+ All Categories
Home > Documents > Weber Sensul Neutralitatii

Weber Sensul Neutralitatii

Date post: 24-Oct-2015
Category:
Upload: lorelei-mar
View: 65 times
Download: 7 times
Share this document with a friend
Description:
Weber - sensul neutralitatii
47
Sensul „neutralităţii axiologice" în ştiinţele sociologice şi economice* (1917) * Eseu publicat în revista Logos, tom VII, 1917 (n.L).
Transcript
Page 1: Weber Sensul Neutralitatii

Sensul „neutralităţii axiologice" în ştiinţele sociologice şi economice*

(1917)

* Eseu publicat în revista Logos, tom VII, 1917 (n.L).

Page 2: Weber Sensul Neutralitatii

în cele ce urmează, vom înţelege prin „evaluări"[Wertungen], dacă nu se specifica altceva sau dacă nu rezultă de la sine altă semnificaţie, „aprecierile practice" \praktische Bewertungeri] ale unui fenomen pe care activitatea noastră îl poate influenţa prin adoptarea unei atitudini de apro-bare sau de dezaprobare. Problema „neutralităţii" unei anumite ştiinţe faţă de evaluările de acest gen, deci o problemă care are ca obiect valabilitatea şi sensul unui principiu logic, nu este nicidecum identică cu o alta, pe care o vom trata în primul rând, anume dacă în învăţământul academic trebuie sau nu să „împărtăşim" anumite aprecieri practice fondate pe concepţia noastră etică, pe idealuri culturale sau, în genere, pe o concepţie despre lume. Această problemă nu poate fi discutată ştiinţific. întrucât ea însăşi depinde în întregime de evaluări practice, nu poate fi rezolvată definitiv. Pentru a nu cita decât opiniile extreme, se susţine :

a) punctul de vedere conform căruia distincţia dintre, pe de o parte, faptele care pot fi demonstrate într-o manieră pur logică sau sunt stabilite pe cale pur empirică şi, pe de alta parte, evaluările practice, etice sau cele care ţin de concepţia generală despre lume este justi-ficată, dar că, totuşi (sau mai degrabă, tocmai de aceea), cele două categorii de probleme îşi au locul lor într-o prelegere universitară;

b) punctul de vedere conform căruia, chiar dacă această distincţie n-ar rezista unui examen logic riguros, este totuşi recomandabil să fie înlăturate pe cât posibil dintr-o prelegere universitară toate pro-blemele practice ale valorii.

Punctul de vedere b) mi se pare inacceptabil. în special distincţia care se face frecvent în cadrul disciplinelor noastre între evaluările practice de genul politicii de partid şi cele care au un alt caracter mi se pare de-a dreptul irealizabilă. Ea este destinată să mascheze importanţa practică a luării de poziţie sugerată auditorilor. La urma urmelor, concepţia conform căreia s-ar cuveni ca într-o catedră universitară toate pasiunile „să tacă" şi, în consecinţă, ar trebui eliminat orice subiect care riscă să dea naştere la „discuţii aprinse" n-ar putea fi, acolo unde s-ar permite măcar o dată

Page 3: Weber Sensul Neutralitatii

136 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

exprimarea de la catedră a unei evaluări, decât o opinie birocratică, pe care orice profesor independent ar trebui să o respingă. Dintre profesorii care au crezut că nu s-ar putea renunţa la evaluările practice în cursul analizelor empirice, cei mai acceptabili au fost tocmai cei mai pasionaţi - precum Treitschke şi, în felul lui, Mommsen fiindcă tocmai forţa accentului pasional este aceea care-1 face pe auditor în măsură să aprecieze, din perspectiva sa, cât de mult contribuie subiectivitatea evaluării pe care o face profesorul la bulversarea constatărilor sale, şi să realizeze pentru el însuşi ceea ce temperamentul îi interzice profesorului. în felul acesta ar fi salvată acţiunea patosului autentic asupra sufletului tinerilor, tineri pe care - presupun - adepţii evaluărilor practice în cadrul prelegerilor universitare ar vrea să-i atragă, dar fără a deforma spiritul auditorilor prin confuzia diferitelor sfere, aşa cum se întâmplă inevitabil când plutesc în aceeaşi rece lipsă de temperament constatarea faptelor empirice şi invitaţia de a lua o poziţie practică în faţa marilor probleme ale vieţii.

Punctul de vedere a) nu mi se pare nici el acceptabil, chiar din perspectiva subiectivă a eventualilor săi partizani, decât dacă profesorul îşi asumă necondiţionat obligaţia ca în fiecare caz particular, inclusiv în acela în care riscă să-şi diminueze atractivitatea prelegerilor, să le clarifice fară menajamente auditorilor săi şi, ceea ce reprezintă lucrul cel mai important, să-şi clarifice sieşi ce anume din consideraţiile sale rezultă dintr-un raţio-nament pur logic sau dintr-o constatare pur empirică a faptelor şi ce anume nu este decât o evaluare practică {prakîische Wertung]. A face acest lucru mi se pare pur şi simplu un imperativ al probităţii intelectuale, din moment ce s-a admis eterogenitatea celor două sfere. în acest caz, este vorba de un minimum absolut de exigenţă.

Trebuie sau nu să facem în genere (chiar şi cu rezervele indicate) evaluări practice într-un amfiteatru? Chestiunea ţine, la rândul ei, de resortul politicii practice a universităţii şi, din această cauză, ea nu poate fi în ultimă instanţă rezolvată decât din perspectiva sarcinilor pe care individul ar dori să le atribuie învăţământului superior pe baza propriilor sale evaluări practice. Acela care pretinde că universitatea - şi în consecinţă el însuşi, în virtutea calificării sale academice - ar trebui să joace şi astăzi un rol universal, rol care constă în a pune o anumită amprentă pe spiritul oame-nilor şi a propaga o anumită concepţie politică, etică, culturală sau de altă natură, va adopta o atitudine diferită de cel care crede că ar trebui să se afirme (cu consecinţele de rigoare) că în amfiteatrele universitare nu se poate exercita o influenţă cu adevărat importantă decât oferindu-le studen-ţilor o formaţie de specialitate, graţie specialiştilor în domeniu, în sensul că „probitatea intelectuală" ar fi singura virtute ce-ar trebui inculcată stu-denţilor. Raţiunile ultime care pot fi invocate în favoarea primei teze sunt

Page 4: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 137

la fel de numeroase şi de variate ca şi cele în favoarea tezei secunde. Aceasta din urmă (pe care eu, personal, o împărtăşesc) se poate justifica în special acordând „specializării" o semnificaţie extremă sau, invers, atri-buindu-i o valoare absolut modestă. în orice caz, nu se pune problema să facem, de pilda, pe cât posibil din orice om un specialist, în sensul profund al termenului, ci, dimpotrivă, să evităm a pune în aceeaşi oală decizii ultime, eminamente personale, pe care un om le ia în cunoştinţă de cauză, şi specializarea - independent de semnificaţia care i se atribuie nu numai în educaţia generală a reflecţiei, ci şi, indirect, în disciplina personală şi atitudinea morală a tânărului - şi, în sfârşit, pentru ca se doreşte ca auditorul să găsească soluţia printr-un examen de conştiinţă personal, nu să primească o sugestie propusă de la catedră.

Prejudecata profesorului von Schmoller*, favorabil evaluărilor în cadrul prelegerilor universitare, îmi este, personal, în întregime comprehensibilă, întrucât reprezintă ecoul unei mari epoci pe care el a creat-o împreună cu prietenii săi. Dar cred că lui nu i-ar fi putut scăpa din vedere că într-un punct esenţial condiţiile reale s-au schimbat considerabil pentru tânăra generaţie. în urmă cu 40 de ani, era foarte răspândită în lumea disciplinelor noastre credinţa că, printre diversele luări de poziţie posibile în domeniul evaluărilor de ordin practic şi politic, în ultimă instanţă n-ar trebui sa fie justă decât una singură, şi anume cea etică. (Trebuie recunoscut că Schmoller n-a fost niciodată decât un partizan foarte rezervat al acestui punct de vedere). Or, în zilele noastre, cum lesne se poate constata, această opinie nu mai are trecere printre adepţii evaluărilor în cadrul unei prelegeri universitare. Nu se mai justifică legitimitatea acestor evaluări în numele unei exigenţe etice ale cărei (relativ) simple postulate de justiţie n-aveau sau nu păreau â avea, atât în aceea ce priveşte natura lor de fundamente ultime, cât şi consecinţele lor, decât un caracter (relativ) elementar şi, în primul rând, un caracter (relativ) impersonal, pentru că erau evident suprapersonale într-un mod specific. Ele se fondează (în virtutea unei evoluţii inevitabile) pe un buchet multicolor de „evaluări culturale" (Kultur-wertungen), pe un veritabil ansamblu de pretenţii subiective raportate la cultură sau, pentru a o spune deschis, pe pretinsul „drept la personalitate"

* G. Schmoller (1838-1917) a fost unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai economiei politice din Germania. A fost fondatorul Asociaţiei pentru o politică socială (Verein fur Sozialpolitik). A combătut atât concepţia lui Treitschke, cât şi pe cele ale lui Sombart şi Weber. Dintre lucrările sale trebuie amintite : Uber einige Grundfragen der Sozialpolitik und Volkswirtschaftlehre (1898), Grundrifî der allgemeinen Volkswirtschaftlehre, voi. I şi II (1890, 1904) şi Die soziale Frage (1918) (n.t.).

Page 5: Weber Sensul Neutralitatii

138 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

al savantului. Dintre toate genurile de profeţie, profeţia profesorală, colorată astfel de „personalitate", este singura absolut insuportabilă. Un asemenea punct de vedere ar putea stârni indignarea, dar, pentru că el însuşi com-portă, la rândul lui, o evaluare practică, n-ar putea fi respins.

Este totuşi o situaţie fără precedent să vezi numeroşi profeţi acreditaţi de stat, care, în loc sa-şi propovăduiască doctrinele în stradă, în biserici şi în alte locuri publice sau, mai bine, în intimitate, în cercuri restrânse de fideli aleşi personal şi care se recunosc ca atare, îşi arogă dreptul de a debita de la înălţimea unei catedre universitare, „în numele ştiinţei", verdicte deci-sive în chestiunile care ating concepţia despre lume [Weltanschciuungsfragen], profitând de faptul că, printr-un privilegiu de stat, sala de curs le garantează o linişte aşa-zis obiectivă, incontroîabilă, care-i pune cu grijă la adăpost de discuţii şi, prin urmare, de oponenţi. Există un vechi principiu, al cărui ardent susţinător a devenit subit Schmolîer, conform căruia ceea ce se petrece într-o sală de curs trebuie sustras discuţiei publice. Chiar dacă o asemenea viziune se poate asocia ocazional cu anumite inconveniente, chiar şi în domeniul ştiinţelor empirice pare a se admite - şi eu, personal, împăr-tăşesc această opinie - că un „curs" ar trebui să fie altceva decât un „discurs" şi că rigoarea imparţială, obiectivitatea şi luciditatea unei expuneri profeso-rale n-ar avea decât de suferit din punct de vedere pedagogic prin intervenţia publicităţii, de pildă a celei de tip jurnalistic. în orice caz, se pare că privilegiul absenţei controlului nu s-ar potrivi decât domeniului purei calificări a profesorului ca specialist. Or, nu există nici o calificare specială în materie de profeţie personală şi, prin urmare, acest privilegiu îşi pierde raţiunea de a fi. Dar, înainte de orice, absenţa controlului nu trebuie să servească exploatării condiţiei studentului care, din cauza viitorului său, este constrâns să frecventeze anumite unităţi şcolare şi să urmeze prelegerile profesorilor care predau acolo, încercând să-i inculce, la adăpost de orice opoziţie, pe lângă elementele de care el nu are nevoie în carieră (trezire şi formare a darului său de a înţelege, a gândirii sale şi, de asemenea, achizi-ţionare de cunoştinţe), o aşa-zisă concepţie despre lume proprie profeso-rului, care, ce-i drept, este uneori foarte interesantă (deşi poate fi şi invers).

Profesorul, ca de altfel oricine altcineva, dispune şi de alte mijloace pentru propagarea idealurilor sale practice, iar dacă nu le posedă, le poate lesne procura în forme potrivite, dacă-şi dă cu adevărat osteneala, aşa cum o dovedeşte experienţa. Dar, ca profesor, n-ar trebui să aibă pretenţia de a purta în raniţă bastonul de mareşal al omului de stat (sau al reformatorului cultural), cum se întâmplă atunci când profita de catedra sa, la adăpost de orice furtuna, pentru a-şi exprima sentimentele de om politic (sau pe cele privind politica culturală). El poate (şi trebuie) să facă ceea ce-i comandă Dumnezeul sau demonul lui, pe calea presei, a reuniunilor publice, a asociaţiilor şi a eseurilor literare, deci într-o formă accesibilă în aceeaşi

Page 6: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 139

măsură oricărui alt cetăţean. Dar ceea ce ar trebui să înveţe astăzi, înainte de orice, un student într-un amfiteatru de la profesorul său sunt următoarele:

1) capacitatea de a se achita conştiincios de o sarcină, dată, 2) capacitatea de a recunoaşte faptele, chiar şi - sau îndeosebi - pe

acelea care i se par dezagreabile, şi de a şti să facă distincţie între constatarea faptelor şi luarea de poziţie valorizantă,

3) capacitatea de a-şi retrage propria persoană în spatele unei cauze pe care o serveşte şi, prin urmare, de a-şi reprima nevoia de a face etalări inoportune ale propriilor sale gusturi şi a altor impresii personale. Mi se pare că toate acestea au astăzi un caracter incompa-rabil mai urgent decât acum 40 de ani când, în fond, problema se punea cu totul altfel.

Nu este deloc adevărat - chiar dacă s-a afirmat contrariul - că „persona-litatea" ar constitui sau ar trebui să constituie o „unitate", în sensul că ea ăr fi supusă riscului de a se pierde dacă nu este pusă în evidenţă în toate ocaziile. Oricare ar fi sarcina profesională, cauza [Sache] ca atare îşi cere dreptul său şi pretinde realizarea respectând propriile-i legi. Oricare ar fi sarcina profesională, cei căruia ea îi este trasată este obligat să se limiteze şi să excludă tot ceea ce este străin cauzei, cel mai adesea propriile sen-timente de iubire şi ură. Şi nu este adevărat nici că forţa unei personalităţi nu sporeşte decât dacă, în toate împrejurările, ea este preocupată în primul rând de „nota personală" care o caracterizează. Dimpotrivă, este de dorit ca tocmai noua generaţie să se obişnuiască din nou, înainte de orice, cu ideea că faptul „de a fi o personalitate" este un lucru care nu se poate urmări în mod intenţionat şi că nu există decât o singură cale pentru a deveni (poate) o personalitate: aceea de a te dărui fără rezerve unei „cauze" [Sache], indiferent care, într-un caz particular, oricare ar fi forma şi „exigenţele cotidiene" care decurg din ea. A amesteca analizele pozitive de specialitate cu problemele de ordin personal înseamnă a comite o lezare a gustului. Şi aceasta înseamnă a despuia „vocaţia" de unicul sens important care i-a mai rămas astăzi, dacă nu se operează acel gen specific de autolimitare [Selbstbegrenzung] pe care ea o pretinde. Dar când cultul personalităţii la modă încearcă sa rămână pe tron*, în birouri sau în catedre universitare, el produce fără îndoială aproape întotdeauna un mare efect exterior, dar în sens profund nu este decât un semn de meschinărie şi nu face decât să dăuneze pretutindeni cauzei.

Acestea fiind spuse, sper că nu mai trebuie precizat în mod special că adversarii de care se ocupă prezentul studiu nu au nimic comun cu acest gen de cult al personalităţii pentru personalitate. Uneori ei văd sarcinile

* Aluzie Ia comportamentul împăratului Wilhelm al Il-lea, criticat de Weber (n.t.).

Page 7: Weber Sensul Neutralitatii

140 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

universităţii într-o altă lumină, alteori propun alte idealuri educative, pe care eu le respect, dar pe care nu le pot împărtăşi. Totuşi, trebuie avute în vedere nu numai intenţiile lor, ci şi modul în care ceea ce ei legitimează prin autoritatea de care dispun acţionează prin forţa împrejurărilor asupra unei generaţii, în favoarea puternicei predispoziţii pentru supraestimarea propriei importanţe.

în sfârşit, nu este aproape deloc necesar să mai insistăm asupra faptului că printre pretinşii adversari ai libertăţii de a face de la catedră evaluări (politice), unii sunt mai puţin abilitaţi decât oricine să invoce principiul excluderii „judecăţilor de valoare" - principiu pe care, de altfel, ei îl înţeleg adesea foarte eronat - pentru a discredita discuţiile asupra proble-melor de politică socială sau culturală care au loc în mod public, în afara sălilor de curs. Datorită existenţei incontestabile a unor elemente tenden-ţioase şi pseudoindependente în privinţa valorilor, încurajate de altfel în disciplinele noastre de grupuri de interese şi de grupuri de presiune, tenace şi conştiente de scopul lor, se înţelege fără îndoială că un anumit număr de savanţi total lipsiţi de caracter continuă în zilele noastre să facă evaluări în prelegerile lor pentru că sunt foarte mândri să participe la această ridicolă mimare a unei aparente „neutralităţii axiologice". Cu toate acestea, cred că ar trebui făcut ceea ce (după părerea mea) este just şi că evaluările practice ale unui savant ar avea mai multă greutate dacă el s-ar mulţumi să le susţină în ocazii adecvate, în afara sălilor de curs, mai ales daca se ştie că respectă riguros principiul de a nu vorbi în prelegerile sale decât despre ceea ce corespunde funcţiei pe care o îndeplineşte. Este adevărat că toate aceste consideraţii sunt, la rândul lor, evaluări practice şi, din acest motiv, n-ar putea avea un caracter definitiv. In orice caz, după părerea mea, nu există decât un singur mod consecvent de a revendica în principiu dreptul de a face evaluări de la catedră: acela de a acorda tuturor opiniilor partizane posibilitatea de a se pune în valoare într-o sală de curs1. Din păcate, atunci când la noi se insistă asupra dreptului profesorului de a face evaluări de la catedră, se înţelege de regulă tocmai principiul opus celui al reprezentării

1. Nu se poate considera satisfăcător principiul care în Olanda îi dezleagă chiar şi pe profesorii de la facultăţile teologice de obligaţia unei profesiuni de credinţă confesională, dar care garantează libertatea totală de a fonda o universitate cu următoarele condiţii: garanţie financiară, respectarea prescripţiilor legate de calificarea celor ce ocupă o catedră .şi dreptul oricărei persoane private de a întemeia o catedră şi de a-şi prezenta propriul candidat. Acest sistem îi avan-tajează pe cei care posedă o avere şi, evident, organizaţiile autoritare care se găsesc la putere. Din câte ştiu, numai organizaţiile clericale au făcut uz de acest drept.

