+ All Categories
Home > Documents > Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

Date post: 23-Jun-2015
Category:
Upload: claudiu-tiberiu-albulescu
View: 5,781 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
107
Universitatea Politehnica din Timişoara Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi MACROECONOMIE - teorie şi aplicaţii - Asist.univ.dr. Claudiu Tiberiu Albulescu
Transcript
Page 1: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

Universitatea Politehnica din Timişoara Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi

MACROECONOMIE - teorie şi aplicaţii -

Asist.univ.dr. Claudiu Tiberiu Albulescu

Page 2: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

2

Page 3: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

3

B B B

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................................................7

I. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE .........................................................................9

1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI ...................................................................................................9 1.2. DOCTRINE MACROECONOMICE..........................................................................................10 1.3. CIRCUITUL ECONOMIC ......................................................................................................12

1.3.1. Categorii de agenţi economici .................................................................................12 1.3.2. Circuitul economic de ansamblu..............................................................................14

1.4. SISTEME ECONOMICE CONTEMPORANE .............................................................................15 1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă..........................................................................16 1.4.2. Caracteristicile economiei centralizate....................................................................17

1.5. APLICAŢII PRACTICE .........................................................................................................18

II. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ.........................................................19

2.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE...............................................................................................19 2.2. CREŞTEREA ECONOMICĂ: FACTORI, CATEGORII ŞI MODELE DE CREŞTERE .........................20

2.2.1. Factorii determinanţi ai creşterii economice ...........................................................21 2.2.2. Tipuri de creştere .....................................................................................................22 2.2.3. Modele de creştere economică .................................................................................23

2.3. MĂSURAREA REZULTATELOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE. INDICATORI AI CREŞTERII

ECONOMICE .............................................................................................................................24 2.4. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ..............................................................................................28

2.4.1. Pilonii dezvoltării.....................................................................................................28 2.4.2. Indicatori ai dezvoltării economice..........................................................................29 2.4.3. Căile dezvoltării economice .....................................................................................30 2.4.4. Dezvoltarea economică durabilă .............................................................................30

2.5. APLICAŢII PRACTICE .........................................................................................................31

III. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE .....................................35

3.1. CONCEPTE ŞI CORELAŢII ...................................................................................................35 3.1.1. Venitul ......................................................................................................................35 3.1.2. Consumul..................................................................................................................35 3.1.3. Economiile................................................................................................................35 3.1.4. Investiţiile.................................................................................................................36

3.2. PRINCIPIUL MULTIPLICATORULUI ŞI ACCELERATORULUI...................................................37 3.3. APLICAŢII PRACTICE .........................................................................................................38

IV. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE............................................................41

4.1. CAUZELE FLUCTUAŢIILOR ACTIVITĂŢII ECONOMICE .........................................................41 4.2. FAZELE CICLULUI ECONOMIC ............................................................................................43 4.3. TIPOLOGIA CICLURILOR ECONOMICE.................................................................................45

4.3.1. Cicluri generale .......................................................................................................45 4.3.2. Cicluri specifice .......................................................................................................46

Page 4: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

4

4.4. POLITICI ANTICICLICE .......................................................................................................47 4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a cererii globale ..................................................47 4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a ofertei globale ..................................................48

V. ECHILIBRUL ŞI STABILITATEA....................................................................................49

5.1. ECHILIBRU VERSUS DEZECHILIBRU ECONOMIC ..................................................................49 5.2. STABILITATEA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ .......................................................................51 5.3. NATURA CRIZELOR ECONOMICE ŞI FINANCIARE ................................................................51 5.4. APLICAŢII PRACTICE..........................................................................................................53

VI. PIAŢA MUNCII. ŞOMAJUL.............................................................................................55

6.1. PIAŢA MUNCII....................................................................................................................55 6.2. ŞOMAJUL...........................................................................................................................55

6.2.1. Şomaj: definiţie şi evaluare ......................................................................................55 6.2.2. Cauze si forme ale somajului....................................................................................56 6.2.3. Implicatii ale somajului si politici de reducere ........................................................57

6.3. APLICAŢII..........................................................................................................................57

VII. INFLAŢIA ..........................................................................................................................59

7.1. CAUZELE ŞI FORMELE INFLAŢIEI........................................................................................59 7.2. MĂSURAREA INFLAŢIEI .....................................................................................................61 7.3. CONSECINŢELE INFLAŢIEI ŞI POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE ................................................62 7.4. CURBA PHILLIPS................................................................................................................64 7.5. APLICAŢII PRACTICE..........................................................................................................65

VIII. POLITICA MONETARĂ................................................................................................67

8.1. ORIGINEA ŞI FUNCŢIILE BANILOR ......................................................................................67 8.2. PIAŢA MONETARĂ. ACTORII PIEŢEI MONETARE .................................................................68

8.2.1. Cererea şi oferta de monedă.....................................................................................68 8.2.2. Actorii pieţei monetare .............................................................................................69

8.3. OBIECTIVELE ŞI MECANISMELE DE TRANSMITERE A POLITICII MONETARE.........................70 8.3.1. Obiectivele politicii monetare...................................................................................70 8.3.2. Mecanismele de transmitere a politicii monetare.....................................................72

8.4. STRATEGII DE POLITICĂ MONETARĂ ..................................................................................74 8.4.1. Ţintirea agregatelor monetare .................................................................................74 8.4.2. Acţiunea asupra ratei dobânzii.................................................................................75 8.4.3. Ţintirea inflaţiei........................................................................................................75

8.5. APLICAŢII PRACTICE..........................................................................................................75

IX. POLITICA FISCALĂ. BUGETUL....................................................................................77

9.1. VENITURILE ŞI CHELTUIELILE BUGETARE ..........................................................................77 9.1.1. Bugetul: definiţie şi principii bugetare.....................................................................77 9.1.2. Categorii de venituri bugetare şi elemente comune ale impozitelor.........................78 9.1.3. Destinaţiile cheltuielilor bugetare............................................................................79

9.2. DEFICITUL BUGETAR ŞI DATORIA PUBLICĂ ........................................................................80 9.2.1. Deficitul bugetar.......................................................................................................80 9.2.2. Datoria publică ........................................................................................................80

9.3. OBIECTIVELE POLITICII FISCALE ........................................................................................81 9.4. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI DE POLITICĂ FISCALĂ ................................................................81

9.4.1. Instrumentele de politică fiscală...............................................................................81 9.4.2. Măsurile de politică fiscală ......................................................................................81

9.5. APLICAŢII PRACTICE..........................................................................................................81

Page 5: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

5

X. PIEŢE FINANCIARE..........................................................................................................83

10.1. PIAŢA BANCARĂ .............................................................................................................83 10.2. PIAŢA DE CAPITAL...........................................................................................................83

10.2.1. Scurt istoric ............................................................................................................83 10.2.2. Evolutia pietei de capital........................................................................................83

10.3. PIAŢA ASIGURĂRILOR .....................................................................................................84 10.3.1. Elementele tehnice ale asigurarilor .......................................................................84 10.3.2. Conceptul de piata in asigurari..............................................................................84

10.4. APLICAŢII PRACTICE .......................................................................................................85

XI. PIAŢA VALUTARĂ ŞI CURSUL DE SCHIMB .............................................................87

11.1. PIAŢA VALUTARĂ............................................................................................................87 11.1.1. Definirea conceptului.............................................................................................87 11.1.2. Operatorii pieţei valutare.......................................................................................87 11.1.3. Piata valutara la vedere si piata la termen ............................................................88

11. 2. CURSUL DE SCHIMB........................................................................................................88 11.2.1. Definirea conceptului.............................................................................................88 11.2.2. Factori determinanţi ai cursului de schimb ...........................................................89 11.2.3. Metode de determinare a cursului..........................................................................89 11.2.4. Previzionarea CV ...................................................................................................90

11.3. REGIMURI DE CURS VALUTAR .........................................................................................90 11.4. APLICAŢII PRACTICE .......................................................................................................90

XII. ECHILIBRUL ECONOMIC EXTERN...........................................................................93

12.1. COMERŢUL EXTERIOR ŞI FLUXURILE DE CAPITAL............................................................93 12.2. BALANŢA DE PLĂŢI .........................................................................................................94

12.2.1. Structura balanţei de plăţi......................................................................................95 12.2.2. Relaţii caracteristice ..............................................................................................97

12.3. APLICAŢII PRACTICE .......................................................................................................97

XIII. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ ................................................99

13.1. GLOBALIZARE VERSUS REGIONALIZARE .........................................................................99 13.1.1. Conceptele de globalizare şi regionalizare ............................................................99 13.1.2. Implicaţiile globalizării........................................................................................101

13.2. INTEGRARE EUROPEANĂ ...............................................................................................102 13.2.1. Criteriile de la Copenhaga...................................................................................102 13.2.2. Criteriile de la Maastricht....................................................................................102 13.2.3. Convergenţa reală................................................................................................103

13.3. PROCESUL DE ADERARE AL ROMÂNIEI LA UE ŞI PAŞII SPRE ZONA EURO .......................104 13.3.1. Scurt istoric al relatiilor Romaniei cu Uniunea Europeana ................................104 13.3.2. România şi zona euro...........................................................................................105

13.4. APLICAŢII PRACTICE .....................................................................................................106

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ..............................................................................................107

Page 6: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

6

Page 7: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

7

B B B

Cuvânt înainte

Această lucrare are ca scop oferirea unor informaţii de bază în domeniul Macroeconomiei, studenţilor din primul an de studiu de la Facultatea de Management în Producţie şi Transporturi din cadrul Universităţii „Politehnica” din Timişoara.

Fiind vorba mai degrabă despre un curs universitar care trebuie adaptat şi îmbogăţit continuu şi nu despre o carte de ceretare, pretenţiile academice sunt unele reduse, informaţiile adresându-se începătorilor. La baza întocmirii sale au stat o serie de manuale consacrate în domeniu.

Conştient de faptul că acest curs poate fi îmbunătăţit în vederea publicării sale, autorul aşteaptă aprecieri critice asupra lucrării, puse la dispoziţia celor interesaţi, pentru îmbunătăţiri în viitor. Timişoara Februarie 2010 Autorul

Page 8: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

8

Page 9: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

9

B B B

I. Introducere în macroeconomie

1.1. Definirea conceptului

Macroeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic în ansamblu (Samuelson, 462). Dacă microeconomia vizează activitatea individuală a agenţilor economici, studiind preţuri, cantităţi şi pieţe individuale, analiza macroeconomică vizează economia în general şi se ocupă de comportamentul agenţilor economici agregaţi. Acest comportament este rezultatul mulţimii de decizii luate de căţre agenţii economici priviţi ca un tot unitar, prin agregare.

Ca urmare, macroeconomia este ansamblul agenţilor economici şi operaţiunile lor, ordonate în categorii în vederea evaluării pe întreaga sferă a producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, cu evoluţia lor oscilantă, cu fenomenele ce o însoţesc: inflaţie, şomaj, balanţă de plăţi, cu ratele de schimb, cu creşterea randamentului pe termen lung, adică creşterea economică1. Totodată, macroeconomia integrează şi politica economică, care influenţează întreaga viaţă economică pe toate componentele.

Preocupându-se de factorii determinanţi ai creşterii economice şi dezvoltării, macroeconomia operează cu noţiuni precum cererea şi oferta globală, inflaţia şi şomajul, politici economice şi financiare, formalizând legăturile dintre acestea.

Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde următoarele elemente2: a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, efectuate de către populaţie (menajele); b) venituri alocate şi cheltuite de întreprinderi (firmele) pentru investiţiile brute; c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi bunuri investiţionale, pe seama veniturilor bugetare (statul); d) cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări.

De cealaltă parte, oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini. Altfel spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile).

Trebuie precizat că, pe lângă analizele la nivel microeconomic (nivel de firmă) şi macroeconomic (nivelul economiei naţionale), ştiinţa economică

1 F. Cătinianu, 2006 2 N. Dobrotă, 1997, p. 281

Page 10: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

10

include şi analize la nivel mezoeconomic (nivel de industrie sau ramură) dar si analize la nivel mondoeconomic (relaţiile economice dintre state). În acest ultim caz putem vorbi despre noţiunea de macroeconomie internaţională.

Problemele esenţiale ale macroeconomiei, identificate cu precădere la începutul anilor ’30, odată cu declanşarea Marii Crize economice, fac referire la reducerea şomajului, la ţinerea sub control a inflaţiei şi la accelerarea creşterii economice. Acestea au fost analizate de John Maynard Keynes, în încercarea sa de a înţelege mecanismul economic care a produs Marea Criză, Keynes fiind considerat totodată părintele macroeconomiei.

Astfel, macroeconomiştii au rolul de a studia interacţiunile dintre variabilele macroeconomice, de a efectua previziuni cu privire la evoluţia acestora şi de a furniza un suport de decizie politicienilor în vederea asigurării echilibrului şi dezvoltării economice. În legătură cu importanţa pe care o au analizele macroeconomice în luarea deciziilor politice, Keynes afirma: „Indiferent că sunt corecte sau eronate, ideile economiştilor şi ale teoreticienilor asupra fenomenului politic sunt mai puternice decât se crede de obicei. De fapt lumea nici nu este condusă de alte forţe. Oamenii de acţiune, care se cred complet imuni la orice influenţă intelectuală, sunt de obicei aserviţi unui oarecare economist decedat.”1

În consecinţă, studiul macroeconomiei şi înţelegerea fenomenelor şi politicilor macroeconomice este important pentru fiecare agent economic datorită influenţei pe care o au politicile macroeconomice asupra activităţii instituţiilor şi firmelor dar şi asupra cetăţenilor în general.

1.2. Doctrine macroeconomice

Aşa cum am precizat, fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez J.M. Keynes2, dar contribuţii precursoare au avut Ragner Frisch (economist norvegian care a introdus pentru prima dată termenul de „macroeconomie” în 1933), Gurnal Mirdal, Michel Kalecki, care au primele studii sistematice în domeniu3. Chiar şi economiştii clasici au abordat subiecte din domeniul macroeconomic, dar nu le-au clasificat ca atare.

Câteva şcoli de gândire au apărut şi s-au dezvoltat în domeniul macroeconomiei, fiecare incluzând mai multe curente. Vorbim în principal de keyneseişti, monetarişti şi neoclasici. Şcoala keyneseistă se concentrează pe cererea agregată pentru a explica nivelul ocupării şi fluctuaţiile economice. În

1 Pentru o descriere a vieţii şi activităţii marilor economişti ai lumii, a se vedea R.L. Heilbroner, „Folozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi doctrinele marilor economişti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. 2 În cartea sa scrisă, publicată în 1936, şi intitulată „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, a apărut pentru prima dată delimitarea clară între domeniile microeconomic şi macroeconomic. 3 F. Cătinianu, Macroeconomie, Editura Mirton, Timişoara, 2006.

Page 11: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

11

cadrul acestei şcoli de gândire primează intervenţionalismul statal, prin intermediul politicilor fiscale şi monetare. Adepţii şcolii keyneseiste consideră că în anumite condiţii deciziile agenţilor economici sunt ineficiente din punct de vedere al rezultatelor macroeconomice (piaţa nu-şi îndeplineşte corespunzător rolul pe care-l are şi e nevoie de o reglare a mecanismului economic prin intervenţii guvernamentale). Această teorie revine întotdeauna în atenţia economiştilor în perioade de criză economică şi financiară.

Dacă şcoala keyneseistă a avut succes în condiţiile în care principala problemă macroeconomică a constituit-o şomajul şi relansarea activităţii, ea nu a putut răspunde provocărilor legate de creşterea inflaţiei în anii ’70. În acest context a apărut şi s-a dezvoltat şcoala monetaristă, al cărei fondator principal este considerat Milton Friedman. Prin cartea sa intitulată „O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-1960”, scrisă împreună cu Anna Schwartz, Friedman arată că inflaţia este „întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar”. În opinia adepţilor acestei şcoli, moneda este relativ deconectată de fundamentele economiei reale şi trebuie acţionat prin intermediul politicilor monetare pentru a controla oferta de monedă şi pentru a corecta astfel dezechilibrele economice. Şcoala monetaristă considera inutilă încercarea de a găsi o soluţie şomajului şi ea a pus bazele teoriei independenţei băncilor centrale.

Însă realitatea a arătat că niciuna dintre aceste şcoli de gândire nu deţine adevărul absolut. În acest context a apărut şcoala neoclasică în anii’70, în care se înscriu oarecum atât idei ale şcolii monetariste, cât şi idei din doctrina keyneseistă, şi care s-a impus către sfârşitul secolului XX1. Neoclasicii pun accent pe anticipaţii raţionale şi stabilitate bugetară, dezvoltând modele ale ciclului economic real.

La începutul secolului XXI, economiştii au continuat doctrina neoclasică, care încearcă să elimine distincţia dintre microeconomie şi macroeconomie. Cea mai mare parte a modelelor macroeconomice simplifică în prezent realitatea şi studiază anumite aspecte particulare ale vieţii economice. Astfel, relaţiile macroeconomice sunt amestecate cu cele microeconomice pentru a găsi un răspuns problemelor economice actuale.

Idiferent de doctrina economică, managementul economic se realizează prin intermediul a două instrumente principale şi anume: politica fiscală şi politica monetară. Alături de aceste două politici principale mai există şi alte instrumente care contribuie la asigurarea stabilităţii şi creşterii economice, printre care amintim politica de reglementare şi supraveghere economică şi financiară sau politicile structurale2. Figura 1 este relevantă în acest sens.

1 Trebuie spus că ideile monetariste se impun atunci când este vorba despre economii în cadrul cărora sistemul financiar este bine dezvoltat. 2 Politicile structurale pot fi considerate ca aparţinând politicii fiscale, dacă se consideră că reformele structurale sunt în strânsă relaţie cu destinaţia cheltuielilor bugetare (politica bugetară). Însă reformele structurale pot fi întreprinse atât prin finanţarea unui anumit sector, cât şi prin schimbarea procedurilor de lucru sau impunerea unor standarde de calitate. Luând ca exemplu sectorul învăţământului, putem considera că dorinţa guvernanţilor de a dezvolta acest

Page 12: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

12

Figura 1.1.: Scopul politicilor macroeconomice

Aşa cum poate fi observat în figura de mai sus, scopul final al acţiunilor

economice de ansamblu este asigurarea dezvoltării economice şi ameliorarea bunăstării cetăţenilor. Acest lucru poate fi înfăptuit prin garantarea unei creşteri economice sănătoase şi sustenabile. Creşterea economică este asfel un obiectiv final pentru politicile publice. Chiar dacă în multe situaţii politica monetară are ca obiectiv final stabilitatea preţurilor (în conformitate cu doctrina monetaristă), acesta trebuie privit ca un obiectiv economic intermediar, care nu face decât să contribuie la asigurarea creşterii. Prin creştere economică sunt găsite soluţii şi pentru problema ocupării forţei de muncă.

Bineînţeles, atingerea scopului final al politicilor macroeconomice este influenţată atât de factori endogeni precum cei prezentaţi mai sus (denumiţi stabilizatori macroeconomici), dar şi de factori exogeni precum starea vremii, starea economiei altor state, situaţiile de criză, războiul, etc. Din această cauză este dificilă găsirea unor soluţii precise problemelor macroeconomice, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că rezultatele finale sunt influenţate de fiecare agent economic sau categorie de agenţi care formează circuitul economic de ansamblu.

1.3. Circuitul economic

1.3.1. Categorii de agenţi economici

Realitatea economică este una complexă, în care faptele, comportamentul şi deciziile agenţilor economici interacţionează. Agenţii economici reprezintă

sector se poate manifesta printr-o alocare considerabilă de fonduri bugetare. Însă dezvoltarea sectorului învăţământului poate avea loc în paralel, prin conceperea unei strategii care să vizeze totodată calitatea actului educaţional, ceea ce face parte tot din cadrul politicilor structurale implementate de autorităţi.

Dezvoltare economică şi bunăstare

Stabilitate şi creştere economică

Politica fiscală - fiscalitate - buget

Politica monetară - rata dobânzii - cursul de schimb, etc.

Alte politici publice - structura economiei - reglementare şi supraveghere

Page 13: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

13

persoane (sau grupuri de persoane) fizice sau juridice, care în calitate de participanţi la viaţa economică îndeplinesc roluri şi au comportamente economice similare1. Relaţiile dintre aceştia (schimburi reale şi monetare) formează circuitul economic.

Gruparea agenţilor economici pe grupe omogene este necesară din cauza diversităţii acestora şi se face în funcţie de criteriile ce corespund cel mai bine scopului urmărit. Astfel, pentru caracterizarea fluxurilor ce corespund proceselor de producţie, agenţii economici sunt grupaţi pe clase de activităţi, iar pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare, agenţii economici se grupează după funcţia principală îndeplinită (producţie, consum, economisire - finanţare, servicii publice) sau după resursele de care dispun. Astfel, agenţii economici se clasifică în: gospodării, întreprinderi nefinanciare, instituţii financiare, administraţii publice şi străinătatea.

Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate de orice persoană sau grup de persoane care locuiesc împreună şi care funcţionează ca o unitate distinctă. Gospodăriile îndeplinesc atât funcţia de consumator, cât şi de producător. Aici se includ familiile şi grupele de persoane care trăiesc împreună. Întreprinderile individuale, adică unităţile de producţie care se confundă cu persoana întreprinzătorului, sunt de asemenea gospodării.

În angrenajul circuitului economic, gospodăria are două funcţii: consumator şi producător. Principala funcţie a gospodăriilor este însă consumul. În cadrul circuitului economic, rolul menajelor este bine identificat. Printre intrări se numără fluxurile de bunuri şi servicii pentru consum furnizate de ceilalţi agenţi şi fluxurile de venituri. În ceea ce priveşte ieşirile, se înregistrează fluxuri de factori de producţie (muncă) furnizate către alţi agenţi şi fluxuri de cheltuieli pentru bunuri şi servicii finale şi economisirea.

Întreprinderile nefinanciare sau firmele îndeplinesc funcţia de producţie de bunuri şi servicii comerciale nefinanciare. Acestea fac obiectul diferitor clasificări (în funcţie de forma de organizare, activitate, natura acţionariatului, etc.), iar principala lor funcţie este cea de producţie. Totodată, întreprinderile nefinanciare sunt şi unităţi consumatoare.

Fluxurile de intrări se caracterizează prin intrări de factori de producţie achiziţionaţi de la alţi agenţi economici, în timp ce costul factorilor de producţie determină fluxurile de ieşiri. Aici se încadrează cheltuieli cu materii prime şi materiale, salarii, taxe şi impozite, etc.

Instituţiile financiare se grupează în instituţii de intermediere financiară (instituţii de credit, leasing, etc.), societăţi de asigurări (care transformă riscurile individuale în riscuri colective) şi societăţi de investiţii financiare (de genul brokerilor bursieri).

Funcţia principală a instituţiilor de credit (băncile comerciale) este finanţarea altor agenţi economici, pe baza resurselor disponibile atrase şi a

1 I. Băbăiţă, G. Silaşi şi A. Duţă, „Macroeconomia”, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999.

Page 14: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

14

resurselor proprii. Societăţile de investiţii financiare intermediază plasamentele pe piaţa de capital, în timp ce societăţile de asigurări au rolul de a asigura protecţie împotriva riscurilor.

Administraţiile, o altă categorie de agenţi economici, sunt formate în principal din administraţii publice (guvern, primării, etc.), dar şi din administraţii private (fundaţii, sindicate, partide, asociaţii culturale, etc.). Funcţia de bază a administraţiilor publice este de a produce servicii necomerciale pentru colectivitate şi de a redistribui venitul şi bogăţia naţională. În cadrul circuitului economic, rolul administraţiilor publice (al statului) a fost evidenţiat pentru prima dată de Keynes. Administraţiile private grupează organisme private fără scop lucrativ, care au rolul de a produce servicii necomerciale, destinate grupurilor respective sau gospodăriilor.

