Mentalitati Europene

5/10/2018 Mentalitati Europene - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/mentalitati-europene 1/35

MASTERAT: Comunicare şi Relaţii PubliceLimbă şi Comunicare

MENTALITĂŢI EUROPENE Conf. univ. dr. Mariana Boca

Suport de curs: 15 --22 noiembrie 2008

Mentalitate autohtonistă versusmentalitate cosmopolită

Dup 1800, româniă i s-au întors c treă Occident i-au fost obliga i mereu s se întrebe, cumş ţ ă se întreab i ast zi, cât sunt ei de europeni i ce esteă ş ă ş neeuropean în mentalitatea lor. Pentru c vin din estulă Europei, românii se întreab periodic cine sunt, deă fapt, europenii i dac numai occidentalii creazş ă ă substan a vie a ceea ce numimţ model european. Nu

în ultimul rând ei vor s tie ce îi une te ori ce îiă ş ş desparte de protagoni tii altor culturi de pe acela iş ş continent. Interoga ia cea mai incisiv vine abia dupţ ă ă

aceea pentru românii care ezit s asimileze Europaă ă Occidentului: ce ar fi mai bine, se întreab ei, să ă semene cât mai mult posibil cu figura occidentaluluiprin excelen , sinonim deja europeanului, sau s î iţă ă ş p streze f r rezerve tocmai ceea ce este diferit înă ă ă felul lor de a fi? Chestiunea cu adev rat dificil iă ă ş

care le rezum pe toate celelalte este, de dou secoleă ă



încoace, urm toarea: unde se afl dreapta m sură ă ă ă între occidentalizare i tradi ie, între europenism iş ţ ş na ionalism, între

ţspiritul cosmopolit i

şspiritul

autohton.Istoria a vrut ca românii s se nasc între două ă ă

lumi, Orientul i Occidentul. Poporul român s-aş format în marginea Imperiului Roman. Ast ziă România devine stat de grani ţă în marginea UniuniiEuropene, un al doilea Imperiu Roman, ridicat peprincipiile moderne ale democra iei liberale i aleţ ş capitalismului social de pia , luptând din interiorţă pentru a deveni o posibil Federa ie European , maiă ţ ă ales dup adoptarea textului Constitu iei Europene.ă ţ Condi iile istorico-geografice obiective aleţ pozi ion rii României influen eaz atât raporturile cuţ ă ţ ă

Europa, cât i procesul intern de modelare a identit iiş ăţ na ionale. Mircea Eliade, în 1953, dup plecareaţ ă definitiv din ar , exprim un punct de vedere intrată ţ ă ă

în con tiin a comun româneasc , fie ea europenistş ţ ă ă ă sau na ionalist : “Am fost a eza i de soart laţ ă ş ţ ă frontierele r s ritene ale Europei, pe ambele versanteă ă

ale ultimilor mun i europeni ţ , Carpa ii, de-a lungul iţ ş la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul.Traian ne-a predestinat drept popor de frontier .ă Ocuparea i colonizarea Daciei a însemnat ac iuneaş ţ de expansiune cea mai r s ritean pe care a încercat-ă ă ă

o Imperiul roman în Europa. Într-un anumit fel iş

geografic i cultural, dincolo de Bug, Europaş



înceteaz : romanitatea – cu tot ce reprezenta ea caă sintez i mo tenitoare a marilor civiliza ii maritimeă ş ş ţ i continentale care o precedaser – n-a izbutit s se

ş ă ă

întind mai la r s rit de Bug. De acolo înainte începeă ă ă o alt geografie, i o alt civiliza ie; care poate fiă ş ă ţ interesant , dar care nu mai apar ine Europei, ciă ţ acelei forme istorico-culturale pe care René Grousseto numea “Imperiul Stepelor”…”1 Nici ast ziă percep ia a ceea ce înseamnţ ă Europa istorică i loculş României moderne pe harta ei nu s-a modificat.Românii a eaz inima Europei spre vestul latino-ş ă

germanic, dar î i revendic un loc important în aria saş ă sangvin tocmai pentru c suntă ă ultimul popor latin,situat în deschiderea bazinului slav. Frustrarea iş revolta sunt de aceea destul de mari atunci când

românilor li se refuz de c tre occidentali condi iaă ă ţ istoric deă europeni. Cu toate acestea, românii suntadeseori mândri de o anume natur a lor hibrid ,ă ă rezultat din colaborarea cu memoria bizantin-ă

1 Mircea Eliade, Destinul Culturii Române, 1953, în

Profetism Românesc I, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti,1990, p. 139 (M. Eliade mai adaugă: “Peisajele Europei suntde o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune încare peisajul să nu se schimbe la fiecare sută de kilometri .România este ultima ţară din Europa în care această constantăgeografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisajului se modifică din ce în ce mai încet; varietateageografică este înlocuită cu monotonia nemărginitelor

“pământuri negre” ale Ucrainei, care, pe nesimţite, setransformă în stepele Rusiei eurasiatice.”).



oriental , din apropierea de ru i, polonezi iă ş ş ucraineni, din rela ia special mai ales cu maghiarii,ţ ă dar i cu austriecii, germanii ori cu popoarele

ş

balcanice. A a s-ar explica cre tinismul lor tolerant iş ş ş adaptabilitatea la stiluri de via foarte diferite,ţă combinat cu un conservatorism radical în habitudiniă i în modul de raportare la existen . Românilor leş ţă

place s spun i s arate c sunt poate singuriiă ă ş ă ă europeni care pot tr i firesc i în Orient i înă ş ş Occident, care pot s îi în eleag tot atât de bine i peă ţ ă ş ru i, i pe francezi ori pe germani. Ei cred cu t rie cş ş ă ă au ajuns s cunoasc sau s intuiasc regulile de viaă ă ă ă ţă i reac ia colectiv atât a esticilor, cât i a vesticilor.ş ţ ă ş

Datorit naturii deă popor de grani ţă alspa iului cultural european, românii dezvolt dupţ ă ă

1840 o rela ie specific cuţ ă centrul, pozi ionatţ bineîn eles în Occident, mai întâi unilateral în Fran aţ ţ i apoi multiplicat, datorit interesului cu deosebireş ă

pentru Germania i Italia, mai recent i pentru Anglia,ş ş Spania. E vorba de o rela ie adesea pasional întreţ ă români i centrul vestic, înc rcat fie de admira ieş ă ă ţ

excesiv , fie de respingere nejustificat . Niciodată ă ă îns Europa occidental n-a fost absent dină ă ă con tiin a românilor în ultimii 150 de ani. Treptat, înş ţ ciuda unei împotriviri ra ionale pe care românii oţ exprim i ast zi,ă ş ă Europa, ca model de civiliza ie, s-aţ confundat deplin cu Occidentul, gra ie uneiţ

mentalit i presante, favorizat de istorie i deăţ ă ş



evenimente. Reprezent rile mentale, succesive oriă paralele, au creat mai multe Europe care locuiesc într-un singur imaginar românesc, impresionant prinbog ie i contradic ii: o Europ superioar iăţ ş ţ ă ă ş frustrant ; o Europ visat , dar inaccesibil ; o Europă ă ă ă ă permisiv i exigent ; o Europ str in i totodată ş ă ă ă ă ş ă arhi-prezent ; o Europ prieten , dar nestatornic ; oă ă ă ă Europ ostilă ă sau capricioasă, o Europă critică, dar tolerantă...

