UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

METODOLOGIA CERCETĂRII

STIINTIFICE ÎN MANAGEMENT – Suport de curs –

An universitar 2014 - 2015

Conf.univ.dr. Iuliana PÂRVU

INTRODUCERE

Includerea în planul de învătământ al programului de studii Management a cursului Metodologia

cercetării stiintifice în management are rolul de a familiariza studentii cu exigentele cercetării stiintifice

economice în general si ale cercetării în domeniul managementului în special, contribuind la formarea

obisnuintei de a munci organizat si de a-si manifesta creativitatea, simtul analitic si curajul de a aborda în

mod original fenomenele manageriale. Astfel, utilitatea cursului se justifică din perspectivă epistemică,

prin faptul că disciplina contribuie la cristalizarea unei conceptii economice moderne si la cunoasterea

instrumentelor utilizabile în cercetarea stiintifică economică, fapt care permite cercetarea în profunzime a

realitătilor economice nationale si mondiale. Totodată, studiul disciplinei Metodologia cercetării

stiintifice în management contribuie la dezvoltarea capacitătii absolventilor de a studia riguros si de a

aborda interdisciplinar aspectele stiintifice nou întâlnite pe parcursul vietii active.

Disciplina se studiază în anul doi, pentru ca studentii să-si însusească principiile si conceptele

gândirii manageriale în urma parcurgerii cursului Management general. Pornind de la acestea se vor

studia metodele si tehnicile cantitative si calitative folosite în cercetarea stiintifică economică, în special

în scopuri aplicative.

Obiectivele cursului

Cursul Metodologia cercetării stiintifice în management are ca obiectiv general însusirea

principiilor metodologice ale cercetării stiintifice în domeniul managementului si dezvoltarea capacitătii

de aplicare a acestora cu ocazia elaborării, redactării si sustinerii publice a lucrărilor stiintifice în

domeniul economic. Astfel, studentii îsi vor completa cunoştinţele economice şi abilităţile necesare

adaptării cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.

Pornind de la acest obiectiv general disciplina urmăreste atingerea unor obiective specifice legate

de întelegerea specificului muncii de cercetare stiintifică precum si a principiilor si mecanismelor de

organizare si coordonare a unor astfel de activităti si de asimilarea metodelor cantitative si calitative de

evaluare si explicare a fenomenele manageriale, pentru a dezvolta, pe această bază, noi produse ale

cercetării.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

- Capacitatea de a identifica si de a dezvolta diverse tehnici, metode, metodologii manageriale pe

care literatura de specialitate le prezintă ca determinante pentru cresterea nivelului de eficientă al firmei

si a capacitătii de a le evalua critic în scopul determinării variantei optime ce poate fi aplicată;

- Formarea deprinderilor de utilizare a metodelor si tehnicilor cantitative si calitative de studiu a

situatiilor organizationale;

- Atitudine corectă din punct de vedere stiintific si tehnic fată de utilizarea metodelor si tehnicilor

specifice stiintei managementului.

- Capacitatea de a elabora, redacta si sustine public lucrări ce explică în mod stiintific fenomene de

natură managerială;

- Capacitatea de a identifica oportunităţile de formare continuă şi de valorificare eficientă a

resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare;

- Asimilarea unor norme privind disciplina muncii specific manageriale.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,

software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În prezentarea

cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a

studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului

Cursul este compus din trei unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. METODOLOGIA CERCETĂRII STIINTIFICE.

CONTINUT, TRĂSĂTURI, PARTICULARITĂTI

Unitatea de învăţare 2. DOCUMENTAREA ÎN REALIZAREA LUCRĂRILOR

DE CERCETARE STIINTIFICĂ

Unitatea de învăţare 3. REDACTAREA SI SUSTINEREA PUBLICĂ A

LUCRĂRILOR DE CERCETARE STIINTIFICĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

METODOLOGIA CERCETĂRII STIINTIFICE. CONTINUT, TRĂSĂTURI,

PARTICULARITĂTI

1.1. Cercetarea stiintifică în economie – Metode, forme, principii

Dezvoltarea societăţii actuale este dependentă de cercetarea ştiinţifică şi de dezvoltarea

tehnologică, acestea ocupând, alături de educaţie, un rol central care asigură progresul şi implicit

bunăstarea. Dacă la reuniunea de la Lisabona, din anul 2000, s-a stabilit o strategie europeană care să

transforme Uniunea Europeană într-un spaţiu economic bazat pe cunoaştere, cel mai dinamic şi

mai competitiv din lume, ulterior au apărut o serie de comunicări ale Comisiei Europene sau de

rezoluţii ale Parlamentului care au adus precizări suplimentare, printre care şi solicitarea, stabilită de

Consiliul European, ţinut la Barcelona în anul 2002, ca până în anul 2010, ţările membre să asigure

cheltuieli de 3% din P.I.B pentru cercetare. Ulterior, Uniunea Europeană constată că are nevoie

de tot mai mulţi cercetători pentru ţinta Barcelona, în anul 2010 fiind necesare cca 700.000 de

cadre cu studii superioare.

Cercetarea stiintifică reprezintă un proces sistematic de colectare şi analiză a informaţiei

(rezultatelor) pentru îmbunătăţirea înţelegerii asupra unui aspect. Asadar, cunoasterea, explicarea si

deci rezolvarea unor probleme cu specific economic constituie continutul activitătii de cercetare

stiintifică economică

O cercetare este ştiinţifică atunci când răspunde la următoarele cerinţe:

1. Cercetarea se derulează în legătură cu un obiect recognoscibil şi de ceilalţi. Termenul obiect nu

are în mod necesar o semnificaţie fixă.

2. Cercetarea trebuie să spună despre acest obiect lucruri care n-au mai fost spuse ori să revadă

într-o optică diferită lucruri care au fost deja spuse. Ex: O lucrare matematic exactă care ar servi să

demonstreze cu metode tradiţionale teorema lui Pitagora nu este o lucrare ştiinţifică, fiindcă nu adăugă

nimic la cunoştinţele deja existente. O astfel de lucrare poate fi cel mult o bună lucrare de

popularizare.

Totodată o lucrare de compilaţie poate fi ştiinţific utilă, deoarece cel care o realizează pune

laolaltă şi îmbină în mod organic opiniile deja exprimate de către alţii asupra unui subiect. Există doar

un lucru de reţinut: o operă de compilaţie are o utilitate ştiinţifică dacă nu există nimic asemănător în

acel domeniu.

3. Cercetarea trebuie să fie utilă celorlalţi, utilitate înteleasă din perspectiva faptului că adaugă

ceva la ceea ce comunitatea ştia deja

4. Cercetarea trebuie să furnizeze elementele pentru verificarea şi pentru o continuare publică a

sa.

Cercetarea ştiinţifică, în teoria economică, dar si în practică, inclusiv în sfera institutiilor

internationale de specialitate este diferentiată si clasificată după mai multe criterii. Cea mai simplă

împărţire a activitătii de cercetare stiintifică are la bază o clasificare bipolară – cercetare pură

(fundamentală sau de bază) şi cercetare aplicativă –, unii specialişti din domeniu adăugând la acestea

cercetarea de dezvoltare, cercetarea-acţiune şi cercetarea strategică.

Cercetarea stiintifică fundamentală – are ca scop principal acumularea de noi cunostinte privind

elementele fundamentale ale fenomenelor si faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicatie

deosebită sau specifică. Acest tip de cercetare este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi

societăţii, să asigure deschideri noi spre cunoaştere, să ofere perspective de progres.

Exemple de domenii pentru cercetarea stiintifică fundamentală: cresterea si dezvoltarea

economică; structuri economico-sociale institutionale si decizionale; analiza politicilor economice;

probleme financiare, monetare si fiscale; sectorul public si restructurarea acestuia; firma si

managementul firmei; relatiile economice internationale etc.

Cercetarea stiintifică aplicativă – este o activitate de investigare originală în scopul acumulării

de noi cunostinte, orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific. Acest tip de

cercetare, folosind rezultatele cercetării fundamentale precum şi cunoştinţele empirice acumulate în

practică în vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi echipamente noi sau

perfecţionate, în produse noi sau înnoite, în măsuri de perfecţionare a conducerii şi organizării

economiei etc.

Cercetarea de dezvoltare - este consacrată utilizării rezultatelor cercetării fundamentale şi

aplicative în vederea obţinerii unor soluţii noi, de principiu pentru problemele ridicate de diferite

domenii ale tehnicii şi economiei.

Trebuie însă menţionat faptul că epistemologii, cercetătorii şi analiştii vieţii ştiinţifice nu s-au

mulţumit cu simpla împărţire în cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă şi au căutat să

delimiteze tipurile de cercetare ştiinţifică în funcţie de numeroase alte criterii.

Unul dintre criterii este tipul de orientare al cercetării şi din acest punct de vedere apar

cercetări orientate către concluzii şi cercetări orientate către decizii.

De asemenea, cercetarea ştiinţifică poate fi clasificată şi în funcţie de finalitatea ştiinţifică,

astfel:

Tipul de cercetare Tipuri de abordări Metode de colectare

Exploratorie, cu scopul de:

– studiere a fenomenelor

– pregătire a unei alte cercetări

– studiul de caz – observaţia participativă

– interviul

Explicativă, cu scopul de:

– explicare a factorilor care determină

fenomenele

– studiul de caz

comparativ

– studiul istoric

– etnografia

– observaţia

– interviul

– chestionarul

– analiza documentelor

Descriptivă/de înţelegere, cu scopul

de:

– documentare asupra fenomenelor

– înţelegere a fenomenelor

– studiul de caz

– etnografia

observaţia

– interviul

– chestionarul

– analiza documentelor

Predictivă, cu scopul de:

– predicţie a evenimentelor

– predicţie a comportamentelor

– „technology assessement”

– experimentul

– simularea

– statistica

– chestionarul

– analiza de conţinut

De inginerie, cu scopul de:

– realizare a unui produs

– experimentul

– informatica

– managementul

– cantitative

După tipul de suport, se poate distinge cercetarea documentară şi cercetarea empirică (bazată

pe experiment). Această clasificare, pe lângă altele, face şi distincţia dintre cercetarea istorică,

cercetarea bibliografică şi analiza de conţinut de cercetarea făcută în laborator sau pe teren.

După locul unde se produce cercetarea, există cercetare de laborator sau de teren, iar după

mărimea (amploarea) dar şi după locul de desfăşurare, poate fi de laborator, la scară pilot sau la

scară industrială.

Un alt criteriu de clasificare a cercetării este în funcţie de interdisciplinaritate, în sensul

combinării mai multor abordări sau paradigme. Din acest punct de vedere, cercetarea ştiinţifică poate

fi:

multidisciplinară – constă în alăturarea sau suprapunerea cercetărilor efectuate asupra aceluiaşi

„obiect” de către cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de vedere şi

abordări specifice. Raportarea cercetătorului la problema de cercetat se face din perspectiva disciplinei

sale iar rezultatul este încorporarea rezultatelor disciplinelor separate;

interdisciplinară – realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o perspectivă comună,

indiferent de natura disciplinelor pe care le acoperă cercetătorii. Aceasta impune schimburi de metode

şi confruntări care conduc la îmbogăţirea rezultatelor prin punerea în comun a experienţei din diferite

discipline.

transdisciplinară – reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de abstractizare adică de

separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le considera aparte.

