M 2 Economia Serviciilor Ionascu Viorica

VIORICA IONAŞCU, BOGDĂNEL DRĂGUŢ,

DOMINIC DANIELESCU

ECONOMIA SERVICIILOR -MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL-

2

3

VIORICA IONAŞCU, BOGDĂNEL DRĂGUŢ,

DOMINIC DANIELESCU

ECONOMIA

SERVICIILOR -MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IONAŞCU, VIORICA Economia serviciilor : manual de studiu individual / Viorica Ionaşcu, Bogdănel Drăguţ, Dominic Danielescu. – Bucureşti : Pro Universitaria, 2012 Bibliogr. ISBN 978-606-647-157-2 I. Drăguţ, Bogdănel II. Danielescu, Dominic 338.46(498)(075.8)

5

CUPRINS

INTRODUCERE 9

MODULUL 1

Unitatea de învăţare 1 CONŢINUTUL SERVICIILOR

11

1.1. Introducere 111.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 111.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12

1.3.1. Conceptul de servicii 121.3.2. Caracteristicile serviciilor 161.3.3. Tipologia serviciilor 18

1.4. Îndrumar pentru autoverificare 29

Unitatea de învăţare 2 ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE ŞI EVOLUŢIA SERVICIILOR

33

2.1. Introducere 332.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 332.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 34

2.3.1. Începuturile, gândirea clasică şi contemporană privind serviciile 34 2.3.2. Locul şi importanţa serviciilor în dezvoltarea economică

38 2.3.3. Acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a serviciilor 43


MODULUL 2 63

Unitatea de învăţare 3 PIAŢA SERVICIILOR

63

3.1. Introducere 643.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 643.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 65

3.3.1. Globalizarea pieţelor 653.3.2. Contextul economic internaţional 723.3.3. Caracteristici şi particularităţi ale pieţei 783.3.4. Cererea de servicii 83

3.3.4.1. Conţinutul şi formele de manifestare ale cererii de servicii 83 3.3.4.2. Factori de influenţă a cererii de servicii 86 3.3.4.2.1. Factori generali ai cererii de servicii 86 3.3.4.2.2. Factori specifici de influenţă ai cererii 88 3.3.4.3. Metode utilizate în studierea cererii de servicii 89 3.3.5. Oferta de servicii 90 3.3.5.1. Categorii de oferte ale serviciilor 90 3.3.5.2. Particularităţi ale ofertei de servicii 91 3.3.5.3. Factori de influenţă ai ofertei de servicii 92 3.3.5.4. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii 96 3.3.6. Preţurile de consum ale serviciilor 97 3.3.7. Conjunctura serviciilor 983.4. Îndrumar pentru autoverificare 102

6

Unitatea de învăţare 4 SERVICII DE PIAŢĂ

107

4.1. Introducere 1074.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 1074.3. Conţinutul unităţii de învăţare 108

4.3.1. Definirea şi structura serviciilor de piaţă 1084.3.2. Servicii de piaţă pentru populaţie 112 4.3.2.1. Conţinutul şi structura serviciilor de piaţă pentru populaţie 113

4.3.2.2. Nivelul de dezvoltare, dinamică şi structura pe activităţi a serviciilor de piaţă pentru populaţie

114

4.3.3. Servicii de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi 117 4.4. Îndrumar pentru autoverificare 119

MODULUL 3

Unitatea de învăţare 5 EVOLUŢII, DINAMICI ŞI STRUCTURI PE CATEGORII DE SERVICII

123

5.1. Introducere 1245.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 1245.3. Conţinutul unităţii de învăţare 125 5.3.1. Transporturi şi telecomunicaţii 125

5.3.1.1. Volumul şi structura activităţii 127 5.3.1.2. Mijloacele de transport 128 5.3.1.3. Infrastructura existentă pentru desfăşurarea activităţii de transporturi 130 5.3.1.4. Transportul de mărfuri 133

5.3.1.5. Transportul de pasageri 134 5.3.1.6. Comunicaţii 136 5.3.1.7. Distribuţia de gaze naturale 138 5.3.1.8. Distribuirea apei potabile 138 5.3.1.9. Canalizarea publică şi spaţii verzi 139 5.3.2. Activitatea de cercetare – dezvoltare 140 5.3.3. Educaţia 140 5.3.3.1. Baza materială 141 5.3.3.2. Populaţia şcolară 142 5.3.3.3. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară 142 5.3.3.4. Performanţele sistemului de educaţie 143 5.3.3.5. Personalul didactic 143

5.3.4. Sănătate 143 5.3.4.1. Infrastructura sistemului de sănătate 143 5.3.4.2. Personalul medico-sanitar 146 5.3.4.3. Principalii indicatori de eficacitate ai funcţionalităţii sistemului 148

5.3.5. Cultura 152 5.3.5.1. Numărul şi activitatea bibliotecilor 152 5.3.5.2. Cărţi, broşuri, manuale şi cursuri universitare 154 5.3.5.3. Ziare, reviste şi alte publicaţii periodice 157 5.3.5.4. Numărul de emisiuni transmise prin staţiile de radio şi televiziune 157 5.3.5.5. Instituţii de spectacol şi cinematografe 159 5.3.5.6. Muzee şi colecţii publice 163


Unitatea de învăţare 6 EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR

6.1. Introducere 172

7

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 172 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare 173

6.3.1. Particularităţi privind eficienţa în sectorul serviciilor 173 6.3.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a eficienţei serviciilor 178 6.3.3. Rezultate şi performanţe ale întreprinderii de servicii 182

6.4. Îndrumar pentru autoverificare 184 RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE 189 BIBLIOGRAFIE 191 Anexa 1. Teme de proiect 193

8

9

INTRODUCERE

Disciplina Economia serviciilor tratează ansamblul aspectelor teoretice, metodologice şi

practice ale sectorului serviciilor, în contextul economia de piaţă şi a constituirii şi funcţionării pieţei unice europene. Este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter teoretico-aplicativ datorită faptului că organizaţiile din economia românească în prezent, se confruntă cu diferite situaţii dificile pe piaţă şi în primul rând cu şomajul şi inflaţia. Managerii acestor organizaţii, precum şi specialiştii din cadrul acestor instituţii îşi propun să identifice şi să evalueze judicios oportunităţile pieţei. Totodată se impune operarea cu metodele, tehnicile şi instrumentele specifice sectorului de servicii pentru desfăşurarea de activităţi economice cu rezultate maxime pe o piaţă plină cu riscuri foarte mari şi incertitudini variabile.

Pe baza studierii conţinutului şi a mecanismului pieţei serviciilor, cursul îşi propune generalizarea, teoretizarea activităţii practice din sectorul serviciilor, precum şi evidenţierea specificităţii şi complexităţii sectorului de servicii. Totodată, cursul urmăreşte evidenţierea locului, rolului şi importanţei serviciilor pentru crearea produsului intern brut, precum şi pentru crearea de noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Cursul îşi mai propune şi evidenţierea principalelor tendinţe privind evoluţia serviciilor per ansamblu, cât şi pe principalele categorii de servicii, validând din punct de vedere ştiinţific metodele şi experienţele din activitatea practică din ţara noastră şi pe plan mondial.

Obiectivele cursului Obiectivele principale ale manualului sunt: punerea bazelor pregătirii viitorilor specialişti în

domeniul serviciilor; asigurarea suportului teoretic şi metodologic pentru celelalte discipline care tratează diferite laturi ale activităţii de servicii; asigurarea unei bogate informări bibliografice asupra lărgirii pieţei de servicii şi prestării civilizate a serviciilor publice şi de piaţă, pentru populaţie şi pentru întreprinderi.

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

- să identifice termeni, relaţii, procese, să perceapă relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor de studiu;

- să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul serviciilor; - să definească concepte cu care operează disciplina Economia serviciilor; - să dobândească o capacitate mai mare de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul studierii

disciplinei Economiei serviciilor; - să realizeze conexiuni între noţiuni specifice domeniului serviciilor; - să descrie stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţilor ce au loc pe măsura

studierii disciplinei Economia serviciilor; - să transpună în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului; - să adopte un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri, angajaţilor; - să colaboreze cu specialişti din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, studii de caz, aplicaţii, software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

10

Structura cursului Cursul este compus din 6 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. CONŢINUTUL SERVICIILOR (4 ore)

Unitatea de învăţare 2. ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE ŞI EVOLUŢIA SERVCIILOR (6 ore)

Unitatea de învăţare 3. PIAŢA SERVICIILOR (7 ore)Unitatea de învăţare 4. SERVICII DE PIAŢĂ (2 ore)

Unitatea de învăţare 5. EVOLUŢII, DINAMICI ŞI STRUCTURI PE CATEGORII DE SERVICII (7 ore)

Unitatea de învăţare 6. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR (2ore)

Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea

următoarele subiecte: 1. Caracteristicile şi eficienţa serviciilor (2 ore); 2. Servicii de piaţă pentru populaţie (2 ore); 3. Temă proiect: PIAŢA SERVICIULUI “X” (10 ore).

Bibliografie obligatorie:

1. Ionaşcu Viorica, Pavel Camelia, Economia serviciilor, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Pro

Universitaria, Bucureşti, 2009 ; 2. Ioncică Maria, Minciu Rodica, Stănciulescu Gabriela, Economia serviciilor, Ed. Uranus,

Bucureşti, 1996 3. Imbrescu Ion, Managementul serviciilor publice comunitare, Ed. Unirea Lex, Bucureşti 2010.

Metoda de evaluare:

Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub formă de întrebări grilă, însă cuprinde atât întrebări grilă cu argumentare, simple (fără argumentare) cât şi o aplicaţie (analiza, comentarea şi deprinderea principalelor tendinţe în evoluţia unui serviciu), ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

11

MODULUI I Unitatea de învăţare 1

CONŢINUTUL SERVICIILOR

Cuprins

1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de servicii 1.3.2. Caracteristicile serviciilor 1.3.3. Tipologia serviciilor

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.1. Introducere

În ultimele decenii serviciile şi-au amplificat rolul şi importanţa, fapte ce au determinat creşterea ponderii şi importanţei serviciilor pentru dezvoltarea economică. Pe acest fond s-au aplicat preocupările teoretice, deoarece multe din abordările tradiţionale specifice economiei industriale nu mai sunt adecvate pentru “economia serviciilor”.

În ţările dezvoltate sectorul serviciilor este preponderent şi contribuie cu peste 60% la crearea Produsului Intern Brut şi respectiv ocuparea populaţiei.

Serviciile se materializează în activităţi deosebit de complexe, interferându-se pe zone foarte întinse cu celelalte activităţi economico-sociale. Serviciile reprezintă unul dintre cele mai dinamice şi complexe sectoare ale economiei naţionale, putând fi grupat pe baza multor criterii şi perspective.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea conceptelor cu care operează aceste activităţi

economice; - identificarea concluziilor desprinse din studierea diferitelor

definiţii date serviciilor; - identificarea condiţiilor necesare prestării unui serviciu; - exprimarea opiniei şi însuşirea unei definiţii date conceptului de

servicii; - identificarea principalelor caracteristici ale serviciilor comparate

cu bunurile materiale; - identificarea tipurilor de servicii;

12

- identificarea criteriilor de grupare a serviciilor, cu exemplificări. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea definii conceptul de servicii; – studenţii vor cunoaşte principalele caracteristici ale serviciilor,

comparate cu bunurile materiale; – studenţii vor putea identifica diferitele tipuri de servicii, conţinutul

şi caracteristicile acestora..

Timpul alocat unităţii: 4 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de servicii

Dificultăţile cu care s-a confruntat societatea, legate de creşterea şomajului, intensificarea şi amploarea relaţiilor dintre întreprinderi, atât pe plan naţional, cât şi internaţional au determinat dezvoltarea sectorului terţiar, ceea ce a determinat noi locuri de muncă şi a contribuit la pentru creşterea competitivităţii întreprinderilor [Ioncică, M, 2002]. Paralel cu dezvoltarea acestui sector, s-au intensificat preocupările pentru definirea conceptului de servicii.

Pentru început este necesară definirea conceptului de produs. Produsul, drept concept generic, desemnează tot ceea ce este oferit

de natură sau de piaţă, astfel încât să poată fi remarcat, achiziţionat sau consumat în vederea satisfacerii unei nevoi[Florescu, C. 2003].

Termenul de produs provine din latinescul „productus”, este sinonim cu termenii „marfă”, „articol” sau „bun” şi nu este limitat la un bun tangibil.

Termenul produs este sinonim cu „marfă” în următoarele condiţii [Petre, I, 2005]: bunul material rezultat în urma unui proces de muncă; corpul sau substanţa produsului au fost obţinute pe cale naturală

sau în laborator; obiectele sau bunurile au fost obţinute în procesul de fabricaţie; rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces

fiziologic sau de creaţie; produs de schimb = marfă; rezultat material al unui complex de fenomene sau de acţiuni.

În practică, precum şi în literatura de specialitate se folosesc

13

ipostaze diferite ale categoriei de „produs”: produs unicat; produs de serie; produs de lux; produs rafinat; produs nou; produs vechi; produs durabil; produs perisabil; produs de vârf; produs curent; produs de folosinţă îndelungată.

Pot fi considerate produse: persoană (un om politic sau un actor, a cărui imagine este

promovată de un anumit electorat sau de către public); o localitate balneoclimaterică (pentru tratamentul anumitor

afecţiuni); o idee (alimentaţia vegetariană în slujba societăţii) [Pop, N., Al.,

2001].

Philip Kotler defineşte produsul ca fiind „orice lucru care poate fi

oferit pe piaţă, în scopul captării interesului, al achiziţionării, al utilizării sau al consumului şi care poate satisface o dorinţă sau o nevoie”. În „Sisteme de management al calităţii. Principii fundamentale şi vocabular” (SR EN ISO 9000:2001), produsul este definit ca fiind „un

rezultat al unui proces, adică al unui ansamblu de activităţi corelate sau în interacţiune, care transformă intrările în ieşiri”. Corespunzător acestui standard, există patru categorii de produse: servicii (de exemplu, transportul); software (de exemplu, un program de calculator, un dicţionar on-

line); hardware (de exemplu, o parte mecanică a unui motor); materiale procesate (de exemplu, lubrefianţii) [Petre, T., 2005].

Philip Kotler arată că „într-o eră în care produsele devin din ce în ce mai puţin diferenţiabile pe baza atributelor intrinseci calitatea serviciului reprezintă una din cele mai promiţătoare surse de diferenţiere şi singularizare”[ Kotler, Ph., 2004].

Theodore Levitt arăta că „Nu există sectoare de servicii ca atare. Există doar sectoare ale căror componente de servicii sunt mai mari sau mai mici decât cele ale altor sectoare. Toată lumea serveşte pe cineva”.

Paralel cu dezvoltarea sectorului de servicii, s-au intensificat apariţiile în literatura de specialitate a definiţiilor conceptului de serviciu,

Conceptul de produs

Bunuri reale (tot ce poate fi

perceput direct cu simţurile)

Bunuri nominale (bani, hârtii de

valoare)

Bunuri imateriale (tot ce nu are corp material), formate din:

Servicii Drepturi (brevete, licenţe, know-how etc.

Bunuri materiale (obiecte)

Fig. 1.1. Conceptul de produs

14

în cadrul cărora predomină faptul că serviciile nu se concretizează într-

un produs, adică sunt activităţi al căror rezultat este imaterial. În literatura de specialitate există numeroase definiţii care evidenţiază deosebirea dintre bunuri şi servicii, totuşi acestea prezintă o serie de neclarităţi. În practică sunt o serie de servicii, precum serviciile cinematografice, editoriale, de informatică, alimentaţie publică, care se concretizează în bunuri materiale. [Ioncică, M., 2002]

Sursa: Petre, T., Iordache, G., Simionescu, G., Mihai, ST., Studiul calităţii produselor şi serviciilor, Editura Niculescu ABC, 2005

Din definiţiile prezentate rezultă”[ Kotler, Ph., 2004].

A. Materialitatea sau nematerialitatea serviciului – în condiţiile abordării activităţii propriu-zise, a suporturilor precum şi a rezultatelor.

Serviciul ca act

reprezintă prestarea efectivă; realizează relaţia dintre:

- activitatea prestatorului;

- mijloacele materiale de prestaţie;

- obiectul serviciului respectiv, realitatea materială sau socială ce trebuie transformată sau modificată.

Asociaţia Americană de Marketing

„Activitatea oferită la vânzare, care produce avantaje şi satisfacţie fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”.

Dicţionarul Academiei de Ştiinţe Eonomice din

Franţa

„Ansamblu de avantaje sau de satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul serviciului (alimente, aspiratoare etc) sau a dreptului de a-l utiliza (calea ferată)”.

„Schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun, care sunt rezultatul activităţii pe bază de comandă a unei unităţi economice. Astfel, confecţionarea de bunuri pe bază de comandă (îmbrăcăminte, mobilă etc.) este considerată prestare de serviciu”.

Vocabularul practic al Ştiinţelor Sociale din

Franţa

„Activităţile indirect productive; eleconstituie ceea ce se numeşte sectorul terţiar al economiei; principalele ramuri ale serviciilor sunt comerţul, comunicaţiile, transportul”.

Standardul ISO SR EN ISO 9000:2001

„Rezultatul a cel puţin unei activităţi necesare, realizată la interfaţa dintre furnizor şi clienti; este în general intangibil, imaterial” x)

T. P. Hill

15

Ca şi în cazul bunurilor materiale, pentru prestarea serviciilor este nevoie de:

mână de lucru; capital tehnic (suport fizic al producţiei); client – beneficiarul prestaţiei. Spre deosebire de producerea bunurilor materiale, în procesul de

producţie a serviciilor, clientul face parte din sistemul de producţie. Astfel, James Fitzsimmons defineşte serviciul ca fiind perisabil în

timp, o experienţă intangibilă executată pentru ca un client să acţioneze în rol de coproducător [Fitzsimmons, J., 2001].

Rezultatele sau outputul activităţilor de servicii, pot fi regăsite sub diferite forme:

serviciu pur (rezultatul este intangibil); bun pur (nu există niciun serviciu intangibil adăugat bunului tangibil).

B. Utilitatea, beneficiile, avantajele, satisfacţiile pe care le provoacă serviciile consumatorilor sau utilizatorilor;

C. Producţia, consumul şi utilitatea serviciilor sunt, de regulă, simultane;

D. Natura social-economică a serviciilor. Dificultăţile întâmpinate în definirea conceptului de serviciu, i-au determinat pe o serie de specialişti să definească serviciul adoptând exprimări negative [Ecolle, L., 1989], precum: serviciile sunt definite drept activităţi economice care nu sunt nici

producţie industrială, nici minerit, nici agricultură; excluderea din sectorul serviciilor a construcţiilor, alimentaţiei

publice, distribuţiei de gaz, electricităţii sau salubrităţii. Corespunzător acestor definiţii sunt afectate rolul şi contribuţia

serviciilor la crearea produsului intern brut. O contribuţie semnificativă la definirea conceptului de serviciu au

avut-o specialiştii de la Academia de Studii Economice [Ioncică, M., 1999], care consideră că serviciile „reprezintă o activitate umană, cu un

conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale şi intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”.

Noţiunea de sector al serviciilor sau sector terţiar are două sensuri: ansamblu de „meserii” (contabili, secretare, vânzători etc.) care se

exercită în organizaţii prestatoare de servicii (bănci, companii de transport etc.) sau în întreprinderile industriale sau agricole;

ansamblul unităţilor de producţie statistic izolate, a căror activitate principală constă în oferirea de servicii. Acest sens corespunde noţiunii „statistică de ramură” [Ecolle, L., 1989].

16

1.3.2. Caracteristicile serviciilor

Definiţiile prezentate anterior precum şi multe altele cuprinse în literatura de specialitate subliniază diferenţele dintre natura serviciilor şi cea a bunurilor. Pentru a putea înţelege aceste deosebiri, în continuare vor fi prezentate principalele caracteristici, care descriu natura unică a serviciilor[Ioncică, M., 2002].

imaterialitatea şi intangibilitatea

nestocabilitatea

simultaneitatea producţiei şi consumului

nondurabilitatea

inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi de cea a consumatorului sau utilizatorului

eterogenitatea

lipsa proprietăţii

Imaterialitatea şi intangibilitatea

- reprezintă o caracteristică definitorie a serviciilor;

- în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române [Dex, 1998], „imaterialitatea reprezintă însuşirea sau starea a ceea ce este imaterial (provine din limba franceză – immatérialité), iar termenul de imaterial este definit ca fiind ceea ce există numai în conştiinţă; spiritual, lipsit de formă precisă, de contur, de consistenţă (provine din limba franceză – immatériel sau din latinescul immaterialis); termenul de intangibil este definit ca ceva „care nu poate fi atins, de neatins; care trebuie să rămână intact” (provine din limba franceză – intangible).

- literatura de specialitate evidenţiază intangibilitatea ca fiind una dintre caracteristicile cheie ale serviciilor.

Nestocabilitatea

- constituie o trăsătură esenţială a serviciilor;

- această caracteristică determină dezechilibre ale raportului dintre cererea şi oferta de servicii, dar pentru evitarea acestor situaţii în practică sunt aplicate o serie de strategii privind oferta (angajări temporare sau sezoniere de personal, colaborări etc.) şi/sau strategii vizând cererea de servicii (preţuri diferenţiate, oferte speciale de serviciu, dezvoltarea de automate) [Zaharia, M., 2005];

- unii autori utilizează termenul de perisabilitate, care nu este sinonim cu perisabilitatea bunurilor (deteriorarea calităţii), ci se referă la faptul că serviciile se consumă în momentul producţiei, deci nu pot fi stocate în vederea unui consum ulterior;

- primul care a utilizat termenul de perisabilitate pentru a desemna o trăsătură a serviciilor, a fost economistul britanic Adam Smith în 1776. Acesta, preocupat de crearea bogăţiei, a remarcat diferenţele dintre rezultatele:

17

activităţilor productive, a căror valoare poate fi stocată în inventarele bunurilor vandabile şi care ulterior pot fi schimbate pentru obţinerea altor bunuri de valoare.

activităţilor neproductive, cum ar fi cele ale guvernului, armatei, bisericii, avocaţilor, fizicienilor, muzicienilor, sau a altor „umili servitori” care „oricum onorabili, ...utili, sau ... necesari, nu produc ceva, astfel încât o cantitate egală de servicii să poată fi procurată ulterior”.

- este valabilă pentru o multitudine de servicii care nu pot fi stocate, însă în definiţie există anumite neclarităţi. De aceea trebuie să se facă distincţie între perisabilitatea capacităţii de producţie, perisabilitatea experienţei clientului şi perisabilitatea rezultatului, deoarece efectele anumitor servicii sunt durabile.

- excepţie de la această trăsătură o constituie serviciile bazate pe informaţii, care pot fi înregistrate, stocate pe diverse suporturi media şi oferite ulterior la cerere; (acestea au fost denumite de T.H. Hill „bunuri intangibile”).

Simultaneitatea producţiei şi consumului

- această caracteristică relevă inseparabilitatea producţiei şi consumului serviciilor şi decurge din perisabilitatea acestora;

- presupune o bună cunoaştere a cererii şi ofertei de servicii din punct de vedere al timpului şi locului, deoarece orice neconcordanţă a acestora produce efecte negative asupra eficienţei economice şi sociale.

Nondurabilitatea

- denotă consumul serviciilor în momentul producerii;

- datorită acestei caracteristici o perioadă îndelungată de timp serviciile au fost considerate ca fiind neproductive;

- există însă o serie de servicii ce au un caracter durabil (de exemplu asigurările, învăţământul, băncile de date etc.).

Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi de a utilizatorului

- cel care a pus în discuţie această trăsătură a fost economistul francez Jean-Baptiste Say în anul 1803, folosind exemplul unui medic care îşi vizitează pacientul, îi pune un diagnostic şi apoi pleacă fără a lăsa în urma sa nici un produs.

- reflectă simultaneitatea livrării şi consumului serviciilor

- prestarea unui serviciu presupune: un contact direct între ofertant şi cumpărător; participarea activă a consumatorului în timpul prestării serviciului;

- în practică există însă o mare varietate de servicii separabile (de exemplu: reparaţii, întreţinere, curăţenie, asigurări etc.) unde producţia precede consumul iar clienţii nu trebuie să fie prezenţi.

18

Eterogenitatea

- are trei sensuri în literatura de specialitate: diferenţiere, variabilitate şi diversitate; primul sens a fost utilizat de economistul britanic Joan Robinson (1932), în lucrarea sa intitulată „Diferenţierea naturală sau planificată a mărfurilor”, pentru ca un an mai târziu termenul să fie folosit şi de economistul american Edward H. Chamberlin (1933); cel de-al doilea sens a fost utilizat de Sasser în 1978 în lucrarea „De la producţie la managementul operaţiilor”. Ultimul sens este şi cel mai recent şi provine din diferite studii de economia serviciilor şi din diversitatea afacerilor.

- sensul cel mai frecvent utilizat este cel de variabilitate;

- reflectă potenţialul unei variabilităţi ridicate în livrarea serviciilor;

- reprezintă o problemă particulară a serviciilor, deoarece acestea sunt oferite de persoane diferite, a căror performanţă nu este constantă. Acest lucru creează o variabilitate în calitatea serviciilor, deoarece performanţa diferă de la o persoană la alta, chiar şi la aceeaşi persoană în perioade diferite de timp;

- sectorul terţiar are un conţinut foarte diversificat;

- dificultăţi în standardizarea şi uniformizarea serviciilor;

- în urmă cu două decenii, în practică s-a făcut un progres uriaş în standardizarea serviciilor prin eliminarea elementului uman din tehnologia autoservirii (de exemplu: automatele bancare etc.).

- îmbunătăţirea calităţii practicării serviciilor a dus la reducerea variabilităţii, multe dintre servicii devenind omogene.

Lipsa proprietăţii

- deoarece serviciul oferă consumatorului o satisfacţie morală, rezultatul nu se poate concretiza printr-un transfer al dreptului de proprietate;

- prestatorul de servicii face eforturi evidente pentru fidelizarea clienţilor prin diversificarea şi calitatea serviciilor.

1.3.3. Tipologia serviciilor În cadrul oricărei economii, sistemele de clasificare, inclusiv clasificarea serviciilor se bazează pe concepte clare şi necesită o fundamentare conceptuală. Această fundamentare derivă din utilizarea rezultatelor statistice în care urmează să fie aplicată clasificarea.

Pentru început se impune clarificarea unor termeni [DEX, 1998]: tipologie: „studiul ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor

reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene”; nomenclator: „....enumerarea sortimentelor produselor sau a

grupelor de produse, clasificate după un anumit criteriu”; clasificare: „acţiunea de a (se) clasifica şi rezultatul ei; distribuire,

19

repartizare sortimentală pe clase sau într-o anumită ordine”. A clasifica reprezintă activitatea de „a împărţi sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anumită ordine”. Datorită eterogenităţii serviciilor, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, clasificarea serviciilor prezintă dificultăţi deosebite. Problema care trebuie rezolvată este armonizarea clasificărilor, respectiv asigurarea corespondenţei între clasificări realizate după criterii diferite [Ioncică, M., 2002]. Respectivele dificultăţi sunt determinate de identificarea şi semnificaţia diferită de la o ţară la alta. O serie de organisme internaţionale sub egida ONU sau a Consiliului Uniunii Europene au depus eforturi pentru armonizarea acestor clasificări. Principala instituţie care elaborează clasificările şi nomenclatoarele unice pe ţară este Institutul Naţional de Statistică. Clasificările standardizate sunt obligatorii de folosit de către agenţii economici în raportările pe care aceştia le fac. Cu ajutorul codurilor din aceste clasificări se pot prelucra datele statistice individuale, acestea agregându-se pe diferite nivele, atât pe orizontală (în profil teritorial) cât şi pe verticală (pe activităţi ale economiei naţionale la nivel macroeconomic). Fără codificarea informaţiei din chestionare pe baza clasificărilor şi nomenclatoarelor, centralizarea datelor statistice ar fi practic imposibilă în conjunctura actuală, ţinând cont de numărul foarte mare de agenţi economici precum şi de indicatorii statistici.

Principalele clasificări şi nomenclatoare folosite în activitatea statistică sunt: CAEN (Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională) şi CPSA (Clasificarea Produselor şi Serviciilor Asociate Activităţilor).

Astfel, clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN) asigură identificarea tuturor activităţilor şi codificarea lor într-un sistem unitar. Această clasificare permite organizarea, raţionalizarea şi informatizarea fluxurilor informaţionale economico-sociale, crearea facilităţilor de prelucrare pentru integrarea în sistemele naţional şi internaţional de prezentare şi analiză a informaţiilor. Pe această bază se centralizează datele statistice pe activităţi, iar agenţii economici sunt clasificaţi în general după activitatea principală desfăşurată, conform CAEN.

Cu ajutorul Clasificării Produselor şi Serviciilor Asociate Activităţilor (CPSA) se centralizează în principal datele statistice privind producţia industrială. Fiecare produs este automat asimilat unui cod de activitate CAEN; practic se realizează o trecere de la CPSA la CAEN. Corespunzător CAEN, activităţile economico-sociale sunt grupate pe 4 niveluri (denumite secţiuni, diviziuni, grupe, şi clase) şi sunt constituite după principiul omogenităţii ca o totalitate de activităţi, care au următoarele caracteristici comune: natura bunurilor şi serviciilor prestate (componenta lor fizică,

stadiul de fabricaţie, necesităţile pe care le pot satisface);

20

modul de utilizare a bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici (consum intermediar, consum final, formarea capitalului etc.);

materia primă, procesele tehnologice, organizarea şi

finanţarea producţiei [Monitorul Oficial, 1998].

Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN Rev.1) a fost aliniată la Nomenclatorul activităţilor din Comunitatea Europeană (NACE Rev.1.1.) şi cuprindea un număr de 514 clase. Practic, la 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare în România versiunea CAEN Rev.1, iar în ţările membre, versiunea NACE Rev.1.1., următoarea modificare fiind prevăzută pentru anul 2007, dată la care toate marile clasificări urmau să fie revizuite. Această operaţiune cuprindea Clasificarea activităţilor Naţiunilor Unite – CITI şi Clasificarea Statelor Americii de Nord - SCIAN. Obiectivul esenţial al reviziei din 2007 era punerea la punct a unui sistem modern de clasificări, care să reflecte cât mai fidel realitatea economică. Actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională s-a realizat în România, începând cu 1 ianuarie 2008. Această revizuire a fost necesară datorită schimbării structurilor economice şi tehnologiile noi care generează noi activităţi şi produse care le depăşesc ca importanţă pe cele existente. Aceste schimbări reprezintă astfel o provocare constantă pentru clasificările statistice. Intervalele dintre revizuiri nu trebuie să fie prea lungi, deoarece relevanţa clasificării se diminuează în timp, dar nu trebuie să fie nici prea scurte, întrucât afectează negativ comparabilitatea datelor în timp. Orice revizuire a unei clasificări, mai ales dacă include şi modificări structurale, poate duce la întreruperi în seriile de timp.

CAEN Rev. 2 a fost aprobată prin Ordinul nr. 337 din 20 aprilie 2007 al preşedintelui INS privind actualizarea CAEN şi publicată, în Monitorul Oficial al României, nr. 293 din 3 mai 2007.

Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA) este un nomenclator de produse şi servicii din România, aliniat la Clasificarea produselor asociate activităţilor (CPA), aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 53 din 25 ianuarie 1999 privind aprobarea Clasificării produselor şi serviciilor asociate activităţilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 78 bis din 25 februarie 1999.

Potrivit strategiilor de dezvoltare şi armonizare a statisticii româneşti cu normele şi standardele europene, Institutul Naţional de Statistică – Direcţia Anchete Structurale, Registre şi Sondaje în Întreprinderi a realizat versiunea revizuită a CPSA-2002, clasificare armonizată cu CPA-2002. Ultima versiunea revizuită a CPSA a fost aprobată prin Ordinul nr. 605/2008 privind actualizarea CPSA şi publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 869 din 22 decembrie 2008.

Potrivit acestor documente serviciile şi service-ul sunt definite astfel:

21

Serviciile reprezintă „activităţi oferite de către persoane calificate şi specializate în diverse domenii, altor persoane, pentru satisfacerea anumitor nevoi sociale ale acestora sau pentru efectuarea unor activităţi care nu se materializează în produse (de exemplu: realizarea de reparaţii diverse);

Service-ul reprezintă aceea „activitate care are ca obiect prestări de servicii şi asistenţă tehnică privind montajul, punerea în funcţiune, efectuarea de probe, funcţionarea, remedierile şi reparaţiile, urmărirea comportării în exploatare a maşinilor, utilajelor, instalaţiilor şi a altor produse în cadrul termenului de garanţie”. Legătura între CPSA 2008 şi CAEN Rev. 2 apare în cadrul codului CPSA. La toate nivelurile din CPSA 2008, codificarea primelor 4 cifre este identica cu cele 4 cifre ale clasei corespunzătoare din CAEN Rev. 2.

Structura Clasificării produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA 2008) este grupată pe 7 niveluri, având 2610 poziţii, la cel mai detaliat nivel.

Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA 2008) cuprinde 17 secţiuni, (A – Q), după cum reiese din tabelul nr. 1.

Secţiunile cuprind următoarele ramificaţii: subsecţiuni – diviziuni – grupe – clase – subclase – coduri. Pentru a putea înţelege mai bine această structură de tip arborescent. Secţiunea I privind Serviciile de transport, depozitare şi telecomunicaţii care cuprinde:

- secţiune (1A);

- 5 diviziuni (61-64);

- 14 grupe (601-603; 611-612; 621-623; 631-634; 641);

- 21 clase (6010; 6021-6024; 6110; 6210-6230, etc.);

- 39 subclase (6010.1; 6010.2 etc.);

- 112 coduri (6010.11; 6010.12 etc.).

Tabel nr. 1.1. Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA 2008)

Secţiuni COD DENUMIRE

A Produse ale agriculturii, vânătorii şi silviculturii B Produse ale pescuitului şi pisciculturii; servicii anexe pescuitului şi

pisciculturii C Produse ale industriei extractive D Produse ale industriei prelucrătoare E Energie electrică şi termică, combustibili gazoşi distribuiţi şi apă F Lucrări de construcţii G Vânzări cu ridicata şi amănuntul; repararea şi întreţinerea

autovehiculelor, motocicletelor şi a bunurilor personale şi casnice H Hoteluri şi restaurante I Servicii de transport, depozitare şi telecomunicaţii J Servicii de intermediere financiară K Servicii de tranzacţii imobiliare, de închirieri şi servicii prestate în principal

întreprinderilor L Servicii de administraţie publică şi apărare; servicii de asigurări

sociale din sistemul public M Servicii de învăţământ

22

N Servicii de sănătate şi asistenţă socială O Alte servicii colective, sociale şi personale P Servicii ale personalului angajat în gospodării particulareQ Servicii realizate de organizaţiile şi organismele extrateritoriale

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, CPSA, 2008

Clasificările statistice naţionale armonizate cu clasificările internaţionale permit realizarea de comparaţii privind nivelul de dezvoltare a sectorului terţiar din diferite ţări, ceea ce oferă posibilitatea obţinerii de informaţii pentru fundamentarea măsurilor de politică economică. În literatura de specialitate, precum şi în practică se regăsesc diferite categorii de servicii, grupate în funcţie de anumite criterii [Ioncică, M., 2002]:

a) După sursele de procurare (provenienţă), serviciile pot fi: servicii marfă (market sau de piaţă): sunt serviciile care sunt

procurate prin acte de vânzare – cumpărare; servicii ne-marfă (non-market sau necomerciale): sunt serviciile

care ocolesc relaţiile de piaţă şi cuprind: serviciile publice, serviciile furnizate de organismele private non-profit („self-service”, armata, poliţia, justiţia, educaţia,

ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, serviciile religioase, de caritate, servicii ale unor organizaţii sindicale); măsurarea valorii adăugate şi a contribuţiei lor la crearea PIB-ului este dificilă de realizat, datorită faptului că ocolesc piaţa.

b) După natura nevoilor satisfăcute, serviciile pot fi: servicii private şi servicii publice. Gruparea în funcţie de acest criteriu derivă, dar fără a se suprapune complet, cu gruparea serviciilor în funcţie de sursele de procurare (provenienţă). Această clasificare vizează natura prestatorilor, din punct de vedere a formei de proprietate asupra capitalului. Cu toate că tendinţa generală este privatizarea organizaţiilor prestatoare de servicii, această clasificare nu-şi pierde din interes, deoarece există o serie de servicii (armata, asistenţa socială, justiţia, ordinea publică, protecţia mediului etc.) care există şi în alte ţări care au o economie de piaţă şi funcţionează în gestiune publică.

Serviciile private satisfac nevoi particulare ale persoanelor sau ale familiilor acestora. Preocuparea prestatorilor de astfel de servicii este de a identifica cererile consumatorilor, de a acţiona pentru a le satisface şi de a stimula cererea.

Serviciile publice sunt activităţi organizate de autorităţile administrative centrale sau locale şi au drept obiectiv satisfacerea nevoilor de interes public (învăţământul public, sănătatea publică etc.). Acestea au anumite particularităţi, ce presupun existenţa unui management al resurselor materiale, financiare şi umane, al relaţiilor dintre prestator şi client, precum şi al modului de evaluare a rezultatelor. Deoarece la unele dintre aceste servicii persoanele apelează din obligaţie (exemplu: învăţământul obligatoriu),

23

prestatorii respectivi se află într-o poziţie de monopol faţă de consumatorii şi în general la această categorie de servicii apelează populaţia cu venituri relativ mici şi foarte mici. Scopul acestor prestatori de servicii publice este de a diminua cererea pentru această categorie de servicii şi de a valorifica cât mai raţional oferta disponibilă.

c) După funcţiile economice îndeplinite serviciile pot fi: de distribuţie: transport, comunicaţii, comerţ ; de producţie (de afaceri): bănci, asigurări, publicitate,

cercetare; sociale (colective): sănătate, educaţie, servicii publice non-

profit; personale: casnice, hoteluri, restaurante, îngrijire personală

etc. d) În funcţie de beneficiar, (consumator sau utilizator), serviciile pot

fi: intermediare şi finale. Serviciile intermediare sunt activităţi care sunt utilizate pentru

producţia bunurilor sau altor servicii (exemplu: stocarea şi depozitarea mărfurilor, transporturile, asigurările şi reasigurările, telecomunicaţiile, serviciile juridice, contabile, de formare şi perfecţionare a pregătirii profesionale);

Serviciile finale (de consum pentru populaţie) sunt serviciile care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei (exemplu: turism, alimentaţie publică, spectacole etc.), precum şi serviciile ne-marfă (furnizate de armată, poliţie, pompieri etc.).

La rândul lor, serviciile finale, în funcţie de natura nevoilor şi modul lor de satisfacere, pot fi de două categorii:

servicii pentru consumul individual al populaţiei, obţinute prin relaţiile de piaţă sau „self-service”;

servicii publice, care se adresează unor nevoi sociale sau mixte (cu caracter individual sau social) şi care sunt finanţate prin redistribuirea veniturilor la nivelul bugetelor centrale sau locale. Aceste servicii pot fi: colective (armata, poliţia, etc.) sau individualizate sau personalizate (învăţământ, cultură, sănătate etc.).

O altă clasificare a serviciilor, în funcţie de beneficiarul direct al serviciilor, se referă la natura activităţii de servicii şi beneficiarul direct al serviciului.

Natura activităţii de

servicii

Beneficiarul direct al serviciului Persoane Lucruri

Acţiuni tangibile

Servicii destinate corpului Persoanelor

Servicii destinate bunurilor şi

posesiunilor fizice - îngrijirea sănătăţii - transport de persoane

- transport de mărfuri

24

- salon de frumuseţe - sală de gimnastică - restaurant - salon de coafură

- întreţinerea şi repararea echipamentelor

- pază - curăţătorii

chimice - servicii

zootehnice

Acţiuni intangibile

Servicii destinate spirituluiPersoanelor

Servicii destinate posesiunilor intangibile

- educaţie - emisiuni radio/Tv - servicii de informare - teatre - muzee

- bănci - servicii juridice - contabilitate - bursă - asigurări

Fig. 1.2. Clasificarea serviciilor după beneficiarul lor direct şi natura activităţii de servicii

e) În funcţie de natura efectelor se pot face mai multe clasificări ale

serviciilor. O primă clasificare grupează serviciile în: servicii materiale, care sunt încorporate în bunuri (transport,

repararea şi întreţinerea echipamentelor industriale şi casnice); servicii nemateriale, care de regulă, contribuie la satisfacerea

unor nevoi spirituale ale persoanelor individuale sau a unor nevoi sociale, colective.

O altă clasificare după acelaşi criteriu, grupează serviciile în: servicii care afectează bunurile (transport de mărfuri,

curăţătorie, reparaţii etc.); servicii care afectează persoanele, care la rândul lor se pot

grupa în:

servicii care vizează condiţia fizică a persoanelor (transport de persoane, frizerie-coafură etc.);

servicii care vizează condiţia intelectuală a persoanelor (educaţie, cultură etc.).

f) În funcţie de modalităţile de livrare, serviciile se pot clasifica în: servicii care necesită deplasarea producătorului la sediul

beneficiarului, care poate fi persoană fizică sau juridică (întreţinerea locuinţei, servicii de reparaţii pentru bunuri de folosinţă îndelungată);

servicii care presupun deplasarea consumatorului la locul ofertei (restaurante, diverse activităţi de divertisment etc.).

În figura 1.3. este prezentată o matrice a serviciilor care se referă la disponibilitatea acestora:

Natura interacţiunii dintre client şi

întreprinderea de servicii

Disponibilitatea serviciilor

Amplasate într-un singur loc

Amplasate în mai multe locuri

25

Clientul se deplasează la întreprinderea de servicii

- teatru - salon de

frumuseţe

- staţii de autobuz - unităţi tip „fast-food”

Furnizorul de servicii vine spre client

- taxi - servicii poştale - reparaţii de urgenţă

Tranzacţia este la „o lungime de braţ” - staţie locală TV

- reţea de TV - companie de telefoane

Fig. 1.3 Matricea serviciilor după disponibilitatea serviciilor şi natura

interacţiunii dintre client şi întreprinderea de servicii

g) În funcţie de raportul capital/muncă în procesul de producţie,

serviciile pot fi: servicii ce se bazează pe personal, unde rolul principal revine

forţei de muncă (baby-sitter, servicii de frizerie-coafură etc.); servicii ce se bazează pe echipamente (pompieri, transport,

telecomunicaţii etc.). h) După opinia lui Ph. Kotler [Kotler, Ph., 2005] oferta de piaţă a unei

firme include, de regulă şi o serie de servicii. Acestea pot deţine o pondere diferită în ansamblul ofertei, care poate fi constituită din bunuri autentice sau din servicii autentice. Din acest punct de vedere, Ph. Kotler distinge cinci categorii de oferte:

bun tangibil pur (pastă de dinţi, săpun, sare etc.); bun tangibil cu servicii însoţitoare, cu scopul de a mări

interesul consumatorului sau utilizatorului. De exemplu, un producător de automobile vinde ceva mai mult decât o simplă maşină. În viziunea lui Th. Levitt, „cu cât produsul generic este mai sofisticat din punct de vedere tehnologic, cu atât vânzarea sa este mai dependentă de calitatea şi disponibilitatea pentru clienţi a serviciilor care însoţesc produsul (saloane de prezentare, livrare, reparare, perioada de garanţie etc). Din acest punct de vedere, General Motors furnizează poate, mai puţine produse şi mai multe servicii”;

ofertă hibridă unde oferta constă din bunuri şi servicii în proporţii egale. De exemplu, restaurantele sunt frecventate atât pentru produsele culinare oferite cât şi pentru serviciul de servire;

serviciu de bază însoţit de bunuri şi servicii secundare. De exemplu, pasagerii unei linii aeriene cumpără un serviciu de transport. Călătoria include însă şi o serie de bunuri tangibile, cum ar fi servitul mesei şi băuturilor;

serviciu pur (supravegherea copiilor în lipsa părinţilor, masaje etc.).

Având în vedere aceste combinaţii de bunuri şi servicii extrem de complexe, Ph. Kotler arată că serviciile se mai pot grupa în (vezi gruparea după criteriul din precedenta clasificare):

servicii bazate pe folosirea echipamentelor (automate comerciale);

26

servicii bazate pe utilizarea personalului (activităţi de contabilitate etc.) care la rândul lor se grupează în funcţie de personalul care le prestează, în:

servicii prestate de personal necalificat (spălarea vitrinelor);

servicii prestate de personal calificat (hoteluri, restaurante etc);

servicii prestate de personal specializat (sănătate, cercetare etc).

i) În funcţie de prezenţa sau absenţa consumatorului în timpul prestării, serviciile se pot grupa în: [Kotler, Ph., 1998]

servicii care necesită prezenţa consumatorului în timpul prestării (exemplu: efectuarea unei operaţii chirurgicale etc.); în cazul acestor servicii, prestatorul trebuie să ţină seama de nevoile clientului, prin pregătirea, amenajarea şi decorarea interiorului;

servicii care nu necesită prezenţa consumatorului în timpul prestării (exemplu: repararea unei maşini).

j) În funcţie de forma de proprietate şi modul de organizare a prestatorului de servicii, se disting:

sectorul public (serviciile prestate în tribunale, spitale, poştă, şcoli etc);

sectorul asociativ, constituit din organisme de ajutor şi asistenţă (servicii prestate în biserici, muzee etc);

sectorul privat (firme de transport, organisme financiar-contabile, de asigurări etc).

k) În funcţie de obiective (prestarea unor servicii în urma cărora se obţine profit sau nonprofit) şi de forma de proprietate, prestatorii de servicii au strategii diferite. Astfel, programele de dezvoltare pentru un spital particular cu plată, vor fi diferite faţă de cele ale unui spital particular de caritate sau de cele ale unui spital aparţinând Asociaţiei Veteranilor de Război [Ionciă, M.,. 2002].

l) După momentul apariţiei în sfera vieţii economice se disting: servicii tradiţionale sau vechi (arhaice), care în general se

referă la activităţi ce şi-au pierdut din importanţa economică (servicii casnice sau domestice). Această categorie de servicii mai cuprinde şi alte activităţi, precum sporturile, medicina, arta, comerţul, transporturile etc., care se prestează din cele mai vechi timpuri, dar care sunt foarte actuale. În timp, aceste servicii au suferit evoluţii deosebite şi de aceea se poate vorbi despre servicii clasice sau moderne (comerţul desfăşurat în târguri, iarmaroace, oboare se desfăşoară în paralel cu comerţul electronic).

servicii moderne sau noi care au apărut relativ recent şi sunt legate de progresul tehnico-ştiinţific (serviciile de informatică, televiziunea) sau de creşterea semnificativă a veniturilor şi a timpului liber (industria loisir-ului).

m) După natura relaţiilor cu clienţii, serviciile pot fi: servicii livrate permanent;

27

servicii discrete; Ambele grupări de servicii generează la rândul lor relaţii formale sau informale [Fitzsimmonsgamesa, A., 2001], aşa cum reiese din figura de mai jos:

Natura serviciului

livrat

Relaţii

Formale Informale

Servicii livrate

permanent

- asigurări - telecomunicaţii - utilităţi - bancare

- servicii audio (radio) - drumuri publice - protecţia poliţiei - iluminat

Servicii discrete

- telefonie la distanţă mare - abonament la teatru, club - pasagerii frecvenţi ai unei

companii aeriene

- restaurant, film, teatru - plata telefonului - taxă autostradă - transport public

Fig. 1.4 Tipul de relaţie dintre întreprinderea de servicii şi clienţii săi

n) În funcţie de modalităţile de comercializare, serviciile pot fi [Petre, I., 2005]: servicii transferabile (comercializabile), care pot fi schimbate

la distanţă, încorporate în bunuri materiale sau cu ajutorul unui suport electronic sau de alt gen; sunt comercializate în afara ţării, pe baza accesului liber pe piaţă (servicii editoriale, servicii cinematografice, de telecomunicaţii etc.);

servicii netransferabile (necomercializabile). o) După gradul de intensitate a muncii prestatorului şi gradul de

interacţiune dintre prestatori şi clienţi se poate constitui următoarea matrice a procesului serviciilor [Petre, I., 2005]:

Gradul de intensitate a muncii

Gradul de interacţiune dintre prestatori şi clienţi

Redus Ridicat Redus - transport aerian

- hoteluri - recreere

- reparaţii auto

- spitale

Ridicat - comerţ cu amănuntul

- comerţ cu ridicata

- servicii bancare

- medicii - avocaţii - contabilii

Fig. 1.5 Matricea procesului serviciilor

p) În funcţie de fluctuaţia cererii în timp a serviciilor şi nivelul

ofertei se poate realiza următoarea matrice a serviciilor [Petre, I., 2005]:

28

Nivelul ofertei Fluctuaţia cererii în timp

Largă Îngustă

Vârful cererii poate fi atins fără

întârzieri ale ofertei

- electricitate - telefonie - urgenţe - maternităţi

- asigurări - servicii juridice - servicii bancare

- spălătorii şi curăţătorii Vârful cererii

depăşeşte de regulă nivelul ofertei (capacitatea)

- transport de pasageri

- hoteluri

- restaurante fast-food - teatru, film - benzinării

Fig. 1.6. Matricea serviciilor după fluctuaţia cererii în timp şi nivelul ofertei

q) O altă clasificare internaţională a serviciilor este Clasificarea sectorială a serviciilor elaborată în cadrul Acordul general asupra tarifelor şi comerţului (GATT-General Agreement on Tariffs and Trade). La 1 ianuarie 1995 a fost creată Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO- World Trade Organisation) pentru a înlocui GATT, organizaţie care supervizează un număr mare de acorduri ce definesc „regulile comerciale” dintre statele membre. Organizaţia Mondială a Comerţului este succesoarea GATT-ului şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului internaţional.

Conform Acordul general asupra tarifelor şi comerţului, serviciile pot fi clasificate în funcţie de sectoare şi subsectoare, aşa cum reiese din anexa nr. 2, existând în acelaşi timp o corespondenţă cu Clasificarea Centrată pe Produs (CPC vers. 1) elaborată sub egida Comisiei de Statistică a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Serviciile sunt grupate pe secţiuni (I – Servicii de afaceri, II – Servicii de comunicaţii, III – Servicii de construcţii şi engineering asociat, IV – Servicii de vânzare, V – Servicii de învăţământ, VI – Servicii de ambient, VII – Servicii financiare, VIII – Servicii legate de sănătate şi sociale, IX – Turism şi servicii legate de călătorii, X – Servicii recreative şi sportive, XI – Servicii de transport şi XII – Alte servicii neincluse în altă grupă, iar în cadrul secţiunilor se regăsesc subsecţiunile, cu mai multe grupe.

29

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1

Paralel cu dezvoltarea sectorului de servicii, s-au intensificat apariţiile în literatura de specialitate a definiţiilor conceptului de serviciu, în cadrul cărora predomină faptul că serviciile nu

se concretizează într-un produs, adică sunt activităţi al căror rezultat este imaterial. În literatura de specialitate există numeroase definiţii care evidenţiază deosebirea dintre bunuri

şi servicii, totuşi acestea prezintă o serie de neclarităţi. În practică sunt o serie de servicii, precum serviciile cinematografice, editoriale, de informatică, alimentaţie publică, care se concretizează în bunuri materiale. Din definiţiile prezentate rezultă:

A. Materialitatea sau nematerialitatea serviciului – în condiţiile abordării activităţii propriu-zise, a suporturilor precum şi a rezultatelor.

B.Utilitatea, beneficiile, avantajele, satisfacţiile pe care le provoacă serviciile consumatorilor sau utilizatorilor;

C.Producţia, consumul şi utilitatea serviciilor sunt, de regulă, simultane; D.Natura social-economică a serviciilor.

Dificultăţile întâmpinate în definirea conceptului de serviciu, i-au determinat pe o serie de specialişti să definească serviciul adoptând exprimări negative, precum: serviciile sunt definite drept activităţi economice care nu sunt nici producţie industrială, nici

minerit, nici agricultură; excluderea din sectorul serviciilor a construcţiilor, alimentaţiei publice, distribuţiei de gaz,

electricităţii sau salubrităţii. Corespunzător acestor definiţii sunt afectate rolul şi contribuţia serviciilor la crearea produsului intern brut. În literatura de specialitate subliniază diferenţele dintre natura serviciilor şi cea a bunurilor. Pentru a putea înţelege aceste deosebiri, în continuare vor fi prezentate principalele caracteristici, care descriu natura unică a serviciilor:

imaterialitatea şi intangibilitatea

nestocabilitatea

simultaneitatea producţiei şi consumului

nondurabilitatea

inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi de cea a consumatorului sau utilizatorului

eterogenitatea

lipsa proprietăţii Datorită eterogenităţii serviciilor, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, clasificarea

serviciilor prezintă dificultăţi deosebite. Problema care trebuie rezolvată este armonizarea clasificărilor, respectiv asigurarea corespondenţei între clasificări realizate după criterii diferite.

Principala instituţie care elaborează clasificările şi nomenclatoarele unice pe ţară este Institutul Naţional de Statistică.

