CUPRINS

CAPITOLUL I - INVESTIŢII – INVESTIŢII DIRECTE.................................................21.1.INVESTIŢIILE, DEFINIŢIE, CLASIFICARE, SFERA DE CUPRINDERE........21.2 INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE, ISTORIC, CONCEPT, DEFINIŢIE ŞI ROL................................................................................................................................31.3. INVESTIŢII DIRECTE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ.....................................5

CAPITOLUL II SISTEMUL SOCIETĂŢILOR TRANSNAŢIONALE.........................102.1. Societatea transnaţională: determinări, caracteristici............................................102.2 Sistemul societăţilor transnaţionale: tipologii........................................................122.3 . Expansiunea societăţilor transnaţionale...............................................................15

2.3.1. Efectele pe plan economic ale expansiunii societăţilor transnaţionale..........182.3.2. Consecinţele activităţii extrateritoriale a societăţilor transnaţionale..............22

CAPITOLUL III IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR FIRMELOR MULTINAŢIONALE263.1. Politici ale ţărilor gazdă şi de origine privind FMN..............................................26

3.1.1. Politici de stimulare şi atragere a ISD............................................................263.1.2. FMN şi transferul de tehnologie.....................................................................29

3.2. Alte influenţe ale activităţii FMN.........................................................................313.2.1. FMN şi managementul resurselor umane.......................................................313.2.2 FMN: balanţa de plăţi şi structura comerţului.................................................323.2.3. FMN şi structura de piaţă...............................................................................34

CAPITOLUL IV - STUDIU DE CAZ.............................................................................35FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL INVESTIŢIONAL ÎN ROMÂNIA35CONCLUZII....................................................................................................................48BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................51

1

CAPITOLUL I - INVESTIŢII – INVESTIŢII DIRECTE

1.1.INVESTIŢIILE, DEFINIŢIE, CLASIFICARE, SFERA DE CUPRINDERE

În sens larg prin investiţii trebuie inţeles procesul de „ plasare a unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar, etc. cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora” (D.E.P. Ed. Politică 1979)

O definiţie mai succintă abordată economic este dată în Micul dicţionar enciclopedic, Editura ştiinţifică şi pedagogică Bucureşti 1996 – investiţiile reprezentând „totalitatea cheltuielilor care se fac pentru crearea de noi fonduri fixe precum şi pentru reconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente”.

Definiţiile prezentate mai sus sunt construite pe două paliere funcţionale. În prima parte a procesului care ar cuprinde două trepte economisire-investire sunt cuprinsi toţi potenţialii procesori (stat, firme, persoane fizice etc.) iar pe al doilea palier al rezultatelor procesului investiţional evantaiul beneficiarilor se lărgeşte.

Definirea categoriei economice de investiţii se poate face şi în sensul:” investiţiile înseamnă plasarea unor resurse financiare atât în capital fix, cât şi în capital circulant sau de circulaţie” (D.E.P. Ed. Politică 1974). Definiţia ia în calcul circulaţia capitalului investit la nivel de operator economic sau persoană fizică – investitoare.

În scopul clarificării conceptuale a noţiunii de investiţie este importantă clasificarea lor. Există mai multe criterii de clasificare după cum urmează:

1. În economia de piaţă, investiţiile pot avea loc sub diferite forme, atât directe cât şi indirecte în funcţie de dezvoltarea procesului investiţ ional. Investiţiile indirecte se derulează prin instrumente intermediari cum este cazul bonurilor de tezaur, certificare de trezorerie, obligaţiuni municipale că formă de angajare a împrumuturilor de stat.

Investiţii indirecte trebuie considerate în general investiţiile financiare.

2. În funcţie de relaţia investitor – obiectiv de investiţie se deosebesc: investiţii directe , care se fac pentru obiectivul de bază, (construcţii-montaj, utilaje, etc), investiţii colaterale , care asigură utilităţi investiţiei directe (căi de acces, utilităţi, etc) şi investiţii conexe care se realizează în amonte sau aval faţă de investiţia directă pentru a asigura de exemplu materiile prime necesare pentru realizarea unor produse, şi reţeaua de desfacere a produsului, resursele umane calificate necesare etc.

2

3. După sursa de finanţare avem investiţii finanţate din surse proprii şi din surse atrase.

4. După scopul obiectivului de investiţie, investiţiile că proces economic, se împart în obiective noi, dezvoltări, modernizări, reutilări sau reprofilări.

5. După structura lucrărilor avem investiţii în lucrări de construcţii montaj, achiziţii, utilaje şi terenuri sau prospecţiuni geologice şi foraj etc.

6. După destinaţia lor, investiţiile pot fi productive şi neproductive sau investiţii economice şi investiţii socio-culturale.

7. După modul de organizare a obiectivului de investiţie, determinat de gradul de complexitate, volumul specializărilor necesare, mărimea obiectivului şi natura lucrprilor, deosebim:

- investiţii executate în regie proprie - investiţii executate în antrepriză.

8. După modul de finanţare se deosebesc investiţii centralizate (incluse în programe naţionale de dezvoltare) şi investiţii descentralizate derulate de regulă la nivel local.

9. După perioada de planificare a realizării şi bugetării obiectivului de investiţii se deosebesc investiţii anuale şi investiţii multianuale.

10. Din punct de vedere al cadrului naţional şi al suportului legislativ, deosebim: investiţii autohtone, investiţii mixte şi investiţii străine.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere, investiţiile că şi categorie economică pot fi analizate în două sensuri. În sens larg pot fi abordate investiţiile financiare care pot fi definite sau înţelese că orice plasament de capital cu scopul de a obţine un anumit profit.

Instrumentele prin care se pot derula aceste investiţii sunt: titluri de valoare, acţiuni sau părţi sociale la agenţii economici, plasamente de sume băneşti la bănci sau fonduri de investiţii, sau societăţi de asigurări, în scopul de a obţine dividente sau dobânzi.

Sfera restrânsă a investiţiilor se referă la investiţiile de capital, care au destinaţia în economia reală, în domeniul economic dar şi în domeniile social- culturale. Prin aceste investiţii se realizează în fapt bugetul creşterii economice al dezvoltării de ansamblu a societăţii.

1.2 INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE, ISTORIC, CONCEPT, DEFINIŢIE ŞI ROL

Investiţiile străine directe au câmp de manifestare atunci când într-o ţară nivelul cererii de investiţii este mai mare decât volumul economiilor interne. Se creează premise că economiile din alte ţari să fie atrase pentru a compensa deficitul intern de resurse financiare.

3

De regulă aceste fluxuri financiare provin din ţările dezvoltate având loc un transfer net de resurse că urmare a faptului că economiile în aceste ţări depăşesc cererea internă de investiţii.

În acest sens se poate vorbi de o istorie a fluxurilor externe de fonduri de capital. Istoria lor incepe cu secolul al XIX-lea, perioadă în care erau predominate împrumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia în special şi Franţa deţineau cea mai mare parte a acestor plasamente în care statul juca rol important alături de firmele private. Motivaţia principală a acestor investiţii nu era diferenţa de dobânzi ci atractivitatea lor provenea pe fondul dezvoltării coloniale. Coloniile aveau de multe ori rol de supapă pentru investitori în caz de recesiune în ţările furnizoare de capital financiar.

O delimitare conceptuală a investiţiilor străine directe faţă de cele de portofoliu se face după anul 1914, în condiţiile în care alături de Anglia şi Franţa apar în calitate de investitori peste graniţa naţională: Germania şi Statele Unite. De asemenea apar firme puternice cunoscute că Simens, Standard Oil sau General Electric etc.

Prima parte a secolului al XX-lea este marcată de primul război mondial şi de criza economică mondială care răstoarnă ierarhiile din punct de vedere al potenţialului investiţional al statelor, SUA trecând pe primul loc că investitori, iar Germania pe primul loc că importator de capital.

Al II-lea război mondial, din punct de vedere economic marchează şi trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale, cea a dominaţiei investiţiilor străine directe (I.S.D.)

Dacă investiţiile străine de portofoliu presupun achiziţionarea de pe piaţa financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni), investiţiile străine directe constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de control a unor întreprinderi sau construirea unora noi.

Acelasi regim de investiţie străină directă îl are şi majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut acordat de firma mamă. În literatura de specialitate este recunoscută definirea I.S.D. ca „proprietatea asupra unor active de către un rezident străin, cu scopul de a controla folosirea acestor active” (Grahomg Krugman, 1989).

Funcţia de control a investitorului este de fapt particularitatea care deosebeşte investiţiile de portofoliu, necontrolate direct de investitor şi controlul direct exercitat de investitor în cazul I.S.D.

Problema care se pune în acest context se referă la cât din capitalul firmei trebuie să fie în proprietatea unui investitor pentru a-i asigura această funcţie de control.

Există opinii prin care se consideră I.S.D. procentul investiţional al firmelor în care participarea investitorului este între 10-25%. Susţinem ideea că această reprezentare este insuficientă, coeficientul necesar pentru a asigura controlul afacerii trebuie să fie de cel puţin 50%.

I.S.D. au suscitat interes în mediul economic fiind cunoscute mai multe teorii economice în domeniu.

Se distinge în primul rând teoria concurenţei perfect a pieţelor (Kindleberger 1969), care considera determinant în dezvoltarea I.S.D.: concurenţa perfectă a bunurilor, concurenţa

4

perfectă pe piaţă a factorilor, producţia de masă internă şi externă şi restricţiile guvernamentale la producţie şi dezvoltare.

Există şi susţinători ai teoriei care ia în considerare modelul imperfecţiunilor pieţei - Calvet 1981. După această teorie I.S.D. sunt determinate de: diferenţa ratei profitului în diferite segmente ale pieţei, distorsiunile provocate de investiţiile guvernamentale, de politici guvernamentale ( tarife, impozite, controlul preţurilor, taxe vamale, reglementări anti-monopol etc.), şi imperfecţiunile generate de eşecurile pieţei care se manifestă sub trei aspecte: efecte externe, bunuri publice şi producţia de masă.

Alt grup de teorii asupra I.S.D. se leagă de lichidităţi, de excesul de lichiditate care este reinvestit pe fondul atractivităţii mediului extern, comparativ cu costul scăzut al fondurilor interne, idei susţinute de Kojiama.

Zona valutară la fel a dat naştere unor teorii susţinute de Aliber (1910) care susţine că I.S.D. sunt o consecinţă a zonelor valutare în care este împărţită economia mondială. Fiecare zonă valutară are un anumit risc valutar propriu şi în funcţie de acest risc zona respectivă poate fi destinaţie sau transfer al I.S.D. din punct de vedere al capitalului investit.

Evoluţia economiei mondiale în a doua jumătate a secolului XX, începutul secolului XXI, face că în prezent I.S.D. să devină cea mai importantă sursă de finanţare externă pentru toate ţările lumii indiferent de nivelul de dezvoltare economică. Regulile şi modalitatea de finanţare a I.S.D. oferă stabilitate economică comparativ cu cele de portofoliu din motive lesne de inţeles.

Din această perspectivă trebuie înţeles rolul I.S.D. de a aduce în ţara destinatară surse financiare pentru susţinerea dezvoltării de ansamblu a societăţii. De aceea se justifică atitudinea guvernelor de a căuta soluţii pentru a favoriza I.S.D., sub aspectul atragerii fluxurilor de capital extern.

1.3. INVESTIŢII DIRECTE ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ

Ultimele decenii ale secolului XX au adus în atenţia statelor lumii o nouă provocare ca rezultat al căutării unor răspunsuri, al unor soluţii pentru contracararea consecinţelor pe care le poate avea o dezvoltare necontrolată.

Aceste căutări au impus un nou concept: dezvoltare durabilă.

Exprimat sintetic noul concept presupune dezvoltarea pe termen lung în condiţiile armonizării celor trei sisteme: social, economic şi de mediu.

Evoluţia cercetărilor legate de dezvoltarea durabilă a fost determinată de analiza problemelor globale cu care se confruntă omenirea, analize ce au făcut obiectul unor rapoarte interdisciplinare de

5

geniul celor emise de (Clubul de la Roma, documentaţii ale ONU, sau alte organisme ale societăţii civile).

Un prim astfel de eveniment a fost Conferinţa ONU asupra Mediului de la Stockholm din anul 1972 unde s-a pus accentul pe probleme de mediu natural, sănătate umană din perspectiva om – natură în viziunea ecologică.

În anul 1993 s-a creat de către ONU Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, cu scopul de a analiza problematica mondială de mediu şi de a formula un „program global de schimbare”.

Concluziile comisie s-au constituit în Raportul Brundtland, în care se instituia necesitatea unui „alt tip de dezvoltare” capabil să asigure pe termen lung creşterea economică, îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi conservarea resurselor naturale.

Noul tip de dezvoltare a fost definit ca: „o dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi” şi s-a impus ca şi concept intitulat dezvoltare durabilă.

Raportul Brundtland identifică problemele ambientale care ameninţă directa dezvoltare a unui număr mare de ţări: creşterea demografică excesivă, despăduriri şi păşunat excesiv, care provoacă deşetificări importante, distrugerea pădurilor tropicale, exploatarea combustibililor fosili şi despăduririle care produc efectul de seră, ploile acide, eroziunea stratului de ozon al atmosferei etc.

Problemele prezentate mai sus trebuie analizate în contextul în care, ţările dezvoltate care reprezintă 26% din populaţia globului produc şi consumă 80% din resursele mondiale de energie, petrol şi hârtie şi 40% din producţia alimentară.

În aceste ţări chiar dacă se produc dezechilibre ambientale ele pot fi şi remediate în timp ce în ţările în curs de dezvoltare se pune problema supravieţuirii şi asigurării unor nevoi esenţiale.

Alte două sesiuni internaţionale de prestigiu, Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării desfăşurată la Rio de Janerio în 1992 şi la Conferinţa de la Johannesburg din 2002 au impus o definire mai largă a dezvoltării durabile şi anume aceea : „ a trăi echilibrat în limitele impuse de natură”.

Rezultatele directe ale Conferinţei de la Rio s-au concretizat în două declaraţii de principiu: „Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării”, şi „Declaraţia asupra pădurilor”, două acorduri internaţionale care au caracter de lege „Convenţia asupra modificărilor climatice” şi „Convenţia asupra Biodiversităţii” şi un plan de acţiune Agenda 21.

Domeniile de interes ale Agendei 21 sunt: Comerţul mondial, evoluţia demografică mondială, cooperare internaţională, aşezări umane durabile.

Din perspectiva aşezărilor umane durabile, vectorii de interes sunt: mediul urban, utilizarea materialelor de construcţii locale, randamentul energetic al construcţiilor, energii regenerabile, eficienţa transportului public în defavoarea celui individual, proiecte private şi publice de

6

restructurare urbană, dezvoltare aşezări urbane mici urban şi rural.

În Uniunea Europeană s-a pus problema dezvoltării durabile cu ocazia încheierii Tratatului de la Maastricht, semnat în februarie 1992. La art. 2 se propune ca obiectiv principal promovarea unei dezvoltări durabile care respectă mediul iar la art. 3 promovarea de politici ambientale în scopul protejării mediului.

De asemenea Uniunea Europeană şi-a creat un organism propriu de monitorizare a politicilor ambientale Agenţia Europeană de Mediu (E.E.A.) cu sediul la Copenhaga. Pe baza datelor furnizate de Agenţie a fost fundamentat al V-lea program cadru intitulat „Către o dezvoltzare durabilă”.

S-au delimitat domeniile de acţiune la nivel local: energie, transporturi, industrie, agricultură şi silvicultură, gestionarea şi organizarea spaţiului, educaţie, managementul dezastrului.

Pentru a se asigura eficienţa acestor investiţii se impune participarea autorităţii publice la toate nivelurile: internaţional, european, regional, prin formarea unor mecanisme legislative şi instituţionale precum şi prin asigurarea surselor financiare necesare.

La fel de important este şi formularea unui plan naţional însoţit de politici sectoriale integrate unei politici ambientale naţionale.

Raportul Brundtland şi Declaraţia de la Rio au stabilit principiile dezvoltării durabile dar o prezentare mai concentrată a acestora o face Banca Mondială. Ele se regăsesc în metodologiile de elaborare a strategiilor de dezvoltare durabilă.

Sunt definite astfel trei principii:1. Principiul protecţiei sănătăţii oamenilor, plantelor, conservarea biodiversităţii şi a

peisajului natural, intr-o viziune de lungă durată; 2. Principiul eficienţei capitalului natural uman, financiar, a acumulărilor antropice

(infrastructurii existente); 3. Principiul corectitudinii şi echităţii între generaţii, în interiorul aceleasi generaţii şi

între ţări.

Problema dezvoltării durabile este deosebit de importantă şi la începutul mileniului trei, obiectivele ei fiind: dezvoltarea economică sustenabilă, asigurarea calităţii vieţii pentru întreaga populaţie, protecţia mediului înconjurător.

În acest context, dezvoltarea durabilă se defineşte că o nouă cale de dezvoltare care susţine dezvoltarea, progresul uman pe întreaga planetă, pentru un viitor îndelungat prin armonizarea dezvoltării economice cu mediul inconjurător.

România – creştere economică

După anul 2000 în România după o perioadă de declin economic acut, indicatorii macroeconomici înregistrează un trend pozitiv în ce priveşte valoarea P.I.B. şi al creşterii economice şi trend de descreştere în ce priveşte indicele preţurilor de consum

7

Creşterea economică, estimată la construcţia bugetului pe anul 2006 la 6% corespunzătoare unui PIB de 93 mld. EURO a fost depăsită, ajungând la 7% corespunzător unui PIB de 97,15 mld. EURO.

Rezultatele pot fi apreciate că foarte bune în condiţiile în care, acelasi indicator a fost echivalent în anul 2003 cu 50 mld Euro în anul 2004 cu 58,9 mld. Euro, iar în anul 2005 de 79,26 Euro.

Principalele motoare ale creşterii economice dina nul 2006 au fost: industria cu un plus de 7,1% la producţie şi construcţiile cu un plus de 19,3%.

Relevante pentru evoluţia PIB-ului în perioada următoare până în anul 2010 sunt estimările privind evoluţia indicatorilor macroeconomici integraţi tendinţelor din economia românească după cum urmează:

- modificare procentuală faţă de anul anterior –

2006 2007 2008 2009 2010Creştere economică - % +6,0 +6,2 +6,3 +5,9 +5,6Indicele preţurilor de consum 106,0 104,0 103,0 103,0 102,5(decembrie an curent faţă dedecembrie an anterior) - %Indicele preţurilor de consum 107,2 105,0 103,6 103,0 102,7(medie an curent faţă de mediean anterior) - %Rata şomajului - % 5,9 5,8 5,6 5,5 5,5Cursul de schimb – lei/Euro 3,55 3,53 3,51 3,5 3,5Sursa : M.F.P.