Page 8: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 141

egale a tuturor tendinţelor (inclusiv a celor mai „extreme"). Schmoller, de pildă, rămâne în mod evident consecvent cu el însuşi, din punctul lui de vedere, când afirmă că „marxiştii şi grupul de la Manchester" nu erau calificaţi pentru a ocupa o catedră universitară, chiar dacă el, personal, n-a comis niciodată nedreptatea de a ignora realizările ştiinţifice ale acestor cercuri. într-adevăr, aici atingem aspecte în legătură cu care eu n-am putut niciodată să-1 urmez pe veneratul nostru maestru. Dar este evident că nu avem dreptul să revendicăm dintr-o dată libertatea de a face evaluări de la catedră şi, pe de altă parte - în momentul în care trebuie să se tragă consecinţele - sa lăsăm să se înţeleagă că universitatea ar fi o instituţie oficială destinată formării funcţionarilor animaţi de „loialitatea faţă de stat". Astfel, universitatea nu ar mai fi privită ca o „instituţie pentru specialişti", ceea ce pare atât de degradant în ochii unor profesori, ci un fel de seminar teologic, fară a-i putea totuşi atribui demilitatea religioasă. S-a căutat a se deduce pe cale pur „logică" existenţa anumitor limite ale libertăţii de a face evaluări. Unul dintre juriştii noştri eminenţi declara cândva, atunci când protesta împotriva excluderii socialiştilor din catedrele universitare, că lui îi este totuşi imposibil să accepte că un „anarhist" ocupă o catedră la o facultate de drept, dat fiind că un asemenea om neagă în genere validitatea dreptului ca atare - şi acest eminent jurist considera că argumentul este decisiv. Eu am o viziune exact contrară. Fireşte că un anarhist poate fi un foarte bun cunoscător al dreptului. Iar dacă lucrurile stau astfel, punctul arhimedic, ca să spun aşa, în care el se găseşte plasat în virtutea convingerii sale obiective ~ dacă este una autentică - se situează în afara convenţiilor şi presupoziţiilor care ne par atât de evidente noua, celorlalţi, punct care-i poate da ocazia să descopere în intuiţiile fundamen-tale ale teoriei curente a dreptului o problematică ce le scapă tuturor acelora pentru care ele sunt de la sine înţelese. Aceasta fiindcă îndoiala cea mai radicală este mama cunoaşterii.

Juristului îi revine tot atât de puţin sarcina de a „dovedi" valoarea bunurilor culturale a căror existenţă este legată permanent de un „drept", ca şi medicului obligaţia de a demonstra că strădania lui pentru prelungirea vieţii în orice împrejurare ar fi o valoare. Nici unul, nici celălalt nu sunt, de altfel, în măsură să aducă o asemenea dovadă cu mijloacele care le sunt proprii. Dar dacă se vrea să se facă dintr-o catedră universitară un loc pentru dezbateri practice asupra valorilor, atunci devine evidentă şi obligaţia de a" tolera fară nici un fel de piedică libera discuţie pe chestiuni de principii fundamentale, plecând de la orice punct de vedere. Se poate întâmpla aşa ceva ? Natura raporturilor politice actuale exclude din catedrele universitare germane tocmai problemele practice şi politice ale valorii,

Page 9: Weber Sensul Neutralitatii

142 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

probleme care sunt cele mai importante şi mai hotărâtoare. Cel care plasează fără rezerve interesele naţiunii deasupra tuturor instituţiilor se va lovi, de pildă, de următoarea problemă centrală şi esenţială: concepţia predominantă astăzi în Germania în ceea ce priveşte poziţia împăratului este oare conciliabilă cu interesele mondiale ale naţiunii şi cu acele mij-loace - războiul şi diplomaţia - prin care ele sunt reprezentate ? Aceia care înclină astăzi să răspundă negativ la întrebare şi care cred că nu s-ar putea obţine rezultate durabile în aceste două domenii atâta timp cât nu sunt înfăptuite reforme foarte profunde nu sunt întotdeauna nici cei mai puţin patrioţi şi nici neapărat adversari ai monarhiei. Or, toată lumea ştie că în universităţile germane nu este posibil sa se discute în deplină libertate aceste chestiuni vitale pentru naţiune1. Având în vedere o asemenea situaţie care privează întotdeauna catedrele de libertatea de a discuta proble-mele decisive privind evaluările practice şi politice, mi se pare ca nu există decât o singură atitudine demnă de un reprezentant al ştiinţei: a păstra tăcerea şi cu privire Ia problemele valorii pe care este autorizat cu atâta bunăvoinţă să le trateze.

Problema (care nu poate fi rezolvată definitiv, deoarece este condiţionată de evaluări) dacă este permis, posibil sau necesar să te faci avocatul evaluărilor practice în învăţământ nu trebuie confundată în nici un caz cu discuţia pur logică despre rolul pe care-I joacă evaluările în discipline empirice precum sociologia şi economia politică. Confuzia n-ar face decât să aducă prejudicii obiectivităţii în discutarea veritabilei probleme logice. Soluţia acesteia nu oferă în sine nici un indiciu pentru a rezolva problema pusă mai sus, cu excepţia unui aspect pur logic, şi anume exigenţa ca profesorii să'facă o distincţie fermă şi clară între cele doua sfere eterogene ale problemei.

Pe de altă parte, nici n-aş vrea să deschid aici o discuţie despre „dificul-tatea" de a distinge între constatarea empirică şi evaluarea practică. Este un lucru foarte dificil. Noi toţi, adică atât semnatarul rândurilor de faţă, care se face avocatul acestei exigenţe, cât şi ceilalţi, ne lovim mereu de această problemă. Dar cel puţin adepţii aşa-zisei economii politice cu tendinţă etică ar trebui să ştie că şi legea morală este irealizabilă şi totuşi ea trece drept „obligatorie". Un examen de conştiinţă ar putea arăta că ne este extrem de greu să ne achităm de această obligaţie pentru că nu renunţăm niciodată de bunăvoie la a intra în interesantul joc al evaluărilor, cu atât mai mult cu cât ele ne dau ocazia să adăugăm acea „notă personală" atât de

1. Aceasta nu este numai o particularitate a Germaniei. într-o formă recunoscută sau camuflată, în aproape toate ţările există o limitare de fapt. Diferenţa nu constă decât în natura problemelor axiologice interzise.

Page 10: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 143

incitantă. Orice profesor poate observa că faţa studenţilor se iluminează şi trăsăturile lor se încordează din momentul în care începe „să-şi profeseze" doctrina personală ori că numărul auditorilor cursului său creşte într-un mod extrem de avantajos atunci când studenţii se aşteaptă ca el să facă acest lucru. De asemenea, fiecare profesor ştie că actuala concurenţă în ceea ce priveşte frecventarea cursurilor face ca universitatea să-i dea întâietate unui profet, oricât de mic ar fi ei, dar care umple amfiteatrele şi să-1 îndepărteze pe savant, oricât de mare ar fi el, dar care s-ar ţine de materia sa - cu condiţia ca profeţia să nu se îndepărteze prea mult de evaluările care trec drept normale din perspectiva convenţiilor sau a politicii. Numai profetul pseudo-independent în privinţa valorilor, susţinut de interese materiale presante, are şanse mari, datorită influenţei acestor interese asupra autorită-ţilor publice. Personal, consider toate acestea ca fiind inadecvate şi, de aceea, nu mă pot declara de acord cu cei care afirmă că excluzând evaluările practice s-ar da dovadă de „spirit îngust" şi nu s-ar ajunge decât la a ţine o prelegere „plictisitoare". Nu ţin să abordez chestiunea dacă un curs despre un obiect de specialitate empiric ar trebui să tindă a deveni înainte de toate „interesant", dar, în ceea ce mă priveşte, mă tem că incitarea momentană a studenţilor printr-o notă personală, de altfel foarte interesantă, poate duce cu timpul la pierderea gustului lor pentru munca modestă dar pozitivă.

Aş vrea să recunosc, fără a intra în detalii, că formula cunoscută „a lăsa faptele să vorbească", sub pretextul eliminării tuturor evaluărilor practice, poate dimpotrivă să suscite asemenea evaluări într-un mod sugestiv. Cei mai buni reprezentanţi ai elocinţei noastre parlamentare şi electorale ope-rează tocmai cu acest mijloc, de altfel perfect legitim, având în vedere scopul lor. Dar nu vreau să-mi pierd timpul explicând că într-o universitate respectivul mijloc constituie, din perspectiva necesităţii de a distinge cele două sfere ale problemei, tocmai abuzul cel mai deplorabil. Faptul că un simulacru mcorect de realizare a unui deziderat este prezentat drept realitate nu înseamnă neapărat o critică a dezideratului însuşi. Toate acestea tind să-1 îndemne pe profesorul care crede că nu poate renunţa la a face evaluări practice să le prezinte ca atare cu claritate studenţilor săi şi mai ales să şi le clarifice lui însuşi.

In sfârşit, există o ultimă concepţie, frecvent întâlnită, care trebuie combătută într-un mod foarte hotărât: cea care consideră că metoda ce conduce la „obiectivitate" ştiinţifică ar consta în găsirea unui echilibru între diferitele evaluări antagoniste, sub forma unui fel de compromis politic. Or, nu numai că „linia de mijloc" este la fel de puţin demonstrabilă ştiinţific, cu mijloacele proprii disciplinelor empirice, ca şi evaluările „extreme", dar în sfera evaluării ea ar fi în mod normativ echivocă. Acest procedeu nu-şi găseşte locul într-o catedră universitară, ci în programele

Page 11: Weber Sensul Neutralitatii

144 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

politice, în birourile administraţiei sau în Parlament. Ştiinţele, atât cele normative, cât şi cele empirice, nu pot aduce oamenilor politici sau par-tidelor concurente decât un singur - ce-i drept incomensurabil - serviciu, şi anume să le arate:

1) că în faţa unei anumite probleme practice nu pot fi concepute decât anumite luări de poziţie „ultime" şi

2) că situaţia de care ei trebuie să ţină seama în momentul alegerii între aceste luări de poziţii diferite se prezintă într-un anumit fel. Cu aceasta am ajuns la „veritabila" noastră problemă.

Conceptul de „judecată de valoare" a dat naştere unui şir nesfârşit de neînţelegeri, suscitând mai ales o controversă terminologică, deci absolut sterilă, care, evident, nu a contribuit cu nimic Ia soluţionarea proble-mei. Aşa cum am arătat la începutul acestui studiu, este indiscutabil că atunci când în disciplinele noastre este vorba de judecăţi de valoare, ele se ocupă de evaluări practice şi de fenomene sociale considerate din punct de vedere etc. practic-valoric ca dezirabile sau indezirabile din motive etice, culturale. Din păcate, atunci când am scris în lucrările anterioare că ştiinţa îşi propune să atingă :

1) rezultate „apreciabile" [Wertvolle], cu alte cuvinte, corecte din punct de vedere logic şi evaluate obiectiv şi

2) rezultate „apreciabile" [wertvolle] - ceea ce înseamnă, de data aceasta, că ele sunt importante în sensul interesului ştiinţific şi că, în plus, alegerea temei implică deja o evaluare (aceste afirmaţii au dat naştere unor foarte serioase „obiecţii"1 în ciuda explicaţiilor mele cu privire la subiectul în discuţie). De asemenea, au luat naştere permanent nu mai puţin serioase neînţelegeri: că s-ar fi afirmat, de pildă, că ştiinţa empirică n-ar putea avea ca obiect aprecierile „subiective" ale oamenilor (în vreme ce sociologia în genere şi teoria marginalismului în economia politică se întemeiază tocmai pe presupoziţia inversă). în realitate, este vorba de o exigenţă în sine cu totul banală, şi anume aceea de a-i impune savantului sau pro-fesorului să facă distincţie între două serii de probleme pur şi simplu

1. Trebuie să mă refer aici la ceea ce am afirmat în unele studii anterioare. (Este posibil ca anumite formule pe care le-am adoptat să păcătuiască uneori printr-o insuficientă rigoare, dar acest aspect n-ar trebui să modifice elementele esen-ţiale al problemei.) In ceea ce priveşte imposibilitatea de a da o soluţie definitivă anumitor evaluări ultime într-un domeniu important, recomand, printre altele, lucrarea Einfiihrung in die Rechtswissenschaft (1913) a Iui G. Radbruch. Nu sunt întotdeauna şi sub toate aspectele de acord cu autorul, dar această divergenţă nu are nici o importanţă pentru problemele aflate aici în discuţie.

Page 12: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 145

eterogene, anume între constatarea faptelor empirice (inclusiv com-portamentul „evaluativ" al omului care este studiat) şi propriul său punct de vedere „evaluativ", adică punctul de vedere al savantului care formulează o judecată de valoare cu privire la fapte (inclusiv cu privire la eventualele „evaluări" ale fiinţelor empirice care devin obiect ai cercetării sale), în măsura în care el le consideră dezirabile sau dezagreabile şi adoptă în acest sens o atitudine „apreciativă" [bewertende].

într-un studiu de altfel demn de toată lauda, un autor afirmă că cerce-tătorul ar putea să considere şi propriile sale evaluări ca „fapte" şi să tragă de aici toate consecinţele. Dacă ideea vizată de acest autor este indiscutabil corectă, formularea aleasă dă naştere la neînţelegeri. Este evident că, înainte de o dezbatere, participanţii se pot pune de acord să considere ca fiind „presupoziţie" a discuţiilor o anumită măsură practică (de pildă,

i necesitatea de a face astfel încât costurile prilejuite de creşterea efectivelor unei armate să fie suportate numai de proprietari), pentru a nu se delibera decât asupra mijloacelor susceptibile de a duce la această realizare. Măsura este adesea cu adevărat oportună. Dar o asemenea intenţie practică pre-supusă în comun nu este calificată drept „fapt", ci drept „un scop stabilit a prioriPentru a sesiza că suntem în prezenţa a două lucruri efectiv diferite, este suficient să se deschidă discuţia despre „mijloace", cu toate că „scopul presupus" ca indiscutabil ar fi tot atât de concret ca acela de a aprinde, într-o clipă, o ţigară. în acest din urmă caz, s-ar discuta foarte rar despre mijloace. Dar în aproape toate cazurile în care intenţia este formulată de o manieră generală, în sensul exemplului pe care l-am ales, se va constata din experienţă că, în momentul deliberării asupra mijloacelor, nu numai că diferiţii participanţi ar înţelege fiecare altceva prin acest scop aparent univoc, ci şi că exact acelaşi scop este urmărit pentru temeiuri ultime foarte diferite şi că această diversitate influenţează discuţia asupra mijloacelor. Să facem însă abstracţie de acest aspect. Fiindcă nimănui nu-i trece prin cap să constate că se poate pleca de la un scop determinat, urmărit în comun, pentru a nu delibera decât asupra celor mai convenabile mijloace pentru a-1 atinge şi că această dezbatere poate astfel să dea naştere unei discuţii care nu se poate rezolva decât pe căi pur empirice. Dar dezbaterea se duce tocmai în jurul alegerii scopurilor (şi nu în jurul „mijloa-celor", atunci când scopul este stabilit), problema fiind deci nu în ce sens evaluarea pe care un individ o ia ca bază a acţiunii poate fi considerată ca un „fapt", ci în ce sens poate deveni ea obiectul unei critici ştiinţifice. Dacă nu ţinem cont de acest lucru, orice altă discuţie devine inutilă.

De fapt, aici nu este în nici un caz vorba de a discuta în ce măsură evaluările practice, în special cele de ordin etic. pot aspira la o demnitate

Page 13: Weber Sensul Neutralitatii

146 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

normativă, cu alte cuvinte în ce măsură pot avea ele un alt caracter decât, de pildă, acela al întrebării „sunt de preferat blondele sau brunetele ? " sau al oricărei alte judecăţi subiective de gust. Aceste probleme aparţin filosofiei valorilor, nu metodologiei disciplinelor empirice. Singurul lucru important în acest din urmă caz este că, pe de o parte, valabilitatea unui imperativ practic înţeles ca normă şi, pe de altă parte, valabilitatea adevărului unei constatări empirice sunt situate pe două niveluri absolut eterogene ale problematicii, astfel încât se prejudiciază demnitatea amândurora dacă nu se înţelege distincţia între cele două domenii şi se tinde la confundarea lor. După părerea mea, această eroare a fost comisă frecvent în special de profesorul Schmoller1. Tocmai veneraţia pe care o nutresc faţă de acest eminent maestru îmi interzice să trec sub tăcere punctele asupra cărora nu cred ca aş putea fi de acord cu el.