Străinătatea (restul lumii) desemnează celelalte economii naţionale ce influenţează activitatea economică prin fluxuri de bunuri, servicii şi capital. În această categorie intră şi administraţiile străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă (ambasade, anumite instituţii financiare internaţionale, etc.). Străinătatea influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de factori de producţie, bunuri şi servicii şi prin fluxurile de venituri şi cheltuieli.

1.3.2. Circuitul economic de ansamblu

Circuitul economic descrie fluxurile reale şi monetare care au loc în cadrul economiei. Pentru descrierea circuitului economic trebuie cunoscute activităţile (operaţiunile) şi legăturile care apar între agenţii economici.

Activităţile economice cuprind: - operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor (producţie, respectiv consum şi

investiţii); - operaţiuni de repartiţie (salarii, profit, dobânzi, rentă, impozite, subvenţii,

transferuri, etc.); - operaţiuni financiare (crearea, colectarea şi folosirea mijloacelor de

finanţare necesare economiei). Fluxurile (sau legăturile) economice pot fi: - reale (bunuri, servicii şi factori de producţie); - monetare (circuitul veniturilor şi cheltuielilor). Circuitul macroeconomic este descris în Figura 1.2.

Page 15: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

15

Figura 1.2.: Circuitul macroeconomic

Circuitul macroeconomic prezentat mai sus este unul simplificat. De reţinut

că între toate categoriile de agenţi economici luate în considerare există atât fluxuri reale (prezentate prin linii punctate), cât şi fluxuri monetare (linii continue).

De exemplu, între gospodării şi întreprinderi, există următoarele fluxuri reale şi monetare. În cadrul fluxurilor reale, gospodăriile furnizează întreprinderilor forţa de muncă, în timp ce întreprinderile furnizează gospodăriilor bunuri şi servicii. În cadrul fluxurilor monetare, gospodării primesc o remuneraţie în schimbul muncii prestate, sub formă de salariu, iar întreprinderile înregistrează venituri din vânzarea bunurilor şi serviciilor către consumatori.

1.4. Sisteme economice contemporane Sistemele economice sunt ansambluri de activităţi economice interlegate,

evoluând spre satisfacerea nevoilor concrete şi nelimitate ale consumatorilor, prin alocarea resurselor disponibile. Adesea abordarea acestui subiect porneşte de la caractristicile economiei naturale şi ale economiei de schimb. Considerăm însă că în prezent aspectele legate de economia naturală, autarhică, prezintă un interes scăzut. De aceea subiectul va fi dezbătut pe terenul economiei de schimb, definită a fi „acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în

Administraţii publice

Firme

Gospodării

Instituţii financiare

Străinătatea

Taxe

Subvenţii

Bun

uri ş

i ser

vici

i

Tax

e Tax

e

Tra

nsfe

ruri

Forţă de muncă

Bun

uri ş

i ser

vici

i

Salarii

Forţă de muncă

Credite

Credite

Bunuri

Page 16: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

16

care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor”1.

În cadrul economiei de schimb, cele două sisteme economice contemporane care se evidenţiază la nivel internaţional sunt sistemul economiei de piaţă2 şi cel al economiei centralizate3. De reţinut este faptul că niciunul dintre aceste sisteme nu se regăseşte într-o formă pură. Practic, orice sistem economic întâlnit împrumută mai mult sau mai puţin din caracteristicile economiei de piaţă şi din cele ale economiei centralizate, fiecare având un număr important de avantaje şi dezavantaje.

1.4.1. Caracteristicile economiei de piaţă Sistemul ideal capitalist, al economiei de piaţă, se caracterizează prin

următoarele elemente: - agenţii economici, independenţi juridic în faţa legii, îşi exercită liberi

atributele dreptului de proprietate; - firmele trebuie să decidă ce, cum şi pentru cine să producă; - resursele sunt alocate trebuinţelor concurente, prin intermediul

mecanismelor pieţei care se bazează pe proprietatea privată; - principalii participanţii la activitatea economică sunt întreprinzătorii

(urmăresc maximizarea profitului) şi angajaţii (urmăresc creşterea veniturilor salariale);

- concurenţa reprezintă o competiţie între întreprinzători pentru a obţine condiţii cât mai favorabile de a produce („mâna invizibilă” a economiei, aşa cum a numit-o A. Smith);

- sistemul a evoluat de la o competiţie liberă (concurenţă perfectă), la o competiţie tot mai „restrictivă” sau îngrădită, dominată de monopol şi oligopol (concurenţă imperfectă);

- este cel mai performant sistem economic dintre cele cunoscute; - reprezintă o economie parţial dirijată, în care statul intervine doar pentru

ca forţele economice să rămână libere; - după gradul de manifestare al liberalismului economic, respectiv gradul

de intervenţie al statului, se poate face distincţia între: (i) economie clasică şi neoclasică (libertatea economică este practic nelimitată); (ii) economie dirijată parţial (modelul keynesian) şi (iii) piaţă cu liberalism restrâns (intervenţionism sever – face trecerea spre economia de comandă).

1 D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p. 71. 2 Principalele exponente în această categorie pot fi considerate Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii. 3 Ca exemple găsim aici Cuba, Coreea de Nord, China, fostele ţări comuniste din Europa centrală şi de est.

Page 17: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

17

În concluzie, principalele caracteristici ale economiei de piaţă concurenţială sunt pluralismul formelor de proprietate, descentralizarea, libertatea de acţiune şi rolul important pe care îl joacă concurenţa în reglarea activităţii economice.

Principalele avantaje ale economiei de piaţă sunt considerate a fi următoarele1:

- este un sistem flexibil de producere a bogăţiei, în care oamenii trăiesc mai bine decât în orice alt sistem economic cunoscut în istorie;

- modul de alocare a resurselor, sistemul financiar dezvoltat, concurenţa şi libera iniţiativă reprezintă factori interni pentru creşterea eficienţei economice;

- proprietatea privată reprezintă fundamentul acestui sistem şi totodată crează premise favorabile pentru stimularea inovaţiei şi asumarea riscurilor (spiritul antreprenorial);

- sistemul îi elimină de pe piaţă pe cei ineficienţi, prevenind situaţiile de folosire iraţională, pentru o perioadă îndelungată a resurselor.

Dar aşa cum spuneam, economia de piaţă de tip capitalist nu este un sistem perfect de utilizare a resurselor şi de satisfacere a nevoilor. Ea comportă numeroase imperfecţiuni, asociate cu complexitatea sistemului, asimetria informaţională, comportamentul agenţilor economici şi adeseori fenomenul corupţiei, care vor fi tratate în capitolele aferente politicilor macroeconomice.

Astfel, economia de piaţă de tip capitalist prezintă şi câteva limite, printre care se numără de exemplu şi persistenţa unor dezechilibre economice de genul inflaţiei şi şomajului.

1.4.2. Caracteristicile economiei centralizate Economia de comandă sau centralizată are următoarele caracteristici. - resursele sunt alocate de stat, care are loc de planificare (prin intermediul

instituţiilor sale); economie centralizată se mai găseşte astăzi în Cuba; - deciziile provind producţia şi distribuţia sunt luate de către o autoritate

centrală; - reglarea economiei nu este realizată de piaţă, ci de stat; nevoile sunt

satisfăcute astfel incomplet. Economiile foste socialiste nu pot fi considerate “economii pure de

comandă” (în cadrul acestora lipsesc banii şi preţurile, iar trebuinţele sunt satisfăcute prin centre de distribuţie – nu există decât în teorie).

Deşi reprezintă un sistem economic mai puţin performant, acestea au următoarele avantaje:

- angajarea deplină a forţei de muncă (planificată), chiar dacă nu se obţine profitabilitate; astfel, oficial, nu exista şomaj;

- rata scăzută a inflaţiei, pentru că preţurile se stabilesc administrat (fiind totuşi influenţate de piaţa externă);

1 D. Ciucur, I. Gavrilă şi C. Popescu, „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004, p. 83.

Page 18: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

18

- pierderi reduse de resurse datorită existenţei monopolurilor de stat, care, spre deosebire de cele private, nu urmăresc un profit maxim;

- minimizarea efectelor negative (externalităţi negative – poluare, de exemplu), prin controlul statului ;

- o mai mare echitate socială, pentru că discrepanţele în ceea ce priveşte venitul şi averea sunt reduse (discutabil).

Dezavantajele sunt însă mult mai numeroase: - costurile informaţiilor sunt extrem de ridicate (birocraţie); - estimarea cererii este dificilă (preţurile nu se formează pe piaţă); - planurile de producţie sunt nerealiste (raportare greşită); - iniţiativa lipseşte; - nivelul de trai este limitat (în special prin limitarea consumului);

Tranziţia de la o economie centralizată la una de piaţă (sau mixtă), presupune: - crearea condiţiilor implementării treptate a sistemului (legi, instituţii,

pieţe), cu ajutorul reformelor (reformă gradualistă versus reformă radicală) – după 1999, în cazul României reformele au fost impuse de aderarea la UE;

- instaurarea liberalismului economic (liberalizarea preţurilor, importanţa mediului de afaceri);

- privatizarea economiei; - restructurarea activităţii economice şi rentabilizarea acesteia; - dezvoltarea sistemelor fiscale şi bugetare; - asigurarea unor costuri sociale ale tranziţiei suportabile de către piaţă.

1.5. Aplicaţii practice Ce înţelegeţi prin:

- macroeconomie - rolul macroeconomiştilor - agenţi economici - circuit economic?

Page 19: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

19

B B B

II. Creşterea şi dezvoltarea economică

2.1. Delimitări conceptuale

Economiile lumii se află într-o continuă stare de mişcare, în vederea atingerii obiectivelor lor de dezvoltare şi progres. Această evoluţie a economiilor este evaluată în principal pe baza creşterii economice. Ca urmare, creşterea economică arată rezultatele pe care le înregistrează o economie, într-o anumită perioadă de timp. Creşterea economică poate fi definită totodată ca o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin sporul produsului naţional real în decursul mai multor ani1. Ea este înţeleasă ca un proces de sporire a capacităţii unei economii naţionale de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri şi servicii de producţie şi consum2.

Plecând de la afirmaţiile de mai sus, putem asocia în sens larg procesul creşterii economice cu ansamblul modificărilor (pozitive sau negative) ce au loc în dimensiunile rezultatelor macroeconomice într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an) şi într-un spaţiu dat (interiorul economiei naţionale). În sens restrâns, creşterea semnifică sporirea cantitativă a activităţilor şi rezultatelor acestora, pe ansamblul economiei şi pe diferitele ei subsisteme3.

De cealaltă parte, dezvoltarea economică, studiată în amănunt în subcapitolul 2.4, reprezintă un proces mult mai larg. Ea este considerată o creştere economică pe termen lung şi reprezintă practic o trecerea de la o stare existenţială a macroeconomiei la o situaţie superioară. Dezvoltarea economică poate fi definită ca fiind ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce survin atât în procesele economice cât şi în mecanismele de funcţionare a economiei şi în modul de gândire al societăţii4. Relaţia între creşterea economică şi dezvoltarea economică este una ca de la parte la întreg.

Un alt concept înrudit cu cele de creştere şi dezvoltare economică este cel de progres economic. N. Dobrotă consideră progresul economic un efect în timp al creşterii şi dezvoltării economice în timp ce I. Băbăiţă, G. Silaşi şi A. Duţă, afirmă că progresul economic evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare etapă, în raport cu etapele anterioare5.

1 Op. cit., F. Cătinianu, 2006, p. 2 V. Duran, „Economie. Teorie şi practică”, Vol. II, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 82. 3 Op. cit. N. Dobrotă, 1997, p. 312 4 Idem, p. 313 5 I. Băbăiţă et al., p. 151

Page 20: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

20

O interpretare mult mai complexă a progresului economic este cea dată de F. Cătinianu, la care subscriem şi noi. Autorul arată că progresul economic este linia ascendentă, sau sensul ascendent al dezvoltării economice1. Este atât proces al dezvoltării economice cât şi produs al acesteia. Aceasta înseamnă că susţine şi creşterea şi dezvoltarea economică din ipostaza de factor al acestora, dar este şi consecinţă (rezultat) a acţiunii lor prin aceea că se materializează în sporire a productivităţii şi a produsului naţional. În consecinţă, relaţia dintre creştere, dezvoltare şi progres economic (tehnnic, social, etc.) este prezentată astfel:

Figura 2.1.: Creştere, dezvoltare, progres

Creşterea economică aduce progres prin prisma sporirii resurselor

disponibile procesului de inovare şi ameliorare a proceselor economice. Invers, progresul economic în general şi cel tehnic în particular, reprezintă un factor al creşterii economice. Atât creşterea cât şi progresul favorizează după cum vom vedea dezvoltarea economică şi primesc suportul acesteia. Putem afirma că reprezintă latura cantitativă şi calitativă a acesteia. Un stat dezvoltat asigură condiţiile unei creşteri economice sustenabile şi mai ales a progresului economic.

2.2. Creşterea economică: factori, categorii şi modele de creştere

Problema creşterii economice a trezit interesul unui număr important de specialişti şi reprezintă una dintre cele mai mediatizate teme de interes economic. Originea teoriilor creşterii economice nu se cunoaşte cu precizie dar se pare că lucrarea lui F. Quesnay intitulată „Tabloul economic” este o lucrare de pionierat în domeniu, ce prezintă primul model al conexiunilor din economie. Aşa cum am văzut, creşterea economică reprezintă un proces complex ce este influenţat de numeroşi factori.

1 Op. cit., F. Cătinianu, 2006

Dezvoltare economică

Creştere economică

Progres economic

Page 21: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

21

2.2.1. Factorii determinanţi ai creşterii economice

Factorii care influenţează creşterea economică pot fi grupaţi în factori

direcţi precum munca, natura, capitalul şi neofactorii1, precum şi în factori

indirecţi, ce ţin de cererea agregată, rata economiilor şi a investiţiilor, productivitate, climatul de afaceri internaţional, migraţia forţei de muncă, proprietatea privată, liberalizarea economică, stabilitatea monetară şi financiară, etc. Dacă prima categorie de factori arată latura cantitativă a creşterii influenţând procesul pe termen lung, cei din urmă factori constituie latura sau dimensiunea calitativă a creşterii, influenţând-o în special pe termen scurt (au deci efecte temporare asupra creşterii). În ultima perioadă se consideră că factorii indirecţi joacă un rol important în asigurarea creşterii economice.

Munca reprezintă unul din factorii de producţie care contribuie la creşterea economică. Majorarea ofertei de muncă contribuie la obţinerea mai multor bunuri şi servicii ceea ce determină îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economice. Dar sporul de forţă de muncă este la rândul său influenţat de factori precum sporul natural demografic, migraţia, rata de ocupare sau productivitatea muncii (factori indirecţi ai creşterii). Se înţelege că o structură demografică în care predominantă este populaţia tânără arată potenţialul de creştere al economiei. Important este şi fenomenul migraţionist care completează sau suplineşte lipsa de creştere a populaţiei. Însă o importanţă deosebită în asigurarea creşterii economice o au rata de ocupare, care arată potenţialul productiv al forţei de muncă dar şi productivitatea muncii. De aceea ţările dezvoltate, care nu se bucură de un spor natural demografic ridicat, controlează fenomenul migraţionist şi în acelaşi timp suplinesc latura cantitativă a muncii printr-o productivitate ridicată, ceea ce arată că rezultatele economice raportat la efortul depus (populaţia ocupată) sunt ridicate.

De reţinut că sporul populaţiei ocupate trebuie să fie devansat de productivitatea marginală a muncii pentru ca creşterea să fie sustenabilă2.

Contribuţia naturii la creşterea economică poate fi arătată prin abundenţa resurselor naturale, ale solului şi subsolului. Acţiunea acestora este strict restrictivă dat fiind caracterul lor limitat, motiv pentru care, pe termen scurt, ele se manifestă ca o constantă3.

Resursele naturale sunt aşa cum vom vedea un pilon important al dezvoltării, dar contribuţia lor la creşterea economică este condiţionată de elemente precum progresul tehnic, posibilitatea de exploatare a resurselor naturale, etc.

Capitalul contribuie direct la procesul creşterii economice datorită caracterului său productiv, amplificat de un randament ridicat. El reprezintă o consecinţă a investiţiilor nete care sunt la rândul lor un efect al economisirii 1 În cadrul neofactorilor întâlnim progresul tehnic, informaţia, inovarea, etc. 2 Înţelegem prin creştere economică sustenabilă un proces de creştere de durată, care nu se caracterizează prin fluctuaţii ale activităţii economice. 3 F. Cătinianu, 2006

Page 22: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

22

(logica teoriei keyneseiste). Legătura dintre stocul de capital şi creşterea (economică) este evidentă, ele fiind direct proporţionale.

Dimensiunea cantitativă a capitalului (sau a factorului material) se prezintă sub forma volumului de capital real în exploatare în timp ce dimensiunea calitativă este sintetizată prin productivitatea capitalului real. Şi în acest caz se pune accent pe eficienţa marginală a capitalului. La nivelul economiei naţionale, este tocmai venitul sau produsul suplimentar anual ce se obţine de pe urma surplusului stocului de capital.

Neofactorii sunt reprezentaţi de factorul informaţional-tehnologic şi procesul de inovare. Informaţia constituie o resursă economică activă care îmbracă diferite forme şi este utilizată în mod diferit în cadrul procesului economic. În prezent reprezintă un determinant de prim rang al creşterii dar tocmai din cauza diversităţii formelor pe care le îmbracă este cu greu încorporată în modelele macroeconomice de creştere.

Procesul de inovare arată potenţialul de a introduce progres şi eficienţă în actul economic. Când tehnica se îmbunătăţeşte, tehnologiile se perfecţionează iar combinarea factorilor tradiţionali de producţie este optimă, cu acelaşi consum de factori de producţie clasici1 se obţine o producţie mai mare (sau aceeaşi producţie se obţine cu factori mai puţini). Aceasta arată că progresul tehnic, rezultat al procesului de inovare, asigură o mai înaltă valorificare a resurselor materiale şi umane date şi, în acelaşi timp, el este însuşi un factor de economică susţinută.

Progresul economic indus prin inovare determină efecte multiple2: - contribuie la ameliorarea randamentului sistemelor de producţie; - contribuie la obţinerea economiilor de scară prin reducerea costurilor medii

de producţie; - limitează costurile ecologice şi sociale ale creşterii economice; - determină restructurarea pe sectoare şi ramuri a economiilor naţionale. Potenţialul de inovare este condiţionat de importanţa acordată activităţii de

cercetare. Ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în Produsul Intern Brut (PIB) este mult mai ridicată în cazul ţărilor dezvoltate.

2.2.2. Tipuri de creştere

Plecând de la cele enunţate mai sus şi de la latura cantitativă şi cantitativă a factorilor dezvoltării economice pot fi identificate două tipuri de creştere economică: extensivă şi intensivă. Aceste tipuri de creştere arată modul în care se combină factorii de producţie3.

Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează printr-o contribuţie preponderentă a laturilor cantitative a factorilor (direcţi) la creşterea economică. 1 Munca, natura şi capitalul sunt consideraţi factori clasici de producţie, iar munca şi natura, excluzând capitalul, sunt numiţi factori de producţie primari. 2 I. Băbăiţă et al., 1999,, pp. 158-159; N. Dobrotă, 1997, p. 153. 3 N. Dobrotă, 1997, p. 153.

Page 23: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

23

Acest tip de creştere caracterizează acele ţări care nu au putut sau nu pot să-şi valorifice la un nivel superior potenţialul lor economic.

Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere. Acest tip de creştere este specific ţărilor avansate, ce au capacitatea de a genera şi absorbi progresul tehnologic. Caracteristic lor este faptul folosesc resurse puţine şi au rezultate mari (le valorifică superior).

Însă cele două tipuri de creştere prezentate nu sunt total separate. De obicei în fazele de început ale procesului de dezvoltare economică a statelor predomină tipul de creştere extensivă, urmând ca factorii calitativi, ce caracterizează tipul intensiv de creştere, să câştige progresiv în importanţă.

Există deci şi un al treilea tip de creştere economică – cel intermediar. El se află la graniţa celorlalte şi presupune contribuţii aproximativ egale ale celor două categorii de laturi ale factorilor determinanţi ai creşterii.

Beneficiile asociate creşterii economice sunt importante. Ele sunt asociate în primul rând cu creşterea nivelului bunăstării şi cu dezvoltarea economică. Totodată creşterea economică generează noi locuri de muncă contribuind la reducerea sărăciei. Aşa cum am precizat anterior, creşterea este asociată cu sporirea capitalului investiţional, ceea ce contribuie la progresul tehnic, suport al creşterii viitoare.

Însă ritmurile galopante de creştere pot avea repercusiuni negative. În primul rând acest proces poate deveni nesustenabil fiind generat nu de creşterea productivităţii şi de progres tehnic ci de creşterea gradului de îndatorare şi de fenomene speculative, condiţii în care corecţiile sub forma crizelor economice cât şi presiunile inflaţioniste devin importante. În al doilea rând se consideră că beneficiile asociate creşterii nu sunt distribuite în mod echitabil tuturor participanţilor la obţinerea sa. Apoi creşterea susţinută este asociată cu reducerea pe măsură a volumului resurselor disponibile şi cu externalităţi negative de genul dezastrelor ecologice.

Beneficiile asociate creşterii economice au determinat cercetătorii să construiască modele de creştere care să explice acest fenomen.

2.2.3. Modele de creştere economică

Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-matematică corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază ansamblul de factori care concură la creşterea producţiei naţionale pe ansamblu sau pe locuitor. Pentru o prezentare detaliată a acestor modele a se vedea E.C. Enache (2009).

Câteva dintre aceste modele sunt: - Modelul Kalecki: asociază ritmul de creştere a venitului naţional cu rata

investiţiilor;

Page 24: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

24

- Modelul Harrod: rata garantată (decizii individuale agregate), rata naturală (fundamente economice), rata de facto (înregistrată);

- Modelul Solow: rolul progresului tehnic.

2.3. Măsurarea rezultatelor activităţii economice. Indicatori ai creşterii economice

Rezultatele macroeconomice reprezintă ieşirile asociate activităţii agenţilor economici agregaţi. Activitatea agenţilor economici agregaţi se apreciază tot astfel cum se apreciază şi rezultatele activităţilor la nivelul unităţilor economice iar măsurarea sa are loc de către instituţii specializate. Este folosit un sistem de indicatori sintetici (indicatori macroeconomici), iar ca metodă principală se utilizează sistemul conturilor naţionale (SCN).

Pe baza informaţiilor oferite, măsurarea economică a rezultatelor macroeconomice se face folosind indicatorii:

- produsul intern brut (PIB); - produsul intern net (PIN); - produsul naţional brut (PNB); - produsul naţional net (PNN); - venitul naţional (VN); - produsul global brut (PGB). Cel mai important indicator, reprezentând indicatorul de referinţă pentru

măsurarea rezultatelor economice, este PIB-ul, care aşa cum vom vedea, stă la baza estimării creşterii economice.

A. Produsul intern brut (PIB), exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de calcul, obişnuit, de un an. Poate fi definit de asemenea ca valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale, de piaţă, realizate cu ajutorul factorilor de producţie din interiorul unei ţări, într-o perioadă de timp determinată. PIB poate fi exprimat în preţurile factorilor de producţie sau în preţurile pieţei

Există trei metode principale de determinare a PIB-ului: a) Metoda producţiei În acest caz, PIB poate fi definit ca mărimea valorii adăugate brute agregate

a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse de agenţii economici autohtoni şi străini. Valoarea adăugată reprezintă contribuţia întreprinderii la producţia naţională. Cantitativ este diferenţa dintre preţul produsului finit şi consumurile intermediare.

