UNIVERSITATEA

FACULTATEA

LUCRARE DE DISERTAŢIEIMPERATIVUL INTERZICERII RECURGERII LA FORŢA ARMATĂ ÎN

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Coordonator stiintific:

Masterand:

CUPRINS

INTRODUCERE 05

CAPITOLUL I

MIJLOACE DE SOLUŢIONARE PAŞNICA A DIFERENDELOR. INERNAŢIONALE. 06

1.1. Scurte consideraţii. 06

1.2. Noţiunea de diferend internaţional. 08

1.3. Modalităţi şi mijloace de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. 09

1.4. Mijloace bazate pe constrângere. 10

CAPITOLUL II

RECURGEREA LA FORTA ARMATĂ.IN RELAŢIILE .DINIRE.ŞTATE. 14

2.1. Introducere. 14

2.2. Războiul. Scurt istoric. 15

2.3. Definiţia războiului. 16

2.4. Categorii de război. 17

2.5. Dreptul războiului. 19

CAPITOLUL III

NEAGRESIUNEA SAU NERECURGEREA LA FORŢĂ SAU LA AMENINŢAREA CU

FORŢA 21

3.1. Scurte consideraţii, 21

3.2. Definiţia agresiunii, 22

3.3. Principiul neagresiunii 24

3.4. Conţinutul principiului neagresiunii. 25

3.5. Excepţii de la principiul nerecurgerii la forţă sau ameninţarea cu forţă sau cazuri în care se

admite folosirea forţei. 27

CAPITOLUL IV

CONSILIUL DE SECURIT AL O.N.U. ŞI FOLOSIREA FORŢEI. 29

4.1. Ameninţări la adresa păcii. 29

4.2. Consiliului de Securitate - singurul organism care poate autoriza folosirea forţei. 31

BIBLIOGRAFIE 38

3

REZUMAT ŞI CUVINTE CHEIE

Lucrarea intitulată „Imperativul interzicerii recurgerii la forţa armată în relaţiile

internaţionale” este structurată în patru mari capitole, concluzii şi bibliografie

reprezentativă.

Prima parte a lucrării analizează problematica războaielor juste care sunt cele care

nu au un caracter cotropitor şi agresiv, ci urmăresc apărarea popoarelor împotriva

asupririi naţionale.

Dreptul la apărare este un drept indiscutabil, războiul de apărare, acţiunea de

respingere a acţiunii de cotropire sunt pe deplin justificate. Cel ce se apără „nu poate

înfăptui o nedreptate", am arătat în capitol doi.

Capitolul III conţine aserţiunile unor autori care susţin şi admiterea aşa-zisului

război preventiv în cazul în care un stat, considerându-se ameninţat de un pericol armat

iminent din partea altui stat, ar fi în măsură să recurgă - în mod preventiv - la forţa armată

împotriva acestui stat.

În concluzie se afirmă că declanşarea unui asemenea război ar reprezenta o acţiune

de autoapărare licită, deoarece ameninţarea iminentă este un act de agresiune. Se încearcă

a se acredita teza potrivit căreia statul ameninţat ar avea dreptul să întreprindă „acţiuni

urgente pentru contracararea pericolului", ceea ce ar explica pregătirea şi desfăşurarea

războiului. In esenţă se încearcă a se demonstra necesitatea pedepsirii agresorului, înainte

ca acesta să fi declanşat agresiunea.

Cuvinte cheie: forţă, ameninţare, relaţii internaţionale, război preventiv, agresor,

autoapărare, ilicit, legitimitate, securitate.

4

INTRODUCERE

Evoluţia relaţiilor internaţionale la acest început de secol şi de mileniu

impune înţelegerea necesităţii respectării principiilor şi normelor imperative ale

relaţiilor dintre state şi - cu prioritate — a principiului nerecurgerii la forţă şi la

ameninţarea cu forţa pentru soluţionarea disputelor existente.

Se constată astăzi - mai mult ca în anii precedenţi - tentaţia unor

vremelnici lideri ai anumitor state de a recurge la forţă, în primul rând la forţa

armată, pentru a-şi impune punctul de vedere şi a pedepsi liderii politici, statele şi

popoarele care nu se subordonează.

In condiţiile contemporane, sublinierea importanţei principiilor şi

normelor imperative ale relaţiilor dintre state este mai actuală ca oricând. In acest

context, o cercetare ştiinţifică cu privire la cerinţa „Interzicerii recurgerii la forţa

armată în relaţiile internaţionale" ar fi de natură: îl să atragă atenţia liderilor lumii

asupra faptului că nu au dreptul că recurgă la forţă în relaţiile cu alte state, decât în

condiţiile stipulate în Carta Naţiunilor Unite şi jx să încurajeze opinia publică

internaţională în acţiunile, tot mai ample, de condamnare a războiului şi a tuturor

celor tentaţi să-1 declanşeze în scopul realizării obiectivelor de dominaţie şi

subordonare a unor popoare mai mici şi mai slabe.

5

CAPITOLUL I

MIJLOACE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE

1.1. SCURTE CONSIDERAIŢI

Foarte multă vreme, unul din principalele instrumente de politică externă

a statelor îl constituia războiul. Acestea îşi rezolvau diferendele aproape exclusiv

prm război, considerat în lipsa unei obligaţii de a recurge la căi paşnice, mijlocul

legal de soluţionare a numeroaselor conflicte dintre

Dar, odată cu mijloacele violente, au apărut şi unele mijloace paşnice de

rezolvare a diferendelor dintre state, ele având însă un rol auxiliar, subordonat

mijloacelor violente, iar cu timpul au început să se impună.

In secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, statele au încheiat

tratate bilaterale şi unele tratate multilaterale, prin care se obligau să recurgă la

anumite mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor dintre ele (medierea,

arbitrajul), înainte de a începe războiul.

Primele convenţii consacrate elaborării unor reglementări cu privire la

mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale, au fost convenţiile de

la Haga din anul 1899 şi 1907. Convenţiile nu stabileau obligaţia pentru state de a

recurge la mijloace paşnice, ci recomandau ca aceste mijloace să fie folosite pe cât

posibil pentru a preveni războiul.

