CCoonnff.. uunniivv.. ddrr.. AAuugguussttiinn FFuueerreeaa

IInnssttiittuuţţiiii eeuurrooppeennee

BBuuccuurreeşşttii 22000022

2

Abrevieri

A.E.L.S./A.E.L.E. – Asociaţia europeană a liberului schimb

Alin. – alineatul

Art. – articol

A.U.E. – Actul unic european

B.C.E. – Banca centrală europeană

B.E.I. – Banca europeană de investiţii

C.E. – Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului

C.E.E. – Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice

C.E.S. – Comitetul economice şi social

C.I.G. – Conferinţă interguvernamentală

C.J. – Curtea de justiţie

C.J.C.E. – Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

COREPER – Comitetul reprezentanţilor permanenţi

C.S.C.E./O.S.C.E. –Conferinţa/Organizaţia pentru securitatea şi

cooperare în Europa

C.R. – Comitetul regiunilor

F.E.D. – Fondul european de dezvoltare

F.M.I. – Fondul monetar internaţional

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife şi comerţ

I.M.E. – Institutul monetar european

J.A.I. – Justiţie şi afaceri interne

J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene

N.A.T.O. – Organizaţia Atlanticului de Nord

O.C.E.D. – Organizaţia pentru cooperare economică şi

dezvoltare

O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite

op. cit. – opera citată

3

p. – pagina

Par. – paragraful

P.E.S.C. - Politica externă şi de securitate comună

PHARE – Polonia şi Ungaria – Ajutor pentru reconstrucţia

economiilor lor

S.B.C.E. – Sistemul băncilor centrale europene

S.M.E. – Sistemul monetar european

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.P.I. – Tribunalul de primă instanţă

T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. – Uniunea Europeană

U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale

U.O. - Uniunea Occidentală

4

Planul lucrării

CAPITOLUL I – Comunităţile europene şi Uniunea Europeană

- Premisele apariţiei Comunităţilor europene

- Înfiinţarea Comunităţilor europene

- Tratatele Uniunii Europene

- Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană

- Delimitări conceptuale

- Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare

CAPITOLUL II – Instituţiile Uniunii Europene

- Consiliul european

- Consiliul Uniunii Europene

- Comisia europeană

- Parlamentul european

- Instituţiile jurisdicţionale

- Curtea de conturi

CAPITOLUL III – Organele comunitare

- Organele financiare comunitare

- Alte organe comunitare

CAPITOLUL IV – Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia

instituţiilor Uniunii Europene

CAPITOLUL V – Consiliul Europei

- Scurt istoric al Consiliului Europei

- Organizarea instituţională a Consiliului Europei

5

CAPITOLUL VI – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

- Constituirea N.A.T.O.

- Structura instituţională a N.A.T.O.

CAPITOLUL VII - Uniunea Europei Occidentale

- Apariţia U.E.O.

- Structura instituţională a U.E.O.

CAPITOLUL VIII – Organizaţia de securitate şi cooperare în Europa

- Apariţia organizaţiei

- Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E.

- Declaraţia de la Budapesta şi înfiinţarea O.S.C.E.

CAPITOLUL IX – Asociaţia europeană a liberului schimb şi Spaţiul

economic european

6

Capitolul I

Comunităţile europene şi Uniunea Europeană

Secţiunea I

Premisele apariţiei Comunităţilor europene

Iniţial, aşa cum este, deja, bine cunoscut, în Vest, construcţia europeană a

îmbrăcat, forma organizaţiilor de cooperare concepută la sfârşitul anilor ’40, unele

dintre ele datorându-se iniţiativelor de inspiraţie americană.

Drept urmare, în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume:

- Uniunea Europei Occidentale (pe baza Tratatului de la Bruxelles, din 17

martie 1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954), care conţine o

clauză de angajament militar automat în caz de agresiune împotriva unuia dintre

membrii organizaţiei (Franţa, Regatul Unit, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania,

Italia, ulterior, Spania, Portugalia şi, în final, Grecia);

- NATO (prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949) care, ca organizaţie,

cuprinde, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare militară, mai multe state

europene, Statele Unite ale Americii, precum şi Canada.

În plan economic a fost înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia europeană de

cooperare economică (O.E.C.E.), în scopul de a permite statelor europene să

gestioneze, în comun, ajutorul american în cadrul Planului Marshall. Aceasta a

devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare

(O.C.E.D.).

Consiliul Europei vine să completeze, în materie politică, organizaţiile

precedente, reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949 (intrat în

7

vigoare la 3 august, acelaşi an), statele europene care beneficiau de un regim

democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru

al dialogului politic, Consiliul Europei este, de asemenea, un instrument de armonizare

a drepturilor omului la nivel naţional. Acesta favorizează apărarea unui drept regional

european creat pe bază de convenţii. Cea mai importantă convenţie este, bineînţeles,

Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi

intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Faţă de acest ansamblu organizaţional, democraţiile populare ale Europei

Centrale şi de Est, sub dominaţia evidentă a U.R.S.S.-ului, au constituit un alt bloc,

dispărut cu 10 ani în urmă.

Astfel, prin relaţii politice strânse, de lungă durată, au apărut, în materie

economică, ceea ce ştim că a fost Consiliul de ajutor economic reciproc1 şi, în

materie militară, Tratatul de la Varşovia2, reunind tot statele Europei Centrale şi de

Est.

Acestor organizaţii de cooperare înfiinţate în Vest li se adaugă, la începutul

anilor ’50, alte organizaţii de tip nou, restrânse, acestea nefiind altele decât

Comunităţile europene, care contribuie la realizarea unei noi viziuni de tip federal.

Secţiunea a II-a

Înfiinţarea Comunităţilor europene

Încă de la constituire, principalul scop al Comunităţilor europene l-a constituit

realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta

din cadrul organizaţiilor de cooperare, deja existente. Astfel, ele s-au plasat într-o

perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au fost, totuşi, exprimate la

Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu-se, atunci, de concepţiile partizanilor unei

cooperări instituţionalizate.

1 COMECOM, ianuarie 1949, organizaţie pusă în mod real în acţiune în anul 1959. 2 Încheiat la 14 mai 1955

8

1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A.3 /C.E.C.O.)

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, prima dintre cele trei

Comunităţi, a apărut având la origine iniţiativa Franţei.

În construcţia comunitară, un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet,

datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi

europene. Acesta, îndeplinind, la aceea vreme, funcţia de şef al Organizaţiei naţionale

a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi

Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950,

Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, lansa declaraţia, inspirată de

către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care

să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele

tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Realizarea acestei pieţe nu a fost considerată un

demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepţii,

este vorba de a da naştere solidarităţilor sectoriale, în general şi în domeniul economic,

premergător unificării politice, în special.

“Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman şi conceput pentru a evita o

nouă conflagraţie mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament

sub control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de

Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Pentru ca iniţiativa franceză, devenită între timp o iniţiativă franco-germană, să

îşi păstreze toate şansele de a se transforma în realitate, trebuia ca acţiunea să fie

rapidă. De aceea, Franţa a convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă

interguvernamentală a cărei preşedinţie era asigurată de Jean Monnet. Ţările Benelux-

ului şi Italia au răspuns apelului şi s-au reunit la masa negocierilor. Cu această ocazie,

Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să însoţească discuţiile: “Noi suntem aici

3 În franceză., La Communauté européenne du charbon et de l’acier.

9

pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a căuta

avantajele noastre în avantajul comun”4.

Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internaţional avut

în vedere. Având în vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit

independenţa şi atribuţiile Înaltei Autorităţi, aceste aspecte nu au mai repuse în

discuţie. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să

dea, în anumite cazuri, avizul său conform. Adunarea parlamentară şi Curtea de justiţie

au completat dispozitivul care stă, de altfel, la baza sistemului instituţional al

actualelor Comunităţi.

Reprezentanţii statelor care au participat la negocieri nu au pierdut nici un

moment din vedere faptul că ei aveau mandatul politic de a construi o organizaţie total

nouă din punctul de vedere al obiectivelor sale şi al metodelor.

Negocierile s-au încheiat prin semnarea şi ratificarea de către Franţa, Germania,

Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului. La 10 august 1952 Tratatul instituind

C.E.C.A. intră în vigoare; la aceeaşi dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet,

se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, şi

primul preşedinte al Executivului comunitar.

Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind C.E.C.A. a expirat la

data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecinţelor

financiare ale expirării Tratatului instituind C.E.C.A. şi a Fondului de cercetare pentru

cărbune şi oţel, anexat Tratatului de constituire a Comunităţii europene5, „toate

bunurile şi obligaţiile C.E.C.A., aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt

transferate Comunităţii europene, începând cu data de 24 iulie 2002”.

2. Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) şi Comunitatea economică europeană (C.E.E.)

4 Jean Monnet, Mémoires, éd. Fayard, Paris, 1976, p. 378. 5 Adoptat la Nisa, în anul 2000 şi care intră în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art. 4 din Protocol.

10

Situaţiei militară din acea vreme, în special, războiul din Coreea, a determinat

reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi

propuneri franceze.

Astfel, „Planul Pleven”, prezentat în octombrie 1950, propunea să se recurgă,

cu anumite adaptări, la metoda supranaţională de apărare. Comunitatea europeană de

apărare (C.E.A.) trebuia să se concretizeze în construirea unei armate europene

integrate, ceea ce implica crearea, pe termen scurt, a unei Comunităţi politice. Un

Tratat în acest sens a fost semnat la 27 mai 1952. Proiectul C.E.A. a fost repede

abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naţionale Franceze6 de a deschide

dezbaterea asupra autorizaţiei de ratificare. Totodată, acest eşec a condus şi la

abandonarea ideii realizării unei Comunităţii politice7. Reînarmarea Germaniei

intervine pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23 octombrie 1954, care

prevedeau, între altele, şi aderarea Germaniei la N.A.T.O. şi la U.E.O.

Depăşirea crizei s-a realizat la Conferinţa europeană de la Messina (1 – 2 iunie

1955), unde a fost pusă în discuţie relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe

baza „Raportului Spaak”8, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală

crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală şi, pe de altă parte,

o uniune în domeniul utilizării paşnice a energiei atomice.

Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăseşte în

propunerea de înfiinţare a două noi Comunităţi: Comunitatea europeană a energiei

atomice (C.E.E.A./EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială şi Comunitatea

economică europeană (C.E.E.), ce viza crearea unei pieţe comune generalizate.

Tratatele instituind C.E.E.A. şi C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeaşi zi,

a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară

comună şi Curtea de justiţie). Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile

Comunităţi s-au inspirat din concepţiile instituţionale puse în practică, deja, de

C.E.C.A.. Ele se înscriau pe calea unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele

europene”, evocată în preambulul Tratatului C.E.E., confirmând apropierea

6 La 30 august 1954. 7 Un anteproiect, elaborat de o Adunare ad-hoc, formată din membrii Adunării C.E.C.A. şi din membrii supleanţi, a fost transmis, la 9 martie 1953, guvernelor celor 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris 8 Paul Henry Spaak – politician de origine belgiană.

11

funcţionalistă originală. Cu toate acestea, Tratatele traduc un anumit recul al

supranaţionalităţii, legat de un progres al intereselor, pe urmele lăsate de criza C.E.A.

şi caracterul general al C.E.E.

Astfel, cele trei Comunităţi europene: Comunitatea europeană a cărbunelui şi

oţelului (C.E.C.A.), în 1951, Comunitatea europeană a energiei atomice

(C.E.E.A./EURATOM) şi Comunitatea economică europeană (C.E.E.) – în 1957, au

apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru

dezvoltarea economică, dar şi pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.

Deşi o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituţionale internaţionale,

încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea

instituţiilor celor trei Comunităţi în instituţii unice, ducând, însă, la îndeplinire

atribuţii/competenţe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat

în anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică şi un Consiliu

unic”.

În concluzie, putem spune că aceste Comunităţi europene au apărut prin

încheierea unor tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale

fără precedent în dreptul internaţional public.9

Secţiunea a III-a

Tratatele Uniunii Europene

1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene

Relansarea procesului privind construcţia comunitară reprezintă un moment

important pentru evoluţia ulterioară a acesteia, prin adoptarea mai multor texte care,

după ce au îmbrăcat o formă juridică şi au fuzionat cu dispoziţiile privind Uniunea

politică şi Uniunea economică şi monetară, s-au concretizat într-un Tratat, şi anume

9 Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 14.

12

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht10 şi

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Structura Tratatului asupra Uniunii Europene este următoarea:

A. Titlul I al Tratatului conţine “dispoziţii comune” celor 3 piloni ai Uniunii:

pilonul comunitar; politica externă şi de securitate comună; cooperarea în domeniul

justiţie şi al afaceri interne. Tratatul prezintă Uniunea ca fiind “o nouă etapă în

procesul care creează o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care

deciziile sunt luate cel mai aproape posibil de cetăţeni”. Uniunea “este fondată pe

Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instaurate de

prezentul Tratat. Ea are ca misiune pe aceea de a organiza, într-un mod cât mai coerent

şi solidar, relaţiile între statele membre şi între popoarele lor”.

B. Titlurile II, III şi IV au modificat Tratatele instituind Comunitatea

europeană11, Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului şi Comunitatea europeană

a energiei atomice.

Însă, modificările cele mai importante prevăzute de Tratatul de la Maastricht au

vizat Tratatul instituind Comunitatea europeană12 (C.E.), Comunitate ale cărei

obiective sunt redefinite în funcţie de modificările aduse competenţelor comunitare şi

în care au fost introduse un anumit număr de schimbări instituţionale. Celelalte 2

Tratate institutive (C.E.C.A. şi EURATOM) nu au fost modificate decât în măsura

necesară punerii dispoziţiilor lor instituţionale în acord cu schimbările aduse Tratatului

C.E.

C. Titlul V, consacrat “politicii externe şi de securitate comună”, a înlocuit

dispoziţiile Actului unic european13 privind cooperarea politică europeană. Noile

dispoziţii urmăresc deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici a

Uniunii Europene, prin intermediul poziţiilor şi acţiunilor comune care se dezvoltă, cu

anumite rezerve la apărare.

10 J.O.C.E. nr. C125, din 18 mai 1992. 11 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), Comunitatea economică europeană îşi schimbă denumirea în Comunitatea europeană. 12 Potrivit art. G, alin. A, par. 1, din Tratatul asupra Uniunii Europene, „Sintagma Comunitate economică europeană este înlocuită cu sintagma Comunitate europeană”. 13 Semnat în anul 1986, intrat în vigoare un an mai târziu (1987).

13

D. Titlul VI, cu privire la “cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor

interne”, îşi propune sistematizarea cooperării realizate până atunci într-o manieră

informaţională sau pe bază de convenţii extra ori paracomunitare încheiate de către

toate statele membre sau numai de unele dintre acestea14.

E. Titlul VII, intitulat “Dispoziţii finale”, prevede: limitele competenţei Curţii

de justiţie; raportul dintre Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele institutive

ale Comunităţilor europene; revizuirea Tratatelor; aderarea la Uniune; abrogarea

dispoziţiilor Tratatului de fuziune a executivelor (1965) şi ale Actului unic european;

durata Tratatului; ratificarea Tratatului, depozitarea şi limitele de redactare a

Tratatului.

În sinteză, prevederile Tratatului de la Maastricht pot fi structurate astfel:

a. Modificări şi completări ale celor 3 Tratate existente, instituind C.E.C.A.,

C.E.E. şi EURATOM. Tratatul C.E.E. se va numi, de acum înainte, Tratatul C.E., iar

Comunitatea economică europeană – Comunitatea europeană;

b. Dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, în

special, între autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare. Aceste dispoziţii fac parte din

Tratatul general privind Uniunea Europeană, dar ele nu sunt integrate celor 3 Tratate

cu privire la C.E.C.A., C.E.E. şi EURATOM. Raţionamentul constă în aceea că mai

multe state membre nu sunt, încă, pregătite să transfere Comunităţilor întreaga

competenţă în aceste domenii;

c. Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună. Aceasta constituie

un capitol separat, în afara conţinutului celor 3 Tratate anterioare;

d. Dispoziţii privind politica socială.

De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede15:

- o cetăţenie unională. Toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii.

Fiecare cetăţean are dreptul:

14 De exemplu: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului şi Acordul de la Dublin, din 1979; Acordul Schengen, din 14 iunie 1985 şi Convenţia de aplicare , din 19 iunie 1990, privind libera circulaţie a persoanelor; Convenţia de la Dublin, din 14 iunie 1990, privind determinarea statului responsabil de examinarea cererilor de azil; Convenţia de la Bruxelles, din 27 septembrie 1968, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea deciziilor judiciare în materie civilă şi comercială. 15 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 167 – 168.

14

⇒ să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul

statelor membre;

⇒ să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se

desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul;

⇒ de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat

membru;

⇒ de a se adresa Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei

publice (mediatorul).

- Uniunea economică şi monetară (U.E.M.)

• Uniunea economică, în sensul potrivit căruia direcţiile politicii economice ale

statelor membre şi ale Comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de

miniştri, care, în acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat

membru şi în Comunităţi;

• Uniunea monetară – de la începutul fazei finale a U.E.M., Comunităţile vor

avea o singură politică monetară.

- Uniunea politică, care cuprinde, în principal, următoarele aspecte:

→ o politică externă şi de securitate comună, care va conţine formularea, pe

termen lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinţei asupra Securităţii şi

Cooperării în Europa (C.S.C.E.), precum şi aspectele de natură economică pe

care le ridică securitatea;

→ creşterea rolului Parlamentului european;

→ sporirea competenţelor Comunităţilor;

→ o politică comună în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

Tratatului privind Uniunea Europeană i s-au adăugat 17 Protocoale (din care 16

au fost anexate Tratatului C.E.) şi 33 de Declaraţii.

2. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană

15

Data 1 mai 1999 reprezintă, pentru Uniunea Europeană o importanţă deosebită,

materializată în intrarea vigoare a Tratatului de la Amsterdam, prin care este modificat

Tratatul asupra Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaşte, într-o anumită

măsură, unele transformări. Astfel, îi sunt încredinţate sarcini noi, rolul cetăţeanului

este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este întărit. Deşi construcţia

comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, urmărind, cu precădere, obiective economice,

accentul se pune, în continuare, pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în

interior, cât şi în exterior.

Deşi Tratatul de la Amsterdam urmează altor 2 mari modificări privind

competenţele şi instituţiile Uniunii, din 1986 (Actul unic european) şi 1992 (Tratatul

de la Maastricht, necesitatea adoptării acestuia rezultă din faptul că trebuiau, încă, date

răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau, îndeosebi,

rolul şi drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al

instituţiilor europene, ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii16:

A. Cu toate că Tratatul de la Maastricht instituia, în special, o cetăţenie

europeană, adică un cadru al unor drepturi şi obligaţii suplimentare pentru cetăţenii

statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conţinut real;

B. Continuând opera Actului unic european, Tratatul de la Maastricht, ameliora

funcţionarea instituţiilor comunitare şi consolida puterile de co-decizie legislativă şi de

control ale Parlamentului european. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituţiilor

nu au fost simplificate. Aceasta pentru că, de atunci, instituţiile au fost nevoite să

răspundă unei duble cerinţe: una decurgând din gestionarea unei monede unice, Euro,

şi cooperarea în materia politicii economice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii.

C. Ca urmare a faptului că divizarea în cele două blocuri este de domeniul

trecutului, prezenţa Europei pe eşicherul internaţional, care evoluează destul de rapid,

trebuie să se reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a definit structurile şi procedurile

din acest punct de vedere, lăsând, totuşi, deschisă posibilitatea noilor reforme, atât în

domeniul politicii externe, cât şi în cel al apărării.

16 Commission européenne, “Traité d’ Amsterdam: ce qui a changé en Europe”, seria L’Europe en mouvement, iunie 1999, p. 5.

16

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi

acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht. Acesta cuprinde 3 părţi, şi

anume: modificări ale Tratatului U.E.; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi

finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.

Tratatul vizează realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin

comunitarizarea unei părţi din cel de al 3-lea pilon (noul Titlu IV din cadrul Tratatului

C.E., “Vize, azil, emigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor”),

integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi cel de al 3-lea pilon,

redus la cooperarea poliţiei şi a organelor judiciare în materie penală17.

Prin dispoziţiile sale, Tratatul pune bazele cooperării consolidate ce poate fi

realizată între anumite state membre dornice să evolueze mai rapid decât celelalte pe

calea integrării.

Cu toate contribuţiile aduse, Tratatul de la Amsterdam, însă, nu aduce

modificări considerabile competenţelor Comunităţilor europene, sub rezerva câtorva

dispoziţii18.

Deşi contribuţiile în materie instituţională sunt multiple, componenţa Comisiei

şi ponderea voturilor în Consiliu nu au fost prevăzute. Tratatul procedează la o

extindere şi la o simplificare a co-deciziei, majoritatea calificată fiind introdusă în noi

domenii. Competenţele Curţii de justiţie sunt extinse la noi materii, tocmai datorită

comunitarizării unei părţi a celui de al 3-lea pilon şi a jurisdicţionalizării acestui pilon.

Secţiunea a IV-a

Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană

17 Joël Rideau, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes”, 3e édition, L.G.D.J., Paris, 1999, p. 48. 18 De exemplu, dispoziţiile sociale au fost considerabil extinse, Protocolul social, anexat Tratatului U.E., fiind asimilat de Tratatul C.E

17

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a

început în anul 1952. Tratatul de la Maastricht (1993) este temeiul juridic al trecerii la

entitatea numită „Uniunea Europeană”.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht, U.E. este formată din 3

“piloni”: Comunităţile europene, politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi

cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.).

1. Cei trei piloni ai Uniunii Europene

A. Primul pilon: Comunităţile europene

Primul pilon al Uniunii Europene este format din cele 3 Comunităţi europene:

C.E.E., C.E.E.A. şi C.E.C.A. Odată cu apariţia Uniunii Europene, Comunitatea

economică europeană devine Comunitatea europeană, iar Tratatul C.E.E. devine

Tratatul C.E. Această modificare se datorează evoluţiei calitative a Comunităţii

economice europene, care, în timp, a trecut de la o Comunitate pur economică la o

uniune politică. Această nouă denumire nu a generat nici o consecinţă asupra

existenţei celor 3 Comunităţi europene, deoarece ea nu implică o unificare formală a

celor trei organizaţii.

Instituirea Uniunii Europene determină dobândirea unor denumiri noi de către

instituţiile comunitare. Astfel, începând cu anul 1993, Consiliul Comunităţilor

europene se numeşte Consiliul Uniunii Europene, iar Comisia Comunităţilor europene

devine Comisia europeană. De asemenea, Curtea de conturi devine, din ianuarie 1994,

Curtea europeană de conturi, transformându-se dintr-un organ având caracter tehnic în

instituţie comunitară.

Acest prim pilon al U.E. constituie forma cea mai dezvoltată a

comunitarismului. În cadrul Comunităţii europene, instituţiile pot să adopte, în

domeniile care le sunt repartizate, acte ce sunt direct aplicabile în statele membre şi

care au prioritate în faţa dreptului intern.

18

În spaţiul C.E. se găseşte Piaţa internă cu cele 4 libertăţi fundamentale:

libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de

prestare de servicii şi libertatea de circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor. Alături de

aceste libertăţi, în Piaţa internă, se regăsesc regulile concurenţiale. Printre politicile

care relevă responsabilitatea comunitară întâlnim: afacerile economice şi monetare;

agricultura; politica vizelor, azilului şi emigrării; transporturile; fiscalitatea; ocuparea

forţei de muncă; comerţul; politica socială; educaţia şi tineretul; cultura; politica

consumatorului şi sănătatea; reţele transeuropene; industria; coeziunea economică şi

socială; cercetarea şi tehnologia; mediul înconjurător şi ajutorul pentru dezvoltare.

B. Al doilea pilon: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, politica între statele

membre ale Comunităţilor europene se desfăşura în cadrul “cooperării politice

europene” (C.P.E.), lansată în anul 1970 şi extinsă prin Actul unic european, în anul

1986. Cooperarea politică europeană consta în consultările periodice dintre miniştrii

afacerilor externe şi în contactele permanente dintre administraţiile lor. Aceştia au

convenit să se informeze reciproc cu privire la orice problemă importantă de politică

externă, să ajungă la un punct de vedere comun şi, în măsura în care este posibil, să

adopte o poziţie comună. Orice decizie trebuia să fie luată cu unanimitate. Problemele

ce priveau securitatea se limitau la aspectele politice şi economice.

Realizarea, în mod progresiv, a unei politici externe şi de securitate comună a

fost prevăzută de către şefii de stat şi de guvern prin Tratatele asupra Uniunii

Europene. Noua politică a Uniunii Europene trebuie să fie bazată, potrivit dispoziţiilor

Tratatelor, în principal, pe următoarele obiective:

a. apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei

Uniunii;

b. consolidarea securităţii şi a statelor membre;

c. menţinerea păcii în lume şi consolidarea securităţii internaţionale, conform

principiilor Cartei Naţiunilor Unite, precum şi principiilor şi obiectivelor Actului final

19

de la Helsinki (1975) şi Cartei de la Paris (1990), care a fost consolidată în anul 1994,

prin înfiinţarea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa19;

d. promovarea cooperării internaţionale;

e. promovarea democraţiei şi a statului de drept, apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale.

Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care

statele membre colaborează pentru a-şi apăra suveranitatea. Cu toate acestea, este

foarte dificil să se definească interesele comune în materie, pentru că, în cadrul U.E.,

numai Franţa şi Marea Britanie deţin arme atomice. O altă problemă o constituie faptul

că nu toate statele membre fac parte din N.A.T.O. (Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia)

şi din U.E.O. (Danemarca, Grecia şi Irlanda).

În prezent, deciziile cu privire la politica externă şi de securitate comună

continuă să fie luate în cadrul cooperării dintre state. Totuşi, un dispozitiv de acţiune

autonomă a fost, între timp, pus în aplicare, fiind prevăzut în Tratatul de la Amsterdam

şi dotat cu un cadru juridic solid, datorită cooperării între state. Astfel, deciziile de

principiu sunt luate, poziţiile comune sunt formulate, acţiunile şi măsurile comune sunt

încheiate şi deciziile-cadru sunt luate în cadrul celui de al 2-lea şi al 3-lea pilon. Dintre

aceste instrumente, cel care se apropie cel mai mult de directiva comunitară este

decizia-cadru. Cu toate acestea, ea nu poate fi direct aplicabilă în statele membre.

C. Al treilea pilon: cooperarea poliţiei şi cea judiciară

Cooperarea poliţiei şi cea judiciară vizează realizarea unei acţiuni comune în

materia prevenirii şi a luptei împotriva criminalităţii20, a rasismului şi a xenofobiei şi

oferă tuturor cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

O serie importantă de măsuri au fost, deja, adoptate cu privire la lupta împotriva

spălării banilor. Mai mult, a fost deschis un Oficiu european de poliţie, Europol, care

şi-a început activitatea încă din anul 1998.

19 Fosta Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.). 20 În special: terorismul, tratamentul fiinţei umane, traficul ilegal de droguri şi arme, corupţia şi frauda.

20

Cooperarea în domeniul judiciar a fost realizată, în primul rând, cu scopul de a

uşura şi accelera cooperarea în materia procedurii judiciare şi a executării deciziilor,

simplificând procedura extrădării între statele membre, punând în aplicare reguli

minime cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile

aplicabile criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri.

În acest domeniu, ca şi în cel al politicii externe şi de securitate comună,

cooperarea se bazează pe colaborarea între statele membre care nu intră în cadrul

procedurilor de decizie comunitară.

2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene21

Personalitatea juridică a Uniunii Europene nu a fost recunoscută în mod expres

prin Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.). Însă, absenţa unei asemenea prevederi

nu conduce, în mod implicit, la excluderea ideii potrivit căreia U.E. are personalitate

juridică.

Din dispoziţiile T.U.E. rezultă clar că Uniunea Europeană nu se substituie

Comunităţilor europene, contrar proiectului prezentat de Comisie la 21 mai 1991, în

timpul negocierilor. Astfel, articolul 1 T.U.E. (fostul art. A), afirmând că “Uniunea

este fondată pe Comunităţile europene completate cu politicile şi formele de cooperare

stabilite prin prezentul Tratat”, postulează, dimpotrivă, menţinerea Comunităţilor, ale

căror Tratate institutive sunt modificate prin Tratatul de la Maastricht. Personalitatea

juridică a Comunităţilor este, în consecinţă, menţinută, ca şi competenţele lor

internaţionale, devenind, în fapt, o expresie a competenţelor comunitare al Uniunii

Europene.

În prezent, ordinea juridică a Uniunii Europene este, încă, departe de a o egala

pe cea a Comunităţilor europene. Astfel, principiile autonomiei, aplicabilitatea directă

şi preeminenţa dreptului comunitar, caracteristici indispensabile ordinii juridice a C.E.,

nu se aplică celorlalţi doi piloni ai U.E. Aceştia din urmă se bazează mai mult pe

programe şi declaraţii de intenţie, care se realizează în cadrul cooperării 21 A fost dezbătută cu prilejul sesiunii Parlamentului european din 25 – 26 aprilie 2002.

21

interguvernamentale şi nu constituie decât o primă etapă către o Uniune

“instituţionalizată”.

Deşi Uniunea Europeană foloseşte instituţiile şi organele Comunităţilor

europene pentru a-şi îndeplini sarcinile, acest aspect nu influenţează prea mult situaţia

existentă, dacă avem în vedere faptul că “instituţiile Uniunii” trebuie să acţioneze

conform dispoziţiilor Tratatului U.E., adică numai în cadrul cooperării între statele

membre la titlul celui de al 2-lea şi al 3-lea pilon. Tratatul U.E. nu reprezintă, încă, o

“Constituţie” care să reglementeze ansamblul sistemului politic din această Uniune.

Secţiunea a V-a

Delimitări conceptuale

1. Instituţiile comunitare

Structura acţională cea mai importantă a Uniunii Europene o reprezintă

instituţiile comunitare. Acestea sunt în număr de şase, după cum urmează: Consiliul

Uniunii Europene (Consiliul de miniştri), Comisia europeană, Parlamentul european,

Curtea de justiţie şi Curtea de conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988,

Tribunalul de primă instanţă, ca instituţie asociată Curţii de justiţie.

Instituţiile comunitare, având rol esenţial în cadrul construcţiei comunitare,

prezintă următoarele caracteristici:

A) Fiecare instituţie ocupă un loc distinct în structura organizatorică a

Comunităţilor, răspunzând unor necesităţi fundamentale, şi anume:

a. Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre;

b. Comisia europeană apără interesul Comunităţilor, în ansamblul lor;

c. Parlamentul european reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

d. Curtea de justiţie şi T.P.I. asigură respectarea regulilor de drept comunitar;

e. Curtea de conturi, deşi nu are importanţa primelor 4, asigură legalitatea

folosirii resurselor financiare, şi, prin urmare, controlul în domeniu.

B) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament

politic şi sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

22

C) Funcţiile instituţiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moştenite

de la Montesquieu. În cadrul Comunităţilor, similar puterii legislative de la nivel

naţional, este Consiliul, puterea bugetară este împărţită, Parlamentul european putând

contesta Comisia, iar Comisia este instituţie cu atribuţii executive; Consiliul

cumulează funcţiile legislativă, executivă, guvernamentală.22

D) Instituţiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare.

E) Instituţiile Comunităţilor europene nu au personalitate juridică. Personalitate

juridică au numai Comunităţile, instituţiile acţionând în numele Comunităţilor şi

pentru acestea.

F) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunităţi, acestea

exercitându-şi atribuţiile/competenţele pe baza celor 3 Tratate, la care se adaugă cele

exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

1. Organele comunitare

Complexitatea materiilor care intră în competenţa instituţiilor comunitare, au

determinat ca în activitatea pe care acestea o desfăşoară să fie ajutate de diferite organe

comunitare.

Unele dintre aceste organe sunt înfiinţate prin Tratate, iar altele sunt înfiinţate

fie de către instituţiile Comunităţilor europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau

alt document, formând aşa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de

instituţiile Comunităţilor, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci

ele numai pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.

22 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 93

23

Secţiunea a VI-a

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare23

Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de următoarele trei principii:

1. Principiul autonomiei de voinţă;

2. Principiul atribuirii de competenţe;

3. Principiul echilibrului instituţional.

1. Principiului autonomiei de voinţă conferă instituţiilor comunitare

posibilitatea de a-şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Totodată,

acestea îşi pot numi proprii funcţionari comunitari.

Deşi instituţiile comunitare au autonomie, ele nu au personalitate juridică,

deoarece acestea nu acţionează în nume propriu, ci în numele Comunităţilor europene,

pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de consecinţă,

personalitatea juridică este atribuită Comunităţilor europene, ca entităţi de drept

internaţional. Reprezentarea Comunităţilor de către instituţii se face în temeiul

mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive şi al

celor modificatoare (articolele consacrate atribuţiilor/competenţelor).

2. În baza principiului atribuirii de competenţe, instituţiile comunitare duc la

îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu

este permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse.

Raţiunea acestui principiu îşi are originea tocmai în chestiunile care ţin de

rigoarea manifestată în planul acţiunii, dar şi al răspunderii instituţiilor pentru

îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor/competenţelor.

3. Principiul echilibrului instituţional reuneşte două componente esenţiale, şi

anume:

A. separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare;

B. colaborarea, cooperarea între instituţiile Comunităţilor europene.

23 Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 58 – 59.

24

Separarea puterilor/competenţelor instituţiilor comunitare presupune

imposibilitatea delegării, a transferului ori a acceptării de competenţe, atribuţii de la o

instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu bloca

îndeplinirea atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare. Pe cale de consecinţă,

nici o instituţie comunitară nu trebuie blocată în a-şi îndeplini propriile atribuţii. În

acest sens, îşi găseşte reflectarea principiul reciprocităţii conduitei avantajoase.

Cu toate acestea, principiul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea

între instituţiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu,

colaborarea instituţiilor comunitare în materie normativă; în mod concret se poate

observa că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării

instituţiilor comunitare.

Capitolul II

Instituţiile Uniunii Europene

Secţiunea I

Consiliul european

Înfiinţat pentru a asigura o mai bună cooperare politică la nivel înalt, între

statele membre ale Comunităţilor europene, Consiliul european este o structură

suprainstituţională.

1. Apariţia instituţiei

Iniţial, Consiliul european nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind

rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a

întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost

reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de

la Maastricht (lit. D).

În evoluţia sa, Consiliul european cunoaşte următoarele etape:

25

A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)

În perioada cuprinsă între anii 1961 – 1974, şefii de state şi de guverne ai ţărilor

membre ale Comunităţilor europene au organizat o serie de întâlniri periodice, în

cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul

interguvernamental al Comunităţilor europene, putând să satisfacă, astfel, interesele

politice ale unor personalităţi de prim plan ale vremii. În realitate, însă, încă din primii

ani ai funcţionării Comunităţii economice europene, s-a simţit nevoia unor întâlniri, la

cel mai înalt nivel, în care discuţiile se purtau, în special, cu privire la cooperarea

politică şi, mai puţin, în legătură cu problemele comunitare.

Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate, după cum

urmează:

a. au avut un caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când

era nevoie, de aici decurgând şi supleţea acestora;

b. caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puţin evident. De

exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la iniţiativa preşedintelui

Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcţiei comunitare, relansând-o pe baza,

deja, cunoscutului triptic: „extindere, aprofundare şi dezvoltare”. În aceleaşi linii se

încadrează şi întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi

politici, în special în domeniul regional.

Spre deosebire de cele două întâlniri menţionate, altele nu au marcat cu nimic

evoluţia Comunităţilor. Cu titlul de exemplu, se poate aminti reuniunea de la

Copenhaga (1973), organizată în perioada crizei petroliere, care nu a condus la

solidaritatea dorită în astfel de circumstanţe, nereuşindu-se să se ajungă la un acord în

vederea unei acţiuni comune faţă de preţul petrolului.

c. natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le poate adopta este

incertă; acest aspect nu afectează, însă, cu nimic caracterul politic al întâlnirilor şi

acordurile care pot decurge de aici.

Reuniunile au fost considerate ca o formaţiune specială a Consiliului, care, în

locul întâlnirilor miniştrilor, regrupau şefii de stat sau de guvern. La aceste întâlniri

erau aduse în discuţie mai multe domenii, de la afacerile propriu-zise ale

26

Comunităţilor, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se

dezvolte în afara Tratatelor24.

B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)

În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul

întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la

iniţiativa preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, au adoptat un comunicat

final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune

oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care reţin atenţia următoarele:

a. reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin

trei ori pe an şi ori de câte ori va fi necesar;

b. se instituie denumirea de “Consiliul european”;

c. preşedintele Comisiei, cât şi membrii acestei instituţii, au posibilitatea să

participe la întruniri;

d. este stabilit rolul instituţiei; astfel, ea poate să se reunească în Consiliul

Comunităţii pentru domeniile comunitare, dar sunt avute în vedere şi discuţiile cu

privire la cooperarea politică, ceea ce corespunde perfect practicii anterioare;

Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite în perioada 1975 - 1987 au

putut oferi orientările esenţiale pentru evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor europene.

Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:

- compromisul cu privire la contribuţia britanică la bugetul Comunităţilor;

- alegerea deputaţilor europeni prin sufragiu universal direct;

- crearea Sistemului monetar european;

- relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul unic

european;

- aderarea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei la Comunităţi;

- cooperarea politică externă împotriva apartheidul, de exemplu.

În acest stadiu al instituţionalizării Consiliului european se pot face două

remarci, şi anume: 24 Natacha Vigne, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997, p. 120.

27

- în primul rând, crearea Consiliului european demonstrează că, în ceea ce

priveşte construcţia comunitară, aceasta era destul de avansată pentru a justifica

necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorităţi politice statele;

- în al doilea rând, permiţând luarea în discuţie a problemelor comunitare şi a

cooperării politice, se deschide calea unităţii instituţionale organizate prin Tratatul

asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acţiunile

comunitare, cât şi pentru cooperarea în materia politicii externe.

C. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european

Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul unic

european, din anul 1987. prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând,

dreptul comunitar, şi, în al doilea rând, competenţele comunitare. De altfel, primul titlu

al Actului nu cuprinde nici o modificare a Tratatelor de bază, ci are în vedere, în

special, cooperarea politică.

În acest cadru, dispoziţiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât

în ceea ce priveşte Consiliul european. Astfel, se prevede că, de acum înainte,

Consiliul european:

a. va beneficia de un suport juridic convenţional;

b. va fi compus din şefii de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale

Comunităţilor europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de

preşedintele Comisiei;

c. se va reuni de două ori pe an.

În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Consiliului european, Actul unic european

nu conţine nici o prevedere.

Deşi a fost reglementat prin A.U.E., pentru dată în istoria sa, Consiliul european

nu devine o instituţie comunitară, cu toate că la reuniunile acestuia participă şi

preşedintele Comisiei europene.

După aşa numita oficializare a sa prin A.U.E., Consiliul european a adoptat o

serie de orientări marcante pentru evoluţie comunitară, precum: reforma finanţării

Comunităţilor europene, care intra în vigoare în anul 1988; moderarea dezbaterile cu

28

privire la ceea ce va deveni, în anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la

Maastricht.

D. Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5 (fostul art.

D), Consiliul european. Astfel:

“Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă

orientările politice generale.

Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi

preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai

statelor membre şi de către un membru al Comisiei. Consiliul european se reuneşte de

cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului

membru care exercită preşedinţia Consiliului.

Consiliul european prezintă Parlamentului european un raport la sfârşitul

fiecărei reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate

de Uniune”.