După criteriul setului de obiective prezentat, cercetarea poate fi clasificată în:

cercetare descriptivă – descrie fapte, obiecte, evenimente, comportamente etc. utilizând diferite

strategii de observare ca studiul de caz, analiza de conţinut, ancheta, studiul comparativ etc.;

cercetare experimentală – caută să explice un fenomen, o relaţie dintre cauză şi efect etc. prin

mânuirea şi măsurarea unor variabile;

cercetare-acţiune (action research) se caracterizează prin intervenţia cercetătorului chiar în

timpul cercetării în scopul transformării realităţii. O adevărată cercetare-acţiune urmăreşte două

scopuri: obţinerea de noi cunoştinţe şi schimbarea realităţii prin acţiune (intervenţie);

cercetare teoretică – urmăreşte să teoretizeze utilizând exclusiv o analiză conceptuală bazată pe

reguli logice. Unii specialişti consideră că acest tip de cercetare poate fi doar o etapă în demersul

cercetării.

Tip de cercetare Obiectiv Demers de investigare Scop

Descriptivă descriere observare înţelegere sau explicare

Experimentală explicare experimentare coroborarea ipotezelor

Cercetare-acţiune transformare intervenţie înţelegere

Teoretică teoretizare analiză conceptuală înţelegere sau emitere de predicţii

Trebuie menţionat faptul că în clasificarea cercetărilor cercetarea bibliografică apare destul de rar

deoarece are un statut aparte (să furnizeze informaţii), dar ea trebuie luată în considerare, în lucrările

de cercetare ocupând un loc particular. Cercetarea bibliografică poate fi:

signalectică (care adună toate informaţiile despre subiectul dat);

analitică (care presupune o analiză de conţinut);

critică (adăugând fiecărei publicaţii o parte critică).

Metodologia cercetării stiintifice reprezintă ansamblul unor metode folosite în cercetarea

stiintifică sau, pur si simplu, stiinta efectuării cercetării. Etimologia cuvântului conduce către cuvintele

grecesti methodus (drum, cale) si logos (stiintă). Scopul fundamental al metodologiei este acela de a

întelege, în termeni cât mai largi posibili, nu atât produsele stiintei, cât procesul de cunoastere însusi.

Metoda – în stiintele socioumane reprezintă modul de cercetare, sistemul de reguli si principii de

cunoastere a realitătii sociale. Cuvântul provine din cuvântul latinesc methodus şi este definit ca

drumul raţional al spiritului pentru a ajunge la cunoaşterea sau demonstrarea unui adevăr.

Pentru o bună întelegere a conceptului, oferim o clasificare a metodelor utilizate în cercetarea

stiintifică:

După criteriul temporal:

- Metode transversale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale la un moment dat (ancheta,

sondajul de opinie, testele psihologice, sociometrice etc.);

- Metode longitudinale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale în evolutia lor (studiul de caz,

analiza biografică etc.);

După tipul demersului investigativ:

- Metode cantitative – cu orientare de tip explicativ (ancheta, experimentul, interviul structurat).

Cercetarea prin culegerea de date cu ajutorul metodelor cantitative (denumită prescurtat cercetarea

cantitativă) este un proces sistematic, obiectiv şi precis în care pentru obţinerea de informaţii despre un

anumit subiect sau despre o anumită temă sunt folosite datele numerice. Cercetarea cantitativă se

bazează pe procese deductive şi ca urmare verifică teorii, spre deosebire de cercetarea calitativă care

are o tendinţă inductivă şi generează teorii. Prin urmare, cercetarea prin culegerea de date prin metode

cantitative produce rezultate care pot fi generalizate. Cercetarea cantitativă este obiectivă, deductivă şi

generalizabilă;

- Metode calitative - cu orientare de tip fenomenologic, comprehensiv. Exemple de metode

calitative:

biografia-ca fiind studiul unui sigur individ şi al experienţelor acestuia, aşa cum sunt

relatate cercetătorului sau găsite în documente şi/sau arhive; aici sunt incluse biografii, autobiografii,

povestiri ale vieţii şi istorii orale. Cercetătorul culege date cu ajutorul interviurilor şi documentelor de

mai multe tipuri (jurnale, istorii ale familiilor, articole de ziar etc.) iar rezultatul ia forma povestirilor,

legendelor, revelaţiilor şi a conţinutului istoric pentru a reda o imagine vie a vieţii individului studiat.

fenomenologia-definită ca studiul semnificaţiei experienţei unui fenomen împărtăşite de

către mai mulţi indivizi. Cercetătorul reduce datele adunate din interviuri lungi (care descriu

experienţa împărtăşită de către mai mulţi indivizi) la o semnificaţie centrală sau la esenţa experienţei.

teoria fundamentată - prin care cercetătorul generează o schemă analitică abstractă a unui

fenomen, o teorie ce explică acţiunea, interacţiunea sau procesul. Această analiză apare în primul rând

prin colectarea datelor de interviu, cu realizarea mai multor vizite pe teren (eşantionare teoretică),

încercând dezvoltarea şi interrelaţionarea categoriilor de informaţii prin intermediul unei comparaţii

constante, în final elaborându-se o teorie specifică contextului.

etnografia -reprezintă studiul unei culturi sau unui grup social (sau al unui

individ/indivizi din cadrul unui grup), bazat în primul rând pe observaţii şi pe o perioadă prelungită de

timp petrecut de către cercetător pe teren. Cercetătorul ascultă şi înregistrează “vocile” indivizilor cu

intenţia de a genera un portret cultural.

studiul de caz-este o investigaţie a unor sisteme interdependente (legate unele de altele)

cu concentrarea pe un caz sau pe o anumită problemă. Studiul calitativ de caz, bazat pe diverse

instrumente colectoare de date, asigură o investigaţie în profunzime.

După locul ocupat în procesul investigativ:

- Metode de culegere a datelor (ancheta, experimentul, observatia etc.);

- Metode de prelucrare a datelor (statistico-matematice etc.);

- Metode de interpretare a datelor (inductivă, deductivă, comparativă, explicatia cauzală).

În ceea ce priveste cercetarea în domeniul stiintelor economice, aceasta are anumite

particularităti, astfel:

a) Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex cercetării economice.

Procesele şi fenomenele economice sunt interdependente şi totodată se află sub influenţa unor factori

extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.

b) Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de aspecte datorate

interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele economice.

c) Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de informaţii de cules

şi de prelucrat.

d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii problematicii,

volumului de muncă mare şi divers, costurilor ridicate.

Desfăsurarea cercetărilor stiintifice din domeniul socio-uman presupune respectarea următoarelor

principii, care permit evitarea greşelilor:

1. Principiul competentei

Acest principiu stabileste cine este capabil şi poate desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică.

Prin aceasta se pune întrebarea dacă “poate oricine, oricând şi oricum desfăşura o activitate de

cercetare ştiinţifică”. Desigur că nu. Se impun anumite reguli în sensul acesta, cum sunt cele de mai

jos:

a. În activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie admişi numai specialişti formaţi în domeniul

ştiinţific respectiv;

b. Se cer anumite aptitudini speciale pentru ca persoana care doreşte să desfăşoare o

activitate de cercetare să o poată efectua (dorinţa de cunoaştere, curiozitatea, spirit critic,

spirit de observaţie dezvoltat, capacitatea intelectuală de analiză şi sinteză, pasiune şi

rabdare, devotament, onestitate, seriozitate);

c. O anumită experienţă profesională de specialitate, dublată de un “stagiu” de pregătire în

activitatea de cercetare ştiinţifică;

d. O etapă preliminară prin care trebuie să treacă orice tânăr cercetător, lucrând sub

conducerea unor cercetători specialişti consacraţi, cu experienţă, pentru a deprinde modul

de gândire, metodele şi tehnicile de lucru, formularea ipotezelor, pregătirea etapelor de

cercetare, evaluarea rezultatelor şi valorificarea acestora etc;

e. Educaţia profesional-ştiinţifică a viitorului cercetător trebuie să cultive seriozitatea,

spiritul critic, viaţa austeră, desprinderea de atitudinile subiective de factură emoţională,

reţinerea entuziasmului în faţa descoperirii, prudenţă şi bun-simţ.

2. Principiul obiectivării

Acest principiu se referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la modul în care acesta trebuie studiat,

dar şi la atitudinea cercetătorului faţă de obiectul cercetării sale. În sensul acesta trebuie în mod

obligatoriu să se aibă în vedere următoarele aspecte:

a. Plecând de la obiectul ce urmează să fie spus cercetării ştiinţifice, să se fixeze atenţia şi să

se pună în evidenţă un anumit obiectiv care să reprezinte scopul precis al cercetării

respective;

b. Pe parcursul cercetării ştiinţifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea

obiectului cercetat şi să nu îşi schimbe obiectivul urmărit;

c. Să adapteze metodele şi tehnicile de cercetare la specificul naturii obiectului cercetat, şi nu

invers;

d. Să nu se „altereze” sau să se „schimbe” natura obiectului cercetat, pentru a nu apărea

erori, căutându-se menţinerea obiectului cercetării, pe cât posibil, cu calităţile sale proprii.

3. Principiul adevărului

În virtutea acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop descoperirea adevărului cuprins

în concluziile care se desprind de cercetarea unui anumit obiect propus. Acest adevăr trebuie să

reflecte natura reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat şi înţeles. În sensul acesta trebuie

respectate anumite reguli:

a. Cercetarea trebuie să urmărească descoperirea adevărului despre obiectul cercetat;

b. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie coerentă, logică, să aibă continuitate

şi să fie conformă cu realitatea obiectului supus cercetării sale;

c. Exprimarea rezultatelor cercetării trebuie să se facă utilizându-se un limbaj clar, precis,

inteligibil şi care să poată fi în mod universal acceptat şi utilizat;

d. În activitatea de cercetare ştiinţifică, trebuie să se evite subiectivismul, fantezia sau

speculaţia sterilă, care duc la deformări metodice şi, astfel, la rezultate eronate;

e. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie conservată şi conformă cu raţiunea

logică.

4. Principiul metodic

Acest principiu se raportează la metodologia cercetării ştiinţifice. Prin aceasta se realizează

corelaţia dintre necesităţile obiectivării datelor urmărite la obiectul supus cercetării ştiinţifice, precum

şi necesitatea de a descoperi adevărul legat de obiectul respectiv. În sensul acesta, pentru conformarea

obiectului cercetat cu principiul metodic, trebuie să avem în vedere următoarele reguli:

a. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie condusă metodic, în conformitate cu un plan

riguros pregătit anterior de cercetătorul ştiinţific respectiv;

b. În activitatea de cercetare stiintifică trebuie respectate ”pas cu pas” etapele si metodele de

lucru, pentru a avea coerentă si desfăsurare logică procesul de descoperire a adevărului;

c. În cercetarea propusă trebuie să fie utilizate tehnici si metode de lucru adecvate naturii

obiectului cercetat, precum si intentiile legate de obiectivele cercetării respective;

d. Din punct de vedere metodologic, orice activitate de cercetare stiintifică trebuie să înceapă

cu studiul lucrurilor simple, clare, evidente, trecându-se ulterior, treptat, la cele care

implică un grad ridicat de dificultate si complexitate.