Pentru anul 2007 estimările analiştilor şi ale instituţiilor financiare internaţionale variază între 6 % şi 6,5 %, iar P.I.B.-ul se va apropia de 11,5 mld. Euro.

Asupra evoluţiei creşterii economice şi va pune amprenta imperativele respectării regulilor impuse de dezvoltarea durabilă în condiţiile în care incepând cu 1 ianuarie 2007 România este membră cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

În acest proces menit să ducă la eliminarea decalajelor între ţările Europei Unite un rol important îl vor avea operatorii economici dar la fel de important va fi şi rolul instituţiilor Statului care pot oferi cadrul necesar dezvoltării durabile.

Perspectivele integrării sub impactul creşterii economice

În termen de 15 ani se vor recupera decalajele faţă de nivelul de dezvoltare al Uniunii Europene mai ales din punct de vedere al infrastructurii, susţine reprezentantul Casei Internaţionale de Consultanţă al cărei nume îl poartă Roland Berger.

8

Declaraţia acestuia la Gala ZF 2006, „Cred că perspectiva ca România să devină un aşa-numit tip al Uniunii Europene din punctul de vedere al dinamicii economice nu este lipsit de suport, având în vedere că există toate ingredientele necesare”.

La capitolul riscuri este recunoscut cel al stabilităţii policitice existând exemplul Ungariei şi de ce nu în curs de desfăşurare cel din România.

Politica Firmelor Româneşti va fi influenţată pozitiv de costurile reduse ale forţei de muncă, efortul de reducere al impozitării pieţei resurselor materiale, efortul de reducere al birocraţiei, dimensiunile considerabile ale pieţei, productivitatea muncii mai ridicată de ex. ca în Ungaria.

Contextul internaţional favorizează creşterea economică în general. Economia Europei se indreaptă către un nou an de creştere economică care va fi potrivit estimărilor de 2,7 %.

Ţările anunţate cu cele mai mari performanţe vor fi Spania (3,7 %) Polonia (6 %), Olanda (2,8 %). Potrivit declaraţiilor făcute de Joaquin Almunia comisarul european pentru afaceri monetare, UE va avea ocazia rară că în 2007 de a depăsi creşterea economică din SUA pentru care se prognozează o creştere moderată de 2,5 %.

9

10

CAPITOLUL II SISTEMUL SOCIETĂŢILOR TRANSNAŢIONALE

Conform aprecierilor unor economişti şi viitorologi de prestigiu, societăţile transnaţionale sunt în prezent, poate cele mai importante "personaje" pe scena economică mondială.

Marile firme au cele mai mari posibilitati că prin diverse strategii să îsi extinda şi întărească pozitia pe piaţa naţională şi internaţionala. Explicatia constă în resursele financiare şi materiale mari pe care acestea le au la dispoziţie, creditul şi imaginea favorabilă de care se bucură, posibilitatile de cercetare, inovare şi utilizare a tehnologiilor de vârf, reţelele de comercializare diversificate, o vastă şi eficace activitate de marketing, un management modern, care le permite să deţină avantaje competitive în comparaţie cu alte firme.

2.1. Societatea transnaţională: determinări, caracteristici

Terminologia utilizată pentru a defini societăţile transnaţionale este foarte variată, întreprinderi pluri- sau multinaţionale, societăţi sau companii internaţionale, corporaţii sau societăţi transnaţionale.

Unii specialisti atrag atenţia asupra unor deosebiri esenţiale care există între conceptul de societate transnaţională şi cel de societate multinaţională. Ei spun că societăţile multinaţionale sunt formate şi controlate de capitalul mai multor ţări, iar în cazul societăţii transnaţionale, se porneşte de la o societate naţională care se extinde în plan internaţional prin intermediul filialelor (sau a altor tipuri de întreprinderi cu care este legată sub diferite forme). Că urmare, în practică există foarte putine societăţi multinaţionale (ex. Royal Dutch-Shell, Dunlop-Pirelli).

Deasemenea sunt păreri care susţin că termenul de multinaţională este întrebuinţat atunci când producţia în străinătate a atins un procentaj important din producţia totală şi este admis de o manieră arbitrară, că acest procentaj ar trebui să fie de cca 25-30%.

În fine sunt şi pareri care sustin că, nu este "transnaţională" orice societate care are un anumit nivel de activitate internaţională. Societatea care este prezentă în străinătate doar prin comerţ, cesiune de procedee tehnice etc., nu este o "transnaţională", chiar dacă această acţiune acoperă numeroase ţări şi reprezintă o fracţiune importantă a activităţii sale totale, pentru că ea nu interesează producţia. În situaţia în care o societate dispune de o retea de filiale de vânzare, dar nu are decat un număr limitat (una sau două) de implantari în producţie, politica globală a firmei nu este condusă intr-un cadru real internaţional, ci se realizează în ţara de origine.

În practica, o linie de departajare dintre societăţile multinaţionale, societăţile internaţionale şi cele transnaţionale este greu de stabilit. De obicei, o societate internaţională dinamică devine o "transnaţională" în plin avânt. Momentul în care o societate internaţională trece la stadiul de transnaţională sau devine o multinaţională, se încearcă a fi stabilit cu ajutorul

11

unor criterii cantitative, cum ar fi, numărul de filiale în străinătate, procentul de proprietate, profiturile, activul, producţia, vânzările în străinătate etc. Nu există un punct de vedere comun acceptat asupra pragului peste care se poate vorbi de o societate transnaţională, nu există o definire unanim împărtăsită a societăţii multinaţionale, specialiştii menţionând diferitele elemente de ordin cantitativ, care ar condiţiona această calitate.

Se apreciază că, dificultăţile şi controversele existente în legătură cu definirea societăţii transnaţionale, derivă din mai multe caracteristici ale acestora şi anume:-- din structura lor: numarul de ţări în care operează, naţionalitatea acţionarilor, compoziţia multinaţională a managementului de la vârful conducerii;-- din performanţa lor: volumul absolut al veniturilor, activelor, angajaţilor care provin din/sau implicaţi în operaţiunile la scară internaţională ale firmei respective etc;-- din comportamentul conducerii de vârf al firmei etc.

În general, cu termenul de "transnaţională" este denumită o societate în situaţia în care investeste o parte din resursele sale peste graniţă, sub diferite forme (filiale sub control 100%, societăţi mixte la care, uneori, poate participa chiar guvernul din ţara gazdă).

Societăţile transnaţionale reprezintă, de fapt, extinderea unei firme în afara graniţelor propriei ţări. Ea alcătuieste un ansamblu vast la scară mondo-economică format dintr-o societate principală, numita societate mamă şi un număr de filiale implantate în diverse ţări. Sunt, deci, entităţi economice, formate din unităţi legate între ele prin relatii de proprietate sau de altă natura şi care opereaza în mai multe ţări1.

O trăsătură care distinge cel mai bine o societate transnaţională de o societate naţională este faptul că în cazul societăţilor transnaţionale, o parte importantă din resursele utilizate (materiale, umane) sunt externe, adică societatea transnaţională ofera imaginea perfectei comuniuni de acţiune dintre societatea-mamă şi filialele din străinătate. Aceasta acţiune este concepută, organizată şi condusă la scară mondo-economică. Tripla ipostază a unei societăţi transnaţionale poate fi explicată prin:-- conceperea şi extinderea operaţiunilor firmei - producţie, cercetare etc, în numeroase alte ţări decât ţara de origine;-- conducerea firmei pe baza unei politici globale care să ia în considerare condiţiile şi perspectivele mondiale ale activităţii şi nu pe cele ale unei singure ţări;-- o organizare internaţională a firmei care să facă operativă aceasta politică2.

Scopurile urmarite de societatea transnaţională sunt, de fapt identice cu cele ale tuturor firmelor private şi anume: profitul şi expansiunea.

Piaţa societăţii transnaţionale3. Societăţile transnaţionale urmăresc permanent să-şi mărească sfera de activitate, atât în interiorul ţării de origine cât şi peste granita în alte ţări. În cazul când societăţile transnaţionale îsi extind sfera de activitate foarte mult se produce o interpenetraţie între cele trei niveluri, micro, macro şi mondoeconomic. Ca urmare, o societate transnaţională este prezentă permanent în trei spaţii economice: în cazul societăţii mamă - spaţiul naţional, autohton, în cazul filialelor - spaţiul extern, în situaţia în care este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii în spaţiul

1 Dictionar REI, Bucuresti, 1993, pag. 5062 "Les entreprises multinationales", Vernon Raymond, Ed. Calman-Levy, 1990, pag. 123 vezi "Economie mondială", coord. prof. Sterian Dumitrescu, Editura Microinformatica, Cluj, 1992, pag. 48

12

internaţional. Societăţile transnaţionale îsi desfăşoară activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţionala şi care are anumite caracteristici specifice.

Având în vedere trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţii transnaţionale, specialiştii afirmă că, în cadrul ei, se reduc incertitudinile legate de fluctuaţiile preţurilor, concurenţa internaţională începând la graniţa "pieţelor".

Naţionalitatea societăţilor transnaţionale4. În unele situaţii, este uşor de identificat ţara de origine, pentru că acestea s-au făcut cunoscute deja prin "marcă" (ex. Coca-Cola, Volvo, Ford). Dar pentru că o pondere tot mai mare din activităţile lor se desfăşoară în afara ţărilor de origine, pentru că structura consiliilor lor de administraţie este multinaţională şi pentru că acţiunile lor sunt cotate la diferite burse de valori situate în diferite părţi ale lumii, devine tot mai greu să identifici adevarata naţionalitate a proprietăţii unei transnaţionale care, de fapt, este deţinută integral/parţial de interese economice străine. Aceasta situaţie se va accentua pe măsura adâncirii proceselor de integrare regională, de globalizare a economiei mondiale.

Naţionalitatea proprietăţii însă nu mai constitue un factor de influenţă pentru participarea acestor firme la bunăstarea economică a ţărilor lor de origine şi depinde tot mai puţin de situaţia economică a acestor ţări. Acest lucru se explică prin faptul că societatea transnaţională, mai ales după anii '80, realizează mare pondere a producţiei în străinătate prin activitatea filialelor ei.

Politica financiară5. Societăţile transnaţionale în politica de dezvoltare folosesc două căi principale: autofinanţarea şi finanţarea externă. Alegerea uneia dintre acestea este determinată de măsurile de politică financiară a statului, de mărimea impozitelor pe profitul societăţii transnaţionale, de marimea taxei scontului6 etc, cât şi mai ales, de evoluţia ciclului economic. În perioadele bune, când masa profiturilor nete creşte însemnat, dezvoltarea se realizeaza prin autofinanţare, iar în perioadele de recesiune sau de înviorare, recurg mai mult la sursele externe de finanţare.

2.2 Sistemul societăţilor transnaţionale: tipologii.

Puternica expansiune a societăţilor transnaţionale decurge din amplificarea fără precedent a procesului de concentrare şi centralizare a capitalului şi a producţiei. Ca urmare, la începutul anilor '90, existau în lume aproximativ 37000 de societăţi mamă şi 170000 filiale.

În funcţie de dimensiuni, forţa economică şi proporţiile expansiunii lor, societăţile transnaţionale se reunesc în cadrul unui sistem. Elementele acestui sistem sunt: societăţile transnaţionale de mari dimensiuni "Clubul Miliardarilor" şi societăţile mici şi mijlocii. În prezent, sistemul este alcătuit din câţiva giganti cu vânzări de miliarde şi numeroase societăţi mici, multe necunoscute, cu vânzări de ordinul milioanelor. Între acestea există o relaţie de interdependenţă, ele constituindu-se şi desfăşurându-şi activitatea că un întreg organizat. Mai mult de 90% dintre firmele mamă îsi au sediul în ţările puternic industrializate şi aproximativ 50% din filialele lor sunt localizate în ţări în curs de dezvoltare. Primele 100 dintre cele mai

4 "Investiţii internationale", C. Munteanu, C. Vaslan, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1995, pag. 755 "Economie mondială", coord. prof. Sterian Dumitrescu, Editura Microinformatica, Cluj, 1992, pag. 546 scont (taxa, rata): marimea procentuala a dobanzii percepute de banci asupra valorii nominale a efectelor de comert (bilet de ordin etc) achitate inaintea scadentei

13

mari societăţi transnaţionale sunt localizate în ţări dezvoltate, 53 în Europa occidentală, 27 în SUA, 14 în Japonia, iar restul în Australia, Canada şi Noua Zeelanda. Ultimii ani s-au caracterizat printr-o creştere a numărului de societăţi transnaţionale în ţările în curs de dezvoltare. Acestea au devenit şi ele parte integrantă a sistemului societăţilor transnaţionale.

Desi societăţile transnaţionale au o arie largă de întindere a reţelelor globale, cea mai mare parte a activităţilor este realizată de un număr comparativ redus de firme. Privind cele mai mari 1000 de firme globale industriale, datele arată că, primele 35 realizează cca 35% din producţia realizată în străinătate de corporaţiile transnaţionale, primele 250 realizează 65%, iar primele 500 cele mai mari transnaţionale realizează aproape 75%. Privind societăţile transnaţionale care operează în sectorul serviciilor se apreciază, de asemenea, că un număr comparative mic de societăţi derulează cea mai mare parte a activităţii în sectoare cum sunt:asigurările, serviciile bancare, contabilitate, reclama comercială, construcţii, hoteluri, linii aeriene7.

În functie de dinamica creşterii şi descreşterii societăţii transnaţionale pe perioade de timp determinate, se constată că acestea inregistreaza ritmuri de creştere şi dezvoltare diferite şi anume: societăţi transnaţionale în creştere accelerata, în creştere ridicata, în creştere moderata, în stagnări şi societăţile transnaţionale în declin8.

Se apreciaza că, societăţile transnaţionale cu creşterea cea mai dinamica sunt acelea care au un grad de transnationalizare mai ridicat, adică acelea care îsi extind cel mai mult operaţiunile la scara internaţională.

Conform sistemului organizatorico-decizional9 - criteriu frecvent folosit, societăţile transnaţionale pot fi: etnocentrice, policentrice şi geocentrice.

Organizarea şi conducerea activităţii societăţilor transnaţionale astfel încât să fie elastică, eficientă şi coerentă, este una din cele mai dificile dar şi mai importante probleme cu care se confruntă acestea. Dificultatea constă în principal, din mai multe cauze obiective: dimensiunile mari ale societăţilor (uneori sunt uriase), diferenţele de statut juridic, de vechime, dintre diversele entităţi componente ale societăţii, dispersia geografica a entităţilor şi stadiile lor de dezvoltare diferite etc.

Cea mai dificilă problemă este însă, de a găsi un echilibru între doua tendinţe opuse şi anume, centralizarea, prin care se asigură unitatea obiectivelor şi orientării grupului şi care garantează o gestiune raţională a resurselor sale şi descentralizarea, care permite să se ţină seama cât mai bine de diferenţele în funcţionare ale diverselor entităţi. Orientarea spre o structură centralizată sau descentralizată este în funcţie de foarte mulţi factori, dar în oricare din situaţii, trebuie să răspundă scopurilor urmărite de către fiecare societate transnaţională. În sistemul etnocentric societatea-mamă controlează strict sucursalele şi filialele din străinătate, conducerea acestora fiind încredinţată unor cetăţeni ai ţării de origine. Centralizarea ca principiu de organizare adoptat de multe societăţi transnaţionale, a cunoscut şi cunoaşte şi în prezent, o aplicare deosebită din cauza extrateritorialităţii largi a operaţiilor pe care le realizează şi a marii varietăţi a mediului în care acţionează. În scopul diminuării gradului de incertitudine, opţiunile

7 vezi: "Investiţii internationale", C. Munteanu, C. Vaslan, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1990, pag. 72-738 vezi: "Investiţii internationale", C. Munteanu, C. Vaslan, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1990, pag. 72-739 "Corporatiile transnaţionale", I. Serbanescu, Ed. Politica, Bucuresti, 1987, pag. 131

14

cele mai importante care rezultă din confruntarea capacităţilor firmei cu viitorul şi echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii "sediului social" al firmei şi impus filialelor. Societatea mamă, impune strategia de urmat, obiectivele care trebuie atinse, recurgând la tehnica planului imperativ. În aceasta situaţie, societatea transnaţională fiind creată de o firmă naţională dintr-o ţară dezvoltată, iar filialele sale aflânduse în ţări care au fiecare caracteristici economice şi social-politice diferite, ea funcţionează într-un cadru internaţional foarte variat şi cu multe zone şi cu fenomene de instabilitate. Ca urmare, desfăşurarea operaţiunilor trebuie asigurată prin existenţa unui centru de decizie cu mare autoritate, funcţia unităţilor componente fiind de a participa la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnaţional. Filialele beneficiază de avantaje, prin faptul că fac parte dintr-o asemenea "organizaţie" care le furnizează capital, personal calificat, informaţii detaliate asupra pieţelor, procedee tehnice moderne şi maniera de a le utiliza (know-how), management modern, dar nu au libertatea utilizării veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societăţii transnaţionale.

Acest sistem centralizat de conducere, etnocentric, desi, duce la crearea unui sistem închis, în ultimii ani cunoaşte o largă aplicare, pentru că permite societăţii-mamă să dirijeze activităţile filialelor sale, în functie de interesele societăţii, de tendinţa de a concentra efortul de cercetare ştiinţifică la societatea mamă, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor.

De cele mai multe ori, relaţiile dintre societatea mamă şi filialele sale, sunt relaţii de inegalitate. Sistemul policentric acordă o autonomie relativă filialelor şi sucursalelor din străinătate, gestiunea descentralizată a societăţii urmărind să răspundă exigenţelor adaptării la condiţiile de pe pieţele locale. Conform acestui principiu de conducere şi organizare - descentralizarea - societatea-mamă acorda un anumit grad de independenţă filialelor. Sunt situaţii când, o societate transnaţională adoptă, încă de la început, o structură "bicefală" de organizare, adică are doua societăţi mamă, de naţionalităţi diferite. Cea mai puternică societate europeană, de exemplu Royal Duch Shell, este condusă de două firme total distincte, una olandeză "Royal Duch Company" şi alta engleză "Shell Transport and Trading Company". Aceasta controlează indirect societăţile care compun grupul (societăţi operaţionale specializate şi societăţi de servicii) prin intermediul a două societăţi holding - Shell Petroleum N.V., cu sediul la Haga şi The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra. Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi în analiza rezultatelor obţinute de catre "operating companies". Acestea din urmă la rândul lor, au rol esenţial în activitatea de exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Companiile operaţionale sunt autohtone, într-o măsură mai mică sau mai mare, în raport direct cu talia lor.