30

Principalele clasificări şi nomenclatoare folosite în activitatea statistică sunt: CAEN (Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională) şi CPSA (Clasificarea Produselor şi Serviciilor Asociate Activităţilor). Corespunzător CAEN, activităţile economico-sociale sunt grupate pe 4 niveluri (denumite secţiuni, diviziuni, grupe, şi clase) şi sunt constituite după principiul omogenităţii ca o totalitate de activităţi, care au următoarele caracteristici comune: natura bunurilor şi serviciilor prestate (componenta lor fizică, stadiul de fabricaţie,

necesităţile pe care le pot satisface); modul de utilizare a bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici (consum intermediar,

consum final, formarea capitalului etc.);

materia primă, procesele tehnologice, organizarea şi finanţarea producţiei Clasificările statistice naţionale armonizate cu clasificările internaţionale permit realizarea de comparaţii privind nivelul de dezvoltare a sectorului terţiar din diferite ţări, ceea ce oferă posibilitatea obţinerii de informaţii pentru fundamentarea măsurilor de politică economică.

Concepte şi termeni de reţinut

conceptul de produs; conceptul de serviciu; actul de serviciu; condiţii pentru prestarea serviciilor; imaterialitatea şi intangibilitatea serviciilor; nestocabilitatea serviciilor; nondurabilitatea serviciilor; inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi de cea a clientului; eterogenitatea serviciilor.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt factorii care au determinat dezvoltarea sectorului terţiar? 2. Care sunt consecinţele dezvoltării sectorului terţiar? 3. Ca un produs să fie marfă, ce condiţii trebuie să îndeplinească? 4. Ce înseamnă autoconsum? 5. Ce înseamnă producţie proprie? 6. Serviciul reprezintă o prestare efectivă sau nu? 7. Care sunt caracteristicile serviciilor şi în ce constă fiecare caracteristică? 8. Definiţi sau redefiniţi conceptul de servicii. 9. Semnificaţia şi relevanţa cunoaşterii caracteristicilor serviciilor. 10. Semnificaţia, obligativitatea practică a aplicării nomenclatoarelor oficiale ale tipologiei

serviciilor.

31

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care este factorul ce nu a determinat dezvoltarea sectorului terţiar? a) dificultăţi determinate de creşterea şomajului; b) intensificarea relaţiilor dintre întreprinderi; c) amploarea relaţiilor dintre întreprinderi; d) clarificări conceptuale ale dezvoltării economice.

2. Care din enumerările următoare constituie consecinţa dezvoltării sectorului terţiar? a) crearea de locuri de muncă; b) creşterea speranţei de viaţă; c) dezvoltarea tehnologică; d) dezvoltarea relaţiilor dintre întreprinderi.

3. Care din enumerările următoare constituie consecinţa dezvoltării sectorului terţiar? a) creşterea speranţei de viaţă; b) creşterea competitivităţii întreprinderilor; c) dezvoltarea tehnologică; d) dezvoltarea relaţiilor dintre întreprinderi.

4. Paralel cu dezvoltarea sectorului terţiar s-au intensificat preocupările pentru definirea conceptului de: a) marketing; b) competitivitate; c) servicii; d) omologare.

5. Serviciul ca act reprezintă: a) prestarea efectivă; b) prestarea prognozată; c) prestarea previzională; d) nici o prestare.

6. Serviciile nu provoacă consumatorilor/utilizatorilor: a) utilitate; b) beneficii; c) avantaje, satisfacţii; d) disconfort.

7. Producţia, consumul şi utilitatea serviciilor sunt: a) simultane; b) continue; c) nu există nici o relaţie; d) post factum.

8. Definiţiile negative date serviciilor au afectat: a) dinamica dezvoltării serviciilor; b) structura serviciilor; c) rolul şi contribuţia serviciilor la crearea PIB; d) tipologia serviciilor.

9. Principala instituţie care elaborează clasificările şi nomenclatoarele unice pe ţară este: a) Institutul Naţional de Statistică;

32

b) Organizaţia Naţiunilor Unite; c) Consiliul Uniunii Europene; Camera de Comerţ şi Industrie a României.

10. Corespunzător CAEN, activităţile economico-sociale sunt grupate pe mai multe niveluri constituite după principiul: a) complexităţii; b) structurii; c) eterogenităţii; d) omogenităţii.

Bibliografie obligatorie

1) Ionaşcu Viorica, Pavel Camelia, Economia serviciilor, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009 ;

2) Ioncică Maria, Minciu Rodica, Stănciulescu Gabriela, Economia serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1996

3) Imbrescu Ion, Managementul serviciilor publice comunitare, Ed. Unirea Lex, Bucureşti 2010.

33

Unitatea de învăţare 2

ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE ŞI EVOLUŢIA SERVICIILOR

Cuprins


2.3.1. Începuturile, gândirea clasică şi contemporană privind serviciile 2.3.2. Locul şi importanţa serviciilor în dezvoltarea economică 2.3.3. Acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a serviciilor


2.1. Introducere

Serviciile au avut o contribuţie deosebită la progresul economico-social, în mod special în perioada postbelică. Desigur, dezvoltarea proeminentă a serviciilor, atât din punct de vedere cantitativ cât şi structural a fost favorizată de progresul tehnico-ştiinţific, de creşterea cererii pentru servicii din partea întreprinderilor, instituţiilor cât şi a populaţiei. Desigur că la expansiunea şi diversificarea serviciilor un rol deosebit de important revine: adâncirii relaţiilor de întrepătrundere şi de integrare dintre sectorul serviciilor şi celelalte sectoare, dezvoltării tranzacţiilor internaţionale. În cadrul economiei naţionale, rolul şi importanţa serviciilor este atât de mare încât neglijarea acestora poate avea urmări dezastroase asupra dezvoltării, mergând până la regresul economic.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea evoluţiei gândirii clasice şi contemporane privind

serviciile; - înţelegerea debutului procesului de conştientizare a importanţei

serviciilor de către practicieni; - înţelegerea necesităţii evoluţiei serviciilor, ce au devenit de

importanţă strategică în alocarea resurselor; - cunoaşterea dobândirii de către servicii a unui statut oficial în

cadrul relaţiilor internaţional;

34

- stabilirea rolului, locului şi importanţei serviciilor în crearea Produsului Intern Brut;

- înţelegerea dreptului de stabilire şi libera practicare a serviciilor pe piaţa unică europeană;

- poziţionarea României pe plan mondial privind contribuţia serviciilor la crearea P.I.B.

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor cunoaşte principalele faze ale gândirii privind

evoluţia serviciilor; – studenţii vor cunoaşte rolul şi importanţa serviciilor la crearea

P.I.B.; – studenţii vor putea identifica relaţia dintre servicii şi calitatea

vieţii.



2.3.1. Începuturile, gândirea clasică şi contemporană privind serviciile

Amplificarea importanţei serviciilor, mai ales în ultimele decenii, a intensificat eforturile teoreticienilor în direcţia conştientizării aportului serviciilor la dezvoltarea economică şi teoretizării unor aspecte ale gândirii privind evoluţia serviciilor [Ghibuţiu, A., 2000] . Astfel, din acest punct de vedere s-au conturat mai multe faze: prima fază, debutul procesului de conştientizare a importanţei

serviciilor de către practicieni, care s-au confruntat cu o serie de dificultăţi privind lipsa unei teorii economice fundamentale în domeniul serviciilor, în condiţiile introducerii şi dezvoltării acestora, mai ales în industria prelucrătoare; a doua fază, determinată de un grup de economişti (Orio Giarini,

Jean Gadrey, Jaques Nusbaumer, Juan F. Rada), care în urma observaţiilor şi analizelor efectuate la sfârşitul deceniului 7 al secolului trecut, şi-au exprimat opinia potrivit căreia serviciile au devenit partea predominantă a sistemelor de producţie, având în vedere alocarea resurselor. Grupul respectiv de economişti a susţinut importanţa strategică a serviciilor în alocarea resurselor şi contribuţia deosebită a acestora la dezvoltarea economică; faza a treia a fost determinată de includerea serviciilor pe agenda

negocierilor internaţionale în GATT, la începutul deceniului 8 al secolului XX, cu următoarele efecte benefice:

35

a) dobândirea de către servicii a unui statut oficial în cadrul relaţiilor internaţionale;

b) impulsionarea puternică a cercetării ştiinţifice în domeniul serviciilor.

faza a patra a fost marcată de intrarea în vigoare în anul 1995 a Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS) şi încorporarea comerţului internaţional cu servicii în sistemul comercial global patronat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Prin Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS) s-a realizat o liberalizare progresivă a

schimburilor internaţionale cu servicii şi de asemenea a fost recunoscută problematica serviciilor de către comunitatea internaţională. În cursul anului 1997, au fost convenite noi tratate multilaterale de liberalizare în domeniul serviciilor financiare şi de telecomunicaţii, din perspectiva liberalizării mai accentuate a pieţei internaţionale de servicii.

Cu toate realizările înregistrate pe parcursul celor patru faze privind procesul de conştientizare a importanţei şi rolului serviciilor, între

realităţile economice referitoare la dezvoltarea serviciilor şi recunoaşterea potenţialului acestora există o discrepanţă elocventă.

Această stare de fapt este determinată de: a) complexitatea şi diversitatea activităţii de servicii; b) absenţa definirii unor concepte, noţiuni, teorii specifice serviciilor; c) absenţa unui instrumentar teoretico-metodologic specific cercetării

serviciilor; d) neutilizarea unor metode moderne de culegere, prelucrare şi

analiză a datelor statistice;

e) necorelarea şi lipsa de date statistice privind activitatea de servicii,

în întreaga sa complexitate etc.

În aceste condiţii apare necesitatea şi oportunitatea abordării interdisciplinare a serviciilor cu disciplinele de marketing, cercetări de marketing, studiul comportamentului consumatorilor, sociologia, psihologia etc., datorită:

- caracterului intangibil al serviciilor, care determină ca evaluarea şi cuantificarea producţiei şi consumului de servicii să fie foarte dificile, metodele şi instrumentarul utilizat pentru bunurile tangibile să nu mai fie atât de eficace;

- necesităţii abordării serviciilor într-un context social şi instituţional;

- dependenţei valorii serviciului pentru consumator de personalitatea prestatorului/furnizorului serviciului respectiv.

Din perspectiva istoriei gândirii economice, se disting trei modalităţi de abordare a serviciilor: abordarea clasică a serviciilor, abordarea tradiţională (reziduală) şi abordarea modernă a serviciilor [Cristureanu, C., 1999].

36

A. Abordarea clasică a serviciilor Datorită faptului că serviciile nu puteau fi acumulate, acestea erau

considerate neproductive, nu generau o valoare nouă. Singura activitate considerată a fi creatoare de valoare, de avuţie naţională, era producţia de bunuri materiale. Serviciile erau încadrate de către economiştii clasici, în primul rând de către Adam Smith, în categoria activităţilor din care rezultau cheltuieli neproductive şi care constituiau o frână în calea acumulării capitalului. Cu toate acestea, în secolul XVIII (1776), se făcea distincţia între activităţile care aveau un rezultat tangibil (de exemplu agricultura, manufactura) şi activităţile care aveau o finalitate intangibilă, dar deosebit de utilă (de exemplu prestaţia comercianţilor, medicilor, avocaţilor, bancherilor, militarilor etc.).

Reprezentanţii teoriei economice nemarxiste din secolului al XIX-lea, (Jean Baptiste Say, Alfred Marshall, Frédéric Bastiat, Clément Colson) au susţinut ca aprecierea unei activităţi ca fiind producătoare sau neproducătoare de valoare să se facă în raport de existenţa unei nevoi şi a unei cereri corespunzătoare. Rezultă că relaţiile economice din economia capitalistă respectivă erau considerate relaţii de servicii, iar munca neproductivă era practic eliminată din literatura economică de specialitate.

F. Bastiat (1801-1850) şi C. Colson (1835-1939) au contestat exclusivismul relaţiei dintre valoare şi materialitate sau tangibilitate.

Astfel, F. Bastiat a considerat serviciul ca fiind un concept fundamental al reprezentării activităţii economice, iar teoria valorii bunurilor fiind doar un caz particular al teoriei serviciilor. În opinia sa, economia de piaţă reprezenta un ansamblu de schimburi de servicii.

C. Colson a definit serviciile ca fiind „acţiunile oamenilor şi utilizările avuţiilor neantrenând consumul lor şi care contribuie la satisfacerea nevoilor umane”.

B. Abordarea tradiţională (sau reziduală) a serviciilor Analiza serviciilor din această perspectivă se fundamentează pe

diviziunea economiei naţionale în sectoarele primar, secundar şi terţiar. Serviciile sunt încadrate în sectorul terţiar, în categoria activităţilor economice reziduale, neincluse în agricultură, industria extractiva şi industria prelucrătoare.

Tratarea serviciilor ca un sector distinct al sistemului economic global aparţine în principal, următorilor autori: Allan Fisher (1935) a grupat activităţile economice în trei

sectoare:

- sectorul primar compus din activităţi agricole şi extractive, exploatări forestiere;

- sectorul secundar care cuprinde industriile prelucrătoare;

- sectorul terţiar definit ca „un amplu complex de activităţi consacrate furnizării de servicii” (activităţile băncilor, asigurările, comerţul, activităţile meşteşugăreşti, de reparaţii etc.).

37

În decursul timpului, A. Fisher a remarcat o deplasare a investiţiilor şi a forţei de muncă din sectorul primar spre sectorul secundar şi apoi spre sectorul terţiar. Colin Clark (1941) a fundamentat teoria „celor trei faze”, potrivit

căreia în decursul istoriei s-au succedat trei tipuri de economii: economia agricolă, economia industrială şi economia serviciilor. Într-o asemenea optică, economia serviciilor reprezintă „o formă superioară de organizare economică”. Jean Fourastié (1949) a considerat că încadrarea activităţilor în

unul din cele trei sectoare (primar, secundar şi terţiar) se face în funcţie de:

- dinamica productivităţii muncii;

- nivelul progresului tehnic şi receptivitatea faţă de acesta. Astfel, fiecare dintre cele trei sectoare prezintă o serie de

caracteristici, după cum urmează: sectorul primar se caracterizează printr-un ritm mediu al

productivităţii muncii şi al progresului tehnic; sectorul secundar se caracterizează printr-un ritm peste medie

de creştere pentru productivitatea muncii şi pentru progresul tehnic;

sectorul terţiar este cel mai puţin receptiv la pătrunderea progresului tehnic şi se caracterizează printr-o productivitate a muncii sub medie.

În aceste condiţii, dezvoltarea sectorului terţiar este direct proporţională cu evoluţia cererii, iar dinamica şi modificările structurale şi calitative ale producţiei necesită tot mai multe servicii.

Economia unei ţări poate avea mai multe ramuri şi sectoare, în funcţie de gradul de agregare a activităţilor. Astfel, trebuie remarcat faptul că în literatura economică de specialitate, abordările actuale privind sectoarele economiei naţionale propun şi un sector cuaternar (al „materiei cenuşii”, al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologiei, al cunoaşterii ştiinţifice) în scopul adaptării la realităţile economice contemporane. Acest sector grupează serviciile oferite industriei în amonte de sectorul industrial, iar evoluţia sa se verifică în toate ţările industrializate în care sectorul terţiar deţine o poziţie dominantă.

C. Abordarea modernă a serviciilor aparţine specialiştilor Daniel Bell, V. R. Fuchs şi J. Singelmann. Daniel Bell (1973) aprecia că societatea post – industrială este o

societate de servicii care se evidenţiază prin [Bell, D., 1973]:

- caracterul terţiar al societăţii post – industriale, datorită populaţiei majoritare care îşi desfăşoară activitatea în acest sector;

- creşterea rolului ştiinţei şi noilor tehnologii;

- amplificarea importanţei informaţiei;

- definirea mai bună a locului deţinut de profesionişti şi tehnicieni.

38

V. R. Fuchs (1968) a realizat o analiză mai aprofundată a serviciilor, desprinzând cele mai importante caracteristici ale acestora, El a fost primul autor care a utilizat în lucrările sale sintagma „economia serviciilor”.

Jonathan Gershuny este susţinătorul teoriei neo-industriale a „self-service-ului”, potrivit căreia principala tendinţă se referă la consumul masiv şi reînnoit de mărfuri industriale în cadrul menajelor [Delaunay, J., 1987].

J. Naisbitt şi M. U. Porat susţin că economia informaţională constituie viitorul societăţii neo-industriale, iar informaţia devine în opinia acestora, resursa fundamentală a societăţii.

T. P. Hill (1977) a propus următoarea definiţie, care a fost considerată un punct de referinţă pentru servicii de către mulţi economişti: „ un serviciu poate fi definit ca o schimbare în condiţia unei persoane, sau a unui bun, care a fost rezultatul activităţii unei persoane sau unităţi economice, cu consimţământul persoanei”.

La sfârşitul secolului XX, în special în ultimele două decenii, tot mai mulţi specialişti şi-au exprimat opinia potrivit căreia societatea viitoare va fi „o economie a serviciilor”. Printre aceşti specialişti pot fi amintiţi: Orio Giarini, Walter R. Stahel, Jaques de Brandt, Jean Gadrey, Jean Claude Delaunay, François Ecalle [Ioncică., M., 2002].

2.3.2. Locul şi importanţa serviciilor în dezvoltarea economică

Serviciile reprezintă activităţi economice ce au ca rezultat un ansamblu de avantaje explicite şi implicite ce sunt obţinute de un utilizator pornind de la consumul de oferte comerciale de natura intangibilă. Progresul economic-social, dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a tuturor laturilor vieţii economice, politice, sociale şi culturale, adaptarea acestora la exigenţele impuse de fiecare etapă de dezvoltare, constituie cerinţe de prim ordin a modernizării economiei naţionale. În acest context, amplificarea şi diversificarea serviciilor reprezintă modalităţi concrete pentru atingerea acestor obiective. În această epocă a transformărilor calitative sub impulsul inovării ştiinţifice, evoluţia serviciilor este un rezultat al dezvoltării economice şi în acelaşi timp un factor dinamizator al acestei dezvoltări, a creşterii eficienţei în toate domeniile de activitate. În prezent, precum şi în perspectivă, pe măsura creşterii complexităţii muncii, volumul serviciilor va creşte într-o foarte mare măsură, sporind influenţele acestora asupra dinamicii productivităţii muncii şi reducerii cheltuielilor de producţie. 3) Ioncică, M. (2002) Prin utilizarea obligatorie CAEN- clasificarea activităţilor din Economia Naţională, compatibilă cu alte clasificări ce au corespondent cu clasificările internaţionale, în România, s-a creat o stare de spirit privind în principal: serviciile pot crea locuri de muncă care vor rezolva sau limita şomajul; “îngrădirea” sectorului terţiar decât de reglementări privind procesul de liberalizare a schimburilor internaţionale; oferta de servicii diferenţiate şi adaptate cererii constituie un element esenţial al competitivităţii organizaţiilor indiferent de domeniul lor de activitate. 2) Ionaşcu V., Pavel C. (2009)

39

Mult timp, importanţa serviciilor nu a fost recunoscută, serviciile erau neglijate şi considerate a fi activităţi neproductive. Această stare de spirit s-a schimbat profund în ultimele 2-3 decenii, datorită rezultatelor şi efectelor acestora în activităţile practice (crearea de locuri de muncă, reducerea şomajului, creşterea competitivităţii întreprinderilor, îmbunătăţirea calităţii vieţii). Experienţa ţărilor dezvoltate a demonstrat că sectorul serviciilor este foarte uzual, în egală măsură fiind o premise, cât şi un rezultat al dezvoltării economice. Astfel, funcţionarea unui sistem bancar performant, a unor transporturi dezvoltate de mărfuri şi pasageri, a unor servicii de asigurare, a unor administraţii publice eficiente, a unui proces educaţional ancorat la necesităţile societăţii, a unui sistem de sănătate menit să asigure o stare echilibrată fizică şi psihică a populaţiei etc. sunt esenţiale pentru înfăptuire procesului de creştere economică şi de participare la schimburile internaţionale. Crearea şi funcţionarea unui sistem bancar bine organizat şi funcţionabil reuşeşte să mobilizeze şi să utilizeze eficient capitalul nu numai pentru fiecare economie naţională, ci şi prin realizarea de investiţii directe în alte ţări, prin acordarea de împrumuturi în condiţii avantajoase. Amplificarea mişcării internaţionale a capitalului şi a forţei de muncă, în scopul valorificării lor eficiente are drept efecte creşterea fluxurilor internaţionale de servicii. Totodată, dezvoltarea comerţului cu produse de înaltă tehnicitate, de instalaţii complexe constituie substanţial la dinamismul comerţului internaţional cu servicii (transferul internaţional de tehnologie, comerţul cu brevete know-how, servicii de ingeneering, călătorii de afaceri, participarea la organizaţii internaţionale, congrese, conferinţe, colocvii, servicii de presă şi telecomunicaţii, burse de studii şi documentare). În condiţiile în care progresul tehnic a condus la producerea de sisteme din ce în ce mai complexe, creşte nevoia de servicii care au drept rezultat un produs industrial, unul de consum sau unui alt serviciu. [Olteanu ,V., 2008] Ca o consecinţă directă, creşterea avuţiei se impune a fi comensurată, având în vedere în primul rând, performanţa sistemelor, care este determinate de calitatea procesului şi produselor. Într-o economie a serviciilor, “calitatea” reprezintă ceea ce a constituit “productivitate”’ în economia industrial. Experienţa ţărilor dezvoltate relevă importanţa deosebită a serviciilor de învăţământ şi cercetare pentru dezvoltarea economică. Progresul acestor ţări este consecinţa atenţiei remarcabile acordate acestor domenii cărora li s-au alocat bugete substanţiale atât pentru sectorul privat cât şi pentru cel public. Astfel, în anul şcolar 2009-2010, în România cheltuielile publice cu învăţământul în Venitul Naţional Brut au reprezentat 3,6%, iar în Cipru 7,9%, Danemarca 7,7%, Belgia 6,4%, Irlanda 6,6%, Suedia 6,5%, în Finlanda 6,1%, Austria 5,5%, Elveţia 5,8%, Franţa 5,5%, Letonia 5,8%, Lituania 5,1%, Estonia 6,1%, Olanda 5,6%, Regatul Unit 5,3%, Ungaria 5,5%.5) [INS 2011] Cheltuielile cu cercetarea-dezvoltarea au reprezentat în Produsul Intern Brut al României o cotă de 0,58%, iar în Austria 2,67%, Republica Coreea 3,36%, Danemarca 2,88%, Finlanda 3,72%, Franţa 2,11%, Germania 2,68%, Islanda 2,65%, Japonia 3,44%, Suedia 3,68% etc. 5) INS (2011) În prezent asistăm, la nivel global, la trecerea la un nou tip de economie, bazat pe preponderenţa activităţilor terţiare în crearea avuţiilor

40

naţionale, pe dezvoltarea masivă a tehnologiilor informaţionale, a sistemelor de comunicare, al inovărilor. Ba mai mult, serviciile reprezintă partea esenţială a sistemelor de producţie şi de utilizare a produselor. În cazul oricărui produs, de la automobile, computer, până la orice bun casnic, costurile propriu-zise de producţie sunt mai mici de 20-30 % din preţul final al acestor produse, ajungând la o pondere de 70-80% a costurilor aferente serviciilor privind punerile în funcţiune, întreţinerea şi utilizarea etc. Premisă creşterii importanţei serviciilor este demonstrate de dezvoltarea serviciilor atât în cadrul sectorului tradiţional de servicii, cât şi în cadrul celorlalte sectoare economice în care şi-a pus amprenta evoluţia tehnologică, economică,socială. În aceste condiţii informaţia a devenit element de susţinere a celor mai multe activităţi de servicii. După neglijarea importanţei serviciilor pentru dezvoltarea economică, România se confruntă în prezent cu expansiunea activităţii de servicii atât pe plan extern cât şi pe plan intern. Sistemul economic centralizat care a dominat până în anul 1990 în România nu a făcut posibilă promovarea dezvoltării serviciilor. Printre factorii care au frânat dezvoltarea serviciilor se pot menţiona: puternica poziţie de monopol deţinută de întreprinderile de stat, absenţa spiritului antreprenorial, izolarea faţă de pieţele internaţional tradiţionale, absentă din legislaţia specifică a prevederilor nestimulative pentru dezvoltarea iniţiativei particulare etc. Efectul acţiunii acestor factori s-a concretizat în producerea unui decalaj evident între România şi celelalte ţări europene privind dezvoltarea serviciilor. Locul pe care serviciile îl ocupă în economia unei ţări este consecinţa evoluţiei economiei şi vieţii sociale şi este exprimat prin utilizarea unor indicatori. Cel mai important indicator este ponderea populaţiei ocupate în servicii. Astfel, în anul 2009, ponderea populaţiei ocupate în comerţ şi turism cu totalul populaţiei ocupate din România a fost doar de 14,3%, faţă de peste 20% în ţări precum Austria(22,1%), Bulgaria 21,4%, Canada 23,5%, Cipru 26,1%, Grecia 25,1%, Irlanda 20,5%, Japonia 23,5%, Portugalia 20,9%, Spania 23,3%, Turcia 20,8% şi 15-20% în ţări precum Belgia 16,2%, Republica Cehă 16,6%, Danemarca 18,0%, Elveţia 16,5%, Estonia 17,3%, Finlanda 15,5%, Franţa 16,8%, Germania 17,4%, Italia 19,9%, Norvegia 16,6%, Olanda 17,2%, Polonia 16,8%, Regatul Unit 18,5%, Federaţia Rusă 17,2%, Slovacia 17,7%, Slovenia 16,5%, Ungaria 18,8%.5) [INS 2011] Pe ansamblul ţărilor Uniunii Europene ponderea populaţiei ocupate în servicii a fost de 72,0% în anul 2008, de 66,7% în 2007 şi de 69,8% în anul 2004.1) În România, ponderea populaţiei ocupate în servicii a fost de doar 39,7% în anul 2009, de 39,1% în anul 2007 şi de 37,2% în anul 2004. 6-8) [INS (2005)(2008)(2009) ] În anul 2010, populaţia ocupată din România a fost dimensionată la 9240 mii persoane, cu 59 mii persoane mai mult decât în anul 2009 (100,6%), dar cu 125,9 mii persoane mai puţin decât în anul 2008. În anul 2010, ponderea populaţiei ocupate se diferenţiază pe categorii de servicii, după cum urmează: 12,3% de comerţul cu ridicată şi cu amănuntul, repararea autovehiculelor şi motocicletelor, de 4,8% în transport şi depozitare, de 5,1% în administraţie publică şi apărare, asigurări sociale din sistemul public, de 4,2% în învăţământ, de 4,3% în sănătate şi asistentă socială, de 1,9% în hoteluri şi restaurante etc.

41

Tabelul 2.1. Structura populaţiei ocupate, pe activităţi ale economiei naţionale, în anul 2010

Totalul populaţiei ocupată

-mii persoane-

Structura -%-

Total Din care:

9240 100,0

Agricultură 2780 30,2Industrie extractivă 96 1,0Industrie prelucrătoare 1646 17,9Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat

126 1,4

Gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare

76 0,8

Construcţii 705 7,7Comerţ cu ridicată şi cu amănuntul, repararea autovehiculelor şi motocicletelor

1134 12,3

Transport şi depozitare 444 4,8Hoteluri şi restaurante 180 1,9Informaţii şi comunicaţii 126 1,4Intermedieri financiare şi asigurări 132 1,4Tranzacţii imobiliare 18 0,3Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice 159 1,7Activităţi de servicii administrative şi activităţi de servicii suport

154 1,7

Administrare publică şi apărare, asigurări sociale din sistemul public

471 5,1

Învăţământ 385 4,2Sănătate şi asistentă socială 403 4,3Activităţi de spectacole cultural şi recreative 50 0,5Alte activităţi ale economiei naţionale 154 1,7

Sursă: INS, Anuarul Statistic al României 2011, p. 94 În anul 2010, numărul mediu al salariaţilor din servicii a fost în România de 2707 mii persoane faţă de 2889 mii persoane în anul 2009 (cu 6,3% mai puţin). Numărul mediu al salariaţilor din servicii a reprezentat în total, în anul 2010, o pondere de 61,8%, iar în anul 2009 o pondere de 60,5%.

Tabelul 2.2. Numărul mediu al salariaţilor, pe activităţi ale economiei naţionale

Total -mii persoane-

Structura -%-

2009 2010 2009 2010 Total Din care:

4774 4376 100,0 100,0 91,7

Agricultură, silvicultură şi pescuit

110 95 2,3 2,2 86,4

Industrie 1371 1237 28,7 28,3 90,2Construcţii 404 337 8,5 7,7 83,4Servicii 2889 2707 60,5 61,8 93,7

Sursă: INS, Anuarul Statistic al României, 2011, pag. 106

42

Creşterea ponderii numărului mediu al salariaţilor din sectorul servicii în anii 2009-2010 are loc pe fondul reducerii ponderilor deţinute de agricultură, silvicultură şi pescuit, industrie şi respectiv construcţii. Un alt indicator foarte important ce exprimă nivelul de dezvoltare al serviciilor se referă la ponderea serviciilor în PIB. Caracterul productiv al activităţii desfăşurate în servicii este demonstrată de participarea serviciilor la crearea PIB în anul 2009, în România, serviciile contribuind cu 51% la realizarea PIB, cu mult sub nivelurile realizare de alte ţări, şi anume: peste 70% în Belgia (78%), Danemarca 77%, Elveţia 72%, Franţa 79%, Germania 73%, Grecia 79%, Italia 73%, Rep. Moldova 77%, Olanda 74%, Portugalia 75%, Regatul Unit 78%, Spania 71%, Suedia 73%. Între 60-70% serviciile au contribuit la realizarea PIB în ţările: Albania 60% , Austria 69%, Bulgaria 64%, Rep.Cehă 61%, Croaţia 66%, Estonia 68%, Finlanda 69%, Irlanda 68%, Lituania 64%, Polonia 66%, Federaţia Rusă 62%, Slovacia 63%, Slovenia 64%, Turcia 65%, Ungaria 66%, etc. [INS 2011] La creşterea PIB, serviciile au o contribuţie substanţială în condiţiile unei economii în dezvoltare.

Tabelul 2.3. Contribuţii la creşterea produsului intern brut, pe categorii de resurse

2005 2006 2007 2008 2009 2010Produsul intern brut 4,2 7,9 6,3 7,3 -6,6 -1,6Agricultură, vânătoare şi silvicultură

-2,2 0,3 -1,2 1,2 -0,2 -0,4

Industrie 0,7 1,8 1,3 0,4 -0,3 1,2Construcţii 0,7 1,5 2,5 2,4 -1,1 -0,8Servicii 4,0 3,3 3,4 2,6 -3,6 -1,1Impozite nete 1,0 1,0 0,3 0,7 -1,4 -0,5

Sursă: INS, Anuarul Statistic al României, 2011, pag. 321 În perioada 2005-2008, PIB a înregistrat o creştere ( de la 4,2% în anul 2005 la 7,3% în anul 2008), la care serviciile şi-au adus o contribuţie substanţială. În anul 2005, creşterea PIB cu 4,2% s-a datorat creşterii serviciilor cu 4,0%, iar în anul 2008 cu 2,6% la o creştere a PIB-ului cu 7,3%. În anii 2009 şi 2010, PIB a înregistrat scăderi datorită efectelor crizei economice. Serviciile au contribuit în anul 2009 la scăderea PIB cu 3,6 unităţi procentuale din cele 6,6%. Ca membră a UE, în România se resimte necesitatea existenţei şi funcţionalităţii unor programe strategice care să creeze un cadru unitar şi benefic pentru realizarea obiectivelor postaderare, în deosebi pentru absorbţia fondurilor comunitare. România se confruntă cu dificultăţile demarării de programe şi proiecte de substanţă şi mai ales cu incapacitatea de cofinanţare. Rezultatele economico-sociale, din ultimii ani, trebuiesc analizate în contextul declanşării crizei financiare, în primăvara anului 2007 în SUA, şi anul 2008 în Europa şi România, cu efecte negative globale şi individuale la care se adaugă latura psihologică. Rezultatele ultimilor ani relevă o perspectivă descurajantă. În acest context mediul economico-social oferă condiţiile aplicării doar a unui program de „austeritate”.

43

PIB, indicatorul cel mai sintetic în România a înregistrat scăderi ca urmare a crizei economico-financiare, agravate şi de criză politică şi mondială, neperformantă activităţii guvernamentale, inexistenţa unui program anticriză. [Anghelache C. 2011] Printre rezultatele dezastroase înregistrate, menţionăm: reducerea dramatică a investiţiilor străine, creşterea datoriei externe, sporirea datoriei publice interne, înregistrarea unui deficit cumulat foarte mare a datoriei externe, reducerea semnificativă a veniturilor populaţiei, stagnarea ramurilor economice naţionale, etc. În anul 2010, în România s-au înregistrat 72294,7 milioane lei, preţuri curente nete, din care 45,9% în servicii, cu 3,7 unităţi procentuale, mai puţin decât în anul 2009.

Tabelul 2.4 Investiţii nete, pe principalele activităţi ale economiei naţionale

Sursă: I.N.S, Anuarul Statistic al României. 2011, pag. 376 În servicii, în anul 2010, cele mai semnificative investiţii s-au realizat în administraţia publică şi apărare, asigurări sociale din sectorul public (11,2%), comerţ cu ridicată şi cu amănuntul (9,5%), transport şi depozitare (6,1%), tranzacţii imobiliare (5,2%). Nivelul de dezvoltare şi de civilizaţie a unei ţări este dat şi de dezvoltarea sectorului de servicii pentru populaţie, precum şi de ponderea cu care acestea participă la formarea PIB. În ţările dezvoltate serviciile sunt considerate a fi un domeniu foarte important al economiei naţionale, pentru că, în primul rând asigură satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei. De asemenea, asigură continuarea sau completarea acestor nevoi, contribuie la petrecerea timpului liber, menţinerea echilibrului biologic necesar unei stări de sănătate fizice şi mentale corespunzătoare populaţiei, cu consecinţe favorabile privind ocuparea forţei de muncă.

2.3.3. Acquis-ul comunitar privind libera circulaţie a serviciilor

Acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi şi obligaţii asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunităţilor Europene şi a instituţiilor Uniunii Europene, acţiunile şi politicile comunitare. Acquis-ul comunitar este format din legislaţia comunitară primară (tratatele de aderare, Tratatul de la Roma etc.), legislaţia secundară adoptată în temeiul tratatelor (regulamente, directive, decizii etc.), jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene şi a Tribunalului de primă instanţă cu sediul la Luxemburg, declaraţiile, rezoluţiile, acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este parte, precum şi cele încheiate între statele membre U.E. şi care fac referire la activitatea Uniunii Europene.

2009 2010

Agricultură, silvicultură şi pescuit 3.9 3.7Industrie 34.3 37.6

Construcţii 12.2 12.8

Servicii 49.6 45.9

44

Acquis-ul comunitar înseamnă tot ce s-a hotărât şi a fost convenit de la înfiinţarea Comunităţilor până în prezent, fiind o construcţie complexă care s-a dezvoltat în decursul a 50 de ani. Termenul de „acquis” provine din limba franceză, se scrie şi se citeşte ca în limba de origine. Cuvântul înseamnă „ceea ce s-a dobândit”. România a acceptat acquis-ul comunitar privind Capitolul 3 „Libera circulaţie a serviciilor” în vigoare la data de 31 decembrie 2000. România va implementa acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulaţii a serviciilor, până la data aderării, 1 ianuarie 2007, cu excepţia a două acte comunitare: Directiva Consiliului nr. 84/5/CEE privind aproximarea legilor

Statelor Membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor, pentru care România a solicitat o perioadă de tranziţie de 5 ani, până la 1 ianuarie 2012; Directiva Consiliului nr. 97/9. CE privind schemele de compensare a

investitorilor. Şi în acest caz România a solicitat o perioadă de tranziţie de 5 ani şi anume până la 1 ianuarie 2012.

România, pe toată această perioadă (2000-2007) a fost pregătită să examineze dezvoltarea acquis-ului în acest domeniu şi să informeze sistematic Conferinţa pentru Aderare sau Consiliul de Asociere cu privire la legislaţia şi măsurile de implementare adoptate pentru aplicarea noului acquis.

În cele ce urmează vor fi prezentate:

I. Dreptul de stabilire şi libera practicare a serviciilor; II. Serviciile financiare: 1. Servicii bancare; 2. Asigurări; 3. Investiţii şi

piaţa valorilor imobiliare; III. Serviciile nefinanciare: 1. Protecţia datelor cu caracter personal;2. Libera practicare a serviciilor de către fermieri, meşteşugari şi comercianţi; 3. Agenţii comerciali independenţi; 4. Serviciile societăţii informaţionale, (Schimbul de informaţii în domeniul standardizării şi reglementărilor tehnice; Semnătura electronică şi comerţul electronic).

I. Dreptul de stabilire şi libera practicare a serviciilor;

România a acceptat principiile privind dreptul de stabilire şi libera practicare a serviciilor stipulate de Articolul 43 şi Articolul 49 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene. În general, legislaţia română nu prevede discriminări privind naţionalitatea pentru libera practicare a serviciilor. Legislaţia, în anul 2000, a fost parţial armonizată cu acquis-ul comunitar. Prin Legea nr. 123/2001 este reglementat regimul străinilor din România, potrivit căreia cetăţenii străini pot intra în România în scop oficial, pentru afaceri, pentru activităţi de presă, pentru angajare în muncă sau pentru studiu, pe baza documentelor valabile recunoscute şi acceptate de statul român, în condiţiile valabilităţii vizei române. Directiva 73/148/CEE privind abolirea restricţiilor cu privire la libera circulaţie şi reşedinţă în cadrul Comunităţii Europene a naţiunilor Statelor

45

Membre referitoare la dreptul de stabilire şi libera practicare a serviciilor, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 265/2000, aprobată prin Legea nr. 227/2001, pentru cetăţenii Uniunii Europene s-a desfiinţat în mod unilateral regimul vizelor. Străinii au obligaţia de a se prezenta, în termen de 15 zile de la data intrării în ţară, la organul competent al Ministerului de Interne, în scopul luării în evidenţă şi de primire a permisului de şedere. Legea nr. 123/2001 s-a modificat şi completat cu prevederi speciale referitoare la dreptul de reşedinţă al cetăţenilor statelor membre, astfel: eliberarea permiselor de rezidenţă conform condiţiilor stipulate de

actele normative comunitare, atât pentru cei care desfăşoară diferite activităţi, cât şi pentru membrii familiilor lor; abolirea restricţiilor privind libera circulaţie şi reşedinţa pentru

cetăţenii aparţinând statelor membre şi membrii familiilor lor; stabilirea unor reglementări speciale pentru persoanele angajate şi

lucrătorii independenţi, conform cerinţelor acquis-ului comunitar. Barierele referitoare la dreptul de stabilire şi practicare a serviciilor

sunt în curs de identificare şi vor fi eliminate treptat, până la data aderării. În acest scop, în cursul anului 2002 s-a constituit în cadrul delegaţiei sectoriale pentru negocierea capitolului 3 (Libera circulaţie a serviciilor) un grup de lucru pentru monitorizarea barierelor în calea dreptului de stabilire şi liberei practicării a serviciilor. Acest grup a avut rolul de a evalua legislaţia română şi practicile în domeniu.

În legătură cu legislaţia privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, aceasta a fost armonizată cu Directiva 98/5/CE pentru facilitarea profesiei de avocat într-un stat membru altul decât cel în care s-a obţinut calificarea respectivă, şi cu Directiva 77/249/CE privind facilitarea exercitării de către avocaţi a libertăţii de a furniza servicii. Amendamentele privesc condiţiile referitoare la domiciliu, la formele şi condiţiile de exercitare a profesiei.

II. Servicii financiare În cadrul serviciilor financiare se vor prezenta: 1. Servicii bancare;

2. Asigurări; 3. Investiţii şi piaţa valorilor mobiliare.

1. Servicii bancare În România , activitatea bancară se desfăşoară prin:

bănci, persoane juridice române, constituite sub formă juridică de societăţi comerciale pe acţiuni şi prin sucursale ale băncilor; persoane juridice străine; organizaţii cooperatiste de credit.

Activitatea băncilor româneşti şi ale persoanelor juridice străine este reglementată prin Legea nr. 58/1998 – Legea bancară, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2001.

Activitatea organizaţiilor cooperatiste de credit se găseşte în proces de autorizare în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 272/2000.

46

Întreaga activitate bancară din România este obligatoriu autorizată de către Banca Naţională a României. Legislaţia românească nu face discriminare între bănci, persoane juridice româneşti şi străine şi sucursale ale acestora. Ele beneficiază în totalitate de acelaşi tratament. Băncile cu capital autohton nu se bucură de un tratament mai favorabil.

Condiţiile de acces şi exercitare a activităţii bancare de către instituţiile de credit sunt prevăzute în actele normative comunitare (2000/12/CE, 2000/28/CE, 2000/46/CE). Aceste prevederi au fost transpuse în următoarele acte normative naţionale: Legea nr. 58/1998 – Legea bancară, cu modificări ulterioare; Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României,

completată şi modificată de Legea nr. 156/1999 şi de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 136/2001; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind

organizaţiile cooperatiste de credit cu modificările ulterioare; Normele Băncii Naţionale a României nr. 1/1999 privind registrul

bancar; Normele Băncii Naţionale a României nr. 2/1999 privind autorizarea

băncilor, cu modificările ulterioare; Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1999 privind

modificările în situaţia băncilor, cu modificările ulterioare; Normele Băncii Naţionale a României nr. 9/1999 privind capitalul

minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine; Normele Băncii Naţionale a României nr. 4/2000, privind autoritatea

societăţilor pe acţiuni rezultate în urma schimbării formei juridice a organizaţiilor cooperatiste de credit, care au optat pentru funcţionarea ca bancă în condiţiile Legii nr. 58/1998 – Legea bancară; Normele Băncii Naţionale a României nr. 6/2000, privind capitalul

agregat minim al unei reţele cooperatiste de credit; Normele Băncii Naţionale a României nr. 7/2000, privind

autorizarea organizaţiilor cooperatiste şi de credit. Pentru transpunerea integrală a prevederilor comunitare privind

condiţiile de acces şi exercitare a activităţii bancare de către instituţiile de credit au fost luate următoarele măsuri: modificarea Legii bancare în sensul:

- armonizării definiţiilor; - modificării sferei de cuprindere şi a condiţiilor pentru

acţionarii semnificativi; - exercitării în mod direct de către bănci a activităţilor

desfăşurate prin societăţi distincte etc.; - aplicării la data aderării a disponibilităţilor privind libera

stabilire şi libera prestare de servicii pe principiul autorizaţiei unice recunoscute în cadrul comunităţii precum şi principiul exercitării supravegherii instituţiilor de credit de către autoritatea competentă din statul de origine;

47

modificarea legii privind Statutul Băncii Naţionale a României; emiterea de către Banca Naţională a României de reglementări

pentru modificarea normelor privind autorizarea băncilor: - extinderea obiectului de activitate pentru banca universală; - modificarea motivelor de respingere a cererii de autorizare; - introducerea principiului autorizaţiei unice;

emiterea de către Banca Naţională a României de reglementări pentru modificarea normelor privind schimbările în situaţia băncilor:

- obiectul de activitate completat cu operaţiuni şi cu instrumente financiare derivate;

- redefinirea sferei de cuprindere şi a condiţiilor pentru acţionarii semnificativi;

norme ale Băncii Naţionale a României cu privire la capitalul caselor centrale de credit; emiterea de către Banca Naţională a României de norme pentru

aplicarea principiului exercitării supravegherii instituţiilor de credit de către autoritatea competentă din ţara de origine; emiterea de către Banca Naţională a României de norme privind

procedurile şi mecanismul de control intern de care trebuie să dispună instituţiile de credit; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme cu

privire la modificările în situaţia organizaţiilor cooperatiste de credit; De asemenea, în procesul implementării prevederilor comunitare

se va avea în vedere şi Rezoluţia Parlamentului European privind comunicarea interpretativă a Comisiei SEC/97/1193.

În vederea transpunerii integrale a prevederilor comunitare privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit au fost luate următoarele măsuri: modificarea Legii bancare (ex.: definirea instituţiei de credit,

înlocuirea “rezervei generale pentru riscul de credit” cu “fondul pentru riscuri bancare generale”, precum şi amendarea în vederea introducerii normelor contabile armonizate cu Directiva 86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate); amendarea, inclusiv după modificarea legislaţiei, de către Banca

Naţională a României, a normelor existente privind fondurile proprii ale băncilor şi introducerea de prevederi privind fondurile proprii ale altor instituţii de credit, altele decât băncile şi organizaţiile cooperatiste de credit; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme privind

fondurile proprii ale organizaţiilor cooperatiste de credit; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme privind

supravegherea consolidată a fondurilor proprii ale instituţiilor de credit. În vederea transpunerii integrale a prevederilor comunitare privind

solvabilitatea instituţiilor de credit au fost luate următoarele măsuri: modificarea legislaţiei privind falimentul şi modificarea Legii

48

bancare (armonizarea unor definiţii, introducerea competenţelor Băncii Naţionale a României legat de supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit); amendarea, de către Banca Naţională a României, a normelor

privind solvabilitatea băncilor pentru stabilirea de cerinţe de capital în cazul expunerilor din operaţiuni cu instrumente financiare derivate; amendarea, de către Banca Naţională a României, a normelor

privind solvabilitatea băncilor pentru introducerea prevederilor privind recunoaşterea acordurilor de compensare bilaterală, după modificarea Legii bancare şi a legislaţiei privind falimentul; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme privind

solvabilitatea organizaţiilor cooperatiste de credit; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme privind

supravegherea consolidată a solvabilităţii instituţiilor de credit. În vederea transpunerii prevederilor comunitare privind

supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit (2000/12/CE) au fost luate următoarele măsuri: modificarea Legii bancare (armonizarea cu definiţiile în materie,

introducerea prevederii privind necesitatea supravegherii pe bază consolidată a activităţii instituţiilor de credit); modificarea Legii privind Statutul Băncii Naţionale a României; emiterea de către Banca Naţională a României de norme cu privire

la supravegherea pe bază consolidată, după amendarea corespunzătoare a legislaţiei şi după intrarea în vigoare a Normelor privind consolidarea conturilor.

În vederea transpunerii prevederilor comunitare privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit (93/6/CEE şi 98/31/CE) vor fi luate următoarele măsuri: emiterea, de către Banca Naţională a României, de reglementări

contabile în ceea ce priveşte un număr limitat de instrumente financiare derivate, cu un grad de complexitate mai redus (futures pe cursul de schimb, futures pe rata dobânzii, FRA - forward rate agreements, swap pe rata dobânzii, swap pe cursul de schimb); modificarea, de către Banca Naţională a României, a normelor

privind solvabilitatea băncilor în sensul tratării, din punct de vedere al riscului de credit, a instrumentelor financiare derivate care vor fi reglementate sub aspect contabil; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme în care vor

fi transpuse prevederile Directivei nr. 93/6/CEE, ce au intrat în vigoare (2003 - 2004), pe măsura dezvoltării pieţelor financiare şi activităţii băncilor în acest domeniu şi acumulării de experienţă, de către instituţiile de credit, în gestionarea riscurilor aferente acestui tip de activităţi; modificarea, de către Banca Naţională a României, a Normelor de

aplicare a Planului de conturi bancar, în sensul includerii de prevederi cu privire la obligativitatea reclasării titlurilor din portofoliul de tranzacţie ce

49

nu îndeplinesc condiţia de a fi tranzacţionabile pe o piaţă lichidă, în titluri de plasament; Realizarea acestui obiectiv va conduce la implementarea mai eficientă a normelor de transpunere a Directivei nr. 93/6/CEE, în condiţiile asigurării lichidităţii titlurilor deţinute de bănci în portofoliul de tranzacţie şi limitării riscurilor operaţionale şi de contrapartidă în cadrul executării operaţiunilor cu titluri, ca urmare a organizării şi supravegherii adecvate a pieţelor de capital; emiterea, de către Banca Naţională a României, de norme în care vor

fi transpuse prevederile Directivei nr. 98/31/CE. Conturile anuale şi conturile consolidate ale instituţiilor de credit şi

publicarea de către sucursalele instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare înfiinţate într-un Stat Membru şi având sediul în afara acelui Stat Membru a documentelor contabile anuale ale instituţiilor de credit şi financiare sunt reglementate prin directivele 86/635/CEE şi 89/117/CEE. În vederea transpunerii în totalitate a prevederilor şi principiilor recomandării directivei 90/109/CEE privind transparenţa condiţiilor bancare referitoare la tranzacţiile financiare transfrontaliere se va crea un cadru legal şi instituţional, în conformitate şi cu specificul naţional, astfel încât la data aderării să fie asigurate toate condiţiile pentru îndeplinirea cerinţelor impuse. În scopul transpunerii integrale a prevederilor Directivei 94/19/CE privind garantarea depozitelor au fost incluse persoane juridice în schema de garantare a depozitelor începând cu anul 2005, iar plafonul de garantare se majorează. Prin majorarea plafonului de garantare, se va asigura garantarea integrală a depozitelor constituite în sistemul bancar.

Activitatea Băncii Naţionale a României este reglementată de Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cu modificările ulterioare, iar atribuţiile pe linia supravegherii bancare sunt conferite de Legea nr. 58/1998 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cu modificările ulterioare.

Autorizarea băncilor şi reglementarea activităţii acestora sunt realizate de către Direcţia Reglementare şi Autorizare, constituită dintr-un număr de 62 de persoane, iar supravegherea activităţii acestora este exercitată de Direcţia Supraveghere.

Tehnicile utilizate de Banca Naţională a României pentru supravegherea prudenţială a activităţii desfăşurate de bănci sunt supravegherea off-site (asigurată pe baza raportărilor transmise de bănci) şi supravegherea on-site (asigurată prin inspecţii la sediul băncilor).

Totodată, în cadrul Băncii Naţionale a României a fost creat Comitetul de Supraveghere al Băncii Naţionale a României, ca o structură permanentă cu caracter deliberativ şi decizional, ale cărei atribuţii şi competenţe se referă în principal la: evaluarea şi monitorizarea funcţionării băncilor comerciale; aprobarea programelor de inspecţii la bănci şi strategiilor de

supraveghere;

50

aprobarea aplicării unor categorii de măsuri şi sancţiuni prevăzute de Legea nr. 58/1998 - Legea bancară; aprobarea reglementărilor Băncii Naţionale a României din

domeniul contabilităţii bancare; avizarea, în scopul aprobării lor de către Consiliul de Administraţie,

a propunerilor privind autorizarea, fuziunea şi divizarea băncilor, instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare specială a băncilor, proiectele reglementărilor Băncii Naţionale a României privind prudenţa bancară, politica monetară, valutară, de credit şi de plăţi.

În ceea ce priveşte organizaţiile cooperatiste de credit, acestea vor fi incluse sub supravegherea Băncii Naţionale a României la momentul finalizării procesului de autorizare a acelor entităţi care au hotărât să funcţioneze în cadrul unei reţele.

Procesul de restructurare a sectorului bancar continuă, materializându-se prin: aprobarea de către Guvern a Strategiei de Privatizare a celei mai

importante bănci româneşti, respectiv Banca Comercială Română S.A. (Hotărârea Guvernului nr. 1017/2001), având drept obiectiv vânzarea pachetului majoritar de acţiuni aparţinând statului unui investitor strategic - instituţie financiar – bancară internaţională reputată sau un grup de investitori strategici din care să facă parte cel puţin o instituţie financiar - bancară reputată; determinarea cerinţelor necesare de ordin legal, operaţional şi

organizaţional pentru elaborarea planului de restructurare în vederea privatizării Casei de Economii şi Consemnaţiuni CEC S.A.; restructurarea Băncii de Export Import a României EXIMBANK

S.A. în contextul amendării cadrului legal, în sensul încetării desfăşurării de către această bancă a activităţilor comerciale şi concentrării rolului acestei bănci în promovarea activităţilor de export şi import în România.

Măsurile adoptate în cadrul programului de reformă structurală, cât şi pe linia întăririi supravegherii băncilor au avut un efect pozitiv asupra evoluţiei principalilor indicatori economico - financiari şi de prudenţă bancară ai băncilor care, după o perioadă de îmbunătăţiri progresive, s-au stabilizat în jurul unor valori pozitive. În acest context, se remarcă evoluţia favorabilă a creanţelor restante şi îndoielnice în volumul agregat al activelor, al surselor atrase şi împrumutate şi în cel al capitalurilor proprii, a raportului de solvabilitate care se înscrie pe un trend ascendent situat deasupra limitei minime reglementate (28% la 31.08.2001) şi a indicatorilor de profitabilitate care se reînscriu pe un trend pozitiv crescător.

2. Asigurări În România, activitatea de asigurare se desfăşoară prin societăţi pe

acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asiguratori străini, constituite ca persoane juridice române, sucursale ale unor asiguratori persoane juridice străine, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). În

51

ceea ce priveşte procedura de autorizare, în principiu aceasta este aceeaşi pentru toţi solicitanţii, dar asiguratorul străin trebuie să facă şi dovada că în ţara în care este înregistrat s-a constituit legal şi desfăşoară, de cel puţin cinci ani, o activitate de asigurare similară cu cea pentru care solicită autorizarea în România. Această condiţie va fi eliminată prin aplicarea Directivei 73/240/CEE referitoare la dreptul de stabilire şi înlăturarea restricţiilor.