Mai întâi, aş vrea să mă ridic împotriva pretenţiilor acelor adepţi ai neutralităţii axiologice care văd în simplul fapt al variaţiilor istorice şi individuale, la nivelul luărilor de poziţie valorizante în vigoare la un moment dat, o dovadă în favoarea caracterului inevitabil „subiectiv" al moralei. Chiar şi determinările empirice ale faptelor sunt deseori puternic contestate şi se întâmplă adesea să se ajungă în general mai uşor la un acord în privinţa necesităţii de a-1 privi pe un individ ca netrebnic, decât în privinţa interpretării date unei inscripţii mutilate (şi acest lucru se petrece tocmai printre specialişti). Ipoteza lui Schmoller, conform căreia asistăm la o unanimitate convenţională crescândă a tuturor confesiunilor şi a tuturor oamenilor asupra principalelor puncte ale evaluărilor practice, este în opoziţie radicală cu impresia mea. Totodată, aspectul evocat nu mi se pare relevant pentru tema în discuţie. Concepţia care trebuie combătută este aceea care consideră ca, din punct de vedere ştiinţific, ne-am putea mulţumi să constatăm evidenţa efectivă, consacrată printr-o convenţie, a anumitor luări de poziţie practice, oricare ar fi răspândirea lor. Mi se pare că ştiinţa îndeplineşte o funcţie exact inversă : ea face o problemă din ceea ce în mod convenţional este considerat a fi evident. Şi tocmai acest lucru.l-au făcut Schmoller şi prietenii lui la vremea lor. în plus, cercetările asupra influenţei pe care anumite convingeri etice sau religioase concrete le-au exercitat cauzal asupra vieţii economice, chiar dacă, eventual, li s-a acordat multă importanţă, n-ar putea în nici un caz să ne conducă la a adopta aceste convingeri numai pentru că ele au avut, poate, o mare influenţă cauzală şi nici nu ne pot constrânge sa Ie acordăm o înalta „valoare". Invers, recu-noscându-i o mare valoare unui fenomen religios sau etic nu susţinem

1. în articolul său despre Volkswirtschaftslehre din Handwdrterbuch der Staats-mssenschaften.

Page 14: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 147

nicidecum că urmările neobişnuite pe care actualizarea sa le antrenează sau ar putea să le antreneze merită a fi creditate cu acelaşi atribut al valorii pozitive. Rezolvarea unor asemenea chestiuni nu este posibilă numai prin constatarea faptelor, ci fiecare individ va trebui să judece, în funcţie de propriile sale evaluări religioase sau de altă natură. Toate acestea rămân departe de chestiunea în litigiu.

Dimpotrivă, eu contest vehement că o ştiinţă „realistă" a moralei (adică expunerea influenţelor efective pe care convingerile etice predominante la un moment dat într-un grup de oameni le-au suferit din partea anumitor condiţii de viaţă, şi invers, a influenţelor pe care aceste convingeri morale le-au exercitat asupra condiţiilor de viaţă) ar putea oferi o „etică" în măsură să spună vreodată ceva despre ceea ce trebuie să valoreze. Aşa cum, de pildă, o expunere „realistă" a reprezentărilor astronomice ale chi-nezilor - înţeleg prin aceasta o analiză care ar arăta din ce motive practice s-au ocupat chinezii cu astronomia, cum au conceput-o, la ce rezultate au ajuns şi pentru ce - nu şi-ar putea propune să stabilească corectitudinea acestei astronomii. Sau aşa cum constatarea că arpentorii romani şi ban-cherii florentini - chiar şi atunci când aceştia din urmă au efectuat împăr-ţirea unor averi imense între moştenitori - s-au servit de metode care i-au condus la rezultate corecte, dar care sunt incompatibile cu trigonometria şi cu aritmetica, nu pune câtuşi de puţin în discuţie valabilitatea acestor două discipline.

Printr-o cercetare empirică de ordin psihologic sau istoric, efectuată asupra unui anumit punct de vedere evaluativ [ Wertungsstandpunkt] pentru a-i analiza condiţiile particulare, sociale sau istorice, nu se poate ajunge decât la a explica pe calea comprehensiunii [verstehend zu erklăren] respec-tivul punct de vedere. Or, un asemenea rezultat nu este niciodată neglijabil. Această comprehensiune este de dorit nu numai datorită consecinţelor secundare de ordin personal (dar nu ştiinţific), întrucât ne îngăduie a-i „da dreptate" mult mai uşor unui individ care, în realitate sau în aparenţă, gân-deşte altfel decât noi. Rezultă însă şi un avantaj ştiinţific extrem de important

1) pentru proiectarea unei cercetări empirice cauzale a activităţii umane, cu scopul de a sesiza veritabilele motive ultime şi

2) pentru a preciza, în cadrul unei discuţii cu un individ ale cărui evaluări se îndepărtează (în realitate sau în aparenţă) de ale noastre, care sunt punctele de vedere evaluative realmente opuse. Fiindcă o discuţie despre valori nu are alt sens decât acela de a contribui la sesizarea a ceea ce interlocutorul (sau noi înşine) vizează (vizăm) realmente, adică de a înţelege valoarea care este efectiv, şi nu aparent în joc între cele două părţi şi de a face astfel posibilă în genere o luare de poziţie faţă de aceasta.

Page 15: Weber Sensul Neutralitatii

148 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

Prin urmare, nu este nici pe departe adevărat că, din perspectiva „neutralităţii axiologice", analizele empirice plecând de la controversele asupra evaluării ar fi sterile sau chiar lipsite de sens. Dimpotrivă, cunoaş-terea semnificaţiilor lor constituie presupoziţia tuturor analizelor utile de acest gen. Ele presupun pur şi simplu comprehensiunea posibilităţii evaluă-rilor ultime care sunt, în principiu, ireductibil divergente. Nu numai că „a înţelege totul" nu semnifică şi „a ierta totul", dar, în genere, simpla înţelegere a punctului de vedere al celuilalt nu ne conduce la aprobarea acestuia. Dimpotrivă, ne conduce la fel de bine, şi adesea cu o mai mare probabilitate, la recunoaşterea faptului că nu putem cădea de acord cu el, pentru ce şi în ce privinţă anume nu se poate realiza respectivul acord. Această recunoaştere este de fapt o cunoaştere a adevărului şi tocmai la stabilirea acestuia servesc „controversele asupra evaluărilor". Un lucru este însă cert: este absolut exclus ca pe această cale - pentru că ea merge exact în direcţia opusă - sa se poată obţine o oarecare etică normativă sau să se fondeze caracterul obligatoriu al vreunui „imperativ". Oricine ştie că, dimpotrivă, asemenea dezbateri, întrucât ne dau, cel puţin în aparenţă, impresia unui anumit „relativism", sunt mai degrabă un obstacol în calea acestui obiectiv. Fireşte, de aici n-ar trebui să se tragă concluzia că am dori să evităm acest gen d6 controverse. Dimpotrivă! Fiindcă o convingere „morală" clătinată prin „comprehensiunea" psihologică a evaluărilor diver-gente nu are mai multă valoare decât credinţele religioase distruse de cunoaşterea ştiinţifică. în sfârşit, ţinând cond de faptul că Schmoller admite că avocaţii „neutralităţii axiologice" în ştiinţele empirice n-ar recunoaşte decât adevărurile morale „formale" (evident că el vizează tipul de enunţuri din Critica raţiunii practice), aş dori să discut rapid concepţia sa, chiar dacă această problemă nu intră direct în cadrul prezentului eseu.

Mai întâi, trebuie să respingem identificarea cuprinsă în concepţia lui Schmoller între imperativele etice şi „valorile culturale", oricât de înalte ar fi ele. Fiindcă se poate foarte bine concepe un punct de vedere conform căruia valorile culturale ar fi „obligatorii", chiar dacă ele intră inevitabil şi ireductibil în conflict cu o anumită etică. Invers, se poate la fel de bine concepe o etică fără contradicţii interne care ar respinge toate valorile culturale. în orice caz, aceste două sfere ale valorii nu sunt identice. De asemenea, este o gravă neînţelegere (de altfel foarte răspândită) a crede că principiile „formale", de genul celor din etica kantiană, nu oferă nici un indiciu asupra conţinutului. Nu este pusă în nici un caz la îndoială posibi-litatea unei etici normative prin faptul că se apreciază că aceasta nu poate oferi prin ea însăşi indicaţii neechivoce capabile să rezolve anumite pro-bleme de ordin practic (printre care, după părerea mea, se afla, cu un statut

Page 16: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 149

aparte, anumite probleme instituţionale, în special probleme de „politică socială"). De asemenea, în condiţiile date, nu se mai pune problema să se recunoască faptul că etica nu este singurul lucru care „contează" în lume şi că există alături de ea alte sfere axiologice, ale căror valori nu se pot realiza decât prin asumarea unei „culpabilităţi" etice. Din această din urmă cate-gorie face parte în special sfera activităţii politice. După părerea mea, ar fi o dovadă de naivitate dacă s-ar încerca să se nege tensiunile dintre politică şi morală. De altfel, această situaţie nu este specifică politicii, în ciuda faptului că noi credem că putem face de obicei distincţie între „morala privată" şi „morala publică" Să încercăm însă să examinăm anumite „limite" ale eticii pe care le-am semnalat.

în rândul problemelor pe care nici o etică nu le-ar putea rezolva într-o manieră decisivă şi univocă se numără şi aceea a consecinţelor ce decurg din postulatul „justiţiei". De pildă, plecând de la premisele eticii, nu s-ar putea da niciodată o soluţie definitivă următparei probleme - care se apropie, neîndoielnic, cel mai mult de viziunea pe care Schmoller o exprima cândva: cel care realizează mai mult merită el oare mai mult sau, dimpo-trivă, de la cel capabil de realizări mai mari trebuie să se pretindă mai mult ? Altfel spus, în numele justiţiei trebuie să i se acorde unui mare talent (făcând abstracţie de toate celelalte perspective, de pildă de „stimularea" necesară) şanse pe măsura valorii lui sau, dimpotrivă (cum pretindea Babeuf), să si6 încerce repararea injustiţiei repartizării inegale a darurilor spirituale, luând severe precauţii pentru a se evita ca talentul - a cărui simplă posesie constituie deja în sine un sentiment de prestigiu de invidiat -să exploateze pentru el însuşi şansele superioare care îi sunt oferite în lume? Or, problema etică a majorităţii chestiunilor de politică socială corespunde acestui tip.

Dar şi în domeniul acţiunii personale există probleme etice fundamentale cu totul specifice pe care morala nu le poate rezolva plecând de la propriile sale presupoziţii. Din această categorie face parte în primul rând următoarea chestiune esenţială: valoarea intrinsecă a unei activităţi etice - sau, cum se spune de regulă, „voinţa pură" ori convingerea morală - este suficientă pentru a o justifica, potrivit maximei formulate de anumiţi moralişti creş-tini, şi anume „creştinul trebuie să acţioneze cu dreaptă judecată şi să lase rezultatul în grija lui Dumnezeu! " ? Sau, dimpotrivă, individul trebuie să ia în egală măsură în considerare responsabilitatea faţă de consecinţele previzibile, posibile sau probabile ale acţiunii, aşa cum o cere inserarea ei într-o lume etic iraţională? In domeniul social, toate atitudinile politice radical-revoluţionare, mat ales aşa-zisul „sindicalism", invocă primul postu-lat, în vreme ce toate atitudinile politice „realiste" îl invocă pe cel de-al

Page 17: Weber Sensul Neutralitatii

150 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

doilea. Prin urmare, ambele atitudini se întemeiază pe maxime etice. Acestea se opun însă într-un etern antagonism imposibil de surmontat cu mijloacele unei morale ce se întemeiază doar pe ea însăşi.

Or, ambele maxime evocate au un caracter strict „formal" şi în această privinţă ele sunt analoage cunoscutelor axiome ale Criticii raţiunii practice. Din cauza acestui caracter, se crede adesea că ele nu oferă în genere în privinţa conţinutului nici un indiciu propriu aprecierii unei acţiuni. Aşa cum am spus deja, este un lucru inexact. Să luăm, intenţionat, un exemplu cât mai îndepărtat posibil de orice „politică", exemplu ce ne va permite, poate, să înţelegem cu claritate care este în fond semnificaţia caracterului „pur formal" al eticii kantiene, atât de des dezbătut. Să presupunem că, în legătură cu relaţia lor amoroasă, un bărbat se confesează astfel unei femei; „La început, relaţia noastră nu era decât pasiune, acum ea constituie o valoareConform spiritului temperat şi rece al eticii kantiene, am putea exprima prima parte a acestei fraze în următoarea formă: „La început, noi nu eram unul pentru celălalt decât un mijloc" - şi astfel am putea considera fraza în întregul ei un caz particular al celebrului imperativ categoric, care în mod straniu a fost prezentat ca o expresie pur istorică a „individua-lismului", în vreme ce, în realitate, imperativul categoric este o formulare absolut genială pentru a caracteriza o multitudine infinită de situaţii etice pe care trebuie să Ie înţelegem cum se cuvine. Considerat în formularea sa negativă şi făcând abstracţie de orice comentariu asupra contrariului pozitiv de a refuza să-1 tratezi din punct de vedere moral pe celălalt „numai ca mijloc", se va remarca fără echivoc faptul că acest imperativ conţine:

1) recunoaşterea unor sfere ale valorilor independente de ordin extra-etic, 2) delimitarea sferei etice prin raportare la aceste sfere şi, în sfârşit, 3) constatarea că, şi în acest sens, o activitate care se află în slujba valori-

lor extra-etice poate fi afectată totuşi de diferenţe în ceea ce priveşte demnitatea ei etică. Deşi nu putem zăbovi asupra chestiunii, trebuie totuşi să observăm că însuşi caracterul „formal" al acestui imperativ etic abstract nu rămâne indiferent la conţinutul unei acţiuni.

Problema este şi mai complexă. însuşi acel predicat negativ exprimat în cuvintele „nu era decât pasiune" poate, dintr-un anumit punct de vedere, să treacă drept blasfemie în raport cu faptul cel mai profund autentic şi caracteristic vieţii, adică în raport cu singura cale - sau cel puţin cu calea regală care ne eliberează de „mecanismele" valorilor [Wert-Mekanismen] impersonale şi suprapersonale şi de aceea ostile vieţii, calea care ne eliberează de rutina vieţii cotidiene şi de pretenţiile irealităţii „obligatorii", în orice caz, este posibil să concepem o interpretare conform căreia - chiar dacă se refuză cu superioritate că termenul de „valoare" ar putea desemna

Page 18: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 151

ceea ce se consideră a fi elementul cel mai concret al experienţei trăite -s-ar constitui totuşi o sferă care, deşi s-ar afirma ca indiferentă sau ostilă faţă de tot ce înseamnă sfinţenie sau bunătate, faţă de orice legitate morală sau estetică, faţă de orice semnificaţie culturală şi orice evaluare a persona-lităţii, ar putea pretinde tocmai din acest motiv o demnitate proprie şi „imanentă" în sensul cel mai larg al termenului. Oricare ar fi poziţia noastră faţă de o asemenea pretenţie, ea este, în orice caz, imposibil de aprobat sau respins cu mijloacele vreunei ştiinţe.

Orice observaţie empirică asupra acestor situaţii ne-ar conduce, aşa cum just a remarcat bătrânul Mill, la a recunoaşte că politeismul absolut este singura metafizică ce le convine. O analiză nonempirică, orientată către interpretarea semnificaţiilor, pe scurt, o autentică filosofie a valorilor care ar depăşi acest punct de vedere, ar trebui să recunoască faptul că nici un sistem conceptual de „valori", oricât de ordonat ar fi el, nu este pe

, măsura unui atare punct decisiv al acestei stări de lucruri. în legătură cu opoziţia dintre valori, nu este vorba niciodată şi nicăieri doar de alternative, ci şi de o luptă fără cruţare şi insurmontabilă, comparabilă cu aceea dintre „Dumnezeu" şi „diavol". Aceste două extreme refuză orice relativism şi orice compromis. Fireşte că acest refuz se referă la semnificaţie, fiindcă, aşa cum poate să constate oricine din experienţa vieţii, după toate aparen-ţele, există compromisuri. Care pot fi întâlnite la tot pasul. în aproape toate atitudinile importante ale oamenilor concreţi, sferele valorilor se întretaie şi se confundă. Ceea ce numim la propriu platitudine a vieţii „cotidiene" constă tocmai în faptul că omul care se vede aruncat în ea nu este conştient de confuzie său, mai degrabă, nu vrea, din motive psihologice sau prag-matice, să devină conştient de această confuzie a valorilor esenţialmente ostile unele altora. Dimpotrivă, el refuză pur şi simplu să opteze între „Dumnezeu" şi „diavol" şi să ia decizia fundamentală şi personală prin care să aleagă care dintre aceste valori antagoniste ţin de împărăţia lui Dumnezeu şi care de împărăţia diavolului. Fructul pomului cunoaşterii, atât de amar

.pentru comoditatea noastră omenească, dar şi ineluctabil, nu constă decât în necesitatea de a conştientiza aceste antagonisme şi de a înţelege că fiecare acţiune individuală şi, în ultimă instanţă, viaţa în totalitatea ei - cu condiţia să nu se deruleze ca un fenomen al naturii, ci să fie condusă într-un mod perfect conştient - nu înseamnă nimic altceva decât un lanţ de decizii ultime, graţie cărora sufletul îşi alege, ca la Platon, destinul - adică sensul actelor şi al fiinţei sale. Neînţelegerea cea mai grosieră care apasă fără încetare asupra intenţiilor celor ce sunt partizani ai conflictului valo-rilor constă în a interpreta punctul lor de vedere ca un „relativism", deci ca o concepţie a vieţii care are drept fundament tocmai o viziune aflată într-o opoziţie radicală cu relaţia pe care valorile o stabilesc între ele şi care

Page 19: Weber Sensul Neutralitatii

152 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

(în mod logic) nu poate fi elaborată semnificativ decât luând ca fundament o metafizică de un caracter foarte special (de tip „organicist").

Dar să revenim la cazul nostru particular. Mi se pare incontestabil că, în ceea ce priveşte directivele pentru o acţiune semnificativă ce poate fi derivată din evaluările practice şi politice (în special în domeniul politicii economice şi sociale), o disciplină empirică nu este niciodată în măsură să arate prin propriile sale mijloace decât:

1) care sunt mijloacele inevitabile; 2) care sunt consecinţele subsidiare [Nebenerfolge] inevitabile; 3) care sunt consecinţele practice ale concurenţei dintre diversele eva-

luări posibile ce condiţionează cele două puncte precedente.