Oricum, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan, care să se refere la toate activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară. În legătură cu acest aspect, în faţa grupului se pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politicii societăţilor (filialelor) operaţionale cu cele globale ale grupului10. Cartierul general al societăţilor transnaţionale ia puţine decizii pentru managerii filialelor. Personalul filialelor este local, dar sunt situaţii când acestea au şi personal din ţara de origine a societăţii mamă. Multe societăţi transnaţionale europene (Royal Duch Shell), japoneze şi americane (Coca-Cola) tind spre acest tip de organizare. Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluată a tipului policentric de organizare şi conducere, în care descentralizarea este maximă. Societăţile transnaţionale care operează în sistemul geocentric sunt acelea în care societatea-mamă, filialele şi sucursalele din

10 "Economie mondială", coord. prof. Sterian Dumitrescu, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992, pag. 5315

străinătate formeaza un tot integrat. În cadrul acestei forme de organizare, firmele îsi orientează activitatea spre întreaga piaţă mondială, au o structură integrată mondial, structura în care fiecare entitate este strâns legată de o alta entitate a societăţii transnaţionale. Orientarea spre acest tip de structură este motivata de know-how-ul tehnologic şi managerial de care dispun ţările gazdă, de tendinţa de utilizare la maximum a resurselor materiale şi umane locale, necesitatea unui sistem informaţional mondial, selectarea celui mai capabil personal.

Există şi dificultati în promovarea acestui principiu de conducere şi organizare care decurg din:-- "naţionalismul" din economia şi politica ţărilor gazdă şi a ţării mamă, deosebirile esenţiale între ţările bogate şi cele sarace, existenţa "secretelor" în ţara de origine indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare etc, lipsa de încredere reciprocă, probleme de limbă şi culturale.

De asemenea, sunt păreri care susţin că aplicarea acestui principiu al descentralizării, permite apariţia unor efecte negative cum sunt:-- proliferarea serviciilor generale - constituirea diviziilor operaţionale în unităţi autonome determină necesitatea întăririi mijloacelor de control şi îndrumare al cărui efect este extinderea serviciilor generale şi creşterea deosebită a cheltuielilor generale;-- dublarea funcţiilor - descentralizarea maximă are ca efect crearea unui lanţ de specialişti la fiecare nivel de decizie şi acest lucru produce paralelisme între serviciile generale şi responsabilii diviziilor operaţionale.

Pentru că multe firme, care au procedat la descentralizare au săvârsit diverse excese, de la un anumit moment s-a produs un recul faţă de această formă de organizare. Conform unui stadiu a lui AMA (American Management Association), două cincimi din marile firme din SUA au revenit la o conducere centralizată.

2.3 . Expansiunea societăţilor transnaţionale

Modalitati de expansiune -- strategii specifice.

Dacă iniţial, investiţiile în străinătate au fost făcute în vederea exploatării unor resurse de materii prime, care să fie apoi livrate în ţara de origine a investiţiilor, ulterior investirea de capital în străinătate s-a deplasat tot mai mult spre sectoarele de vârf ale industriei, având drept obiectiv producerea de marfuri care să fie desfăcute în primul rand chiar pe pieţele respective dar şi pe alte pieţe. Dezvoltarea societăţilor transnaţionale nu este o caracteristica exclusiva a industriei. Asemenea societăţi s-au extins şi în alte sectoare - banci, asigurari, turism etc. Deosebit de intensa a devenit activitatea internaţionala a marilor firme comerciale care tind să-şi creeze filiale în tot mai multe ţări: Sears Roebuck - cea mai mare societate de vanzari prin corespondenta şi Safeway - leader de supermarket-uri, ambele din SUA, s-au instalat ferm pe pietele vest-europene. În domeniul publicitatii, cele mai puternice agentii transnaţionale sunt cele din SUA (J. Walter, Thompson, Mc. Cann-Erickson etc) şi Japonia (Dentsu). Extinderea publicitatii peste granitele nationale a fost legata de transnationalizarea activităţii din celelalte domenii.

16

Creşterea taliei unei societăţi transnaţionale se produce pe urmatoarele cai: integrarea internaţionala pe orizontala, integrarea internaţionala pe verticala şi conglomerare internaţionala. În general, strategia de creştere este determinata de societatea-mamă.

Integrarea internaţionala pe orizontala, semnifica creşterea taliei întreprinderii prin fuzionarea sau absorbtia pe plan naţional sau international a unor firme precum şi prin crearea pe loc gol de firme şi că urmare creşterea numarului de filiale în aceeasi ramură de activitate cu societatea-mamă. Acest gen de integrare, nu antrenează părăsirea ramurii de bază. Societăţi transnaţionale mai cunoscute care au adoptat integrarea internaţională pe orizontală sunt: General Electric, Ford, Chrysler, General Motors, toate cu cartierul general în Statele Unite. General Motors s-a dezvoltat că societate transnaţională prin achiziţionarea firmelor Adam Opel (Germania) şi Vauxhall (Marea Britanie), ca şi construirea de întreprinderi de montaj în diferite ţări. General Motors, "suveranul automobilului", a promovat, însă, şi un proces de diversificare intrasectorială, fiind în prezent implicat şi în producţia de motoare pentru nave, de material rulant feroviar, de aparate electrice etc. În schimb, General Electric s-a extins peste graniţă pe calea sporirii participării la societăţi că Bull (Franta), AEG (Germania) şi Olivetti (Italia), toate din electronică.

Integrarea internaţionala pe verticală - înseamnă creşterea taliei firmei, prin achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţări situate în "aval" sau în "amonte", în raport cu activitatea societăţii mamă. Aceste gen de integrare este caracteristică de obicei, societăţilor transnaţionale care operează în domeniul produselor primare. În acest fel, societăţile achiziţioneaza surse de aprovizionare cu materii prime, crează societăţi de exploatare şi dezvoltă şi reţele de distribuţie / comercializare pe întreg globul.

Ambele forme de integrare sunt considerate forme "clasice" de centralizare şi urmăresc diversificarea producţiei. Sunt vizate în special, firme cu forţa de concurenţă relativ mică, aflate în declin. Activând în industria alimentară, societatea elveţiană Nestle a practicat diversificarea intersectorială, avand un nomenclator de produse foarte variat: de la concentrate (lapte, ciocolată, cafea solubilă) până la produse alimentare congelate. Societatea transnaţională Singer a recurs la diversificarea intersectorială, plecând de la tradiţionalele masini de cusut până la cel mai complex utilaj textil, dar şi la diversificarea intrasectorială, fabricând masini de calcul, mobilă, climatizoare, echipament de simulare la sol etc.

Conglomerarea este considerată o formă mai nouă de centralizare a capitalului, apărută ca urmare a influenţei revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a accentuării fără precedent a luptei de concurenţă. Caracteristic pentru această formă de integrare, este faptul că firmele absorbite fac parte din ramurile cele mai diverse. Ea înseamnă "uniunea" unor firme din diferite ţări, ale căror activităţi sunt, de cele mai multe ori, fără nici o complementaritate, nici chiar pe linie tehnologică. Acest aspect este determinat de însusi scopul operaţiunii de absorbţie, nu se urmăreşte sporirea capacităţii de producţie, ci marirea profitului, aşadar absorbţiile sunt determinate de motive pur financiare, din motive de rentabilitate.

Prin conglomerare sunt absorbite firme în plină expansiune, de talie mare, care deţin o poziţie puternică pe o anumită piaţă. În numeroase cazuri, candidaţii la absorbţie sunt alesi printre cei care au un raport profit/valoare bursieră, inferior celui realizat de conglomerat. Această diferenţă constituie punctul de plecare în declanşarea operaţiunii. Sunt situaţii când conducătorii firmelor vizate a fi absorbite nu acceptă tranzacţia propusă. În aceste situaţii, conglomeratul recurge la surse externe pentru finanţarea operatiunii, face apel la acţionari printr-

17

o "ofertă publică de cumpărare", adică emit un număr suplimentar de acţiuni în scopul procurării capitalului necesar achiziţionării forţate a unei anumite societăţi. Politica de conglomerare internaţională este caracteristică mai ales firmelor americane. În Europa occidentală, această politică se întâlneşte mai puţin. Specialiştii apreciază că pieţele financiare europene au mijloace mai reduse pentru finanţarea unor astfel de operaţiuni şi de aceea, conglomeratele mai importante din Europa aparţin statului.

Avantajele implantării de filiale peste graniţă sunt diverse. Între acestea pot fi amintite următoarele:

• în condiţiile unor politici comerciale care au devenit tot mai protecţioniste, este dificil să se păstreze o piaţă numai pe calea exporturilor clasice, de aceea a devenit tot mai necesar să se producă direct în străinătate şi, astfel, apare posibilitatea ocolirii barierelor vamale;

• o societate transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii; folosind reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe, aceasta va împrumuta acolo unde condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute unei alte filiale, care ar fi fost obligată, ca şi firmele concurente, să suporte efectele "banilor scumpi";

• societăţile transnaţionale au posibilitatea să profite din plin de pe urma fluctuaţilor monetare, operând concomitent în mai multe ţări. Astfel, ele pot cumpăra masiv în moneda ţării unde se asteaptă o revalorizare, pe care să o schimbe apoi pe monedele ale căror cursuri au ramas constante realizând caştiguri apreciabile;

• conglomeratele asigură o mai mare stabilitate ratei profitului pe ansamblul firmei, pentru că, dacă un sector înregistrează un declin al afacerilor, el poate fi compensat prin rezultatele altor firme care operează în ramuri dinamice;

• conglomeratul permite ocolirea efectelor antitrust, prin care s-a urmarit limitarea monopolizării producţiei prin integrarea pe orizontală şi pe verticală;

• în conformitate cu dispoziţiile fiscale din ţările dezvoltate, în cazul în care o absorbţie este plătită prin acţiuni ale societăţii absorbante, tranzacţia nu este impozabilă.

Cel mai mare dezavantaj al conglomeratelor este acela că, prin politica lor financiară sunt silite să apeleze excesiv la surse externe de finanţare ajungând astfel să aiba datorii extrem de mari.

Implantarea externă a societăţilor transnaţionale se produce în diverse modalităţi concrete, care merg de la o participare minoritară până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale şi anume:

• de cele mai multe ori, se preferă o participaţie minoritară la o firmă straină existentă. Acest tip de asociere permite societăţii mamă să patrundă pe multe pieţe cu un capital iniţial mai mic. Se pare că alt motiv ar fi acela că se reduce riscul naţionalizării. De asemenea, poate fi evitat riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, prin analiza atentă a partenerilor, iar în contractul de asociere se pot include prevederi prohibitive. În mod curent, capitalul american şi cel japonez, pătrund pentru început, într-o anumită societate straină cu scopul de a studia şi a cunoaşte piaţa locală, de a începe relaţii de afaceri, de a evalua posibilităţile de extindere a cererii, a ofertei etc. După această fază de informare, dacă perspectivele sunt atrăgătoare, se solicită o creştere masivă a capitalului, şi cum capitalurile locale sunt insuficiente, de obicei, societatea transnaţională preia controlul asupra societăţii şi într-un interval de timp mai scurt sau mai lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă la o mărime neînsemnată.

18

• cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune este strategia cea mai convenabilă de implantare externă a firmelor americane şi japoneze. Cumpărarea este decisă în ultimă instanţă, de raportul preţ platit / profit previzibil. Aceasta cale permite economie de timp şi bani, asigurarea cu salariaţi care-şi cunosc bine muncă lor, avantajele unei conduceri care cunoaste caracteristicile pieţei locale etc.

• o forma specială de implantare a societăţilor transnaţionale o constitue, întreprinderile comune cu reprezentanţii statului (mixed joint ventures), care constă într-o asociere între una sau mai multe firme străine cu o firmă de stat autohtonă, în condiţii aproximativ egale. Această formă de asociere este întâlnită mai mult în Japonia. Legislaţia niponă impune o participaţie a capitalurilor autohtone în proporţii egale cu cele ale capitalului străin; întreprinderile conjugate (joint international business ventures), de obicei în alte ţări, în general ţări în curs de dezvoltare, apar ca un rezultat al unui contract, în care ţara gazdă obţine recunoaşterea valorii aportului sau propriu (resurse naturale, capital, forţă de muncă) de către firma straină care aparţine în general, unei ţări dezvoltate.

• crearea unor filiale pe loc gol, este cazul cel mai puţin întâlnit.

Principalul element de atracţie pentru societatea transnaţională este perspectiva pe care o oferă o piaţă, prin avantajele pe care le creează: procedura de aprobare a investiţiilor străine, participarea admisă pentru capitalul străin, repatrierea capitalurilor, transferul de profit, de dividente, politica de impozite, alte facilităţi de ordin economic - financiar etc.

2.3.1. Efectele pe plan economic ale expansiunii societăţilor transnaţionale

Activităţile desfăşurate pe plan internaţional de către firmele transnaţionale a consacrat o serie de practici specifice, explicate de concurenţa ascuţită dintre "noii veniţi", filialele firmelor străine care încearcă să ocupe o poziţie şi marile firme autohtone, care vor să-şi apere poziţia pe care o au deja.

Aceste practici derivă din structurile economico-organizatorice ale acestor companii, din faptul că activitatea lor se desfăşoară în cadrul unei reţele integrate de unităţi situate pe pieţele mai multor ţări. Asa cum s-a aratat, în baza unei strategii globale, profitul este urmărit pe ansamblul acestei reţele, rolul fiecăreia din unităţile componente fiind de a contribui pe o cale sau alta, la maximizarea acestuia. Scopului respectiv îi sunt subsumate toate funcţiile fiecăreia din unităţile componente precum şi organizarea legăturilor dintre ele.

• Transferul international de producţie, repartizarea între unitatile componente a sarcinilor de producţie şi transplantul de activităţi. Modalităţile prin care reţeaua internaţională de implantari este obligată - din punctul de vedere al sarcinilor de producţie - să funcţioneze integrat sunt diverse. În ramurile de vârf - că principiu general - nici uneia din unităţile respective nu îi este repartizată producerea integrală a unui produs complex, fiecare din unităţile respective depinzând de celelalte şi toate la un loc de centrul coordonator. Ford, de pildă, deţine uzine în peste 20 de ţări, produce în unele caroserie (SUA), în unele motorul (Marea Britanie), în altele transmisia (Germania), acestea fiind apoi montate în uzine din aceleasi ţări sau din altele.

19

Distribuirea între unităţi a subansamblelor în funcţie de corelaţia dintre complexitatea lor şi calificarea forţei de muncă de pe o piaţă sau alta constituie o garanţie a unui profit înalt, pentru că în acest mod se îmbină asigurarea calităţii pentru subansamblele de complexitate ridicată (realizate cu o forţă de muncă mai scumpă dar mai calificată), cu folosirea unei forţe de muncă mai ieftine la producerea subansamblelor de o complexitate mai scazută. În schimb, în ramurile cu un grad mai redus de tehnicitate, unde se impune fabricarea produsului finit în aceeasi unitate, modalitatea utilizată pentru a determina unităţile componente să urmeze o strategie globală este aceea a repartizării sarcinilor de producţie pe calea subcontractării. Comenzile pot merge până la acoperirea integrală a capacitatii de producţie a sucursalelor şi filialelor, limitându-se în acest fel spaţiul lor de manevra. În asemenea ramuri, cum sunt industria usoara şi alimentara, folosirea avantajelor fortei de muncă mai ieftine pe anumite pieţe (în special ale unor ţări în curs de dezvoltare) este mult mai intensă şi mai direct remarcată. De multe ori, societatea-mamă, care distribuie sarcinile de producţie şi sub a cărei marcă sunt fabricate produsele, joacă un rol exclusiv comercial, neparticipând nemijlocit la producţie, ci dirijând doar operaţiile de import-export între subcontractanţi şi beneficiari. Dublarea sau triplarea funcţiei unor unităţi din anumite ţări şi menţinerea unor capacităţi de producţie în rezervă în alte ţări permit societăţilor transnaţionale să transfere, cu relativă rapiditate, producţia dintr-o ţară în alta, în funcţie de eventualele schimbări în evoluţia preţurilor sau de situaţia de pe piaţa forţei de muncă (greve, acţiuni revendicative etc). Asemenea societăţi nu ezită în interesul lor şi în dauna intereselor statelor în care acţioneaza, să-şi închidă la un moment dat uzinele dintr-o ţară şi să le transfere în alta. Transferarea producţiei în unităţi din alte ţări este folosită de societăţile transnaţionale ca un mijloc de presiune asupra autorităţilor guvernamentale şi sindicatelor din ţările de implantare pentru a determina blocarea unor acţiuni revendicative.

Repartizarea sarcinilor de producţie între unităţile externe, fiind stabilită exclusiv în funcţie de maximizarea profitului companiei, nu este legată în mod direct de exigentele dezvoltării statelor pe teritoriul cărora actionează. Activităţile de producţie care se realizează într-o ţară sau alta pot să nu corespundă nevoilor reale ale acestor ţări din punct de vedere al valorificării resurselor materiale, asigurării sortimentului de mărfuri, folosirii adecvate, globale şi structurale a forţei de muncă etc. Totodata se crează o dependenţă, mai mare sau mai mică, în desfăşurarea relaţiilor economice externe ale ţării gazdă, de legăturile dintre diversele unităţi componente ale firmelor transnaţionale, legături pe care autorităţile guvernamentale ale ţării gazdă nu le pot controla în întregime.

Ca urmare, posibilele aspecte negative ale transferului internaţional de producţie pentru ţara gazdă ţin de incertitudinea realizării obiectivelor de creştere economică şi de insecuritatea pe piaţa forţei de muncă.

• Manevrarea pârghiilor comercial-fiscale. În randul practicilor specifice folosite de companiile transnaţionale în vederea maximizării profiturilor lor, cu toata importanţa celor din sfera producţiei, un rol şi o pondere mai mare le au cele din domeniile comercial şi financiar - valutar, care comparativ, pot fi folosite cu mai multă uşurinta şi cu mai mare rapiditate. Astfel, societăţile transnaţionale recurg la un intreg arsenal de mijloace şi metode de sporire a profiturilor pe teritoriul ţărilor în care operează.

O metodă larg utilizată este înfiinţarea unor filiale în ţări unde presiunea fiscală este redusă şi organizarea unor relaţii artificiale - de multe ori doar scriptice - între acestea şi unităţile efectiv producătoare situate în alte ţări unde intensitatea presiunii fiscale este mai mare.