Activitatea de asigurări este guvernată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor precum şi de normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în aplicarea legii, publicate în Monitorul Oficial. Legea nr. 32/2000 creează cadrul legal general, care va permite armonizarea cu Standardele Internaţionale şi cu acquis-ul comunitar până la data aderării. Caracterul flexibil al acestei legi va permite ca numeroase elemente - cheie ale activităţii de supraveghere, în special prevederile cuprinse în Directivele de asigurări de viaţă şi generale din prima generaţie - pentru unele din ele, cu modificările ulterioare, să fie introduse prin norme în aplicarea legii.

Prevederile Directivelor comunitare privind condiţiile de acces şi exercitare a activităţii de asigurări generale (73/239/CEE, 75/580/CEE, 78/473/CEE, 84/641/CEE, 87/343/CEE, 92/49/CEE, 95/26/CEE şi 2000/64/CE) sunt transpuse parţial în legislaţia românească din domeniul asigurărilor şi se referă la: obligativitatea autorizării prealabile a societăţilor de asigurare de către

autoritatea competentă, respectiv Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; clasele de asigurări generale care pot fi practicate; condiţiile de autorizare:

- prezentarea planului de afaceri, conţinutul acestuia privind natura riscurilor care vor fi asumate, principiile de reasigurare, previziunile financiare;

- cerinţele privind conducerea societăţii;

- prezentarea condiţiilor generale de asigurare;

- aprobarea acţionarilor semnificativi;

- motivarea refuzului de acordare a autorizaţiei şi dreptul societăţii de a contesta refuzul;

desfăşurarea activităţii de către societăţi şi supravegherea exercitată de autoritatea competentă; necesitatea constituirii rezervelor tehnice; activele care reprezintă rezervele tehnice; obligaţia păstrării marjei de solvabilitate; obligaţia prezentării anumitor raportări (bilanţ, cont de profit şi

pierdere, alte raportări); prezentarea unui plan de redresare de către societăţile în

dificultate;

52

aprobarea transferului de portofoliu; prevederile privind retragerea autorizaţiei (în cazul în care nu a

început să desfăşoare activitate timp de 12 luni de la acordarea autorizaţiei, sau nu mai îndeplineşte condiţiile de la autorizare).

Prevederile Directivelor comunitare privind condiţiile de acces şi exercitare a activităţii de asigurări de viaţă (79/267/CEE, 90/619/CEE, 92/96/CEE şi 2000/64/CE) vizează: obligativitatea autorizării prealabile de către autoritatea

competentă, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; clasele de asigurări de viaţă care pot fi practicate; condiţiile de autorizare; prezentarea unui plan de afaceri, conţinutul acestuia privind natura

angajamentelor acoperite, principiile care stau la baza reasigurărilor şi previziuni financiare; cerinţe privind conducerea societăţii de asigurări de viaţă; avizarea condiţiilor şi a elementelor de calcul ale tarifului de

primă; aprobarea acţionarilor semnificativi; motivarea refuzului de a acorda autorizaţia şi dreptul societăţii de a

contesta refuzul; desfăşurarea activităţii de către societăţile de asigurare şi

supravegherea exercitată de autoritatea competentă; obligaţia de a constitui rezerve matematice; obligaţia de a avea permanent marja de solvabilitate; metoda de calcul a marjei de solvabilitate; o parte din principiile de alegere a activelor care reprezintă rezerva

matematică, şi condiţiile pentru utilizarea activelor care reprezintă rezervele tehnice; prevederi speciale pentru produsele unit linked; obligativitatea prezentării anumitor raportări (bilanţ, cont de profit

şi pierderi, raportări financiare); prezentarea unui plan de redresare de către societăţile în

dificultate; aprobarea transferului de portofoliu.

Măsurile care se vor lua pentru transpunerea integrală a prevederilor comunitare privind condiţiile de acces şi exercitare a a activităţii de asigurări de viaţă sunt următoarele:

- modificarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor (autorizarea extinderii obiectului de activitate cu una sau mai multe clase de asigurări de viaţă şi prezentarea planului de afaceri pentru a verifica încadrarea în marja de solvabilitate; autorizarea acţionarilor semnificativi direcţi sau indirecţi; moneda în care se vor plăti angajamentele asumate;

53

- modificarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor (fondul minim de garantare, conţinutul lui; supravegherea suplimentară a societăţilor de asigurare care au relaţii strânse cu persoane fizice/juridice; societăţile în dificultate; prevederi referitoare la retragerea autorizaţiei);

- modificarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor (notificarea nesistematică a condiţiilor generale şi a elementelor de calcul ale tarifelor de primă; completarea planului de afaceri cu cerinţele nepreluate din Directive; cotele aferente activelor admise să reprezinte rezervele tehnice ale societăţii, preluarea integrală a diferenţelor existente la acel moment);

- modificarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (informaţiile care trebuie prezentate asiguraţilor înainte de încheierea contractului de asigurare);

- completarea Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 2/2001 privind informaţiile şi documentele cerute pentru autorizarea asiguratorilor şi criteriile pentru aprobarea acţionarilor semnificativi şi a persoanelor semnificative ale asiguratorilor (situaţia financiară pe trei ani cuprinsă în planul de afaceri);

- modificarea Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind rezervele societăţilor de asigurări de viaţă (activele care reprezintă rezervele matematice să fie stabilite în funcţie de tipul de activitate);

- emiterea de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a normelor specifice pentru transferul de portofoliu, raportările financiare pe care le fac societăţile de asigurări de viaţă, secretul profesional.

Prevederile actelor normative comunitare privind acoperirea răspunderii civile a autovehiculelor pentru accidentele produse terţilor prin:

- asigurarea obligatorie, atât pentru pagube la bunuri, cât şi pentru vătămări corporale;

- înfiinţarea unui birou naţional al asiguratorilor;

- emiterea asigurării Carte Verde pentru autovehiculele care călătoresc în alte state;

- verificarea existenţei asigurării Carte Verde la intrarea pe teritoriul României sunt cuprinse în următoarele acte normative româneşti: Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Normele CSA privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor.

Pentru transpunerea integrală a prevederilor comunitare privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor (72/166/CEE, 75/23/CEE, 74/167/CEE, 74/166/CEE, 86/218/CEE, 86/219/CEE, 86/220/CEE, 87/344/CEE, 88/367/CEE, 88/368/CEE, 88/369/CEE, 91/323/CEE, 93/43/CEE, 97/828/CE, 84/5/CEE,

54

90/232/CEE, 90/618/CEE şi 2000/26/CE) s-au luat următoarele măsuri:

- înfiinţarea Biroului Român Carte Verde;

- includerea în asigurarea obligatorie a şoferului şi a membrilor săi de familie în legătură cu vătămarea lor corporală, chiar dacă ei au condus autovehiculul care a produs accidentul;

- crearea unei baze de date unice privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor - în vederea identificării societăţii de asigurare la care are încheiată asigurarea autovehiculul implicat în accident;

- înfiinţarea unui birou, sau abilitarea unuia deja existent, care să plătească compensaţia în situaţia în care accidentul a fost produs de un autovehicul neasigurat, neidentificat, furat sau obţinut prin violenţă şi la care victima poate apela;

- crearea unui centru de informare în care părţile vătămate să poată găsi informaţiile necesare identificării societăţii de asigurare care a asigurat autovehiculul implicat în accident;

- înfiinţarea unui birou sau abilitarea unuia deja existent privind administrarea fondului de garantare din care se vor despăgubi persoanele păgubite în cazul în care autovehiculul care a produs accidentul era neasigurat sau neidentificat;

- înfiinţarea unui birou de compensare, sau abilitarea unuia deja existent, la care partea vătămată să poată apela atunci când societatea de asigurări sau reprezentanţa sa pentru daune nu a plătit compensaţia într-un termen stabilit;

- acoperirea întregului teritoriu al Comunităţii printr-o singură primă pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor;

- obligaţia societăţilor de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor să deschidă reprezentanţe pentru daune în celelalte State Membre ale Uniunii Europene, reprezentanţe care să fie responsabile pentru administrarea şi stabilirea daunelor în Statul Membru în care au reşedinţa.

Măsurile care se vor lua în vederea alinierii la nivelul compensaţiilor prevăzute în legislaţia Uniunii Europene (Directiva 84/5/CEE) sunt următoarele:

- crearea unei baze de date centralizate pentru acest tip de asigurare, care să furnizeze date statistice pe baza cărora să se poată determina prima de asigurare;

- stabilirea nivelului primei de risc pe baza unor factori de risc, folosiţi şi în alte state europene, pentru împărţirea pool-ului de asigurare în grupuri omogene. Printre aceşti factori sunt: vechimea autovehiculului, modelul şi fabricantul autovehiculului, densitatea de trafic, vârsta asiguratului/şoferului, ocupaţia asiguratului/şoferului, etc.;

- creşterea gradului de cuprindere în asigurare a autovehiculelor, prin mărirea amenzilor aplicate celor neasiguraţi etc.;

55

- creşterea treptată a nivelului compensaţiei plătite în caz de accidente de autovehicule, în corelaţie directă cu creşterea economică realizată la nivelul întregii ţări.

Procedura de autorizare a societăţilor de asigurare cuprinde două etape: autorizarea constituirii şi autorizarea funcţionării.

Neacordarea autorizaţiei de funcţionare atrage după sine, automat, şi revocarea autorizaţiei de constituire. Supravegherea asiguratorilor şi brokerilor de asigurare este realizată de Direcţia Generală Supraveghere şi Control şi de Direcţia Generală Analiză, Raportări Financiare, Evaluare Active şi Marjă de Solvabilitate.

3. Investiţii şi piaţa valorilor mobiliare Codul de conduită ce trebuie respectat în efectuarea tranzacţiilor

mobiliare este prevăzut în Directiva 77/534/CEE. Transpunerea Recomandării 77/534/CEE, este asigurată, în parte,

de legislaţia în vigoare. (Legea 52/1994, Regulamentul nr. 5/1995 privind codul de etică şi conduită al membrilor şi personalului CNVM).

Legea privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii şi pieţele reglementate asigură o sistematizare şi o completare a acestui efort de armonizare, principiile subliniate în cadrul acestui act reflectându-se la nivelul titlurilor şi secţiunilor privind pieţele reglementate, protecţia investitorilor, operaţiunile pe pieţele reglementate şi societăţile de investiţii financiare.

Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori prevede definiţia valorilor mobiliare negociabile. De asemenea, aceeaşi lege conţine prevederi referitoare la autorităţile însărcinate cu autorizarea şi supravegherea, precum şi la colaborarea între autorităţile competente ale Statelor Membre pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin. În Legea nr. 52/1994, precum şi în Regulamentul nr. 2/1996 există prevederi referitoare la forma, mijloacele şi termenele precise pentru furnizarea informaţiei, ţinând cont de natura, mărimea şi necesităţile pieţei vizate şi de investitorii care operează pe piaţa de capital. Regulamentul nr. 2/1996 conţine şi prevederi referitoare la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea unei societăţi de valori mobiliare legate de solvabilitatea societăţii, raportările contabile şi protecţia investitorilor. În Regulamentul nr. 3/1998 se regăsesc prevederi referitoare la autorizarea şi exercitarea intermedierii de valori mobiliare.

În vederea armonizării Directivei privind reglementările referitoare la serviciile de investiţii (93/22/CEE şi modificările ulterioare - 2000/64/CE), în noul proiect de lege ce modifică Legea nr. 52/1994, s-au introdus numeroase concepte şi instituţii noi în raport cu cadrul legislativ anterior şi s-au adus completări unor noţiuni sau instituţii precum: „piaţa reglementată”, „societăţi de servicii de investiţii financiare”, „servicii de investiţii financiare”, „instrumente financiare”, „valori mobiliare”, etc.

Pentru aplicarea Directivelor comunitare, Comisia Europeană pune accentul pe existenţa autorităţii naţionale competente. Aplicarea în condiţii

56

optime a legilor şi reglementărilor pieţei de capital, impune existenţa unui organism autonom care are drept sarcini reglementarea, supravegherea şi controlul pieţelor de capital.

În România, acest organism este reprezentat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) care este reglementatorul pieţelor de capital şi de derivative, fiind responsabilă de reglementarea burselor, emitenţilor, societăţilor de administrare, de depozitare, organismelor de plasament colectiv, registrelor, caselor de compensare.

CNVM funcţionează în baza Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori ca autoritate administrativă autonomă subordonată Parlamentului. Conform articolului 6 din Legea nr. 5/1994, atribuţiile CNVM sunt următoarele:

de a favoriza buna funcţionare a pieţei valorilor mobiliare;

de a asigura protecţia investitorilor contra practicilor neloiale, abuzive şi frauduloase;

de a realiza informarea deţinătorilor de valori mobiliare şi a publicului asupra persoanelor care fac în mod public apel la economii băneşti şi asupra valorilor emise de acestea;

de a stabili cadrul activităţii intermediarilor şi agenţilor pentru valori mobiliare, regimul asociaţiilor profesionale constituite de aceştia, şi al organismelor însărcinate cu asigurarea funcţionării pieţei valorilor mobiliare.

III. Servicii nefinanciare 1. Protecţia datelor cu caracter personal

Legea pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, transpune integral prevederile Directivei 95/46/CE şi a intrat în vigoare în luna decembrie 2001.

Această lege conţine prevederi referitoare la caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării, condiţiile de legitimitate a prelucrării, încheierea operaţiunilor de prelucrare, prelucrarea datelor sensibile, drepturile persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, anume:

dreptul la informare;

dreptul de acces la date;

dreptul de intervenţie asupra datelor, care include posibilitatea de a obţine ştergerea, blocarea, corectarea, actualizarea, transformarea în date anonime;

dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale adoptate exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal efectuate prin mijloace automate;

dreptul de opoziţie;

dreptul de a se adresa justiţiei. Au fost incluse reguli stricte privitoare la confidenţialitatea şi

securitatea prelucrărilor, precum şi la transferul în străinătate al datelor cu

57

caracter personal, în concordanţă cu Directiva 95/46/CE. Astfel, transferul către un alt stat de date cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări sau care sunt destinate a fi prelucrate după transfer poate avea loc numai în condiţiile în care nu se încalcă legea română, iar statul către care se intenţionează transferul asigură un nivel de protecţie adecvat.

Legea pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date nu se va aplica prelucrărilor şi transferului de date cu caracter personal efectuate în cadrul activităţilor în domeniul apărării naţionale şi siguranţei naţionale.

Autoritatea de supraveghere va monitoriza şi controla, sub aspectul legalităţii, prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidenţa acestei legi sau, dacă o dispoziţie legală prevede aceasta expres, sub incidenţa unei legi speciale şi are o serie de atribuţii (puteri de investigare, puteri efective de intervenţie, puterea de a sesiza organele de urmărire penală şi de a intenta acţiuni în justiţie, puteri consultative) şi îşi desfăşoară activitatea după un statut.

2. Libera practicare a serviciilor de către fermieri, meşteşugari şi comercianţi

Directiva 99/42/CE reglementează libera practicare a serviciilor în interiorul Uniunii Europene în baza recunoaşterii diplomelor şi a calificărilor profesionale. În România, dreptul de a organiza şi desfăşura activităţi economice independente este reglementat de Decretul Lege nr. 54/1990.

În prezent, în România cetăţenii străini pot desfăşura activităţi în calitate de angajaţi conform Legii nr. 203/1999 privind permisele de muncă şi a HG nr. 434/2000 de aprobare a Normelor Metodologice privind procedura de eliberare a permiselor de muncă. În conformitate cu articolul 7 din Norme, se stipulează că, pentru a dovedi pregătirea necesară practicării unei profesii, sunt necesare documentele care atestă calificarea persoanei solicitante în Statul de origine, care se traduc şi se legalizează la notarul public.

Legislaţia privind permisele de muncă va fi modificată în sensul armonizării depline la exigenţele Uniunii Europene privind angajarea în muncă.

Actele de studii eliberate în străinătate sunt recunoscute de către Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

3. Agenţii comerciali independenţi Contractul de agenţie comercială definit de Directiva 86/653/CEE

are corespondent în dreptul român: contractul de mandat comercial (mandat cu reprezentare: mandatarul încheie acte comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului) şi contractul de comision (mandat fără reprezentare, în care caz comisionarul încheie acte comerciale în nume propriu, dar pe seama comitentului), fiind prevăzute în Codul Comercial - Titlul XI. O variantă a contractului de comision prin care s-a conferit o protecţie sporită agentului comercial este contractul de consignaţie, reglementat de Legea nr.178/1934.

58

4. Serviciile societăţii informaţionale 4.1. Schimbul de informaţii în domeniul standardizării şi reglementărilor tehnice

Implementarea directivelor 98/34/CE, amendată prin 98/48/CE, referitoare la schimbul de informaţii în domeniul standardizării şi reglementărilor tehnice, va concura la dezvoltarea mediului transparent, favorabil liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Deşi, punerea în practică a mecanismelor promovate de cele două directive se va face în momentul aderării României, preluarea celor două directive s-a realizat la sfârşitul anului 2002.

4.2. Protecţia juridică a serviciilor bazate sau constând în accesul condiţional

Directiva 98/84/CE privind protecţia juridică a serviciilor bazate pe, sau constând în accesul condiţional a fost transpusă în legislaţia naţională până la sfârşitul anului 2003.

4.3. Semnătura electronică şi comerţul electronic Trecerea la Societatea Informaţională este unul din obiectivele

strategice ale Guvernului României pentru întreaga perioadă 2001-2004, rezultatele urmărite prin acest demers vizând în principal îmbunătăţirea calităţii serviciilor oferite cetăţenilor şi o mai mare competitivitate a economiei româneşti. Acţiunile întreprinse pentru atingerea acestui obiectiv se desfăşoară pe două planuri: primul vizează derularea în perioada 2001-2004, sub coordonare

guvernamentală, a unei serii de proiecte privind facilitarea accesului larg la Internet, educaţia şi formarea continuă, stimularea comerţului electronic, asigurarea accesului rapid al cetăţeanului şi al companiilor la serviciile administraţiei publice, trecerea la e-government; cel de-al doilea plan are în vedere promovarea unui set de acte

normative care au ca scop dezvoltarea pieţei serviciilor societăţii informaţionale.

A fost elaborat un pachet de acte normative care pune bazele dezvoltării serviciilor societăţii informaţionale în România. Acest pachet include, în principal, proiectul de Lege privind comerţul electronic şi Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Legea privind comerţul electronic propune astfel un cadru coerent de reglementare a activităţilor desfăşurate în mediul electronic, în acord cu legislaţia europeană în materie, a cărui principală contribuţie constă în eliminarea incertitudinilor de natură juridică, inerente vidului de reglementare. Adoptarea sa va permite dezvoltarea capacităţii pieţei româneşti de a oferi servicii ale societăţii informaţionale care să răspundă imperativelor de legalitate ale Pieţei Interne a Comunităţii europene.

Legea privind semnătura electronică nr. 455 din 18 iulie 2001 transpune prevederile Directivei 1999/93/CE a Parlamentului European şi

a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind stabilirea unui cadru comunitar pentru semnăturile electronice.

59


Amplificarea importanţei serviciilor, mai ales în ultimele decenii, a intensificat eforturile teoreticienilor în direcţia conştientizării aportului serviciilor la dezvoltarea economică şi teoretizării unor aspecte ale gândirii privind evoluţia serviciilor. Astfel, din acest punct de vedere s-au conturat mai multe faze: prima fază, debutul procesului de conştientizare a importanţei serviciilor de către

practicieni, care s-au confruntat cu o serie de dificultăţi privind lipsa unei teorii economice fundamentale în domeniul serviciilor, în condiţiile introducerii şi dezvoltării acestora, mai ales în industria prelucrătoare; a doua fază, determinată de un grup de economişti (Orio Giarini, Jean Gadrey, Jaques

Nusbaumer, Juan F. Rada), care în urma observaţiilor şi analizelor efectuate la sfârşitul deceniului 7 al secolului trecut, şi-au exprimat opinia potrivit căreia serviciile au devenit partea predominantă a sistemelor de producţie, având în vedere alocarea resurselor. Grupul respectiv de economişti a susţinut importanţa strategică a serviciilor în alocarea resurselor şi contribuţia deosebită a acestora la dezvoltarea economică; faza a treia a fost determinată de includerea serviciilor pe agenda negocierilor internaţionale în

GATT, la începutul deceniului 8 al secolului XX, cu următoarele efecte benefice: c) dobândirea de către servicii a unui statut oficial în cadrul relaţiilor internaţionale; d) impulsionarea puternică a cercetării ştiinţifice în domeniul serviciilor.

faza a patra a fost marcată de intrarea în vigoare în anul 1995 a Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS) şi încorporarea comerţului internaţional cu servicii în sistemul comercial global patronat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Prin Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS) s-a realizat o liberalizare progresivă a schimburilor internaţionale cu servicii şi de asemenea a fost recunoscută problematica serviciilor de către comunitatea internaţională. În cursul anului 1997.

Între realităţile economice referitoare la dezvoltarea serviciilor şi recunoaşterea potenţialului acestora există o discrepanţă elocventă.

Această stare de fapt este determinată de: a) complexitatea şi diversitatea activităţii de servicii; b) absenţa definirii unor concepte, noţiuni, teorii specifice serviciilor; c) absenţa unui instrumentar teoretico-metodologic specific cercetării serviciilor; d) neutilizarea unor metode moderne de culegere, prelucrare şi analiză a datelor statistice;

e) necorelarea şi lipsa de date statistice privind activitatea de servicii, în întreaga sa complexitate

etc.

Din perspectiva istoriei gândirii economice, se disting trei modalităţi de abordare a serviciilor: abordarea clasică a serviciilor, abordarea tradiţională (reziduală) şi abordarea modernă a serviciilor.

60

A. Abordarea clasică a serviciilor Datorită faptului că serviciile nu puteau fi acumulate, acestea erau considerate neproductive, nu

generau o valoare nouă. Singura activitate considerată a fi creatoare de valoare, de avuţie naţională,

era producţia de bunuri materiale. Serviciile erau încadrate de către economiştii clasici, în primul rând

de către Adam Smith, în categoria activităţilor din care rezultau cheltuieli neproductive şi care

constituiau o frână în calea acumulării capitalului.

B. Abordarea tradiţională (sau reziduală) a serviciilor Analiza serviciilor din această perspectivă se fundamentează pe diviziunea economiei

naţionale în sectoarele primar, secundar şi terţiar. Serviciile sunt încadrate în sectorul terţiar, în categoria activităţilor economice reziduale, neincluse în agricultură, industria extractiva şi industria prelucrătoare.

Astfel, fiecare dintre cele trei sectoare prezintă o serie de caracteristici, după cum urmează: sectorul primar se caracterizează printr-un ritm mediu al productivităţii muncii şi al

progresului tehnic; sectorul secundar se caracterizează printr-un ritm peste medie de creştere pentru

productivitatea muncii şi pentru progresul tehnic; sectorul terţiar este cel mai puţin receptiv la pătrunderea progresului tehnic şi se

caracterizează printr-o productivitate a muncii sub medie. Abordările actuale privind sectoarele economiei naţionale propun şi un sector cuaternar (al

„materiei cenuşii”, al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologiei, al cunoaşterii ştiinţifice) în scopul adaptării la realităţile economice contemporane. Acest sector grupează serviciile oferite industriei în amonte de sectorul industrial, iar evoluţia sa se verifică în toate ţările industrializate în care sectorul terţiar deţine o poziţie dominantă.

C. Abordarea modernă a serviciilor aparţine specialiştilor Daniel Bell, V. R. Fuchs şi J. Singelmann. Daniel Bell (1973) aprecia că societatea post – industrială este o societate de servicii care se

evidenţiază prin:

- caracterul terţiar al societăţii post – industriale, datorită populaţiei majoritare care îşi desfăşoară activitatea în acest sector;

- creşterea rolului ştiinţei şi noilor tehnologii;

- amplificarea importanţei informaţiei;

- definirea mai bună a locului deţinut de profesionişti şi tehnicieni. Serviciile reprezintă activităţi economice ce au ca rezultat un ansamblu de avantaje explicite şi implicite ce sunt obţinute de un utilizator pornind de la consumul de oferte comerciale de natura intangibilă. Progresul economico-social, dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a tuturor laturilor vieţii economice, politice, sociale şi culturale, adaptarea acestora la exigenţele impuse de fiecare etapă de dezvoltare, constituie cerinţe de prim ordin a modernizării economiei naţionale. În acest context, amplificarea şi diversificarea serviciilor reprezintă modalităţi concrete pentru atingerea acestor obiective. În prezent, precum şi în perspectivă, pe măsura creşterii complexităţii muncii, volumul serviciilor va creşte într-o foarte mare măsură, sporind influenţele acestora asupra dinamicii productivităţii muncii şi reducerii cheltuielilor de producţie. 3) Ioncică, M. (2002)

61


conştientizarea importanţei serviciilor; liberalizarea serviciilor; abordarea interdisciplinară a serviciilor; sectorul primar; sectorul secundar; sectorul terţiar; sectorul cuaternar; calitatea în economia serviciilor; productivitatea în economia industrială; libera circulaţie a serviciilor.


1. Care sunt factorii care au favorizat dezvoltarea serviciilor? 2. Ce urmări ar putea avea neglijarea rolului şi importanţei serviciilor? De ce? 3. Care sunt fazele constatate în conştientizarea rolului şi importanţei serviciilor? Prin ce se caracterizează fiecare fază? 4. Care sunt factorii care au determinat discrepanţa dintre realităţile economice referitoare la dezvoltarea serviciilor şi recunoaşterea potenţialului acestora? 5. Ce înseamnă abordarea interdisciplinară a unui eveniment? 6. Actualitatea şi perspectiva rolului şi importanţei serviciilor. 7. Locul ocupat de România din punct de vedere a dezvoltării serviciilor în cadrul ţărilor Uniunii Europene.


1. În cadrul economiei naţionale, rolul şi importanţa serviciilor este atât de mare încât

neglijarea acestora pot avea: a) urmări dezastroase asupra dezvoltării, mergând până la regresul economic b) o influenţă pozitivă asupra dezvoltării sectoarelor de producţie industriale; c) o influenţă pozitivă asupra dezvoltării agriculturii; d) nici o influenţă.

62

2. Între realităţile economice referitoare la dezvoltarea serviciilor şi recunoaşterea potenţialului acestora există: a) o discrepanţă elocventă; b) nicio discrepanţă; c) o corelaţie; d) o corelaţie perfectă.

3. Din punct de vedere al productivităţii muncii şi al progresului tehnic, sectorul terţiar al activităţilor economice se caracterizează printr-un: a) ritm mediu; b) ritm înalt; c) este cel mai puţin receptiv la progresul tehnic şi o productivitate sub medie; d) nu prezintă importanţă.

4. Sectorul cuaternar nu este un sector al: a) „materiei cenuşii”; b) cercetării ştiinţifice; c) dezvoltării tehnologiei şi cunoaşterii ştiinţifice; d) modernizării bazei tehnico-materiale.

5. La sfârşitul secolului XX, în principal în ultimele două decenii, tot mai mulţi specialişti şi-au exprimat opinia că societatea viitoare va fi: a) o economie în tranziţie; b) o economie a serviciilor; c) o economie a valorificării resurselor naturale; d) o economie a cercetării ştiinţifice.


4. Ionaşcu Viorica, Pavel Camelia, Economia serviciilor, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009 ;

5. Ioncică Maria, Minciu Rodica, Stănciulescu Gabriela, Economia serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1996

6. Imbrescu Ion, Managementul serviciilor publice comunitare, Ed. Unirea Lex, Bucureşti 2010.

63

MODULUL II Unitatea de învăţare 3 PIAŢA SERVICIILOR

Cuprins


3.3.1. Globalizarea pieţelor 3.3.2. Contextul economic internaţional 3.3.3. Caracteristici şi particularităţi ale pieţei 3.3.4. Cererea de servicii

3.3.4.1. Conţinutul şi formele de manifestare ale cererii de servicii 3.3.4.2. Factori de influenţă a cererii de servicii

3.3.4.2.1. Factori generali ai cererii de servicii 3.3.4.2.2. Factori specifici de influenţă ai cererii

3.3.4.3. Metode utilizate în studierea cererii de servicii 3.3.5. Oferta de servicii 3.3.5.1. Categorii de oferte ale serviciilor 3.3.5.2. Particularităţi ale ofertei de servicii 3.3.5.3. Factori de influenţă ai ofertei de servicii 3.3.5.4. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii 3.3.6. Preţurile de consum ale serviciilor 3.3.7. Conjunctura serviciilor


64

5.1. Introducere

Fenomenele care marchează evoluţia pieţei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependenţelor şi interacţiunii. Astfel, orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale şi implicit asupra pieţei mondiale a serviciilor.

La nivel global, s-a intensificat concurenţa şi se manifestă o strânsă interdependenţă economică între ţări.

Amplificarea schimburilor comerciale între ţările din U.E au influenţat puternic şi dezvoltarea serviciilor, atât din punct de vedere cantitativ cât şi structural.

Prin crearea pieţei unice europene s-a realizat şi liberalizarea circulaţiei serviciilor

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea conceptelor cu care operează această piaţă specifică; - identificarea factorilor generali cu influenţe asupra pieţei serviciilor; - identificarea factorilor specifici ce influenţează piaţa serviciilor; - înţelegerea necesităţii studierii pieţei serviciilor în contextul naţional

şi internaţional; - înţelegerea caracteristicilor şi particularităţilor pieţei serviciilor; - înţelegerea necesităţilor aplicării metodelor în studierea cererii de

servicii; - identificarea tendinţelor în evoluţia ofertei de servicii; - înţelegerea particularităţilor pieţelor de consum ale serviciilor. Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să analizeze piaţa unui serviciu în contextul

economic naţional şi internaţional; – studenţii vor cunoaşte caracteristicile şi particularităţile pieţei

serviciilor; – studenţii vor cunoaşte conţinutul şi formele de manifestare a cererii

de servicii; – studenţii vor putea să identifice factorii generali, precum şi cei

specifici de influenţă ai cererii de servicii; – studenţi vor putea să identifice categoriile, particularităţii ofertei de

servicii.

65

Timpul alocat unităţii:7 ore


3.3.1. Globalizarea pieţelor

Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat

mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80 ai secolului trecut, odată cu globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai “expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de “virusul” globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii '70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.

Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „... trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii, care vor compune naţiunile ... „[Robert. R., 1996] . Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.

Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii economice naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale.

Cu toate acestea, există şi opinii [Dicken. P., 1992] conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice.

În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor (80%

66

din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export, mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare.

Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior. După anii '80 ai secolului XX, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc [JEIRO, 1999] : întărirea sectorului financiar; evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la

operaţiuni speculative de anvergură; întărirea sistemului companiilor private; evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o

deschidere bruscă către exterior poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi;

modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale. Theodore Levitt a semnalat pentru prima dată existenţa unui fenomen, şi anume globalizarea pieţelor lumii şi a explicat din punct de vedere teoretic standardizarea la nivel global, susţinând că „Lumea este pe cale să devină o piaţă comună, în care oamenii, indiferent de unde sunt, doresc aibă aceleaşi produse şi stiluri de viaţă. Companiile globale trebuie să treacă peste deosebirile particulare dintre ţări şi culturi şi să se concentreze asupra satisfacerii nevoilor universale” [Levitt, Th., 1983] . Th. Levitt consideră că noile tehnologii din domeniul telecomunicaţiilor şi transportului au avut o mare contribuţie la creşterea omogenităţii pieţei mondiale.

Definirea globalizării. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.

În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea este o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără precedent la scară mondială. Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale, care pot fi private, instituţii publice sau guverne. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului).

Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, ea implică un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei de bunuri şi servicii, distribuţiei, consumului, decât pe pieţe naţionale autonome. Ea implică, de

67

asemenea, creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum, accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept actori principali - societăţile transnaţionale.

Dintr-o perspectivă mai practică, globalizarea reprezintă, aşa cum arăta preşedintele grupul american ABB, „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte, de a produce ce doreşte, de a se aprovizioneze de unde doreşte, de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli sociale”.

Originea globalizării. Chiar înainte de Christos, negustorii fenicienii şi grecii aveau reprezentanţi dincolo de graniţele ţării lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Expansiunea romană a dus cu sine răspândirea tehnicilor, produselor şi a altor simboluri materializate, care se păstrează şi astăzi.

În 1600, compania britanică a Indiilor de Est şi-a stabilit sucursale în toată Asia. Cam în aceeaşi perioadă, companiile daneze şi-au deschis şi ele sucursale în Asia. Succesele repurtate dincolo de graniţele propriei ţări, curiozitatea şi dorinţa de a face afaceri în toată lumea, chiar şi eşecurile, au contribuit la menţinerea vie a interesului pentru piaţa externă.

După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la scară internaţională a afacerilor lor. Prima firmă de succes americană pe piaţa externă a fost Singer Sewing Macrune, care a construit o fabrică în Scoţia în 1868. În mai puţin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai multe ţări. Alte firme americane au urmat exemplul internaţionalizării, iar în 1914, cel puţin 37 de companii americane deschiseseră unităţi de producţie în două sau mai multe ţări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, îşi deschiseseră porţile către piaţa internaţională. Compania Ford avea unităţi de asamblare în 14 ţări, General Motors şi Chrysler au urmat-o. În anii '20, toate trei companiile deţineau dimensiuni impresionante ale activităţii lor dincolo de graniţă. Tot atunci, toate maşinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite şi asamblate în Japonia. Tot în aceeaşi perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea unităţi productive în Europa, America Latină şi Asia. Firmele americane erau în aceea perioadă de departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar şi firmele europene îşi îndreptau atenţia tot mai mult către piaţa mondială. Friedrich Bayer şi-a construit fabrici în Rusia, Belgia şi Franţa, iar astăzi este una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume.

Atenţia asupra exteriorului a fost o preocupare permanentă a omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul de globalizare începe să se definească mai concret după cel de-al doilea război mondial, prin participanţii săi. Globalizarea implică internaţionalizarea schimburilor comerciale, a producţiei şi serviciilor şi în ultimele decenii, a pieţelor de capital.

Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. În cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei, de fapt de globalizare a procesului de producţie, corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial. Peste 800 000 de filiale, aparţinând celor peste 60 000 de

68

corporaţii formează un univers care implică atât relaţii pe bază de transferuri de capital cât şi aşa numitele non-equity relations, respectiv relaţii care nu implică transferuri de capital. Dimensiunea procesului de globalizare la nivelul producţiei este reflectată de amploarea procesului de transnaţionalizare a economiei mondiale. Producţia internaţională are mai multe dimensiuni. Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel [UNCID, 1999]: Valoarea producţiei realizate de societăţile transnaţionale (societăţi-

mamă şi filiale) reprezintă un sfert din produsul global mondial, din care o treime se realizează în ţările gazdă. Din punct de vedere al structurii producţiei mondiale, în ţările dezvoltate domină producţia de servicii, în timp ce în ţările în dezvoltare domină producţia de bunuri. De altfel, orientarea investiţiilor directe la nivel mondial reflectă schimbările survenite în structura economiei mondiale precum şi dinamica deosebită a sectorului terţiar în toate categoriile de ţări; Fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în procesul de

globalizare al producţiei. Tehnologia se exportă prin produsele pe care o încorporează (măsurată prin valoarea exporturilor către filiale) direct, ca urmare a înţelegerilor contractuale (măsurată prin valoarea plăţilor şi încasărilor generate de acestea) sau prin intermediul programelor de training (măsurată prin costul resurselor antrenate în aceste procese). Un indicator care reflectă de asemenea transferul de tehnologie îl reprezintă royalty-urile şi taxele din contractele de licenţă, care au cunoscut o importantă creştere după 1980. Fluxurile de tehnologie reprezintă motorul globalizării producţiei, iar în ţările dezvoltate continuă să deţină monopolul tehnologic, esenţial în lupta pentru păstrarea competitivităţii la nivel intern şi internaţional. De altfel, din punct de vedere al încasărilor din royalty şi taxe de licenţă, ţările dezvoltate deţin peste 98%. În strânsă legătură cu fluxurile tehnologice, cercetarea-dezvoltarea

constituie secretul succesului în procesul de globalizare. Activitatea de cercetare-dezvoltare continuă, însă, să se deruleze la nivelul companiei mamă, adică în ţările de origine, iar filialele cheltuiesc mult mai puţin în activitatea de cercetare dezvoltare decât firmele mamă. Acest lucru este de natură a face din procesul de globalizare o “cale” de păstrare a decalajelor ce există între ţările de origine (marea lor majoritate ţări dezvoltate) şi ţările gazdă în dezvoltare. Comerţul internaţional, în calitate de componentă a procesului de

globalizare, este stimulat de producţia globală, ca urmare a schimburilor comerciale pe care le generează societăţile transnaţionale. Se poate aprecia că globalizarea procesului de producţie este o consecinţă şi a piedicilor ridicate în calea comerţului internaţional, în sensul că firmele şi-au transferat producţia în ţările cu restricţii în calea schimburilor internaţionale. Comerţul internaţional este astăzi de departe dominat de societăţile transnaţionale, apreciindu-se că ele derulează peste două treimi din schimburile comerciale internaţionale, iar comerţul intra-firmă deţine cam o treime. Globalizarea producţiei generează oportunităţi de angajare, ceea ce

constituie un aspect pozitiv pentru economia ţărilor gazdă, mai ales atunci când este vorba de ţări care se confruntă cu grave probleme ale şomajului. În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei, un alt factor care a favorizat globalizarea îl reprezintă comerţul internaţional. Comerţul internaţional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producţia globală. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale.

69

Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecinţă principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor dinamizator al comerţului internaţional. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 - 2000 de 3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţional.

Cu toate acestea, evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependentele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. În ceea ce priveşte termenii schimbului, se constată o înrăutăţire a acestora, mai ales pentru ţările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate.

Deşi liberalizarea comerţului internaţional, în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, este un fapt de necontestat, aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în ţările dezvoltate. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste produse, se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor ţări. Accesul greu al produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura acestor ţări, care este şi aşa puţin performantă. De cealaltă parte, sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină, care este excedentară în aceste ţări.

Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare, creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate, gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de interes pentru ţările dezvoltate comparativ cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare, dificultăţile înregistra te de ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O.M.C., etc.

O componentă importantă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. Conform datelor publicate de PNUD , între 1980 şi 1995, fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori, iar exporturile de bunuri şi servicii, de 1,5 ori (considerând anul 1980=1). Mai mult de 1500 miliarde USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare, afectând toate ţările lumii, chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate. Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra întregii economii mondiale criza din Asia.

70

Dar poate că mai mult decât orice, revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet, pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. Scăderea costurilor tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării.

Dincolo de aceste aspecte succint prezentate, legate de procesul globalizării privit mai ales prin prisma implicaţiilor societăţilor transnaţionale, interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt ignorate, pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare, ci o realitate, care, dacă va persista, nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii '70, precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această regiune. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase, după unele aprecieri, ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ. Japonia este considerată, intr-o oare care măsură, o victima a fenomenului de globalizare. Criza financiara din 1997 din Asia de Sud Est a afectat foarte puternic economia japoneză, care nu a avut puterea să revină. Aşa cum deschiderea către piaţa mondială din deceniile opt şi nouă a favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei, expunerea economiei la fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii, ci implică şi riscuri şi nesiguranţă. Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării, cum ar fi ţări ca Madagascar, Niger, Venezuela devin din ce în ce mai izolate, cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare ¬majoritare în exporturile lor. Consecinţele globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini.

Cu toate progresele înregistrate, inegalităţile dintre ţări sporesc. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997, de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. În anii '90, cea mai bogată cincime a lumii deţinea, comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:

86% din P.I.B. mondial, faţă de 1%; 82% din pieţele mondiale de export, faţă de 1%; 68% din investiţiile străine directe, faţă de 1%; 74% din liniile mondiale telefonice, principalul mijloc de

comunicaţie de azi, faţă de 1,5%. Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei

la nivelul unor ţări, corporaţii şi persoane: o ţările membre OCDE, cu 19% din populaţia globului, deţin 71% din

comerţul mondial cu bunuri şi servicii, 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet;

o cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului, şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani, la mai mult de 1000 de miliarde USD. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600

71

de milioane de locuitori ai lor; o valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea

industrială la nivelul unor megacorporaţii, cu riscul erodării concurenţei. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă, cu 31 miliarde USD, iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor, 86% din piaţă, cu 62 miliarde USD;

o în 1993, 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării.

Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce. Iată câteva opinii împotriva globalizării :

Este cunoscut faptul că globalizarea este prezentată ca ceva pozitiv, asociat cu progresul uman. Mai mult decât atât, globalizarea este considerată un proces neutru, cu unele elemente negative nefericite, dar datorate mai ales administrării defectuoase a unei noi realităţi. În fond, este o realitate crudă, nu ai ce să faci, întotdeauna vor fi învinşi; aşa-i lumea. Oricum ar fi, globalizarea este un proces inevitabil şi singura soluţie este adaptarea.

Impactul globalizării, împreună cu partea sa naţională - neoliberalismul (cu acel trio infernal liberalizare, de regularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale, încălzirea planetei, războaie şi intoleranţă;

Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi mentalităţi. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale şi umane ale lumii;

Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism, strămoşul capitalismului. Globalizarea este consecinţa Ia scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. În acest sens, globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale care par vechii conchistadori, dar cu serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de liber schimb şi împrumuturi condiţionate. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga întreaga populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă;

Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în mâinile unei elite supreme a bărbaţilor;

În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din bani. Este o ruletă rusească la nivel mondial. Investitorii instituţionali au 210 000 miliarde USD la dispoziţia lor. Această sumă reprezintă de două ori PNB - ul tuturor ţărilor industrializate. Între 1800 şi 2000 de mld. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb, sustrăgându-se salariaţilor şi mediului. Astfel de speculaţii creează riscuri enorme şi conduc către un viitor imprevizibil. Creşterea numărului de crize financiare (criza din Asia a pus pe drumuri mai mulţi oameni decât marea criză din anii '30) reprezintă dovada unei lumi dominată de dolar. Dar soluţia pe care o oferă pieţele: financiare sunt noi produse financiare, care pentru o sumă minimă te asigură împotriva riscurilor, transformând astfel piromanii în agenţi de vânzări. Pieţele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii;

72

Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie, creşterea violenţei, degradarea ireversibilă a mediului. O lume în care 30 mil. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor de foame; O nouă formă a colonialismului corporatist, care afectează ţările

sărace şi pe săracii din ţările bogate; Un proces de răspândire a Mc-culturii, respectiv de recunoaştere a

mărcilor americane de băuturi răcoritoare. Globalizarea înseamnă, însă, şi multe oportunităţi: Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri,

ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state; Internaţionalizarea producţiei, introducerea progresului tehnic,

reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producţie, ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine; Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a

mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către pieţe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, Ia majoritatea produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate; Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei, ceea ce are efecte

benefice asupra producţiei, diversităţii de bunuri şi servicii, la difuziune a cunoştinţelor, a progresului şi, în final, la creşterea productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor. Pe parcursul dezvoltării, de la economia internaţională la economia globală, economia cunoaşte grade crescânde de integrare . În prezent, economia globală se caracterizează prin cel mai ridicat grad de integrare a activităţilor economice. Principalele diferenţe dintre procesul de globalizare de la începutul secolului şi cel din prezent constau în dimensionarea şi ritmul lor. Liberalizarea comerţului şi a fluxurilor de capital, precum şi reducerea costurilor de transport au dinamizat viteza de integrare a pieţelor. În trecut, marile bătălii comerciale erau concentrate în Europa de Vest, Japonia şi S.U.A. În prezent, se manifestă creşterea rolului economiilor în dezvoltare în cadrul comerţului internaţional. Amploarea acestuia a atins şi regiuni precum America Latină, Europa de Est, Rusia, China, India şi alte ţări din Asia şi Africa. La nivel global, s-a intensificat concurenţa şi se manifestă o strânsă interdependenţă economică între ţări, se înregistrează un număr mare de oportunităţi în comerţul internaţional şi un potenţial fără precedent pentru creşterea ofertei.

3.3.2. Contextul economic internaţional Încetinirea procesului de dezvoltare economică cu care a debutat secolul XXI a fost relativ întreruptă începând cu anul 2002, când s-a declanşat un proces lent de redresare economică [INS 2008], în pofida: menţinerii unor riscuri cronice în anumite zone geografice; evoluţiei abrupte a preţului petrolului; evoluţiei sinusoidale a pieţelor financiare.

În anul 2007, România a continuat procesul de creştere economică demarat încă din anul 2000, cu toate că acest proces a fost influenţat de

73

evoluţiile înregistrate de preţul petrolului, de scumpirea materiilor prime de bază, perioade de secetă, războaie şi atacuri teroriste, de evoluţiile pieţelor financiare şi imobiliare internaţionale, de crizele geo-politice apărute în diferite continente.

În anii 2006 şi 2007, în economia mondială a continuat creşterea preţului petrolului, care, la rândul său, a generat: schimbarea raportului dintre principalele rate de schimb ale monedelor naţionale faţă de dolar şi o evoluţie ascendentă a preţurilor la export, în cazul ţărilor producătoare de bunuri non-petroliere. În acelaşi timp a avut loc şi o majorare a consumurilor de petrol în China şi Statele Unite ale Americii, atât ca efect al creşterii economice, cât şi a nevoii de creare şi de menţinere a unor rezerve strategice cu rol de absorbţie a unor eventuale şocuri mondiale şi/sau zonale.

Aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007 a fost rezultatul unei perioade de eforturi susţinute pe linia reformării societăţii şi economiei româneşti, demarate în deceniul anterior, dar accelerate îndeosebi începând cu anul 2000.

Primul an de participare a României în mecanismele UE a fost unul complicat, dar comparativ cu anul precedent, anul 2007 a adus o serie de modificări pozitive, în România implementându-se politicile economice care iau în considerare prevederile conceptului de dezvoltare durabilă, adoptat şi aplicat în ultimii ani, de majoritatea statelor lumii.

Ritmurile de dezvoltare economică din ultimii ani au fost printre cele mai consistente comparativ cu statele membre UE-27. De exemplu, creşterea PIB-ului în anii 2001-2007 a constituit circa 6%, ceea ce devansează majoritatea statelor UE. (Seceta din 2007, potrivit calculelor specialiştilor români, a diminuat creşterea PIB cu 2%).

Într-un timp scurt, România a realizat succese în multe domenii de activitate, cele mai pronunţate fiind obţinute în anii 2004-2007, când efectiv s-au luat deciziile de principiu privind integrarea europeană, precum şi în primul an de aderare.

Conform Raportului Mondial al Investiţiilor (UNCTAD) [INS, 2008], indicele de performanţă al investiţii lor străine directe (ISD), România a trecut de pe locul 101 în anul 2005, pe locul 21 în anul 2006.

Datorită schimbării favorabile a imaginii internaţionale au sporit substanţial investiţiile străine. În anii 2004-2007 acestea au depăşit volumul de 33 mld. dolari SUA, inclusiv aproape un mld. lunar în anul 2006, România fiind al doilea beneficiar ca mărime al ISD din regiune.

Investiţiile străine directe (ISD) au suplimentat fondurile interne şi au asigurat un volum al produsului intern brut (PIB-ului) de circa 100 mld. euro în anul 2006 şi de circa. 390 mld. lei (cca. 115 mld. euro) în anul 2007.

România în 2007, potrivit Raportului Naţional al Dezvoltării Umane (RNDU), s-a situat pe locul 60 din 177 state, pentru care există informaţii. Documentul situează România printre ţările cu un Indice al Dezvoltării Umane ridicat.

Una dintre cele mai dinamice activităţi ale economiei româneşti a

74

fost cea a construcţiilor, unde ritmul de creştere a reprezentat 34% în anul 2007 (11 luni), fiind cel mai mare din Europa.

Sectorul IT de asemenea a fost într-o creştere rapidă (în 2006, 35%). În anul 2007 cu ritmuri rapide faţă de cele ale PIB-ului, s-a dezvoltat

şi comerţul exterior, unul dintre cele mai dinamice domenii de activitate ale economiei.

După volumul importurilor România se situează pe locul 25 în lume. De peste trei decenii, aproximativ 2/3 din volumul acestor indicatori, revine ţărilor membre ale Uniunii Europene.

În anul 2007 creşterea economiei mondiale [BNR 2008] a înregistrat o temperare relativă faţă de ritmul înalt consemnat în ultimii trei ani. Producţia mondială a crescut cu 3,6%, comparativ cu 3,9% în anul 2006. Aceasta s-a datorat parţial şi tensiunilor financiare existente la nivel mondial, care s-au manifestat în a doua jumătate a anului 2007.

În anul 2007 preţul petrolului a crescut puternic pentru al patrulea an consecutiv (cu 9% peste media anului 2006). Preţurile materiilor prime s-au majorat cu aproximativ 19% în anul 2007 faţă de anul precedent cea mai mare creştere fiind înregistrată la produsele alimentare şi la cele agricole. Creşterea preţurilor alimentelor la nivel mondial a fost influenţată de sporirea considerabilă a cererii de produse alimentare (în special din partea Chinei), precum şi de apariţia de surse noi ale cererii de mărfuri agricole, îndeosebi pentru producţia de biocombustibili. Inflaţia mondială a fost moderată În primele nouă luni ale anului 2007, presiunile inflaţioniste accentuându-se în luna decembrie, când rata inflaţiei a atins nivelul de 3,3%.

Zona euro a continuat să înregistreze o expansiune economică puternică şi în anul 2007 (2,6%), în pofida volatilităţii preţurilor energiei şi a mediului economic, marcat de incertitudini sporite, generate de turbulenţele financiare din a doua parte a anului. Principalul motor al expansiunii economice a fost cererea internă, în special investiţiile, cares-au situat cu 4,4% peste nivelul înregistrat în anul 2006, susţinute de condiţiile favorabile de finanţare, de profiturile semnificative ale societăţilor şi de îmbunătăţirea eficienţei capitalului în sectorul corporatist. Exporturile zonei euro au crescut cu 5,9% în anul 2007, reflectând majorarea puternică a cererii externe, în pofida aprecierii monedei euro în cursul anului şi a intensificării concurenţei din partea Chinei şi a altor ţări din Asia. Importurile zonei euro s-au majorat, fiind stimulate de dinamica ridicată a investiţiilor corporatiste şi a exporturilor, precum şi de aprecierea monedei unice. Contribuţia exporturilor nete la creşterea PIB a fost pozitivă (0,4 puncte procentuale). Rata medie anuală a inflaţiei, măsurată prin indicele armonizat al preţurilor de consum, s-a situat la 2,1% în anul 2007, faţă de 2,2% în anul 2006. Această evoluţie a fost determinată în cea mai mare parte de scumpirea materiilor prime, în special a energiei şi, în ultimul trimestru al anului, a alimentelor, iar pe plan intern de impactul creşterii impozitelor indirecte şi al constrângerilor legate de capacităţile de producţie în contextul dezvoltării economice şi înăspririi condiţiilor de pe piaţa forţei de muncă.

75

Rata şomajului, care a urmat un trend descendent începând cu anul 2005, s-a redus în continuare până la 7,1% la sfârşitul anului 2007, fiind cel mai scăzut nivel înregistrat în ultimii 25 de ani. Această scădere ilustrează, în egală măsură, relansarea economică, efectul evoluţiilor salariale moderate şi susţinute, precum şi reformele implementate pe piaţa forţei de muncă. Deficitul bugetar al zonei euro a coborât la 0,8% din PIB, de la 1,5% în anul 2006. Deficitele Italiei şi Portugaliei, cele două ţări din zona euro care au fost supuse procedurii de deficit excesiv, s-au redus până la 2,4% şi, respectiv, 3%. În aceste condiţii, rata datoriei publice în anul 2007 a scăzut cu aproximativ 2% faţă de anul precedent, până la 66,7% din PIB, cel mai scăzut nivel de la începutul celei de a treia etape a Uniunii Economice şi Monetare în anul 1999.

Ţările membre ale Uniunii Europene din afara zonei euro au continuat să-şi menţină ritmul alert al creşterii economice din anul 2006, dar cu evoluţii diferite de la o ţară la alta. În anul 2007, după creşterea PIB, ţările s-ar putea grupa astfel: Statele Baltice şi Slovacia (aproximativ 8%), Republica Cehă, Polonia şi România (6% - 6,5%), Cipru, Malta, Suedia şi Marea Britanie (2,8% 4,4%), Danemarca (1,8%) şi Ungaria (1,3%). Creşterea activităţii economice din majoritatea ţărilor a fost stimulată de cererea internă. Consumul privat a fost impulsionat de majorarea veniturilor reale disponibile, asociată creşterii accelerate a salariilor şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

Piaţa forţei de muncă continuat să se amelioreze în majoritatea statelor membre ale UE din afara zonei euro, rata şomajului a continuat să scadă, datorită creşterii semnificative a gradului de ocupare a forţei de muncă. În ultimii ani, migraţia externă a forţei de muncă a continuat să afecteze oferta forţei de muncă din Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia şi România. În anul 2007, Estonia s-a confruntat cu o situaţie similară. În schimb, Republica Cehă, Danemarca, Cipru, Ungaria, Malta, Slovacia, Suedia şi Marea Britanie au înregistrat fluxuri nete pozitive de migrare a forţei de muncă. Rata inflaţiei, măsurată prin indicele armonizat al preţurilor de consum, a înregistrat o tendinţă ascendentă în majoritatea statelor UE din afara zonei euro, fiind stimulată de majorarea semnificativă a preţurilor alimentelor şi energiei, precum şi de expansiunea cererii interne. Cea mai ridicată rată a inflaţiei s-a înregistrat în ţările cu un ritm accelerat de creştere economică, respectiv Statele Baltice, Bulgaria, Ungaria şi România (între 4,8% şi 10,1%). O rată medie a inflaţiei sub 2% s-a înregistrat în Danemarca, Malta, Slovacia şi Suedia.