5. Principiul demonstratiei

Acest principiu sustine că orice afirmatie (sau rezultat) ce decurge din activitatea de cercetare

stiintifică a unui obiect trebuie demonstrată, dovedită daca este adevărată si că ea apartine ca o calitate

obiectului studiat. În această privintă trebuie să avem în vedere următoarele reguli care se referă la

acest principiu:

a. Orice cercetare stiintifică trebuie să fie demonstrată, verificată si reprodusă, eventual de

către alt cercetător sau grup de cercetare, diferit de cel care a descoperit primul datele la

care se face referintă;

b. Orice cercetare stiintifică trebuie, în măsură posibilului, să fie reprodusă sub forma unui

”model teoretic”care să reprezinte cât mai fidel posibil obiectul cercetat si calitătile

acestuia;

c. Rezultatele obtinute din cercetarea stiintifică efectuată si considerate ca valabile, veridice

trebuie să se integreze în sistemul de date ale domeniului stiintific în care s-a desfăsurat

cercetarea.

6. Principiul corelatiei

Ca si principiul precedent, acesta este tot în relatia cu metoda. El statuează faptul că rezultatele

stiintifice care decurg din cercetarea unui obiect trebuie să fie corelate cu datele deja existente în

domeniul stiintific respectiv sau cele de factură inter-disciplinară, din domeniile stiintifice înrudite. În

sensul acesta se va tine seama de următoarele reguli:

a. Să se aibă în vedere raporturile obiectului cercetat cu altele din aceeasi clasă de obiecte

sau cu obiecte înrudite cu acesta;

b. Să aiba în vedere cunostintele deja existente despre ”obiectele” apropiate sau înrudite cu

”obiectul” cercetării respective;

c. Rezultatele obtinute din cercetarea stiintifică efectuată trebuie să se integreze într-un

domeniu de cunoastere bine stabilit si căruia îi va apartine din acest moment;

d. În urma sistematizării rezultatelor obtinute dintr-o cercetare stiintifică, trebuie ca acestea

să realizeze o sinteză cu datele similare deja existente într-un domeniu stiintific dat.

7. Principiul evaluării rezultatelor

Acesta este tot un principiu care se raportează la metodologie si priveste modul de evaluare si de

utilizare a rezultatelor obtinute din activitatea de cercetare stiintifică. În conformitate cu acest

principiu, trebuie avute în vedere următoarele reguli:

a. Să se evalueze corect, într-o manieră strict ratională, toate rezultatele obtinute din

cercetarea stiintifică a obiectului studiat;

b. Evaluarea rezultatelor să fie corectă, fără nici un fel de subiectivitate din partea

cercetătorului care a efectuat studiul;

c. Rezultatele obtinute să fie comparate cu datele existente în literatura stiintifică de

specialitate a problemei cercetate;

d. Să se verifice dacă rezultatele obtinute sunt corecte, operatia ce este preferabile să fie

realizată de o altă echipă de cercetători.

8. Principiul utilitătii

În conformitate cu acest principiu trebuie ca activitatea de cercetare stiintifică, ce urmează a fi

întreprinsă, să aibă în vedere o utilizare atât teoretică, cât si practică a datelor rezultate din cercetare.

Acesta va trebui să justifice cercetarea, ca o atributie efectivă la domeniul de cunoastere stiintifică

respectiv, precum si în ceea ce priveste punerea în practică a acestor rezultate. În conformitate cu

realizarea acestui principiu, trebuie respectate următoarele reguli:

a. Cercetare efectuată trebuie să fie utilă atât din punct de vedere teoretic, cât si din punct de

vedere practic;

b. Este preferabil ca orice cercetare stiintifică întreprinsă să aibă un caracter de originalitate

si de noutate, reprezentând astfel o contributie eficientă în domeniul stiintific respectiv;

c. Datele rezultate din cercetare să poată fi utilizate si aplicate cât mai curând, în mod

curent, de către specialisti.

9. Principiul psihomoral

Acest principiu priveste atât cercetătorul, cât si modul în care se desfăsoară activitatea de cercetare

stiintifică a acestuia. Se pune problema seriozitătii si a onestitătii activitătii de cercetare sau, altfel

spus, atât responsabilitatea stiintifică, cât si cea morală a celui care cercetează fată de cercetare, de

rezultatele cercetării, dar în acelasi timp si fată de consecintele ce decurg din aplicarea teoretică sau

practică a rezultatelor cercetării. Din acest motiv, trebuie să se aibă în vedere următoarele reguli:

a. Orice activitate de cercetare stiintifică trebuie să aibă un caracter în sine, să fie sinceră si

dezinteresată în obtinerea unor avantaje materiale sau de altă natură de către cercetătorul

care o efectuează;

b. Cercetarea, fiind pusă sub semnul responsabilitătii, trebuie să se conducă după principiile

etice ale unei activităti corecte, respectând raporturile etic-profesionale dintre cercetătorii

din acelasi domeniu de cercetare si chiar comunicând cu acestia pe parcursul desfăsurării

cercetării respective;

c. Cercetarea întreprinsă să fie conformă cu natura personalitătii cercetătorului, cu

pregătirea si preocupările personale ale acestuia, cu gradul si specificul de specializare si

cu competenta sa profesională în domeniul în domeniul în care îsi desfăsoară acttivitatea

de cercetare stiintifică;

d. Să accepte colaborarea cu specialisti din acelasi domeniu sau cu specialisti din domeniile

stiintifice înrudite, în mod sincer si deschis, dezinteresat, pentru a evita suprapunerile de

studii sau erorile care pot surveni în obtinerea si interpretarea rezultatelor;

e. Cercetătorul are datoria de a-si sustine, demonstra si apăra rezultatele cercetării stiintifice

fată de controversele sau criticile care îi pot fi aduse în legătură cu cercetarea întreprinsă;

f. Persoana care a efectuat cercetarea stiintifică trebuie să aibă credibilitate, să fie

convingătoare ca să impună, prin argumente si demonstratii, rezultatele teoretice si

practice ale cercetării, astfel încât acestea să fie recunoscute si acceptate de specialisti din

domeniul stiintific respectiv.

Principiile prezentate mai sus trebuie să reprezinte, în mod obligatoriu, o directie strictă de urmat

de către orice persoană care se angajează într-o activitate de cercetare, de colectivul de cercetători si de

activitatea de cercetare propriu-zisă . În caz contrar pot apărea situatii neplăcute, dificile sau, ceea ce

este cel mai grav, să se obtină rezultatele eronate sau chiar să fie compromisă orice activitate de

cercetare. Să analizăm în continuare aceste aspecte, legate de abaterea sau nerespectarea principiilor

cercetării stiintifice prezentate mai sus.

1.2. Forme de comunicare în stiintă

Asimilarea si încorporarea cunostintelor stiintifice în formarea resurselor umane si în

productia de bunuri si servicii se realizează prin comunicarea cunostintelor stiintifice prin

intermediul lucrărilor stiintifice, a lucrărilor de specialitate. Variatele categorii de lucrări

stiintifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informatiei stiintifice. Dintre acestea

cele mai importante sunt următoarele:

A. Lucrări cu autoritate stiintifică

Monografia – este o lucrare stiintifică amplă, exhaustivă care contine concluzii

importante si cuprinzătoare despre o anumită problemă. Este destinată publicării în editură,

având o dimensiune variabilă, de la câteva sute la câteva mii de pagini.

Tratatul - abordează unitar si coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii

formulate în limitele unei stiinte, precum si metodele de investigatie. Oglindeste starea de

dezvoltare a unei teorii stiintifice sau a unei stiinte. Este destinat publicării si contine câteva

volume si câteva mii de pagini.

Manualul – este asemănător tratatului si prezintă concluziile, tezele, cunostintele,

principiile, toeriile unei stiinte în mod sistematic si în conformitate cu principiile didactice

destinate formării profesionale a specialistilor. Manualele selectate într-o primă formă,

susceptibile îmbunătătirii si completării se numesc Note de curs. Manualele universitare

ample, cu un nivel înalt de abordare pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate

variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.

Enciclopediile si dictionarele de specialitate – sunt lucrări de referintă indinspensabile

în planul informatiei generale de specialitate. Cu unele exceptii, majoritatea nu includ

rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente într-un domeniu al stiintei.

Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini este

variabil.

B. Lucrări vizând verificarea ipotezelor existente si formularea de noi ipoteze si directii

de cercetare

Studiul stiintific – este o lucrare de cercetare stiintifică veritabilă, care solutionează

unele probleme si formulează altele noi, atât în planul ipotezelor cât si a metodelor de

cercetare; prefigurează noutătile si tendintele viitoare de dezvoltare din stiinte. Dimensiunile

studiului stiintific sunt mult mai reduse fată de tipurile de lucrări precedente, de regulă

situându-se între 20 si 100 de pagini.

Articolul stiintific – este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele

probleme, concluzii si propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni

reduse, de regulă până în 20 pagini.

Raportul de cercetare – este rezultatul unui studiu stiintific în care se cuprind

principalele constatări si solutii practice pentru un agent economic, în special atunci când

studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială, se poate publica

sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice stiintifice.

Comunicarea stiintifică – este un rezultat partial sau final al unui studiu stiintific. Este

axată, de regulă, pe o idee de bază însotită de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor,

are caracter de informare sau de dezbatere stiintifică înaintea publicării. Se prezintă scris

(circa 10 pagini) pentru sesiuni de comunicări stiintifice, unde se expun în 5 – 15 minute.

Referatul stiintific - este rezultatul unui studiu stiintific, destinat prezentării într-o

dezbatere stiintifică cu o tematică, de regulă, restrânsă, în vederea explorării unor solutii si

desprinderii unor concluzii si propuneri generale , cât mai larg acceptate, care preced decizii

la scara firmei, ramurii, tării si la scară internatională. Se prezintă scris, are o dimensiune de

10 – 20 pagini care se expun oral 5 – 15 minute. În cazul unor reuniuni stiintifice, raportul

stiintific se transmite înainte organizatorilor si se studiază de cei interesati, pentru a se trece

direct la dezbateri.

Interventia stiintifică - este o formă de participare la o reuniune stiintifică prin care

autorul comentează, apreciază si corectează concluziile sustinute de un autor de comunicare

stiintifică. Ea se expune oral pe durata a 5 minute, iar în formă scrisă cuprinde până la 6

pagini.

C. Lucrări de popularizare a literaturii stiintifice

Eseurile stiintifice – prezintă concluziile si reflectiile stiintifice ale autorului într-o

problemă de interes major, ca si opiniile altor oameni de stiintă, într-o formă cât mai

accesibilă si pe cât posibil literară. Eseul stiintific se adresează unui public cititor cât mai larg

posibil. Eseul stiintific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, brosură sau

al unei cărti.

Scrierile de popularizare – se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca

instrument de cultură stiintifică, de convietuire si acceptare a unor produse, servicii sau

schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie stiintifică sau o tendintă în viata socială,

în plan national sau global.