20

Pe diferite căi, partea cea mai importantă a beneficiilor apare realizată scriptic în cadrul filialelor din ţările cu un nivel redus al impozitelor. Pe ansamblul societăţii aceasta conduce la diminuarea sarcinii fiscale. Principalul instrument consacrat în practica financiară a societăţilor transnaţionale îl reprezintă crearea de holdinguri de către acestea în diversele "oaze fiscale" existente: Elvetia, Liechtenstein, Luxemburg, Bahamas, Bermude, Insulele Seychelles, Noua Caledonie, Curaçao etc. Mecanismul este simplu: beneficiile reţelei de producţie sunt dirijate catre holdinguri, eludându-se astfel plata impozitelor. Există de pildă, 10000 de societăţi înscrise în Liechtenstein, peste 8000 în Elvetia şi aproape 70000 în statul Delaware din SUA1. În acest mod, producţia este obţinută într-o ţară, vânzarile sunt realizate într-o alta, impozitele sunt plătite într-o a treia (paradisul fiscal). Înfiinţarea de holdinguri în "oaze fiscale" răspunde şi asigurării unei finanţări lesnicioase şi rentabile a operaţiilor de pe diverse pieţe. Astfel de regulă, fiecare companie transnaţională îsi crează în acelasi paradis fiscal sau în altele diferite, una sau mai multe perechi de holdinguri: respectiv un holding de gestiune a participanţilor (centralizează veniturile) şi un holding de finanţare (colecteaza fonduri de investiţii). De exemplu, compania Du Pont de Nemours, cu sediul în SUA, îsi are holdingul de gestiune al participantilor în Elvetia, iar cel de finanţare în Luxemburg (nu întâmplător, întrucat ducatul Luxemburghez este un important centru al pieţei eurovalutelor).

Pentru susţinerea creşterii internaţionale a investiţiilor în străinătate, societăţile transnaţionale folosesc că sursă de împrumuturi - piaţa de eurovalută. Activele financiare pe care firmele transnaţionale le controlează sau pe care le pot influenţa au o asemenea mărime, încât se poate spune că a aparut o "lichiditate particulară internaţionala". Ea este caracterizată printr-o mare mobilitate şi este administrată în concordanţă cu nevoile specifice ale firmelor transnaţionale. În acelasi timp, ea serveste ca sursă pentru finanţarea operaţiunilor, când alte surse se dovedesc insuficiente. Preţurile de transfer. O practică larg utilizată de societăţile transnaţionale în vederea transferului de fonduri între unitatile componente productive, comerciale sau financiare, o constituie manevrarea preţurilor la produsele şi serviciile ce fac obiectul schimburilor dintre unitatile respective. Cunoscută sub denumirea de practica "preţurilor de transfer", aceasta a devenit o componentă esenţială a strategiei de maximizare a profitului pe o scara globală. Problema preţurilor priveste societatea transnaţională din doua puncte de vedere: mărimea preţurilor la intrări redă puterea ei de a cumpăra la preţuri mici, iar marimea preţurilor la iesiri reflectă puterea ei de a vinde la preţuri mari. Se cunosc puţine aspecte despre avantajele globale obţinute astfel, informaţii complete ar putea fi obţinute numai printr-o mai mare accesibilitate la evidentele contabile ale firmelor transnaţionale.Preţurile folosite în transferul de bunuri pot fi "lucrate" usor de societăţi şi modificarile acestor preţuri implică modificări ale profiturilor în fiecare din ţările implicate.

Un determinant important al preţurilor de transfer este impozitul pe profit care trebuie platit în diferite ţări Astfel dacă ţara gazdă introduce impozite mari pe profituri, întreprinderile transnaţionale, pentru a reduce profiturile inregistrate, vor tinde să aplice preţuri scazute de transfer pentru bunurile exportate din acea ţara şi preţuri ridicate pentru serviciile, componentele şi tehnologia importate din ţara de origine. Dacă totusi ţara gazdă aplică impozite scăzute sau acţioneaza ca un refugiu vamal, va domina tendinţa opusă. Ideea practică pe care se bazează micşorarea impozitelor pe profit prin practica preţurilor de transfer este interpunerea în tranzacţii a filialei / filialelor din ţări cu un nivel de impozitare scăzut. Sunt posibile anumite verificări (dacă produsul transferat are un preţ de piaţă), dar un număr important de materii prime (de ex. bauxita) şi cateva produse semifabricate şi industriale nu au o piaţa perfectă şi nu pot fi controlate nici chiar de către firmele transnaţionale.

21

Un alt determinant al preţurilor de transfer este nivelul dobânzii variabil de la o ţară la alta. Mecanismul este acelasi. Implicaţiile şi consecinţele unor asemenea practici se conturează prin privarea autorităţilor statale de importante încasări bugetare, afectarea şi compromiterea controlului guvernamental asupra schimburilor şi miscărilor externe de capital; afectarea unor obiective ale politicii economice a ţării gazdă, cum ar fi combaterea inflaţiei sau promovarea investiţiilor, restrângerea sau lărgirea masei monetare etc.

• Speculaţii monetare. Practicile folosite de către companiile transnaţionale în domeniul financiar-valutar au, după cum am aratat, o pondere deosebit de importantă în maximizarea profiturilor lor. Efectele sunt pe măsura acestei ponderi. Se apreciază că marile perturbaţii din sistemul valutar occidental nu pot fi explicate fără a avea în vedere practicile financiare ale întreprinderilor transnaţionale. Aceste practici se referă la: transferarea dintr-o moneda în alta a lichidităţilor obţinute în funcţie de evoluţia cursurilor valutare, de perspectiva acestei evoluţii, de măsurile luate ori previzibil de a fi luate de către autoritatile monetare din diverse state, contractarea împrumuturilor, în ţările unde nivelul dobânzilor este redus şi folosirea fondurilor în ţările unde dobânzile sunt ridicate, efectuarea pe scară largă a operaţiunilor de tipul "leads and lags" (amânarea plăţii în valute cu cursuri în scădere şi devansarea plăţii în valute cu cursuri în creştere ), contractarea de împrumuturi în monede slabe pentru creşterea poziţiei debitoare în astfel de monede şi rambursarea urgentă în monede forte, plasarea de capitaluri pe pieţele ţărilor ale căror monede prezintă perspective spre sporirea poziţiei creditoare a companiei în astfel de monede etc. Rapiditatea reacţiei la schimbarea situaţiei monetare de pe diverse pieţe, implicit a cursurilor valutare, este esenţială.11

În conditiile actuale ale fluctuaţiei cvasigeneralizate ale principalelor monede internaţionale, autorităţile monetare nu mai intervin pe piaţă pentru susţinerea monedelor şi de aceea posibilităţile de câştig din asemenea transferuri speculative s-au redus şi transferul de fonduri dintr-o monedă în alta nu mai reprezintă mare importanţă practică. De aceea, societăţile transnaţionale au procedat la o diversificare cât mai largă a monedelor în care sunt deţinute lichidităţile şi în care sunt concentrate împrumuturi - pentru că în special prin practica "leads and lags" - să poata fi folosite în beneficiul propriu, cele mai mici fluctuaţii zilnice ale unui număr cât mai mare de monede.

Ceea ce este important de relevat este faptul că toate practicile monetare menţionate nu ar putea fi promovate dacă gestiunea financiară nu ar fi centralizată la nivelul întregii reţele internaţionale. Gestiunea financiară centralizată, funcţionarea ca un tot a resurselor financiare - ţinând cont de dimensiunile resurselor atinse de unele corporaţii - sunt considerente care arată forţa lor la scară internaţională, la nivelul unei zone vaste sau chiar pe ansamblul pieţei mondiale. În acest sens, trebuie evidenţiată forţa economico-financiară a societăţilor transnaţionale datorata cuantumului lichidităţilor (resurse lichide şi resurse mobilizate pe termen scurt, cu alte cuvinte, fonduri ce pot fi puse oricând în mişcare pe pieţele internaţionale), care uneori pot fi atât de mari încât pot echivala cu valoarea maselor monetare ale mai multor ţări, chiar dezvoltate, sau cu rezervele valutare mondiale ale unor ţări. Deplasarea a numai 1% din 11 Comenzile de transfer se fac computerizat. De exemplu, în conditiile scaderii cursului dolarului pe pietele de schimb, sediul central al unei companii transnaţionale comanda filialei sale din Marea Britanie să-şi lichideze o parte din fondurile sale în dolari de la banca ce o deserveste şi să-şi preschimbe fondurile în marci germane. Comanda este transmisa de banca din Londra corespondentei sale din Germania, care ofera dolarii spre vanzare pe piaţa germana. Dacă nu se gasesc cumparatori (dispusi să cedeze la schimb marcile), atunci Banca Centrala din Germania (Bündesbank) este nevoita să efectueze tranzactia

22

aceste fonduri, că reacţie la slăbirea sau întărirea unei valute, este suficientă pentru a provoca o criză profundă. Manipularea capitalurilor în funcţie de situaţia diferitelor pieţe monetare a devenit o adevarată artă în cadrul a numeroase companii transnaţionale. Situaţia aceasta corespunde amploarei acestui nou sistem monetar cu caracter privat, independent de instituţiile naţionale şi internaţionale din domeniu.

2.3.2. Consecinţele activităţii extrateritoriale a societăţilor transnaţionale

Pentru ţările de origine raporturile dintre aceste societăţi şi autorităţile statale sunt mai puţin vizibile şi într-o mai mică masură cuantificabile în comparaţie cu cele ale activităţii respectivelor societăţi în ţările de implantare externă a capitalului (ţările gazdă). Este clar că, pentru conturarea consecintelor respective, analiza trebuie să se concentreze asupra unor ţări în cadrul cărora investiţiile în străinătate şi activitatea extrateritorială a firmelor proprii au atins cote de intensitate suficient de ridicate pentru ca asemenea consecinţe să poata fi realmente resimţite şi, eventual, măsurate. Consecinţele vizează în special investiţiile interne, ocuparea forţei de muncă, exporturile, balanţa comercială şi de plăţi, creşterea economică etc.

Fenomenul este apreciat în mod diferit:Adversarii puternicei expansiunii extrateritoriale a companiilor transnaţionale americane - sindicate, unele cercuri din Congres, unii economişti - apreciază că urmarile acestui proces sunt următoarele: neglijarea investiţiilor interne, diminuarea exporturilor americane de mărfuri şi servicii, erodarea excedentului tradiţional al balanţei comerciale a SUA, "exportul" de locuri de muncă, încetinirea creşterii economice în SUA, dificultăţi în balanţa de plăţi. Adepţii expansiunii - marele "business" - au replicat că: ritmul creşterii investiţiilor interne a corporatiilor transnaţionale este mai mare decât cel al investiţiilor companiilor ce nu desfăşoară activităţi în străinătate; dinamica exporturilor primelor corporaţii nu este inferioară celei a exporturilor ultimelor companii; contribuţia firmelor transnaţionale la balanţa comercială a SUA este de fapt pozitivă; ritmul în care aceste firme au creat noi locuri de muncă în SUA se dovedeşte mai ridicat decât cel în care au creat locuri de muncă societăţile care acţionează exclusiv pe piaţa americană; aportul companiilor transnaţionale la creşterea economică a SUA e importantă; în cadrul balanţei de plăţi, soldul transferurilor de capitaluri care decurge din activităţile companiilor respective pe pieţele externe este unul activ.

• Câştiguri - La prima vedere, investiţiile în străinătate apar că o restrângere a fondurilor ce ar putea fi destinate investiţiilor pe piaţa internă şi care ar putea contribui la creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi la obţinerea unei creşteri economice comparativ mai înaltă. S-ar putea considera că investiţia în străinătate ar duce la o slăbire a activităţii economice interne prin faptul că producţia realizată pe pieţele externe (ca urmare a unor asemenea investiţii) s-ar substitui unor eventuale exporturi pe pieţele respective (exporturi rezultate din producţia internă, cu forţa de muncă proprie).Trebuie subliniat faptul că efectele investiţiilor externe asupra economiei ţării de provenienţă sunt mult mai complexe, şi deci aceste investiţii nu pot fi reduse la simple iesiri de capitaluri. Investiţiile externe, în acelasi timp, asigură importante intrări de capitaluri, prin intermediul veniturilor repatriate. Ori, se evidenţiază - cel puţin în cazul investiţiilor americane în străinătate - că intrările sunt acelea ce depăşesc iesirile şi nu invers. În perioada postbelică intrările de capitaluri care reprezentau venituri realizate în urma investiţiilor externe (beneficii repatriate, dividente şi dobânzi încasate la plasamentele de titluri de valoare străine, brevete şi

23

licenţe plătite de filiale) au fost superioare iesirilor de capitaluri în vederea unor noi investiţii directe sau plasamente în titluri de valoare străine şi au contribuit pozitiv la balanţa de plăţi a SUA, în perioada 1950-1976. Faptul că intrările au depăsit în mod substanţial iesirile ne face să întelegem că soldul pozitiv al fluxurilor de capitaluri, determinate de investiţiile în străinătate, ar putea fi considerat chiar un aport financiar de natură a suplimenta disponibilităţile de fonduri pentru investiţiile interne, ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă şi creşterea economică, pe ansamblu.

• Privind numai procesul de substituire a exporturilor de către investiţiile străine, o apreciere precisă este dificil de formulat. Producţia rezultată din investiţiile făcute pe diferite pieţe externe poate să rapească debuşeele externe ale uzinelor din ţara de origine, şi deci, să reduca exporturile; însă la fel de bine, producţia externa poate să creeze o piaţa de mare stabilitate, tocmai pentru exporturile din ţara de origine, fiind bine cunoscut că achizitiile filialelor externe reprezintă livrari ale societăţilor-mamă - livrari ce depasesc fluxurile de marfuri de sens invers, de la filiale la societăţile-mamă. Formularea unei aprecieri privind consecintele unei ample activităţi extrateritoriale asupra tarilor de origine nu s-ar putea baza numai pe concluziile evidentiate de analiza unor fenomene că: evolutia exporturilor, miscarea balantelor comerciala şi de plati etc.

• Costuri - Puternica expansiune a companiilor transnaţionale proprii provoaca consecinte de ordin cantitativ, mai mult sau mai puţin cuantificabile, dar şi de ordin calitativ că de exemplu, indepartarea obiectivelor acestor corporatii de obiectivele politicii economice guvernamentale.

"Expatrierea " operatiunilor genereaza şi o "expatriere" a intereselor; la un grad ridicat de extrateritorializare a activităţii, centrul de greutate al intereselor unei companii se deplaseaza inerent în străinătate, iar activitatea de ansamblu a firmei nu mai este subordonata celei de pe piaţa ţării de origine. Că parte componenta a intregului, activitatea de pe piaţa interna este subordonata în cazul societăţilor transnaţionale, strategiei globale, deci se va orienta în functie de interesele firmei. Firma transnaţională este posibil să adopte directii care să nu corespunda cu interesele ţării de provenienta. Este lesne de inteles că aceasta eventualitate creste cu cât ponderea activităţii interne scade în totalul activităţii companiei. Companiile transnaţionale americane au manifestat tendinta de a localiza în SUA unitatile lor de coordonare functionala, unitatile de cercetare-dezvoltare, unitatile de promovare, organizare, marketing-management şi de a transfera în străinătate unitatile de producţie industriala. De aici, survine şi intrebarea cu privire la viitorul bazei industriale de pe teritoriul Statelor Unite. În conditiile unei puternice extrateritorializari a operatiunilor unei firme, capacitatea de control şi influentare a autoritatilor statale asupra acestei firme slabeste: pe de o parte, în mod direct, pentru că în sfera de aplicare a controlului autoritatilor statale nu se mai regaseste un segment important al activităţii companiei (cel extern), iar, pe de alta parte, în mod indirect, pentru că implantarea pe multiple pieţe permite companiei respective să foloseasca practici prin care să se sustraga de la obligatia de a respecta politica economică guvernamentala.

Posibilitatea de control prin parghii financiare asupra societăţilor transnaţionale s-a diminuat. În primul rand, prin practicarea preţurilor de transfer, companiile respective îsi sporesc sensibil proportia veniturilor realizate în străinătate, asa cum am mai spus, mai ales în ţări unde impunerea fiscala este mult mai slaba decat în SUA. Urmarea directa este faptul că, ponderea impozitelor platite de companiile transnaţionale catre fiscul american tinde să se reduca, în ciuda cresterii fabuloase a profiturilor lor, asadar extrateritorialitatea activităţii erodeaza baza impunerii fiscale americane. Colateral, este implicat standardul de viata - de unde

24

vor fi asigurate veniturile guvernamentale pentru programe sociale, aparare, sănătate etc. În acest context, Statele Unite au luat masuri pe linia supravegherii practicilor corporatiilor transnaţionale americane şi a inaspririi impunerii fiscale asupra profiturilor acestora. De asemenea, Administratia a cerut tuturor corporatiilor transnaţionale rapoarte precise cu tranzactiile economico-financiare din străinătate, iar celor petroliere rapoarte asupra preţurilor de livrare. Nu în ultimul rand, s-a constituit un grup guvernamental special insarcinat cu asigurarea unei conduite etice a afacerilor pe pietele internationale.

Pentru ţara gazdă, deasemenea sunt şi castiguri şi costuri. Costuri. Societatea transnaţională tinde să-şi adune toate beneficiile rezultate din exploatarea propriilor factori de producţie printr-un comportament centralizator. Aceasta actiune, poate accelera unele dezechilibre din economia ţării gazdă dacă aceasta intervine pentru a sustine cererea unui factor real, provocand astfel, creşterea anormala a costului sau relativ. Un cost de alta natura decurge din utilizarea echipamentelor şi infrastructurii ţării gazdă (comunicatii, telecomunicatii etc), utilitati de care beneficiaza şi societăţile transnaţionale, pe când taxele pentru intretinerea lor sunt suportate de utilizatorii locali.

La o privire generala, societatea transnaţională tinde să-şi exercite puterea de monopol pe principalele pieţe unde activeaza. Aceasta activitate presupune un cost suplimentar ori de cate ori o situatie de concurenta este inlocuita cu o situatie restransa sau nula. Supracosturile ce greveaza contextul economic al ţării-gazdă sunt mai usor de pus în evidenta. Un supracost suportat de ţara-gazdă este acela că uneori este mai scumpa implantarea directa a societăţii transnaţionale decat formarea interna de capital sau de tehnica. Intr-o formulare mai larga, se poate spune că pentru ţara gazdă este mai costisitor să apeleze la o societate transnaţională pentru a-şi procura factorii de producţie lipsa fata de combinarea factorilor existenti pe plan naţional.