Disciplinele filosofice pot, în plus, cu mijloacele conceptuale de care dispun, să discearnă „sensul" acestor evaluări, adică structura lor „semni-ficativa" ultimă şi consecinţele lor semnificative, pe scurt, să le determine un „loc" în ansamblul tuturor „valorilor" ultime posibile în genere şi să le determine sfera de valabilitate semnificativă. în definitiv, problemele s-ar putea reduce la una foarte simplă: în ce măsură scopul poate justifica mijloacele inevitabile ? Sau: în ce măsură trebuie să ne asumăm respon-sabilitatea consecinţelor subsidiare [,Nebenerfolge] inevitabile? Sau, în sfârşit: cum ar trebui să se aplaneze un conflict între mai multe scopuri voite sau impuse care se ciocnesc in concretol Toate acestea sunt în întregime chestiuni de opţiune sau de compromis. Nu există nici un mod ştiinţific de a proceda (nici empiric, nici raţional) care să fie în măsură să ofere o decizie în acest caz. Mai puţin decât oricare alta, propria noastră disciplină riguros empirică nu l-ar putea scuti pe individ de o asemenea opţiune şi nici n-ar trebui să-i trezească iluzia că ar fi în măsură să decidă.

Aş vrea, în cele din urmă, sa insist în mod expres asupra unui alt punct: recunoaşterea acestei stări de lucruri este, pentru disciplinele noastre, în întregime independentă de poziţia pe care o vom adopta faţă de teoria valorilor schiţată aici cât mai concis cu putinţă. Fiindcă nu există, în genere, nici un punct de vedere posibil care să permită respingerea acestei stări de lucruri - în afara celui care se fondează pe o ierarhie de valori prescrisă în mod univoc prin dogmele unei biserici. Nu-mi rămâne decât să aştept să văd dacă sunt persoane care ar îndrăzni să afirme că nu există, cât priveşte sensul, nici o diferenţă fundamentală între (pe de o parte) această primă serie de probleme - şi anume: O situaţie dată se dezvoltă într-un sens sau în altul ? De ce această situaţie concretă s-a produs într-o anumită manieră, şi nu în alta? Urmând o regulă a devenirii reale, ne-am putea aştepta ca o alta situaţie să poată urma celei date şi, în acest caz, cu ce grad de probabilitate? - şi (pe de altă parte) o a doua serie: Ce trebuie făcut

Page 20: Weber Sensul Neutralitatii

SENSUL „NEUTRALITĂŢII AXIOLOGICE". 153

practic într-o situaţie concretă? Din ce punct de vedere această situaţie concretă ar putea părea fericită sau nefericită ? Există, eventual, principii (sau axiome) cu un caracter general, oricare ar fî natura lor, la care s-ar putea reduce aceste puncte de vedere ?

De asemenea, aştept să mi se demonstreze că nu există diferenţă între întrebarea: în ce direcţie va evolua probabil o situaţie efectivă, dată concret (sau, mai general, o situaţie de un anumit tip, suficient de bine conturat într-un fel sau altul) şi cu ce grad de probabilitate va evolua în această direcţie (respectiv: va evolua ea în mod obişnuit în acest sens tipic) ? - şi cea care urmează: Trebuie să intervenim într-o anumită situaţie pentru a o determina să evolueze într-o anumită direcţie, fie în direcţia probabilă, fie în cea opusă, fie într-o cu totul alta ?

în sfârşit, aş vrea să ştiu dacă se pot confunda următoarele chestiuni : Ce opinie îşi vor forma probabil (sau chiar sigur) anumite persoane sau o multitudine nedeterminată de persoane puse în faţa unei probleme de acelaşi tip ? - pe de o parte - şi, pe de altă parte : Această opinie care se va forma probabil sau cu certitudine va fi corectă ?

Prin urmare, eu întreb dacă aceste perechi de chestiuni opuse au câtuşi de puţin ceva în comun în ceea ce priveşte sensul. Este oare adevărat, aşa cum se repetă necontenit, că ele sunt realmente „indisociabile" ? în eventua-litatea unui răspuns afirmativ, nu intrăm oare în contradicţie cu exigenţele gândirii ştiinţifice ? Dar, o dată admisă eterogenitatea absolută a acestor serii de chestiuni, depinde de bunul plac al fiecărui autor să considere că este mai bine să le prezinte separat prin secţiuni în cuprinsul aceleiaşi cărţi sau în interiorul unei pagini sau, în sfârşit, chiar în unitatea sintactică a aceleiaşi fraze, graţie jocului de propoziţii principale şi subordonate. Un singur lucru trebuie să i se pretindă autorului: să nu-şi înşele involuntar (sau voluntar, dintr-un soi de picanterie) cititorii cu privire la eterogenitatea absolută a acestor probleme. După opinia mea, nici un mijloc din lume nu este prea „pedant" dacă ne îngăduie să evităm astfel de confuzii.

Prin urmare, discuţiile despre evaluările practice (inclusiv cele asupra persoanelor participante) n-ar putea avea decât următoarele semnificaţii:

a) Punerea în evidenţă, în „coerenţa" lor internă, a axiomelor valorice ultime din care derivă opiniile ce se confruntă. Trebuie avut în vedere că nu ne înşelăm numai cu privire la axiomele valorice ale adversarilor, ci adesea şi cu privire la propriile noastre axiome. Acest mod de a proceda constă, în esenţă, într-o operaţie care pleacă de la o evaluare singulară şi de la analiza sa semnificativă [sinnhafte Analyse], pentru a se ridica apoi către luări de poziţie evaluative tot mai profunde. Totuşi, ea nu operează niciodată cu mijloacele unei discipline empirice şi nu dă naştere niciodată unei cunoaşteri a faptelor, fiind „validă" în acelaşi mod ca logica.

Page 21: Weber Sensul Neutralitatii

154 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

b) Deducerea „consecinţelor" atitudinii evaluative, consecinţe ce ar decurge din anumite axiome valorice ultime dacă ele şi numai ele ar fi luate ca bază în aprecierea practică a situaţiei efective. Spre deosebire de argu-mentare, această deducţie este semnificativă numai în raport cu constatările empirice în ceea ce priveşte cazuistica cea mai completă cu putinţă a situaţiilor empirice care, în genere, pot fi luate în considerare într-o apreciere practică.

c) Determinarea urmărilor efective care ar rezulta cu necesitate din realizarea practică a unei luări de poziţie practic-evaluative faţă de o problemă, ţinând cont că 1) această realizare este legată de anumite mijloace inevitabile şi 2) este imposibilă evitarea anumitor consecinţe subsidiare, nu direct voite.

Această determinare pur empirică poate avea ca rezultat, între altele, următoarele:

1) imposibilitatea absolută de a realiza, chiar şi în formă aproximativă, postulatul valoric vizat - pentru că nu există nici un mijloc de a-1 realiza - sau

2) gradul mai mare sau mai mic de improbabilitate de a putea realiza în totalitate sau parţial acel postulat valoric, fie din acelaşi motiv ca şi cel precedent, fie pentru că ne vom izbi de intervenţia probabilă a consecinţelor subsidiare involuntare - care, direct sau indirect, sunt în măsură să facă iluzorie realizarea - sau, în fine,

3) necesitatea de a lua în considerare mijloacele şi consecinţele subsi-diare de care partizanii postulatului practic în discuţie n-au ţinut seama, astfel încât decizia axiologică între scop, mijloace şi con-secinţe subsidiare devine pentru ei o nouă problemă şi îşi pierde astfel forţa de constrângere asupra altora.

d) în sfârşit, se poate întâmpla să ne ocupăm de noi axiome valorice şi postulate adiacente, pe care adeptul unui postulat practic nu le luase în considerare şi faţă de care nu adoptase nici o atitudine, chiar dacă realizarea propriului său postulat s-ar afla în conflict cu aceste noi axiome fie 1) în planul principiilor, fie 2) în planul consecinţelor practice, cu alte cuvinte intră în conflict cu ele fie semnificativ [stnnhaft], fie practic. în primul caz avem de-a face cu o analiză mai amplă de tip a), pe când în al doilea avem de-a face cu o analiză de tip c).

Prin urmare, departe de a fi „lipsite de sens", asemenea dezbateri eva-luative au, cu condiţia de a înţelege corect utilitatea lor, o semnificaţie deo-sebit de importantă şi, după opinia mea, ele n-ar avea-o decât în acest caz.

Utilitatea unei dezbateri asupra evaluărilor practice - cu condiţia ca acestea să se facă la locul potrivit şi să li se atribuie o semnificaţie corectă -

Page 22: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 155

este departe de a fî epuizată cu rezultatele directe pe care ea le poate da la iveală. Atunci când este condusă cum se cuvine, ea fecundează permanent cercetarea empirică prin faptul că oferă problematici noi în cursul cercetării.

Fără îndoială că trebuie dat problematicilor proprii disciplinelor empi-rice un răspuns care să respecte „neutralitatea axiologică". Acestea nu sunt în nici un caz probleme valorice [Wertproblemen]. Totuşi, ele rămân în cadrul disciplinelor noastre sub influenţa raportării realităţilor la valori. în ceea ce priveşte sintagma „raportare la valori" [Wertbeziehung], cititorul trebuie să se reîntoarcă la explicaţiile pe care le-am dat în studiile anterioare şi în special la cunoscutele lucrări ale lui Rickert. Nu este posibil să revenim acum asupra acestui punct. Mă voi rezuma aici doar la a aminti că sintagma „raportare la valori" [Wertbeziehung] desemnează pur şi simplu interpretarea filosofică a „interesului" specific ştiinţific ce comandă selecţia şi formarea obiectului unei cercetări empirice.

Aceste cercetări de logică pură n-ar putea legitima în cadrul cercetării empirice nici un gen de „evaluări practice". Totuşi, ele pun în evidenţă, în acord cu experienţa istorică, faptul că interesele culturale, altfel spus intere-sele axiologice, indică direcţia activităţii pur empirice şi ştiinţifice. Este clar că dezbaterile despre valori pot fi ocazii pentru înflorirea acestor inte-rese axiologice într-o cazuistică ce le este proprie. De asemenea, ele pot să diminueze considerabil sau cel puţin să faciliteze munca savantului şi mai ales a istoricului, în primul rând activitatea de interpretare axiologică [Wertinterpretation], ce constituie una dintre sarcinile prealabile cele mai importante ale cercetării empirice propriu-zise. Pentru că se întâmplă frecvent să se neglijeze a se face distincţie nu numai între evaluare şi raportare la valori, ci şi între evaluare şi interpretare axiologică [Wertinterpretation] -aceasta din urmă constând în desfăşurarea mai multor puncte de vedere evaluative posibile în faţa unui fenomen dat - şi pentru că rezultă astfel obscurităţi, mai cu seamă în ceea ce priveşte aprecierea esenţei logice a istoriei, îl trimit pe cititor la ceea ce am spus despre acest aspect în lucrarea Studii critice în domeniul logicii ştiinţelor culturii, unde, fireşte, nu pretind că am rezolvat definitiv această problemă.

în loc să expun încă o dată aceste chestiuni metodologice fundamentale, aş prefera să examinez mai detaliat anumite concepte particulare care sunt foarte importante în practică pentru disciplinele noastre.

Este încă foarte larg răspândită opinia că ar trebui să existe sau cel puţin că s-ar putea deduce indicii asupra evaluărilor practice plecând de la „tendinţele dezvoltării" [Entwicklungstendenzen]. Totuşi, pornindu-se de la aceste tendinţe, oricât de clare ar fi ele, nu se va reuşi niciodată să se degajeze decât imperative neechivoce ale activităţii relative la mijloacele care, după toate probabilităţile, sunt cele mai potrivite în cazul în care

Page 23: Weber Sensul Neutralitatii

156 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

Ilt

luările de poziţie sunt date, dar nu imperativele relative luări de poziţie. Fireşte ca se ia atunci conceptul de „mijloc sa cea mai largă. în cazul în care cineva ar estima că in constituie un scop ultim, el va trebui să considere, după caz absolutistă, cât şi constituţia radical-democratică un mi (relativ) adecvat şi ar fi absolut ridicol să privească o even în aprecierea aparatului politic disponibil, care nu este d drept o modificare a luării de poziţie „ultime". în plus, a spus, este de la sine înţeles că acest individ se va lovi de c revine fără încetare, şi anume : ar trebui el să renunţe sau n a-şi realiza evaluările practice, dat fiind că ştie de existeni univoce a dezvoltării care condiţionează realizarea proi necesitatea utilizării unor mijloace noi care-i par, eventual, motive morale sau din alte motive, de obligaţia de a ţine co: subsidiare pe care el, personal, le dezaprobă sau de alte co fac realizarea proiectului atât de improbabilă încât efori prisma şanselor de succes, ar apărea ca un steril „donquicjhj

Constatarea acestui gen de „tendinţe ale dezvoltării" ca ficate cu mai multă sau mai puţină dificultate este totuşi o poziţie privilegiată. Fiindcă orice altă situaţie nouă ne po de bine să operăm o noua reajustare între scop şi mijloacele i scopul conştient şi consecinţele subsidiare inevitabile. Cu nici o disciplină empirică - şi nici o ştiinţă în genere, orica este în măsură, după cum am afirmat deja, să ne spună trebuie să se petreacă astfel şi nici nu ne poate arăta care vor practice ultime ale respectivei stări de lucruri. De pildă, u convins i s-ar putea arăta, de o manieră cât se poate de limp că acţiunea sa este „inutilă" din punct de vedere social, deci să se spere la vreo modificare în condiţia exterioară a clasei că ea nu face în final decât sa o deterioreze şi mai mult, sus „reacţionar"; ne pierdem însă vremea de pomană daca realmente consecinţele ultime ale atitudinii sale, şi nu pe smintit, ci pentru că poate avea „dreptate" din punctul lui vom vedea mai departe. în definitiv, oamenii au o puternic^ se înclina interior în faţa succesului sau în faţa celor care p ei făcând acest lucru - ceea ce este de la sine înţeles ~ nu ni mijloacelor sau în măsura în care încearcă de fiecare dată idealurile ultime, ci şi sacrificându-le. în Germania se crede se poate împodobi cu numele de „politică realistă". Eu, u

ijloc tuaiă

la înseşi aceste în accepţiunea

fjeresele politice atât constituţia

tot atât de modificare

scât un mijloc, cum am mai

problemă care . la speranţa de a unei tendinţe

getului său, de nepotrivite din

de consecinţe nsiderente care iul, privit prin

otism". re pot fi modi-rte de a ocupa

âte obliga la fel inevitabile, între

toate acestea, re ar fi ea - nu dacă lucrurile fi consecinţele nui sindicalist* ede, nu numai

ntru de

că nu permite proletare, ci şi

clitând un curent el îşi asumă

că ar fi un vedere - cum tendinţă de a

ijomit succesul, imai la nivelul să-şi realizeze că acest lucru

hui, nu înţeleg

* Prin sindicalist se înţelegea în epocă anarhist (n.t,).

Page 24: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 157

deloc de ce reprezentanţii unei discipline empirice ar trebui să simtă nevoia să sprijine „tendinţa dezvoltării" aplaudând-o de fiecare dată şi căutând să facă din „adaptarea" la această tendinţă, care nu este de fapt decât o chestiune de evaluare ultimă, adică o problemă axiologică pe care fiecare trebuie să o rezolve personal în conştiinţă în funcţie de situaţiile particulare, un principiu care, chipurile, are acoperire prin autoritatea unei „ştiinţe".

Cu condiţia de a o înţelege cum se cuvine, politica eficace trebuie definită ca „o artă a posibilului". Nu este însă mai puţin adevărat că, deseori, posibilul nu este atins decât pentru că suntem tentaţi să trecem dincolo de el pentru a realiza imposibilul. Toate trăsăturile specifice ale civilizaţiei noastre, pe care, după toate aparenţele şi în ciuda altor diver-genţe, noi toţi o evaluăm (subiectiv) ca pe un aport mai mult sau mai puţin pozitiv, nu sunt deloc, la urma urmei, opera singurei morale cu adevărat consecventă din punctul de vedere al „adaptării" la posibil, şi anume etica birocratică a confucianismului. Ca urmare a ceea ce am spus mai sus, regret că naţiunea germană este obişnuită sistematic, tocmai în numele ştiinţei, să uite că pe lângă „valoarea rezultatului" [Erfolgswert] unei acţiuni există şi „valoarea convingerii" [Gesinnungswert]. Nerecu-noaşterea acestei strări de lucruri împiedică înţelegerea realităţilor. Să reluăm exemplul sindicalistului evocat mai sus. Din punct de vedere logic, ar fi absurd să se confrunte pentru nevoile „criticii" un comportament care, în virtutea coerenţei sale interne, n-ar trebui să adopte alt fir călăuzitor decât „valoarea convingerii", cu „valoarea rezultatului" [Erfolgswert]. într-adevăr, sindicalistul realmente consecvent cu sine însuşi caută pur şi simplu să păstreze în sufletul său şi, pe cât posibil, să trezească şi-n sufletul altora, o anumită convingere care i se pare demnă şi sacră. Acţiunile sale exterioare, mai cu seamă cele care simt din capul locului condamnate la ineficacitate absolută, nu servesc, în fond, decât la a-1 asigura în faţa propriei conştiinţe de autenticitatea convingerii sale, adică de faptul că ea posedă forţa de a se „confirma" în fapte şi că nu ţine de o pură fanfaronadă. în acest caz, nu există (poate) în realitate alt mijloc pentru astfel de acţiuni. De altfel, când un sindicalist este consecvent cu sine însuşi, lumea sa, ca de altfel orice lume a unei etici a convingerii, se situează în afara acestei lumi.

Din punct de vedere „ştiinţific", nu se poate stabili decât că maniera acestuia de a-şi concepe idealurile este singura logic coerentă şi care n-ar putea fi respinsă de „faptele" exterioare. îmi place să cred că spunând acest lucru aduc servicii atât partizanilor sindicalismului*, cât şi adversarilor săi,

* în acest context, Syndikalismus desemnează anarhismul revoluţionar, care ela-borase tactica „acţiunii directe" pentru răsturnarea prin forţă a ordinii de stat capitaliste (n.t.).

