dinamicii bisericilor. Ei suprapun modelul

economic clasic al pieţei asupra religiei şi consideră că există o piaţă religioasă, din moment

ce există o cerere şi o ofertă. Aceştia sunt de părere că fiecare biserică este de fapt o firmă

religioasă, care are o ofertă religioasă pentru credincioşi adică, pentru clienţi.

Din punctul lor de vedere orice formă cultică poate fi atinsă de procesul secularizării

din cauza unor cauze clare: imixtiunea non-religiei în spaţiul religiei prin confiscarea

poziţiilor de putere de către o elită care poate fi de natură economică, politică sau religioasă,

fapt care are consecinţe asupra vitalităţii religiei şi conduce implicit la un proces de osificare

şi secularizare. Acest proces este datorat deconectării de la reţeaua forţelor supranaturale al

membrilor comunităţii pentru că aceştia nu îşi mai regăsesc aşteptările în discursul religios.

De aceea, ei sunt de părere că noile mişcări religioase recunosc aşteptările adepţilor şi oferă

serviciile aşteptate de către adepţii, care, spune ei, nu fac parte din elite. Popularitatea acestor

firme religioase este dată de capacitatea lor de a oferi adepţilor credibilitate şi conectare

veridică la forţele supranaturale.

În urma cercetării se poate spune că multe din afirmaţiile modelului economiei

religioase sunt justificate din punctul de vedere al dinamicii pieţei religioase şi al

efervescenţei media. Astfel, o parte din afirmaţiile făcute de teoreticieni sunt justificate în

contextul economiei religioase. Există elemente care confirmă afirmaţiile modelului

economic religios, dar aceste fapte nu pot confirma cu certitudine că modelul funcţionează, ci

doar că aceste elemente teoretice sunt prezente în spaţiul pieţei religioase din România.

Astfel, afirmaţiile modelului economic religios sunt veridice în contextul actual prezent în

piaţa religioasă românească.

Prima afirmaţie -„Capacitatea unei singure firme religioase de a monopoliza

economia religioasă depinde de gradul în care statul foloseşte forţa coercitivă pentru a

legifera economia religioasă”(Stark, 1994, p.234).

Statul după căderea sistemului comunist a dat voie cultelor să se exprime liber, să îşi

construiască biserici şi să achiziţioneze posturi de radio şi televiziune, au permis predarea

religiei în şcoli. Totuşi, numărul mare de creştini-ortodocşi a făcut ca discrepanţa dintre culte

să fie foarte mare şi aceasta a dat naştere unor discuţii, disensiuni şi tensiuni. 85% din

populaţia ţării aparţine cultului creştin ortodox ceea ce conferă Bisericii Ortodoxe Române un

cuvânt important în contextul pieţei religioase româneşti. Al doilea cult ca importanţă este

Biserica Catolică cu 5% din populaţia tării, urmat de cultele neoprotestante care toate

însumează 5%.

Grupurile minoritare au afirmat în nenumărate rânduri că BOR primeşte fonduri

disproporţionat de mari şi că statul îi oferă proprietăţi întinse şi tot acesta nu sancţionează

atitudinea discriminatorie a BOR. Aceasta, spun minorităţile, încalcă în mod repetat

principiul dialogului şi prin discursul său instigă la discriminare atât prin mass-media cât şi în

şcolile publice.

Această atitudine nu este singulară în Europa ţări care se declară catolice precum

Polonia şi Croaţia sau ortodoxe precum Rusia, România şi Bulgaria au oferit privilegii

religiei dominate în defavoarea religiilor minoritare. În toate aceste ţări religia majorităţii a

devenit obiect de studiu în şcolile de stat, fiind materie obligatorie pentru clasele mici (Stan,

2007, p. 4). În România, Guvernul nu impune prezenţa educaţiei religioase în şcolile publice,

prezenţa la ore fiind opţională. Elevii pot fi scutiţi prin completarea unei cereri scrise. La

alegere elevii pot opta pentru alte forme de cult recunoscute care au dreptul să fie predate în

şcolile publice.

În spaţiul occidental, francez, englez sau nord american, educaţia religioasă în şcolile

publice este un fapt de neconceput, fiind considerată o metodă educaţională de manipulare a

minţilor fragede, neformate (Trigg, 2007, p.22). România şi BOR au fost a acuzate în repetate

rânduri de comunităţile religioase minoritare interne şi de diferite organizaţii internaţionale că

practică tactici discriminatorii şi instaurează monopolul religios ortodox pe întreg teritoriul.