PIB = Σ VAb

iar

Page 25: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

25

VAb = p*Q-Ci

unde: VAb este valoarea adăugată brută; p-Q, reprezintă valoarea producţiei; Ci sunt costurile cu materii prime (consumurile intermediare), adică consumul de factori materiali într-un proces de producţie, în vederea creării de bunuri şi servicii. Dacă din VAb se deduce valoarea amortizării capitalului fix (A) se ajunge la valoarea adăugată netă.

VAn = VAb – A

b) Metoda veniturilor Constă în însumarea veniturilor ce reprezintă remunerarea factorilor de

producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri, ş.a.) cu alocările pentru consumul de capital fix. Nu sunt incluse şi venituri care rezultă din transferuri (pensii, alocaţii ajutoare).

Mărimea obţinută prin însumarea veniturilor care remunearează factorii de producţie (Vf) cu consumul de capital fix sau amortizarea (A) reprezintă PIBpf (exprimat în costul factorilor). Pentru a ajunge la PIBpp (exprimat în preţurile pieţei), trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile de exploatare.

PIBpf = Vf + A

PIBpp = Vf + A + Iind - Sexp

c) Metoda cheltuielilor Este cea mai des utilizată metodă şi presupune agregarea cheltuielilor pentru

achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală. PIB însumează cheltuielile pentru: consumul final privat şi public (CF), formarea brută a capitalului fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (VS) la care se adaugă exportul net de bunuri (EN), ca diferenţă între exporturi (EX) şi importuri (IM).

PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM)

Se observă că indicatorul macroeconomic PIB evaluează activitatea

agenţilor economici naţionali şi străini numai de pe teritoriul ţării, nu şi a celei desfăşurate peste graniţă. Din acest motiv, produsul total este intern.

Indicatori derivaţi ai PIB: - PIB nominal - măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale

perioadei de calcul - PIB real - reflectă modificarea producţiei fizice în economie, prin

exprimarea tuturor bunurilor finale produse în preţurile unui an de referinţă, numite preţuri constante.

Page 26: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

26

- Deflatorul PIB – este raportul dintre PIB nominal şi PIB real (pentru acelaşi an). El reprezintă o alternativă pentru indicele preţurilor de consum (IPC), utilizat în estimarea inflaţiei.

Deflator PIB = PIB nominal / PIB real

Aşa cum am precizat, creşterea economică se măsoară prin evoluţia PIB real

(variaţia relativă - %). Acest indicator arată rata de creştere economică:

100*)(

100*(%)0

01

0 t

tt

t PIB

PIBPIB

PIB

PIBPIB

−=

∆=∆

Poate fi determinat de asemenea volumul viitor al PIB-ului real, cu ajutorul

formulei:

)(PIB* g)(1 PIB t0n

tn +=

unde: PIBtn reprezintă volumul PIB real după n ani, în condiţiile în care PIBt0 este volumul PIB în perioada de referinţă iar g este rata de creştere economică pentru cei n ani (se consideră constantă sau medie).

Pentru a estima în câţi ani PIB îşi va dubla volumul, poate fi aplicată „regula

lui 72”. Această regulă este utilizată de obicei pentru estimarea timpului în care investiţiile îşi dublează volumul, dar poate fi utilizată şi în cazul PIB. Astfel:

n = 72/g

unde: n este numărul de ani în care PIB-ul îşi dublează volumul, iar g este rata anuală de creştere economică.

Pentru estimarea evoluţiei PIB dar şi pentru a vedea dacă factorii de

producţie au fost folosiţi la capacitatea maximă, se utilizează noţiunile de PIB potenţial (estimat cu ajutorul filtrului Hodrick-Prescott sau pe baza productivităţii totale a factorilor – TFP1) şi de gap-ul PIB-lui (ecartul PIB-ului întregistrat vis-a-vis de PIB-ul potenţial).

B. Produsul intern net (PIN), reprezintă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor destinate consumului final, care au fost produse în ţară de către agenţii economici autohtoni şi străini, în perioada de calcul determinată. PIN se determină prin scăderea din PIBpp a amortizării.

1 Total Factor Productivity.

Page 27: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

27

PINpp = ΣVAn = PIBpp - A

C. Produsul naţional brut (PNB), reflectă rezultatele agenţilor economici autohtoni care funcţionează în interiorul ţării sau în afara acesteia, obţinute în perioada de calcul dată. Cantitativ este dat de mărimea PIB, la preţurile pieţei, corectat cu soldul valorilor adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimat tot în preţurile pieţei. Acest sold poate fi pozitiv sau negativ în funcţie de ordinea de mărime în care s-au obţinut rezultatele. Astfel PNB este mai pare decât PIB-ul când agenţii economici autohtoni aduc mai multă valoare adăugată din exterior (soldul este pozitiv) şi mai mic, dacă agenţii economici străini obţin în interior, comparativ, o valoare adăugată mai mare (soldul este negativ).

PNBpp = PIBpp ± SVAb

PNB-ul reflectă, prin urmare, activitatea agenţilor economici naţionali

desfăşurată atât în interiorul ţării cât şi în afara ei şi ajustată cu producţia obţinută de firme deţinute de rezidenţi din străinătate.

Şi în cazul PNB, se face distincţie între PNB nominal şi PNB real. În prima

situaţie, calculul se face în preţuri curente (ale perioadei), iar în cel de al doilea caz, calculul indicatorului se face în preţuri constante (ale unui an dat, considerate neschimbate). Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este numit deflatorul PNB, puţin utilizat în practică.

D. Produsul naţional net (PNN), reprezintă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici naţionali în interiorul ţării şi în exterior. Mărimea sa este dată de diferenţa dintre PNB şi deprecierea capitalului fix (A), adică:

PNNpp = PNBpp - A

E. Venitul naţional (VN) exprimă valoarea totală a tuturor veniturilor (sau

preţurilor) realizate de factorii de producţie pe parcursul unui an. Indicatorul este un alt mod de calcul al valorii producţiei totale, adică prin însumarea veniturilor factorilor (salarii, rente, dobânzi, profituri), indiferent dacă rezultatul sunt bunuri economice finale ori intermediare.

Dacă venitul naţional se exprimă în preţul pieţei este similar PNN:

VNpp = PNBpp - A În cazul în care se exprimă în preţul factorilor (sunt excluse influenţele

taxelor indirecte din preţurile pieţei), venitul naţional reprezintă PNB, şi el exprimat în aceleaşi preţuri ale factorilor, fiind denumit venit naţional brut.

Page 28: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

28

VNpf = VNpp - Iind

F. Produsul global brut (PGB), reflectă valoarea totală a bunurilor

materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Indicatorul cuprinde înregistrări repetate ceea ce duce la încărcarea valorii totale, la denaturarea ei prin supraestimare. Cantitativ, PGB este egal cu:

PGB = PIB + Ci

Sau

∑∑ ∑== =

+==n

ii

n

i

n

iii CPFPGPGB

11 1

unde: PGi este produsul global realizat de fiecare sector de activitate, PFi reprezintă produsul final realizat în fiecare sector de activitate, Ci este consumul intermediar din fiecare sector de activitate iar i este numărul sectoarelor economice.

2.4. Dezvoltarea economică

Economiile naţionale nu reprezintă sisteme statice, ci entităţi vii, în continuă mişcare, care se modifică în timp sub acţiunea forţelor care provin atât din mediul intern, cât şi din cel extern. Această stare de fapt a economiei se defineşte prin ceea ce numim dinamică. Ea reprezintă mişcarea continuă, evoluţia economiei, transformarea sa în timp. Una din dimensiunile care caracterizează desfăşurarea vieţii economice este dezvoltarea economică, care reprezintă o stare a economiei ca întreg. Această stare diferă de creşterea economică sau de progresul economic, dar împreună cu acestea reflectă dinamica economiei în ansamblu. Dinamica economiei ilustreză evoluţia în timp a acesteia, reliefând faptul că perioadele de creştere, dezvoltare şi progres alternează cu cele de decădere.

Aşa cum vom vedea în continuare, conceptul de dezvoltare economică este un concept multidimensional.

2.4.1. Pilonii dezvoltării Dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică, creşterea

rezultatelor macroeconomice pe termen lung, conducând la transformarea ireversibilă a configuraţiei economiei. În acest context, toţi factorii care conduc

Page 29: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

29

la creşterea economică (resursele umane, resursele naturale, formarea capitalului, progresul tehnic şi inovaţia) reprezintă piloni ai dezvoltării economice.

Spre deosebire de creşterea economică care pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice (producţia de bunuri şi servicii), dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei economice, corelate cu transformarea pe care schimbările economice o generează asupra modului şi nivelului de trai şi comportament al oamenilor, cât şi asupra raportului faţă de mediul înconjurător.

În cadrul dinamicii economice, o creştere a producţiei totale sau pe cap de locuitor care este însoţită de schimbări structurale majore şi ireversibile ale economiei, ale modului de trai şi ale calităţii vieţii populaţiei se transformă în proces de dezvoltare economică. Dezvoltarea economică înseamnă în esenţă procesul de trecere a economiei de la o formă anume a evoluţiei sale la o alta, calitativ superioară, caracterizată prin noile raporturi tehnico-economice şi economico-sociale ce apar în procesul de creştere.

2.4.2. Indicatori ai dezvoltării economice

Dezvoltarea economică acoperă două dimensiuni: una cantitativă – creşterea economică şi una calitativă – schimbarea structurilor economiei naţionale care este indusă de creşterea economică. Dezvoltarea economică duce la o economie avansată care produce mult şi de calitate, generând bogăţie şi bunăstare. Datorită caracterului său multidimensional şi celor două dimensiuni care o compun, este nevoie de un set de indicatori pentru a obţine o evaluare mai relevantă a dezvoltării economice. Astfel, cei mai folosiţi indicatori de apreciere a dezvoltării economice sunt: - rata medie anuală de creştere a PIB-ului pe cap de locuitor; - nivelul PIB-ului per capita; - rata medie anuală de creştere demografică; - rata investiţiilor; - raportul dintre capital şi muncă; - ponderea sectorului serviciilor în PIB; - infrastructură şi servicii sociale; - resursele de hrană; - serviciul datoriei externe.

Nivelul şi calitatea acestor indicatori sunt diferite pe ţări, chiar şi pentru

aceeaşi ţară în perioade de timp diferite, fiind influenţate de răspândirea inegală a resurselor economice între state, de capacitatea diferită de valorificare a potenţialului economic, de condiţionalităţile istorice, politice, tradiţionale, etc.

Ţările dezvoltate economic sunt acele ţări care realizează indicatori de nivel şi de calitate mai înalte. La polul opus se regăsesc ţările a căror dezvoltare economică este slabă, iar tările cu dezvoltare economică medie se situează între

Page 30: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

30

aceste două categorii. Această împărţire a ţărilor are la bază criteriul gradului de dezvoltare economică, care reflectă decalajele economice existente între statele lumii.

Conform acestui criteriu referitor la nivelul de dezvoltare, este considerată ţară dezvoltată acea ţară care are un PIB pe locuitor relativ mare (peste 12.000 $), o structura economică avansată (serviciile depăşind 50% din PIB) şi care se caracterizează printr-un standard de viaţă înalt. Aceste ţări prezintă o creştere economică înaltă în raport cu creşterea populaţie (raportul variind de la 3/1 la 8/1), o putere de cumpărare ridicată şi o datorie externă de maxim 60% din PIB. Din contră, o ţară slab dezvoltată (sau subdezvoltată) are un PIB per capita redus (sub 1000 $), un nivel de trai scăzut, o rată de creştere demografică ridicată, superioară ratei de creştere economică care este relativ mică, investiţii reduse şi infrastructură deficitară. Ţările mediu dezvoltate prezintă trăsături caracteristice ambelor categorii de ţări menţionate anterior, care se manifestă însă în proporţii diferite.

2.4.3. Căile dezvoltării economice Dezvoltarea economică poate fi obţinută prin: - sporirea capitalul (investiţii) concomitent cu creşterea eficienţei sale (în

acest scop va trebui motivat capitalul naţional prin acumularea economiilor şi transformarea lor în investiţii);

- perfecţionarea managementului organizaţional (deciziilor managerilor au la bază un mare volum de informaţii de variate tipuri iar pentru a fi viabile trebuie să fie prompte);

- reducerea disparităţilor economice (vezi cazul UE); - promovarea pluralităţii formelor de proprietate viabile, şi liberalizarea

pieţelor (gestiune eficientă, competiţie); - încurajarea activităţilor autohtone, selectiv, pentru folosirea capacităţilor

de producţie interne (mobilizarea întregului potenţial economic pe acele activităţi pentru care ţara respectivă dispune de priorităţi şi avantaje relative);

- încurajarea exporturilor.

2.4.4. Dezvoltarea economică durabilă

Dezvoltarea durabilă economico-socială este o modalitate dinamică structurală ascendentă a economiei care să susţină progresul uman nu numai la nivel naţional şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru o lungă durată de timp.

Principii la nivel internaţional: - principiul asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare; - principiul politicii inegalităţii economico-sociale; - principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual culturale; - principiul suveranităţii populaţiei;

Page 31: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

31

- principiul responsabilităţii reciproce. Dezvoltarea economică durabilă este caracterizată de următoarele elemente: - compatibilitatea permanentă a mediului creat de om cu mediul natural; - egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed; - interpretarea prezentului prin prisma viitoarului; - accentul pe ecologie şi geoeconomie atunci când se analizează problema

bunăstării generale; - gestionarea unor elemente precum controlul poluării, al încălzirii globale, a

sistemului educaţional şi a sistemului de indicatori specifici după care se apreciază calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.

2.5. Aplicaţii practice

A. Ce înţelegeţi prin: - creştere economică - dezvoltare economică - produsul intern brut?

B. Probleme:

1. Presupunem că bunul final este pâinea produsă şi vândută consumatorilor pe baza activităţii succesive a următorilor agenţi: Stadii de producţie Incasari totale (RON) VAb (RON) Ferma care cultiva grau 1.000.000 1.000.000 (1.000.000 –

0) Moara care vinde faina 1.800.000 800.000 (1.800.000 –

1.000.000) Brutaria care vinde paine 3.000.000 1.200.000 (3.000.000 –

1.800.000) Produsul global Consumul intermediar Valoarea adăugată cumulativ (PIB)

5.800.000 - -

- 2.800.000 3.000.000

Rezultă că PIB = PGB + Cmp

Page 32: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

32

2. PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM) Exemplu : Indicatori Mld. RON (preţuri curente, ale

perioadei) CF 213.772,8 FBCF 55.074,2 VS - 501,3 EN -17.865,5 PIBpp 250.480,2 3. Să se determine PNBpp ştiind că : Vf = 1000 A = 100 Ind = 200 Sexp = 10 SVAb = -50 PNBpp = PIBpp + SVAb PIBpp = Vf + A + Iind + Sexp = 1310 PNBpp = 1310 – 50 = 1260 4. Se dau următoarele date : Consum final public = 1000 Consum final privat = 10000 Cheltuieli de investiţii (FBKF) =3000 Variaţia stocurilor = 100 Exporturi = 2500 Importuri = 3000 PIBpp= ? PIBpp = CF + FBCF + VS + (EX – IM) = (1000+10000) + 3000 + 100 + (2500-3000) = 13600

Page 33: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

33

5. Exemplu : Evoluţia PIB nominal, PIB real şi a deflatorului în România, în 1990-1997 Indicatori 1990 1991 1995 1997 PIB nominal - mld. ROL 857,9 2203 ,9 72135,5 250480,2 - dinamică (%)

100 256,9 8408,4 29196,8

PIB real - mld. ROL 857,9 747,2 770,4 762,9 - dinamică (%)

100 87,1 89,8 88,9

Deflatorul PIB 100 294,9 9363,4 32832,8 IPC (%) 100 270,2 9353,4 33076,9 *) In prezent se lucreaza în preţurile constante ale anului 2000. In tabelul de mai sus se lucreaza cu preţuri constante ale anului 1990. 2007 : PIB real (762,9 ) = PIB nominal (250480,2) : Deflator (32832,8) 6. Poate fi determinată de asemenea volumul viitor al PIB-ului real, cu ajutorul formulei:

PIBtn = (1+g)n

*(PIBt0) unde: PIBtn reprezintă volumul PIB real după n ani, în condiţiile în care PIBt0 este volumul PIB în perioada de referinţă iar g este rata de creştere economică pentru cei n ani (se consideră constantă sau medie).

7. Pentru a estima în câţi ani PIB îşi va dubla volumul, poate fi aplicată „regula lui 72”. Această regulă este utilizată de obicei pentru estimarea timpului în care investiţiile îşi dublează volumul, dar poate fi utilizată şi în cazul PIB. Astfel:

n = (72/g)

unde: n este numărul de ani în care PIB-ul îşi dublează volumul, iar g este rata anuală de creştere economică.

Page 34: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

34

Page 35: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

35

R R R

III. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile

3.1. Concepte şi corelaţii

3.1.1. Venitul Venitul naţional sau produsul naţional (Y) este egal cu utilizările pe care le

capătă, constând din consumul final (C) şi investiţii (I). Y = C + I

3.1.2. Consumul Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri

şi servicii destinate satisfacerii directe a nevoilor generale ale societăţii. Raportul procentual dintre consum şi venit poartă numele de înclinaţie spre

consum. Aceasta se prezintă sub două forme: - înclinaţia medie spre consum (c), care arată câte unităţi de consum se pot

satisface cu o unitate de venit:

Y

Cc =

- înclinaţia marginală spre consum (c’), care arată efectul modificării cu o unitate a venitului, asupra consumului

Y

Cc

∆='

0<c’<1.

3.1.3. Economiile Economiile reprezintă surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum

sau reprezintă partea din venitul disponibil care este economisită. S = Y – C şi Y = S + C Ele se află într-un raport funcţional cu venitul: la o anumită modificare a lui

Y are loc o modificare a lui S, fie liniară şi constantă, fie curbilinie şi crescătoare când venitul creşte.

Relaţia dintre venit şi economii arată la rândul său două lucruri:

Page 36: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

36

- care este raportul dintre economii şi venit – înclinaţia medie dpre economii (s);

Y

Ss =

- cu cât sporesc economiile la o creştere cu o unitate a sporului de venituri – înclinaţia marginală spre economii (s’).

Y

Ss

∆='

Din relaţia de calcul a înclinaţiei marginale spre economii (s’) şi a înclinaţiei marginale spre consum (c’), rezultă:

1=∆

∆+

Y

C

Y

S şi

s’ + c’=1.

3.1.4. Investiţiile În economia de piaţă economiile se transformă în investiţii. Există o serie de

factori care determină acest lucru precum dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp, dorinţa de îmbogăţire, preferinţa pentru lichiditate, etc. Ca urmare, economiile se transformă în investiţii:

S = I Nu întotdeauna însă economiile se transformă integral în investiţii căci o

parte se tezaurizează (T). În acest caz: I = S - T şi reprezintă ceea ce se numeşte investiţie netă. Poate fi şi investiţie brută,

care include şi amortizarea capitalului fix. În cazul că nu se tezaurizează nimic din economii, atunci: S = I, dar în

situaţie diferită poate fi: S < I după cum este posibilă şi situaţia de S > I când acumulări anterioare sunt transformate în bunuri de capital.

Există diverşi factori care influenţează decizia de a investi. Un factor determinant al investiţiei este nivelul profitului. Se apreciază că legătura ar fi direct proporţională. Nivelul ridicat al profitului ar justifica utilizarea fondurilor pentru investiţii. Investiţia agregată depinde şi de modificările cererii agregate. De aceiaşi manieră, influenţează şi politica statului în domeniul investiţiilor şi starea generală a economiei.

La baza deciziei de a investi stă însă calculul unor indicatori de eficienţă economică precum:

- Rata rentabilităţii investiţiei: n

0n i)(1SS +=

unde: S0 – suma de bani investită iniţial; Sn – suma de bani după „n” ani de viaţă a investiţiei; i – rata de actualizare (rata dobânzii).

Page 37: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

37

- Randamentul intern al investiţiei, reprezintă rata de actualizare care permite egalarea valorilor actuale ale cheltuielilor de investiţii cu câştigurile nete cumulate (se foloseşte tehnica VAN – valoarea actualizată netă)

ni)I/(1 VAN += unde: I – volumul investiţiilor.

- Perioada de rambursare a investiţiei (termenul de recuperare), se determină

prin raportarea volumului investiţiilor la profitul anual (Pa). Tr = I / Pa

unde: Tr – termenul de recuperare.

3.2. Principiul multiplicatorului şi acceleratorului

După ce a fost efectuată, investiţia determină modificări în nivelul producţiei (ofertei), veniturilor şi consumului. Astfel, sporirea investiţiilor are ca efect creşterea venitului, care, la rândul ei, duce la creşterea consumului. Aceasta din urmă generează o creştere a venitului într-o măsură superioară celei anterioare, care, mai departe, va determina creşterea consumului; efectele investiţiilor se propagă în valuri, se repetă şi se multiplică.

Influenţa investiţiilor asupra venitului se măsoară cu ajutorul multiplicatorului (k). Multiplicatorul investiţiilor reflectă de câte ori sporul de câte ori sporul de investiţii (∆I) se cuprinde în sporul de venit (∆Y).

I

Yk

∆=

Multiplicatorul arată practic că venitul creşte cu o mărime de „k” ori mai mare decât sporul investiţiilor.

Ştiind că: ∆Y = ∆I + ∆C Obţinem:

CY

Yk

∆−∆

∆=

Împărţinând fracţia de mai sus cu ∆Y, rezultă:

Y

Ck

∆−

=

1

1 şi

'

1

'1

1

sck =

−=

Nu numai influenţa investiţiilor asupra venitului interesează macroeconomiştii ci şi influenţa consumului (dar şi a venitului) asupra investiţiilor. Aceasta din urmă este pusă în evidenţă prin acceleratorul

Page 38: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

38

investiţiilor (a). El exprimă raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea cererii de bunuri de consum, adică:

C

Ia

∆=

Dacă principiul acceleratorului se aplică şi la determinarea nivelului investiţiilor nete în funcţie de modificările venitului, relaţie funcţională este:

1−−

=tt

t

YY

Ia

3.3. Aplicaţii practice

A. Ce înţelegeţi prin: - venit - consum şi investiţii - economii - principiul multiplicatorului? B. Probleme

1. In anul „n” venitul naţional creat de agenţii economici este de 10000 u.m, care reprezintă o creştere cu 30% faţă de anul „n+1”. Înclinaţia marginală spre consum (c’) a perioadei respective este de 0,8 iar multiplicatorul investiţiilor ce se vor înfăptui pe seama economiile înregistrate este de 4. Se cere: a) sporul consmului (∆C) b) înclinaţia marginală spre economii (s’) şi sporul economiilor (∆S) c) sporul venitului naţional în perioda ce urmează (∆Y1) 2. Intr-o economie în care sunt investite suplimentar 50 milioane u.m., înclinaţia marginală spre consum (c’) a perioadei respective a fost de 0,8 iar multiplicatorul investiţiilor ce s-au făcut (k) este 4. Se cere: a) venitul suplimentar realizat în anul în care s-a făcut investiţia (∆Y); b) valoarea consumului suplimentar (∆C). 4. In anul „n” sporul absolut al investiţiilor într-o economie este de 20 milioane u.m, ceea ce generează un venit suplimentar de 40 milioane. Să se calculeze: a) înclinaţia marginală spre consum a perioadei respective; b) înclinaţia marginală spre economii; c) multiplicatorul investiţiilor. 3. Firma „X” realizează în anul „n” un venit suplimentar de 10 milioane u.m. în condiţiile în care a suplimentat investiţiile cu 3 milioane u.m. Să se determine: a) multiplicatorul investiţiilor b) înclinaţia marginală spre consum c) înclinaţia marginală spre economii.