Dialogul real sau imaginar cu Europa esteprin excelen dialogul românului cuţă Cel lalt ă , cu oAlteritate mai puternic i mai cuprinz toare, pe câtă ş ă de fascinant , pe atât de greu de asimilat înă comunicare i cunoa tere, de verbalizat în limbajeş ş creatoare ontologic i politico-social. A dialoga cuş

Europa occidental a însemnat adesea a-i reproduceă în cheie româneasc modurile de a fi i sistemele deă ş organizare socio-economic . Dar a legitima naturaă româneasc neimitativ ca fiind tot european a fostă ă ă

întotdeauna dificil în perspectiva sceptic a vesticilor,ă pentru c : românii sunt cre tini, dar ortodoc i; apar ină ş ş ţ

spa iului dun rean, dar sunt i balcanici, vorbesc oţ ă ş limb latin , dar începuturile culturii lor scrise sunt înă ă slavon i-n alfabetul chirilic; sunt estici marca i deă ş ţ comunismul sovietic, dar dictatura lor ceau ist a fostş ă aproape una asiatic … Mesajul discursului vestic s-ă

ar rezuma astfel simplu: românii sunt asem n toriă ă

europenilor, dar parc mai degrab mult diferi i.ă ă ţ



În i i românii, în anii comunismului, au situat Europaş ş ca spa iu mental i imaginarţ ş numai înspre vest, ei s-au auto-pozi ionat nu în marginea, ci

ţdincolo de

grani ele Europei, realitate care a supradimensionat laţ maximum paradoxul rela iilor subiective dintreţ con tiin a colectiv româneasc i modelul european,ş ţ ă ă ş pe cât de râvnit, pe atât de contestat uneori, în numeleidentit ii proprii.ăţ

Dincolo de sentimente, s-au cristalizat în timpdou atitudini ferme, între care există ă atât raporturiantinomice ireconciliabile, cât şi o realăcomplementarietate: autohtonismul şi europenismul .Între Cele Două Războaie Mondiale s-a produs

polarizarea acestor două curente în formele cele maiserios structurate la nivel de mentalitate şi în luări de

poziţie teoretică. Autohtonismul, coincident adeseorinaţionalismului, a preluat manifestări radicale saunuanţat-echilibrate şi s-a numit tradiţionalism,ortodoxism, gândirism, profetism românesc sau pur şi simplu românism. Nota comună a tuturor acestor variante este valorizarea nu numai a moşteniriiromane, în definirea identităţii spirituale româneşti,ci şi a memoriei pre-latine, traco-dacice, identificatădrept energie activă în toată cultura folclorică.Mircea Eliade, unul din liderii acestei direcţii în anii1930, vede amprenta ireductibilă a culturii româneştiîn sinteza spirituală traco-romană, care a făcut

posibilă “întâlnirea atât de fecundă între Roma,

Thracia şi creştinismul arhaic”: “…În această parte a



Europei, considerată aproape pierdută dupăinstalarea dominaţiei otomane, s-au păstrat comoride spiritualitate care au făcut cândva parte din însuşicentrul culturii europene: căci Thracia dionisiacă şiGrecia orphică, Roma imperială si creştină … s-auîntâlnit şi şi-au plăsmuit cele mai de seamă valori.”2

Din nostalgia originii dacice s-a născut o anumeexaltare a românismului la Nae Ionescu, la MirceaVulcănescu (Omul Românesc, Ispita dacică,

Existenţa concretă în metafizica românească, Dimensiunea românească a existenţei) şi laConstantin Noica. Din aceeaşi sursă s-a configuratapoi profetismul românesc a lui Mircea Eliade, dar şiscepticismul lui C. Rădulescu-Motru ( Psihologia

poporului român) faţă de compatibilitatea între profilul mental românesc şi cel occidental, ca şifilozofia stilului a lui Lucian Blaga. Toate acesteconcepţii, foarte diferite între ele, definesc mitico-

poetic identitatea traco-dacică a românilor, cu prea puţine argumente strict ştiinţifice. Mai importanteste că ajung la aceeaşi concluzie, anume că Europanu este sinonimă cu Occidentul şi că românii îşi au

deja de demult locul lor sigur în adevărata Europă:“Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întinsGrecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturatadevărata Europă, nu cea geografică, ci Europaspirituală. Şi toate valorile create înlăuntrul acesteizone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al

culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură2 Mircea Eliade, op. cit., p. 150.



europeană redusă numai la formele ei occidentale.Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa seîntregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiulcarpato-balcanic.”3 Astăzi, în 2006, auto-legitimareacivilizaţiei româneşti prin originea traco-dacică şi-a

pierdut enorm din credibilitate, mai bine-zis s-aistoricizat accentuat, în ciuda unor valuri de dacismîncă activ. Românii rămân în continuare sensibili ladiscursul tip Mircea Eliade, dar el nu îşi mai

probează în nici un fel eficienţa în noile condiţiisocial-istorice. Pe de altă parte, definiţia lui Eliadedată Europei îşi inversează în mare parte termenii. Înlumea contemporană, Europa vestică se confundă cuEuropa spirituală, o Europă canonică şi inevitabilreductivă, formatoare şi garantă a patrimoniului şi amemoriei europene fundamentale, dar mai alesînzestrată cu toată puterea politico-economică săintegreze progresiv Europa geografică, aceea carevine dintr-un alt ritm istoric, deşi bogată în modeleculturale complementare.

Europenismul a fost obligat să secondezeinfluenţa autohtonismului în anii ‘30-’40 ai

secolului trecut, iar sub comunism a luat chipulostracizat al atitudinii interzise, cenzurate sau vagtolerate. Astăzi îşi ia din plin revanşa. EugenLovinescu, p rintele sincronismului, este cel maiă vizibil lider al acestei direc ii, din vremea lui Mirceaţ Eliade i intrat în con tiin a public . În viziuneaş ş ţ ă europenist memoria traco-dac nu are nici oă ă

3 Mircea Eliade, op. cit., pp. 150-151.



importan major pentru civiliza iaţă ă ţ românămodernă. Este revendicată valorizarea maximalănumai a fondului latin şi a “atingerii” cu Apusuleuropean. Pentru Lovinescu, ca şi pentru toţi românii

pro-occidentali, inclusiv pentru cei de astăzi, Europaeste sinonimă cu Occidentul. În cartea sa din 1925,