Unii jurnalişti atenţionează că aceste tendinţe discriminatorii este posibil să se adâncească pe

fondul intereselor politice. Această realitate nu este specifică doar Românei, ci întregului bloc

comunist, foarte mulţi politicieni, foşti comunişti, şi-au construit discursul electoral în relaţie

cu simboluri şi termeni religioşi pentru a deveni mai populari.

A doua afirmaţie„În măsura în care o economie religioasă este nereglementată,

aceasta va tinde să devină pluralistă” (Stark, 1994, p.234).

În spaţiul media acest lucru se observă în mod evident prin intensitatea dinamică în

mediul controlat de stat al posturilor transmise în undă şi cele existente în mediul liber al

internetului. În spaţiul controlat de către stat, frecvenţele sunt puţine şi acordate prin licitaţie,

astfel, cei care doresc să deţină astfel de posturi trebuie să aibă resurse financiare să le

cumpere şi să le întreţină. În domeniul televiziunii frecvenţele sunt limitate şi cu arii variate

de acoperire: statistic postul cu cea mai mare acoperire este TrinitasTV care aparţine

Patriarhiei Române, urmat de CredoTV care este un post interconfesional protestant care

poate fi urmărit prin reţeaua RDS-RCS prin instalarea unui decodor.

Cei mai activi şi dinamici pe piaţa mass-media religioasă sunt membrii cultelor

neoprotestante care prin efort financiar propriu au reuşit să-şi construiască reţele media în

ţară şi străinătate. Dacă ar fi să comparăm proporţia de 86,8% de ortodocşi majoritari cu cei

aproximativ 4% totalul tuturor adepţilor cultelor neoprotestante şi numărul de posturi de

radio, televiziune şi biserici live pe care cele două le deţin, balanţa înclină în favoarea

bisericilor neoprotestante. Astfel, BOR deţine un singur post de televiziune pe care îl

finanţează, dar are emisiuni televizate pe canalele naţionale TVR1, TVR2, TVR Cultural,

TVR Internaţional care sunt finanţate din bani publici. De asemenea, marile evenimente

religioase ortodoxe, Crăciunul şi Paştele, pelerinajele sau diverse evenimente creştine sunt

prezente la buletinele de ştiri ale tuturor posturilor de televiziune din România. Nu de acelaşi

tratament se bucură şi celelalte culte. Membrii bisericilor neoprotestante susţin prin donaţii

posturile de televiziune în limba română, iar reţeaua lor este extrem de complexă. Există

posturile AlfaOmegaTV Timişoara, CredoTV Bucureşti şi Atlanta, Televiziunea Creştină

Română din Chicago, TBN Europe toate acestea sunt finanţate prin donaţiile adepţilor, dar se

şi autofinanţează prin vânzarea produse şi servicii culturale altor posturi de televiziune.

Dacă discutăm de prezenţa televiziunilor on-line diferenţa dintre ortodocşi şi

neoprotestanţi devine cu mult mai mare. Există trei posturi de televiziune ortodoxe on-line:

TrinitasTV, OrtodoxTV, CreştinOrtodoxTV, şi doar Trinitas TV emite live.

În spaţiul neoprotestant există 14 televiziuni în limba română care sunt accesibile pe

internet şi toate aceste televiziuni emit 24 de ore live. Au emisiuni variate de la talkshow-uri

pe teme religioase şi politice la emisiuni culturale, muzică, divertisment şi desene animate. În

domeniul radio, situaţia este şi mai evidentă, Biserica Catolică are un singur post de radio

care emite în undă şi on-line; BOR are 7 posturi de radio, 6 posturi locale şi 1 cu acoperire

naţională toate prezente pe internet; iar bisericile neoprotestante sunt mult mai dinamice au

43 de posturi de radio on-line şi 40 de staţii de emisie a 11 posturi radio în undă care au

acoperire locală, dar fac parte şi dintr-un lanţ de radiouri care au acoperire naţională.

Efervescenţa cultelor nou introduselor pe piaţă, aşa cum preciza Stark, este mult mai mare

prin comparaţie cu dinamica rigidă şi ierarhizată a bisericilor creştine tradiţionale.

A treia afirmaţie: „În măsura în care o economie religioasă este pluralistă, firmele se

vor specializa. Această specializare se referă la modul în care se satisfac nevoile şi gusturile

unui segment specific de piaţă” (Stark, 1994, p.234).