Stabilitatea preţurilor este esenţială, nu numai pentru că aceasta protejează valoarea veniturilor tuturor, ci şi pentru că menţinerea stabilităţii preţurilor şi credibilitatea pe termen mediu constituie una din condiţiile preliminare care stau la baza dezvoltării durabile şi creării de locuri de muncă.

Banca Centrală Europeană (BCE) a redus primele de risc de inflaţie, asigurând astfel un mediu financiar prielnic creşterii economice şi creării de

76

locuri de muncă. De la lansarea monedei uro şi până la sfârşitul anului 2007, în zona euro au fost create peste 15 milioane de locuri de muncă noi, iar rata şomajului s-a situat la cel mai scăzut nivel de la începutul anilor '80.

Euro deţine un rol extrem de important în buna funcţionare a vastei pieţe europene şi, astfel, în realizarea unei adevărate pieţe unice. În acelaşi timp, moneda unică a contribuit la protejarea economiei din zona euro împotriva numeroaselor şocuri care s-au produs la nivel mondial şi a turbulenţe lor majore din ultimii ani.

Primii zece ani de la lansarea monedei euro au coincis cu o expansiune fără precedent a Uniunii Europene. La 1 mai 2004, zece ţări au aderat la Uniune şi altele două au urmat la data de 1 ianuarie 2007 (România şi Bulgaria). Din multe puncte de vedere, această extindere a fost cea mai importantă şi cea mai vastă din istoria Uniunii Europene. Numărul total al statelor membre a crescut de la 15 la 27, iar populaţia s-a mărit cu aproximativ 100 de milioane, ajungând la aproape 500 de milioane. Totodată, impactul economic al acestei expansiuni a rămas pe ansamblu relativ nesemnificativ. PIB total a crescut cu mai puţin de 10%, venitul pe cap de locuitor în majoritatea noilor state membre fiind, în momentul aderării, mult mai scăzut decât media UE.

Întrucât se aşteaptă ca toate noile state membre să adopte moneda euro la un moment dat, Eurosistemul a acordat şi acordă în continuare o atenţie deosebită extinderii UE. Consiliul general al BCE examinează periodic evoluţiile economice, financiare şi monetare din ţările candidate şi din ţările potenţial candidate.

Început în a doua jumătate a anului 2003, revirimentul activităţii economice din zona euro a continuat În anii 2004 şi 2005. Astfel, ritmul trimestrial de creştere a PIB real a fost, în medie, de 0,5% în semestrul I 2004, cea mai ridicată rată de creştere consemnată din prima jumătate a anului 2000. Dinamica PIB real a înregistrat apoi o relativă moderare în semestrul II 2004 şi semestrul I 2005, datorată parţial majorării cotaţiilor petrolului, unei decelerări temporare a creşterii economice mondiale, precum şi transmiterii cu un oarecare decalaj a efectelor aprecierii anterioare a euro.

În ceea ce priveşte preţurile, inflaţia anuală medie măsurată prin Indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC) s-a situat la 2,2% în anul 2006 şi 2,1 % în anul 2007, alimentată în principal de cererea internă. Rata inflaţiei a cunoscut fluctuaţii însemnate în ambii ani pe fondul evoluţiilor la nivelul cotaţiilor petrolului. În anul 2006, rata inflaţiei s-a înscris pe o traiectorie ascendentă până în luna august, determinată în principal de scumpirea semnificativă a energiei. Ulterior, rata anuală a inflaţiei a scăzut sub 2% pe parcursul anului, ca o consecinţă a diminuării considerabile a cotaţiilor petrolului şi a manifestării unor efecte de bază. Până în trimestrul III 2007, ratele anuale ale inflaţiei au evoluat conform definiţiei BCE a stabilităţii preţurilor, parţial datorită unor efecte de bază favorabile generate de evoluţiile din anul anterior la nivelul preţurilor energiei.

77

În schimb, spre sfârşitul anului 2007, rata anuală a inflaţiei a consemnat o creştere abruptă, atingând niveluri sensibil superioare pragului de 2%, în principal pe fondul scumpirii considerabile a alimentelor şi petrolului pe pieţele internaţionale în semestrul II 2007. Presiunile puternice pe termen scurt în sensul creşterii preţurilor s-au accentuat îndeosebi începând cu trimestrul IV 2007.

Expansiunea economică s-a accelerat în semestrul I 2006 şi s-a generalizat treptat, devenind endogenă, în principal pe fondul cererii interne. În ansamblu, în pofida impactului exercitat de volatilitatea şi nivelul ridicat al cotaţiilor petrolului, PIB real s-a majorat cu 2,8% în anul 2006 faţă de 1,6% în 2005 şi 2,1% în 2004. În anul 2007, activitatea economică şi-a continuat expansiunea într-un ritm alert. Astfel, nivelul PIB real a crescut cu 2,7%, fiind alimentat în principal de cererea internă. Şi dinamica investiţiilor s-a menţinut alertă graţie condiţiilor favorabile de finanţare, rentabilităţii corporative ridicate şi îmbunătăţirii constante a eficienţei capitalului în urma restructurărilor operate în sectorul corporativ pe o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, perspectivele privind creşterea economică au fost afectate de un grad extrem de ridicat de incertitudine, în a doua jumătate a anului 2007. Aceste incertitudini au fost generate de dificultatea stabilirii impactului potenţial asupra economiei reale exercitat de turbulenţele financiare declanşate în luna august 2007.

Contextul economic internaţional presupune şi analiza pieţelor forţei de muncă din zona euro. Utilizarea forţei de muncă, definită ca numărul total de ore lucrate pe an împărţit la numărul populaţiei totale, s-a majorat cu 0,2% în medie pe an în perioada 1999-2007 în zona euro. Această evoluţie reflectă expansiunea participării pe pieţele forţei de muncă şi a populaţiei ocupate. Rata de participare a fost de 67,2% în anul 1999, iar în anul 2007 a ajuns la aproximativ 71%. Din momentul creării Uniunii Economice şi Monetare (UEM) în anul 1999, numărul angajaţilor în zona euro a depăşit cifra de 15 milioane, în timp ce între anii 1990-1998 numărul acestora a crescut cu numai 5 milioane. Între anii 1997-2007, expansiunea ratei generale de ocupare a forţei de muncă s-a majorat de la 60,3% la 65,5%. Creşterea populaţiei ocupate a generat sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă în rândul femeilor şi al populaţiei vârstnice.

Economia zonei euro este relativ deschisă, în special în comparaţie cu alte două mari economii importante ale lumii: economia Statelor Unite şi economia Japoniei. În anul 2006, valoarea combinată a importurilor şi exporturilor de bunuri şi servicii a fost de aproximativ 42% din PIB, comparativ cu aproape 32% în cazul Japoniei şi 28% în cazul Statelor Unite. Zona euro a reprezentat 18% din valoarea exporturilor mondiale, faţă de aproximativ 12% în cazul Statelor Unite, 6% în cazul Japoniei şi 10% în cazul celor mai mari zece ţări exportatoare de petrol. În plus, gradul de deschidere a zonei euro a crescut semnificativ din 1998 (cu 11 puncte procentuale), în special ca urmare a creşterii rapide a schimburilor comerciale cu noile state membre ale Uniunii Europene şi China.

78

În ultimii ani, schimburile comerciale între ţările din zona euro s-au intensificat puternic. Valoarea exporturilor şi importurilor de bunuri în cadrul zonei euro s-a majorat de la aproximativ 26% din PIB în 1998, anul care a precedat introducerea euro, la 33% din PIB în 2007. În paralel, au crescut şi schimburile de servicii în zona euro, de la un nivel de 5% la 7% din PIB. În anul 2007, schimburile dintre ţările din zona euro au reprezentat aproximativ jumătate din schimburile comerciale totale ale zonei euro.

În ceea ce priveşte serviciile, majorarea anuală a fluxurilor din cadrul zonei euro a fost de fapt inferioară celei înregistrate de schimburile comerciale cu cele trei ţări din afara zonei euro, posibil ca urmare a creşterii nivelului de specializare înregistrat de Marea Britanie în sectorul serviciilor şi menţinerii unui grad foarte ridicat de fragmentare în cazul pieţei interne a serviciilor UE.

Zona euro este, de asemenea, relativ deschisă din perspectivă financiară, activele şi pasivele internaţionale depăşind 150% din PIB în 2006 faţă de aproximativ 115% în cazul Statelor Unite şi 90% în cazul Japoniei. În plus, deschiderea financiară externă a zonei euro a crescut semnificativ în ultimii ani, activele şi pasivele acesteia majorându-se cu aproape 60% din PIB în perioada 1999-2006 faţă de restul lumii.

3.3.3. Caracteristici şi particularităţi ale pieţei serviciilor

Piaţa serviciilor prezintă o serie de caracteristici, ceea ce determină anumite particularităţi.[Zaharia, M., 2005]

Principalele caracteristici ale pieţei serviciilor sunt: diversitatea, includerea doar a serviciilor marfă, dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica pieţei. Diversitatea, primă caracteristică a pieţei serviciilor este determinată de:

a) diversitatea categoriilor de servicii care determină o structură complexă a pieţei serviciilor. Astfel, piaţa serviciilor de afaceri este constituită din:

- piaţa serviciilor de cercetare;

- piaţa serviciilor IT;

- piaţa serviciilor profesionale, care se poate structura astfel: piaţa serviciilor juridice; piaţa serviciilor de arhitectură etc.

b) diversitatea modului de manifestare a concurenţei. În practică se întâlnesc mai multe forme de concurenţă (de la concurenţa perfectă la concurenţa de monopol). Concurenţa cea mai evidentă, are loc, de regulă, între întreprinderi care apar pe piaţă cu bunuri identice sau diferenţiate nesemnificativ, destinate satisfacerii aceloraşi nevoi [Balaure, V., 2002]. În acest caz, diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin imaginea de marcă, pe care fiecare se străduieşte să o confere produselor proprii, utilizând mijloace şi tehnici corespunzătoare. De aceea, ea este cunoscută sub denumirea de concurenţă de marcă.

79

Întreprinderile se pot concura însă şi prin oferirea de produse similare, care satisfac în măsură diferită aceeaşi nevoie; în acest caz, competiţia se realizează prin diferenţierea calitativă a produselor. De regulă, astfel de produse sunt substituibile în consum. Producătorii alcătuiesc împreună o industrie, iar concurenţa dintre ei se numeşte concurenţa la nivel de industrie. În ambele situaţii, în care întreprinderile se adresează deci aceloraşi nevoi, cu produse similare (sau identice), are loc o concurenţă

directă. Există numeroase situaţii în care aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută

în mai multe moduri, cu servicii diferite. De pildă, nevoia de petrecere a timpului liber se poate satisface prin vizionarea unui film sau prin practicarea unor sporturi: întreprinderile care prestează aceste două categorii de servicii şi satisfac aceeaşi nevoie, oferind fiecare alt serviciu, se află în relaţie de concurenţă. Concurenţa dintre aceste firme se numeşte concurenţă formală.

În sfârşit toate întreprinderile acţionând în cadrul pieţei îşi dispută practic aceleaşi venituri ale consumatorilor. Concurenţa dintre ele are la bază categoria de nevoi căreia i se adresează produsul, fiecare dispunându-şi întâietatea în satisfacerea acesteia. De pildă, o întreprindere turistică se află în concurenţă cu una profilată pe vânzarea de bunuri de folosinţă îndelungată, anumite categorii de cumpărători fiind obligaţi la nivelul mai redus al veniturilor să opteze între cumpărarea unor bunuri şi efectuarea unei călătorii turistice. Concurenţa, privită în acest mod, se numeşte concurenţă

generică. Competiţia dintre întreprinderile care se adresează aceloraşi nevoi

sau unor nevoi diferite prin oferirea de produse diferite, poartă denumirea de

concurenţă indirectă. Deci concurenţa directă exprimă competiţia privită din punctul de

vedere al producătorului, în timp ce concurenţa indirectă apare ca fiind privită din punctul de vedere al pieţei.

Concurenţa ideală, numită concurenţă perfectă presupune existenţa în cadrul pieţei a următoarelor condiţii: atomicitatea (existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, intervenţiile individuale ale acestora neputând determina o schimbare a cererii sau ofertei globale), transparenţa perfectă a pieţei (respectiv cunoaşterea precisă de către cumpărător şi vânzător a tuturor elementelor pieţei), omogenitatea produsului (existenţa pe piaţă a unor produse identice, echivalente), intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă şi perfecta mobilitate a factorilor de producţie (toţi întreprinzătorii să poată găsi liber şi nelimitat capitalul şi forţa de muncă de care are nevoie la un moment dat).

În realitate aceste condiţii sunt îndeplinite doar parţial, ceea ce înseamnă că piaţa cunoaşte, de fapt o concurenţă imperfectă, ea manifestându-se în următoarele forme:

concurenţa pură, caracteristică situaţiei cu mulţi ofertanţi, acţionând în cadrul pieţei bunurilor de masă (minereuri, combustibili, cereale etc.). Diferenţierile nesemnificative dintre produse şi dintre condiţiile de

80

comercializare a acestora impun alinierea tuturor concurenţilor la acelaşi nivel de preţuri, acestea având la bază raportul cantitativ dintre cerere şi ofertă;

concurenţa monopolistică presupune, de asemenea mai mulţi ofertanţi acţionând în cadrul pieţei unor produse care însă, prin natura lor, pot fi diferenţiate într-o anumită măsură (calitate, gabarit, performanţe, model, culoare etc.). Situaţia concurenţială are ca efect o anumită aliniere a preţurilor cu diferenţieri corespunzătoare impuse de diferenţele dintre produse. Posibilitatea ca prin diferenţieri faţă de concurenţi să fie obţinută o situaţie de „monopol” relativ pentru un anumit segment de cumpărători, explică denumirea oarecum contradictorie a acestei forme de concurenţă;

concurenţa oligopolistă este caracteristică situaţiilor de piaţă cu puţini ofertanţi. Numărul redus al concurenţilor creează premisele unei competiţii aspre, datorită posibilităţilor de cunoaştere a poziţiei deţinute de fiecare în cadrul pieţei. Din acest motiv, schimbarea atitudinii unuia dintre concurenţi atrage rapid o reacţie de răspuns din partea celorlalţi. Pe acest fundal pot să apară însă cartelurile, situaţie în care, de regulă în mod ilegal, concurenţii principali sau chiar toţi concurenţii fixează împreună preţurile şi alte condiţii de vânzare.

Atunci când firmele oferă aceeaşi marfă, diferenţiindu-se doar prin servicii sau preţuri avem de a face cu oligopol pur. Firmele care oferă produse parţial diferenţiate în special prin calitate, modele sau servicii, acţionează în cadrul concurenţei de tip oligopol diferenţiat.

În toate cazurile prezentate mai sus, concurenţa are ca „actori” ofertanţii mărfurilor, presupunându-se că ei vizează un număr mare de cumpărători. În condiţiile în care există o singură firmă furnizează un anumit produs sau serviciu într-o anumită ţară sau zonă (poşta, compania de electricitate) ne confruntăm cu o situaţie de monopol pur. Acest monopol poate fi rezultatul unei hotărâri guvernamentale, al unei licenţe, al unor economii de scară sau a altor factori. Un monopol neregulat care caută să maximizeze profiturile ar cere un preţ mare, ar face foarte puţină publicitate, şi ar oferi servicii minime, deoarece consumatorii sunt obligaţi să cumpere produsul oferit de firma respectivă, în lipsa altor variante. Dacă există însă produse substituibile sau se anunţă pericolul unei concurenţe, monopolistul pur ar putea investi în servicii de calitate şi tehnologie, care ar acţiona ca bariere de intrare pentru concurenţă. Un monopol regulat, pe de altă parte, ar fi obligat să reducă preţul şi să furnizeze servicii mai bune.

În unele cazuri, însă, ofertanţii – în număr mai mare sau mic – se confruntă cu un singur cumpărător. Piaţa cunoaşte în acest caz o situaţie de monopson. Obţinerea comenzilor, respectiv vânzarea-cumpărarea, se realizează, de regulă, pe calea licitaţiilor care semnifică, de asemenea, un gen de concurenţă. De asemenea în cadrul pieţei se întâlneşte mai rar şi situaţia în care atât ofertantul cât şi beneficiarul deţin fiecare o situaţie de monopol. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de monopol bilateral. O altă caracteristică a pieţei serviciilor se referă la includerea numai a serviciilor marfă. Serviciile publice sau serviciile nonmarket satisfac o parte

81

semnificativă a cererii de servicii din partea populaţiei, dar şi cererea manifestată de întreprinderi. Astfel, există categorii de servicii care sunt atât servicii publice cât şi servicii marfă (sănătate, învăţământ etc.).

Dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica pieţei serviciilor reprezintă o altă caracteristică a pieţei serviciilor şi rezultă din intangibilitatea serviciilor. De regulă, evaluarea serviciilor este realizată calitativ şi vizează atât serviciul în sine cât şi consecinţele acestuia. De exemplu, în cazul serviciilor medicale, exprimările cantitative vizează intensitatea prestării serviciilor: numărul de spitale, număr de persoane internate, numărul de zile de spitalizare, numărul de medici la 1000 de locuitori, etc. Dar, dacă ne propunem să evaluăm calitatea actului medical, preocupările se complică deoarece necesită elaborarea unei metodologii unanim acceptată şi validată.

Cu toate aceste dificultăţi, sunt categorii de servicii care prin specificul lor se pot evalua numai cantitativ. De exemplu, serviciile de telecomunicaţii pentru care se pot determina indicatori privind intensitatea/traficul (numărul de abonaţi), sau evaluarea calităţii (durata medie a unei convorbiri).

În general, piaţa serviciilor este o piaţă imperfectă din punct de vedere al modului de manifestare a concurenţei. Printre particularităţile pieţei serviciilor rezultate din modul de manifestare a concurenţei enumerăm: neomogenitatea majorităţii serviciilor; afectarea atomicităţii; existenţa unor bariere la pătrunderea (lansarea) pe piaţă; limitarea transparenţei.

Neomogenitatea majorităţii serviciilor este determinată de: inseparabilitatea unor servicii de persoana prestatorului şi respectiv a

utilizatorului. imaterialitatea serviciilor;

În general acelaşi serviciu este specific fiecărui prestator. De exemplu, calitatea actului medical este determinată de pregătirea de specialitate a medicului, de experienţa şi talentul acestuia. Totuşi sunt servicii, care deşi consumul serviciului nu necesită prezenţa prestatorului, calitatea este specifică fiecărui furnizor (de exemplu, serviciile de editare). Afectarea atomicităţii este determinată de netransferabilitatea unui serviciu. De exemplu, dacă într-o localitate există prestaţii pentru servicii de acelaşi fel (restaurante, cabinete medicale), piaţa se poate deplasa spre o concurenţă monopolistă, dacă există un singur prestator (un singur restaurant sau un singur cabinet medical). În aceste condiţii, aceste unităţi prestatoare de servicii participă pe piaţă în calitate de monopol.

Existenţa unor bariere la pătrunderea (lansarea) pe piaţă a serviciilor Pătrunderea (lansarea) pe piaţă a unor servicii este condiţionată de o serie de restricţii, ce pot fi de natură birocratică sau economică.

82

Limitarea transparenţei reprezintă o altă particularitate a pieţei serviciilor şi este cauzată de: imaterialitatea serviciilor; perisabilitatea serviciilor.

Această particularitate a pieţei serviciilor limitează accesul la informaţii şi poate afecta raportul cerere-ofertă, în sensul dezechilibrării acesteia. Pentru eliminarea într-o proporţie cât mai mare a efectelor negative ale acestor cauze ce determină limitarea transparenţei, întreprinderile îşi stabilesc strategii diferenţiate, precum: perceperea de tarife diferenţiate, acordarea de diferite facilităţi, lansarea unor pachete de servicii etc.

Dar sunt servicii a căror piaţă prezintă trăsăturile unei concurenţe perfecte: atomicitatea participanţilor, omogenitatea produselor, accesibilitatea, fluiditatea şi mobilitatea factorilor de producţie. Este cazul pieţei serviciilor de multiplicare a documentelor, developări foto etc.

3.3.4. Cererea de servicii

Consumatorul se manifestă pe piaţă în calitate de agent al cererii. El este cel care beneficiază de serviciile achiziţionate pentru a le utiliza în scopul satisfacerii necesităţilor sale.

În sens microeconomic, cererea de servicii exprimă cantitatea de servicii pe care un agent economic sau toţi agenţii economici sunt dispuşi să o achiziţioneze într-o perioadă de timp, în condiţiile tarifului existent şi ale altor împrejurări economice şi subiective care o determină, pentru satisfacerea nevoilor de consum.

3.3.4.1. Conţinutul şi formele de manifestare a cererii de servicii

Plecând de la ideea conform căreia consumul este probabil scopul fundamental al laturii materiale a vieţii, vom continua cu analiza nevoii de consum.

Restricţii de

natură

birocratică

licenţa de emisie în cazul unor servicii de telecomunicaţii; brevetul de turism în cazul

serviciilor turistice; licenţa de distribuţie în cazul

comercializării de produse ce pot afecta securitatea populaţiei; autorizarea sau acreditarea pentru

învăţământul particular.

Restricţii de

natură

capitalul necesar pentru prestarea serviciilor de telecomunicaţii; capitalul minim foarte mare în cazul

serviciilor bancare.

83

Nevoia de consum reprezintă ansamblul necesităţilor oamenilor, unităţilor economice, instituţiilor, deci a tuturor agenţilor economici existenţi pe piaţă. Aceasta poate fi definită şi ca o dorinţă de satisfacere născută dintr-o exigenţă naturală sau din adeziunea la exigenţele de comportament ale societăţii, care incită la o acţiune şi care este satisfăcută prin intermediul consumului. De asemenea, nevoia de consum reprezintă o lipsă percepută privind posedarea sau consumul unui bun oarecare. [Florescu, C., 2003]

Nevoia de consum se poate exprima printr-o cerere solvabilă individuală sau colectivă. Ansamblul trebuinţelor ce dau conţinutul categoriei de nevoie de consum apare şi se formează într-un cadru general, concret, creat de producţia socială. Prin volum, structură şi diversitate, producţia determină dimensiunile şi complexitatea sistemului de nevoi. În raport cu producţia ce se realizează efectiv, se pot deosebi următoarele categorii de nevoi: nevoi efective care pot fi satisfăcute pe baza potenţialului de producţie

actual disponibil în economie; nevoi latente care ar putea fi satisfăcute, deoarece există tehnologiile

necesare, dar care încă nu s-au manifestat efectiv pe parcursul procesului economic până în prezent; nevoi virtuale care sunt clar formulate, dar a căror satisfacere nu este

posibilă în prezent datorită lipsei tehnologiilor corespunzătoare. Ansamblul nevoilor de consum productiv sau neproductiv ale

agenţilor economici, instituţiilor şi populaţiei, privite la scara întregii societăţi formează nevoia socială. Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea, deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.

Nevoile de consum pot fi clasificate după diferite criterii. Astfel, după gradul de necesitate se pot distinge:

- nevoi de primă necesitate;

- nevoi de necesitate medie;

- nevoi de lux. În funcţie de posibilitatea de a produce bunurile şi serviciile necesare

satisfacerii nevoilor, acestea pot fi:

- nevoi solvabile, când există posibilitatea reală de a le procura;

- nevoi nesolvabile, care nu pot fi satisfăcute datorită lipsei puterii de cumpărare necesare.

Din punct de vedere al raporturilor dintre nevoi, există:

- nevoi care se completează (principale şi complementare);

- nevoi care se asociază;

- nevoi care se exclud reciproc. În funcţie de motivul formativ, nevoile se împart în:

- nevoi de bază ale existenţei (hrană, îmbrăcăminte etc.);

- nevoi generate de procesul de producţie (materii prime, materiale, combustibili etc.).

84

În funcţie de caracterul lor, nevoile pot fi: materiale, spirituale şi sociale.

Nevoile sunt diferite şi în funcţie de natura valorii de întrebuinţare, care le asigură procesul de satisfacere. O serie dintre aceste nevoi, cum sunt cele de hrană, implică consumarea bunurilor materiale, iar altele se satisfac prin intermediul anumitor servicii, cum sunt cele de transport, comunicaţii, instruire, cultură etc.

Cererea reprezintă dorinţa de a intra în posesia unui produs (bun sau serviciu) la care se adaugă posibilitatea şi disponibilitatea de a plăti preţul cerut pentru acesta. [ Gherasim, T., 1993]

Prin cererea de servicii se satisface partea principală a nevoii de consum, serviciile procurându-se şi prin intermediul pieţei, astfel încât,

cererea de servicii este determinată de trei condiţii esenţiale de existenţă [Zaharia, M., 2004]: disponibilitatea de a cumpăra serviciul respectiv; existenţa dorinţei clientului de a consuma într-o anumită cantitate un

serviciu; posibilitatea de a achiziţiona serviciul respectiv, determinată în

principal de solvabilitatea consumatorului. Cererea de servicii poate fi întâlnită în diverse de forme de

manifestare, datorită ariei foarte largi de cuprindere, dinamismului, mobilităţii şi complexităţii sectorului de servicii [Patriche, D., 1998].

a) Astfel, din punctul de vedere al solvabilităţii, cererea de servicii poate fi:

- cerere efectivă, care se manifestă pe piaţă şi care poate fi satisfăcută; acest tip de cerere îndeplineşte două condiţii şi anume: existenţa pe piaţă a serviciului şi capacitatea cumpărătorului de a plăti pentru serviciul respectiv;

- cererea potenţială, reprezentată de nevoile reale, dar care nu poate fi satisfăcută datorită incapacităţii unuia dintre cei doi agenţi economici de a asigura producerea şi/sau comercializarea şi consumul.

b) După modul de manifestare în timp, cererea de servicii poate fi:

- cerere curentă specifică serviciilor ce prezintă un grad sporit de necesitate pentru una sau mai multe categorii de consumatori (de exemplu: serviciile de transport, serviciile de învăţământ etc.);

- cerere sezonieră specifică serviciilor a căror necesitate sau posibilitate de consum apar cu o anumită periodicitate (de exemplu: serviciile de turism de pe litoral, servicii de închiriere a echipamentelor sportive pentru schi etc.);

- cerere ocazională sau rară care se manifestă numai în anumite condiţii determinate de ocazii sau evenimente cu caracter de excepţie pentru consumatori (de exemplu: serviciile de renovare

85

a unei locuinţe, service-ul pentru bunurile de uz îndelungat etc.). c) După gradul de corelare cu oferta, cererea de servicii poate fi:

- cerere satisfăcută care în timpul manifestării pe piaţă întâlneşte o ofertă echivalentă atât din punct de vedere cantitativ cât şi structural;

- cerere nesatisfăcută care este reprezentată de acea nevoia socială pentru care în momentul manifestării pe piaţă nu există corespondenţă cu oferta de servicii.

Identificarea cererii nesatisfăcute prezintă o deosebită importanţă pentru întreprinzători, deoarece pe baza acesteia îşi pot fundamenta decizia de dezvoltare a afacerilor, oferind pe piaţă tocmai serviciile pentru care s-a manifestat cererea, dar pentru care pe piaţă nu s-a regăsit o ofertă echivalentă.

d) Din punctul de vedere al manifestării în timp, cererea de servicii poate fi:

- cerere constantă care se menţine relativ neschimbată pentru o perioadă de timp mai îndelungată (de exemplu: serviciile medicale pentru bolile cardiovasculare, serviciile de pază şi protecţie o unor obiective importante etc.);

- cerere descrescătoare care se manifestă în cazul serviciilor a căror intensitate a cererii a devenit inferioară serviciilor concurente sau serviciilor care satisfac aceleaşi nevoi, dar la un nivel superior (de exemplu: serviciile pentru repararea încălţămintei);

- cerere crescătoare care se manifestă în cazul serviciilor pentru care influenţa factorilor determinanţi are drept rezultat sporirea solicitărilor din partea consumatorilor (de exemplu: serviciile de creditare oferite de instituţiile bancare).

e) În funcţie de agentul economic care exprimă cererea de servicii, se deosebesc:

- cerere individuală care se manifestă din partea unui individ, întreprindere sau instituţie pentru un anumit serviciu;

- cerere agregată care reprezintă pe de o parte însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui serviciu într-o perioadă de timp şi pe de altă parte reprezintă ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea serviciilor.

3.3.4.2. Factori de influenţă ai cererii de servicii

Identificarea şi studierea factorilor de influenţă ai cererii de servicii reprezintă o etapă importantă în procesul complex de evaluare cantitativă şi calitativă a serviciilor. Rezultatele obţinute din acest demers ştiinţific constituie o bază în fundamentarea investiţiilor în acest domeniu, precum şi în fundamentarea politicilor de piaţă ale ofertanţilor de servicii. Factorii de influenţă ai cererii de servicii se pot grupa în două mari categorii: factori generali şi factori specifici [Zaharia, M., 2004].

86

3.3.4.2.1. Factori generali ai cererii de servicii

Din această categorie de factori ai cererii de servicii fac parte: tarifele practicate, veniturile consumatorului, tarifele serviciilor substituibile şi complementare, preferinţele consumatorului şi factorul timp.

a) Tarifele practicate constituie un factor puternic de influenţă al cererii de servicii, deoarece când tariful unui serviciu creşte, consumatorul va

cumpăra o cantitate mai mică din serviciul respectiv. Există două explicaţii pentru aceasta. În primul rând, alocând un tarif mai mare pentru un serviciu pe care înainte îl cumpăra cu mult mai puţin, va reduce vizibil o parte din venitul său. A doua situaţie intervine când consumatorul răspunde creşterii tarifului unui serviciu în strânsă legătură cu alte servicii, acesta trecând cu uşurinţă la înlocuirea serviciului respectiv cu un altul pe care îşi permite să îl plătească la acelaşi preţ pe care îl aloca serviciului anterior. În general se poate afirma că cererea pentru un serviciu este invers proporţională cu tariful, în condiţiile menţinerii unui nivel constant pentru ceilalţi factori. Modificările cererii de servicii în funcţie de tarifele practicate depind de:

- nivelul iniţial al tarifului;

- calitatea serviciului respectiv;

- raportul existent între calitatea şi tariful serviciului respectiv;

- elasticitatea cererii în raport cu tariful practicat. b) Veniturile consumatorului reprezintă un alt factor de influenţă a

cererii de servicii. În funcţie de evoluţia cererii, determinată de modificarea veniturilor consumatorului, serviciile pot fi:

- servicii normale, a căror cerere creşte sau scade în aceeaşi direcţie cu venitul consumatorului;

- servicii inferioare, a căror cerere evoluează în sens contrar veniturilor consumatorului.

Efectele influenţei veniturilor consumatorului asupra cererii de servicii poate fi diferit, în funcţie de mediul economico-social în care se manifestă cererea pentru un serviciu sau altul.

c) Tarifele serviciilor substituibile Serviciile substituibile sunt acele servicii care satisfac nevoi

similare. Dacă tariful la unul dintre servicii creşte are loc sporirea cererii la serviciul substituibil. În funcţie de gradul de substituibilitate, serviciile pot fi:

- perfect substituibile atunci când utilitatea serviciului substituit este aproximativ egală cu cea a substituentului;

- parţial substituibile atunci când substituirea se realizează doar într-o anumită proporţie.

Foarte important este să se cunoască disponibilitatea consumatorului de a substitui un serviciu cu altul.

d) Tarifele serviciilor complementare influenţează nivelul şi evoluţia cererii de servicii în sens contrar. Principala caracteristică a

87

serviciilor complementare se referă la manifestarea utilităţii serviciilor consumate împreună, iar creşterea tarifului la unul dintre servicii, diminuează consumul ambelor servicii. În funcţie de gradul de complementaritate serviciile pot fi: strict complementare, în cazul cărora gradul de complementaritate este apropiat de 1, şi parţial complementare, care au un grad de complementaritate diferit de 1.

e) Preferinţele consumatorului pentru un anumit serviciu influenţează direct evoluţia cererii, astfel, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un serviciu, cererea totală pentru acel serviciu va creşte. Preferinţele consumatorului pot fi identificate prin cercetări de marketing şi în general rămân constante pe perioade mai îndelungate de timp. Acest factor prezintă anumite valenţe:

- evidenţiază anumite aspecte calitative cu influenţe asupra cererii de servicii;

- stă la baza criteriilor de segmentare a ofertei de servicii;

- permite evaluarea cantitativă a cererii de servicii, desigur în urma unor analize complexe a restricţiilor de natură financiară, în principal.

f) Factorul timp este mai puţin important în evaluarea cererii de servicii, mai ales dacă avem în vedere simultaneitatea producţiei şi consumului. Acest factor prezintă interes doar în măsura necesităţii pregătirii necesităţii pregătirii producătorului pentru a fi capabil de a oferi un anumit serviciu.

3.3.4.2.2. Factori specifici de influenţă ai cererii de servicii

Sectorul terţiar este deosebit de vast şi prezintă un grad ridicat de complexitate. De aceea, concomitent cu acţiunea factorilor cu caracter general, cererea de servicii este influenţată şi de o serie de factori cu caracter specific. Specificitatea factorilor de influenţă se diferenţiază pe principalele categorii de servicii:

servicii prestate în special pentru populaţie; servicii prestate în special pentru întreprinderi; servicii internaţionale.

a) Factorii specifici cererii de servicii a populaţiei – din această categorie fac parte următorii factori: factorii demografici, factorii socio-culturali, raportul timp liber-venituri. Principalii factori demografici cu influenţă directă asupra structurii şi dinamicii cererii de servicii a populaţiei sunt:

numărul populaţiei; structura pe sexe şi pe grupe de vârstă a populaţiei; repartiţia teritorială a populaţiei, atât din punct de vedere

numeric cât şi al structurii pe sexe şi pe grupe de vârstă. Factorii demografici privind populaţia de până la 19 ani influenţează

în mod direct evoluţia serviciilor de educaţie şi de învăţământ, în special

88

primar, gimnazial şi liceal. La cealaltă extremă se regăseşte populaţia de vârsta a III-a care exercită o influenţă puternică asupra serviciilor de sănătate. Creşterea duratei medii de viaţă contribuie la creşterea cererii pentru serviciile turistice.

Dintre factorii socio-culturali ce influenţează cererea de servicii se evidenţiază schimbările sociale, urbanismul şi apartenenţa la un anumit mediu cultural ce dispune de tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi proprii.

Această influenţă se poate observa însă şi în sens contrar, deoarece şi serviciile pot influenţa evoluţia factorilor socio-culturali. De exemplu, dezvoltarea mijloacelor şi căilor de comunicaţie contribuie substanţial la creşterea şi diversificarea nevoilor consumatorilor de servicii.

Raportul timp liber-venituri influenţează evoluţia cantitativă şi structurală a cererii de servicii. În practică, în funcţie de raportul timp liber-venituri, consumatorii se pot afla în următoarele situaţii:

venituri mari şi timp liber limitat –situaţie specifică populaţiei de vârstă medie, care este preocupată în principal de activitatea profesională şi este mare consumatoare de servicii;

venituri mari şi timp liber – în această situaţie se regăseşte o mică categorie a populaţiei care este preocupată de petrecerea cât mai agreabilă a timpului liber (servicii turistice, servicii de divertisment etc);

venituri mici – situaţie specifică unei anumite categorii de consumatori, care sunt nevoiţi să renunţe la anumite servicii sau să le substituie. Aceşti consumatori contribuie la formarea cererii de servicii de primă necesitate.

b) Factorii specifici cererii de servicii pentru întreprinderi La identificarea şi analiza acestor factori de influenţă ai cererii de

servicii se impune cu necesitate cunoaşterea celor două elemente fundamentale ale mediului întreprinderii: mediul intern, care se află sub controlul direct al managementului întreprinderii şi mediul extern, cu cele două componente, micromediul şi macromediul. Complexitatea mediului intern reprezintă rezultatul efectelor tehnologiilor moderne asupra organizaţiei, de la mecanizare până la automatizare şi cibernetizare. Referitor la dinamismul mediului extern trebuie subliniat în mod deosebit aportul pe care l-au avut amplificarea concurenţei, forţa furnizorilor de bunuri şi servicii precum şi forţa clienţilor.

c) Factorii specifici cererii de servicii internaţionale - din cadrul acestei categorii de factori fac parte [Ioncică, M., 2002]:

- creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei;

- dezvoltarea şi liberalizarea comerţului cu bunuri;

- evoluţia progresului ştiinţific şi tehnic;

- expansiunea activităţii companiilor multinaţionale.

89

Creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale populaţiei au o influenţă puternică asupra serviciilor internaţionale, ca urmare a modificărilor preferinţelor şi a stilului de viaţă ale diverselor categorii de consumatori.

Dezvoltarea şi liberalizarea comerţului cu bunuri a determinat dezvoltarea serviciilor complementare (service, transport, asigurări, servicii bancare etc.).

Evoluţia progresului tehnico-ştiinţific a condus la amplificarea serviciilor privind transferul de tehnologie, serviciilor de inginerie şi informatică, a serviciilor de protecţie a informaţiilor.

Expansiunea activităţii companiilor multinaţionale are ca efecte dinamismul serviciilor de cercetare a pieţelor, creşterea serviciilor de telecomunicaţii, a serviciilor bancare etc. 3.3.4.3. Metode utilizate în studierea cererii de servicii În cele ce urmează se vor preciza principalele categorii de metode utilizate în studierea cererii de servicii a populaţiei, precum şi rezultatele unei analize a satisfacerii cererii populaţiei pentru servicii. Pentru studierea cererii de servicii există o paletă largă de metode, care de fapt şi-au dovedit valabilitatea şi în cazul bunurilor de consum. Spre deosebire de acestea, în cazul serviciilor dificultatea întâmpinată se referă la calitatea informaţiilor privind cererea de servicii, dificultate cauzată de complexitatea, diversitatea şi caracteristicile serviciilor. În funcţie de modalitatea de abordare şi modul de rezolvare, metodele de studiere a cererii de servicii se pot grupa astfel [Zaharia, M., 2004]:

- metode analitice;

- metode statistice;

- metode normative. Metodele analitice se bazează pe un instrumentar matematic, cu ajutorul căruia se obţin soluţii optime la diferitele obiective stabilite, în funcţie de valorile parametrilor avuţi în vedere. În cazul situaţiilor deosebit de complexe, în activitatea practică de studiere a cererii de servicii sunt utilizate tehnicile de simulare, care vor avea ca rezultat obţinerea mai multor soluţii corespunzătoare scenariilor. Metodele statistice sunt utilizate în analiza seriilor de date, ce caracterizează evoluţia cererii efective exprimate de consumatorii de servicii în anumite perioade de timp. Metodele normative se bazează pe utilizarea unor „norme” de consum determinate de regulă statistic. Aceste norme se referă la volumul cererii individuale şi/sau colective pentru o serie de servicii, de regulă de interes public, cum sunt serviciile de furnizare a energiei electrice şi termice, a gazului metan, precum şi serviciile de transport, poştă etc. În studierea cererii de servicii aceste metode nu sunt utilizate izolat, ci în funcţie de situaţiile concrete şi informaţiile disponibile sunt utilizate toate cele trei categorii de metode, acestea completându-se reciproc.

90

3.3.5. Oferta de servicii

Oferta de servicii, în termenii de bază economici, reprezintă cât de mult şi ce anume poate oferi piaţa serviciilor, o definiţie destul de simplă în aparenţă, dar cu multe implicaţii şi conotaţii de ordin economic pe piaţa de consum a serviciilor.

3.3.5.1. Categorii de oferte ale serviciilor

În literatura de specialitate se regăsesc două modalităţi de prezentare a ofertei de servicii: oferta individuală de servicii şi oferta agregată [Zaharia, M., 2004]. Oferta individuală reprezintă

- oferta de servicii la nivelul unui singur agent economic;

- cantităţile dintr-un serviciu pe care un agent economic le pune la dispoziţia clienţilor spre vânzare.

Pentru ca o întreprindere prestatoare de servicii să-şi formeze o ofertă de servicii trebuie îndeplinite mai multe condiţii:

disponibilitatea producerii unui anumit serviciu; orice agent economic are libertatea de a întreprinde sau nu, o afacere în domeniul serviciilor, şi ce anume;

capabilitatea întreprinderii de a produce un anumit serviciu, care necesită resurse umane cu o pregătire profesională de specialitate, resurse materiale, resurse informaţionale şi tehnologice, precum şi resurse financiare. În cele mai frecvente cazuri întreprinderea trebuie să facă dovada capabilităţii sale de a presta un anumit serviciu: brevet, autorizaţie, licenţă etc.;

management performant care să asigure recuperarea costurilor necesitate de producerea şi comercializarea serviciului din veniturile realizate din această activitate şi obţinerea de profit.

Oferta agregată

- reprezintă cantităţile totale de servicii puse la dispoziţia consumatorilor finali sau utilizatorilor la un moment dat;

- este constituită din ofertele individuale ale tuturor întreprinderilor prestatoare.

3.3.5.2. Particularităţi ale ofertei de servicii

Particularităţile ofertei de servicii rezultă din caracteristicile acestora. În cele ce urmează vor fi prezentate particularităţi ale ofertei, ce se regăsesc la majoritatea serviciilor. Netransferabilitatea ofertei derivă din nematerialitatea şi

nestocabilitatea serviciilor. Serviciile nefiind materiale şi stocabile, nici nu se pot transfera de pe o piaţă pe alta. De exemplu, serviciile hoteliere de cazare, nu se pot transfera în altă localitate unde cererea este mai mare sau invers, când cererea pentru cazare este foarte mare, peste numărul locurilor de cazare, nu se pot transfera astfel de servicii din alte localităţi.

91

Dificultatea protecţiei juridice a serviciului rezultă din nematerialitatea şi intangibilitatea unor servicii. Aceste două caracteristici ale serviciilor creează condiţiile de creştere a posibilităţilor de imitare ale acestora. Datorită nematerialităţii şi participării cumpărătorului la producerea serviciului, prestatorul poate foarte uşor să-şi particularizeze oferta, astfel încât atât teoretic cât şi practic există reale posibilităţi de a prezenta un alt serviciu. Protecţia juridică se limitează în astfel de cazuri la marcă. Implicarea consumatorului în producerea serviciului generează:

- producerea unor servicii personalizate, ceea ce poate crea dificultăţi pentru prestator;

- un sistem aparte de relaţii stabilite între prestator şi consumator, cu consecinţe benefice pentru ambele părţi;

În aceste condiţii prestatorul (servicii medicale, învăţământ etc.) are posibilitatea să valorifice relaţiile cu clienţii săi pentru întărirea relaţiilor cu aceştia, în scopul dobândirii, menţinerii şi chiar consolidării poziţiei pe piaţa serviciului respectiv.

Organizarea producţiei şi structurarea întreprinderii pornind de la consumator este determinată de:

- inseparabilitatea serviciului de prestator şi consumator;

- simultaneitatea producţiei şi consumului;

- nematerialitatea serviciului;

- nestocabilitatea serviciului;

- intensificarea concurenţei pe piaţa serviciilor; Persoana care oferă serviciul este cea mai importantă pentru client,

oferindu-i acestuia satisfacţia aşteptată.

Oferta de servicii este o ofertă potenţială, care devine reală numai în momentul consumului, fapt determinat de nestocabilitatea serviciului şi de simultaneitatea producţiei şi consumului serviciului.

3.3.5.3. Factori de influenţă ai ofertei de servicii

Oferta de servicii se află sub influenţa unui complex de factori cu acţiune concomitentă. Cei mai importanţi factori [Zaharia, M., 2004] dintre aceştia, sunt enumeraţi în continuare:

Volumul şi structura cererii influenţează oferta de servicii şi poate avea mai multe forme de manifestare.

Cererea nesatisfăcută, care pentru o perioadă de timp nu a regăsit o ofertă echivalentă. Important din acest punct de vedere este cunoaşterea atât cantitativă şi structurală, cât şi a localizării în timp şi spaţiu a cererii nesatisfăcute. Orientarea investitorilor pentru iniţierea şi dezvoltarea afacerilor în direcţia prestării serviciilor care au fost solicitate de către consumatori şi care nu au putut fi satisfăcute datorită lipsei ofertei, ar fi foarte benefică, atât pentru prestatori, care au toate şansele de a obţine profit, cât şi pentru consumatori, care îşi satisfac o nevoie socială.

92

Manifestarea cererii efective influenţează volumul ofertei pentru un anumit serviciu, dar şi tarifele percepute de prestatorii care activează pe piaţa respectivă.

Cererea potenţială reprezintă un factor de influenţă deosebit de important a ofertei de servicii. Pentru ca cererea potenţială să fie transformată în cerere efectivă, se impune cunoaşterea elementelor constitutive ale cererii potenţiale, precum şi a cauzelor pentru care nevoia socială nu s-a exprimat într-o astfel de cerere. Printre aceste cauze, se pot enumera: lipsa mijloacelor financiare, inexistenţa ofertanţilor de servicii care constituie obiectul nevoii sociale, calitatea serviciilor, tarifele acestora, raportul preţ-calitate etc.

Creşterea volumului şi diversificării cererii efective de servicii se poate realiza prin:

- reducerea tarifelor;

- îmbunătăţirea raportul calitate – preţ;

- creşterea numărului de prestatori;

- informarea permanentă a consumatorilor privind oferta de servicii.

Costurile de producţie reprezintă un factor deosebit de important mai ales pentru debutul unei afaceri în domeniul serviciilor (de exemplu, în telecomunicaţii, cabinete stomatologice, saloane de coafură-cosmetică etc.). Există însă şi servicii pentru care costurile de producţie nu prezintă o asemenea importanţă (de exemplu, serviciile de consultanţă, traduceri etc.).

Tariful de piaţă al serviciului constituie un factor de influenţă a ofertei de servicii şi prezintă o serie de particularităţi determinate de caracteristicile serviciilor. De regulă, tariful unui serviciu este determinat în cea mai mare proporţie de către consumator. Rezultatul confruntării cererii cu oferta este mai puţin determinant şi această situaţie îl avantajează pe consumator.

Simultaneitatea producţiei şi consumului unor servicii conduce în cele mai frecvente cazuri la constituirea unui monopol sau oligopol. Această particularitate a tarifului serviciilor îl dezavantajează foarte puternic pe consumator.

Cantitatea oferită se referă, de fapt, la volumul unui anumit serviciu pe care prestatorii sunt dispuşi să o pună la dispoziţia consumatorului în momentul primirii unui anumit preţ. Astfel, elementul esenţial în determinarea ofertei îl reprezintă corelaţia dintre preţ şi cantitatea dintr-un serviciu oferită pe piaţă.

Ţinta ofertanţilor de servicii o reprezintă câştigarea celor mai mari profituri posibile. Ei vor presta orice serviciu care este profitabil.

Relaţia dintre cantitatea oferită şi preţ este exprimată prin legea ofertei, potrivit căreia cantitatea din orice produs pe care o firmă o va produce şi o va oferi spre vânzare este în relaţie pozitivă cu preţul produsului, adică va creşte când preţul produsului creşte şi scade când preţul produsului scade.

93

1.3.2. Scurt istoric al comerţului

Un aspect deosebit de important în analiza tarifului, ca factor de influenţă a ofertei, se referă la elasticitatea ofertei în funcţie de tarif (EQ/T). Elasticitatea ofertei evidenţiază în ce măsură cantitatea de servicii oferită răspunde modificării de tarif intervenite pe piaţa de consum.

De-a lungul timpului, economiştii au dezvoltat o măsură numerică a fenomenului de elasticitate, cunoscută sub denumirea de coeficient de elasticitate, pentru a exprima cât mai clar gradul diferit de răspuns al prestatorilor la schimbările de tarif (preţ) ale diferitelor servicii (produse). Oferta se poate găsi în următoarele situaţii: ofertă elastică şi ofertă inelastică.

Oferta elastică intervine în momentul în care modificarea cantităţii oferite este mai mare decât modificarea tarifului. Firmele sunt dispuse să crească producţia de servicii destul de repede în momentul în care tarifele cresc. În acest punct, ele trebuie să dispună de forţă de muncă disponibilă dar şi de maşini, utilaje aflate în număr suficient de mare şi în bune condiţii.

Oferta inelastică este întâlnită în situaţiile în care modificarea procentuală a cantităţii oferite are loc într-un procent mai scăzut decât modificarea procentuală a tarifului. La o scădere a tarifului firmele sunt dispuse să îşi micşoreze cantitatea de servicii oferită.

Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de tarif se calculează cu următoarea formulă, cu ajutorul căreia putem interpreta şi analiza cât de sensibilă este modificarea ofertei unui anumit serviciu la o modificare procentuală a tarifului:

Q

T

T

Q

T

T

Q

Q

T

T

Q

Q

T

Q

TQEC :

%

%

unde: T

QEC reprezintă coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de

tarif;

T

T1

T2

Q Q2 Q1

Curba ofertei

Fig. 3.1. – Corelaţia dintre ofertă şi tarif

94

ΔQ reprezintă modificarea ofertei de servicii; Q reprezintă cantitatea ofertei de servicii; ΔT reprezintă modificarea tarifului serviciului; T reprezintă tariful serviciului. Astfel, în cazul ofertei, putem întâlni următoarele situaţii:

dacă EQ/P > 1, oferta este elastică, adică se modifică în acelaşi sens cu tariful, dar mai intens (cu alte cuvinte oferta este sensibilă la modificările de preţ); cu cât elasticitatea ofertei este mai mare, cu atât prestatorii de servicii sunt mai sensibili la modificările de tarif;

dacă EQ/P = 1, oferta este unitară, adică se modifică în acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi intensitate;

dacă EQ/P <1>0 oferta este inelastică adică se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent (oferta nu este sensibilă la modificările care intervin la tariful serviciului). De regulă, în cazul serviciilor, coeficientul de elasticitate a ofertei de

servicii este supraunitar în raport cu tarifele şi negativ în raport cu veniturile.

Tariful şi cantitatea serviciilor substituibile reprezintă alţi factori cu influenţă puternică asupra ofertei de servicii. Serviciile substituibile sunt acele servicii care satisfac aceleaşi categorii de nevoi şi care pot fi înlocuite

cu alte servicii (de exemplu dacă un consumator doreşte să se deplaseze dintr-o localitate în alta, acesta poate apela la serviciile unei firme de transport feroviar, la serviciile unei firme de transport aerian sau la serviciile unei firme de transport rutier). De asemenea şi produsele substituibile pot contribui substanţial la satisfacerea cererii pentru bunuri care pot fi oferite direct prin procesul de producţie industrială sau prin prestarea de servicii (de exemplu, confecţiile, ca rezultat al industriei uşoare sau ca rezultat al prestării unui serviciu la comandă). Aceste două categorii de bunuri se găsesc în raporturi de concurenţă şi influenţează oferta de servicii în sens contrar.

Preţurile şi cantităţile de servicii complementare determină o influenţă directă asupra ofertei serviciilor. Această influenţă poate fi pozitivă sau negativă. De exemplu, un hotel, pe lângă serviciile de cazare şi masă poate oferi şi diverse servicii complementare, cum ar fi: închirierea unor săli de conferinţe, transport, servicii de curierat, servicii de vânzare de suveniruri. Astfel, cu cât cantitatea de servicii complementare este mai mare, oferta de servicii va fi mai bogată. De asemenea, este cunoscut faptul că, cu cât preţul serviciilor de cazare este mai mic şi oferta de servicii complementare va fi mai redusă. De exemplu, o cantitate redusă de bunuri de uz îndelungat necesită dezvoltarea serviciilor de service, iar o ofertă bogată de astfel de bunuri şi la preţuri accesibile populaţiei poate avea efecte negative asupra nivelului ofertei de servicii de service. Serviciile complementare pot influenţa oferta de servicii pe măsura instaurării şi generalizării unor raporturi de asociere.

95

Taxele, impozitele şi subvenţiile au şi ele o influenţează semnificativă asupra ofertei de servicii. Astfel, creşterea taxelor va conduce la micşorarea ofertei de servicii în schimb reducerea acestora va contribui substanţial la creşterea ofertei de servicii. De asemenea, majorările sau micşorările subvenţiilor determină modificări ale ofertei de servicii în acelaşi sens.

Numărul prestatorilor de servicii reprezintă un alt factor care influenţează oferta de servicii. În funcţie de numărul prestatorilor existenţi pe o piaţă, se creează diferitele tipuri de concurenţă, de la monopol la concurenţa perfectă. Pentru a putea face o analiză cât mai bună a numărului de ofertanţi, se recomandă ca aceasta să nu fie efectuată pe ansamblul pieţei serviciilor, fiind necesară o analiză pentru fiecare categorie de servicii oferite, în scopul reflectării oportunităţilor de afaceri în domeniul serviciilor şi satisfacerii cât mai deplin a nevoilor consumatorilor.