Page 39: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

39

4. La finele anului „n”, venitul naţional a fost de 3 miliarde u.m., reprezentând o creştere de 30% faţă de „n-1”. Sporul de venit naţional este aferent unui spor al consmului astfel încât înclinaţia marginală spre consum este de 0,6. Pentru anul „t+1” se consideră că multiplicatorul investiţiilor ce se fac pe baza economiilor din anul „n” va fi de 4. Sporul venitului naţional care se estimează că se va realiza, va fi împărţit conform unei înclinaţii marginale spre economii de 0,3. Se cere: a) mărimea venitului naţional în anul „n-1”; b) sporul venitului naţional, al consumului şi al economiilor în anul „n”; c) sporul venitului naţional în anul „n+1” şi nivelul său; d) sporul economiilor şi cel al consumului în anul „t+1”.

Page 40: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

40

Page 41: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

41

R R R

IV. Fluctuaţiile activităţii economice

Ciclul economic este perioada cuprinsă între alternanţa succesivă a fazelor de creştere a activităţii economice (expansiune sau boom) şi de diminuare a sa (contracţie, sau recesiune). El reprezintă un rezultat al fluctuaţiilor activităţii economice vis-a-vis de tendinţa de creştere a economiei pe termen lung.

4.1. Cauzele fluctuaţiilor activităţii economice

Dinamica economică nu este liniară, uniformă, ci fluctuantă, generând modificări în produsul real, care sunt invers proporţionale cu rata ocupării forţei de muncă.

Fluctuaţiile activităţii economice sunt variaţii alternative ale produsului acesteia (măsurate prin evoluţia PIB real) în raport cu nivelul trecut şi pot fi aleatoare (accidentale), sezoniere şi ciclice.

Fluctuaţiile accidentale sunt întâmplătoare, fiind cauzate de factori aleatori şi evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, alte evenimente sociale care imprimă economiei o evoluţie oscilantă. Astfel de variaţii sunt limitate ca întindere, cuprind subramuri sau ramuri economice şi, obişnuit, sunt defazate în cursul perioadei (în vreme ce unele ramuri pot fi în faza de avânt, altele sunt în stare de criză)1.

Fluctuaţiile sezoniere au loc în activitatea economică în decursul unei perioade scurte, de regulă un an. Acestea sunt determinate de diverse cauze economice, sociale şi culturale precum: variaţia anotimpurilor, obiceiuri şi tradiţii, etc. Astfel, activitatea economică din sectorul agricol sau cel al construcţiilor este afectată de astfel de fluctuaţii.

Fluctuaţiile ciclice sunt variaţii ale evoluţiei economiei ce se repetă cu regularitate şi periodicitate, fără a putea fi încadrate însă în termene riguroase. Aceste fluctuaţii cuprind întreaga economie, sunt fluctuaţii agregate şi sunt determinate de factorii de influenţă ai funcţionării activităţii economice.

Studiul fluctuaţiilor ciclice a activităţii economice a dat naştere a numeroase teorii cu privire la cauzele care fac ca activitatea economică să varieze. Având în vedere că forma unui ciclu economic este neregulată, şi că nu există două cicluri economice identice, evident părerile economiştilor cu privire la ciclicitatea economiei sunt diferite. Însă oricare ar fi argumentele lor, trebuie menţionat că 1 F. Cătinianu, 2006, p. 74.

Page 42: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

42

există şi similitudini în ceea ce priveşte ciclurile economice. Astfel, în faza descendentă a ciclurilor economice puterea de cumpărare scade, la fel şi producţia, rata de ocupare şi profiturile firmelor. Astfel, teoriile cu privire la ciclul economic sunt în legătură directă cu cele aferente crizelor economice şi financiare.

Pentru o lungă perioadă de timp apariţia unor dereglări de mici dimensiuni şi de scurtă durată în funcţionarea economiei erau privite mai degrabă ca accidentale, aparţinând comportamentului agenţilor economici, şi ele se reglau de la sine, prin mecanismele pieţei. Această teorie avea la bază concepţia lui J.B. Say (cunoscuta lege sau teorie a debuşeelor sau a pieţelor), conform căreia orice produs îşi creează automat propria piaţă.

Dar începând cu secolul al XIX-lea s-au înregistrat fenomene de criză tot mai frecvent şi de mare durată cu consecinţe tot mai grave pentru starea economiei. Astfel au apărut teoriile exogene, care leagă fluctuaţiile ciclice de factori de mişcăre sau evenimente exterioare, asociate mediului ambiant. Astfel, după W.S. Jevons, crizele economice au origini astrale, autorul elaborând aşa-numita „teorie a petelor solare", iar J.S. Mill găseşte la rândul său o motivare de ordin psihologic, constând în alternanţa stărilor de optimism şi de pesimism a agenţilor economici.

Dar, după Marea Criză din 1929-1933, a devenit evident că originea fluctuaţiilor activităţii economice nu poate fi numai în afara sistemului. Astfel s-au dezvoltat teoriile endogene, care reliefează mecanismele din interiorul sistemului ce conduc la evoluţia sa ciclică. În acest cadru se înscriu:

- teoria ciclului reinvestiţional (G. Haberler), conform căreia mişcarea ciclică are la bază înlocuirea echipamentelor de producţie, care este mai amplă în anumite perioade comparativ cu altele;

- teoria subconsumului (Th. Malthus şi S. Sismondi), conform căreia subconsumul este principalul factor ce produce rupturi pe traiectoria creşterii economice. Dacă consumul este insuficient raportat la producţie, trebuie întreprinse măsuri pentru a creşte gradul de ocupare a muncii;

- teoria inovaţiei (J. Schumpeter, J.A. Hobson şi S. Kuznets) care arată că ciclul economic depinde de concentrarea unor invenţii importante în anumite perioade. Se pune accent pe relaţia dintre cercetarea ştiinţifică şi productivitatea muncii.

- teoria acumulării de capital sau suprainvestiţiei (L. Von Mises şi Fr. Von Hayek) susţine că supraacumularea de capital ar genera o fluctuare a investiţiilor. Alţi teoreticieni economişti, înrudiţi prin concepţie cu teza formulată de L. Von Mises, apreciază că nu oscilaţiile în nivelul investiţiilor ar fi cauza ciclicităţii economice, ci variaţiile în rentabilitatea investiţiilor şi a capitalului fix;

- teoria keynesiană (J.M. Keynes) se impune după marea criză economică dintre 1929 - 1933. Potrivit acesteia, ciclicitatea economică se datorează interlegăturii dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, căci se găsesc în raport invers proporţional;

Page 43: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

43

- teoria monetaristă (M. Friedman) pune accentul tot pe variaţiile în fluxurile investiţionale în explicarea ciclicităţii economice. Dar, cauza acestora este politica creditelor adoptată de băncile centrale. Dacă acestea reduc dobânzile în mod artificial, stimulează investiţiile fără suficientă justificare economică a unor proiecte de dezvoltare care, la un moment dat, se dovedesc inechitabile fiindcă realizarea lor este prea costisitoare şi începe criza (recesiunea) căci investitorii se retrag fiind în imposibilitate de a continua obiectivele programate;

- teorii ale ciclului economic real (F.E. Kydland şi E.C. Prescott) consideră că fluctuaţiile se datorează şocurilor tehnologice. Adepţii acestei teorii consideră că crizele economice şi fluctuaţiile nu pot proveni dintr-un şoc monetar ci doar dintr-un şoc extern, cum ar fi de exemplu inovaţia.

Toţi aceşti factori enumeraţi mai sus au o influenţă asupra ciclicităţii activităţii economice. Aceasta este influenţată însă de starea de dezvoltare a economiei şi de evoluţia acesteia de-a lungul timpului. Astfel, la baza ciclurilor economice se află atât o serie de factori endogeni ce ţin în principal de starea de supraproducţie sau supraconsum, cât şi o serie de factori exogeni (relaţiile comerciale cu alte state, liberalizarea conturilor de capital, situaţia economică globală) care fac ca ciclicitatea economiei să fie accelerată sau, dimpotrivă, amânată pentru o perioadă ulterioară. Validarea acestor factori determinanţi ai fluctuaţiilor ciclice ale activităţii economice este influenţată însă de tipul ciclurilor economice avute în vedere.

4.2. Fazele ciclului economic

Ciclurile economice sunt formate din perioade neregulate de expansiune şi restrângere a activităţii economice. Prin urmare, majoritatea economiştilor a căzut de acord asupra existenţei a patru faze distincte în cadrul ciclului economic. Acestea sunt: faza de expansiune, a cărei etapă finală este boomul economic, faza de apogeu a activităţii economice sau faza de vârf, faza descendentă, de declin sau de contracţie ce culminează cu etapa de criză sau recesiune şi faza de depresiune (Figura 4.1).

Page 44: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

44

Figura 4.1.: Fazele ciclului economic Aşa cum este prezentat în figura de mai sus, ciclul economic începe cu faza

de expansiune. Ea intervine după ce economia s-a aflat într-o stare de depresiune, în care condiţiile economice erau sever deteriorate. Expansiunea începe cu o etapă de revigorare a economiei. Revigorarea afirmată în faza de pre-expansiune a ciclului reprezintă un impuls dat investiţiilor, care stimulează cererea şi oferta de factori. Afacerile se extind, cresc veniturile, pe baza lor creşte cererea agregată de bunuri şi servicii, care la rândul său, impulsionează procesul investiţional şi producţia, ajungându-se astfel la expansiune economică.

Expansiunea este faza ciclului economic în care producţia şi cererea cresc în volum de o manieră regulată în raport cu potenţialul economiei naţionale, prelungind tendinţele manifestate în perioada de înviorare. Aceste evoluţii pozitive generate de expansiunea afacerilor fac ca economia să cunoască o periodă de boom economic, ce o propulsează către vârful ciclului. În cadrul perioadei de boom, tranzacţiile cresc brusc în volum pe seama intensificării rapide a cererii. Dacă această perioadă se menţine, activitatea economică atinge apogeul.

Apogeul sau vârful activităţii economice este caracterizat printr-o cerere mare, firmele lucrând la capacitate maximă şi cu profituri mari. Astfel, şomajul atinge un nivel minim, puterea de cumpărare este ridicată şi, după caz, apare unde decalaj între consum şi producţie. Capacităţile de producţie sunt suprasolicitate. Această stare arată supraîncălzirea economiei, ceea ce generează dezechilibre precum creşterea inflaţiei sau acumularea nesustenabilă a datoriilor, care determină intrarea economiei în faza de declin.

În faza de declin dinamismul economic încetineşte treptat, activitatea economică se contractă, ocuparea forţei de muncă diminuează, scad performanţele şi se înrăutăţesc condiţiile de viaţă. Agravarea acestei situaţii face

Boo

m

Apo

geu

Dec

lin

Cri

Dep

resi

une

Exp

ansi

une

Faza 1 Faza 2 Faza 3 Faza 4 Faza 1.................

Con

diţi

ile

econ

omic

e

Page 45: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

45

ca economia să intre în criză şi să înregistreze o recesiune, fenomen caracterizat de reducerea severă a activităţii economice. Faza de criză se caracterizează printr-o răsturnare a conjuncturii economice, care duce la restrângerea activităţii pe seama reducerii severe a cererii de forţă de muncă şi capital. Ca urmare, economia se prăbuşeşte şi odată cu ea şi consumul şi investiţiile. Această stare a fluctuaţiei evoluţiei economice este cea mai nefavorabilă, toţi indicatorii de performanţă economică se deteriorează, atingând niveluri joase care anterior acestei faze n-au fost întâlniţi.

Economia intră astfel într-o stare de depresiune, în care activitatea economică stagnează la un nivel redus. Este nevoie în această fază de găsirea unor soluţii care să impulsioneze activitatea economică. Adesea este necesară intervenţia statului care, prin intermediul investiţiilor efectuate, poate pune bazele înviorării economice. Aceasta urmează perioadei de depresiune, în care cererea indivizilor şi a firmelor a fost mult diminuată şi profiturile reduse. Această situaţie face loc unei ieşiri, la început lentă, apoi tot mai pronunţată din această stare. Agenţii economici fac eforturi pentru a diminua vechile stocuri de mărfuri (vând ieftin), pentru a-şi reduce costurile şi a-şi înnoi capitalul fix, ceea ce duce la o însufleţire treptată a economiei, reluându-se astfel ciclul economic.

4.3. Tipologia ciclurilor economice

Există o serie de indicatori de măsurare a fluxurilor economice, dar cel mai important dintre aceştia este rata reală de creştere economică. Alţi indicatori specifici pot fi estimaţi în nivel sau ca deviaţie a ratelor de creştere în raport cu trendul.

În teoria fluctuaţiilor activităţii economice s-au identificat două categorii importante de cicluri economice, şi anume: ciclurile generale şi ciclurile specifice1.

4.3.1. Cicluri generale

În cadrul acestei categorii se regăsesc ciclurile pe termen lung, seculare sau Kondratiev (Kondratieff), ciclurile decenale sau Jugler şi ciclurile pe termen scurt, conjuncturale sau Kitchin.

A. Ciclurile lungi sau seculare

Ideea acestor cicluri a fost formulată de N. Kondratiev care a analizat serii de date statistice pentru Anglia, Franţa, SUA şi Germania referitoare la preţuri, salarii, rate ale dobânzii, comerţ exterior şi producţia de minereuri. El a pus în

1 Băbăiţă, 1999, p. 196

Page 46: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

46

evidenţă o serie de mişcări cronologice, de lungă durată, care se întind pe aproximativ o jumătate de secol. Se numesc cicluri seculare pentru că o fază ascendentă şi una descendentă durează împreună aproximativ 50 de ani, iar pentru a avea un ciclu complet este nevoie de repetarea acestor faze.

Mişcările de tip Kondratiev se împart într-o perioadă de expansiune de circa două decenii, caracterizată de ani de prosperitate economică şi ritmuri înalte de creştere a venitului naţional, şi o fază descendentă de aproximativ 10 ani, unde are loc o reducere a activităţii, înainte de a se declanşa o depresiune de circa două decenii. Cauzele principale ale acestui ciclu economic sunt reprezentate de evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice. Practic, trecerea de la un mod tehnic de producţie vechi la altul nou este marcată de o criză structurală, în care se modifică fundamental arhitectura producţiei.

B. Ciclurile medii sau decenale Această categorie de cicluri economice se desfăşoară pe o perioadă de 7-11

ani şi au fost identificate pentru prima dată de C. Juglar. Aceste cicluri sunt asociate cu oscilaţii ale investiţiilor în capitalul fix, şi nu doar cu modificări ale gradului de utilizare a capitalului fix. Aceste cicluri economice sunt cele mai intens studiate şi comportă patru faze prezentate în secţiunea anterioară.

Practic, fiecare ciclu lung cuprinde 3 sau 4 cicluri decenale, iar de menţionat este faptul că fazele de expansiune aferente ciclurilor de tip Juglar sunt lungi, iar fazele de recesiune sunt reduse şi de mică amplitudine.

C. Ciclurile scurte sau conjuncturale Ciclul Kitchin reprezintă un ciclu economic pe termen scurt de aproximativ

40 de luni (3-5 ani), definit pentru prima dată în anii 1920 de către J. Kitchin. Se consideră ca acest ciclu apare datorită decalajelor în ceea ce priveşte

furnizarea informaţiilor, ceea ce afectează luarea deciziilor de către firme. Acestea reacţionează la ameliorarea situaţiei economice prin creşterea producţiei, a numărului de angajaţi şi a investiţiilor. Astfel, într-o perioadă scurtă, piaţa abundă în mărfuri, ceea ce duce la creşterea stocurilor, firmele fiind obligate ulterior să reducă capacitatea de producţie în vederea maximizării profiturilor. Putem spune că acestea reprezintă cicluri naturale ale activităţii economice.

4.3.2. Cicluri specifice

În această categorie sunt incluse ciclurile intermediare, care vizează în

principal un anumit sector. Aici se înscriu ciclurile Kuznets, după denumirea celui care le-a semnalat pentru prima dată în anii 1930. S. Kuznets a remarcat

Page 47: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

47

oscilaţiile de lungă durată ce afectează construcţia de clădiri, cu o durată medie ce variază între 15 şi 25 de ani.

Această categorie de cicluri economice este deosebit de complexă întru-cât implică trei factori:

- variaţii în ceea ce priveşte forţa de muncă şi alte resurse economice; - variaţii ale productivităţii; - intensitatea medie a utilizării resurselor. Aspectele demografice influenţează în mod decisiv ciclurile de tip Kuznets.

4.4. Politici anticiclice

Fluctuaţiile importante ale activităţii economice au repercusiuni negative asupra dezvoltării economice şi a nivelului de trai al cetăţenilor. Întotdeauna o fază de expansiune economică importantă şi rapidă este urmată de o corecţie pe măsură a activităţii manifestate prin intermediul crizelor economice şi financiare ale căror costuri economice şi sociale sunt ridicate. De aceea, pe lângă identificarea cauzelor care determină fluctuaţiile activităţii economice, o atenţie deosebită este acordată modalităţilor de reducere a acestor fluctuaţii prin intermediul politicilor publice.

Politicile anticiclice sau contraciclice au menirea de a diminua fluctuaţiile activităţii astfel încât rezultatele acesteia să se situeze cât mai mult posibil pe o pantă ascendentă sustenabilă.

Politicile anticiclice se pot grupa în două mari categorii: cele care influenţează cererea globală şi cele care influenţează oferta globală.

4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a cererii globale

Aceste politici se fundamentează pe teoria lui Keynes conform căreia originea fluctuaţiilor activităţii economice agregate rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu oferta agregată. Principalele instrumente de politică economică prin intermediul cărora se acţionează pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice cuprind politica fiscală (cu cele două părţi ale sale: veniturile şi cheltuielile publice) şi politica monetară (incluzând politica de rată a dobânzii, politica de credit şi politica de curs valutar).

A. Rolul politicii fiscale Aceasta acţionează asupra conjuncturii economice prin ridicarea sau

scăderea gradului de fiscalitate în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei. În faza de boom, se majorează rata fiscalităţii, pentru a reduce

Page 48: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

48

venitul disponibil şi a frâna cererea de bunuri de consum şi investiţii, iar în faza de recesiune, fiscalitatea se reduce.

Pe partea de cheltuieli, această politică implică majorarea cheltuielilor publice în faza de recesiune, chiar cu preţul unui deficit bugetar ridicat, cu scopul de a stimula cererea globală. Aceasta înseamnă că în faza de expansiune cheltuielile bugetare se reduc pentru restabilirea echilibrului.

B. Rolul politicii monetare Politica monetară are ca principale instrumente de intervenţie rata dobânzii

şi cursul de schimb (acest ultim instrument de intervenţie depinde de regimul valutar existent în fiecare ţară). Astfel, în faza de recesiune, rata dobânzii se reduce şi se aplică facilităţi pentru sporirea creditului, în vederea creşterii volumului investiţiilor şi consumului. În faza de expansiune, atunci când se conturează pericolul unei inflaţii ridicate, se acţionează în direcţia reducerii masei monetare prin creşterea ratei dobânzii, ceea ce are ca efect frânarea activităţii economice.

Politica de curs de schimb are un efect asemănător. În faza de expansiune, cursul are tendinţa de a se aprecia, iar banca centrală poate interveni în stoparea acestei aprecieri prin achiziţionarea de valută de pe piaţă. Totuşi, această măsură trebuie să aibă în vedere faptul că prin creşterea masei monetare în ceea ce priveşte moneda domestică se poate produce un fenomen inflaţionist.

4.4.1. Politici anticiclice de influenţare a ofertei globale

Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei pornesc de la premiza

creării unui climat favorabil pentru producători, în direcţia sporirii ofertei agregate. În acest sens, pot fi întreprinse o serie de reforme structurale pentru promovarea unui mediu concurenţial şi unei bune perspective de a înregistra profit.

Trebuie spus că atât politicile fiscale, cât şi cele monetare, acţionează şi asupra ofertei. Alături de aceste politici, în ceea ce priveşte finanţarea economiei, se remarcă şi politicile de reglementare şi supraveghere prudenţială care au menirea de a gestiona atât soliditatea instituţiilor financiare, cât şi actul de creditare al economiei. Prin intermediul acestor politici se poate interveni direct asupra activităţii de creditare. Astfel, în faza de expansiune economică, banca centrală sau alte instituţii însărcinate cu supravegherea sectoarelor financiare pot impune anumite restricţii directe asupra actului de creditare (a se vedea măsurile „neortodoxe” întreprinse de BNR în România în perioada 2005-2007).

Page 49: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

49

R R R

V. Echilibrul şi stabilitatea

Noţiunile de echilibru respectiv stabilitate economică sunt înrudite. Ambele atestă o situaţie economică favorabilă, în care componentele sistemului economic se află în armonie. Totuşi, între aceste noţiuni există o diferenţă majoră. Dacă echilibrul macroeconomic – înţeles ca egalitate între cererea şi oferta de pe toate pieţele – reprezintă mai degrabă un concept teoretic, economia putându-se regăsi doar întâmplător în această situaţie, stabilitatea este acea stare care caracterizează parcursul economiei.

5.1. Echilibru versus dezechilibru economic Echilibrul economic general poate fi definit în diferite moduri. El este

interpretat ca o stare a economiei în care cererea egalează oferta pe toate pieţele iar preţurile se află peste tot la nivelul de echilibru1. În natură echilibrul poate reprezenta o stare de repaus a unui corp sau o stare staţionară a unui fenomen sau proces.

Economia este însă un proces dinamic ori echilibrul economic poate fi atins doar ex-post şi la un moment dat. Deşi este un rezultat al forţelor de influenţă endogene şi exogene din cadrul economiei, el nu poate caracteriza evoluţia acesteia. De aceea, un concept care poate descrie mai bine situaţia economiei este starea de stabilitate2.

Tradiţional în cadrul teoriei economice este studiată însă problema echilibrului general. Astfel, au apărut modelele clasice (şi ulterior neoclasice) ale echilibrului economic cât şi un model keynesian. Toate aceste modele pleacă de la ideea egalităţii dintre cererea şi oferta de pe pieţe.

O contribuţie importantă în cadrul modelelor neoclasice de echilibru o are Leon Walras. Acesta susţine că realizarea echilibrului economic general are loc concomitent pe cele trei pieţe: a muncii, a bunurilor şi serviciilor, monetară. Ne vom rezuma la evidenţierea egalizării cererii şi a ofertei pe fiecare din aceste pieţe, fără a prezenta detaliile acestui model.

1 Băbăiţă, et al., 1999, p. 329 2 Cătinianu (2006), p. 54, arată că cele două noţiuni – echilibru şi stabilitate – sunt echivalente. Aşa cum vom vedea însă, stabilitatea nu presupune absenţa forţelor capabile să modifice o anumită stare a economiei ci dimpotrivă, reprezintă o stare a economiei caracterizată de lipsa unor dezechilibre majore, unde sistemul economic are posibilitatea să se îndrepte întotdeauna către un punct de echilibru.

Page 50: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

50

A) Piaţa muncii - Oferta de muncă (No) este exprimată printr-o funcţie crescătoare a

salariului real (ca raport între salariul nominal – W şi nivelul preţurilor – P).

