Max Weber Etica protestantă şi spiritul capitalismului

~ Recenzie ~

Anul IIIGrupa 23

2010„Lumea e bună prin scop, frumoasă ca facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate“

Horia Bernea

Maximilian Carl Emil Weber (1864-1920), este considerat unul dintre cei mai influenţi sociologi din secolul al XX-lea. Născut în Erfurt (Thuringia) a absolvit dreptul (Heildelberg, Berlin), s-a implicat în politică (membru a partidului liberal), iar preocupările curente i-au fost economia, politica şi sociologia. Poliglot fiind, a avut capacitatea să lectureze diverse opere astfel putând să scrie şi într-un vast domeniu spiritual: religiile antice din India, China şi Iudaismul. A predat în cadrul universităţilor din: Berlin, Freiburg, Heidelberg şi Munich.A obtinut titlul de doctor în 1889, cu o dizertaţie în istorie, având ca tema o istorie a afacerilor, în evul mediu.

Opera ce la propulsat în elita sociologiei: Etica protestantă şi spiritul capitalist, propune ca temă de dezbatere, aportul religiei protestante faţă de dezvoltarea capitalismului, a birocraţiei, a statului raţional în Occident. În cadrul acestei lucrări, Max Weber îşi propune să arate că etica şi înţelegerea protestantă a lumii au influenţat în mod pozitiv dezvoltarea capitalismului. El susţine ipoteza conform căreia protestantismul, etica sa, au dezvoltat spiritul activ concurenţial, producător, managerial. Aceste idei mai sunt recunoscute si sub denumirea: „tezele weberiene”. Weber nu a inventat această teorie, el inspirându-se din lucrarule lui Jacob Viner, William Petty. Ceea ce a adus nou Weber este că a specificat argumentele şi a detaliat mecanismele prin care sa ajuns la capitalism.

Studiul, Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus a fost prima data publicat între 1904-1905, în „Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik“, volumele XX & XXI; ediţia definitivă, conţinînd şi răspunsurile la criticele aduse între 1905 şi 1910, apare în 1920, ca primul studiu al Gesammelte Aufsätze zur Religionssnziologie.

Partea I a cârţii este numită de sociolog „Problema”. În primul capitol numit „Afilierea religioasă şi stratificarea socială” Weber analizează asemănările şi deosebirile între protestanţi şi catolici. Pe de o parte oamenii de afaceri, deţinătorii de capital sunt în proporţie covârşitoare catolici, dacă ar fi să analizăm situaţia din Germania şi Polonia. Pe de altă p arte calviniştii afirmă că persoanele cu o educaţie superioară sunt în mare parte protestanţi. Acestă educaţie superioară ar trebui în mod sigur să implice bani. Aşadar aceste două afirmaţii de mai sus se dau oarecum cap în cap. În aceste cazuri deţinerea de capital depinde de multe ori de imprejurările istorice dar acesta nu poate fi numit un motiv strict. Weber îşi pune întrebarea „De ce ţinuturile cu extremă dezvoltare economică sunt strâns legate de biserică?”

La o analiză superficilă sociologul constată că preocuparea mai intensă pe care o arată catolicismul faţă de idealuri pare să ii fi educat pe adepţii săi, într-o indiferenţă faţă de lucrurile bune din lume. În acest timp protestanţii critică idealurile catolice, în timp ce catolicii îi critică în acelaşi fel pe cei dintâi.

În cele din urmă Weber face o scurtă caracterizare a tipului catolic respectiv protestant. El spune că primii sunt mai cumpătaţi, clasele inferioare sunt interesate să traiasca bucuriile vieţii, iar cele superioare sunt absolut indiferente faţă de religie. Se poate remarca din aceasta constatare, că pentru aceşti adepţi se poate ajunge la o reală înstrăinare faţă de ascentism şi lume.

Protestaţii, pentru a fi firi mai aventuroase preferând riscurile cu sume mai mari. Totuşi în acest caz indivizii par a fi mai legaţi de biserică şi învăţămintele ei. În acelaşi timp se militează într-o oarecare masură pentru păstrarea tradiţiilor.

Cel de-al doilea capitol al părţii întăi este denumit de către Weber la fel ca prima parte a tilului cărţii :”Spiritul capitalismului”. Se încearcă o analiză pe baza unor relţii cauzale realităţii istorice, religioase care au un caracter individual şi unic. Weber analizează în acest acapitol tresăturile specifice capitalismului într-un mod cât se poate de detaliat.