Factorul timp îndeplineşte un rol mai puţin important în raportul dintre cererea şi oferta de servicii, dacă se are în vedere faptul că, în general, serviciile se consumă în momentul producerii lor. Cu toate acestea, factorul timp prezintă importanţă mai ales pentru acele categorii de servicii care necesită pregătirea prestatorului cu mult timp înainte de a presta serviciul. Desigur, prezentarea acestor factori de influenţă a ofertei de servicii are un caracter general, urmând ca în funcţie de specificul fiecărei categorii de servicii să se cunoască şi să se analizeze şi alţi factori, în vederea creării posibilităţilor de dezvoltare a afacerilor în acest domeniu şi de satisfacere a nevoilor populaţiei.

3.3.5.4. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii

Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au fost marcate de o serie de tendinţe în evoluţia ofertei de servicii [Iomcică, M., 2002]: creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta

celorlalte sectoare; asocierea respectiv disocierea ofertei de bunuri şi de servicii; creşterea rolului şi importanţei calităţii în domeniul serviciilor; dinamici diferenţiate pe categorii de servicii.

Creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare reprezintă o tendinţă înregistrată atât pe piaţa românească cât şi pe piaţa internaţională. Dezvoltarea sectorului terţiar a fost favorizată de dezvoltarea economiei în ansamblu, care a avut efecte pozitive asupra nivelului de trai, ceea ce a determinat în final apariţia şi diversificarea nevoii sociale pentru servicii.

Această tendinţă este susţinută de:

- creşterea ponderii populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în România;

- creşterea ponderii serviciilor la crearea produsului intern brut în România;

96

- tendinţa de creştere a contribuţiei serviciilor la realizarea valorii adăugate brute (vezi punctul 2.2. din capitolul 2);

Asocierea respectiv disocierea ofertei de bunuri şi de servicii prezintă tendinţe contradictorii în prezent, dar datorită desfăşurării şi dinamismului fenomenelor economico-sociale din prezent, aceste tendinţe sunt considerate normale. Această stare de fapt se datorează:

- intensificării pătrunderii progresului tehnic în toate domeniile societăţii;

- creşterii nivelului de trai şi respectiv a calităţii vieţii;

- diversificării nevoilor sociale. Tendinţa de disociere a ofertei de servicii de oferta de bunuri se

manifestă:

- între oferta de servicii şi oferta de bunuri, de exemplu serviciul de software se vindea împreună cu calculatorul, însă în prezent, acest serviciu se produce şi se comercializează separat, devenind chiar o activitate distinctă;

- în interiorul ofertei de serviciu, de exemplu, dezvoltarea serviciilor de catering în cadrul serviciilor de alimentaţie publică.

Tendinţa de asociere s-a remarcat şi a fost determinată de raporturile de complementaritate dintre bunuri şi servicii, şi numai dintre servicii:

- oferta dintre bunuri şi servicii: de exemplu, transportul, montarea, efectuarea serviciilor de întreţinere în perioada de garanţie şi postgaranţie;

- în interiorul ofertei de servicii: de exemplu, decorarea locuinţei, zugrăvit, montat faianţa, aer condiţionat sau producerea de mobilier nou, etc.

Creşterea rolului şi importanţei calităţii serviciilor devine un obiectiv esenţial în cadrul oricărei economii de piaţă. Pe o piaţă competitivă, în care firmele se întrec în produse, servicii şi preţuri, calitatea constituie una dintre condiţiile necesare câştigării unui avantaj competitiv. Dacă vor primi calitatea aşteptată, consumatorii îşi vor arata loialitatea lor apelând în mod repetat la serviciile aceluiaşi prestator sau recomandând serviciile acestuia rudelor şi prietenilor. De asemenea, concurenţa puternică îi va determina pe prestatorii de servicii să adopte o atitudine de conectare şi adaptare la mediul economico-social, aflat într-un permanent dinamism.

Dinamici diferenţiate pe categorii de servicii – din analiza dinamicii produsului intern brut pe categorii de resurse în anul 2004 faţă de anul 1998 s-au înregistrat următoarele: intermedieri financiare 146,8%, tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor 144,8%, comerţ 142,3%, transport, depozitare şi comunicaţii 127,9%, administraţie publică şi apărare 124,0%, învăţământ 113,4%.

3.3.6. Preţurile de consum ale serviciilor

Nivelul preţurilor de consum ale serviciilor este rezultatul unei operaţiuni deosebit de complexe şi dificile datorită diversităţii serviciilor (categorii, clase etc.), simultaneităţii producerii şi consumului serviciilor, etc. În literatura de specialitate sunt recunoscute mai multe metode

97

cantitative de stabilire a tarifelor serviciilor pe pieţe cu concurenţă imperfectă [Zaharia, M., 2004]:

Metoda marjei de profit adăugată la costuri – este cea mai simplă metodă şi oferă cele mai reduse garanţii producătorului; profitul realizat este egal cu profitul planificat şi nu se ţine cont de cumpărătorul potenţial, de cerinţele sau de posibilităţile financiare ale acestuia;

Metoda pragului de rentabilitate – porneşte de la ipoteza unui asemenea tarif, astfel încât veniturile realizate din prestarea unui anumit volum de servicii să fie egală cu valoarea costurilor; această metodă se poate aplica în două proceduri:

determinarea producţiei minime care, la un tarif dat, asigură o activitate rentabilă;

determinarea tarifului minim, care pentru o anumită producţie, asigură rentabilitatea activităţii.

Metoda costului marginal egal cu venitul marginal – reprezintă o metodă apropiată de cea care se utilizează pe o piaţă liberă şi se aplică cel mai bine în condiţiile în care producătorul deţine pe piaţă o poziţie relativ monopolistă. Spre deosebire de celelalte metode, aceasta ţine seama atât de comportamentul consumatorului cât şi de cel al producătorului.

Indicii preţurilor de consum ai serviciilor În perioada 2005-2010, preţurile de consum pe ansamblul bunurilor şi serviciilor au înregistrat o tendinţă de oscilatorie, de la 109,0% în anul 2005, la 106,6% în anul 2006, 107,8% în anul 2008 la 106,1% în anul 2010. Aceeaşi tendinţă de scădere a indicilor preţurilor de consum s-a constatat şi în cazul serviciilor, de la 110,5% la 104,8%. Din analiză rezultă că în cazul serviciilor, preţurile de consum au înregistrat dinamici superioare bunurilor de consum.

98

Tabel nr 3.1. Indicii preţurilor de consum, pentru principalele grupe de mărfuri şi servicii

Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2005, pag. 399, 2008, pag. 459

3.3.7. Conjunctura serviciilor

Ancheta de conjunctură în servicii se bazează pe estimările managerilor de întreprinderi, cu privire la tendinţa de evoluţie a activităţii economice. Ancheta s-a efectuat pe un eşantion de 1093 agenţi economici, reprezentativ pe ansamblul sectorului. Mărimea eşantionului a fost stabilită astfel încât eroarea de estimare maxim admisă este ±5% pe total sector. S-a utilizat sondajul stratificat simplu aleator, iar variabilele de stratificare sunt activitatea şi mărimea întreprinderii. Pentru obţinerea rezultatelor agregate, răspunsurile întreprinderilor sunt ponderate cu variabila de selecţie, respectiv cifra de afaceri. Proporţia alternative lor de evoluţie (creştere, stabilitate, scădere) reprezintă ponderea întreprinderilor (care au ales alternativa respectivă) în volumul de activitate al sectorului. Diferenţa procentuală între alternative le extreme (% creştere - % scădere) constituie soldul conjunctural, care exprimă tendinţa de evoluţie a indicatorilor faţă de perioada de referinţă. Anchetele de conjunctură sunt realizate în cofinanţare, cu contribuţia Comisiei Europene - DGECF1N (Bruxelles).

Conform estimărilor din luna ianuarie 2007, cererea de servicii (cifra de afaceri) va cunoaşte pentru următoarele trei luni, o tendinţă de stabilitate pe ansamblul sectorului (sold conjunctural +4%). De asemenea, se estimează o stabilitate şi a numărului de salariaţi (+6%). După opinia managerilor, preţurile de vânzare sau facturare va înregistra o creştere în următoarele trei luni (sold conjunctural +25%).

2005 2006 2007 2008 2009 2010Total 109,0 106,6 104,8 107,8 105,6 106,1Mărfuri alimentare

106,1 103,8 103,9 109,2 103,3 102,3

Mărfuri nealimentare

111,3 108,5 105,0 106,4 106,2 109,8

Servicii 110,5 108,2 106,6 108,6 109,0 104,8Apă, canal, salubritate

125,8 123,1 115,8 111,8 114,4 113,7

Îngrijire medicală

113,9 109,8 106,4 106,5 105,9 103,7

Igienă şi cosmetică

114,1 108,2 108,3 110,4 104,7 102,7

Transport urban 121,0 111,9 105,4 109,5 107,7 105,8Transport inter-urban

117,0 110,1 108,8 109,5 104,4 102,9

Servicii poştale 130,8 103,1 109,7 125,4 101,3 101,0Restaurant, cafenele,cantine

110,2 107,2 105,8 106,3 105,3 102,6

99

Tabelul nr. 3.2. Realizări şi estimări în luna ianuarie 2007%, serii neajustate

Sursa: I.N.S., Ancheta conjuncturală în servicii nr. 1/2009, pag 2

În estimarea creşterii cererii de servicii în următoarele trei luni, pe

primul loc se află sectorul de eliminare a deşeurilor şi a apelor uzate (divizia

90, sold conjunctural + 47%), activităţi ale agenţiilor de voiaj şi a tur-

operatorilor, activităţi de asistenţă turistică (grupa 63.3, sold conjunctural

+10%), urmate de transporturi (diviziunile 60-62, sold conjunctural +1%).

Preţurile de facturare a prestărilor va creşte în următoarele trei luni.

Cele mai semnificative creşteri se semnalează în sectorul de eliminare a

deşeurilor şi a apelor uzate (sold conjunctural +40%), hoteluri şi restaurante

(sold conjunctural +27%), transporturi (sold conjunctural +24%).

Ramuri ale sectorului de servicii

Apreciereasituaţiei

economice

Apreciereacererii de servicii

Apreciereanumărului

de salariaţi

Estimarea cererii

de servicii în

urm. 3 luni

Estimareanr. de

salariaţi în urm. 3

luni

Estimareapreţurilor

în urm.3 luni

Total 10 4 4 4 6 25 Hoteluri şi

restaurante (55) -5 -15 -18 -19 -17 27

Transporturi terestre (60-62)

11 6 7 1 8 24

Activităţi anexe şi auxiliare de transport, activ. ale ag. de turism (63.3)

1 -7 -9 10 -1 -19

Închirierea maşinilor şi echipamentelor fără operator (71)

-5 -11 -9 -1 0 -5

Informatică şi activităţi conexe (72)

5 7 -5 0 -2 21

Cercetare-dezvoltare (73)

3 0 -14 -22 -28 1

Alte activ. de servicii prestate în princ. întreprinderilor (74)

4 -2 -2 -11 -3 22

Selecţia şi plasarea forţei de muncă (74.5)

28 -35 -11 37 -40 6

Eliminarea deşeuri lor şi a apelor uzate, etc. (90)

14 17 4 47 -14 40

100

Din analiza conjuncturală a evoluţiei cererii de servicii, după

mărimea întreprinderii, tendinţe de creştere mai pronunţate se înregistrează

la întreprinderile mari (cu 500 salariaţi şi peste) care au un sold conjunctural

de +51% şi la întreprinderile mici (sold conjunctural -16%).

La toţi indicatorii urmăriţi, întreprinderile cu 500 de salariaţi şi peste

s-au constatat solduri conjuncturale pozitive, deci aprecieri pozitive, tendinţe

de creştere privind tendinţele evenimentelor urmărite (aprecierea situaţiei

economice +50%, aprecierea numărului de salariaţi +44%, estimarea cererii

de servicii în următoarele 3 luni +48%, estimarea numărului de salariaţi în

următoarele 3 luni +43%, estimarea preţurilor în următoarele 3 luni +53%).

Tabel nr. 3.3. Evoluţia activităţii din sectorul de servicii, pe grupe de salariaţi, în trimestrul I/2009

- solduri conjuncturale - %, serii neajustate

Ramuri ale

sectorului de

servicii

Apreciereasituaţiei

economice

Apreciereacererii de servicii

Apreciereanumărului de salariaţi

Estimarea cererii

de servicii în

urm. 3 luni

Estimarea nr. de

salariaţi în urm. 3

luni

Estimarea preţurilor în urm.3

luni

Total 10 4 4 4 6 25 1-49 salariaţi 50-249 salariaţi 250-499 salariaţi 500 salariaţi şi peste

-8 -8 17

50

-16 -17 18

51

-11 -6

-40

44

-23 -4 -3

48

-10 -11 9

43

15 6

34

53


Principalele cauze care afectează derularea corespunzătoare a activităţii de servicii la întreprinderile mici, cu un număr cuprins între 1-49 salariaţi sunt:

- cererea insuficienţă (54%);

- probleme financiare (30%);

- lipsa spaţiului sau a echipamentelor (2%);

- lipsa forţei de muncă (3%);

- alte cauze (13%). Managerii întreprinderilor mijlocii (50-249 salariaţi), apreciază că

prin specificul activităţii de servicii, există anumiţi factori care restricţionează activitatea acestui sector:

- cererea insuficientă (46%);

- probleme financiare (28%);

101

- lipsa spaţiului sau a echipamentelor (5%);

- alte cauze (18%). Indicatorul de confidenţă reprezintă media aritmetică a soldurilor conjuncturale pentru următoarele trei componente: aprecierea situaţiei economice, aprecierea şi estimarea cererii de servicii.

Tabel nr. 3.4. Indicatorul de confidenţă pentru ţările Uniunii Europene,a celor din zona de influenţă euro şi pentru Bulgaria,

România) %, serii neajustate

Indicatorul

de confidenţă Începând cu data de

01/1990 2005 2009

Minim Media Maxim

04 05 06 07 08 09 10 11 12 01 Val. Data Val. Data

UE -28 01/09 12 33 03/98 6 6 7 0 -2 -4 -10 18 -23 -28

Zona Euro -22 01/09 12 35 03/98 7 8 9 1 1 0 -7 -12 -17 -22

Bulgaria România

6 5

01/0906/06

31 25

48 57

03/0706/04

3925

3822

3420

3417

3817

3822

3823

3413

8 9

6 8


Indicatorul de confidenţă mediu pentru România are valori superioare faţă de mărimile realizate pentru ţările Uniunii Europene şi a celor din zona de influenţă Euro, ceea ce indică o situaţie negativă. Cu toate că indicatorul de confidenţă mediu pentru România este de 25, iar cel al Bulgariei 31, această comparaţie este defavorabilă României deoarece media realizată s-a obţinut prin solduri conjuncturale aflate într-un interval foarte larg (5 şi 57), ceea ce denotă opinii foarte variate datorită complexităţii şi dificultăţilor întâmpinate în activitatea practică. În cazul Bulgariei, acest interval este mai restrâns (6-48).

102

3.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război

mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80 ai secolului trecut, odată cu globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai “expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri.

Globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea. Producţia internaţională are mai multe dimensiuni. Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel:

Valoarea producţiei realizate de societăţile transnaţionale; Fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în procesul de globalizare al

producţiei; Cercetarea-dezvoltarea constituie secretul succesului în procesul de globalizare; Globalizarea producţiei generează oportunităţi de angajare, ceea ce constituie un aspect

pozitiv pentru economia ţărilor gazdă, mai ales atunci când este vorba de ţări care se confruntă cu grave probleme ale şomajului;

Comerţul internaţional, în calitate de componentă a procesului de globalizare, este stimulat de producţia globală, ca urmare a schimburilor comerciale pe care le generează societăţile transnaţionale.

Revoluţia informaţională a fost cea care a impulsionat procesul de globalizare. Globalizarea înseamnă, însă, şi multe oportunităţi:

Mobilitatea capitalurilor Internaţionalizarea producţiei, liberă circulaţie a mărfurilor Sporirea concurenţei

Principalele caracteristici ale pieţei serviciilor sunt: diversitatea, includerea doar a serviciilor marfă, dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica pieţei. Particularităţile pieţei serviciilor rezultate din modul de manifestare a concurenţei enumerăm: neomogenitatea majorităţii serviciilor; afectarea atomicităţii; existenţa unor bariere la pătrunderea (lansarea) pe piaţă; limitarea transparenţei.

Consumatorul se manifestă pe piaţă în calitate de agent al cererii. El este cel care beneficiază de serviciile achiziţionate pentru a le utiliza în scopul satisfacerii necesităţilor sale.

Factori generali ai cererii de servicii sunt: Tarifele practicate Veniturile consumatorului Tarifele serviciilor substituibile

Tarifele serviciilor complementare Preferinţele consumatorului

103

Factorii specifici: factorii demografici, factorii socio-culturali, raportul timp liber-venituri. Raportul timp liber-venituri influenţează evoluţia cantitativă şi structurală a cererii de

servicii. În practică, în funcţie de raportul timp liber-venituri, consumatorii se pot afla în următoarele situaţii:

venituri mari şi timp liber limitat –situaţie specifică populaţiei de vârstă medie, care este preocupată în principal de activitatea profesională şi este mare consumatoare de servicii;

venituri mari şi timp liber – în această situaţie se regăseşte o mică categorie a populaţiei care este preocupată de petrecerea cât mai agreabilă a timpului liber (servicii turistice, servicii de divertisment etc.);

venituri mici – situaţie specifică unei anumite categorii de consumatori, care sunt nevoiţi să renunţe la anumite servicii sau să le substituie. Aceşti consumatori contribuie la formarea cererii de servicii de primă necesitate. În funcţie de modalitatea de abordare şi modul de rezolvare, metodele de studiere a cererii de servicii se pot grupa astfel:

- metode analitice;

- metode statistice;

- metode normative. Particularităţi ale ofertei de servicii: o Netransferabilitatea ofertei o Dificultatea protecţiei juridice a serviciului o Implicarea consumatorului în producerea serviciului o Organizarea producţiei şi structurarea întreprinderii pornind de la consumator o Oferta de servicii este o ofertă potenţială

Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii: creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare; asocierea respectiv disocierea ofertei de bunuri şi de servicii; creşterea rolului şi importanţei calităţii în domeniul serviciilor; dinamici diferenţiate pe categorii de servicii.


globalizarea pieţelor; caracteristici ale pieţei serviciilor; particularităţi ale pieţei serviciilor; restricţii de natură birocratică; restricţii de natură economică; factori de influenţă ai cererii de servicii; particularităţi ai ofertei de servicii; factori de influenţă ai ofertei de servicii; conjunctura serviciilor

104

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt principalele caracteristici ale pieţei serviciilor? 2. Care sunt particularităţile pieţei serviciilor? 3. Care sunt restricţiile de natură birocratică privind pătrunderea pe piaţa serviciilor? 4. Care sunt restricţiile de natură economică privind pătrunderea pe piaţa serviciilor? 5. Care sunt formele de manifestare a cererii de servicii? 6. Care sunt factorii generali de influenţă ai cererii de servicii? 7. Care sunt factorii specifici de influenţă ai cererii de servicii? 8. Care sunt principalele metode de studiere a cererii de servicii? 9. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru formarea ofertei de servicii? 10. Care sunt particularităţile ofertei de servicii? 11. Care sunt factorii de influenţă a ofertei de servicii? 12. Care sunt principalele tendinţe în evoluţia ofertei de servicii?

13. Corelaţia dintre preţurile serviciilor şi preţurile bunurilor de consum; 14. Perspectiva ponderii cheltuielilor cu plata serviciilor; 15. Relaţia timp liber – venituri şi cererea de servicii;


1. Fenomenele care marchează evoluţia pieţei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul:

a) globalizării; b) crizei energetice; c) dezvoltării culturale; d) evoluţiei dinamice a progresului tehnic.

2. Pe lângă efectele negative, globalizarea înseamnă însă şi multe oportunităţi. Marcaţi varianta falsă: a) mobilizarea capitalurilor şi internaţionalizarea producţiei; b) libera circulaţie a mărfurilor; c) sporirea concurenţei; d) intensificarea colonialismului corporatist.

105

3. Piaţa serviciilor nu se caracterizează prin: a) omogenitate; b) diversitate; c) includerea numai a serviciilor marfă; d) dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica.

4. Printre restricţiile de natură birocratică impuse la lansarea pe piaţă a unor servicii nu se regăsesc: a) capitalul minim foarte mare; b) licenţa de emisie; c) licenţa de distribuţie; d) autorizarea sau acreditarea.

5. Veniturile consumatorului reprezintă un factor de influenţă a cererii de servicii cu caracter: a) specific; b) general; c) obiectiv; d) subiectiv.

6. Oferta de servicii este o ofertă: a) efectivă; b) frecventă; c) potenţială; d) ocazională.

7. În procesul globalizării, producţia industrială are mai multe dimensiuni. Marcaţi caracteristica falsă: a) valoarea producţiei realizată de societăţile transnaţionale; b) fluxurile tehnologice joacă un rol important; c) creşterea populaţiei urbane; d) cercetarea-dezvoltarea constituie secretul succesului.

8. Într-o economie de piaţă, creşterea rolului şi importanţei calităţii serviciilor devine un obiectiv:

a) esenţial; b) important; c) indiferent; d) neînsemnat.

9. Metoda pragului de rentabilitate, ca metodă de stabilire a tarifelor de consum a serviciilor, porneşte de la ipoteza:

a) profitul realizat este egal cu cel planificat; b) să fie cea mai simplă metodă; c) veniturile realizate din prestarea unui anumit volum de servicii să fie egală cu valoarea

costurilor; d) producătorul să deţină pe piaţa o poziţie relativ monopolistă.

10. Metoda pragului de rentabilitate ca metoda de stabilire a tarifelor serviciilor pe piaţa cu concurenţă imperfectă, se poate aplica prin procedeele:

a) determinarea nivelului cererii de servicii a populaţiei; b) determinarea producţiei minime şi determinarea tarifului minim; c) cercetarea cererii nesatisfăcute de servicii a populaţiei; d) cercetarea cererii de servicii a întreprinderilor.

106


4) Ionaşcu Viorica, Pavel Camelia, Economia serviciilor, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009.

5) Ioncică Maria, Minciu Rodica, Stănciulescu Gabriela, Economia serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1996.


107

Unitatea de învăţare 4 SERVICII DE PIAŢĂ

Cuprins


4.3.1. Definirea şi structura serviciilor de piaţă 4.3.2. Servicii de piaţă pentru populaţie 4.3.2.1. Conţinutul şi structura serviciilor de piaţă pentru populaţie

4.3.2.2. Nivelul de dezvoltare, dinamică şi structura pe activităţi a serviciilor de piaţă pentru populaţie

4.3.3. Servicii de piaţă pentru întreprinderi 4.4. Îndrumar pentru autoverificare

4.1. Introducere

Serviciile au devenit un sector important al economie mondiale, în continuă creştere, înglobând cea mai mare parte a forţei de muncă în ţările dezvoltate.

Transformările majore în cea ce priveşte structura sectorială a economiilor ţărilor est europene, corelate cu creşterea P.I.B., cu creşterea numărului de locuri de muncă, precum şi cu intensificarea comerţului internaţional, au determinat o evoluţie semnificativă a sectorului de servicii în aceste ţări, persistând, totuşi, diferenţele faţă de ţările dezvoltate, precum şi între diversele ţări în tranziţie, în ceea ce priveşte rolul şi performanţele sectorului de servicii.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea conceptului de servicii de piaţă; - identificarea principalelor categorii de servicii de piaţă; - identificarea categoriilor de servicii de piaţă, prestate în principal

pentru populaţie; - identificarea categoriilor de servicii de piaţă, prestate în principal

pentru întreprinderi; - stabilirea nivelului de dezvoltare, dinamică şi structură a

serviciilor de piaţă pentru populaţie; - stabilirea nivelului de dezvoltare, dinamică şi structură a

serviciilor pentru întreprinderi.

108

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să definească conceptele de servicii de piaţă; – studenţii vor cunoaşte principalele categorii de servicii de piaţă; – studenţii vor putea identifica rolul şi importanţa serviciilor de

piaţă în creşterea calităţii vieţii.



4.3.1. Definirea şi structura serviciilor de piaţă

Serviciile de piaţă reprezintă activităţi care fac obiectul vânzării şi cumpărării pe piaţă, indiferent de momentul plăţii, tipul de preţ practicat (preţ de vânzare, tarif etc.) şi modalităţile de încasare. Activităţile de servicii de piaţă cuprind: servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie; servicii de piaţă prestate în principal pentru operatorii economici; servicii de transporturi, depozitare şi comunicaţii.

Categorii de servicii conform

Acordul general asupra tarifelor şi comerţului (GATT)

I. Servicii de afaceri A. Servicii profesionale

a) Servicii juridice b) Servicii de înregistrări, revizii şi contabilitate c) Servicii de percepere de impozite d) Servicii de arhitectură e) Servicii de engineering f) Servicii de engineering integrat g) Servicii de proiectare urbană şi de arhitectură peisagistică h) Servicii medicale şi dentare i) Servicii veterinare j) Servicii practicate de moaşe, surori, fizio-terapeuţi şi

personal paramedical k) Altele

B. Servicii de calcul electronic şi legate de computere a) Servicii de consultanţă legate de instalarea de echipamente

de calcul electronic b) Servicii de implementare de software c) Servicii de procesare de date d) Servicii de bază de date e) Altele

109

C. Servicii de cercetare-dezvoltare a) Servicii de cercetare şi dezvoltare în ştiinţe naturale b) Servicii de cercetare şi dezvoltare în ştiinţe sociale şi

umaniste c) Serviciu de cercetare şi dezvoltare interdisciplinară

D. Servicii de agenţii imobiliare a) Implicând proprietatea personală sau închiriată b) Pe bază de contract sau taxe (onorariu)

E. Servicii de închiriere fără operatori a) Legate de vapoare (nave) b) Legate de aparate de zbor c) Legate de alte echipamente de transport d) Asociate cu alte maşini şi echipamente e) Altele

F. Alte servicii de afaceri a) Servicii de publicitate b) Servicii legate de cercetarea pieţei şi sondarea opiniei

publice c) Servicii de management-consulting d) Servicii legate de consultanţa-management e) Servicii de testare tehnică şi de analiză f) Servicii ocazionate de agricultură, vânătoare şi silvicultură g) Servicii ocazionate de pescuit h) Servicii ocazionate de minerit i) Servicii ocazionate de industria prelucrătoare j) Servicii ocazionate de distribuţia de energie k) Servicii de plasament şi oferte de personal l) Anchetă şi siguranţă (securitate) m) Servicii asociate consulting-ului tehnic şi ştiinţific n) Întreţinerea şi repararea echipamentului (nu include navele

maritime, aparatele de zbor, sau alte echipamente de transport

o) Servicii de curăţenie pentru clădiri p) Servicii fotografice q) Servicii de ambalare r) Tipărire, publicare s) Serviciu pe bază de înţelegere t) Altele

II. Servicii de comunicaţii

A. Servicii poştale B. Servicii curier C. Servicii de telecomunicaţii

a) Servicii telefon-voce b) Servicii de transmisie pachet de date (packet-switched

data) c) Servicii de transmisie circuit pachete de date (circuit-

switched data) d) Servicii de telex e) Servicii de telegraf f) Servicii de fax g) Servicii de circuite concesionate (închiriate) pentru

folosinţă privată

110

h) Transmisii electronice (electronic mail) i) Transmisii verbale (voice mail) j) Informaţii directe (on-line) şi refacere de bază de date k) Interschimb de date electronice l) Servicii de mărire, înfrumuseţare şi îmbogăţire de

documente, inclusiv stocare, expediere şi recuperare m) Conversie de coduri şi protocoale n) Informaţii directe şi/sau procesare date (inclusiv procesare

tranzacţii) o) Altele

D. Servicii audio-vizuale a) Servicii de producţie şi distribuţia de filme şi casete video b) Servicii de proiecţie de filme c) Servicii de radio şi televiziune d) Servicii de transmisii RTV e) Înregistrări de sunet f) Altele

III. Servicii de construcţii şi engineering asociat A. Lucrări generale de construcţii pentru clădiri B. Lucrări generale de construcţii pentru engineering civil C. Lucrări de instalaţii şi montaj D. Lucrări de finalizare şi finisare de clădiri E. Altele

IV. Servicii de vânzare A. Servicii de agenţii pe bază de comision B. Servicii de comerţ cu ridicata C. Servicii de comerţ cu amănuntul D. Franchising E. Altele

V. Servicii de învăţământ A. Servicii de învăţământ de nivel primar B. Servicii de învăţământ de nivel secundar C. Servicii de învăţământ de nivel universitar D. Servicii de învăţământ pentru adulţi E. Alte servicii de învăţământ

VI. Servicii de ambient a) Servicii de canalizare b) Servicii de colectare şi eliminare a gunoaielor c) Servicii de salubritate şi similare d) Altele

VII. Servicii financiare A. Toate serviciile de asigurare şi legate de asigurări a) Servicii de asigurare a vieţii, a sănătăţii şi în caz de accident

b) Servicii de asigurări pentru bunuri c) Reasigurare şi retrocedare d) Servicii auxiliare asigurărilor

B. Servicii bancare şi alte servicii financiare (exclusiv asigurările) a) Acceptarea de depozite şi alte fonduri răsplătibile către

public b) Acordarea de împrumuturi de toate tipurile inclusiv “inter

allia” creditul consumator, creditul de garanţie (gajul, ipoteca), factoringul şi finanţarea tranzacţiilor comerciale

c) Leasingul financiar

111

d) Toate plăţile şi serviciile de transmitere a banilor e) Garanţii şi angajamente (obligaţii) f) Afaceri pe cont propriu sau în contul clienţilor g) Participarea la toate tipurile de titluri de proprietate h) Broking de bani i) Servicii de management de portofoliu, toate formele de

management de investiţie colectivă şi altele j) Servicii de decontare şi compensare de averi financiare,

inclusiv titluri de proprietate, produse derivate şi/sau alte instrumente negociabile

k) Consiliere financiară şi alte servicii financiare auxiliare l) Păstrare sau transfer de informaţii financiare şi procesare

de date financiare şi legate de software de către prestatorii de alte servicii financiare

C. Altele VIII. Servicii legate de sănătate şi sociale

A. Servicii spitaliceşti B. Alte servicii pentru sănătatea umană C. Servicii sociale D. Altele

IX. Turism şi servicii legate de călătorii A. Hoteluri şi restaurante (inclusiv catering) B. Agenţii de turism şi servicii ale operatorilor de turism C. Servicii ale ghizilor turistici D. Altele

X. Servicii recreative, culturale şi sportive A. Servicii de petrecere a timpului liber (inclusiv teatral, alte

spectacole pe viu, circul) B. Servicii ale agenţiilor de ştiri C. Biblioteci, arhive, muzee şi alte servicii culturale D. Sport şi alte servicii recreative E. Altele

XI. Servicii de transport A. Servicii de transport maritim

a) Transportul de pasageri b) Transportul de mărfuri c) Închirierea navelor cu echipaj d) Întreţinerea şi repararea navelor e) Servicii de remorcare şi împingere f) Servicii de susţinere (sprijinire) pentru transportul maritim

B. Transport pe căi navigabile interne a) Transport de pasageri b) Transport de mărfuri c) Închirierea navelor cu echipaj d) Întreţinerea şi repararea navelor e) Servicii de remorcare şi împingere f) Servicii de susţinere (sprijinire) pentru transportul pe căi

naviga bile interne C. Servicii de transport aerian

a) Transport de pasageri b) Transport de mărfuri c) Închirierea de aparate de zbor cu echipaj d) Întreţinerea şi repararea aparatelor de zbor e) Servicii de susţinere pentru transportul aerian

112

D. Transport spaţial E. Servicii de transport pe calea ferată

a) Transport de pasageri b) Transport de mărfuri c) Servicii de remorcare şi împingere d) Întreţinerea şi repararea echipamentului de transport pe

calea ferată e) Servicii de susţinere (sprijinire) pentru transportul pe calea

ferată F. Servicii de transport rutier

a) Transport de pasageri b) Transport de mărfuri c) Închirierea de vehicule comerciale cu şofer d) Întreţinerea şi repararea echipamentului de transport rutier e) Servicii de sprijinire a transporturilor rutiere

G. Transport prin conductă a) Transport de combustibil b) Transportul altor bunuri

H. Servicii auxiliare pentru toate modalităţile de transport a) Servicii de manipulare a încărcăturilor b) Servicii de stocare şi depozitare c) Servicii ale agenţiilor de transport marfă d) Altele

I. Alte servicii de transport XII. Alte servicii neincluse în altă grupă

Sursa: United Nations Statistics Division, Manual on Statistics of International Trade in Services, New York, 2000, pag. 151-156

4.3.2. Servicii de piaţă pentru populaţie

Serviciile de piaţă prestate în principal pentru populaţie, pentru operatorii economici şi serviciile de transporturi, poştă şi telecomunicaţii cuprind veniturile realizate, atât de întreprinderile care au activitate principală de servicii, cât şi de întreprinderile cu alte activităţi principale, care obţin venituri din activităţi de servicii.

În România, în anul 2011 s-au înregistrat 18715 întreprinderi cu activitate principală de servicii de piaţă, prestate pentru populaţie. Numărul acestor întreprinderi în perioada 2001-2007 a crescut, ajungând la 20400 întreprinderi. Şi cifra de afaceri a înregistrat aceiaşi tendinţă. După anul 2007, numărul şi cifra de afaceri realizate s-au redus an de an.

113

Tabel 4.1. Numărul şi cifra de afaceri al întreprinderilor cu activitate principală de servicii de piaţă prestate în principal

pentru populaţie

Anul Nr. de întreprinderi

Cifra de afaceri (fără T.V.A.) mild. Lei (preţuri comparabile 1998)

Indici cu bază în lanţ % Nr. de

întreprinderiCifra de afaceri

2001 18769 14809 100,0 100,0 2002 18795 15549 100,1 105,0 2003 19016 16311 101,2 104,9 2004 19815 17112 104.2 104,9 2005 19904 17315 100,4 101,2 2006 20100 17615 101,0 101,7 2007 20400 17900 101,5 101,6 2008 20390 18100 99,9 101,1 2009 19150 17300 93,9 95,6 2010 18930 17120 98,9 98,9 2011 18715 17060 98,8 99,6

Sursa: Anghelache, C., România 2011, Starea economică în malaxorul crizei,

Ed. Economică, 2011, pg.406. Cu toate că România dispunea înainte de 1990 de o bază materială

puternică prestatoare de servicii, în anii ce u urmat, numărul întreprinderilor cu activitate principală de servicii de piaţă prestate pentru populaţie, precum şi cifra lor de afaceri a scăzut.

Pentru valorificarea bazei materiale realizate înainte de anul 1990, se impunea: privatizarea; îmbunătăţirea calitativă din punctul de vedere al dotărilor, al conceptului de prestări de servicii în sine; managementul modern al întreprinderii de servicii.

Diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii trebuie să constituie principala preocupare a autorităţilor în cadrul programelor strategiei de reformă şi restructurare a economiei naţionale. Deci, exista o bază materială, dezvoltată şi diversificată, ce nu necesita eforturi investiţionale deosebite.

Din păcate, metodele iniţiate (locaţii de gestiune, privatizarea MEBO, lipsa de strategii unitare) au condus la blocaje, conflicte de interese neînsoţite de măsuri adecvate de încurajare şi stimulare a operatorilor economici, ceea ce a contribuit la obţinerea de rezultate negative. Pe fondul declinului economic s-au amplificat degradarea fizică a bazei materiale existente, precum şi descalificarea, sub aspectul varietăţii şi calităţii serviciilor prestate.

4.3.2.1. Conţinutul şi structura serviciilor de piaţă pentru populaţie

Serviciile de piaţă prestate în principal pentru populaţie, conform CAEN Rev 1. cuprind următoarele activităţi: hoteluri şi restaurante (diviziunea 55); agenţii de voiaj (clasa 6330); închirierea bunurilor personale (clasa 7140); activităţi fotografice (clasa 7485); activităţi recreative (diviziunea 92);

114

alte activităţi de servicii personale (diviziunea 93). Serviciile de piaţă pentru populaţie se pot grupa în funcţie de mai multe criterii [Zaharia, M., 2004]: caracteristicile beneficiarului; natura relaţiilor economice şi financiare ce intervin între prestator

şi beneficiar; din punct de vedere existenţial; conţinutul activităţii; nivelul de dezvoltare şi importanţa pentru consumul populaţiei.

Fig. 4.1 – Tablou sinoptic al serviciilor pentru populaţie Sursa: Ioncică, M., Economia serviciilor. Teorie şi practică, Ediţia a II-a, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 242

4.3.2.2. Nivelul de dezvoltare, dinamică şi structura pe activităţi

a serviciilor de piaţă pentru populaţie

O privire de ansamblu asupra serviciilor de piaţă prestate în principal pentru populaţie, pe total şi pe forme de proprietate relevă următoarele:

- evoluţie valorică ascendentă, de la an la an în toată perioada 1999-2004;

- evoluţia sinusoidală a cifrei de afaceri realizate de către întreprinderile cu activitate principală de servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie. În anul 2007, s-a înregistrat o valoare de 21.707,8 miliarde lei preţuri curente, cu 23,5% mai mult decât în anul precedent, dar sub valorile realizate în anii anteriori;

- forma de proprietate majoritară privată deţine ponderea cea mai mare (de la 83,6% în anul 1999, la 89,2% în anul 2006, la 90,1% în anul 2007.

115

Tabel nr. 4.2. Servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie,

pe forme de proprietate

1999 2000 2003 2006 2007 Total – miliarde lei preţuri curentex

22612,9 36001,9 76346,5 17583,2 21707,8

pe forme de proprietate % - majoritar de stat - majoritar privată

16,4 83,6

14,3 85,7

13,1 86,9

10,8 89,2

9,9

90,1

x) Exclusiv serviciile de transport, depozitare şi comunicaţii Sursa: I.N.S., Anuarul Statistic al României, 2005, pag. 712, Starea socială şi economică a României 2006, 2007, pag. 133

Faţă de creşterea de 18,4% realizată în anul 2007 comparativ cu anul 2006, pe total servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie, dinamica cea mai ascendentă s-a înregistrat la următoarele categorii de servicii:

- agenţii de turism şi asistenţă turistică (29,3%);

- activităţi sportive şi alte activităţi recreative (28,6%)

- campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată (24,9%)

- restaurante (22,4%).

Tabel nr. 4.3. Indicii serviciilor de piaţă prestate în principal

pentru populaţie Anul precedent = 100

2006 2007 Total 131,4 118,4 Hoteluri 114,0 116,0 Campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată

225,5 124,9

Restaurante 131,9 122,4 Baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei 150,8 105,5 Agenţii de turism şi asistenţă turistică 132,6 129,3 Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti 123,4 109,7 Activităţi fotografice, traduceri, secretariat, multiplicări

167,5 90,7

Producţia, distribuţia şi proiecţia de filme cinematografice şi video

98,4 115,7

Activităţi de radio şi televiziune 118,6 118,1 Activităţi de artă şi spectacole 105,7 104,6 Activităţi ale agenţiilor de presă, ale bibliotecilor, muzeelor, grădinilor botanice şi zoologice

154,7 118,7

Activităţi sportive şi alte activităţi recreative 143,3 128,6 Alte activităţi de servicii 131,2 106,0

În anul 2007, în total servicii pentru populaţie, ponderea cea

mai mare au deţinut-o restaurantele (19,5% din veniturile totale realizate), activităţi sportive şi alte activităţi recreative (18,4% din

116

veniturile totale realizate), hoteluri (13,7% din veniturile realizate), baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei (11,9% din veniturile totale realizate), agenţii de turism şi asistenţă turistică şi activităţile sportive şi alte activităţi recreative (11,4% din veniturile totale realizate).

Totodată, cele mai mici ponderi din venituri s-au înregistrat din campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată (2,1%), activităţi fotografice, traduceri, secretariat, multiplicări (2,0%), activităţi de artă şi spectacole (1,5%), activităţi ale agenţiilor de presă, ale bibliotecilor, muzeelor, grădinilor (0,6%), precum şi închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti (0,3%).

Tabel nr. 4.4. Structura serviciilor de piaţă prestate

în principal pentru populaţie, pe activităţi %

1999 2004 2006 2007 Totalx) 100,0 100,0 100,0 100,0 Hoteluri 17,3 14,5 14,0 13,7 Campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată

0,6 1,0 2,0 2,1

Restaurante 14,4 19,1 18,9 19,5 Baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei

12,0 14,0 13,3 11,9

Agenţii de turism şi asistenţă turistică

10,1 9,8 10,6 11,4

Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti

0,1 0,2 0,3 0,3

Activităţi fotografice, traduceri, secretariat, multiplicări

2,1 2,7 2,7 2,0

Producţia, distribuţia şi proiecţia de filme cinematografice şi video

1,8 3,5 2,7 2,5

Activităţi de radio şi televiziune 13,2 13,9 12,2 11,8 Activităţi de artă şi spectacole 1,2 2,2 1,6 1,4 Activităţi ale agenţiilor de presă, ale muzeelor, bibliotecilor, grădinilor botanice şi zoologice

0,3 0,7 0,6 0,6

Activităţi sportive şi alte activităţi recreative

19,7 13,9 16,6 18,4

Alte activităţi de servicii 7,1 4,5 4,5 4,4 x) Exclusiv serviciile de transport, depozitare şi comunicaţii Sursa: prelucrat după I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2005, pag. 713, Starea socială şi economică a României, 2006 şi 2007, pag. 133 În anii ce urmează, 2008-2009 prestările de servicii pentru populaţie au scăzut an de an cu excepţia „altor servicii de cazare” şi a „altor activităţi de rezervare şi asistenţă turistică”.

117

Tabel nr. 4.5. Servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie, pe activităţi

Milioane lei preţuri curente Anul procent =100

2008 2009 2010 2009 2010 Total din care: Hoteluri şi alte facilităţi de cazare similare

16865,5

3597,3

14252,3 2902,0

14883,8 3046,8

84,5 80,7

98,6 101,0

Facilităţi de cazare pentru vacanţe şi perioade de scurtă-durată

462,9 208,6 181,9 45,1 84,3

Parcuri pentru rulote, campinguri şi tabere

44,1 33,1 52,9 75,1 155,9

Alte servicii de cazare 251,3 499,0 582,2 198,5 112,9

Restaurante 5444,0 5193,9 5255,6 954,4 95,0

Activităţi de alimentaţie (catering) pentru evenimente şi alte servicii de alimentaţie

1045,4 673,9 857,5 64,5 116,2

Baruri şi alte activităţi de servire a băuturilor

2395,0 2021,2 1933,6 84,4 90,2

Activităţi ale agenţiilor turistice şi ale tur -operatorilor

3575,8 2649,1 2918,2 74,1 102,7

Alte activităţi de rezervare şi asistenţă turistică

49,7 71,2 55,1 143,3 72,2

Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2011, pag.60

4.3.3. Servicii de piaţă prestate în principal pentru

întreprinderi

Serviciile de piaţă prestate în principal pentru întreprinderi, conform CAEN Rev 1. cuprind următoarele activităţi: tranzacţii imobiliare (diviziunea 70); închirierea maşinilor şi echipamentelor fără operator (grupele

711-713); activităţi de informatică (diviziunea 72); cercetare-dezvoltare (diviziunea 73); activităţi juridice, contabilitate şi revizie contabilă (grupa 741); arhitectură, inginerie, alte consultaţii tehnice (grupele 742-743); publicitate (grupa 744); asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritate (diviziunea 90); alte servicii (grupele 745-747, clasele 7482, 8486, 7487).

118

Tabel nr. 4.6. Servicii de piaţă prestate în principal pentruoperatorii economici, pe forme de proprietate

1999 2000 2003 2004 2006 2007 Total (miliarde lei preţuri curente)

30853,5 57922,9 197554,7 261418,5 81367,0 101109,0

pe forme de proprietate % - majoritar de stat - majoritar privată

21,1

78,9

13,3

86,7

7,3

92,7

8,1

91,9

4,5

95,5

3,5

96,5

x) Exclusiv serviciile de transport, depozitare şi comunicaţii Sursa: I.N.S., Anuarul Statistic al României, 2005, pag. 716, Starea socială şi economică a României, 2006 şi 2007, pag.134 şi 135

În anul 2011, în România s-au înregistrat 23475 de întreprinderi cu activitate de servicii de piaţă pentru agenţii economici. Din anul 2002 până în 2009 numărul acestor întreprinderi precum şi cifra lor de afaceri se situează pe o dinamică ascendentă. În perioada 2009-2011, numărul acestor întreprinderi şi cifra lor de afaceri s-au redus.

Tabel nr. 4.7. Numărul şi cifra de afaceri a întreprinderilor cu activitate de servicii de piaţă, prestate în principal pentru agenţii

economici.

Anul Nr. de întreprinderi

Cifra de afaceri (fără T.V.A.) mld. Lei (preţuri comparabile 1998)

Indici cu bază în lanţ % Nr. de

întreprinderi Cifra de afaceri

2002 22911 69153 100,0 100,0 2003 23147 71314 101,0 103,2 2004 23714 73120 102,4 102,5 2005 23906 75175 100,8 102,8 2006 24100 76175 100,8 101,3 2007 24400 75515 101,2 99,1 2008 24700 76055 101,2 100,7 2009 24514 75800 99,2 99,7 2010 24010 74340 97,9 98,1 2011 23475 73914 97,8 99,4

Sursa: Sursa: Anghelache, C., România 2011, Starea economică în malaxorul crizei, Ed. Economică, 2011, pg.410.

În anul 2010 s-au înregistrat o valoare a serviciilor prestate pentru întreprinderi în sumă de 162542,8 milioane lai, preţuri curente. Contribuţii semnificative se constată la: transportul terestre, depozitare şi activităţi auxiliare pentru transporturi, tranzacţii imobiliare etc.

În anul 2007, cifra de afaceri din activitatea de transporturi, depozitare şi comunicaţii a fost de 52606 milioane şi a reprezentat 52% din totalul cifrei de afaceri prestate în principal pentru operatorii economici.

119

Pe categorii de servicii de transport situaţia se prezintă după cum urmează:

Tabel nr. 4.8 Structura veniturilor din servicii de transport, depozitare şi telecomunicaţii

% 2006 2007 Transporturi terestre 40,8 42,3 Transporturi aeriene 1,6 1,6 Activităţi anexe şi auxiliare de transport 2,8 3,5 Telecomunicaţii 2,9 2,6 Transporturi pe apă 16,3 16,2 Transporturi prin conducte 2,6 3,2 Poştă şi curierat 33,0 30,6

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, 2006 şi 2007, pag.136

Transporturile terestre deţin cele mai mari ponderi (42,3% în anul 2007 şi 40,8% în anul 2006), urmate de poştă şi curierat (30,6%, respectiv 33,0%) şi transporturi pe apă (16,2%, respectiv 16,3%).


Serviciile de piaţă reprezintă activităţi care fac obiectul vânzării şi cumpărării pe piaţă,

indiferent de momentul plăţii, tipul de preţ practicat (preţ de vânzare, tarif etc.) şi modalităţile de

încasare.

Activităţile de servicii de piaţă cuprind:

servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie;

servicii de piaţă prestate în principal pentru operatorii economici;

servicii de transporturi, depozitare şi comunicaţii.

Serviciile de piaţă prestate în principal pentru populaţie, pentru operatorii economici şi

serviciile de transporturi, poştă şi telecomunicaţii cuprind veniturile realizate, atât de întreprinderile

care au activitate principală de servicii, cât şi de întreprinderile cu alte activităţi principale, care obţin

venituri din activităţi de servicii.

În România, în anul 2011 s-au înregistrat 18715 întreprinderi cu activitate principală de

servicii de piaţă, prestate pentru populaţie. Numărul acestor întreprinderi în perioada 2001-2007 a

120

crescut, ajungând la 20400 întreprinderi. Şi cifra de afaceri a înregistrat aceiaşi tendinţă. După anul

2007, numărul şi cifra de afaceri realizate s-au redus an de an.

Pentru valorificarea bazei materiale realizate înainte de anul 1990, se impunea: privatizarea;

îmbunătăţirea calitativă din punctul de vedere al dotărilor, al conceptului de prestări de servicii în sine;

managementul modern al întreprinderii de servicii.

Diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii trebuie să constituie principala preocupare a autorităţilor

în cadrul programelor strategiei de reformă şi restructurare a economiei naţionale. Deci, exista o bază

materială, dezvoltată şi diversificată, ce nu necesita eforturi investiţionale deosebite.

Din păcate, metodele iniţiate (locaţii de gestiune, privatizarea MEBO, lipsa de strategii unitare)

au condus la blocaje, conflicte de interese neînsoţite de măsuri adecvate de încurajare şi stimulare a

operatorilor economici, ceea ce a contribuit la obţinerea de rezultate negative. Pe fondul declinului

economic s-au amplificat degradarea fizică a bazei materiale existente, precum şi descalificarea, sub

aspectul varietăţii şi calităţii serviciilor prestate.

În anul 2011, în România s-au înregistrat 23475 de întreprinderi cu activitate de servicii de piaţă

pentru agenţii economici. Din anul 2002 până în 2009 numărul acestor întreprinderi precum şi cifra lor

de afaceri se situează pe o dinamică ascendentă. În perioada 2009-2011, numărul acestor întreprinderi

şi cifra lor de afaceri s-au redus.

În anul 2010 s-au înregistrat o valoare a serviciilor prestate pentru întreprinderi în sumă de

162542,8 milioane lai, preţuri curente. Contribuţii semnificative se constată la: transportul terestre,

depozitare şi activităţi auxiliare pentru transporturi, tranzacţii imobiliare etc.


servicii de piaţă; servicii prestate, în principal, pentru populaţie; servicii prestate, în principal, pentru întreprinderi; servicii personale, individuale; servicii colective; servicii cu caracter locativ; servicii cu efecte directe asupra persoanelor

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Ce sunt serviciile de piaţă? 2. Ce cuprind activităţile de servicii de piaţă? 3. Care sunt criteriile de grupare a serviciilor de piaţă pentru populaţie? 4. Care este tendinţa structurii serviciilor de piaţă pentru populaţie? Dar pentru întreprinderi pe

forme de proprietate? 5. Care este tendinţa în evoluţia volumului serviciilor de piaţă pentru populaţie? Dar pentru

întreprinderi? 6. Structura şi tendinţa serviciilor de piaţă pentru populaţie.

121

7. Structura şi tendinţa serviciilor de piaţă pentru întreprinderi.


4.3. Întrebări grilă

1. Activităţile ce fac obiectul vânzării şi cumpărării pe piaţă, indiferent de momentul plăţii, tipul de preţ practicat (preţ de vânzare, tarif etc.) şi modalităţile de încasare reprezintă: a) serviciile de piaţă; b) serviciile tradiţionale; c) serviciile livrate permanent; d) serviciile discrete.

2. Serviciile de piaţă pentru populaţie se pot grupa în funcţie de mai multe criterii. Marcaţi varianta falsă: a) caracteristicile beneficiarului serviciului; b) natura relaţiilor economice şi financiare ce intervin între prestator şi beneficiar; c) conţinutul activităţii prestaţiei; d) dimensiunile cererii nesatisfăcute.

3. Serviciile pentru populaţie se pot grupa în: a) servicii personale (individuale) şi servicii colective; b) servicii din sectorul public, asociativ şi privat; c) servicii tradiţionale, servicii moderne sau noi; d) serviciile livrate permanent şi servicii discrete.

4. Repararea bunurilor de uz îndelungat, serviciile după vânzare, spălătorii, curăţătorii sunt servicii: a) de reparaţii şi întreţinere; b) cu efect direct asupra persoanelor; c) personalizate (individualizate); d) cu caracter locativ.

5. Serviciile asimilabile consumului sunt servicii: a) cu efect asupra persoanelor; b) cu efect asimilabil investiţiilor; c) privind în principal bunurile; d) personalizate.

122

6. Serviciile de învăţământ, informatică şi sănătate sunt servicii: a) cu caracter locativ; b) cu efect asimilabil investiţiilor; c) asimilabile consumului; d) de reparaţii şi întreţinere.

7. Serviciile de transport, telecomunicaţii şi turism sunt servicii: a) cu caracter locativ; b) cu efect asimilabil investiţiilor; c) asimilabile consumului; d) de reparaţii şi întreţinere.

8. Apărarea naţională, relaţiile externe, menţinerea ordinii, protejarea mediului sunt servicii: a) destinate colectivităţii în ansamblul său; b) personalizate; c) cu caracter lucrativ; d) personale.

9. Marcaţi categoria de servicii colective pentru populaţie: a) personalizate (individualizate) şi servicii destinate colectivităţii în ansamblul său; b) privind în principal bunurile şi serviciile cu efect direct asupra persoanelor; c) cu caracter locativ şi servicii de reparaţii şi întreţinere; d) cu efect asimilabil investiţiilor şi servicii asimilate consumului.