Istoria civiliza iei române moderne ţ , Lovinescudiagnosticheaz f r echivoc procesul de edificare aă ă ă României moderne în dependen a fa de preluarea iţ ţă ş

asimilarea modelului occidental : „Orice progres alculturii române e un produs al contactului cuApusul…”4. Apoi rezum procesul rapid deă modernizare a României, ca rezultat al separ rii deă istoria oriental , de tradi ia ortodoxist , de r d cinileă ţ ă ă ă bizantino-slavo-balcanice5 i al aproprierii deş ideologia, mentalitatea i cultura Occidentului: „Prinş

tratatul de la Adrianopol (1829), prin exodul tinerimii4 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (I Forţele revoluţionare; II Forţele reacţionare; III Legile

formaţiei civilizaţiei româneşti), ediţie şi studiu introductivde Z. Ornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 5.5 Lovinescu este un radical anti-ortodoxist, revendicând dreptunică şi reală identitate românească aceea de origine latino-

occidentală: „În trecutul nostru, nu considerăm ca un patrimoniu decât elementul fix al rasei şi al vieţii naţionale, nuşi elementele întâmplătoare şi regretabile ale influenţelor orientale. Privim deci contactul cu Apusul ca pe o reluare aadevăratei continuităţi etnice şi ideale; descătuşându-ne,deocamdată, de formele sociale, ne va dezrobi, mai târziu, deinvizibilele lanţuri spirituale ale Ţarigradului, ale Athosuluisau ale Kievului, adică de forţele ancestrale ale

obscurantismului şi ale inerţiei, pentru a ne pune pe caleagăsirii de sine şi a progresului” (Op. cit ., p. 13).



române, cu deosebire la Paris, veacul al XIX-lea ne-apus într-un contact direct i fecund, mai ales cuş ideologia social a revolu iei franceze; prină ţ interdependen a cultural i economic a vie iiţ ă ş ă ţ contemporane, am ie it, a adar, bruscş ş 6 din robiaformelor culturale ale R s ritului pentru a intra înă ă circuitul vie ii materiale i morale a Apusului.ţ ş Cuajutorul lui ne-am creat, astfel, unitatea na ional subţ ă forma unui stat de civiliza ie occidental ”. Legeaţ ă

imita iei ţ , spune Lovinescu, st la baza acestui procesă în doi timpi (simularea este urmat deă stimulare), dincare face parte i fenomenulş formelor f r fond ă ă , pecare, spre deosebire de genera ia junimist a lui Tituţ ă Maiorescu, el îl consider inevitabil i creator.ă ş Lovinescu recunoa te îns influen a important aş ă ţ ă mi c rii tradi ionalisteş ă ţ 7 i o combate înfruntând ideileş

6 Lovinescu îl citează pe Alecu Russo, care spunea: „…În 16ani de la 1835 la 1851 mai mult a trăit Moldova decât în celecinci sute de ani istorici de la descălecarea lui Dragoş, la1359, până în zilele părinţilor noştri… Părinţii noştri audeschis ochii în leagănul strămoşesc; oamenii de la 1835,care inaugurează generaţia de faţă, au răsărit din larma ideilor

nouă. Ochii şi gândul părinţilor se învârteau la răsărit, ainoştri sunt aţintiţi spre apus: deosebire de la cer la pământ”(Alecu Russo, Scrieri, Editura Minerva, Bucureşti, p. 32).7 Junimiştii, chiar şi socialiştii de la sfârşitul secolului XIX,apoi poporaniştii şi sămănătoriştii, iar între cele douărăzboaie mondiale gândiriştii, se opun procesului desincronizare rapidă cu Occidentul.

Eugen Lovinescu discută foarte lucid şi cazul

Eminescu, arătând că „misticismul naţional şi misticismulţărănesc” al publicistului Eminescu, anti-occidental,



liderilor acesteia, printre ei num rându-se Nicolaeă Iorga: „Adev rat mediu de forma ie a noului sufletă ţ românesc, prin identitatea rasei i a mentalit ii, înş ăţ

judecarea Apusului, nu ne putem uni cu istoriciitradi ionali ti ce sus in c «oricât l-am iubi pentruţ ş ţ ă cultura lui îndr znea i bogat , de R s rit ne leagă ţă ş ă ă ă ă via a noastr i a str mo ilor no tri. Aici ne suntţ ă ş ă ş ş r d cinile, toate meritele…»”ă ă 8. Replica luiLovinescu este ferm , sunând ast zi straniu deă ă

similar cu discursurile politice sau jurnalistice aleultimilor ani: „R s ritul e, negre it, o for aă ă ş ţă trecutului, dar nu i a prezentului…ş În veacul i de ş la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidentelux! Progresul nu poate deci însemna, pentru noi,decât fecundarea fondului na ional prin elementul ţ creator al ideologiei apusene (s.n.)…”9.

Este evident că prin Apus, Eugen Lovinescuînţelege, de fapt, Europa. Sinonimia termenilor nutrebuie să ne surprindă, ea având o aplicaţie istorico-culturală şi socio-politică, iar nu una geografică, înopinia occidentalilor înşişi, a căror mentalitate esteîn întregime construită pe această convingere

socotită aproape un adevăr axiomatic. Iar reprezentarea lui mentală s-ar traduce astfel: Europafizică se întinde până la Urali, e foarte adevărat.

conservator şi retrograd, opozant radical al statului democraticmodern, nu trebuie mitizat datorită poetului Eminescu.8 Eugen Lovinescu îl citează pe Nicolae Iorga, Trei lecţiuni

de istorie, p. 47 (apud op. cit ., p. 11-12).9 Eugen Lovinescu, op. cit ., p. 11-12.



Teritoriul geografic european include ambele lumi,Apusul şi Răsăritul. Dar civilizaţia de tip european,comportamentul politico-economic european şistatul european modern îşi au originea în Occident.Tot acolo se produce primordial transformarea lor istorică. Dacă vrem să conciliem cele două poziţii,aceea care asimilează Europa Vestului, cu cea care odeschide în egală măsură Estului, vom obţine oviziune mai profundă.

Crizele culturii şi civilizaţiei europene au pornit de fiecare dată din Apus şi în acelaşi spaţiu şi-au găsit prioritar soluţiile, prin redefiniri identitareciclice. Înainte de a se confunda cu un teritoriu binedeterminat, Europa este o hartă mentală , populatănu atât cu ţări şi peisaje, ci cu idei şi valori, cuatitudini politice şi existenţiale, cu fenomeneculturale şi evenimente istorice, cu mituri şi eroi, curevelaţii religioase şi cataclisme sociale, cu reuşitesociale unice şi mari greşeli istorice, cu utopii şiidealuri deschise. Fiecare dintre locuitorii Europeigeografice, fie că trăieşte în Est sau în Vest, esteliber să asimileze acest teritoriu mental european, să-

l comunice şi să participe la evoluţia lui. Vorbim,astfel, de o Europă interioară pe care o primim orinu prin educaţie şi tradiţie, pe care o purtăm cu noi

prin adaptare şi cunoaştere, prin imitaţie şicreativitate. Este tocmai Europa mentalităţilor , pecât de canonică, pe atât de liberă în dinamismulreprezentărilor ei psihosociale unde se compuneidentitatea culturală europeană – pluriformă,



contradictorie şi, totuşi, unitară, în limitelelegitimităţii pe care i-o conferă istoria.