Dacă e să alegem o zicală proprie acestora aceasta ar fi „Timpul înseamnă bani”, iar altul „Creditul înseamnă bani” . Pentru a putea explica mai bine această idee, Weber continuă prin alt proverb care vorbeşte fără nici o îndoială de la sine „Bunul platnic este stăpân pe punga altuia”.1

Weber în lucrarea sa, pentru a îşi susţine teza, îl citeaza de mai multe pe Benjamin Franklin. Acesta din urmă a fost un reprezentant de seamă a capitalismului. El a fost adeptul utilitarismului. El spunea că „Câştigul economic nu este subordonat omului ca mijloc de satisfacere a nevoilor sale materiale. Omul este dominat de dorinţa de a face bani”. Capitalismul îi selectează pe cei mai buni pentru a reuşi să supravieţuiască pentru ca vocaţia este pentru capitalişti o trăsătură caracteristică.

Munca, în societăţile de acest fel trebuie să fie perfect organizată dar, obstacolul întampinat de economiile capitaliste burgheze au fost legate tocmai de acest criteriu. Muncitorii aleg de obicei plata în acord şi asta pentru că preferă să muncească puţin şi să câştige cât sunt obişnuiţi. Pentru a se îndepărta acest obstacol, industriaşii şi-au plătit angajaţii cu salarii mai mici, doar pentru a produce mai mult. Această metodă s-a dovedit a fi greşită pentru că, deşi cantitatea a crescut calitatea a devenit îndoielnică. Pentru a rezolva această problemă capitalismul a găsit o cale de mijloc: a transformat cu ajutorul factorilor religiosi, munca, nu în vocaţie ci în scop.

În cele din urmă spiritul economic sistematic şi organizat a îndepărtat tradiţiile, astfel încât întreprinderile erau bazate pe obiceiuri şi tehnici tradiţonale dar acţiunile lor erau capitaliste. Trecerea spre spiritul capitalismului a fost dură, uneori ostilă, dar s-a bazat pe etică, astfel încât speculanţii lipsiţi de scrupule nu au avut niciodată nici o şansă în faţa oamenilor inteligenţi, calculaţi şi îndrăzneţi, cu opinii strict burgheze. Totuşi, în prezent capitaliştii nu mai sunt motivaţi de etică şi au o

1 Citate de Benjamin Franklin;

legătură chiar ostilă cu biserica şi pietatea, considerând că „omul există de dragul afacerii sale în loc să fie invers”2.

Următorul capitol analizează concepţia lui Luther despre vocaţie. Pentru început Weber dă definiţia vocaţiei :”valorizarea îndeplinirii datoriei în treburile pământeşti ca forma cea mai înaltă pe care o poate lua activitatea individului”. În viziunea lui Luther renunţarea la îndatoriile de pe lumea acesta este produsul egoismului. Reforma încuraja munca organizată în viziunea unei vocaţii, iar vechiul testamnt spunea că fiecare ar trebui să îşi ducă traiul după cum este dat şi să îi lase pe necredincioşi să umble după câştig. Totuşi Luther nu a putut schimba doctrina bisericii cum că individul are o vocaţie de la Dumnezeu şi ar trebui să rămână mareu în aceeaşi stare de vocaţie, fără să îşi depăşească limitele. Vocaţia în concepţia lui Calvin însă are o importanţă îndoielnică şi de aceea catolicii îi consideră pe calvinişti oponenţii săi reali. O privire superficială arată că există o relaţie diferită între viaţa religioasă şi activitatea lumească, şi asta pentru că era considerat că mântuirea sufletului stătea la baza idealurilor calviniste. Spiritul economic capitalist nu a fost creaţia reformei dar o parte a trăsăturilor caracteristice acestuia pot fi puse pe baza ei.

Partea a doua a cărţii este denunită de către Weber „Etica practică a protestantismului ascetic”.

Capitolul patru tratează bazele religioase ale ascentismului laic. Componentele protestantismului ascetic adică: calvinismul, pietismul, metodismul şi sectele baptiste s-au aflat într-o poziţie aprigă una faţă de cealaltă înainte de sec al XVII-lea, după care au ajuns să aibă un contact strâns.

Al cincilea capitol al cărţii este denumit de către Weber “Ascentismul şi spiritual ascetic”. Sociologul observă că în general conduita în faţa bisericii şi a lui Dumnezeu este foarte importantă, religia având un cuvânt foarte important de spus în viaţa omului. Weber analizează opera lui Richard Baxter-“Odihna vesnica a sfinţilor” pentru a reliefa spiritual ascetic. Această operă pune accent pe avuţie şi pe evrei. Principala idee a lui Baxter o reprezintă încurajarea muncii continue, fără pauze, munca din pasiune. Baxter afirmă că scopul providenţial al diviziunii muncii urmează să fie cunoscut prin roadele sale. Un om fără vocaţie este departe de ascentismul lumesc iar necesară nu e munca în sine ci profesia.