Page 25: Weber Sensul Neutralitatii

158 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

şi tocmai acel serviciu pe care ei îl aşteaptă - pe drept cuvânt - de la ştiinţă. Mi se pare că, în ceea ce priveşte sensul ei, nici o ştiinţă, indiferent care, nu are nimic de câştigat folosind metoda ce operează cu formula „pe de o parte... pe de altă parte...", cu alte cuvinte, folosind procedeul care constă în a invoca şapte motive „pentru" un anumit fenomen şi şase motive „contra" (de pildă, „pentru" sau „împotriva" grevei generale) şi a le pune apoi în balanţă, în maniera vechii cameralistici sau a anumitor memorii administrative din China modernă. Ştiinţa neutră din punct de vedere axiologic şi-a îndeplinit misiunea o dată ce a redus atitudinea sindicalistului la forma cea mai coerentă şi mai raţională posibil, a determinat condiţiile sale empirice corespunzătoare, şansele sale şi consecinţele practice care decurg din ea conform experienţei. însă niciodată nu i s-ar putea demonstra cuiva că trebuie sau nu să devină sindicalist fără a face apel la anumite premise metafizice pe care, în această împrejurare, nici o ştiinţă, oricare ar fi ea, nu le-ar putea demonstra. Faptul că un ofiţer a preferat să sară în aer împreună cu reduta sa decât să se predea ar putea foarte bine să nu fie decât un act absolut gratuit din toate punctele de vedere, dacă-1 analizăm prin prisma criteriului rezultatului. Dar n-ar trebui sa ne fie indiferent dacă a existat sau nu convingerea din care s-a produs ceea ce s-a produs, fără a se avea în vedere rezultatul. O asemenea convingere ar fi tot atât de puţin „lipsită de sens" ca şi cea a sindicalistului consecvent cu el însuşi. Dacă un profesor îşi propune să recomande de la înălţimea poziţiei confortabile a catedrei sale un asemenea „catonism", această atitudine n-ar fi neapărat o manifestare de bun-gust. Dar nu se cuvine nici ca el să glorifice poziţia contrară şi să-şi facă o obligaţie din adaptarea idealurilor la şansele care rezultă de fiecare dată din tendinţele dezvoltării şi din situaţiile concrete.

Am utilizat de mai multe ori termenul „adaptare" [Anpassung], a cărui semnificaţie este suficient de clară din contextele precedente pentru a nu da naştere la neînţelegeri în cazul dat. Totuşi, trebuie să precizăm că acest termen are o dublă semnificaţie: adaptarea mijloacelor unei luări de poziţie ultime la situaţii date (politică „realistă", în sens restrâns) sau adaptare Ia şansele de succes efemere, reale sau imaginare, în alegerea uneia dintre multiplele luări de poziţie ultime în genere (caz în care avem de-a face cu faimoasa „politică realistă", graţie căreia politica noastră a obţinut de 27 de ani încoace rezultate de-a dreptul remarcabile). Dar cu aceste precizări nu am epuizat nici pe departe numărul semnificaţiilor posibile ale termenului. De aceea, ar fi mai bine, după opinia mea, să se elimine total acest cuvânt atât de discreditat din dezbaterile problemelor noastre, atât din cele referitoare la „evaluări", cât şi din celelalte. Fiindcă, folosit atât pentru „explicaţie" (de pildă cea privind existenţa empirică a unor concepţii morale în grupuri umane determinate adaptate la anumite

Page 26: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 159

epoci), cât şi pentru „apreciere" (de pildă, aprecierea anumitor concepţii morale existente drept „potrivite" şi, prin urmare, „juste" şi „valabile" din punct de vedere obiectiv) un asemenea termen aduce cu sine într-o argumentare ştiinţifică numai neînţelegeri. De fapt, nu aduce nici un serviciu, din nici o perspectivă, fiindcă el însuşi necesită întotdeauna o interpretare prealabilă. Termenul îşi are originea în biologie. Luat în sensul său strict biologic, el desemnează de pildă şansa relativ determinabilă a unui grup uman de a-şi păstra în anumite condiţii moştenirea psihologică graţie unei reproduceri demografice substanţiale, de unde ar rezulta că grupurile sociale cele mai prospere economic şi care duc viaţa cea mai raţională ar forma, dacă urmărim statisticile cunoscute referitoare la numă-rul naşterilor, clasa socială cea mai puţin „adaptată". Din perspectivă biologică - ca, de altfel, din toate celelalte perspective pur empirice ce pot fi concepute - indienii care locuiau în regiunea Salt Lake înainte de venirea mormonilor erau la fel de bine sau la fel de rău adaptaţi condiţiilor acestei zone ca şi comunitatea mormonilor, mai numeroasă, care s-a instalat aici. Prin urmare, conceptul de „adaptare" nu este de nici un folos pentru cunoaş-terea empirică a faptelor, dar ne place să ne imaginăm că ne-ar putea fi util.

Să facem acum următoarea remarcă: numai în cazul în care două structuri sunt absolut identice în toate privinţele, mai puţin una, este permis să se spună că această condiţie divergentă, concretă şi singulară poate constitui din punct de vedere empiric o situaţie „mai favorabilă" pentru conservarea uneia dintre cele două comunităţi, deci că una este în acest sens mai bine „adaptată" la condiţiile date decât cealaltă. Când ne situăm în planul aprecierii, cineva ar putea desigur să pledeze în favoarea mormonilor, ridicând în slăvi repopularea regiunii evocate, iar realizările materiale sau de altă natură, precum şi trăsăturile pe care le-au adus cu ei sau le-au dezvoltat acolo ar putea fi considerate ca o dovadă a superiorităţii lor asupra indienilor; dar altcineva, care ar dispreţui profund mijloacele şi consecinţele subsidiare ale moralei mormonilor, responsabile cel puţin în parte de ceea ce au realizat aceştia, ar putea considera la fel de bine că ar fi fost de preferat preeria chiar şi nelocuită de indieni, sau, mai mult, existenţa romantică a acestora din urmă. Nici o ştiinţă din lume, de nici un fel, n-ar putea pretinde să-1 convertească la primul punct de vedere pe adeptul celui de-al doilea. Fiindcă ne aflăm aici în prezenţa unui conflict între mijloace, scopuri şi consecinţe subsidiare, conflict căruia nu i se poate da o soluţie definitivă.

Nu se poate vorbi de probleme realmente solubile pe cale empirică decât în cazul în care este vorba de mijloacele potrivite pentru atingerea unui scop dat într-un mod absolut univoc. Enunţul „x este singurul mijloc pentru y" nu este decât simpla inversiune a enunţului „din x rezultă y".

Page 27: Weber Sensul Neutralitatii

160 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

Conceptul de „adaptabil\tate" [Angepasstheit], ca de altfel toate conceptele de acest gen, nu oferă niciodată - şi acest lucru este esenţial - nici cea mai neînsemnată informaţie despre evaluările care îi servesc în ultimă instanţă drept fundament, ci mai degrabă riscă să le mascheze, la fel ca, după opinia mea, un alt concept arhiconfuz, cel de „economie umană" [Menschetidko-nomie] pentru care se constată în ultimul timp o anumită predilecţie. Urmând modul în care se înţelege conceptul în discuţie, se poate spune că în domeniul „civilizaţiei" totul este „adaptat" şi totodată nimic nu este astfel. Fiindcă nu este posibil să se elimine din viaţa culturală conceptul de luptă. Se pot modifica mijloacele de luptă, obiectul acesteia sau chiar orientarea sa fundamentală ori adversarii, dar ea însăşi nu poate fî supri-mată. în locul unei rivalităţi externe între duşmanii care. luptă pentru bunuri exterioare, ea poate lua forma unei rivalităţi intime între indivizi care se iubesc şi care luptă pentru bunuri interioare. Prin urmare, în loc să fie o constrângere externă, ea poate fi doar o manifestare a violenţei interne (chiar sub forma unui abandon erotic sau caritativ) sau, în sfârşit, ea poate să însemne o luptă ce se derulează în sufletul unui individ care luptă împotriva lui însuşi. Lupta se manifestă pretutindeni şi adesea ea se afirmă cu atât mai mult succes cu cât este observată mai puţin sau cu cât adoptă mai mult în cursul dezvoltării forma unei desfăşurări libere, comode şi lipsite de vigoare ori pe cea a unei autoiluzionări înşelătoare; la fel atunci când se manifestă sub masca „selecţiei". „Pacea" nu înseamnă decât o deplasare a formelor, a adversarilor, a obiectului luptei sau, în sfârşit, a şanselor de selecţie. Dacă şi când aceste genuri de deplasări suportă proba unei judecăţi etice sau a altei judecăţi de valoare, asupra acestei chestiuni nu se poate şti, evident, absolut nimic în genere. Un singur lucru este, totuşi, indubitabil, şi anume atunci când ne propunem aprecierea unei reglementări a relaţiilor sociale, oricare ar fi natura lor, trebuie întotdeauna Şi fără excepţie să o examinăm din următoarea perspectivă: cărui tip de om îi oferă ea cele mai mari şanse de dominare prin jocul factorilor subiectivi şi obiectivi ai selecţiei? Fiindcă pentru rest nu numai că o cercetare empirică nu este niciodată completă, ci lipseşte în genere şi baza pozitivă indispensabilă unei aprecieri care aspiră la o valabilitate conştientă subiec-tivă sau obiectivă.

Aş dori cel puţin şă aduc la cunoştinţă această stare de lucruri numero-şilor mei colegi care opinează că în analiza dezvoltării sociale s-ar putea opera fără inconveniente cu conceptul univoc de „progres" [Fortschritt]. Acest lucru mă conduce acum la o analiză mai profundă a acestui concept atât de important.

Fireşte că se poate utiliza conceptul de „progres" într-o manieră axio-logică neutră, atunci când este identificat cu „progresia" [Fortschreiien]

Page 28: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 161

unui proces concret al dezvoltării, privit izolat. Dar în cele mai multe cazuri chestiunea este infinit mai complexă. Să luăm câteva exemple din domenii foarte diferite unde implicaţiile problemelor axiologice sunt cele mâi profunde.

în domeniul conţinuturilor iraţionale, senzitive şi afective, ale comporta-mentului nostru psihic, din perspectiva neutralităţii axiologice, creşterea cantitativă şi - ceea ce îi este adesea asociat - diversificarea calitativă a diferitelor modalităţi posibile de comportament pot fi caracterizate ca fiind un „progres" al diferenţierii psihice. Dar imediat se asociază conceptul axiologic: creşterea „forţei" sau a „capacităţii" unui „suflet" concret sau a unei „epoci" (în sensul dat de Simmel în lucrarea sa despre Schopenhauer şi Nietzsche), acest din urmă termen punându-ne deja în prezenţa unei construcţii echivoce.

Desigur că nu se pune deloc la îndoială existenţa unei „progresii" efective în „diferenţiere", cu rezerva că ea nu apare întotdeauna în realitate acolo unde credem că se manifestă. Suntem adesea victimele iluziei care constă în a vedea o diferenţiere crescândă în fenomenul modern care-i determină pe anumiţi indivizi să acorde din ce în ce mai multă atenţie nuanţelor vieţii lor afective, aşa cum se prezintă ele, pe de o parte, drept consecinţă a raţionalizării şi intelectualizării crescânde a tuturor domeniilor vieţii şi, simultan, ca urmare a importanţei sporite pe care fiecare individ o acordă expresiilor sale subiective (care de cele mai multe ori le sunt absolut indiferente celorlalţi). Aceste manifestări pot semnala o progresie în diferenţiere sau chiar să o favorizeze. Totuşi, noi ne lăsăm adesea înşelaţi de aparenţe şi înclin să cred'că ne lăsăm prea uşor pradă acestei iluzii. Dar lucrurile sunt cum sunt. Dacă alţii preferă să numească „progres" acest gen de diferenţiere progresivă, nu este decât o chestiune de oportunitate termi-nologică. Dimpotrivă, daca este vorba de a o aprecia în sensul unui progres înţeles ca „îmbogăţire interioară", nici o disciplină empirică nu este în măsură să decidă. Chestiunea dacă trebuie recunoscute ca „valori" noile posibilităţi afective care se manifestă sau de care luăm cunoştinţă, chiar dacă eventual dau naştere unor noi „tensiuni" şi „probleme", nu priveşte deloc respectivele discipline. Cine doreşte să ia o atitudine apreciativă în privinţa fenomenului diferenţierii ca atare - ceea ce nici o disciplină empirică nu i-ar interzice - şi caută în acest scop un punct de vedere convenabil se va lovi, fireşte, de o chestiune pe care o ridică numeroase fenomene contemporane : cu ce preţ „se plăteşte" un asemenea proces, în măsura în care el este astăzi mai mult decât o simplă iluzie intelectualistă ? De pildă, nu trebuie pierdută din vedere vânătoarea de „trăire" - care constituie de fapt valoarea la modă în Germania de astăzi -, în mare măsură, poate, un produs al declinului capacităţii individului de a fi în

Page 29: Weber Sensul Neutralitatii

162 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

interiorul său la înălţimea „sarcinii cotidiene", aşa cum nevoia de a face tot mai multă publicitate „trăirii" sale ar putea fi Ia fel de bine apreciată ca o pierdere crescândă a sentimentului distanţei şi, prin urmare, a stilului şi a demnităţii. în orice caz, în domeniul evaluării trăirii subiective nu există identitate între „progresul în diferenţiere" şi creşterea „valorii" decât în sensul intelectuali st al conştientizării crescânde a trăirii sau în sensul unei ameliorări crescânde a posibilităţilor de expresie şi de comunicare.

Problema este ceva mai complexă în privinţa utilizării conceptului de „progres" (în sens valoric) în domeniul artei. Adesea, pe drept sau pe nedrept, această posibilitate este contestată vehement, în funcţie de sensul vizat. Nu a existat nici o teorie evaluativâ a artei care să fî putut s-o scoată la capăt cu opoziţia exclusivă dintre „arta" şi „non-artă" [Unkunst] fără a recurge la distincţia dintre proiect şi realizare sau fără a stabili o diferenţă de valoare între diferitele realizări sau între o operă desăvârşită şi una cu lipsuri - indiferent dacă aceste lipsuri se manifestă în unul sau mai multe puncte, sau chiar în punctele esenţiale, cu condiţia ca acea operă să nu fie lipsită de orice valoare. Acest lucru este valabil nu numai pentru o voinţă concretă de creaţie, ci şi pentru impulsul artistic al unei epoci întregi. Aplicat în astfel de situaţii, conceptul de „progres" capătă un sens trivial din cauza utilizării sale uneori la nivelul problemelor de ordin pur tehnic. Dar conceptul ca atare nu este lipsit de semnificaţie. Chestiunea capătă un alt aspect în cadrul unor discipline pur empirice precum istoria artei şi sociologia empirică a artei. Din perspectiva celei dintâi nu există, fireşte, „progres" în artă, în sensul evaluării estetice a operelor de artă în calitate de realizări semnificative, fiindcă aceste evaluări nu se pot face cu mijloa-cele unei cercetări empirice. Ele depăşesc sarcina unei asemenea cercetări. Dimpotrivă, o disciplină empirică este în măsură să utilizeze conceptul de „progres" într-un sens pur tehnic, raţional şi univoc, despre care vom vorbi mai pe larg imediat. Posibilitatea de a-1 utiliza în acest din urmă sens într-o istorie empirică a artei se justifică prin faptul că el se limitează strict la determinarea mijloacelor tehnice de care se serveşte o voinţă artistică într-un scop bine determinat. Se subestimează mult prea uşor importanţa pentru istoria artei a acestui gen de cercetări extrem de modeste sau se interpretează greşit în sensul că sunt asociate cu o pură chestiune de modă, absolut secundară şi specioasă, asociere datorată aşa-zişilor „cunoscători" care pretind că „au înţeles" un artist doar prin faptul că au ridicat perdeaua atelierului său şi că sunt informaţi asupra mijloacelor exterioare de expresie şi asupra „manierei" sale. Or, înţeles în mod corect, „progresul tehnic" constituie veritabilul domeniu al istoriei artei, fiindcă tocmai el şi influenţa lui asupra creaţiei artistice reprezintă singurele lucruri constatabile empiric în dezvoltarea artei, ceea ce înseamnă că sunt singurele care rămân în afara

Page 30: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 163

unei evaluări estetice. Să luăm acum câteva exemple care pun în lumină semnificaţiile pozitive ale elementului „tehnic", în sensul autentic al terme-nului într-o istorie a artei.

Naşterea artei gotice a fost în primul rând rezultatul unei soluţii tehnice fericite la o problemă pur tehnică de construcţie în legătură cu bolta spaţiului de un anumit tip, în speţă aceea a optimului tehnic în construcţia contraforturilor destinate distribuirii greutăţii cupolei, deşi această invenţie a fost legată şi de alte particularităţi pe care nu le discutăm aici. Au fost, aşadar, rezolvate probleme absolut concrete de construcţie. Această cunoaş-tere care a făcut posibil un anumit gen de arcuire a unor spaţii noncvadrice a trezit un viu entuziasm în sufletul arhitecţilor încă anonimi - sau care poate vor rămâne pentru totdeauna anonimi - cărora li se datorează dezvol-tarea acestui nou stil. Raţionalismul lor tehnic a tras toate consecinţele din noul principiu. Voinţa lor creatoare 1-a exploatat ca pe o posibilitate de a

^ realiza sarcini artistice până atunci nebănuite şi astfel a antrenat şi sculptura pe o cale nouă, suscitând un nou şi original „sentiment al corpului", trezit de noile modalităţi arhitecturale de a trata volumele şi suprafeţele. Această revoluţie condiţionată iniţial de tehnică s-a ciocnit de anumite sentimente determinate în mare măsură de motive de ordin sociologic şi religios, oferind astfel elementele esenţiale ale problemelor de care se ocupă cerce-tarea artistică a epocii goticului. Când istoria şi sociologia artei au expus condiţiile materiale, tehnice, sociale şi psihologice ale acestui nou stil, ele şi-au îndeplinit sarcina lor empirică. Aceste discipline nu trebuie să „eva-lueze" stilul gotic nici în raport cu stilul roman, nici în raport cu cel renascentist care, la rândul lui, a fost esenţialmente orientat spre problema tehnică a cupolei şi, în plus, spre modificări ale antreprizei arhitecturale, modificări determinate parţial de raţiuni sociologice. Atâta timp cât rămân discipline pur empirice, ele nu „evaluează" din punct de vedere estetic un monument arhitectural în singularitatea lui. Dimpotrivă, interesul pur estetic purtat operelor de artă şi diverselor particulatităţi estetice importante le este eteronom, neconstituind în nici un caz obiectul lor. Vreau să spun că obiectul acestor discipline este dat a priori printr-o valoare estetică pe care ele, cu mijloacele lor, nu o pot pune în evidenţă.