Până la înfiinţarea Ligii Naţiunilor, dreptul la război era considerat ca o

manifestare normală a suveranităţii şi mijloc de soluţionare a diferendelor. Statele,

prin intermediul războiului îşi asigurau respectarea propriilor drepturi şi îşi

impuneau propriile concepţii, ca reguli de drept internaţional.

Pactul Societăţii Naţiunilor, îşi propunea printre principalele sale

6

scopuri, acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi cadrul instituţional al

unei organizaţii în vederea evitării războaielor, aducându-se limitări competenţei

statelor de a recurge la război. Cu toate acestea, Pactul nu interzicea în întregime

recurgerea la război.

Intre anii 1925-1935, au fost încheiate o serie de tratate Internaţionale

care cuprindeau prevederi cu privire la nerecurgerea la război şi folosirea

mijloacelor paşnice de reglementare a diferendelor.

Dintre acestea, cel mai important este „Tratatul multilateral pentru

renunţarea la război", cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-Kellogg, din 26

august 1928", care proclama că diferendele dintre statele părţi urmează să fie

rezolvate numai prin mijloace paşnice, iar în art 1 se arăta că : „înaltele Părţi

contractante declară solemn că ele condamnă recurgerea la război pentru

reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţă la război ca instrument de

politică naţională în. relaţiile lor reciproce".

In aceeaşi perioadă, în cadrai Ligii Naţiunilor, a fost adoptat Actul

general pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, care reglementa

pe larg procedura concilierii şi arbitrajului.

Intrarea în vigoare a Cartei O.N.U. a reprezentat, prin. caracterul său de

tratat internaţional, un moment, crucial în afirmarea principiului soluţionării

paşnice a diferendelor.

Experienţa istoriei, îndeosebi a evenimentelor din acest secol, evoluţiile

actuale ale situaţiei internaţionale, demonstrează că recurgerea la mijloacele

paşnice, la negocieri şi tratative, la soluţii politice raţionale reprezintă singura

modalitate posibilă şi logică de reglementare a oricărui diferend, a oricărui litigiu.

Reglementarea paşnică reprezintă o componentă fundamentală a

securităţii, a edificării unor relaţii internaţionale bazate pe excluderea forţei, pe

înţelegere şi încredere reciprocă; recurgerea la mijloace paşnice constituie un

principiu de bază al relaţiilor internaţionale, deoarece oferă criterii şi cadrul

necesar pentru ca statele - cu bună-credinţă şi într-un spirit, de cooperare - să

ajungă la o soluţie rapidă şi echitabilă pe baza dreptului internaţional... ".

1.2. NOŢIUNEA DE DIFEREND INTERNAŢIONAL7

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, a fost înfiinţată în anul

1920, când a intrat în vigoare statutul ei, în temeiul ari 14 din Pactul Ligii

Naţiunilor. Acest statut a fost modificat în anul 1936.

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a fost prima instanţă

judecătorească internaţională. Un număr redus de state au recunoscut jurisdicţia

obligatorie a Curţii dar, şi acestea cu anumite rezerve, motiv pentru care nu a jucat

un rol important în soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state.

In anul 1924, pentru prima dată, Curtea Permanentă de Justiţie

Internaţională a definit diferendul ca „un dezacord asupra unei probleme de drept

sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de interese între state" .

În raporturile dintre state pot apărea neînţelegeri sau probleme litigioase,

pentru desemnarea cărora frecvent se foloseşte termenul de diferend, dar şi de

situaţie.

Astfel, art. 1 din Carta O.N.U. precizează că unul dintre scopurile

Naţiunilor Unite este şi acela de a înfăptui, prin mijloace paşnice „aplanarea ori

rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la

o încălcarea a păcii", iar în art. 34 se arată că, Consiliul de Securitate poate ancheta

„orice diferend sau situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar

putea da naştere unui diferend cu scopul de a stabili dacă prelungirea acestora ar

putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale".

Diferendul reprezintă o neînţelegere sau un dezacord declarat între două

şi, uneori, mai multe state, cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes,

termenul de situaţie exprimă o stare de fapt care ar putea da naştere unui diferend

şi care, de regulă, priveşte mai multe state. Distincţia dintre cele două noţiuni, are

importanţă din punct de vedere al calificării stărilor de drept şi de fapt supuse

reglementării paşnice.

Alţi autori, consideră că nu ar exista o deosebire între noţiunea de

diferend şi situaţie. Pentru a vorbi de un diferend , trebuie să existe cel puţin două

elemente: o pretenţie din partea unui stat ca un alt stat să acţioneze sau să nu

acţioneze într-un mod, pretenţie respinsă de celălalt stat; întemeierea acestei 8

pretenţii pe o normă de drept internaţional sau pe un drept al statului care

formulează pretenţia, bazat pe dreptul internaţional. „Situaţiile au, în concepţia

Cartei, un caracter similar cu diferendul".

Intr-o altă opinie, se susţine că în literatura de specialitate se foloseşte o

terminologie variată cu privire la neînţelegerile dintre state: situaţie, diferend,

litigiu, criză etc., iar noţiunea de „diferend" are o accepţiune mai largă, înglobând

toţi ceilalţi termeni"

Considerăm că trebuie să se facă o distincţie între cele două noţiuni,

având în vedere că atât în Carta O.N.U., aşa cum. am menţionat, cât şi în

documentele internaţionale este folosită alături de noţiunea de „diferend" şi

noţiunea de „situaţie". Situaţia este o premisă, un început care ar putea da naştere

unui diferend, impunându-se luarea unor măsuri care ar putea rezolva o

neînţelegere, pentru a evita declanşarea unui diferend.

1.3. MODALITĂŢI ŞI MIJLOACE DE REGLEMENTARE

PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

Mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor internaţionale dintre

state sunt considerate astăzi instituţii de drept internaţional, la care

statele au obligaţia să recurgă pentru rezolvarea litigiilor dintre ele, fără a folosi

forţa sau ameninţarea cu forţa.

Nicolae Titulescu afirma că războiul, ca fenomen social, trebuie

prohibit, întrucât acesta nu poate constitui un mijloc eficient de soluţionare a

neînţelegerilor dintre state. „Războiul - aprecia N. Titulescu - nu este niciodată, dar

într-adevăr niciodată, soluţia unui conflict".