Omul trebuie să profite de fiecare dată, mai ales pentru că se consideră că Dumnezeu îi arată această cale. Omul este considerat ca fiind un simplu custode peste lucrurile lui Dumnezeu, el trebuind să dea socoteala în faţa Domnului pentru fiecare bănuţ sau faptă. Ascentismul protestan a restrâns consumul şi a reprezentat un pas înainte spre modernism. Deasemenea el impune sobrietatea şi toate acestea tocmai pentru a interzice orice idolatrie a făpturii omeneşti.

Contemporaneitatea lui Weber nu decurge numai din faptul ca este cel mai citat sociolog, ci, in primul rand, din actualitatea analizelor sale si din permanenta reactualizare a contributiilor sale metodologice3.

2 M. Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, op. cit. pg. 67; 3 I. Mihăilescu, Protestantism şi capitalism, postfaţă Etica protestantă şi spiritul capitalismului de Max Weber, pg.287;

Etica protestantă şi spiritul capitalismului a avut un impact de durată în istoria economică. Preocupările Weberiene în istoria economică, în special în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, se poziţionează foarte bine în peisajul general al şcolii istorice din Germania şi Anglia. Aceşti învăţaţi doreau să explice creşterea economiilor moderne, precum şi cu o explicaţie a instituţiilor şi a condiţiilor care au influentat dezvoltarea şi exploatarea economiilor şi a societăţilor.

Weber, spre deosebire de alţi cărturari ai şcolii germane, şi-a petrecut puţin timp să descrie rolul jucat de politicile economice ale guvernelor în evoluţia economică. El s-a axat, la fel ca şi Werner Sombart, mai mult pe studiul a capitalismului modern, şi natura cauzelor ce l-au născut.

Întrebarea „Cum e posibil capitalismul?“ era curentă la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Gânditori de indiscutabilă penetraţie, precum Troeltsch, Simmel ori Sombart au încercat să îi explice prosperitatea neaşteptată şi forţa. Printre mînuitorii de idei, clasică a rămas teza expusă de Max Weber în cartea sa Etica protestantă şi spiritul capitalismului.

În conceptia lui Weber, comportamentele economice au un conţinut etic intrinsec. Pentru omul modern, munca este o datorie, un semn de virtute şi o sursă de satisfacţie profesională. Aceasta este o trăsătură a “omului capitalist modern” însa ea are o origine transcedentală şi o semnificatie religioasă evidentă, pe care sociologul german îşi propune să o reliefeze.

În secolul al XVI-lea, în vestul Europei s-au înregistrat, pe de o parte, o intensificare a activităţii economice şi comerciale, iar pe altă parte, o intensificare a activităţilor religioase prin Reformă. Această situaţie este aparent paradoxală, întrucât intensificarea activităţii religioase şi intensificarea activităţii economice sunt, în mod obişnuit, incompatibile. Experienţele multor societăţi probează că intensificarea activităţilor religioase este însoţită de o diminuare a preocupărilor pentru aspectele laice, iar intensificarea activităţilor economice este însoţită de o scădere a pietismului sau chiar de indiferenţă religioasă. Societăţile care au îmbrăţişat protestantismul au făcut însă excepţie de la aceste regularităţi istorice.

Pentru a explica această excepţie, Weber procedează la o analiză comparativă a doctrinelor teologice dominante în perioada capitalismului timpuriu. Această analiză îl conduce la concluzia existenţei unor puternice legături între modelele comportamentale, conceptele eticii seculare şi doctrinele religioase ale protestantismului. De aici nu trebuie să tragem concluzia că părinţii Reformei au urmărit în mod deliberat promovarea ‘spiritului capitalismului’. Weber afirmă doar că doctrinele protestante conţon în mod implicit încurajări ale noului tip de comportament economic, cum este cazul, în special, cu doctrina predestinării.4

În "Etica protestantă şi spiritul capitalismului", Max Weber demonstrează felul în care biserica protestantă, înaintea celorlalte biserici tradiţionale, a conciliat principiile dogmei creştine cu acumularea bogăţiei. Etica protestantă a însemnat pentru evoluţia capitalismului cel putin tot atât cât a însemnat tiparul, inovaţie care a produs schimbări sociale fără precedent. Cele două principii - cel al acţiunii raţionale 4 I. Mihăilescu, Protestantism şi capitalism, postfaţă la Etica protestantă şi spiritul capitalismului, de M. Weber, pg. 292;

şi cel al democraţiei exprimate prin libertate, egalitate, fraternitate - au rodit pe continentul european. Inovatiile aduse de biserica protestantă (bogaţia ca har de la Dumnezeu şi accesul marginalilor la competiţia sociala) au oferit legitimitate eticii principiilor iluministe.