Dinamica economică pe piaţa religioasă este mult mai activă în spaţiul cultelor

neoprotestante din punctul de vedere a activităţii mass-media. Micile comunităţi

neoprotestante sunt mult mai active, mai implicate şi oferă mai multe variante adepţilor.

Credincioşii sunt susţinuţi direct de comunitate şi în contact permanent cu congregaţia prin

oferta bisericilor live, prin forumurile, grupurile de dialog şi promovarea propriilor crezuri pe

care fiecare biserică în parte le susţine. Fiecare biserică „plantată” are o denumire anume şi

un număr restrâns de credincioşi, astfel, există avantajul ca toţi membrii congregaţiei să se

cunoască foarte bine şi să se ajute spiritual şi financiar. Bisericile milenare datorită numărului

mare de membrii, a felului în care interacţionează cu credincioşii, a cutumelor şi a vederilor

tradiţionaliste, pierd din vedere aspiraţiile şi aşteptările credincioşilor. Aceştia adesea nu se

regăsesc în ritualul bisericii pe care îl consideră învechit, greoi şi obositor.

A patra afirmaţie: „În măsura în care economia religioasă este competitivă şi

pluralistă, nivelul general al participării religioase va tinde să fie crescut. Dimpotrivă, în

măsura în care o economie religioasă este monopolizată de una sau două firme susţinute de

către stat, nivelul general de participare va tinde să fie scăzut” (Stark, 1994, p.234).

În bazele statistice ale International Religious Freedom Report din anul 2009, numărul

persoanelor care declară că au o participare activă în spaţiul cultului creştin-ortodox este mic,

deşi în urma sondajelor de opinie s-a constatat că marea majoritate a respondenţilor 85% au

declarat că ei cred în existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea doar 1% din populaţia

Românei a declarat că merge la biserică în fiecare zi, 3% din credincioşi au declarat că merg

de mai multe ori în cursul săptămânii, 19 % o dată pe săptămână, 17 % de mai multe ori le

lună, 5% o dată pe lună, 34% au declarat că ei merg doar de sărbători: Crăciun sau Paşti, 9%

merg mai puţin de o dată pe an, 11% nu merg niciodată şi cu toate acestea 83% dintre români

consideră că biserica este instituţia în care ei au foarte mare încredere.

A cincea afirmaţie: „În măsura în care o firmă religioasă obţine monopolul, aceasta

va căuta să-şi exercite influenţa asupra altor instituţii şi astfel societatea va fi sacralizată.

Prin sacralizare se înţelege că toate aspectele vieţii, de la familie la politică sunt inundate de

simboluri, retorică şi ritualuri religioase” (Stark, 1994, p.234).

Biserica Ortodoxă Română este majoritară cu 85% de credincioşi. BOR este instituţia

cu cea mai mare credibilitate în rândul românilor cu 83%. Politicienii este firesc să fie

sensibili la vocea poporului şi să introducă în mesajul electoral simboluri religioase. În goana

după voturi se lasă influenţaţi de religie, fac concesii în dorinţa de place şi de a avea o

imagine de om onest. Această tendinţă nu este specifică doar Românei, ci întreg blocului

comunist european, foarte mulţi politicieni, foşti comunişti, şi-au construit discursul electoral

în relaţie cu simboluri şi termeni religioşi pentru a deveni mai populari. Biserica majoritară s-

a folosit de această situaţie avantajoasă ca să-şi recapete statutul de lider spiritual. Clerul a

profitat de această situaţie care îi permitea bisericii să devină vizibilă şi a fost prezentă cu

slujbe religioase la aproape fiecare eveniment politic major.

Afirmaţiile teoretice ale modelului economic religios se regăsesc şi în contextul pieţei

religioase româneşti. Desigur, se pot găsi şi o serie de elemente care nu corespund în context

şi care aparţin realităţilor din spaţiul occidental protestant în care trăiesc cercetătorii.

Dinamica economică şi hărnicia mediatică cu care se implică cultele neoprotestante în spaţiul

românesc este evidentă, însă dimensiunea prezenţei lor pe piaţa mass-media este de nişă.

Numărul adepţilor este mic prin comparaţie cu biserica majoritară, ceea ce le forţează să se

prezinte pe piaţa religioasă media ca un front comun. Acest fenomen apare şi datorită

insuficientelor fonduri financiare, dar şi a faptului că mesajele religioase specifice formei

cultice nu sunt prezente pe internet.