Oricât de legitime ar fi .interesele unul stat, acestea nu pot fi apărate prin

intermediul forţei, ci al mijloacele paşnice pe care le oferă dreptul Internaţional.

Folosirea acestor mijloace se bazează pe negocieri între statele în

conflict, făcându-se uneori apel la ajutorul altor state. Rezolvarea diferendului

depinde însă de acordul părţilor.

Mijloacele paşnice sunt enumerate în art. 33 din Carta O.N.U. şi sunt 9

următoarele: tratativele, ancheta, mediaţia, concilierea, arbitrajul, reglementarea

judiciară. La acestea se adaugă procedura de rezolvare paşnică în cadrul unor

organizaţii Internaţionale care au ca scop menţinerea păcii, precum şi în cadrul

organizaţiilor sau acordurilor internaţionale.

In literatura de specialitate mijloacele paşnice i au fost grupate în trei

categorii:

- mijloace politico-diplomatice, când rezolvarea diferendului se face prin

acordul statelor părţi (tratativele, bunele oficii'", medierea, ancheta, concilierea);

- mijloace cu caracter jurisdicţional, când rezolvarea diferendului se

face în baza hotărârii unui organ arbitrai sau judiciar, căruia statele părţi îi supun

diferendul, obligându-se să accepte şi să execute hotărârea sa;

- procedura de reglementare a diferendelor prin intermediul

organizaţiilor internaţionale şi al organizaţiilor regionale.

Statele pot recurge la oricare din mijloacele paşnice menţionate, fără a li

se impune acceptarea unui anumit mijloc de rezolvare paşnică a

1.4. MIJLOACE BAZATE PE CONSTRÂNGERE

Dacă mijloacele de soluţionare diplomatice sau juridice nu au dat

rezultatele aşteptate în cazul comiterii de către un stat a unei acţiuni neamicale sau

a încălcării normelor dreptului internaţional ori a drepturilor altor state, practica

internaţională bazată pe doctrină, permite statului lezat să recurgă la anumite

măsuri de constrângere.

Statele nu pot aplica măsuri de constrângere decât în cazuri

excepţionale, atunci când diferendul nu a putut fi rezolvat pe cale paşnică,

interzicându-se aplicarea acestora prin folosirea forţei armate,

Aplicarea tuturor măsurilor de constrângere, cu sau .fără folosirea forţei

armate, este încredinţată, în general, Consiliului de Securitate al O.N.U. potrivit art

41 şi 42 din Cartă,

Mijloacele de constrângere sunt: retorsiunea, represaliile, embargoul,

boicotul, blocada maritimă paşnică şi ruperea relaţiilor diplomatice.10

A. RETORSIUNEA constă în măsuri de retaliere luate de un stat faţă de

actele neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale săvârşite de un alt

stat. Altfel spus, statul lezat aplică o măsură analogă acestuia din urmă.

Scopul retorsiunii este de a constrânge statul străin să revină asupra

măsurii pe care a luat-o.

Actul la care se răspunde prin retorsiune nu este un act ilegal care

încalcă un tratat sau un principiu de drept .internaţional, ci este un act neamical

care se referă la anumite măsuri legislative, administrative, judecătoreşti faţă de un

alt stat şi de resortisanţii acestuia.

B. REPRESALIILE constau în măsurile pe care un stat le adoptă

împotriva altui stat, în scopul de a-1 constrânge să rezolve în mod echitabil un

diferend pe care acesta din urmă 1-a provocat printr-o acţiune ilicită.

In acest caz, represaliile se adoptă faţă de acte considerate ilicite de

dreptul internaţional,

Represaliile au ca scop răzbunarea unei injustiţii, ele constituind o

procedură de constrângere directă din partea statului lezat, împotriva celui vinovat

de încălcarea unei norme de drept internaţional.

Un stat are dreptul să recurgă la represalii numai dacă sunt îndeplinite

minatoarele condiţii:

- existenţa unei acţiuni contrare dreptului internaţional din partea

statului împotriva căruia se aplică;

- imposibilitatea de a se atinge scopul urmărit pe altă cale;

- păstrarea unei proporţii între gravitatea actului comis de celălalt stat şi

măsura de represalii;

- nerecurgerea sub nici o formă la forţa armată.

De asemenea, statele au dreptul să recurgă la represalii numai pentru

actele ilegale comise de alte state, iar nu de cetăţenii acestora.

C. EMBARGOUL constituie o formă de represalii, şi constă în reţinerea, 11

sechestrarea de către un stat a bunurilor unui alt stat sau a navelor comerciale, în

porturile sau în apele sale teritoriale (împreună cu încărcătura lor) în scopul de a-1

determina să pună capăt încălcării unor norme de drept internaţional şi să repare

prejudiciul astfel cauzat.

D. BOICOTUL este o măsură de constrângere şi constă în întreruperea

relaţiilor comerciale dintre state, precum şi întreruperea comunicaţiilor feroviare,

maritime, poştale, telegrafice, prin radio etc.

Atât statele cât şi organizaţiile internaţionale pot recurge la măsuri de

boicot faţă de statele care comit acte de agresiune şi nu respectă obligaţia de a

rezolva diferendele lor prin mijloace paşnice.

Pactul Ligii Naţiunilor prevedea măsuri de boicot împotriva unui stat

care a recurs la război, fără respectarea dispoziţiilor pactului privitoare la

rezolvarea paşnică a diferendului.

De asemenea, şi Consiliul de Securitate al O.N.U. poate să aplice această

măsură de constrângere împotriva unui. stat care a comis un act de ameninţare a

păcii, de violare a ei sau de agresiune.

E. BLOCADA MARITIMĂ PAŞNICĂ reprezintă împiedicarea de către

un stat, cu forţele sale navale militare, a oricăror comunicaţii cu porturile şi

litoralul unui stat, fără a se afla în stare de război cu acesta.

Scopul blocadei este de a forţa statul blocat, să facă anumite concesii,

revenind eventual asupra unor măsuri nedrepte pe care acesta le-a luat.

Dreptul internaţional contemporan interzice blocada deoarece implică

folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa şi este considerată un act de agresiune.