Notele de lectură, comentariile, recenziile – sunt forme de semnalare a aparitiei unor

lucrări stiintifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului stiintific si de plasare a unei lucrări

stiintifice în rândul celorlalte din literatura domeniului.

1.3. Etapele cercetării stiintifice

Acest aspect priveste planificarea strict riguroasă a momentelor ce se succedă stadial în

ordinea logică si în timp, în cazul unei activităti de cercetare stiintifică. Le vom prezenta în

continuare.

1. Alegerea tematicii de cercetare

Orice activitate de cercetare stiintifică planificată trebuie să aibă o justificare sau o

fundamentare logică, ratională atunci când se trece la desfăsurarea ei. Ea trebuie să fie

rezultatul unei reflectii prealabile si să corespundă unor necesităti teoretice si practice reale.

Cercetarea serioasă nu este condusă de pasiuni sau de curiozităti, ci numai de gândirea

rationala bazată pe o serioasă pregătire profesională si o temeinică informare bibliografică în

domeniul respectiv de activitate. Se impune o precizare în sensul acesta. Pasiunile si

curiozitatea stau la baza motivatiei activitătii de cercetare. Gândirea rational-logică trebuie

însă să reprezinte metoda care le conduce, le ordonează si le stăpâneste, orientându-le într-o

directie creatoare.

În cazul alegerii temei de cercetare au rol următorii factori care trebuie explicati:

a. Motivele alegerii temei respective;

b. Importanta teoretică si practică a problemei;

c. Ce se intentionează să se realizeze prin activitatea de cercetare propusă;

d. Care sunt rezultatele scontate si ce valoare vor avea ele pentru cunoasterea

stiintifică, teoretică sau practică.

2. Informatii asupra temei de cercetat

Orice activitate de cercetare stiintifică trebuie, în mod obligatoriu, să fie precedentă de

o informare stiintifică serioasă, întinsă si aprofundată în domeniul căruia îi apartine tema de

cercetare. Informarea bibliografică trebuie să se adreseze următoarelor aspecte:

a. Cunoasterea datelor fundamentale, clasice, bine stabilite în domeniul respectiv al

stiintei, privind obiectul ce va fi supus cercetării noastre;

b. Informarea la zi, cu lectura bibliografiei de specialitate, privind stadiul actual al

cercetării stiintifice, pe tema aleasă, consultându-se lucrările din limba română si

cea internatională de specialitate;

c. Fată de informatiile culese din literatura stiintifică de specialitate, cercetătorul care

se angajează trebuie să-si asume responsabilitatea morală si intelectual-stiintifică,

cu privire la ce se poate aduce nou, în domeniul stiintific, prin cercetarea pe care

acesta îsi propune să o întreprindă.

3. Caracterul cercetării propuse

Încă de la începutul abordării unei activităti de cercetare stiintifică, trebuie stabilit cu

exactitate care este caracterul cercetării stiintifice propuse si ce scopuri urmăreste acesta. În

linii generale, o cercetare stiintifică poate fi de două feluri:

a. Cercetare stiintifică fundamentală, cu caracter teoretic, contribuind la adâncirea

sau lărgirea unor domenii de cunoastere deja existente, fundamentând teorii

stiintifice care pot servi fie la cunoasterea stiintifică, fie la o eventuală abordare

cu aplicabilitate practică de viitor;

b. Cercetare stiintifică aplicativă, ca caracter practic, urmărind să aibă contributii cu

aplicare imediată în viata practică, tehnică, stiintă, solutii metodice noi, inventii

sau îmbunătătiri la ceva care există deja etc.

4. Obiectele cercetării

Obiectele cercetării stiintifice sunt reprezentate de ceea ce urmăreste să realizeze

cercetarea stiintifică respectivă. Nu trebuie să confundăm ”obiectivele” unei cercetări

stiintifice cu ”obiectul” cercetat. Obiectivele sunt scopuri pe care îsi propune să le realizeze

cercetarea respectivă. Este ceea ce se urmăreste să descopere la obiectul cercetat. Ele sunt

sarcinile tematice ale unei activităti de cercetare stiintifică, ce se propun în ipoteze si sunt

urmărite pentru a fi realizate în scopuri sau rezultatele finale ale cercetării.

În ceea ce priveste obiectivele unei cercetări stiintifice, acestea pot fi unice (un sigur

obiectiv principal) sau pot fi multiple (obiective secundare), urmărindu-se să fie realizate la

cererea aceluiasi obiect sau aceleiasi teme de cercetare.

În general, se vorbeste despre un obiectiv principal, care interesează în primul rând, si

despre obiective secundare, care sunt sau trebuie să fie corelate ori să coreleze cu obiectivul

principal. În cazul acesta, obiectivele secundare vin ca o completare a ceea ce s-a studiat la

obiectivul principal, ca o adâncime într-o anumită directie a cunoasterii si realizării acestuia.

5. Organizarea activitătii de cercetare

Odată fixate informatiile de mai sus, se trece la organizarea activitătii de cercetare

stiintifică propriu-zisă. Aceasta priveste următoarele aspecte:

a. Stabilirea locului în care se desfăsoară activitatea de cercetare stiintifică

(laborator, institut, scoală, spital, uzină, grup social etc. ), a caracteristicilor

acestuia si ce se urmăreste să se facă acolo;

b. Construirea colectivului de cercetare stiintifică, presupunând următoarele:

- seful colectivului de cercetare, cu rol de coordonator-director al activitătii de

cercetare, care supraveghează si coordonează, face sinteza datelor obtinute pe

parcursul cercetării, dă indicatii etc. ;

- stabilirea colectivului principal de specialisti în tema de cercetare, cei ce vor

lucra direct si imediat, în calitate de cunoscători ai domeniului respectiv, cu

competentă, în „tema” de cercetare dată;

- alegerea unor colaboratori din domenii înrudite celei de cercetare, atasati

cercetării ”temei” respective, fie în calitate de colaboratori activi, fie de

consultanti-consilieri.

c. Stabilirea planului de activitate al cercetării stiintifice, a etapelorde cercetare, a

metodologiei, a sarcinilor precise ce revin fiecărui membru al echipei de cercetare

etc.

6. Metodologia activitătii de cercetare

Etapa următoare în organizarea activitătii de cercetare stiintifică este reprezentată de

alegerea si punerea la punct a metodologiei adecvate ”temei” pe care colectivul de

cercetători îsi propun să o îndeplinească. Metodologia va respecta în felul acesta ”modul

de gândire”, dar si ”stilul de muncă” al grupului de cercetători si al personalului auxiliar

al acestora. Ea va avea caracteristica de a unifica, de a stabili un acord de lucru în

interiorul echipei de cercetare, dar si un limbaj comun, o orientare si o atitudine comună

fată de ”tema” de cercetare. Un fel comun de a evalua si interpreta, de a întelege si a

accepta rezultatele finale ale cercetării. În functie de metodologie, se vor discuta si

eventualele ”accidente”, ”erori” etc. ce pot apărea pe parcursul activitătii de cercetare etc.

În ceea ce priveste metodologia, avem în vedere următoarele aspecte:

a. Formulare precisă a ipotezelor de lucru, a ”ideilor” de la care pleacă în activitatea

de cercetare propriu-zisă; acestea privesc două aspecte:

-ipotezele principale;

-ipotezele secundare, care derivă din primele si completează.

b. Metodele si tehnicile de lucru se referă la ”instrumentele de lucru”, la metodele si

tehnicile pe care le va utiliza colectivul de cercetare pentru abordarea practică a obiectivului

de cercetat.

c. Materialele necesare cercetării privesc mijloacele materiale de care va avea

nevoie colectivul de cercetare pe parcursul acestei activităti, ele fiind conexe cu tehnicile de

cercetare;

d. Loturile de cercetare privesc loturile de ”obiecte” sau ”persoane” ce vor fi supuse

actului de cercetare stiintifică, subiecti etc.; în ceea ce priveste organizarea si constituirea

loturilor de persoane sau ”subiecti” de cercetare (psihologie, pedagogie, medicină, sociologie

etc), se vor avea în vedere următoarele aspecte:

- modul de recrutare a subiectilor, locul de unde provin acestia;

- criteriile după care sunt selectionati subiectii ce vor intra în componenta lotului

de cercetare;

- tipurile de loturi, respectiv ”lotul de probanti” pe care se va actiona în mod activ,

direct în cazul cercetării si ”lotul de martori” ce vor avea un caracter pasiv, de simplă si

exclusivă observare, fără a se actiona direct, în sens metodologic, asupra lor;

- structura loturilor privind subiectii care le compun.

e. Durata cercetării este fixată de la început; ca întindere în timp există: cercetare de

scurtă durată, ca în cazul studiilor transversale, al studiilor de caz, sau cercetare de lungă

durată, ca în cazul studiilor longitudinale, când sa subiectii lotului sunt studiati la intervale

regulate de timp, pe o perioadă îndelungată, pentru a se observa dinamica unor fenomene etc.

7. Preluarea datelor rezultate din cercetare

Datele rezultate din cercetarea stiintifică trebuie să reproducă, într-o formă coerentă,

logică, ceea ce s-a obtinut în urma actiunii metodologice prin cercetare stiintifică a obiectului

sau temei supuse cercetării. Ea va respecta rezultatele studierii lotului de subiecti, după niste

criterii riguroase, în special cu un limbaj clar, explicit, de tip codificat stiintifică. În sensul

acesta se poate apela la preluarea statistică sau matematică a datelor obtinute, la realizarea

unor ”modele” care să reproducă obiectul cercetat etc.

8. Interpretarea datelor rezultate din cercetare

După preluarea datelor rezultate cercetarea stiintifică, acestea vor fi analizate,

comentate, pentru a se putea pune în evidentă valoarea lor, validitatea si importanta lor

teoretică si practică. Datele rezultate din cercetare pot proba următoarele aspecte privind

domeniul de cunoastere stiintifică în care s-a desfăsurat cercetarea, si anume, comparându-le

cu datele deja existente în literatura stiintifică de specialitate:

a. Datele obtinute confirmă cunostintele existente în literatura stiintifică de

specialitate;

b. Datele rezultate din cercetare le infirmă pe cele existente în literatura de

specialitate, în domeniul respectiv al stiintei;

c. Datele obtinute, la care s-a ajuns prin cercetarea stiintifică întreprinsă, aduc

cunostinte noi, necunoscute anterior în domeniul respectiv, îmbogătind sau chiar

schimbând complet modul de gândire si de actiune al specialistilor; ele creează în

aceste situatii noi teorii etc.

9. Valorificarea rezultatelor cercetării

Orice cercetare stiintifică duce la niste rezultate finale. Acestea trebuie valorificate.

Valorificarea reprezintă actiunea, dar si atitudinea prin care se impun noile descoperiri,

prin care acestea sunt introduse în circuitul cunostintelor stiintifice, în limbajul stiintific,

în teorie si practică.

Domeniile de aplicare a noilor descoperiri pot fi imediate sau îndepărtate, la distantă,

în timp. Valorificarea, dacă este acceptată, demonstrează importanta cercetării stiintifică

realizate, a noilor descoperiri rezultatele. În plus, valorificarea descoperirirlor efectuate

va avea calitatea de a deschide noi perspective în domeniul cercetării si al cunoasterii

stiintifice. Ea va prezenta premisele unor viitoare activităti de cercetare.