Revenind la ceea ce am afirmat mai sus, scriitori anteriori lui Weber au conceput această legătură.Ceea ce Weber a făcut în plus (fundamental) a fost că a furnizat detalii în argumentaţie, detalii cu privire la mecanismul prin care credinţa într-o “chemare” şi în asceticism lumii dezvoltate, ceea ce duce la capitalismul modern. Cu toate acestea, Weber susţine că aceste modificări de comportament în monoterapie nu au putut aduce capitalismul modern şi că este necesar de a stabili condiţii adecvate în domeniul economic.

În explicarea naşterii capitalismului în Occident, Weber afirmă clar că “impulsul de a achiziţiona, exercitarea de câştig, de bani, de venituri cât mai mari, nu are în sine nimic de-a face cu capitalismul”, şi ” lacomia nelimitată pentru câştig nu este identică cu capitalismul, şi cu atât mai puţin cu spiritul său. “ Dorinţa de câştig a fost vazută la “oameni de tot felul de condiţii în orice moment şi în toate ţările de pe pamant.” Capacitatea de a calcula, de dezvoltare a capacităţilor tehnice, crearea unor sisteme de drept şi de administraţie – toate au fost importante pentru culturile occidentale, dar, în funcţie de utilitatea lor economică este “determinată de capacitatea şi de dispunere bărbaţilor de a adopta anumite tipuri de practici şi de conduită raţională, “neobstrucţionate de credinţe spirituale şi magice.

Deoarece religia a avut întotdeauna un impact major asupra conduitei, în special în Occident îi (religiei) este atribuită de către Weber o anumită influenţă: “influenţa anumitor idei religioase cu privire la dezvoltarea sistemului economic”. Impactul real al invataturilor bisericii a fost limitat sugerează Weber în controversa lui. El crede că, spiritul capitalismului ar putea deriva din Reformă, şi susţine că el doreşte doar “să ştie în ce măsură forţele religioase au luat parte calitativ şi cantitativ la formarea extinderea spiritului său în lume “. Cu toate acestea, el sugerează că a fost Christianasceticism şi calvinism care a furnizat orientare care a dus la dezvoltarea unor astfel de idei.”

Calviniştii, protestanţi care îşi bazează credinţa pe ideile lui John Calvin, cred în predestinare, actul prin care Dumnezeu predestinează ca anumite suflete vor fi osândite şi altele vor fi măntuite, şi nimic din ceea ce pot face ei în aceasta lume nu poate influenţa decizia lui Dumnezeu. Cum a luat Dumnezeu această decizie nu ştim, şi nici nu putem aplica principiile justiţiei pământeşti la hotărârile divine pentru că am da dovadă de lipsă de credinţă. În faţa acestei decizii implacabile omul devine neputincios.5 Din această credinţă derivă sarcina calviniştilor în această lume, care este să fie ascetici (să se abţină de la plăcerile lumeşti) şi să lucreze pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru ei, acumularea averii nu este un păcat, ci dimpotrivă, este socotit ca un har dat de Dumnezeu.

Averea celui care munceste este pusă în slujba comunităţii în care trăieşte. Dumnezeu nu-i iubeşte numai pe cei care îşi părăsesc averile şi se izolează de 5 I. Mihăilescu, Protestantism şi capitalism, postfaţă la Etica protestantă şi spiritul capitalismului, de M. Weber, pg. 293;

comunitate mergând în pustiu în căutarea lui, ci îi iubeşte şi pe aceia care rămân în mijlocul oamenilor şi produc bogăţie. Bogăţia acestora lucreaza pentru comunitate, fie direct, ca un bun de consum de care se bucură toţi cei care îl cumpără sau prin impozitele către bugetul public din care se fac redistribuirile în folosul tuturor, fie indirect, prin investitiile pe care le face cel care adună avere, investiţii care genereaza locuri de muncă, deci asigură existenţa decentă a multor oameni, sau prin acumulările de capital de care se folosesc băncile pentru a împrumuta alţi investitori care multiplică bogăţia comunitară.

Aceasta spirală a bogăţiei nu ar fi posibilă fără acei oameni care la început dovedesc curaj, au idei inovatoare, tenacitate în urmărirea ţelurilor propuse şi o pricepere deosebită pentru administrarea resurselor umane, financiare sau naturale, într-un mod cât mai ingenios cu putinţă. De fapt, prin această pricepere în înmulţirea banilor cu ajutorul unor idei ingenioase, care nu stau la îndemâna oricui este tradus harul dăruit de Dumnezeu bunului creştin.