Textul acestui articol evidenţiază următoarele aspecte:

a) rolul instituţiei: aceasta dă Uniunii “impulsurile necesare” şi „defineşte

orientările politice generale” ale Uniunii. Atribuţii mai concrete sunt menţionate prin

alte dispoziţii ale Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea economică şi

monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă;

b) instituirea unor relaţii mai strânse cu Parlamentul european: după fiecare

reuniune Parlamentului european îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul

primeşte şi un raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;

c) preşedinţia instituţiei: este asigurată de şeful de stat sau/şi de guvern al

statului care deţine preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Masstricht, Consiliul european

devine o instituţie a Uniunii Europene care simbolizează însăşi unitatea instituţională.

29

2. Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii

Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale

Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei europene. Aceştia sunt asistaţi de către

miniştrii Afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.

Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul se reuneşte de două

ori pe an, la finele fiecărui semestru. În caz de urgenţă poate fi convocată şi o a treia

întâlnire, chiar şi a patra. Însă, Consiliul european de la Sevillia, desfăşurat în perioada

21 – 22 iunie 2002, aduce unele modificări cu privire la organizarea activităţilor

instituţiei. Astfel, Consiliul european se va reuni de patru ori pe an, de două ori pe

semestru. Numai în cazuri excepţionale este prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului

în cadrul unor şedinţe extraordinare.

Tratatele comunitare nu reglementează condiţiile de funcţionare a acestei

instituţii. Această lacună a tratatelor îşi găseşte explicaţia în faptul că instituţia, după

cum s-a văzut, nu a beneficiat de la început de o bază juridică propriu-zisă. Articolul

103 din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că, pe baza raportului Consiliului25,

Consiliul european încearcă să ajungă la o concluzie cu privire la orientările politicilor

statelor membre, pe de o parte şi ale Comunităţii, pe de altă parte. La rândul său,

Consiliul Uniunii Europene, pe baza acestei concluzii, adoptă, cu majoritate calificată

de voturi, o recomandare prin care stabileşte aceste orientări.

Rolul Consiliul european se concretizează în direcţionarea politică a

construcţiei comunitare. Astfel, Consiliul european:

A. orientează construcţia comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale

politicii comunitare;

B. impulsionează politicile comunitare generale;

C. coordonează politicile comunitare;

D. defineşte noile sectoare de activitate comunitară.

În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul european înfiinţează comisii

ad-hoc şi comitete de direcţie, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la

problema analizată; pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile. 25 N.n. Consiliul Uniunii Europene.

30

Potrivit modificărilor aduse de Consiliul european de la Sevillia, reuniunile

acestuia vor fi pregătite de către „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”,

care va coordona întreaga activitate de pregătire a lucrărilor, stabilind, totodată, şi

ordinea de zi. Propunerile altor organe tehnice auxiliare vor fi transmise „Consiliului

afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, cu cel puţin două săptămâni înainte de

reuniunea Consiliului.

Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor

documente:

a. decizii, pentru problemele cele mai importante;

b. decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de

competenţă în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii comunitare;

c. orientări şi directive;

d. declaraţii.

Secţiunea a II-a

Consiliul Uniunii Europene

1. Delimitări conceptuale

A. Consiliul de Miniştri, instituţia a Comunităţilor europene, a apărut pe cale

convenţională, prin Tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul

Special al Miniştrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) şi Consiliu (Tratatele de la Roma,

instituind C.E.E. şi EURATOM).

După unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) - cunoscut în

doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică -

dobândeşte denumirea de Consiliul de miniştri.

Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru această instituţie, cu important

rol decizional, terminologia de “Consiliul Uniunii Europene”.

B. Consiliul european a fost înfiinţat în anul 1974, prin voinţa şefilor de stat şi

de guvern, când aceştia au hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu

31

miniştrii lor de externe, cu preşedintele Comisiei şi cu un vice-preşedinte al acesteia.

Consiliul european nu trebuie confundat cu ceea ce numim Consiliul Uniunii

Europene, deoarece acestea sunt instituţii ale Uniunii Europene, dar diferite. Criteriile

de distincţie între cele 2 instituţii comunitare sunt următoarele:

a. Criteriul apariţiei:

- Consiliul european a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la

vârf ale şefilor de stat şi guvern, ulterior existenţa acestuia fiind reglementată, după

cum s-a văzut, prin Tratatul de la Maastricht;

- Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin

Tratatele instituind Comunităţile europene.

b. Criteriul componenţei celor 2 instituţii. Consiliul european are în componenţa

sa şefii de stat şi de guvern din statele membre ale Comunităţilor europene, în timp ce

Consiliul Uniunii Europene are în componenţa sa, pe de o parte, miniştrii afacerilor

externe – fiind numiţi Consiliul general - şi, pe de altă parte, poate avea în componenţa

sa, pe lângă miniştrii afacerilor externe, şi miniştrii de resort (ai agriculturii, finanţelor

ş.a.), numindu-se Consilii specializate (sectoriale).

c. Criteriul atribuţiilor îndeplinite. Consiliul european este o instituţie care

îndeplineşte, cu precădere, atribuţii de natură politică, în vreme ce Consiliul Uniunii

Europene este veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor europene, îndeplinind, în

consecinţă, atribuţii de natură legislativă, decizională.

C. Consiliul european, ca instituţie a Comunităţii europene, nu trebuie confundat,

de asemenea, cu organizaţia internaţională, regională a Consiliului Europei.

Consiliul Europei a fost înfiinţat în anul 1949, prin semnarea la Londra, de către

10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea

Britanie, Norvegia şi Suedia) a Statutului organizaţiei. Este o organizaţie

internaţională, care îşi propune să realizeze o unitate mai strânsă între statele europene,

în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie

patrimoniul lor comun, favorizând progresul lor economic şi social.

În prezent, Consiliul Europei cuprinde 43 de state membre, între care şi România.

Ţara noastră s-a alăturat statelor membre ale Consiliului Europei, iar prin Legea nr.

32

64/1993 a aderat la statutul acestei organizaţii internaţionale, regionale.

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

2. Componenţa Consiliului Uniunii Europene

De la 1 ianuarie 199526, Consiliul Uniunii Europene27 este compus din 15

membri.

Articolul 146, alineatul 1, C.E din Tratatul asupra Uniunii Europene (actualul

art. 203, articolele 116, alin. 1, EURATOM, art. 27, alin. 1, C.E.C.A.) înlocuieşte

alineatul 1 al articolului 2 din Tratatul de fuziune a Executivelor, potrivit căruia

„Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă pe

unul dintre membrii săi”, cu următorul text:

„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel

ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.” Consecinţele de natură

juridică ce decurg din această prevedere sunt următoarele:

A. numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre

pot face parte din Consiliu;

B. nici un alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;

C. fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.

Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi28. Cele mai

frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei şi

finanţelor.

Dacă afacerile generale sau cele relative la relaţiile externe necesită ca instituţia

Consiliului să aibă în componenţa sa miniştrii afacerilor externe, purtând denumirea de

Consiliu general sau al afacerilor generale, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor,

având în componenţă, în funcţie de ordinea de zi, diferiţi miniştri, membri ai

guvernelor statelor membre. În cazul în care Consiliul reuneşte, în mod conjunct,

miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii

26Decizia nr. 95/1/CE, EURATOM, C.E.C.A. din 1 ianuarie 1995 a Consiliului Uniunii Europene care reglementează instrumentele cu privire la aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană, J.O.C.E. nr. L1 din 1 ianuarie 1995. 27 În continuare, îl vom numi simplu – Consiliu. 28 În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.

33

conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puţin frecventă în prezent. De

asemenea, se poate reţine faptul că recurgerea la reuniunile informale ale Consiliului,

au devenit din ce în ce mai rare după anul 1988.

3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului U.E.

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Consiliului, trebuie menţionat

faptul că, în urma Consiliului european de la Sevillia, din 21 – 22 iunie 2002,

Regulamentul intern al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat, noul

Regulament intrând în vigoare începând cu data de 1 august 2002.

A. Organizarea Consiliului

Principalul rol al Consiliului Uniunii Europene, ca instituţie comunitară, este

acela de a reprezenta toate statele membre ale Uniunii Europene, exprimând, de altfel,

legitimitatea statală a Comunităţilor.

Potrivit articolului 1 din Tratatul de la Bruxelles, „fiecare guvern delegă pe unul

dintre membrii săi”, chiar dacă, uneori, în mod excepţional, unele guverne sunt

reprezentate printr-un înalt funcţionar, astfel încât se poate spune că instituţia cu

atribuţii decizionale a Uniunii Europene are un caracter colegial.

Deşi ministrul Afacerilor Externe este considerat ca fiind principalul

reprezentant al ţării sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni şi a

altor miniştri, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, al finanţelor, al

industriei ş.a., în funcţie de problematica analizată pe ordinea de zi. Aceştia din urmă

participă fie alături de miniştrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori, singuri.

Generalizarea Consiliilor Sectoriale - denumite „Consilii Specializate” - care au,

firesc, tendinţa de a elabora o politică proprie, se străduieşte să-şi păstreze o autonomie

maximă, provocând o lipsă de unitate şi coerenţă cu grave prejudicii (contradicţiile se

manifestă între politica agrară comună şi politica afacerilor externe sau politica

bugetară, în special).

Trebuie făcute precizări şi cu privire la restaurarea rolului de coordonator al

„Consiliului general” (al Afacerilor externe). Astfel, în urma modificărilor adoptate la

34

Consiliului european de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), începând cu 1 august 2002

acesta se numeşte „Consiliul Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”. Consiliul îşi

desfăşoară lucrările în cadrul a două sesiuni (cu agende de lucru distincte şi, eventual,

la date diferite). Cele două sesiuni sunt consacrate, după cum urmează:

- una – pregătirii lucrărilor Consiliului european; problemelor instituţionale şi

administrative; aşa-numitelor „dosare orizontale”, care privesc mai multe

politici ale Uniunii; oricărui dosar transmis de către Consiliul european, cu

respectarea regulilor de funcţionare a U.E.M.;

- cealaltă – coordonării întregii acţiuni externe a Uniunii, adică: politicii externe

şi de securitate comună; politicii europene de securitate şi de apărare;

comerţului exterior; cooperării în domeniile dezvoltării şi al ajutorului

umanitar.

B. Funcţionarea Consiliului

Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele institutive şi Regulamentul interior

elaborat chiar de către de Consiliu29 sunt cele care stabilesc condiţiile în care

funcţionează Consiliul.

Modalităţile de organizare şi de funcţionare30 a Consiliului sunt prevăzute în

Regulamentului interior adoptat de către Consiliu. Acest Regulament este, de acum

înainte, prevăzut de paragraful 3 din articolul 207 CE (fostul art. 151, art. 121, §3,

EURATOM, 30, §3, C.E.C.A.) inserat de Tratatul asupra Uniunii Europene care s-a

substituit articolului 5 din Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a

confirmat, între altele, şi necesitatea modificărilor aduse printr-un nou Regulament

interior, adoptat, de altfel, la 6 decembrie 1993, act care a abrogat Regulamentul

interior anterior, care data din anul 197931. Modificări ale Regulamentului din 1993 au

intervenit şi după Tratatul de la Amsterdam. Regulamentul adoptat în anul 1999, a fost

29 C.J.C.E., 23 februarie 1988, Regatul Unit/Consiliu, off. 68/86, Rec. p. 855. 30 A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care vizează accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off. C-58/94, Rec. p. I-2169. 31 Decizia 93/662/CE, J.O.C.E. nr. L304 din 10 decembrie 1993, modificată prin decizia nr. 95/24 a Consiliului din 6 februarie 1995, J.O.C.E. nr. L31 din 10 februarie 1995, care a intervenit datorită aderării a 3 noi state membre.

35

modificat la 1 august 2002 prin noile dispoziţii elaborate cu ocazia reuniunii

Consiliului european de la Sevillia.

Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a modului

de deliberare şi a organelor auxiliare.

a. Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului este exercitată, prin rotaţie, de către fiecare stat membru,

pentru o perioadă de 6 luni, în conformitate cu dispoziţiile stabilite de articolul 203

C.E. (fostul art. 146), aliniatul 2, introdus în Tratatul C.E. (art. 116, alin. 2,

EURATOM, 27, alin. 2, C.E.C.A.) de Tratatul privind Uniunea Europeană (al cărui

articol P a abrogat articolul 2 din Tratatul de fuziune). Consiliul european de la

Bruxelles din 10 – 11 decembrie 1993 a prevăzut o modificare a articolului 146,

datorată Tratatului de aderare a noilor state membre, care autorizează Consiliul să

stabilească ordinea de exercitare a votului unanim. Ordinea de exercitare a preşedinţiei

Consiliului Uniunii Europene a fost modificată din cauza neaderării Norvegiei la

Uniunea Europeană.

• 1995:Franţa, Spania;

• 1996: Italia, Irlanda;

• 1997: Ţările de Jos, Luxemburg;

• 1998: Regatul Unit, Austria;

• 1999: Germania, Finlanda;

• 2000: Portugalia, Franţa;

• 2001: Suedia, Belgia;

• 2002: Spania, Danemarca;

• 2003: Grecia32.

Pregătirea şi conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul

al cărui stat asigură preşedinţia. Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de

preşedintele Consiliului şi, în special al preşedintelui Consiliului Afacerilor generale.

Preşedintele are rolul de a stabili priorităţile, respectiv calendarul preşedinţiei, de a

32 Decizia 95/1/CE, EURATOM, CECA., care adaptează instrumentele relative la aderarea noilor state membre la Uniunea Europeană, J.O.C.E. nr. L1 din 1 ianuarie 1995.

36

convoca reuniunile Consiliul şi de a stabili ordinea de zi provizorie (art. 1 şi 2 din

Regulamentul interior), facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil

mediator în relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul

european, şi, în ceea ce-l priveşte pe preşedintele Consiliului afacerilor generale,

acesta este prezent în relaţiile externe ale Comunităţilor şi, implicit, în reprezentarea

externă a Uniunii. Conform modificărilor intervenite în urma Consiliului european de

la Sevillia, atunci când se stabileşte că un dosar va fi discutat în cursul semestrului

următor, reprezentantul statului membru care va exercita preşedinţia în viitoarelor 6

luni, poate să asigure, în timpul semestrului în curs, preşedinţia reuniunilor comitetelor

(altele decât COREPER), precum şi a grupurilor de lucru care se ocupă de acel dosar.

Iniţial, reuniunile Consiliului se desfăşurau cu uşile închise. Numai membrii

Comisiei aveau acces şi dreptul la cuvânt. Potrivit noilor reglementări, adoptate la

Summit-ul de la Sevillia (21 – 22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect

actele adoptate în co-decizie cu Parlamentul european vor fi deschise publicului, în

următoarele condiţii:

- în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale

propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi

deschise şi dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;

- în faza finală a procedurii: publicul va primi informaţii cu privire la votul

Consiliului.

În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniştrii înşişi. Totodată,

atunci când este vorba de chestiuni mai puţin importante şi când intervine un acord

unanim între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, decizia este luată de

Consiliu fără a mai avea loc discuţii (partea A a ordinii de zi).

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot

deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi dreptul de a

supune o moţiune spre deliberare acestui Consiliu (art. 113 CE, fostul art. 109B, §1).

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede, la articolul 18, rolul preşedinţiei în

cadrul P.E.S.C., şi anume:

⇒ reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă şi de securitate

comună (§1);

37

⇒ are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul P.E.S.C. şi

exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi în cadrul

conferinţelor internaţionale (§2);

⇒ este asistată de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru

P.E.S.C. (§3);

⇒ Comisia este asociată acestor sarcini, iar preşedintele este asistat, după caz, de

statul care va exercita următoarea preşedinţie (§4);

⇒ statul care a exercitat preşedinţia precedentă, care intervenea anterior în

sistemul troika, nu mai este menţinută;

⇒ noua troikă este, deci, compusă din preşedintele Comisiei şi Înaltul

reprezentant pentru P.E.S.C., eventual cu participarea viitoarei preşedinţii.

b. Reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot

Tratatele institutive consacră 3 modalităţi de exercitare a dreptului de vot, şi

anume:

Majoritatea simplă

Votul majorităţii simple (50% + 1) este prezentat ca modalitatea de drept comun

în Tratatul C.E.. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile-limită, şi anume:

art. 207, §3, C.E., adoptarea Regulamentului interior; art. 208, C.E., solicitarea de

studii şi propuneri Comisiei; art. 209, C.E., fixarea statutului comitetelor; art. 284,

C.E., stabilirea condiţiilor şi a limitelor cererii de informaţii de la Comisie; art. 48,

alin. 2, T.U.E.; avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a reprezentanţilor

guvernelor statelor membre.

Majoritatea calificată

Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul

Consiliului Uniunii Europene este majoritatea calificată (2/3). Calculul majorităţii

calificate se face în funcţie de ponderea stabilită de paragraful 2, din articolul 205 C.E.

38

(fostul art. 148, art. 118, §2, EURATOM), modificat ultima dată de articolul 14 din

Actul de aderare din 199433:

» Luxemburg: 2 voturi;

» Danemarca, Finlanda, Irlanda: 3 voturi pentru fiecare stat;

» Austria, Suedia: 4 voturi pentru fiecare stat;

» Belgia, Grecia, Ţările de Jos, Portugalia: fiecare stat având 5 voturi;

» Spania: 8 voturi;

» Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit: fiecare stat având 10 voturi.

În cazul în care Consiliul statuează asupra unei propuneri formulate de către

Comisie, din totalul celor 87 de voturi, 62 de voturi trebuie să fie favorabile deciziei.

Dacă propunerea nu este formulată de către Comisie, din cele 87 de voturi posibile,

pentru adoptarea unei decizii sunt necesare 62 de voturi favorabile aparţinând a cel

puţin 10 state membre. În cele mai multe cazuri se votează potrivit primei formule,

rezultând că „minoritatea de blocaj” este de 26 de voturi (29%). Astfel, dacă o decizie

nu obţine decât 62 de voturi cerute, înseamnă că cel puţin 3 state se opun (două cu câte

10 voturi şi unul cu 5 voturi). Procedura permite statelor care beneficiază de cele mai

multe voturi să obţină minoritatea necesară blocajului, asociindu-şi şi statele care au

voturi mai puţine. Cele 62 de voturi necesare pentru obţinerea deciziei implică votul

favorabil a cel puţin 8 state, printre care şi al celor care au cel mai mare număr de

voturi, ceea ce corespunde cu majoritatea populaţiei Comunităţii34.

O altă formulă a votului majoritar calificat prevede adoptarea deciziei cu 2/3,

votul statului interesat fiind exclus. În acest caz, majoritatea de 2/3 este de 58 de voturi

din 87. Această formulă este prevăzută în Tratatele de la Roma, voturile statelor sunt

ponderate, în funcţie de un criteriu general, demografic, politic şi economic. Aceasta

semnifică faptul că nici un stat membru nu dispune de o minoritate de blocare (nici

măcar unul din cele 2 “mari”). La fel, cei 5 „mari”, singuri, nu pot minoriza pe cei 10

„mici”. În sfârşit, în situaţia în care Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, cele

58 de voturi necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puţin 10 state membre,

ceea ce înseamnă că reprezintă pentru minoritate o protecţie suplimentară. În Tratatul

33 Modificat prin Decizia nr. 95/1/CE, EURATOM, C.E.C.A., care adaptează instrumentele relative la aderarea de noi state membre la Uniunea Europeană, J.O.C.E., nr. L1, din 1 ianuarie 1999. 34 Ovidiu Ţinca, „Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999., p. 63.

39

C.E.C.A., ponderea ţine cont de importanţa fiecărui stat în materie de producţie de

cărbune-oţel. Art. 28 are ca efect interdicţia ca două puteri siderurgice (adică asigurând

fiecare cel puţin 1/9 din producţia totală), să se opună unei decizii, acestea putând fi

minorizate35.

Astfel organizat, votul majoritar a înlocuit, treptat, adoptarea deciziilor cu

unanimitate de voturi, devenind, astfel, principal la sfârşitul perioadei de tranziţie.

Recurgerea la votul cu majoritate calificată reprezintă marea inovaţie a tratatelor

comunitare prin care s-a dorit să se vadă principalul simbol al „supra-naţionalităţii”.

Dar, punerea sa în aplicare a fost contestată de către Franţa, chiar în momentul în care

urma să se generalizeze (la finalul perioadei de tranziţie, la sfârşitul celei de-a doua

etape).

Importanţa votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează statele

mici de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât membrii mai puternici

pot, de regulă, să fie aduşi la opţiunea dorită prin procedee care ţin de presiunea

politică. Acest principiu contribuie la egalitatea statelor membre şi se constituie într-un

fundament solid al Constituţiei Comunităţilor.

În practică, importanţa majorităţii a rămas foarte mică. Motivul îşi are sorgintea

în anul 1965, când Franţa, temându-se că interesele vitale în finanţarea politicii

generale agricole erau ameninţate, a blocat luarea deciziilor în Consiliu pentru mai

mult de 6 luni, prin practicarea „politicii scaunului gol”

Practicarea „politicii scaunului gol” de către Franţa reprezintă una din marile

crize cu care s-au confruntat Comunităţile europene de-a lungul vremii, fiind, de altfel,

prima de la constituirea acestora până la momentul respectiv. Problema a fost

rezolvată în 29 ianuarie 1966 prin „Pactul Luxemburg” (Compromisul de la

Luxemburg), care prevede că, în situaţia deciziilor care se referă la interesele

importante ale unui număr mare de state membre, Consiliul se va strădui, într-un

interval de timp rezonabil, să găsească soluţii care să poată fi adoptate de către toţi

membrii, respectând atât interesele lor, cât şi cele ale Comunităţilor.

Delegaţia franceză a accentuat că ea consideră normal ca, în aceste situaţii,

„discuţiile să continue până când se ajunge la o înţelegere unanimă”.

35 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 99.

40

Compromisul de la Luxemburg nu prevede soluţii pentru cazurile în care

unanimitatea se dovedeşte a fi imposibilă, dar se limitează la recunoaşterea faptului că

intre statele membre există încă divergenţe de opinii referitoare la acest subiect.

Înţelegerea a reuşit, totuşi, să pună capăt impasului. A fost pur şi simplu lăsat la

latitudinea statelor membre (să decidă acestea), astfel încât oricare dintre ele poate

cere unanimitatea pentru orice decizie considerată a fi majoră şi luată în Consiliu.

În acest fel, fiecare stat membru are practic dreptul de veto.

Actul unic european îmbunătăţeşte în mod considerabil capacitatea de decizie a

Consiliului. Deşi nu era posibil să se abroge în unanimitate toate regulile, s-a căzut de

acord, pentru a accepta votul majoritar, de exemplu, pentru armonizarea prevederilor

legislative şi administrative privind înfiinţarea şi funcţionarea pieţei interne, coeziunea

economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi de mediu. În orice caz,

excepţiile de la regula generală a votului majoritar erau făcute în cazul taxelor, al

libertăţii de mişcare a muncitorilor şi al drepturilor şi intereselor salariaţilor, zone în

care unanimitatea este, încă, cerută.

În termenii Regulamentului interior al Consiliului din 20.07.1987 prevăd:

„Consiliul procedează la vot la iniţiativa Preşedintelui său. Preşedintele poate, de

altfel, să deschidă procedura de votare la iniţiativa unui membru al Consiliului sau

Comisiei atunci când majoritatea membrilor ce compun Consiliul se pronunţă în acest

sens”. Astfel, întoarcerea la practicarea votului în cadrul Consiliului ar fi trebuit să fie

favorizată. Repunerea în discuţie a votului majoritar a fost elementul determinant al

„derivei interguvernamentale” a Consiliului, membrii săi uitând că ei constituie o

instituţie comunitară şi se comportă, în exercitarea atribuţiilor lor, ca o conferinţă

diplomatică.

Actul unic european a prevăzut recurgerea la majoritate în situaţiile în care

unanimitatea era, până la acel moment, cerută şi introduce majoritatea pentru

competenţele noi atribuite Comunităţii, astfel36:

- art. 28, actualul art. 26: modificări sau suspendări autonome de drepturi

privind tariful vamal comun; măsuri pentru protecţia economiilor (depunerilor);

- art. 57, actualul art. 47: regimul profesiunilor;

36 Augustin Fuerea, op. cit., p. 66 – 67.

41

- art. 59, actualul art. 49: libera prestare a serviciilor;

- art. 70, §2, actualul art. 57: liberalizarea circulaţiei de capitalurilor;

- art. 84, §2, actualul art. 80: transporturile maritime şi aeriene;

- art. 8A, 100A, actualul art. 95 şi 100B: piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, a

liberei circulaţii a persoanelor şi a măsurilor relative la drepturile şi interesele

muncitorilor salariaţi pentru care regula unanimităţii a fost menţinută;

- art. 130E, actualul art. 162: coeziunea;

- art. l3OQ: cercetarea;

- art. 130S, actualul art. 175: mediu, cu excepţia anumitor măsuri.

La rândul său, Tratatul asupra Uniunii Europene introduce majoritatea în

Tratatul C.E.:

- art. 100 C, actualul art. 62, §2: politica comună a vizelor, începând cu 1

ianuarie 1996;

- art. 126, actualul art. 149, §4: educaţia;

- art. l29, actualul art. 152, §4: sănătatea publică;

- art. 129A, actualul art. 153: consumatorii;

- art. 129D, actualul art. 156: reţelele transeuropene;

- art. 130W, actualul art. 179: cooperarea în domeniul dezvoltării;

- art. 228A, actualul art. 301: sancţiunile economice.

În continuare, unanimitatea este cerută în domenii, cum ar fi:

- art. 130J, actualul art. 166 şi

- 130O, cercetarea, actualul art. 172.

De asemenea, recurgerea la unanimitate a fost reţinută pentru anumite

competenţe noi (art. 128, cultură, actualul art. 191, articolul 130, actualul art. 157, §3,

industrie) şi, în special, pentru deciziile cele mai importante din cadrul Uniunii

economice şi monetare.

Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziţii:

- art. 11, §2: autorizarea cooperărilor consolidate;

- art. 64, §2: măsurile provizorii în cazul afluxului de refugiaţi;

-art. 128: orientările în materia ocupării locurilor de muncă; acţiuni de încurajare

a cooperării pentru ocuparea locurilor de muncă;

42

- art. 135: cooperarea vamală;

- art. 137, paragraful 2: lupta împotriva excluderii sociale;

- art. 141, §3: egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei;

- art. 152, §4: sănătatea publică;

- art. 255: transparenţa;

- art. 280: lupta anti-fraudă;

- art. 285: statisticile;

- art. 286: autoritatea independentă privind protecţia vămilor;

- art. 299, §2: regiunile ultraperiferice.

Unanimitatea

Prin votul unanim fiecare stat beneficiază de drept de veto. Paragraful 3 din

articolul 205 C.E. (148, art. 118, §3, EURATOM) prevede faptul că „abţinerea

membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol în adoptarea deliberărilor

Consiliului care cere unanimitatea”. Aceeaşi regulă cu privire la abţinere se regăseşte

în aliniatul 3 al articolului 28 din Tratatul C.E.C.A., care limitează, totuşi, practica la

ipotezele pe care le enumeră. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al

căror număr trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziţie, trecerea la

majoritatea calificată trebuind să devină mai frecventă odată cu creşterea acestei

perioade şi trecerea la aşa-numita perioadă definitivă (1 ianuarie 1970). Evoluţia a

antrenat reducerea progresivă a cerinţei unanimităţii, fără a face să dispară, însă, în

întregime.

Reducând cazurile de unanimitate existente, Tratatul de la Amsterdam a

introdus câteva noi cazuri care cer votul cu unanimitate în Tratatul asupra Uniunii

Europene şi în Tratatul C.E.. Astfel, unanimitatea este extinsă la:

- constatarea violării de către un stat a principiilor din art. 6 al T.U.E.;

- deciziile luate în cadrul noului Titlu IV C.E., excepţie făcând deciziile vizate

de art. 67, §3, care sunt adoptate cu majoritate;

- aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;

- suspendarea dreptului de vot, în Tratatul C.E., pentru un stat care a violat

principiile din art. 6, T.U.E.,

43

- adoptarea de către Consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în domeniul

politicii externe şi de securitate comună.

Deliberarea

Ordinea de zi provizorie este stabilită chiar de preşedintele Consiliului, ordine de

zi care se aprobă, prin adoptare, de către Consiliu.

În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se

cere votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părţi (capitole):

- partea A: cuprinde punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri,

nefiind necesar nici votul participanţilor. Pentru punctele înscrise în această parte s-a

obţinut acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuşi,

înscrise în ordinea de zi pentru că, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;

- partea B: are în cuprinsul său problemele (punctele existente pe ordinea de zi)

care impun deliberări, dezbateri şi, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul

participanţilor. Ca procedură, reţinem faptul că, după desfăşurarea deliberărilor,

dezbaterilor, de regulă, se ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care

este supus la vot, adoptându-se sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv,

se retrimit spre rediscutare în organismele Consiliului.

c. Organele auxiliare

⇒ Consiliul este asistat de către un Secretariat general. Organizarea

Secretariatului este decisă de Consiliu cu unanimitate de voturi.

Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului, sub

autoritatea Consiliului, de a supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli

ale Consiliului, şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul

general participă la sesiunile Consiliului, iar în activitatea pe care o desfăşoară este

ajutat de către un cabinet.

Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care

reuneşte mai mulţi funcţionari şi, în general, constituie un cabinet colectiv de

conducere asigurând permanenţa şi garantând stabilitatea.

44

⇒ Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al

cărui personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele

naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului

reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER).

Existenţa COREPER, ca organism, este relativ recentă, fiind reglementat numai

prin Regulamentul interior al Consiliului. Înainte de a fi menţionat într-o manieră

lapidară, prin articolul 4 al Tratatului de la Bruxelles („un comitet compus din

reprezentanţi permanenţi ai statelor membre, care are ca sarcină pe aceea de a pregăti

lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt conferite de acesta”),

COREPER a ocupat un loc important în sistemul deciziei comunitare37.

Comitetul este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanţilor

permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin.

Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat să-

şi convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a Consiliului

pe lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul

în care o anumită opinie comunitară a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv

depăşirea opiniilor statelor membre şi ale Consiliului.

Propunerile şi materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului sunt

pregătite de către COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate

din echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort38.

Instanţă de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările

multiplelor grupuri de experţi care funcţionează în permanenţă în Consiliu pe temele

cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor,

rezidenţi la Bruxelles, când din experţi veniţi din capitale. COREPER se străduieşte să

uşureze activitatea miniştrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care

experţii nu le-au tranşat; în plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.

⇒ Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru

37 Cf. J. Salmon, Reprezentanţii permanenţi pe lângă C.E. şi EURATOM în misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale, Bruxelles, 1971, 561; Von Rijin, la COREPER în Comunităţile lărgite, C.D.E., 1972, 637; A. Maugas Martin, Participarea COREPER-ului la procesul de decizie comunitară C.D.E., 1980, 25 38 Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti, 1999, p. 4.

45

agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul monetar; Comitetul politic; Comitetul

pentru vize.

- Grupurile de experţi sunt formate din experţii statelor membre, cărora li se

adaugă experţi desemnaţi de Comisia europeană. Rolul acestora din urmă este acela de

a susţine în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi iniţiativele legislative ale

Comisiei, deoarece COREPER îndeplineşte, după cum se ştie, rolul unui avocat cu

dublă natură: pe de o parte, Comitetul susţine punctele de vedere ale statelor membre

la nivelul Comunităţilor europene şi, pe de altă parte, Comitetul argumentează în faţa

statelor membre importanţa adoptării unor norme juridice la nivelul Comunităţilor.

- Comitetul pentru agricultură este un organ auxiliar al Consiliului, cu atribuţii

specifice în domeniul agriculturii. Principala sarcină a Comitetului este aceea de a

pregăti proiecte în domeniul agriculturii.

- Comitetul monetar, înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (art. 105 par. 2.),

este format din câte doi reprezentanţi ai fiecărui stat membru, cărora li se adaugă 2

reprezentanţi desemnaţi de Comisia europeană. În momentul în care s-a trecut la cea

de a treia etapă a realizării monedei unice (1999), Comitetul s-a transformat în

Comitetul economic financiar, fiind format din aceeaşi reprezentanţi ai statelor

membre şi Comisiei, la care se adaugă 2 reprezentanţi ai Băncii Centrale Europene.

Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării şi promovării

politicilor statelor membre în domeniul monetar. Misiunile Comitetului monetar sunt,

după cum urmează:

• urmăreşte situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a

Comunităţii şi raportează periodic Consiliului şi Comisiei în legătură cu

acest subiect;

• formulează avize, la cererea Consiliului, a Comisiei sau din proprie

iniţiativă.

- Comitetul politic, compus din directori politici, este prevăzut în Tratatul de la

Maastricht, la art. J8 par. 5. sarcina acestuia este aceea de a urmări situaţia

internaţională în domeniul ce ţine de Politica externă şi de securitate comună; totodată,

Comitetul politic contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize către

Consiliu, la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă.

46

De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în practică a politicilor

convenite fără a aduce prejudicii competenţelor preşedinţiei şi Comisiei39.

- Comitetul pentru vize are rolul de a asista Consiliul în aplicarea politicii în

domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne.

Compus din înalţi funcţionar, Comitetul are ca misiuni formularea de avize

destinate Consiliului (la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă) şi să contribuie la

pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne, precum şi

în domeniul vizelor.

În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat şi de alte organe auxiliare,

precum: Comitetul permanent pentru forţe de muncă; Comitetul pentru energie;

Comitetul pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică; Comitetul pentru educaţie; Comitetul

pentru acordurile de cooperare cu ţările Lumii a treia.

4. Atribuţii

Tratatele institutive definesc, de o manieră generală atribuţiile Consiliului.

Astfel, articolul 202 al Tratatului instituind C.E. (fostul art. 145) prevede că

instituţia Consiliului asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre şi că

el dispune de puterea de decizie în vederea asigurării condiţiilor necesare realizării

obiectivelor stabilite prin Tratat şi în condiţiile prevăzute de acesta. Articolul conferă

Comisiei, în temeiul unui alineat adăugat la articolul 145 de Actul unic european,

competenţa de executare a regulilor pe care Consiliul le adoptă. Exercitarea acestei

competenţe poate fi supusă unor restricţii-limitări. Potrivit acestui articol, Consiliul îşi

poate rezerva, în situaţii speciale, posibilitatea de a exercita direct unele competenţe în

materie executivă.

La rândul său, într-o manieră succintă, articolul 115 din Tratatul instituind

EURATOM dispune: „Consiliul îşi exercită atribuţiile şi puterile de decizie în

condiţiile prevăzute de prezentul Tratat.

El (n.n. Consiliul) adoptă toate măsurile care relevă competenţa sa în vederea

coordonării acţiunilor dintre statele membre şi Comunitate”. 39 Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, „Drept comunitar general. Tratat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 121.

47

Potrivit articolului 26 din Tratatul C.E.C.A., „Consiliul îşi exercită atribuţiile în

situaţiile prevăzute şi în maniera indicată de prezentul Tratat, în special în vederea

armonizării acţiunii Comisiei cu cea a guvernelor responsabile de politica generală din

ţările lor.

În acest scop, Consiliul şi Comisia procedează la schimburi de informaţii şi la

consultări reciproce.

Consiliul poate cere Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor şi

măsurilor pe care el le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor

comune”.

Tratatul C.E.C.A. conferă Consiliului un rol consultativ care se traduce prin

adoptarea de avize care, în funcţie de situaţie, trebuie să fie sau nu conforme. Consiliul

C.E.C.A. este abilitat, în cazuri rare, să adopte decizii.

În sistemul comunitar, Consiliul este cel care apare ca legiuitor de drept comun

Articolul 207 din Tratatul C.E. (fostul art. 151), §3, în redactarea sa stabilită de

Tratatul de la Amsterdam, menţionează situaţiile în care Consiliul acţionează în

calitatea sa de legiuitor.

Consiliul deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.

Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă în coordonarea

politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.

Rolul Consiliului este esenţial şi în cadrul P.E.S.C.

*

* *

Sintetizând, reţinem ca atribuţii ale Consiliului pe următoarele:

- în conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale se ocupă cu coordonarea

generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul

că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;

- în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să îmbrace şi un

caracter politic, vorbindu-se din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii

Europene, Uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;

- Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul,

aşa cum ar fi posibil să se înţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor

48

Tratatelor, elaborând regulamente şi directive;

- în materie normativă, unele atribuţii au fost delegate de către Consiliu

Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul unic

european (acest lucru se întâmplă şi pentru că organismul Consiliului este supus unor

permanente fluctuaţii politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o

mare stabilitate),

- în cadrul Tratatului C.E.C.A, Consiliul îşi păstrează un rol neobişnuit pentru

el ca instituţie consultativă şi de tutelă a Comisiei (Înalta autoritate) Astfel, în anumite

cazuri, el este doar consultat, alteori, însă, el este chemat să-şi expună părerea

conformă (de exemplu, pentru a constata „stadiul crizei manifeste”, art. 58) uneori

pentru unanimitate. El este cel ce poate autoriza Comisia să fixeze dobânda

împrumutului plecând de la 1 % (art. 50). în afara iniţiativei Comisiei, el poate prescrie

punerea în aplicare a unui regim de cote de producţie (art. 58) sau de preţuri maxime

sau minime (art. 61).

Secţiunea a II-a

Comisia europeană

Comisia europeană, denumită în sistemul Tratatului C.E.C.A „Înalta

Autoritate”, are drept scop principal pe acela de a asigura fiecărei Comunităţi - parte a

Uniunii Europene - identitatea sa proprie, punând în valoare interesele comunitare, mai

presus de interesele statelor membre, exprimând, astfel, interesele fiecărei Comunităţi

în parte.

Denumirea de „Comisie” o găsim menţionată, de asemenea, şi în economia

Tratatului de la Maastricht.

1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei

Comisia europeană reprezintă elementul executiv al Comunităţilor.

Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre (art. 213, fostul art.

49

157, § 1, C.E.). Numărul membrilor care au cetăţenia aceluiaşi stat nu poate fi mai

mare de 2. Potrivit unor reguli nescrise, fiecare stat membru, în prezent, desemnează

câte un reprezentant, iar statele mari, membre ale Uniunii Europene (Franţa, Italia,

Germania, Marea Britanie, Spania) beneficiază de câte 2 reprezentanţi. Astfel, Comisia

europeană are în componenţa sa, în prezent, 20 de membri, însă numărul membrilor, la

fel ca şi în cazul celorlalte instituţii şi organe comunitare, este variabil, modificându-se

în funcţie de numărul statelor membre. Consiliul este instituţia care poate modifica

numărul comisarilor, statuând cu unanimitate de voturi.

Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să

ofere toate garanţiile de independenţă. Textul art. 213 (fostul art. 157, paragraful 1, din

Tratatul C.E.), menţionează independenţa ca o condiţie pentru numirea membrilor:

„oferind toate garanţiile de independenţă”. Acest text dispune faptul că „Membrii

Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al

Comunităţilor”. În îndeplinirea atribuţiilor lor, ei (membrii Comisiei) nu solicită şi nu

acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism comunitar ori

extracomunitar. Ei se abţin de la orice act care este incompatibil cu natura atribuţiilor

îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere şi să nu

încerce să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot să exercite nici o altă

activitate profesională, remunerată sau nu. Încă de la instalarea lor, aceştia se

angajează, în mod solemn, să respecte, pe timpul exercitării mandatului şi după

încetarea acestuia, obligaţiile ce decurg din activitatea lor, în special sarcinile de

onestitate în ceea ce priveşte acceptarea, după încetarea mandatului, de anumite funcţii

sau anumite avantaje.

Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi consacrate

expres de articolele 12-15 şi 18 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile

Comunităţilor europene, din 8 aprilie 1965. Între privilegiile şi imunităţile comunitare

reţin atenţia, îndeosebi, cele ce urmează:

- imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce

le revin ca oficiali ai Comunităţilor europene, imunitate care îşi menţine efectele şi

după încetarea activităţii în cadrul Comisiei‚ însă, în raport cu răspunderea pe care o

50

păstrează în continuare;

- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate, în exercitarea

atribuţiilor lor, de către organele comunitare. De fapt, la învestirea în calitatea de

reprezentant al statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură solemnă, să

respecte pe întreaga perioadă a învestiturii, precum şi după aceea, obligaţiile ce îi

revin. Ei prestează, astfel, un jurământ în faţa Curţii de justiţie. Totodată, este

obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini, de independenţă, şi din partea statelor

membre care, încă de la început, s-au angajat să o respecte, excluzând orice încercare

de a influenţa, într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii Comisiei. Din aceste

considerente, delegaţilor le sunt interzise toate activităţile care sunt incompatibile cu

demnitatea primită. Le este interzis, spre exemplu, să fie membri ai Parlamentelor

naţionale sau ai Parlamentului european. Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar aduce

avantaje la încetarea mandatului. Încălcarea acestor obligaţii se sancţionează de către

Curtea de justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei. Un alt aspect este şi cel

potrivit căruia independenţa acestei instituţii se manifestă şi în responsabilitatea sa

politică în faţa Parlamentului european40.

Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una dintre

următoarele situaţii:

- împlinirea termenului;

- demisie voluntară;

- demitere din oficiu;

- moţiune de cenzură a Parlamentului;

- deces.

În cazul decesului, al demisiei voluntare şi al demiterii din oficiu, statele

membre în cauză îşi pot desemna noii reprezentanţi în Comisia europeană.

Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele

membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanţii proprii. Poate fi cerută numai de către

Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare dintre cele două situaţii

pronunţarea revine în competenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.

Iniţial, comisarii erau numiţi pentru un mandat de 4 ani. De la 23 ianuarie 1995

40 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 105.

51

acest mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitatea reînnoirii) pentru a face să

coincidă activitatea fiecărei Comisii cu cea a Parlamentului european, care, sub

aspectul mandatului parlamentarilor, durează tot 5 ani41. Acest fapt permite

Parlamentului european să acorde un vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi începe

activitatea, consolidându-i, astfel, legitimitatea democratică42.

Similar miniştrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în

cadrul Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general

din domeniul respectiv.

Directoratele Generale, în număr de 24, sunt următoarele43:

- D.G. I: Relaţii externe: politică comercială, relaţii cu America de Nord,

Extremul Orient, Australia şi Noua Zeelandă;

o D.G. IA: Relaţii externe: Europa şi noile state independente,

P.E.S.C., serviciu extern;

o D.G. IB: Relaţii externe: Mediterana de Sud, Orientul Mijlociu şi

Apropiat, America Latină, Asia de Sud şi Sud-Est şi cooperarea

Nord-Sud;

- D.G. II: Afaceri economice şi financiare;

- D.G. III: Industrie;

- D.G. IV: Concurenţă;

- D.G. V: Mijloace, Relaţii industriale şi Afaceri sociale;

- D.G. VI: Agricultură;

- D.G. VII: Transporturi;

- D.G. VIII: Dezvoltare;

- D.G. IX: Personal şi Administraţie;

- D.G. X: Informaţie, Comunicare, Cultură, Audiovizual;

- D.G. XI: Mediu înconjurător, Securitate nucleară şi Protecţie civilă;

- D.G. XII: Ştiinţă, Cercetare şi Dezvoltare;

- D.G. XIII: Telecomunicaţii, Transmiterea informaţiei şi valorificarea cercetării;

- D.G. XIV: Pescuit;

41 Comisia europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea europeană: vecinul tău”, Luxemburg, 1995, p. 13. 42 Idem. 43 Joël Rideau, op. cit., p. 365.

52

- D.G. XV: Piaţa internă şi Servicii financiare;

- D.G. XVI: Politică regională şi coeziune;

- D.G. XVII: Energie;

- D.G. XVIII: Credit şi investiţii;

- D.G. XIX: Bugete;

- D.G. XX: Control financiar;

- D.G. XXI: Vamă şi Fiscalitate indirectă;

- D.G. XXII: Educaţie, Formare şi Tineret;

- D.G. XXIII: Politica întreprinderii, Comerţ, Turism şi Economie socială;

- D.G. XXIV: Politica consumatorilor.

Numărul Directoratelor Generale, precum şi împărţirea lor pe domenii de

activitate nu sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.

2. Organizare şi funcţionare

Tratatele institutive şi Regulamentul interior sunt acela care reglementează

modul de organizare şi funcţionare a Comisiei europene.

Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii. Articolul 219

din Tratatul C.E. prevede, de altfel, faptul că „Deliberările Comisiei au loc cu

majoritatea numărului membrilor prevăzut la articolul 157.

Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin

Regulamentul său interior este prezent”.

Fiecărui membru al Comisiei îi este încredinţată responsabilitatea portofoliilor

care cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor

administrative şi a căror repartizare se schimbă la fiecare reînnoire cu membri, în

funcţie de evoluţia problemelor şi de echilibrul necesar de menţinut. În cadrul acestor

sectoare, membrii Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei şi de

executarea deciziilor sale.

Preşedintele instituţiei este cel care convoacă Comisia; aceasta îşi desfăşoară

reuniunile cel puţin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni

53

suplimentare pot fi decise în funcţie de problemele nou apărute. Comisia adoptă în

fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv şi stabileşte inclusiv

programele de lucru trimestriale. Preşedintele este cel care propune ordinea de zi.

Fiecare membru al Comisiei poate să propună şi o problemă care nu este în programul

trimestrial pe ordinea de zi sau are posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei

probleme înscrise pe ordinea de zi.

Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.

În cadrul Comisiei, deciziile se iau, de obicei, de către grupuri de comisari,

numite „colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai

pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare

sau mai mic de comisari, în funcţie de materia în care urmează a se adopta decizia

respectivă. Aici operează principiul „răspunderii colective” pentru deciziile adoptate.

Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai

importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante reuniunea şefilor de

cabinet este suficientă.

În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor Comisiei, există două proceduri

speciale, şi anume44:

a) procedura scrisă şi b) procedura delegării.

a) procedura scrisă - constă în faptul că fiecare comisar face propunerile pe

care le consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi le comunică în scris,

celorlalţi comisari. Aceştia, la rândul lor, pot formula observaţii şi pot să propună

amendamente. Dacă nu formulează observaţii ori amendamente, propunerile se

consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma şi o altă procedură.

Dacă, însă, se formulează amendamente, propunerile urmează să fie discutate în plenul

Comisiei şi numai după aceea devin decizii.

b) procedura delegării - este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în

numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, precis definite, folosindu-

se sistemul mandatării.

În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor Directorate Generale

pentru a putea fi înscrisă pe ordinea de zi a colegiului Comisiei, direcţia generală „chef

44 Ion P. Filipescu, op. cit., p. 111.

54

de file” distribuie, în prealabil, proiectul şi celorlalte servicii interesate, precum şi

cabinetelor comisarilor corespondenţi.

Principalele limbi de lucru ale Comisiei sunt:

- engleza;

- franceza;

- germana.

Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite, însă, în toate cele

11 limbi oficiale45 (practic, toate limbile statelor membre ale Comunităţilor europene

sunt limbi oficiale), şi anume:

- daneza;

- engleza;

- finlandeza;

- franceza;

- germana;

- greaca;

- italiana;

- olandeza;

- portugheza;

- spaniola;

- suedeza.

De asemenea, reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele statelor membre,

precum şi şedinţele desfăşurate împreună cu Parlamentul european beneficiază de

traduceri în şi din toate cele 11 limbi.

Dintre membrii săi, Comisia poate constitui şi grupuri de lucru.

În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet

condus de un şef de cabinet şi având în componenţa sa consilieri (5 membri). Aceştia

servesc ca o punte de legătură între comisar şi directoratele generale din subordine.

Dar ei au, pe de altă parte, şi atribuţiile unor „ochi şi urechi” ai comisarului în

problemele de care acesta se interesează.

45 Conform articolului 1 din Regulamentul nr. 1 al Consiliului cu privire la stabilirea regimului lingvistic al C.E.E.din 15 aprilie 1958 (modificat odată cu tratatele de aderare).

55

În pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, Preşedintele Comisiei este

asistat de către un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor

decizionale şi veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia

măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi

transmiterea de documente către alte instituţii. De asemenea, asigură legătura cu

celelalte instituţii, urmărind lucrările altor instituţii şi informând Comisia, prin

intermediul departamentelor care se găsesc în subordinea Secretariatului general şi

care se ocupă cu:

- relaţiile cu Consiliul;

- registrul;

- relaţiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman)

European, Comitetul Economic şi Social, precum şi Comitetul Regiunilor;

- simplificarea metodelor de lucru şi a procedurilor;

- coordonarea programelor şi politicilor;

- resurse şi probleme generale.

Pe lângă cele 24 de Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim

anumite comitete create sau prevăzute de tratatele constitutive:

- Serviciul Legal care furnizează asistenţă specializată în domeniul juridic atât

Comisiei, cât şi departamentelor acesteia. Serviciul este consultat înaintea oricărei

iniţiative a Comisiei şi opinia sa este prezentată întregii Comisii. Serviciul poate

acţiona ca un agent de sine stătător al Comisiei în relaţiile cu Curtea de Justiţie, cu

Tribunalul de Primă Instanţă sau chiar faţă de Organizaţia Mondială a Comerţului.

Datorită rolului său important, Serviciul se află sub directa autoritate a Preşedintelui

Comisiei. Directorul General al Serviciului asistă la şedinţele săptămânale ale

Comisiei.

- Biroul de Ajutor Umanitar are ca principal scop oferirea de ajutor victimelor

dezastrelor naturale şi a conflictelor armate din afara U.E. Ajutorul este prevăzut să

ajungă direct la cei aflaţi în nevoie, oricare ar fi rasa, religia sau convingerea politică a

acestora. Ajutorul poate consta în bunuri, cum ar fi alimente, medicamente şi alte

materiale sanitare, combustibili, dar şi în servicii, ca de exemplu tratamente medicale,

56

purificări ale apei şi ajutor logistic. Totuşi, Biroul duce la îndeplinire şi alte misiuni,

cum ar fi:

⇒ studii de fezabilitate pentru operaţiunile umanitare desfăşurate;

⇒ monitorizează proiectele umanitare;

⇒ promovează şi coordonează măsuri de prevenire a dezastrelor prin instruirea

de specialişti, întărind instituţiile promovând proiecte pilot în acest sens;

⇒ informarea publicului larg cu problemele de ordin umanitar.

- Grupul de Consilieri Politici furnizează sfaturi regulate, imparţiale şi informate

Preşedintelui Comisiei, precum şi comisarilor asupra problemelor ce ţin de politica

viitoare a Uniunii Europene. Este un serviciu intern al Comisiei Europene care

răspunde direct de Preşedintele Comisiei.

Rolul consilierilor este acela de a se concentra asupra problemelor multi-

disciplinare şi care tind să aibă un orizont mai lung de timp decât cele cu care se

confruntă în mod obişnuit Comisia. De regulă, aceste probleme au mai multe

dimensiuni, precum: dimensiunea politică, cea instituţională, economică, socială, cea

ştiinţifică şi tehnologică etc. Din cauza faptului că multe dintre politicile U.E. sunt

prevăzute să fie implementate într-un termen mai mare de timp, şi deoarece o decizie

luată în prezent are efecte ireversibile pentru viitoarele decizii, o perspectivă pe termen

lung este de dorit a se avea în vedere. În principiu, rolul acestor consilieri este acela a

unui „catalizator” pentru noile idei şi tendinţe de la nivelul U.E.

- Serviciul de Traduceri ;

- Serviciul Unit de Interpretări şi Conferinţe;

- Biroul pentru publicaţiile oficiale ale Comunităţilor europene;

- Serviciul de Audit Intern ş.a.

3. Atribuţiile Comisiei europene

Articolul 211 din Tratatul C.E. (fostul art. 155 din Tratatul C.E. şi articolul 124

din Tratatul EURATOM) prevede faptul că, în vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei

Comune, Comisia este cea care „veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat,

ca şi a dispoziţiilor date de instituţii, în temeiul acestuia, astfel:

57

- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul

prezentului Tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt

necesare;

- dispune de putere de decizie proprie şi participă la elaborarea propunerilor de

acte ale Consiliului şi Parlamentului european în condiţiile prevăzute în prezentul

Tratat (iniţiativă legislativă);

- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea

regulilor pe care el le stabileşte”.

Tratatul C.E.C.A. defineşte rolul Comisiei în termeni mai simpli: „Comisia are

rolul de a asigura realizarea obiectivelor stabilite de prezentul Tratat în condiţiile

prevăzute de acesta” (art. 8). Rolul de instituţie independentă în procesul de decizie

este mai bine precizat în Tratatul C.E.C.A. decât în Tratatele de la Roma, conform

cărora puterea de decizie aparţine, în principal, Consiliului.

Însă, toate Tratatele comunitare atribuie Comisiei, ca rol principal, pe acela de a

exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea acestui interes.

Totodată Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din.

acest punct de vedere, în faţa Parlamentului european. Acest rol, foarte generic

exprimat, se traduce prin existenţa a două categorii de instrumente pe care Comisia le

are la dispoziţie, şi anume:

• norme de drept comunitar elaborate de Comisie, în domenii proprii ori în

altele stabilite şi transmise de Comisie;

• directivele, recomandările şi avizele formulate de Comisie pentru statele

membre, care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele

trebuind să li se conformeze în timp.

Valorificându-şi rolul său de „paznic al Tratatelor”, Comisia poate să

declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori

statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din Tratate.

De asemenea, Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate să

„urmărească” un stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din

Tratate. Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării amenzilor pentru

operatorii economici. Aceasta, deoarece sunt situaţii în care operatorii economici

58

trebuie să se conformeze dispoziţiilor Comisiei. Dacă nu o fac, atunci Comisia le

aplică amenzi. Concluzia care se impune este aceea conform căreia Comisia

elaborează norme de drept comunitar, dar dispune şi de mijloace juridice care o

transformă într-un adevărat paznic al tratatelor comunitare.

Atunci când este cazul, Comisia are posibilitatea de a urmări infracţiunile.

Infracţiunile particulare sunt rezolvate, în principiu, de autorităţile naţionale, dar

Comisia poate aplica chiar ea sancţiuni de o formă generală - prevăzute în Tratatul

C.E.C.A., în materie de concurenţă - prevăzute în Tratatul C.E.E. şi în materie de

control al securităţii - privind EURATOM (constituite prin Tratatul EURATOM).

În ceea ce priveşte legătura cu statele, numai un control comunitar este conform

cu natura Comunităţilor.

Cu excepţia anumitor proceduri speciale (prevăzute de art.: 80; 90; 93; 97, din

Tratatul instituind C.E.E.), Comisia dispune, în numele celor trei Tratate institutive

(art. 88, Tratatul C.E.C.A.; art. 169, Tratatul C.E.E.; art. 14, Tratatul C.E.E.A.) de

procedura generală la infracţiune, ce îi permite, în termenii unei instanţe prestigioase,

să sesizeze Curtea de justiţie care să constate „lipsurile” reproşate.

Potrivit dispoziţiilor legale, Comisia poate chema la respectarea tratatelor fie pe

cale de recurs în contencios, fie pe calea competenţei consultative a Curţii (art. 228,

Tratatul instituind C.E.E).

Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de

vedere, în faţa Parlamentului european.

Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului

comunitar, dar şi administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia

secundară. Comisia administrează diversele fonduri şi programe ale Comunităţilor,

incluzându-le şi pe cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara Comunităţilor.

Tot în calitate de executiv al Tratatelor şi actelor Consiliului, Comisia este cea

mai îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune. Este chemată, în primul

rând, să adopte măsuri de execuţie cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are

sarcina de a lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este

gestionara ansamblului de Fonduri Comunitare (Fondurile social-europene,

F.E.O.G.A.; F.E.D.R.), chiar şi a celor ce nu sunt încă bugetare.

59

Mai extinse decât puterile executive primare sunt puterile derivate, transferate

Comisiei de către Consiliu.

Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de libertate

deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze numai dacă

interesele Comunităţilor o cer.

În cadrul Comisiei se găseşte punctul de plecare pentru fiecare acţiune

comunitară. Având dreptul de iniţiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte

Consiliului propunerile şi proiectele pentru legislaţia comunitară. La nevoie, Consiliul

poate să ceară Comisiei, în temeiul prerogativelor sale, să redacteze propuneri.

Referitor la rolul Comisiei, în sensul iniţiativei, reţine atenţia faptul că, încă din

anii 1970, s-a putut constata erodarea acestei laturi a acţiunii ei şi modificarea puterii

de negociere46. Comisia, cu scopul de a fi acceptate, a introdus în elaborarea

propunerilor sale un element de „pre-negociere” (utilizarea instrumentului de

comunicare, care serveşte la efectuarea unui sondaj politic al Consiliului sau a

documentului de lucru al serviciilor care sunt discutate pe grupuri sau în COREPER)

care, pe de o parte, a întârziat punerea la punct a anumitor texte (la sfârşitul lui 1982,

cartea verde „Perspective ale finanţelor bugetului comunitar”, din noiembrie 1979, nu

fusese urmată de nici o propunere formală de creare de noi resurse proprii), pe de altă

parte, a condus la neacceptarea textelor decât pe baza celui mai mic numitor comun. A

rezultat că viziunea şi perspectiva comunitară, căreia Comisia ar trebui să-i fie garantă,

sunt foarte des reconsiderate. În plus, din diverse raţiuni ce ţin, înainte de toate, să

generalizeze recursul în unanimitate, chiar pentru chestiuni mai puţin „importante”,

capacitatea sa de a face să se accepte compromisuri s-a diminuat, „puterea de

negociere” a Comisiei fiind în căutarea punctelor de sprijin în special în Parlamentul

ales.

În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea (art. 228 din Tratatul

instituind C.E.E.) acordurilor cu ţările terţe, iar în executarea mandatelor Consiliului

reprezintă Comunităţile.

În sinteză, rolul Comisiei se rezumă la47:

46 J. L. Dewost, „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie comunitară”, R.M.C., 1980, p. 289. 47 I. P. Filipescu, A. Fuerea, op.cit., p. 114.

60

- asigurarea respectării Tratatelor comunitare;

- iniţiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente şi

directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;

- chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor comunitare.

Secţiunea a IV-a

Parlamentul european

Parlamentul european a apărut prin Tratatele institutive, fiind denumit, iniţial,

fie Adunarea comună (în Tratatul instituind C.E.C.A.), fie Adunare (în Tratatele

instituind C.E.E., Euratom); prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii

similare au fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, numire ce şi-a produs

efectele începând cu anul 1960.

Ulterior, prin rezoluţia Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962, s-a

stabilit denumirea de Parlamentul european, denumire pe care o poartă şi în prezent.

1. Componenţa Parlamentului european

În ceea ce priveşte componenţa Parlamentului european şi modul de desemnare

a membrilor acestuia, trebuie subliniat faptul că, încă din anul 1951, autorii Tratatelor

(art. 21 al Tratatului C.E.C.A. şi art. 138 al Tratatului C.E.E.) au susţinut clar

principiul conform căruia membrii Adunării să fie aleşi cu „sufragiu universal direct,

după o procedură uniformă în toate statele membre” şi, de asemenea, să se

reglementeze punerea sa în aplicare. S-a avut în vedere ca, în perspectivă, Adunarea să

fie formată din delegaţi desemnaţi de Parlamentele naţionale, după procedura stabilită

de fiecare stat membru. Principiul a fost preluat de Tratatele C.E.E. şi EURATOM.

Articolul 21 din Tratatul C.E.C.A. a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din

1957 cu privire la instituţiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei Tratate,

prevăd posibilitatea elaborării de proiecte de către Adunare, în vederea alegerii

membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei

61

proceduri uniforme în toate statele membre.

În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind

alegerea reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. La momentul

respectiv, statele membre nu au agreat ideea adoptării unei proceduri electorale

uniforme, astfel încât, oricât de bune ar fi obiectivele prevăzute în articolul 138.3 al

Tratatului C.E.E., „Actul” nu reuşeşte să se ridice la acelaşi nivel, prevăzând că

procedura electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziţii naţionale.

Fiecare stat era liber să adopte un anume tip de scrutin, conform tradiţiilor electorale

naţionale. Toate statele au procedat astfel, mai puţin Franţa, care a încălcat tradiţia

celei de a V-a Republici, alegând scrutinul proporţional, adică împărţirea restului la

cea mai puternică jumătate, în liste blocate şi pragul de 5 % voturi. Franţa a invocat

istoria electorală pe care o are, folosind cadrul naţional, adică o circumscripţie

electorală unică48.

În realitate, Actul din 1976, care prevedea alegerea reprezentanţilor în Adunare

prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli

minimale, cum ar fi:

- principiul votului unic;

- alegerea să se desfăşoare în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre,

perioadă care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica imediat următoare, prima

perioadă fiind determinată de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi,

după consultarea Parlamentului european;

- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.

Fiecare stat stabileşte regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de

o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de

desfăşurare a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare

proporţională, cu liste naţionale sau locale).

Articolul 190, paragraful 4, din Tratatul C.E. (fostul art. 138), aşa cum a fost

reformulat prin Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european

elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct

potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor 48 Legea din 07.07.1977; Decretul din 28.02.1979; J.O.R.F. din 01.03.1979.

62

comune tuturor statelor membre”.

În prezent, Parlamentul european are în componenţa sa 626 de membrii. Prin

Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât că numărul parlamentarilor europeni nu poate fi

mai mare de 700, în perspectiva extinderii Uniunii Europene, ceea ce va implica o

redistribuire a locurilor în Parlamentul european pentru fiecare stat membru. După

ultima extindere, care a avut loc în anul 1995, locurile în Parlament au fost repartizate

astfel:

- Germania: 99;

- Franţa, Italia, Regatul Unit: câte 87;

- Spania: 64;

- Olanda: 31;

- Belgia, Grecia, Portugalia: câte 25;

- Suedia: 22;

- Austria:21;

- Danemarca, Finlanda: câte 16;

- Irlanda: 15;

- Luxemburg: 6.

În ceea ce priveşte statutul membrilor Parlamentului european, acesta este

reglementat atât de dispoziţiile comunitare, cât şi de cele naţionale. Dispoziţiile

aplicabile la alegerile europene, care sunt înscrise în „Act”, sunt foarte sumare. Ele

trimit, în special, fie la tratatele originare, fie la măsurile de aplicare sau, cel mai des,

la legislaţiile naţionale, legislaţii care dispun că se fac aplicabile şi parlamentarilor

europeni.

Parlamentul poate stabili şi unele reguli de conduită pentru membrii săi.

Membrii Parlamentului european sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar

mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor este o prerogativă care

incumbă Parlamentului european.

Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe plan

european, dar el este interzis pe plan naţional. Actul privind alegerea reprezentanţilor

Adunării stabileşte, în articolul 6, paragraful 1, incompatibilităţile cărora trebuie să li

supună membrii Parlamentului european. Astfel, un membru al Parlamentului

63

european, pe timpul mandatului, nu poate îndeplini şi calitatea de:

- membru al guvernului unui stat;

- membru al Comisiei;

- membru al Curţii de justiţie sau grefier;

- membru al Curţii de Conturi;

- membru al Comitetului consultativ C.E.C.A. sau al Comitetului economic şi

social al C.E. ori al EURATOM;

- membru al comitetelor sau organismelor create în temeiul sau în aplicarea

Tratatelor institutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini

permanente şi directe de gestiune administrativă;

- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie B.E.I.;

- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.

Aşa cum este firesc, reglementările adoptate la nivel naţional pot completa

aceste incompatibilităţi.

Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 - 10 din Protocolul privind

privilegiile şi imunităţile, din 1965, au fost menţinute şi de Actul din 1976.

Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie pe

timpul deplasării membrilor Parlamentului spre locul reuniunii Adunării sau cu prilejul

întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.

Membrii Parlamentului european beneficiază, potrivit articolului 10 din

Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală,

imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt

cele recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor, nefiind uniformizată legislaţia

în această materie. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de la orice

măsură de detenţie ori de la orice măsură de urmărire judiciară.

Sub presiunea guvernelor, în special a celui francez şi a celui britanic,

Parlamentul european, renunţând la exercitarea suveranităţii în materie legislativă,

arată că dispoziţiile naţionale sunt cele care guvernează problema indemnizaţiilor

parlamentare şi regimul impunerii lor, suprapunându-l, în general, celui al

indemnizaţiilor naţionale. Acest fapt generează inegalităţi materiale, dificil de admis

între aleşii europeni provenind din ţări diferite, în detrimentul, considerabil, al

64

britanicilor şi al italienilor, lucru pe care Adunarea încearcă să-l corijeze printr-un

regim generos de avantaje şi indemnizaţii pentru persoana mandatată la acest nivel.

Astfel, indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt stabilite prin

dispoziţii naţionale.

2. Organizarea şi funcţionarea

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în

Tratatele institutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de voturi de către însuşi

Parlamentul european. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în

octombrie 1993.

A. Organizarea

Sub aspect organizatoric, Parlamentul european cuprinde:

- un Birou;

- Conferinţa preşedinţilor;

- comisii;

- grupuri politice parlamentare.

a. Preşedintele, vicepreşedinţii (14) şi cei 5 chestori sunt aleşi de către Parlament

prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în

cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şi

financiare legate de membri şi de statutul acestora. Preşedintele reprezintă Parlamentul

în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale, prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile

Biroului şi Conferinţei Preşedinţilor.

Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni

administrative, de organizare şi de personal.

b. Biroul lărgit (care era compus din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor

politice parlamentare) este înlocuit, potrivit noului text al Regulamentului, de

Conferinţa preşedinţilor49. Conferinţa are în compunerea sa preşedintele

49 Joël Rideau, op.cit., p. 305.

65

Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare.

Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul

activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor

şi delegaţiilor parlamentare.

c. Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează

comisii permanente. În prezent, există 17 astfel de comisii. Acestea sunt, după cum

urmează: Comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună şi

apărare; Comisia pentru buget;. Comisia pentru controlul bugetar; Comisia pentru

libertăţile şi drepturile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne; Comisia economică şi

monetară; Comisia juridică şi pentru Piaţa internă; Comisia pentru industrie, comerţ

exterior, cercetare şi energie; Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri

sociale; Comisia pentru mediu, sănătate publică şi politica consumatorilor; Comisia

pentru agricultură şi dezvoltare rurală; Comisia pentru pescuit; Comisia pentru politică

regională, transporturi şi turism; Comisia pentru cultură, tineret, educaţie, media şi

sport; Comisia pentru dezvoltare şi cooperare; Comisia pentru probleme

constituţionale; 16. Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea şanselor; Comisia

pentru petiţii.

Comisiile sunt cele care pregătesc lucrările Parlamentului, redactează rapoarte şi

ţin legătura cu instituţiile Comisiei şi Consiliului în intervalul dintre sesiuni.

De asemenea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare, pentru o perioadă

de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.

Începând cu anul 1981, Regulamentul Parlamentului a prevăzut posibilitatea

înfiinţării unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un

rol important în relaţiile externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.

Totodată, Parlamentul european poate înfiinţa şi comisii parlamentare mixte, cu

participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care,

deja, sunt angajate negocieri de aderare.

d. Membrii Parlamentului au posibilitatea să se organizeze în grupuri politice,

dar există şi deputaţi neînscrişi.

După alegerile din iunie 1999, s-au constituit 8 grupuri politice, antrenând, astfel,

66

unele schimbări faţă de Adunarea anterioară. Acestea sunt:

- grupul partidului popular european (democraţi-creştini) şi al democraţilor

europeni - PPE-DE: 234 de membri;

- grupul partidului socialiştilor europeni - PSE: 175 de membri;

- grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor - ELDR:

52 de membri;

- grupul confederal al stângii unite europene/stânga verde nordică - GUE/NGL:

50 de membri;

- grupul verzilor/alianţa liberă europeană - V/ALE: 45 de membri;

- grupul uniunii pentru Europa naţiunilor - UEN: 22 de membri;

- grupul pentru Europa democraţiilor şi a diferenţelor - EDD: 16 de membri;

- grupul celor neînscrişi - NI: 32 de membri.

Grupurile politice parlamentare (G.P.P.) sunt formaţiuni organizatorice ale

parlamentarilor, constituindu-se în temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc

pe parlamentari.

Orice grup politic parlamentar se înfiinţează prin intermediul unei declaraţii care

se face în faţa preşedintelui Parlamentului, declaraţie care conţine denumirea Grupului,

semnătura membrilor şi componenţa biroului. Această Declaraţie se publică în Jurnalul

Oficial al Comunităţilor Europene. Pentru prima dată constituirea G.P.P.-urilor a fost

decisă la 21 martie 1958, iar constituirea lor s-a realizat în a 2-a parte a aceluiaşi an.

Pentru înfiinţarea acestor Grupuri politice parlamentare trebuie întrunite

cerinţele ce ţin de numărul parlamentarilor reuniţi. Dacă parlamentarii ce doresc să se

reunească în cadrul unui grup aparţin unui singur stat membru, ei trebuie să fie în

număr de 29. Dacă aceşti parlamentari provin din 2 state membre, ei trebuie să

reunească 23 de membri, iar când provin din mai mult de 3 state, sunt necesari 14

parlamentari.

Aceste G.P.P.-uri se constituie potrivit convingerilor politice ale parlamentarilor

şi nu după criteriul apartenenţei acestora la statele membre, astfel încât un parlamentar

european nu poate face parte, în acelaşi timp, din mai multe grupuri politice.

Din grupul celor neînscrişi, potrivit Regulamentului intern (art. 26 – 27) sunt

aleşi doi reprezentanţi care vor participa, fără drept de vot, la lucrările Biroului.

67

Prerogativele Grupurilor politice pot fi sintetizate, după cum urmează:

- beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului;

- au propriul secretariat;

- participă, în mod activ, la pregătirea ordinii de zi;

- contribuie la dezbateri;

- desfăşoară activităţi proprii;

- au administratori specializaţi permanenţi pe lângă comisiile parlamentare,

contribuind la pregătirea comisiilor.

B. Funcţionarea

La nivel comunitar, o legislatură se întinde pe o durată de 5 ani. Articolul 196 al

Tratatului C.E. (fostul art. 139, art. 109 al Tratatului EURATOM, art. 22 al Tratatului

C.E.C.A.) prevede că Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de plin drept în a

2-a zi de marţi din luna martie (cu excepţia lunii august) şi organizează, uneori, şi

sesiuni suplimentare mai scurte. Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în

sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului

ori a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din membri săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Până la intrarea în vigoare a

modificărilor propuse la reuniunea Consiliului european de la Sevillia, Parlamentul

European era singura instituţie comunitară care îşi ţinea dezbaterile în public.

Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al

Uniunii Europene.

Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea

Secretariatului general. În cadrul Secretariatului îşi desfăşoară activitatea aproximativ

3500 de persoane, pe lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi

asistenţii membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o

treime din personalul Secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi

interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de

cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din

bugetul Comunităţii, adică un Euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care

trăieşte în Uniunea Europeană.

68

Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite. Secretariatul se găseşte

la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile

parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

3. Atribuţiile Parlamentului european

A. Consideraţii generale

În mod tradiţional, Parlamentul european exercită un rol consultativ în

elaborarea actelor comunitare şi nu are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar.

De-a lungul timpului, Parlamentul de la Strasbourg, însă, dobândeşte puterea bugetară,

el fiind din ce în ce mai mult antrenat în materie co-decizională, sporind în

intensitate50.

Obligaţia de a consulta Parlamentul european s-a intensificat după Actul unic

european prin procedura cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.

Parlamentul terbuie să dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri

întemeiate pe articolul 310 din Tratatul C.E. (fostul art. 238) şi acordurile de aderare

după Actul unic european.

De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul

se poate finaliza prin adoptarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.

Tratatul asupra Uniunii Europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului

european în procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 Tratatul C.E., art. 127

Tratatul EURATOM, art. 10 Tratatul C.E.C.A.).

Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra

Uniunii Europene i-a atribuit, în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze

propuneri.

De asemenea, Parlamentul european beneficiază de o putere de co-decizie

legislativă.

Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului

european de noile texte care rezultă din Tratatul asupra U.E.

50 Tratatele din anii 1970 şi 1975.

69

Parlamentul numeşte mediatorul şi îl poate destitui.

B. Atribuţiile

a. Control politic

Controlul politic reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate, pe

care o are Parlamentul european, se materializează, în primul rând, în dezbaterile

organizate, ocazie cu care diferitele organe de acţiune sunt chemate să-şi susţină

activităţile şi orientarea în plan politic. Maniera de lucru este profundă. Fiecare

dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluţii prin care se face cunoscută

poziţia faţă de o anumită problemă.

În fiecare an, se prezintă un raport general asupra activităţii desfăşurate de cele

3 Comunităţi. Comisia îşi întocmeşte chiar un program de lucru anual, care este avut în

vedere la elaborarea discursului-program al Preşedintelui Comisiei, prezentat în

sesiunea din luna februarie a fiecărui an. Discursul este urmat de o dezbatere generală

asupra politicii trecute şi viitoare, încheiată printr-o rezoluţie asupra politicii generale a

Comunităţilor. În ce priveşte „primul program de acţiune” prezentat de Comisie după

intrarea în funcţie, la fiecare 4 ani, acesta tinde să devină un program de legislatură, iar

dezbaterile care urmează îmbracă forma unor dezbateri de învestitură, Parlamentul

având posibilitatea să le limiteze printr-un vot formal al unei moţiuni de învestitură

(formă a controlului politic).

Dezbaterile care urmează după prezentarea programului de către conducerea

Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmează la preşedinţie, reprezintă

încă un element forte al controlului politic.

După anul 1973, se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării

politice şi au loc transformări asemănătoare şi pentru perfecţionarea mecanismelor

controlului politic prin: dezbateri, declaraţii ale Preşedintelui în exerciţiu al conferinţei

miniştrilor Afacerilor Externe, rapoarte după fiecare sesiune a Consiliului european,

întocmite de către consilierul pentru Afacerile Externe de pe lângă preşedinţie şi altele.

Instituţie deliberativă, Parlamentul european poate sesiza orice problemă care

70

consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile Comunităţilor, inclusiv

cooperarea politică. Problemele se examinează în cadrul comisiilor, se dezbat în

şedinţe plenare (atunci când este cazul), Parlamentul făcându-şi publică poziţia, prin

adoptarea unei rezoluţii.

Întrebările pe care parlamentarii pot să le pună Comisiei în virtutea dreptului

conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E. constituie tot un instrument de control.

După ce sunt formulate, atât întrebările, cât şi răspunsurile sunt date publicităţii.

Instituţia Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei moţiuni

de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze (conform art. 144 al Tratatului

C.E.E.). Între anii 1970 şi 1977 au fost depuse 4 moţiuni, dintre care 2 au fost supuse

la vot, fără a obţine majoritatea necesară51. Împotriva Consiliului, ca instituţie

interguvernamentală, această formă de sancţionare este practic inexistentă.

În anul 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht,

atribuţiile de control ale Parlamentului european s-au extins prin adăugarea unor noi

tehnici de control pe care acesta le are, de acum încolo, la dispoziţie. Astfel, regăsim:

dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii şi dreptul de a numi un mediator.

Dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii

Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum

sunt ele garantate în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din

tradiţiile constituţionale comune statelor membre.

Promovarea şi respectarea drepturilor omului reprezintă unul din mijloacele de

garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor internaţionale şi a celor europene,

în special. Alegerile prin sufragiu universal direct oferă legitimitate Parlamentului

European, astfel încât votul cetăţeanului din statele membre ale U.E. are un rol

important în cadrul acestui proces. Fiecare persoană poate deveni membru al

Parlamentului European cu speranţele şi preocupările sale. Cetăţenii europeni,

individual sau în grup, îşi pot exercita dreptul la petiţie şi pot depune la Preşedintele 51 În anul 1999, a fost formulată şi depusă o astfel de moţiune determinând drept efecte demiterea întregii Comisii.

71

Parlamentului European cererile sau plângerile lor cu privire la probleme care se află

în jurisdicţia Uniunii Europene.

Potrivit articolului 8D, alin. 1din Tratatul C.E., orice cetăţean al Uniunii are

drept de petiţionare către Parlamentul european, în condiţiile articolului 138D.

Dispoziţiile acestui din urmă articol stabilesc că orice cetăţean al Uniunii, precum şi

orice persoană fizică sau juridică care îşi are reşedinţa sau sediul statutar într-unul din

statele membre, are dreptul de a prezenta, cu titlul individual sau în asociaţie cu alţi

cetăţeni sau persoane juridice, o petiţie Parlamentului european, cu privire la un

subiect ce ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii şi care îi privesc.

În prezent, pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la

acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale Uniunii şi la încheierea de

acorduri internaţionale este nevoie de asentimentul Parlamentului. Aceasta înseamnă

că Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea să respingă acorduri internaţionale. Din

preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea

pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să îşi îmbunătăţească practicile în

domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de

protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor

chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii politici

sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.

Mediatorul

Una dintre noutăţile Tratatului de la Maastricht o reprezintă şi consacrarea

juridică a instituţiei Mediatorului, prin articolele 8, alin. 2 şi 138E, din Tratatul C.E.

Potrivit articolul 8D, alin. 2, orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze

Mediatorului instituit conform articolului 138E. Parlamentul european numeşte un

mediator52, având drept atribuţie principală pe aceea de a primi plângerile oricărui

cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică care îşi are reşedinţa sau

sediul statutar într-unul dintre statele membre şi care privesc cazurile de proastă

52 Primul mediator a fost desemnat prin Decizia Parlamentului nr. 95/376, din 12 iulie 1995, după alegerile parlamentare din anul 1994.

72

administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de

justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în exerciţiul funcţiilor lor jurisdicţionale.

Mediatorul este cel care face anchete în cazuri temeinic justificate, din proprie

iniţiativă sau atunci când este sesizat direct ori prin intermediul unui membru al

Parlamentului, mai puţin în situaţia când este, deja, iniţiată o procedură jurisdicţională.

În cazul în care mediatorul constată existenţa unor fapte de administrare

defectuoasă a afacerilor comunitare, sesizează instituţia respectivă, instituţie ce trebuie

să răspundă la sesizare în termen de 3 luni.

Mediatorul prezintă Parlamentului şi instituţiei în cauză un raport întocmit cu

privire la constatările făcute. Uneori, mediatorul informează cu privire la concluziile la

care s-a ajuns şi persoanele care au sesizat faptele ce au făcut obiectul investigaţiei.

În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului şi un raport final cu privire la

rezultatul tuturor anchetelor desfăşurate.

Mandatul mediatorului este egal cu mandatul parlamentarilor, existând

posibilitatea realegerii acestuia. El poate fi demis doar de Curtea de justiţie, pentru că

în exercitarea atribuţiilor ce-i revin se apreciază că este total independent de orice altă

instituţie. Pe perioada mandatului îi este interzisă desfăşurarea oricărei activităţi

remunerate sau nu.

b. Competenţă (putere) bugetară

Puterea bugetară ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului

european şi îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu

Consiliul.

În prezent se poate spune că puterea bugetară este instrumentul privilegiat prin

care se poate exprima voinţa politică a Parlamentului.