=

P

WONo

- Cererea de muncă (Nd) decurge din egalizarea dintre productivitatea marginală a unei unităţi de muncă şi costul marginal al acestei unităţi. Astfel, ia reprezintă o funcţie descrescătoare a salariului real, adică:

=

P

WDNd

B) Piaţa bunurilor şi serviciilor În acest caz, echilibrul depinde de ceea ce se întâmplă pe piaţa financiară,

deoarece producţia este consumatoare de capital, iar întreprinzătorul nu se va împrumuta decât în urma unei comparaţii între productivitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii. Astfel avem:

- Oferta de economii (S), exprimată printr-o funcţie crescătoare a ratei dobânzii (i)

S(i)S = - Cererea de investiţii (I), care este o funcţie descrescătoare de rata dobânzii

=

iII

1

C) Piaţa monetară În teoria neoclasică, moneda ocupă un rol important, ea intermediind

schimbul. - Oferta de monedă este dată de cantitatea de monedă pe care sistemul

bancar o pune la dispoziţia economiei (este considerată exogenă). - Cererea de monedă devine (conform ecuaţiei Irving Fisher):

xTPVxMd = unde: Md = cererea de monedă, V = viteza de rotaţie a banilor, P = nivelul preţurilor, T = volumul tranzacţiilor în expresie fizică.

Limitele acestui model al echilibrului general au fost observate cu mult timp în urmă, în special de către J.M. Keynes care şi-a propus să evidenţieze erorile modelului şi a construit propriul model al echilibrului economic general. Keynes a inclus mai multe variabile în cadrul modelului, a luat în calcul fluxurile economice şi monetare şi pune accentul pe influenţa reciprocă a variabilelor în vederea asigurării echilibrului general. Însă modelul presupune o analiză pe termen scurt, în care accentul este pus pe cererea globală.

Modelul Keynesian se bazează pe două condiţii esenţiale de echilibru şi anume:

Page 51: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

51

- cererea globală (D) este egală cu oferta globală (Y) - mărimea economiilor (S) este egală cu volumul investiţiilor (I). Rezultă o nouă egalitate de forma:

GXIDTMSY +++=+++ unde: S = economiile, M = importurile, T = taxe şi impozite, I = investiţiile, X = exporturile, G = cheltuielile publice.

Situaţia de echilibru poate fi afectată negativ de două procese importante: - ieşirile (sau pierderile) de monedă în exteriorul circuitului, care sunt

considerate acele părţi de venit global creat de întreprinderi şi care nu sunt recuperate de ele (S, M, T);

- intrările (sau injecţiile) de monedă care nu provin de la întreprinderi sub forma remunerării factorilor de producţie (I, X, G).

Aceste ieşiri şi intrări de monedă în sistemul economic sunt influenţate practic de trei variabile fundamentale în teoria lui Keynes: înclinaţia spre consum, eficienţa marginală a capitalului1 şi rata dobânzii.

5.2. Stabilitatea economică şi financiară

Stabilitatea economică (sau macroeconomică) se referă la o stare a economiei asociată cu o rată a inflaţiei şi a şomajului scăzute, cu o fluctuaţie redusă a preţurilor activelor şi a cursului de schimb, care încurajează investiţiile prin diminuarea incertitudinii şi contribuie la creşterea economică şi creşterea nivelului de trai.

Stabilitatea financiara este caracteristica unui sistem care se îndreaptă întotdeauna către o stare de echilibru după ce a fost afectat de şocuri interne şi externe, fiind capabil să-şi exercite funcţiile obişnuite de alocare eficientă a economiilor, de stabilire corectă a preţurilor şi de asigurare a unui sistem de plăţi şi decontări adecvat, funcţii care contribuie la creşterea economică şi asigurarea bunăstării.

5.3. Natura crizelor economice şi financiare

Crizele financiare reprezintă o caracteristică importantă a sistemului economic capitalist. Mulţi autori vorbesc despre rolul pe care-l au crizele financiare în reglarea funcţionării sistemului, dar costurile economice şi sociale ale acestor evenimente sunt la rândul lor remarcabile. După cum se observă, sistemul capitalist este departe de a fi unul perfect, deşi Greenspan afirma că în ultimele decenii lumea a observat „un consens înspre forma occidentală a

1

K

YWmgk

∆=

Page 52: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

52

capitalismului, ca model ce ar trebui să guverneze felul în care fiecare ţară individuală trebuie să-şi conducă economia” (Singh, 1998)

Crizele financiare pot fi definite în diverse moduri iar natura lor este aşa cum am precizat extrem de vastă. Davis (2001) defineşte o criză ca fiind „un colaps major şi contagios al sistemului financiar care determină incapacitatea de furnizare a serviciilor de plăţi sau alocarea fondurilor către instituţii”.

Factorii declanşatori ai crizelor financiare sunt A) Factori generali: asimetria informaţiilor, lipsa de coordonare a

deponenţilor, ineficienţele pieţei, lipsa conştientizării riscului de credit de către instituţiile financiare, creşterea ratelor dobânzii, creşterea nesiguranţei în piaţă, efectele pieţei activelor asupra bilanţurilor şi nu în ultimul rând slăbiciunile instituţionale şi lacunele din structura pieţelor financiare internaţionale.

B) Factori specifici: dezechilibrul balanţei de plăţi, deteriorarea variabilelor fundamentale din economie, utilizarea regimurilor de curs fix, prezenţa masivă a capitalurilor străine, schimbari in structura sistemului.

Propagarea crizelor financiare se face conform Tabelului 5.1.

Tabelul 5.1: Aspecte generice ale instabilităţii financiare

Fazele crizelor Natura lor Factori caracteristici Primul şoc (favorabil)

Diversă dereglementare, relaxare monetară şi fiscală, invenţii, schimbarea sentimentelor pieţei

Propagare - construcţia vulnerabilităţii

Comună – subiecte importante de supraveghere macroprudenţială

noi intrări pe pieţele financiare, acumularea datoriilor, boom-ul preţurilor activelor, inovaţii, subestimarea riscurilor, neadecvarea capitalului, politică macroeconomică nesustenabilă

Al doilea şoc (negativ)

Diversă presiune monetară, fiscală sau de reglementare, şocuri cauzate de schimburi asimetrice

Propagare - criză Comună eşecul instituţiilor sau pieţelor şi propagarea lui, direct sau ca urmare a incertitudinii, în prezenţa informaţiilor asimetrice

Acţiunile politice Comună – subiecte importante de rezolvare a crizelor

garantarea depozitelor, împrumutător în ultimă instanţă, relaxare monetară

Consecinţe economice

Comună – scopul depinde de severitate şi acţiuni politice

raţionalizarea creditului conduce la reducerea creşterii economice şi în special a investiţiilor

Sursa: Davis (2003)

Page 53: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

53

5.4. Aplicaţii practice

A) Ce înţelegeţi prin: - echilibru - stabilitate - crize financiare B) Teme referate: - Modalităţi de măsurare a stabilităţii financiare - Implicaţiile crizele economice şi financiare recente

Page 54: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

54

Page 55: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

55

R R R

VI. Piaţa muncii. Şomajul

6.1. Piaţa muncii

Piaţa muncii reprezintă locul de întâlnire al cererii şi al ofertei de muncă. Cererea de muncă vinde din partea firmelor, iar oferta este aferentă persoanelor fizice care dispun de acest factor de producţie şi pe care, în schimbul unei remuneraţii salariale, îl pun la dispoziţia întreprinderilor.

Tipuri de salarii (nominal, real; social, colectiv) si forme de salarizare:

p

nr I

SS =

100*p

SnSr I

II =

Corelatia productivitate-salarii si preturi-salarii:

1>s

w

I

I

p

spc I

II =

6.2. Şomajul

6.2.1. Şomaj: definiţie şi evaluare

Şomajul arată dezechilibrul dintre cererea si oferta de muncă, fiind înţeles ca un excedent al ofertei raportat la cererea de muncă. De reţinut este faptul că nuu toţi cei care nu lucrează sunt consideraţi şomeri. Conditii pentru ca o persoana sa fie considerata somer: - apta de muncă - nu munceşte - este disponibilă pentru muncă - solicită un loc de muncă.

Page 56: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

56

Rata şomajului de măsoară astfel:

m

pslcs F

NR =

Alte noţiuni asociate cu cea de şomaj sunt: - durata medie a şomajului: influentata de numarul somerilor si intenstitatea

fluxurilor reale si financiare - intensitatea somajului: total, partial, deghizat - costurile somajului: sociale şi financiare Figura 6.1. evidenţiază problema şomajului:

Figura 6.1.: Şomajul şi populaţie

6.2.2. Cauze si forme ale somajului A) Somaj natural (de echilibru)

Populatia totala

Populatia activa (apta legal de munca)

Populatia incativa (formare, pensionari)

Populatia ocupata (are

loc de munca)

Someri (cauta loc de

munca)

Salarii

Nr. salariati

S1

S2

Om Dm

N

Page 57: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

57

B) Somaj involuntar Nu tine de vointa individului, este ciclic, se datoreaza scaderii cererii globale

C) Somaj voluntar sau voit În acest caz, anumiţi ofertanti nu accepta sa se angajeze la salariul de pe

piata.

6.2.3. Implicatii ale somajului si politici de reducere

A) Implicatii: - Inutilizarea unei parti din fdp disponibili - Scaderea intensitatii dezvolatarii economice (legea lui Okun) - Sporirea cheltuielilor bugetare concomitent cu diminuarea veniturilor - Reducerea veniturilor populatiei si reducerea consumului

B) Politici de combatere: - Politici de stimulare a cererii (Keynes): fiscale, bugetare, monetare - Sporirea investitiilor (efectul de multiplicare) În general, pe termen scurt se încearcă asigurarea unor venituri minime iar

pe termen lung se iau diferite măsuri: pentru someri (calificare, adaptare); pentru populatia ocupata (reducerea saptamanii de lucru; reducerea varstei de pensionare?; prelungirea duratei scolarizarii obigatorii, etc.)

6.3. Aplicaţii

A) Probleme Rs = (Na-No)/Na*100= Ns/Na [%]

Salarii

Nr. salariati

S1

S2

Om

D1

D2

Q2 Q1

Page 58: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

58

Na = No+Ns

ri = Ni/Nloc[%]

Go= No/Na [%]

Rs+Go=100%

B) Teme de referate: - Problema şomajului în România în perioada crizei actuale

Page 59: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

59

R R R

VII. Inflaţia

7.1. Cauzele şi formele inflaţiei

Originile sale transced apariţia ştiinţei economice, care o consemnează relativ târziu, spre sfârşitul secolului al XlX-lea, asociind-o exclusiv la dereglările în circulaţia bănească (Cătinianu, p. ).

Dar, inflaţia nu este tot atât de veche pe cât sunt banii, apare pe o anumită treaptă a evoluţiei acestora şi de atunci o însoţesc. Premisele apariţiei inflaţiei (în sensul tradiţional conferit noţiunii) sunt: a) introducerea în circulaţie a bancnotelor (bani de hârtie, semne ale valorii) şi b) anularea convertibilităţii acestora în metal preţios. Atâta timp cât funcţionau banii în forma monedă metalică (piese tipizate) nu se putea ajunge la inflaţie decât accidental (prin falsificarea monedelor, aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine), care se absorbea de la sine.

De-a lungul timpului, specialiştii au apreciat diferit fenomenul inflaţionist. Astfel, se considera că:

- inflaţia constă în emisiunea suplimentară de bancnote peste nevoile economiei (R. Barre, Silverman, Curzon);

- inflaţia este o formă specială de creştere a preţurilor, respectiv a celor naţionale peste creşterea preţurilor internaţionale (J.M. Albertini);

- inflaţia este o creştere nelimitată a preţurilor dată de mişcarea fluxurilor economice (J.M. Keynes);

- inflaţia este o discrepanţă între mărimile nominale şi cele reale ale indicatorilor macroeconomici (M. Friedman, Rose).

Reunind viziunile mai sus enunţate într-o concepţie actuală se pot evidenţia caracteristicile inflaţiei, astfel:

- este un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie dar nu prin devalorizarea lor (diminuare a valorii) voită;

- este o creştere generală şi continuă a preţurilor, diferenţiată pe bunuri şi servicii, modificând corelaţiile dintre preţuri;

- este un excedent de masă monetară în raport de oferta de bunuri; - este o disfuncţie între fluxurile băneşti şi cele reale (excedent de masă

monetară); - este factor de restructurare a efectelor, unii agenţi economici sau indivizi

(majoritatea) pierd ca urmare a acestui fenomen, în timp ce alţii (debitorii spre exemplu).

Page 60: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

60

Din cele prezentate se observă că inflaţia este considerată a fi un fenomen monetar. Însă cauzele inflaţiei nu sunt toate de natură monetară. Astfel Henry Wallich (fost guvernator al FED), spunea că „inflaţia este un fenomen monetar în acelaşi fel în care împuşcarea persoanelor reprezintă un fenomen balistic”. Cu alte cuvinte, pot exista şi alte dezechilibre economice, în afara celor monetare, care pot genera inflaţie (exemplu: relaxarea fiscală excesivă).

În consecinţă, inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, ceea ce duce la o creştere generalizată şi continuă a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Concepte înrudite cu inflaţia sunt: - Deflaţia – scăderea pe termen lung a nivelului preţurilor, ca urmare a unui

ansamblu de măsuri de constrângere a cererii generale; - Dezinflaţia – încetinirea durabilă şi controlată a ratei de creştere a nivelului

general al preţurilor; - Stagflaţia – fenomen care combină încetinirea creşterii economice cu

accelerarea inflaţiei; - Stumpflaţia – fenomen care combină descreşterea economică cu creşterea

nivelului general al preţurilor într-un ritm galopant. Formele inflaţiei, plecând de la factorii cauzatori ai acesteia, sunt

următoarele: - inflaţia prin monedă – emisiunea excesivă de însemne băneşti; - inflaţia prin credit – creşterea substanţială a creditului în economie; - inflaţia prin costuri – ca urmare a creşterii costurilor de producţie; - inflaţia importată (efectul Balassa-Samuelson1); - inflaţia prin cerere; - inflaţia prin ofertă. Cele două forme ale inflaţiei menţionate la sfârşitul enumerării sunt şi cele

mai importante, întrucât cererea şi oferta reprezintă cei doi factori (cauze) cu influenţă ridicată asupra nivelului preţurilor. Evident, inflaţie poate genera şi acţiunea conjugată a celor două cauze şi va fi inflaţie combinată (prin cerere şi ofertă), ajungându-se la o spirală inflaţionistă.

Inflaţia prin cerere apare atunci când cererea agregată depăşeşte producţia (oferta) agregată obţinută prin ocuparea cvasi integrală a forţei de muncă. Ea se manifestă, aşadar, printr-un dezechilibru de piaţă, respectiv cererea nominală

1 Modelul teoretic are o serie de ipoteze fundamentale. În primul rând, economia este împărţită în două sectoare: tradable si nontradable. În al doilea rând, preţurile în sectorul tradable sunt determinate pe piaţa internaţională datorită integrării pieţelor, ceea ce înseamnă că versiunea absolută si relativă a PPP este validă pentru sectorul tradable. În al treilea rând, ultima ipoteză este aceea că salariile se vor egaliza în cele două sectoare. Dacă salariile din sectorul tradable sunt corelate cu productivitatea, o creştere a productivităţii în acest sector conduce la o majorare a salariilor. Datorită mobilităţii forţei de muncă si puterii de negociere a uniunilor sindicale, salariile din sectorul nontradable vor creste si ele desi productivitatea din acest sector nu justifică acest lucru. În consecinţă, pentru a asigura echilibrul financiar, preţurile din sectorul nontradable vor creşte. Mai mult, inflaţia totală va creşte prin majorarea preţurilor nontradable.

Page 61: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

61

solvabilă se menţine mai mare decât oferta de bunuri. Cererea în exces se datorează, potrivit unor teoreticieni, creşterii veniturilor (pe seama emisiunii suplimentare de monedă, cum susţin monetariştii), după părerea altor specialişti, creşterea cheltuielilor ar fi impulsul către cerere (cantitatea de monedă menţinându-se neschimbată, de pildă când se reduc impozitele cresc veniturile etc.). În fapt, şi creşterea veniturilor şi creşterea cheltuielilor are ca efect spor de cerere agregată. Iar creşterea cererii, cum este ştiut, determină creşterea preţurilor.

Inflaţia prin ofertă (include şi inflaţia prin costuri), apare în situaţia în care costurile de producţie (ofertei) cresc independent de cererea agregată, care rămâne constantă. Firmele confruntate cu o asemenea situaţie vor reacţiona parţial prin creşterea preţurilor (inflaţie) şi parţial prin reducerea producţiei.

Inflaţia combinată este provocată de complementaritatea (acţiunea simultană) două cauze primare: cererea nominală şi costurile. Teoria inflaţiei combinate este şi o sinteză a celor două forme de inflaţie, care ajung la aceeaşi consecinţă: cu cât economia este mai aproape de nivelul ocupării depline a forţei de muncă, cu atât este mai mare presiunea inflaţionistă şi cu cât rata şomajului este mai mare, cu atât presiunea inflaţionistă este mai mică.

7.2. Măsurarea inflaţiei

Dacă inflaţia este creşterea persistentă a nivelului general al preţurilor înseamnă că măsurarea ei se face pe baza indicelui de creştere al preţurilor. Mai precis, rata inflaţiei reprezintă variaţia relativă a nivelului preţurilor. La calculul ratei inflaţiei nu se iau toate preţurile bunurilor economice ci numai preţurile coşului de bunuri şi servicii care intră în consumul unei gospodării tipice (adică preţurile cu amănuntul).

Creşterea preţurilor cu amănuntul se exprimă sub forma unui indice numit indicele preţurilor de consum (IPC), care calculează variaţia preţului mediu al coşului de bunuri şi servicii pe care majoritatea familiilor îşi cheltuiesc veniturile. Cu ajutorul său se măsoară inflaţia sub forma unei rate, lunar, trimestrial şi anual. Indicele preţurilor de consum are forma:

(%)0

1

00

10

P

P

pq

pqIPC ==

∑∑

unde: q1 şi q0 – cantităţile de bunuri din perioada curentă respectiv perioada de referinţă; p0 şi p1 – reprezintă preţurile unitare ale bunurilor şi serviciilor în perioadele respective.

Conform metodologiei UE, IPC se calculează după formula:

i

n

i

IpWIPCA .1

10∑

=

=

Page 62: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

62

unde: IPCA – indicele preţurilor de consum armonizat; W01 – ponderea fiecărui

bun în „coşul general de bunuri” din perioada de bază; Ipi – indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calculul IPCA.

La rândul său, rata inflaţiei se calculează:

%100−= IPCi O altă posibilitate de măsurare a inflaţiei are la bază evoluţia nivelului

general al preţurilor (deflatorul PIB).

100*0

1

P

P

PIB

PIBIp =

unde: Ip – indicele general de creştere a preţurilor în perioada curentă faţă de cea de referinţă; PIB – produsul intern brut în preţurile perioadei curente (PIB nominal) şi de referinţă (PIB real).

Puterea de cumpărare a banilor reprezintă un alt instrument de măsurare a inflaţiei

p

Mmpc I

II =

unde: Ipc – indicele puterii de cumpărare a populaţiei; IMm – indicele masei monetare.

În funcţie de nivelul ratei inflaţiei putem avea: - inflaţie târâtoare (ritm de creşte < 3%) - inflaţie moderată (3%<i<6%) - inflaţie rapidă sau accelerată (aproximativ 10%) - inflaţie galopantă (>10%) – poate conduce la hiperinflaţie.

7.3. Consecinţele inflaţiei şi politici antiinflaţioniste

Indicele preţurilor de consum nu este doar un indicator statistic ce măsoară inflaţia, numit rata inflaţiei, ci are un conţinut mult mai cuprinzător. El exprimă o anumită stare a economiei, modul cum aceasta este administrată, evoluţia economică şi reuşita sau nereuşita politicii economice a guvernului. O anumită rată a inflaţiei este suficient de sugestivă pentru situaţia în care se află o anumită economie. Dacă rata inflaţiei este mare, starea economiei este nefavorabilă (cererea excede oferta agregată, preţurile sunt mari, moneda s-a depreciat, condiţiile de trai sunt precare etc.), şi, situaţia opusă, pentru o rată a inflaţiei redusă. Autorităţile statale sunt, de aceea, extrem de atente atât faţă de nivelul ratei inflaţiei cât şi faţă de dinamica procesului inflaţionist

Prin consecinţe ale inflaţiei sunt invocate efectele acesteia. Mai este folosit şl termenul de costuri ale inflaţiei, termen care însă nu acoperă decât în parte

Page 63: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

63

urmările acţiunii sale, căci nu toate sunt negative. Costurile inflaţiei depind de intensitatea acesteia. Inflaţia poate să determine:

- o mai bună folosire a rezervelor, a capacităţilor şi reglarea rentabilităţii, deoarece prin deprecierea banilor se elimină o parte din resursele materiale acumulate;

- redistribuirea avuţiilor existente şi schimbarea sensurilor utilizării lor: favorizează consumul şi pe debitori şi defavorizează înclinaţia spre economii şi pe creditor;

- limitează constituirea de fonduri băneşti pentru extinderea afacerilor şi prin aceasta diminuează oferta de bunuri şi servicii care nu au piaţă, cu condiţia ca inflaţia să fie controlată;

- pune în acord capacităţile cu nevoile reale de consum (reduce oferta), întocmai ca şi stările de recesiune.

Alte consecinţe ale inflaţiei: - influenţează ocuparea forţei de muncă; - afectează creditarea pe termen lung (scad depozitele); - afectează balanţa de plăţi prin deprecierea monedei; - consecinţe în plan social (nesiguranţă). Efectele inflaţiei, indiferent de intensitatea cu care se produc, sunt în atenţia

lelor fiindcă afectează întreaga economie şi populaţia ţării. Din acest motiv, erea inflaţiei este prioritară şi face obiect al politicii consacrate domeniului.

Politicile antiinflaţioniste sunt adaptate în funcţie de factorii determinanţi ai inflaţiei, astfel:

- în cazul inflaţiei prin cerere, se iau diferite măsuri de temperare a cererii agregate precum: îngheţarea salariilor, încurajarea economisirii, creşterea impozitelor şi taxelor directe, reducerea cheltuielilor publice, creşterea ratelor dobânzii, etc;

- pentru combaterea inflaţiei prin costuri, se caută înlocuitori ai energiei şi materiilor prime scumpe, se procedează la blocarea preţurilor şi la redistribuirea eficienţă a produsului naţional. Majorarea producţiei este cea mai importantă cale de combatere a inflaţiei în acest caz.

- pentru combaterea inflaţiei prin monedă se poate proceda la: creşterea ratelor dobânzii, creşterea RMO sau chiar la o reformă monetară (a se vedea introducerea leului greu).

Pe lângă politicile antiinflaţioniste există o serie de strategii de reducere a inflaţiei. BNR a adoptat începând cu anul 2005 o strategie de Ţintire Directă a Inflaţiei (ŢDI). Un rol esenţial în funcţionarea acestui regim de politică monetară revine ancorării anticipaţiilor inflaţioniste la nivelul obiectivului de inflaţie anunţat de banca centrală şi, prin urmare, unei comunicări eficiente cu publicul. Acest regim presupune un angajament ferm din partea BNR si utilizarea tuturor instrumentelor de politică monetară în vederea atingerii acestui obiectiv.

Pentru trecerea la strategia de TDI, BNR a promovat o atitudine proactiva prin introducerea unor elemente care definesc acest regim:

Page 64: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

64

- urmărirea consecventă a ţintei de inflaţie şi degrevarea completă a politicii monetare de sprijinirea altor obiective macroeconomice;

- consolidarea credibilităţii băncii centrale prin evitarea ajustării pe parcursul anului a ţintei de inflaţie initial anuntate;

- întarirea responsabilităţii băncii centrale faţă de obiectivul asumat prin publicarea unui raport asupra inflaţiei care să includă prognoza de inflaţie.