10. Concluziile cercetării

Orice activitate de cercetare stiintifică trebuie să ducă la niste concluzii. Acestea vor

reprezenta într-o manieră sintetică, concisă rezultatele stiintifică obtinute. Din aceste concluzii

se vor construi viitoarele teorii stiintifice sau vor putea fi realizare proiecte de actiune practică

în domeniul respectiv.

11. Elaborarea unei lucrări stiintifice

Datele rezultate din cercetarea stiintifică vor trebui să fie difuzate, aduse la cunostinta

specialistilor în domeniul respectiv. Ele vor fi făcute cunoscute mediilor stiintifice prin

comunicări stiintifice, prin articole sau monografii publicate pe tema cercetării respective,

prin conferinte publice. O formă particulară de valorificare si difuzare a cunostintelor

rezultate din cercetare este reprezentată prin transmiterea lor în scoli sau universităti, în cadrul

cursurilor sau al lectiilor predate elevilor, studentilor, specialistilor în formare etc.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt cerintele cărora trebuie să le răspundă o cercetare stiintifică?

2. Prezentati unul dintre principiile potrivit cărora se desfăsoară cercetările stiintifice.

3. Definiti două tipuri de lucrări stiintifice.

4. Care sunt etapele derulării unei cercetări stiintifice?

5. Alegeti o tema de cercetare stiintifică din domeniul managementului si definiti tipul de

cercetare stiintifică pe care îl reprezintă.

6. Alegeti o temă de cercetare stiintifică si argumentati faptul că o puteti derula respectând

principiile cercetării stiintifice.

7. Alegeti o temă de cercetare stiintifică si elaborati planul de cercetare asociat acesteia.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Cercetarea stiintifica exploratorie are ca scop:

a. explicarea factorilor care determină un anumit fenomen

b. documentarea asupra unui anumit fenomen;

c. studierea unui anumit fenomen;

d. predictia unor evenimente.

2. Care sunt cerintele impuse de principiul corelatiei în ceea ce priveste derularea

cercetarilor stiintifice?

a. orice activitate de cercetare stiintifica trebuie condusă metodic;

b. rezultatele obtinute in cercetarea stiintifica trebuie sa se integreze intr-un domeniu

al cunoasterii bine stabilit;

c. pe parcursul cercetării stiintifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea

obiectului cercetat si să nu îsi schimbe obiectivul urmărit;

d. este preferabil ca orice cercetarea stiintifica sa aiba un caracter de originalitate si

noutate

3.Cum se numeste lucrarea stiintifica ampla, exhaustiva, care contine concluzii

importante si cuprinzatoare despre o anumita problema?

a. manual;

b. dictionar;

c. enciclopedie;

d. monografie.

4. Cum se numeste rezultatul partial sau final al unui studiu stiintific, cu caracter de

informare sau de dezbatere stiintifica, inaintea publicarii?

a. comunicare stiintifica;

b. interventie stiintifica;

c. articol stiintific;

d. referat stiintific.

2. DOCUMENTAREA ÎN REALIZAREA LUCRĂRILOR DE CERCETARE

STIINTIFICĂ

2.1.Informatia stiintifică – materie primă a producerii de lucrări stiintifice

Informatia stiintifică, în calitate de materie primă a producerii stiintei (respectiv a altei

informatii stiintifice) prezintă o serie de caracteristici:

a) În epoca actuală volumul informatiei stiintifice a crescut foarte mult, mai ales în legătură cu

faptul că a devenit o sursă indispensabilă de crestere economică, de progres social;

b) Societatea omenească are de-a face cu o explozie informatională, întrucât:

- anual apar mai multe milioane de reviste stiintifice, brevete de inventii, cataloage si prospecte

comerciale, rapoarte de cercetare, cărti, dictionare etc.;

- cresc informatiile de informare – documentare;

- multe lucrări de cercetare se publică partial sau deloc;

- informatia stiintifică este perisabilă, se uzează moral;

- accesul la informatia stiintifică este foarte dificil.

c) Prin importantă, dar si prin implicatiile si costurile uriase ale asigurării acesteia, informatia

stiintifică a devenit o problemă de interes national;

d) Cercetătorul singur, oricare ar fi el, nu se poate autoservi în acest volum de informatii

stiintifice. El trebuie să apeleze la munca multor specialisti.

Având în vedere aceste aspecte, beneficiarii de informatie stiintifică trebuie să dispună de

cunostinte documentare, cum ar fi:

Un minimum de cunostinte, de notiuni fundamentale pentru a asigura unitatea de limbaj cu

personalul de documentare din reteaua existentă în tară si străinătate;

Cunoasterea profundă a retelei de documentare si a publicatiilor purtătoare de informatii

stiintifice;

Deprinderea de a mânui instrumentele de lucru puse la dispozitie de unitatea de documentare;

Stăpânirea profundă a ceea ce cercetătorul trebuie să realizeze în mod de sine stătător,

individual, în cadrul procesului de documentare. El trebuie să cunoască locul documentării în structura

de ansamblu a cercetării unei teme, sfera si continutul documentării, a etapelor acesteia si a

instrumentelor specifice fiecăreia dintre etape.

2.2. Documentarea – etapă pregătitoare în elaborarea lucrărilor de cercetare stiintifică

Documentarea este un proces cu continut complex care include trei forme, respectiv:

documentarea bibliografică, documentarea directă si consultarea specialistilor. Procesul de

documentare cuprinde următoarele etape:

a) Informarea asupra surselor;

b) Culegerea surselor;

c) Studierea surselor;

d) Utilizarea surselor.

Informarea asupra surselor – cuprinde următoarele operatiuni principale:

- Identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;

- Locul unde este depozitată si posibilitătile de obtinere, de acces;

- Conturarea unui program de continuare a informării si pe parcursul etapelor de cercetare care

urmează documentării în ansamblu, până la încheierea unei teme de cercetare si chiar după aceea;

Culegerea surselor – cuprinde următoarele activităti:

- obtinerea (procurarea) surselor;

- notarea (fisarea) surselor;

- examinarea sumară a surselor (cuprinsul acestora, semnificatia, posibilitatea de folosire

ulterioară etc.)

Studierea surselor – este etapa cu cel mai intens consum intelectual si de timp. Aceasta

cuprinde următoarele activităti mai importante:

- gruparea surselor documentare în mai multe clase, în raport cu continutul temei de cercetare si

cu timpul disponibil pentru studiu;

- evaluarea globală a surselor;

- studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de cunoastere a literaturii de specialitate, a

faptelor empirice, a ipotezelor si ideilor teoretice pro si contra, a metodei de analiză si de calcul etc. În

acest scop se folosesc instrumente si tehnici specifice fiecărei forme de documentare.

Utilizarea surselor – se referă la:

- consemnarea sistematizată a informatiilor unei surse ca bază de comparatie si confruntare cu

alte surse;

- interpretarea generală a surselor;

- pregătirea utilizării informatiilor documentare în cadrul celorlalte etape ale cercetării propriu-

zise, definitivării structurii finale a lucrării în vederea redactării etc.

2.2.1. Documentarea bibliografică

Documentarea bibliografică este o componentă a procesului de documentare stiintifică, rolul ei

fiind acela de a da posibilitatea ca, prin intermediul literaturii de specialitate, să fie cunoscut

ansamblul rezultatelor stiintifice existente la un moment dat.

Sursele de documentare bibliografică după gradul de originalitate si intermediere, se

structurează pe trei categorii:

a) documente primare;

b) documente secundare;

c) documente tertiare.

Documentele primare – sunt cele care cuprind rezultate ale cercetărilor stiintifice, contributiile

originale ale cercetătorilor.

Documentele primare se împart în două grupe:

- documente primare periodice – editoriale, reviste, ziare, publicatii etc.;

- documente primare traditionale – cărti, brosuri,publicatii ale unor institutii si organisme

nationale si internationale;

- documente primare speciale – brevete de inventii, teze de doctorat, standarde etc.;

- documente de evidentă a faptelor empirice – evidentă contabilă si statistică, evidentă operativă,

analize, expertize etc.

Documentele secundare – sunt rezultatul prelucrării documentelor primare în vederea

facilitării muncii cercetătorului de identificare, selectie si de utilizare a documentelor primare.

Documentele secundare se clasifică în:

- documente secundare periodice – reviste de referate, reviste de titluri etc.;

- documente secundare neperiodice – enciclopedii, dictionare, sinteze bibliografice etc.

Documentele tertiare – sunt acelea care rezultă din prelucrarea documentelor secundare.

Documentele tertiare sunt: culegeri de traduceri, bibliografii, sinteze de referate etc.

Distinctia dintre documentele tertiare si documentele secundare nu are mare importantă pentru

cercetători decât în fazele incipiente ale documentării si aceasta numai în scop de informare si

selectare a documentelor primare.

Exemplu:

Atunci când se folosesc ca sursă de documentare cărţile, o sursă primară este o ediţie originală

sau o ediţie critică a operei în discuţie, dar:

o traducere nu este o sursă: ci doar un mijloc pentru a atinge într-un mod limitat ceva ce nu

se găseşte la îndemâna cercetătorului;

o antologie nu este o sursă: este un amestec de surse, care poate fi util doar ca primă

aproximare;

referatele asupra unei cărti făcute de alţii, fie ele şi integrate cu foarte ample citate, nu sunt

o sursă: sunt cel mult surse secundare.

Există însă, diverse feluri în care o sursă poate fi considerată primară sau secundară, în

functie specificul obiectului de cercetat. Astfel, dacă se doreste studierea declaraţiei de independenţă

a Statelor Unite, unica sursă primară este documentul autentic, dar poate fi considerată o sursă

primară şi o bună fotocopie sau textul elaborat în mod critic de un istoric.

Asadar, termenul de "primar" şi "secundar" depinde de unghiul din care este privită lucrarea

de cercetare.

Unicul lucru ce trebuie evitat este a cita autorul prin citarea făcută de un altul!

Cele patru categorii de documente se explorează si se utilizează cu ajutorul unor instrumente

specifice fiecărei etape interne de documentare, pe care le prezentăm în continuare:

a) În etapa informării se apelează la următoarele mijloace: reviste, cataloage, buletine de

informare etc. în rândul acestora, un rol special revine cataloagelor.

Catalogul este o listă de date de identificare care cuprinde toate sau o parte apreciabilă din

fondul de documente al unei unităti specializate. Această listă este elaborată pe baza unor principii

care facilitează identificarea lucrărilor stiintifice de care are nevoie cercetătorul. Inspectarea

preliminară a cataloagelor permite elaborarea unei liste initiale a bibliografiei (bibliografia de plecare).

b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente: fisa bibliografică,

explorarea globală a sursei si referatul documentelor.

Fisa bibliografică este un instrument de culegere a sursei documentare care cuprinde

informatii generale despre sursă, cum sunt: numele autorului, titlul lucrării, denumirea editurii, locul

aparitiei, anul aparitiei, numărul de pagini.