Susţinătorii teoriei consideră că forţa acestor noi firme religioase constă în intensitatea

emoţională pe care reuşesc să o ofere adepţilor şi reprezintă o alternativă critică credibilă la

curentul religios dominant. Teoreticienii afirmă că orice firmă religioasă care creşte foarte

mult în dimensiuni şi are mulţi adepţi, în timp elitele nou formate vor încerca să acapareze

puterea şi în consecinţă vor pierde treptat din vitalitate.

Noua paradigmă nu contestă declinul religiei, dar nu consideră că modernitatea este

motorul schimbării religioase şi implicit al declinului. Încrederea sau neîncrederea în

preceptele religioase nu au legătură cu modernitatea, pentru că această atitudine este

constantă de-a lungul istoriei. De aceea noua paradigmă încearcă să privească dincolo de

teoriile seculariste şi să explice variaţiile religioase, considerând că doctrinele religioase în

sine pot produce consecinţe şi nu sunt un epifenomen al căror cauze trebuie descoperite ca în

vechea paradigmă.

Modelul economiei religioase a stârnit o serie de controverse unii cercetători fiind de

acord cu această abordare, alţii considerând că are anumite limite şi este valabil numai în

anumite condiţii date. Modelul este funcţional în spaţiul Nord American unde studiul a fost

întreprins sau, cu anumite rezerve, în Europa fiind vorba de dinamica economică tipic

creştină. Dar, spun specialiştii există anumite inadvertenţe şi neconcordanţe când vine vorba

ca modelul să fie aplicat la scară mondială.

Unii specialişti sunt de părere că cercetătorii au dezbătut doar problema religiei în

Occidentul secolului al XX-lea, dar nu au cercetat şi altceva. De aceea se impune o abordare

generoasă care să includă problemele religioase existente în mai multe zone şi să includă mai

multe direcţii de cercetare. Astfel, atenţia dezbaterilor religioase trebuie să fie concentrată în

două perspective majore: prima „perspectiva sociopolitică”- care ar trebui să se concentreze

asupra conflictelor şi competiţiei dintre elite şi a doua direcţie de cercetare ar trebuie să fie

„perspectiva cultural-religioasă” care ar trebui să urmărească relaţiile dintre grupurile

religioase şi cele laice, valorile acestora la nivel global. De asemenea, acestea trebuie

urmărite în cadrul tradiţiilor religioase şi a diferitelor stadii de dezvoltare religioasă. Într-un

context mai larg urmărirea evoluţiei seculariste a societăţii de-a lungul a unor lungi perioade

de timp pentru a observa dinamica societăţii. Religia reprezintă o oglindă a societăţii care

poate oferi informaţii importante şi variate despre acea arie geografică. Biserica este o parte a

fiecărei societăţi şi nu poate fi strict decupată şi plasată sus, în spaţiul intangibil şi sacru, fără

a privi şi partea materială. Biserica este construită fizic - din oameni şi lucruri.

Societatea contemporană se raportează la religie în moduri de neconceput pentru

vremurile de altă dată. Credincioşii ascultă ritualurile religioase la radio, le urmăresc la

televizor sau prin internet. Credinciosul zilelor noastre este o persoană dinamică şi de aceea

în ajutorul său vin noile tehnologii: credinciosul poate urmări serviciul religios organizat de

propria biserică prin internet, poate cere ajutor duhovnicesc şi religios unor ghizi spirituali

aflaţi în imediata apropiere sau la mii de kilometrii depărtare prin intermediul internetului.

Prezenţa fizică a credinciosului în spaţiu bisericii nu mai este absolut necesară, ea poate fi

suplinită prin prezenţa sa virtuală. Persoanele credincioase pot fi în permanentă comuniune şi

conexiune de oriunde pe glob cu propria congregaţie. Felul în care omul zilelor noastre

priveşte religia diferă de modul tradiţional care postulează că divinitatea poate fi întâlnită

numai prin conexiune fizică cu spaţiul bisericii. Astăzi, pentru atenţia credinciosului

bisericile se luptă cu ajutorul mass-media şi se discută în termeni reci de audienţă şi număr de

vizualizări. Toate acestea par ciudate şi de neconceput pentru dinamica pieţei religioase de la

începutul secolului XX, dar apariţia noilor medii de comunicare a schimbat societatea şi noile

medii au forţat religiile lumii să ţină pasul cu tehnologia.