Numai Consiliul de Securitate al O.N.U. poate recurge la o blocadă cu

forţele navale ale statelor membre în cadrul aplicării măsurilor de constrângere cu

folosirea forţei armate.

F. RUPEREA RELAŢIILOR DILPLOMATICE poate avea caracterul

unor represalii, în. scopul de a constrânge un stat să pună capăt unor acte ilegale 12

împotriva unui alt stat sau cetăţenilor lui. Această măsură poate fi decisă şi de

organizaţiile internaţionale, se poate prelungi pe perioade îndelungate, fără ca

statele să fie în stare de război.

In literatura de specialitate, unii autori vorbesc şi de alte mijloace de

constrângere, cum ar fi: demonstraţiile cu forţe militare, spre a constrânge un stat

să îndeplinească anumite acţiuni de reabilitare a legalităţii'"" şi excluderea de la

conferinţele şi organizaţiile internaţionale, măsură utilizată tot mai des în ultimul

timp pentru a determina anumite guverne să renunţe la politica lor reacţionară,

antipopulară etc.

Starea de pace între naţiuni rezultă din mutuala lor înţelegere şi din

respectul reciproc al drepturilor, datoriilor şi intereselor lor, iar nerecunoaşterea

datoriilor şi încălcarea drepturilor dau naştere la conflicte.

Dacă aceste conflicte nu pot fi soluţionate prin mijloace pacifice sau

coercitive, rămâne deschisă o singură cale: războiul.

Până la primul război mondial, statele recurgeau la război în mod

nelimitat, dar, odată cu înfiinţarea Ligii Naţiunilor s-au adus restrângeri la dreptul

de război. Spre a fi legitim trebuia respectată o procedură prealabilă stabilită de

Pactul Ligii, iar mai târziu Pactul Briand - Kellogg, din 27 august 1928 interzicea

dreptul la război, considerând războiul o crimă internaţională. Războiul rămânea

decât numai în caz de legitimă apărare. Această idee a fost reluată de Carta

Naţiunilor Unite.

13

CAPITOLUL II

RECURGEREA LA FORŢA ARMATĂ

ÎN RELAŢIILE DINTRE STATE

2.1. INTRODUCERE

Recurgerea la forţa armată, respectiv la război, este un fenomen

complex, care a preocupat din cele mai vechi timpuri omenirea.

Analiza acestui fenomen a avut şi are ca scop principal înţelegerea sa,

motivele care au determinat şi determină izbucnirea războiului, fiecare conflict

prezentându-se ca un act individualizat prin condiţiile în care se desfăşoară,

geopolitice şi geoeconomice.

Toate studiile şi analizele efectuate, întemeiate pe o gamă largă de

metode de cercetare trebuie să aibă ca finalitate înlăturarea războiului de agresiune

şi instaurarea şi menţinerea păcii în lume.

Aşa cum aprecia N. Titulescu războiul nu constituie o rezolvare viabilă a

problemelor ce confruntă lumea, el nu poate mulţumi, în general, pe nimeni,

constituind o crimă care trebuie înlăturată din viaţa societăţii.

In lucrarea sa, Dumitru Mazilii în dialog ce Vasile Popa afirmă că una

din explicaţiile confruntărilor armate neîntrerupte din trecut era de natură

economică, „Războaiele implicau adevărate industrii, la început de armament

primitiv, iar astăzi de armament super-sofisticat. Duşmanii cei mai agresivi ai

„stării de pace" au fost şi continuă să fie producători de arme”.

14

2.2. RĂZBOIUL. SCURT ISTORIC

Războiul a jucat un rol important în istoria omenirii. Până la izbucnirea

primului război mondial se recurgea la război în mod nelimitat şi incontrolabil,

acesta fiind considerat un drept al statului suveran, un drept al celui mai puternic.

Războiul ca fenomen social a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a

societăţii odată cu împărţirea societăţii în clase, cu apariţia proprietăţii private şi cu

formarea statului.

Orânduirea gentilică nu a cunoscut războiul, ca luptă armată organizată,

dusă în scopuri politice şi economice, deoarece nu existau clase sociale şi state.

Războaiele au constituit un mijloc de realizare a politicii claselor

exploatatoare. Stăpânii de sclavi luptau pentru înrobirea oamenilor care astfel nu

aveau nici un drept şi munceau gratuit, feudalii duceau războaiele pentru a-şi

extinde proprietăţile sau pentru acapararea puterii; burghezia a urmărit şi a realizat

crearea unor imperii coloniale prin cucerirea de teritorii, chiar continente, iar în

sec. XX (după 1900) războaiele au devenit un instrument pentru împărţirea lumii

între marile puteri.

Dar, dincolo de toate aceste „motive", războaiele nu au condus la

rezolvarea unor conflicte dar au avut ca efect distrugerea unor naţiuni, strămutarea

unor popoare şi un număr nelimitat de morţi.

Bluntschli spunea „Cu toate că eu preţuiesc foarte mult bravura, curajul,

sângele rece, calităţile virile ce se dezvoltă în război şi care punând în joc toate

forţele corporale sau toate energiile sufleteşti, îi ridică pe soldaţi până la eroism.

Cu toate acestea eu sunt îngrozit de conştiinţa urii sălbatice a unor oameni faţă de

alţii, apoi de priveliştea indivizilor stăpâniţi de furia de a distruge, a nimici şi de a

face să curgă sângele în şiroaie. Eu îmi aduc aminte de suferinţele groaznice şi

adeseori aproape inutile, pe care omul le aplică semenilor iui. Eu mă frământ de

soarta atâtor familii compromise sau la fericirea atâtor mii de indivizi nenorociţi.

Cântecele de victorie sunt pentru mine ca şi urletele lupilor, sau cel puţin ca

răcnetul leului flămând".

Războiul, în cel mai bun caz, adică războiul victorios, preciza N. 15

Titulescu, nu poate schimba decât termenii problemei; nemulţumitul de mâine va

lua locul nemulţumitului de astăzi. „Unui război dus în. numele dreptăţii îi va urma

un alt război dus în numele justiţiei. Şi aşa la nesfârşit. Şi cu ce preţ? Cu un preţ

imens, plătit de întreaga comunitate internaţională, pentru motivele subiective ale

unuia sau mai multora dintre membrii săi."