Conform viziunii protestante (şi în special a calvinismului) datoria omului în lume era aceea de a munci, realizănd cu zel planul lui Dumnezeu (omul era considerat drept o unealtă a divinităţii).Această viziune a locului şi sarcinii omului în lume, era însoţită de interdicţii deosebit de stricte privind cheltuirea banilor munciţi pe obiecte de lux sau pe orice altceva ce depăşea stricta necesitate a traiului zilnic.

Mai există în etica protestantă o idee revoluţionara: aceea că marginalii dintr-o comunitate devin foarte ambiţioşi - şi de cele mai multe ori şi eficienţi - tocmai datorită statutului lor de marginali. Aceştia intră în competiţie cu cei care au resurse şi inventează soluţii ingenioase pentru situaţii imposibile. Prin această idee, etica protestantă inovează şi în domeniul democraţiei, legitimând marginalii să ia loc în competiţia socială fără complexe, chiar cu un fel de orgoliu al marginalului.

Eficienţa acţiunii raţionale şi spiritul democratic vor fi cuvintele de ordine ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.

Weber consideră că dependenţa capitalismului de sistemul de credinţe al primilor calvinişti este cel mai bun exemplu al modului în care ideile dirijează societatea; şi chiar dacă nu protestantismul a produs capitalismul, el a fost cu siguranţă un ingredient esenţial.

Weber pleacă de la corelaţia statistică dintre succesul capitalist în Germania şi formaţia religioasă protestantă. Pentru a explica psihologia întreprinzătorului capitalist, el pune în legătură succesul acestuia cu raţionalizarea ascetică a vieţii sale de credincios, pe care Weber o pune pe seama consecinţelor practice ale noţiunilor de predestinare şi de chemare, proprii teologiei calvine.

Weber pleacă de la corelaţia statistică dintre succesul capitalist în Germania şi formaţia religioasă protestantă. Pentru a explica psihologia întreprinzătorului capitalist, el pune în legătură succesul acestuia cu raţionalizarea ascetică a vieţii sale de credincios, pe care Weber o pune pe seama consecinţelor practice ale noţiunilor de predestinare şi de chemare, proprii teologiei calvine. Cum aceste noţiuni au fost articulate cu o mare severitate logică de Calvin şi urmaşii săi, Weber conchide că, transcendental vorbind, capitalismul este făcut posibil de psihologia atitudinii protestante religioase de tip calvin.

Raţionamentul său este următorul: prin concepţia sa privind predestinarea, Calvin înlătură complet valoarea voinţei omului, care e confruntată, în mod pasiv, atît cu absolutul insondabil al voinţei divine, exprimată prin nesiguranţa mîntuirii, cît şi cu certitudinea iadului; dar presiunea psihologică a unei astfel de insecurităţi vitale este insuportabilă; ca urmare, omul de tip calvin a fost constrîns să adopte un mod de se comporta în lume care să îl pună în postura unei aşteptării prielnice, capabilă să îmbine şi insondabilul voinţei divine, şi cerinţele de principiu ale unei morale a mîntuirii; consecinţa a fost o etică lumească care a identificat aşteptarea prielnică mîntuirii cu succesul obţinut în acţiunile ce ţin de chemarea lumească: Beruf este confirmat prin Berufung; în acest mod, insecuritatea calvinistă a mîntuirii a impus o raţionalizare ascetică a vieţii care, în domeniul afacerilor, s-a tradus printr-o instrumentare religioasă a hărniciei şi o administrare ascetică a profiturilor; astfel, legitimat la început printr-o profundă pietate religioasă, mecanismul economico-social care iniţial fusese creat pentru a o exprima, s-a autonomizat, treptat, sub forma unei morale a spiritului întreprinzător şi a obţinerii de profituri din ce în ce mai mari, care a separat net vechea morală a seniorului, axată pe generozitate şi risipă, de noua morală a burghezului modern.

În rezumat, teza lui Weber susţine că acest tip de comportament a reprezentat condiţia care a făcut posibilă acumularea de capital, pe care vechea morală seniorală o defavoriza principial.