Articolul 203 din Tratatul C.E.E., aşa cum a fost el elaborat în anul 1957, nu

acorda Adunării (actualului Parlament) decât o competenţă consultativă. Ca şi alte

instituţii, într-o anumită fază, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de

buget era pregătit de către Comisie. Proiectul de buget, hotărât de Consiliu, era

transmis Adunării, care avea dreptul să-l dezbată şi să propună modificări. După aceea,

Consiliul era cel care hotăra definitiv bugetul.

73

Făcând să triumfe teza conform căreia contribuţiile financiare ale statelor

membre sunt înlocuite cu resurse proprii ale Comunităţilor, Parlamentul a reuşit să

impună o creştere a competenţei în materie de buget. Adunarea a devenit, în acest fel,

graţie a două modificări succesive ale dispoziţiilor financiare originare (Tratatele: de la

Luxemburg din 22.04.1970 şi de la Bruxelles din 22.07.1975), codeţinătoare a

autorităţii (competenţei) bugetare. De acum, ea împarte cu Consiliul competenţele

bugetare după un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al Tratatului

C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu şi care, în practică, favorizează

înclinarea balanţei către Parlament.

Declaraţia comună a Parlamentului, a Consiliului şi a Comisiei, din 30 iunie

1982, vizează, într-o interpretare indisolubil legată de principalele dispoziţii litigioase

ale articolului 203 din tratatul deja menţionat, că este necesar să se evite reînnoirea

conflictelor pe teme bugetare, conflicte care se repetă începând cu 1975 în fiecare an şi

se manifestă între cele 2 autorităţi bugetare.

Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor săi şi 2/3 din sufragii

exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i

fie supus aprobării de către Consiliu.

Folosirea unei astfel de arme, de natură a perturba grav funcţionarea

Comunităţilor, nu este de conceput decât pentru a manifesta un dezacord politic

important al Parlamentului cu Consiliul.

Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adăugat de Tratatul de la Bruxelles din

1975, a transferat Parlamentului competenţa de a descărca Comisia asupra executării

bugetului. De atunci, Consiliul nu mai intervine decât pe calea unei simple

recomandări. În acelaşi timp, articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., cu privire la Curtea

de Conturi, confirmă expres competenţa pe linia controlului permanent al executării

bugetului pe care Parlamentul o exercită prin intermediul comisiei sale de control

bugetar.

c. În materie legislativă

Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionale în materie

legislativă. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici competenţa

74

de decizie, rezervată Consiliului.

Competenţa co-decizională a Parlamentului, revendicată la rang de principiu

(conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), există numai în domeniul

„micilor revizuiri” (Tratatul C.E.C.A. art. 95). În rest, Parlamentul are numai statut de

asociat la legislaţia de grade diferite, după care actul intră în câmpul de aplicare al

uneia sau alteia dintre cele 3 proceduri53:

- procedura consultărilor: consultarea este obligatorie, interzicându-se Consiliului

să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil un aviz asupra propunerii Comisiei;

este prevăzută prin texte într-un număr oarecare de circumstanţe (19 articole în

Tratatul C.E.E., 12 articole în Tratatul C.E.E.A. şi 8 articole în A.U.E.), uneori foarte

generale;

- procedura înţelegerii: rezultă din „Declaraţia comună a Adunării, Consiliului şi

Comisiei”, adoptată la 4 martie 1975 în aplicarea angajamentelor „vârfului” de la

Paris, din decembrie 1974; în virtutea acestui acord, s-a instituit o procedură de

înţelegere între Adunare şi Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide

atunci când Consiliul percepe o limitare a părerii adoptate de Adunare; Comisia de

înţelegere, compusă din membrii Consiliului şi dintr-o delegaţie a Parlamentului,

condusă de Preşedintele său, la lucrările căreia participă şi Comisia, are ca scop

ajungerea la un acord între cele 2 instituţii, în principiu, cu o amânare de 3 luni; când

punctele de vedere ale celor 2 instituţii sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie

să dea o nouă propunere şi Consiliul să decidă; acest mecanism se aseamănă cu

procedura Comisiei mixte paritare (Adunare Naţională - Senat) din sistemul francez;

procedura se aplică decât unei părţi restrânse a domeniului legislativ şi, în practică, se

deschide numai dacă fiecare dintre cele 2 părţi a recunoscut că este aplicabilă;

- procedura cooperării: a fost introdusă de Actul unic european (A.U.E.) şi, de

acum, se află organizată la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul C.E.E.; câmpul

de aplicare vizează deciziile luate cu majoritate calificată de către Consiliu în

domeniile pieţei interne, politicii sociale, coeziunii economice şi sociale şi cercetării;

este reglementată exhaustiv în articolul 6 al Actului unic european şi permite

Parlamentului să influenţeze direct modalităţile de luare a deciziilor prin Consiliu, fără

53 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p.121.

75

a repune în cauză dreptul ultimului cuvânt al acestuia şi nici rolul de motor al

Comisiei.

d. În materie de relaţii externe

În situaţia în care Tratatele se limitează să prevadă intervenţia Parlamentului

numai pentru acordurile de asociere (articolele 238 al Tratatului C.E.E. şi 206 din

Tratatul C.E.E.A.), sub forma unei consultări ulterioare, deci înainte prin concluzia

Consiliului, acesta a obţinut să fie informat în cursul întregului proces diplomatic, atât

cu acordurile de asociere, cât şi cu acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe.

În termenii procedurii numite “Luns~Westerterp” (după numele preşedintelui

Consiliului care a acceptat aceasta), Parlamentul primeşte din timp şi cu titlu oficial (în

comisii) o informaţie asupra acordurilor internaţionale şi poate, astfel, să procedeze la

o primă dezbatere de orientare în şedinţă plenară, înainte chiar de deschiderea

negocierilor. Permanent sunt informate apoi Comisiile parlamentare. Înaintea semnării

acordului, un reprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor.

După semnare, dar înainte de concluzie, Parlamentul este informat, în adunare

plenară, asupra esenţialului acordurilor comerciale. Este consultat formal asupra

concluziei acordurilor economice, dispunând de o adevărată competenţă co-

decizională pentru acordurile de asociere. Conform articolului 238 aliniatul 2 al

Tratatului C.E.E., modificat de A.U.E., Consiliul nu poate conchide decât după ce are

„părerea conformă” a Parlamentului.

*

* *

Pe scurt, atribuţiile Parlamentului european sunt:

a) asigurarea controlul politic general;

b) participarea la elaborarea dreptului comunitar prin cooperare (legislativă);

c) decizionale, în materie bugetară (adoptă bugetul Comunităţii);

d) participarea la relaţiile externe.

Comparativ cu funcţiile exercitate de un parlament veritabil, naţional, aşa cum

există ele într-o democraţie parlamentară, Parlamentul european îşi exercită funcţiile în

76

mod simbolic. Caracterul simbolic al acestuia rezidă, în primul rând, din faptul că

Parlamentul nu are dreptul să desemneze un Guvern.

Parlamentul are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu şi asupra

Consiliului.

Consiliul poate deveni subiectul controlului parlamentar numai în măsura în

care fiecare membru este, ca un ministru dintr-un guvern naţional, subiect al

controlului parlamentului naţional.

La rândul ei, Comisia este supervizată în sensul justificării activităţii

desfăşurate în Parlament, prin prezentarea anuală a unor rapoarte. Conducerea ei

trebuie apărată în sesiuni deschise, dar poate să fie forţată, atunci când este cazul, să

demisioneze, urmând procedura votului de neîncredere. Parlamentul nu are nici o

influenţă asupra compoziţiei noii Comisii. Guvernele statelor membre pot, teoretic, să

repună în drepturi chiar vechea Comisie, propunând aceiaşi membri.

Parlamentului european i s-a recunoscut un rol important în luarea deciziilor

numai pentru cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunităţi,

precum şi asocierea cu unele ţări nemembre.

Istoria sistemului parlamentar evidenţiază faptul că parlamentele au fost

învestite la început cu puteri bugetare depline şi după aceea au devenit organe

legislative.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii

europene, la 1 noiembrie 1993, Parlamentului european i-au fost conferite puteri

suplimentare, şi anume:

- în materie co-decizională, împreună cu Consiliul de Miniştri în anumite

domenii ale legislaţiei referitoare la piaţa unică, având posibilitatea (Parlamentul) să

respingă definitiv unele propuneri;

- dreptul de a cere Comisiei să înainteze propuneri pentru anumite domenii ale

politici comunitare;

- dreptul de a înfiinţa Comisii de anchetă temporare;

- dreptul la petiţie.

77

Secţiunea a V-a

Instituţiile jurisdicţionale

1. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene– scurt istoric54

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada

lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind C.E.C.A. Partenerii

prezenţi la negocieri vedeau în Curtea de justiţie adevăratul organ de control al

legalităţii actelor emise de către Înalta Autoritate şi de Consiliul special de miniştri

(instituţii ale C.E.C.A.), menit să asigure, în acelaşi timp, echilibrul între aceste

instituţii şi statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităţilor

C.E.C.A. în domeniile care cad sub incidenţa suveranităţii statelor membre (cele în

care nu a intervenit delegarea de suveranitate).

În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii, dar nici una nu a fost

adoptată. Între soluţiile propuse s-au evidenţiat: înfiinţarea unei comisii de arbitraj

(considerată a fi insuficientă) şi recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicţie deja

existent (eventual Curtea internaţională de justiţie). În cele din urmă, s-a optat pentru o

soluţie, propusă încă din anul 1950 (la începutul negocierilor), de a înfiinţa o Curte de

justiţie proprie, care să asigure „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea ...

tratatului şi a regulamentului de executare”55.

Mai târziu, cele 2 Tratate de la Roma, acte institutive ale C.E.E şi C.E.C.A., ca

şi cele 2 Protocoale - care le completează - prevăd înfiinţarea Curţii de justiţie, având

acelaşi rol ca şi Curtea de justiţie înfiinţată prin Tratatul de la Paris.

La 25 martie 1957 intervine Convenţia relativă la unele instituţii comune

Comunităţilor europene, care prevede (la articolul 3) faptul că atribuţiile conferite de 54 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 126 – 127. 55 Articolul 31 din Tratatul instituind C.E.C.A.

78

fiecare dintre cele 2 Tratate de la Roma Curţii de justiţie vor fi exercitate de o Curte de

justiţie unică şi că această instituţie unică înlocuieşte Curtea prevăzută în articolul 32

al Tratatului de la Paris. Deci, la intrarea în vigoare a Tratatelor de Ia Roma, cele 3

Comunităţi europene au o Curte de justiţie unică (comună) care îşi exercită atribuţiile

stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispoziţiilor fiecăruia dintre ele. Această

situaţie a fost ilustrată plastic de specialiştii în probleme comunitare prin formula “une

tête à trois casquettes”56.

Ulterior Convenţiei din martie 1957, care opera, deja, după cum am amintit, o

punere de acord a textului Tratatului C.E.C.A. cu textele corespunzătoare din Tratatele

C.E.E. şi C.E.E.A., în ceea ce priveşte Curtea de justiţie, „Tratatul de fuzionare a

executivelor”, semnat la 8 aprilie 1965, realizează aceeaşi punere de acord pentru

unele dispoziţii ale Protocolului din 18 aprilie 195157. Mai târziu, Regulamentul de

procedură, din 3 martie 1959 , elaborat de Curte şi aprobat de Consiliul de miniştri,

preia şi detaliază unele dispoziţii din celelalte 2 Protocoale asupra Statutului Curţii de

justiţie.

Instituţie comună a 3 Comunităţi distincte, Curtea de justiţie, cunoscută drept

Curtea de justiţie a Comunităţilor europene sau Curtea de justiţie de la Luxemburg

(instanţa de la Luxemburg) ori Curtea europeană de justiţie, este guvernată de

dispoziţii aproape identice, care sunt înscrise în fiecare dintre Tratatele ce instituie cele

3 Comunităţi, precum şi în Protocoalele adiţionale. Aceasta a fost concepută ca

instituţia comună a C.E.C.A., C.E.E. şi C.E.E.A. atât pentru raţiuni de ordin practic,

cât, mai ales, pentru facilitarea unităţii de aplicare şi interpretare a Tratatelor şi pentru

a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă dintre Comunităţi.

Actul unic european (A.U.E.) prevede că dispoziţiile de la titlul III al Statutelor

pot fi modificate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la cererea Curţii şi după

consultarea Comisiei şi a Parlamentului.

De la înfiinţarea sa, în anul 1952, şi până în prezent, Curtea de la Luxemburg a

fost sesizată cu peste 8600 de cauze. În anul 1978 a fost atinsă cifra de 200 de sesizări

56 Brînduşa Ştefănescu, “Curtea de justiţie a Comunităţilor europene”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 35. 57 Art. 8 din Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene (în „Journal du droit intenational”, 1967, nr. 4, p. 1017).

79

pentru acel an, pentru ca, în anul 1985, această cifră să ajungă la 400, ulterior fiind

depăşită. Din cauza acestui aflux de sesizări, care trebuiau rezolvate în termenele

prevăzute de Tratate, Curtea a realizat o revizuire a Regulamentului său de procedură,

astfel încât cauzele cu care era sesizată să poată fi rezolvate mai rapid şi a cerut,

totodată, Consiliului să înfiinţeze o instituţie jurisdicţională nouă. Răspunzând

solicitării Curţii de justiţie, Consiliul de miniştri a înfiinţat, în anul 1989, Tribunalul de

primă instanţă. Noua instituţie, aflată sub autoritatea Curţii de justiţie, are drept scop

pe acela de ameliora protecţia jurisdicţională a justiţiabililor şi de a permite Curţii să se

concentreze asupra sarcinii sale principale, aceea de a interpreta, în mod uniform,

dreptul comunitar.

1. Delimitări conceptuale

A. Consideraţii preliminare

O influenţă determinantă asupra evoluţiei Comunităţilor a avut-o înfiinţarea,

încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de justiţie. Rolul

acestei instanţe este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea

şi aplicarea Tratatelor. Motivul pentru care, prin Tratatele comunitare, s-a conferit

Curţii de justiţie, ca instituţie jurisdicţională, misiunea generală de a asigura

respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului C.E. este următorul:

existenţa unei Curţi de justiţie este un element esenţial pentru un proces de integrare,

deoarece sistemul de repartizare a competenţelor pe care acesta îl comportă presupune,

pe de o parte, garanţia pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât

de instituţii, cât şi de către state membre şi implică, pe de altă parte, menţinerea

uniformităţii de aplicare a regulilor comune.

În literatura de specialitate a domeniului, s-a arătat că această funcţie este

exercitată de către Curtea de justiţie în condiţii identice celor ale jurisdicţiilor statale

(şi nu după modelul jurisdicţiei internaţionale), deoarece Curtea de justiţie nu este o

jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a Comunităţilor, după modelul

jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura

litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.

80

După cum se ştie, justiţia internaţională clasică este, în principiu, voluntar

consimţită, competenţa obligatorie fiind excepţională. Spre deosebire de aceasta,

Curtea de justiţie a Comunităţilor europene este competentă de drept în cazurile

prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această

competenţă. Jurisprudenţa Curţii a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în

vigoare a Tratatelor comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată

unilateral, chiar împotriva statelor membre, dar şi că, în domeniul care i-a fost atribuit,

competenţa sa este exclusivă de orice altă modalitate de reglementare.

Potrivit art. 219 din Tratatul C.E., statele membre se angajează să nu supună un

diferent referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel

prevăzut de acesta.

Spre deosebire de jurisdicţia internaţională, care este competentă, în principiu,

să soluţioneze numai litigiile dintre state, neputând fi sesizată în mod direct de către

particulari, Curtea de justiţie este accesibilă nu numai statelor membre şi instituţiilor,

dar, în condiţii mult mai stricte, potrivit Tratatelor, şi particularilor persoane fizice şi

juridice.

O altă particularitate a Curţii de justiţie a Comunităţilor europene constă în

aceea că, spre deosebire de instanţele internaţionale care pronunţă, în principiu,

sentinţe şi hotărâri ce sunt obligatorii atât pentru toate statele în cauză, cât şi în ordinea

internaţională, hotărârile Curţii de justiţie a Comunităţilor europene au nu numai forţă

obligatorie, dar şi forţă executorie pe teritoriul statelor membre.

Având în vedere toate aceste aspecte, se poate reţine faptul că, spre deosebire

de jurisdicţiile internaţionale de tip clasic, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

prezintă deosebiri esenţiale datorită obiectivelor intervenţiei sale, rolului său şi

raportului cu jurisprudenţele naţionale, accesului direct pe care îl au particularii.

B. Instanţe jurisdicţionale internaţionale

În prezent, în cadrul sistemului juridic internaţional, se poate observa că

existenţa unor instanţe judiciare constituie o excepţie, ele fiind create prin acordul

statelor. Există, însă, o tendinţă mai accentuată, în ceea ce priveşte crearea unor

instanţe în cadrul regional.

81

Astfel, au fost înfiinţate Curtea europeană a Drepturilor Omului şi o Curte

Interamericană în acelaşi domeniu, dar este vorba de un domeniu limitat şi, evident,

aceste Curţi nu au ca obiect diferende internaţionale, ci încălcări ale drepturilor

omului, ceea ce la situează la un nivel diferit.

Convenţiile internaţionale nu cuprind prevederi care să stabilească obligaţia

părţilor de a se adresa anumitor mijloace de reglementare paşnică a diferendelor, în

funcţie de natura lor politică sau juridică. Însă, în unele cazuri, acestea fac

recomandări. De exemplu, Convenţia de la Haga, din 1907, în art. 37, prevede, în

esenţă, că pentru litigiile privind probleme cu caracter juridic, ar fi de dorit ca, în caz

de nevoie, părţile contractante să recurgă la arbitraje, pe cât le-ar permite

împrejurările.

Potrivit unei definiţii date în doctrină, “arbitrajul este modul de reglementare a

diferendelor internaţionale în care părţile, printr-o convenţie formală, se supun deciziei

unei terţe părţi, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri

contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă”58.

Prin Convenţia de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, a cărei

activitate s-a limitat la soluţionarea a 20 de litigii. Deşi nu a fost desfiinţată, aceasta

continuând să existe fără, însă, să funcţioneze, Curtea Permanentă de Arbitraj, nu

reprezintă o jurisdicţie internaţională, ci numai o listă din care se recomandă părţilor

să-şi aleagă arbitrii.

În cadrul organizaţiilor cu vocaţie universală din sistemul Naţiunilor Unite

există jurisdicţii administrative. Astfel, anterior O.N.U., dar menţinut în vigoare, este

Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, din anul 1927, a

cărui jurisdicţie a fost acceptată şi de alte instituţii specializate. Printr-o Rezoluţie a

Adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribunalul Administrativ al Naţiunilor

Unite, al cărui Statut a intrat în vigoare la 1 iulie 1950.

Însă, singura jurisdicţie internaţională permanentă care are o competenţă

generală este Curtea Internaţională de Justiţie.

58 Alex. Bolintineanu, A. Năstase, “Drept internaţional contemporan”, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p. 137.

82

C. Curtea Internaţională de Justiţie

Prima instanţă judiciară, constituită cu o structură judiciară permanentă pentru

rezolvarea diferendelor internaţionale, a fost Curtea de justiţie Centro-americană,

creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, însă aceasta şi-a încetat activitatea

în anul 1918, ca urmare a denunţării de către Nicaragua a Convenţiei prin care a fost

înfiinţată.

Prima Curte Internaţională de Justiţie a fost cea înfiinţată prin Pactul

Societăţilor Naţiunilor (art. 14). În ceea ce priveşte competenţa ei, aceasta era

subordonată aprecierii statelor, art. 36, alin. 2 prevăzând, totuşi, că statele pot declara

că acceptă jurisdicţia ei obligatorie.

Odată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, Carta Naţiunilor Unite, la

articolul 95, prevede şi faptul că organul judiciar principal a Naţiunilor Unite este

Curtea Internaţională de Justiţie, care va funcţiona conform Statutului anexat la Cartă.

Părţi ipso facto la Statut vor fi toate statele membre ale O.N.U. Un stat care nu este

membru al O.N.U., poate deveni parte la Statut în condiţiile care urmează a fi

determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea

Consiliului de Securitate59.

Curtea judecă diferendele apărute între statele care sunt părţi la Statutul acesteia

şi care acceptă jurisdicţia ei.

Potrivit Statutului Curţii, în competenţa acesteia intră toate cauzele care-i vor fi

supuse de părţi, precum şi toate cauzele speciale prevăzute de Carta O.N.U. sau în

tratatele în vigoare (art. 36, pct. 2 din Statut).

Pe lângă această competenţă facultativă, Curtea poate avea şi o competenţă

obligatorie; astfel, statele pot declara oricând că o recunosc în diferendele de ordin

juridic, având ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internaţional,

existenţa oricărui fapt, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii

internaţionale, precum şi natura şi întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei

obligaţii internaţionale (art. 36, pct. 2 din Statut)60.

59 Alex. Bolintineanu, A. Năstase, op. cit., p. 147. 60 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, “Drept internaţional public”, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 252.

83

D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Instituind Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internaţional de protecţie a

drepturilor omului, unic în felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă în

obligaţia statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului

conţinute în Convenţie şi de a accepta un control internaţional al respectării acestor

drepturi. Această responsabilitate şi-au asumat-o Comisia şi Curtea europeană a

Drepturilor Omului.

De la intrarea în vigoare a Convenţiei, în anul 1953, numărul statelor membre

s-a triplat, ceea ce a determinat o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a

menţine pe viitor o protecţie internaţională efectivă a drepturilor omului.

Obiectivul acestei reforme îl reprezintă sporirea eficacităţii mijloacelor de

protecţie, reducerea duratei procedurilor şi menţinerea un nivel ridicat de protecţie a

drepturilor omului. În acest scop, s-a decis să se stabilească, ca parte integrantă a

Convenţiei, o Curte europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască instituţiile de

control existente.

În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competenţa

sa nu este obligatorie decât pentru statele-părţi care i-o recunosc printr-o declaraţie

specială.

Hotărârile Curţii definesc standardele europene în materia libertăţii de

exprimare, în special a libertăţii presei şi formulează raporturile dintre

guvernanţi/politicieni şi presă, dintre autorităţile publice şi libera exprimare a

individului.

E. Curtea penală internaţională

Curtea penală internaţională a fost creată ca instituţie jurisdicţională

permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia.

Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a

fost adoptat printr-o Convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la

84

sediul O.N.U., urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de

ratificare. Sediul Curţii este la Haga.

Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind

competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate

de comiterea unor infracţiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare în Statutul

C.P.I.. - care aduc atingere intereselor ansamblului comunităţii internaţionale:

a. crime de genocid;

b. crime împotriva umanităţii;

c. crimele de război;

d. crimele de agresiune.

Curtea este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice vinovate

de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.

Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament, de demnitar

sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa

Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de

procedură speciale care însoţesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea

să îşi exercite competenţa faţă de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor

fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.

Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund

penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi

controlul lor efectiv.

F. Tribunale penale speciale

La nivel internaţional, au fost constituie instituţii jurisdicţionale penale, cu

competenţă specială şi cu o durată temporară de activitate, limitată la soluţionarea

cauzelor pentru care au fost create. Din această categorie de instituţii jurisdicţionale

fac parte:

85

a. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg

Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmărirea şi

pedepsirea principalilor criminali de război. A funcţionat între 20 noiembrie 1945 si 1

octombrie 1946. În baza Statutului de funcţionare, Tribunalul putea să aplice pedeapsa

cu moartea sau orice altă pedeapsă. Statele părţi la acordul de înfiinţare a Tribunalului

aveau obligaţia de a preda instituţiei , spre judecare, criminalii de război.

b. Tribunalul penal internaţional pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

A fost creat prin Rezoluţia 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U.

Tribunalul este o instanţă jurisdicţionala internaţională ad-hoc, mandatul său fiind

limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1991 si până în

momentul restabilirii păcii.

Tribunalul este competent să se pronunţe în legătură cu fapte care constituie

grave încălcări ale dreptului umanitar internaţional, reglementate de Convenţiile de la

Geneva sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanităţii, epurări

etnice, deportări, transfer ilegal de populaţie, exterminări, ucideri etc).

Persoanele care răspund în faţa Tribunalului sunt autorii, complicii şi

instigatorii la comiterea faptelor menţionate mai sus, precum şi superiorii pentru

faptele subordonaţilor.

c. Tribunalul internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid şi alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate

S-a instituit prin Rezoluţia 955(1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U.

Organizarea, competenţa si procedura de judecată a acestui Tribunal sunt similare cu

cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavia, cu precizarea că în acest caz a fost vorba

de un conflict la nivel naţional, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezintă atât

elementele unui conflict naţional, cât şi internaţional.

86

2. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

A. Structura şi statutul membrilor

a. Structura Curţii

Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt

chemaţi să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii

care constituie stadiul final al procedurii orale61.

Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de

6 ani de către guvernele statelor membre.

În prezent, Curtea este compusă din 15 judecători şi 9 avocaţi generali. Numărul

judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului

luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii.

⇒ Judecătorii

În ceea ce priveşte judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziţie a

Tratatelor nu prevede ca aceştia să aibă cetăţenia statelor membre. În practică însă, s-a

urmărit ca, întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare

dintre statele membre. Acest lucru a fost şi este de dorit deoarece, atunci când

deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic

al fiecărui stat membru. Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare

pentru un echilibru global pe naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul

judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor generali. După aderarea Greciei62 respectarea

echilibrului a devenit ceva mai dificilă, deoarece Curtea nu poate delibera valabil decât

cu un număr impar.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească

rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă. Ei sunt numiţi, de comun

acord de guvernele statelor membre, dintre „personalităţile care oferă toate garanţiile

de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor a

61 Art. 222 din Tratatul C.E., fostul art. 166, art.138 din Tratatul EURATOM, art. 32 bis din Tratatul C.E.C.A. 62 În anul 1981, Grecia devine al 10-lea stat membru al Comunităţilor europene.

87

celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii”63.

Aceste condiţii sunt ceva mai severe decât cele cuprinse în textul iniţial al Tratatului

C.E.C.A., care cerea doar ca personalităţile în cauză să ofere toate garanţiile de

independenţă şi competenţă, dar rămân totuşi suple, permiţând, astfel, să fie numiţi ca

judecători (sau avocaţi generali) teoreticieni de renume, practicieni ai dreptului şi ai

vieţii politice şi economice, profesori universitari, magistraţi ori avocaţi celebri.

La cererea Curţii, Consiliul de miniştri, statuând cu unanimitate de voturi, poate

mări numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor

de drept din ţările membre.

Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi

reînnoit fără limită. Practica arată că ei rămân în funcţie, în medie, timp de două

mandate. Pentru a se asigura o anumită permanenţă şi continuitate în structura Curţii,

reînnoirile se fac în proporţie de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de

vârstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor,

discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere din care rezultă că magistraţii

Curţii, nefiind numiţi pe viaţă, ar aduce atingere principiului inamovibilităţii, garanţie

fundamentală a independenţei judecătorilor în accepţiunea doctrinei juridice

occidentale64. În opinia majorităţii specialiştilor de drept comunitar, criticile aduse nu

sunt concludente.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul

exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra

activităţii şi disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu

unanimitate de voturi, decizia luându-se în absenţa acestuia şi numai atunci când

judecătorul respectiv a încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru exercitarea

funcţiilor sale.

Independenţa judecătorilor Curţii este garantată, mai ales, de caracterul strict

secret al deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la

Curtea internaţională de justiţie, nu este admisă. Hotărârile Curţii sunt decizii colective

63 Art. 167 din Tratatul C.E.E., art. 32 din Tratatul C.E.C.A. şi art. 139 din Tratatul C.E.E.A. 64 Nicolo Catalano, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris, 1962, p. 56 şi urm.

88

care angajează instanţa în întregul ei. De asemenea, independenţa judecătorilor mai

este garantată şi de statutul acestora, de drepturile şi incompatibilităţile pe care le

prevăd tratatele în acest scop.

⇒ Preşedintele

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe preşedintele Curţii de

justiţie, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert

Decourt a exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967 -

1976. Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum şi

deliberările în Camera de Consiliu. Competenţele sale jurisdicţionale, pe care şi le

exercită prin ordonanţe, sunt limitate.

⇒ Avocaţii generali

Tratatul C.E.C.A menţionează numai cu caracter incidental instituţia avocaţilor

generali, lăsând în seama Protocolului adiţional precizarea rolului şi a statutului lor.

Acestora li se rezervă articole speciale în textul actual al Tratatelor celor 3

Comunităţi65.

Avocaţii generali sunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o

perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire

parţială a avocaţilor are loc la fiecare 3 ani.

În concordanţă cu prevederile Tratatelor, avocaţii generali „au sarcina de a

prezenta public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate

asupra cauzelor supuse Curţii de justiţie pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii

sale”. Rolul esenţial al avocaţilor generali se materializează în momentul punerii

concluziilor. În fiecare cauză contencioasă sunt ascultaţi, în principiu, avocaţii generali

afectaţi Camerei căreia îi aparţine şi judecătorul raportor.

Avocaţii generali sunt toţi ascultaţi în ipoteza în care Curtea este chemată să dea

un aviz în cazul aşa numitei „mici revizuiri”, prevăzute în Tratatul C.E.C.A., ca şi în

65 Art. 166 şi 167 din Tratatul C.E.E.; art. 138 şi 139 din Tratatul C.E.E.A.; art. 32 bis şi 32 ter din Tratatul C.E.C.A.

89

situaţia reglementată de art. 228 alin. 2 al Tratatului C.E.E. În aceste situaţii, procedura

se desfăşoară în Camera de consiliu, iar concluziile avocaţilor generali nu sunt

publicate.

⇒ Grefierul

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaţilor, pentru o perioadă

de 6 ani. Curtea este cea care îi stabileşte şi statutul, iar atunci când constată că acesta

nu mai corespunde condiţiilor cerute sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, îl

poate revoca.

Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie.

Ca şi judecătorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat să depună jurământul

în faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va

divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuţii

de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuţii administrative. Sub controlul

preşedintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite şi conserva toate

documentele şi, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte

pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură66. Totodată, asistă şi la

şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor. Are în grija sa arhivele şi se ocupă de

publicaţiile Curţii.

Ca atribuţii administrative, grefierul le are pe cele de gestiune şi contabilizare a

Curţii cu ajutorul unui administrator.

Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al preşedintelui67,

funcţionarii şi agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice

modificare de organizare a serviciilor Curţii68.

⇒ Raportorii adjuncţi

Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie asemănătoare auditoriatului

din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia raportorilor adjuncţi, care,

66 Joseph Gand, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la Cour”, în „Droit des Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, p. 300. 67 Art. 11 al Protocolului C.E.E. 68 Printre serviciile Curţii o mare importanţă o are cel lingvistic, al traducătorilor.

90

în practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute preşedintele în

procedura de urgenţă şi pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au

dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în

studiu.

⇒ Referenţii

Fiecare judecător şi avocat general primeşte, pe lângă altele, asistenţa personală a

doi referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi cetăţenie ca şi

judecătorul sau avocatul. Referentul ataşat persoanei fiecărui membru al Curţii şi

depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia şi are un rol deosebit de important

în funcţionarea Curţii, mai ales în cazul avocaţilor generali.

b. Statutul membrilor Curţii de justiţie

Având în vedere faptul că mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, Curtea se bucură

de stabilitate, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a

avocaţilor generali.

Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul

cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă.

Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de

procedură care, printre altele, dispun următoarele:

- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ

prin care se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul

deliberărilor;

- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie

politică sau administrativă ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;

- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de

„onestitate şi delicateţe” în privinţa acceptării unor funcţii sau avantaje;

- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi

după încetarea funcţiei lor, pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia;

- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în

oraşul în care Curtea de justiţie îşi are sediul.

91

B. Organizare şi funcţionare

Regula o constituie faptul că instanţa de la Luxemburg lucrează în şedinţe

plenare. Cu toate acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a

prevăzut posibilitatea creării unor Camere în cadrul Curţii, formate din 3 la 5

judecători.

Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători.

Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să

participe la deliberări.

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de

Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza

procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi

grefierul nu sunt admişi.

În şedinţa plenară este obligatorie prezenţa unui număr minim de 7 judecători,

iar în Camere de 3. Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul comunitar nu

reproduce instituţia „judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în

faţa Curţilor internaţionale69.

În lipsa consensului, din cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot

majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deliberările sunt strict secrete şi

procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curţii sunt colective şi o

angajează în ansamblul ei.

Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale

funcţionării acesteia, la ele participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ şi asistă şi

grefierul.

Curtea de justiţie a Comunităţilor este o instituţie care funcţionează permanent,

vacanţele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele

procedurale. În caz de urgenţă, preşedintele Curţii poate convoca şedinţele chiar în

această perioadă70. Lucrările Curţii se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de

lucru, deşi se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunităţi.

69 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 132. 70 Art. 28 din Regulamentul de procedură.

92

Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai

puţin cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

C. Competenţa Curţii de justiţie

Curtea de justiţie este instituţia jurisdicţională comună a celor 3 organizaţii ale

integrării vest-europene, dar are competenţe specifice şi îndeplineşte atribuţii proprii

fiecărei Comunităţi, în conformitate cu Tratatul institutiv. Tratatele cuprind, în acest

domeniu, reglementări apropiate şi, uneori, chiar identice.

Potrivit Convenţiei din 25 martie 195771, Curtea este o instituţie comună celor 3

Comunităţi, dar funcţionează ca instituţie a fiecăreia dintre ele. Deşi prevede o

instituţie unică de jurisdicţie, Convenţia de la Roma menţine intacte regulile formulate

de fiecare dintre Tratatele constitutive, raţiune pentru care competenţa Curţii variază

după cum acţionează pe baza unuia sau altuia dintre Tratate, aplicând reglementările

cuprinse de acesta.

Curtea este singura instituţie de jurisdicţie comunitară care are o funcţionare

permanentă şi emite hotărâri ce nu pot fi recurate în faţa unei alte instanţe.

⇒ Competenţa „ratione materiae”

Ca instituţie a celor 3 Comunităţi, în cadrul cărora fiecare instituţie acţionează în

limitele atribuţiilor care-i sunt conferite de tratat, Curtea nu poate avea decât

competenţa precis determinată fie de chiar textul Tratatelor institutive, fie, pe baza

acestora, de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de legislaţia unui

stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul Tratatelor72.

Rolul Curţii de justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar,

interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele

competenţe:

- efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se

realizează, îndeosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a 71 Art. 3 din Convenţia de Ia Roma, relativă la unele instituţii comune Comunităţilor europene, Luxemburg,

1973. 72 Art. 43 al Tratatului C.E.C.A.

93

recursului în carenţă;

- interpretează unitar Tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în

interpretare;

- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu

dispoziţiile tratatelor, tranşând litigiile dintre acestea;

- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele

Comunităţilor sau de agenţii acestora;

- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând

litigiile privind raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind;

- devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-

un contract încheiat de una dintre Comunităţi;

- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;

- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă

acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit

un compromis;

- dispune de o competenţă consultativă.

Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca jurisdicţie permanentă şi

obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internaţional ale cărei

subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

⇒ Competenţa „ratione personae”

Curtea de justiţie este abilitată să soluţioneze litigii între statele membre, între

acestea şi instituţiile comunitare - Comisia, Consiliul‚ precum şi între instituţiile

comunitare între ele, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament.

Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicţie internaţională, este

obligată - în anumite situaţii, cu îndeplinirea anumitor condiţii - să tranşeze litigii şi

între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanţi ai statelor membre şi aceste

state membre sau între particulari şi organele/instituţiile comunitare.

94

D. Procedura în faţa Curţii de justiţie

Dispoziţiile cu privire la procedura de urmat în faţa Curţii de justiţie a

Comunităţilor europene sunt cuprinse atât în textul celor 3 Tratate institutive, cât, mai

ales, în Protocoalele adiţionale privind Statutul Curţii, în Regulamentul de procedură,

în instrucţiunile pentru grefier şi în Regulamentul adiţional relativ la comisiile

rogatorii, la asistenţa juridică gratuită şi la denunţarea încălcării jurământului de către

martori şi experţi.

Procedura în faţa acestei instituţii este net deosebită de procedura internaţională

ce se urmează în faţa Curţii internaţionale de justiţie, ea inspirându-se din sistemul

procedural al jurisdicţiilor administrative naţionale, şi, mai ales, din cel aplicat în faţa

Consiliului de Stat francez.

Procedura în faţa Curţii de justiţie este „contradictorie, publică, mixtă (scrisă şi

orală) de tip inchizitorial şi, teoretic, gratuită”73.

a. Procedura ordinară

Cuprinde mai multe faze succesive, şi anume:

- faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);

- faza orală;

- faza deliberărilor, care se materializează prin hotărârea ce va fi dată în cauza

respectivă.

⇒ Faza scrisă

Prima fază a procedurii în faţa C.J.C.E. începe prin sesizarea Curţii de către un

stat membru, de către un resortisant al unui stat membru (persoană fizică sau persoană

juridică), de către o instituţie ori un organ al Comunităţilor sau, mai rar, de către o

instanţă naţională cu o plângere care se depune la grefier. Plângerea este obligatorie.

Aceasta trebuie să se introducă în anumite termene peremptorii, care variază după

obiectul cauzei, de la o lună la 5 ani şi care sunt expres prevăzute chiar în textul

Tratatelor. Acestor termene de recurs li se adaugă „termenele de distanţă” calculate în

funcţie de distanţa până la sediul Curţii. 73 Chevallier Roger Michel, „La procedure devant la Cour de joustice”, în Droit des Communautés européennes, p. 393.

95

Când actul atacat emană de la o instituţie comunitară, termenul începe cu ziua

imediat următoare notificării sau la 15 zile după publicarea în J.O.C.E.74. Dacă ultima

zi este o zi liberă sau o altă sărbătoare legală, acesta expiră abia la finele zilei

lucrătoare care urmează.

În principiu, termenele nu pot fi suspendate. Din textele Tratatelor rezultă,

totuşi, o singură excepţie, şi anume cazul fortuit sau forţa majoră. Nici chiar vacanţele

judiciare nu suspendă termenele.

Plângerea, redactată într-o anumită limbă, se depune la grefier, care are

obligaţia să o trimită celeilalte părţi cu toate piesele anexe, indicând şi termenul în

care trebuie depus memoriul în întâmpinare. Termenul, în principiu, este de o lună.

Întâmpinarea este trimisă, tot prin intermediul grefierului, celeilalte părţi, care poate,

ca într-un anumit termen, fixat de preşedinte, să prezinte un memoriu în replică,

împotriva căruia pârâtul poate prezenta un alt memoriu în duplică. În acest caz,

termenele se reduc numai la cele de distanţă.

Regula este că fiecare parte poate depune în proces numai câte două memorii, în

practică însă, judecătorii pot autoriza şi un al treilea memoriu (cam pentru 5-6% dintre

cauze).

În ceea ce priveşte procedura anchetei, Curtea poate decide ca aceasta să fie

făcută de către judecătorul raportor, cu participarea avocatului general, părţile având

posibilitatea să asiste. Părţile pot să ia cunoştinţă, prin intermediul grefierului, de toate

procesele verbale de audieri de martori sau experţi şi chiar să obţină, pe cheltuiala lor,

copii ale acestor acte.

În unele situaţii, Curtea poate da un termen în favoarea părţilor pentru ca

acestea să poată prezenta, în scris, observaţii cu privire la măsurile de anchetă şi la

rezultatele lor.

⇒ Faza orală

Având în vedere data închiderii anchetei sau hotărârea de deschidere, fără

anchetă, a procedurii orale şi în funcţie de faptul că nu există cauze prioritare ori că

părţile nu au cerut, de comun acord, judecarea cauzei la o anumită dată, preşedintele

74 Jurnalul oficial al Comunităţilor europene.

96

Curţii stabileşte data la care cauza urmează să fie dezbătută.