7.4. Curba Phillips

Curba Phillips sugerează o relaţie stabilă între variabile pentru o lungă Brioadă (peste o sută de ani) şi se manifestă şi azi. Ea a fost şi este avută în vedere politicile guvernamentale de control a inflaţiei. Dacă se doreşte diminuarea inflaţiei, aceasta este posibilă numai pe seama creşterii şomajului şi invers.

Construcţia teoretică a lui A.W.Phillips a de la început controversată, în prezent acest caracter s-a accentuat. În deceniul şapte al secolului trecut (1966) a început să se constate, tot pregnant, evoluţii bizare în relaţia originară constată de autor: şomajul şi inflaţia nu mai evoluează opus, ci convergent, adică rata înaltă a şomajului coexistă cu rata înaltă a inflaţiei (evoluează direct proporţional) şi aceasta pentru toate ţările industriale. Ca urmare, s-au căutat explicaţii care au meritul că au îmbogăţit teoria.

Primii care au pus în discuţie valabilitatea curbei Phillips au fost monetariştii, explică coexistenţa ratei ridicate de inflaţie cu nivelurile mari de şomaj. După M. Friedman, inflaţia este legată mai ales de oferta de monedă, de creştere excesivă a acesteia. Prin urmare, legătura cu şomajul, pe termen lung, constituie o deviere de la curba Phillips, care se identifică numai pe termen scurt.

Dacă inflaţia este explicată doar prin emisiunea excesivă de semne băneşti, ea şi o dimensiune psihologică. Aceasta înseamnă că agenţii economici sunt jfluenţaţi de deciziile privind oferta de monedă, pe care o anticipează şi o compară evoluţia ei reală, atunci când intră sau ies din afaceri. Dar anticipaţiile privind inflaţia nu concordă cu dinamica sa reală, care, de regulă, rimâne în urmă, întreţinând inflaţia.

De asemenea, creşterea costurilor este alt factor de susţinere a unei inflaţii persistente şi grave (a fost prezentată) ce infirmă analiza statistică efectuată de A.W. Philiips, dar confirmă creşterea simultană a inflaţiei şi a şomajului. În concluzie este de reţinut că analiza Phillips a fost făcută în condiţii diferite de cele contemporane, iar schimbarea lor n-o anulează ci o supune unei reinterpretări şi dezvoltări.

Page 65: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

65

7.5. Aplicaţii practice A) Ce înţelegeţi prin: - inflaţia prin costuri - hiperinflaţie B) Probleme 1. Puterea de cumparare a banilor a crescut in 2009 fata de 2008 cu 20%. Cunoscand ca masa monetara s-a redus de la 900 mld. u.m. la 600, sa se calculeze indicele general al preturilor in perioada respectiva. 2. Avand in vedere fenomenul inflationist ridicat, pentru anul curent, Guvernul a hotarat o indexare a salariilor cu 80% din rata inflatiei. Stiind ca indicele preturilor de consum este de 160%, sa se calculeze procentul de indexare. C) Teme de referat - Fenomenul inflaţionist şi criza economică actuală - Politici de combatere a inflaţiei în România

Page 66: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

66

Page 67: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

67

R R R

VIII. Politica monetară

8.1. Originea şi funcţiile banilor

Banii reprezintă denumire generică pentru formele şi semnele de valoare din economie. BANII nu se identifică prin MONEDĂ !!! Moneda este piesă din metal sau din aliaje, cu compoziţie şi greutate stabilite de legi monetare naţionale, utilizată ca mijloc de circulaţie şi / sau de tezaurizare. Practic, prin mijlocirea banilor este desemnat etalonul general al schimbului, iar moneda presupune o etapă superioară, prin impactul autorităţii statale şi de normele (inter)naţionale.

Funcţiile banilor sunt următoarele: - Funcţia de instrument al schimbului constă în rolul monedei de intermediar

al tranzacţiilor (pe “parcursul”: marfă – bani – marfă). - Funcţia de mijloc (etalon) de măsură a activităţii economice utilizează

preţul drept pârghie de acţiune. - Funcţia de rezervă valorică (de economisire) atribuie banilor aşa-numita

“putere de cumpărare în aşteptare” (referitoare la conjunctura viitoarelor perioade de timp, posibil a fi anticipată).

Puterea de cumpărare a monedei se manifestă atât pe plan intern cât şi internaţional.

a) Puterea de cumpărare internă (sau pe plan naţional) a unei monede este cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra într-o ţară, la un moment dat, cu o unitate monetară:

P

MPci =

unde: M – suma de bani la care se face referire sau tocmai unitatea monetară în sine; P – indicele preţurilor.

OBS: Dacă operăm cu o unitate monetară (M = 1), puterea de cumpărare devine egală cu inversul preţului mărfii respective: Pci = 1 / P.

b) Puterea de cumpărare externă a monedei se foloseşte în vederea stabilirii cursurilor reale de schimb, deci a raporturilor în care o monedă naţională se schimbă pentru o alta:

YP

XPP

ci

cice =

unde: PciX – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara X; PciY – puterea de cumpărare internă a monedei în ţara Y.

Page 68: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

68

8.2. Piaţa monetară. Actorii pieţei monetare

8.2.1. Cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară vizează ansamblul tranzacţiilor cu monedă (şi al relaţiilor generate de ele), care rezultă din confruntarea cererii cu oferta de bani, la un anumit nivel al ratei dobânzii. Ea se referă la totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de monedă naţională şi străină şi de titluri de credit pe termen scurt, efectuate de bănci şi alte instituţii de profil, în scopul echilibrării, prin compensări, a plăţilor şi încasărilor.

Oferta monetară (Om) reprezintă cantitatea de monedă disponibilă sub formă de numerar şi depozite bancare (baza monetară şi banii de cont din economie, emisiunile Băncii Centrale şi cecurile băncilor comerciale). Mărimea ei este influenţată de Banca Naţională, de comportamentul celorlalte bănci comerciale din reţea şi de acţiunile întreprinse de populaţie în această direcţie.

Oferta monetară în raport cu nivelul venitului şi producţiei: Om = f(Q, Y)

Atunci când venitul şi producţia de bunuri şi servicii sunt reduse (Q1; Y1),

cantitatea de monedă necesară pe piaţă e relativ restrânsă (Om1), rămânând “loc” de desfăşurare mobilului speculaţiei. O dată cu creşterea nivelului activităţii şi veniturilor (Q2; Y2), în economie este nevoie de tot mai multă monedă (Om2), pentru a face faţă tranzacţiilor. Drept urmare, rata dobânzii în economie se va majora.

Cererea de monedă este cantitatea de bani propriu-zişi (agregatul M1, de fapt) de care doreşte să dispună un agent economic, la un moment dat. În acest caz, subiectul raţional se comportă similar situaţiei în care ar cere un alt produs (întrucât banii sunt tot o marfă). Cererea de monedă se exprimă conform relaţiei:

Producţie (Q) Venit (Y)

Ofertă monetară

(Om)

Q1; Y1

0 Om1 Om2

Q2; Y2

Om

Page 69: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

69

Cm = f (d’, PS, PC, V, G, A, …) unde: d’ – rata dobânzii; PS – “preţul” deţinerii mărfii-substitut (al cărţii de credit în locul numerarului, al bancnotelor în locul monedelor); PC – “preţul” bunului complementar (al cardului / legitimaţiei a cărei deţinere selectează persoanele la un bancomat); V – viteza de rotaţie a banilor; G – gusturile (preferinţele) lui pentru o monedă (valută) sau alta, convertibilă sau nu; A – alte elemente: plata tehnicii utilizate, refuzul de plată ş.a.

Echilibrul pieţei monetare este o componentă majoră a echilibrului

economic general. Întrucât piaţa respectivă are la bază componente legate atât de cerere, cât şi de ofertă, se admite că în cadrul ei, la un nivel prestabilit al ratei dobânzii, se tinde spre realizarea unei stări de echilibru.

8.2.2. Actorii pieţei monetare

Un sistem bancar dezvoltat cuprinde trei tipuri de organisme monetar-financiare: Banca Centrală a unui stat (bancă de rang I), băncile specializate (de rang II) şi alte instituţii de profil.

a) Banca Centrală (de Emisiune) este instituţia de primă importanţă în mecanismul funcţional al unei economii. Printre atribuţiile sale se numără: emisiunea monedei naţionale divizionare şi a banilor de credit (bancnotelor); creaţia monetară; stabilirea acoperirii (puterii) monedei naţionale (fixarea cursului de schimb); controlul datoriei publice; asigurarea şi reglarea masei monetare în circulaţie; influenţarea ratei dobânzii în economie; intervenţia pe piaţa monetar-financiară, când o altă instituţie de profil întâmpină dificultăţi temporare; prevenirea falimentelor bancare; primirea şi păstrarea rezervelor de

Rata dobânzii (d’)

Cererea de monedă (Cm)

d’2

0 Cm1 Cm2

d’1

Cm

Page 70: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

70

aur ale statului; administrarea rezervelor bugetare şi valutare ale ţării; reprezentarea statului în relaţiile financiare internaţionale; operaţii de decontare între băncile comerciale.

Banca centrală reprezintă autoritatea monetară a statului, rolul acesteia decurgând din monopolul asupra emisiunii monetare. În calitate de bancă centrală, aceasta îndeplineşte în principal următoarele funcţii:

b) Cele mai cunoscute bănci specializate sunt băncile comerciale, cu activităţi diversificate: primirea depunerilor din partea populaţiei, firmelor şi altor bănci; acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung (în condiţii de bonitate financiară); administrarea, la cerere, a unor patrimonii; operaţii de comision (îndeplinirea diferitelor ordine ale clienţilor); operaţiuni în comerţul exterior (creditări ş.a.); schimb valutar. Cele mai întâlnite bănci comerciale: de depozit (propriu-zise, respectiv de afaceri) şi ipotecare.

Alte tipuri de bănci: de import-export; mixte – organisme de cooperare inter-state, în domeniul financiar-bancar (pe principiul participaţiei); internaţionale (bănci interguvernamentale, cu capital din partea unui grup de state – şi bănci internaţionale private, cu centre, sucursale şi filiale în diferite ţări); bănci (regionale) de investiţii; case de economii, etc.

c) Alte instituţii de credit specializate: băncile cooperatiste, societăţile de asigurare, societăţile cu scop de finanţare (a vânzărilor pe credit, a construcţiilor ş.a.), uniunile de credit, firme care se ocupă cu scontarea poliţelor ş.a.

8.3. Obiectivele şi mecanismele de transmitere a politicii monetare

8.3.1. Obiectivele politicii monetare

Politica monetară constă în acţiunea globală, exercitată prin manevrarea

variabilelor monetare asupra principalelor variabile economice: nivelul preţurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mîinii de lucru (rata şomajului), soldul balanţei de plăţi externe etc. Această acţiune se realizează, aşadar, prin intermediul variabilelor monetare, adică a unor variabile care sunt ele însele greu de controlat, dar pe care banca centrală îşi propune totuşi să le influenţeze. Variabilele monetare despre care este vorba sunt: agregatele monetare şi ale creditului, rata dobânzii şi cursul de schimb. Nivele-ţintă stabilite în legătură cu aceste variabile constituie aşa-numitele „obiectivele intermediare” ale politicii monetare.

Banca centrală este unul dintre cei mai puternici actori ai vieţii economice. De aceea politica pe care ea o duce este extrem de importantă, atât în raport cu realizarea diverselor obiective ale politicii macroeconomice (creştere economică, grad ridicat de ocupare a mâinii de lucru, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi), cât şi în raport cu politicile duse de celelalte personaje de pe scena macroeconomică (guvern, uniuni profesionale, sindicate, instituţii europene sau supranaţionale etc.).

Page 71: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

71

Obiectivul central actual al politicii monetare este, în cazul majorităţii băncilor centrale importante din lume, combaterea inflaţiei, adică asigurarea stabilităţii preţurilor. Însă, atât obiectivele, cât şi instrumentele politicii monetare au evoluat în cursul timpului. Politica monetară îndeplineşte scopuri concrete. Pe plan intern, ţelul său constă în reglarea cererii de monedă, controlul ofertei monetare şi/sau sa influenţeze ratele dobânzii şi cursul de schimb. Pe plan extern, politica monetara gestionează intrările şi ieşirile de capital în vederea echilibrării balanţei de plăţi si controlează mişcările speculative de capital.

Implementarea politicii monetare se face prin mijloace specifice, respectiv: operaţii pe piaţa financiară publică; manevrarea taxei scontului şi rescontului; modificarea cotei de rezerve minime obligatorii; orientarea creditelor; emisiunea de monedă suplimentară (Cătinianu).

Operaţiunile pe piaţa financiară publică, constând în vânzarea / cumpărarea de titluri de stat de către banca centrală este datorie publică şi este cunoscută sub denumirea de politică open - market.

Manevrarea taxei scontului şi rescontului este tot atribut al băncii centrale şi se foloseşte, obişnuit, împreună cu politica de open - market. Şi taxa scontului şi a rescontului iau naştere în tranzacţiile cu instrumente financiare, creanţe pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.). Deţinătorii de efecte comerciale de acest fel se află în minus de lichiditate vând către o bancă, înainte de scadenţă şi la creanţele la un preţ sub valoarea nominală, astfel cumpărătorul câştigă o anunţi dobândă. Această diferenţă poartă numele de scont, iar operaţiunea de înstrălni respectiv de achiziţionare a efectelor comerciale înainte de scadenţă cu obţincrw i câştig (dobândă) se numeşte scontare. Cumpărarea de către btnpj centrală de efecte de comerţ deja scontate poartă numele de rescontare, iar dobândi obţinută este numită rescont. Atât scontul cât şi rescontul se exprimă procentu este o rată a dobânzii care poartă denumirea de taxă de scont, respectiv taxă rescont.

Modificarea cotei de rezerve minime obligatorii este folosite în mai ţările dezvoltate şi are o mare eficacitate. Operaţiunea constă în tezaurizarea părţi din banii colectaţi de băncile comerciale la banca centrală.

Emisiunea de monedă suplimentară este practicată cu scopul influenţării pieţelor financiare şi, indirect, a economiei. Când piaţa financiară se dereglează, apare tendinţa de retragere masivă a depunerilor la vedere, putând duce, dacă nu se iau măsuri, la prăbuşirea sistemului bancar, în astfel de situaţii intervine statul, prin banca centrală, cu credite suplimentare în sprijinul băncilor aflate în dificultate (cu condiţia ca aceste bănci să fi respectat condiţiile legale stabilite).

Orientarea creditului. Periodic, banca centrală poate solicita celorlalte bănci să-şi canalizeze împrumuturile înspre anumite domenii şi, concomitent, să şi le restrângă de la altele. Operaţiunea este cu aplicabilitate restrânsă.

Politica ratei dobânzii, este implicată în aproape toate celelalte operaţiuni de influenţare a masei monetare. Dar, în afara faptului că este încorporată celorlalte politici, politica ratei dobânzii este, mai întâi, una de sine stătătoare şi de mare însemnătate. Modificarea ei de către banca centrală la furnizarea de lichidităţi

Page 72: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

72

către sistemul bancar influenţează volumul masei monetare şi, prin ea, economia.

8.3.2. Mecanismele de transmitere a politicii monetare

A. Canalul preţurilor

Canalul preţurilor este evidenţiat de teoria cantitativă a monedei şi a preţurilor. Teoria cantitativă constituie o descriere simplă, însă riguroasă a mecanismului de transmisie, care este folosită adesea ca bază doctrinară pentru amintita „metodă a cutiei negre”.

Teoria cantitativă are ca reper analiza raportului cauzal dintre masa bănească în circulaţie şi volumul mărfurilor, pe de o parte – şi nivelul puterii de cumpărare, pe de altă parte. Vechea idee care a traversat secolele, respectiv M = P x Y (unde: M – masa monetară; P – nivelul preţurilor; Y – volumul tranzacţiilor) a fost considerată – la un moment dat – prea simplu formulată, într-o epocă în care teoria cantitativă lua amploare. Irving Fisher a dezvoltat această teorie pe baza următoarei relaţii:

M x V = P x Y unde: V = viteza de circulaţie a banilor (velocity).

Fisher a considerat că produsul M x V reprezintă oferta de bani din economie, iar componenta P x Y este cererea de monedă.

Pentru înţelegerea mecanismului de creştere a cantităţii de monedă în economie se utilizează multiplicatorul monetar. El figurează ca obiectiv al politicii de stabilitate monetară şi se calculează astfel:

B

MMm =

unde: Mm – multiplicatorul monetar (al banilor sau al ofertei monetare); M – masa monetară (oferta de bani din economie); B – baza monetară.

Multiplicatorul monetar Mm arată de câte ori mai mare este oferta bănească în raport cu baza numerarului din economie. B. Canalul ratei dobânzii

Dacă procesul de transmisie decris de teoria cantitativă se aplică numai în anumite condiţii foarte specifice, canalul reprezentat de rata dobânzii constituie elementul esenţial al prezentărilor standard ale politicii monetare.

Impactul direct al ratei dobânzii poate fi evidenţiat cu ajutorul „modelului IS-LM”, care reflectă concepţia keynesiană despre procesul de transmisie a politicii monetare.

I Om r Y

Page 73: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

73

unde: Om - oferta de monedă; r - rata reală a dobânzii; I - investiţiile; Y - venitul naţional nominal.

C. Canalele creditului

Insatisfacţia faţă de modalităţile tradiţionale de explicare a acţiunii politicii monetare a dus la apariţia unei noi concepţii cu privire la procesul de transmisie, concepţie care pune accent pe amintitul concept de „informare asimetrică”.

În materie de proces de transmisie, „teoria delegării” (Agency Theory) implică existenţa a două canale: 1) canalul creditului bancar; 2) canalul activului net (averilor populaţiei).

Canalul creditului bancar derivă din faptul că băncile joacă un rol specific în cadrul sistemului financiar, deoarece, din cauza naturii instituţiei bancare, sunt foarte bine plasate pentru a rezolva problemele de asimetrie informaţională cu care se confruntă clienţii. Ca urmare a acestui rol specific al băncilor, dacă nu s-ar împrumuta de la acestea, anumiţi agenţi economici nu ar avea acces la resursele terţilor. Schematic, procesul de transmisie este, deci, următorul:

unde, pe lângă notaţiile anterioare: D - depozite bancare; C - credite bancare. D. Canalul cursului de schimb

Canalul de transmisie a politicii monetare reprezentat de influenţa pe care variaţiile cursului de schimb o exercită asupra mărimii nete a exporturilor a atras atenţia economiştilor mai ales după instituirea actualului sistem monetar internaţional, bazat pe cursuri flotante.

Acest canal încorporează şi el efectele ratei dobânzii, deoarece reducerea ratei dobânzii într-o anumită ţară diminuează atractivitatea depozitelor bancare şi a celorlalte plasamente denominate în monedă naţională şi sporeşte atractivitatea depozitelor şi celorlate plasamente în valută. Ca urmare, se produce o scădere a cererii de monedă naţională şi o creştere a cererii de valută, ceea ce duce la deprecierea monedei naţionale respective.

Schema procesului de transmisie a politicii monetare prin canalul cursului de schimb este, aşadar, următoarea:

Om D C I Y

Om r t EN Y

Page 74: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

74

unde: t – cursul de schimb; EN – exporturi nete.

8.4. Strategii de politică monetară

8.4.1. Ţintirea agregatelor monetare

Structura masei băneşti este cuantificată prin agregate monetare (fracţiuni ale masei monetare). Ele reprezintă ansambluri de active monetare cu funcţii bine delimitate, operând cu instrumente specifice (de plată şi de schimb), prin fluxurile economice pe care le reprezintă. Criteriul după care sunt incluse activele în agregatele monetare este lichiditatea, respectiv posibilitatea transformării lor cât mai rapide în cash. În general, se operează cu următoarele categorii de lichidităţi (agregate):

- M1 (masa monetară în sens restrâns sau moneda tranzacţională) include lichidităţile primare (active cu lichiditate perfectă), care permit efectuarea imediată de plăţi: numerarul în circulaţie (monedele divizionare + bancnotele) şi depozitele bancare la vedere (cu excepţia celor guvernamentale şi a unora cu “regim special”), operabile prin cecuri.

- M2 (masa monetară în sens larg) include lichidităţile secundare, respectiv activele care pot fi transformate rapid în lichidităţi primare (monetizabile), fără implicaţia riscului de pierdere a capitalului. M2 cuprinde, pe lângă M1, „cvasi-banii”, respectiv: conturile de economii şi depozitele bancare la vedere, neoperabile prin cecuri; depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor; depozitele la casele de economii; conturile deschise la fondurile mutuale existente pe piaţa monetară şi administrate de agenţi de bursă; acţiunile fondurilor de ajutor reciproc.

- M3 (lichidităţile terţiare) include active cu un grad relativ mic de lichiditate. Transformarea lor în lichidităţi primare presupune riscul micşorării preţului acestor active. M3 conţine, pe lângă M2, valorile mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi publice (împrumuturi ale statului, colectivităţilor publice şi agenţilor publici).

- M4 (lichidităţile cuaternare sau agregatul L) include M3 precum şi: certificate de depozit negociabile, economii contractuale depuse la termen, titluri de valoare emise de agenţi non-bancari ş.a.

În concluzie: în general, se admite că: M0 (B) = baza monetară; M1 = M0 + depozite la vedere, operabile prin cecuri; M2 = M1 + depozite bancare neoperabile prin cecuri; M3 = M2 + depozite pe termen lung + valori mobiliare; M4 (L) = M3 + alte active semilichide.

Page 75: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

75

8.4.2. Acţiunea asupra ratei dobânzii Dobânda este funcţie de 3 elemente: capital, risc şi timp. Nivelul dobânzii se

stabileşte sub acţiunea a numeroşi factori, cei mai importanţi fiind: - productivitatea capitalului respectiv rata profitului - lichiditatea - riscul nerambursării - raportul dintre cererea şi oferta de credite - stabilitatea economiei. Aprecierile privind nivelul dobânzilor sunt valabile atâta timp cât stabilitatea

monedei asigură la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate respectiv a puterii de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Deci în condiţiile proceselor inflaţioniste rata dobânzii implică 2 ipostaze:

- rata dobânzii nominale exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă - rata dobânzii reale ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de

erodare a capitalului determinată de evoluţia proceselor inflaţioniste.

8.4.3. Ţintirea inflaţiei

Strategia de ţintire directă a inflaţiei a fost deja prezentată la capitolul legat de inflaţie.

8.5. Aplicaţii practice A) Ce înţelegeţi prin: - politica monetară - canale de transmisie a politicii monetare B) Probleme: 1. Pentru o economie nationala dispunem de urmatoarele date pentru 2008 si 2009:

Indicatori: 2008 2009

- Rata nominala a dobanzii – d’n 10 10

- Oferta de moneda - Om 1500 2000

- Venitul real - Y 2500 3000

- Viteza de circulatie - V 4 4

Page 76: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

76

Calculati: a) rata de crestere a ofertei de bani; b) rata inflatiei in 2009; c) rata reala a dobanzii in 2009. C) Teme referate: - Politica monetară în România în vederea adoptării monedei euro

Page 77: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

77

R R R

IX. Politica fiscală. Bugetul

9.1. Veniturile şi cheltuielile bugetare Impactul finanţelor publice asupra economiei este determinat nu numai de

proporţiile redistribuirii produsului intern brut (PIB) pe care o generează, dar şi de modul cum se realizează acest proces. Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi transferurile bugetare, constituie nu numai metode de colectare şi de repartizare a resurselor financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze dezvoltarea economicǎ şi socială a ţării, în direcţia doritǎ.