Numeroasele argumente în susţinerea acesteiconcepţii nu sunt mitico-poetice, ci istorice şiştiinţifice. Europa interioară se exprimă, la nivelcolectiv, printr-o Europă reală creatoare a economieişi a justiţiei moderne, a politicilor democratice şi astatului de drept, a ceea ce la 1945 K. R. Popper numea Societatea deschisă . Încă din 1925, Eugen

Lovinescu spune că cea mai înţeleaptă atitudine asocietăţii româneşti este aceea de a merge în direcţiamodelului apusean, fără nici un fel de ezitări. Învolumul III al Istoriei civilizaţiei… ( Legile formaţieicivilizaţiei române), Lovinescu arată că sincronismuleste rezultatul unei legi moderne a circulaţiei

bunurilor culturale, materiale şi spirituale, anticipatede Marx şi care generează de fapt imitaţia. El onumeşte „legea interdependenţei” şi explicând-odidactic anticipează uimitor globalismulcontemporan: „Interdependenţă” înseamnă numaiatâta: că o ţară de pe glob nu poate evolua liberă de

presiunea globului întreg, presiune exercitată în

primul rând de marile popoare civilizate şiindustriale (s.n.). Efectul acestei presiuni poate fi

pozitiv sau negativ”10. Interdependenţa crează deja

10 Eugen Lovinescu explică în ton de pamflet dur efecteleinterdependenţei: “Rezumând, „interdependenţa” duce larezultatul că unele popoare mulg şi altele sunt mulse. Şi toată

„filozofia” e să nu fii muls. O ţară ca România, care nu poateavea o industrie prin care să mulgă – ca să nu fie ea însăşi



în primele decenii ale secolului XX un mecanism presant de interculturalitate care va fi şi cureaua detransmisie globală a mentalităţii politico-economiceeuropene şi a modelului cultural european.

Analiza lovinesciană a comportamentuluiromânesc în plin fenomen de interdependenţămodernă este încă actuală, în sensul că explicădecalajele acumulate în plan social şi economic,

puternic adâncite de altfel de perioada comunistă, pe

care Lovinescu nu putea să o prevadă: „Ceea ce neîmpiedică pe noi să fim o ţară capitalistă industrială etocmai „interdependenţa”, fiindcă nu putem concura

pe piaţa mondială industria mare occidentală şiamericană… Din cauza acestei „interdependenţe” nise impune fatal o „democraţie rurală”, pentru că, fărăRevoluţia franceză, fără introducereaconstituţionalismului, a ideilor europene, etc., această„democraţie rurală” era imposibilă, nu numai ca fapt,dar şi ca concept”11. Insistenţa asupra sintagmei„democraţie rurală”, prin opoziţie cu „democraţieindustrială”, nu trebuie să ne mire, atâta vreme cât şila anul 2005 jumătate din populaţia României trăieşte

şi munceşte în zona rurală.

mulsă fără compensare, trebuie să-şi organizeze agricultura, săfacă „democraţie rurală”… Să mulgă şi ea cum poate – pecalea aceasta – pe ceilalţi care o mulg prin capitalul şiindustriile lor. Imposibilitatea de a fi o ţară industrială şi

imperativul democraţiei rurale sunt efectele interdependenţei”

(op. cit ., p. 276-277).11 Idem.



Am detaliat demonstraţia lovinescianădeoarece vine în întâmpinarea unei mari deschiderispre cunoaşterea mentalităţilor europene moderne.Punctul de vedere al lui Lovinescu, ca al tuturor europeniştilor, este radical. Dar radicalismul de tiplovinescian se naşte din spirit critic şi din luciditate

politico-culturală. Este un apel la raţiune şi lacreativitate de tip european. Românismul sautradiţionalismul, ortodoxismul şi profetismul

românesc mizează pe un alt fel de radicalism, dacănu extatic, cel puţin patetic, activând nu raţiuneacritică, ci iraţionalul fertil al mentalului colectiv.Curentele de orientare naţionalistă pot avea un

potenţial utopic seducător, dar prea puţin compatibilcu realităţile concret-istorice. Cum chiar Lovinescuarată, numai spiritul critic poate dinamiza societatearomânească şi o poate instala în ritmurile superioareale modernităţii, atâta vreme cât modernitatea însăşieste un destin istoric inevitabil. Pe de altă parte, înciuda tuturor ezitărilor structurale, tânăramodernitate are parte, la 1925, de o fotografieoptimistă, graţie sincronizării politico-economice,

mai puţin celei culturală, spune Lovinescu:„Interdependenţa ţării noastre în sânul vieţiieuropene nu mai este „interdependenţa muştei în

plasa păianjenului”, ci o interdependenţă reală… Îndomeniul politic colaboraţia noastră este de pe acumefectivă. România a devenit un factor apreciabil alechilibrului european, iar în timpul războiuluimondial, la un moment dat, a avut un rol



determinant în destinele civilizaţiei europene. Şi îndomeniul economic am devenit un element activ: orecoltă de grâu mai îmbelşugată sau descoperireaunor noi terenuri petrolifere au repercusiuni pe toate

pieţele mondiale. Ieşind din faza „muştei în plasa păianjenului”, trăim, prin urmare, solidar şi sincronicîn structura vieţii europene”12.

Pentru a întregi previziunile lui Lovinescu,cultura românească în anii ‘30-’40 a început să

participe activ la creativitatea internă amodernismului european. Important este că la 1938România se europenizase profund, dezvoltând omentalitate europeană autonomă, care justificaîncrederea generaţiei din epocă într-un destinnaţional superior. Consecinţele celui de-Al DoileaRăzboi Mondial, instalarea comunismului în toatăEuropa de Est şi izolarea României până la finelesecolului XX în lagărul sovietic au spulberatdefinitiv aceste speranţe. Între 1948-1990 modelulcultural occidental şi mentalitatea politico-economică europeană, comportamentul religioseuropean şi mai toate reflexele psihosociale de tip

european, dobândite în numai un secol demodernizare rapidă (1840-1940) au fost supusesistematic demonizării oficiale, beneficiind de otransfigurare negativă majoră care le-a compromissubstanţa mentală vie şi mecanismul de funcţionarelegitimă. Interdicţia, cenzura, persecuţia, frica,înstrăinarea colectivă le-a istoricizat, împingându-le12 Op. cit ., p. 279.



în mare măsură în uitare. Mentalitatea liberal-cosmopolită europeană a fost înlocuită cumentalitatea totalitară de tip sovietic, iar modeluleuropean a fost substituit brutal cu modeluleconomico-politic comunist.

După 1990, românii au început săredescopere Europa. Un proces dificil şi chinuitor care durează deja de 16 ani încheiaţi. Un procesextrem de frustrant, dacă ne gândim că România

interbelică, în cam tot atâţia ani şi fără mijloacele decomunicare actuale, a reuşit să producă o civilizaţiematerială şi o cultură pregătite la 1938 să intre înconcurenţă cu Occidentul. ReeuropenizareaRomâniei este dramatică şi plină de convulsii socialedeoarece este făcută, bineînţeles, de aceiaşi oamenicare au fost croiţi procustian după măsurile dictate43 de ani de regimul comunist, de aceiaşi oamenicare educă şi noua generaţie născută după 1985.Istoria cere din nou românilor, la distanţă de numai

jumătate de secol, să se reinventeze pe ei înşişi, să-şifacă ordine în bucătăria intestină a imaginarului cucare vin din totalitarism şi, înainte de toate, să

recupereze o mentalitate uitată sau niciodată ştiută.Uniunea Europeană nu se adresează Românieinicidecum prin capcane gen “plasă de păianjen”.Interdependenţa la care sunt invitaţi românii să

participe prin integrare este una a normelor, astandardelor şi a principiilor valabile pentru toţieuropenii. Spaţiul european unit, văzut adeseori ca



un al doilea Imperiu Roman, este unul al beneficiilor şi a sacrificiilor comune.