2.3. DEFINIŢIA RĂZBOIULUI

De-a lungul timpului, războiul a fost definit în mai multe moduri, fiecare

filozof sau jurist căutând să dea o definiţie personală asupra războiului.

Războiul este definit ca o înfruntare violentă. Prin război se desemnează

nu acţiunea, ci stareţi celor care se confruntă violent.

Karl von Clausewitz afirmă că războiul ca fenomen social este „o

continuare a politicii prin alte mijloace" . Intenţia politică, spunea el, este scopul,

iar războiul mijlocul. Mai mult, războiul însuşi este o parte a întregului care este

politica. In politică se află, în stare rudimentară, toate caracteristicile esenţiale ale

războiului.

Într-o altă opinie, războiul este o stare de fapt contrară stării normale a

Comunităţii Internaţionale care este pacea .... Războiul apare ca un ansamblu de

acte de violenţă şi anume de violenţă nelimitată, exercitate de un stat faţă de alt

stat, pentru a-1 forţa, să se supună voinţei sale.6 Astfel, pentru Bluntschli „războiul

este ansamblul actelor prin care un stat sau un popor face să fie respectate

drepturile sale luptând cu arma în mână împotriva altui stat sau unui alt popor", iar

Rivier spunea că „războiul este lupta între două state, mijloc extrem de convingere

prin care voinţa ostilă a adversarului trebuie să fie înfrântă şi supusă.

Un alt teoretician, Calvo, având ca reper numeroasele conflicte interne, a

avut în vedere extinderea definiţiei pentru a reflecta fenomenul conflictual de

acest, tip, considera că războiul este o „stare normală de ostilitate care se substituie

relaţiilor de bună înţelegere dintre naţiuni sau între concetăţeni aparţinând unor

partide politice diferite şi care are ca obiect cucerirea prin. forţa alinatelor a ceea ce

nu au putut obţine pe căi paşnice şi amiabile", iar Westlake a definit războiul ca 16

„starea sau situaţia guvernământelor care luptă prin forţă".

În realitate, nu s-a ajuns la o definire oficială a războiului care să fie

consacrată într-un text convenţional, acceptat de către state, de aceea, această

sarcină a revenit doctrinei unde s-au elaborat o multitudine de definiţii care în

diversitatea lor reflectă caracteristici ale curentelor juridice şi ale marilor şcoli, de

drept.

Prin urinare, aşa cum afirmă prof. D. .Mazilu , războiul este un fenomen

social-politic, determinat de o cauzalitate complexă, constând în confruntarea

violentă a unor colectivităţi, popoare, state. înţelegând războiul în multitudinea

determinărilor şi manifestărilor sale, se pot înţelege căile şi mijloacele realizării

păcii, iar cercetarea juridică reprezintă, tară îndoială, un asemenea mijloc, în

măsura în. care ţine seama de rezultatele obţinute de celelalte ramuri ale ştiinţei.

2.4. CATFGORII DF RĂZBOI.

Ţinând seama de caracterul războaielor, în doctrină se face distincţie

între războaie nedrepte şi războaie drepte.

Războaiele nedrepte urmăresc cotropirea de teritorii străine, subjugarea

şi jefuirea altor popoare, înăbuşirea luptei de eliberare naţională şi socială a

popoarelor.

Este neîndoielnic că nu există un drept la un asemenea război, că nu este

şi nu poate fi socotită legitimă acţiunea de acaparare a altor teritorii, de jefuire şi

cotropire a altor popoare. Această acţiune este contrară dreptăţii şi justiţiei, iar un

astfel de război are un caracter nedrept.

Hugo Grotius, în cercetarea efectuată cu privire la caracterul războaielor,

arată că „nedrept este ceea ce este contrar naturii, societăţii, fiinţelor înzestrate cu

raţiune".

Războaiele drepte sunt războaiele de eliberare naţională, pentru

sfărâmarea lanţurilor robiei străine şi obţinerea independenţei, precum,

şi .războaiele de apărare împotriva agresiunilor din afară.

Războaiele juste sunt cele care nu au un caracter cotropitor şi agresiv, ci 17

urmăresc apărarea popoarelor împotriva asupririi naţionale.

Dreptul la apărare este un drept indiscutabil afirmă Crotius, războiul de

apărare, acţiunea de respingere a acţiunii de cotropire sunt pe deplin justificate. Cel

ce se apără „nu poate înfăptui o nedreptate".

Unii autori susţin şi admiterea aşa-zisului război preventiv în. cazul în.

care un stat, considerându-se ameninţat de un pericol armat iminent din partea altui

stat, ar fi în măsură să recurgă - în mod preventiv - la forţa armată împotriva

acestui stat. Se afirmă că declanşarea unui asemenea război ar reprezenta o acţiune

de autoapărare licită, deoarece ameninţarea iminentă este un act de agresiune. Se

încearcă a se acredita teza potrivit căreia statul ameninţat ar avea dreptul să

întreprindă „acţiuni urgente pentru contracararea pericolului", ceea ce ar explica

pregătirea şi desfăşurarea războiului. In esenţă se încearcă a se demonstra

necesitatea pedepsirii agresorului, înainte ca acesta să fi declanşat agresiunea. O

asemenea teză este neîntemeiată din punct de vedere teoretic şi periculoasă sub

aspect practic, generând încordare şi instabilitate în relaţiile internaţionale. Un,

război organizat pe o asemenea ba.ză — departe de a fi un război de apărare — se

dovedeşte a fi un război de agresiune , cu consecinţe grave pentru relaţiile

internaţionale.

O altă clasificare în literatura de specialitate s-a făcut avându-se în

vedere cauza războiului. Astfel, se disting războaie defensive şi ofensive, războaie

politice şi religioase, războaie de cucerire şi de independenţă. Ele pot fi terestre,

maritime sau aeriene.

De asemenea, războaiele, după cum sunt sau nu conforme ideii de drept,

se mai divid în războaie juste sau injuste. Unii autori au susţinut că nici un război

nu este şi nu poate fi just iar alţii pretind că orice război este just, susţinând că

războiul are ca fundament şi legitimare interesele statelor care îl fac.

Se poate aprecia ca o cauză justă a războiului orice atingere adusă

independenţei unui stat sau integrităţii teritoriului.