Discursul secularist care postula sfârşitul religiei şi neimplicarea spirituală a

populaţiei nu îşi are temei în realitate fiindcă conform sondajelor 86% din populaţia

României se declară religioasă. În Occident populaţia consideră că Dumnezeu există şi afirmă

că sunt profund religioşi, în Marea Britanie 72% din populaţie se consideră creştină, în USA

89%, iar în Franţa 78%. Însă cercetătorii consideră că aceste afirmaţii sunt doar de faţadă şi

sunt de părere că religia este în declin fiindcă oamenii doar se declară credincioşi, dar nu sunt

dispuşi să meargă la biserică şi nici nu doresc să aparţină congregaţiei unei biserici. În acelaşi

timp, dacă se chestionează cunoştinţele teologice ale respondenţilor, acestea sunt aproape

inexistente se poate vorbi doar de noţiunea etică de bine şi rău. Nimeni nu se arată preocupat

de învăţăturile bisericii. Se poate afirma faptul că ideea de „Dumnezeu” le este pe plac

oamenilor şi găsesc atractivă ideea carităţii, a întrajutorării aproapelui la nevoie. Caritatea

este un gest generos de bunăvoinţă, un act umanitar şi nu ca în unele cazuri din trecut, un act

al ispăşirii păcatelor.

În spaţiul public, rar se discută despre Dumnezeu, dar şi atunci cu un zâmbet stânjenit.

Subiectele religioase predilecte apărute în media sunt botezurile, nunţile şi înmormântările,

moralitatea persoanelor, tema avortului, divorţurile, căsătoriile între persoane de acelaşi sex

sau eutanasia. Despre aceste subiecte prelaţii sunt chestionaţi de către mass-media şi invitaţi

să răspundă ca fiind autorităţi în materie şi având drept de expertiză. Deşi clericii ar dori să

discute despre sărăcie, conflictele mocnite şi inutilitatea războaielor sau alte teme majore care

afectează populaţia globului, aceştia se văd nevoiţi să poarte discuţii pe teme mărunte de

natură personală. Preoţii din aceste considerente adesea refuză să vorbească public, dar au

acest comportament şi de teamă că discursul lor va fi denaturat, iar mesajul lor trunchiat

(Smith, 2008, p. 14). Afirmaţiile nu pot fi generalizate, dar se observă o relaţie contradictorie

a credincioşilor faţă de biserică: pe de o parte se poate afirma că există o lipsă de interes a

populaţiei faţă de ritualurile şi practicile bisericii, şi pe de altă parte se constată că oamenii au

un grad mare de încredere în valorile morale şi spirituale pe care biserica le reprezintă.

Dintre toate ritualurile religioase pelerinajul depăşeşte bariera rigidă dintre biserică şi

credincios şi o face într-un mod direct fără implicarea mijlocitoare a sacerdoţilor. Pelerinul

porneşte singur într-un dialog nemediat cu divinitatea şi ajunge la capătul călătoriei un om

transfigurat. Datorită acestei calităţi unice pelerinajul reuşeşte să motiveze milioane de

credincioşi să pornească în această călătorie iniţiatică. Pelerinajul este un fenomen complex

greu de surprins care dinamizează largi grupuri de persoane cu o prezenţă efemeră şi fără o

delimitare spaţială precisă. Jurnaliştii care trebuie să relateze despre pelerinaje sunt puşi

adesea într-o situaţie delicată. Textura pelerinajului este variată ea îmbinând „credinţe

religioase, figuri şi naraţiuni mitologie, unităţi ritualice (sacrificii, acte magice, componente

ale riturilor de trecere, elemente de sărbătoare şi chiar de carnaval), reminiscenţe şi constructe

de literatură populară şi cultă” (Coman, 2008, p.196). Pelerinajul, pe lângă traseul specific,

presupune un punct de plecare, dar mai ales un punct se sosire – locul sacru către care

gândurile pelerinilor se îndreaptă. Pelerinii îşi doresc ca la capătul ţintei lor şi prin ritualurile

pe care le săvârşesc să intre în comuniune cu sacrul. Această serie de ritualuri are ca scop

comunicarea cu divinitatea şi găsirea echilibrului de forţe dintre universul cunoscut, cotidian

şi universul necunoscut al forţelor supranaturale. Invocarea forţelor divine presupune un

schimb reciproc între om şi divinitate care activează un mod propriu de comunicare „în care

transferul a „ceva” dinspre om spre divinitate funcţionează ca un text (comunică ceva) şi ca

un protocol (obligă partenerii la ceva)”(Coman, 2008, p.121). A oferi un dar presupune „a

obţine putere, a săvârşi un schimb simbolic, a iniţia relaţii şi alianţe, a atribui drepturi şi

obligaţii, a obiectiva sensurile subiective şi în mod sistematic să clasifici alter egoul.