Sistemul democratic occidental, economiacapitalului şi legalitatea, libertatea individului şi

politicile sociale arată astăzi altfel în Europaapuseană decât la 1938 pentru că au parcurs oevoluţie ratată de România comunistă, evoluţie carea produs şi glazura ispititoare a consumismului şihedonismului. Pentru a obţine botezul integrării şi

pentru a fi recunoscuţi drept europeni, tuturor esticilor, nu numai românilor, li se cere imperativ otransformare urgentă a reprezentărilor mentalecolective, din care rezultă amprenta imposibil detrucat a oricărei societăţi, urgenţă rezumatăautoironic de ucraineanul Iuri Andruhovîci: „Iar voi[esticii], replicau fericiţii anistorici [occidentali], ar trebui în primul rând să scăpaţi de mentalitateavoastră. Fiindcă ea continuă să fie una totalitară, şiasta înseamnă că democraţiile voastre neînchegatesunt ameninţate permanent”13.

13 Iuri Andruhovîci, Revizuiri central-europene, în Europamea. Două eseuri despre aşa-numita Europă centrală, de

Iuri Andruhovîci şi Adrzej Stasiuk, Editura Polirom, Iaşi,2003, p. 35.



Uniunea Europeană. Mentalitatea integraţionistă faţă în faţă cu euroscepticismul

Lumea europeană aşa cum arată ea sub chipulde astăzi al Uniunii Europene este, nu numai pentrueuropeni, ci şi pentru foarte mulţi alţi locuitori aisatului global, cea mai bună dintre lumile posibile

până în prezent. Uniunea Europeană, fără să fietotuşi cea mai puternică dintre lumile existente, esteo societate mult râvnită deoarece se impune cateritoriu securizat de reguli şi principii clare, undeindividul, prin excelenţă, nu se simte pierdut sauagresat, ci se ştie protejat de un sistem funcţional şiadeseori flexibil. Echilibrul dintre cetăţean şi stat

oferă libertate în siguranţă , datorită aderării fiecăruiindivid la o reţea dinamică de norme şi limite carelegitimează coerenţa spaţiului social. Iar pactuldintre cetăţean şi stat se exprimă într-un fel propriuşi previzibil de a fi, de a gândi şi de a acţiona aleuropeanului, a cărui substanţă ia formă şi identitateîn ceea ce numim mentalitate europeană.



De ce-ar fi lumea europeană actuală mai bunădecât alte societăţi existente? Cât de valabil poate fi

punctul de vedere european în măsurarea structurii şievoluţiei unei societăţi, pe o scară proprie a bineluişi răului? Pe ce se bazează lumea europeană când seconstituie în model şi de unde provine autoritateamodelului european? Este cazul sau nu să neîncredem în destinul istoric al modelului european?Sunt întrebări care preocupă în aceşti aniconştiinţele. O introducere în bazinul încăpător almentalităţilor europene ajută la formularea, cel puţintemporară, a răspunsurilor şi la un control raţional alneliniştilor colective. În centrul acestora se află visul european însuşi, care ar trebui să împacespectaculos şi aproape mântuitor uniformizarea cuindividualismul, federalizarea cu etnicismul princhiar edificarea în curs a Uniunii Europene.Uniformizarea e vizibilă mai ales în pierdereacapitalurilor culturale naţionale sau etnice,inaderente la modelul general european, dar şi însupranormarea economico-socială, care pare să lasemai puţin spaţiu de joc individului şi grupurilor decât promite generos sistemul comunitar, deşi

posibilităţile de personalizare a vieţii se dovedescmereu inepuizabile în Uniunea Europeană.Restrângerea expansiunii individualismului, atât câteste perceptibilă astăzi, nu pune în pericol principiullibertăţii individuale, ca axă a societăţii democraticeeuropene, dar acumulează îndoieli şi tensiuniconflictuale din ce în ce mai ample. E posibil ca

tocmai ele să se constituie în acea energie de crizădin care va porni într-un viitor nu prea îndepărtat



reformularea din interior a mentalităţii social- politice europene, fidelă propriei istorii, dar şideschisă noii realităţi unionale europene, cu un

potenţial reformator la nivelul conştiinţelor,imposibil de ocolit astăzi.

Uniunea Europeană s-a născut din voinţaliderilor occidentali, obligaţi să găsească o soluţie

pentru pace reală după două războaie mondialedeclanşate de Europa în mai puţin de jumătate de

secol. “Oamenii nu acceptă schimbarea decât dinnecesitate; ei nu văd necesitatea decât în criză.”14

Sunt cuvintele lui Jean Monnet, fondatorul vizionar alComunităţii Europene. Opinia publică şi-a urmatîndeaproape elita politică, cu o convingere variabilă,mereu suspicioasă, dar suficientă pentru a legitima

pas cu pas un proces care a început imediat după Al

Doilea Război Mondial. La 1945 europenii au înţelesîn sfârşit că uriaşa vulnerabilitate a Europei vinetocmai din fărâmiţarea teritoriului ei în nenumăratestate cu tot atâtea istorii naţionale, orgolii, interesespecifice. Divizarea acumulase ură între naţiuni şiconservase incompatibilităţi mitizate, conflicte

violente, complexe de superioritate şi utopii xenofobe periculoase. Războaiele mondiale au adus Europaistorică în situaţia de a pierde autoritatea şi influenţafără rival pe care avusese timp de secole în lume.Criza morală şi spirituală, nemaivorbind de ceaeconomică şi socială, atinsese o asemenea intensitatela 1945 încât elita intelectuală occidentală se întreba

14 Jean Monnet, Repères pour une méthode, Ed. Fayard, 1996.



dacă se mai poate vorbi de un model european viabilşi dacă eşecul generalizat al culturii europene şi alsistemelor sale de valori, compromise de genocid, derasism, de incredibile extremisme create şi întreţinutechiar de intelectuali, mai permite o renaştere. Europaavea nevoie de un viitor.

În aceste condiţii, Occidentul european atrebuit să accepte şi să cultive protecţia oferită deStatele Unite ale Americii, pentru a avea timp să-şi

regândească din interior prezentul şi direcţia istorică.Mai mult, să nu uităm că după 1945 Europa a trebuitsă înfrunte şi o altă faţă a divizării, ca o maximă

provocare a istoriei. Teritoriul ei s-a rupt în două – Europa vestică, capitalistă , şi Europa estică,comunistă , aflată în dependenţa strictă a Rusieisovietice. Drept urmare, a apărut o formă de conflictîngheţat care a transformat Europa, pentru încăaproape toată a doua jumătate a secolului XX, într-un teatru de război programat cu meticulozităţi

paranoice: războiul rece, încheiat în 1990, după odisoluţie rapidă, pentru multă lume imprevizibilă, alagărului sovietic.