Ceva asemănător se petrece şi în domeniul istoriei muzicii. Problema centrală a acestei discipline rezidă neîndoielnic, din punctul de vedere al europeanului modern (iată „raportarea la valori" !), în următoarele : de ce muzica armonică, izvorâtă aproape pretutindeni din polifonia populară, s-a dezvoltat numai în Europa şi numai într-un anumit interval de timp, în vreme ce peste tot în rest raţionalismul muzicii a urmat o altă cale, adesea chiar una opusă, şi anume calea unei diviziuni imperfecte a intervalelor (cel mai adesea cvarta) în locul diviziunii armonice (cvinta) ? In centrul dezbaterii

Page 31: Weber Sensul Neutralitatii

164 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

se află problema descoperirii terţei şi interpretarea sa semnificativ-armonică drept element al acordului perfect, apoi descoperirea cromaticii armonice şi, în sfârşit, a ritmicii moderne (a bunei şi a relei măsuri) - în locul unei măsuri pur metronomice - fiindcă, fără această ritmică, muzica instru-mentală modernă ar fi de neconceput. La fel şi aici, n-a fost vorba iniţial decât de o pură problemă ridicată de „progresul" tehnic şi raţional. Se ştie că, mult timp înainte de descoperirea muzicii armonice, cromatica a constituit mijlocul de a exprima „pasiunea", aşa cum ne-o arată Antichitatea care a utilizat o muzică cromatică (pare-se chiar omofonă) pentru a acom-pania secvenţele pasionale, de pildă cele ale fragmentelor lui Euripide, recent descoperite. Prin urmare, nu în voinţa artistică de expresie, ci numai în mijloacele tehnice ale acestei expresii trebuie căutată diferenţa dintre muzica antică şi cromatica pe care marii experimentatori din domeniul muzicii au creat-o în Renaştere cu entuziasmul raţional al avântului descope-ririi, cu scopul de a putea da, la rândul lor, o formă muzicală „pasiunii".

Elementul tehnic inovator a constat totuşi în adaptarea pentru această nouă cromatică a intervalului armonic în locul intervalului melodic al doimii şi al cvartei din muzica greacă. Această descoperire tehnică n-ar fi fost ea însăşi posibilă fără ca mai înainte să se fi rezolvat alte probleme tehnice şi raţionale, cum ar fi descoperirea scrierii muzicale raţionale pe bază de note (fără de care nici o compoziţie muzicală modernă n-ar fi fost concepută) şi, mai devreme, construirea anumitor instrumente care aveau să conducă în mod necesar la o interpretare armonică a intervalelor muzi-cale, la acestea adăugându-se mai cu seamă crearea cântului polifonic raţional. Partea esenţială a acestor realizări revine totuşi călugărilor misio-nari din Evul Mediu timpuriu care şi-au făcut apostolatul în regiunile septentrionale ale Occidentului şi care, fară să bănuiască influenţa ulterioară a activităţii lor, au raţionalizat pentru propriile scopuri polifonia populară, în loc să-şi caute sursele în melopeea clasică greacă, cum au făcut călugării bizantini. Acest lucru a produs, aşadar, particularităţi foarte concrete ale stării interne şi externe a bisericii creştine din Occident, determinate sociologic şi istoric de religie, din care s-a născut noua problematică muzicală sub impulsul raţionalismului propriu monahilor occidentali. Se vede că, în esenţă, n-a fost vorba decât de probleme pur „tehnice". Pe de altă parte, adoptarea şi raţionalizarea măsurii pasului de dans, care se află la originea formelor muzicale ce au dus Ia sonată, au fost determinate de anumite forme ale vieţii de societate din epoca Renaşterii. în sfârşit, dezvoltarea pianului, unul dintre cele mai importante instrumente tehnice în dezvoltarea muzicii moderne, şi larga lui răspândire în rândul burgheziei şi-au avut rădăcinile în caracterul continental specific al culturii din Europa de Nord. Toate acestea sunt „progrese" ale mijloacelor tehnice ale muzicii,

Page 32: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 165

mijloace care au determinat într-o foarte mare măsură istoria ei. Or, o istorie empirică a muzicii poate şi trebuie să expună aceşti factori ai dezvoltării ei, fară a căuta o apreciere estetică a operelor?muzicale ca atare. Uneori s-a întâmplat ca „progresul" tehnic să se manifeste mai întâi în opere care, din perspectiva valorii estetice, sunt imperfecte. Orientarea interesului propriu istoriei muzicii este eteronom obiectului pe care ea trebuie să-1 explice istoric, acesta fiind dat de fapt de semnificaţia sa etică prealabilă.

în ceea ce priveşte dezvoltarea picturii, recomand opera lui Wolfflin Die Klassische Kunst. Modestia nobilă în modul lui de a pune problemele constituie un remarcabil exemplu pentru ceea ce se poate face în cadrul unei cercetări empirice.

Separaţia radicală între sfera valorilor şi sfera empiricului se manifestă într-un mod caracteristic în faptul că utilizarea unei anumite tehnici, oricât de evoluată ar fi ea, nu oferă nici cea mai mică indicaţie asupra valorii estetice a operei de artă. Operele executate chiar şi cu .tehnicile cele mai „primitive" - de pildă, picturile care nu ţin defel seama de perspectivă - pot avea o valoare estetică echivalentă celei a operelor cu adevărat perfecte, realizate cu mijloacele unei tehnici raţionale, cu condiţia ca voinţa artistică să fie limitată la formele adecvate acelei tehnici „primitive". Invenţia mijloacelor tehnice noi înseamnă în primul rând o diferenţiere crescândă şi nu oferă decât posibilitatea „îmbogăţirii" artei în sensul de intensificare a valorii. Rare sunt cazurile în care se constată că ea a condus şi la un rezultat invers, la „sărăcirea" sentimentului formei. Dar, din punctul de vedere al cercetării empirice şi cauzale, modificarea de ordin tehnic (în sensul cel mai elevat al termenului) reprezintă tocmai elementul cel mai important care poate fi în genere stabilit în dezvoltarea artei.

Or, nu doar istoricii artei, ci istoricii în genere, în sensul cel mai larg al termenului, obiectează de regulă nu numai că nu vor lăsa să li se ridice dreptul de a face aprecieri de natură politică, culturală, etică sau estetică, ci şi că n-ar mai fi în stare să facă cercetări dacă li s-ar pretinde să renunţe la aceste aprecieri. Fireşte că metodologia nu are nici puterea, nici intenţia de a prescrie cuiva ce anume ar trebui să expună într-o operă literară. Dimpotrivă, ea revendică dreptul de a arăta că există o eterogenitate de sens între anumite probleme a căror confundare ar avea drept consecinţă transformarea discuţiei într-un dialog al surzilor şi că, dacă este judicios să deschizi o discuţie despre anumite probleme cu mijloacele ştiinţei empirice sau ale logicii, nu la fel se întâmplă în cazul altora. Poate că se cuvine să mai adăugăm încă o remarcă de ordin general pe care, pe moment, nu o vom justifica: o examinare aprofundată a cercetărilor istorice arată lesne cum continuitatea radicală a lanţului cauzal empiric şi istoric până la limitele extreme este de regulă frântă, aproape fară excepţie cu prejudicierea

Page 33: Weber Sensul Neutralitatii

166 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

rezultatelor ştiinţifice, din momentul în care istoricul „evaluează". El se expune riscului de a „explica", de pildă, ca fiind consecinţa unei „erori" sau a unei „decăderi" ceea ce nu era, poate, din partea agentului acestora decât efectul unor idealuri diferite de ale sale ; astfel istoricul îşi abando-nează propria sarcină : „comprehensiunea". Neînţelegerea care rezultă se explică prin două tipuri de motive. Pentru a nu părăsi domeniul artei, vom spune că prima neînţelegere provine din faptul că se uită că, în afara celor două modalităţi evocate mai sus de a aborda studiul realităţii artistice ~ şi anume, pe de o parte, analiza care evaluează o operă într-un mod pur estetic şi, pe de altă parte, analiza care caută să stabilească o imputare pur empirică şi cauzală există şi o a treia metodă, aceea a interpretării axiologice căreia i-am definit esenţa într-un mod ce face inutilă o revenire asupra ei. Este absolut neîndoielnic că această din urmă metodă posedă o valoare proprie şi că ea este indispensabilă oricărui istoric. De asemenea, nu încape nici o îndoială că cititorul obişnuit al operelor de istorie a artei se aşteaptă în mod deosebit să găsească o asemenea prezentare. Privită prin prisma structurii sale logice, ea nu este în nici un caz identică analizei empirice.

Al doilea tip de neînţelegere provine din faptul că cel care vrea să se ocupe de istoria artei, chiar şi în sens pur empiric, trebuie să posede facul-tatea de a „înţelege" creaţiile artistice, care este, evident, de neconceput fără facultatea de judecată estetică. Fireşte că acelaşi lucru este valabil şi pentru istoricul politic, al literaturii, religiei sau filosofiei. Categoric, toate acestea nu ne oferă însă nici un indiciu despre esenţa logică a cercetării istorice.

Vom reveni ceva mai târziu asupra acestei chestiuni. Pentru moment, ne limităm la a discuta următoarea problemă: în ce sens s-ar putea vorbi de un „progres" în istoria artei în afara oricărei aprecieri estetice? Am văzut că în acest caz conceptul de progres, într-un sens pur tehnic şi raţional care vizează mijloacele adecvate unei intuiţii artistice, poate realmente să devină important pentru istoria empirică a artei. Este timpul să urmărim acest con-cept de progres „raţional" în domeniul său cel mai propriu şi să reflectăm asupra caracterului său empiric sau nonempiric, deoarece consideraţiile precedente nu sunt decât un caz particular al unei situaţii foarte generale.

Modul în care Windelband delimitează în cartea sa Lehrbuch der Geschichte der Philosophie (§2, 4) tema „istoriei filosofiei" (şi anume „pro-cesul prin care cultura europeană şi-a transpus concepţia despre lume [...] în concepte ştiinţifice") are drept consecinţă pentru pragmatica sa, remar-cabilă după părerea mea, o utilizare a conceptului specific de „progres", concept care nu este totuşi-valabil decât pentru raportarea sa la valorile culturii (consecinţele sunt trase de autor la paginile 15 şi 16 din lucrarea evocată). Pe de o parte, acest concept nu este clar pentru orice „istorie" a filosofiei şi, pe de altă parte, dacă se ia drept fundament acel raport cu

Page 34: Weber Sensul Neutralitatii

SENSUL „NEUTRALITĂŢII AXIOLOGICE". 167

valorile culturale, el nu numai că nu mai este valabil pentru o istorie a filosofiei sau pentru oricare altă istorie a oricărei alte ştiinţe, dar nici pentru vreo istorie în genere (într-un alt sens decât cel conferit de Windelband în aceeaşi lucrare, pagina 7). în cele ce urmează, ne vom limita totuşi la acele concepte de „progres" raţional care joacă un anumit rol în disciplinele sociologice şi economice. Viaţa noastră socială şi econo-mică europeano-americană este „raţionalizată" într-un mod specific şi într-un sens specific. De aceea, explicarea acestei raţionalizări şi construcţia conceptelor corespunzătoare este una dintre sarcinile principale ale disci-plinelor noastre. Totuşi, abordând alte chestiuni, ne lovim de probleme pe care le-am mai întâlnit, fară a le fi rezolvat, legate de istoria artei, în speţă: ce vrea să se spună în fond atunci când se consideră că un fenomen constituie un „progres raţional" ?

Reîntâlnim aici implicarea diferitelor sensuri ale conceptului de „pro-gres", şi anume: 1) o simplă „progresie" prin diferenţiere, 2) o raţio-nalitate tehnică progresivă a mijloacelor sau, în sfârşit, 3) o intensificare crescândă a valorii.

înainte de toate, un comportament subiectiv „raţional" nu este identic cu o acţiune „raţională justă", adică identic cu o acţiune care utilizează mijloacele obiective juste conform cunoaşterii ştiinţifice. Un asemenea

. comportament nu înseamnă decât că intenţia subiectivă tinde către o orientare metodică a mijloacelor considerate juste în raport cu un scop dat. O raţionalizare subiectivă progresivă a acţiunii nu constituie deci în mod necesar, din punct de vedere obiectiv, un „progres în sensul unei acţiuni „raţionale juste". De pildă, magia a fost „raţionalizată" într-un mod tot atât de sistematic ca şi fizica. Astfel, prima ei intenţie conformă exigenţei „raţionale" ar semnifica refuzul de a trata simptomele empirice cu ierburi şi licori experimentate empiric, pentru a încerca să alunge prin exorcism (presupusele) „adevărate cauze" (magice sau demonice) ale maladiei. Din punct de vedere formal, magia avea deci aceeaşi structură raţională ca şi anumite progrese, chiar foarte importante, ale terapeuticii moderne. Cu toate acestea, noi n-am putea „aprecia" terapeuticile magice ale preoţilor drept un „progres" în sensul unei activităţi „juste" prin opoziţie cu vechile procedee empirice. Pe de altă parte, nu orice „progres" în sensul utilizării mijloacelor „juste" este obţinut în mod necesar printr-o „progresie" a activităţii în sensul raţionalităţii subiective. Faptul că o activitate progre-sează de la cea mai mare raţionalitate subiectivă către o activitate „mai conformă" în mod obiectiv cu scopul său nu constituie decât una dintre multiplele ei posibilităţi şi, prin urmare, un proces care este aşteptat să se producă cu o mai mică sau mai mare probabilitate. Dimpotrivă, dacă într-un caz particular s-ar dovedi justă formula „măşura x este (să presupunem)

Page 35: Weber Sensul Neutralitatii

168 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

unicul mijloc pentru a obţine rezultatul y" - ceea ce constituie o chestiune empirică, şi anume simpla inversiune a relaţiei cauzale „din x rezultă y" -şi dacă indivizii utilizează acest principiu în mod conştient în cursul orientării activităţii lor pentru a atinge rezultatul y - lucru care poate fi, la rândul lui, constatat empiric această activitate este atunci orientată într-un sens „tehnic just". Dacă într-un anumit punct comportamentul uman, oricare ar fi el, este orientat în sensul unei mai „mari judiciozităţi tehnice" decât până atunci, spunem că ne aflăm în prezenţa unui „progres tehnic". Disciplinelor empirice le revine sarcina de a determina, graţie mijloacelor experienţei ştiinţifice, deci pe cale empirică, dacă ne aflăm în prezenţa unui caz de acest gen (fiind de la sine înţeles ca se presupune întotdeauna univocitatea absolută a scopului dat).

Prin urmare, în acest sens, adică în cazul în care un scop este dat în mod univoc, întâlnim la nivelul mijloacelor conceptul de Justeţe tehnică" şi de progres „tehnic" pe care le putem determina fară echivoc (utilizăm aici termenul „tehnic" în sensul lui cel mai larg, desemnând orice compor-tament raţional în genere şi în toate domeniile, inclusiv în cel al manipulării şi al dominării oamenilor prin politică, mijloace sociale, educaţie sau propagandă). Se poate vorbi (pentru a nu menţiona decât aspecte care sunt uşor de conceput) într-un mod aproximativ univoc despre un „progres" nu numai în domeniul special al tehnicii în sensul obişnuit al termenului, ci şi în domeniile tehnicii comerciale sau juridice, cu condiţia să luăm ca punct de plecare o stare clar determinată a unei structuri concrete. Zic bine aproximativ, fiindcă orice om instruit ştie că diversele principii tehnice raţionale ajung să se confrunte în sensul că, dacă ajungem de fiecare dată să stabilim între ele un compromis din punctul de vedere al persoanelor concrete interesate, acest compromis nu va fi niciodată „obiectiv". Dacă presupunem acum că anumite necesităţi sunt date şi că ele, ca şi estimarea subiectivă a ordinii lor ierarhice, n-ar fi supuse criticii şi, în sfârşit, dacă presupunem ca dată o formă stabilă a ordinii economice - bineînţeles, sub rezerva că în ceea ce priveşte durata, securitatea sau abundenţa lor în satisfacerea necesităţilor, aceste interese pot intra în conflict şi, de altfel, intră efectiv în conflict -, este la fel de posibil să vorbim despre un progres „economic" către un optimum relativ în satisfacerea acestor necesităţi, în cazul în care sunt date posibilităţile de a procura mijloacele. Folosirea acestui concept nu este totuşi justificată din punct de vedere economic decât sub presupoziţiile şi în limitele menţionate.

S-a crezut că ar fi posibil să se deducă evaluări univoce, în special de ordin pur economic. Un exemplu caracteristic ne este oferit de teoria formulată la vremea sa de profesorul Liefmann, plecând de la exemplul didactic al distrugerii deliberate a bunurilor de consum atunci când preţul

Page 36: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 169

lor a scăzut sub preţul de producţie, cu scopul de a se salva interesele de rentabilitate ale producătorilor. După opinia profesorului Liefmann, s-ar putea aprecia că distrugerea în cauză ar fi obiectiv justă din perspec-tivă economică. Dar această concepţie şi - ceea ce este foarte important -altele similare consideră drept evidente o serie de presupoziţii care nu sunt deloc astfel.