Presupune să înveşmântezi orientările strategice în motive altruiste, să prefaci tensiunile

sociale în simple acte de caritate, să ierarhizezi şi să stratifici, să solidarizezi, să ţeşi forme de

recunoaştere reciprocă, să devii egal şi intim” (Berking, 1999, p.8). Actul de a oferi şi darul

au de asemenea o structură diferită în care se încadrează, nu pot fi considerate identice. Este

un teren unic în care se negociază iubirea, fericirea, prietenia, încrederea, valori morale şi

bunuri simbolice într-un construct strategic polivalent cu reguli proprii.

Privind complexitatea fenomenului pelerinajului înţelegem raţiunea pentru care

jurnalistul este surprins de această avalanşă de informaţii din atât de diverse spaţii sociale.

Din diversitatea elementelor care construiesc pelerinajul: plecarea, călătoria, pelerinii, locul

sacru, ritul practicat în spaţiul sacru, dialogul cu divinitatea, părăsirea locului sacru şi

întoarcerea, jurnalistul selectează, în general, formele vizibile şi percutante. Jurnaliştii

încearcă să găsească răspunsuri la întrebările: De ce vin credincioşii în pelerinaj? Care este

forţa care îi determină să-şi părăsească casa? Care sunt aşteptările pelerinilor? De ce stau la

cozile imense pentru a se ruga pentru câteva secunde? Reuşesc pelerinii să-şi rezolve

problemele pentru care au venit?

Mărturisirile alese de către jurnalişti doresc să surprindă scopul pelerinajului,

motivaţia materială şi motivaţia spirituală, elementul cheie al întregului eveniment. Între

aceste arii de interes se pot trasa delimitări, însă trebuie menţionat că între unele dintre aceste

cadrări demarcaţia este pur teoretică, şi reprezintă un efort de circumscriere al studiului.

Unele dintre aceste cadraje majore se suprapun datorită diferitelor unghiuri de vedere ale

mass-media asupra evenimentului şi acest fapt se datorează complexităţii fenomenului. Cel

mai bine conturat cadraj este cel religios care este construit din alte două sub-cadre: sacru şi

profan. Cadrul sacru conţine referinţe teologice, circumscrieri ale ritualului, informaţii şi

precizări istorice, în timp ce cadrul laic abordează tradiţiile şi obiceiurile specifice

evenimentului şi care au legătură cu imaginea sfântă venerată. Componenta laică aparţine

folclorului şi conţine informaţii despre practici care nu sunt recunoscute oficial de către

biserică, cu toate acestea sunt tolerate, iar în timp s-a observat că unele dintre aceste tradiţii şi

obiceiuri sunt îmbrăţişate, validate şi ulterior practicate de către biserică. În anumite

pelerinaje, mass-media centrală preia ceea ce media din teritoriu surprinde la sate, obiceiuri

care sunt inedite prin spectaculozitatea lor, focuri pe creste de dealuri, roţi de foc

rostogolindu-se, strigături, dansuri ritualice în miez de noapte, măşti etc. Jurnalişti apelează

adesea pentru a ordona informaţia la surse bibliografice scrise de etnografi.

Un cadraj cu totul aparte este praznicul oferit pelerinilor. Acesta este greu de cadrat

fiindcă acesta pendulează în prezentările media între sacru şi profan. Jurnaliştii adesea

prezintă praznicul ca pe o mare pomană electorală oferită de către autorităţi şi biserică

oamenilor. Schimbând unghiul cadrajului şi privim comportamentul pelerinilor care primesc

mâncare. Jurnaliştii invariabil îi prezintă pe aceştia îmbulzindu-se la sarmale şi vin şi li se

reproşează faptul că uită de cele sfinte şi se comportă necreştineşte. „Sarmaua”, un personaj

care este nelipsit din toate relatările despre pelerinajele româneşti. Sursă de mândrie naţională

sarmaua împărţită cu ocazia pomenilor ritualice este actorul principal al praznicelor. Pelerinii

înfometaţi se reped la farfuriile cu mâncare creând busculadele. Goana după mâncare,

înghesuiala, îmbulzeala, fumatul, băutul băuturilor alcoolice, ascultatul manelelor de pe

telefoanele mobile, bârfitul vecinilor şi multe altele sunt o parte din stereotipurile pe care le

folosesc jurnaliştii când relatează mustrător despre metehnele pelerinilor. Stereotipuri care

sunt construite din imagini contradictorii – comportamentul pelerinului ideal şi

comportamentul omului normal. Pelerinilor li se reproşează: comportamentului neadecvat în

faţa moaştelor, faptul că nu-şi respectă şi iubesc aproapele, nu întorc şi celălalt obraz, nu sunt