Un alt supracost reiese din orientarea productiei societăţilor transnaţionale intr-un sens nedorit, anume catre produse considerate "socialmente indezirabile". Putem oferi că demonstratie urmatoarea situatie: stimuland consumul şi deci, indirect, producţia de automobile intr-o ţara, societatea transnaţională deturneaza factorii de producţie (capital, forţă de muncă) de la o producţie socialmente mai utila şi mai puţin costisitoare (producţia de mijloace de transport în comun). Costul cel mai des citat impotriva societăţilor transnaţionale se situeaza la granita politicului cu economicul, afectarea independentei economice a statului gazdă. În esenta, este vorba despre controlul pe care il pot exercita societăţile transnaţionale asupra unei fracţiuni mai mici sau mai mari din economia naţională - indeosebi sectorul industriei prelucratoare şi al resurselor naturale (de ex. companiile transnaţionale cu sediul în alte ţări controleaza în Canada 60% din producţia de energie electrica, 70% din producţia de combustibili minerali, 80% din producţia de oţel etc).

Alte costuri sunt de natură sociopolitică. Un prim aspect ţine de lipsa controlului asupra managementului societăţii transnaţionale. Decizia de transferare, de strămutare a unei activităţi industriale dintr-o ţara în alta este puternic resimtita de ţara gazdă desi pare că nu este diferita de cea pe care o întreprindere naţională o ia în interiorul ţării. Un dezavantaj major este dat de degradarea sistemului sociocultural, a caracteristicilor unei civilizatii şi înlocuirea lor cu noi valori, impuse din exterior, din partea societăţilor transnaţionale. Aceasta a fost deseori resimtita că o pierdere a valorilor fundamentale în ţara-gazdă, putand provoca instrainarea individului în propria patrie.

25

Castigurile. Avantajele pentru ţara-gazdă cunosc mai multe forme:• creşterea directa de activitate ce rezulta din crearea de noi unităţi de producţie de catre

societatea transnaţională în ţara-gazdă sau prin transformarea unitatilor deja existente;• creşterea indirecta de activitate care decurge din transferul de factori - capital, tehnic şi

organizatoric - în ansamblul economiei;• contributiile fiscale ale societăţilor transnaţionale inregistrate că venit la bugetul de stat

al ţării-gazdă• sporirea rezervelor valutare datorita aportului strain în devize.

Ultimile două avantaje arata că din punctul de vedere al statului, castigul poate fi apreciat sub dublu aspect: cantitativ - pentru contributiile fiscale, cantitativ şi calitativ - pentru aportul în devize. Acestor castiguri cuantificabile li se adauga altele, mai dificil de masurat, cum ar fi: consolidarea pozitiei concurentiale a ţării-gazdă fata de alte ţări, intarirea relatiilor externe ale ţării-gazdă etc. De fapt, un castig durabil pentru ţara-gazdă este aportul tehnic receptat de catre aceasta, care are un dublu efect: fie lansarea de noi produse, fie suplimentarea productiei care dacă nu s-ar fi realizat ar fi trebuit suplinita prin importuri.

Dacă unele efecte care se asteapta de la aportul străin sunt incerte sau în parte nedorite, valoarea altor avantaje nu poate fi evaluata cu precizie. Patrunderea pe piaţă a unei societăţi transnaţionale straine provoaca o creştere a productivităţii, prin prisma restructurarilor declansate de ea în economie. Dar acest fenomen cere timp sau poate fi insotit de efecte negative, falimentarea unor întreprinderi naţionale secundare, intensificarea concurentei între investitorii nationali şi straini. Unele aporturi transnaţionale nu sunt însă decat temporare şi nu au valoare decat la un moment dat pentru că intrarile de factori de producţie se transforma la sfarsit intr-o iesire neta (intrari < iesiri). Castigul nu este dobandit decat pe termen scurt şi are un caracter partial şi conjunctural. Pe termen lung, castigul poate fi nul sau chiar se pot inregistra pierderi.

Cu alte cuvinte, valoarea reală a castigului cunoaste diferenţieri în functie de condiţiile ţării-gazdă şi de natura aportului societăţii transnaţionale. Castigul obtinut de ţara-gazdă trebuie să fie efectiv. Aceasta inseamna o creştere cantitativa a productiei sau scaderea preţurilor la bunurile şi serviciile puse la dispozitia consumatorului. Producţia nu este un element de castig cert pentru ţara-gazdă. La randul ei, producţia poate fi perturbata dacă rezultatele ei sunt "confiscate" de societatea transnaţională, în favoarea ţării de origine. Aceasta insusire a rezultatului productiei poate lua forma unei repatrieri de profit provenit din diferenta de productivitate sau a unei rente obtinute de societatea transnaţională în raport cu întreprinderile locale.Agenţia Romana de Dezvoltare sintetiza unele aspecte pozitive mai semnificative pe care le antreneaza investitiile straine de capital atunci când are loc o integrare armonica în economia ţării-gazdă şi anume:• dezvoltarea unei retele de subfurnizori locali;• crearea de noi locuri de muncă, direct în unităţile de producţie sau indirect, prin creşterea cererii pentru produse intermediare;• ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă locale;• solutii organizatorice moderne;• penetrarea pe pieţe externe.

26

La acestea se mai pot adauga şi alte obiective specifice domeniului în care exista interesul atragerii de investiţii externe:• descoperirea şi valorificarea de noi zacaminte minerale, petroliere, s.a.

Tehnologia de investigare şi resursele financiare mari pe care le implica aceste procese sunt cauzele care au determinat ţări în curs de dezvoltare să recurga la cooptarea de societăţi transnaţionale;• atragerea în circuitul economic a unor zone insuficient de bine puse în valoare din punct de vedere al potentialului lor economic.

CAPITOLUL III IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR FIRMELOR MULTINAŢIONALE

3.1. Politici ale ţărilor gazdă şi de origine privind FMN

3.1.1. Politici de stimulare şi atragere a ISD

Desi nevoia de capital, tehnologie, experienţă managerială este prezentă în orice economie naţională indiferent de gradul de dezvoltare şi complexitate, iar receptarea acestor surse şi din străinătate este un fenomen pregnant al ultimelor decenii, atitudinea faţă de ISD este nuanţată, combinând măsuri de stimulare cu cele de descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin.

Măsurile de stimulare a investiţiilor cuprind toate acţiunile guvernamentale ce duc la creşterea profitului investiţiei potenţiale sau reduc riscurile pe care aceasta le presupune; ele compensează chiar o serie de influenţe nefavorabile generate de factorii socio-politici sau instituţionali.

Descurajarea ISD se realizează pe calea unor măsuri guvernamentale destinate a reduce profitul investiţiei sau a spori riscurile aferente ei, limitând-o sau excluzând-o de la anumite activităţi sau sectoare.

În general, măsurile de stimulare a ISD pot fi grupate astfel•: Măsuri întreprinse de ţările gazdă: măsuri fiscale (amortizări accelerate, impozite preferenţiale, scutiri de impozite, cota de asigurări sociale şi de creare a rezervei de investiţii), măsuri financiare (împrumuturi preferenţiale, donaţii, concesiuni, garanţii la împrumuturi) şi alte măsuri (asistenţă legată de infrastructură, contracte guvernamentale preferenţiale, furnizarea unor servicii, infiinţarea unor zone libere pentru comerţ, întreprinderi şi tehnologii);

27

Măsuri ale ţărilor de origine: măsuri comerciale cu efect de descurajare, condiţionări ale acordării unor facilităţi pentru investiţia străină sau neacordarea lor.

Uneori, măsurile specifice de stimulare a ISD nu pot fi strict delimitate de stimulentele macroeconomice cu caracter temporal (exemplu: măsurile adoptate de unele guverne pentru a spori cererea de bunuri de echipament, subvenţionarea importurilor de materii prime, politica cursului de schimb valutar, sau cele de echilibrare structurală – prin crearea de zone industriale cu aport de capital străin).Principalele scopuri urmărite prin adoptarea acestor măsuri sunt următoarele: îmbunătăţirea performanţei industriale (stimularea C&D, infuzie de tehnologii noi, metode manageriale eficiente etc.); corectarea dezechilibrelor regionale (ţări dezvoltate că Norvegia sau Italia urmăresc în mod explicit acest obiectiv); reducerea şomajului şi optimizarea utilizării forţei de muncă; dinamizarea exportului.

Măsurile de descurajare a ISD urmăresc mai ales protejarea producţiei naţionale şi controlul asupra resurselor; astfel se pun o serie de condiţii FMN; sporirea procentului de componente autohtone în realizarea produsului finit, programe de pregătire a forţei de muncă şi utilizarea acesteia peste o limită considerată minimă; obligativitatea reinvestirii unei cote de profit, anumite restricţii de transfer etc.

Atitudinea ţărilor că primitoare de ISD poate fi văzută separat de ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Experienţe ale ţărilor dezvoltate

Dominând piaţa internaţională a ISD şi resimţind din plin concurenţa chiar în cadrul grupului, statele dezvoltate au fost cele dintâi care au instrumentat politici de atragere direcţionată a ISD, pe de o parte pentru a-şi crea în această formă avantaje competitive, prin dezvoltarea selectivă a unor activităţi economice. În paralel, s-au urmărit şi beneficii de ordin social, vizându-se stimularea ISD în anumite regiuni, rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice. Cu alte cuvinte, s-a produs o corelare cu, dacă nu chiar o integrare a măsurilor vizând ISD în politicile de dezvoltare sectorială sau regională. Nu intâmplător, statele care au elaborat astfel de politici, sunt state aflate în acele stadii ale generării avantajelor competitive în care prezenţa capitalului străin poate fi benefică. Este cazul Marii Britanii care, după ce a parcurs un ciclu complet al avantajului competitiv, este în pierdere de capacitate concurenţială şi a revenit în faza stadiului bazat pe factori de producţie. Irlanda şi Spania care, de asemenea, au atras puternic ISD, se află şi ele în primele două stadii ale avantajului competitiv. Mai mult chiar, faptul că SUA au devenit principalul receptor de ISD în cadrul “triadei” SUA – Uniunea Europeană – Japonia pare să reflecte parcurgerea de către SUA a unei perioade de declin în competitivitate.

De remarcat că activitatea de atragere direcţionată în dublu sens, respectiv atât prin prisma sursei, firmei generatoare a fluxului investiţional, cât şi prin prisma destinaţiei, sector economic şi chiar proiect, s-a amplificat şi perfecţionat pe fondul eliminării obstacolelor în calea ISD, precum şi al urmăririi unei integrări corecte a acestora în economia locală. În acest ultim sens, facilităţile, sau, în anumite cazuri, accesul s-au acordat pe baza unor criterii precum:

28

crearea de noi locuri de muncă, generarea de exporturi, gradul suficient de ridicat de aprovizionare cu bunuri şi servicii de pe piaţa locală etc.

Experienţe ale ţărilor în curs de dezvoltare

La nivelul statelor în curs de dezvoltare, tendinţa de deschidere economică şi liberalizare a regimului ISD a fost integrată eforturilor acestora de redresare şi reformă economică. În măsura în care procese ample de privatizare s-au desfăşurat cu participarea substanţială a capitalului investiţional extern (18,5 miliarde dolari dintr-un total de 60 miliarde dolari rezultate din vânzarea de active ale statului în perioada 1988-1992), se poate afirma că ISD au constituit un important instrument, acceptat şi promovat că atare de economii în curs de dezvoltare în acest proces, premisa în cele mai multe cazuri a creării de noi avantaje concurenţiale. Dincolo de aceasta, demersurile de influenţare directă a fluxurilor de ISD printr-o abordare pro-activă a pieţei (promovarea de către instituţii specializate a anumitor proiecte investiţionale proprii) nu ating, în termeni generali, gradul de elaborare şi eficienţă intâlnit în statele dezvoltate, operându-se cu măsuri de stimulare condiţionată şi selectivă a ISD, în ramurile şi activităţile considerate prioritare.

Este, totusi, larg împărtăşită ideea conform căreia ISD pot să aibă o contribuţie efectivă la eforturile de dezvoltare ale statelor din această categorie. Impactul efectiv diferă de la o ţară la alta, în funcţie de o multitudine de factori, inclusiv în funcţie de rolul ce se atribuie ISD în cadrul strategiei generale de dezvoltare. Desi nu se poate stabili în ce măsură ISD realizate în ţări în curs de dezvoltare s-au datorat politicii de stimulare a acestora practicate de guverne, în virtutea momentului şi sensului intervenţiei ISD în dezvoltarea industrială a respectivelor state, se pot distinge două ipostaze ale contribuţiei ISD:

contribuţie la procesul de industrializare, deci de creare a unor structuri industriale: ţări ale Americii Latine au cunoscut o astfel de realitate, ISD contribuind, spre exemplu, la dezvoltarea bazei tehnologice şi la orientarea schimburilor externe în Brazilia. Firmele străine implantate în economia braziliană erau dominante în ramuri precum industria tutunului, farmaceutică, a echipamentelor de transport şi a cauciucului, asigurând în 1990 aproximativ o treime din vânzările industriei prelucrătoare; aport în cadrul procesului de transformare industrială, prin diversificarea structurii şi introducerea ramurilor axate pe tehnologii moderne. Transferul de tehnologie constituie, de altfel, una din componentele cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă a ISD.

Expresii ale unei atari contribuţii ale acestor fluxuri pot fi regăsite în economiile dinamice ale Asiei, cum ar fi Coreea de Sud, Singapore, Taiwan. S-a urmărit stimularea competitivităţii cu ajutorul ISD, reusindu-se creşterea exporturilor de produse manufacturate, pe fondul renuntarii la politicile de substituire a importurilor în majoritatea statelor în curs de dezvoltare în deceniile şase şi şapte. ISD au contribuit la creşterea exporturilor atât în statele Asiei de Sud – Est, proces inlesnit de existenţa anterioară a unei astfel de orientări a investitorilor străini în regiune, cât şi în ţări ale Americii Latine, în care rolul jucat anterior de ISD constase în participarea substanţială la crearea unor structuri industriale vizând, în principal, piaţa locală. Creşterea exporturilor braziliene de produse cu inalt nivel tehnologic s-a datorat, în mare parte, activităţii firmelor cu capital străin.

29

În ultimii ani, în aceste ţări în curs de dezvoltare, s-au experimentat cu succes o serie de tehnici ce măresc atractivitatea pieţei receptoare: stimulente acordate investitorilor care măresc rentabilitatea proiectului de investiţii (stimulente fiscale, finanţare preferenţială şi swap-ul datoriilor externe•• practicat de ţările din America Latină). preluarea unei părţi din riscurile (comerciale, de transfer, politice) investitorilor prin participarea la investiţie a instituţiilor financiare bilaterale sau internaţionale. acordarea de asistenţă tehnică pentru sporirea fezabilităţii proiectului pe tot parcursul realizării lui.

3.1.2. FMN şi transferul de tehnologie

Aşa cum s-a văzut din subcapitolul precedent problema majoră în jurul căreia oscilează relaţiile FMN şi ţările gazdă şi de origine este reprezentată de transferul de tehnologie (cu sensul de cunoştinţe tehnologice şi capacităţi tehnologice). În relaţiile cu ţara gazdă se pune problema adaptării tehnologiei transferate, operaţie determinată de patru determinanţi principali:

Caracteristicile şi mărimea pieţei

Din punctul de vedere al tehnologiei de fabricaţie, în dorinţa de a obţine economii de scară (deci cu o grijă deosebită acordată costurilor şi beneficiilor proprii), activitatea unei FMN ar avea două efecte asupra ţării gazdă: unele operaţii se vor desfăşura diferit în filiale decât în firmele indigene şi FMN vor prefera să-şi standardizeze tehnologia pentru a evita costurile adaptării.

Deci, unele FMN vor subestima importanţa adaptării şi sunt cazuri în care unele dintre ele au inregistrat eşecuri pe pieţe străine din acest motiv. Principalul motiv pentru care o FMN alege să-şi adapteze tehnologia de fabricaţie în filiale este deoarece o filială produce un output mai mic, funcţie de piaţa pe care acţionează.

Din punctul de vedere al produsului, se întâlnesc două cazuri: fie produsele au caracteristici care pot trece graniţele doar cu mici ajustări (Gillette, CocaCola etc.), fie FMN vor avea că ţinte consumatorii cu venituri ridicate şi producătorii cu tehnologie superioară.

Diferenţele de cost şi de accesibilitate la factori

O FMN va încerca să-şi selecteze tehnologia şi în funcţie de costul şi accesul la resurse. Dacă este cazul unui cost scăzut al muncii, materiei prime şi energiei şi un cost ridicat al capitalului, tehnologia va fi una economisitoare de capital; iar în cazul unui cost scăzut al capitalului, materiilor prime şi energiei şi un cost ridicat al muncii, tehnologia va fi una economisitoare de muncă; la fel şi în cazul unui cost ridicat al materiilor prime şi energiei.

În funcţie de aceste elemente, şi mai ales când guvernele locale acordă prime pentru incurajarea angajărilor, FMN trebuie să realizeze unele modificări în design-ul produselor.

Accesul la materiale

30

FMN trebuie să ţină seama în tehnologia transferată şi de diferenţele în accesul şi calitatea materialelor şi bunurilor intermediare locale, diferenţe mai pronunţate în ţările cele mai slab dezvoltate. Chiar dacă filialele ar dori să importe aceste inputuri, costurile de transport, barierele tarifare şi netarifare şi controlul inputurilor de către guverne ar putea să le conducă spre o aprovizionare locală.

Diferenţele organizaţionale şi culturale

Deoarece costul de invingere a rigidităţii tradiţiei şi practicilor de conducere a afacerilor este mai mare decât acela al adaptării masinilor şi introducerii de noi produse (datorită faptului că primul cost este mai intensiv în capital uman decât al doilea şi că oamenii sunt mai rezistenţi la schimbare şi adaptare decât masinile), este mai uşor pentru FMN să introducă noi masini şi produse decât noi metode de conducere a oamenilor.

De aici putem trage nişte motive ale FMN pentru a-şi centraliza sau descentraliza activitatea de C&D: motive de centralizare: nevoia de a deţine economii de scară, prezenţa industriilor de sprijin, nevoia de a fi adiacentă operaţiilor din aval, accesul la resurse şi capacităţi, experienţa acumulată în know-how de C&D şi în organizarea inovării, evitarea problemelor de coordonare a activităţilor transfrontaliere. motive de descentralizare: necesitatea de a furniza bunuri caracteristice pieţelor locale, diferenţe privind materialele locale şi necesitatea de a testa produsele local, nevoia de a fi în locuri cu aglomerări de activităţi de C&D, nevoia de a obţine tehnologie nouă sau talente specializate, scanarea activităţilor de C&D ale firmelor străine, obţinerea de avantaje din diferenţele de resurse şi pieţe care sunt accesibile în străinătate, satisfacerea presiunilor guvernamentale locale etc.

Există astfel trei tipuri de laboratoare C&D aflate în conducerea filialelor: cele ce au că funcţie primară asistarea producţiei şi punerea în funcţiune a ideilor importate de la compania mamă, cele integrate local care au că sarcină adaptarea la piaţa gazdă şi cele care au C&D că parte a programului coordonat global de societatea mamă în cazul “laboratorului internaţional şi interdependent”.