Faza orală începe cu audierea publică. Şedinţa publică de audiere începe prin

citirea raportului de audiere de către judecătorul raportor. După aceasta, preşedintele

Camerei deschide dezbaterile. Părţile nu au dreptul să pledeze personal pentru ele

pledând agenţii, avocaţii sau consilierii.

Pledoariile părţilor se prezintă, în general, în limitele conţinutului memoriilor

înaintate în scris, care, adesea, sunt detaliate.

În continuarea şedinţei publice, se dă cuvântul avocatului general care prezintă

concluziile sale asupra cauzei, aşa cum rezultă ele în raport cu situaţia de drept.

După ascultarea avocatului general, preşedintele închide procedura orală şi

anunţă luarea cauzei în deliberare. Redeschiderea procedurii orale se poate admite

numai în mod excepţional.

⇒ Deliberarea şi hotărârea

Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de consiliu. Pentru a nu fi probleme

provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se

ridică şi urmează a fi supuse la vot să fie formulate într-una dintre cele 11 limbi

oficiale ale Comunităţilor europene, indicată de el.

Hotărârea este dată în numele Curţii şi nu în numele majorităţii judecătorilor.

La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Hotărârea se citeşte în şedinţa

publică şi trebuie să fie semnată de preşedinte, de judecătorul raportor, de judecătorii

care au luat parte la deliberare şi de grefier. Minuta hotărârii, parafată şi ea, va fi

depusă la grefă şi câte o copie certificată a hotărârii se notifică părţilor.

b. Excepţii de la normala desfăşurare a procedurii ordinare

- Asistenţă juridică gratuită75

În situaţia în care una dintre părţi este în imposibilitate de a face faţă, total sau

parţial, cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, în orice moment, să ceară

beneficiul asistenţei juridice gratuite. 75 Art. 76 din Regulamentul de procedură.

97

Cererea pentru asistenţă juridică gratuită trebuie să fie însoţită de documentele

doveditoare şi, în special, de un certificat eliberat de autoritatea competentă în materie

care să justifice lipsa de mijloace băneşti pentru partea în discuţie.

Cererea este repartizată uneia dintre Camerele Curţii, care, după desemnarea

unui judecător adjunct şi după prezentarea observaţiilor scrise ale celeilalte părţi şi

ascultarea avocatului general, hotărăşte admiterea totală sau parţială la beneficiul

asistenţei juridice gratuite. Camera decide asupra cererii prin ordonanţă motivată. Dacă

cererea este admisă, casieria Curţii va avansa sumele necesare, urmând ca, ulterior,

prin hotărârea prin care se va decide asupra cheltuielilor de judecată, Curtea să

pronunţe şi vărsarea în casieria ei a sumelor avansate de aceasta cu titlu de asistenţă

juridică gratuită. Sumele vor fi recuperate de către grefier de la partea căreia îi revine

suportarea cheltuielilor de judecată.

Deşi din denumire ar rezulta că această asistenţă ar fi gratuită, în realitate ea

reprezintă un împrumut pe care casieria Curţii îl face în anumite condiţii şi pe care-l

recuperează de la partea condamnată la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor Regulamentului adiţional, în caz de admitere a cererii, se

va desemna şi unui avocat care să-l asiste pe solicitantul interesat, dacă acesta nu

propune nici un avocat sau dacă Curtea consideră că nu este cazul să ratifice alegerea

făcută de solicitant.

Câte o copie autentificată a ordonanţei şi a cererii de asistenţă juridică gratuită

vor fi trimise, prin intermediul grefierului, autorităţii competente a statului interesat. În

funcţie de propunerile făcute de această autoritate, Curtea va numi din oficiu un avocat

care va asista pe solicitantul asistenţei juridice gratuite.

- Excepţia sau incidentul

Dacă una dintre părţi ridică în faţa Curţii o excepţie sau un incident cerând să se

decidă asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să

facă o asemenea cerere printr-un act separat, care să conţină expunerea situaţiei de fapt

şi de drept pe care se întemeiază, concluziile şi, anexate, actele doveditoare.

98

Preşedintele va fixa un termen în care partea adversă să prezinte un răspuns

scris.

In cazul în care soluţia incidentului reiese cu claritate din memoriile scrise,

atunci procedura orală, care este calea normală de urmat, nu se va mai deschide.

După ascultarea avocatului general, Curtea hotărăşte asupra cererii. Astfel, dacă

Curtea admite cererea, ea trebuie să decidă printr-o hotărâre, în cazul în care soluţia

dată ar împiedica continuarea procesului. Dacă respinge cererea sau o reuneşte cu

fondul, Curtea decide prin ordonanţă, preşedintele fixând noi termene pentru

continuarea procesului.

- Absenţa pârâtului

În cazul în care, deşi a fost citat în mod regulat, pârâtul nu răspunde reclamaţiei

în formele şi termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curţii să-i dea câştig de

cauză, admiţându-i, prin hotărâre, pretenţiile. Cererea este notificată pârâtului,

preşedintele fixând data deschiderii proceduri orale.

Înainte de a se pronunţa printr-o hotărâre, Curtea dă cuvântul avocatului

general, dup care examinează admisibilitatea reclamaţiei, verificând, totodată, şi dacă

procedura a fost completă. Cu privire la pretenţiile reclamantului, pe care Curtea

trebuie să le verifice dacă sunt sau nu întemeiat, pot fi dispuse măsuri de anchetă.

În literatura de specialitate, se consideră că atât avocatul general, cât şi Curtea

înseşi pot ridica, din oficiu, mijloacele de apărare indicate de ordinea publică

comunitară, chiar dacă pârâtul este absent în mod nejustificat.

- Desistarea

Este prevăzută de Regulamentul de procedură76 în două situaţii, şi anume:

• înţelegerea părţilor asupra rezolvării litigiului;

• renunţarea, în scris, din partea reclamantului.

76 Articolele 77 şi 78 din Regulamentul de procedură.

99

Prima situaţie operează în toate cazurile, excepţie făcând situaţia în care

obiectul litigiului îl constituie legalitatea unui act, problemă care, fiind de ordine

publică, nu poate fi tranzacţionată de părţi.

În ceea ce priveşte a doua situaţie, renunţarea, în scris, a reclamantului,

desistarea poate fi numai parţială, caz în care procesul continuă cu privire la celelalte

capete ale acţiunii.

În general, partea care renunţă este condamnată la acoperirea cheltuielilor de

judecată, afară de cazul în care renunţarea este justificată de atitudinea celeilalte părţi.

Această din urmă soluţie se impune mai ales atunci când renunţarea este rezultatul

acordului părţilor.

- Procedura de urgenţă

Acţiunile introduse în faţa instanţelor comunitare nu au, în principiu, efect

suspensiv.

Potrivit reglementărilor cuprinse în Statutul Curţii, preşedintele instanţei de la

Luxemburg poate decide o procedură urgentă sumară:

- asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii;

- asupra unei cereri de suspendare, de executare silită a unui act comunitar sau a

unei hotărâri a Curţii;

- asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat prin

recurs, acesta din urmă neavând, în principiu, efect suspensiv.

Admisibilitatea cererii este condiţionată de întrunirea, cumulativă, a

următoarelor condiţii:

→ să existe o acţiune şi ea nu poate să prejudicieze fondul;

→ să existe o urgenţă, în sensul că o decizie în această direcţie trebuie să fie

dată anterior deciziei în acţiunea principală;

→ partea solicitantă să fie ameninţată cu producerea unui prejudiciu grav şi

ireparabil.

Dreptul reclamantului de a cere suspendarea nu trebuie să fie folosit decât în

scopul protejării propriilor interese.

100

Alte măsuri provizorii pot să fie dispuse de Curte în scopul, de exemplu, al

menţinerii unei situaţii care face obiectul unei acţiuni. De regulă, ele au caracterul unei

injoncţiuni adresate instituţiilor comunitare sau statelor77.

Cererea de suspendare se face printr-un document separat, astfel încât, dacă,

prin cererea principală, se solicită măsuri provizorii, acestea nu sunt admise. Cererea

este comunicată şi părţii adverse, care are posibilitatea să prezinte observaţii scrise sau

orale în termenul stabilit de preşedinte. De asemenea, se poate dispune şi o cercetare

preliminară.

Preşedintele poate fie să decidă asupra cererii, fie să o remită Curţii. În acest din

urmă caz, Curtea va amâna cauzele şi, după ascultarea avocatului general, va da o

decizie. Decizia îmbracă forma unei ordonanţe motivate definitivă. Ordonanţa are

numai un efect provizoriu şi nu afectează decizia Curţii cu privire la fondul problemei.

Depunerea de către solicitant a unei garanţii78 condiţionează executarea acesteia.

Astfel, la cererea uneia dintre părţi, ea va putea fi modificată sau chiar anulată, în orice

moment, atâta timp cât are acest efect.

Dacă cererea pentru o măsură provizorie a fost respinsă, partea interesată poate

formula o cerere suplimentară, pe baza unor noi fapte.

- Terţii intervenienţi

Pentru intervenţia voluntară a unui terţ într-o cauză aflată deja în faţa Curţii,

statutele Curţii, anexate celor 3 Tratate, cuprind reglementări diferite79.

Astfel, potrivit art. 34 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, orice persoană

fizică sau juridică, care justifică un interes în rezolvarea cauzei deduse în faţa Curţii,

poate interveni în acest litigiu pronunţându-se pentru admiterea sau respingerea

pretenţiilor uneia din părţile în litigiul respectiv. Persoanele în cauză pot interveni

numai în cauzele introduse de particulari sau de agenţi ai Comunităţilor şi numai

pentru a sprijini pretenţiile uneia dintre părţi, dacă, bineînţeles, justifică vreun interes.

77 De exemplu, i s-a cerut Comisiei să atenţioneze autorităţile naţionale în legătură cu aplicarea unei prevederi comunitare afectate de o acţiune judiciară. 78 Natura şi mărimea garanţiei sunt stabilite în funcţie de împrejurări. 79 Brînduşa Ştefănescu, op. cit., p. 125.

101

Dreptul de a interveni în proces este recunoscut şi statelor membre care justifică un

interes.

Spre deosebire de reglementările din Statutul anexat Tratatului de la Paris,

Statutele anexate Tratatelor de la Roma nu dau dreptul persoanelor de a interveni în

litigiile dintre statele membre, dintre instituţiile comunitare sau dintre statele membre

şi instituţiile comunitare, chiar dacă justifică un interes. Acest drept este recunoscut, în

art. 38 din Statutul anexat Tratatului C.E.E.A. şi în art. 37 din Statutul anexat

Tratatului C.E.E., numai statelor membre şi instituţiilor Comunităţilor care trebuie să

justifice un interes în acest scop.

Deşi în reglementările comunitare nu există o definiţie a „interesului” pe care

partea care intervine trebuie să-l justifice, literatura de specialitate a definit această

noţiune ca reprezentând “orice avantaj material sau moral pe care intervenientul poate

– personal şi legitim – să-l tragă din acceptarea de către Curte a uneia dintre tezele în

prezenţă”.

Cererea de intervenţie în proces poate fi prezentată oricând la grefă, dar numai

până la deschiderea procedurii orale. Aceasta trebuie să cuprindă: menţionarea cauzei

şi a părţilor; numele şi domiciliul intervenientului; expunerea motivelor care justifică

interesul intervenientului în soluţionarea litigiului; propunerile de probă şi mijloacele

respective; domiciliul ales la sediul Curţii; desemnarea avocatului, agentului sau a

consilierului; documentul de împuternicire al avocatului, ca şi toate celelalte

documente ce se cer a fi anexate unei reclamaţii obişnuite.

În cazul în care se constată că cererea este incompletă, grefierul îl anunţă pe

intervenient, fixându-i, totodată, şi un termen în care acesta poate să-şi completeze

cererea. Cererea astfel introdusă este notificată părţilor din litigiul principal, cărora li

se oferă şi posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile scrise sau orale.

Curtea hotărăşte asupra cererii prin ordonanţă, după ascultarea avocatului

general,. În situaţia în care Curtea admite intervenţia în proces, intervenientul va

trebuie să accepte litigiul în stadiul în care se află în momentul intervenţiei, primind

toate actele de procedură, care au fost, deja, notificate părţilor în litigiu. Preşedintele

fixează un termen în care intervenientul urmează să-şi expună, în scris, argumentele

sale, precum şi un termen în care părţile în litigiu pot să răspundă. După îndeplinirea

102

acestei formalităţi, procesul se reia după procedura obişnuită, dar şi cu participarea

intervenientului, căruia hotărârea dată în cauza respectivă i se va opune, cu autoritate

de lucru judecat.

- Rectificarea erorilor materiale

Articolul 66 pct. 1 din Regulamentul de procedură prevede ipoteza în care s-au

produs aceste erori, caz în care toate pot fi rectificate de către Curte din oficiu sau la

cererea uneia dintre părţi, într-un interval de 15 zile de la pronunţare.

Într-un termen fixat de către preşedinte, părţile, încunoştinţate de către grefier,

pot să prezinte observaţii scrise. Curtea, după ascultarea avocatului general, va hotărî

prin ordonanţă, în Camera de consiliu. Minuta ordonanţei este anexată minutei

hotărârii, pe marginea căreia se face menţiunea despre rectificare.

În practica Curţii au existat numeroase cazuri de rectificare de erori materiale.

- Omisiunea de a hotărî

Această excepţie de la normala desfăşurare a procedurii ordinare este înscrisă în

articolul 67 al Regulamentului de procedură. În această situaţie Curtea nu poate

acţiona din oficiu, ci trebuie sesizată într-un termen de o lună de la comunicarea

hotărârii.

Plângerea este comunicată, prin grefier, celeilalte părţi care, în termenul fixat de

preşedinte, îşi poate prezenta observaţiile scrise. Curtea, cu ascultarea avocatului

general, va hotărî asupra “admisibilităţii şi, totodată, asupra temeiniciei cererii”.

Asupra acestor două aspecte, instanţa trebuie să se pronunţe în acelaşi timp pentru a nu

lăsa părţile să suporte un timp îndelungat consecinţele unei erori a Curţii.

Admisibilitatea cererii este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor stabilite

pentru orice plângere şi va fi întemeiată dacă se constată că, într-adevăr, Curtea a

omis, din eroare, să judece capătul de cerere respectiv.

Spre deosebire de alte situaţii, art. 67 din Regulamentul de procedură nu

precizează modul în care Curtea urmează să se pronunţe: printr-o ordonanţă sau printr-

o hotărâre.

103

- Opoziţia

Partea care a absentat şi împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre, poate face

opoziţie (sub forma plângerii) în termen de o lună de la comunicarea hotărârii,

conform art. 94, pct. 4-6 din Regulamentul de procedură.

Cel interesat în a face opoziţie trebuie să introducă o plângere care trebuie să

întrunească toate cerinţele cerute de Regulament pentru asemenea acte de procedură şi

prin care autorul cere Curţii să anuleze hotărârea pronunţată în lipsa sa.

În acest caz, procedura scrisă se va limita la cererea în opoziţie. După

comunicarea acesteia, cealaltă parte poate prezenta observaţiile scrise în termenul fixat

de preşedinte, urmându-se apoi regulile procedurale generale.

Curtea decide pe cale de hotărâre nesusceptibilă de opoziţie; minuta acesteia

este anexată hotărârii date în lipsă.

- Căile extraordinare de recurs

Curtea nu cunoaşte căile ordinare de recurs, ea judecă în prim şi ultim grad. Sunt

considerate căi extraordinare de recurs: opoziţia terţului şi revizuirea.

⇒ Terţa opoziţie

Conform art. 36 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, “persoanele fizice sau

juridice, ca şi instituţiile Comunităţii pot, în cazurile şi în condiţiile ce vor fi

determinate prin Regulamentul de procedură, să facă terţa opoziţie împotriva

hotărârilor date fără ca ele să fi fost citate”. În interpretarea dată de Curtea de justiţie,

persoanele „care nu au fost citate” sunt acele care “nu ar fi putut participa în cauza

respectivă”, deşi aveau interese distincte faţă de cele ale părţilor.

La rândul lor, Statutele anexate Tratatelor de la Roma (art. 39 şi art. 40)

precizează că terţii opozanţi trebuie să dovedească că hotărârea dată prin opoziţie

aduce atingere drepturilor lor.

Curtea de justiţie de la Luxemburg consideră terţa opoziţie nu numai o cale

extraordinară de atac, ci şi una excepţională.

104

În cererea sa, terţul va indica, în plus faţă de o cerere de chemare în judecată,

următoarele: în ce constă caracterul prejudiciabil al hotărârii; care sunt motivele pentru

care a putut să participe în cauza respectivă; indicarea hotărârii contestate.

Cererea se va face în termen de două luni de la data publicării hotărârii

contestate (când a fost publicată în Jurnalul Oficial) şi va fi îndreptată împotriva

tuturor părţilor în cauza iniţială.

⇒ Revizuirea

O cerere de revizuire a unei hotărâri se întemeiază pe descoperirea unui fapt

care are un rol decisiv în cauză şi care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul în

care aceasta a dat hotărârea.

O condiţie pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv în cauza

respectivă să fi existat anterior hotărârii şi să nu fi fost cunoscut instanţei sau părţilor.

Dacă partea care solicită revizuirea a avut cunoştinţă de acel fapt, întâmplător sau nu

sau dacă faptul a fost invocat, într-un mod oarecare, în procedura iniţială, acţiunea

poate fi declarată inadmisibilă.

Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în termen de trei luni de la data când

reclamantul a luat cunoştinţă de faptele pe care aceasta se întemeiază.

O cerere de revizuire, potrivit Regulamentului de procedură, va trebui să

conţină, pe lângă elementele obişnuite, şi următoarele: specificarea hotărârii

contestate; arătarea aspectelor în legătură cu care hotărârea este contestată;

menţionarea faptelor pe care se bazează cererea; indicarea naturii probelor prin care se

va arăta că, într-adevăr, existe fapte care justifică revizuirea.

Cererea de revizuire este îndreptată împotriva tuturor părţilor în cauza în care

hotărârea contestată a fost dată.

- Interpretarea hotărârilor

În caz de dificultate cu privire la sensul şi forţa unei hotărâri, Curtea poate s-o

interpreteze, la cererea unei părţi sau a unei instituţii a Comunităţii care justifică un

interes în acest scop.

105

Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct în

această privinţă, iar în cererea pentru interpretarea deciziei Curţii trebuie să precizeze

decizia în cauză şi pasajele a căror interpretare o cere.

Cererea de interpretare va fi îndreptată împotriva tuturor părţilor în cauza în

care este dată decizia. Cu privire la cerere, Curtea, după ascultarea avocatului general

şi după ce a dat posibilitatea părţilor de a prezenta observaţiilor lor, va da o decizie în

forma unei hotărâri.

c. Procedurile speciale

⇒ Recursul funcţionarilor comunitari

Potrivit Tratatelor de la Roma80 „Curtea de justiţie este abilitată să decidă în

orice litigiu dintre Comunitate şi agenţii săi, în limitele şi condiţiile determinate în

Statut sau care rezultă din regulile aplicabile acestora din urmă”.

De regulă, aceste litigii se soluţionează după procedura obişnuită, cu mici

deosebiri în materia recursurilor. Astfel, recursurile introduse de un agent sau

funcţionar al unei instituţii comunitare vor fi judecate de acea Cameră a Curţii

desemnată la începutul anului să se ocupe de instituţia respectivă. Preşedintele

Camerei are, în această materie, puterile preşedintelui Curţii.

⇒ Problemele prejudiciale.

Curtea intervine, la cererea jurisdicţiei internaţionale, pentru interpretarea

regulilor comunitare sau pentru a aprecia validitatea actelor instituţiilor.

Aceste atribuţii formează ceea ce se numeşte mecanismul chestiunilor

prealabile (prejudiciale), în care jurisdicţiile naţionale sunt în mod strâns asociate cu

Curtea de justiţie81.

80 Art. 179 din Tratatul C.E.E. şi art. 152 din Tratatul C.E.E.A. 81 Roxana Munteanu, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 252.

106

Astfel, potrivit art. 177 din Tratatul C.E.E, Curtea de justiţie este competentă a

statua cu titlu prealabil (prejudicial):

- asupra interpretării actelor adoptate de către instituţiile Comunităţii şi de

B.C.E;

- asupra interpretării Tratatelor;

- asupra interpretării Statutelor organismelor create printr-un act al

Consiliului, dacă statutele prevăd aceasta.

⇒ Procedura recursului împotriva hotărârilor Comitetului de arbitraj al C.E.E.A.

Posibilitatea atacării, în faţa Curţii, cu un recurs suspensiv, a hotărârilor

Comitetului de arbitraj, este prevăzută în art. 103 şi 105 din Tratatul instituind

C.E.E.A. şi reglementată în art. 18 al. 1 din acelaşi Tratat.

⇒ Procedura micii revizuiri, prevăzută în Tratatul instituind C.E.C.A.

Aceasta este o formă simplificată de revizuire a tratatului, având un obiectiv

precis şi limitat, şi anume adaptarea la noile condiţii a regulilor privind atribuţiile

Înaltei Autorităţi şi exercitarea puterilor acesteia. Cunoaşte o procedură simplificată şi

nu poate viza modificarea principiilor generale ale Tratatului de la Paris şi nici a

raporturilor dintre Înalta Autoritate şi celelalte organe/instituţii ale C.E.C.A.

107

⇒ Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului instituind C.E.E.

Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului

instituind C.E.E. face obiectul art. 228 din Tratatul de la Roma, potrivit căruia

Comunitatea poate încheia acorduri cu state sau organizaţii internaţionale, acorduri

care sunt negociate de Comisie şi încheiate, în principiu, de către Consiliu. Consiliul,

Comisia sau unul dintre statele membre poate cere Curţii de justiţie un aviz asupra

compatibilităţii acordului cu dispoziţiile Pieţei Comune.

⇒ Executarea hotărârilor Curţii

Potrivit Tratatelor institutive, hotărârile Curţii au forţă executorie în sfera de

aplicare teritorială a acestor acte internaţionale.

Hotărârile Curţii, ca şi ordonanţele asupra cheltuielilor recuperabile, au „forţă

obligatorie” şi sunt susceptibile de executare imediată.

Executarea silită a hotărârilor se realizează prin autorităţile statelor membre,

dreptul comunitar trimiţând la legislaţiile naţionale ale ţărilor în care executarea va

avea loc.

E. Recursurile82 în faţa Curţii de justiţie

a. Recursul în anulare

Recursul în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituţiile

comunitare şi persoanele fizice ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu

emis de Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea

acestuia. Este reglementat prin art. 33 din Tratatul C.E.CA, art. 146 din Tratatul

C.E.E.A. şi art. 173 din Tratatul C.E.E.

Este un mijloc de control al conformităţii actelor comunitare, un control de

82 În dreptul comunitar, noţiunea de „recurs” are înţelesul de acţiune în primă instanţă, şi nu de cale de atac, aşa cum este ea întâlnită în dreptul român. Acest sens este consacrat de Tratatele comunitare şi a fost preluat de majoritatea doctrinarilor români şi străini.

108

legalitate şi urmăreşte desfiinţarea unui act ilegal, nu modificarea lui.

⇒ Actele susceptibile de recurs

Potrivit Tratatului de la Paris, pot fi atacate prin recurs în anulare numai

deciziile şi recomandările Înaltei Autorităţi (art. 33 al Tratatului C.E.C.A.), precum şi

deliberările Adunării şi ale Consiliului (art. 34 al aceluiaşi Tratat).

În conformitate cu prevederile Tratatelor de la Roma, pot face obiectul unui

recurs în anulare numai actele care au forţă obligatorie, emanând de la Consiliu sau de

la Comisie, respectiv regulamentele şi directivele, iar, în anumite situaţii, deciziile.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în anulare

Pot avea calitatea de reclamant în cazul acestui recurs, potrivit Tratatelor, statele

membre, Consiliul şi Comisia, pe de o parte, şi particularii, persoane fizice sau

juridice, pe de altă parte.

Tratatul de la Paris (la art. 80 şi 84) arată că recursul în anulare este deschis

particularilor - întreprinderi siderurgice şi carbonifere ori asociaţii de întreprinderi -

împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt. Ei pot invoca oricare din motivele de

anulare.

Tratatele de la Roma cuprind formulări mai complete şi mai explicite, reţinând

că poate avea calitatea de reclamant „orice persoană fizică sau juridică”, acestea

putând „formula ... un recurs ... împotriva deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui

regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi

individual” (art. 173 al. 2 al Tratatului C.E.E.).

⇒ Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în anulare

În articolul 33 din Tratatul instituind C.E.C.A. găsim posibilitatea formulării

unui recurs în anulare numai împotriva actelor (decizii sau recomandări) care emană

de la Înalta Autoritate, în timp ce art. 173 din Tratatul C.E.E. şi art. 146 din Tratatul

C.E.E.A. reglementează legitimarea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât şi a

109

Consiliului.

Diferenţa de reglementare îşi are sorgintea în diferenţa de puteri ale instituţiilor

celor 3 organizaţii. Oricum, deschiderea recursului în anulare este posibilă numai

împotriva actelor de decizie.

⇒ Procedura recursului în anulare

Potrivit art. 33 din Tratatul C.E.C.A., recursul în anulare trebuie să fie formulat

în termen de o lună de la publicarea actului comunitar de valoare generală sau de la

notificare, dacă ne referim la un act individual.

Curtea ia în consideraţie ca moment de începere a curgerii termenului de recurs

data depunerii la grefă, şi nu data remiterii la poştă.

Tratatul C.E.E. (art. 173) şi Tratatul C.E.E.A. (art. 146) prevăd că termenul în

care se poate formula recursul în anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale,

de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel

interesat. Tratatele de la Roma înscriu ca moment al începerii termenului de recurs şi

ziua în care cel interesat a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului individual,

dacă acesta nu i-a fost notificat oficial.

Regulamentul de procedură al Curţii prevede că termenul curge, în caz de

notificare, din ziua următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu începere din

a 15-a zi următoare datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor

europene.

⇒ Cauzele de ilegalitate

Tratatele institutive reţin, în unanimitate, aceleaşi cauze de ilegalitate, şi anume:

incompetenţa, violarea normelor substanţiale, violarea Tratatului sau a oricărei reguli

de drept referitoare la aplicarea acestuia sau deturnarea de putere.

⇒ Excepţia de ilegalitate

Excepţia de ilegalitate este reglementată prin Tratatul de la Paris, care prevede

110

posibilitatea de a fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse împotriva

sancţiunilor (pecuniare sau alte constrângeri), pronunţate în virtutea Tratatului.

Reclamanţii (inclusiv particularii), conform art. 36 al. 3 din Tratatul de la Paris, pot să

se prevaleze, în sprijinul acestui recurs, în condiţiile prevăzute în primul alineat al art.

33 din Tratat, de iregularitatea deciziilor şi a recomandărilor a căror ignorare le este

reproşată.

⇒ Recursurile speciale în anulare

Sunt considerate ca având caracter special, următoarele recursuri:

- recursul deschis cumpărătorului care ar fi lovit de sancţiunile pronunţate de

Înalta Autoritate, respectiv interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel

cumpărător (art. 63 alin. 2b din Tratatul C.E.C.A.);

- recursul deschis de articolul 60.5 alin. 2 C.E.C.A. oricărei persoane „direct

interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs întemeiat pe condiţiile

art. 33”;

- cel prevăzut de articolul 180B al Tratatului C.E.E. şi deschis statelor membre,

Comisiei şi Consiliului de administraţie al Băncii Europene de Investiţii împotriva

deliberărilor Consiliului guvernatorilor acestei Bănci, recurs întemeiat pe articolul 173;

- recursul prevăzut de articolul 180C al Tratatului C.E.E. şi deschis, în condiţiile

articolul. 173, statelor membre sau Comisiei împotriva deliberărilor Consiliului de

administraţie al B.E.I., recurs ce poate fi formulat numai pe temeiul violării formelor

prevăzute în articolul 21 alin. 2 şi 5-7 din Statutul acestei Bănci.

b. Recursul în carenţă

Recursul în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a

instituţiilor comunitare, precum şi a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în

anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de justiţie abstenţiunea, refuzul

Comisiei sau al Consiliului de miniştri de a decide în materii în care aceste instituţii

comunitare au, prin Tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură.

111

Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în carenţă are un rol deosebit,

garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin Tratatele

institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să acţioneze.

Este reglementat prin articolul 35 din Tratatul C.E.C.A., articolul 175 al

Tratatului C.E.E. şi articolul 148 al Tratatului C.E.E.A.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în carenţă

Articolul 35 al Tratatului de la Paris prevede că, în caz de carenţă a Înaltei

Autorităţi, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, cu

respectarea formelor şi termenelor procedurale stabilite, tăcerea acesteia poate fi

atacată în faţa Curţii de statele membre, de Consiliul de miniştri, de întreprinderi sau

de asociaţii de întreprinderi.

Tratatul C.E.C.A. prevede şi posibilitatea particularilor de a introduce recursul

în carenţă, acest drept, însă, fiind mai restrâns decât în cazul statelor membre şi al

Consiliului de miniştri.

Articolul 175 din Tratatul de la Roma realizează o delimitare mai clară între

dreptul statelor membre sau al instituţiilor comunitare de a introduce un recurs în

carenţă şi cel al persoanelor particulare.

⇒ Legitimarea procesuală pasivă din cadrul recursului în carenţă

Tratatul C.E.C.A., la articolul 35, prevede posibilitatea atacării, în faţa Curţii,

numai a carenţei Înaltei Autorităţi, iar articolul 175 din Tratatul C.E.E. se referă şi la

carenţa Consiliului, nu numai a Comisiei.

Diferenţa de justificare este întemeiată, dacă se apreciază problema în contextul

general al atribuţiilor instituţiilor comunitare şi al mecanismului decizional, aşa cum

reiese din cele două Tratate. Intenţia Tratatelor este de a deschide recurs în carenţă

numai împotriva organelor de decizie.

112

⇒ Procedura recursului în carenţă

Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară, de punere în întârziere a

instituţiei aflate în carenţă şi o a doua, imediat următoare, care constă în procedura

contradictorie în faţa Curţii, în timpul căreia se examinează legalitatea inacţiunii

instituţiei comunitare.

În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să ceară instituţiei competente a

Comunităţilor să pună capăt inactivităţii sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în

întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia comunitară că

perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carenţă. Este necesar ca cererea

preliminară să precizeze data de la care curge termenul de două luni, în decursul căruia

instituţia comunitară trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se

adresează numai instituţiei competente şi obligată la o anumită acţiune, ea trasând

limitele în care viitorul recurs în carenţă va putea fi introdus.

Dacă şi după cele două luni, trecute de la punerea în întârziere, instituţia în

culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziţie un nou termen de o

lună (conform Tratatului de la Paris) sau de două luni (conform Tratatelor de la Roma)

pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carenţă propriu-zis.

Curtea arată că recursul în carenţă este acceptat numai dacă, la expirarea

termenului, instituţia respectivă nu a luat poziţie. Curtea apreciază că orice act sau

acţiune a instituţiei în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu,

trebuie considerat ca fiind o luare de poziţie, punând capăt carenţei.

⇒ Cauze de ilegalitate invocate pe calea recursului în carenţă

Acest recurs reprezintă mijlocul de a invita instituţia comunitară competentă să

acţioneze atunci când refuză nejustificat să-şi îndeplinească obligaţiile.

Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: violarea Tratatului şi deturnarea de

putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs incompetenţa instituţiei

sau violarea normelor substanţiale.

113

c. Recursul în interpretare

Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare

de către Curte, cu titlu incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus

direct în faţa instanţei comunitare pe calea recursului în interpretare, care este

reglementat diferit în Tratatele de la Roma, faţă de Tratatul de la Paris.

Astfel, Tratatul de la Paris, la articolul 41, prevede: „Curtea este singura

competentă să statueze, cu titlu prejudicial (prealabil), asupra validităţii deliberărilor

Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, în cazul în care un litigiu admis în faţa unui

tribunal naţional ar pune în discuţie această validitate”.

Potrivit Tratatului C.E.E. (art. 177) „Curtea este competentă să hotărască cu

titlu prejudicial (prealabil): asupra interpretării prezentului Tratat; asupra validităţii şi

interpretării actelor luate de instituţiile Comunităţii; asupra interpretării statutelor

organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd”.

⇒ Condiţiile cererii de recurs în interpretare

Tratatele de la Roma arată că, pentru ca instanţa de la Luxemburg să se poată

pronunţa în temeiul articolului 177, trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei

jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea de

validitate asupra actului comunitar în cauză.

În practică, instanţa de la Luxemburg a precizat că „Tratatul subordonează

competenţa Curţii numai existenţei unui cereri, în sensul articolului 177, fără a fi cazul

pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului naţional a

dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor dreptului său naţional”.

Practica instanţei de la Luxemburg nu reţine „nici o formulă sacramentală”83

pentru sesizarea Curţii în baza articolului 177.

83 A. Pepy, „Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome în „Cahiers de droit européen”, Louvain, 1965, p. 2.

114

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în interpretare

În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicţiile

naţionale. Astfel, sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu numai

jurisdicţiile supreme, ci şi jurisdicţiile care dau într-o speţă concretă o hotărâre

nesusceptibilă de recurs în dreptul intern.

⇒ Valoarea hotărârii Curţii de justiţie

Aceasta (hotărârea) are, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei

comunitare, autoritate de lucru judecat relativă (priveşte numai părţile interesate).

Hotărârea Curţii prin care se pronunţă asupra validităţii unui act, în baza art.

177, a art. 150 şi a art. 41, nu suprimă acest act, ci are autoritate de lucru judecat

numai între părţile din litigiul concret dedus în faţa judecătorului naţional.

⇒ Procedura recursului în interpretare

Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curţii de justiţie a

C.E.E. şi a articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curţii de justiţie a C.E.E.A.,

judecătorul naţional, care deschide un recurs m interpretare, suspendă procesul

pendinte şi comunică hotărârea sa Curţii, care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză,

statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului, dacă actul în discuţie emană de la

acesta.

În termen de două luni de la comunicare, părţile, statele membre, Comisia şi,

dacă a fost anunţat, Consiliul au dreptul să depună Curţii memorii sau observaţii

scrise. După depunerea acestora se urmează procedura obişnuită prevăzută în articolul

64 şi următoarele din Regulamentul de procedură.

d. Recursurile în plină jurisdicţie

Spre deosebire de recursurile mai sus prezentate, care permit Curţii ori să

anuleze actul atacat, ori să oblige instituţia comunitară inactivă să pună capăt

115

abstenţiunii, contrare prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act

comunitar, recursul în plină jurisdicţie dă posibilitatea instanţei de la Luxemburg să

aprecieze toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei deduse în faţa sa, modificând

acea hotărâre a instituţiei comunitare ce a fost pusă în discuţie, în sensul de a stabili o

altă soluţie obligatorie pentru părţi.

Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:

⇒ Recursul în responsabilitate

Intervine deoarece fiecare dintre cele 3 Comunităţi europene, având, în temeiul

Tratatelor institutive, personalitate juridică, pot produce prin activitatea pe care o

desfăşoară în această calitate, pagube care trebuie reparate, antrenându-le, astfel,

răspunderea civilă.

Tratatele au în vedere atât răspunderea delictuală a Comunităţilor, directă sau

indirectă, cât şi răspunderea lor antrenată ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor

contractuale. Persoanele interesate pot obţine, în anumite condiţii, repararea pagubelor,

astfel cauzate, pe calea unui recurs în faţa Curţii de justiţie.

- Recursul în responsabilitate extracontractuală. Pot formula un recurs în

repararea pagubelor toate persoanele interesate, fizice sau juridice, ce cad sub

incidenţa Tratatului de la Paris sau sunt în afara Comunităţii şi care fac dovada unui

prejudiciu cauzat de greşeala de serviciu a unei instituţii comunitare sau de fapta

personală a unui agent al organizaţiei aflat în exercitarea atribuţiilor sale.

Recursul este reglementat diferit de Tratatul de la Paris faţă de cele de la Roma.

Sediul materiei se găseşte în: articolele 6, 34 şi 40 din Tratatul C.E.C.A., în articolul

214 din Tratatul C.E.E. şi în articolul 187 din Tratatul C.E.E.A.

- Recursul în responsabilitate contractuală. Conform prevederilor Tratatelor de

la Paris şi Roma, identice în această materie, Curtea poate fi învestită cu soluţionarea

unui litigiu ivit în legătură cu un contract încheiat de Comunitate. Dacă în acest

contract figurează o clauză compromisorie, „Curtea este competentă să statueze”84.

Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituţionalizat.

84 Potrivit dispoziţiilor Tratatului, „Curtea este competentă să statueze în virtutea unei clauze compromisorii conţinute într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de Comunitate sau în contul său”.

116

Pot apărea litigii şi între Comunităţi şi agenţii lor.

Sediul materiei este dat de: articolul 42 din Tratatul C.E.C.A.; articolele 179 şi

181 din Tratatul C.E.E.; articolul 153 din Tratatul C.E.E.A. şi articolul 91 din Statutul

funcţionarilor C.E.E. şi C.E.E.A.

- Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor decurgând din tratatele institutive

Prin semnarea Tratatelor de la Paris şi Roma, se conferă executivelor

comunitare, Înalta Autoritate (C.E.C.A.) şi Comisiile (C.E.E. şi C.E.E.A.), misiunea de

a veghea la aplicarea Tratatelor, misiune în virtutea căreia instituţiile de mai sus

trebuie să urmărească modul şi măsura în care statele semnatare îşi îndeplinesc

obligaţiile ce decurg din actele institutive ale celor 3 Comunităţi.

Potrivit acestor competenţe, instituţia executivă are posibilitatea să constate, pe

cale de decizie, că un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie din Tratatele

comunitare, decizie ce poate fi atacată (de către acest stat) în faţa Curţii, care, în urma

unui contencios în plină jurisdicţie, urmează să se pronunţe asupra măsurilor hotărâte

de instituţia executivă, confirmându-le, modificându-le sau anulându-le.

Sediul materiei: Tratatul de la Paris articolul 88; Tratatul C.E.E., articolele l63-

171 şi Tratatul C.E.E.A. aricolul. 141-143.

- Recursul împotriva sancţiunilor

Organizarea constrângerii, altfel spus a aplicării sancţiunilor menite să asigure

executarea forţată a regulilor comunitare, cunoaşte, în economia Tratatelor de la Paris

şi Roma, o distincţie clară, după cum sancţiunea urmează a fi suportată de statele

membre sau de persoane fizice sau juridice.

În ceea ce priveşte recursul împotriva sancţiunilor aplicate statelor membre,

reglementarea o găsim în Tratatul de la Paris, la articolul 88 alin. 3 şi 4 (reglementări

identice conţin şi Tratatele de la Roma).

Recursul împotriva sancţiunilor date particularilor îşi găseşte reglementarea în:

Tratatul C.E.C.A., articolele 36, 44 şi 92; Tratatul C.E.E., articolul 172; Tratatul

117

C.E.E.A., articolele 83 şi 144(b).

De remarcat este faptul că şi această categorie de recursuri argumentează, într-o

anumită măsură, caracterul supranaţional al Curţii, deoarece resortisanţi ai statelor

membre pot ataca, în faţa instanţei, măsuri dictate, uneori, de instituţia care reprezintă

voinţa acestor state, respectiv Consiliul. Pe de altă parte, aceeaşi resortisanţi sunt siliţi

să respecte “măsurile dictate împotriva lor de o instituţie situată deasupra statelor

(Comisia) şi fără prealabila consultare a acestor state”85.

3. Tribunalul de primă instanţă

Tribunalul de primă instanţă a luat fiinţă pe baza prevederilor introduse de Actul

unic european în cele 3 Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curţii şi după

consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor,

crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de justiţie. Tribunalul de

primă instanţă a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din

24 octombrie 1988.