2.5. DREPTUL RĂZBOIULUI

18

Datorită distragerilor provocate de război, dreptul internaţional a căutat

să-1 reglementeze şi să-1 umanizeze, motiv pentru care au elaborate un ansamblu

de norme juridice care alcătuiesc dreptul internaţional al războiului.

În anul 1880, W Hali scria că dreptul, internaţional „nu are altă

alternativă decât de a accepta războiul, independent de justeţea originii sale, ca un

raport pe care părţile pot să-1 instituie dacă o doresc şi să se ocupe numai de a

reglementa efectele acestui raport”, adică de a „umaniza" regulile de purtare a

acestuia.

Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a

conflictelor internaţionale, recomandau ca statele „pe cât posibil" şi „în funcţie de

împrejurări" să nu recurgă la forţa armelor, decât după epuizarea căilor paşnice de

rezolvare a diferendelor.

Potrivit acestor convenţii, folosirea metodelor paşnice constituia un

stadiu premergător hotărârii de a se recurge la forţa armată.

Dreptul internaţional al războiului, existent până la primul război

mondial, recunoştea dreptul statelor de a recurge la război ca mijloc legal pentru

soluţionarea litigiilor şi diferendelor dintre ele. Forţa reprezenta mijlocul folosit cu

precădere pentru impunerea voinţei celui mai tare.

Dreptul războiului reprezintă dreptul la o anumită acţiune, scopurile

urmărite prin confruntarea armată respectivă. Dreptul războiului este înţeles ca un

ansamblu de norme cutumiare şi convenţionale cu privire la organizarea şi

desfăşurarea operaţiunilor militare. In acest sens, dreptul războiului are menirea să

reducă la minimum daunele pricinuite şi în general, efectele negative ale

conflictului armat.

Ar fi fost necesar ca normele dreptului sa aibă un impact major asupra

mijloacelor care pot decide asupra războiului, dar tot dreptul reprezintă un mod de

a limita violenţa în timpul conflictelor.

N. Titulescu atribuia o mare forţă dreptului, sublinia necesitatea de a se

respecta şi aplica cu stricteţe legea de a nu se îngădui nimănui săvârşirea unei fapte

care ar leza interesele statelor suverane, ale comunităţii internaţionale în

ansamblu"'. Recurgerea la război este o măsură extremă care angajează 19

răspunderea politică, morală şi materială a statului care 1-a declanşat. Potrivit

concepţiei titulesciene, războiul constituie o crimă care violează toate legile

umanităţii, crimă care, potrivit viziunilor sale, nu este susceptibilă de reglementare

juridică.

Raporturile dintre state trebuie să fie guvernate de forţa dreptului şi este

necesar ca statele să-şi respecte angajamentele pe care şi le-au asumat.

De altfel, principiul respectării tratatelor internaţionale (pacta sunt

servanda) este unul dintre cele mai vechi şi mai importante principii ale dreptului

internaţional.

Manifestându-şi încrederea în drept şi în forţa sa, N Titulescu a susţinut

caracterul obligatoriu al dreptului internaţional, al normelor şi principiilor sale,

întemeiate pe acordul între voinţe libere şi egale, implicând obligaţia imperativă a

statelor de a se supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor suveranităţi.

20

CAPITOLUL III

NEAGRESIUNEA SAU NERECURGEREA LA FORŢĂ SAU LA

AMENINŢAREA CU FORŢA

3.1. SCURTE CONSIDERAŢII

Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a

conflictelor internaţionale, aşa cum am precizat, recomandau să se

recurgă la război după epuizarea mijloacelor paşnice de rezolvare a

diferendelor. Potrivit acestor convenţii, folosirea mijloacelor paşnice reprezenta

doar o etapă premergătoare hotărârii de a se recurge la forţa armată.

Mai târziu, sub regimul Ligii Naţiunilor s-au adus restrângeri, la dreptul,

războiului. Pactul Ligii nu interzicea recurgerea la război, care putea fi declarat, în

anumite termene, dacă procedura de rezolvare paşnică a diferendelor eşua, dar

condiţiona războiul de îndeplinirea prealabilă a unor încercări de conciliere.

In pactul Briand-Kellog s-a prevăzut pentru prima oară obligaţia statelor

de a rezolva pe cale paşnică diferendele internaţionale.

După adoptarea acestui Pact solemn, care interzicea folosirea războiului

pentru reglementarea diferendelor între state, în dreptul internaţional, nu se mai

recunoaşte decât o singură situaţie legală: starea de pace.

Pactul. Briand-Kellog s-a procedat la o delimitare a mijloacelor violente

de cele paşnice, creând o nouă normă de drept internaţional, interzicerea războiului

de agresiune. Totodată s-a enunţat şi statornicit în raporturile dintre state un

principiu cu vocaţie de universalitate, principiul reglementării paşnice a

problemelor litigioase.

Interzicerea războiului se referă numai la războiul de agresiune nu şi la

războiul de legitimă apărare sau la sancţiunile colective împotriva agresorului, care

21

au un caracter licit în dreptul internaţional.

3.2. DEFINIŢIA AGRESIUNII

Pactul Briand-Kellogg, scoţând în afara legii războiul de agresiune, a

deschis perspectiva definirii agresiunii şi a agresorului.

In acest sens, au fost elaborate Convenţiile pentru definirea agresiunii

semnate la Londra, la 3-5 iulie 1933, în preambul precizându-se că este imperios

necesar a se defini cât mai precis posibil agresiunea, pentru a se preveni orice

pretext de justificare a ei, subliniindu-se că statele au deopotrivă drept la

independenţă, la securitate, la apărarea şi la inviolabilitatea teritoriilor lor, la

libera dezvoltare a instituţiilor lor.

Potrivit textelor acestora, un stat este considerat agresor în cazul în. care

se face vinovat de comiterea anumitor acţiuni cum sunt:

- declaraţia de război unui alt stat,

- invazia prin forţe armate, chiar fără declaraţie de război, a

teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat,

- sprijinul dat bandelor armate, formate pe teritoriul unui stat şi care

invadează teritoriul altui stat,

- refuzul unui stat - cu toată cererea statului invadat - de a lua, pe

propriul său teritoriu, toate măsurile în puterea lui, pentru a lipsi bandele armate

care s-au format pe acest teritoriu de orice ajutor sau protecţie.