în primul rând, ele admit că interesul unui individ nu numai ca s-ar prelungi dincolo de moartea lui, ci şi că ar trebui să fie admis ca valabil o dată pentru totdeauna. Or, fără o astfel de transpunere a „ceea ce este" [Sein] în „ceea ce trebuie să fie" [Sollen] nu este posibilă realizarea într-un mod univoc a acestei evaluări aşa-zis pur economice. într-adevăr, cum altfel s-ar putea vorbi, de pildă, despre interesele „producătorilor" şi ale „consumatorilor" ca despre interesele unor persoane perene ? Faptul că un individ are în vedere interesele moştenitorilor lui nu mai constituie un dat pur economic. Oamenilor reali li se substituie pure entităţi interesate numai de valorificarea „capitalurilor" lor în „întreprinderi" şi care nu există decât pentru aceste întreprinderi. Evident că o asemenea concepţie este o ficţiune utilă pentru cercetările teoretice. Dar chiar şi ca ficţiune, ea nu se potriveşte situaţiei muncitorilor, mai ales a celor care nu au copii.

în al doilea rând, asemenea teorii ignoră existenţa „claselor sociale" a căror situaţie poate (n-am spus : trebuie !) să se deterioreze radical acolo unde guvernează principiul pieţei libere, în sensul că puterea de cumpărare a anumitor pături de consumatori se poate diminua nu numai în ciuda repartiţiei „optime" - oricând posibilă când este apreciată din perspectiva rentabilităţii - între capital şi muncă în diferite ramuri ale producţiei, ci tocmai din cauza ei. Fiindcă distribuţia „optimă" a rentabilităţii care condiţionează constanţa investiţiilor de capital depinde, la rândul ei, de constelaţia de forţe dintre diversele clase, iar consecinţele acestui fenomen pot (n-am spus : trebuie!) să slăbească într-o situaţie concretă poziţia altor pături sociale în bătălia preţurilor.

în al treilea rând, aceste concepţii ignoră posibilitatea opoziţiei persis-tente şi ireductibile de interese între membrii diverselor unităţi politice şi de aceea iau a priori poziţie în favoarea principiului „liberului-schimb". Or, respectivul principiu, care este un excelent instrument euristic, se transformă imediat într-o „evaluare" care nu este deloc evidentă din moment ce serveşte la stabilirea unor postulate cu privire la „ceea ce trebuie să fie" [Seinsollen]. Iar dacă, în scopul evitării oricărui conflict, această concepţie presupune unitatea politică a economiei mondiale - ipoteză perfect plauzi-bilă din punct de vedere teoretic -, posibilitatea inevitabilă a criticii, provocată de acea distrugere de bunuri de consum în interesul (presupunem) optimului de rentabilitate (atât al producătorilor, cât şi al consumatorilor)

Page 37: Weber Sensul Neutralitatii

170 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

dat în permanenţă în condiţii concrete, se deplasează. întrucât, în acest caz, critica se îndreaptă împotriva principiului economiei de piaţă ca atare, pe baza directivelor care oferă rentabilitatea optimă, exprimabilă în bani, a diverselor unităţi economice participante la schimb. O organizare a aprovi-zionării cu bunuri alta decât aceea a liberului schimb n-ar avea nici un motiv să ia în considerare constelaţia de interese ale diverselor unităţi economice date în virtutea acestui principiu şi, prin urmare, nu ar f! obligată să retragă din circulaţie bunurile de consum existente.

Consideraţile profesorului Liefmann nu sunt corecte nici măcar în plan teoretic şi, fireşte, nu sunt juste decât dacă presupunem că anumite condiţii sunt formal îndeplinite, şi anume:

1) dacă avem ca scop director exclusiv interesele de rentabilitate per-manente ale unor persoane imaginate ca rămânând aceleaşi, cu nevoi care sunt, de asemenea, imaginate ca rămânând aceleaşi;

2) dacă există dominaţia exclusivă a economiei capitalului privat pentru acoperirea nevoilor printr-un joc al unei totale libertăţi a pieţei;

3) dacă există o putere de stat care se retrage din economie pentru a nu fi decât protectoare a dreptului. în acest caz, evaluarea nu afectează decât mijloacele raţionale în vederea găsirii unei soluţii optime la o problemă tehnică particulară a repartiţiei bunurilor. Aceste ficţiuni ale purei eco-nomii, utile în cadrul cercetărilor teoretice, n-ar putea deveni fundamente pentru evaluarea practică a unor situaţii reale. Este evident că o teorie economică nu poate niciodată indica altceva decât că : pentru a atinge scopul tehnic dat x, măsura y constituie singurul mijloc sau unul dintre mijloacele adecvate, conjugate cu măsurile yl şi y2 ; în acest din urmă caz, între y, yl şi y2 există anumite diferenţe în privinţa efectelor şi, eventual, în privinţa raţionalităţii; în sfârşit, aplicarea acestor măsuri şi realizarea scopului x impun a se ţine cont de „consecinţele subsidiare" z, zl şi z2. Toate acestea nu sunt decât inversiuni ale relaţiilor cauzale şi, în măsura în care li se asociază „evaluări", ele sunt exclusiv grade ale raţionalităţii acţiunii vizate. Evaluările nu sunt univoce decât cu condiţia ca scopul economic şi condiţiile structurii sociale să fie date, trebuind să se aleagă doar între mai multe mijloace economice şi atunci când acestea nu se diferenţiază între ele decât prin relativa lor siguranţă, rapiditate şi rentabilitate cantitativă, dar rămân absolut identice în privinţa oricărui alt aspect care ar putea eventual avea importanţă pentru interesele umane. Numai astfel se poate evalua necondiţionat un mijloc drept „cel mai just din punct de vedere tehnic" şi se poate considera că această evaluare este univocă. în toate celelalte cazuri, adică în cele care nu ţin de tehnica pură,

Page 38: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 171

evaluarea încetează de a fi univocă, fiindcă intervin alte evaluări care nu mai pot fi determinate într-un mod pur economic. • Totuşi, o dată cu stabilirea univoci tăţii unei evaluări tehnice în sfera pur

economică, n-ar trebui să se creadă că s-a ajuns deja la stabilirea univocităţii la nivelul „evaluării" definitive. Mai degrabă abia dincolo de aceste analize ar începe încurcăturile datorate diversităţii infinite a evaluărilor posibile, care nu pot fi stăpânite decât făcând referire la axiomele ultime. Mă voi rezuma la a menţiona un singur aspect: în spatele oricărei „acţiuni" se află întotdeauna omul. Or, când creşterea raţionalităţii subiective şi a „justeţei" obiective şi tehnice a activităţii ca atare depăşeşte o anumită limită, omul poate aprecia că există un pericol pentru anumite bunuri importante (de ordin etic sau religios) şi, din perspectiva anumitor concepţii, acest pericol există în genere. Pentru noi, ceilalţi, este dificil să împărtăşim etica (maximalistă) budistă care condamnă orice activitate orientată către un scop [Zweckhandlung] pur şi simplu pentru că este orientată astfel şi pentru că deturnează fiinţa umană de la mântuire. Dar este absolut imposibil să o „respingem" în maniera în care se arată că un calcul este greşit sau că un diagnostic medical este eronat. Chiar şi fără a alege asemenea exemple extreme, este lesne de înţeles că raţionalizările economice, oricât de „juste" ar fi ele din punct de vedere „economic", nu sunt deloc justificate în faţa forumului aprecierii în virtutea acestei singure calităţi. Lucru valabil fără excepţie pentru toate raţionalizările, inclusiv pentru domeniile în aparenţă atât de pur tehnice ca, de pildă, sistemul bancar. Cei care se ridică împotriva unor asemenea raţionalizări nu sunt neapărat smintiţi. Dimpotrivă, de fiecare dată când se caută să se facă o evaluare trebuie să se ţină seama de influenţa pe care raţionalizările tehnice o exercită asupra modificărilor de ansamblu ale condiţiilor de viaţă interne şi externe. Folosirea legitimă a conceptului de progres în disciplinele noastre este deci pretutindeni şi fără excepţie legată de „tehnică", adică, aşa cum am mai spus-o, de „mijloa-cele" adecvate unui scop dat într-un mod neechivoc. Niciodată el nu se va ridica în sfera evaluărilor ultime.

Toate acestea mă determină să apreciez drept absolut inoportună folo-sirea conceptului de „progres" chiar şi în domeniul limitat în care aplicarea şa empirică nu întâmpină nici o dificultate. Nu i se poate interzice însă nimănui şi niciodată folosirea unor anumiţi termeni şi cred că pot fi evitate neînţelegerile posibile.

înainte de a încheia, mai rămâne de analizat o ultimă serie de probleme în legătură cu locul raţionalului în cadrul disciplinelor empirice.

Când un lucru normativ valabil devine obiectul unei cercetări empirice, îşi pierde caracterul de normă: el va fi tratat atunci ca „fiinţând", şi nu ca

Page 39: Weber Sensul Neutralitatii

172 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

„valabil". Sa luam un exemplu. Dacă ne-am propune să facem o statistică a „greşelilor de calcul" comise de o anumită categorie de contabili profe-sionişti - experienţă care s-ar putea să nu fie lipsită de o oarecare semtii-ficaţie ştiinţifică -, principiile fundamentale ale aritmeticii ar fi atunci „valabile" în două sensuri foarte diferite. în primul caz, valabilitatea lor normativă este, evident, presupoziţia absolută a calculului însuşi. In al doilea caz, în care cercetarea gradului aplicării „corecte" a operaţiilor apare ca obiect al cercetării, suntem în prezenţa unui lucru absolut diferit din punct de vedere logic. într-adevăr, aplicarea regulilor de calcul de către acele persoane ale căror calcule sunt obiectul cercetării statistice este tratată atunci ca o maximă efectivă a comportamentului, dobândită prin educaţie şi căreia i se determină frecvenţa în aplicarea concretă, aşa cum anumite fenomene de demenţă pot deveni obiect al determinării statistice. Din momentul în care aplicarea operaţiilor aritmetice devine „obiect" al unei cercetări, faptul că ele sunt „valabile" normativ sau „juste" nu mai reprezintă obiectul analizei, aceasta devenind absolut indiferentă din punct de vedere logic. Fireşte că statisticianul este obligat să se supună el însuşi convenţiei, adică principiilor operaţiunilor aritmetice, atunci când cerce-tează calculele persoanelor supuse cercetării. Dar el ar trebui la fel de bine să aplice, eventual, un procedeu de calcul care ar fi normativ „fals", dacă acesta ar trece drept „corect" în ochii unui anumit grup de oameni şi în cazul în care i s-ar propune să examineze statistic frecvenţa utilizării opera-ţiilor considerate „corecte" de acel grup de oameni. Acolo unde operaţiile aritmetice devin obiect al unei cercetării, din perspectivă empirică, istorică sau sociologică, ele nu sunt niciodată nimic altceva decât o maximă având valabilitate convenţională în cadrul unui anumit grup de oameni, nişte operaţii pe care aceştia le adoptă mai mult sau mai puţin aproximativ în comportamentul lor practic. Orice expunere a teoriei muzicale a pitagoricie-nilor este obligată să adopte în prealabil un calcul „fals" după cunoştinţele noastre - conform căruia 12 cvinte sunt egale cu 7 octave. De asemenea, orice istorie a logicii este obligată sa admită existenţa istorică a construc-ţiilor logice care sunt (pentru noi) contradictorii. Este totuşi omeneşte de înţeles, chiar dacă rămâne în afara realizărilor ştiinţifice, faptul că un autor poate însoţi constatarea unor asemenea „absurdităţi" cu o explozie colerică, aşa cum a făcut uri merituos istoric al logicii medievale.

Metamorfozarea unor adevăruri cu valabilitate normativă în opinii având o simplă valabilitate convenţională, care serveşte drept fundament tuturor structurilor intelectuale, inclusiv ideilor logice şi matematice, nu dăunează decât în momentul în care acestea din urmă devin obiectul unei cercetări ce-şi propune sa analizeze existenţa [Sein] lor empirică, şi nu sensul [Sinn] corect (din punct de vedere normativ). Valabilitatea normativă a adevărurilor

Page 40: Weber Sensul Neutralitatii

SENSUL „NEUTRALITĂŢII AXIOLOGICE". 173

logice şi matematice constituie totuşi un a priori al tuturor ştiinţelor empirice şi al fiecăreia în parte. Fiecare ştiinţă care se ocupă de relaţiile spirituale sau sociale este o ştiinţă a comportamentului uman (acest concept cuprinde la fel de bine orice act reflexiv de gândire şi orice habitus psihic). O asemenea ştiinţă caută să „înţeleagă" comportamentul, şi, prin această mijlocire, să „interpreteze explicativ" [erklărend deuten] dezvoltarea sa. Nu este aici locui pentru a trata dificilul concept de „comprehensiune". în acest context, nu ne interesează decât una dintre formele sale particulare, şi anume aceea de „interpretare raţională" [raţionale Deutung}. Noi „înţe-legem" fără alte comentarii ca un gânditor să rezolve o anumită problemă într-un mod pe care-1 considerăm normativ „corect", la fel cum înţelegem ca un ora să socotească „exact" când aplică mijloacele care - conform judecăţii noastre - sunt „juste" în raport cu scopul urmărit. înţelegerea noastră pentru aceste fenomene are un caracter atât de evident fiindcă este vorba în acest caz de realizarea unor lucruri obiectiv „valabile". Totuşi, trebuie să ne ferim să credem că în acest caz corectitudinea normativă ar fi, din perspectiva logicii, o structură similară celei care joacă rolul general de a priori al oricărei cercetări ştiinţifice. Funcţia ei este mai degrabă aceea de instrument al „comprehensiunii" şi, în această calitate, ea joacă acelaşi rol ca şi pura „empatie" [Einfuhlung] psihologică, destinată a produce cunoaşterea comprehensivă a relaţiilor afective şi sentimentale logic iraţio-nale. Mijlocul explicaţiei comprehensive nu constă aici în corectitudinea normativă, ci, pe de o parte, în deprinderile de a gândi într-un anume mod, şi nu în altul [so und nicht anders zu denken] şi, pe de altă parte, când se dovedeşte necesar, în capacitatea de a înţelege prin empatie o idee care se arată a fi străină propriilor noastre deprinderi şi care, raportată la acestea, pare normativ falsă. Faptul că o idee falsă sau o „eroare" poate fi, în principiu, înţeleasă la fel de bine ca o idee „corectă" dovedeşte suficient că valabilitatea înţeleasă ca ceea ce este „normativ corect" nu intră în discuţie ca atare decât în măsura în care ea constituie un tip convenţional foarte uşor de înţeles. Acest lucru ne conduce la o ultimă remarcă asupra rolului pe care-1 joacă în cercetarea sociologică ceea ce este considerat a fi „normativ corect".

Pentru a „înţelege" un calcul „inexact" sau un enunţ logic „incorect" şi pentru a putea determina sau expune influenţa lor asupra consecinţelor efectiv rezultate, este de la sine înţeles că nu e suficient să le controlezi şi să refaci din perspectiva ta calculul „corect", respectiv să regândeşti logic enunţul, ci trebuie totodată să indici cu mijloacele calculului exact şi al logicii corecte punctul exact în care calculul şi enunţul logic ce fac obiectul cercetării deviază de la regulile pe care autorul care expune le consideră normativ corecte. Acest lucru nu se impune numai din motivele didactice

Page 41: Weber Sensul Neutralitatii

174 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

practice pe care Windelband ie pune în evidenţă în Introducerea la lucrarea sa Geschichte der Philosophie, unde vorbeşte despre „avertismente" menite a semnala „drumurile înfundate" [Holzwege], fiindcă acest rezultat nu constituie decât o consecinţă subsidiară a cercetării istorice. Şi nici pentru că „valoarea de adevăr" pe care noi o recunoaştem ca „valabilă" - şi, prin urmare, „progresul" în direcţia acestui adevăr - ar putea constitui unicul raport posibil cu valorile ultime, care ar fi decisiv pentru selecţia faptelor în orice problematică istorică - aceasta putând avea ca obiect atât o cunoaştere logică şi matematică indiferent de ce gen, cât şi orice alt fel de cunoaştere ştiinţifică. (De altfel, chiar dacă s-ar întâmpla aşa, ar trebui să se ţină cont de starea de lucruri atât de des semnalată de Windelband, care ne spune că „progresul", înţeles astfel, în loc de drumul drept ia adesea -economic vorbind - calea ocolită cea mai rentabilă, calea ce trece prin „erori", deci prin confundarea problemelor.)

Dimpotrivă, acest lucru se impune pentru că (şi numai în măsura în care) pasajele sau construcţiile intelectuale ce fac obiectul cercetării se îndepărtează de cele pe care savantul trebuie să le considere el însuşi „corecte", aparţinând în genere aspectelor care-i apar ca fiind „caracte-ristice", adică aspectele care, din punctul său de vedere, ca savant, sunt importante fie direct prin raportarea la valori, fie cauzal din perspectiva altor fapte raportate, de asemenea, la valori. Astfel, ar fi cu atât mai firesc ca valoarea de adevăr a ideilor să constituie valoarea directoare a unei expuneri istorice, în special în cazul istoriei unei anumite „ştiinţe" (de pildă, filosofia sau economia politică teoretică).