10. Activităţile de servicii de piaţă nu cuprind: a) servicii de piaţă prestate în principal pentru populaţie; b) servicii de piaţă prestate în principal pentru operatorii economici; c) servicii de transporturi, depozitare şi comunicaţii; d) servicii destinate colectivităţii în ansamblul său.





123

MODULUL III Unitatea de învăţare 5

EVOLUŢII, DINAMICI ŞI STRUCTURI PE CATEGORII DE SERVICII

Cuprins


5.3.1. Transporturi şi telecomunicaţii 5.3.1.1. Volumul şi structura activităţii 5.3.1.2. Mijloacele de transport 5.3.1.3. Infrastructura existentă pentru desfăşurarea activităţii de transporturi 5.3.1.4. Transportul de mărfuri 5.3.1.5. Transportul de pasageri 5.3.1.6. Comunicaţii 5.3.1.7. Distribuţia de gaze naturale 5.3.1.8. Distribuirea apei potabile 5.3.1.9. Canalizarea publică şi spaţii verzi 5.3.2. Activitatea de cercetare - dezvoltare 5.3.3. Educaţia 5.3.3.1. Baza materială

5.3.3.2. Populaţia şcolară 5.3.3.3. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară 5.3.3.4. Performanţele sistemului de educaţie 5.3.3.5. Personalul didactic

5.3.4. Sănătate 5.3.4.1. Infrastructura sistemului de sănătate 5.3.4.2. Personalul medico-sanitar 5.3.4.3. Principalii indicatori de eficacitate ai funcţionalităţii sistemului

de sănătate 5.3.5. Cultura

5.3.5.1. Numărul şi activitatea bibliotecilor 5.3.5.2. Cărţi, broşuri, manuale şi cursuri universitare 5.3.5.3. Ziare, reviste şi alte publicaţii periodice 5.3.5.4. Numărul de emisiuni transmise prin staţiile de radio şi televiziune 5.3.5.5. Instituţii de spectacol şi cinematografe 5.3.5.6. Muzee şi colecţii publice


124

5.1. Introducere

În economia de piaţă, serviciile dobândesc valenţe majore în promovarea şi eficientizarea economiilor naţionale, prin contribuţii importante la crearea P.I.B., creşterea exporturilor, ocuparea forţei de muncă etc.. Serviciile impulsionează dezvoltarea economiilor naţionale în condiţii de competitivitate din ce în ce mai ridicată, atât pe plan regional, naţional cât şi internaţional.

Importanţa serviciilor în economia oricărei ţări, a generat ample preocupări ale specialiştilor în direcţia definirii şi explicării multiplelor implicaţii ale acestora, aspecte ce au necesitat conturarea unor noi teorii care evidenţiază o serie de particularităţi, tendinţe şi metodologi specifice.

În România, serviciile apar în statistici ca fiind un sector în curs de dezvoltare, comparativ, atât cu ţările dezvoltate, dar şi cu ţările est europene, fapt ce impune adoptarea de strategii menite să se finalizeze cu reconsiderarea rolului şi importanţei serviciilor în dezvoltarea societăţii.

Diversitatea serviciilor impune analiza acestora în funcţie de o serie de indicatori specifici categoriei de nevoi satisfăcute.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea conceptelor cu care operează acest sector privind

eterogenitatea serviciilor; - identificarea principalilor indicatori de consecinţă; - constituirea unor serii de informaţii care să ofere posibilitatea

analizei în timp, evoluţia cantitativă a indicatorilor specifici; - poziţionarea României pe plan mondial privind principalele aspecte

ale nivelului de dezvoltare a activităţii serviciilor;

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să definească semnificaţia unor indicatori

specifici; – studenţii vor cunoaşte importanţa atingerii unui anumit nivel al

evoluţiei indicatorilor de caracterizare a unei categorii de servicii; – studenţii vor putea identifica relaţia dintre servicii şi calitatea vieţii,

responsabilitatea etică şi socială ce revine acestui sector.


125


5.3.1. Transporturi şi telecomunicaţii

La sfârşitul anului 2010, în România funcţionau 367.284 de întreprinderi de servicii, ceea ce reprezenta 78,1% din numărul total de întreprinderi active ale economiei naţionale. Pe clase de mărime, după numărul de salariaţi, cea mai mare pondere (90,4%) din numărul de întreprinderi de servicii au funcţionat cu până la 10 salariaţi.

Tabel nr. 5.1. Întreprinderi active, pe activităţi ale economiei naţionale şi pe clase de mărime şi forme juridice

2 0 1 0 din care:

2009 Total Societăţi cu Societăţi cu răspundere

limitată 0-9

salariaţi 10-49

salariaţi Total din care:

519.441

470.080 419.082 41 697 478130

Întrep. active pt. prestarea de serv.

400.453 367.284 331.931 25.297 359.819

Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea autovehiculelor şi motocicletelor

197611 181 903 167 391 12875 178248

Transport şi depozitare

35064 32774 29833 2448 32220

Hoteluri şi restaurante

26170 24402 21435 2695 23776

Informaţii şi comunicaţii

19638 17678 16120 1261 17388

Tranzacţii imobiliare

15107 13586 12930 590 12630

Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice

60415 54355 52002 1996 53612

Activităţi de servicii administrative şi activităţi de servicii suport

18205 16242 13885 1646 16027

Învăţământ 2979 2846 2553 285 2812 Sănătate şi asistenţă socială

8859 8681 2029 577 8594

Activităţi de spectacole,

5142 4574 4135 361 4510

126

culturale şi recreative Alte activităţi de servicii

11263 10243 9618 563 10002

Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2011, pag.481 şi pag.487

Cele mai numeroase întreprinderi active pentru servicii s-au înregistrat în cazul: comerţului cu ridicata şi cu amănuntul, repararea autovehicolelor şi motocicletelor (49,5% din numărul total de întreprinderi active pentru servicii din anul 2010), activităţi profesionale ştiinţifice şi tehnice (14,8%), transport şi depozitare (8,9%), hoteluri şi restaurante (6,6%) etc.

Societăţile cu răspundere limitată din sectorul servicii au reprezentat în anul 2010 o proporţie de 98%. Si pe categorii de servicii se menţine aceiaşi tendinţă.

Un alt indicator sintetic de caracterizare a sectorului de servicii se referă la ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în totalul întreprinderilor, din punct de vedere a numărului de personal şi a cifrei de afaceri.

Tabel nr. 5.2. Ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în totalul

întreprinderilor pe categorii de servicii

Ponderea personalului IMM în personalul total

Ponderea cifrei de afaceri realizată de

IMM în cifra de afaceri realizată pe

total 2008 2009 2010 2008 2009 2010

Total economie 65,8 66,3 65,9 61,8 60,3 59,4Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, separarea autovehiculelor şi motocicletelor

84,2 83,5 83,5 76,3 73,8 74,2

Transport şi depozitare 47,8 47,2 48,1 63,0 62,4 63,8Hoteluri şi restaurant 88,4 89,5 89,3 83,8 84,6 84,3Informaţii şi telecomunicaţii

58,3 59,7 59,3 38,3 37,4 41,0

Tranzacţii imobiliare 89,3 89,3 88,4 93,9 93,7 93,3Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice

87,1 86,3 86,4 91,1 89,7 88,4

Activităţi de servicii administrative şi activităţi de servicii suport

55,7 56,4 55,4 81,8 77,0 77,0

Învăţământ 97,0 96,8 96,6 97,0 95,0 94,5Sănătate şi asistenţă socială

92,1 90,0 86,2 86,2 81,4 74,1

Activităţi de spectacole culturale şi recreative

70,9 70,4 69,1 61,3 64,2 67,3

Alte activităţi de servicii 93,4 94,4 94,8 94,2 94,1 95,3Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2011, pag.490-491

În anul 2010, întreprinderile mici şi mijlocii, în funcţie de ponderea

personalului în numărul total, s-au ierarhizat, după cum urmează: Învăţământ (96,6%), hoteluri şi restaurante (89,3%), tranzacţii imobiliare

127

(88,4%), activităţi profesionale ştiinţifice (86,4%), sănătate şi asistenţă socială (86,2%) etc.

5.3.1.1. Volumul şi structura activităţii În anul 2020 întreprinderile cu activitate principală de servicii de piaţă

pentru transporturi, depozitare şi comunicaţii au prestat o activitate în valoare de 61.105 mil lei (preţuri curente) cea ce a reprezentat 45,0% din cifra de afaceri totală a acestor categorii de întreprinderi. Cele mai mari ponderi le deţin transporturile terestre (36,6%) şi telecomunicaţiile 31,3%.

Evoluţia activităţii în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor a fost influenţată de: starea şi structura bazei tehnico-materiale; capacitatea de investire a operatorilor economici; modificările structurale înregistrate de volumul de activitate al principalelor ramuri ale economiei naţionale - ca efect a derulării reformelor specifice tranziţiei, precum şi a celor necesare aderării la structurile europene; reorientarea fluxurilor comerciale internaţionale, inclusiv a acelora din zona geografică în care este situată şi România.

Orientarea spre modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii transporturilor din România este motivată şi de principalele caracteristici ale acesteia, dintre care menţionăm: reţeaua de cale ferată totalizează 11053 de kilometri, din care peste

35% este electrificată; Bucureştiul, capitala României, este un important nod de cale ferată cu 8 linii principale, majoritatea fiind conectate şi la liniile internaţionale; amplasarea geografică a ţării noastre la intersecţia a două coridoare

rutiere paneuropene, şi anume: Coridorul IV (Berlin/Nurenberg-Praga-Budapesta-Arad-Bucureşti-Istambul-Salonic) şi Coridorul IX (Helsinki - St. Petersburg - Moscova - Pskov - Kiev - Ljubasevka - Chişinău - Bucureşti - Dimitrovgrad - Alexandroupolis); reţeaua publică de transport rutier are o densitate medie de 33,3 de

kilometri/100 km2 de teritoriu; Bucureştiul, se află la intersecţia principalelor rute ce pornesc în

toată ţara, unele dintre acestea fiind conectate la drumurile internaţionale, cum este cazul drumului E 60, care leagă porturile Hamburg şi Constanţa, via Oradea şi Bucureşti; traficul fluvial se realizează pe Dunăre pentru vase mici (adâncimea

fluviului este de până la 2 metri) de la Buziaş (punctul în care Dunărea intră în România) la Brăila, iar pentru vase maritime între Brăila şi Sulina (adâncimea Dunării este de până la 7 metri); principalele porturi la Dunăre sunt Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Turnu Măgurele, Olteniţa, Călăraşi, Giurgiu, Cernavodă, Galaţi, Brăila, Tulcea şi Sulina; aproape 60% din comerţul internaţional, România îl derulează prin

Portul Constanţa, care este şi cel mai important port maritim. În ultimii ani, la Marea Neagră s-a construit, la Agigea, noul port maritim Constanţa Sud;

128

transporturile aeriene sunt asigurate prin şase mari companii româneşti (TAROM; LAR; CARPATAIR; ŢIRIAC AIR; ACVILA AIR; ROMAVIA); principalele aeroporturi (Bucureşti - Henri Coandă şi Băneasa; Constanţa; Timiş; Suceava; Cluj, etc.) deservesc 17 oraşe din România, iar liniile aeriene internaţionale româneşti sunt conectate cu 50 de oraşe de pe 4 continente.

5.3.1.2. Mijloacele de transport În anul 2010, mijloacele de transport feroviar au cuprins 1834

locomotive, care aveau o putere de 65.081 mii CP, din care 37,2% au fost locomotive electrice. De asemenea, baza tehnico-materială a transportului feroviar a mai inclus 43.311 vagoane de marfă, cu o capacitate de 2003 mii tone şi 4904 vagoane pentru trenuri de pasageri, cu o capacitate de 332 mii locuri.

Analiza evoluţiei bazei tehnico-materiale aferente transporturilor feroviare evidenţiază vârsta înaintată a parcului de locomotive, care, în anul 2010 comparativ cu anul 2005, a înregistrat modificări semnificative din punct de vedere numeric ( o scădere 11%) şi cu 10% a .C.P. La vagoanele pentru marfă s-au înregistrat scăderi cu 24,5% în ceea ce priveşte numărul şi cu 26,6% a.C.P. În anul 2010 faţă de anul 2005, la vagoanele pentru pasageri s-au înregistrat scăderi numerice dar şi ale capacităţii de transport a acestora.

Mijloacele de transport pentru căile navigabile interioare, în anul 2010 nu au înregistrat schimbări semnificative.

Tabel nr. 5.3. Mijloacele de transport feroviar pe căi navigabile,

interioare şi maritime U/M 2005 2006 2007 2008 2009 2010

I Transport feroviar Locomotive- total total din care: electrice Vagoane pentru trenuri de mărfuri – total Vagoane pentru trenuri de pasageri-total

Număr

2061

1982

1986

1907

1845

1834

Mii CP 7259 6972 7032 6750 6453 6581

Număr 776 751 751 719 689 683 Mii CP 5156 4979 5036 4827 4594 4738 Număr 58951 55503 54713 47420 45505 43311

Mii CP 2733 2619 2515 2177 2107 2003

Număr 5523 5522 5326 5105 5137 4904

Mii locuri

412 411 365 338 344 332

II Transport pe căi navigabile interioare Nave fără propulsie, pentru transportul mărfurilor

Număr

1184

1207

1199

1221

1232

1208

Mii tone capacitate

1563 1589 1565 1553 1533 1514

Nave pentru tranzitul pasagerilor

Număr 57 60 72 75 65 67

Mii locuri

10 10 11 11 7 8

129

III Transport maritim Nave pentru transportul mărfurilor- total

Număr Mii tone

36

176

35

146

31

114

27

103

24 98

26

102

Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2011, pag.539 În anul 2007, faţă de anul 2006, baza tehnică materială aferentă

transporturilor maritime pe tipuri de nave maritime a cunoscut următoarea evoluţie: reducerea numărului de nave pentru transportul mărfurilor generale cu 22,2% şi respectiv 4,8% la capacitatea de transport; creşterea numărului de nave petroliere a crescut cu 12,5% şi respectiv 2,1% la capacitatea de transport. Transport rutier (autovehicule în circulaţie) – la sfârşitul anului 2010 au fost înscrise în circulaţie 40,9 mii autobuze şi microbuze, peste 4,3 milioane autoturisme, 667 mii autovehicule de marfă.

Tabel nr. 5.4. Autovehiculele înmatriculate în circulaţie şi accidentele de circulaţie rutieră

-număr-

U/M 2005 2006 2007 2008 2009 2010 Autobuze şi microbuze

mii 39,2 32,3 35,8 41,5 41,2 40,9

Autoturisme mil 3,4 3,2 3,6 4,0 4,2 4,3Autovehicule cu marfă

mii 494 457 587 645 662 667

Accidente de circulaţie rutieră

mii 7,2 7,2 8,5 10,6 10,2 9,2

Persoane accidentate din care: decedaţi

mii persoane

8,5 8,4 9,9 12,5 11,9 10,9

Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2011, pag.550 Comparativ cu anul 2006, în anul 2007, parcul autovehiculelor de

transport rutier a înregistrat majorarea numărul de autoturisme (cu 320,6 mii, respectiv cu 10,0%), de autovehicule de marfă (cu 44,9 mii, respectiv cu 9,8%), de microbuze (cu 1,5 mii, respectiv cu 10,2%) precum şi numărul de motociclete (cu 0,5 mii, respectiv cu 2,2%).

Transportul rutier de mărfuri, în anul 2007, a fost de 356,7 milioane tone, din care 77,7% s-a realizat cu autovehicule pe cont propriu. Pe tipuri de vehicule structura volumului mărfurilor transportate a fost următoarea: 37,1% cu autovehicule de 7,6-12,0 tone; 30,5% cu autovehicule de 12,1-17,0 tone; 25,6% cu autovehicule de 17,0 tone; 6,8% cu autovehicule de 3,5-7,5 tone.

Aeronave civile înmatriculate – la sfârşitul anului 2010 erau certificate pentru transportul pasagerilor 89 de aeronave, cu o capacitate totală de 71.000 locuri.

130

Tabel nr. 5.5. Aeronave civile înmatriculate

U/M 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Aeronave pentru transportul pasagerilor

număr 44 57 62 71 84 89mii

locuri 3,2 4,4 5,3 6,1 10,0 7,1


5.3.1.3. Infrastructura existentă pentru desfăşurarea activităţii de transporturi

Lungimea liniilor de cale ferată, în exploatare, la sfârşitul anului 2010, era de 10,8 mii kilometri, din care liniile electrificate reprezentau 37,3%. Liniile de cale ferată cu ecartament normal sunt predominante (98,7 % din lungimea totală a liniilor de cale ferată), iar dintre acestea liniile cu o cale deţin o pondere de 71,7%.

Tabel nr. 5.6. Liniile de cale ferată în exploatare (la sfârşitul anului)

2005 2006 2007 2008 2009 2010 Total-mii km 10,9 10,8 10,8 10,8 10,8 10,8

100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

În procente din total-% din care: electrificate

35,6 36,8 36,9 36,8 37,1 37,3

Din total: Linii cu ecartament, normal (linii la care distanţa între şine este de 1435 mm

98,8 99,5 98,7 98,7 98,7 98,7

Cu o cale 71,3 71,5 71,7 71,7 71,7 71,7Cu două căi 27,5 27,9 27,0 27,0 27,0 27,0


Densitatea medie a liniilor de cale ferată, la sfârşitul anului 2007, era de 45,2 kilometri la 1000 km2 teritoriu, cu manifestarea unor puternice diferenţieri pe regiuni de dezvoltare; astfel, peste nivelul mediu al densităţii liniilor de cale ferată s-au situat următoarele regiuni de dezvoltare: Bucureşti-Ilfov (cu 108,0 kilometri de cale ferată la 1000 km2 teritoriu); regiunea Vest (cu 13,9 kilometri la 1000 km2); regiunea Sud Est (cu 3,6 kilometri la 1000 km2) regiunea Nord - Vest (cu 3,6 kilometri la 1000 km2); totodată, sub densitatea medie pe ţară a liniilor de cale ferată s-a aflat regiunile Sud - Vest Oltenia (cu 11,4 kilometri de cale ferată la 1000 km2 teritoriu), regiunea Sud Muntenia (cu 8,9 kilometri la 1000 km2), precum şi regiunea Centru (cu 6,1 kilometri la 1000 km2).

La sfârşitul anului 2007, faţă de acelaşi moment de referinţă din anul 2006, s-au înregistrat următoarele modificări ale indicatorului lungimea liniilor de cale ferată: s-a produs scădere a lungimii liniilor de cale ferată, în exploatare, cu 12.

131

- kilometri, respectiv cu 0,1%, dar şi o creştere a lungimii liniilor de cale ferată electrificate cu 9 kilometri;

- lungimea liniilor de cale ferată cu ecartament normal cu o singură cale a crescut cu 8 kilometri, respectiv cu 0,1%, în timp ce lungimea liniilor de cale ferată cu două căi a scăzut cu 100 kilometri, respectiv 3,3%;

- lungimea liniilor de cale ferată cu ecartament îngust a înregistrat o creştere cu 3 kilometri. Comparativ cu alte ţări, România se situează sub nivelul multor ţări

din punct de vedere al:

densităţii reţelei de cale ferată la 1000 km2 – 46,2 km la 1000 km2 în România, faţă de 67,3 km în Austria, 115,2 km în Belgia, 121,7 km în Cehia, 100,3 km în Germania, etc.;

lungimii liniilor de cale ferată - km la 10.000 de locuitori: 5,05 km în România, 11,25 în Finlanda, 6,96 km în Austria, 9,41 km în Cehia, 5,96 km în Republica Rusă, 6,80 km în Slovacia etc.;

Tabel nr. 5.7. Lungimea şi densitatea liniilor de cale ferată în exploatare

Ţara

Lungimea liniilor de cale ferată în

exploatare

Densitatea reţelei

pe 1000 km2

Lungimea liniilor de cale ferată (km

la 10.000 locuitori)

Austria Belgia Bulgaria Canada Rep. Cehă Croaţia Danemarca Elveţia Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Letonia Lituania Luxemburg Norvegia Olanda Polonia Portugalia Regatul Unit

5642 3544 4154

72280 9614 2726 2644 5159 925 5732

30871 38206 2414 1912

15985 2270 1771 275 4087 2810

20253 2801

16458

67,3 116,1 37,5 7,2

121,9 48,2 61,4

125,0 20,5 17,0 56,0

107,0 18,3 27,2 53,1 35,1 27,1

106,3 10,6 67,7 62,7 30,5 67,8

6,96 3,40 5,37 22,40 9,41 5,99 4,87 7,08 6,95 10,97 5,10 4,62 2,20 4,61 2,78 9,7 5,1

6,11 8,85 1,72 5,26 2,79 2,76

132

România Fed. Rusă Serbia şi Muntenegru Slovacia Slovenia Spania S.U.A. Suedia (2000) Turcia Ucraina (2001) Ungaria

10948 85286 4058 3658 1228

12639 153956 11017 8697

22051 7685

45,9 5,0

39,7 74,6 60,7 25,4 16,0 24,5 11,1 36,8 82,6

5,06 5,06 3,85 6,77 6,23 2,98 5,16 12,19 1,19 4,53 7,61

Sursa: I.N.S., Anuarul Statistic al României, 2008, pag. 937

Drumurile publice La sfârşitul anului 2010 lungimea drumurilor publice a fost de 82,4 mii kilometri, din care drumurile modernizate au reprezentat 26,2%.

Din lungimea totală a drumurilor publice, drumurile judeţene şi comunale au reprezentat 78,8%, iar drumurile naţionale 20,1%. Deşi drumurile judeţene şi comunale deţin cea mai mare pondere, totuşi doar o proporţie foarte mică sunt modernizate (15.0% din lungimea totală a drumurilor judeţene şi comunale).

Tabel nr. 5.8. Drumurile publice (la sfârşitul anului)

U/M 2005 2006 2007 2008 2009 2010 Drumuri publice din care: modernizate

mii km 79,9 80,0 80,9 81,7 81,7 82,4

mii km 21,1 21,5 22,0 22,9 23,8 26,2

naţionale mii km 15,9 16,0 16,1 16,6 16,5 16,6drumuri judeţene şi comunale din care:

mii km 64,0 64,0 64,8 65,1 65,2 65,8

modernizate mii km 6,8 7,0 7,4 7,8 8,7 9,9densitatea drumurilor publice pe 100km² teritorii

km 33,5 33,5 33,9 34,3 34,3 34,6


Structura pe regiuni de dezvoltare indică o relativă distribuire echilibrată a lungimii totale a drumurilor publice - regiunea Nord - Est (16,7% din lungimea totală a drumurilor publice); regiunea Sud - Muntenia (15,3%); regiunea Nord - Vest (14,7%); regiunea Sud - Est (13,3%); regiunea Sud - Vest Oltenia (13,2%); regiunea Vest (12,8%); regiunea Centru (13,0%) - cu excepţia drumurilor publice din regiunea Bucureşti - Ilfov (1,1 %).

Pe regiuni de dezvoltare lungimea totală a drumurilor naţionale a avut următoarea structură: regiunea Sud - Muntenia (17,5% din lungimea

133

totală a drumurilor naţionale); regiunea Nord - Est (16,6%); regiunea Centru (13,9%); regiunea Sud - Vest Oltenia (12,8,0%); regiunea Nord - Vest (12,6%); regiunea Sud - Est (13,2%); regiunea Vest (11,7%); a făcut excepţie regiunea Bucureşti - Ilfov (1,9%).

La sfârşitul anului 2007, pe regiuni de dezvoltare lungimea totală a drumurilor judeţene şi comunale a avut o structură asemănătoare cu cea a drumurilor publice: regiunea Nord - Est (16,8% din lungimea totală a drumurilor judeţene şi comunale); regiunea Nord - Vest (15,3%); regiunea Sud - Muntenia (14,8%); regiunea Sud - Est (13,4%); regiunea Sud - Vest Oltenia (13,3%); regiunea Vest (13,0%); regiunea Centru (12,7%); a făcut excepţie regiunea Bucureşti - Ilfov (0,9%);

Densitatea drumurilor publice la 100 km2 de teritoriu a fost la sfârşitul anului 2007 de 33,9 kilometri în creştere cu 0,4 kilometri la 100 km2 faţă de anul anterior. Peste densitatea medie a drumurilor publice s-au situat următoarele regiuni de dezvoltare: Bucureşti-Ilfov (cu 15,0 km de drumuri publice la 100 km2 teritoriu); regiunea Sud - Vest Oltenia (cu 2,5 km la 100 km2); regiunea Sud Muntenia (cu 2,0 km la 100 km2); regiunea Nord - Vest (cu 1,0 km la 100 km2); regiunea Nord – Est (2,8 km la 100 km2;

La sfârşitul anului 2007, comparativ cu acelaşi moment de referinţă din anul 2006, s-a înregistrat o creştere a lungimii drumurilor publice cu 1,2%, respectiv cu 941 kilometri şi a drumurilor modernizate cu 493 kilometri (cu 2,3%); (cu 245 kilometri, respectiv cu -2,1%).

Densitatea drumurilor publice, la sfârşitul anului 2010, comparativ cu acelaşi moment de referinţă din anul 2009, a crescut cu 0,4 kilometri la 100 km2 de teritoriu.

Referitor la lungimea străzilor orăşeneşti, în anul 2008 a fost de 25003 km, cu 6,7% mai mult decât în anul 2007 şi cu doar 9,1% faţă de anul 2005.

Străzile modernizate în anul 2007 reprezentau o pondere doar de 58,6%, situându-se la acelaşi nivel din anul 2005.

Tabel nr. 5.9. Lungimea străzilor orăşeneşti (la sfârşitul anului)

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Total –km din care: Modernizate

22915

13310

22659

13291

22789

13441

23012

13672

23441

14009

25003

14643 Sursa: I.N.S., Anuarul Statistic al României, 2011, pag. 261

5.3.1.4. Transportul de mărfuri

Transportul portuar de mărfuri a înregistrat o cantitate de 78,4 milioane de tone, din care 42,1% au fost mărfuri încărcate şi 57,8%, mărfuri descărcate, 0,1% fiind mărfuri în tranzit.

Transportul maritim a însumat, în anul 2010, o cantitate de 48,9 mii tone, din care 41,5% au fost mărfuri încărcate şi 58,5% mărfuri

134

descărcate, în întregime, în transportul internaţional. În anul 2010, activitatea în domeniul transporturilor a continuat să fie

influenţată de modificările structurale şi evoluţia pe plan internaţional. În anul 2010, volumul total al mărfurilor transportate a fost de 452,8

milioane tone, din care 78,8% pe căi rutiere, urmat de transport feroviar (15,2%).

Tabel nr. 5.10. Transportul de mărfuri, pe moduri de transport

2009 2010 2007/ 2006

Structura - % -

-%- 2009 2010 Mărfuri transportate – mil. tone Mărfuri transportate – total din care

Transport feroviar Transport rutier Transport pe căi navigabile interioare

Transport maritim

431,4

68,3 335,3 14,9 0,077

452,8

68,8

356,7 15,0

0,049

105,0

100,7 106,4 100,7 63,6

100,0

15,8 77,7 3,5

sub 0,1

100,0

15,2 78,8 3,3

sub 0,1Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, 2009 şi 2010, pag. 91

În anul 2010 comparativ cu anul 2009, volumul total de mărfuri transportate s-a majorat cu 21,4 milioane tone, respectiv cu 5%; această majorare s-a realizat în principal pe seama transportului rutier, care a crescut cu 21,4 milioane tone, respectiv 6,4%.

5.3.1.5. Transportul de pasageri

Transportul interurban şi internaţional Transportul interurban şi internaţional de pasageri a înregistrat, în

anul 2010, un număr de 322,7 milioane pasageri şi a avut următoarea structură: 71,52% transport rutier; 27,4% transport feroviar; 1,0% transport aerian; 0,1% transportul pe căile navigabile interioare.

Parcursul pasagerilor din transportul interurban şi internaţional a fost de 23,6 miliarde pasageri – km, din care 51,4% a aparţinut transportului rutier, 31,6% a revenit transportului feroviar, 16,9% transportului aerian şi 0,1% transportul pe căile navigabile interioare. În anul 2010, comparativ cu anul 2009, parcursul pasagerilor din transportul interurban şi internaţional s-a micşorat cu 1180 milioane pasageri – km, respectiv cu 5,3%.

Tabel nr. 5.11. Transportul de pasageri, pe moduri de transport

2009 2010

2010/ 2009

Structura - % -

-%- 2009 2010 Transportul interurban şi internaţional de pasageri – mil. pasageri Pasageri transportaţi – total din care:

Transport feroviar

324,7

94,4 228,0

322,7

88,2 231,1

99,4

93,4 101,4

100,0

29,1 70,2

100,0

27,3 71,6

135

Transport rutier Transport pe căi navigabile interioare

Transport aerian Parcursul pasagerilor din transportul interurban şi internaţional de pasageri – mil. pasageri km Pasageri transportaţi – total din care:

Transport feroviar Transport rutier Transport pe căi navigabile interioare

Transport aerian

0,2 2,1

22459

8093 11735

13 2618

0,2 3,1

23639

7476 12156

23 3984

100,0 147,6

105,3

92,4 103,6 176,9 152,2

0,1 0,6

100,0

36,0 52,2 176,9 152,2

sub 0,11,0

100,0

31,6 51,4 0,1

16,9

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, 2009 şi 2010, pag. 94

Evoluţia indicatorului parcursului pasagerilor din transportul interurban şi internaţional, pe moduri de transport a fost diferită, astfel: s-au înregistrat creşteri la toate modurile de transport, cu excepţia transportului feroviar, la care s-a înregistrat o scădere (de 617 milioane pasageri – km, respectiv 7,6%).

Transportul urban de pasageri În anul 2007, în România, exista transport urban de pasageri în 104 localităţi urbane (31,1% din numărul total de oraşe şi municipii). Numărul localităţilor urbane cu transport urban de pasageri din anul 2007 a fost cu 24,7% mai mic decât în anul 2002. Exceptând transportul cu metroul, transportul pe celelalte categorii de mijloace de transport s-a redus substanţial în perioada 2002-2007.

Tabel nr. 5.12. Transportul urban de pasageri (la sfârşitul anului)

2002 2003 2004 2005 2006 2007

Numărul oraşelor cu transport urban de pasageri Lungimea liniei simple (km) Tramvaie Troleibuze Metrou Numărul vehiculelor în inventar Tramvaie Autobuze şi microbuze Troleibuze Metrou (vagoane)

138

1016,0 947,3 120,0

2049 6220 945 502

115

994,3 973,8 153,7 1929 5535 947 502

115

988,5 884,6 153,7 1914 6448 960 502

115

984,2 805,3 153,7 1864 5783 874 502

93

963,0 738,0 154,0 1798 6159 828 598

104

932,5 700,5 154,0 1733 6126 847 610


Numărul de pasageri transportaţi în mediul urban în anul 2007 a fost de 2131 milioane persoane, cu 4,2% mai mult decât în anul 2006. Cu autobuze şi microbuze s-au deplasat 49,7% din totalul numărului de pasageri, cu tramvaiele 35,6%.

136

Tabel nr. 5.13. Transportul urban de pasageri pe moduri de transport, în anii 2002-2004

Milioane pasageri Indici - % - 2005 2006 2007 2007/2005 2007/2006

Total din care, cu: - tramvaie

- autobuze şi microbuze

- troleibuze - metrou

2031

695 964 260 112

2046

692 1012 235 107

2131

716 1059 239 117

104,9

103,0 110,0 91,9 104,5

104,2

103,5 104,6 101,7 109,3


Cea mai mare dinamică s-a înregistrat la transportul de pasageri cu metroul, 9,3% în anul 2007, faţă de anul anterior.

5.3.1.6. Comunicaţii

Poştă şi telefonie – telegrafie În anul 2010 au funcţionat 7079 de unităţi de poştă şi telefonie.

Regresul, în timp, a numărului unităţilor de poştă s-a încadrat în tendinţele înregistrate pe plan internaţional. Menţionăm că în România peste 86,3% din numărul total al unităţilor de poştă şi telefonie sunt situate în mediul rural.

Tabel nr. 5.14. Unităţile de poştă şi telefonie (la sfârşitul anului)

2005 2006 2007 2008 2009 2010 Unităţi – număr din care: în localităţi rurale

9728

8349

10150

8347

7682

6488

7335

6260

7079

6120

7079

6110 Sursa: I.N.S., Anuarul statistic al României, 2011, pag. 662, Starea socială şi economică a României, 2009 şi 2010, pag. 97

În anul 2010, corespondenţa expediată a însumat 280 milioane bucăţi, trimiterile recomandate 43,9 milioane bucăţi, iar numărul de trimiteri cu valoare declarată a fost de 1,5 milioane bucăţi.

Activităţile de poştă desfăşurate în anul 2010, comparativ cu anul 2009, au înregistrat o amplificare la corespondenţă şi imprimate (cu 50 milioane bucăţi, respectiv cu 21,7%).

Pe regiuni, în anul 2010, cea mai intensă activitate de corespondenţă expediată a fost realizată de regiunea Bucureşti-Ilfov (61,1% din toată corespondenţa expediată), Nord – Vest (13,6%), precum şi de regiunea Nord – Est (6,6%). 61,2% din activitatea de mesagerii a fost derulată prin regiunile Bucureşti-Ilfov (37,2% din toată activitatea de mesagerii), Sud – Muntenia (14,2%), precum şi prin regiunea Nord – Vest (9,6%).

137

Tabelul nr. 5.15. Activităţile de poştă şi telefonie – telegrafieAnii Corespondenţă

expediată şi imprimate (mil. buc.)

Abonamente telefonice – mii – (la sfârşitul anului)

Total din care:

La reţeaua telefonică fixă

La reţeaua telefonică mobilă

2003 308 4.831 3.705 1.126 2004 230 5.832 3.813 2.019 2005 243 8.624 4.029 4.595 2006 263 9.306 4.207 5.099 2007 267 11.395 4.330 7.065 2008 318 14.604 4.389 10.215 2009 230 21589 4170 17419 2010 280 27132 4257 22875

Sursa: I.N.S., Anuarul statistic al României, 2011, pag. 663, Starea socială şi economică a României, 2009 şi 2010, pag. 97

În anul 2010 numărul de abonamente telefonice a fost de 27132 mii, din care 84,3% (22875 mii) au fost la reţeaua telefonică mobilă şi 15,7% (4257 mii) la reţeaua telefonică fixă.

Analiza evoluţiei numărului total de abonamente telefonice, în anul 2010 faţă de anul 2009, relevă o tendinţă de creştere cu 5543 mii, respectiv cu 25,7%. Progresul continuu înregistrat de acest indicator este reflectat prin compararea evoluţiei raportului dintre componentele sale, respectiv de raportul dintre numărul de abonamente la reţeaua telefonică fixă şi cel de la reţeaua telefonică mobilă, care în anul 2006 a fost de 1 la 1,63, în anul 2007 acesta a ajuns de la 1 la 2,33, iar în anul 2010 acesta a ajuns de la 1 la 5,37. Referitor la numărul de utilizatori telefoane mobile la 1000 persoane, în România, în anul 2003 acest indicator a avut o valoare doar de 25, comparativ cu 572 în Finlanda, 355 în Italia, 282 în Austria, 235 în Elveţia, 474 în Norvegia, 87 în Slovacia, 105 în Ungaria.

Comunicaţiile radio şi televiziune În anul 2010 mijloacele de comunicaţie radio au fost reprezentate de

761 staţii radiodifuziune, din care marea majoritate (78,6%, respectiv 598 staţii) au fost de staţii private de radiodifuziune.

În ceea ce priveşte mijloacele de comunicaţie prin televiziune, în anul 2010, acestea au numărat 657 staţii de televiziune. De asemenea, în anul 2010 au funcţionat şi 200 translatoare de televiziune.

Tabel nr. 5.16. Mijloacele de radiocomunicaţii (la sfârşitul anului)

2005 2006 2007 2008 2009 2010 Radio Staţii publice de radiodifuziune Staţii private de radiodifuziune Translatoare radio

132 199

4

140 239

4

131 294 4

163 324

-

163 535

-

163 598

-

138

Televiziune Staţii publice de televiziune Staţii private de televiziune Translatoare televiziune

65 88

424

74

104 427

101 110 416

113 119 409

449 174 200

450 207 200

Sursa: I.N.S., Anuarul statistic al României, 2011, pag. 663, Starea socială şi economică a României, 2009 şi 2010, pag. 98

5.3.1.7. Distribuţia de gaze naturale La sfârşitul anului 2004, numărul localităţilor în care se distribuiau gaze naturale au fost de 684, cu 25,3% mai multe decât în anul 1999, ceea ce reprezenta doar 21,8% din numărul total de localităţi (municipii, oraşe, comune).

Tabel nr. 5.17. Reţeaua şi volumul gazelor naturale distribuite

2002 2003 2004 2005 2006 2007 Numărul localităţilor

(municipii, oraşe, comune) în care se distribuie gaze naturale (la sfârşitul anului)

Lungimea simplă a conductelor de distribuţie a gazelor naturale (km) la sfârşitul anului

Gaze naturale distribuite (milioane m3)

din care: - pentru uz casnic

546

20331

11871

3921

542

21598

9194

3742

578

22613

11701

3388

609

24068

10018

3086

625

23917

10295

3476

684

25879

12734


Lungimea simplă a conductelor de distribuţie a gazelor naturale a fost în anul 2007, de 25879 km, cu 8,2% mai mult decât în anul anterior şi cu 27,3% mai mult decât în anul 2002.

Volumul gazelor naturale distribuite a înregistrat o tendinţă oscilatorie în perioada 2002-2007, ajungând la sfârşitul perioadei la valoarea de 12734 milioane m3, cu 23,7% mai mult decât în anul 2006 şi cu 7,3% decât în anul 2002. pentru consumul casnic s-au distribuit 2745 milioane m3, ceea ce reprezenta la nivelul anului 2007 o pondere de 21,6%.

5.3.1.8. Distribuirea apei potabile La sfârşitul anului 2007, în 1860 de localităţi (ceea ce reprezenta 59,2%

din numărul total de municipii, oraşe şi comune din România) s-a distribuit apă potabilă, cu 5,9% mai multe localităţi decât în anul 2006 şi cu 15,7% decât în anul 2002.

Lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile a fost la sfârşitul anului 2007 de 44987 km, mai mult cu 6,4% decât în anul 2006 şi cu 20,8% faţă de anul 2002.

În perioada 2002-2007 apa potabilă distribuită consumatorilor a înregistrat o tendinţă de scădere, de la 1849 milioane m3, în anul 2002, la 1161 milioane m3 în anul 2007, cu 52,8% mai puţin. Apa potabilă distribuită pentru uzul casnic a reprezentat o pondere de 60,9% în anul 2007, pondere în scădere faţă de anul 2002, când s-a înregistrat 65,3%.

139

Tabel nr. 5.18. Reţeaua şi volumul apei potabile distribuite(la sfârşitul anului)

2002 2003 2004 2005 2006 2007 Numărul localităţilor

(municipii, oraşe, comune) cu instalaţii de alimentare cu apă potabilă

din care: - Municipii şi oraşe Lungimea totală simplă a

reţelei de distribuţie a apei potabile(km)

din care: - Municipii şi oraşe Apă potabilă distribuită

consumatorilor (mil. m3) din care: - pentru uz casnic

1607

263

37417

22443

1849

1208

1620

265

38238

22622

1700

1106

1648

265

38953

22852

1529

987

1691

268

40269

23207

1349

811

1756

276

42263

23835

1218

714

1860

309

44987

24647

1161


În municipii şi oraşe, apa potabilă s-a distribuit în anul 2007 în 98,4% din numărul lor total, iar lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile a reprezentat 54,8% din total.

5.3.1.9. Canalizarea publică şi spaţii verzi

La sfârşitul anului 2007, doar 675 de localităţi (municipii, oraşe şi comune) erau dotate cu instalaţii de canalizare publică (ceea ce însemna 21,5% din numărul total de municipii, oraşe şi comune). În 96,2% din numărul municipiilor şi oraşelor din România existau instalaţii de canalizare publică. În perioada 2002-2007 lungimea totală simplă a conductelor de canalizare a înregistrat o tendinţă de creştere, de la 16080 km în anul 2002, la 17514 km în anul 2007, cu 8,9% mai mult.

Suprafaţa spaţiilor verzi în municipii şi oraşe a înregistrat în perioada analizată o tendinţă oscilatorie, situându-se în jurul a 20100 -20500 hectare.

Tabel nr. 5.19. Canalizare publică şi spaţii verzi (la sfârşitul anului) 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Numărul localităţilor (municipii, oraşe, comune) cu instalaţii de canalizare

din care: Municipii şi oraşe Lungimea totală simplă a

conductelor de canalizare (km) Suprafaţa spaţiilor verzi în

municipii şi oraşe

623

262

16080

20551

639

264

16348

20124

647

264

16590

20224

644

266

16812

20184

664

276

17183

20597

675

302

17514

20122


140

5.3.2. Activitatea de cercetare – dezvoltare

Cheltuielile pentru activitatea de cercetare – dezvoltare în anul 2005 au deţinut în produsul intern brut o pondere de doar 0,38%, foarte puţin comparativ cu realizările din alte ţări, precum: Austria 2,21%, Belgia 2,23%, Rep. Cehă 1,3%, Danemarca 2,51%, Germania 2,64%, Ungaria 1,01%, etc.

Tabel nr. 5.20. Cheltuieli cu cercetarea – dezvoltarea în anul 2005

Sursa: I.N.S., Economia mondială în cifre, Breviar de Statistică Internaţională, 2007, pag. 111-112

În cercetare – dezvoltare şi-au desfăşurat activitatea în anul 2005 un

număr de 33,4 mii persoane în echivalent normă întreagă, din care 63,7% au

fost cercetători şi 16,6% tehnicieni. În tabelul următor se prezintă personalul

din activitatea de cercetare – dezvoltare pe principalele categorii din

România, comparativ cu alte ţări.

În activitatea de cercetare – dezvoltare s-au înregistrat la sfârşitul anului 2010 un număr de 42,4 mii salariaţi, cu 0,6% mai mult decât anul precedent. Cea mai mare proporţie s-au regăsit în unităţile de învăţământ superior şi clinici universitare (46,3%), urmate de unităţile specializate de cercetare – dezvoltare (40,1%).

5.3.3. Educaţia

Pe ansamblul formelor de învăţământ numărul unităţilor de învăţământ a fost în 2006-2007 de 8230, cu 19403 unităţi mai puţin decât în anul 1999 (cu 70,2% mai puţin). În aceeaşi perioadă populaţia şcolară, numărul elevilor şi personalul didactic a înregistrat o tendinţă de scădere.

Uniunea Europeană Austria Belgia Rep. Cehă Cipru Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia2 Irlanda Italia Letonia Lituania Luxemburg

Malta

2,21 2,23 1,30 ....

2,51 0,81 3,46 2,27 2,64 0,65 .... ....

0,46 0,68 1,71 ....

Olanda Polonia Portugalia Slovacia Slovenia Spania Suedia2

Regatul Unit Ungaria Ţări candidate Bulgaria România Turcia Alte ţări Islanda Japonia Norvegia S.U.A.

1,89 0,59 0,93 0,59 1,54 1,04 4,27 1,88 1,01

0,49 0,38 0,67

3,11 3,11 1,67 2,67

141

Tabel nr. 5.21. Învăţământul pe niveluri de educaţie – total 1999/

2000 2000/ 2001

2003/ 2004

2004/ 2005

2005/ 2006

2006/ 2007

Unităţi Populaţia şcolară (mil. pers) Copii în grădiniţe (mii pers) Elevi (mil. pers) Studenţi (mii pers) Personalul didactic (mii pers)

27633 4,6

616,3 3,5

452,6 301,4

24481 4,6

611,0 3,4

533,2 294,9

18012 4,5

636,7 3,2

620,8 281,2

14396 4,4

644,9 3,1

650,3 285,9

8484 4,3

648,9 2,9

785,5 277,3

8230 4,4

650,3 2,8

907,4 276,8

Sursa: I.N.S., Anuarul statistic al României, 2005, pag. 325, 2008, pag. 387

Din analiza indicatorului număr de elevi la 10000 de locuitori şi

număr de studenţi la 10000 de locuitori, în perioada 1999-2005 rezultă o scădere până în anul 2001-2002, pentru ca în anii 2003-2004 şi 2004-2005 să se constate o redresare a acestor indicatori.

Tabel nr. 5.22. Rate la 10000 locuitori 1999/

2000 2000/ 2001

2001/ 2002

2002/ 2003

2003/ 2004

2004/ 2005

Elevi (mil. pers) Studenţi (mii pers)

1563 202

1525 238

1498 260

1501 274

1479 286

1434 300

Sursa: I.N.S., Anuarul statistic al României, 2005, pag. 326

5.3.3.1. Baza materială În anul universitar 2007 – 2008 reţeaua unităţilor cuprinse în

sistemul naţional de educaţie era formată din 1731 grădiniţe, 4737 şcoli primare şi gimnaziale, 185 de licee, 147 şcoli de arte şi meserii, 83 şcoli postliceale şi 106 instituţii de învăţământ superior.

În învăţământul preşcolar au fost înregistrate 1731 de grădiniţe, cu 11 unităţi mai mult comparativ cu anul precedent. Din totalul grădiniţelor, 41,6% erau grădiniţe cu program normal, 56,3% cu program prelungit, 2,1% grădiniţe cu program săptămânal şi speciale.

Învăţământul primar şi secundar inferior (gimnazial) cuprinde 4737 şcoli, cu 6,1% mai puţin decât în anul şcolar precedent, datorită, în principal, transformării unor şcoli cu clasele I – IV, unde numărul de elevi era mai mic de 200, în secţii ale şcolilor cu clasele I – VIII, precum şi comasării sau desfiinţării altora.

Majoritatea unităţilor din învăţământ primar şi secundar inferior, pe regiuni de dezvoltare, se prezintă astfel: Nord – Est (17,6%), Sud – Est (13,4%), Sud – Muntenia (17,8%), Sud – Vest Oltenia (11,3%), Vest (9,2%), Nord – Vest (12,9%), Centru (12,5%), Bucureşti – Ilfov (5,3%).

Învăţământ secundar superior dispunea de o reţea formată din 1426 unităţi independente, din care 185 licee, 1241 grupuri şcolare şi 147 şcoli de arte şi meserii.

142

Liceele din filiera tehnologică deţin cea mai mare pondere (47,2%), iar dintre acestea, profilul tehnic este majoritar (71,8%). Învăţământul liceal particular este nereprezentativ (2,9% din totalul liceelor din ţară).

Schimbările structurale din domeniul economic au influenţat şi funcţionalitatea diferitelor profiluri ale liceelor existente. Astfel, în anul şcolar 2007 – 2008, comparativ cu anul şcolar anterior, s-a înregistrat o tendinţă de creştere a numărul de licee industriale (cu 3%), precum şi a celor economice, administrative şi de servicii (cu circa 5%).

Reţeaua învăţământului postliceal a cuprins 83 de unităţi independente, precum şi un număr de 344 secţii care funcţionau pe lângă alte tipuri de unităţi şcolare. Aceste unităţi se aflau în mediul urban şi 30,1% aparţineau sectorului public şi 69,9% erau în proprietate privată.

În anul şcolar 2007-2008, infrastructura sistemului naţional de educaţie a cuprins 106 institute de învăţământ superior, în cadrul cărora au funcţionat 631 facultăţi. Număr instituţiilor de învăţământ superior se află în scădere, fenomen generat de cerinţele impuse pentru atestarea lor şi de diversificarea învăţământului public.

În învăţământul superior, distribuţia unităţilor între sectorul public şi cel privat este aproximativ echilibrată (52,8% public şi 47,2% privat).

5.3.3.2. Populaţia şcolară

În anul şcolar 2007-2008, populaţia şcolară a crescut cu 1,4% faţă de anul şcolar precedent, creştere datorată, în principal, creşterii populaţiei şcolare din învăţământul postliceal şi superior.

Pe niveluri de educaţie, creşterile populaţiei şcolare s-au înregistrat astfel: învăţământ preşcolar cu 0,2%, învăţământul liceal cu 1,3%, cel postliceal cu 20,8%, precum şi învăţământul universitar cu 15,5%.

Structura populaţiei şcolare pe sexe este echilibrată pentru toate nivelurile de educaţie, cu excepţia învăţământului profesional (unde fetele deţin o pondere de 37,9%) şi a învăţământului postliceal (unde băieţii deţin o pondere de 26,5%).

În învăţământul superior, s-au înregistrat 907,4 mii studenţi, distribuiţi pe grupe de specializări astfel: ştiinţe economice (32,4%), universitar – pedagogic (29,3%) şi tehnice (19,7%).

Pe regiuni de dezvoltare, populaţia şcolară a fost distribuită după cum urmează: Nord – Est 17,0%, Sud – Est 11,6%, Sud – Muntenia 12,6%, Sud – Vest Oltenia 9,8%, Vest 9,0%, Nord – Vest 12,7%, Centru 11,6% şi Bucureşti – Ilfov 15,7%.

5.3.3.3. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară

În anul şcolar 2007-2008, comparativ cu anul precedent, gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară a fost de 79,7%, cu 2,4 puncte procentuale mai mult. Rata de cuprindere a înregistrat cea mai mare valoare pentru populaţia şcolară din grupa de vârstă 7 – 10 ani (96,0%).

143

Valori scăzute ale ratei nete şcolare s-au înregistrat pe regiuni de dezvoltare, astfel: Sud – Est (59,5%), atingând un minim în judeţul Vrancea (50,1) şi Sud – Muntenia (59,2%), cu un minim de 51,5% în judeţul Giurgiu. La polul opus se află regiunea Bucureşti – Ilfov, unde rata netă de cuprindere a înregistrat valoarea de 99,2% în municipiul Bucureşti.

5.3.3.4. Performanţele sistemului de educaţie Evaluarea calităţii procesului educaţional se realizează pe baza

principalelor rezultate ale activităţii educaţionale, utilizându-se indicatori statistici relevanţi, precum:

numărul absolvenţilor;

numărul elevilor promovaţi;

gradul de promovabilitate;

situaţia şcolară a elevilor promovaţi după media obţinută;

numărul elevilor declaraţi repetenţi;

rata abandonului şcolar.

5.3.3.5. Personalul didactic Resursele umane cuprinse în sistemul naţional de educaţie a

înregistrat în ultimii ani o evoluţie oscilantă care nu a fost corelată cu evoluţia populaţiei şcolare în aceeaşi perioadă.

În anul şcolar 2007-2008, numărul mediu de preşcolari, elevi şi studenţi ce au revenit la un cadru didactic a fost de 16.

Pe niveluri de educaţie, evoluţia numărul de elevi la un cadru didactic în anul şcolar-universitar 2007-2008 comparativ cu 2006-2007, prezintă o uşoară creştere numai în învăţământul superior (de la 26 la 28 studenţi la un cadru didactic).

În anul şcolar 2007-2008, activitatea educaţională din grădiniţe a fost asigurată de 37,3 mii cadre didactice: 21,1 mii (56,5%) în mediul urban şi 16,2 mii (43,5%) în mediul rural, la un cadru didactic revenind 16 copii în mediul urban şi 20 copii în mediul rural.

Cadrele didactice de sex feminin deţineau o pondere importantă în totalul personalului didactic (72,6%), mai ales în învăţământul preşcolar (99,7%) şi cel primar şi gimnazial (75,3%). În învăţământul superior s-a înregistrat o pondere superioară a cadrelor didactice de sex masculin (56,7%).

5.3.4. Sănătate 5.3.4.1. Infrastructura sistemului de sănătate Serviciile de îngrijire a sănătăţii au fost furnizate printr-o reţea de

unităţi sanitare (spitale, policlinici, dispensare şi alte instituţii), aparţinând, în principal, sectorului public, completată după anul 1990 de o reţea de unităţi private, care în ultimii ani s-a dezvoltat tot mai mult. În anul 2007, reţeaua sistemului de sănătate era formată din peste 46.700 unităţi sanitare publice şi private.

144

Tabel nr. 5.23. Principalele unităţi sanitare, în anii 2006 şi 2007 – număr unităţi –

2006

2007 Total din care:

proprietate publicăSpitale Policlinici Dispensare medicale Centre de sănătate Sanatorii T.B.C. Sanatorii balneare Preventorii Unităţi medico-sociale Cabinete medicale de medicină generală Cabinete medicale şcolare şi studenţeşti Cabinete medicale de familie şi individuale de familie Societate medicală civilă Cabinete stomatologice Societate stomatologică civilă medicală Laboratoare medicale Laboratoare de tehnică dentară Creşe Farmacii şi puncte farmaceutice Centre de diagnostic şi tratament Centre medicale de specialitate Cabinete medicale de specialitate Societate civilă medicală de specialitate Depozite farmaceutice Alte tipuri de cabinete medicale

436 260 211 53 7

10 5

60 1007

843

10969

54 9948

95

1840 2047 273

6209 26

120 6878

102 427 425

447 263 208 46 5 9 4

66 1036

857

11048

66 10532

74

2296 2158 272

6906 27

133 8370

156 424 380

425 22

206 45 5 8 4 66 44

857

8524 16

3123

23 1547 495 272 525 7 3

1433

92 -

308 Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2006-2007, pag. 215

În anul 2007, faţă de anul anterior, reţeaua unităţilor sanitare a înregistrat modificări importante, pe total, creşterea fiind de 8,1% (peste 3500 de unităţi), cu modificări a numărului de spitale (2,5%), policlinici (10,0%), unităţi medico-sociale etc.