Ideea unificării Europei a luat astfel naşteredin criza europeană structurală, resimţită dramatic,de state şi de indivizi, după Al Doilea Război. Pentruca modelul european să-şi recâştige legitimitatea înfaţa lumii, pentru ca europenii să redobândeascăîncrederea şi respectul celorlalte culturi, era necesarăo schimbare majoră de mentalitate şi deautoproiecţie identitară . S-a revenit la un vis mai



vechi, pe care l-au trăit prin forţă romanii în marşulimperiului lor şi pe care l-a redescoperit Carol celMare, apoi Napoleon: desfiinţarea graniţelor, unireanaţiunilor europene. Era nevoie însă la 1950 de o cutotul altfel de unificare europeană, decât aceeafăcută de armate şi de logica forţei. Chiar de laînceputul războiului rece elita politică occidentală acăutat soluţii pentru unificarea Europei vestice, deşi

pentru mulţi europeni depăşirea divizării şi a

conflictelor prin negociere şi pacte comune păreanumai o utopie fantezistă. Clasei politice occidentalei se ofereau trei alternative posibile la nevoiaunificării: cooperarea internaţională, federalizarea şisistemul comunitar. Vizionarismul liderilor francezi,ai celor din Benelux şi a celor germani a demonstratcă formele de colaborare internaţională, întotdeaunaimportante, îşi atinseseră clar limitele, chiar în aniide după război, pentru că nici nu puteau schimbaexercitarea autorităţii şi organizarea Europei, nici nueliminau sursele de conflict. Pe de altă parte,federalizarea Europei şi elaborarea unei constituţiiunice era imposibil de pus în practică atunci, din

lipsa aderenţilor la nivelul guvernelor şi al opiniei publice. Era, evident, necesară, naşterea unei altementalităţi europene – politice, economico-sociale,militare, care să permită interconectarea statelor europene intr-o federaţie.

Prin declaraţia istorică susţinută la 9 mai 1950în Paris de Robert Schuman şi inspirată de JeanMonnet se propune soluţia comunitară . Ei vorbesc



printre primii de construcţia europeană şi de bazeleunei Federaţii europene, posibile în viitor, îmbinândoptimismul cu pragmatismul: “Europa nu se va facedintr-o dată, şi nici printr-o construcţie de ansamblu.Ea se va face prin realizări concrete, care să creezemai întâi o solidaritate de fapt.” Se observă şi dinacest discurs programatic că politicienii occidentalilansează chiar din anii ’50 ai secolului trecut un nouconcept asupra Europei. E vorba de o Europă care se

va face, nu de cea care exista deja. Noua Europă ar trebui să înceapă prin a crea o comunitate amecanismelor şi instituţiilor, a legilor şi regulilor,

pentru a ajunge să redefinească conceptul de naţiuneşi să dezvolte o mentalitate europeană unificată, înviaţa socială şi politică, în economie, în cultură şi înviaţa religioasă. O asemenea mentalitate europeanăcomunitară ar trebui să se exprime printr-o opinie

publică europeană, prin atitudine şi comportamentespecifice, prin reprezentări sociale fundamentale încare să se recunoască orice european, indiferent deţara de origine. S-ar putea naşte astfel în timp maimult decât un model european – o identitate

europeană unificată , ce ar conduce la constituireaunei naţiuni europene şi, implicit, la regândireaconceptului de cetăţenie. Întrebarea este ce s-arealizat din toate aceste obiective şi unde se aflăastăzi europenii.

Din 1950 procesul a decurs în etape din ce înce mai ambiţioase, începând cu ComunitateaEuropeană a Cărbunelui şi Oţelului (Paris, 18 aprilie



1951) şi continuând cu Tratatul de la Roma (25martie 1957), Comunitatea Economică Europeană(Piaţa Comună), Tratatul de la Maastricht (1992),care a dat naştere Uniunii Europene în forma deastăzi. Prin urmare, Comunitatea Europeană aapărut mai întâi ca o realitate economică , pentru căla acest nivel statele sunt cele mai permisive în a-şidelega competenţele unor instituţii independente.Piaţa Comună, Uniunea Vamală, Politica Agricolă

Comună, Sistemul Monetar European, culminând cumoneda unică (1 ianuarie 2002) au demonstratsuccesul unificării economice a Europei şi au probatsolidaritatea concretă prin supunerea la aceleaşinorme economice. Marea piaţă internă, liberacirculaţie a oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor reprezintă şi o bună strategie europeană în faţanoilor forme de competiţie economică aduse deglobalizare, probabil unica eficientă.

Deşi în 1954 proiectul constituirii uneiComunităţi Europene de Apărare şi a uneiComunităţi Politice Europene a eşuat, amânând

pentru mult timp discuţia federalizării, mai ales după

1979 Comunitatea Europeană începe să devină şi orealitate politică . Comunitatea politică este în cursde realizare astăzi, la 2006, dar nu are nicidecumacelaşi succes rapid şi acelaşi suport de încredere caşi unificarea economică, deoarece competenţeledelegate Parlamentului European, îndeosebi, şiComisiei Europene sunt mult mai sensibile, nasccontroverse, nemulţumiri, viziuni diferite. Un



început de criză s-a manifestat deja când ţărifondatoare ale Uniunii, Franţa şi Olanda, au dat unvot negativ la referendumul de ratificare aConstituţiei Europene, finalizată după aprinse şidificile negocieri. Unificarea europeană se află astăziîntr-un moment de cotitură, previzibil încă de lasemnarea Tratului de la Maastricht.

Pentru ca procesul unificării să nu se opreascăla exploatarea funcţionalităţii Comunităţii economice

şi pentru ca unificarea politică să devină efectivă, printr-o constituţie unică, o politică de apărare şi o politică externă comune, în mod foarte evident ar fitimpul ca unificarea să treacă dincolo de norme,instituţii etc. şi să devină un bun social şi un bunindividual. Prin urmare, ar trebui să înceapă a douafază majoră din evoluţia unificării, de data aceastanu din voinţa liderilor, ci din voinţa prioritară aindivizilor şi a grupurilor. Dacă până acumunificarea a fost decisă şi înfăptuită de lideri, declasa politică, continuarea unificării impune

participarea cetăţeanului la decizie şi la schimbare.Unificarea trebuie să coboare din sălile de şedinţă

ale parlamentelor şi guvernelor în stradă, trebuie săiasă din clădirile birocraţiei europene şi să intre încasele oamenilor, în spaţiile de dezbatere publică, înmass-media. E aşteptată o transformare a conştiinţeicolective şi a celei individuale, în direcţia dobândiriiunei mentalităţi europene unificate, complementarăşi nu concurentă mentalităţii specifice fiecăreinaţiuni sau grup etnic în parte. Aproape o urgenţă,



din această perspectivă, deloc uşor de atins, estecrearea unui spaţiu public european şi a unei opinii

publice europene (nu doar pro-europene), cu odinamică autonomă. Există deja realizări concrete.Ele sunt insuficiente, dar conturează un început caretransformă pas cu pas conştiinţele şi mentalitatea:canal de ştiri europene; diverse manifestări,competiţii, întâlniri şi congrese la nivel european;colaborări serioase în învăţământul universitar,