îndeajuns de smeriţi în faţa celor sfinte. Se compară viaţa exemplară a sfinţilor cu trăirile

normale ale oamenilor obişnuiţi. Vieţile sfinţilor sunt modele exemplare ale unor oameni

exemplari, despre care nu s-a scris niciodată cum îşi duceau traiul de zi cu zi şi nici

„demonii” cu care s-au luptat sau şirul de păcate pe care l-au făcut. Se elimină din ecuaţie

biologicul şi se lasă doar povestea romanţată.

O altă perspectivă priveşte organizarea evenimentului şi aici sunt multiple cadraje şi

racorduri între biserică – administraţie – economie. Cadrând biserica, mass-media priveşte

pelerinii şi nevoile lor de a fi protejaţi, de a se odihni, de a se hrăni şi felul în care biserica şi

organizaţiile caritabile reuşesc să-i ajute pe credincioşi. Cadrând administraţia – media

priveşte felul în care autoritatea şi comunitatea locală împreună cu diverse regii reuşesc să se

mobilizeze pentru a oferi pelerinilor şi tuturor persoanelor prezente condiţiile necesare pentru

desfăşurarea fără incidente a evenimentului. Mass-media sub-cadrează: primăria,

jandarmeria, poliţia, spitalele, Crucea Roşie, voluntarii, transportul în comun, CFR călători

din toată ţara, etc. Cadrând economia – mass-media priveşte latura mercantilă a

evenimentului şi subliniază, cu maliţiozitate, incompatibilitatea dintre religie şi profit. Astfel,

biserica şi profitul de pe urma pelerinilor este comentată peiorativ – preţul acatistelor şi

pomelnicelor, lumânările, iconiţele şi tot ce vinde biserica. Modul în care autoritatea locală

înţelege să profite de pe urma evenimentului prin organizarea a diverse activităţi paralele care

aduc profit. Al treilea cadraj se centrează strict pe componenta economică şi urmăreşte

implicaţiile în domeniile laice felul în care dublul eveniment este înfăţişat de către media. În

spatele acestor evenimente culturale se află un mecanism economic care face ca an de an

aceste evenimente să poată supravieţui, iar jurnalişti explică felul în care primăria reuşeşte să

strângă bani de pe urma micilor comercianţi şi finanţează toate aceste evenimente.

Relaţia dintre biserică şi politic reprezintă cel de-al patrulea cadraj. Media urmăreşte

cu interes an de an prezenţa politicienilor la pelerinaj şi comentează motivele pentru care

aceştia au decis să vină în pelerinaj. Politicienii aleg să participe la eveniment în dorinţa de a

împrumuta o parte din capitalul de credibilitate de care se bucură biserica în rândul masei de

alegători. Mulţi dintre politicieni care participă la pelerinaj nu au convingeri religioase, ci

doar încearcă să atragă simpatia publicului. Acesta este unul dintre motivele pentru care tonul

jurnaliştilor este uneori maliţios. Media îi acuză adesea pe politicienii care practică acest tip

de campanie ca fiind persoane cu un caracter îndoielnic care se folosesc de credibilitatea

bisericii pentru calculele electorale. Un incident care este adesea relatat şi care de obicei se

petrece în preajma alegerilor este „trişatul cozii”. Pentru că politicienii nu au timp nu stau la

coadă ei se închină la moaşte fără să fi parcurs să traseul pelerinajului şi iar pelerinii care au

petrecut ore aşteptând sunt revoltaţi.

Textura acestor cadraje este justificată prin diversitatea punctelor de vedere şi a

obişnuinţei mass-media de a circumscrie evenimentele şi a le împacheta într-o formă concisă

care să vibreze în conştiinţa publică. De aceea, mass-media are reflexul de a cadra, de

exemplu, religia şi tot ce înseamnă divinitatea prin prisma a două perspective distincte sacru

şi profan, respectiv, teologie şi tradiţie. În general, prin folosirea cadrajelor fiecare jurnalist se

racordează la bagajul de cunoştinţe şi obişnuinţele de receptare ale cititorilor.