În susţinerea acestei teze explicative, Max Weber oscilează între două mecanisme explicative diferite, care nu se pot reduce unul la celălalt. Pe de o parte, el pare să creadă că protestantismul ca atare, în sine, este posesorul acelui ethos care a permis dezvoltarea economiei raţionale6. Pe de altă parte, Weber înclină să admită că nu puritanii în ansamblu, ci sectatorii acestora sunt de fapt la originea capitalismului occidental7, şi anume datorită împrejurării că „minorităţile naţionale sau religioase“,prin interdicţia de a ocupa poziţii influente, „au fost împinse cu forţa spre activităţi economice“, unde au dovedit o eficacitate ieşită din comun8.

Rezumînd, primul mecanism explicativ stipulează că naşterea capitalismului este consecinţa spiritului unei anumite religii (confesiuni, teologii etc.), în timp ce al doilea susţine că marginalitatea în sine – adică heterodoxia opiniilor şi convingerilor acesteia în raport cu ceea ce este îndeobşte admis de societate – constituie elementul creator care produce progresul social.

O teză asemănătoare cu cel de al doilea mecanism este dezvoltat în lucrarea Political Arithmetick (1690)9 elaborată de Sir William Petty, în care autorul încerca

6 Cf. Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Prin capitalism, Weber înţelege obţinerea profitului şi reînnoirea lui continuă cu ajutorul organizării raţionale a muncii libere (op. cit., pg.17-21); 7 Max Weber, Etica protestantă şi spiritual capitalismului pg. 174 şi 2798 Weber subliniază într-un loc că faptul de a fi minoritar, chiar şi atunci cînd minoritarul se află în posesia puterii politice, este de „fundamentală semnificaţie“ pentru dezvoltarea ethos-ului favorabil capitalismului (Etica protestantă şi spiritual capitalismului pg 189-190, n. 13).9 Scrisă între 1670 şi 1679, Political Arithmetick, publicată în 1690, postum,

să explice prosperitatea unor ţări mici, fără populaţie numeroasă şi neînzestrate cu mari bogăţii naturale.

În Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Weber a pomenit de teza lui Petty, citînd-o în sprijinul primei tezei – primul mecanism explicativ, însă în contra sens, deoarece a făcut abstracţie de accentul pus în argumentarea lui Petty pe heterodocşii oricărei majorităţi, fapt care trimite în mod evident la teza al doilea.

În Political Arithmetick, Petty a încercat să răspundă următorului paradox: cum este posibil ca o ţară mică şi fără populaţie numeroasă să egaleze în bogăţie şi putere, prin comerţ şi politică, ţări întinse, populate şi pline de resurse? Altfel spus, ce explică discrepanţa dintre importanţa materială a unui stat, cînd aceasta e derizorie, şi puterea sa economică, cînd aceasta se întîmplă să ajungă semnificativă? Examinînd legătura dintre regimul religios particular al Provinciilor Unite şi prosperitatea ieşită din comun a olandezilor, Petty conchide că „în orice Stat şi sub orice Guvern, comerţul este dezvoltat mai viguros de către partea heterodoxă a populaţiei şi de aceia care profesează opinii diferite de doctrinele public stabilite“10. Această legătură, oricît ar părea de ciudat, era evidentă şi contemporanilor: spaniolii din secolul al XVI-lea bănuiau că există o legătură ocult-demonică între erezia calviniştilor olandezi şi succesul acestora în comerţ11. Astfel, William Petty optează cu toată claritatea pentru al doilea mecanism explicativ sugerat de Weber. În cuvintele sale: „Comerţul nu estedat unei anumite religii particulare, ci aparţine mai degrabă părţii heterodoxe a populaţiei.“12

Nonconformismul, în concepţia lui Sir William Petty, este o sursă sigură de energie creatoare. Exemplele sale sunt frapante: în imperiul turc, evreii şi creştinii formează partea cea mai activă a populaţiei; în Veneţia, Neapole şi Genova, fermentul vivacităţii sociale este dat de evrei şi de străinii necatolici.

Petty ne convinge că acele societăţi care au păstrat sau au reuşit să reinstaureze principiul omogenizării sociale, confesionale sau politice au ieşit decis din competiţia pentru prosperitatea popoarelor.

Un exemplu analog, dar mobilizînd un model explicativ diferit, ne oferă Alphonse de Candolle, botanist elveţian de origine franceză, protestant hughenot, care a întreprins în 1873 un studiu statistic privind condiţiile creativităţii ştiinţifice – Histoire des sciences et des savants depuis deux siecles.

De Candolle pleacă de la observaţia de bun-simţ că „ţările necreştine sunt complet străine mişcării ştiinţifice“; asta nu înseamnă că trebuie să fii creştin pentru a fi savant, ci doar că religia creştină, printr-o influenţă generală asupra civilizaţiei, a fost mai „favorabilă ştiinţelor“13.