înfrăţiri între sate şi oraşe din ţări diferite…Spaţiul public şi opinia publică sunt fenomenecare nu pot fi dictate prin norme şi mecanismeinstituţionale. Ele depind de voinţa cetăţenilor şi agrupurilor, se traduc prin acte de cunoaşterereciprocă, prin dezbateri, înfruntări, principiulconstitutiv fiind dialogul , manifestat în contrazicereşi negociere. Un asemenea flux al comunicării întrenaţiunile, grupurile, etniile din interiorul Uniunii ar

putea duce la crearea unei societăţi civile europeneunificate, care înseamnă altceva decât societateacivilă a fiecărei ţări în parte. Consecinţa directă ar fică individul, născut în orice parte a Uniunii, s-ar

revendica drept cetăţean european, iar conştiinţă saeuropeană va integra firesc originea naţională şietnică.

Din nou vorbim despre viitor. Sau despre o pură utopie. Euro-scepticismul este foarte viu chiar în ţările fondatoare ale Uniunii şi euro-scepticiiacuză un asemenea macro-proiect de utopismdestructurant, capabil să pună în pericol chiar



integritatea şi stabilitatea ţărilor europene. Dacă nesituăm în perspectiva partizanilor scepticismuluirecunoaştem că desfiinţarea graniţelor e bună,vedem avantajele reale ale comunităţii economice şiale unificării monetare, dar conştiinţa etnic-naţionalăne avertizează că federalizarea Europei promite sădinamiteze harta identităţilor culturale naţionale,autodeterminarea statală şi că impune reformulareaideii de naţiune şi de cetăţenie după un chip prea

ambiguu pentru a topi anxietăţile justificate într-oîncredere deplină.Încercând să înţelegem mai departe punctele

slabe ale construcţiei europene, descoperim problema delicată a idealului colectiv. Se poatevorbi astăzi de percepţia solidă a unui idealeuropean? Nu vorbim de idealism, ci de ideal caorizont de aşteptare capabil să coaguleze voinţaindivizilor, a grupurilor şi naţiunilor diferite subaceeaşi credinţă. Unificarea nu poate fi un ideal, ciun spaţiu strategic de realizare a lui. În mai multeţări din Uniune, cercuri largi ale opiniei publice,

pentru moment minoritare, dar suficient de

importante pentru a fi luate în seamă, văd în tineriieuropeni de astăzi o generaţie fără ideal, incapabilăde sacrificii, nemotivată să lupte, fără simţulconcurenţei şi, de aceea, nepregătită pentruglobalizare. Apoi, dezvoltând această interpretare,

putem judeca Uniunea Europeană drept creaţie ageneraţiei războiului, unită de idealul stabilităţiieconomice şi politice. Mai este însă el viabil? Între



timp, stabilitatea a încetat să mai fie un ideal activ,fiindcă se confundă cu normalitatea şi nu mai este

percepută în reprezentările colective drept o ţintă pentru care individul trebuie să se sacrifice, în ciudaameninţării terorismului. Stabilitatea ar fi, de aceea,obligaţia de prim rang a mecanismelor statale şiunionale deja existente.

Asumarea unui ideal înseamnă sacrificiu şi einevitabil să ne întrebăm pentru ce sunt dispuşi să se

sacrifice europenii astăzi, fără constrângerea uneisituaţii limită cum este războiul. Printr-un constructgreoi, birocratic, şi acţionând de sus în jos, în sensinstituţional, Uniunea Europeană propune un idealmăreţ şi copleşitor, idealul Revoluţiei Franceze. Dupămacro-experimentele sociale din secolul XX –săamintim numai comunismul estic – e imposibil de

neglijat potenţialul utopic al acestui ideal, în raport cucapacitatea şi limitele naturii umane de a administra binele social. Modelul Uniunii Europene, şi pentru aconcura modelul american, promite egalitatea pentrutoţi cetăţenii ţărilor membre, o egalitate de fapt , oegalitate garantată - de lege, de decizie şi atitudine

publică, şi înţeleasă ca pe o împărţire egală a

beneficiilor şi sacrificiilor, despre care ne putemîntreba cu îndreptăţită îndoială cât de posibilă va fi înviaţa reală. De pildă, liberalizarea pieţei munciieuropene, cu asigurarea egalităţii pentru toţieuropenii, indiferent de ţara de origine, este una dinzonele extrem de nevralgice ale colaborării unionale,

pentru care nu se întrevăd soluţii nici unitare, nici

satisfăcătoare în acest moment. Piaţa muncii



europene operează în continuare prin restricţie şidiscriminare şi nu e deschisă în mod egal pentru toţicetăţenii Uniunii. Modelul federativ american se

bazează pe un alt tip de egalitate, egalitatea şanselor :fiecare individ se naşte egal cu celălalt, în rest lupta şiresponsabilitatea pentru egalitatea în fapt îi aparţine,situaţie din care ar decurge dinamismul şi forţasocietăţii americane. Dacă egalitatea promisă tuturor ţărilor din Uniune, împreună cu cetăţenii lor, nu va firealizată, e destul de evident că dispare viabilitateaidealului, prin urmare dispare chiar raţiunea de a fi aUniunii. Iată de ce modelul european actual estevulnerabil şi expus autodestructurării. În acelaşi timp,comunitarul european nu se distinge în primul rând

prin spiritul competitiv, specific americanilor, ci prin spiritul critic, care îl face foarte atent la eficienţa şi performanţele sistemului unional, sensibilizându-lmai ales faţă de dezavantaje ori faţă de rateurilefuncţionalismului european, şi care îl îndeamnă să iaavantajele unificării drept chestiuni naturale.

O mediere între cele două poziţii antagonice – pro-federalizare şi euro-scepticism – e posibilănumai prin asumarea condiţiei de european. Ce

înseamnă a fi european? Iată o întrebare care poatesă angajeze conştiinţele oricât de diferite săcomunice şi să colaboreze. Mai ales în ultimii ani sefac eforturi de cunoaştere şi valorificare a capitaluluicultural comun european, a memoriei comune, areflexelor sociale şi spirituale comune, aconvingerilor care unesc deja europenii într-un

spaţiu mental colectiv la care aderă spontan indiviziişi grupurile. Toate circulă viu în arterele



mentalităţilor de tip european, cu rădăcini istorice şicu o expansiune a prezentului.