Asemenea lucruri nu se întâmplă numai în aceste cazuri, ci, dim-potrivă, ele se petrec într-un mod cel puţin similar pretutindeni unde o activitate raţională, subiectivă prin intenţie, formează în genere obiectul unei expuneri, pe scurt, acolo unde erorile de „raţionament" şi de „calcul" pot constitui elemente cauzale ale desfăşurării activităţii. De pildă, pentru a „înţelege" maniera în care a fost dus un război, este absolut necesar să ne reprezentăm - poate nu neapărat într-o formă explicită şi detaliată - de ambele părţi câte un comandant suprem ideal care ar fi putut deţine o informaţie completă, ar fi putut avea mereu în minte ansamblul situaţiei -dislocarea forţelor militare ale ambelor părţi, precum şi ansamblul de posibilităţi subsecvente susceptibile de a reliza scopul univoc in concreto, şi anume distrugerea puterii militare adverse - şi, în baza acestor informaţii, ar fi putut acţiona fără a comite erori sau greşeli „logice". Fiindcă numai astfel este posibil să determinăm în mod univoc influenţa cauzală exercitată asupra cursului evenimentelor de comandanţii reali care n-au posedat nici acea cunoaştere (completă), nici acel discernământ lipsit de erori, şi nici n-au fost simple maşini raţionale de gândit. Prin urmare, construcţia

Page 42: Weber Sensul Neutralitatii

SENSUL „NEUTRALITĂŢII AXIOLOGICE". 175

raţională capătă aici valoarea unui mijloc ce permite „imputări cauzale" corecte. Exact acelaşi sens îl au acele construcţii/modele utopice ale unei activităţi strict raţionale şi lipsite de erori pe care le concepe „pura" teorie economică.

Pentru a face imputarea cauzală a fenomenelor empirice, avem nevoie tocmai de construcţii raţionale care, în funcţie de caz, au un caracter empiric-tehnic sau logic şi care răspund la întrebarea: Cum s-ar prezenta sau cum s-ar fi prezentat o stare de lucruri - ce poate consta într-o descriere din exterior a activităţii sau într-o construcţie raţională (de pildă, un sistem filosofic) - dacă ar urma o „corectitudine" şi o „lipsă de contradicţii" absolut raţionale, de ordin empiric sau logic? Privită din perspectivă logică, construcţia unei asemenea utopii raţionale corecte nu este decât una dintre diversele forme posibile ale „idealtipului" - întrucât aşa am numit eu acest gen de construcţie conceptuală (pe care sunt de altfel dispus să-1 redenumesc, dacă se va ivi un termen mai potrivit). Fiindcă nu numai că se pot concepe cazuri, aşa cum am văzut deja, în care o inferenţă tipic falsă sau un comportament tipic contradictoriu în raport cu scopul său sunt realmente de folos sub forma tipurilor ideale, dar mai ales există sfere întregi ale comportamentului (cele ale „iraţionalului") unde univocitatea obţinută printr-o abstracţie dislocantă este de mai mare folos decât un maximum de raţionalitate logică.

De fapt,1 savanţii utilizează foarte frecvent „idealtipuri" construite potrivit „corectitudinii normative". Totuşi, din punct de vedere logic, „justeţea normativă" a acestor tipuri nu reprezintă esenţialul. Fiindcă un savant care îşi propune, de pildă, să caracterizeze mentalitatea tipică a unei epoci poate construi la fel de bine un tip de mentalitate conform normelor etice personale, şi în acest sens obiectiv „juste", sau un tip total opus propriilor sale norme, pentru a compara apoi cu acest tip comportamentul indivizilor pe care şi-a propus să-i studieze. In sfârşit, el poate construi chiar un tip de mentalitate căruia să nu-i atribuie personal nici un predicat pozitiv sau negativ. în această privinţă, ceea ce este normativ „corect" nu posedă nici un caracter de monopol. într-adevăr, oricare ar fi conţinutul idealtipului raţional, deci fîe că reprezintă o normă de dogmatică juridică, de credinţă etică, estetică sau religioasă, fie că reprezintă o maximă de politică juridică, socială sau culturală sau, în sfârşit, orice alt gen de „evaluare" elaborată în modul cel mai raţional cu putinţă, o asemenea construcţie nu are în cercetarea empirică decât rolul următor: acela de a fi „comparată" cu realitatea empirică şi de a determina în ce constau contrastul, apropierea sau îndepărtarea relative faţă de ea, pentru a putea descrie această realitate prin concepte cât mai comprehensibile şi cât mai univoce cu putinţă, pentru a o înţelege şi a o explica graţie imputărilor

Page 43: Weber Sensul Neutralitatii

176 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

cauzale. Construcţia raţională a conceptelor în dogmatica juridică îndeplineşte, de pildă, aceste funcţii în disciplina empirică a istoriei dreptului, aşa cum teoria raţională a contabilităţii este utilizată de aceeaşi manieră în analiza comportamentului real al unităţilor economice în cadrul unei economii de profit. Cele două discipline dogmatice pe care tocmai le-am evocat au în plus, desigur, întrucât sunt şi „arte tehnice", scopuri practice şi normative extrem de importante. în virtutea particularităţii lor de ştiinţe dogmatice, ele sunt discipline la fel de puţin empirice - în sensul analizat aici - ca şi matematica, logica, etica normativă sau estetica, chiar dacă, din alte motive, diferă enorm una de cealaltă în aceeaşi manieră în care aceste discipline diferă între ele.

în cele din urmă, teoria economică este evident o dogmatică într-un sens logic foarte diferit de cel al dogmaticii juridice. Conceptele sale se raportează la realitatea economică într-un mod sensibil diferit de modul în care se raportează conceptele dogmaticii juridice la realitatea obiectului istoriei şi sociologiei empirice a dreptului. Dar aşa cum conceptele dog-maticii se pot utiliza şi trebuie sa se utilizeze în aceste din urmă discipline juridice ca „idealtipuri", sensul exclusiv al purei teorii economice este acela de a servi la cunoaşterea realităţii sociale trecute şi prezente. Ha stabileşte anumite presupoziţii care nu se întâlnesc aproape niciodată ca atare în realitate, chiar dacă pot fi regăsite aici cu o oarecare aproximaţie, apoi se întreabă: cum s-ar fi constituit acţiunea socială umană în cadrul acestor presupoziţii, dacă derularea sa ar fi fost strict raţională? Prin urmare, ea nu presupune în mod special decât dominaţia interesului pur economic, excluzând influenţa factorilor politici, ca şi a altor factori extraeconomici asupra orientării acţiunii.

Din păcate, teoria economică a fost ea însăşi victima fenomenului tipic de „confuzie a problemelor" [Problemverschlingung]. Fiindcă teoria pur economică în sensul ei „individualist", „neutră" din punct de vedere politic şi moral, care a fost un mijloc metodologic indispensabil şi va rămâne mereu astfel, a fost concepută de şcoala radicală a liberalismului ca o reflectare complet adecvată a realităţii „naturale", adică a realităţii nefalsi-ficate de prostia omenească şi, din acest motiv, ca având caracterul unui „ar trebui să fie". Altfel spus, ea a fost văzută ca un ideal valabil în sfera valorilor, în loc să fie privită ca un idealtip care să poată fi utilizat în cursul unei cercetări empirice efectuate asupra a „ceea ce este". Atunci când, ca urmare a evoluţiei în politica economică şi socială, a avut loc o schimbare în aprecierea statului, reacţia care a urmat în sfera evaluărilor s-a repercutat foarte rapid şi în sfera existenţei, iar pura teorie economică a fost respinsă nu numai în sensul de ideal - valabilitate la care ea n-ar fi avut niciodată dreptul -, ci şi ca expresie a unui procedeu metodologic util în cercetarea

Page 44: Weber Sensul Neutralitatii

SENSUL „NEUTRALITĂŢII AXIOLOGICE". 177

realului. Consideraţii „filosofice" de tot felul s-au substituit pragmaticii raţionale, în sensul că, identificând „fiinţarea" psihologică cu ceea ce este valabil din perspectivă etică, autorii respectivi s-au pus în imposibilitatea de a stabili o distincţie clară între sfera evaluărilor şi cea a cercetării empirice. Extraordinarele rezultate pe care reprezentanţii acestei dezvoltări ştiinţifice le-au obţinut în domeniul istoriei, sociologiei şi al politicii sociale sunt tot atât de incontestabile ca şi observaţia, din perspectiva unui observator imparţial, că acea confuzie a problemelor a avut ca urmare, după câteva decenii, o degradare constantă a activităţii teoretice şi strict ştiinţifice în genere.

Prima dintre cele două teze principale invocate de adversarii purei teorii constă în a privi construcţiile raţionale drept „pure ficţiuni" care nu ne spun nimic despre realitatea faptelor. înţeleasă cum se cuvine, această afirmaţie se justifică. într-adevăr, construcţiile teoretice se află în serviciul cunoaşterii realităţii, cunoaştere care nu le este furnizată în nici un caz de realităţi, mai ales că, urmare a intervenţiei altor serii de factori şi motive care nu sunt cuprinse în presupoziţiile construcţiilor teoretice, acestea nu sunt niciodată, nici măcar în cazurile cele mai fericite, decât aproximaţii construite teoretic ale dezvoltării. Aşa cum am arătat în explicaţiile prece-dente, acest lucru nu constituie nici cea mai mică obiecţie la adresa utilităţii şi necesităţii teoriei pure.

A doua teză susţine că n-ar putea exista nicidecum o teorie axiologic neutră a politicii economice înţeleasă ca ştiinţă. Evident însă că ea este esen-ţialmente falsă şi chiar cu atât mai falsă cu cât „neutralitatea axiologică" -în sensul specificat mai sus - este tocmai presupoziţia oricărei cercetări pur ştiinţifice efectuate asupra politicii şi mai cu seamă asupra politicii sociale şi economice. Cred că nu e nevoie să mai repet că este evident posibil, ba chiar util din punct de vedere ştiinţific şi necesar să elaborăm enunţuri de tipul: dacă vrem să atingem scopul (de ordinul politicii economice) x, măsura y constituie singurul mijloc adecvat sau, fiind date condiţiile b l , b2 şi b3, măsurile y l , y2 şi y3 sunt singurele sau cele mai eficace mijloace. Aş vrea doar să amintesc aici că problema subzistă chiar şi acolo unde este posibil să definim scopul într-un mod absolut univoc. Dacă suntem în prezenţa unei asemenea univocităţi, avem de-a face cu o simplă inversiune a unei relaţii cauzale şi, prin urmare, cu o problemă pur „tehnică". De aceea, în toate aceste cazuri, nu există nimic ce ar putea constrânge ştiinţa să nu trateze respectivele reiaţii tehnice de ordin teleologic drept simple relaţii cauzale şi să nu le conceapă în următoarea formă: din y rezultă constant x, respectiv, fiind date condiţiile b l , b2 şi b3, din yl , y2 şi y3 rezultă x. Toate acestea semnifică de fapt acelaşi lucru, iar „omul de acţiune" ar putea extrage de aici foarte uşor „reţete".

Page 45: Weber Sensul Neutralitatii

178 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

Totuşi, pe lângă rolul său care constă, pe de o parte, în elaborarea formelor pur ideal tipice şi, pe de altă parte, în stabilirea unor relaţii cauzale singulare de ordin economic - fiindcă este vorba exclusiv de relaţii de acest gen, în care x trebuie să fie îndeajuns de univoc, iar atribuirea unui efect cauzei sale şi, prin urmare, relaţia mijlocului cu scopul trebuie să fie suficient de riguroase teoriei ştiinţifice a economiei îi revin şi alte sarcini. Ea trebuie să studieze ansamblul fenomenelor sociale pentru a determina în ce măsură sunt ele condiţionate şi de cauze economice: în aceasta constă activitatea de interpretare economică a istoriei şi a societăţii. Pe de altă parte, ea trebuie să studieze modul în care fenomenele şi structurile economice sunt, la rândul lor, condiţionate de fenomenele sociale, ţinând însă cont de diversitatea naturii şi de stadiul de dezvoltare al respectivelor fenomene: aceasta este sarcina istoriei economice şi a socio-logiei economice. în cadrul acestor fenomene intră evident şi în primul rând actele şi structurile politice, mai cu seamă statul şi dreptul garantat de stat. Dar nu este mai puţin evident că fenomenele politice nu sunt singurele care intră în discuţie. Dimpotrivă, trebuie să ţinem cont de totalitatea structurilor ce influenţează economia într-o măsură relevantă pentru inte-resul ştiinţific.

Sintagma „teorie a politicii economice" nu este, evident, cea mai potrivită pentru a desemna ansamblul acestor probleme. Dacă ea continuă totuşi să fie utilizată, aceasta se explică, dintr-o perspectivă exterioară, prin faptul că universităţile sunt locul unde se formează funcţionarii de stat şi, din perspectivă internă, prin faptul că statul dispune de mijloace de presiune suficient de eficace pentru a influenţa puternic economia şi, în consecinţă, prin importanţa practică pe care a căpătat-o reflecţia asupra fenomenelor privind statul. Nu e nevoie să mai repetăm că, în toate aceste cercetări, transformarea relaţiilor „de la cauză la efect" în relaţii „de la mijloc la scop" este posibilă de fiecare dată când rezultatul în discuţie este indicat într-un mod suficient de neechivoc. Toate acestea nu schimbă însă cu nimic relaţia logică dintre sfera „evaluării" şi aceea â „cunoaşterii empirice". Ţinând seama de context, vom spune în încheiere câteva cuvinte despre acest aspect particular.

Dezvoltarea din ultimele decenii şi evenimentele fără precedent la care suntem astăzi martori au sporit formidabil prestigiul statului. Dintre toate comunităţile sociale, statul este singurul căruia îi atribuim în zilele noastre puterea „legitimă" asupra vieţii, morţii şi libertăţii; organele sale fac uz de această putere în perioade de război contra duşmanilor exteriori, iar în perioade de pace şi de război contra rezistenţei interne. în perioade de pace, statul este antreprenorul economic cel mai important şi stăpânul ceJ

Page 46: Weber Sensul Neutralitatii

SENS UL „NEUTRALITĂŢII AXIOLO GICE .. 179

mai puternic pentru a impune biruri cetăţenilor. în perioade de război, el dispune în mod nelimitat de toate bunurile economice ce-i sunt accesibile. Sub forma sa modernă de întreprindere raţionalizată, a fost posibil ca, în multiple domenii de activitate, statui să realizeze ceea ce, indiscutabil, n-ar fi putut realiza, nici măcar aproximativ, nici o altă formă de cooperare socială. A fost aproape inevitabil să se tragă de aici concluzia că statul ar trebui considerat ca „valoarea" ultimă - în special în ceea ce priveşte evaluările din domeniul „politic" - şi că toate activităţile sociale ar trebui, în ultimă instanţă, apreciate în funcţie de interesele determinante pentru existenţa sa. Este vorba aici de o inadmisibilă răstălmăcire care transformă faptele din sfera existenţei în norme ţinând de sfera evaluării, fără a se ţine seama că noi facem abstracţie de absenţa univocităţii consecinţelor ce rezultă din acele evaluări din momentul în care abordăm problema mijloa-celor (destinate „menţinerii" sau „promovării" statului).

Tocmai în legătură cu acest prestigiu al statului trebuie, rămânând în sfera faptelor pure, să facem următoarea remarcă: statul este incapabil să facă o mulţime de lucruri. Şi acest aspect este valabil chiar şi în domeniile care trec prin excelenţă drept ale statului, de pildă, în domeniul militar. Este suficient să observăm anumite manifestări pe care războiul actual ne permite să le constatăm în cadrul armatelor unor state cu caracter multi-naţional*. Ele ne învaţă că liberul devotament, care nu se poate manifesta la comandă, al indivizilor pentru cauza statului ai cărui membri sunt nu este deloc indiferent, nici măcar pentru succesele operaţiunilor militare. în plan economic, vom semnala doar cu titlu de observaţie că materializarea formelor şi principiilor economiei de război în instituţii permanente ale economiei din timp de pace ar putea să conducă foarte rapid la consecinţe care ar afecta planurile ideale ale reprezentanţilor concepţiei expansioniste a statului. Nu este însă aici locul potrivit pentru a discuta mai detaliat acest gen de probleme. în sfera evaluărilor, se poate lesne concepe un punct de vedere potrivit căruia: pe de o parte, ar fi de dorit o cât mai mare creştere a forţei de constrângere a statului, astfel încât el să devină un mijloc de înfrângere a rezistenţelor; pe de altă parte, ar fi de dorit o negare a oricărei valori intrinsece a statului, reducându-1 la rolul unui simplu instru-ment tehnic destinat realizării unor valori total diferite, care-i conferă lui însuşi demnitate şi pe care nu le poate menţine decât cu condiţia să nu-şi renege vocaţia sa de simplu instrument.

Nu avem aici intenţia nici să dezvoltăm o asemenea temă şi nici să pledăm pentru acest punct de vedere sau pentru oricare alt punct de vedere

* Aluzie la situaţia politică şi militară a Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial (n.t.).

Page 47: Weber Sensul Neutralitatii

180 TEORIE ŞI METODĂ ÎN ŞTIINŢELE CULTURII

evaluativ în genere. Totuşi, un lucru trebuie reamintit: dacă există o virtute care i s-ar putea pretinde unui „intelectual de profesie" [berufsmăfiigen Denker], aceasta este obligaţia expresă de a gândi întotdeauna la rece, în sensul unei autorităţi personale în faţa idealurilor, chiar şi a celor mai măreţe, care domină vremelnic o anumită epocă şi, dacă este nevoie, de „a înota contra curentului". „Ideile germane din 1914" au fost un pur produs al literaturii. Expresia „socialismul viitorului" este un mod retoric de a desemna raţionalizarea economiei prin intermediul unei combinaţii între o birocratizare mai amplă şi o gestiune utilitară a afacerilor prin cei interesaţi. Iar atunci când, în loc să se analizeze obiectiv oportunitatea tehnică a măsurilor economice care, în mare măsură, sunt condiţionate de posibi-lităţile financiare, fanatismul prozeliţilor politicii economice imploră nu numai binecuvântarea filosofiei germane, ci şi pe aceea a religiei - cum atât de frecvent se întâmplă astăzi -, eu nu pot vedea în toate acestea altceva decât o aberaţie a gustului literaţilor cărora li se acordă tot mai multă importanţă. Nimeni nu poate prevedea cu certitudine care vor putea fi sau care ar trebui să fie adevăratele „idei germane din 1918", după cc soldaţii care se întorc de pe front îşi vor fi spus cuvântul. Şi viitorul VH depinde neîndoielnic de acele idei.

Traducere de Nicolae Râmbu


Recommended