In art. 3 se consacră că „nici o consideraţiune de ordin politic, militar,

economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii",

stabilindu-se în anexa la acest articol situaţiile sau îiiiprejiirările care nu pot servi

ca pretext pentru declanşarea agresiunii ori pentru folosirea forţei împotriva unui

stat

Sunt enumerate, astfel, în convenţie, principalele fapte şi acţiuni faţă de

un alt stat care pot fi calificate drept agresiune şi care dau naştere la răspunderea

internaţională.

Sublinierea a câtorva principii, în Convenţiile pentru definirea 22

agresiunii, atestă importanţa şi utilitatea lor în opera de menţinere a păcii şi

securităţii internaţionale.

N. Titulescu, cu prilejul semnării convenţiei de definire a agresiunii din

3 iulie 1933 arată că documentul ce s-a semnat avea o importanţă considerabilă,

deoarece instituia obligaţia absolută şi perpetuă de neagresiune. El îşi exprima

convingerea că, cu cât definiţia va fi acceptată de un mare număr de state, cu atât s-

a lucrat mai mult pentru consolidarea păcii generale.

Fără a rezolva problema păcii internaţionale Convenţia a adus un

element preţios în consolidarea unui factor constitutiv al acestei păci - securitatea

internaţională.

Definiţia agresiunii aşa cum a fost concepută de promotorii săi, exprimă

acordul de voinţă al statelor participante şi permite opiniei publice şi. statelor să

aprecieze cu mai multă siguranţă dacă interdicţia de agresiune a fost sau nu

respectată. Existenţa unei definiţii precise a noţiunii de agresiune permite ca

organismul inteniaţioiial îndrituit a se pronunţa să poată desemna cu mai multă

uşurinţă pe agresori, iar riscul ca acesta să fie acoperit sau scuzat pentru diverse

motive, să fie mai mic.

De asemenea, prin Convenţia de la Londra, puterile semnatare se

angajează să nu recurgă nu numai la război declarat, dar nici la invazie fără

declaraţie de război, nici la atacul prin forţele terestre, navale sau aeriene ale

teritoriului şi se angajează să nu dea sprijin bandelor armate pentru a invada

teritoriul unui alt stat.

Scopul Convenţiei este de a asigura tuturor popoarelor inviolabilitatea

teritoriului ţărilor lor.

Clauza adeziunii nelimitată, prevăzută în Convenţie, permitea extinderea

sferei de aplicare a definiţiei agresiunii asupra tuturor statelor, deschizând

perspective spre universalitate.

23

3.3. PRINCIPIUL NEAGRESIUNII

Convenţiile pentru definirea agresiunii, aşa cum au fost concepute, s-au

înscris pe linia afirmării şi statornicirii principiului neagresiunii. în dreptul

internaţional, acestea stabilind pentru statele participante o obligaţie de

neagresiune perpetuă.

Intrarea în vigoare a Cartei O.N.U. a reprezentat, prin caracterul său de

tratat internaţional un moment extrem de important în afirmarea principiului

soluţionării paşnice a diferendelor. Carta obligă statele membre să-şi rezolve

disputele prin mijloace paşnice în condiţii internaţionale de pace, securitate şi

justiţie, fără a se pune în pericol.

Interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa reprezintă obiectivul

esenţial al O.N.U. Carta consacră acest principiu în art. 2 alin. 4 stabilind că „toţi

membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la

ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori

independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile

Naţiunilor Unite".

Carta nu se mărgineşte la a interzice intervenţia în treburile statelor ci

obligă statele membre de a se abţine în relaţiile internaţionale de la ameninţarea cu

forţa sau de la folosirea ei. Ca urinare a acestei interdicţii războiul de agresiune nu

numai că nu este permis dar constituie o crimă împotriva păcii. Statele au obligaţia

de a se abţine de la propaganda în favoarea războiului de agresiune, de la acte de

pregătire a unui război şi de la acte de represalii care implică utilizarea forţei.

Astfel, s-a dat un conţinut larg principiului neagresiunii, care impune nu

numai abţinerea de la folosirea forţei împotriva unui stat dar şi abţinerea de la

ameninţarea cu forţa.

Principiul neagresiunii a fost consacrat şi dezvoltat în numeroase acte

ale Adunării Generale O.N.U.O. precum, şi în alte documente internaţionale,

devenind, aşadar, un principiu general al dreptului internaţional.

24

3.4. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI NEAGRESIUNII

Conţinutul juridic al principiului neagresiunii a fost precizat şi dezvoltat

într-o serie de importante documente internaţionale. In Declaraţia O.N.U. din 1970

s-a stabilit că încălcările acestui principiu constituie „o violare a dreptului

internaţional şi a Cartei Naţiunilor Unite, ce nu trebuie folosite niciodată ca mijloc

de rezolvare a problemelor internaţionale", subliniind în continuare că „războiul de

agresiune constituie crimă contra păcii care angajează responsabilitatea în virtutea

dreptului internaţional".

Rezoluţia Adunării Generale O.N.U., nr. 3314 (XXII) din 14 decembrie

1974 evidenţiază pentru definirea unui act de agresiune, principiul anteriorităţii.

Dovada suficientă a existenţei unui act de agresiune constă în folosirea

forţei armate cu violarea Cartei de către un stat acţionând primul, fapt ce este

suficient pentru calificarea sa ca agresor. Este vorba, prin urmare, de un act comis

cu intenţie, de o anumită gravitate.

In rezoluţie se precizează că nici un considerent de orice natură ar fi,

politică, economică, militară sau de alt fel nu poate justifica o agresiune,

agresiunea fiind considerată „o crimă împotriva păcii internaţionale" care atrage

răspunderea internaţională a statului agresor.

În actul final de la Helsinki, se arată că „nici o consideraţie nu poate fi

invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu

forţa în contradicţie cu acest principiu", afirmându-se, mai departe, că „nici o

asemenea folosire a forţei sau ameninţare cu forţa nu va fi utilizată ca mijloc

pentru a soluţiona diferendele sau problemele care ar putea să ducă la diferende

între ele".