Atitudinea şi strategiile guvernelor din ţările gazdă privind transferul de tehnologie pot fi sintetizate astfel: a nu face nimic (ţări sau prea puternice sau prea slabe), limitarea anumitor sectoare la proprietate locală, limitarea cantităţii de ISD, cerinţe de performanţă specifice pentru investitorii străini, descurajarea clauzelor restrictive asupra transferului de tehnologie, impunerea unor condiţii, incurajarea dezvoltării tehnologice indigene, incurajarea colaborărilor străine privind C&D, incercări de a obţine cunoştinţe prin metode alternative etc.

În relaţiile cu ţara de origine, FMN trebuie să aibă în vedere că tehnologia este de o importanţă critică pentru susţinerea competitivităţii statelor naţionale moderne, iar FMN sunt principalii producători de tehnologie şi deci sunt în atenţia acestor guverne.

Astfel, de când tehnologia a devenit un sector important a dezvoltării şi creşterii economice, guvernele încearcă să-şi protejeze drepturile lor de proprietate, şi aceasta deoarece tehnologia, comparativ cu resursele naturale, are patru trăsături distincte: ele trebuie create cu

31

consum de resurse; odată create, costul marginal al copierii şi folosirii tehnologiei este mai mic decât cel al resurselor, deci devine un bun public; tehnologia este mobilă în spaţiu; societatea a inventat o varietate de măsuri şi instrumente, inclusiv sistemul patentelor, pentru a incuraja producerea tehnologiei şi protejarea inovatorilor împotriva disipării folosirii ei. Astfel, tehnologia devine un factor al avantajului competitiv iar naţiunile au căutat intotdeauna să se protejeze împotriva eroziunii ei.

În modelul clasic, tehnologia şi capitalul erau independente una de cealaltă, dar ambele erau tranzacţionate pe piaţă; dar odată cu apariţia FMN, pentru căutarea şi controlarea resurselor naturale şi a pieţelor, exportul de tehnologie devine internalizat în măsura în care marea parte a acesteia este incorporată FMN.

În consecinţă, în politicile privind exporturile de tehnologie, guvernele din ţările de origine trebuie să ţină cont de rolul unic şi special al FMN că purtători internaţionali de tehnologie. Grijile ţărilor de origine privind transferul de tehnologie privesc două motive: primul este că FMN, angajându-se în ISD, îsi deviază energiile de la activităţile creatoare din aceste ţări, iar al doilea că, exporturile tehnologice, majoritatea prin intermediul FMN, îmbunătăţesc competitivitatea internaţională a firmelor din ţara primitoare faţă de cele din ţara donatoare.

Însă, chiar dacă aceste griji pot fi veridice, ţările de origine (care sunt în general ţări dezvoltate) nu-şi pot permite totusi să stopeze exportul de tehnologie spre ţările în curs de dezvoltare prin intermediul FMN. Iar aceasta se observă dacă se face o mutare în modul de abordare a fenomenului care nu trebuie privit că o ameninţare la investiţiile, locurile de muncă şi tehnologia locale, ci că mijloace de cucerire şi de acces protejat la pieţe străine, obţinerea de resurse şi capacităţi vitale competitivităţii ţării exportatoare de capital, asigurarea unui imbold pentru prosperitatea ţărilor în curs de dezvoltare, protejarea sau intărirea poziţiei competitive a unei ţări industrializate în raport cu alta.

3.2. Alte influenţe ale activităţii FMN

3.2.1. FMN şi managementul resurselor umane

Este larg teoretizată ideea că, din punct de vedere al finalităţii, activitatea economică există pentru a promova bunăstarea umană; oamenii sunt totusi şi participanţi activi la această activitate în calitate de oameni de ştiinţă, ingineri, manageri, administratori, agenţi de vânzări, muncitori. Iar activitatea FMN are efecte contradictorii privind diviziunea internaţională a muncii: duce la îmbunătăţirea resurselor umane (mai ales a celor din C&D şi administraţie) în ţara de origine, iar privind din perspectiva ţării gazdă, în funcţie de natura procesului de producţie introdus de FMN, gradul de calificare a muncii poate fi mai scăzut sau mai ridicat.Alte FMN îsi creează chiar avantaje specifice noi prin recrutarea unui număr important de muncitori necalificaţi sau slab calificaţi dintr-o ţară şi transportarea lor în vederea angajării intr-o alta.

O FMN afectează de asemenea condiţiile de muncă şi salariale internaţionale: în primul rând, ţinând cont de faptul că experienţa mare şi informaţiile pe care FMN le deţin privind compensarea angajaţilor, practicile de muncă şi managementul personalului în diferite părţi ale

32

lumii, o FMN este capabilă de a implementa cele mai bune practici de stimulare şi motivare a angajaţilor şi de creştere a productivităţii în toate filialele sale (de obicei sunt transferate în filiale metodele adoptate în ţara de origine).

În al doilea rând, managementul unei FMN are o putere şi flexibilitate mai mari în negocierea cu uniunile sindicale sau guvernele a practicilor de muncă, condiţiilor de angajare şi dezvoltarea resurselor umane în ţările în care deţin filiale, decât firmele indigene.

Un al treilea fapt ar fi relaţiile dintre FMN şi guvernele ţărilor gazdă; în multe cazuri, modurile de abordare a problemelor muncii a celor două ţări pot să fie diferite datorită metodelor şi legilor acceptate de ele.

Este de menţionat şi efectul pe care îl are activitatea FMN că promotori de ISD, privind ocuparea indirectă a forţei de muncă, care depinde de mărimea output-ului produs de filiale străine, de capacitatea acestora de a se aproviziona cu produse intermediare de la furnizorii locali şi modul de alegere a tehnologiei funcţie de menirea filialei şi caracteristicile furnizorilor. Pe lângă aceste efecte pe verticală, pot fi inregistrate şi efecte pe orizontală în rândul întreprinderilor locale că rezultat al competiţiei cu filiala FMN, şi la nivel global prin cheltuielile făcute de angajaţii filialei.

În ţările care acţionează, FMN duc de asemenea o politică de pregătire şi ridicare a nivelului de calificare a resurselor umane; desi unele sunt tentate să acorde salarii asemănătoare firmelor locale, multe acordă un nivel asemănător firmelor internaţionale care sunt mai mari; condiţiile de muncă, comparativ cu cele locale, sunt la standarde mult mai ridicate; duc o politică agresivă de recrutare a personalului, fiind identificate două cazuri: angajarea de persoane inalt calificate şi pregătite sau de personal mai tânăr şi mai puţin experimentat pentru a fi apoi “şlefuit”.

Pentru ţara de origine pot exista patru consecinţe în acest plan: efecte de reorientare a producţiei şi ocupării cu forţă de muncă, atunci când producţia străină inlocuieşte exportul iar output-ul filialelor este importat de ţara investitoare şi este nevoie de angajări pentru a susţine acest output importat; efecte de stimulare a exportului, atunci când filiala se aprovizionează cu materii prime, produse intermediare, capital, produse finite şi servicii de la societatea mamă sau de la companii din ţara de origine, creându-se noi oportunităţi de angajare; efectul de angajare în sediul companiei mamă căci, pe măsură ce activitatea filialei creşte, vor creşte şi inovarea, managementul şi alte activităţi colaterale care, fiind în general desfăşurate de societatea mamă, vor genera noi locuri de muncă; efectul de ocupare în firmele de “sprijin” a activităţii filialelor, fiind de fapt o ocupare indirectă (firme de contabilitate, consultanţă, de engineering, bănci etc.).

3.2.2 FMN: balanţa de plăţi şi structura comerţului

FMN şi filialele lor cuprind, în general, o mare parte din exporturile şi importurile ţărilor gazdă şi de origine, datorită faptului că acţionează în sectoare intens – comerciale şi că puterea lor de ase angaja în comerţ este mai mare decât a firmelor indigene. Astfel, la începutul anilor

33

’90, de exemplu, aproximativ 45% din exporturile de mărfuri ale SUA erau ale FMN americane şi ale filialelor străine în SUA, caz care era real şi pentru Marea Britanie; în cazul Japoniei, doar FMN japoneze erau responsabile pentru 1% din exporturi şi 57% din importuri.

Dar o parte considerabilă a acestui comerţ internaţional se realizează în cadrul aceleiaşi firme, astfel că aproximativ o treime din comerţul mondial cu bunuri şi servicii ia forma unui comerţ intra-firmă.

Dar este de observat că, pe măsură ce exporturile angajate de companiile-mamă a FMN par să crească, importurile lor tind să se stabilizeze sau să scadă.

Ca efect asupra balanţei, tranzacţionarea unei activităţi în străinătate de către o FMN presupune mai intâi un output de capital iniţial, iar apoi unul al activităţilor curente (furnizarea de produse intermediare, pentru prelucrare de produse finite pentru revânzare, servicii privind know-how, marketing etc.), ceea ce duce la creşterea exporturilor companiei-mamă. Dar, în funcţie de scopul ISD, filialele pot inlocui şi reduce exporturile şi importurile companiei-mamă şi efectul multiplicativ din ţara de origine.Pentru ţara gazdă, situaţia balanţei de plăţi pentru o firmă ar apărea astfel:

unde:Bp – deficit sau excedent net al balanţei de plăţi;E – valoarea exporturilor;K – influxuri de capital;Ck – valoarea bunurilor de capital importate;Cr – valoarea bunurilor repetitive importate;Dr – drepturi de autor şi alte taxe tehnice şi manageriale plătite ţărilor străine;D – dividende şi alte dobânzi pentru ţările investitoare.

După această formulă, cu excepţia celor din Kenya, filialele FMN au inregistrat un deficit net al tranzacţiilor lor externe. Aceasta se explică prin preferinţa filialelor de a importa input-ul necesar; comparativ cu firmele locale, filialele importă în aceleasi limite, dar exporturile sunt în general mai mici; de asemenea, este vorba şi de un transfer mai mare spre exterior a dividendelor, profiturilor şi drepturilor de autor decât influxul de capital.

Factori care conduc la preferinţa FMN pentru internalizarea comerţului pot fi sintetizaţi astfel: tehnici: costuri fixe ridicate, un număr mare de investiţii nerecuperate, produse intermediare perisabile, nivelul calităţii, informaţia, variaţia eficienţei pe stadii adiacente producţiei; puterea de piaţă: puterea de monopol ce duce la substituire în aval, putere de monopol la mai multe nivele, bariere de intrare proprii; dinamica: veritatea produsului şi a diviziilor sale de muncă; fiscale: stimulente privind preţul de transfer, diferite rate de taxare a profitului, taxe ad-valorum, controlul schimbului, intervenţia statului pe pieţele produselor intermediare (regularizarea preţurilor).

34

3.2.3. FMN şi structura de piaţă

Ne vom referi aici în primul rând la impactul activităţii FMN asupra structurii de piaţă din ţările în care operează. Structura de piaţă este un termen generic care descrie caracteristicile rivalităţii dintre firmele angajate în activităţi lucrative asemănătoare, având produse şi strategii de marketing asemănătoare.

Cea mai importantă caracteristică este concentrarea industrială, unde putem intâlni două situaţii: un grup mic de FMN care produc produse similare dar diferenţiate pentru pieţele locale sau internaţionale proeminente şi un număr mare de FMN ceva mai mici care furnizează produse mai specializate pentru un segment de piaţă particular. Dacă luăm cazul industriei automobilelor, Ford, General Motors, Toyota şi Nissan fac parte din prima categorie, iar Jaguar, Porsche, Mercedes şi Ferrari din a doua. Trebuie menţionat faptul că pe o piaţă perfectă nu ar exista FMN (pentru că nu apare nevoia de internalizare a pieţei), şi că, pe măsură ce gradul de imperfecţiune a pieţei creşte, aceasta tinde spre oligopol sau monopol, ceea ce duce la creşterea firmelor.

Pe piaţa de operare, o filială poate avea urătoarele caracteristici în raport cu concentrarea locală: mărimea medie a filialelor străine este mai mare decât cea a competitorilor locali; principalii competitori sunt reprezentaţi de alte filiale străine; efectul lor asupra gradului de concentrare, în funcţie de caracteristicile specifice firmei sau ţării, poate fi de reducere (creşte numărul de competitori) sau de creştere (reducerea numărului de competitori prin instalarea unor bariere de intrare şi adoptarea unor tactici anti-competitive) a acestuia; filialele pot furniza o gamă mai redusă sau mai bogată de produse decât competitorii lor; poate reduce imperfecţiunea pieţei (deschiderea de noi pieţe şi surse de input-uri, accesul la patente şi mărci de fabrică) sau poate intări barierele de intrare.

În ceea ce priveşte relaţiile filialei cu furnizorii locali, există mai multe caracteristici şi alternative: cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate de la ei, condiţiile de procurare şi influenţa acestora asupra tehnologiei, managementului şi competenţei organizatorice ale furnizorilor; decizia filialei de a produce în interiorul firmei sau de a cumpăra; decizia filialei de a importa sau a procura inputurile de pe piaţa locală; capacitatea furnizorilor locali de a furniza produse de calitate şi nivelul preţurilor.

În funcţie de atitudinea filialei şi a furnizorilor locali, ei pot beneficia în mod reciproc de următoarele efecte: acces la informaţii, asistenţă tehnică, asistenţă financiară, asistenţă privind obţinerea inputurilor, asistenţă privind localizarea activităţii, scheme manageriale şi organizaţionale, tehnici de fundamentare a preţurilor, obţinerea de noi clienţi, asistenţă privind exporturile pe alte pieţe familiare FMN, sfaturi privind strategii de diversificare şi secrete de negociere etc.

Iar în legătură cu clienţii se poate face observaţia că, privind din perspectiva FMN, apare optarea pentru un din variantele: să vândă sau să continue ea insăsi ciclul produsului. Chiar dacă

35

FMN ar fi indemnate în mod normal să vândă produsele finale, în cazurile în care calitatea şi preţul operaţiilor din aval sunt neconforme şi afectează reputaţia, FMN preferă să incorporeze procesul final, reţeaua de distribuţie şi forţa de vânzare.

Şi astfel, desi în ţara gazdă se pot inregistra economii la costurile de transport, de muncă şi cele energetice, ele pălesc deseori în faţa lipsei de competenţă tehnologică şi facilităţi de transport, şi astfel activităţile din aval se vor concentra în ţări dezvoltate deoarece costul marginal de procesare în ţara de origine este mai mic decât cel din ţara gazdă, chiar dacă luăm în considerare cheltuielile de transport.

Ca o concluzie, FMN apar pe o poziţie favorizată şi singulară de stabilire şi susţinere a unei reţele de relaţii pe plan vertical, relaţii care deseori le integrează devenind relaţii intra-firmă.

La aceste relaţii trebuiesc şi cele stabilite cu competitorii, care sunt în funcţie de: numărul şi mărimea firmelor, caracteristicile outputului şi piaţa deservită, capacitatea de inovare, potenţialul performanţei economice, nivelul de protecţie guvernamentală, avantajele specifice şi forma de intrare pe piaţă.

Iar efectele pe care activitatea FMN le are asupra competitorilor locali pot fi sintetizate astfel: aprecierea mai mare a C&D, contractarea de licenţe de la alte firme străine, diferenţieri şi diversificări ale produselor, o mai mare atenţie acordată managementului şi controlului, tehnici de marketing, preţuri competitive, ridicarea calităţii şi standardelor de performanţă.

CAPITOLUL IV - STUDIU DE CAZ

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL INVESTIŢIONAL ÎN ROMÂNIA

Procesul investiţional în România în perioada care urmează va fi influenţat de comandamentele asumate în etapele de negociere a aderării României la Uniunea Europeană.

În acest sens Planul Naţional de Dezvoltare are o importanţă deosebită concretizând intr-un concept specific politica europeană de coeziune economică

şi socială. Adaptarea la acest concept va fi primul factor de influenţă a procesului investiţional în România.

La fel de important în acest context în noua politică de dezvoltare va fi răspunsul la

36

modul în care România va fi în măsură să răspundă la cerinţele legate de conformarea cu standardele europene de mediu.

Desigur la aceste comandamente de ordin general vor avea influenţă şi alţi factori care îsi vor pune amprenta asupra procesului în discuţie, după cum urmează:

- întocmirea Planului de amenajare a teritoriului la nivel judeţean;

- zestrea naturală;

- infrastructura de utilităţi;

- reţeaua bancară;

- calitatea forţei de muncă;

- infrastructura de transport rutieră sau aeronautică

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE 2007-2013

Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este un concept specific politicii europene de coeziune economică şi sociala (Cohesion Policy), menit să ofere o conceptie coerenta şi stabila privind dezvoltarea stateior membre ale Uniunii Europene, transpusa în prioritati de dezvoltare, programe, proiecte, în concordanta cu principiul programarii fondurilor structurale. În contextul integrării României în UE în anul 2007, PND are rolul major de a alinia politica naţională de dezvoltare la prioritatile comunitare de dezvoltare, prin promovarea masurilor considerate stimuli de dezvoltare socio-economică durabila la nivel european.

PND 2007-2013 reprezintă documentul de planificare strategica şi programare financiara multianuala, aprobat de Guvern şi elaborat intr-un larg parteneriat, care va orienta dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de

Coeziune a Uniunii Europene.

În acceptiunea politicii de coeziune, PND reprezintă un instrument de prioritizare a investitiilor publice pentru dezvoltare, orientat în principal asupra prioritatilor şi obiectivelor compatibile cu domeniile de interventie a Fondurilor Structurale şi de Coeziune. În acest context, se impune sublinierea caracterului specific al PND 2007-2013, care nu substituie o Strategie Naţională de Dezvoltare Economică, ci reprezintă una dintre componentele majore ale acesteia. PND 2007-2013 fundamenteaza, între altele, prioritatile şi obiectivele strategice de dezvoltare ce vor fi negociate cu Comisia Europeana în vederea finantarii din Fondurile Structurale şi de Coeziune în perioada 2007-2013.

PND reprezintă documentul pe baza căruia vor fi elaborate Cadrul Strategic Naţional de Referinta 2007-2013 (CSNR), reprezentând strategia convenită cu Comisia Europeană pentru utilizarea instrumentelor structurale, precum şi Programele Operaţionale prin care se vor implementa aceste fonduri. În acest sens, redactarea PND s-a desfasurat în paralel cu cea a Programelor Operaţionale pentru implementarea Fondurilor Structurale şi de Coeziune,

37

asigurându-se astfel coerenţa între aceste documente.

Elaborarea PND 2007-2013 s-a realizat conform prevederilor HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare, care stabileste principiile metodologice, cadrul de lucru inter-institutional şi mecanismele de consultare parteneriala.