Alcătuirea fisei bibliografice trebuie să respecte următoarele reguli:

- Numele autorului se notează începând cu numele de familie si apoi prenumelui;

- Nu se admit prescurtări ale numelui autorului, în afara celor care se fac de către autor însusi;

- Titlul volumului sau studiului se notează în întregime, fără nicio schimbare sau prescurtare.

Dacă lucrarea este tipărită într-o limbă străină, titlul se trece în limba respectivă, eventual si cu

traducerea în limba română (între paranteze drepte);

- Fisa bibliografică pentru un volum se alcătuieste după indicatiile continute în pagina de titlu a

cărtii (nu pe copertă sau pe cotorul cărtii), chiar dacă s-au strecurat greseli; dacă locul si anul aparitiei

cărtii nu se cunosc, în fisa bibliografică se va mentiona sine anno (fără an) sau f.a.; sine locco (fără

loc) sau f.l;

Explorarea globală a sursei este o tehnică specifică de muncă intelectuală, deosebit de

pretioasă în toate cazurile, dar mai ales atunci când volumul de documentare este prea mare, iar timpul

nu permite un studiu aprofundat

Explorarea globală presupune:

- O lectură rapidă, limitată, în principal a cuprinsului, a prefetei, a rezumatului sau lectura ”în

diagonală” a unor pagini;

- Sesizarea mesajului, a menirii lucrării, pozitia de principiul a autorului, solutia avansată; ce

reprezintă ea în raport cu alte solutii, alte cărti alti autori.

c) În etapa studierii surselor se folosesc următoarele instrumente: note de lectură, referate

documentare, referatele documentare de sinteză.

Notele de lectură pot lua forme concrete foarte diferite, si anume: rezumat, conspect,

adnotări, extrase si citate.

Referatul documentar reprezintă o prezentare sumară a continutului unei singure surse

bibliografice si anume: caracterul sursei (teoretic, metodologic etc.); documentar-informativ pe care îl

contine; rezultate, concluzii, solutii si propuneri.

Referatul documentar de sinteză sintetizează continutul mai multor surse documentare si, în

acest caz, se cere asigurat un spirit critic corect asupra ideilor autorilor o dată cu alte date si informatii

utile privind anul aparitiei, editia, editura si editorul, date despre autor, alte lucrări ale acestuia.

d) În etapa utilizării documentatiei stiintifice se distribuie întreaga informatie pe parcursul

tematicii lucrării pentru a putea confrunta teoria economică cu datele empirice, pentru sustinerea,

confirmarea sau infirmarea unor ipoteze, pentru formularea concluziilor si solutiilor, ca si pentru

definitivarea planului de redactare a lucrării.

În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul trebuie să poată realiza o ierarhie a

acestora si a autorilor în ceea ce priveste contributiile sau minusurile, metodele de cercetare, lacunele

acestora si ale datelor. Toate acestea sunt posibile numai dacă cercetătorul realizează confruntarea

autorilor si surselor, a ideilor, dacă se asigură compatibilitatea si comparabilitatea datelor etc.

În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă măsura documentării.

2.3. Citarea bibliografică

În cadrul lucrărilor de cercetare ştiinţifică se impune identificarea surselor care au generat ideile

expuse sau din care au fost preluate citate mai lungi sau mai scurte. Prezentarea acestor surse

garantează autorului că nu va fi acuzat de plagiat şi permite cititorilor ca pornind de la referinţa din

cadrul lucrării să studieze şi alte lucrări aflate în relaţie cu tema prezentată. Unul dintre stilurile cele

mai frecvent utilizate pentru citarea bibliografică este stilul Harvard, pe care îl prezentăm în cadrul

acestei secţiuni.

În practică există mai multe sisteme de citare, însă câstigă tot mai mult teren sistemul Harvard

care se generalizează ca urmare a unei serii de avantaje: relevă cu pregnantă lucrările citate si data

aparitiei lor, permite revizuirea bibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau renuntarea la unele trimiteri

bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitatea citării de mai multe ori a aceleiasi lucrări

bibliografice, indicându-se o singură dată autorul si lucrarea, asigură o viziune de ansamblu,

lămuritoare asupra bibliografiei întregii lucrări.

Identificarea surselor bibliografice atât în interiorul textului cât şi la finalul lucrării la

secţiunea Bibliografie / Referinţe.

Citările în interiorul textului trebuie să aibă în vedere următoarele:

1 Fragmentele, obiect de analiză interpretativă, trebuie citate cu o rezonabilă amploare.

2 Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se coroborează cu ori

confirmă o afirmaţie a cercetătorului.

Aceste două reguli implică anumite concluzii evidente. În primul rând, dacă fragmentul de

analizat depăşeşte o jumătate de pagină, aceasta înseamnă că ceva nu funcţionează: ori s-a delimitat o

unitate de analiză prea vastă şi deci nu poate fi comentat punct cu punct, ori mai curând nu este vorba

despre de un fragment, ci despre un text întreg.

3 Citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat sau cel puţin ca fragmentul să nu

fie precedat şi urmat de expresii critice.

4 Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită ori manuscrisă. Această

recunoaştere se poate face în diverse moduri:

Inserarea numelui autorului/autorilor în naratiune si între paranteze a anului de aparitie

a lucrării la care se face trimitere.

Exemplu: Emile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.

Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât si a anului de aparitie a lucrării.

Exemplu: Asa cum s-a afirmat faptele sociale trebuie tratate ca lucruri. (Durkheim 1895).

Trimiterea la o notă de subsol, mai ales când e vorba de un autor numit pentru întâia

oară;

Dacă trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lucrării, acest lucru va fi

marcat prin notarea capitolului, a paginii sau a paginilor imediat după anul de aparitie a lucrării

consultate.

Exemplu: Întrebându-se ce este un fapt social, Emile Durkheim (1985, Cap. 1)

răspunde:............

Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este parafrazat, atunci se extrage un

pasaj foarte semnificativ din lucrare si se include între ghilimele.

Dacă citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfârsitul uneia si începutul

următoarei) sau când se citează un studiu dintr-o revistă, se specifică acest lucru prin trecerea

numărului respectivelor pagini precedate de ”pp”.

5. Un citat nu trebuie să depăsească 28 de rânduri de text, iar pe o pagină de manuscris se

recomandă să nu fie mai mult de două – trei citate scurte. De asemenea, se recomandă ca citatele care

depăsesc 40 de cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un sigur rând,

păstrându-se un spatiu de mărimea alineatului la dreapta si la stânga citatului. Unii autori sugerează să

procedăm astfel si atunci când citatul pe care vrem să-l folosim depăseste patru rânduri.

6. Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină lasă impresia că

autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a reusit sau nu si-a propus să desprindă ideea de cuvinte. În

situatia în care citatele depăsesc 28 de rânduri este bine să fie prezentate într-o ”casetă”.

7. O lucrare citată poate avea mai multi autori. Când sunt doi autori, fără exceptie, se

mentionează numele amândoura. Dacă lucrarea citată are până la sase autori, regula prevede ca prima

dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să se mentioneze numele primului autor, urmat

de abrevierea si altii = et. al. sau si colab. = si colaboratorii. Între ultimul si penultimul autor se

introduce conjunctia si.

8. Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui lucru se face prin mentionarea

după numele lor, între paranteze, a calitătii (coord.).

9. În redactarea unui studiu se fac uneori trimiteri la institute de cercetare, la organizatii

guvernamentale sau internationale. Prima oară când cităm se trece denumirea institutiei, pentru ca în

citările ulterioare să se treacă doar initialele.

10. Se poate întâmpla, mai rar, ca textul citat să aibă autor anonim: în citare se arată acest

fapt, precizând ”anonim”, după care se face datarea.

11. Se întâlnesc si situatii în care acelasi autor a abordat aceeasi temă la care vrem să ne

referim în mai multe lucrări, apărute în ani diferiti. După numele autorului în paranteză se trec, în

ordine cronologică, anii de aparitie a respectivelor contributii

Ex: Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975,1982,1986) a abordat diferite probleme de

metodologie a cercetării.

12. Dacă aceeasi temă a fost abordată de mai multi autori, dar la anumite intervale de timp, îi

includem într-o singură paranteză, ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele fiecăruia, anul

publicării volumului pe care îl avem în vedere.

Ex: Ipoteza ....... a fost verificată în numeroase cercetări (Abate, 1967; Mackie, 1973;

Schumab, 1966).

13. În cazul în care se fac mai multe citări de pe aceeasi pagină a unei lucrări, după o primă

citare realizată potrivit regulilor prezentate, următoarele se pot face fie astfel: Numele autorului,

precizarea Op. Cit. (opere citate), pagina, fie: Numele autorului, ibidem. Ibidem înseamnă în acelasi

loc şi se poate folosi numai atunci când vrem să repetăm exact citatul notei precedente.

Ex: Wilson, Op. Cit., p.161 sau Wilson, ibidem

14. Uneori, nu avem acces la o lucrare de referinţă, dar o găsim citată sau descoperim un citat

din ea într-o altă lucrarea a unui alt autor. Riguros şi moral este a se recunoaşte că se foloseşte o

informaţie "de mâna a doua", menţionând după numele autorului: "citat de", "după" sau apud, notând

din ce lucrare am preluat citatul. În lista bibliografică se vor trece însă ambele lucrări.

15. Citatele trebuie să fie fidele. Dacă autorul citat, deşi demn de menţionat, face o

eroare evidentă, de stil sau de informaţie, trebuie respectată eroarea sa, dar semnalată cititorului cel

puţin printr-o paranteză pătrată de acest tip: [sic].

În ceea ce priveşte elaborarea listei de referinţe/bibliografiei, prezentăm în continuare regulile

sistemului Harvard sunt următoarele, pentru cele mai frecvente tipuri de surse citate:

1. Includerea în lista de referinţe a unei cărţi se face după următoarea regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul cărţii cu fonturi

italice, Ediţia, Editura, locul publicării.

Ex: Parvu, I 2009, Perfecţionarea managementului în învăţământul superior din perspectiva

cerinţelor ergonomice, Editura Universitară, Bucureşti

2. Includerea în lista de referinţe a unui capitol dintr-o carte se face după următoarea

regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul capitolului', în

Editorul(ii) - nume de familie şi iniţiala prenumelui, Titlul cărţii cu fonturi italice Ediţia, Editura,

locul publicării, paginile

3. Includerea în lista de referinţe a unei lucrări prezentate în cadrul unei conferinţe se face

după următoarea regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul lucrării', Titlul

volumului în care s-au publicat lucrările conferinţei Editura, locul publicării, paginile

Ex: Pârvu, I 2007, 'Educational Management – Main Factor in University Performance

Increasing', The Knowledge Based Organization - Conference Proceedings, Land Forces Academy

Publishing House, Sibiu, pp. 105 – 112

4. Includerea în lista de referinţe a unui articol dintr-o revistă se face după următoarea

regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul articolului',

Numele revistei, Volumul, Numărul, paginile

Ex: Ipate, D.M. 2009, 'Management valuation as an intangible asset', UPB Scientific Bulletin -

Series D, Vol. 71, Iss.3, p. 107 – 124.