În sectorul public, modificările intervenite în structura reţelei sanitare s-au datorat măsurilor luate în cadrul programului de restructurare. Cele mai importante modificări s-au constatat la spitale (6 unităţi), la ambulatoriile de spital şi de specialitate cu 6 unităţi, la cabinetele medicale de specialitate cu 56 unităţi etc.

Numărul paturilor din unităţile sanitare În anul 2007, au existat un număr de 138,0 mii paturi în unităţile

sanitare (inclusiv paturile de spital din centrele de sănătate), cea mai mare parte fiind în sectorul public (99,3% din numărul total), cu 1,8% mai puţin decât în anul precedent.

În anul 2004, regiunile de dezvoltare cu cel mai mare număr de paturi în unităţile sanitare au fost Bucureşti - Ilfov (cu 16,2% din numărul

145

total de paturi de spital), regiunea Nord - Est (15,1%) şi regiunea Nord - Vest (14,1 %); cel mai mic număr de paturi de spital a fost în regiunea Sud - Vest Oltenia (9,5%) şi în regiunea Vest (10,0%).

Tabel nr. 5.24. Paturile din unităţile sanitare, pe forme de

proprietate, în anii 2003-2004 şi 2006-2007 - mii paturi

2003 2004 2006 2007

Paturi în unităţile sanitare - total - proprietate majoritara de stat

- proprietate majoritară privată

de stat

142,7 142,6 0,063

142,5 142,0

0,544

142,0 141,2 0,8

138,0 137,1 1,0

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 239, 2006 – 2007, pag. 217;

Gradul de utilizare a paturilor din spitale inclusiv paturile de spitale din centrele de sănătate a fost de 287 zile/an (indicatorul înregistrând aceeaşi valoare ca şi în anul 2006), paturile din preventorii 235 zile/an, a unităţilor TBC – 286 zile/an.

Tabel nr. 5.25. Numărul de paturi din unităţile sanitare pentru unele specialităţi, din sectorul majoritar de stat, în anii 2006 şi

2007 - mii paturi -

2006 2007 Structura

% 2006 2007

Total din care:

Interne Chirurgie Obstetrică-ginecologie Nou născuţi şi imaturi Pediatrie Boli infecţioase Tuberculoză şi pneumologie Psihiatrie şi neuropsihiatrie Oftalmologie O.R.L Neurologie Dermato-venerologie Alte specialităţi

142,0

30,0 23,2 11,0 5,3

10,0 6,8

10,1 17,2 2,3 3,0 5,8 2,3

15,0

138,0

29,1 22,3 10,2 4,9 9,4 6,6 9,9

17,1 2,1 2,5 5,9 2,0

16,2

100,0

21,1 16,3 7,8 3,8 7,0 4,8 7,1

12,1 1,6 2,1 4,1 1,6

10,6

100,0

21,1 16,1 7,4 3,6 6,8 4,6 7,2

12,4 1,6 1,8 4,3 1,4

11,7 Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2006-2007, pag. 217

În anul 2007, pe specialităţi, numărul paturilor de spital din sectorul public a înregistrat următoarea distribuţie:

peste 70% din numărul de paturi din unităţile sanitare a fostînregistrat la specialităţile: interne (2,1%), chirurgie (16,1%),psihiatrie şi neuropsihiatrie (12,4%), obstetrică – ginecologie

146

(7,4%), pediatrie (6,8%), tuberculoză şi pneumologie (7,2%);

cele mai scăzute ponderi în numărul total de paturi existente în sistemul public sunt la specialităţile O.R.L. (1,8%), oftalmologie (1,6%), precum şi în dermato-venerologie (1,4%).

Pe regiuni de dezvoltare, cel mai mare număr de paturi la 1000 locuitori, s-a înregistrat în: Bucureşti - Ilfov (9,8 paturi la 1000 locuitori) şi în Nord – Vest, Vest şi Centru (între 7,3 – 7,0 paturi la 1000 locuitori). Cea mai mică valoare a acestui indicator s-a înregistrat în regiunea Sud – Muntenia (4,8 paturi la 1000 locuitori).

Numărul paturilor din unităţile sanitare la 1000 locuitori Numărul paturilor din unităţile sanitare din sectorul majoritar de stat ce reveneau la 1000 locuitori în anul 2007 a fost de 6,4. Comparativ cu anii anteriori, în anul 2007, tendinţa acestui indicator a fost relativ staţionară, după ce în anul 2003 faţă de anul 2002 se înregistrase o reducere (de la 7,5 paturi de spital la 1000 locuitori la 6,6); menţionăm că şi pe plan mondial se manifestă astfel de fenomene, deoarece există o orientare certă de mutare a accentului către îngrijirea ambulatorie. În plus, în România sectorul majoritar privat este în expansiune şi este de natură a contrabalansa actualele fenomene din sectorul majoritar de stat. În perioada 2000-2007, mărimea acestui indicator este prezentată în tabelul următor:

Tabel nr. 5.26. Paturile din unităţile sanitare (la sfârşitul anului)

- mii paturi - 2000 2001 2002 2003 2004 2006 2007

Total număr paturi în spitale Număr paturi în spitale la 1000 locuitori

1668 7,4

167,9 7,5

162,7 7,5

142,76,6

142,66,6

142,06,6

138,06,4

Sursa: I.N.S., Anuarul Statistic al României, 2005, pag. 307, Starea socială şi economică a României, în anii 2006-2007, pag. 217

5.3.4.2. Personalul medico-sanitar

În anul 2007, activitatea medicală a unităţilor din sistemul naţional de sănătate a fost asigurată de 269603 cadre sanitare. Din totalul personalul medical, 26,3% (70958 persoane) aveau pregătire superioară (medici, stomatologi, farmacişti), 50,6% (136353 persoane) au fost cadre sanitare cu pregătire sanitară medie şi 23,1% (62292 persoane) au reprezentat personal sanitar auxiliar.

Comparativ cu anul 2006, personal medico-sanitar cu studii superioare a crescut, înregistrându-se cu 3470 persoane mai mult (5,1%), numărul cadrelor sanitare cu studii medii a crescut cu 9740 persoane (7,7%), iar numărul personalului sanitar auxiliar cu 3168 persoane mai mult (respectiv 5,4%).

În 2007 au fost înregistraţi cu 2,7% mai mulţi medici decât în anul 2006, cu 9,7% mai mulţi stomatologi şi cu 11,8% mai mulţi farmacişti.

147

Distribuţia personalului sanitar, după forma de proprietate a unităţii sanitare arată că în sectorul public îşi desfăşoară activitatea 86,6% din totalul medicilor, respectiv 77,8% din totalul medicilor de familie.

De asemenea, în sectorul public lucrează şi majoritatea personalului sanitar mediu şi auxiliar: 86,9% din personalul sanitar mediu şi 97,6% din personalul sanitar auxiliar.

În sectorul privat îşi desfăşoară activitatea 65,1 din totalul medicilor stomatologi şi 92,4% din totalul farmaciştilor.

Tabelul nr. 5.27. Personalul medico-sanitar, în anii 2003- 2004

şi 2006-2007 (la sfârşitul anului)

2003 2004 2006 2007

Medici - exclusiv stomatologi

Locuitori la un medic Medici la 10000 locuitori Stomatologi Locuitori la un stomatolog Stomatologi la 10000

locuitori Farmacişti Locuitori la un farmacist Farmacişti la 10000

locuitori Personal sanitar mediu Locuitori la un cadru di

46919 463 21,6 9447 2301 4,3

7793 2789 3,6

120740 180

55,6 58670

48150 450 22,2 9907 2188 4,6

8763 2473 4,0

121683 178

56,1

58904

46936 460 21,7

10620 2032 4,9

9932 2173 4,6

126613 170

58,7

59124

48199 447 22,4

11651 1849 5,4

11108 1939 5,2

136353 180

63,3

62292 Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 241, 2006 – 2007, pag. 219

În anul 2007, indicatorul numărul populaţiei ce revine la un cadru medico-sanitar, în sectorul public şi cel privat, se prezintă astfel: 447 locuitori la un medic (460 în anul 2006); 1849 locuitori la un stomatolog (2032 în anul 2006); 1939 locuitori la un farmacist (2173 în anul 2006); 158 locuitori la un cadru sanitar mediu (faţă de 170 în anul 2006).

În anul 2007, în profil teritorial, regiunea de dezvoltare în care s-a înregistrat cel mai mare număr de cadre medico-sanitare a fost Bucureşti – Ilfov, în care la 10000 locuitori au revenit 51,2 medici, 11,3 stomatologi, 9,8 farmacişti şi 121,6 personal sanitar mediu. Aceasta a fost urmată de regiunile de dezvoltare: Vest, unde la 10000 locuitori au revenit 28,6 medici, 8,4 stomatologi, 6,1 farmacişti şi 64,3 personal sanitar mediu şi Nord – Vest unde la 10000 locuitori au revenit 23,5 medici, 6,2 stomatologi, 5,5 farmacişti şi 64,6 personal sanitar mediu. Regiunile de dezvoltare cu cel mai mic număr de personal sanitar la 10000 locuitori au fost: Nord – Est (cu 17,2 medici, 4,0 stomatologi, 4,4 farmacişti şi 56,2 personal sanitar mediu); Sud – Est (cu 15,6 medici, 4,6 stomatologi, 4,1 farmacişti şi 55,2 personal sanitar mediu) şi Sud-Muntenia (cu 12,8 medici, 3,1 stomatologi, 2,8 farmacişti şi 45,2 personal sanitar mediu).

148

Tabel nr. 5.28. Numărul medicilor şi stomatologilor, în anul 2005

- la 100.000 locuitori -Ţara Medici Stomatologi Ţara Medici Stomatologi

Austria Belgia Rep. Cehă Cipru Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Letonia Lituania Luxemburg

Malta

Olanda Polonia Portugalia

356 413 357 198 363 329 310 339 341 436 286 382 316 401 225 352 323 223 341

52 68 68 73 90 84 91 68 79

113 57 60 63 72 57 49 46 31 58

Slovacia Slovenia Spania Suedia

Regatul Unit Ungaria Bulgaria România Turcia Alte ţări Belarus Canada Elveţia Islanda Israel Norvegia Federaţia RusăS.U.A. Ucraina

325 218 307 300 160 278 366 219 121

466 202 382 368 353 370 425 533 300

44 59 41 … 39 45 84 47 22

46 54 51 96

107 85 32 57 41

Sursa: I.N.S., Economia mondială în cifre, Breviar de Statistică Internaţională, 2007, pag. 117

Din punct de vedere a indicatorului numărul medicilor şi stomatologilor la 100.000 locuitori situaţia din România anului 2005 prezintă starea actuală precară comparativ cu alte ţări: 219 medici şi 47 stomatologi la 100.000 locuitori, faţă de 356 şi respectiv 52 în Austria, 339 respectiv 68 în Franţa, 366 respectiv 84 în Bulgaria etc.

5.3.4.3. Principalii indicatori de eficacitate ai funcţionalităţii sistemului de sănătate

În perioada 2006 – 2007, majoritatea indicatorilor privind sănătatea populaţiei s-au ameliorat, dar au existat şi unele excepţii.

În anul 2007, comparativ cu anul 2006, numărul de decese la copii sub un an s-a micşorat cu 478 decese la copii sub un an. Pe medii de rezidenţă, evoluţia acestui indicator s-a ameliorat atât în mediul rural (a scăzut cu 323 decese la copii sub un an) cât şi în mediul urban (a scăzut cu 155 decese la copii sub un an).

Rata mortalităţii la 100000 locuitori, în perioada analizată a scăzut cu 24,2 decese la 100000 bărbaţi şi cu 27,4 decese la 100000 femei.

Tabel nr. 5.29. Principalii indicatori de sănătate, în anii 2003-2004 şi 2006-2007

2003 2004 2006 2007Rata mortalităţii (Ia 100000 locuitori)

Masculin Feminin

1345,5 1113,2

1309,6 1085,0

1295,1 1101,2

1270,91073,8

149

Rata mortalităţii (Ia 100000 loc.) pe principalele cauze

- Boli ale aparatului circulator Masculin Feminin

- Tumori

Masculin Feminin

- Boli ale aparatului respirator

Masculin Feminin

Decese sub un an (rata la 1000 născuţi-vii) Urban Rural

Cazuri noi de îmbolnăviri prin boli infecţioase şi parazitare (la 100000 locuitori), din care:

TBC Boli diareice

Cazuri SIDA (la 100000 locuitori) Numărul pacienţilor care au beneficiat de asistenţă medicală de urgenţă în unităţi cu proprietate majoritară de stat (la 100000 loc.) Numărul pacienţilor ieşiţi din spital (la 100000 loc.)

749,8 773,8

241,0 162,8

83,2 47,0 16,7 13,7 19,4

4262,4 116,1 401,2 99,0

12285,2

20878,2

721,9 747,0

244,1 163,8

80,8 46,2 16,8 14,0 19,9

4494,6 114,3 381,5 42,7

10489,5

21079,8

722,7 762,4

252,6 170,4

74,5 43,7 13,9 11,2 17,1

3424,6 94,5 328,4 1,2

13144,9

22154,1

698,0 735,9

254,9 168,7

75,5 42,8 12,0 10,2 14,1

3193,390,5 320,4 1,1

11527,6

20816,2

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 239, şi 2006-2007, pag. 220

În anul 2007 comparativ cu anul 2006, pe principalele cauze de deces s-au înregistrat următoarele evoluţii: a scăzut rata mortalităţii la bolile aparatului circulator, cu 24,4 decese la 100000 bărbaţi, respectiv cu 26,5 decese la 100000 femei, la tumori cu 1,7 decese la 100000 femei şi la bolile aparatului respirator cu 0,9 decese la 100000 femei; rata mortalităţii a înregistrat uşoare creşteri cu 2,1 decese la 100000 bărbaţi la tumori şi respectiv cu 1,0 decese la 100000 bărbaţi la bolile aparatului respirator.

În anul 2007 faţă de anul 2006, cazurile de noi îmbolnăviri prin boli infecţioase şi parazitare, au scăzut cu 231,3 la 100000 locuitori; o tendinţă de scădere a înregistrat şi numărul de cazuri noi de îmbolnăvire prin TBC cu 4,0 cazuri la 100000 locuitori şi prin boli diareice acute cu 0,8 cazuri noi la 100000 locuitori.

Numărul cazurilor noi de SIDA a înregistrat o scădere (cu 0,1 cazuri la 100000 locuitori, respectiv cu 8,3%).

Situaţia cazurilor noi de îmbolnăvire prin boli infecţioase şi parazitare, a cunoscut, în general o evoluţie pozitivă, înregistrându-se o reducere a incidenţei pentru majoritatea bolilor.

Astfel la 100000 locuitori au fost înregistrate următoarele evoluţii: s-a redus numărul cazurilor noi de leptospiroză (16,7%), rubeolă (17,0%), erizipel (15,7%), sifilis (13,4%), hepatită virală (12,2%), tuberculoză (4,2%), salmoneloză (3,3%), boli diareice acute (2,4%) şi toxiinfecţii alimentare (1,8%).

150

Tabel nr. 5.30. Cazuri noi de îmbolnăviri prin unele boli infecţioase şi parazitare, în anii 2003-2004 şi 2006-2007, la 100000

locuitori - număr -

2003 2004 2006 2007

Boli diareice acute Hepatită virală Tuberculoză Rubeolă Gripă Dizenterie Sifilis Tuse convulsivă Scarlatină Toxiinfecţii alimentare Rujeolă Erizipel Trichineloză Salmoneloză Leptospiroză

401,2 59,8 116,1 554,4 75,4 7,3

44,6 0,4

15,1 18,9 0,1

13,6 2

4,6 1,1

381,5 62,9 114,3 218,5 33,6 6,6

40,8 1,1

15,4 15,2 0,5

11,7 3,6 4,3 1,2

328,4 36,2 94,5 16,5 1,1 2,8

26,2 0,2

14,7 11,1 16,3 8,3 1,6 3,0 1,8

320,4 31,8 90,5 13,7 2,7 3,4

22,7 0,2

16,6 10,0 1,6 7,0 2,0 2,9 1,5

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 244, 2006-2007, pag. 221;

Cea mai mare scădere au înregistrat-o cazurile noi de rujeolă, unde la 100000 locuitori s-au înregistrat cu 90,2% mai puţine cazuri noi în anul 2007 faţă de anul 2006, dar s-a înregistrat şi o creştere a cazurilor noi la 100000 locuitori la gripă (145,5%), trichineloză (25,0%), dizenterie (21,4%) şi scarlatină (12,9%).

Un alt indicator de caracterizare a funcţionalităţii sistemului sanitar îl reprezintă asistenţa medicală de urgenţă. Indicatorii disponibili aparţin sectorului majoritar de stat şi sunt numărul de autosalvări existent la sfârşitul anului şi numărul de pacienţi deserviţi.

Numărul de autosalvări existent la sfârşitul anului 2007 în sectorul majoritar de stat a fost de 3097 bucăţi, mai mulţi decât anul precedent cu numai 15 autosalvări.

Asistenţa medicală de urgenţă acordată populaţiei în anul 2007 a numărat circa 2,5 milioane persoane, din care 71,6% au fost pacienţi transportaţi şi 28,4% au fost pacienţi asistaţi.

În anul 2007 comparativ cu anul 2006, s-a redus numărul pacienţilor care au beneficiat de asistenţă medicală de urgenţă prin sistemul majoritar de stat ca efect al dezvoltării sectorului majoritar privat.

Tabel nr. 5.31. Asistenţa de urgenţă, în unităţi cu proprietate majoritară de stat în anii 2003 şi 2004

2003 2004 2006 2007

Autosalvări (număr) la sfârşitul anului Pacienţi asistaţi (milioane):

3464 2,67

3303 2,27

3077 2,8

3092 2,5

151

din care: persoane transportate

persoane asistate

1,63 1,03

1,53 0,73

1,9 0,9

1,8 0,7

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 246, 2006-2007, pag. 223

Cheltuielile totale pentru sănătate au reprezentat în anul 2002 o pondere de 6,3% în produsul intern brut, iar ponderea cheltuielilor publice pentru sănătate în cheltuielile guvernamentale a fost în acelaşi an de 12,7%, iar în anul 2004, ponderea acestora a scăzut la 3,4%, respectiv 10,6%, în timp ce în celelalte ţări ponderea cheltuielilor totale cu sănătatea în PIB sau în cheltuielile guvernamentale a înregistrat creşteri.

Tabel nr. 5.32. Cheltuieli pentru sănătate, în anii 2002 şi 2004 - % -

Ţara Ponderea cheltuielilor

totale pentru sănătate în PIB

Ponderea cheltuielilor publice pentru sănătate în cheltuielile

guvernamentale 2002 2004 2002 2004

Austria Belgia Rep. Cehă Cipru Danemarca Estonia Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Letonia Lituania Luxemburg Malta Olanda

Polonia Portugalia Slovacia Slovenia Spania Suedia Regatul Unit Ungaria Bulgaria România Turcia Africa de Sud Argentina Australia Canada R.P.Chineză Japonia Federaţia Rusă S.U.A.

7,7 9,1 7,0 7,0 8,8 5,1 7,3 9,7

10,9 9,5 7,3 8,5 5,1 5,9 6,2 9,7 8,8 6,1 9,3 5,9 8,3 7,6 9,2 7,7 7,8 7,4 6,3 6,5 8,7 8,9 9,5 9,6 5,8 7,9 6,2

14,6

10,3 9,7 7,3 5,8 8,6 5,3 7,4

10,5 10,6 7,9 7,2 8,7 7,1 6,5 8,0 9,2 9,2 6,2 9,8 7,2 8,7 8,1 9,1 8,1 7,9 8,0 3,4 7,7 8,6 9,6 9,6 9,8 4,7 7,8 6,0

15,4

10,5 12,8 14,7 6,8

13,1 11,0 11,0 13,8 17,6 10,8 16,4 13,3 9,3

14,0 12,0 14,3 12,2 9,8

14,2 10,3 14,7 13,6 13,5 15,8 10,4 10,1 12,7 10,3 10,7 15,3 17,1 15,9 10,0 17,0 9,5

23,1

15,4 14,1 14,6 5,9

12,8 11,5 11,3 15,4 17,3 10,7 16,8 13,7 11,1 15,8 16,7 14,4 12,4 10,0 15,1 13,7 13,8 14,7 13,6 15,9 11,6 11,6 10,6 14,3 10,8 15,1 18,5 17,1 10,1 17,2 9,8

18,9 Sursa: I.N.S., Economia mondială în cifre, Breviar de Statistică Internaţională, 2005, pag. 113, 2007, pag. 116

152

5.3.5. Cultura

Efectele proceselor de reformă şi restructurare s-au reflectat şi în domeniul culturii, unde au apărut o serie de mutaţii în ceea ce priveşte diversificarea structurilor de proprietate şi, în directă legătură cu aceasta, modificarea dimensiunilor şi specificului activităţilor cultural-artistice prestate de instituţiile din domeniu.

Sectorul privat continuă să domine în domeniul producţiei editoriale şi tipografice, în producţiile de radio şi televiziune. De asemenea, în anul 2007 faţă de anul 2006, au continuat să apară noi ziare şi reviste finanţate din fonduri majoritar sau integral private.

Transformările majore pe care le-a parcurs societatea românească au condus în domeniul culturii şi artei la un proces de descentralizare a activităţii cultural – artistice, prin schimbările intervenite în structura organizatorică a unităţilor culturale şi prin dezvoltarea sectorului privat, precum şi prin diversificarea modalităţilor prin care actul de cultură se adresează publicului.

Reţeaua unităţilor şi a serviciilor culturale oferite populaţiei cuprinde: activitatea bibliotecilor, muzeelor şi colecţiilor publice, activitatea instituţiilor de spectacole şi concerte, producţia, distribuţia şi exploatarea cinematografică, activitatea posturilor de radio şi televiziune publice şi private.

5.3.5.1. Numărul şi activitatea bibliotecilor

Reţeaua bibliotecilor

Reţeaua bibliotecilor care a funcţionat la sfârşitul anului 2007 a cuprins 12366 unităţi administrative, din care 69,6% au fost biblioteci şcolare, 23,8% biblioteci publice, 5,8% biblioteci specializate, iar 0,9 % sunt biblioteci naţionale sau de importanţă naţională şi ale instituţiilor de învăţământ superior. Comparativ cu anul 2006 numărul bibliotecilor a crescut cu 285 unităţi (102,4%).

Numărul volumelor din biblioteci Numărul volumelor existente în biblioteci (cărţi, broşuri, publicaţii

sociale etc.), la sfârşitul anului 2007, a fost de 171990 mii exemplare, mai mare cu 758 mii exemplare (0,4%) faţă de anul anterior.

Tabel nr. 5.33. Numărul şi activitatea bibliotecilor, în anii 2006 şi

2007

Anii Biblioteci

număr

Volume existente

mii

Utilizatori mii

Volume eliberate

mii

Biblioteci - total 2006 2007

12081 12366

171232 171990

4997 4697

69611 65795

153

Biblioteci naţionale*

Biblioteci ale instituţiilor de învăţământ superior Biblioteci specializate

Biblioteci şcolare Biblioteci publice

2006 2007 2006 2007 2006 2007 2006 2007 2006 2007

4 4

106 102 789 715

8257 8602 2925 2943

20751 20840 25278 23995 12594 11835 62582 64919 50027 50401

40 39

673 634 124 102

2208 2186 1952 1736

913 611

12354 10790 1047 964

23597 23345 31700 30085

*) Sunt incluse: Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Pedagogică Naţională şi Biblioteca Militară Naţională; Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2006-2007, 2009, pag. 224

Repartizarea volumelor existente la sfârşitul anului 2007 pe categorii de biblioteci a fost următoarea: 37,7% din numărul total al volumelor existente la sfârşitul anului a fost în biblioteci şcolare; 29,3% în biblioteci publice; 14,0% în biblioteci ale institutelor de învăţământ superior; 12,1% în biblioteci naţionale şi de importanţă naţională (Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Pedagogică Naţională şi în Biblioteca Militară Naţională); 6,9% în biblioteci specializate.

În anul 2007, ca şi în anul precedent, pe regiuni de dezvoltare,

numărul cel mai mare de volume de carte existente în dotarea bibliotecilor a

fost în regiunea Bucureşti – Ilfov, aici fiind concentrate cele mai multe

biblioteci naţionale, de importanţă naţională şi ale instituţiilor de învăţământ

superior. S-a redus cu 2% (777 mii) numărul volumelor de carte existent în

bibliotecile din regiunea Bucureşti – Ilfov şi cu 2,4% (382 mii) în regiunea

Sud – Est. Bibliotecile din regiunea Sud – Vest Oltenia, Sud – Muntenia,

Nord – Est, Nord – Vest şi Vest au înregistrat creşteri ale numărului de

volume existent la sfârşitul anului între 1,2% - 3,4% (creşteri până la 500 mii

fiecare).

Numărul de cititori înscrişi şi numărul volumelor eliberate

În anul 2007, numărul utilizatorilor (persoane fizice) serviciilor de bibliotecă a fost de 4697 mii, mai mic cu 6,0% (300 mii persoane) faţă de anul 2006. Repartizarea numărului utilizatorilor pe tipuri de biblioteci a fost următoarea: 46,5% din numărul total al utilizatorilor au fost în biblioteci şcolare; 37,0% în biblioteci publice; 13,5% în biblioteci ale institutelor de învăţământ superior; 2,2% în biblioteci specializate; 0,8% în biblioteci naţionale şi de importanţă naţională.

În anul 2007, în toate regiunile de dezvoltare s-a înregistrat o scădere a numărului utilizatorilor serviciilor de bibliotecă, cea mai mare scădere de 19,2% (122 mii) înregistrându-se în regiunea Sud – Vest Oltenia.

Numărul volumelor eliberate diferiţilor utilizatori a fost de 65795 mii volume. În anul 2007, faţă de anul 2006, s-a înregistrat o scădere a

154

numărului de volume eliberate utilizatorilor cu 3816 mii volume reprezentând 5,5%; în ceea ce priveşte numărul de volume eliberate unui utilizator în perioada analizată s-a înregistrat o uşoară creştere de la 13,9 la 14 a numărului de volume eliberate faţă de anul precedent.

În anul 2007, repartizarea numărului documentelor de bibliotecă împrumutate (volume eliberate) pe tipuri de biblioteci, a fost următoarea: 45,7% din numărul total al volumelor eliberate utilizatorilor a fost în biblioteci publice; 35,5% în biblioteci şcolare; 16,4% în biblioteci ale instituţiilor de învăţământ superior; 1,5% în biblioteci specializate; 0,9% în biblioteci naţionale şi de importanţă naţională.

În anul 2007, faţă de anul 2006, în marea majoritate a regiunilor de dezvoltare a scăzut numărul de volume împrumutate (volume eliberate) utilizatorilor serviciilor de bibliotecă, excepţie făcând regiunea Sud – Vest Oltenia unde s-a înregistrat o creştere cu 1,7% (116 mii volume).

În anul 2007, au funcţionat 2943 biblioteci publice (judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale), unităţi de cultură la care are acces publicul larg.

În cursul anul 2007, în bibliotecile publice au intrat 1141 mii volume, din care: 583 mii volume în bibliotecile judeţene; 156 mii volume în bibliotecile municipale şi orăşeneşti; 402 mii volume în bibliotecile comunale.

La o bibliotecă publică revin 7318 locuitori (cu 61 locuitori mai puţin decât în anul precedent); la un locuitor revin două volume de carte (50401 mii volume existente în bibliotecile publice) şi 1736 mii utilizatori au beneficiat de serviciile acestor biblioteci (8,1% din populaţia ţării).

După forma de proprietate au beneficiat, 96,8% din totalul bibliotecilor sunt unităţi de stat (proprietate publică de interes naţional şi local), ponderea cea mai mare având-o bibliotecile şcolare (8465 unităţi).

5.3.5.2. Cărţi, broşuri, manuale şi cursuri universitare Numărul total de titluri de manuale şcolare tipărite

Numărul total de titluri de manuale şcolare tipărite, în anul 2004, a fost de 255, cu 42,5% (cu 76 titluri de manuale şcolare tipărite mai multe decât în anul 2003. Din numărul total de titluri de manuale şcolare tipărite în anul 2004 cea mai mare pondere a revenit titlurilor în limba română (79,2% din numărul total). Comparativ cu anul 2003, numărul total de titluri tipărite, în anul 2004, în limba română a fost în creştere (cu 40,3%, respectiv cu 58 titluri).

De asemenea, în anul 2004, s-au tipărit 53 titluri de manuale şcolare în limba minorităţilor naţionale (maghiară, germană, sârbă, croată), în engleză, franceză, precum şi în alte limbi de predare. Ponderi mai mari au avut manualele şcolare în limba maghiară (9,0% din numărul total de titluri de manuale şcolare, respectiv 67,6% din numărul total de manuale şcolare tipărite în limba minorităţilor naţionale), precum şi cele în limba germană şi engleză (3,1% şi respectiv 2,4%).

155

Comparativ cu anul 2003, în anul 2004, numărul titlurilor de manuale şcolare a înregistrat creşteri (Între 35,3% - la titlurile de manuale şcolare în limba maghiară şi 200,0% - la titlurile de manuale şcolare în limbile sârbă, croată, slovacă), cu excepţia numărului de titluri de manuale în limba germană, care s-au redus cu 20,0%; de asemenea, menţionăm că la categoria titluri de manuale şcolare în alte limbi s-a înregistrat o creştere de 10 ori (de la un singur titlu în anul 2003 la 10 titluri în anul 2004).

Tirajul manualelor şcolare tipărite Tirajul total al manualelor şcolare tipărite, în anul 2004, a fost de 528

mii exemplare de 1,8 ori mai mare decât în anul 2003. Din tirajul total al manualelor şcolare tipărite în anul 2004, cele mai multe (432 mii) au fost în limba română (81,8% din numărul total).

Manualele şcolare în limba minorităţilor naţionale (maghiară, germană, sârbă, croată), engleză, franceză şi alte limbi de predare au fost tipărite într-un tiraj de 96 mii exemplare, creştere ce a fost de 2,2 ori mai mare faţă de cel din anul anterior (44 mii exemplare).

În anul 2004, structura tirajului de manuale şcolare în limba minorităţilor naţionale a fost următoarea: în limba maghiară 6,5% din tirajul total al manualelor şcolare şi respectiv 58,6% din tirajul manualelor şcolare în limba minorităţilor naţionale; în limba germană 3,0% şi respectiv 27,6%; în limba sârbă, slovacă, croată 1,5% şi respectiv 13,8%; în limba engleză 1,1%; în limba franceză 0,4%; în alte limbi 5,7%.

Tabel nr. 5.34. Manuale şcolare tipărite, după limba de predare*),

în anii 2003 şi 2004 2003 2004 Anul 2004 fată de anul 2003

Titluri Tiraj (mii)

Titluri Tiraj (mii)

Titluri Tiraj (mii) (+/-) % (+/-) %

Total din care, tipărite în: Limba română Limba maghiară Limba germană Limba sârbă, croată, slovacă Limba engleză Limba franceză Alte limbi

179

144 17 10

1 4 2 1

287

243 19 8

1 2 3 11

255

202 23 8

3 6 3 10

528

432 34 16

8 6 2

30

76

58 6 -2

2 2 1 9

42,5

40,3 35,3 -20,0

200,050,0 50,0 900,0

241

189 15 8

7 4 -1 19

84,0

77,8 78,9

100,0

700,0 200,0 -33,3 172,7

*) Intrate în Depozitul Legal al Bibliotecii Naţionale a României Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 249

În anul 2004, comparativ cu anul 2003, tirajul manualelor şcolare s-a

majorat cu excepţia manualelor şcolare în limba franceză (la care tirajul s-a redus cu o mie bucăţi, respectiv cu -33,3%). Cele mai mari creşteri de tiraje s-au înregistrat la manualele şcolare în limba sârbă, croată, slovacă (de 8,0 ori); în limba engleză (de 3,0 ori), în alte limbi (de 2,7 ori), precum şi la cele în limba germană (de 2,0 ori).

156

Numărul total de titluri de cursuri universitare tipărite Numărul total de titluri de cursuri universitare tipărite în anul 2004 a

fost de 1007, cu -33,3% mai mic decât în anul 2003 (-497 titluri de cursuri universitare tipărite).

Din numărul total de titluri tipărite, în anul 2004, titlurile în limba română (894) au deţinut cea mai mare pondere (88,8% din numărul total de titluri). Comparativ cu anul 2003, numărul total de titluri la cursurile universitare tipărite în limba română, în anul 2004, s-a micşorat cu 30,2%(-386 titluri). De asemenea, în anul 2004, au mai fost tipărite 113 titluri de cursuri universitare în alte limbi de predare, în scădere cu 49,6% (-111 titluri de cursuri universitare în limbile minorităţilor).

Tabel nr. 5.35. Cursuri universitare tipărite, după limba de

predare*) în anii 2003 şi 2004

2003 2004 Anul 2004 fată de anul 2003Titluri Tiraj

(mii) Titluri Tiraj

(mii) Titluri Tiraj (mii)

(+/-) % (+/-) % Total din care, tipărite în limbile:

română maghiară germană sârbă, croată, slovacă engleză franceză

Alte limbi depredare

1504

1280 0 4 -

102 44 74

581

504 0 1 -

35 16 25

1007

894 6 8 -

52 31 16

322

284 2 2 -

20 8 6

-497

-386 6 4 -

-50 -13 -58

-33,0

-30,2 -

100,0 -

-49,0 -29,5 -78,4

-259

-220 2 1 -

-15 -8 -19

-44,6

-43,7-

100,0-

-42,9-50,0-76,0

*) Intrate în Depozitul Legal al Bibliotecii Naţionale a României Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, în anii 2003-2004, 2006, pag. 250

Cele mai multe cursuri tipărite în alte limbi de predare au fost cele în limba engleză (52 titluri, respectiv 5,2% din numărul total de titluri de cursuri universitare tipărite), precum şi în limba franceză (31 titluri, respectiv 3,1 %).

Tirajul total de cursuri universitare Tirajul total de cursuri universitare tipărite în anul 200 a fost de 322

mii exemplare, cu 259 mii exemplare mai puţine (cu -44,6%) decât în anul anterior.

Din numărul total de exemplare tipărite în anul 2004 cursurile universitare în limba română (284 mii exemplare) au deţinut cea mai mare pondere (88,2% din tirajul total). Comparativ cu anul 2003, tirajul total la cursurile universitare în limba română, tipărite în anul 2004 s-a micşorat cu 43,7% (cu -220 mii exemplare tipărite).

157

Tirajul la cursurile universitare în limbi străine a fost în anul 2004 de

38 mii exemplare tipărite, în descreştere faţă de anul anterior (cu 50,6%,

respectiv cu 39 mii exemplare de cursuri universitare în limbi străine

tipărite).

Analiza evoluţiei tirajului la cursurile universitare în limbi străine, în anul 2004 faţă de anul 2003, relevă următoarele aspecte mai importante: s-a înregistrat o reducere de tiraj la cursurile universitare în limba engleză (cu 42,9%, respectiv cu -15 mii exemplare tipărite), în limba franceză (cu -50,0%, respectiv cu -8 mii exemplare tipărite), precum şi la cursurile universitare în "alte limbi" (cu -76,0%, respectiv cu -19 mii exemplare tipărite). Totodată, menţionăm că tirajul la cursurile universitare în limba germană s-a dublat (cu o mie exemplare), iar tirajul la cursurile universitare în limba sârbă şi croată, a rămas la nivelul anului 2003.

5.3.5.3. Ziare, reviste şi alte publicaţii periodice

În anul 2004, în România s-au înregistrat 2120 de titluri, cu 6,7% mai mult decât în anul 1999 (cu 134 titluri periodice). Faţă de anul 2003, numărul acestora a crescut cu 107 titluri (cu 5,3%).

Tabel nr. 5.36. Ziare, reviste şi alte publicaţii periodice

Periodicitatea 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Titluri-total

Cotidiene

Alte periodicităţi

1986

118

1868

1932

108

1864

1923

98

1825

1947

94

1853

2013

69

1944

2120

84

2036


Din numărul total de titluri, în anul 2004, un număr de 84 au

fost cotidiene, ceea ce a reprezentat 4,0%.

5.3.5.4. Numărul de emisiuni transmise prin staţiile de radio şi televiziune

În anul 2007, programul de emisie al staţiilor de radio publice centrale şi teritoriale a fost de 122321 ore, cu 1,1% (1320 ore-program) mai mult decât în anul 2006, din care: 102515 ore-program emisiuni interne (83,8% din total) şi 19806 ore-program emisiuni externe (16,2%). Din numărul total al orelor program de radio emisie, 7,4% (9110 ore-program emisie) au fost în limba minorităţilor naţionale.

Staţiile de televiziune publice centrale (TVR1, TVR2, TVR Cultural, TVR Internaţional) şi teritoriale (TVR Iaşi, TVR Cluj, TVR Timişoara, TVR Craiova) au realizat în anul 2007 ca şi în anul 2006, 35040 ore-program emisie, iar 1,8% (628 ore-program emisie) au fost programe în limbile minorităţilor naţionale. TVR Internaţional a difuzat un număr de 8760 ore-program emisie prin satelit.

158

În anul 2007, în cadrul emisiunilor radio transmise la intern de posturile publice, cea mai mare pondere a revenit următoarelor domenii: muzică (15,2% din numărul total de ore program); actualităţi (3,4%); educaţie, ştiinţă, învăţământ (3,2%); litere şi artă (2,1%); sociale (1,0%); diverse (0,5%); varietăţi (0,7%). Menţionăm că emisiunile publicistice şi cele pentru copii şi tineret au deţinut cea mai mică pondere în numărul total de ore program transmise (0,2%).

În cadrul emisiunilor transmise în limbile minorităţilor naţionale de posturile radio publice (9110 mii ore, respectiv 7,4%) ponderea cea mai mare a revenit emisiunilor în limba maghiară (68,6%) şi emisiunilor în limba germană (13,7%).

În anul 2007, emisiunile difuzate de posturile publice de televiziune au totalizat, un număr de 35040 ore-emisie (acelaşi număr ca în anul precedent).

Emisiunile în limba română ale posturilor publice de televiziune (98,2% din totalul orelor-program) s-au axat, în principal, pe următoarele tipuri de programe: filme artistice, seriale, desene animate (19,5% din numărul total de ore de emisie); actualităţi de interes general (21,5%); educaţie, cultură, ştiinţă, viaţă spirituală (14,3%); divertisment (12,8%); ştiri (11,4%); publicitate (5,6%). Menţionăm că emisiunile pentru copii au deţinut cele mai scăzute ponderi în totalul orelor-program ale emisiunilor în limba română difuzate de posturi publice de televiziune (1,0%).

Emisiunile la televiziunea publică transmise în limbile minorităţilor naţionale au însumat un număr de 628 ore-program, respectiv 1,8 % din total. Faţă de anul 2006, durata emisiunilor la televiziunea publică transmise în limbile minorităţilor naţionale a crescut cu 18,7% (99 ore-program).

În anul 2007 au funcţionat 601 posturi de radio particulare cu mod de difuzare terestru (cu 206798 zile – emisie/an) din care, 510 au difuzat program propriu (169678 zile – emisie). Comparativ cu anul 2006 s-a înregistrat o creştere a numărului de posturi cu 64 (11,9%), respectiv cu 25887 numărul de zile-emisie/an (14,3%). Corespunzător, s-a înregistrat şi o creştere de 26038 zile-emisie/an program propriu (18,1%). În principal, structura serviciului de programe a cuprins: 58,9% programe de divertisment şi alte tipuri de programe (publicitate, promo etc.); 34,1% programe de informare; 7,0% programe educative, culturale, religioase.

Numărul posturilor de televiziune particulare cu mod de difuzare terestru care au funcţionat a fost de 207, cu 30 de posturi mai mult (14,2%) faţă de anul precedent şi care au difuzat un număr de 71823 zile – emisie/an, mai mult cu 10664 zile – emisie/an (21%). Un număr de 152 posturi de televiziune cu mod de difuzare terestru au avut un program propriu 51548 zile – emisie/an, cu 8377 zile – emisie/an mai mult faţă de anul 2006 (13,6%).

Structura serviciului de programe ale posturilor de televiziune particulare difuzat terestru a cuprins: 58,2% programe de informare; 28,4% programe de divertisment şi alte tipuri de programe (publicitate, promo etc.);

159

10,8% programe educative, culturale, religioase; 2,6% filme (de ficţiune, de animaţie, documentare, seriale).

Societăţile de cablu au difuzat prin reţele de telecomunicaţii, programe radio cu 1200 zile – emisie/an şi programe de televiziune cu 90029 zile – emisie/an.

Structura serviciului de programe radio a cuprins: 71,0% programe de divertisment alte tipuri de programe (publicitate, promo etc.); 26,7% programe de informare; 2,3% programe educative, culturale, religioase.

Structura serviciului de programe de televiziune a cuprins: 74,9% programe de informare; 19,5% programe de divertisment alte tipuri de programe (publicitate, promo etc.); 3,9% programe educative, culturale, religioase; 1,7% filme (de ficţiune, de animaţie, documentare, seriale).

În anul 2007, au funcţionat 31 de posturi de radio şi 75 de posturi de televiziune particulare care au difuzat programe prin satelit, cu 5 posturi de radio, respectiv 10 posturi de televiziune mai multe faţă de anul 2006. Programele difuzate prin satelit de posturile particulare de radio şi televiziune au echivalat 10693 zile – emisie/an programe radio şi 24055 zile – emisie/an programe de televiziune. S-a înregistrat, faţă de anul 2006, creşterea cu 25,5% (2172 zile – emisie/an) şi 19,8% (3976 zile – emisie/an) a duratei de difuzare prin satelit a programelor radio, respectiv televiziune.

Structura serviciului de programe de radio difuzate prin satelit a cuprins: 73,6% programe de divertisment alte tipuri de programe (publicitate, promo etc.); 14,1% programe de informare; 8,5% programe de publicitate, promo etc.; 12,3% programe educative, culturale, religioase.

În anul 2007 au fost acordate 672 licenţe de funcţionare ale posturilor de radio particulare (număr existent şi până la sfârşitul anului); au fost funcţiune 632 posturi, cu un existent la sfârşitul anului de 636 posturi.

Structura serviciului de programe de televiziune difuzate prin satelit a cuprins: 40,0% programe de divertisment alte tipuri de programe (publicitate, promo etc.); 30,9% filme (de ficţiune, de animaţie, documentare, seriale); 19,7% programe de informare; 9,4% programe educative, culturale, religioase.

Marea majoritate a licenţelor (94,8%) au fost reprezentate de licenţele terestre; au fost date un număr de 650 licenţe de funcţionare ale posturilor de televiziune particulare, distribuite, în principal, între televiziunea prin cablu (46,2%) şi televiziunea terestră (38,5%).

Numărul de abonamente la radio şi la televiziune a înregistrat în perioada 1999-2004 o tendinţă oscilatorie. La sfârşitul anului 2004 s-au înregistrat 5369 mii abonamente la radio, cu 811 mii mai puţin decât în 2003 (-13,1%) şi 5822 mii abonamente la televiziune, cu 123 mai puţin decât în 2003 (-2,1%). Indicatorul abonamente la 1000 locuitori a înregistrat aceeaşi tendinţă oscilatorie în perioada analizată. În anul 2004, s-au înregistrat 248 abonamente radio la 1000 locuitori, cu 59,0% mai mult decât în anul 1999, dar cu 12,7% mai puţin decât în 2003.

160

Tabel nr. 5.37. Abonamente la radio şi televiziune (la sfârşitul anului)

1999 2000 2001 2002 2003 2004 Abonamente la radio (mii) Abonamente la televiziune (mii) Abonamente la 1000 locuitori - radio - televiziune

3591 3710

156 165

3055 3462

136 154

3010 3390

134 151

2641 3280

121 151

6180 5945

284 274

5369 5822

248 269


Numărul de abonamente pentru televiziune la 1000 locuitori a fost în anul 2004 de 269 faţă de 274 în anul 2003 (-1,8%), dar cu 63,0% mai mult decât în anul 1999.

5.3.5.5. Instituţii de spectacol şi cinematografe Instituţii de spectacol În anul 2007, reţeaua instituţiilor de spectacole şi concerte a cuprins

156 unităţi (cu o unitate mai mult decât în anul 2006, respectiv 0,6%), cu următoarea structură: 62 de teatre dramatice; 25 de teatre de păpuşi şi marionete; 8 teatre de operă; 8 teatre muzicale, de estradă sau de operetă; 17 filarmonici şi orchestre simfonice; 28 de ansambluri artistice; 7 orchestre populare; un circ.

În anul 2007, cele mai reprezentative instituţii de spectacole şi concerte au fost teatrele dramatice (39,7% din total), ansambluri artistice (17,9%), teatrele de păpuşi şi marionete (16,0%), precum şi filarmonicile şi orchestrele simfonice (10,9%).

Tabel nr. 5.38. Reţeaua şi activitatea instituţiilor de spectacol

Tipuri de unitate Unităţi Spectacole

Spectatori - mii-

Locuri în sălile proprii de spectacole

2006 2007 2006 2007 2006 2007 2006 2007 Total Teatre dramatice*) Teatre de păpuşi şi marionete*) Opere Teatre muzicale de estradă sau operetă Filarmonici şi orchestre simfonice Ansambluri artistice Orchestre populare Circ

155 61

24 9 7

18 26 9 1

156 62

25 8

8

17 28 7 1

18758 7753

4210 1065

756

1460 2829 518 167

19982 8022

4302 955

729

2539 2791 440 204

4281 1684

619 331

166

271 874 193 143

4386 1177

503 332

199

414

1386 231 144

41212 21273

3460 2708

1909

5794 4394 …

1674

39926 19997

3315 2455

2087

6345 4714

… 1013

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, 2006 şi 2007, pag. 232

Numărul total de spectacole şi concerte susţinute În anul 2007 a fost de 19982, în creştere, faţă de anul 2006 cu 6,5%, iar numărul de spectatori a fost de 4386 mii crescând cu 105 mii persoane (2,5%).

În anul 2007, pondere mai mare au avut-o spectacolele de teatru dramatic (40,1% din total), teatru de păpuşi şi marionete (21,5%),

161

ansamblurile artistice (14,0%), precum şi filarmonicile şi orchestrele simfonice (12,7%); spectacolele de circ au înregistrat o creştere de la 0,9% în anul 2006 la 1,0% în anul 2007. S-a înregistrat o scădere a ponderii spectacolelor susţinute de orchestrele populare de la 2,7% în anul precedent la 2,2%.

În anul 2007 faţă de anul 2006 a crescut numărul total de spectacole atât pe ansamblu (cu 1224), cât şi în majoritatea instituţiilor, excepţie făcând spectacolele de operă, orchestrele populare şi teatrele muzicale, de estradă sau operetă, la care numărul total de spectacole s-a redus cu 110 (10,3%), cu 78 (15,1%) şi respectiv cu 27 (3,6%).

În anul 2007, în ceea ce priveşte numărul spectatorilor şi auditorilor, cei mai mulţi au preferat ansamblurile artistice (31,6%), teatrele dramatice (26,8%), teatrele de păpuşi şi marionete (11,5%), şi spectacolele susţinute de filarmonici şi orchestre simfonice (9,4%) şi spectacolele de operă (7,6%). Pe ultimul loc În preferinţele publicului s-au situat spectacolele susţinute de orchestrele populare (5,3%), spectacolele de estradă sau de operetă (4,5%) şi cele de circ (3,3%).

În anul 2007 faţă de anul 2006, evoluţia numărului spectatorilor şi auditorilor pe total unităţi a crescut cu 105 mii, urmând aceeaşi tendinţă cu cea a numărului de spectacole. Pe tipuri de unităţi au fost evoluţii diferite: la teatrele dramatice şi teatrele de păpuşi şi marionete, deşi numărul de spectacole a crescut, numărul de spectatori a scăzut faţă de anul 2006. Astfel la teatrele dramatice numărul spectatorilor a scăzut cu 507 mii (30,1%), iar la teatrele de păpuşi şi marionete cu 116 mii (18,7%). În cazul spectacolelor susţinute de filarmonici şi orchestre simfonice şi a celor susţinute de ansamblurile artistice, atât numărul de spectacole, cât şi numărul de spectatori au avut o evoluţie pozitivă.

În anul 2007 faţă de anul 2006, pe regiuni de dezvoltare, numărul instituţiilor de spectacole şi concerte care a funcţionat a crescut, cu câte o unitate în regiunea Nord – Vest şi în regiunea Sud – Muntenia; în regiunea Bucureşti-Ilfov a scăzut numărul instituţiilor de spectacole şi concerte cu o unitate înregistrându-se 34 instituţii de spectacole şi concerte, cu toate acestea a crescut numărul spectacolelor cu 26,3% (1254 spectacole mai mult)şi al spectatorilor cu 461 mii (40,5%); în regiunea Nord – Vest s-a înregistrat o scădere a numărului de spectacole cu 9,3% (241 spectacole mai mult) faţă de anul precedent; cea mai mare scădere a numărului de spectacole a fost în regiunea Sud – Est, cu 257 spectacole mai puţin (12,3%), în timp ce numărul spectatorilor a avut o creştere de 5,1% (15 mii spectatori mai mult).

În anul 2007, numărul spectatorilor la instituţiile de spectacol ce a revenit la 1000 locuitori a fost de 204 spectatori, fată de 198 spectatori cât s-a înregistrat în anul precedent.

Reţeaua cinematografică În anul 2007, producţia de filme pentru marele ecran, a cuprins 24

filme de ficţiune (artistice) producţie românească (10 de lung metraj şi 14 de

162

scurt metraj), 4 filme de ficţiune În coproducţie (3 de lung metraj şi unul de scurt metraj), 5 filme documentare şi ştiinţifice (3 de lung metraj şi două de scurt metraj) şi un film de animaţie de lung metraj.

Producţia de filme pentru televiziune din an,ul 2007 a cuprins un film serial documentar cu 31 de episoade şi 4 filme de ficţiune (artistice) de scurt metraj.

În anul 2007 au fost distribuite în cinematografe 430 filme de lung metraj: 25(5,8%) filme naţionale, 4 (0,9%) filme în coproducţie şi 401 (93,3%) filme străine.

Proiecţia cinematografică a cuprins 99 mii spectacole, care au fost vizionate de 2928 mii spectatori, În creştere cu 5,4% (151 mii spectatori) faţă de anul anterior.

Reţeaua cinematografică existentă la sfârşitul anului 2007 a cuprins 72 cinematografe cu bandă normală (71 cinematografe şi o caravană) cu un cinematograf mai puţin (1,4%) decât în anul 2006.

Tabel nr. 5.39. Numărul şi activitatea cinematografelor

2006 2007 2007 faţă de

anul 2006 (+/-) %

Cinematografe – total (la sfârşitul anului) Spectacole – total (mii) Spectatori – total (mii) Locuri în sălile cinematografelor

73 96

2777 44643

72 99

2928 43057

-1 3

151 -1586

-1,4 3,1 5,4 -3,6

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, 2006-2007, 2006, pag. 230

Pe regiuni de dezvoltare, cele mal multe cinematografe sunt în regiunile: Bucureşti-Ilfov (18 3%), Nord – Vest (16,9%), Sud – Est (15,4%), Nord – Est şi Vest (12,7% fiecare), Centru şi Sud – Muntenia (8,5% fiecare); cele mai puţine cinematografe sunt în regiunea: Sud – Vest Oltenia (7,0%).

Numărul locurilor în sălile cinematografice a fost de 43057 locuri, în scădere cu 3,6% (1586 locuri) faţă de anul precedent.

Pe regiuni de dezvoltare, cele mai multe locuri în sălile de cinematograf sunt în regiunile: Bucureşti – Ilfov (24,7%), Sud – Est (21,5%) şi Nord – Est (13,7%); cel mai mic număr de locuri figurează în regiunile: Sud – Vest Oltenia şi Centru (5,0% şi respectiv 4,2%).

În anul 2007, deşi numărul unităţilor cinematografice s-a redus, s-a înregistrat o creştere a numărului spectacolelor cinematografice de circa 3 mii spectacole (respectiv cu 3,1% mai mult decât în anul 2006).

Numărul de spectatori de film a fost de 2928 mii (2896 mii spectatori la cinematografe cu bandă normală) comparativ cu anul anterior, acest indicator a crescut cu 151 mii spectatori de film (5,4 % mai mult). Numărul mediu de spectatori ce revine pe un spectacol cinematografic a fost în medie de 29 persoane, la fel ca în anul precedent.

163

Pe regiuni de dezvoltare, cei mai mulţi spectatori în sălile de cinematograf au fost înregistraţi în regiunile: Bucureşti – Ilfov (68,1%), Nord – Vest (15,6%) şi Centru (4,8%); în regiunea Sud – Muntenia s-a înregistrat cel mai mic număr de spectatori în sălile de cinematograf (0,9%).