A. Componenţă, organizare şi funcţionare

Tribunalul de primă instanţă este format din 15 judecători, aleşi pe o perioadă

de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Ca şi membrii Curţii de justiţie, ei

sunt numiţi, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Pe perioada

îndeplinirii mandatului, membrii Tribunalului se supun aceloraşi obligaţii şi

beneficiază de aceleaşi garanţii, privilegii şi imunităţi ca şi membrii Curţii. Pentru a

putea fi aleşi, lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor mai înalte funcţii

jurisdicţionale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcţiilor jurisdicţionale”.

Având locul lângă Curte, independenţa funcţională a Tribunalului este garantată

prin existenţa unei grefe distincte, „la conducerea căreia este numit un grefier, căruia i

85 Brînduşa Ştefănescu, op.cit., p. 97-98.

118

se stabileşte statutul”. Fiind o instituţie asociată Curţii (Tribunalul), preşedintele în

exerciţiu, împreună cu preşedintele Curţii, stabilesc, de comun acord, modalităţile în

care funcţionarii şi alţi agenţi ataşaţi Curţii îşi îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a

permite asigurarea funcţionării sale (bibliotecă, cercetare, traduceri, interpretare). În

virtutea independenţei funcţionale a Tribunalului, anumiţi agenţi sau funcţionari

(îndeosebi colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului şi agenţii de grefă)

îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul Tribunalului sub autoritatea preşedintelui.

Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în compunere avocaţi generali, dar

membrii săi, cu excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului

general în anumite speţe. Criteriile de selectare a cauzelor în care va ti utilizată această

posibilitate şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali sunt fixate de

Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către

membrii Tribunalului, potrivit aceloraşi modalităţi ca la preşedintele Curţii.

Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor

compuse din 3 la 5 judecători. Excepţia este dată de acţiunea în plen. Regulamentul de

procedură este cel care determină alcătuirea Camerelor şi atribuirea proceselor. Tot

prin intermediul Regulamentului se stabileşte ca aceste Camere să fie sau nu

specializate şi, de asemenea, dacă o Cameră poate avea sarcina să se ocupe cu

probleme de personal.

B. Competenţa T.P.I.

Tribunalul este, în principal, competent să se pronunţe în:

- litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, adică în toate problemele de personal,

inclusiv recursurile în despăgubire86;

- recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor de către persoane

fizice, care se referă la punerea în practică a regulilor de concurenţă aplicabile

întreprinderilor87;

86 Art. 179 din Tratatul C.E.E. şi art. 152 din Tratatul C.E.C.A. 87 Articolele 173 şi 175 ale Tratatului C.E.E.

119

- recursurile formulate împotriva Comisiei88 de către întreprinderi şi asociaţii de

întreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 şi a art.

57 - 66 din Tratatul C.E.C.A. (încasări, producţie, preţ, negocieri ş.a.).

C. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă

Procedura în faţa Tribunalului cuprinde două faze succesive: o fază scrisă şi o

fază orală. În principiu, regulile care cârmuiesc această procedură sunt similare celor

de la recursurile directe în faţa Curţii de justiţie. Cu toate acestea, structura şi

competenţele specifice Tribunalului au făcut să apară o serie de adaptări ale acestei

proceduri.

Secţiunea a VI-a

Curtea de conturi

Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării

finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului

european a responsabilităţii de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Curtea

de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura

bugetară.

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de

la Maastricht, din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament şi de Curtea

de justiţie şi Tribunalul de primă instanţă. Până atunci o regăseam între organele

complementare comunitare cu caracter tehnic.

A fost creată la iniţiativa Parlamentului european prin Tratatul de revizuire a

dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975. A înlocuit, în acest fel,

Comisia de control, înfiinţată prin Tratatele C.E.E. şi EURATOM şi Comisarii

(delegaţii) pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.A. 88 Articolele 33 şi 35 din Tratatul C.E.C.A.

120

Este o instituţie care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri

financiare realizând controlul financiar.

Curtea, în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu,

nu este o jurisdicţie.

1. Compunerea, organizarea şi funcţionarea Curţii Curtea de Conturi numără, în prezent, 15 membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre

personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern

sau care posedă o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate

garanţiile de independenţă. Ei sunt numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru

o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor.

Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină

independenţă, în interesul general al Comunităţii; ei nu trebuie să solicite sau să

accepte instrucţiuni de la nici un guvern sau alt organism; ei trebuie să se abţină de la

orice act incompatibil cu natura funcţiei lor. Dispoziţiile privind interdicţia exercitării

altor activităţi profesionale89, datoria de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau

avantaje după încetarea funcţiilor, cazurile de încetare a funcţiilor, privilegiile şi

imunităţile sunt în general identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curţii de

Justiţie a Comunităţilor Europene90. La preluarea funcţiei, ei se angajează solemn ca,

pe durata exercitării funcţiilor şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care

rezultă din funcţia respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi

circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor.

În afară de situaţia în care se ajunge la termen, mandatul membrilor Curţii de

conturi încetează prin demisia voluntară sau prin decizia din oficiu, pronunţată, la

cererea Curţii de Conturi, de către Curtea de Justiţie, când aceasta constată că cel în

cauză a încetat să răspundă condiţiilor cerute sau să-şi îndeplinească obligaţiile care

decurg din însărcinarea pe care o are91. Înlocuitorul va continua mandatul până la

89 Pe durata mandatului, funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională, remunerată sau nu. 90 Privilegiile şi imunităţiile fiind conforme cu Protocolul de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie. 91 A se vedea în acest sens art. 188 B, paragraful 6 CE.

121

împlinirea termenului de şase ani. Indemnizaţiile şi drepturile la pensie sunt stabilite

prin hotărârea Consiliului, luată cu majoritatea calificată.

Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu

posibilitatea prelungirii mandatului. Preşedintele este cel care asigură buna funcţionare

a serviciilor şi a activităţilor Curţii; tot el reprezintă Curtea pe plan extern, în special

atunci când instituţia pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituţii

comunitare.

Personalul Curţii se încadrează în jurul cifrei de 550 de funcţionari cu un nivel

înalt de calificare (1/3 dintre ei au categoria A).

În virtutea autonomiei de care dispune, Curtea de conturi îşi adoptă propriul

Regulament intern. Pentru exercitarea funcţiilor de control, fiecărui membru îi este

repartizat un sector specific de activitate, diviziunea riguroasă a muncii răspunzând

întrutotul caracterului colegial al instituţiei.

Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o

compun.

2. Atribuţii

Sediul materiei se găseşte în: Tratatul C.E.E. art. 206 bis; Tratatul C.E.C.A art.78

Septimus şi Tratatul EURATOM art. 180 bis.

Curtea de conturi nu îndeplineşte o veritabilă funcţie jurisdicţională, în ciuda

denumirii sale. Ea examinează “legalitatea şi regularitatea cheltuielilor şi a încasărilor”

şi “asigură buna gestiune financiară” în cadrul Comunităţilor92.

Competenţele Curţii de conturi sunt foarte largi. Se ocupă cu examinarea

aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor trei

Comunităţi, indiferent că sunt bugetare sau nu. Controlul nu se extinde şi asupra bunei

gestiuni financiare a operaţiunilor93.

Totodată, Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor

92 Art. 188 C. 93 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 151.

122

membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare, cum

ar fi: ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenţie agricolă ş.a. Şi din acest motiv

se apreciază că atribuţiile (puterile) Curţii au fost considerabil consolidate, în raport cu

cele ale precedentei Comisii de control.

Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de conturi colaborează cu alte

instituţii internaţionale similare şi cu organismele naţionale de control.

Curtea de conturi este chemată să joace un dublu rol. Astfel, ea exercită o funcţie

de asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul) şi, în special, a

Parlamentului pentru materializarea propriului său drept de control politic în domeniul

executării bugetului, colaborând îndeaproape cu Comisia de control bugetar a

Adunării.

De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al

conturilor. Această responsabilitate o realizează în mod autonom, fapt care o

deosebeşte de simplele organe auxiliare, cum este cazul Comitetului economic şi

social. Este aspectul esenţial care o apropie de instituţiile Comunităţilor. Astfel, Curtea

de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii. De

asemenea, examinează conturile tuturor veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism

creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude acest control.

Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de

asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor

subiacente.

Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât

şi a vărsămintelor către Comunitate.

Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum şi

a plăţilor efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor

exerciţiului financiar în cauză.

Controlul are loc pe baza documentelor şi, dacă este necesar, se desfăşoară la faţa

locului, în celelalte instituţii ale Comunităţii şi în statele membre. Controlul în statele

membre se realizează în colaborare cu instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea

nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Aceste

instituţii sau servicii aduc la cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să

123

participe la control.

Orice document sau orice informaţie, necesare pentru îndeplinirea misiunii Curţii

de Conturi, îi sunt comunicate, la cerere, de celelalte instituţii ale Comunităţii şi de

instituţiile de control naţionale sau, dacă acestea nu dispun de competenţele necesare,

de serviciile naţionale competente.

Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu

financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituţii ale Comunităţii şi este publicat

în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, alături de răspunsurile formulate de

aceste instituţii la observaţiile Curţii.

Totodată, Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, mai

ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice şi poate emite

avize la cererea uneia din celelalte instituţii Comunitare.

Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea

membrilor Curţii de Conturi.

Diferitele instituţii interesate pot lua poziţie cu privire la observaţiile şi criticile

înscrise în rapoarte94.

Ea asistă Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea funcţiei lor de control

privind executarea bugetului.

Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândeşte

prerogativa de a introduce acţiuni în faţa Curţii Europene de Justiţie în vederea

asigurării respectării exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui Tratat

Curtea de Conturi poate efectua controale în localurile oricărui organism care

gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţii, chiar şi în statele membre.

De asemenea, ea poate efectua asemenea controale în localurile persoanelor fizice sau

morale, care beneficiază de vărsăminte care provin din bugetul Comunităţii95.

La fel ca şi Curtea Europeană de Justiţie, ca şi Tribunalul de Primă Instanţă,

Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea la Luxemburg96.

94 Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept instituţional european”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999, p. 126. 95 Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 95. 96Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 117.

124

Capitolul III

Organele comunitare

Secţiunea I

Organele financiare comunitare

1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)

Instituţia financiară a Uniunii Europene, Banca europeană de investiţii (B.E.I.) a

fost creată în anul 1958, prin Tratatul de la Roma, instituind C.E.E., cu scopul de a

finanţa investiţiile pentru promovarea obiectivelor Uniunii. Banca îşi are sediul la

Luxemburg, oraş considerat, din acest punct de vedere, capitala financiară a

Comunităţilor. Are, de asemenea, birouri la Atena, Bruxelles, Lisabona, Londra,

Madrid şi Roma.

Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea

economică şi creşterea coeziunii sociale în interiorul Uniunii. B.E.I. implementează

componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de cooperare a

Uniunii.

Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al Băncii, fiind reprezentate

atât în Consiliul guvernatorilor, cât şi în Consiliul directorilor Băncii.

Creditele B.E.I. sunt destinate, în special, finanţării proiectelor de dezvoltare a

reţelelor transeuropene de transporturi, telecomunicaţii, aprovizionare cu energie;

pentru protecţia mediului; creşterea competitivităţii internaţionale a industriei şi a

întreprinderilor mici şi mijlocii. Beneficiare ale acestor credite sunt marile investiţii în

infrastructură din cadrul Uniunii Europene, dar şi programele de sprijinire a dezvoltării

ţărilor din Europa Centrală şi de Est (PHARE), a ţărilor din fosta Uniune Sovietică

(TACIS), din bazinul mediteranean, din Caraibe şi Pacific ori din Africa.

125

A. Organele Băncii europene de investiţii

Statutele Băncii, fixate printr-un Protocol, sunt anexate Tratatelor institutive şi

prevăd mai multe structuri:

a. Banca este condusă de către Consiliul guvernatorilor, care este compus din

miniştrii delegaţi ai statelor membre ale Comunităţilor. În general, acesta este

ministrul finanţelor din statul pe care-l reprezintă. Preşedinţia acestei instituţii supreme

este asigurată de către fiecare stat, prin rotaţie, pentru o durată de un an. Ordinea în

care statul asigură preşedinţia este stabilită pe baza criteriului alfabetic.

Consiliul guvernatorilor este însărcinat să definească direcţiile generale ale

politicii Băncii în materia creşterii capitalului. În cadrul Consiliului se votează cu

majoritate: deliberarea este adoptată atunci când ea întruneşte voturile pozitive ale

statelor care reprezintă 45% din capitalul subscris. Aici se regăsesc mecanismele

obişnuite aplicabile în instituţiile financiare ale altor organizaţii internaţionale.

b. Consiliul de administraţie este compus din 25 de administratori, numiţi de

către Consiliul guvernatorilor şi 13 supleanţi. Statele membre propun 24 de

administratori şi cei 12 supleanţi, în timp ce Comisia europeană este reprezentată de

către un administrator şi un supleant. Preşedintele şi vice-preşedinţii Consiliului de

administraţie sunt numiţi de către Consiliul guvernatorilor, pentru o perioadă de 6 ani.

Misiunea Consiliului este aceea de a executa şi de a pune în aplicare ceea ce

Consiliul guvernatorilor a decis, precum şi gestionarea curentă a Băncii.

Administratorii sunt aleşi în funcţie de experienţa lor profesională. Această instanţă

decide încheierea de împrumuturi şi fixează taxele de interes ale preţurilor susceptibile

de a fi acordate.

c. Comitetul director este compus dintr-un preşedinte şi 6 vice-preşedinţi aleşi

de Consiliul guvernatorilor, pentru o perioadă de 5 ani, pe baza propunerilor

Consiliului administratorilor. Acest organ de decizie permanent al Băncii deţine, în

special, rolul de iniţiativă pe lângă Consiliul de administraţie.

126

B. Acţiunea Băncii europene de investiţii

Principalul rol al Băncii constă în acordarea de împrumuturi pe termen mediu şi

lung şi de garanţii pentru finanţarea de proiecte care să contribuie „la dezvoltarea

echilibrată a Pieţei comune în interesul Comunităţii”97.

Capitalul Băncii este subscris de către statele membre ale Comunităţilor şi ale

Uniunii Europene. Repartizarea capitalului între ele este fixat de Statutele sale, fiecare

stat având o cotă parte. De-a lungul timpului au avut loc mai multe creşteri de capital,

în special, în urma aderărilor succesive.

Împrumuturile pe piaţa de capital sunt realizate cu dobânzi foarte favorabile. a. Acţiunea Băncii europene de investiţii în interiorul Uniunii

Proiectele care beneficiază de ajutorul B.E.I. trebuie să corespundă obiectivelor

predeterminate de Tratatul instituind C.E, care le grupează în trei mari sectoare:

- dezvoltare regională – în acest domeniu, Banca îşi desfăşoară principala

activitate, astfel încât acesta este domeniul care beneficiază de mai mult de jumătate

din împrumuturile sale. Numai proiectele localizate în regiunile cele mai puţin

dezvoltate vor putea beneficia de împrumuturi, precum şi regiunile care cunosc o

puternică rată a şomajului structural, în care revenirea la normal este foarte puţin

probabil. În practică, aceasta vizează proiectele pentru modernizarea agriculturii,

pentru investiţiile industriale, pentru ajutorul reconstrucţiei, pentru proiectele de

infrastructură. Banca preia, astfel, acţiunea fondurilor structurale, ceea ce presupune o

colaborare strânsă cu Comisia europeană, care este însărcinată cu gestionarea acestor

fonduri;

- modernizarea şi reconversia întreprinderilor – prin investirea în acest

domeniu, se urmăreşte ameliorarea industriei la nivel naţional, dar şi susţinerea, pe

plan internaţional, a întreprinderilor mici şi mijlocii. Concret, investiţia vizează

preocupările care au relevanţă în ajutorarea regiunilor defavorizate, dar într-un mod

97 Art. 198 E.

127

exclusiv (împrumuturi pentru industria automobilului, pentru utilizarea noilor

tehnologii, pentru construcţia aeronautică ş.a.).

- proiectele de interes comun pentru cele mai multe state membre sau pentru

Comunitate, în ansamblul său. Direcţiile fixate vizează, în special, proiectele care

urmăresc reducerea dependenţei energetice, ameliorarea reţelelor transeuropene în

domeniile transporturilor, al telecomunicaţiilor şi al energiei sau asigurarea protecţiei

mediului şi a cadrului viu (amenajarea urbană, patrimoniul arhitectural).

Criteriile necesare pentru ca o propunere de investiţie preconizată pe teritoriul

comunitar să fie sprijinită printr-un împrumut de către Banca Europeană de Investiţii

sunt: investiţia trebuie să vizeze adâncirea şi perfecţionarea procesului integraţionist;

de asemenea, investiţia trebuie să fie raţională din punct de vedere economic, să fie

orientată spre o activitate productivă şi să aibă perspective certe de rentabilitate.

Proiectele şi cererile de împrumut sunt examinate pe baza acestor criterii,

obiectivul global fiind conformitatea proiectului cu politicile comunitare şi contribuţia

sa pentru a le consolida. De asemenea, este examinată viabilitatea financiară a

acestora.

b. Acţiunea Băncii europene de investiţii în afara Uniunii

Deşi principalele investiţii sunt destinate proiectelor localizate pe teritoriul

statelor membre, B.E.I contribuie şi la punerea în aplicare a politicilor cooperării

internaţionale a Comunităţilor. În prezent, numeroase state din afara Comunităţilor

beneficiază de ajutorul oferit de Banca de Investiţii. Ajutorul financiar oferit de Bancă

ajunge în diferite zone ale lumii, printre care:

- în Europa Centrală şi de Est, în statele candidate la aderare;

- în ţările mediteraneene (Maghreb), pentru proiecte care vizează infrastructura,

industria şi serviciile;

- în Orientul Apropiat, pentru a asista procesul de pace israelo-palestinian,

Libanul, pentru programele de reconstrucţie;

- în ţările A.P.C. (Africa, Caraibe şi Pacific), semnatare ale Convenţiilor Lomé,

care beneficiază de împrumuturi pentru industrie, turism, transporturi;

128

- în ţările din Asia şi America latină, către care Uniunea se apropie din ce în ce

mai mult, pentru a finanţa proiecte de transferuri de tehnologie, contractele de

joint-venture (asociere de întreprinderi).

Banca europeană de investiţii, prin activitatea pe care o desfăşoară, răspunde

realizării obiectivelor înscrise în Tratate. Tratatul asupra Uniunii Europene

accentuează fenomenul, precizând că ea trebuie să acţioneze în strânsă legătură cu

fondurile structurale, precum şi cu alte instrumente financiare ale Uniunii şi ale

Comunităţilor.

2. Sistemul european al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană

A. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.)

Articolul 4A din Tratatul asupra Uniunii Europene prevede constituirea

Sistemului European al Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europeană. Acestea îşi

îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile

Tratatului şi ale Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii

Centrale Europene, existent într-un Protocol anexat Tratatului privind Uniunea

Europeană.

Potrivit art. 106, paragraful 1 din Tratat, S.E.B.C. este compus din Banca

Centrală Europeană şi din băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale

naţionale).

Obiectivul principal al S.E.B.C.98 este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a

aduce atingere obiectivului stabilităţii preţurilor, S.E.B.C. sprijină politicile economice

generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa

cum sunt definite în articolul 2 din Tratat. S.E.B.C. acţionează conform principiului

unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare

eficientă a resurselor.

În conformitate cu articolul 105, paragraful 2 din Tratat, sarcinile fundamentale

98 Articolul 105, paragraful 1 din Tratat.

129

ale S.E.B.C. sunt:

- definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;

- desfăşurarea operaţiunilor de schimb, conform articolului 109 din Tratat;

- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre99;

- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi. S.E.B.C. contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autorităţile

competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi

stabilitatea sistemului financiar100.

S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene.

B. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)

Tratatul instituind C.E, la art. 106, par. 1, conferă B.C.E., în fiecare stat membru,

capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislaţia

naţională. B.C.E. poate, în special, să dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile şi

imobile şi să stea în justiţie.

Articolul 5, par. 4, din Tratatul instituind C.E. precizează faptul că B.C.E. este

consultată de către instituţiile comunitare în privinţa oricărui act comunitar propus în

domeniile care ţin de competenţa sa, iar, de autorităţile naţionale - în privinţa oricărui

proiect legislativ în domeniile care ţin de competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile

fixate de către Consiliu.

De asemenea, în domeniile care ţin de competenţa sa, B.C.E. poate prezenta

avize instituţiilor sau organelor comunitare competente, precum şi autorităţilor

naţionale.

În îndeplinirea sarcinilor Sistemului european al băncilor centrale, Banca centrală

europeană, asistată de băncile centrale naţionale, solicită informaţiile necesare, fie de

la autorităţile naţionale competente, fie, direct, de la agenţii economici. În acest scop,

Banca cooperează cu instituţiile şi organele comunitare, precum şi cu autorităţile

99 Această prevedere nu aduce atingere deţinerii şi gestionării fondurilor de rulment în valută de guvernele statelor membre. 100 Articolul 105, paragraful 5 din Tratat.

130

competente ale statelor membre sau ale statelor terţe şi cu organizaţiile internaţionale.

Atunci când este necesar, B.C.E. este autorizată să participe la armonizarea

regulilor şi a practicilor privind strângerea, prelucrarea şi difuzarea datelor statistice

din domeniile care ţin de competenţa sa.

În exercitarea competenţelor, Banca centrală europeană nu poate solicita sau

accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor

statelor membre sau a oricăror alte organisme.

Sediul B.C.E. este la Frankfurt.

Organele de decizie ale B.C.E. sunt: Consiliul guvernatorilor, Comitetul director,

Consiliul general al B.C.E.

a. Consiliul guvernatorilor este compus din membrii Comitetului director şi din

guvernatorii băncilor centrale naţionale. Fiecare membru al Consiliului dispune de un

vot, iar deciziile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia dispoziţiilor contrare

conţinute de Statutul B.C.E.; votul preşedintelui este preponderent.

Consiliul guvernatorilor se întruneşte de cel puţin zece ori pe an.

b. Comitetul director

Comitetul director se compune dintr-un preşedinte, mai mulţi vicepreşedinţi şi

alţi 4 membri.

Membrii Comitetului director sunt numiţi de comun acord de către guvernele

statelor membre, la nivelul şefilor de stat şi guvern, la recomandarea Consiliului şi

după consultarea Parlamentului european şi a Consiliului guvernatorilor, dintre

persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar

sunt recunoscute. Mandatul acestora este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.

Atribuţiile Comitetului director sunt menţionate la aricolele 12, 15, 16 din

Protocolul 3. Astfel, Comitetul:

- adoptă orientările şi ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor, încredinţate

prin Tratat şi Statut, Sistemului european al băncilor centrale;

- stabileşte politica monetară a Uniunii;

- implementează politica monetară, în conformitate cu orientările şi deciziile

adoptate de Consiliul guvernatorilor;

131

- dă instrucţiunile necesare băncilor centrale naţionale;

- este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor.

c. Consiliul general al B.C.E.

Consiliul general al B.C.E. îşi găseşte reglementarea în capitolul 9 al

Protocolului 3 din T.U.E., la articolele 45, 46 şi 47.

Consiliul este compus din preşedintele şi vicepreşedintele B.C.E. şi guvernatorii

băncilor centrale naţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 47, Consiliul general:

- contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E.;

- contribuie la colectarea informaţiilor statistice;

- participă la redactarea rapoartelor de activitate ale B.C.E.;

- contribuie la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile

şi informării asupra operaţiilor B.C.N.;

- contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb

ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu

monedele sau cu moneda unică, a statelor care nu fac obiectul unei derogări;

- stabileşte condiţiile de angajare a personalului B.C.E., prevăzute în art. 36

din Protocol şi în regulamentul interior al instituţiei.

B.C.E., în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, potrivit art. 108 A din Tratatul

C.E., adoptă regulamente, în măsura necesară îndeplinirii sarcinilor conferite prin

statut, ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite SBCE în virtutea tratatului

CE şi a statutului său şi emite recomandări şi avize.

Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele

sale şi este direct aplicabil în toate statele membre.

Recomandările şi avizele nu au un caracter obligatoriu.

Decizia este obligatorie pentru destinatarii săi, în toate elementele sale.

132

Secţiunea a II-a

Alte organe comunitare

Pe lângă instituţiile comunitare, Tratatele institutive reglementează şi existenţa

unor organe auxiliare. Astfel, printre dispoziţiile Tratatelor, le regăsim şi pe cale care

fac referire la:

1. Comitetul Consultativ C.E.C.A., instituit prin Tratatul C.E.C.A.;

2. Comitetul economic şi social, instituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene

şi Tratatul C.E.EA;

3. Comitetul regiunilor, instituit prin Tratatul asupra Comunităţii europene.

Aceste trei organe auxiliare prezintă o serie de caracteristici comune, şi anume:

A. membrii lor sunt numiţi de către Consiliul U.E., şi nu de către guvernele

statelor membre;

B. au un caracter consultativ, astfel încât Comitetul Consultativ C.E.C.A. asistă

Comisia europeană, iar Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor asistă atât

Comisia europeană, cât şi Consiliul Uniunii;

C. nu dispun de personalitate juridică. Ele au numai funcţia de a emite rapoarte,

avize, recomandări, la cererea instituţiilor comunitare sau din proprie iniţiativă.

Astfel, Comitetul Consultativ C.E.C.A. asistă Comisia, iar Comitetul economic

şi social şi Comitetul regiunilor asistă atât Comisia, cât şi Consiliul.

Aceste organe auxiliare nu dispun de personalitate juridică. Ele au doar funcţia

de a emite rapoarte, avize sau recomandări, la cererea instituţiilor comunitare sau din

proprie iniţiativă.

1. Comitetul Consultativ C.E.C.A.

Comitetul este format este format din 84 - 118 membri (cifră atinsă în prezent),

reprezentanţi ai producătorilor, ai muncitorilor şi ai comercianţilor

Membrii Comitetului sunt aleşi de pe o listă ce conţine dublul numărului atribuit

fiecărui stat, urmând ca jumătate dintre aceştia să fie numiţi de către Consiliu, ceea ce

asigură independenţa lor faţă de statele cărora aparţin; dintre membrii Comitetului este

133

ales preşedintele, precum şi o conducere colectivă. Durata mandatului este de 2 ani.

Comitetul C.E.C.A. îşi elaborează Regulamentul interior, acesta nefiind supus

aprobării de către Consiliu. Regulamentul interior stabileşte existenţa Comisiilor de

specialitate, a căror activitate se concretizează în elaborarea de rapoarte, care vor fi

aprobate în plenul Comitetului C.E.C.A.

Atribuţiile Comitetului C.E.C.A pot fi sintetizate, astfel:

A. dă avize cu caracter obligatoriu. Comisia este obligată să consulte Comitetul

în cazuri limitativ prevăzute de Tratat (de exemplu: fixarea obiectivelor generale, a

programelor, a liniilor directoare ale acţiunii sale în materie de investiţii, înţelegeri,

concentrări ş.a.).

B. dă avize având caracter facultativ, caz în care Consiliul sau Comisia le pot

solicita numai în cazurile în care acestea consideră necesar.

Fiecare consultaţie oferită de Comitet capătă valoarea unei dispoziţii de Tratat.

2. Comitetul economic şi social (C.E.S.)

Comitetul economic şi social numără, în prezent, 222 de membri, reprezentând

patronatul, salariaţii şi diferite ramuri de activitate (agricultori, meşteşugari, proprietari

de întreprinderi mici şi mijlocii, liberi profesionişti, reprezentanţi ai consumatorilor, ai

comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai mişcărilor

ecologiste).

C.E.S. este modelul, la nivel comunitar, al Comitetelor economico-sociale

existente în statele membre, în cadrul cărora patronii se pun de acord cu sindicatele.

Membrii C.E.S. sunt aleşi, în unanimitate, de către Consiliul Uniunii Europene.

În practică, statele îşi menţin influenţa în numirea membrilor C.E.S., deoarece

Consiliul votează o listă de propuneri primită de la statele membre.

Mandatul membrilor C.E.S. poate înceta în următoarele cazuri (potrivit

Regulamentului intern al C.E.S.):

A. împlinirea termenului de 4 ani, perioadă pentru care sunt desemnaţi;

B. demitere;

C. forţă majoră;

134

D. pierderea cetăţeniei/naţionalităţii în baza căreia au fost numiţi;

E. absenţa repetată de la sesiunile plenare;

F. condamnarea pentru o cauză penală;

G. deces.

Membrii C.E.S. îşi desemnează un preşedinte şi pe cei 21 de membri ai

conducerii colective. Convocarea Comitetului este făcută de către preşedintele

acestuia. Mandatul preşedintelui şi al celorlalţi membri ai conducerii colective este de

2 ani.

Comitetul, cu sediul la Bruxelles, trebuie consultat înaintea adoptării unui număr

de decizii. De asemenea, el poate să formuleze opinii din proprie iniţiativă.

Comitetul îşi desfăşoară activitatea în cadrul mai multor secţiuni, şi anume:

agricultură, transporturi, energie atomică, probleme economice şi financiare,

dezvoltare regională, afaceri externe ş.a. Fiecare dintre membrii Consiliului pot face

parte din maxim 3 secţiuni, fiecare secţiune numărând între 30 şi 60 de membri.

În urma consultărilor pe care le acordă, Comitetul poate emite următoarele acte:

a. avize obligatorii: este vorba despre o formalitate substanţială indispensabilă

legalităţii actelor comunitare. Tratatul obligă, după caz, Consiliul sau Comisia să-i

ceară un aviz cu privire la anumite proiecte de acte, această listă fiind mărită prin

Actul unic european şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (de exemplu, politica

agricolă comună, politica socială, a transporturilor, libera circulaţie a muncitorilor

ş.a.).

b. avize facultative: Comitetul poate fi consultat chiar atunci când această cerinţă

nu îmbracă forma unei constrângeri care să decurgă din tratatele constitutive. Astfel,

există două situaţii:

- autosesizarea, în sensul că el poate da un aviz din propria sa iniţiativă şi să

elaboreze raporturi cu privire la orice problemă. Această posibilitate, acordată în urma

summit-ului de la Paris din anul 1972, a fost consacrată prin Tratatul de la Maastricht,

în art. 198 C.E.;

- consultarea voluntară, prin care Consiliul şi Comisia pot solicita un aviz, atunci

când aceste instituţii consideră că este necesar (de exemplu, în sectoarele care privesc

dezvoltarea tehnologică, sănătatea, relaţiile externe).

135

Actele pe care Consiliul sau Comisia le solicită trebuie să fie prezentate de către

C.E.S. într-un interval de 45 zile. Dacă nu au fost prezentate în acest termen, cele două

instituţii care le-au solicitat pot adopta respectivul act fără avizul C.E.S..

Orice aviz pe care Comitetul îl dă trebuie să fie adoptat cu majoritate simplă şi să

fie publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene.

În concluzie, Comitetul economic şi social are o triplă vocaţie:

- contribuie la decizia comunitară, adresând opiniile reprezentanţilor „forţelor

vii”101, care informează autorităţile de preocupările sau de obiectivele pe care el le

considera ca fiind primordiale;

- constituie locul de dialog privilegiat şi permanent între diferitele categorii

socio-profesionale;

- reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la iniţiativele şi

realitatea comunitară.

3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene (1992), este

alcătuit din 222 reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale şi dintr-un număr

egal de membri supleanţi, numiţi pe o perioadă de 4 ani.

Tratatul prevede obligativitatea consultării Comitetului regiunilor de către

Comisie sau Consiliu în numeroase domenii care afectează interesele regionale,

îndeosebi în domeniile: educaţie, tineret, cultură, sănătate, coeziune economică şi

socială, reţele transeuropene de transporturi, de telecomunicaţii şi energie. Comitetul

regiunilor poate formula opinii din proprie iniţiativă.

În afara sesiunilor plenare, organizate de cinci ori pe an, activitatea Comitetului

regiunilor se desfăşoară în opt comisii şi patru subcomisii. Cele opt comisii sunt:

dezvoltare regională, economică, finanţe locale şi regionale; amenajarea spaţiului,

agricultură, vânătoare, pescuit, pădure, mare şi munte; transporturi şi reţele de

comunicare; politici urbane; amenajare teritorială, mediu, energie; educaţie şi formare

101 Natacha Vigne, op. cit., p. 176

136

profesională; Europa cetăţenilor, cercetare, cultură, tineret şi consumatori; coeziune

economică şi socială, politică socială, sănătate publică.

O comisie specială pregăteşte propuneri pentru reforma instituţională a Uniunii

Europene.

Ca organ de reprezentare a intereselor locale şi regionale, Comitetul contribuie la

consolidarea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la apropierea şi implicarea

acestora în deciziile Uniunii.

Rolul Comitetului regiunilor, în ansamblul sistemului instituţional comunitar

european, poate fi rezumat, astfel:

A. consultarea Comitetului este obligatorie într-un anumit număr de domenii

expres prevăzute de tratate. De exemplu:

a. în domeniul educaţiei, al formării profesionale şi al tineretului. Obiectivele

acestei competenţe comunitare sunt date de dimensiunea europeană a educaţiei

(mobilitatea profesorilor şi a studenţilor, recunoaşterea diplomelor ş.a.).

Consiliul este chemat să statueze cu majoritate calificată în anumite cazuri,

comitetul este chemat să-şi dea avizul său şi aceasta se explică, în special, prin

faptul că atribuţiile în acest domeniu sunt în competenţa colectivităţilor infra-

statele;

b. în domeniul cultural. Consiliul poate să adopte acţiuni de încurajare pentru

răspândirea culturii şi istoriei popoarelor europene, pentru salvarea

patrimoniului cultural de importanţă europeană. În acest sector, Comitetul

trebuie să fie consultat;

c. în domeniul sănătăţii publice. Principalele acţiuni vizează prevenirea maladiilor

şi a marilor flageluri, cuprinzând aici şi toxicomania;

d. în domeniul reţelelor transeuropene, domeniu care este strâns legat de realizarea

unui spaţiu fără frontiere interne: este vorba despre favorizarea

interconexiunilor;

e. în materia coeziunii economice şi sociale.

B. consultarea este facultativă, la cererea Consiliului sau a Comisiei atunci când

acestea consideră că este oportună.

C. avizul poate fi, de asemenea, rezultatul unei autosesizări a Comitetului

137

regiunilor, atunci când acesta îl consideră util, caz în care îl va transmite autorităţilor

decizionale (de exemplu, în sectoare, precum: agricultura sau protecţia mediului

înconjurător).

138

Capitolul IV

Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia instituţiilor Uniunii Europene

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei

europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.

Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea apariţiei unor schimbări

în sensul perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi.

În relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin

aderarea a noi state, se manifestă cerinţa ca U.E. să aibă o structură instituţională

eficientă care să contribuie la afirmarea organizaţiei pe plan mondial. Se urmăreşte,

astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce avea în componenţa sa numai 6

state membre la realităţile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de

state.

Semnarea Tratatului de la Nisa, în 26 februarie 2001, semnifică, de fapt,

încheierea lucrărilor Conferinţei Interguvernamentale ce a fost convocată cu un an în

urmă, adică în data de 14 februarie 2000. S-a urmat în acest sens formularea unui

răspuns la problema care, pe drept cuvânt, frământă decidenţii şi teoreticienii

domeniului cu privire la posibilitatea funcţionării Uniunii, dar nu oricum, ci eficient, în

situaţia în care numărul actual al statelor membre s-ar dubla. De aceea a fost necesară

dezbaterea de la Nisa, prilej care a făcut posibilă exprimarea participanţilor, în

principal, în probleme, cum ar fi: componenţa Parlamentului European; extinderea

votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului şi reponderarea voturilor;

componenţa Comisiei Europene; cooperarea consolidată; adoptarea unei Carte

fundamentale a drepturilor omului, apărarea comună şi Europa socială.

139

Secţiunea I

Parlamentul european

Parlamentul European este instituţia care reprezintă cetăţenii statelor membre.

În multe domenii, Parlamentul acţionează în calitate de co-legislator, îndeplinind

atribuţii co-decizionale, împreună cu instituţia Consiliului; ambele instituţii constituind

şi autoritatea bugetară a U.E.

Tratatul de la Nisa accentuează rolul de co-legislator al Parlamentului, creând,

în acelaşi timp, o nouă bază legală ce permite Consiliului să adopte reguli pentru

partidele politice de la nivelul european, în special în privinţa fondurilor acestora.

O problemă avută în vedere de Tratat este aceea a numărului de eurodeputaţi,

încercându-se o corelaţie cu numărul membrilor noi care vor exista. Astfel, Tratatul a

limitat numărul membrilor Parlamentului la 732. Analizând repartizarea locurilor, se

observă o uşoară discriminare a ţărilor candidate est-europene. Astfel, Ungaria şi

Cehia, cu o populaţie de 10 milioane, au planificate numai 20 de locuri, în comparaţie

cu Portugalia şi Belgia, având o populaţie mai redusă, care au repartizate 22 de locuri.

O altă modificare importantă este creşterea ponderii Germaniei, care păstrează

numărul actual de 99 de parlamentari, în timp ce toate celelalte state membre şi-l

diminuează.

Structura locurilor în Parlament, pe state membre şi candidate, va fi următoarea:

Statele membre Ţările candidate Belgia 22 Bulgaria 17 Danemarca 13 Cipru 6 Germania 99 Cehia 20 Grecia 22 Estonia 6 Spania 50 Ungaria 20 Franţa 72 Letonia 8 Irlanda 12 Lituania 12 Italia 72 Malta 5 Luxemburg 6 Polonia 50 Olanda 25 România 33 Austria 17 Slovacia 13 Portugalia 22 Slovenia 7 Finlanda 13 Suedia 18 Marea Britanie 72

140

Secţiunea a II-a

Consiliul Uniunii Europene

1. Extinderea votului cu majoritate calificată

În ceea ce priveşte Consiliul, s-a ajuns la concluzia că va fi foarte dificil să se

obţină votul unanim, în situaţia în care vor fi aproape 30 de state membre, existând

pericolul “paralizării” activităţii în adoptarea deciziilor. Aşadar, sarcina reformei este

aceea de a reduce numărul cazurilor în care statele membre pot folosi dreptul lor de

veto.

Astfel, ratificarea Tratatului de la Nisa va permite ca în legătură cu 30 de

articole din Tratat să se ia decizii cu majoritate calificată (anterior a fost necesară

unanimitatea şi pentru acestea).

Demersul a fost destul de dificil pentru a ajunge la o înţelegere în această

privinţă din cauza intereselor statelor membre “mari”, care, fiecare, deţinea un

domeniu sensibil în care şi-ar fi dorit să păstreze controlul. De aceea, există domenii

de importanţă majoră supuse încă votului cu unanimitate (ex.: apărarea, politica

comercială, de imigrare şi azil care interesează, mai ales, Germania, la care se adaugă

politica fiscală şi socială, în atenţia Marii Britanii).

2. Reponderea voturilor

Scopul urmărit a fost acela de a fi reflectate cât mai fidel puterea economică şi

ponderea demografică în numărul de voturi alocate.

Astfel, un acord nu va putea fi încheiat fără acceptul a 14 dintre cele 27 de state

preconizate a fi membre ale U.E.

Statele “mari” (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia) s-au plasat pe acelaşi

nivel.

Prin urmare, o decizie poate fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în

favoarea ei sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.