Mentalitatea socială, politică, religioasă saueconomică specific europeană lucrează diferit de la oţară la alta, producând identităţi cultural-economiceasemănătoare şi totodată diferite de la un teritoriunaţional la altul. Dar, mentalitatea europeană,dincolo de atitudinea vizibilă în evenimentulconcret, înseamnă reprezentare raţională şi reper

interior, unite într-un model mental, care, dacă nu eidentic pentru toţi europenii, e din ce în ce mai multcomun pentru o foarte largă majoritate, energizândorice conexiune dintre gândire şi acţiune. Astfel,reacţia personală sau fapta colectivă preiau un profil,o marcă greu confundabilă sau chiar inconfundabilă.Marca europeană . Iar, înainte de a se opune celeiislamice, asiatice sau africane, ea intră în competiţiedeschisă cu mentalitatea americană. Care dintre lumieste mai bună, cea europeană sau cea americană,atâta vreme cât ambele au aceleaşi origini? Modeluleuropean îl include, îl subordonează pe cel americansau pur şi simplu cele două sisteme acţionează

complementar, plecând de la aceleaşi principii? Suntalte întrebări care preocupă azi cu deosebire minţileeuropenilor care încep să devină mefienţi faţă de

politica de forţă a Statele Unite ale Americii şi vor oindependenţă militară a Uniunii Europene. Nu esteun secret că pentru mulţi cetăţeni şi lideri europenivisul european presupune deţinerea de către UniuneaEuropeană al unuia dintre polii puterii mondiale.



Dar există ceva mult mai important: construcţiaeuropeană însăşi. În timp ce Statele Unite aleAmericii vizează controlul puterii globale, UniuneaEuropeană urmăreşte prioritar conservarea bunăstării

pentru cetăţenii săi şi perpetuarea unei lumiîntemeiate pe valorizarea accentuată a standardelor – economice, juridice, morale, politice, civice. Dacăindividualismul liberal şi competiţia continuă suntmiturile centrale ale modelului american, Uniunea

Europeană îşi construieşte lumea pe mitul siguranţeicetăţenilor, în respectul pentru alte civilizaţii.Distanţa dintre mit şi realitate, dintre iluzie şiadevăr, nu o poate măsura decât fenomenul viu alcomunicării dintre mentalitate şi viaţa curentă.

Unificarea mentalităţilor europene poate fiastăzi un proiect utopic, mai ales pentru cei care nucred în federalizarea viitoare a Uniunii Europene.Potenţialul ei ameninţător ar pune în pericol însăşinatura europeană, bazată pe diversitate şimultilingvism. Mentalitatea unificată rămâne, însă,cu siguranţă pentru toate părţile o propunere spreauto-cunoaştere şi spre definirea în profunzime a

modelului european, ca mod de viaţă şi caorganizare a lumii. Cunoaşterea mentalităţilor europene nu mai este doar un exerciţiu intelectual,deoarece într-un viitor nu foarte îndepărtat e posibilsă fim puşi în faţa unei alegeri dificile. Ce e maiimportant, să fii european sau să fii francez, german,român, italian, polonez, grec, englez, suedez,lituanian, spaniol, portughez?…



Cunoaşte-ţi mentalitatea ca să te cunoştipe tine însuţi…

Ambiţia de a ne cunoaşte mentalitatea, de a oaprecia prin comparaţie cu alte tipuri de mentalitate,de a-i măsura reactivitatea la social şi politic, la

avansul tehnologiei, la fenomenul religios, laagresiunea consumismului – nu reprezintă doar o preocupare academică, în administrarea exclusivă amediilor intelectuale. Înţelegerea propriei mentalităţieste obligatorie astăzi în securizarea identităţiiindividuale şi colective şi în pregătirea conştiinţei

pentru a alege în deplină cunoştinţă de cauză întreschimbare şi conservare, între adaptarea la exigenţeleistoriei prezente şi prezervarea valorilor anterioare.

Un exemplu: recent presa a prezentat dreptun mare triumf definitivarea cipului de identificare

personală, gata pentru a fi implantat în corpul umancu toate datele individuale şi permiţând

monitorizarea strictă a persoanei prin satelit.Susţinătorii folosirii generalizate a cipului ca metodănouă de identificare personală, prin promovarea uneilegi adecvate, comentau pur şi simplu: „Din punct devedere tehnologic cipul este perfect utilizabil. Mairămâne doar o singură piedică: mentalitatea…”. Înacest caz, depăşirea mentalităţii europene ar însemnanici mai mult nici mai puţin decât renunţarea la



câteva valori fundamentale ale modelului europeanşi mutilarea altora: libertatea individuală; dreptul laviaţă privată şi la intimitate; dreptul la anonimat şi lamişcare liberă, în limitele legii; dreptul la imagine şila secretul informaţiei personale. Posibilitatealegalizării cipului de identificare personală transmiteo viziune orwelliană asupra relaţiei cetăţean – stat,fiindcă cetăţeanul ar intra sub controlul absolut şinevăzut al sistemului.

De altfel în ultimii ani s-a creat deja un precedent în sensul restrângerii libertăţilor individuale, mai întâi în Statele Unite ale Americii,apoi şi în Uniunea Europeană. După 11 septembrie2001 lumea s-a schimbat în câteva puncte sensibile.Declararea războiului global contra terorismului şiultimele atacuri teroriste din Spania (2004) şi MareaBritanie (2005) au adus o nouă realitate: prin deciziaguvernelor naţionale secretul bancar a dispărut, înfaţa autorităţilor statului; telefoanele private pot fiascultate, corespondenţa poate fi controlată, auapărut sisteme de supraveghere a persoanelor, înmetrou etc., sisteme de arhivare a informaţiilor în

baze de date internaţionale, accesibile numaicercului restrâns al instituţiilor responsabilizate înacest domeniu. Se conturează serios prezenţavigilentă a unui Big Brother neliniştitor, în a căruiorganizare ocultă marelui public se pot îndosariaepisoade de orice fel din viaţa intimă a oricăruiadintre noi. Pe românii care vin din comunism nouarealitate îi sensibilizează mai puţin sau chiar deloc.



Nu suntem obişnuiţi să sancţionăm promptîncălcarea libertăţii. Dar pentru lumea occidentală,europeană şi americană, dreptul la viaţă privată şicondamnarea oricărui tip de violare a teritoriuluistrict personal al cetăţeanului fac parte dintrevalorile nucleare ale civilizaţiei edificate în ultimiledouă sute de ani de modernitate. Mentalitateaeuropeană este una principial individualistă, iar înacord cu ea statul este pus în serviciul cetăţeanului.

Renunţarea abruptă la aceste libertăţi fundamentale,chiar pe considerente obiective privind securitateagenerală, poate da în timp efecte politiceimprevizibile, greu de calculat astăzi. Singurametodă de a preveni costurile profund negative şiriscurile interne, de restrângere a democraţiei, adusede noile realităţi ar fi tocmai cultivarea mentalităţiiindividualismului critic şi autocritic, monitorizareaatentă dinspre societatea civilă a mişcărilor autorităţii.

Pentru ca fiecare cetăţean să poată apreciaindependent dinamismul actual al lumii europene(chiar şi oportunitatea folosirii cipului de identificare

personală…) trebuie să fie conştient de modelulsocio-cultural căruia aparţine şi de modul în care elfuncţionează.

Date post:	09-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	simona-laura
View:	750 times
Download:	2 times

Mentalitati Europene

Documents