Candolle crede că meritul religiei creştine constă în faptul că nu este „omogenă“, în ea există un principiu intrinsec de diferenţiere, care o face mobilă şi plurală. Ca atare, Candolle atribuie spiritului intern de diferenţiere al creştinismului

10 Political Arithmetick, de Sir William Petty, pg 28611 M. Weber, Etica protestantă şi spiritual capitalismului, p. 4312 Political Arithmetick, Sir William Petty, pg. 287.13 Alphonse de Candolle, Histoire des sciences et des savants depuis deux siecles, pg. 121.

înclinaţia sa de a fi favorabil ştiinţelor. Mai departe, Candolle remarcă faptul că toţi elveţienii membri ai Academiilor de ştiinţe sunt protestanţi. Or, cel puţin pentru cazul Elveţiei, este evident că şi cantoanele catolice au beneficiat de aceleaşi drepturi politice, de aceleaşi libertăţi administrative etc. Candolle trage concluzia că deosebirea are drept cauză tipul educaţiei religioase primite în şcoală. O educaţie opresivă, executată în spiritul autorităţii care nu poate fi pusă în discuţie, timorează ireversibil spiritul independenţei de judecată14 Pentru Candolle, acest spirit este propriu mai degrabă protestanţilor, întrucît ei pun accent pe poziţia intimă a individului, pe responsabilitatea sa individuală.

Pe de altă parte, autoritatea, de oriunde ar veni ea (inclusiv din partea protestantă), ucide creaţia. Alphonse de Candolle face observaţia că între 1535 şi 1725, cînd principiile absolutiste ale primilor reformatori au domnit fără rival în conştiinţa laicilor şi a religioşilor din Geneva, iar instrucţia era impusă şi controlată discreţionar de preceptele lui Calvin (om sumbru, autoritar şi răscolit de mistica obedienţei), nici un genevez nu s-a ilustrat în ştiinţe; dimpotrivă, de îndată ce, începînd cu anii 1720-1730, principiul calvinist de autoritate – bazat pe un colectivism de fier şi aplicat prin intermediul unei inflexibile teocraţii administrative – lasă locul unui spirit mai liberal, creativitatea genevezilor prinde imediat a se manifesta: astfel că, după 1739, data alegerii primului genevez într-o societate ştiinţifică importantă, Geneva nu a încetat să producă matematicieni, fizicieni şi naturalişti, într-o proporţie remarcabilă, dacă e să ne gîndim la exiguitatea populaţiei15.

Concluzia lui Alphonse de Candolle este că anume protestantismul e varianta de creştinism care a contribuit cel mai mult la progresul ştiinţei, cu menţiunea că cei mai mulţi savanţi protestanţi au provenitdin ţările protestante mici.

Micimea ţării face improbabilă tirania, spune el, iar religia ei o califică pentru progres. Prin urmare, Candolle este de părere că protestanţii sunt mai bine echipaţi mental pentru a produce progrese ştiinţifice decît orice alt tip uman.

Recunoaştem aici una din variantele tezei Weber (prima teză), aceea care afirmă că anume protestanţii – indiferent că au fost majoritari ori minoritari, că au condus sau au fost conduşi etc. – au fost cei care s-au dovedit mai capabili decît credincioşii altor confesiuni ori formule religioase să dezvolte o economie de tip capitalist16 (la Alphonse de Candolle, ştiinţa modernă a naturii)17.

Acum, deşi William Petty explică succesul economic al ţărilor mici prin creativitatea intrinsecă a celor care profesează opinii heterodoxe în raport cu restul populaţiei, iar Alphonse de Candolle explică productivitatea ştiinţifică a ţărilor mici prin aderenţa celor mai proeminenţi savanţi la o confesiune creştină anume,

14 Alphonse de Candolle, Histoire des sciences et des savants depuis deux siecles, pg. 123.15 Alphonse de Candolle, Histoire des sciences et des savants depuis deux siecles, pg. 121.16 M. Weber, Etica protestantă şi spiritual capitalismului, pg. 4017 Deşi aduce importante argumente în sprijinul tezei sale, în mod ciudat, Weber nu-l citează pe Alphonse de Candolle

protestantismul, există totuşi ceva comun în ambele explicaţii: accentul pus pe marginalitate (mai mare la Petty, indirect la de Candolle). Şi cel care profesează opinii heterodoxe în raport cu restul populaţiei, şi protestantul care s-a desprins din catolicism supunînd toate autorităţile tradiţiei judecăţii sale proprii, individuale, sunt, amîndoi, nişte marginali.