141

Ponderea voturilor, în acest fel convenită, va fi următoarea:

Statele membre Ţările candidate Belgia 12 Bulgaria 10 Danemarca 7 Cipru 4 Germania 29 Cehia 12 Grecia 12 Estonia 4 Spania 27 Ungaria 12 Franţa 29 Letonia 4 Irlanda 7 Lituania 7 Italia 29 Malta 3 Luxemburg 4 Polonia 27 Olanda 13 România 14 Austria 10 Slovacia 7 Portugalia 12 Slovenia 4 Finlanda 7 Suedia 10 Marea Britanie 29

TOTAL: 345 de voturi

Secţiunea a III-a

Comisia Europeană

În privinţa Comisiei au fost corelate 2 aspecte:

- noile aderări care presupun o sporire a numărului comisarilor şi

- buna funcţionare a Comisiei, posibilă cu un număr restrâns sau cel puţin fără

o creştere proporţională cu numărul noilor state membre.

Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limitării numărului comisarilor la

27. Naţionalitatea comisarilor va fi determinată potrivit principiului rotaţiei.

Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este

acela al schimbării de numire a preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la

unanimitate s-a trecut la majoritate calificată, în acelaşi timp acordându-se atribuţii

sporite preşedintelui, în sensul că acesta va decide distribuirea sarcinilor şi

responsabilităţilor. De asemenea, Preşedintele va numi (după aprobarea colegiului)

vice-preşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui membru (tot cu aprobarea

colegiului).

142

Secţiunea a IV-a

Curtea de Justiţie

Cu acelaşi prilej, s-a apreciat faptul că extinderea U.E. va afecta capacitatea

Curţii de a soluţiona viitoarele cazuri, considerându-se că, deja, Curtea este

supraaglomerată.

Astfel, Tratatul de la Nisa caută să împartă sarcinile între Curte şi Tribunalul de

primă instanţă într-o manieră mult mai eficientă. De asemenea, Tratatul permite

crearea unor Camere specializate pentru anumite domenii.

Curtea va continua să fie alcătuită dintr-un judecător din fiecare stat membru,

însă ea se va putea întruni şi într-o Mare Cameră de 13 judecători (în loc să se

întrunească într-o sesiune plenară, alcătuită din toţi judecătorii).

În acelaşi timp, se va institui o procedură de urgenţă în cazul recursurilor

prejudiciale mai sensibile, iar recursurile prejudiciale având caracter “tehnic” vor fi

transferate Tribunalului de primă instanţă.

Secţiunea a V-a

Curtea de Conturi

Aceasta va fi constituită, conform Tratatului de la Nisa, din reprezentanţi ai

fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii vor fi

numiţi de către Consiliu, care va decide cu majoritate calificată (şi nu cu unanimitate).

Curtea de Conturi se va putea constitui în Camere pentru a adopta anumite

tipuri de rapoarte sau avize.

Dispoziţiile Tratatului prevăd îmbunătăţirea colaborării cu instituţiile naţionale

similare. Unul dintre mijloacele utilizate în acest sens poate fi constituirea de către

preşedintele Curţii de Conturi a unui comitet de legătură cu cei care sunt conducători

ai instituţiilor naţionale corespunzătoare.

143

Secţiunea a VI-a

Comitetul Economic şi Social

Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul şi influenţa acestui Comitet, ca for de

cercetare a intereselor partenerilor economici şi sociali, la nivelul ansamblului U.E.

Comitetul va avea în componenţa sa reprezentanţi în număr de cel mult 350,

ceea ce va permite actualelor state membre să-şi menţină numărul de locuri deţinute în

prezent.

Repartiţia locurilor va fi, după cum urmează:

Statele membre Ţările candidate

Belgia 12 Bulgaria 12 Danemarca 9 Cipru 6 Germania 24 Cehia 12 Grecia 12 Estonia 7 Spania 21 Ungaria 12 Franţa 24 Letonia 7 Irlanda 9 Lituania 9 Italia 24 Malta 5 Luxemburg 6 Polonia 21 Olanda 12 România 15 Austria 12 Slovacia 9 Portugalia 12 Slovenia 7 Finlanda 9 Suedia 12 Marea Britanie 24

TOTAL: 344 de locuri

Secţiunea a VII-a

Comitetul Regiunilor

Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De

asemenea, Tratatul de la Nisa solicită ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral

144

de la autorităţile pe care le reprezintă sau condiţia să le fie responsabili din punct de

vedere politic.

Distribuţia locurilor va fi următoarea:

Statele membre Ţările candidate Belgia 12 Bulgaria 12 Danemarca 9 Cipru 6 Germania 24 Cehia 12 Grecia 12 Estonia 7 Spania 21 Ungaria 12 Franţa 24 Letonia 7 Irlanda 9 Lituania 9 Italia 24 Malta 5 Luxemburg 6 Polonia 21 Olanda 12 România 15 Austria 12 Slovacia 9 Portugalia 12 Slovenia 7 Finlanda 9 Suedia 12 Marea Britanie 24

TOTAL: 344 de locuri

145

Capitolul V

Consiliul Europei

Consiliul Europei, cea mai veche organizaţie de cooperare, este simbolul

apărării libertăţilor şi drepturilor indivizilor.

Apariţia Consiliului Europei se înscrie în curentul general care îşi propune ca

finalitate apropierea statelor europene pe plan politic, având drept punct de plecare

discursul lui Wiston Churchill din 19 septembrie 1946, ţinut la Universitatea din

Zűrich. Tratatul de la Londra, din 5 mai 1949, cuprinde statutul Consiliului Europei şi

reprezintă rezultatul mai multor etape de negocieri care au avut ca scop dorinţa de a

reuni regimurile politice europene ale timpului de tip liberal.

Secţiunea I

Scurt istoric al Consiliului Europei102

1. Congresul Europei

Congresul Europei s-a reunit la Haga între 7 şi 10 mai 1948. Această reuniune

nu a avut un caracter interguvernamental, deoarece a beneficiat numai de prezenţa

personalităţilor reprezentative pentru mişcările europene care apărau şi chemau la

realizarea unei Europe unite. Participanţii nu au avut un caracter reprezentativ, ceea ce

limita competenţele lor în ceea ce priveşte crearea unei organizaţii internaţionale.

Acest lucru nu a împiedicat, însă, exercitarea unei influenţe determinante, deoarece

congresmenii erau intelectuali sau oameni politici de prim rang: în jur de 1000 de

congresmeni au fost prezenţi, printre care un număr important îl reprezentau membrii

guvernelor, parlamentari, universitari, personalităţi ale lumii religioase şi sindicale

(Léon Blum, Paul – Henri Spaak, Konrad Adenauer, Paul Reynaud ş.a.). Reuniunea a

102 Pentru detalii, a se vedea Natacha Vigne, op. cit., p. 17 – 29.

146

fost prezidată de Winston Churchill. Deşi aparţineau unor partide politice diferite, cei

prezenţi la Congres cereau unificarea europeană.

Cele două idei care au stat la baza desfăşurării Congresului Europei, şi care se

regăsesc pe viitor în diferitele etape ale construcţiei europene, în general, au fost:

- parte a celor prezenţi erau partizanii unei Europe calificate ca

„supranaţională”, adică a unei uniuni de state care să cuprindă în structurile sale o

Adunarea democratică şi reprezentativă, susceptibilă de a impune punctele sale de

vedere guvernanţilor. Aceasta este teza cea mai integraţionistă şi favorabilă unei

federaţii europene;

- alţi participanţi aveau o concepţie minimalistă a Europei, limitată numai la

cooperarea între state, cu structură dominantă, formată din reprezentanţi ai guvernelor

şi care să dispună de puteri de decizie în cea mai reală tradiţie a organizaţiilor

internaţionale.

La finalul lucrărilor Congresului a fost adoptată o rezoluţie care cuprindea mai

multe puncte, printre care:

- realizarea unei uniuni politice între statele europene;

- înfiinţarea unei Adunări Parlamentare care să cuprindă delegaţii ale

parlamentelor naţionale;

- elaborarea unei Carte a drepturilor omului la nivel european.

Deşi Congresul nu a reuşit să pună bazele Consiliului Europei, ca organizaţie,

reuniunea îşi are importanţa sa în ceea ce priveşte acţiunea viitoare a guvernelor

europene.

2. Conferinţa de la Londra

Congresul de la Haga nu a rămas fără ecou în rândul guvernanţilor europeni ai

acelei perioade. Astfel, guvernul francez, în august 1948, a luat iniţiativa şi a propus o

conferinţă pregătitoare şi altor state europene. Concret, conferinţa se adresa statelor

membre ale Uniunii Occidentale (alianţă militară, astăzi dispărută, creată prin Tratatul

de la Bruxelles, din 17 martie 1948, care reunea Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi

147

Regatul Unit). Propunerea Franţei a fost susţinută de guvernul Belgiei, însă a fost

primită cu reticenţă de guvernul Marii Britanii.

La 26 octombrie 1948, s-a decis înfiinţarea unui „Comitet pentru studiul şi

dezvoltarea unităţii europene”, format din reprezentanţii a cinci state membre ale

Uniunii Occidentale. Cele două tendinţe prezente la Haga au reapărut şi aici, astfel

încât stabilirea naturii şi a structurii viitoarelor instituţii se fundamenta pe două idei

principale, şi anume:

- teza franco-belgiană, care prevedea ca organizarea statelor să fie coordonată

de către o Adunare europeană alcătuită din parlamentari, care să delibereze cu

majoritate de voturi. Această idee era, într-adevăr, una nouă în ceea ce priveşte

structurile interne ale unei organizaţii internaţionale;

- teza britanică, mai tradiţionalistă, viza înfiinţarea unei Adunări formată din

delegaţii ale guvernelor, lipsită de putere de decizie, aceasta fiind încredinţată unui

Comitet de miniştri.

În urma unor negocieri, destul de dificile, purtate în cadrul reuniunii miniştrilor

statelor membre ale Uniunii Occidentale, s-a ajuns la un compromis. Acordul de

principiu prevedea:

a. o organizaţie de state denumită „Consiliul Europei”, al cărui sediu să fie la

Strassbourg;

b. o Adunare formată din parlamentari, dar numai având rol consultativ;

c. un organism interguvernamental care să deţină puterea de decizie.

Acest compromis reia, de fapt, teza franco-belgiană.

În lunile martie şi mai 1949, la Londra, a avut loc întâlnirea finală. Astfel, a fost

organizată o conferinţă în scopul adoptării statutului, adică a tratatului constitutiv al

noii organizaţii. La conferinţă au participat zece state, şi anume: cinci state membre ale

Uniunii Occidentale, cărora li se adaugă Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia şi

Suedia. Cele zece state fondatoare au semnat la, la 5 mai 1949, Statutul care pune

bazele Consiliului Europei, Statut ce a intrat în vigoare la 3 august 1949.

Înfiinţarea Consiliului Europei constituie o primă tentativă a construcţiei unei

Europe „europene”; drept urmare, de-a lungul timpului, şi alte organizaţii la nivel

statal şi-au făcut apariţia pe scena relaţiilor europene şi internaţionale. Astfel, regăsim:

148

- Organizaţia europeană a cooperării economice (O.E.C.E.), creată prin Tratatul

de la Paris, la 16 aprilie 1948, destinată repartizării ajutorului american, cunoscut sub

numele de Planul Marshall şi solicitată de către Statele Unite care nu doreau să

realizeze ele însele această repartiţie;

- Alianţa Atlantică, al cărui Tratat a fost încheiat la 4 aprilie 1949; organizaţia

reuneşte atât state europene, cât şi Statele Unite şi Canada;

- Uniunea Occidentală, singura organizaţie veritabilă europeană, care, însă, a

funcţionat puţin timp.

Consiliul Europei dispune de mijloace de acţiune modeste, iar repartizarea

puterii decizionale rămâne cea tradiţională. Esenţială este dorinţa statelor europene de

a apăra aceeaşi concepţie a democraţiei liberale faţă de regimurile comuniste.

Secţiunea a II-a

Organizarea instituţională a Consiliului Europei

Instituţiile unei organizaţii de cooperare politică sunt, în principiu, destul de

sumare în raport cu sistemul instituţional necesar punerii în aplicare a mecanismelor şi

a procedurilor de integrare a statelor. Consiliul Europei se situează, din acest punct de

vedere, între două ipoteze. Astfel, se regăsesc structurile clasice ale unei organizaţii

internaţionale tradiţionale, însă prezenţa Adunării constituie un element de

originalitate.

1. Adunarea consultativă a Consiliului Europei

Statutul din 5 mai 1949 foloseşte termenul de Adunare consultativă, cu toate că

aceasta s-a autoproclamat „Adunare parlamentară”, în anul 1974.

Adunarea numără 286 membri titulari şi supleanţi, repartizaţi între diferitele

state membre, într-un mod ponderat, însă nu egalitar. Numărul de membri repartizaţi

variază în funcţie de mărimea populaţiei statelor membre şi este cuprins între 2 şi 18

reprezentanţi.

149

Membrii Adunării nu sunt aleşi prin sufragiu universal, spre deosebire de

Parlamentul european, ci prin sufragiu indirect. Ei sunt aleşi de către parlamentele

naţionale, potrivit unei proceduri stabilite la acest nivel. Formula este una

intermediară, între sufragiul direct şi delegaţiile guvernamentale, ceea ce constituie o

noutate pentru anul 1949, şi chiar şi chiar pentru etapa actuală. Prezenţa

parlamentarilor din Camerele naţionale conferă, totuşi, o mai mare originalitate

Consiliului Europei, prezenţă necesară pentru a simboliza reunirea statelor democrate.

Adunarea, cu sediul la Strasbourg, funcţionează după modelul parlamentar: este

condusă de către un Birou ales pentru o perioadă de 3 ani de către Adunare, având în

compunere un Preşedinte şi 17 vice-preşedinţi.

Există, de asemenea, o serie de comisii permanente, pe domenii, cum ar fi:

politic, economic, social, ştiinţă şi tehnologie, juridic şi drepturile omului, cultură şi

educaţie, mediu, puteri locale, agricultură, raporturile cu alte state europene,

raporturile cu parlamentele naţionale, buget.

Adunarea se reuneşte câte o săptămână în lunile: ianuarie, aprilie, iunie,

septembrie.

A. Atribuţiile Adunării

Deşi poartă denumirea de „Adunare parlamentară”, instituţia nu deţine puteri

legislative şi nu adoptă decizii obligatorii pentru statele membre. Acest aspect nu

împiedică, însă, ca Adunarea să exercite o anumită influenţă. Articolul 22 din Statutul

Consiliului Europei prevede faptul că ea este „organul deliberativ (…). Ea discută (…)

şi transmite concluziile sale Comitetului de miniştri sub formă de recomandări”.

Formele în care Adunarea parlamentară a Consiliului Europei poate interveni

sunt diverse, şi anume:

a. adoptă recomandări adresate Comitetului de miniştri;

b. votează rezoluţii pentru a exprima punctul său de vedere cu privire la toate

problemele care intră în competenţele Consiliului Europei şi, în special, cele destinate

statelor membre;

c. emite avize în cazurile prevăzute de textul fondatorilor;

d. hotărăşte directive care vizează problemele de procedură;

150

e. propune statelor membre adoptarea de convenţii internaţionale cu privire la

temele diverse care ameliorează astfel reţeaua convenţională care uneşte diferitele state

membre.

Funcţiile Adunării parlamentare cuprind:

- organizarea internă a Adunării, aceasta deţinând, în acest caz, o putere de

decizie, deoarece ea se adresează ei înseşi. Adunarea îşi adoptă regulamentul interior,

creează comisiile, stabileşte data deschiderii sesiunilor ş.a.

- avizele în cadrul procedurii de aderare a statelor;

- alegerea Secretariatului general al Consiliului Europei, a secretarilor generali

adjuncţi, ca şi judecătorii Curţii europene a drepturilor omului;

- recomandările adresate Comitetului de miniştri la cererea acestuia sau în mod

direct. Ea poate, de asemenea, să adreseze întrebări scrise sau orale Comitetului.

Într-o manieră mai generală, se poate spune că Adunarea parlamentară joacă

rolul de tribun al Europei, deoarece personalităţi politice de anvergură vin să ţină

discursuri, iar membrii săi au ocazia de a-şi exprima punctele de vedere.

Pe de altă parte, Adunarea se constituie şi într-un forum parlamentar: o dată pe

an, dezbaterile au loc cu privire la activitatea O.C.D.E. (Organizaţia de Cooperare şi

Dezvoltare Economică, care reuneşte 29 de state de pe 4 continente) şi B.E.R.D

(Banca europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare, înfiinţată în anul 1990 şi a cărei

misiune este de a ajuta prin împrumuturi, reconstrucţia şi conversia economică din

Europa de Est). Delegaţiile parlamentare formate din toate statele membre ale acestei

organizaţii şi ale acestei bănci (ai căror acţionari sunt, în majoritate, statele membre ale

Uniunii Europene) dezbat bilanţul anual al activităţii lor. Astfel, Adunarea apare în

această situaţie ca un garant al acestor organisme.

B. Reuniunile la nivel înalt ale Consiliului Europei

Prima reuniune la nivel înalt a Consiliului Europei s-a desfăşurat la Viena, în

octombrie 1993, când, la iniţiativa Preşedintelui Republicii franceze, lansată în mai

1992, şefi de stat şi de guvern s-au întâlnit. Această reuniune a celor mai înalte

autorităţi politice din statele membre accentuează considerabil notorietatea Consiliului

Europei al cărui statut prevede că reuniunile au loc numai la nivel ministerial chiar

151

dacă acest tip de reuniune nu are o bază juridică textuală, practica admite acest gen de

iniţiativă.

După reuniunea de la Viena, a fost adoptată, de către şefii de stat şi guvern, o

rezoluţie care exprimă tema dominantă a întâlnirii. Este vorba despre protecţia

minorităţilor naţionale, element determinant pentru stabilitatea continentului european.

Declaraţia finală a reuniunii cere redactarea unei convenţii – cadru internaţionale care

va fi apoi deschisă semnării şi ratificării de către statele membre, potrivit formulei

tradiţionale. Această convenţie a fost pregătită în cadrul Consiliului Europei şi

propusă statelor în ianuarie 1995.

C. Comitetul miniştrilor

Dacă Adunarea este o structură plină de originalitate, Comitetul miniştrilor este

o instanţă dintre cele mai clasice, pe care o regăsim în cadrul oricărei organizaţii

internaţionale.

a. Componenţa Comitetului miniştrilor

Articolul 13 din statutul Consiliului Europei prevede faptul că acest Comitet

este format din miniştrii afacerilor externe din diferite state membre. Deoarece

reuniunile erau destul de rare, a fost înfiinţat un sistem care să suplinească acest lucru.

Astfel, la nivel ministerial (miniştrii europeni sau miniştrii de resort) au loc reuniuni ce

se desfăşoară o dată sau de două ori pe an.

Preşedinţia Comitetului de miniştri este asigurată, pe rând, de către statele

membre, prin rotaţie, în ordine alfabetică.

b. Atribuţiile Comitetului miniştrilor

Articolul 13 Statutul de la Londra, din anul 1949, prevede faptul că această

instituţie este cea care are competenţa de a acţiona în numele Consiliului Europei. În

ceea ce priveşte Comitetul miniştrilor, spre deosebire la Adunarea consultativă, suntem

în prezenţa unei structuri abilitate să ia decizii în concordanţă cu componenţa sa.

Astfel, Comitetul are posibilitatea:

152

- să adopte recomandări lipsite de orice forţă obligatorie pentru destinatarii săi,

în acest caz statele membre;

- să invite la aderare un stat în condiţiile Statutului institutiv;

- să voteze deciziile cu efect obligatoriu în domeniul administrării interne a

Consiliului Europei (de exemplu, el adoptă bugetul);

- să fie un organ de conciliere între o persoană care se consideră victimă a unei

încălcări a Convenţiei europene a drepturilor omului şi statul acuzat de această

încălcare în cadrul procedurii de garantare prevăzut în Convenţie;

- să adopte convenţii internaţionale care sunt, apoi, propuse diferitelor state

membre;

- să propună Secretariatul general.

Modalităţile de vot în cadrul Comitetului de miniştri sunt cele stabilite prin

Statutul de la Londra care distinge între situaţiile în care este necesar votul cu

majoritate simplă de cele în care este cerută majoritatea de două treimi din membrii

sau sufragiul exprimat şi votul cu unanimitate. În fapt, aceste dispoziţii sunt inutile

deoarece actele sunt adoptate cu unanimitate şi, uneori, prin consens. Este adevărat că

unanimitatea poate împiedica adoptarea unui act, ajungându-se astfel, la un blocaj.

D. Secretariatul general al Consiliului Europei

Secretariatul, condus de către Secretarul general, reprezintă continuitatea

activităţii acestei organizaţii internaţionale.

a. Alegerea Secretariatului general

Secretariatul general al Consiliului Europei este ales de către Adunare cu

majoritate, pe baza unei propuneri a Comitetului de miniştri. Iniţial, funcţionarii erau

aleşi dintre cei care aveau o carieră diplomatică. În timp, însă, aceştia au fost şi sunt

aleşi dintre personalităţile politice de rang înalt, în primul rând dintre parlamentari,

apoi dintre foştii miniştri.

De asemenea, Adunarea alege, în aceleaşi condiţii, doi secretari adjuncţi.

153

b. Atribuţiile Secretariatului general

În ceea ce priveşte rolul Secretariatului general într-o organizaţie internaţională

au fost elaborate două teze, şi anume:

- rolul său este limitat la sarcini pur administrative;

- rolul său este important, datorită atribuirii de puteri proprii prin Statut şi prin

prestigiul său politic şi moral.

În cadrul Consiliului Europei, locul Secretariatului general a evoluat de-a lungul

timpului. Iniţial, Secretariatul era privit ca un auxiliar administrativ, având drept

atribuţie principală organizarea serviciilor. În prezent, Secretariatul are un rol

important în cadrul organizaţiei, sub controlul Adunării consultative. Evoluţia tipului

de personalităţi alese şi-a făcut simţită influenţa.

Atribuţiile Secretariatului general sunt diverse, printre care le întâlnim pe

următoarele:

atribuţiile administrative;

pregătirea tehnică şi materială a reuniunilor Comitetului şi ale Adunării;

prezenţa la reuniunile şi sesiunile Comitetului de miniştri şi ale Adunării,

cu excepţia deciziilor contrare care îi permit să participe la activităţile

organizaţiei;

elaborarea raportului anual cu privire la cooperarea europeană prezentat

la sesiunea de primăvară a Adunării ş.a.

E. Congresul autorităţilor locale şi regionale

Cea mai importantă structură subsidiară a Consiliului Europei este Congresul

autorităţilor locale şi regionale ale Europei care, propus de Adunarea consultativă în

anul 1953, are un caracter permanent începând cu anul 1961. El reuneşte reprezentanţi,

aleşi sau funcţionari, din administraţia teritorială. Fiecare delegaţie naţională cuprinde

acelaşi număr de reprezentanţi.

Asociaţia colectivităţilor locale este necesară având în vedere prezenţa

structurilor locale descentralizate ca un element care tinde să amelioreze exerciţiul

democraţiei. Congresul este competent să dea avize Comitetului de miniştri cu privire

154

la orice problemă care vizează colectivităţile teritoriale, să încurajeze parteneriatele şi

să participe la elaborarea convenţiilor cu privire la cooperarea trasfrontieră de după

anul 1980.

F. Curtea europeană a drepturilor omului

Înfiinţată în anul 1959, după ce opt state îi acceptau jurisdicţia (condiţie stabilită

prin art. 56 din Convenţia europeană a drepturilor omului – C.E.D.O.), Curtea de la

Strasbourg este o jurisdicţie internaţională independentă.

Curtea este formată dintr-un număr egal cu cel al membrilor Consiliului

Europei şi nu poate cuprinde mai mult de un reprezentant al aceluiaşi stat103.

Judecătorii ocupă locul cu titlu individual104.

Independenţa judecătorilor Curţii europene a drepturilor omului este garantată

de calificările impuse prin lege105, imunităţi foarte întinse106 şi, mai ales, modul

acestora de desemnare. Judecătorii Curţii de la Strasbourg sunt aleşi, pentru o perioadă

de 9 ani, cu o înnoire parţială o dată la trei ani şi posibilitatea realegerii, de către

Adunarea Consiliului Europei, cu majoritate de voturi, de pe o listă prezentată de

fiecare stat membru al Consiliului Europei. Lista trebuie să cuprindă cel puţin doi

candidaţi care să aibă cetăţenia statului. Spre deosebire de judecătorii Curţii de justiţie

a Comunităţilor europene şi ai Curţii internaţionale de justiţie, judecătorii Curţii

europene a drepturilor omului îşi pot continua exercitarea unei profesii, însă

Regulamentul interior al Curţii şi Protocolul nr. 8, din 19 martie 1958 stipulează faptul

că aceştia nu pot îşi pot asuma „funcţii incompatibile cu cerinţele de independenţă şi

de disponibilitate” inerente mandatului lor.

Independenţa colegială a Curţii este, de asemenea, garantată. Curtea îşi

stabileşte propriul Regulament interior şi îşi propune procedura care se urmează în faţa

sa107. Astfel, Curtea îşi alege singură preşedintele şi vicepreşedinţii.

103 Art. 38, C.E.D.O. 104 Art. 8, din Protocolul nr. 8. 105 Art. 3, paragraful 3, C.E.D.O. 106 Art. 59, C.E.D.O. 107 Art. 55, C.E.D.O.

155

Curtea statuează cu majoritate de voturi, judecătorii putând reuni opiniile lor în

mod individual; deliberările au un caracter secret.

De asemenea, Curtea dispune de serviciile unei grefe care se bucură de o mare

autonomie.

Potrivit Protocolului nr. 8, Curtea europeană a drepturilor omului are şi o

competenţă consultativă cu privire la interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.

Avizul Curţii, care nu poate fi sesizată decât de către Comitetul de miniştri, nu

poate viza conţinutul sau întinderea drepturilor garantate, precum nici orice altă

problemă care poate face obiectul unui recurs în faţa organelor înfiinţate prin

Convenţie.

Curtea nu poate fi sesizată direct cu un litigiu în materia drepturilor omului. În

prealabil, trebuie ca procedura de conciliere să se fi desfăşurat în faţa Comisiei şi

încheiată fără a se ajunge la o rezolvare amiabilă. Astfel, dreptul de a sesiza Curtea o

au numai Comisia şi statele contractante. (În prezent fiind operate modificări de

procedură, în sensul dispariţiei procedurii „admisibilităţii”).

156

Capitolul VI

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord108

(N.A.T.O.)

Cooperarea statelor în vederea menţinerii securităţii în Europa s-a concretizat în

constituirea mai multor organizaţii, a căror concepţie cu privire la apărarea

continentului european este diferită. Astfel, în funcţie de sistemul de securitate propus,

regăsim următoarele entităţi:

- Uniunea Europei Occidentale reprezintă apărarea europeană a Europei, adică

apărarea Europei este asigurată numai de către europene din Europa de vest;

- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă apărarea occidentală a

Europei, adică apărarea se bazează pe un acord cu statele Unite, în cadrul zonei euro-

atlantice;

- Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa instituie o securitate

pan-europeană, prin numărul număr de state pe care-l cuprinde, inclusiv state din

America de Nord şi din Europa Orientală.

În cadrul acestor diferite sisteme de securitate şi organizaţiile internaţionale,

N.A.T.O. ocupă un loc central, prin Tratatul original care stă la baza constituirii sale şi,

nu în ultimul rând, datorită structurii instituită prin acest tratat.

Secţiunea I

Constituirea N.A.T.O.

1. Tratatul de la Washington

Încheierea tratatului care a pus bazele acestei organizaţii s-a realizat într-un

context internaţional special, acela al războiului rece. Începând cu anul 1947, Statele

Unite decid să ducă o politică mult mai intervenţionistă pe continentul european.

108 A se vedea şi Natacha Vigne, op. cit., p. 43 – 51.

157

Astfel, intervenţia Statelor Unite se face simţită atât pe plan economic, Planul Marshall

destinat să grupeze statele din Europa Occidentală, cât şi pe plan militar. Doctrina

Truman are la bază Rezoluţia din 11 iunie 1948, adoptată de Senatul american prin

care executivul american este autorizat să se angajeze în alianţe, chiar de tip militar, în

timp de pace. În domeniul securităţii, aceasta s-a concretizat în negocieri cu europenii

în vederea contractării de obligaţii reciprocităţii consemnate în Tratatul Atlanticului de

Nord.

În Europa, relaţiile dintre cele două blocuri, în care continentul a fost împărţit în

perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, deveneau tot mai

încordate. În aceste condiţii, guvernanţii din Europa Occidentală îşi manifestau

temerile faţă de ameninţarea sovietică şi de riscurile unui război. Aceştia erau convinşi

de faptul că Europa era în pericol, mai ales în perioada anilor 1948 şi 1949, ani care au

rămas în istorie ca fiind marcaţi de politica brutală a Uniunii Sovietice în Europa de

Est.

Ca reacţie la acţiunile U.R.S.S.-ului, statele europene au acţionat în sensul

instituirii unei apărări europene prin încheierea Pactului de la Bruxelles, din 17 martie

1948; statele semnatare erau: cele trei state ale Benelux-ului, precum şi Franţa şi

Regatul Unit al Marii Britanii. Această alianţă europeană s-a dovedit, însă, a nu putea

interveni în cazul unei eventuale invazii a armatei Roşii.

Ca urmare a acestei imposibilităţi de apărare, guvernanţii europeni şi-ai orientat

politica către Statele unite. Astfel, în decembrie 1948, la Washington, au fost angajate

negocieri între Statele Unite, Canada şi state europene - cele trei state din Benelux,

Franţa şi Regatul Unit. Discuţiile purtate s-au încheiat prin adoptarea unui comun, iar

negocierile au fost reluate în primăvara anului 1949 cu alţi participanţi: Italia,

Portugalia, Norvegia, Danemarca, în timp ce Islanda, Suedia şi Irlanda au refuzat să

participe. Semnarea Tratatului a avut loc la 4 aprilie 1949, aproape în acelaşi timp cu

adoptarea Statutului Consiliului Europei care va avea loc în mai 1949.

2. Principiile directoare ale Tratatului

158

Alianţa militară instaurată prin Tratatul de la Washington, se bazează, în

principal, pe asistenţa reciprocă în caz de agresiune a unuia din state părţi. Articolul 5

din Tratat, unde este prevăzută această clauză lasă, însă, o marjă de manevră şi de

apreciere statelor în cazul în care unul dintre ele ar fi agresat. Concret, ajutorul nu este

oferit în mod automat şi nu trebuie să fie neapărat de natură militară. Statul poate să

recurgă la măsuri diplomatice sau economice, precum întreruperea relaţiilor

diplomatice cu statul agresor sau un embargou total sau parţial. Astfel de modalităţi de

ripostă nu sunt predeterminate, ceea ce lasă Statelor Uniteposibilitate de a aprecia

oportunitatea utilizării armei nucleare.

Acest pact este un instrument de război defensiv care se fundamentează pe

postulatul strategic şi militar al unui atac ce ar veni din est.

Sistemul de apărare instituit prin Tratat este unul regional, ceea ce înseamnă că

el tinde să protejeze o regiune a lumii, şi anume zona Atlanticului. Iniţial, această zona

era una occidentală, care cuprindea state din America de Nord şi un stat fondator,

Italia, care nu are ieşire la oceanul Atlantic. Prin aderarea şi altor state, pe baza unei

proceduri prevăzută la articolul 10 care cere unanimitatea statelor membre pentru ca

un nou stat să adere la Tratat, zona N.A.T.O. a fost extinsă.

Secţiunea a II-a

Structura instituţională a N.A.T.O.109

Structura instituţională prevăzută de Tratatul de la Washington era una simplă,

ce cuprindea numai două instituţii, şi anume:

1. Consiliul – compus din reprezentanţi din toate statele părţi la Tratat; acesta se

întrunea ori de câte ori era necesară adoptarea unor măsuri de urgenţă;

2. Organe subsidiare create de către Consiliu, printre care un „comitet de

apărare”, care recomanda măsuri în caz de declanşare a clauzei de asistenţă reciprocă.

109 Natacha Vigne, op. cit., p. 45 – 46. A se vedea şi Andrei Popescu, Ion Jinga, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 42 – 46.

159

În scurt timp, aceste structuri au evoluat către un sistem instituţional foarte bine

structurat de organe politice şi militare care, astăzi, stau la baza funcţionării şi

organizării Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Astfel, în prezent, structura instituţională a Organizaţiei Tratatului Atlanticului

de Nord este următoarea:

A. Consiliul Atlanticului de Nord

Consiliul Atlanticului de Nord este instituţia supremă de consultare şi de

decizie a N.A.T.O.

Consiliul se reuneşte într-una din următoarele formaţiuni:

A. cel mai des, Consiliul se reuneşte la nivelul reprezentanţilor permanenţi ai

statelor, adică la nivel de ambasadori;

B. de cel puţin două ori pe an‚ Consiliul se reuneşte la nivel ministerial, fiecare

stat fiind reprezentat de către ministrul său de afaceri externe;

C. fără o anumită periodicitate, Consiliul se reuneşte şi la nivelul şefilor de stat

şi de guvern pentru oferi orientările fundamentale ale Organizaţiei.

Deliberările sunt luate cu unanimitate de voturi.

B. Secretariatul general al N.A.T.O.

Secretariatul generale este condus de către un Secretar general, ales de către

statele părţi, cu unanimitate de voturi. Secretarul are un rol deosebit de important,

având în vedere faptul că acesta este cel care prezidează Consiliul Atlanticului de

Nord. Dintre atribuţiile Secretarul general reţin atenţia următoarele: promovarea

consultărilor între state; propunerea unor subiecte de discuţii; este putătorul de cuvânt

al N.A.T.O. pe plan internaţional.

C. Organismele militare ale N.A.T.O.

Aceste organisme sunt numeroase, însă cele mai importante sunt următoarele:

a. Comitetul militar este compus din şefii de stat major din fiecare stat

membru; Comitetul se reuneşte de două ori pe an pentru a face recomandări

160

Consiliului Atlanticului de Nord. În timpul dintre sesiuni, „grupurile permanente”

asigură continuitatea activităţii Comitetului;

b. Comitetul planurilor de apărare şi grupul de planificare nucleară sunt două

organe a căror atribuţie principală este aceea de a concepe planuri de apărare comună;

aceste structuri, prin funcţionarii şi componenţa lor, constituie un fel de stat major

internaţional, însărcinat cu executarea directivelor Comitetului militar;

c. Comandamentele militare sunt organe care acoperă o zonă geografică

determinată. Astfel, regăsim:

- două comandamente strategice, unul pentru Europa, situat în Belgia şi unul

pentru Atlanticul de Nord, situat în Virginia;

- trei comandamente regionale: pentru nord-vest, pentru centru şi pentru sud;

- un comandament unic al Alianţei care are funcţii diferite în perioada de pace

faţă de perioada de război.

d.. Forţele N.A.T.O., nu reprezintă o armată internaţională permanentă plasată

sub autoritatea unui comandament unic. Ele sunt constituite din contingente naţionale

afectate Organizaţiei, plasate sub un comandament militar integrat şi provenit din

forţele navale, terestre sau aeriene.

161

Capitolul VII

Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.110)

Secţiunea I

Apariţia U.E.O.

1. Originile Uniunii Europei Occidentale

În 1947, cooperarea în vederea redresării europene nu viza numai economia, ci

şi aportul militar. Astfel, sunt încheiate o serie de alianţe, menite să asigure securitatea

colectivă a părţilor.

Iniţial, acestea sunt inspirate din teama unei resurecţii a pericolului german (la

fel cum o eventuală reapariţie a “pericolului bonapartist” a stat la originea Tratatului

de la Paris, imediat după cele o sută de zile).

În februarie 1948, Franţa şi Marea Britanie invită cele 3 state ale Benelux să

participe la un sistem de garanţie mutuală instituit la Dunkerque.

La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Bruxelles. Acesta prevede un

angajament de asistenţă reciprocă împotriva oricărei agresiuni, chiar dacă Germania

este, totodată, expres vizată. Dispoziţiile Tratatului prevăd organizarea unei reţele de

relaţii nu numai militare, ci şi politice, economice şi culturale şi, mai ales, instanţele

militare sunt organizate, încă din timp de pace, reprezentate de instalarea, la

Fontainbleau, a unui stat major.

Organizaţia ce rezultă din Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Occidentală, o

evocă pe cea a Tratatului Atlanticului de Nord.

Sistemul instituţional al Uniunii Occidentale era organizat astfel:

A. În plan politic, Uniunea a înfiinţat un Consiliu consultativ format din

miniştrii afacerilor externe şi o Comisie permanentă, cu sediul la Londra, care

110 Pentru detalii, a se vedea şi Natacha Vigne, op. cit., p. 53 – 58.

162

reuneşte, în Marea Britanie, ambasadorii statelor membre şi un reprezentant de la

Foreign Office.

B. În plan militar, instituţia înfiinţată a fost Comitetul miniştrilor apărării.

Acesta este asistat de diferite comitete specializate, având rol, în special, în domeniul

planificării strategice a armamentului.

Odată cu apariţia Organizaţiei Atlanticului de Nord., Uniunea Occidentală

devine, practic, lipsită de substanţă, organele sale militare fiind absorbite de

comitetele atlantice permanente. Ea supravieţuieşte, totuşi, cu sistemul său de

securitate, până la reînnoirea din 1954.

2. Acordurile de la Paris

În octombrie 1954, au fost semnate, la Paris, Acordurile prin care organizaţia s-

a extins prin aderarea Republicii Federale a Germaniei şi a Italiei, fiindu-i, în acelaşi

timp, schimbată denumirea, din Uniunea Occidentală în Uniunea Europei Occidentale

(U.E.O.).

Documentele sunt complexe, şi comportă o serie de instrumente diplomatice

succesive, şi anume:

- restabilirea suveranităţii germane;

- extinderea Tratatului de la Bruxelles;

- crearea unei Agenţii de control a armamentului în Europa;

- atribuirea de noi atribuţii organizaţiei înfiinţate prin Tratatul de la Bruxelles;

- angajamentul Germaniei federale de a nu fabrica anumite arme;

- angajamentul luat de Marea Britanie de a menţine pe continentul european 4

divizii şi 2 forţe aeriene tactice;

- recomandarea admiterii Germaniei în N.A.T.O.;

- dispoziţii necesare implementării de trupe germane în apărarea europeană;

- o declaraţie prin care Germania se angajează să nu recurgă la forţă pentru a-

şi asigura reunificarea sau pentru modificarea frontierelor;

- o declaraţie conformă cu Carta Naţiunilor Unite.

163

3. Participarea la U.E.O.

În prezent, U.E.O. este o organizaţie de apărare europeană care reuneşte 4 tipuri

de participare, conform unui sistem cu geometrie variabilă, decis la reuniunea

ministerială de la Luxemburg, din mai 1994:

A. 10 state sunt membri activi (membrii U.E.O. care sunt, în acelaşi timp, şi

membri ai N.A.T.O. şi ai U.E.): Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie, Belgia,

Luxemburg, Grecia, Spania, Portugalia şi Olanda;

B. 5 state cu statut de observator (membri ai N.A.T.O. şi/sau ai U.E.): Irlanda,

Austria, Suedia, Finlanda şi Danemarca;

C. 6 state care au statut de membrii asociaţi (ţări membre N.A.T.O., dar şi ale

U.E.): Turcia, Islanda, Norvegia, Polonia, Ungaria şi Republica Cehă;

D. 7 state care au statut de parteneri asociaţi (nu sunt membre nici N.A.T.O.,

nici în U.E.): România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia.