Din punct de vedere al continutului, PND 2007-2013 cuprinde urmatoarele sectiuni principale:

/. Analiza situatiei curente

II. Analiza SWOT

III. Strategia de dezvoltare

IV. Programarea financiară

V. Implementarea

VI. Parteneriatul

I. Analiza situaţiei curente

Capitolul ,,Analiza situaţiei curente" cuprinde o descriere cuantificată a situaţiei socio-economice actuale privind disparităţile interne şi decalajele faţă de Uniunea Europeană, dar şi potenţialul de dezvoltare. Această descriere include o analiză de ansamblu a situaţiei socio-economice (privire geografică de ansamblu, analiza situaţiei demografice şi a situaţiei macroeconomice, inclusiv perspectivele macroeconomice 2007-2013), precum şi analizele socio-economice sectoriale şi regionale.

La nivel sectorial, analiza socio-economică abordează sectorul productiv din punct de vedere al competitivităţii (industria prelucrătoare, domeniul cercetare dezvoltare şi al inovării, sectorul IMM şi turismul), infrastructura (atât infrastructura de transport, cât şi cea energetică şi de mediu), agricultura, dezvoltarea rurală şi pescuitul, precum şi domeniul resurselor umane dintr-o amplă perspectivă: descrierea sistemului educational şi de formare profesionala, descrierea pieţei muncii şi a situaţiei ocuparii, situaţia privind incluziunea socială (situaţia actuala a grupurilor dezavantajate pe piaţa muncii, situaţia generala în domeniul asistentei sociale, evaluarea situaţiei privind egalitatea de şanse dintre femei şi barbati din perspective oportunităţilor de pe piaţa muncii, inclusiv a constrângerilor existente), prezentarea situaţiei în domeniul sănătaţii şi a stării de sănătate a populaţiei.

La nivel regional, analiza socio-economică a PND 2007-2013 prezintă disparităţile regionale în dezvoltarea economică, din perspectiva gradului de ocupare a populaţiei, a dezvoltării antreprenoriale şi accesului la infrastructura de transport, a diferenţelor privind infrastructura socială şi infrastructura în domeniul turismului, precum şi a disparităţilor în dezvoltarea urbană a regiunilor.

Analiza socio-economică a PND 2007-2013 cuprinde de asemenea descrierea situaţiei în

38

domeniul cooperarii teritoriale europene (relaţia României cu statele vecine, dar şi participarea regiunilor României în cadrul programelor de cooperare între diferitele regiuni europene) şi o analiză asupra capacitatii administrative a ţării, care abordeaza sistemul administraţiei publice, sistemul judiciar şi domeniul ordinii publice.

Ultimul capital al Analizei socio-economice abordează situaţia dezvoltării spaţiale, din punctul de vedere al amenajării teritoriului şi al cadrului definitor pentru dezvoltarea teritorială a României.

II. Analiza SWOT

Analiza SWOT a PND 2007-2013 evidenţiaza punctele tari, punctele slabe, oportunităţile dar şi riscurile identificate în capitolul de analiză a situaţiei curente.

III. Strategia de dezvoltare

Strategia de dezvoltare a PND 2007-2013 este o reflectare a nevoilor de dezvoltare a României, în vederea reducerii cât mai rapide a decalajelor existente faţă de UE. Strategia PND 2007-2013 se axează atât pe orientările strategice comunitare privind coeziunea, cât şi pe priorităţile Agendei Lisabona şi obiectivele de la Goteborg, respectiv creşterea competitivităţii, ocuparea deplină şi protecţia durabilă a mediului.

România se afla în anul 2004, din punct de vedere al PIB / locuitor2, la cca. 31% din media UE. Având în vedere acest decalaj considerabii faţă de nivelul mediu de dezvoltare din Uniune, precum şi rolul PND de instrument dedicat reducerii acestor disparităţi, a fost stabilit Obiectivul Global al PND 2007-2013: ,,Reducerea cât mai rapida a disparităţilor de dezvoltare socio-economică între România şi Statele Membre ale Uniunii Europene". Conform estimarilor realizate, România ar putea recupera până în anul 2013 cca. 10 puncte procentuale din decalajul general faţă de UE, ajungand la cca. 41% din media UE.

Obiectivul global se sprijină pe trei obiective specifice:

• Creşterea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti

• Dezvoltarea la standarde europene a infrastructurilor de bază

Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman autohton

În vederea atingerii obiectivului global şi a obiectivelor specifice şi pornind de la aspectele identificate în etapa de analiză socio-economică, au fost formulate şase priorităţi naţionale de dezvoltare pentru perioada 2007-2013:

1. Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere

2. Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport

3. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului

39

4. Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocuparii şi incluziunii sociale şi întarirea capacităţii administrative

5. Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol

6. Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării

Stabilirea unui număr limitat de priorităţi este de natură să asigure concentrarea resurselor disponibile pe realizarea acelor obiective şi măsuri cu impact maxim asupra reducerii decalajelor faţă de Uniunea Europeană şi a disparităţilor interne.

Trebuie precizat, însă, că în interiorul acestor priorităţi sunt abordate numeroase domenii sau sectoare de intervenţie specifice, cum ar fi educaţia, sănătatea, energia, sectorul comunicaţii şi IT, prevenirea riscurilor naturale etc.

Pe baza domeniilor acoperite de priorităţile prezentate ,autorităţile române şi Comisia Europeană au stabilit, în cadrul negocierilor la Capitolul 21, viitoarele Programe Operaţionale prin intermediul cărora se vor gestiona Fondurile Structurale şi de Coeziune.

Prioritatile nationale de dezvoltare

1 Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere

În conditiile decalajelor de competitivitate pe care România le prezinta în raport cu statele membre UE, obiectivul strategic general stabilit în cadrul acestei prioritati este creşterea productivităţii întreprinderilor romaneşti pentru reducerea decalajelor faţă de productivitatea medie la nivelul Uniunii, se urmăreşte generarea până în anul 2015 a unei creşteri medii a productivităţii de cca. 5,5% anual, permiţând României să atingă un nivel de aproximativ 55% din media UE. Realizarea acestui obiectiv este avută în vedere prin urmatoarele sub-prioritati:

1.1. Creşterea competitivităţii prin îmbunătăţirea accesului pe piaţă al întreprinderilor, în special al celor mici şi mijlocii , care se va realiza prin susţinerea investiţiilor productive (utilaje şi tehnologii noi), susţinerea certificarii întreprinderilor şi a produselor, crearea unui mediu favorabil finanţării afacerilor, dezvoltarea infrastructurii de afaceri (incubatoare, centre de afaceri, clustere emergente), sprijinirea eforturilor de intemaţionalizare a întreprinderilor, precum şi prin promovarea potenţialului turistic românesc.

Dezvoltarea clustelor energogente are loc prin susţinerea eforturilor pe care un grup de firme îl poate face prin fructificarea la maxim a potenţialului concentrărilor economice.

1.2. Dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere prin promovarea cercetării şi inovării şi accelerarea dezvoltării societăţii informaţionale, ce presupune inclusiv dezvoltarea şi eficientizarea serviciilor publice electronice moderne (e-Guvernare, e-Educatie şi e-Sănătate)

1.3. Îmbunătăţirea eficienţei energetice şi valorificarea resurselor regenerate de energie prin investiţii destinate reducerii intensităţii energetice şi îmbunătăţirii eficientei energetice, precum şi prin valorificarea resurselor regenerabile.

40

2. Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport

Obiectivul general al strategiei în domeniul transporturilor îl reprezintă asigurarea unei infrastructuri de transport extinse, moderne şi durabile, precum şi a tuturor celorlalte conditii privind dezvoltarea sustenabila a economiei şi îmbunătăţirea calităţii vietii, astfel incât volumul activităţii de transport în PIB să creasca de la 3,6miliarde euro (în prezent) la minimum 7,0 miliarde euro până în 2015.

Pentru atingerea acestui obiectiv, strategia dezvoltarii şi modernizării infrastructurii de transport se va realiza prin intermediul urmatoarelor sub-priorităţi:

2.1.Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de transport trans-europene şi a retelelor de legatura, prin modernizarea şi constructia de infrastructuri rutiere, feroviare, navale şi aeroportuare trans-europene şi modernizarea şi constructia retelelor de legatura la TEN-T. În acest sens, este de mentionat că o atentie deosebita va fi acordată dezvoltării de proiecte pe coridorul paneuropean IV. 2.2.Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de transport de interes naţional şi îmbunătăţirea serviciilor aferente, prin modernizarea şi construcţia de infrastructuri rutiere, feroviare (inclusiv serviciile aferente) şi navale. 2.3 Dezvoltarea durabilă a sectorului transporturi, prin promovarea intermodalităţii, îmbunătăţirea siguranţei traficului pe toate căile de transport, reducerea impactului lucrărilor şi activităţilor de transport asupra mediului ănconjurător şi punerea în siguranţă a infrastructurii de transport.

3. Protectia şi îmbunatatirea calităţii mediului

Obiectivul strategic general al acestei prioritati din PND il reprezintă protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, în conformitate cu nevoile economice şi sociale ale

României, conducand astfel la îmbunătăţirea semnificativa a calităţii vietii prin incurajarea dezvoltarii durabile. Acest obiectiv va fi realizat prin promovarea sub-prioritatilor de mai jos, urmarindu-se, totodata, şi indeplinirea angajamentelor asumate de România în cadrul negocierilor de aderare la UE la Capitolul 22 ,,Protectia mediului":

În cadrul acestei priorităţi sub-priorităţile se referă la:

3.1. Îmbunătăţirea standardelor de viaţă prin asigurarea serviciilor de utilităţi publice la standardele de calitate şi cantitate cerute, în sectoarele de apă şi deşeuri, prin dezvoltarea sistemelor de infrastructură de apa şi apă uzată în localităţile vizate şi crearea/consolidarea companiilor regionale de profil, şi prin dezvoltarea sistemelor integrate de management al deseurilor (colectare, transport, tratare/eliminare a deseurilorin localităţile vizate; inchiderea depozitelor neconforme).

3.2. Îmbunătăţirea sistemelor sectoriale de management de mediu, cu accent pe: dezvoltarea sistemelor specifice de management al apei şi deseurilor, a celor de management al resurselor naturale (conservarea diversitatii biologice, reconstructia ecologica a sistemelor deteriorate, prevenirea şi interventia în cazul riscurilor naturale -în special inundaţii), precum şi pe

41

îmbunătăţirea infrastructurii de protecţie a aerului.

4. Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocuparii şi incluziunii sociale şi intarirea capacitatii administrative

Fiind recunoscut faptul că resursele umane reprezintă motorul societăţii bazate pe cunoastere, obiectivul strategic general al prioritatii il constituie dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii acestuia pe piaţa muncii, prin asigurarea oportunitatilor egale de invatare pe tot parcursul vietii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi inclusive care să conduca, până în 2015, la integrarea durabila pe piaţa muncii a 900.000 persoane.

Măsurile şi acţiunile avute în vedere la aceasta prioritate pot fi grupate în cadrul a patru sub-prioritati, după cum urmeaza:

4.1. Dezvoltarea capitalului uman. Investitiile realizate în cadrul acestei sub-prioritati vor viza: sistemul de educatie initiala (prin promovarea de reforme în contextul invatarii pe tot parcursul vietii), diseminatorii de invatare (resursele umane din educatie), continutul invatarii (diversificarea şi asigurarea calităţii ofertelor de educatie şi formare initiala şi continua) şi sistemul de formare profesionala continua.

4.2.Promovarea ocupării depline. Principalele măsuri avute în vedere în cadrul acestei sub-prioritati vizează: creşterea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor; dezvoltarea initiaţivelor pentru partenerii sociali; îmbunătăţirea tranziţiei de la şcoală la locul de muncă şi promovarea culturii antreprenoriale în educaţie şi formare, identificarea şi valorificarea tuturor oportunităţilor de integrare pe piaţa muncii; modernizarea şi întărirea capacităţii administrative a serviciului public de ocupare.

4.3.Promovarea incluziunii sociale. Principalele domenii de interventie avute în vedere în cadrul sub-prioritatii sunt: integrarea pe piaţa muncii şi combaterea discriminării, îmbunătăţirea accesului şi participarii la educatie initiala şi continua pentru grupurile vulnerable, promovarea egalitatii de gen şi combaterea excluziunii sociale a femeilor, dezvoltarea unui sistem eficient de servicii sociale destinate reducerii riscului de marginalizare şi excluziune sociala, initiativă transnaţională în educaţia inclusiv şi initiaţative transnaţionale pe piaţa muncii.

4.4 Dezvoltarea capacităţii administrative şi a bunei guvernari. Aceasta sub-prioritate are scopul de a promova şi sustine crearea la nivel central şi local a unei administratii publice care să devina un important factor de competitivitate, dezvoltare, progres şi coeziune. De asemenea, vor fi vizate cu prioritate alte doua segmente importante în procesul de intărire a capacităţii administrative: justiţia şi ordinea şi siguranţa publica.

5. Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol

Obiectivul strategic general al acestei prioritati vizeaza dezvoltarea unei agriculturi competitive bazata pe cunoastere şi initiativa privata, precum şi protejarea patrimoniului natural cultural şi istoric al zonelor rurale din România.

Sub-priorităţile identificate în vederea realizarii obiectivului definit sunt urmatoarele:

42

5.1. Creşterea competitivităţii economiei agro-alimentare şi silvice prin adaptarea ofertei la cerintele pietei, în cadrul careia va fi acordat sprijin financiar cu precadere pentru modernizarea fermelor şi îmbunătăţirea capitalului uman din agricultura (masuri de consultanţă şi sprijinire a tinerilor fermieri, masuri de incurajare a asocierii producatorilor), precum şi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor.

5.2..Creşterea standardelor de viata în zonele rurale prin diversificarea activităţilor rurale: stimularea activităţilor non-agricole, promovarea agro-turismului precum şi dezvoltarea de micro-întreprinderi în amontele şi avalul productiei agricole, toate acestea în contextul unor servicii de baza de buna calitate.

5.3. Dezvoltarea economică durabilă a fermelor şi a exploataţiilor forestiere, prin implementarea unor acţiuni ce privesc utilizarea durabila a terenului agricol şi forestier, materializate în acordarea de plati pentru agro-mediu, plati compensatorii pentru terenurile erodate, precum şi prime de împădurire, dar şi în realizarea unor acţiuni de prevenire a calamităţilor naturale.

5.4. Promovarea initiaţivelor de tip ,,LEADER", prin care se va urmări stimularea initiaţivelor locale care să permita creşterea capacitatii comunităţilor rurale de a dezvolta iniţiative de afaceri pe baza de parteneriat.

Asigurarea pescuitului durabil şi dezvoltarea acvaculturii, în cadrul careia se au în vedere dezvoltarea acvaculturii şi pescuitului în apele interioare, a procesarii şi marketingului produselor pescaresti, modernizarea flotei de pescuit, precum şi dezvoltarea durabila a zonelor de pescuit costiere.

6. Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării

Obiectivul general îl reprezintă creşterea economică mai accelerată a regiunilor slab dezvoltate, în vederea diminuării disparităţilor de dezvoltare interregionale şi intraregionale.

Operaţionalizarea prioritatii PND privind dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării se va realiza printr-o abordare integrată, bazată pe o combinare a investiţiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificarii resurselor locale, pe urmatoarele sub-priorităţi:

6.1.Îmbunătăţirea infrastructurii publice regionale şi locale: creşterea competitivităţii regiunilor că locaţii pentru afaceri prin îmbunătăţirea infrastructurii de transport, a infrastructurii de sănătate, servicii sociale şi educaţie, precum şi a infrastructurii de siguranţă publică pentru situaţii de urgenţă, dezastre naturale şi tehnologice.

6.2. Consolidarea mediului de afaceri regional şi local: dezvoltarea infrastructurii de afaceri şi sprijinirea activităţilor locale de afaceri cu caracter inovativ, favorizând şi crearea unor necesare conexiuni între activităţile productive şi cele de cercetare-dezvoltare-inovare.

6.3. Dezvoltarea turismului regional şi local: creşterea gradului de atractivitate turistică a

43

regiunilor prin crearea unei infrastructuri adecvate şi îmbunătăţirea serviciilor specifice, dezvoltarea de forme alternative de turism, protecţia şi promovarea patrimoniului natural şi cultural la nivel local şi regional.

6.4.Dezvoltare urbană durabilă: regenerarea zonelor urbane afectate de restructurarea industriala sau care se confrunta cu grave probleme socio-economice, precum şi consolidarea retelei de centre urbane cu potential de dezvoltare pentru a le permite să actioneze că motoare ale cresterii economice regionale.

6.5. Cooperarea teritorială europeană. Aceasta sub-prioritate se încadrează în noul Obiectiv de intervenţie din cadrul Politicii de Coeziune pentru perioada 2007-2013, ,,Cooperare teritoriala europeana", dedicat integrarii armonioase şi echilibrate a intregului teritoriu al UE, prin sprijinirea cooperarii între diferitele sale entitati teritoriale la nivel transfrontalier, transnational şi interregional, în probleme de importaţă comunitară.

IV. Programarea financiară

Strategia PND, axată pe priorităţile şi obiectivele compatibile cu domeniile de intervenţie a Fondurilor Structurale şi de Coeziune, va fi finanţată din surse multiple. Asa cum s-a menţionat anterior, PND 2007-2013 reprezintă un instrument de prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare, asigurand fundamentarea generala a directiilor de alocare a fondurilor publice pentru investiţii cu impact semnificativ asupra dezvoltării economice şi sociale, din surse interne (buget de stat, bugete locale, etc.) sau externe instrumentele structurale ale UE, fondurile UE de tip structural pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit, credite externe, etc.).

Programarea financiară a PND a urmărit realizarea un tablou general realist al surselor de finanţare a dezvoltarii ce ar trebui utilizate în perioada 2007-2013 pentru creşterea convergentă cu UE, conducând la o sumă estimativă globală de cca. 58,7 miliarde Euro, repartizată astfel pe cele 6 priorităţi naşionale de dezvoltare ale PND:

Programarea financiară globală a PND 2007-2013

-mil. Euro-

Priorităţi PND 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total

P1 Competitivitate 651,48 620,72 793,14 882,76 842,95 761,25 682,12 5.234,4P2. Infrastructure de 2.094, 2.517, 2.465, 2.071, 1.819, 1.832, 1.853, 14.654,

P3. Mediu 753,18 898,70 1.099, 1.160, 1.069, 810,78 806,23 6.597,9

P4. Resurse umane 711,65 912,51 1.297, 1.317, 1.313, 1.115, 940,72 7.608,6

P5. Dezvoltare rurala 1.585, 1.757, 2.200, 2.335, 2.395, 2.445, 2.517, 15.237,3

P6. Dezvoltare 1.294, 1.280, 1.397, 1.336, 1.342, 1.344, 1.342, 9.339,9

Total 7.091, 7.988, 9.253, 9.103, 8.782, 8.309, 8.143, 58.673,

44

45

Structura pe surse de finantare a PND 2007-2013 se prezinta după cum urmeaza:

- Fondurile comunitare - 43%. Trebuie precizat că repartizarea definitivă a acestora pe cele şase priorităţi de dezvoltare nu se decide prin PND, ci în urma negocierilor cu Comisia Europeană în cursul anului 2006.