9.1.1. Bugetul: definiţie şi principii bugetare Bugetul este un document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an

veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.

Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar prin ponderea mare pe care o reprezintă în produsul intern brut, dar şi prin rolul pe care îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a cheltuielilor publice), cât şi în acţiunile de predicţie şi planificare macroeconomică.

Bugetul de stat are caracter de act normativ, adică este aprobat prin lege de către Parlament.

Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar

şi a cerinţelor şi exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat.

Principiile bugetare sunt clar definite şi sunt parte a bagajului universal de cunoştinţe şi învăţăminte care ţin de ştiinţa finanţelor.

- Universalitatea bugetului - prevede înscrierea în buget a tuturor veniturilor şi cheltuielilor, fără nici o excepţie, sub forma unor sume brute şi nu a unor solduri rezultate din eventuale compensări.

- Unitatea bugetului - presupune existenţa unei singure liste de venituri şi cheltuieli bugetare.

Page 78: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

78

- Neafectarea veniturilor - înseamnă depersonalizarea veniturilor, adică faptul de a nu cunoaşte nici la restituirea lor, nici la încasarea lor care este destinaţia expresă/punctuală ce li se rezervă.

- Anualitatea bugetului - indică anul drept intervalul de timp la care se referă bugetul. În sensul acestui principiu, anul este un interval de 12 luni care poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic.

- Echilibrul bugetar - prevede acoperirea integrală, în intervalul anului bugetar, a cheltuielilor din veniturile ordinare, capătând astfel conotaţia echilibrului bugetar anual şi, prin extensie, a echilibrului bugetar pe tot parcursul anului bugetar.

- Specializarea bugetară - se referă la introducerea şi aprobarea în buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe tipuri de nevoi şi destinaţii.

- Publicitatea bugetului. Principiul publicităţii se referă la informarea naţiunii, a fiecărui cetăţean, despre veniturile şi cheltuielile incluse în buget.

9.1.2. Categorii de venituri bugetare şi elemente comune ale impozitelor Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Conform legii finanţelor publice, se numesc venituri bugetare acele resursele băneşti care se cuvin bugetelor de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor locale, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte.

Impozitele reprezintă o formă de colectare a unei pǎrţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice, la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Impozitele reprezintă cea mai mare sursǎ de venit la bugetul statului.

Impozitele se împart în impozite directe şi impozite indirecte: 1. Impozitele directe sunt impozitele stabilite pentru fiecare contribuabil

(persoana fizică sau juridică) în parte, nominal, în funcţie de veniturile sau averea acestuia, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Printre acestea se numără impozitul pe profit, impozitul pe salarii şi venituri, contribuţiile, etc.

2. Impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri şi servicii, nepersonalizate, aşezate pe cheltuieli, printre care se numără TVA, accizele, taxe vamale, etc.

Impozitele se caracterizează prin următoarele elemente: a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care legea

stabileşte obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se numeşte curent contribuabil.

Page 79: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

79

b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului.

c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea, obiectul vândut/cumpărat, bunul importat etc.

d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în mod obişnuit este venitul contribuabilului.

e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină dimensiunea materiei impozabile.

f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).

g) Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în vederea aşezării impozitului pentru fiecare subiect în parte.

h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat. Modalităţile de stabilire a impozitelor sunt: - impunerea progresivă - impunerea proporţională (cota unică) - impunerea regresivă.

9.1.3. Destinaţiile cheltuielilor bugetare Cheltuielile bugetare exprimǎ relaţii economico-sociale în formǎ băneascǎ,

care se manifestǎ între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altǎ parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare (veniturilor) ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Constituind un consum de resurse băneşti procurate de la cetăţeni şi întreprinderi, cheltuielile publice se prezintă ca plǎţi curente şi de capital, efectuate de autorităţile publice pentru organizarea de activităţi destinate producerii de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor sociale comune.

În funcţie de destinaţia lor, cheltuielile bugetare se clasifică în: a) Cheltuieli pentru servicii generale utilizate de stat pentru întreţinerea şi

funcţionarea organismelor de administraţie propriu-zise, precum şi a celor însărcinate cu menţinerea ordinii publice;

b) Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale care sunt formate din: - cheltuielile bugetare pentru învăţământ - cheltuieli bugetare pentru culturǎ şi activităţi sportive - cheltuielile bugetare pentru sănătate - cheltuielile bugetare pentru securitatea socialǎ c) Cheltuieli cu apărarea d) Cheltuieli pentru acţiuni economice.

Page 80: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

80

9.2. Deficitul bugetar şi datoria publică

9.2.1. Deficitul bugetar Deficitul bugetar este dat de cheltuielile făcute şi neacoperite din veniturile

bugetare, adică reprezintă diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile bugetare. Gestionarea deficitului bugetar este foarte importantă, pentru că poate oferi

informaţii despre calitatea politicii fiscale şi bugetare a guvernului, iar un deficit bugetar ridicat poate avea repercusiuni importante asupra creşterii economice sau asupra procesului inflaţionist dintr-o economie.

Deficitul bugetar este cauzat, pe de o parte, de menţinerea cheltuielilor la un nivel constant şi, pe de altă parte, de reducerea veniturilor din impozite şi taxe. Printre factorii care influenţează deficitul bugetar se numără: consumul, creşterea deficitului de cont curent, cursul de schimb, evoluţia investiţiilor străine nete, etc.

Un deficit bugetar important produce dezechilibre macroeconomice şi reduce capacitatea guvernului de a creşte cheltuielile bugetare în vederea relansării economiei. Reducerea deficitului bugetar înseamnă venituri mai mari la bugetul statului şi pentru agenţii economici sau populaţie, deoarece aceste sume de bani care constitue venituri suplimentare, nu mai sunt orientate către finanţarea deficitului ci către relansarea economică. Creşterea economică poate reprezenta deci un rezultat al minimizarii deficitului bugetar şi un scop al acesteia. Astfel cresc atât veniturilor populaţiei (care sunt apoi direcţionate către consum, stimulând producţia şi creşterea economică) cât şi veniturilor agenţilor economici (care le orientează spre noi investiţii sau spre pieţele financiare). De asemenea, prin reducerea deficitului bugetar, statul poate să mărească cheltuielile necesare dezvoltării infrastructurii necesare procesului de relansare economică, sau poate, prin intermediul diminuării cotelor de impozitare, să stimuleze populaţia şi agenţii economici să participe la realizarea unei creşteri economice durabile. Minimizarea deficitului bugetar, are drep scop şi rezultat, reducerea ratelor inflaţiei, statul ne mai fiind obligat să recurgă la emisiune monetară, şi menţinând încrederea populaţiei şi a agenţilor economici în monedă.

9.2.2. Datoria publică Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o

autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un an). După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă.

Pentru echilibrarea bugetului de stat, se recurge la împrumuturi care constituie datoria publică a statului, care poate fi internă sau externă. Există şi datoria privată, care şi ea se împarte la rândul ei in datorie internă şi externă.

Page 81: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

81

9.3. Obiectivele politicii fiscale - furnizarea de servicii sociale - urmarirea principiului echităţii sociale - asigurarea unei creşteri economice durabile - restructurarea şi modernizarea economiei - combaterea evaziunii fiscale.

9.4. Instrumente şi măsuri de politică fiscală

9.4.1. Instrumentele de politică fiscală A) Stabilirea şi colectarea veniturilor bugetare: - modificarea cotelor de impozitare - lărgirea sau restrângerea bazei de impozitare - modul de colectare a veniturilor B) Stabilirea destinaţiilor bugetare: În acest sens, se observă o corelaţie importantă între politicile fiscal-

bugetare şi cele structurale: - stabilirea destinaţiilor cheltuielilor bugetare - măsuri sociale.

9.4.2. Măsurile de politică fiscală Se împart în: A) Măsuri: - ciclice - contraciclice. B) Măsuri de echilibrare bugetară C) Respectarea acordurilor internaţionale.

9.5. Aplicaţii practice A) Ce înţelegeţi prin:

Page 82: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

82

- deficit bugetar - datorie publică B) Teme referat: - Impactul deficitului bugetar asupra creşterii economice

Page 83: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

83

R R R

X. Pieţe financiare

10.1. Piaţa bancară

Analiza pieţei bancare presupune cunoasterea: - situatiei in perioada 1990-1998 - crizei bancare din 1998 - procesului de restructurare si privatizare - importantei sectorului in cadrul sistemului financiar (60% din PIB şi 80%

din activele sistemului) - structurii sectorului bancar - evolutiei activitatii de creditare - evoluţiei indicatorilor de prudentialitate bancara

10.2. Piaţa de capital

10.2.1. Scurt istoric

- Nivel incipient de dezvoltare - 1992 - deschiderea Bursei Române de Mărfuri la Bucureşti - 1994 - deschiderea Bursei Monetar - Financiare şi de Mărfuri Sibiu - 1995 - Bursa de Valori Bucureşti - 1996 - RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers

Automated Quotation) - 1997 – primul indice – BET (Bucharest Exchange Trading Index) - 2000 - BET-FI (Bucharest Exchange Trading Investment Funds Index) - 2007 – tranzactionarea contractelor la termen – futures - BVB

10.2.2. Evolutia pietei de capital

Se masoara prin capitalizare, volumul tranzactiilor dar mai ales evolutia indicilor bursieri : - Randamentul unui indice (BET de exemplu):

[ ]%

0

01

t

ttBET BET

BETBETr

−=

Page 84: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

84

Alte aspecte legate de evoluţia pieţei de capital: - Bursa = barometrul economiei (particularitati în cazul României) - Crestere relativ constanta pana in 2007 - Scadere brusca 2007-2008 - Redresare partiala 2009

10.3. Piaţa asigurărilor

10.3.1. Elementele tehnice ale asigurarilor A) Subiectul asigurarii - Asiguratorul - Asiguratul - Contractantul - Beneficiarul B) Obiectul asigurarii - Bunuri - Persoane - Raspundere civila

C) Alte elemente - Riscul - Suma asigurata - Prima de asigurare - Durata asigurarii - Dauna - Despagubirea - Fransiza

Prima plătită de asigurat = Suma asigurata x Cota de asigurare Despăgubirea plătită = Dauna - Valoarea franşizei

10.3.2. Conceptul de piata in asigurari

Piaţa asigurărilor reprezintă cadrul organizatoric şi metodologic în care se realizează operaţiunile de asigurări , respectiv activitatea de asigurare

Operatorii specifici sunt asiguratul si asiguratorul. Alte elemente: - Parametrii pietei – oferta si cererea

Page 85: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

85

- Indicatori ai pietei de asigurari • Volumul primelor brute subscrise • Rata daunei

10.4. Aplicaţii practice A) Ce înţelegeţi prin - sector bancar - piaţă de capital - activitatea de asigurare B) Probleme:

1. Cunoscand valorile indicelui BET in 2008 de 7652 puncte iar in 2009 de

8230 puncte, sa se calculeze randamentul acestuia si sa se compare cu cel al indicelui belgian BEL20, care in 2008 s-a ridicat la 11990 iar in 2009 a ajuns la 12200.Interpretati rezultatul.

2. Sediul unei firme este asigurat pentru suma de 500.000 lei, cu o cota de asigurare de 0,5% iar aparatura birotica si mobilierul sunt asigurate pentru 200.000 lei, la o cota de asigurare de 1%. Stiind ca in urma producerii riscului asigurat (un incendiu de exemplu), cladirea este distrusa in proportie de 10% iar mobilierul si birotica in proportie de 20%, sa se calculeze primele anuale platite de asigurat si despagubirea incasata, stiind ca fransiza stabilita in contract este de 2% din suma asigurata, atat pentru cladire cat si pentru bunuri.

C) Teme de referat - Soliditatea sectorului bancar în România - Evoluţia indicilor bursieri şi ai PIB-ului în ţările est-europene - Dezvoltarea pieţei asigurărilor în România

100Pr

(%) xincasateime

aparuteDaunedauneiRata =

Page 86: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

86

Page 87: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

87

R R R

XI. Piaţa valutară şi cursul de schimb

11.1. Piaţa valutară

11.1.1. Definirea conceptului Piaţa valutară este piaţa pe care se desfăşoară comerţul cu monede străine

(valute). Această piaţă asigură manifestarea cererii şi ofertei de monede străine, precum şi formarea preţului (cursului) acestora, exprimat în monedă naţională.

Monedele stăine sunt schimbate pe moneda naţională în toate centrele financiare ale lumii. Piaţa valutară nu este, deci, limitată din punct de vedere geografic.

11.1.2. Operatorii pieţei valutare Operatorii sunt: A) Băncile, instituţiile financiare şi filialele financiare ale grupurilor

industriale efectuează operaţiuni de schimb valutar în nume propriu sau din ordinul clienţilor lor.

Elemente caracteristice: - Doar anumite banci raman active tot timpul pe piata; - Caracterul speculativ al tranzactiilor. - Notiunea de pozitie valutara (este diferenţa, pozitivă sau negativă, între

creanţele şi datoriile în valută ale unei bănci): lunga (creante>datorii); scurta; inchisa Suma achizitionata (Sa) = Suma ceruta (Sc) x coeficientul de executie a cererii

(cec) x Cursul de schimb (CV)

B) Clientela privată: întreprinderile industriale şi comerciale, instituţiile financiare neautorizate să efectueze operaţiuni valutare ca obiect de activitate şi persoanele particulare. Clientela privată nu participă însă direct la piaţă, ci prin intermediul băncilor şi, eventual, a caselor de schimb valutar.

Page 88: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

88

C) În fine, a treia categorie importantă de operatori pe piaţa valutară - mai ales în ţările anglo-saxone – sunt firmele de brokeraj (dealeri). Funcţia acestora este de intermediere.

11.1.3. Piata valutara la vedere si piata la termen

A) Piaţa la vedere Reprezintă acea componentă a PV pe care tranzacţiile se lichidează în

maxim 48 ore. Caracteristicile PV la vedere: - caracter delocalizat (legături directe între bănci); - locul esenţial al $ ca monedă de tranzactionare; - există şi PV localizate (BC, Bursa de valori). B) Piata la termen Este acea componentă a PV pe care angajamentele de vânzare-cumpărare de

valută se onorează la o dată ulterioară, fixată cu anticipaţie, şi la un CV stabilit în momentul încheierii tranzacţiei

Situatiile intalnite pe piata valutara la termen: - CVt = CVv (al pari) - CVt > CVv (primă, report, premium) - % - CVt < CVv (pierdere, deport, discount) - % Reportul şi deportul sunt exprimate, în mod obişnuit, sub formă de % anual

din CVv:

Rt,Dt = (CVt-CVv)/CVv * (360*100)/t (exprimat in %) unde: CVv – CV la vedere CVt – CV la termen t – termenul (scadenţa) Rt – reportul la termenul t Dt – deportul la termenul t

11. 2. Cursul de schimb

11.2.1. Definirea conceptului În general, cursul de schimb valutar (cursul valutar) este preţul unei

monede exprimat în altă monedă. Operaţiunea tehnică de stabilire a cursului valutar se numeşte „cotaţie”.

Există două tipuri de cotaţii: a) incertă; b) certă.

Page 89: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

89

a) Cotaţia incertă constă în indicarea numărului variabil de unităţi monetare naţionale („cotă”), care revin la o unitate (100 de unităţi) monetară străină („bază”). 1 EUR=4,2 RON

b) Cotaţia certă constă în indicarea numărului variabil de unităţi monetare străine („cotă”) care revin la o unitate monetară naţinală („bază”). 1 RON = 0,23 EUR

Indicele deprecierii / aprecierii [%] = Cotatia certa t1 / Cotatia certa in t0

[%]

Deprecierea / aprecierea = Indicele – 100% Cursurile formate pe piaţa la vedere sunt de două tipuri: curs de cumpărare

şi curs de vânzare. 1) Cursul de cumpărare este cursul la care o bancă este dispusă să cumpere o

anumită valută. 2) Cursul de vânzare este cursul la care o bancă este dispusă să vândă o

anumită valută.

11.2.2. Factori determinanţi ai cursului de schimb Cursul depinde de cererea/oferta de valută şi de factorii subdiacenţi

acestora: - volumul importurilor; - volumul exporturilor; - mişcările internaţionale de capital (determinate de diferenţele dintre

ratele dobânzii); - expectaţii (asteptari) etc. De reţinut este relatia de cauzalitate in dublu sens.

11.2.3. Metode de determinare a cursului A. Cursurile de schimb şi rata inflaţiei - Teoria parităţii puterilor de cumpărare (G. Cassel) unde: CV = cursul de schimb; л –rata inflatiei B. Cursurile de schimb şi rata dobânzii - Teoria parităţii ratelor dobânzii (J. Keynes)

B

Avt CVCV

π

π=

Page 90: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

90

unde: d – rata dobanzii

11.2.4. Previzionarea CV

A) Nevoia acută de previziuni (risc valutar) B) Imposibilitatea previzionării exacte a evoluţiei viitoare a CV (mai ales pe

termen scurt) C) Metode de previzionare: - Analize tehnice (statistică, econometrie, modele etc.); - Analize economice: variabile socio-politice (stabilitatea guvernului, rolul

partidelor politice, alegeri, grupuri de presiune), psihologice (încrederea în moneda naţională), economice (rata inflaţiei, rata dobânzii, SBP), monetare (CV la termen ca predictor al CV la vedere).

11.3. Regimuri de curs valutar

Sunt prezentate de către Fondul Monetar Internaţional : A) Cursuri flotante - flotare libera (free floating) - flotare controlata (managed floating) B) Peg-uri - cu banda de fluctuatie (crawling bends) - cu banda de fluctuatie orizontala (pegged with horizontal bands) - ajustabile (crawling pegs) C) Cursuri fixe – consiliu monetar (currency board) D) Dolarizare (« euroizare »)

11.4. Aplicaţii practice

A) Ce înţelegeţi prin: - piaţă valutară - curs de schimb - cotaţie certă / incertă - report / deport al monedei

1

2

1

1

d

dCVCV vt

+

+=

Page 91: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

91

B) Probleme

1. Cererea unui client privind cumpararea a 150.000 $ la cursul de 3 lei/$ a

fost procesata de o banca ce desfasoara activitati pe piata valutara. Coeficientul de executie al acestei cereri a fost de 90%. Sa se determine suma in lei pe care a trebuit sa o plateasca clientul avand in vedere aceste date.

2. In momentul t0 un agent a cumparat 1500$ cu 49.500 lei iar in momentul

t1 a cumparat 2000$ cu 67.000 lei. In care situatie s-a realizat cea mai buna tranzactie?

3. Daca in momentul t0 un dolar este egal cu 3 lei iar in momentul t1 este

egal cu 4 lei, care este indicele deprecierii si deprecierea cursului de schimb? C) Teme de referat: - Factori determinanţi ai cursurilor de schimb - Implicaţiile aprecierii cursului leului asupra deficitului contului curent în

România

Page 92: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

92

Page 93: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

93

R R R

XII. Echilibrul economic extern

Încă de la constituirea lor, economiile naţionale au evoluat în cadrul unui sistem de conexiuni în continuă mişcare şi transformare, iar aceste legături interdependente nu sunt doar de natură economică, ci acoperă toate aspectele şi dimensiunile vieţii sociale (ştiinţifice, culturale, politice, militare, diplomatice etc.). Relaţiile economice prezintă o importanţă deosebită pentru că se află la baza satisfacerii cerinţelor de consum ale oamenilor, în condiţiile în care, datorită repartizării inegale a resurselor pe glob, nici o ţară nu produce toate bunurile economice de care are nevoie

Interdependenţele economice internaţionale îşi au originea în diviziunea internaţională a muncii şi specializarea ţărilor în producerea de bunuri economice pentru care dispun de condiţii favorabile, devenind competitive pe piaţa internaţională. Acestea au însă legătură şi cu schimbările structurale din economia mondială, cu modificările raporturilor de putere economică a statelor, cu schimbările politice globale, cu intensificare şi diversificarea fluxurilor economice mondiale şi cu mişcarea oamenilor şi informaţiilor. Consecinţa adâncirii interdependenţelor economice la nivel mondial este globalizarea economiei.

Legăturile economice dintre state prezintă o dinamică proprie care îmbracă forme specifice numite fluxuri economice internaţionale. Forma tradiţională a acestora este reprezentată de schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial.

12.1. Comerţul exterior şi fluxurile de capital

Schimbul de bunuri şi servicii are loc atât în interiorul ţărilor (comerţ interior) cât şi între ţări, sub forma comerţului exterior. Schimbul internaţional de mărfuri este cea mai veche formă de relaţii economice dintre state care s-a menţinut până astazi. Datorită dispunerii resurselor economice pe glob şi discrepanţelor privind valorificarea eficientă a acestora la nivelul diferitelor state, se nasc schimburile intenaţionale de mărfuri pentru a satisface nevoile de consum care sunt relativ uniforme la nivel mondial. Prin urmare, fiecare ţară oferă celorlalte state bunurile proprii în exces pentru a primi în schimb de la celelalte ţări bunuri economice de care nu dispun. Comerţul exterior devine din ce în ce mai pregnant un factor determinant al creşterii economice a ţărilor care sporesc la rândul lor fluxurile internaţionale de mărfuri şi servicii.

Page 94: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

94

Rolul tot mai important al comerţului exterior în dezvoltarea statelor este afirmat prin tendinţele pe care le urmează, astfel: - ritmul de creştere a comerţului exterior devansează ritmul creşterii economice naţionale; - tendinţa de creştere şi diversificare a exporturilor mondiale; - intensificarea nemaiîntâlnită a relaţiilor comerciale internaţionale ca urmare a adâncirii diviziunii mondiale a muncii şi, prin urmare, a specializării economii naţionale în producerea anumitor bunuri şi servicii, conducând la creşterea competitivităţii exporturilor; - accentuarea interdependenţelor în relaţiile de comerţ exterior; - tendinţa de polarizare a comerţului internaţional în jurul unor centre de mari puteri economice, la nivel global fiind recunoscuţi trei poli în comerţul exterior (o tripolarizare): UE, SUA şi Japonia, care împreună deţin aproape trei sferturi din exporturile mondiale.

Comerţul exterior al ţărilor înseamnă exporturi, adică ieşiri de bunuri şi servicii către alte ţări, şi importuri, reprezentând intrări de bunuri şi servicii dinspre alte ţări. Raportul cantitativ între cele două componente se regăseşte în balanţa comercială în care se înscriu şi prin care se compară importurile cu exporturile de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de obicei, de un an. Aceasta poate fi generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale ale ţării date sau parţială, dacă se referă la importul şi exportul cu o anumită ţară ori un grup de ţări. În funcţie de situaţia în care se află schimburile de mărfuri ale unei ţări cu celelalte state, balanţa comercială poate avea un sold echilibrat (situaţie normală), excedentar sau deficitar.

Importurile şi exporturile se tranzacţionează în baza preţurilor, care reflectă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor.

Tranzacţiile monetare efectuate de o ţară şi rezultate din cele comerciale (export - import), precum şi din alte tranzacţii economice şi extraeconomice (reprezentând încasări şi plăţi) sunt reflectate în balanţa de plăţi şi cursul de schimb.

12.2. Balanţa de plăţi

Balanţa de plăţi este un document întocmit de organele competente ale statului, care cuprinde înregistrarea sistematică a ansamblului încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile reale şi financiare dintr-o perioadă dată ale unei ţări cu restul lumii, balanţa de plăţi globală, sau cu o altă ţară (balanţă bilaterală).