În relatarea presei se observă o serie de actori şi spectatori care participă activ la

eveniment şi fac parte din conglomeratul uman prezent la manifestare. Astfel, actorii

principali - preoţii sunt actori şi organizatori ai evenimentului. Este ceremonialul lor şi sunt

prezenţi atât pe scenă susţinând slujbele religioase, cât şi răspândiţi prin mulţime urmărind

bunul mers al lucrurilor. A doua categorie importantă de actori sunt pelerinii care vin din

toate păturile sociale. Printre ei se află actorii care au un nivel ridicat de cunoştinţe teologice -

preoţii, călugării şi călugăriţele veniţi pentru a participa la pelerinaj. Vestimentaţia distinctă îi

individualizează şi adesea beneficiază de un tratament special ei putând să se roage la

moaştele sfântului fără a parcurge calvarul cozii. Nu cu aceeaşi bunăvoinţă sunt priviţi

politicienii care sar peste rânduiala cozii de la pelerinaj, există mereu o nuanţă critică şi

comentarii mustrătoare vizavi de acest comportament.

Marea masă de pelerini se poate împărţi şi aceasta în două categorii: cei care aleg să

se roage la moaşte şi cei care sunt intimidaţi de dimensiunea cozii. Aceştia renunţă să se

închine la moaşte şi preferă să asculte slujba, să ia agheasmă sau să aprindă o lumânare.

Pelerinii care doresc să sărute moaştele parcurg coada cu stoicism şi petrec ore aşteptând ca

pentru câteva secunde să poată atinge racla sfântă şi alte moaşte special aduse pentru

eveniment.

Aceşti pelerini fervenţi sunt sub supravegherea atentă a unei alte categorii pe actori,

actorii neparticipanţi la pelerinaj dar care sunt implicaţi într-o activitate care are legătură cu

evenimentul. Actorii neparticipanţi sunt: jandarmii, poliţiştii, medicii, asistentele, voluntarii

sau comercianţii. Media are grijă să relateze prezenţa şi acţiunile lor cu lux de amănunte.

Activitatea jandarmilor şi interacţiunea lor cu mulţimea de oameni; medicii şi problemele de

sănătate ale pelerinilor; comercianţii şi profiturile lor „fabuloase”. Există şi o categorie a

actorilor care sunt atraşi de mulţimea de oameni pentru a face activităţi ilicite: fură, vând fără

autorizaţie sau cerşesc, despre aceştia mass-media relatează puţin sau mai deloc în

comparaţie cu alte personaje.

Cadrările pelerinajelor descrise de mass-media nu sunt variate şi nici nu sunt deosebit

de spectaculoase, însă ceea ce intrigă sunt actorii principali: pelerinii. Motivaţia lor,

determinarea, suferinţele lor, credinţa, răbdarea de care dau dovadă, dar mai ales numărul

mare de pelerini care participă uimeşte media. În acelaşi timp este un cerc mediatic, cu cât

mass-media relatează despre pelerinaj cu atât numărul persoanelor care află despre eveniment

este mai mare şi în sufletul multor spectatori creşte dorinţa de a participa şi ei la o astfel de

călătorie. Pelerinajul este considerat a fi un ritual democratic, fără limită de vârstă, gen, clasă

sau religie, oricine doreşte să-l practice este binevenit. Experienţa spirituală prin care trece

pelerinul pe parcursul călătoriei, la locul sacru şi prin dialogul cu divinitatea lasă urme în

conştiinţa sa. Pelerinul se întoarce acasă încărcat de amintiri şi respectat de comunitate pentru

determinarea de care a dat dovadă.

În marea majoritate a religiilor lumii există pelerinaje întreprinse de credincioşi către

locuri sacre. Acest fenomen religios nu este o noutate, el existând din vremuri străvechi şi

este prezent peste tot în lume în diferite religii. Fiecare religie are propriile tradiţii şi propriile

ritualuri când este vorba despre pelerinaj.

În încheiere menţionez afirmaţiile lui Emile Durkheim (1995, pp.51-54) care spune

că: nu există în istorie o religie care să nu aibă Biserică. El defineşte religia ca fiind: „un

sistem unitar de credinţe şi practici relative la lucruri sacre, adică separate, interzise, credinţe

şi practici care unesc într-o aceeaşi comunitate morală, numită Biserică, pe toţi care aderă la

ea.” Biserica este inseparabilă de ideea religie, iar religia este un lucru eminamente colectiv.

Biserica este cea care îl învaţă pe om cum să venereze zeii, care este rolul lor şi cum să intre

în comuniune cu aceştia. Pelerinajul prin trasul său iniţiatic este una dintre căile de acces

către divinitate.