4. Rolul U.E.O.

Temeiul activităţii actuale a U.E.O. îl constituie cele două declaraţii făcute la

Maastricht, la 10 decembrie 1991, de către miniştrii de externe ai ţărilor U.E.O., care

stabilesc rolul acestei organizaţii şi condiţiile în care pot fi admişi noi membri şi

Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie 1992, prin care miniştrii de externe şi cei ai

apărării au definit competenţele militare ale U.E.O. şi situaţiile în care aceasta poate

utiliza forţele armate convenţionale ale statelor membre: “Pe lângă contribuţia la

apărarea comună, în conformitate cu art. 5 al Tratatului de la Washington şi art. 5 al

Tratatului de la Bruxelles modificat, unităţile militare ale statelor membre ale U.E.O.,

acţionând sub autoritatea U.E.O., pot fi folosite pentru misiuni umanitare şi de salvare,

operaţiuni de menţinere a păcii şi misiuni cu forţe de luptă pentru gestiunea crizelor,

inclusiv pentru impunerea păcii”. Acest gen de misiuni au primit denumirea de

“Misiuni de tip Petersberg”.

164

U.E.O. nu dispune de forţe militare proprii, misiunile sale se desfăşoară la

cererea Uniunii Europene, iar în cazul în care operaţiunile respective presupun

utilizarea infrastructurii N.A.T.O. este nevoie de acordul Consiliului Atlanticului de

Nord.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, prevede, în art. J.7

că:

- “U.E.O. face parte integrantă din dezvoltarea U.E., dându-i acesteia acces la

capacitatea sa operaţională…

- U.E.O. asistă U.E. în definirea aspectelor de politică externă şi de securitate

comună ce au legătură cu domeniiul apărării…

- Uniunea Europeană încurajează stabilirea de relaţii instituţionale tot mai

strânse cu U.E.O. în vederea integrării eventuale a acesteia în U.E., dacă,

Consiliul european va decide în acest sens…

- U.E va apela la U.E.O. pentru elaborarea şi aplicarea deciziilor şi pentru

acţiunile U.E. care au implicaţii în domeniul apărării”.

În perspectiva unei Uniuni lărgite, recurgerea la o cooperare consolidată se

dovedeşte a fi deosebită de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa111 l-

au avut în vedere. Necesitatea abordării acestui aspect decurge, în primul rând, din

diferenţele economice şi geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la

cel puţin 27 de state membre şi, nu în ultimul rând, din necesitatea garantării acquis-

ului comunitar.

Astfel, cooperarea trebuie:

- să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, să prezerve şi

să servească interesele sale şi să consolideze procesul de integrare;

- să respecte tratatele, ca şi cadrul instituţional unic al Uniunii;

- să respecte acquis-ul comunitar;

- se situeze în limitele competenţelor Uniunii sau Comunităţii europene şi să

nu intervină în domeniile care intră în competenţa exclusivă a Comunităţii;

111 Semnat în februarie 2001.

165

- să nu aducă atingere Pieţei interne, aşa cum este ea definită la art. 14,

paragraful 2, din tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii

economice şi sociale stabilite conform titlului XVII din acelaşi tratat;

- să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu

provoace distorsiuni de concurenţă între acestea;

- să reunească minim 8 state membre (şi nu majoritatea);

- să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre

neparticipante;

- să nu afecteze dispoziţiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen

în cadrul Uniunii Europene;

- să fie deschise tuturor statelor membre.

În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operaţional, Tratatul de la Nisa

înlătură posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a

opune un veto declanşării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabileşte la 8

numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare

consolidată şi prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii

externe şi de securitate comună (P.E.S.C)., dar mai puţin în domeniul apărării. Aceste

cooperări consolidate trebuie să se situeaze în cadrul Uniunii, să respecte rolul

instituţiilor şi să permite statelor care nu participă iniţial să se alăture ulterior.

Totodată, Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii europene.

Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forţe de management al situaţiilor

de criză care să intervină cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita

ca un conflict să se declanşeze şi să se transforme în războaie de proporţii, având

consecinţe dezastruoase, urmate şi de creşterea numărului refugiaţilor în Europa.

Considerându-se că Uniunea este capabilă în prezent să conducă operaţiunile de

gestionare a crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze şi să antreneze o forţă de

reacţie rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de “averea” NATO.

5. Sarcinile U.E.O.

166

Sarcinile Uniunii Europei Occidentale constau în:

- obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru;

- prezervarea păcii şi securităţii în Europa;

- oferă statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de

apărare şi securitate, în scopul consolidării influenţei politice în cadrul

N.A.T.O. şi de a crea o identitate europeană de securitate.

Secţiunea a II-a

Structura instituţională a U.E.O.

U.E.O. s-a transformat, evoluând de la o simplă alianţă la o organizaţie cu

instituţii proprii. Ea presupune existenţa a 3 organe principale, cărora li se adaugă o

Agenţie pentru controlul armamentelor.

1. Consiliul U.E.O.

Consiliul U.E.O. succede Consiliului consultativ şi este organizat astfel încât

să-şi poată exercita atribuţiile având caracter de continuitate. El poate fi convocat de

urgenţă pentru a permite Înaltelor Părţi contractante să se întâlnească în orice situaţie

care s-ar constitui într-o ameninţare la adresa păcii.

Consiliul este o adunare la nivel diplomatic, formată din miniştrii sau alţi

reprezentanţi ai statelor membre. În cadrul Consiliului, deciziile sunt luate, în

principiu, cu unanimitate, dar, în anumite cazuri, special prevăzute în protocoalele cu

privire la forţele Uniunii, statuează cu majoritatea de 2/3 sau chiar cu majoritate

simplă.

2. Adunarea consultativă

Adunarea consultativă nu reprezintă direct popoarele, ea fiind alcătuită din

reprezentanţii statelor membre care ocupă un loc în Adunarea consultativă a

167

Consiliului Europei. Astfel, aceştia participă la 2 forumuri parlamentare. Aceasta

permite să se cunoască opinia parlamentarilor statelor membre;

Adunarea nu are putere legislativă şi nici atribuţii bugetare. Pe baza raportului

activităţii Consiliului, Adunarea poate adopta o moţiune de dezaprobare; de asemenea,

poate adresa recomandări guvernelor statelor membre ale U.E.O.

3. Secretariatul general

Secretariatul, ales de către Consiliu, este condus de un secretar general;

4. Agenţia pentru controlul armamentelor

Agenţia este formată dintr-un director asistat de un director adjunct şi de către

mai mulţi funcţionari; directorul este numit pentru o perioadă de 5 ani prin decizia

unanimă a Consiliului, iar mandatul său nu poate fi reînnoit.

Atât directorul, cât şi întregul personal sunt supuşi controlului administrativ al

Secretariatului general al Uniunii Occidentale.

Printre atribuţiile Agenţiei se numără următoarele:

- veghează la respectarea regulilor de control al armamentelor;

- elaborează rapoarte pe care le prezintă Consiliului;

- organizează şi desfăşoară anchete, atunci când este cazul.

168

Capitolul VIII

Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (O.S.C.E.)112

O.S.C.E. este cea mai mare organizaţie europeană, ce cuprinde 54 de state,

printre care şi statele rezultate în urma destrămării U.R.S.S.

Iniţial, Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa a fost o Conferinţă

ce purta acelaşi nume (C.S.C.E.), creată în anul 1975. Cu timpul, în anii ’90, odată cu

adoptarea Cartei de la Paris, această Conferinţă s-a instituţionalizat, prin apariţia a noi

structuri şi organe permanente. În prezent, O.S.C.E. tinde să devină o zonă de

securitate comună pentru Europa.

Secţiunea I

Apariţia C.S.C.E.

1. Contextul internaţional

Apariţia C.S.C.E., la mijlocul anilor ’70, este legată de evoluţia relaţiilor est-

vest ale momentului.

Propunerea înfiinţării unei conferinţe care să grupeze toate statele din Europa şi

Statele Unite vine din partea Uniunii Sovietice: ea dorea să-şi vadă recunoscută

intangibilitatea frontierelor. Pe de altă parte, era vorba despre instituţionalizarea

separării Europei într-un mod care să stabilească imuabilitatea blocului comunist.

Statele occidentale se declară favorabile acestei propuneri, însă Statele Unite sunt mai

reticente. Alegerea în calitate de Preşedinte al Statelor Unite a lui Richard Nixon

favorizează proiectul.

112 Pentru detalii, a se vedea Natacha Vigne, op. cit., p. 59 – 64.

169

În anul 1972 au fost demarate pregătirile la Helsinki, în Finlanda, cu privire la

patru mari teme: securitatea europeană, cooperarea economică şi tehnică între

europenii celor două blocuri, cooperarea umanitară şi urmările conferinţei, adică

modalităţile în care progresele realizate în domeniile respective vor putea fi verificate.

Conferinţa s-a reunit la nivel ministerial, la începutul lunii iulie 1973, ca urmare a

lucrărilor experţilor desfăşurate între anii 1973 şi 1975 la Geneva. Astfel, după doi ani

de negocieri, întâlnirea la vârf a şefilor de stat şi de guvern din 35 de state, printre care

şi Uniunea Sovietică şi Statele Unite, a adoptat „Actul final de la Helsinki”, la 1 august

1975.

Astfel, C.S.C.E. a luat fiinţă ca urmare a bipolarităţii existente, în scopul de a

funcţiona în vederea stabilizării relaţiilor dintre est şi vest şi pentru recunoaşterea

statutului teritorial al frontierelor.

2. Actul final de la Helsinki

Conţinutul Actului adoptat la 1 august 1975 este mai mult un program destinat

să reglementeze relaţiile dintre state. El cuprinde 4 mari puncte:

A. securitatea;

B. cooperarea economică şi socială;

C. drepturile omului;

D. urmările Conferinţei.

A. Secţiunea consacrată Securităţii cuprinde un decalog de principii

fundamentale pe care ar trebui să se întemeieze relaţiile interstatale de pe continentul

european, precum şi o serie de măsuri de încredere:

a) egalitate suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii;

b) nerecurgerea la ameninţarea sau la folosirea forţei;

c) inviolabilitatea frontierelor;

d) integritatea teritorială a statelor;

e) reglementarea paşnică a diferendelor;

f) neintervenţia în afacerile interne;

170

g) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cuprinzând aici

şi libertatea de gândire, libertatea conştiinţei, a religiei sau a convingerilor;

h) egalitatea drepturilor popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele

însele;

i) cooperarea între state;

j) executarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului

internaţional.

Acest ansamblu reuneşte principii, deja, existente în Carta Naţiunilor Unite,

precum nerecurgerea la forţa armată sau reglementarea paşnică a diferendelor.

Măsurile de încredere vizează securitatea şi sunt mecanisme care tind să asigure

transparenţa militară pentru a reduce riscul unui conflict armat; datorită unui sistem de

notificare reciprocă a anumitor informaţii, se doreşte să se poată ajunge la o

minimalizare a factorilor de război.

B. Cooperarea economică şi socială interesează cooperarea între statele

comuniste şi sistemele liberale.

C. Cea de a treia secţiune (drepturile omului), denumită, în prezent,

„Dimensiunea umană”, vizează drepturile omului.

D. A patra secţiune prevede reuniunile următoare, adică toate conferinţele care

să cuprindă reprezentanţi ai statelor denumite „procesul C.S.C.E.”.

În plan juridic, Actul final de la Helsinki nu este un tratat internaţional al cărui

conţinut să fie obligatoriu pentru statele care îl acceptă. Actul este un acord politic,

destinat să guverneze relaţiile şi să orienteze conduita statelor.

Secţiunea a II-a

Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E.

„Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, adoptată la 21 noiembrie 1990 în

urma întâlnirii la vârf a şefilor de stat şi de guvern, ia act de transformarea peisajului

politic european, în special după unificarea Germaniei. Ea se interesează de aspectele

instituţionale.

171

Carta instituţionalizează cooperarea politică în cadrul Conferinţei, astfel că,

până în prezent, mecanismul este caracterizat printr-o reală mobilitate. Această nouă

logică instituţională s-a dovedit a fi necesară având în vedere descompunerea blocului

comunist şi atomizarea Europei de Est în interiorul Conferinţei.

Instituţiile înfiinţate în anul 1990 şi pe care se structurează actuala organizaţie

sunt următoarele:

A. Conferinţa şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre - organul

suprem, este organizată o dată la doi ani;

B. Consiliul miniştrilor afacerilor externe se reuneşte cel puţin o dată pe an,

prima reuniune având loc, în mod simbolic, la Reichstag din Berlin. El asigură

urmărirea politicii de orientare decisă de întâlnirile la vârf;

C. Comitetul înalţilor reprezentanţi pregăteşte întâlnirile la vârf şi pe cele ale

Consiliului de miniştri.

D. Adunarea parlamentară a ţinut sesiunea inaugurală la Budapesta, în anul

1992. Este formată din membrii parlamentelor naţionale din fiecare stat şi dispune

numai de competenţe consultative;

E. Organe tehnice având competenţe specializate: Centrul de prevenire a

conflictelor ale cărui atribuţii sunt cele privind reglementarea în mod paşnic a

diferendelor; Biroul pentru alegeri libere sprijinind organizarea de alegeri libere;

Secretariatul.

Organizarea instituţională construită la Paris a cunoscut, în timp, unele

ameliorări. Înaltul Comisariat pentru minorităţile naţionale a fost instituit pentru a

rezolva conflictele apărute în stadiul incipient, chiar dacă autoritatea sa rămâne, încă,

destul de restrânsă.

Secţiunea a III-a

Declaraţia de la Budapesta şi înfiinţarea O.S.C.E.

Întâlnirea la vârf a şefilor de stat şi de guvern desfăşurată la Budapesta, în

decembrie 1994, s-a încheiat prin adoptarea unui document intitulat „Către un

172

parteneriat veritabil într-o eră nouă” şi care se situează în prelungirea Cartei de la

Paris. Paragraful 3 prevede noua denumire al cărui obiectiv este acela de a arăta „(…)

determinarea de fapt a O.S.C.E. ca structură de securitate care cuprinde statele de la

Vancouver la Vladivostok (…)”. Astfel apare o nouă idee pentru această structură,

care face deosebirea dintre C.S.C.E. – ca forum interstatal legat de bipolaritate şi

O.S.C.E – fiind mai constrângătoare decurgând din noua ordine europeană.

De asemenea, au fost încredinţate noi misiuni şi atribuţii pentru O.S.C.E., cum

ar fi:

- securitatea Europei – noutatea principală rezidă în adoptarea conceptului de

securitate globală, termen prin care este stabilită şi recunoscută interdependenţa

aspectelor politice, economice, sociale, culturale pentru a favoriza pacea;

- controlul armamentelor – Documentul de la Viena cuprinde o serie de măsuri

de încredere şi de securitate negociate sub egida O.S.C.E. El prevede schimbul de

informaţii cu privire la forţele militare, informaţii prealabile cu privire la orice mişcare

a trupelor şi un control al transferului de armament;

- consolidarea democraţiei, la care O.S.C.E. îşi aduce contribuţia sub forma

asistenţei tehnice;

- diplomaţia preventivă şi gestionarea crizelor – aceasta se concretizează prin

punerea în aplicare a Pactului de stabilitate în Europa, adoptat la 21 martie 1995 de

către statele O.S.C.E.

173

Capitolul IX

Asociaţia europeană a liberului schimb şi

Spaţiul economic european

Secţiunea I

Asociaţia europeană a liberului schimb (A.E.L.S.)

Asociaţia europeană a liberului schimb este cea mai mică dintre organizaţiile

europene de cooperare, ea nereunind, în prezent, decât patru state. Înfiinţată pentru a

elimina barierele vamale dintre statele sale membre, ea se prezintă mai mult ca o zonă

supusă unor reguli speciale decât ca o organizaţie structurată.

1. Apariţia A.E.L.S.

Înfiinţarea A.E.L.S. a avut loc în anul 1960, chiar în momentul în care

construcţia comunitară europeană instituia Piaţa comună. În iunie 1955, Conferinţa de

la Messina, în Sicilia, a relansat dinamica Europei celor şase, conferinţă care a stat la

baza adoptării Tratatelor de la Roma, din 25 martie 1957, prin care s-au înfiinţat cele

două Comunităţi: Comunitatea economică europeană (C.E.E.) şi Comunitatea

europeană a energiei atomice (C.E.E.A./Euratom). Marea Britanie, reticentă la

înfiinţarea Comunităţilor europene a lansat ideea instituirii unei mari zone de liber

schimb, în interiorul căreia barierele vamale să fie eliminate între cele şase state

fondatoare ale Comunităţilor (Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) şi

celelalte state membre ale Organizaţiei europene de cooperare economică

174

(O.E.C.E.113). Aceasta din urmă a luat fiinţă la 16 aprilie 1948, având drept obiectiv

principal pe acela de a repartiza ajutorul american pentru Europa în cadrul Planului

Marshall. Ea cuprindea 18 state, state care au acceptat ajutorul american. În cadrul

acestei organizaţii a fost lansat planul cu privire la crearea unei zone de liber schimb,

în scopul de a diminua efectele Pieţei comune a Comunităţilor europene. În urma unui

acord încheiat între statele membre ale O.E.C.E., propunerea a rămas în stadiu de

proiect.

În timpul negocierilor care au avut loc, şapte state au arătat o mare coeziune şi

au decis să creeze între ele o mică zonă a liberului schimb. Austria, Danemarca,

Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, Suedia şi Elveţia au încheiat, la 4 ianuarie 1960,

Convenţia care a pus bazele Asociaţiei europene a liberului schimb şi care a intrat în

vigoare la 3 mai, după negocierile care s-au derulat la Stockholm, la iniţiativa Suediei.

2. Structura instituţională a A.E.L.S.

Organizarea instituţională a A.E.L.S. este foarte simplă, potrivit caracterului său

de instituţie de cooperare interguvernamentală.

Consiliul, care îşi are sediul la Geneva, are în componenţa sa miniştrii din

statele membre şi se reuneşte la acest nivel cel puţin de două ori pe an. Fiecare

reprezentant dispune de câte un vot, iar adoptarea deciziilor este posibilă cu

unanimitate. Rolul său este de realiza obiectivele Tratatului de la Stockholm, adică

eliminarea barierelor vamale. El acţionează, în principal, prin intermediul

recomandărilor adresate statelor membre, dar, de asemenea, poate să adopte şi decizii

cu privire la dezarmarea vamală. Are posibilitatea de a propune acorduri internaţionale

statelor.

Celelalte structuri au fost create, toate, de către Consiliu, deoarece tratatul nu-l

prevedea decât pe acesta. Astfel, au apărut Secretariatul, comitetele permanente,

formate din experţi şi comitetele consultative. Tratatul instituind Spaţiul economic

european a adăugat o Curte şi o Autoritate de supraveghere pentru a asigura

respectarea sa. 113 Organizaţie ca a dispărut odată cu crearea O.C.D.E.

175

Secţiunea a II-a

Spaţiul economic european (S.E.E.)

1. Contextul apariţiei S.E.E.

Relaţiile dintre Comunităţile europene şi A.E.L.S. sunt caracterizate, în primul

rând, prin originalitatea acesteia din urmă. Odată apărută concurenţa, statele membre

ale A.E.L.S. au devenit primele partenere comerciale ale Comunităţilor. Cu timpul,

organizaţia liberului schimb va pierde din membrii săi care, rând pe rând, devin state

membre ale Comunităţilor europene, astfel încât, în prezent, membrii A.E.L.S. sunt

numai Norvegia, Elveţia, Liechtensteien şi Islanda.

Ca urmare a intensificării schimburilor economice între resortisanţii diferitelor

state, au fost încheiate o serie de acorduri bilaterale între statele membre ale celor două

organizaţii. Pentru a realiza o legătură cât mai strânsă între cele două organizaţii au

fost încheiate o serie de acorduri, la 22 iulie 1972. Acestea stabileau regimuri ale

liberului schimb pentru produsele industriale cu reducerea progresivă a drepturilor de

vamă.

La mijlocul anilor ’80 a fost decisă o asociere de o manieră mai structurată,

lucru ce a fost realizat la Luxemburg, la 9 aprilie 1984. această asociere aduce două

elemente de noutate în relaţiile organizaţiilor, şi anume:

- acordul va fi încheiat între organizaţii şi nu sub formă bilaterală între state;

- ambiţia integrării economice depăşeşte liberul schimb, astfel încât să se creeze

o piaţă pentru cei 380 milioane de consumatori. Pe această bază, au avut loc

negocierile, la finalul cărora a fost încheiat Tratatul Spaţiului economic european la

Porto, în Portugalia, la 2 mai 1992. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

176

2. Structura instituţională a S.E.E.114

Tratatul instituind Spaţiul economic european nu înfiinţează o nouă organizaţie

între cele 19 state, ci numai stabileşte noi relaţii pe plan economic, bazându-se, în

principal, pe textele dreptului comunitar, deja, în vigoare între cele 15 state membre

ale Comunităţilor europene, care devin aplicabile şi statelor A.E.L.S. Tratatul prevede

trei elemente principale, şi anume:

A. cele patru libertăţi de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor şi a

capitalurilor (plăţilor), înscrise în tratatele comunitare originare sunt extinse şi la

Spaţiul economic european şi care se bazează pe acquis-ul comunitar (în practică, în

jur de 12000 de pagini);

B. politicile orizontale care permit consolidarea cooperării între Comunităţile

europene şi A.E.L.S. Astfel, în diferite domenii sau acţiuni comunitare este angajată:

protecţia consumatorilor, mediul înconjurător, cercetarea şi dezvoltarea tehnologiei,

educaţia, formarea şi tineretul (participarea la programele Erasmus şi Comett, de

exemplu), politica socială etc.;

C. o structură instituţională a fost creată pentru aplicarea tratatului, organizată

în jurul a doi poli: punerea în aplicare a tratatului şi supravegherea respectării acestuia:

a. Consiliul S.E.E. este format din miniştrii reprezentând toate statele

membre şi un reprezentant al Comisiei. Consiliul se reuneşte de două

ori pe an şi adoptă direcţiile principale de acţiune;

b. Comitetul mixt S.E.E. care reuneşte reprezentanţii permanenţi ai

statelor membre; pune în aplicare orientările propuse de către Consiliul

S.E.E.;

c. Comitetul parlamentar mixt este alcătuit din 24 de membri ai

Parlamentului european sau din delegaţi ale statelor A.E.L.S.; acesta

are rolul de a formula avize;

d. Comitetul consultativ reuneşte 18 membri şi are un rol consultativ.

Structura instituţională a S.E.E. nu o elimină pe cea instituită de A.E.L.S., ci i se

adaugă acesteia.

114 A se vedea şi Natacha Vigne, op. cit., p. 68.

177

Supravegherea aplicării Tratatului S.E.E. se realizează prin instituţii specifice

numai A.E.L.S., nu şi Uniunii Europene, deoarece acesta din urmă are, deja, instituţii

care să asigure controlul statelor membre (Comisia şi Curtea de justiţie a

Comunităţilor europene). Aceste instituţii sunt:

- Autoritatea de supraveghere: reuneşte 5 persoane alese de către state şi care

au două atribuţii esenţiale constând în supravegherea statelor, pe de o a parte, şi a

întreprinderilor, pe de altă parte. Pentru a verifica conduita statelor, Autoritatea poate

să decidă desfăşurarea unor anchete din oficiu sau pe baza unei plângeri din partea

altui stat sau a unui particular şi să dea un aviz public care autorizează sesizarea Curţii

atunci când nu este respectat; persoanele private operatori economici pot face obiectul

unei decizii în temeiul căreia să ceară încetarea oricărei conduite, atitudini, acţiuni

însoţită de o eventuală amendă;

- Curtea, cu sediul la Geneva, reuneşte 5 judecători desemnaţi de către

guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Competenţele sale sunt

asemănătoare celor ale Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.

178

Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Literatură de specialitate străină

Adam, H.T., „Les organismes internationaux spécialisés – contribution à la théorie

générale des établissments publics internationaux”, Tome V (dirigé par Charles Rouseau), Ed. LGDJ, 1992;

Belanger, M. – „Institutions économiques internationales”, ed.5, Paris, 1992;

Bertrand, Maurice, „L’ONU”, Ed. La decouverte, 1994;

Charpentier, Jean, „Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997;

Colliard, Claude Albert; Dubouis, Louis, „Institutions internationales”, ed.10,

Ed. Dalloz, 1995;

Constantinos Lycourgos: „L’association avec union douanière: un mode des relations entre CEE et des États tiers”, Ed. Pedone, 1994;

Dormoy, Daniel, „Droit des organisations internationales”, Ed. Dalloz, 1995;

Dupuy, Jean, „Manuel sur les organisations internationales – a handbook on

international organisation”, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, 1988;

Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001;

Réseau, Vitoria, (sous la direction de Daniel Dormoy), „L’UE et les organisations internationales”, Ed. Bruylant, 1997;

Roche, Jean-Jacques, „Le systèm international contemporain”, ed.2, Ed.

Montchrestien, Paris, 1994;

Sauron, Jean-Luc, „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Editeur, 2000;

Schraepler, Hans Albrecht, „Organisations internationales et européennes”, Ed. Economica, Paris, 1995;

179

Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed. Addison

Wesley Longroun Ltd.;

Vigne, Natacha, „Les institutions européennes”, Ellipses, Ed. Marketing S.A.Paris, 1997;

Zarka, Jean-Claude, „Les institutions internationales”, Ellipses, Ed. Marketing S.A., Paris, 1995;

2. Literatură de specialitate în limba română

Cairns Watter, „Politicile şi instituţiile UE”, Editura Corint, 2001;

Darie, Nicolae, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici

comune. Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;

Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”, ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI, Bucureşti;

Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2002

Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economica, Bucureşti, 2001;

Moca, Gheorghe, „Dreptul organizaţiilor internaţionale”, Bucureşti, 1997, editat

de Fundaţia Universitară Română de Ştiinţe şi Arte “Gh. Cristea”; „Drept internaţional public”, vol. I, Ed. Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte UNEX A-Z, Bucureşti, 1992;

Miga – Beşteliu, Raluca, „Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional

public”, Editura All, Bucureşti, 1998;

Miga – Beşteliu, Raluca, “Organizaţii internaţionale interguvernamentale”, Ed. All Beck, 2000;

180

Năstase, Adrian, “Organizarea internaţională”, Universitatea “Valahia”, Târgovişte, 2001;

Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2001; Popescu, Dumitra; Năstase, Adrian; Coman, Florian, „Drept internaţional

public”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994;

II. Legislaţie

1. Statutul Consiliului Europei, 1949;

2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949;

3. Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. - 1951 (intrat în vigoare în

1952);

4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954;

5. Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în

vigoare în 1958);

6. Convenţia cu privire la Asociaţia europeană a liberului schimb – 1960;

7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică -

1965 (intrat în vigoare în 1967);

8. Actul final de la Helsinki – 1975;

9. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);

10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;

11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în

vigoare în 1993);

12. Tratatul Spaţiului economic european, - 1992 (intrat în vigoare în 1994);

13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în

vigoare în 1999):

14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

181

Cuprins

Abrevieri ......................................................................................................................... 2 Planul lucrării.................................................................................................................. 4 Capitolul I ....................................................................................................................... 6 Comunităţile europene şi Uniunea Europeană................................................................ 6

Secţiunea I ................................................................................................................... 6 Premisele apariţiei Comunităţilor europene................................................................ 6 Secţiunea a II-a............................................................................................................ 7 Crearea Comunităţilor europene ................................................................................. 7

1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (C.E.C.A. /C.E.C.O.) ........... 8 2. Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) şi Comunitatea economică europeană (C.E.E.)........................................................... 9

Secţiunea a III-a ....................................................................................................... 11 Tratatele Uniunii Europene ....................................................................................... 11

1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene ....................................... 11 2. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană ................................ 14

Secţiunea a IV-a ........................................................................................................ 16 Consideraţii generale cu privire la Uniunea Europeană............................................ 16

1. Cei trei piloni ai Uniunii Europene ................................................................ 17 A. Primul pilon: Comunităţile europene ......................................................... 17 B. Al doilea pilon: politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) ......... 18 C. Al treilea pilon: cooperarea poliţiei şi cea judiciară................................... 19

2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene.................................................... 20 Secţiunea a V-a.......................................................................................................... 21 Delimitări conceptuale .............................................................................................. 21

1. Instituţiile comunitare .................................................................................... 21 2. Organele comunitare ...................................................................................... 22

Secţiunea a VI-a ........................................................................................................ 23 Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare................................ 23

Capitolul II .................................................................................................................... 24 Instituţiile Uniunii Europene ........................................................................................ 24

Secţiunea I ................................................................................................................. 24 Consiliul european .................................................................................................... 24

1. Apariţia instituţiei .......................................................................................... 24 A. Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961 – 1974)................... 25 B. A doua etapă: Consiliul european (1974 – 1987)....................................... 26 C. Oficializarea Consiliului european prin Actul unic european.................... 27 D. Instituţionalizarea Consiliului european prin Tratatul de la Maastricht..... 28

2. Componenţă, organizare, funcţionare şi atribuţii........................................... 29

182

Secţiunea a II-a.......................................................................................................... 30 Consiliul Uniunii Europene....................................................................................... 30

1. Delimitări conceptuale ................................................................................... 30 2. Componenţa Consiliului Uniunii Europene................................................... 32 3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului U.E. ................................................ 33

A. Organizarea Consiliului ................................................................................ 33 B. Funcţionarea Consiliului ............................................................................... 34

a. Preşedinţia Consiliului............................................................................ 35 b. Reguli şi metode de exercitare a dreptului de vot .................................. 37

Majoritatea simplă .................................................................................. 37 Majoritatea calificată .............................................................................. 37 Unanimitatea........................................................................................... 42

c. Organele auxiliare ...................................................................................... 43 4. Atribuţii .......................................................................................................... 46

Secţiunea a II-a.......................................................................................................... 48 Comisia europeană .................................................................................................... 48

1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei ................................................. 48 2. Organizare şi funcţionare ............................................................................... 52 3. Atribuţiile Comisiei europene........................................................................ 56

Secţiunea a IV-a ........................................................................................................ 60 Parlamentul european................................................................................................ 60

1. Componenţa Parlamentului european ............................................................ 60 2. Organizarea şi funcţionarea ........................................................................... 64

A. Organizarea................................................................................................. 64 B. Funcţionarea ............................................................................................... 67

3. Atribuţiile Parlamentului european................................................................ 68 A. Consideraţii generale .................................................................................... 68 B. Atribuţiile ...................................................................................................... 69

a. Control politic ............................................................................................ 69 Dreptul de a primi petiţii de la cetăţenii Uniunii .................................... 70 Mediatorul............................................................................................... 71

b. Competenţă (putere) bugetară................................................................. 72 c. În materie legislativă............................................................................... 73 d. În materie de relaţii externe .................................................................... 75

Secţiunea a V-a.......................................................................................................... 77 Instituţiile jurisdicţionale .......................................................................................... 77

1. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene – scurt istoric............................ 77 2. Delimitări conceptuale ................................................................................... 79

A. Consideraţii preliminare ............................................................................... 79 B. Instanţe jurisdicţionale internaţionale ........................................................... 80 C. Curtea Internaţională de Justiţie ................................................................. 82 D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului .................................................... 83 E. Curtea penală internaţională ....................................................................... 83 F. Tribunale penale speciale ........................................................................... 84

a. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg....................................... 85

183

b. Tribunalul penal internaţional pentru judecarea si pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii........................................................................................................ 85 c. Tribunalul internaţional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid şi alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate .............................................. 85

3. Curtea de justiţie a Comunităţilor europene .................................................. 86 A. Structura şi statutul membrilor ..................................................................... 86

a. Structura Curţii ........................................................................................... 86 ⇒ Judecătorii ..................................................................................................... 86 ⇒ Preşedintele ................................................................................................... 88 ⇒ Avocaţii generali........................................................................................... 88 ⇒ Grefierul........................................................................................................ 89 ⇒ Raportorii adjuncţi ........................................................................................ 89 ⇒ Referenţii....................................................................................................... 90

b. Statutul membrilor Curţii de justiţie .......................................................... 90 B. Organizare şi funcţionare .............................................................................. 91 C. Competenţa Curţii de justiţie ........................................................................ 92 ⇒ Competenţa „ratione materiae” ................................................................. 92 ⇒ Competenţa „ratione personae” ................................................................ 93

D. Procedura în faţa Curţii de justiţie.............................................................. 94 a. Procedura ordinară.................................................................................. 94 ⇒ Faza scrisă ................................................................................................. 94 ⇒ Faza orală .................................................................................................. 95 ⇒ Deliberarea şi hotărârea............................................................................. 96 b. Excepţii de la normala desfăşurare a procedurii ordinare.......................... 96 Asistenţă juridică gratuită ............................................................................. 96

Excepţia sau incidentul ................................................................................. 97 Absenţa pârâtului .......................................................................................... 98 Desistarea...................................................................................................... 98 Procedura de urgenţă ................................................................................... 99 Terţii intervenienţi ...................................................................................... 100 Rectificarea erorilor materiale .................................................................... 102 Omisiunea de a hotărî ................................................................................. 102 Opoziţia....................................................................................................... 103 Căile extraordinare de recurs ...................................................................... 103 ⇒ Terţa opoziţie .......................................................................................... 103 ⇒ Revizuirea........................................................................................................ 104

Interpretarea hotărârilor .............................................................................. 104 c. Procedurile speciale ..................................................................................... 105

Recursul funcţionarilor comunitari................................................................. 105 Problemele prejudiciale. ................................................................................. 105 Procedura recursului împotriva hotărârilor Comitetului de arbitraj al C.E.E.A........................................................................................................................... 106 Procedura micii revizuiri, prevăzută în Tratatul instituind C.E.C.A. ............. 106

184

Procedura de avizare în materie de acorduri încheiate în cadrul Tratatului instituind C.E.E. ....................................................................................................... 107 Executarea hotărârilor Curţii .......................................................................... 107

d. Recursurile în faţa Curţii de justiţie ............................................................. 107 Recursul în anulare ......................................................................................... 107 Recursul în carenţă.......................................................................................... 110 Recursul în interpretare................................................................................... 113

Recursurile în plină jurisdicţie ........................................................................... 114 4. Tribunalul de primă instanţă ........................................................................ 117

A. Componenţă, organizare şi funcţionare.................................................... 117 B. Competenţa T.P.I...................................................................................... 118 C. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă ..................................... 119

Secţiunea a VI-a ...................................................................................................... 119 Curtea de conturi ..................................................................................................... 119

1. Compunerea, organizarea şi funcţionarea Curţii ......................................... 120 2. Atribuţii ........................................................................................................ 121

Capitolul III................................................................................................................. 124 Organele comunitare................................................................................................... 124

Secţiunea I ............................................................................................................... 124 Organele financiare comunitare .............................................................................. 124

1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) ........................................................ 124 A. Organele Băncii europene de investiţii .................................................... 125 B. Acţiunea Băncii europene de investiţii..................................................... 126

2. Sistemul european al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană ....... 128 A. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.)................................. 128 B. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)......................................................... 129

Secţiunea a II-a........................................................................................................ 132 Alte organe comunitare ........................................................................................... 132

1. Comitetul Consultativ C.E.C.A.................................................................... 132 2. Comitetul economic şi social (C.E.S.) ......................................................... 133 3. Comitetul regiunilor ..................................................................................... 135

Capitolul IV ................................................................................................................ 138 Tratatul de la Nisa cu privire la reforma în materia instituţiilor Uniunii Europene....139

Secţiunea I ............................................................................................................... 139 Parlamentul european...................................................................................................... 139 Secţiunea a II-a........................................................................................................ 140 Consiliul Uniunii Europene..................................................................................... 140

1. Extinderea votului cu majoritate calificată...................................................... 140 2. Reponderea voturilor ....................................................................................... 140

Secţiunea a III-a ...................................................................................................... 141 Comisia Europeană ................................................................................................. 141 Secţiunea a IV-a ...................................................................................................... 142 Curtea de Justiţie ..................................................................................................... 142 Secţiunea a V-a........................................................................................................ 142 Curtea de Conturi .................................................................................................... 142 Secţiunea a VI-a ...................................................................................................... 143

185

Comitetul Economic şi Social ................................................................................. 143 Secţiunea a VII-a..................................................................................................... 143 Comitetul Regiunilor............................................................................................... 143

Capitolul V.................................................................................................................. 145 Consiliul Europei ........................................................................................................ 145

Secţiunea I ............................................................................................................... 145 Scurt istoric al Consiliului Europei ......................................................................... 145

1. Congresul Europei........................................................................................ 145 2. Conferinţa de la Londra ............................................................................... 146

Secţiunea a II-a........................................................................................................ 148 Organizarea instituţională a Consiliului Europei .................................................... 148

1. Adunarea consultativă a Consiliului Europei .............................................. 148 A. Atribuţiile Adunării .................................................................................. 149 B. Reuniunile Consiliului Europei ................................................................ 150 C. Comitetul de miniştri................................................................................ 151

a. Componenţa Comitetului de miniştri ................................................... 151 b. Atribuţiile Comitetului de miniştri ....................................................... 151

D. Secretariatul general al Consiliului Europei............................................. 152 a. Alegerea Secretariatului general........................................................... 152 b. Atribuţiile Secretariatului general ........................................................ 153

E. Congresul puterilor locale şi regionale..................................................... 153 F. Curtea europeană a drepturilor omului..................................................... 154

Capitolul VI ................................................................................................................ 156 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord............................................................... 156 (N.A.T.O.)................................................................................................................... 156

Secţiunea I ............................................................................................................... 156 Constituirea N.A.T.O. ............................................................................................. 156

1. Tratatul de la Washington ............................................................................ 156 2. Principiile directoare ale Tratatului.............................................................. 157

Secţiunea a II-a........................................................................................................ 158 Structura instituţională a N.A.T.O. ......................................................................... 158

A. Consiliul Atlanticului de Nord ................................................................. 159 B. Secretariatul general al N.A.T.O. ............................................................. 159 C. Organismele militare ale N.A.T.O. .......................................................... 159

Capitolul VII ............................................................................................................... 161 Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) ...................................................................... 161

Secţiunea I ............................................................................................................... 161 Apariţia U.E.O......................................................................................................... 161

1. Originile Uniunii Europei Occidentale ........................................................ 161 2. Acordurile de la Paris................................................................................... 162 3. Participarea la U.E.O. .................................................................................. 163 4. Rolul U.E.O.................................................................................................. 163 5. Sarcinile U.E.O. ........................................................................................... 165

Secţiunea a II-a........................................................................................................ 166 Structura instituţională a U.E.O. ............................................................................ 166

1. Consiliul U.E.O............................................................................................ 166

186

2. Adunarea consultativă .................................................................................. 166 3. Secretariatul general..................................................................................... 167 4. Agenţia pentru controlul armamentelor ....................................................... 167

Capitolul VIII.............................................................................................................. 168 Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (O.S.C.E.) ............................... 168

Secţiunea I ............................................................................................................... 168 Apariţia C.S.C.E...................................................................................................... 168

1. Contextul internaţional................................................................................. 168 2. Actul final de la Helsinki ............................................................................. 169

Secţiunea a II-a........................................................................................................ 170 Carta de la Paris şi sistemul instituţional al C.S.C.E. ............................................. 170 Secţiunea a III-a ...................................................................................................... 171 Declaraţia de la Budapesta şi crearea O.S.C.E. ...................................................... 171

Capitolul IX ................................................................................................................ 173 Asociaţia europeană a liberului schimb şi .................................................................. 173 Spaţiul economic european......................................................................................... 173

Secţiunea I ............................................................................................................... 173 Asociaţia europeană a liberului schimb (A.E.L.S.)................................................. 173

1. Apariţia A.E.L.S........................................................................................... 173 2. Structura instituţională a A.E.L.S. ............................................................... 174

Secţiunea a II-a........................................................................................................ 175 Spaţiul economic european (S.E.E.) ....................................................................... 175

1. Contextul apariţiei S.E.E.............................................................................. 175 2. Structura instituţională a S.E.E. ................................................................... 176

Bibliografie ................................................................................................................. 178 1. Literatură de specialitate străină .................................................................. 178 2. Literatură de specialitate în limba română ..................................................... 179

Cuprins ........................................................................................................................ 181