Pentru a constata fertilitatea cognitivă a condiţiei de marginal, capitalismul şi ştiinţa sunt deopotrivă de pilduitoare. În mod deloc întâmplător, ştiinţa modernă este solidară cu naşterea naţiunilor, cu geneza capitalismului şi cu 'legalizarea' individualismului.

Concluzionând cele prezentate anterior putem afirma că cheia mişcării istorice nu stă neapărat în ideea impietăţii religioase, ci în acceptarea dreptului la diferenţă, în punerea accentului pe individ şi nu pe masă – într-o lume a separaţiei puterilor, deopotrivă umane şi divine. Orice act creator începe prin proclamarea diferenţei. La origini, creatorul este marginal. Şi, ca marginal, el este un minoritar. Obsesia integristă a asimilării se hrăneşte pieziş din setea de a suprima diferenţa, care anulează întotdeauna fermentul creator.

Pe parcursul istoriei, putem constata, că au progresat acele societăţi care au admis că diferenţa nu este o erezie şi care au îndrăznit, sfidând principiile societăţilor masificate, să protejeze dreptul la diferenţă.

Marginalitatea nu este o crimă decît pentru societăţile arhaice sau, în cazul celor moderne, pentru cele bolnave. În conştiinţa omului istoric, pretenţia integristă de unitate socială este un semn de boală. Boala aceasta are un nume: ura faţă de principiul individualităţii, setea de regresie la trib, la masă, la principiul masificării.

O proastă politică faţă de marginali transformă o societate promiţătoare într-una menită, lent, sinuciderii. Dimpotrivă, rezultatul toleranţei faţă de marginali a condus în scurt timp anumite naţiuni protestante la progrese care păreau a ieşi din logica naturală a istoriei.

Unind acum principiul tezei enunţate de Petty (a marginalului heterodox) cu anumite elemente ale tezei lui de Candolle (teza protestantului individualist, într-o ţară marginală, care este „numai frontieră“), şi corectînd în acest mod teza lui Weber, putem spune că ethos-ul care a favorizat atît apariţia şi dezvoltarea ştiinţei moderne, cît şi a capitalismului a fost nu atît formula psihologică a protestantismului ca religie, cît capacitatea ambianţei mentale protestante de a admite deopotrivă valoarea iniţiativei individuale şi dreptul legitim la segregare (instalarea benevolă în marginalitate).

În lumea protestantă a secolului al XVII-lea s-a înţeles mai bine că individualitatea este creatoare şi aduce progres şi că, dimpotrivă, deoarece principiul care o neagă este regresiv, resentimentar şi, pentru sensibilitatea omului modern, atroce, el nu poate aduce decît înapoiere şi ruină.

Doar ţările care au ştiut în mai mare măsură să tolereze pluralismul opiniilor şi excentricitatea marginalilor au avut o evoluţie care a îmbinat fericit rafinarea culturii, dezvoltarea ştiinţelor şi prosperitatea economică. Că viaţa nu poate fi prezervată stagnând, ci numai printr-o creaţie continuă, asumînd riscuri şi îndrăznind în

condiţiile unei cunoaşteri parţiale şi incomplete, este un fapt cu consecinţe istorice imediate.

Concluzii:

Generalizând analiza, Weber afirmă că anumite aspecte ale culturii moderne au fost determinate de forţe religioase. Sogiologul german afirmă că între protestantism şi capitalism este o legătură incidentă, şi nu o dependenţă cauzală absolută. Lucrarea sociologului german este mai curând o formulare de ipoteze pentru cercetări ulterioare. Asemenea cercetări s-ar putea referi la modul în care raţionalismul ascetic al puritanilor a afectat organizarea vieţii de zi cu zi a grupurilor sociale, cum se relaţionează el raţionalismul umanist, cu empirismul ştiinţific, cu dezvoltarea tehnologiei moderne şi a culturii.18

Teoria dezvoltată de Weber în etica protestantă şi spiritul capitalismului trebuie percepută în dimensiunile pe care i le-a dat autorul ei: o teorie de explicaţie regională şi istorică. A face din această teorie un model explicativ general şi a o contrapune altor teorii privind geneza capitalismului ar însemna să-i atribuim autorului o exagerare şi chiar o eroare pe care nu le-a comis.19

18 I. Mihăilescu, Protestantism şi capitalism, postfaţă la Etica protestantă şi spiritul capitalismului, de M. Weber, pg. 296;19 I. Mihăilescu, Protestantism şi capitalism, postfaţă la Etica protestantă şi spiritul capitalismului, de M. Weber, pg. 297;

Bibliografie:

H. R. Patapievici, Omul recent o critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde cînd ceva se cîştigă?“, Bucureşti, Humanitas, 2001;

M. Weber, Tica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 2007;