- Surse publice nationale (centrale şi locale, inclusiv credite de la instituţii financiare internaţionale

- Surse private (cofinanţări private aferente fondurilor comunitare) - 9 %

Având în vedere rolul central al fondurilor comunitare în implementarea PND 2007-2013 şi faptul că negocierile cu Comisia Europeană privind alocarile detaliate ale acestcr fonduri pe diverse domenii, care vor avea loc pe parcursul anului 2006, ar putea aduce modificări în distribuţia pe priorităţi propusă, se impune ca în a doua parte a anului 2006 şi începutul anului 2007 să fie analizată necesitatea actualizării unor elemente ale PND, în vederea asigurării conformităţii depline cu alocările financiare disponibile în perioada 2007-2013.

V. Implementarea

Implementarea prevederilor PND 2007-2013 conform strategiei stabilite şi în condiţii de eficienta, rigurozitate, transparentă şi corectitudine financiara, presupune eforturi insemnate din partea institutiilor publice şi a beneficiarilor publici sau privaţi

Trebuie subliniat rolul PND de orientare şi coordonare a programelor de investiţii pentru dezvoltare. Investiţiile ce vor fi efectuate în baza prevederilor PND nu vor fi, însă, gestionate în mod direct prin intermediul PND, ci conform regulilor specifice diverselor surse de finanţare a acestor investiţii. Mecanismele de implementare ale PND reprezintă o sumă a acestor reguli de implementare a documentelor de programare pentru fondurile europene, a programelor naţionale şi locale de investiţii bugetare, a finanţărilor rambursabile acordate de instituţiile financiare internaţionale etc.

În România, sistemul institutional de programare şi implementare a Fondurilor Structurale şi de Coeziune este în proces de construcţie, pornind de la prevederile Documentului Complementar de Pozitie la Capitolul 21 ,,Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale".

Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte, prin Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, rolul de coordonator naţional al sistemului institutional, legislaţie şi procedural de programare şi implementare a instrumentelor structurale. De asemenea, în cadrul MFP se constituie Autoritatea de Certificare şi Autoritatea de Plată (organismul competent pentru efectuarea plăţilor) pentru toate cele trei instrumente structurale.

O prezentare a măsurilor incluse în Programele Operaţionale 2007 – 2013 a autorităţilor de management şi a organismelor intermediare pe instrumentele structurale de finanţare este următoarea:

46

Program Autoritate de Organisme Fond

47

Operational Management IntermediareCreşterea Ministerul - Agentia Naţională pentru

FEDRcompetitivităţii Economiei şi Întreprinderi Mici şi Mijlociieconomice Comertului şi Cooperatie - Ministerul

Educatiei şi Cercetarii -Departamentul deCercetare - MinisterulComunicatiilor şiTehnologiei Informatiei -Ministerul Economiei şi

Infrastructura deMinisterul

- FEDR +Transporturilor,

transport FCConstructor şi

Protectia mediuluiMinisterul Mediului şi Agentiile Regionale de

FEDR +Gospodaririi Apelor Protectie a Mediului

FC

Dezvoltarea regionala Ministerul Integrarii Agentiile de Dezvoltare FEDREuropene Regionala

Dezvoltarea resurselor Ministerul Muncii, - Agentia Naţională de FSE

umaneSolidarity Sociale şi Ocupare a Fortei de

Familiei Muncă - MinisterulEducatiei şi Cercetarii -Departamentui de Educatie

Dezvoltarea MinisterulUrmeaza să fie desemnate FSE

capacitatii Administratiei şiInternelor

Asistenta tehnica Ministerul Finantelor - FEDR

CooperareaMinisterul Integrarii

- FEDREuropene (cu5

transfrontaliera exceptia graniteiRO-HU)

VI. Parteneriatul

48

În conformitate cu principiul european al parteneriatului, În procesul de elaborare a PND 2007-2013, pe langa autoritatile publice au fost consultati şi parteneri neguvernamentali reprezentativi: organisme regionale, sindicate, patronate, institutii de cercetare şi invatamant superior, organizatii neguvemamentale etc.

Consultarile parteneriale au avut loc în cadrul structurilor parteneriale constitute pentru elaborarea PND conform HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare.

Documentele Consultative pentru PND 2007-2013 au fost dezbatute şi avizate în cadrul Comitetului Interinstitutional pentru elaborarea PND (CIP), structura partenerială la nivel naţional formată din reprezentanţi la nivel de decizie ai ministerelor, altor instituţii publice centrale, Agentiilor pentru Dezvoltare Regională (ADR), institutelor de cercetare şi instituţiilor de învăţământ superior, precum şi din reprezentanţi ai partenerilor economiei şi sociali.

Informarea şi promovarea privind Planul Naţional de Dezvoltare şi Fondurile Structurale şi de Coeziune (inclusiv diseminarea informaţiei pe Internet) a reprezentat de asemenea o componenta fundamentala în cadrul procesului de elaborare a PND 2007-2013.

PND 2007-2013 a fost aprobat de Guvernul României în §edinta din 22 decembrie 2005.

5.2. CONFORMAREA CU STANDARDELE EUROPENE DE MEDIU

Condiţ iile pentru finanţarea infrastructurii de mediu incepând cu 1 ianuarie 2007 impun intensificarea eforturilor pentru pregătirea unor proiecte fezabile care să maximizeze şansele că ele să fie finanţate de U.E intregind conceptul general de dezvoltare durabilă.

În acest context, cerinţele pentru conformare se referă la:

a). Asocierea municipalităţilor în sens general - reprezintă o condiţie preliminară pentru aprobarea proiectelor. Asociaţiile locale de municipalităţi vor monitoriza /superviza implementarea lucrărilor de reabilitare şi moderinizare precum şi performanţa Operatorului Regional de servicii.

Asocierea trebuie sus ţinută de hotărâri de Consiliu Judeţean şi Consilii locale. Găsirea unei formule adecvate pentru stabilirea cotei de participare a fiecărei localităţi trebuie soluţionată mai ales în cazul judeţelor care vizează transmiterea aplicaţiilor de finanţare în perioada 2007-2008.

Crearea unor operatori regionali unici care să deservească cel puţin aria care face obiectul propunerii de proiect este, de asemenea, condiţie de eligibilitate în cazul proiectelor de apă/apă uzată. Scopul final vizează eficientizarea serviciilor de apă şi apă uzată prin reducerea atât a costului investiţiei, cât şi a consturilor de operare şi intreţinere a obiectivelor de investiţii nou create.

49

b). Identificarea surselor de cofinanţare. Recuperarea costurilor Desi o mare parte din finanţare este nerambursabilă (până la 85% pentru Fondul de

Coeziune), fondurile eferente cofinanţării trebuie asigurate de beneficiarii locali, de regulă, din veniturile generate de operator. Aceste venituri trebuie să acopere cel puţin costurile de operare şi întreţinere, costurile rambursării împrumutului (aferent cofinantarii proiectului), precum şi o rezervă pentru dezvoltarea investiţiilor viitoare.

c) Separarea serviciilor de apă/apă uzată, respecticv de gestiune a deşeurilor, de alte servicii publice este, de asemenea, importantă. Astfel, regiile locale care prestează servicii publice în domenii variate – apă, salubritate, termoficare, transport urban, etc., trebuie restructurate dacă se vizează finanţarea Uniunii Europene.

d) Gestionarea contractului de concesiune (pentru infrastructura de apă/apă uzată). Existenţa un contract de concesiune a serviciilor de apă, reprezintă, de asemenea, o condiţie de eligibilitate a proiectelor regionale, constituind cadrul juridic care defineşte rolul şi responsabilităţile autorităţilor publice locale, pe de o parte şi a operatorului regional, pe de altă parte. Acest contract trebuie analizat de către toate autorităţ ile locale implicate, cărora le recomandă m să utilizeze la maximum asistenţele tehnice de care beneficiază în acest sens (Asociaţia tehnică pentru intărirea capacităţii instituţionale).

În cazul proiectelor mai avansate pentru urgentarea luării deciziilor, se recomandă împuternicirea prin hotărâri de Consiliu judeţean/Consilii locale, a reprezentantului Consiliului judeţean/primarilor în vederea negocierii clauzelor contractului, dar şi pentru stabilirea mecanismelor instituţionale de derulare a proiectelor.

Selectarea operatorilor licenţiaţi şi încheierea unor contracte de servicii la standarde europene trebuie avute în vedere şi la proiectarea cadrului instituţional aferent sistemelor de gestiune a deşeurilor.

e) Crearea unei Unităţi de Implementare a Proiectului (UIP) UIP trebuie să fie prevăzută că unitate distinctă în organigrama beneficiarului, să aibă un regulament de Organizare şi Funcţionare (ROF) aprobat. În cazul proiectelor de apă/apă uzată, UIP trebuie să fie funcţională în cadrul companiei de apă.

Membrii UIP trebuie să fie experţi în domeniile tehnic, financiar, juridic, etc. Şi să lucreze exclusiv pentru gestionarea proiectelor, cunoaşterea libmii engleze fiind importantă. CV-urile membrilor UIP vor fi solicitate de către MMGA odată cu aplicaţia de finanţare, în vederea evaluării.

Salariile experţilor UIP trebuie, conform H.G. nr. 170/09.03.2005, să fie asigurate din bugetul beneficiarului. Menţionăm că retribuţia suplimentară de 75% a acestora trebuie avizată de către Ministerul Finanţelor Publice, în baza unor documente care atestă cele mai sus solicitate.

50

CONCLUZII

Într-un mod simplist, se poate considera că o firmă multinaţională este o firmă care are capacitate productivă intr-un anumit număr de ţări. Fluxurile de profituri şi venituri pe care ele le generează reprezintă componenta principală a fluxurilor de capital străin care se mişcă între ţări.

Pe măsură ce ţările adoptă abordări mai deschise orientate spre creştere şi dezvoltare economică, rolul firmelor multinaţionale devine din ce în ce mai important. Pe măsură ce pieţele din intreaga lume devin dereglementate ş liberalizate, firmele străine caută să-şi localizeze părţi din procesul de producţie în alte ţări, acolo unde au avantaje de cost. Aceste avantaje de cost pot fi surse mai ieftine de forţă de muncă, materii prime şi componente sau au reglementări guvernamentale preferenţiale.

O ţintă interesantă pentru firmele multinaţionale sunt ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare unde, deşi acestea prezintă nivele ridicate de risc, ele reprezintă un potenţial pentru nivele ridicate ale profitului. Multe ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare cu economii şi venituri în creştere pot furniza pieţe mature în viitor.

Mulţi analişti economici globali sunt îngrijoraţi privind rolul firmelor multinaţionale în ţările cu venituri scăzute şi au identificat un număr de probleme asociate cu investiţiile străine directe. În mod egal, alţi economişti şi politicieni argumentează că activitatea firmelor multinaţionale conduce la creştere şi dezvoltare. Iar răspunsul corect este cu siguranţă la mijloc, amândouă teorii fiind aplicabile în anumite ţări cu anumite firme multinaţionale şi în anumite perioade.

Vom face o prezentare rezumativă a argumentelor celor două teorii.

În primul rând vom ilustra importanţa investiţiilor străine directe că parte a motorului necesar pentru asigurarea creşterii:

investiţia unei firme multinaţionale într-un anumit domeniu aduce ca rezultat o importantă injecţie în economia locală; ea poate crea noi locuri de muncă direct sau prin creşterea afacerilor adiacente locale cum ar fi bănci sau asigurări; ea iniţiază un proces multiplicator care generează mai multe venituri în măsura în care noii angajaţi îsi cheltuiesc salariile pe consum.

firmele multinaţionale furnizează training şi educaţie pentru angajaţi, creând în acest fel o forţă de muncă inalt calificată; iar aceste noi aptitudini pot fi transferate către alte domenii din ţara gazdă; deseori, aptitudinile manageriale şi antrepreneuriale invăţate de la firmele multinaţionale sunt o importantă sursă de capital uman.

firmele multinaţionale vor crea venituri din taxe pentru guverne, dar şi alte venituri dacă ele achiziţionează bunuri naţionale existente în principal prin procese de privatizare.

51

În ceea ce priveşte problemele create de firmele multinaţionale, acestea pot fi sintetizate astfel:

firmele multinaţionale angajează în mare măsură manageri expatriaţi pentru a se asigura că veniturile generate sunt menţinute în cadrul unui grup relativ redus de persoane; iar un punct de atracţie pentru firmele multinaţionale este reprezentat de posibilităţile de a beneficia de forţă de muncă ieftină, ceea ce se reflectă în nivele scăzute ale salariilor; acesta lucruri pot conduce la o adâncire a distribuţiei veniturilor şi nici la un transfer al aptitudinilor manageriale.

investiţiile firmelor multinaţionale în ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare implică adesea folosirea metodelor de producţie intensive în capital.

firmele multinaţionale se angajează în preţuri de transfer schimbând producţia între diferite ţări astfel incât să beneficieze de taxe mai scăzute în diferite ţări; prin aceste operaţiuni, ele pot minimiza povara de taxe şi impozite din partea guvernelor.

cum multe firme multinaţionale sunt foarte mari şi au o putere considerabilă, ele pot exercita influenţe asupra guvernelor pentru a obţine regimuri preferenţiale privind concesiuni la taxe, subvenţii şi concesii.

Economiştii orientaţi spre globalizare susţin că ciclul sărăciei nu va fi spart cu din interiorul economiilor locale. Nivelul investiţiilor necesare pentru a creşte productivitatea şi veniturile nu este posibil prin resurse proprii. Astfel, investiţiile străine directe derulate prin activitatea firmelor multinaţionale sunt esenţiale.

Prin investiţii în domeniile şi utilizarea factorilor de producţie acolo unde ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare au un avantaj absolut şi comparativ, firmele multinaţionale vor conduce spre o alocare mai eficientă a resurselor mondiale. Totuşi, dacă acest lucru va conduce la o supra - specializare şi la o supra – dependenţă în anumite sectoare ale economiei, atunci ţările gazdă vor fi vulnerabile în special dacă firmele multinaţionale vor decide din motive comerciale să părăsească ţara în viitor.

În acest context putem puncta câteva caracteristici globale majore: Schimbări majore în economia mondială şi în scenariul politic, o nouă

generaţie a informaticii, introducerea unei game de metode organizaţionale inedite, toate ducând la orientarea FMN spre condiţiile locale de furnizare, la receptivitatea lor la sistemele instituţionale şi pieţelor ţărilor în care operează;

Realinierea strategiilor FMN la a căuta şi a rămâne inovatoare şi competitive într-o economie globală şi a strategiilor macro ale ţărilor de a căuta să încurajeze firmele locale sau străine să rentabilizeze resursele avute.

În perioada actuală, problema principală a statelor lumii este de a se asigura că economia globală funcţionează astfel încât să asigure o optimizare a contribuţiei FMN şi a altor actori transfrontalieri la capacităţile şi competitivitatea statelor naţionale. Astfel că “provocarea majoră este de a structura o abordare internaţională colectivă pentru a controla costurile şi beneficiile unei economii globale conduse de corporaţii de afaceri transnaţionale”

52

Globalizarea continuă şi rapidă a economiei mondiale este influenţată într-o foarte mare măsură de ISD şi activităţile FMN. Astfel, grija guvernelor de a accelera industrializarea şi progresul economic pentru a combate şomajul şi a minimiza neliniştea socială le-a condus la renunţarea, în multe ţări în curs de dezvoltare, la ezitările anterioare privind ISD şi FMN. În situaţia unei competiţii interne de a atrage capitalul străin, know-how şi tehnologie, multe guverne adoptă comportamente de acordare de stimulente şi concesii pentru a atrage investitorii.

53

BIBLIOGRAFIE

1. Modelarea economică:modele econometrice şi de optimizare\Nicoleta Jula,Dorin Jula-Bucuresti:Mustang,20092. Maria Barsan - Integrarea economică europeana, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 19953. Klaus-Dieter Borchadt- European integration – The origins and growth of the European UnionOffice for official Publication of the European Communities, Luxemburg,19954. Al. Bolintineanu - Carta ONU – document al erei noastre, Ed. Politica, Bucuresti, 19705. xxx - A VIII-a sesiune a UNCTAD /1992, Caiet de seminar, N. Suta6. xxx - Raportul asupra activităţii ONU pe 1994, United Nations, New York,19947. xxx - Washington Economic Reports, 1994/ UNCTAD8. xxx - Transnational Corporations în World Development Trends and Prospects Transnational Corporations în World Economy United Nations Centre on Transnational Corporations, New York, 19949. xxx - World investment Report, 1993, U.N. New York, 199310. xxx - Catastrofa sau o noua societate, Ed. Politica, Bucuresti, 198111. xxx - Hrana pentru sase miliarde, Ed. Politica, Bucuresti, 198112. M. Moldoveanu - Noua dimensiune a raporturilor de integrare şi cooperare economică regionala, subregionala, în contextul strategiei globale a dezvoltarii -Conjunctura economiei mondiale, I.E.M, Bucuresti, 199313. A. Ghibutiu - Globalizarea economiei mondiale şi implicatii pentru sistemul commercial international – Conjunctura economiei mondiale I.E.M, Bucuresti, 199314. - Tratatul de la Maastricht sau “comasarea suveranitatilor nationale”, T.E.4/199415. Gelu Angheluta - Liberalizarea comertului international - de la uniuni vamale la zone de comert liber T.E. 42/199516. A. Mazilu - Fluxurile de investiţii straine directe de capital I.S.D.: caracteristici actuale, T.E. 8, 10/199517. - Producţia internaţionala, spatiu de redefinire a avantajelor concurentiale,T.E. 8,9/199518. - Corporatiile transnaţionale - agent al internationalizarii productiei, T.E.11/199519. M. Radulescu - Companiile transnaţionale şi investitiile directe de capital, T.E. 25, 26/199420. Fl. Bonciu - Rolul stimulentelor în atragerea investitiilor straine, T.E. 43, 63, 64/199521. Col. Revista Capital22. Col. Revista Lumea23. xxx Dictionar REI, Ed. Enciclopedica Bucuresti, 1993

54

24. Sterian Dumitrescu coordinator - Economie mondială, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992

55

56

57

58