5. Includerea în lista de referinţe a unui articol preluat de pe o pagină web se face după

următoarea regulă de redactare:

Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul articolului,

Editorul (dacă este disponibil), Locul publicării (dacă este disponibil), data la care a fost văzut

articolul, URL

Ex: Smidt, H. & Sursock, A. 2011, Engaging in Lifelong Learning: Shaping Inclusive and

Responsive University Strategies, EUA Publications, vizualizat la: 05.08.2012, http://www.eua.be

O situatie des întâlnită în cadrul lucrărilor stiintifice este cea a parafrazelor. A parafraza

înseamnă a repeta cu cuvintele proprii gândirea autorului – parafrazele nu se înclud între ghilimele. În

elaborarea parafrazelor trebuie multă atentie pentru a nu face, de fapt, un plagiat.

Exemplu:

1. Text original:

Universitătilor li se cere acum să functioneze pentru formarea profesională a studentilor – este

vorba despre organizarea universitătilor bazându-se prioritar pe necesitătile individuale ale cursantului

si nu pe interesele profesorului sau ale institutiei. Din această perspectivă universitătile trebuie să îi

înzestreze pe absolventi cu abilităti necesare ocupării unui loc de muncă în contextul noilor conditii si

cerinte economico-sociale. De asemenea, să le ofere acestora posibilitatea de a studia în mod

permanent, de-a lungul întregii vieti oferindu-i studentului oportunitatea de a decide ce, când, unde si

cum să învete si transformându-l pe profesor din sursă de cunostinte în ghid, îndrumător, moderator al

procesului de instruire.

2. Parafrază corectă:

Există numeroase opinii care sustin necesitatea implicării active a universitătilor în formării

studentilor pentru integrarea pe piata muncii, deoarece acesta este interesul fundamental al

absolventului de studii superioare. Totodată, o dată încheiate studiile universitare, nu înseamnă că

absolventul nu va mai reveni în ”scoală”, deoarece economia cunoasterii presupune învătarea de-a

lungul întregii vieti, iar universitătile trebuie să ofere această sansă prin adaptarea permanentă la

nevoia de a învăta a persoanelor active pe piata muncii.

3. Falsă parafrază - plagiat:

Să avem în vedere faptul că universitătile trebuie să functioneze pentru formarea profesională a

studentilor – adică trebuie să se bazeze prioritar pe necesitătile individuale ale cursantului si nu pe

interesele profesorului sau ale institutiei. Astfel, universitătile trebuie să îi înzestreze pe absolventi cu

abilităti necesare ocupării unui loc de muncă în contextul noilor conditii si cerinte economico-sociale.

De asemenea, să le ofere acestora posibilitatea de a studia în mod permanent, de-a lungul întregii vieti

oferindu-i studentului oportunitatea de a decide ce, când, unde si cum să învete si transformându-l pe

profesor din sursă de cunostinte în ghid, îndrumător, moderator al procesului de instruire.

În ceea ce priveste notele de subsol, facem o serie de precizări referitoare la utilizarea acestora:

- Trebuie folosite cu justă măsură;

- Trebuie folosite atunci când indicarea în text a sursei citate ar face lectura dificilă;

- Notele de subsol trebuie să se regăsească si în lista de referinte/bibliografia finală;

- Notele pot fi folosite pentru a introduce un citat de întărire care în text ar fi deranjat;Notele pot

fi folosite pentru a nu îngreuna textul cu observaţii care, oricât de importante ar fi, sunt periferice în

raport cu subiectul şi nu fac decât să repete dintr-un punct de vedere diferit ceea ce s-a spus deja;

- Notele pot fi folosite pentru corectarea afirmaţiilor din text;

- Notele pot fi folosite pentru a traduce în limba în care este scrisă lucrarea un citat care era

esenţial să fie dat în limba străină

- Notele de subsol nu trebuie niciodată să fie foarte lungi, altminteri este un apendice, care trebuie

numerotat si inserat la sfârsitul lucrării.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentati sursele de documentare stiintifică pe care le veti utiliza pentru derularea cercetării

stiintifice a cărei temă ati ales-o.

2. Elaborati fise bibliografice corespunzătoare documentării realizate.

3. Evidentiati tipurile de citări la care le-ati utilizat în cercetarea stiintifică realizată.

4. Introduceti parafraza în lucrarea de cercetare stiintifică realizată.

5. Elaborati o listă bibliografică a cercetării realizate care să cuprindă diverse tipuri de surse

bibliografice.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Potrivit regulilor sistemului Harvard de elaborare a listei de referinte/bibliografiei,

care dintre urmãtoarele este o regulã potrivit cãreia se înscrie titlul unui articol dintr-o

revista:

a. Titlul articolului se include intre ghilimele simple;

b. Titlul articolului se scrie cu majuscule;

c. Titlul articolului se scrie cu fonturi italice;

d. Titlul articolului se scrie inaintea anului de aparitie al articolului.

2. Care este marimea maxima recomandata a unui citat din cadrul unei lucrari

stiintifice?

a. 10 randuri

b. 28 randuri

c. 25 randuri

d. 5 randuri

3. Ce indica faptul ca dupa numele autorului unui citat apare inscrisa indicatia apud?

a. faptul ca respectiva lucrare a mai fost citata pe parcursul manuscrisului stiintific

b. faptul ca respectiva lucrare este elaborata de mai multi autori

c. faptul ca citatul nu este preluat direct dintr-o lucrare a autorului ci dintr-o alta

lucrare a unui alt autor

d. faptul ca citatul nu este fidel ci este o parafraza

4. Ce indica faptul ca dupa numele autorului unui citat apare inscrisa indicatia apud?

a. faptul ca respectiva lucrare a mai fost citata pe parcursul manuscrisului stiintific

b. faptul ca respectiva lucrare este elaborata de mai multi autori

c. faptul ca citatul nu este preluat direct dintr-o lucrare a autorului ci dintr-o alta

lucrare a unui alt autor

d. faptul ca citatul nu este fidel ci este o parafraza

3. REDACTAREA SI SUSTINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR DE

CERCETARE STIINTIFICĂ

Redactarea si sustinerea publică a lucrării de cercetare stiintifică reprezintă etape importante ale

activitătii de cercetare stiintifică, menite să releve valoarea socială a acestei activităti. Fiecare dintre

aceste etape îsi are locul si rolul său distinct în finalizarea si valorificarea oricărei cercetări stiintifice.

Atât redactarea cât si sustinerea publică sunt forme ce includ, fiecare în parte, o componentă

stilistică de limbaj, si mai ales un ansamblu de exigente si reguli de redactare si de comunicare.

3.1. Redactarea lucrării stiintifice

Functia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele investigatiilor

obtinute în etapele precedente. În baza acestei functii, redactarea lucrării stiintifice îsi dezvăluie si

afirmă un continut complex, în cadrul căruia se disting trei etape principale care trebuie parcurse în

succesiunea lor logică. Acestea sunt:

Elaborarea si definitivarea planului de redactare;

Redactarea propriu-zisă a lucrării;

Definitivarea redactării lucrării.

Elaborarea si definitivarea planului de redactare

Se acceptă cvasiunanim că organizarea materialului pentru publicare trebuie să urmeze o

schemă standard, respectiv:

- Elemente tehnice: Pagina de titlu (denumirea universitătii; denumirea facultătii; titlul complet;

numele si prenumele autorului; gradul didactic, numele si prenumele conducătorului stiintific; luna si

anul sustinerii lucrării); Cuprinsul lucrării; Lista figurilor si tabelelor; Lista abrevierilor;

- Elemente de continut: Introducere; Continutul propriu-zis al lucrării; Concluzii si recomandări

pentru cercetările viitoare;

- Anexe (optional);

- Lista bibliografică – lucrări din care s-a citat si lucrări citite, dar din care nu s-a citat).

Redactarea propriu-zisă a lucrării

Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere a lucrării stiintifice, asa cum a

fost ea concepută si structurată în planul de redactare. Nivelul stiintific al oricărei lucrări de cercetare

poate fi realizat pe deplin în măsura în care, în procesul de redactare, se tine seama de următoarele

exigente generale:

- Rigurozitate stiintifică – presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte care să

reflecte în mod fidel procesul economic studiat. Este vorba de folosirea corectă a notiunilor si

conceptelor, a metodelor si tehnicilor adecvate de analiză si calcul, buna interpretare a datelor de

observatie, a informatiilor si rezultatelor calculelor etc;

- Originalitate – constă în asigurarea, pe parcursul elaborării si al redactării, a unui loc central

opiniilor personale ale autorului;

- Corectitudinea elaborării lucrării – presupune asigurarea corelatiilor logice dintre abstractia

stiintifică si fenomenul empiric, real, citarea altor autori, argumentarea riguroasă a evaluării personale;

- Eficacitatea textului – un text eficient atunci când este usor de citit si când deschide orizontul

cititorului;

- Stilul redactării – acesta trebuie să fie personal, concentrat si directionat pe ideea centrală a

lucrării, coerent (fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri bruste de la o problemă la alta),

responsabil;

- Acuratetea gramaticală si literară – o bună stăpânire a limbajului literar si a limbajului de

specialitate.

În ceea ce priveste componentele lucrării, se impun unele precizări:

Titlul lucrării stiintifice

Acesta trebuie să fie sobru, clar, precis si scurt menit să-i atragă atentia cititorului asupra celei

mai importante dintre idei. După aceleasi criterii se formulează si titlurile capitolelor, subtitlurile etc.

Ordinea înscrierii autorilor

În ceea ce priveste autorul/autorii, se începe cu prenumele (sau initiala acestuia) urmată de

numele autorului/autorilor. Dacă este vorba despre o lucrare cu mai multi autori, ordinea acestora se

stabileste după criterii cum sunt: gradul stiintific, contributia adusă la realizarea lucrării, ordinea

alfabetică. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.

Cuprinsul

Desi ”cuprinsul” se scrie ultimul, el figurează la începutul lucrării, după pagina de titlu.

Introducerea lucrării (prefată, cuvânt înainte)

Orice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se prezintă pe scurt tema de

cercetare, strategia de investigare, enuntarea obiectivelor urmărite, definirea cadrului general sau al

problemei, relevarea rezultatelor obtinute, limitele studiului întreprins etc. Această parte a studiului,

pentru că este usor identificabilă prin pozitia sa la începutul lucrării, nu necesită, în mod obligatoriu a

fi intitulată. Totusi, nu este o greseală dacă se precizează denumirea.

O bună introducere trebuie să răspundă mai multor întrebări:

- Care este problema studiată?

- Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?

- Ce implicatii teoretice are studiul realizat si cum va influenta el cunoasterea în domeniu?

- Care sunt enunturile testate si cum au fost derivate concluziile?

Instrumentele de investigatie utilizate

Acestea trebuie descrise cu precizie, argumentându-se gradul de adecvare la fenomenul analizat.

Contributiile proprii ale autorului lucrării

Contributiile personale trebuie prezentate pe larg si cu claritate pentru ca citititorul să le

înteleagă si să le confrunte cu cele ale altor autori.

Ilustrările grafice (figurile)

Se utilizează frecvent pentru a reda în mod sintetic si pregnant o corelatie, o teză, o idee.

Acestea ajută la prezentarea datelor si rezultatelor cercetării, ca si la întelegerea rapidă si coerentă a

textului. Simplitatea, claritatea si continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustratii.