Înregistrările efectuate în balanţa de plăţi sunt sistematice din două motive. În primul rând, balanţa de plăţi este o construcţie bazată pe principiul contabilităţii în partidă dublă. Astfel, fiecare tranzacţie se înregistrează prin două intrări de valoare egală, dar de sens opus: un debit (-) şi un credit (+). În al doilea rând, tranzacţiile înregistrate în balanţa de plăţi sunt clasificate pe

Page 95: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

95

categorii bine definite de relaţii cu exteriorul (importul de bunuri, exportul de bunuri, prestări de servicii, plata serviciilor externe, fluxuri de capitaluri, modificarea rezervelor internaţionale etc.).

12.2.1. Structura balanţei de plăţi În structura balanţei de plăţi, posturile se grupează după cum urmează: A) Contul curent Contul curent cuprinde tranzacţiile reale cu bunuri şi servicii, precum şi

veniturile şi transferurile curente. Astfel, tranzacţiile clasificate ca fiind cu ”bunuri” se referă la mişcările de produse -exporturi şi importuri-, implicând schimbarea dreptului de proprietate asupra lor. “Serviciile” sunt de diferite tipuri: călătorii, asigurări, operaţiuni bancare etc. În fine, “veniturile” pot proveni din muncă sau din capital: salarii, dobânzi, dividende etc. 1. Bunuri şi servicii

a) Bunuri b) Servicii: transporturi, călătorii, servicii guvernamentale, alte servicii

2. Venituri a) Remunerarea angajaţilor b) Venituri din investiţii, din care:

- dobânda la împrumutul extern. Veniturile din munca sunt remuneraţiile lucrătorilor frontalieri, sezonieri sau

temporari. Este o rubrică în care informaţia ce se obţine nu va fi niciodată foarte precisă şi pentru că multe venituri mici nu se declară. O parte din totalul veniturilor se va cheltui în ţara de origine. 3. Transferuri curente Pentru o corectă analiză a contului curent, acesta trebuie descompus în elementele sale principale:

a) Balanţa comercială: situaţia acesteia rezultă din compararea exporturilor de bunuri (XB) cu importurile de bunuri (MB). Cu alte cuvinte, balanţa comercială reflectă valoarea bunurilor comerciale exportate şi importate, fără să se ia în calcul tranzacţiile cu servicii;

b) Balanţa bunurilor şi a serviciilor: cuprinde balanţa comercială, precum şi numeroase alte componente: turism si călătorii, transporturi, comunicaţii, construcţii, asigurări, servicii financiare, informatice, culturale şi recreative închiriate companiilor, persoanelor, guvernului, regalităţii şi veniturilor proprietăţii imateriale.

Tot aici sunt incluse şi veniturile din investiţii efectuate în străinătate (dividende, profituri, etc.); cheltuieli militare, călătorii, transporturi, alte servicii.

c) Balanţa contului curent: cuprinde în plus transferurile în şi din străinătate, reprezentând bunuri, servicii sau venituri care nu necesită plăţi în contrapartidă.

B) Contul de capital şi financiar 1.Contul de capital

Page 96: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

96

- transferul de capital (achiziţionare / vânzare de active nefinanciare). 2. Contul financiar cuprinde patru categorii funcţionale (mai nou cinci, prin individualizarea produselor derivate):

a). Investiţiile directe se clasifică în funcţie de direcţia lor (investiţii în economia naţională efectuate de către rezidenţi şi nerezidenţi şi investiţii în străinătate efecuate de rezidenţi şi nerezidenţi); la rîndul lor, acestea se divid în: - aport de capital; - profituri reinvestite; - altele.

b). Investiţiile de portofoliu cuprind plasamentele efectuate în: - titluri financiare pe termen lung; - instrumente specifice pieţei monetare; - titluri comerciale.

c). Alte investiţii se referă la creditele comerciale şi împrumuturile contractate, inclusiv cele obţinute în relaţia cu FMI.

d). Produse derivate (investiţii financiare) e). Activele de rezervă (internaţionale) reprezintă modificările în volumul

activelor externe. Acestea cuprind disponibilităţile valutare (numerar, depozite, titluri), aur monetar, DST şi poziţia de rezervă la FMI.

Observaţii: 1) Tranzacţiile reale şi financiare: fluxurile “reale” descriu tranzacţiile cu

bunuri şi servicii (importuri, exporturi, transporturi, călători etc.); fluxurile “financiare” reprezintă operaţiuni care reflectă investiţii sau tranzacţii cu hârtii de valoare. Tranzacţiile cu bunuri şi servicii se înregistrează în acea parte a balanţei de plăţi numită “contul curent”, în timp ce tranzacţiile financiare se înregistrează în partea numită “contul de capital”.

2) Transferurile: reflectă tranzacţii unilaterale, fără o contrapartidă în plăţi; exemplul tipic este reprezentat de donaţii. In elaborarea contului de transferuri curente, principala dificultate este să se facă distincţie între ce transferuri sunt curente şi care sunt de capital. Ca transferuri curente apar transferurile de emigranţi, impozitele, prestaţiile şi cotizatiile la asigurările sociale, donaţiile destinate achiziţiei bunurilor de consum, retribuţiile personalului ce prestează servicii în afară, în programe de întrajutorare, pensii alimentare, moşteniri, premii literare, artistice, ştiinţifice şi altele, premii obţinute la jocurile de noroc, cotizaţii la asociaţiile de binefacere, de recreere, culturale, ştiinţifice şi sportive, etc.

3) Erorile şi omisiunile: în practică, posturile balanţei de plăţi nu se echilibrează întotdeauna, deoarece informaţiile provin din surse diferite, unele date nu sunt înregistrate la adevărata lor valoare sau nu sunt înregistrate deloc; de aceea, toate balanţele de plăţi naţionale cuprind o poziţie, numită “erori şi omisiuni”, care reflectă greşelile în estimare.

Page 97: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

97

4) Fiecare element din balanţa de plăţi are un sold. Ex: apare soldul dintre investiţiile directe efectuate de străini în România şi investiţiile directe efectuate de români în străinătate.

5) Activele străine oficiale (internaţionale): sunt activele libelate în moneda ţării care întocmeşte balanţa, deţinute de străini; este vorba în principal despre instituţii oficiale (băncile centrale), care le utilizează pentru finanţarea schimburilor, stingerea datoriilor etc. Aceste angajamente faţă de străinătate reprezintă contrapartida rezervelor valutare constituite în dolari americani, euro, etc.

6) Situaţia balanţei globale reflectă fluxuri interne şi externe, care nu mai pot fi finanţate decât din rezerva oficială. În aceste condiţii, modificarea rezervelor oficiale reprezintă contrapartida (cu semn invers) soldului întregii balanţe de plăţi. Modificarea mărimii rezervei oficiale (aur, DST, poziţia de rezervă la FMI, valută)-din ale cărei componente unele cresc (credit/creştere), iar altele scad (debit/scădere)-reflectă, aşadar, modul de lichidare a deficitelor/excedentelor balanţei de plăţi.

12.2.2. Relaţii caracteristice

S - I = BC BC = Y - A

BC + ∆FI + ∆RES = 0 unde: S - economii I – investiţii BC – soldul balanţei plăţilor curente (contului curent) Y – veniturile totale (venitul naţional) A – absorbţia (consumul privat plus consumul public) ∆FI – modificarea volumului creanţelor financiare asupra străinătăţii

(fluxuri financiare) ∆RES – modificarea volumului creanţelor monetare asupra străinătăţii

12.3. Aplicaţii practice

A) Ce înţelegeţi prin: - balanţa de plăţi - deficit de cont curent - investiţii străine directe B) Probleme 1. Se dau urmatoarele date aferente contului curent:

Page 98: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

98

- Bunuri exportate 55 mil. u.m. - Bunuri importate 65 mil. u.m. - Servicii exportate 38 mil. u.m. - Servicii importate 58 mil. u.m. - Transferuri nete 15 mil. u.m. Sa se calculeze soldul balantei contului curent si a balantelor intermediare si

sa se interpreteze rezultatul 2. Economiile dintr-o tara se ridica la 150 mil.u.m. iar investitiile la 160

mil.um. Cunoscand faptul ca modificarea volumului creanţelor financiare asupra străinătăţii este de 20 mil. u.m., sa se calculeze modificarea volumului creanţelor monetare asupra străinătăţii.

3. Economiile dintr-o tara se ridica la 200 mil.u.m. iar investitiile la 180

mil.um. Cunoscand faptul ca venitul national este in acea perioada de 530 mil.u.m, sa se calculeze cosumul total (sau gradul de absorbtie al economiei).

C) Teme referate - Analiza compensării deficitului contului curent pe baza investiţiilor

străine directe în România - Impactul crizei asupra corectării deficitului de cont curent pentru ţările

aflate în tranziţie.

Page 99: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

99

R R R

XIII. Integrarea economică internaţională

13.1. Globalizare versus regionalizare

13.1.1. Conceptele de globalizare şi regionalizare Globalizarea în general, şi cea financiară în particular, face ca economiile

statelor lumii să devină interdependente prin intermediul a numeroase canale de transmitere a globalizării. Astfel, globalizarea sau integrarea economiilor în cadrul economiei mondiale este însoţită de expansiunea firmelor multinaţionale, de intensificarea comerţului şi a fluxurilor de capital dar şi de un cadru propice fenomenului de contagiune, cu implicaţii multiple asupra stabilităţii sistemului financiar.

În sensul său literar, globalizarea reprezintă procesul de transformare a fenomenelor locale sau regionale în unele globale. În termeni economici, globalizarea poate fi definită ca o creştere a integrării economiilor şi societăţilor la nivel mondial. Ea constituie un proces generat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai puterii economice internaţionale, care cuprinde toate laturile vieţi economice (Cerna et al., 2008). O definiţie oficială a globalizării este cea a Fondului Monetar Internaţional (FMI), care defineşte acest proces ca fiind „creşterea interdependenţei economice a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere cu bunuri şi servicii, prin liberalizarea şi accelerarea fluxurilor internaţionale de capital, precum şi printr-o difuzare mai largă a tehnologiei” (Sahai, 2002).

Este necesară însă efectuarea unei distincţii între fenomenul de globalizare şi cel de regionalizare. Dacă integrarea este modul prin care are loc atât globalizarea cât şi regionalizarea, diferenţele constă în amploarea celor două fenomene cât şi în intensitatea lor. Spre deosebire de globalizare, regionalizarea se referă la o anumită zonă geografică, în care legăturile dintre anumite grupuri sau blocuri se formează mult mai rapid, după nişte reguli prestabilite şi doar pe anumite planuri. Dacă luăm exemplul Uniunii Economice şi Monetare (UEM), aceasta a apărut în contextul unui proces complex de interacţiuni între globalizare şi integrare regională (Portes, 1999).

În ceea ce priveşte globalizarea financiară, aceasta este adesea asociată cu liberalizarea tranzacţiilor cu active financiare (Stulz, 2005). Globalizarea economică a fost percepută din cele mai vechi timpuri ca o intensificarea a schimburilor comerciale. Îmbunătăţirea sistemelor de telecomunicaţii, de

Page 100: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

100

procesare a informaţiilor cât şi a tehnicilor financiare au condus la intensificare schimburilor comerciale la nivel mondial (Figura 13.1).

Figura 13.1: Evoluţia gradului de deschidere comercială (% din PIB)

0

5

10

15

20

25

30

1960

1962

1964

1966

1968

1970

1972

1974

1976

1978

1980

1982

1984

1986

1988

1990

1992

1994

1996

1998

2000

2002

2004

2006

(Exporturi+

Importuri)/

PIB

Sursa: Banca Mondială, World Development Indicators - 2008

Nu numai schimburile de mărfuri s-au intensificat ci şi activităţile instituţiilor, acestea luând decizia să-şi desfăşoare activitatea şi să investească în alte zone geografice.

Globalizarea financiară a atras după sine importante fluxuri de investiţii străine directe (ISD) şi invers, investiţiile au determinat adâncirea dezvoltării sistemului financiar şi recursul la noi produse financiare. Din datele oferite de Banca Mondială se observă că ISD au înregistrat o creştere semnificativă începând cu jumătatea anilor ’90 (Figura 13.2).

Figura 13.2: Investiţiile străine directe (intrări nete)

0,0

20000,0

40000,0

60000,0

80000,0

100000,0

120000,0

1961

1964

1967

1970

1973

1976

1979

1982

1985

1988

1991

1994

1997

2000

2003

2006

Milioane $ in

preturile

constante ale

anului 1961

Sursa : Banca Mondială, World Development Indicators - 2008

Page 101: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

101

Un alt element cu ajutorul căruia poate fi analizată globalizarea financiară este gradul de liberalizare financiară. Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) calculează un astfel de indicator al reformei bancare şi liberalizării ratei dobânzii pentru 29 de ţări aflate în tranziţie, majoritatea din Europa Centrală şi de Est (Figura 13.3).

Figura 13.3: Indicele reformei bancare şi liberalizării ratei dobânzii

0

0,5

1

1,5

2

2,5

3

3,5

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

Sursa : Baza de date a BERD

Se observă din figura de mai sus o îmbunătăţire continuă a valorii acestui indice ceea ce reflectă o intensificare a integrării financiare.

13.1.2. Implicaţiile globalizării Globalizarea economică în general şi cea financiară în particular au adus atât

câştiguri participanţilor la proces, cât şi o intensificare a riscurilor sistemice. Cu privire la efectele acestui fenomen, mai ales asupra economiilor în curs de dezvoltare, există diverse curente de opinie ce se situează între două extreme: cea a promotorilor globalizării şi cea a antiglobaliştilor.

Proglobaliştii consideră că globalizarea a determinat o creştere spectaculoasă a veniturilor şi o reducere absolută a gradului de sărăcie. Ea a contribuit la ameliorarea termenilor comerţului şi a permis ţărilor ce înregistrau surplus de forţă de muncă să exporte această forţă de muncă în ţările deficitare. Datorită globalizării, capitalurile caută cele mai bune oportunităţi de investiţii, calitatea vieţii s-a îmbunătăţit semnificativ iar inovaţiile financiare au determinat reducerea costurilor de transport şi comunicare. Ţările sărace beneficiază mai mult de pe urma globalizării decât cele industrializate (Tůma, 2006). Arestis (2002), mergând până la extremitatea curentului, consideră că pentru intensificarea procesului ar fi nevoie de o instituţie globală care să aibă un rol de coordonare a procesului.

Page 102: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

102

Antiglobaliştii, ca de exemplu Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel, arată efectele devastatoare pe care globalizarea le are asupra ţărilor în curs de dezvoltare, în special asupra celor sărace. Ei acuză marile puteri economice, în special Statele Unite de influenţarea procesului pentru atingerea propriilor obiective. Astfel, globalizarea determină apariţia crizelor în ţările sărace, afectează negativ populaţia săracă chiar în ţările industrializate, afectează calitatea produselor şi a mediului. Cultura locală şi valorile etnice se vor pierde iar ţările bogate vor beneficia de pe urma acestui proces mai mult decât cele sărace, aceasta datorită unei mai bune reprezentări în forurile internaţionale dar şi datorită orientării producţiei lor către produse cu valoare adăugată ridicată.

Dinu (2006) acuză „încrâncenată rezistenţă la a acoperi sensurile globalizării în fel şi chip” pe care o arată activiştii globalizării. Autorul îi acuză pe aceştia că deformează realitatea, căutând o formulă de conservare a puterii hegemonice în a controla resursele globale.

13.2. Integrare europeană

Integrarea europeană este fenomenul prin care se măresc interdependenţele dintre statele membre ale Uniunii, producându-se în acelaşi timp un fenomen de regionalizare dar şi de integrare în economia globală.

13.2.1. Criteriile de la Copenhaga Uniunea Europeană (UE) numără în prezent 27 state. Pentru a deveni

membru al UE, fiecare stat candidat trebuie să îndeplinească anumite criterii, acestea fiind numite criteriile de la Copenhaga:

- instituţii stabile care sa garanteze democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;

- o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale din piaţa internă;

- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene.

Odată aderată la UE, o ţară trebuie în prezent să întreprindă eforturi pentru a intra în zona euro sau pentru a face parte din Uniunea Economică şi Monetară (UEM).

13.2.2. Criteriile de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht din 1992 a pus bazele uniunii economice şi monetare, statele membre urmând să adopte o monedă unică şi să renunţe la autonomie în schimbul unei politici monetare unice. S-a decis implementarea

Page 103: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

103

unei unităţi monetare comunitare numită „Sistemul European de Banci Centrale” (SEBC).

Potrivit tratatului, UEM urma să se realizeze în trei faze: • în prima fază – în derulare deja în momentul semnării tratatului, trebuiau

să se pună bazele pietei unice, sa fie liberalizata circulatia capitalurilor şi sa crească coordonarea politicilor monetare;

• în faza a doua, prevăzută să înceapă în ianuarie 1994 urma să se intensifice coordonarea politicilor economice şi sa crească disciplina monetara. Tot în această fază urma să fie creat Institutul Monetar European. S-a definitivat coşul pe baza căruia sa fie înfiinţată moneda unică;

• în faza a treia – prevăzută a se desfăşura intre 1 ianuarie 1997 şi 1 ianuarie 1999 s-a prevăzut fixarea ireversibilă a cursurilor de schimb, elaborarea politicilor monetare unice şi înlocuirea treptată a monedelor naţionale cu EURO.

Pentru a accede în ce-a de-a treia faza a UEM statelor candidate li se cere îndeplinirea unor criterii de convergenta nominala (criteriile de la Maastricht). Acestea sunt:

• o rata a inflaţiei cu maxim 1,5% mai mare decât performanta în domeniul monetar a celor mai bune economii din UE;

• deficit bugetar de maxim 3% din PIB; • datorie publica de maxim 60% din PIB; • o rata anuala a dobânzii la creditele pe termen lung cu maxim 2% mai

mare decât media celor 3 state care au realizat cele mai bune performante în acest domeniu;

• legislaţie naţională compatibilă cu statutul SEBC (autonomia BCN); • participarea la ERM II pentru o perioada de cel puţin 2 ani anteriori

aderării fără înregistrarea unor tensiuni importante. La fiecare 2 ani BCE realizează rapoarte de convergenta în care se

analizează gradul de îndeplinire a criteriilor de către statele candidate la Uniunea Monetară.

Începând din 1999, euro a înlocuit monedele naţionale ale ţărilor membre, devenind unica monedă oficiala, şi circulănd până la 1 ianuarie 2002 doar ca monedă de cont.

Dar îndeplinirea criteriilor menţionate mai sus, deşi necesară şi obligatorie, nu este suficientă. Pentru a contracara şocurile asimetrice este necesară realizarea unui grad de convergenţă reală cât mai ridicat cu statele partenere

13.2.3. Convergenţa reală

Criteriile convergenţei reale sunt aproximativ aceleaşi cu criteriile de evaluare a creării unei uniunii monetare. Aceasta se referă la:

• gradul de deschidere a economiilor; • specializarea comerciala; • comerţul inter şi intra ramură;

Page 104: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

104

• infrastructura; • creşterea economică sustenabilă; • nivelul scăzut al ratei şomajului; • o anumita proporţie a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare. Convergenţa reală contribuie la realizarea coeziunii economice şi sociale,

deci la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a cetăţenilor.

13.3. Procesul de aderare al României la UE şi paşii spre zona euro

13.3.1. Scurt istoric al relatiilor Romaniei cu Uniunea Europeana România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii

oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale.

Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007

Page 105: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

105

sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.

După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două ţări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

13.3.2. România şi zona euro Moneda unica este cea care aprofundeaza relatiile economice din cadrul

Uniunii si intareste pozitiaUniunii Europene la scara mondiala. Pentru orice stat candidat, trecerea la moneda unica aduce beneficii nu

numai intreprinzatorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii dar si consumatorilor. Beneficiile potenţiale se refera la:

- stabilitatea monetara (se elimina riscul ratei de schimb pentru tarile din zona euro).

- scaderea preturilor la anumite servicii datorita cresterii transparentei in domeniul costurilor, dar si al concurentei.

- transferul fondurilor se va face mai usor si mai ieftin. Riscurile generate de introducerea in circulatie a monedei unice europene

sunt putine la numar, dar au impact direct asupra vietii cotidiene si a sistemului financiar. Aceste riscuri sunt:

- dimensionarea adecvata pe termen scurt a lichiditatilor in euro la nivelul sistemului bancar.

- pierderea posibilitatii de pilotaj al ratelor dobânzii şi a cursului valutar. - pierderea controlului si a puterii de decizie cu privire la problemele

monetare si a flexibilitatiiluarii deciziilor care sa permita protejarea economiei romanesti de socurile externe.

- cresterea generalizata a preturilor care se datoreaze lipsei de familiaritate cu noile preturi exprimate in moneda unica.

Page 106: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

106

Isărescu (2007) prezenta „drumul către euro”, care presupune parcurgerea mai multor etape. O primă etapă este reprezentată de o stabilizare macroeconomică care să permită îndeplinirea cât mai multor criterii de convergenţă nominală, în special criteriul de inflaţie care s-a dovedit cel mai greu de înfăptuit până în prezent pentru România. Această etapă ce se desfăşoară în perioada 2007-2010 presupune de asemenea formarea pieţei interne de capitaluri pe termen lung şi convergenţa ratelor de dobândă şi este urmată de stabilizarea evoluţiei leului pe piaţă (în condiţii de convertibilitate deplină) şi identificarea cursului pivot.

Cea de-a doua etapă este reprezentată de momentul intrării în ERM II, care este prevăzut pentru anul 2012. În această perioadă trebuie îndeplinite toate criteriile de convergenţă nominală şi trebuie efectuate progrese semnificative în procesul de convergenţă reală. Perioada de participare la ERM II va fi redusă la durata minimă obligatorie de doi ani, conform afirmaţiilor Guvernatorului BNR. Intrarea în zona euro va avea loc la orizontul anului 2014 şi reprezintă ultima etapă a procesului.

România şi-a trasat o strategie de aderare la UEM care riscă însă să nu poată fi aplicată din cauza consecinţelor negative ale crizei financiare actuale. În acest moment singurul criteriu de convergenţă nominală îndeplinit este cel legat de procentul datoriei publice în PIB.

13.4. Aplicaţii practice

A) Ce înţelegeţi prin: - globalizare - regionalizare - integrare - convergenţă reală şi nominală B) Teme referate - Prezentarea în antiteză a avantajelor şi dezavantajelor globalizării - Drumul aderării României la UE şi continuarea procesului de integrare - România şi Zona Euro

Page 107: Macroeconomie_teorie Si Aplicatii

107

R R R

Bibliografie selectivă

Băbăiţă, I., Silaşi, G. şi Duţă, A., „Macroeconomia”, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999

Cătinianu, F., „Economia politică: Macroeconomia”, Editura Mirton, Timişoara, 2007

Ciucur, D., Gavrilă, I. şi Popescu, C., „Economie”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

Coşea, M., „Economia integrării europene”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

Davis, P., Financial Stability in the Euro Area: Some Lessons from US Financial History, SUERF Conference, Viena, 2000

Dobrotă, N., „Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1997 Duran, V., „Economie. Teorie şi practică”, Vol. II, Editura Eurostampa,

Timişoara, 2008 Enache, E.C., „Politică bugetară şi creştere economică”, Editura

Universităţii de Vest, Timişoara, 2009 Friedman, M. şi Schwartz, A., „O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-

1960”, Editura Publica, 2008 Heilbroner, R.L., „Folozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi

doctrinele marilor economişti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 Keynes, J.M., „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a

banilor”, Editura Publica, 2008 Samuelson, P.A. şi Nordhaus, W.D., „Economie politică”, Editura Teora,

Bucureşti, 2000 Singh, A., Asian Capitalism and the Financial Crisis, Center for Economic

Policy Analysis, WP/10, 1998.


Recommended