5.3.5.6. Muzee şi colecţii publice

În anul 2007, reţeaua muzeelor şi colecţiilor publice care a funcţionat a cuprins 679 unităţi (din care 405 unităţi de bază, respectiv 59,6% din total) cu o suprafaţă expoziţională de 4773 mii metri pătraţi.

Pe tipuri de muzee şi colecţii publice, în anul 2007, a crescut numărul muzeelor de arheologie şi istorie (cu o unitate, respectiv 0,9%), al celor specializate (cu 7 unităţi, respectiv 7,2%) şi al celor de artă (cu 6 unităţi, respectiv 4,1%); numărul muzeelor şi colecţiilor publice de ştiinţă şi tehnică, de ştiinţă şi istorie naturală, al celor generale a fost acelaşi cu cel din anul precedent; numărul rezervaţiilor naturale s-a redus cu 9 unităţi, respectiv cu 50%. A crescut, faţă de anul 2006, numărul muzeelor mixte (cu 6 unităţi, respectiv 8,6%), al celor de etnografie şi antropologie (cu 3 unităţi, respectiv 2,7%). Numărul grădinilor botanice a scăzut cu o unitate, respectiv 3,3%.

După aria de acoperire teritorială, după mărimea şi importanţa patrimoniului au funcţionat: 56 muzee şi colecţii publice de importanţă naţională (34 unităţi de bază şi 22 filiale/secţii), 63 de importanţă regională (14 unităţi de bază şi 49 filiale/secţii), 192 de importanţă judeţeană (50 unităţi de bază şi 142 filiale/secţii), 368 de importanţă locală (307 unităţi de bază şi 61 filiale/secţii). La 31 decembrie 2007, numărul bunurilor culturale (piese de muzeu) a fost de 28927 mii, înregistrându-se o scădere de 407 mii piese, respectiv 1,4% faţă de anul 2006.

Pe categorii de unităţi, creşteri ale numărului de bunuri culturale deţinute s-au înregistrat în muzeele specializate (cu 49 mii piese de muzeu mai mult, respectiv 0,3%) şi în muzeele de ştiinţă şi tehnică (cu 4 mii bunuri mai mult, respectiv 3,9%). La categoria „alte muzee (mixte)” s-a înregistrat o creştere importantă a exponatelor (cu 154 mii bunuri, respectiv 4,0%). Popularea rezervaţiilor naturale a determinat creşterea cu două mii de exemplare (66,7%) a numărului speciilor de plante şi animale.

În anul 2007 numărul vizitatorilor la muzee şi colecţii publice, a fost de 12255 mii persoane, în creştere cu 20,9% (2120 mii persoane) faţă de anul precedent, creştere înregistrată la toate categoriile de muzee.

Astfel, creşteri semnificative ale numărului de vizitatori au fost înregistrate la muzeele de artă (cu 640 mii vizitatori mai mulţi, respectiv 20,5%), arheologie şi istorie (cu 297 mii vizitatori mai mulţi respectiv 27,4%), muzeele de etnografie şi antropologie (cu 258 mii vizitatori mai mulţi respectiv 31,8%). Punctele de atracţie au fost monumentele istorice unde au fost înregistraţi cu 622 mii vizitatori mai mulţi faţă de anul

164

precedent. În acelaşi timp, la categoria „grădini botanice, zoologice şi acvarii s-a înregistrat cea mai mică creştere a numărului de vizitatori (2593 mii respectiv cu doar 2,9% vizitatori mai mult).

În anul 2007, numărul muzeelor şi al colecţiilor publice care au funcţionat (deschise publicului) pe regiuni de dezvoltare, se prezintă astfel: în regiunea Sud – Est au fost înregistrate 72 unităţi, cu două unităţi mai mult decât în anul precedent, cu un număr de 1224 bunuri culturale (cu 1,9% mai mult) şi 849 mii vizitatori (cu 3,2% mai mult); în regiunea Sud – Vest Oltenia a crescut cu două unităţi numărul unităţilor muzeale (70 unităţi), cu un număr de 534 mii bunuri culturale (cu 1,1% mai puţin) şi s-au înregistrat 3205 mii vizitatori (cu 34,2% mai mult. A crescut numărul muzeelor şi colecţiilor publice cu cinci unităţi în regiunea Nord – Est unde au funcţionat 129 unităţi, cu un număr de 2897 mii bunuri culturale (în creştere cu 0,6%), la care s-au înregistrat un număr de 1825 vizitatori (cu 1,3% mai puţin) şi regiunea Sud – Muntenia în care au funcţionat 94 muzee şi colecţii publice, cu 909 mii exponate (cu 5,0% mai mult), care au avut 1195 mii vizitatori (cu 15,5% mai mult). În regiunea Vest au funcţionat 57 muzee şi colecţii publice (cu 9 unităţi mai puţin), cu un număr de 998 mii bunuri culturale (cu 38,4% mai puţin) şi s-a înregistrat o creştere a numărului de vizitatori la 580 mii (cu 51,4% mai mult). În regiunea Bucureşti – Ilfov, unde au funcţionat 58 muzee şi colecţii publice (cu o unitate mai mult), cu un număr de 17198 mii bunuri culturale (cu 0,2% bunuri culturale mai mult) şi s-a înregistrat un număr de 1378 mii vizitatori (cu 7,9% mai mult). În regiunea Nord – Est, deşi au fost deschise publicului 90 muzee şi colecţii publice (cu două unităţi mai mult), şi cu un număr de 2162 mii bunuri culturale (cu 2,2% mai mult) s-a înregistrat un număr de 773 mii vizitatori, în creştere cu 13,7% faţă de anul precedent. În regiunea Centru a crescut faţă de anul 2006, numărul unităţilor muzeale la 109 (cu 6 unităţi mai mult), al bunurilor culturale la 3005 (cu 2,2% mai mult) şi s-au înregistrat 2450 mii vizitatori (cu 44,1% mai mult).

Tabel nr. 5.40. Numărul muzeelor şi al colecţiilor publice

Tipuri de unitate Unităţi

Numărul bunurilor culturale – mii –

Vizitatori - mii-

2006 2007 2006 2007 2006 2007 Total Muzee de artă Muzee de arheologie şi istorie Muzee de ştiinţă şi istorie naturală Muzee de ştiinţă tehnică Muzee de etnografie şi antropologie Muzee specializate Muzee generale Alte muzee (mixte) Monumente arhitectonice Grădini botanice, zoologice, acvarii Rezervaţii naturale

666 145 117

44 21

113 97 7

70 4

30 18

679 151 118

44 21

116 104 7

76 4

29 9

29334 657

3793

4325 102

811

14688 137

3806 18

994 3

289927620 3467

4290 106

806

14737 137 3960 10

789 5

10135 3127 1082

573 125

811 589 43

1079 11

2519 176

12255 3767 1379

675 130

1069 635 62

1701 34

2593 210

165

Sursa: I.N.S., Starea socială şi economică a României, 2006-2007, pag. 228

După forma de proprietate, muzeele şi colecţiile publice proprietate publică de interes naţional şi local reprezintă 88,1% din numărul total şi deţin 99,7% din numărul bunurilor culturale.

În anul 2007 s-au organizat 4683 expoziţii (1799 expoziţii de bază şi 2884 expoziţii temporare). Au fost organizate de muzee 2156 expoziţii temporare din care, 1756 expoziţii la sediu şi 400 expoziţii itinerante (282 în ţară şi 118 în străinătate); 533 expoziţii temporare au fost găzduite de muzee; 195 expoziţii organizate de alte muzee (163 organizate în ţară şi 32 în străinătate).

În anul 2007, numărul publicaţiilor aparţinând muzeelor şi colecţiilor publice a fost de 824, cu un tiraj total anual de 711 mii exemplare.

166


Transporturi şi comunicaţii

5.1.1. Volumul şi structura activităţii

INDICATORI SPECIFICI D. Mijloace de transport

1. Transport feroviar

2. Transport pe

căi navigabile

3. Transport maritim

4. Transport rutier

5. Aeronave civile înmatriculate

- număr locomotive, din care: - electrice - Diesel

- număr şi capacitate (mii tone) vagoane pentru trenuri marfă - număr şi capacitate (mii tone) vagoane pentru trenuri de pasageri

- număr şi capacitate (mii tone) de nave fără propulsie pentru transportul mărfurilor

- număr şi capacitate (mii CP) de remorchere şi împingătoare - număr şi capacitate (mii locuri) de nave pentru transportul

pasagerilor

- număr şi capacitate (mii tdw) de nave pentru transportul mărfurilor – total

din care

- nave pentru mărfuri generale - mineraliere - petroliere

- număr autovehicule înscrise în circulaţie la sfârşitul anului

- transportul rutier de mărfuri, pe tipuri de autovehicule, mărfuri

transportate respectiv parcursul mărfurilor

- autobuze - microbuze - autoturisme (inclusiv taxiuri) - motorete (inclusiv mopede) - motociclete (inclusiv mototricicle) - autovehicule de marfă

- 3,5 – 7,5 tone - 7,6 – 12,0 tone - 12,1 – 17,0 tone - peste 17,0 tone

- număr şi capacitate (locuri) pentru transportul pasagerilor - număr şi capacitate (tone) pentru transportul mărfurilor

167

B.Infrastructura existentă pentru desfăşurarea activităţii de transporturi

6. Liniile de cale ferată în exploatare

7. Drumurile

publice

C. Transporturi de mărfuri

- total (km), din care: - electrificate - linii cu ecartament normal (cu o linie; cu două linii); - linii cu ecartament îngust - linii cu ecartament larg

- drumuri publice (km), din care

- densitatea drumurilor publice pe 100 km2

a. modernizate cu îmbrăcăminte uşoară rutiere

b. drumuri naţionale, din care - modernizate - cu îmbrăcăminte uşoară rutiere

c. drumuri judeţene şi comunale, din care - modernizate - cu îmbrăcăminte uşoară rutiere

- Transporturi de mărfuri poştă al aeroporturilor Total (tone)

- Transporturi de mărfuri

a. pe moduri de transport: mărfuri transportate (mii tone), parcursul mărfurilor (milioane tone – km), din care:

- transport feroviar - transport rutier - transport pe căi navigabile interioare - transport maritim - transport aerian - transport prin conducte petroliere magistrale

b. pe forme de proprietate: mărfuri transportate (mii tone), parcursul mărfurilor (milioane tone – km), din care:

- transport feroviar - transport rutier - transport pe căi navigabile interioare - transport maritim - transport aerian - transport prin conducte petroliere magistrale

- Principalele grupe de mărfuri transportate

- încărcate - descărcate

168

E. Transportul de pasageri - Transport interurban şi internaţional de pasageri (mii pasageri şi

milioane de pasageri – km), total şi forme de proprietate, din care:

- Trafic de pasageri al aeroporturilor (număr), din care îmbarcaţi, debarcaţi F. Poştă şi telefonie

G. Comunicaţii radio şi televiziune - mijloace de radiocomunicaţii (la sfârşitul anului)

- radio

- televiziune

H. Distribuţia de gaze naturale - numărul localităţilor în care de distribuie gaze naturale - lungimea simplă a conductelor de distribuţie a gazelor naturale (km) - gaze naturale distribuite (milioane m3) din care, pentru uz casnic

I. Distribuirea apei potabile - numărul localităţilor cu instalaţii de alimentare cu apă potabilă - lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile (km) - apa potabilă distribuită consumatorilor (mil. m3), din care, pentru uz casnic

J. Canalizare publică şi spaţii verzi - numărul localităţilor cu instalaţii de alimentare cu apă potabilă - lungimea totală simplă a conductelor de canalizare (km) - suprafaţa spaţiilor verzi în oraşe şi municipii (km2)

- transport feroviar - transport rutier - transport pe căi navigabile interioare - transport maritim - transport aerian

- numărul unităţilor de poştă, din care, în localităţile rurale - activităţi de poştă

- activităţi de telefonie - conexiuni la reţeaua de telefonie (mii) la sfârşitul anului –

total, din care: - la reţeaua telefonică fixă - la reţeaua telefonică mobilă

- staţii publice - staţii private

- staţii publice - staţii private - translatoare de televiziune

- corespondenţă expediată (milioane bucăţi) şi imprimate - trimiteri recomandate (mii bucăţi) - trimiteri cu valoare declarată şi colete (mii)

169

Sănătate

5.4.1. Infrastructura sistemului de sănătate


servicii de transporturi; servicii de comunicaţii; servicii de distribuţie de gaze naturale;

INDICATORI SPECIFICI

A. Infrastructura sistemului de sănătate - numărul unităţilor sanitare – total;

din care, pe forme de proprietate - numărul de paturi – total;

din care, pe forme de proprietate; din care, pe unele specialităţi;

- gradul de utilizare a paturilor, (zile/an), pe total, şi pe specialităţi; - număr de paturi de spital la 1000 locuitori, pe total, pe regiuni de

dezvoltare; B. Personalul medico – sanitar

- numărul şi structura personalul medico – sanitar, total, din care:

- numărul populaţiei ce revine la un cadru medico-sanitar, pe total şi sectorul public şi sectorul privat;

C. Principalii indicatori de sănătate - rata mortalităţii (la 100.000 locuitori), total, masculin şi feminin; - rata mortalităţii (la 100.000 locuitori), pe principalele cauze

- decese sub un an (rata la 1000 născuţi vii), urban şi rural; - cazuri de îmbolnăviri prin boli infecţioase şi parazitare (la 100.000

locuitori); din care

- cazuri noi de SIDA (la 100.000 locuitori); - numărul pacienţilor care au beneficiat de asistenţă medicală de

urgenţă (la 100.000 locuitori); - numărul pacienţilor ieşiţi din spitale (la 100.000 locuitori) pe total şi

pe unele clase de boli; D. Asistenţa medicală de urgenţă în unităţi publice

- numărul de autosalvări la sfârşitul anului; - număr pacienţi asistaţi

din care, persoane transportate, persoane asistate;

- pe niveluri de pregătire profesională; - pe sectorul public şi sectorul privat; - pe specialităţi;

- boli ale aparatului circulator (masculin şi feminin); - tumori (masculin şi feminin); - boli ale aparatului respirator (masculin şi feminin);

- TBC; - boli diareice acute; - etc.

170

servicii de distribuire a apei potabile; servicii de canalizare publică şi spaţii verzi; servicii de cercetare-dezvoltare; servicii de educaţie; servicii de sănătate; servicii culturale.


1. Care sunt principalii indicatori de caracterizare a serviciilor de transporturi? 2. Care sunt principalii indicatori de caracterizare ai serviciilor de sănătate? 3. Care sunt principalii indicatori de caracterizare ai serviciilor de distribuire a apei potabile? 4. Care sunt principalii indicatori de caracterizare ai serviciilor de educaţie? 5. Analizaţi informaţiile privind canalizarea publică şi spaţiile verzi conform Anuarului Statistic

ai României. 6. Analizaţi şi desprindeţi principalele concluzii privind structura salariaţilor din activitatea de

cercetare-dezvoltare pe sectoare de performanţă conform Anuarului Statistic ai României.


1. Marcaţi varianta falsă privind categoriile de mijloace de transport:

a) transport feroviar; b) transport pe căi navigabile; c) transport rutier; d) transport pe cablu.

2. Pentru transportul mărfurilor, ce mărfuri de transport nu se utilizează: a) transport rutier; b) transport maritim; c) transport cu barca; d) transport prin conducte.

3. Care este cel mai sintetic indicator privind nivelul de dezvoltare a serviciilor de cercetare?

a) ponderea cheltuielilor de cercetare în p.i.b.; b) structura cheltuielilor cu salariile; c) structura cheltuielilor cu cercetarea fundamentală; d) cheltuieli ocazionate de cercetarea aplicativă.

171

4. Care este indicatorul semnificativ pentru asistenţa medicală de urgenţă în unităţile publice?

a) numărul de autosalvări; b) numărul de cazuri de decedaţi; c) ponderea cheltuielilor pentru sănătate în p.i.b.; d) rata mortalităţii la 100.000 locuitori.

5. Ce indicator nu este specific activităţii bibliotecilor? a) numărul de volume existente b) titluri de ziare reviste şi publicaţii periodice, total sin care cotidiene; c) numărul de titluri manuale şcolare tipărite; d) suprafaţa expoziţională.



11) Ioncică Maria, Minciu Rodica, Stănciulescu Gabriela, Economia serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1996;

12) Imbrescu Ion, Managementul serviciilor publice comunitare, Ed. Unirea Lex, Bucureşti 2010; 13) Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Ed. All Back, Bucureşti 2003; 14) Vasile Ana, Prestarea serviciilor publice prin agenţii privaţi Ed. All Back, Bucureşti 2003.

172

Unitatea de învăţare 6 EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR

Cuprins


6.3.1. Particularităţi privind eficienţa în sectorul serviciilor 6.3.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a eficienţei serviciilor 6.3.3. Rezultate şi performanţe ale întreprinderii de servicii


6.1. Introducere

Serviciul, înţeles şi abordat ca o succesiune de activităţi intercondiţionate, intangibile, variabile, inseparabile şi perisabile are ca rezultat o anumită utilitate pentru client. Orice activitate economică implică un consum de resurse naturale, materiale, umane şi financiare şi se cheltuieşte muncă socială.

În sectorul serviciilor, datorită particularităţilor pe care acestea le prezintă, procesul de evaluare a eficienţei este destul de complex şi dificil de realizat. Cu toate acestea, totuşi, ca orice activitate economică şi în acest domeniu eficienţa economică şi creşterea continuă a acesteia reprezintă o lege.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - înţelegerea conceptului de eficienţă a serviciilor; - înţelegerea conceptului de eficacitate; - înţelegerea conceptului de eficienţă socială; - înţelegerea conceptului de performanţă; - stabilirea relaţiilor dintre eficienţă şi calitatea serviciilor; - identificarea criteriilor de evaluare a eficienţei serviciilor; - identificarea indicatorilor de eficienţă a serviciilor.

Competenţele unităţii de învăţare: – studenţii vor putea să definească eficienţa serviciilor; – studenţii vor putea să definească indicatorii de exprimare a

eficienţei serviciilor;

173

– studenţii vor putea identifica rolul şi importanţa serviciilor de piaţă în creşterea calităţii vieţii.



6.3.1. Particularităţi privind eficienţa în sectorul serviciilor

Competiţia tot mai puternică dintre agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea într-o economie de piaţă liberă, impune cu necesitate obiectivă desfăşurarea unor asemenea activităţi, a căror rezultate să răspundă nevoilor materiale şi spirituale ale membrilor societăţii.

Termenul „eficienţă” provine din limba latină, regăsindu-se sub formele „efficere”, „efficiere” sau „eficax”, cu sensul de a produce efectul sau rezultatul dorit.

Noţiunile de eficienţă şi eficacitate nu se suprapun, acestea fiind diferite din punct de vedere conceptual.

Prin eficienţă se înţelege obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (inputuri) posibile sau obţinerea unui rezultat (output) maxim cu un nivel dat al resurselor.

În sens general, eficienţa economică este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) şi efortul depus (resursele utilizate şi consumate) sau eficienţa economică reprezintă raportul dintre efort şi efect. Eficacitatea exprimă măsura în care efectul realizat se apropie de cel dorit.

Eficienţa socială vizează relaţia dintre efectele sociale obţinute şi efortul făcut, la nivel micro sau macroeconomic.

Efectele sociale privesc rezultatele economice ale întreprinderilor şi efortul social (efortul făcut de societate) din punctul de vedere al consumatorilor individuali sau colectivi.

Cele două laturi ale eficienţei se completează în cele mai multe cazuri, ele presupunându-se şi condiţionându-se reciproc. De exemplu, diversificarea gamei produselor, obţinerea lor la costuri cât mai scăzute determină o creştere a rezultatelor economice, dar în acelaşi timp determină şi o îmbunătăţire a gradului de satisfacere a nevoilor consumatorilor [Florescu, C., 2003].

Eficienţa în domeniul serviciilor prezintă aceleaşi trăsături definitorii, comune tuturor activităţilor economice din toate

174

sectoarele. Dar eterogenitatea şi complexitatea efectelor utile rezultate din activităţile de servicii conferă eficienţei o sferă mult

mai largă de cuprindere şi evaluare. De aceea, este necesar să se ia în considerare:

toate categoriile de resurse, precum şi structura acestora; efectele directe şi indirecte produse de activităţile de servicii; aspectele cantitative şi calitative ale efectelor; factorul timp, ce poate acţiona diferit asupra resurselor şi

asupra efectelor; impactul economic şi social al acestor activităţi.

La nivel macroeconomic, eficienţa sectorului terţiar este influenţată de modul de alocare a resurselor în economie: între diferite sectoare ale economiei; între consum şi investiţii; pentru alocarea cât mai bună a

resurselor la nivel global sunt utilizate o serie de instrumente de politică economică, cum sunt nivelul dobânzilor, nivelul impozitelor, menite să stimuleze economiile şi investiţiile, ceea ce influenţează pozitiv eficienţa economică a sectorului serviciilor. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului în spaţiul pieţei unice europene sunt create condiţiile de amplificare a concurenţei, ceea ce contribuie la înlăturarea prestatorilor de servicii de o calitate mai slabă şi încurajarea celor care prestează servicii de o calitate superioară.

La nivelul întreprinderii de servicii, eficienţa economică este determinată de [Dobrotă, N., 1999]: eficienţa de alocare a resurselor (naturale, materiale,

financiare, umane); eficienţa de utilizare a factorilor de producţie; eficienţa de distribuţie a serviciilor.

Alocarea resurselor este eficientă în măsura în care serviciile se realizează cu costuri minime şi se prestează acele servicii care sunt solicitate de consumatori, satisfăcându-le nevoile la cel mai ridicat nivel. Deci, eficienţa de alocare a resurselor se poate exprima prin mix-ul optim al factorilor de producţie utilizaţi pentru producţia serviciilor solicitate de societate [ Flitar, M., 2005]. În această direcţie un rol important revine alegerii tehnologiei de producţie, în funcţie de resursele de forţă de muncă şi de capital. În ţările în curs de dezvoltare, în general se folosesc tehnologii ce presupun utilizarea de forţă de muncă mai ieftină, în timp ce în ţările dezvoltate sunt folosite tehnologii moderne, care necesită capital.

Folosirea factorilor de producţie ai întreprinderii prestatoare de servicii este eficientă în condiţiile în care producţia de servicii se obţine cu cel mai redus cost de producţie. Eficienţa de utilizare a factorilor de producţie este dată de rezultatele (efectele

175

utile) produse cu cel mai redus cost de oportunitate. Costul de oportunitate reprezintă costul ales din mai multe

variante posibile şi poate fi definit ca preţuirea, aprecierea – în expresie fizică şi/sau monetară – acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o acţiune. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile şi totodată, incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară „câştigul” prin „pierderea” celei mai bune dintre şansele sacrificate.

Distribuţia serviciilor este eficientă în condiţiile existenţei unei concordanţe între volumul şi structura serviciilor prestate şi exigenţele consumatorilor, inclusiv disponibilitatea acestora de a-şi cheltui o parte din venituri.

Eficienţa sectorului de servicii prezintă o serie de particularităţi, atât în ceea ce priveşte semnificaţia cât şi modalităţile de evaluare [Flitar, M., 2005].

a) O primă particularitate se referă la formele specifice de exprimare a efectelor utile produse în urma prestării unor activităţi. Deşi pentru prestarea unui serviciu, se consumă factori de producţie similari cu alte ramuri sau sectoare ale economiei, totuşi formele de exprimare a rezultatelor sunt specifice, datorită, în principal, caracterului imaterial al serviciilor.

Sunt categorii de servicii ale căror efecte utile sunt dificil de cuantificat sau altele sunt observabile după o perioadă lungă de timp (ocrotirea sănătăţii, învăţământul etc.). În toate aceste cazuri se urmăreşte cu prioritate eficacitatea utilizării resurselor şi nu obţinerea de profit.

b) O altă particularitate a eficienţei serviciilor se referă la:

existenţa efectelor directe, fiecărui factor de producţie utilizat fiindu-i asociat un efect direct;

existenţa efectelor indirecte, multiplicatoare generate de servicii; de exemplu: efectele multiplicatoare ale învăţământului, ale cercetării ştiinţifice, ale comerţului, ale turismului etc.

c) O altă particularitate a eficienţei serviciilor se referă la faptul că prestaţia de servicii generează pe lângă efectele economice ce vizează rezultatele economice ale agenţilor economici şi ale sectorului de servicii şi efecte sociale, concretizate în:

gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor;

nivelul calitativ al serviciilor. Aceste efecte sociale se constituie într-un important factor al

dezvoltării economice, al progresului şi civilizaţiei.

176

De exemplu, turismul constituie la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei în general şi a forţei de muncă în special, la extinderea orizontului de cultură al individului, la promovarea unui climat de pace şi a colaborării internaţionale [Minciu, R., 2001]. Comerţul, prin relaţiile pe care le generează (financiare, juridice, sociale, etice, morale, publicitare, de informare şi comunicare) influenţează toate sectoarele de activitate din cadrul unei economii şi contribuie la asigurarea unui anumit standard de viaţă a populaţiei. Prin influenţa pe care o exercită asupra întregii vieţi sociale şi economice, comerţul reprezintă o sursă importantă de putere şi influenţă a oricărei societăţi, fiind o puternică forţă a schimbării sociale. El contribuie la transformarea ştiinţei şi tehnicii în bunuri şi servicii de natură economico-socială. De-a lungul timpului, populaţia a considerat comerţul ca pe un rău necesar sau din contră, ca pe ceva benefic social şi economic. Diferitele segmente ale societăţii conştientizează comerciantul pentru o mare implicare în problemele sociale în domeniul relaţiilor cu:

consumatorul (informare corectă privind produsul, ambalajul şi publicitatea, calitatea bunurilor, siguranţa produselor, serviciilor, garanţii, dialog etc.);

mediul (comerţul contribuie la ameliorarea poluării fonice, vizuale, olfactive);

individul (comerţul practică acţiunii nediscriminatorii şi de angajare cinstită, asigurarea siguranţei locului de muncă etc.);

comunitatea (comercianţii se implică în problemele comunităţii, dezvoltării urbane, rurale, cooperării cu administraţia locală etc.);

guvernul (comerţul respectă şi îndeplineşte obligaţiile rezultate din legislaţie, cooperează cu administraţiile locale pentru rezolvarea problemelor sociale);

societatea (comerţul întreţine relaţii strânse cu diferite grupări de interese, cu asociaţii profesionale, cu Consiliul Naţional al Întreprinderilor mici şi mijlocii etc.) [Ionaşcu, V., 2003].

d) Relaţia dintre eficienţă şi calitatea serviciilor reprezintă o altă particularitate a eficienţei sectorului de servicii. Calitatea serviciilor implică, de regulă, o comparaţie între serviciul furnizat şi cel aşteptat de consumatori. Optimizarea relaţiei calitate-eficienţă în domeniul serviciilor asigură garanţia desfăşurării unei activităţi în concordanţă cu exigenţele consumatorilor şi cerinţele pieţei, constituie cheia succesului pentru întreprinderile de servicii [Flitar, M., 2005].

Îmbunătăţirea calităţii serviciilor contribuie la sporirea gradului de satisfacere a nevoilor consumatorului, ceea ce are urmări

177

pozitive pe două planuri:

în relaţie cu piaţa

- contribuie la îmbunătăţirea imaginii întreprinderii de servicii pe piaţa de referinţă datorită calităţii;

- creşterea şi consolidarea cotei de piaţă.

în interiorul întreprinderii

- elaborarea unor strategii de practicare de preţuri mai mari;

- obţinerea de venituri mai mari din vânzările realizate;

- creşterea productivităţii muncii prin investiţii în utilaje, materii şi materiale mai bune, mai performante;

- realizarea unor profituri mai mari;

- realizarea de costuri mai mici de producţie de unitatea de serviciu.

Figura nr. 6.1. – Relaţia dintre îmbunătăţirea calităţii

serviciilor şi rezultatele activităţii întreprinderii Sursa: Prelucrare dupa Zeithami, V. A. si Bitner, M. J. – Services Marketing, McGraw -Hill, New York, 1996 şi Certo, Samuel C. – Managementul modern. Diversitatea, calitatea, etica şi mediul global, Editura Teora, Bucureşti, 2002.

După opinia unor specialişti [Flitar, M., 2005], îmbunătăţirea

eficienţei, respectiv realizarea unei activităţi performante de către o întreprindere se poate realiza prin: calitate superioară; inovaţie; atenţie sporită acordată clienţilor.

Performanţa reprezintă o stare de competitivitate a unei întreprinderi care îi asigură o prezenţă durabilă pe piaţă. Este sinonimă cu avantajul competitiv.

O creştere cât de mică a calităţii serviciilor, mergând până la serviciile de calitate superioară, are un impact deosebit asupra

178

avantajului competitiv, manifestându-se prin:

o imagine mai bună în rândul clienţilor;

posibilitatea întreprinderii de a promova preţuri mai mari;

desfăşurarea unei activităţi cu costuri unitare mai mici;

realizarea unei eficienţe economice sporite. Inovaţia reprezintă fundamentul performanţei şi poate fi

definită ca o preluare de idei noi şi de transformare a acestora în bunuri şi servicii ce satisfac anumite nevoi ale consumatorilor.

Figura nr. 6.2 – Impactul inovaţiei, calităţii, responsabilităţii faţă de client asupra performanţelor întreprinderii

Prin performanţele realizate de o întreprindere, se cumulează

calitate superioară, inovaţie, satisfacerea mai bună a nevoilor consumatorilor, grijă permanentă faţă de clienţi, ridicată la rang de responsabilitate, respectiv faţă de celelalte întreprinderi concurente, în sensul ocupării unei poziţii mai bune pe piaţa de referinţă.

6.3.2. Criterii de evaluare şi indicatori de exprimare a

eficienţei serviciilor

Principalele criterii de evaluare a eficienţei serviciilor sunt [Ioncică, M., 2002]:

a) rentabilitatea; b) nivelul costurilor; c) eficienţa utilării factorilor de producţie; d) eficienţa investiţiilor; e) eficienţa socială.

a) Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit sau venit net şi exprimă sintetic eficienţa economică. Aceasta se măsoară prin niveluri absolute şi relative.

Nivelul absolut al profitului reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale; prezintă particularităţi în funcţie de categoriile de servicii:

activităţi de producţie: profit = preţ de producţie (fără T.V.A.) – costurile de

producţie

179

comerţ profit = adaos comercial – cheltuielile comerciale

alimentaţie publică profit = venituri – cheltuieli (unde veniturile reprezintă adaosul comercial şi adaosul de alimentaţie publică)

turism profit = încasări – cheltuieli

Nivelul relativ al profitului se exprimă prin rata rentabilităţii şi poate fi:

Rata rentabilităţii comerciale (Rc)

Rc = 100CA

RE sau Rc = 100

Q

RE

unde RE – rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere minus impozitul

pe profit);

CA – cifra de afaceri ; Q – producţia exerciţiului.

Rata rentabilităţii economice (Re)

Re = 100At

RE

unde RE – rezultatul exerciţiului; At – activele totale.

Rata rentabilităţii financiare (Rf)

Rf = 100K

RE sau Rf = 100

Kp

RE

unde RE – rezultatul exerciţiului; K – capitalurile proprii ; Kp – capitalurile permanente.

b) Nivelul costurilor vizează suma totală a cheltuielilor şi cuprinde:

cheltuieli directe, care se regăsesc şi se pot repartiza direct pe

activităţi;

cheltuieli indirecte (amortizarea, administrative, generale ale

întreprinderii etc.).

Nivelul relativ al costurilor (n) relevă consumul de resurse în raport cu rezultatele economice obţinute şi exprimă cheltuielile la 100 sau 1000 lei cifra de afaceri.

n = 100CA

ch unde ch = suma cheltuielilor; CA= cifra de

afaceri

c) Eficienţa utilizării factorilor de producţie exprimă nivelul producţiei pe unitatea de factor de producţie consumat.

W = 100X

R

unde W – productivitatea medie a factorilor de producţie;

180

R – producţia; X – consumul de factori de producţie. Eficienţa utilizării factorilor de producţie se poate exprima şi prin indicatorii:

profitul realizat în medie de un salariat;

profitul realizat la 1000 lei capital fix;

profitul realizat la 1000 lei cheltuieli;

coeficientul de utilizare a capacităţii (raportul dintre capacitatea efectiv utilizată şi capacitatea teoretică);

cifra de afaceri sau volumul încasărilor pe un metru pătrat suprafaţă de producţie sau suprafaţă comercială etc.

d) Eficienţa investiţiilor se evaluează prin:

durata (termenul) de recuperare (Tr) – reprezintă perioada în care întreprinzătorul îşi recuperează volumul iniţial al investiţiei

Tr = anualP

I

unde I – volumul iniţial al investiţiei; Panual – profitul anual estimat a se realiza prin punerea în

funcţionare a investiţiei.

rata de rentabilitate minimă (r)

r = 100I

P

unde P – profitul estimat; I – volumul investiţiei. e) Eficienţa socială este foarte dificil a fi exprimată cu ajutorul

indicatorilor cantitativi. În literatura de specialitate se fac referiri la diferite modele privind măsurarea calităţii serviciilor, prin care se urmăreşte reducerea diferenţei dintre nivelul serviciilor oferite şi

nivelul aşteptat de consumatori. Economistul american L.S. Simon defineşte nivelul serviciului (y) ca:

y = i

n

ii fy

1

unde yi – nivelul de satisfacţie al clientului în raport cu criteriul „i” fi – ponderi care exprimă importanţa relativă a criteriului „i” în

diferite situaţii specifice. Astfel, L.S. Simon propune cinci criterii pentru măsurarea

nivelului de satisfacţie a clientului: 1. gradul de anticipare a nevoilor clientului (procentul

serviciilor care nu se prestează din cauză că nu au fost avute în vedere de către furnizorul serviciului, deşi clientul se aştepta să i se ofere);

2. gradul de precizie în definirea conţinutului serviciului (numărul mediu al „rundelor” de discuţii dintre furnizorul şi

181

beneficiarul serviciului până se ajunge la un acord în privinţa definirii conţinutului serviciului);

3. gradul de satisfacere a cererii de servicii (se calculează ca procent a tuturor cererilor clienţilor de servicii care nu pot fi satisfăcute din lipsă de specialişti, de bază materială, etc.);

4. gradul de flexibilitate (promptitudine) cu care se răspunde la situaţii de urgenţă (timpul mediu de la primirea cererii clientului până când serviciul respectiv a fost oferit);

5. gradul de eficienţă în rezolvarea problemelor privind serviciul (se calculează ca procent al tuturor problemelor pentru care serviciul promis nu poate fi oferit în intervalul de timp stabilit iniţial).

Prin acest model se realizează o evaluare cantitativă a serviciului raportat la necesităţile şi aşteptările clientului.

Datorită complexităţii şi specificităţii serviciilor la evaluarea eficienţei sociale a serviciilor pentru populaţie sunt utilizaţi mulţi alţi indicatori, precum:

număr de unităţi (comerciale, de învăţământ, spitale, muzee, biblioteci, săli de teatru, săli de spectacol etc.) la 1000 de locuitori;

număr de locuitori ce revin la un pat de spital, la un medic

etc.;

număr de elevi, studenţi ce revin la un cadru didactic;

număr de studenţi la 100.000 locuitori;

timpul mediu de efectuare a cumpărăturilor;

timpul cheltuit de populaţie pentru transport etc. În sectorul serviciilor, căile de creştere a eficienţei

economice se pot concretiza în două direcţii: a) creşterea/maximizarea veniturilor; b) raţionalizarea/minimizarea cheltuielilor.

a) Creşterea/maximizarea veniturilor se realizează prin:

creşterea cifrei de afaceri, a încasărilor, a valorii adăugate de servicii şi se poate realiza prin creşterea cantitativă a producţiei (a numărului de clienţi, a cantităţilor de mărfuri transportate, a numărului de operaţiuni efectuate, a numărului de solicitări etc.);

modificarea structurii activităţii care să conducă la specializarea sau diversificarea producţiei de servicii în scopul creşterii numărului de clienţi;

creşterea tarifelor motivată de îmbunătăţirea calităţii serviciilor. b) Raţionalizarea/minimizarea cheltuielilor, având drept obiective creşterea productivităţii factorilor de producţie şi

eficienţa de alocare.

182

Prin raţionalizare se înţelege acţiunea de a folosi metodele şi procesele tehnologice cele mai eficiente, a utiliza la maxim mijloacele de producţie în vederea creşterii productivităţii muncii şi a reducerii costurilor. Eficienţa de alocare vizează optimizarea combinaţiei factorilor de producţie. Principalele căi de creştere a productivităţii muncii în sistemul serviciilor sunt:

perfecţionarea formării şi calificării forţei de muncă;

îmbunătăţirea metodelor de motivare a angajaţilor;

utilizarea cu prioritate a rezultatelor progresului ştiinţific şi tehnic;

practicarea unui management modern;

perfecţionarea relaţiilor cu clienţii etc.

6.3.3. Rezultate şi performanţe ale întreprinderilor de

servicii de piaţă

Cifra de afaceri (exclusiv TVA) reprezintă suma veniturilor

rezultate din vânzări de bunuri, vânzări de mărfuri, executarea de lucrări şi prestări de servicii, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Valoarea adăugată brută la costul factorilor reprezintă suma salariilor şi altor elemente legate de costul factorilor de muncă, a profitului, a subvenţiilor de exploatare, a amortizării capitalului fix, total din care se scad impozitele legate de producţie.

Rezultatul brut al exerciţiului – reprezintă diferenţa dintre suma veniturilor din exploatare, a celor financiare şi a celor excepţionale şi suma cheltuielilor de exploatare, financiare şi a cheltuielilor excepţionale. Dacă rezultatul este pozitiv reprezintă profitul, iar dacă este negativ reprezintă pierderi.

În anul 2010, întreprinderile prestatoare de servicii au realizat 15,1% din cifra de afaceri ale întreprinderilor pe total economie. Aceste întreprinderi prestatoare de servicii de piaţă, cu toate că au realizat un rezultat brut al exerciţiului negativ, au contribuit în proporţie de 28,5% la crearea valorii adăugate brute la costul facturilor. La exporturi directe au contribuit doar cu 6,1%.

183

Tabel nr. 6.1. Principalii indicatori economici şi financiari ai întreprinderilor pe total economie şi principalele

categorii de servicii Miliarde lei preţuri curente

Sursa: I.N.S, Anuarul Statistic al României, 2011, pag.492-499 ¹ întreprinderi cu activitate principală de industrie, construcţii, comerţ şi servicii de piaţă. ² întreprinderi cu activitate principală de comerţ cu ridicata

Serviciile de piaţă prestate în special pentru populaţie, în anul 2010 au

realizat o cifră de afaceri în valoare de 12,4 miliarde lei, ceea ce a reprezentat 1,4% din cifra de afaceri realizată de întreprinderi pe total economie.

Întreprinderile cu activitate principală de comerţ cu ridicata, au realizat în anul 2010 o cifră de afaceri în valoare de 210,4 miliarde lei, cea ce au reprezentat 23,4%

184


Noţiunile de eficienţă şi eficacitate nu se suprapun, acestea fiind diferite din punct de vedere conceptual.

Prin eficienţă se înţelege obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (inputuri) posibile sau obţinerea unui rezultat (output) maxim cu un nivel dat al resurselor.

În sens general, eficienţa economică este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) şi efortul depus (resursele utilizate şi consumate) sau eficienţa economică reprezintă raportul dintre efort şi efect. Eficacitatea exprimă măsura în care efectul realizat se apropie de cel dorit.

Eficienţa socială vizează relaţia dintre efectele sociale obţinute şi efortul făcut, la nivel micro sau macroeconomic.

Eficienţa în domeniul serviciilor prezintă aceleaşi trăsături definitorii, comune tuturor activităţilor economice din toate sectoarele. Dar eterogenitatea şi complexitatea efectelor utile rezultate din activităţile de servicii conferă eficienţei o sferă mult mai largă de cuprindere şi

evaluare. De aceea, este necesar să se ia în considerare:

toate categoriile de resurse, precum şi structura acestora; efectele directe şi indirecte produse de activităţile de servicii; aspectele cantitative şi calitative ale efectelor; factorul timp, ce poate acţiona diferit asupra resurselor şi asupra efectelor; impactul economic şi social al acestor activităţi.

La nivelul întreprinderii de servicii, eficienţa economică este determinată de: eficienţa de alocare a resurselor (naturale, materiale, financiare, umane); eficienţa de utilizare a factorilor de producţie; eficienţa de distribuţie a serviciilor.

Eficienţa sectorului de servicii prezintă o serie de particularităţi, atât în ceea ce priveşte semnificaţia cât şi modalităţile de evaluare, privind:

formele specifice de exprimare a efectelor utile; existenţa efectelor directe şi indirecte; efecte sociale, concretizate în:

gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor; nivelul calitativ al serviciilor.

Relaţia dintre eficienţă şi calitatea serviciilor; Îmbunătăţirea calităţii serviciilor contribuie la sporirea gradului de satisfacere a nevoilor

consumatorului, ceea ce are urmări pozitive pe două planuri:

în relaţie cu piaţa

- contribuie la îmbunătăţirea imaginii întreprinderii de servicii pe piaţa de referinţă datorită calităţii;

- creşterea şi consolidarea cotei de piaţă.

în interiorul întreprinderii

- elaborarea unor strategii de practicare de preţuri mai mari;

- obţinerea de venituri mai mari din vânzările realizate;

185

- creşterea productivităţii muncii prin investiţii în utilaje, materii şi materiale mai bune, mai performante;

- realizarea unor profituri mai mari;

- realizarea de costuri mai mici de producţie de unitatea de serviciu. Performanţa reprezintă o stare de competitivitate a unei întreprinderi care îi asigură o

prezenţă durabilă pe piaţă. Este sinonimă cu avantajul competitiv. Principalele criterii de evaluare a eficienţei serviciilor sunt:

f) rentabilitatea; g) nivelul costurilor; h) eficienţa utilării factorilor de producţie; i) eficienţa investiţiilor; j) eficienţa socială.


eficienţă; eficienţă economică; eficienţă socială; eficacitate; performanţă; criterii de evaluare a eficienţei serviciilor; indicatori de exprimare a eficienţei.


7. Ce înseamnă eficienţă? 8. Ce înseamnă eficacitate? 9. Ce înseamnă eficienţă economică? 10. Ce înseamnă eficienţă socială? 11. Ce înseamnă performanţă? 12. Ce înseamnă avantaj competitiv? 13. Relaţia dintre eficienţă, eficacitate şi performanţa activităţii unei întreprinderi prestatoare de

servicii; 14. Relaţia dintre calitatea serviciilor şi eficienţa economică, performantă; 15. Indicatori economici şi financiari privind rezultatele şi performanţele întreprinderilor de

servicii de piaţă;

186


1. Prin eficienţă se înţelege: a) obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (input-uri) posibile sau obţinerea unui

rezultat (output) maxim cu un nivel dat al resurselor; b) expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) şi efortul depus (resursele utilizate şi

consumate); c) măsura în care efectul realizat se apropie de cel dorit; d) relaţia dintre efectele sociale obţinute şi efortul făcut, la nivel micro şi macroeconomic.

2. Prin eficienţă economică se înţelege: a) obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (input-uri) posibile sau obţinerea unui



3. Prin eficacitate se înţelege: a) obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (input-uri) posibile sau obţinerea unui



4. Prin eficienţă socială se înţelege: a) obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (input-uri) posibile sau obţinerea unui



5. Eterogenitatea şi complexitatea efectelor utile rezultate din activităţile de servicii conferă eficienţei: a) calităţi deosebite, greu de comensurat; b) o sferă mult mai largă de cuprindere şi evaluare; c) o sferă restrânsă de cuprindere şi evaluare; d) calităţi identice cu ale bunurilor materiale.

6. La nivel macroeconomic, eficienţa sectorului terţiar este influenţată de modul de alocare a resurselor în economie între: a) diferite sectoare ale economiei şi între consum şi investiţii; b) diferite ramuri industriale producătoare de bunuri materiale şi între investiţii; c) sectoarele primar, secundar şi terţiar; d) diferite categorii de servicii cuprinse în sectorul terţiar.

7. Eficienţa sectorului de servicii prezintă o serie de particularităţi privind: a) semnificaţia şi modalitatea de evaluare; b) conţinutul; c) complexitatea metodologiei de calcul; d) modalitatea de evaluare.

8. Unele dintre particularităţile eficienţei serviciilor se referă la: a) existenţa efectelor directe şi a efectelor indirecte; b) puterea de cumpărare a clienţilor; c) dimensiunile timpului liber al populaţiei; d) stilul de viaţă al consumatorului.

187

9. Îmbunătăţirea calităţii serviciilor contribuie la sporirea gradului de satisfacere a nevoilor consumatorului, cu urmări pozitive în planurile: a) relaţiilor de familie şi societate; b) social, cultural şi economic; c) relaţiilor cu piaţa şi în interiorul întreprinderilor; d) managementului.

10. Performanţa reprezintă: a) desfăşurarea unei activităţii în condiţii de profitabilitate; b) o stare de competitivitate a unei întreprinderi care îi asigură o prezenţă durabilă pe piaţă; c) acoperirea tuturor cheltuielilor din veniturile realizate; d) realizarea de indicatori economico-financiari la nivelurile prognozate.

11. Performanţa este sinonimă cu: a) eficienţa economică; b) eficienţa socială; c) eficacitatea; d) avantaj competitiv.





188

189

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) d; 2) a; 3) b; 4) c; 5) a; 6) d); 7) a; 8) c; 9) a; 10) d. Unitatea de învăţare 2: 1) a; 2) a; 3) c; 4) d; 5) b. Unitatea de învăţare 3: 1) d ; 2) d ; 3) a; 4) a; 5) b; 6) c; 7) d; 8) a; 9) c; 10) b. Unitatea de învăţare 4: 1) a ; 2) d ; 3) a ; 4) a ; 5) a; 6) b; 7) c; 8) a; 9) a; 10) d. Unitatea de învăţare 5: 1) d ; 2) c ; 3) a ; 4) a ; 5) d. Unitatea de învăţare 6: 1) a ; 2) b ; 3) c; 4) d; 5) b; 6) a; 7) a; 8) a; 9) c; 10) b; 11) d.

190

191

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, C., România 2011 – Starea Economică în malaxorul crizei, Editura Economică, Bucureşti, 2011

2. Balaure V., (coordonator) – Marketing, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti 2002 3. Bastiat, F. – Harmonies économiques, Guillaumin, 2- ème édition Paris, 1851 4. Bell, D. – The Coming of Post-Industrial Society - A Venture in SocialForecasting,

Basic Books Inc. Publishers, New York, 1973 5. Certo, Samuel C. – Managementul modern. Diversitatea, calitatea, etica şi mediul

global, Editura Teora, Bucureşti, 2002 6 Comisia Naţională de Statistică, Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională,

Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti 1998 7. Cristureanu, C. – Economia imaterialului: tranzacţiile internaţionale cu servicii,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999 8. Delaunay, J., Cl., Gadrey, J. – Les enjeux de la société de service, Presses de la

Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1987 9. Dex, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II – Editura Universul

Enciclopedic, Bucureşti, 1998 10 Dobrotă, N., (coordonator) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti,

1999 11. Dumitrescu, S., Bal, A. – Economia mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999 12. Fr. École – L’économie des services, PUF, Paris, 1989 13. Fitzsimmons, James, A., Fitzsimmons Mona J. – Service Management: Operations,

Strategy, and Information Technology, 3rd Edition, Irwin/McGraw-Hill, 2001 14. Flitar, M., P. – Eficienţa serviciilor în relaţie cu exigenţele consumatorilor, teză de

doctorat, ASE, Bucureşti, 2005 15. Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N., Al. – Marketing, Dicţionar explicativ, Editura

Economică, Bucureşti, 2003 16. Fourastié, J. – Le grand espoir du XX-ème siècle, Gallimard, Paris, 1963 17. Gherasim, T. – Microeconomie, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1993 18. Ghibuţiu, A. – Serviciile şi dezvoltarea. De la prejudecăţi la noi orizonturi, Editura

Expert, Bucureşti, 2000 19. Imbrescu, I., Managementul serviciilor comunicative, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2010 20. I.N.S. – Economia mondială în cifre, Breviar de statistică internaţională, 2003,

2005, 2006-2007, 2011 21. Institutul Naţional de Statistică – Anuarul Statistic al României, 2005-2011 22. Institutul Naţional de Statistică – Ancheta conjuncturală în servicii nr. 2/2006,1/2009 23. Institutul Naţional de Statistică – Starea socială şi economică a României în anii

2003-2004, 2006-2007 24. Ionaşcu, V., Pavel,C., Economia serviciilor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura

Pro Universitaria, Bucureşti,2009 25. Ionaşcu, V., Popescu, M. – Economia comerţului, sinteze, studii de caz, aplicaţii

practice, legislaţie, Editura Universitară, Bucureşti, 2003 26. Ioncică, M. – Economia serviciilor, Teorie şi practică, ediţia a II-a revăzută, editura

Uranus, Bucureşti, 2002

192

27. Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G. – Economia serviciilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 1999

28. Ioncică, M. – Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 2002 29. Kotler, Ph. – Managementul marketingului, ediţia a IV-a, Editura Teora, Bucureşti,

2005 30. Kotler, Ph. – Marketing de la A la Z, 80 de concepte pe care trebuie să le cunoască

orice manager, Editura Codecs, Bucureşti, 2004 31. Levitt, Th. – The Globalisation of Markets, Harvard Business Review, May-June,

1983 32. Lovelock, Christopher – Classifying services to gain strategic market insight, Journal

of Marketing, vol. 16, 1983 33. Mark Lewis, Robert Fitzgerald, Charles Harvey – „The growth of nations Culture,

competitiveness and the problem of globalization”, Bristol Academic Press, 1996 34. Minciu, R. – Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001 35. Olteanu, V. – Marketingul serviciilor – o abordare managerială, Editura Ecomar,

Bucureşti, 2003 36. Olteanu, V., Marketingul Serviciilor, Editura Economică, 2008 37. Patriche, D. – Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, Bucureşti, 1998 38. Peter Dicken – „Global shift. The intemationalization of economic activity”, second

edition, Paul Chapman Publishing Ud., 1992 39. Petre, I., Iordache, G., Simionescu, G., Mihai, St. – Studiul calităţii produselor

serviciilor, Editura Niculescu ABC, Bucureşti, 2005 40. Pop, N., Al. – Marketing, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001 41. Raport anual 2007 şi Balanţa de plăţi şi investiţională internaţională a României,

2007, Banca Naţională a României 42. Robert Reich – „The Work of Nations”, în Mark Lewis, Robert Fitzgerald, Charles

Harvey “ The growth of nations Culture, competitiveness and the problem of globalization”, Bristol Academic Press, 1996, p.11

43. Revista de Statistică, nr.4 / 2008 44. United Nations Statistics Division, Manual on Statistics of International Trade in

Services, New York, 2000 45. Zaharia, M., (coordonator) – Economia serviciilor, Universitatea Româno-

Americană, Editura Universitară, Bucureşti, 2005 46. Zeithami, V. A., Bitner, M. J. – Services Marketing, McGraw -Hill, New York, 1996 47. *** – Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1998 48. *** – ,,Human Development Report 1999”, UNDP, New York, 1999 49. *** – „The merits and demerits of globalization and the future of the Asia”, JEIRO

International Symposium, Tokyo, February 1999 50. *** – „World Investment Report 2004 The shifts towards semces”, UNCID, New

York, Geneva, 1999 51. *** – World Economic Situation and Prospects, IMF, Washington D.C., 2005 52. www.globalization.about.com 53. www.insse.ro

193

Anexa 1. Temă de proiect

PIAŢA SERVICIULUI “X”

1. PREZENTAREA SERVICIULUI “X” -denumire; -utilităţi/satisfacţii; -evoluţii până în prezent şi viitor; -cerinţe/autorizaţii pentru prestarea serviciului; -acte necesare juridice specifice, etc.

2. CEREREA PRIVIND SERVICIUL „X”

Locul şi importanţa serviciului „X” în consumul populaţiei; Indicatori specifici privind consumul serviciului „X” (consum mediu/locuitor, ponderea în cheltuielile totale de consum ale populaţiei, etc.); Mutaţii cantitative şi calitative în evoluţia cererii serviciului „X” Perspectiva cererii serviciului „X”.

3. OFERTA PRIVIND SERVICIUL „X” Furnizori prezenţi şi viitori:

- denumirea lor şi provenienţa; - poziţia fiecărui furnizor pe piaţa românească/ europeană; - specificitatea serviciului „X” pe furnizori; - localizare; - forme de proprietate asupra capitalului; - alte aspecte.

Mutaţii cantitative şi calitative în evoluţia ofertei serviciului „X” perspectiva dezvoltării ofertei serviciului „X”

4. PREŢURI, TARIFE; 5. RAPORTURI PREŢ/CALITATE; 6. INTERVENŢII ALE STATULUI PRIVIND PIAŢA SERVICIULUI „X”; 7. CONCLUZII PRIVIND STADIUL DEZVOLTĂRII PREZENTE ŞI ÎN

PERSPECTIVĂ A PIEŢEI SERVICIULUI „X”

Date post:	01-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	cristian-chiru
View:	165 times
Download:	2 times

M 2 Economia Serviciilor Ionascu Viorica

Documents