Figurile utilizate în lucrările stiintifice trebuie să aducă un plus de informatie, relevând ceea ce

este esential, nu să dubleze textul. Cerintele pe care trebuie să le respecte o figură inclusă în textul unei

lucrări stiintifice sunt următoarele:

- Să fie numerotate cu cifre arabe;

- Dacă în text este o singură figură aceasta nu se numerotează;

- Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie pe capitole;

- Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea ”Fig.”, se plasează dedesubtul acestora;

- Explicatia figurii (titlul) este precedată de numărul figurii;

- În sistemul Harvard, trimiterea la lucrarea din care a fost preluată figura se face prin indicarea

între paranteze rotunde a numelui autorului, a anului de aparitie a lucrării si a paginii de unde a fost

extrasă figura respectivă;

- La numerotarea si explicatia figurilor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul

lucrării;

- Între numărul figurii si titlul ei se pune un punct sau se lasă un spatiu gol, corespunzător unui

număr de două-trei semne tipografice;

- La sfârsitul explicatiei figurilor nu se pune punct.

Graficele de toate tipurile sunt nelipsite din majoritatea textelor stiintifice. Acestea sunt de mai

multe tipuri, cele mai frecvente însă sunt:

- Graficele cu bare – indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticale valorile variabilelor.

Lungimea fiecărei bare exprimă proportional valoarea unei variabile. Graficele în care dreptunghiurile

sunt perpendiculare pe abcisă se numesc ”histograme”, acestea pot fi în plan sau în spatiu.

16%

71%

11%

2%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

Da Nu Nu stiu Nu raspund

Column 1

Fig. 1. Histogramă în plan

16%

71%

11%

2%0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

Da Nu Nu stiu Nu raspund

3-D Column 1

Fig. 2. Histogramă în spatiu

Cercul de structură – se utilizează pentru a arăta proportia itemilor, luând ca întreg variabila

(100% din suprafată). La rândul lor acestea pot fi în plan sau în spatiu.

Da

Nu

Nu stiu

Nu răspund

Fig. 3. Cerc de structură în plan

Da

Nu

Nu stiu

Nu răspund

Fig. 4. Cerc de structură în spatiu

Este de retinut faptul că printr-un cerc de structură nu se recomandă compararea a mai mult de

cinci itemi si că pentru a pentru a evidentia diferentele dintre itemi se folosesc culori (cele mai

deschise pentru ponderile cele mai mici).

Tabelele

Sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care

ilustrează fenomenul supus analizei; ele sunt comentate mai larg sau mai sumar dup caz. Orice tabel

trebuie să poarte un număr si un titlu (explicatie). Numerotarea tabelelor se face cu cifre arabe, în

ordinea în care apar în lucrare sau în capitolele lucrării, dacă s-u inserat în text mai multe tabele. La

numerotarea tabelelor nu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor si literelor. Cerintele pe care

trebuie să le respecte un tabel inclus în textul unei lucrări stiintifice sunt următoarele:

- Numărul tabelului este precedat de cuvântul ”Tabelul”;

- Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului;

- Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului;

- Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între paranteze a numelui autorului, a

anului de aparitie a lucrării si a paginii de unde a fost extras tabelul respectiv;

- Pe plan international, s-a generalizat practica de a se plasa pe acelasi rând numărul si titlul

tabelului;

- La sfârsitul titlului tabelului nu se pune punct;

- Între numărul tabelului si titlul acestuia se pune un punct sau se lasă un spatiu gol,

corespunzător unui număr de două-trei semne tipografice;

- La numerotarea si titlul tabelelor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul

lucrării.

Anexele

Sunt destinate includerii în lucrare a unor date si informatii (calcule, grafice, scheme, sinteze

sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost utilizate în text; acestea se folosesc

pentru a întări sustinerea ideilor, inclusiv a informatiilor din text.

Definitivarea redactării lucrării

Înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare, orice lucrare trebuie corectată si

asezată într-o formă grafică adecvată.

Paginile lucrării au, de regulă, dimensiunea standard A4, iar hârtia trebuie să fie albă, de o

calitate cât mai bună, folosindu-se acelasi tip de hârtie pentru toată lucrarea, tipărită pe o singură fată a

colii de hârtie.

Litera (font în limba engleză) se recomandă a fi Times New Roman, iar mărimea literei 12

puncte. Titlurile capitolelor se scriu cu literă de 14, bold, iar subcapitolele cu literă de 12, bold. Textul

se scrie cu negru, nefiind recomandată utilizarea altor culori chiar si atunci când se doreste

evidentierea unor cuvinte.

Suprafata paginii acoperită cu text trebuie să rezulte din lăsarea unor margini uniforme sus, jos

si lateral (de minimum 2 cm) sau pentru marginea din stânga de 4 cm pentru ca lucrarea să poată fi

legată.

În ceea ce priveste alineatele acestea presupun faptul că nu încep de la capătul rândului, ci după

un spatiu liber de minimum 0,5 cm. Alineatul presupune trecerea de la o idee la alta. De obicei, într-un

text stiintific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de patru – cinci alineate, deoarece sunt sărace

ideile care pot fi exprimate în trei – patru rânduri. Desigur, sunt si exceptii cum ar fi redactarea unui

ghid.

Paginile se numerotează, de regulă jos, centrat si, uneori se poate ca pe fiecare pagină să fie

înscris colontitlul, adică un rând care se tipăreste deasupra textului curent si care cuprinde titlul lucrării

sau al capitolului, numele autorului etc.

Lucrarea se prezintă editurii sau spre examinare în formă completă, adică incluzând: textul

principal, toate anexele, cuprinsul, bibliografia etc.

3.2. Sustinerea publică a lucrării stiintifice

Orice sustinere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătire complexă de continut si de formă,

între care retinem cu deosebire următoarele:

- Introducerea – în cadrul acesteia autorul enuntă în linii mari problema care face obiectul

sustinerii publice, cu scopul de a trezi interesul auditoriului;

- Continutul sau tratarea subiectului – constă într-o prezentare dezvoltată a ideilor de bază si

utilizarea metodei de argumentare teoretică si faptică profundă;

- Concluzia – are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra principalelor idei si

probleme; pe de altă parte de a consolida convingerea auditoriului supra validitătii si justitiei

concluziilor.

Sustinerea publică a unei lucrări stiintifice presupune trei grupe de reguli:

a) Pregătirea sustinerii publice

O bună pregătire a expunerii presupune: elaborarea planului prezentării; cunoasterea

auditoriului; pregătirea personală a vorbitorului; pregătirea materialului si a tehnicii ajutătoare.

Planul prezentării – trebuie să includă ideile principale ale cercetării efectuate, împreună cu

argumentele de sustinere pentru fiecare dintre acestea. În cadrul acestui plan se cere acordat un spatiu

suficient de mare pentru prezentarea contributiilor personale, avantajelor si eventualelor inconveniente

ale solutiilor propuse în raport cu alte cercetări.

Cunoasterea auditoriului – este o conditie, un criteriu de pregătire a expunerii. Vorbitorul

trebuie să aibă în vedere structura profesională a persoanelor auditoare, nivelul de pregătire si de

interes pentru tema cercetată.

Pregătirea personală a vorbitorului – autorul expunerii stiintifice trebuie să-si controleze

riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie să evite întreruperi prelungite sau un

exces de patetism, sentimentalism într-o problemă sau alta a expunerii.

Pregătirea materialului si a tehnicii ajutătoare – folosirea materialelor audio-vizuale nu numai

că usurează expunerea si evită monotonia, dar micsorează si timpul necesar, permitând încadrarea într-

un timp minim pus la dispozitie.

b) Expunerea în public a rezultatelor cercetării stiintifice

Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris. Vorbitorul

trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul (prin eliminare sau îmbogătire) atunci când i se dă un

termen mai mic sau mai mare, după caz. Pentru încadrarea în timpul pus la dispozitie se cer făcute

exercitii până se retin asemenea idei si argumente care permit încadrarea în spatiul acordat.

c) Diferite alte recomandări practice

Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, vorbitorul trebuie să stie să utilizeze: anumite pauze;

schimbări de ritm, de vorbire si de ton; dialogul cu persoane din rândul auditoriului; diferite momente

de umor.

În mod special, în expunere trebuie să se insiste asupra problemelor necunoscute, noi sau care

prezintă interes si din alte puncte de vedere; în orice caz este recomandat a se evita orice urmă de

improvizatii.

O mare însemnătate are încadrarea vorbitorului în timpul acordat. Pentru aceasta sunt necesare:

dimensionarea materialului scris; o pregătire a sustinerii orale; vorbitorul să-si rezerve 1 – 2 minute

tampon pentru situatii deosebite; o stiintă a prevenirii sau a eliminării rapide a unor stări de tensiune în

rândul asistentei.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Elaborati planul de redactare a lucrării stiintifice pe care o elaborati.

2. Argumentati faptul că lucrarea stiintifică elaborată respectă exigentele generale ale unei

lucrări stiintifice de calitate.

3. Argumentati faptul că structura lucrării stiintifice elaborate respectă exigentele generale ale

unei lucrări stiintifice de calitate.

4. Prezentati motivele care au determinat includerea diferitelor tipuri de grafice incluse în

lucrarea stiintifică realizată.

5. Sustineti lucrarea stiintifică elaborată.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Precizati care dintre următoarele afirmatii referitoare la modul în care se introduc

figurile/tabelele în cadrul unei lucrări stiintifice, sunt adevărate/ false:

a. Dacă în text este o singură figură aceasta se numerotează;

b. La numerotarea si explicatia figurilor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul

lucrării;

c. La sfârsitul explicatiei figurilor se pune punct;

d. Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului;

e. Numărul si titlul tabelului se plasează pe rânduri diferite.

2. Precizati care dintre următoarele afirmatii referitoare la modul în care se introduc

graficele în cadrul unei lucrări stiintifice, sunt adevărate/ false:

a. Graficele se numerotează cu cifre arabe;

b. Între numărul figurii si titlul ei se poate pune un punct;

c. La numerotarea si explicatia figurilor se utilizează de regulă tipuri de litere diferite de cele

utilizate în textul lucrării;

d. Numărul tabelului este precedat de prescurtarea ”Tab.”;

e. Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între paranteze a numelui autorului, a

anului de aparitie a lucrării si a paginii de unde a fost extras tabelul respectiv.

3. Precizati care dintre următoarele afirmatii referitoare la modul în care se introduc

figurile/tabelele în cadrul unei lucrări stiintifice, sunt adevărate/ false:

a. Numerotarea figurilor este precedată de textul ”Figura”;

b. Între numărul figurii si titlul ei se poate pune un punct;

c. La sfârsitul titlului tabelului nu se pune punct;

d. Numărul tabelului se plasează sub tabel;

e. La numerotarea si titlul tabelelor se utilizează de regulă acelasi tip de literă ca si în textul

lucrării.

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea S., 2005, Cum să redactăm, Comunicare.ro, Bucuresti

2. Răboacă Gh, Ciucur D., 2004, Metodologia cercetării stiintifice economice, Ed. FRM,

Bucuresti

3. Umberto Eco, 2006, Cum se face o teză de licentă, Ed. Polirom, Bucuresti