În Documentul Conferinţei de la Stockholm01 pentru măsuri de

încredere şi securitate şi pentru dezarmare în Europa, după ce se reafirmă

„angajamentul de a respecta şi a pune în practică principiul abţinerii de la folosirea

forţei sau ameninţării cu forţa ... în relaţiile cu orice stat ..." se stipulează că „nici

un fel de ocupare sau dobândire de teritorii, ca rezultat al folosirii forţei sau

ameninţării cu forţa, în contradicţie cu dreptul internaţional, nu va fi recunoscută 25

ca legală".

In acelaşi timp, statele participante şi semnatare arată că „nerespectarea

obligaţiei de nefolosire a forţei sau ameninţării cu forţa constituie o încălcare a

dreptului internaţional".

Din textele invocate rezultă că principiul neagresiunii este enunţat în

mod explicit, arătându-se importanţa sa şi consecinţele care decurg din violarea sa.

Pentru precizarea conţinutului principiului este necesară precizarea

noţiunii de „forţă", respectiv „ameninţarea cu forţa".

Noţiunea de forţă din art. 2 pct. 4 din Cartă nu se limitează la forţa

armată, întrucât atunci când s-a avut în vedere prin termenul de forţă numai forţa

armată s-a folosit în mod expres această formulare. Astfel, termenul de forţă are

un. sens mai. larg, incluzându-se atât acţiunile militare (forţa armată) cât şi

presiunile economice, politice sau de altă natură îndreptate împotriva

independenţei politice, integrităţii teritoriale a vreunui stat, păcii şi securităţii

internaţionale.

Prin urmare, se înţelege prin forţă orice act de violenţă, sau

constrângere, nu numai forţa militară, ci orice forme de presiuni menţionate, toate

fiind considerate ilicite.

In ceea ce priveşte „ameninţarea cu forţa”, ea poate fi înţeleasă în

accepţiunea oricărei conduite a unui stat care poate determina un alt stat să se

considere expus unui pericol iminent de a suferi o atingere gravă şi ireparabilă a

independenţei sale politice sau integrităţii teritoriale.

Renunţarea la forţa şi la ameninţarea cu forţa reprezintă veriga

fundamentală a construcţiei păcii în. lume, deoarece numai pe această cale se pot

construi raporturi de încredere între naţiuni, înfăptuindu-se una din aspiraţiile cele

mai luminoase ale popoarelor: buna convieţuire, dezvoltarea paşnică, la adăpost de

ingerinţele altora în treburile interne şi externe proprii.

Principiul renunţării la forţa şi la ameninţarea cu forţa - în. indisolubilă

legătură cu celelalte principii, ale dreptului, internaţional - reprezintă o premisă

majoră a bunei convieţuiri internaţionale.

26

3.5. EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL NERECURGERII LA

FORŢĂ SAI AMENINŢAREA CU FORŢĂ SAU CAZURI ÎN CARE

SEADMITE FOLOSIREA FORŢEI

Dreptul internaţional permite folosirea forţei, nefîind calificată ca act

ilicit, în minatoarele situaţii:

a) în baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.;

b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă

împotriva unui atac armat.

Folosirea forţei în baza hotărârii Consiliului de Securitate, ca sancţiune

colectivă, are loc în cazul aplicării măsurilor de constrângere'"' stabilite de către

acesta. Atunci când Consiliul de Securitate - constată existenţa unei ameninţări

împotriva păcii, încălcări ale păcii sau săvârşirea unor acte de agresiune, poate

adopta măsuri de constrângere „care nu implică folosirea forţei armate" şi măsuri

de constrângere cu folosirea unor forţe armate ale membrilor O.N.U.

O.N.U. foloseşte forţe armate şi pentru operaţiunile de menţinere a păcii.

Operaţiunile de menţinere a păcii şi desfăşurarea lor sunt autorizate de

Consiliul de Securitate, cu consimţământul guvernului gazdă şi a celorlalte părţi

implicate . Personalul militar al operaţiunilor este format voluntar de statele

membre O.N.U,

Cât priveşte dreptul de autoapărare individuală sau colectivă este un

drept prevăzut de art. 51 din Cartă şi se exercită atunci când un stat este victimă a

unui act de agresiune (atac armat). La un astfel de drept nu se poate recurge în caz

de agresiune economică şi nu poate fi folosit în scopuri preventive. Dreptul statelor

la autoapărare este un drept inerent al popoarelor şi naţiunilor, războiul de

autoapărare având ca scop apărarea independenţei, integrităţii teritoriale, libertatea,

suveranitatea.

O altă excepţie de la principiul folosirii forţei şi ameninţării cu forţa este

situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă. Expresie a dreptului la

autodeterminare, această situaţie creează popoarelor posibilitatea efectivă de a se

elibera de dominaţia străină.27

„Abolirea agresiunii şi a tuturor actelor agresive, renunţarea la forţă şi la

ameninţarea cu forţa reprezintă deziderate fundamentale ale unor relaţii paşnice în

lume, dându-i conţinut şi substanţă, oferind garanţii de realizare. Surprinderea

corelaţiilor dintre renunţarea la agresiune şi abolirea forţei şi consacrarea lor drept

coordonate fundamentale ale noului sistem, de relaţii internaţionale conturează

sensurile profunde ale unei construcţii a păcii, bazate pe exigenţe democratice, pe

justiţie şi echitate.

Realizarea cerinţelor abolirii forţei şi ameninţării cu forţa, eliminarea

definitivă a agresiunii din viaţa internaţională ar reprezenta un angajament de cea

mai mare însemnătate din parte statelor, a cărui asumare ar acţiona ca o eficientă

frână politico-juridică şi morală împotriva intenţiilor sau planurilor agresive. Este

indiscutabil că un asemenea angajament ar contribui considerabil la înlăturarea

suspiciunilor, la îngrădirea câmpului de acţiune al cercurilor reacţionare care mai

mizează încă pe folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale."

28

CAPITOLUL IV

CONSILIUL DE SECURITATE AL O.N.U.

ŞI FOLOSIREA FORŢEI

4.1. AMENINŢĂRI LA ADRESA PĂCII

Potrivit art. 39 din Carta O.N.U., atunci când Consiliul de Securitate

constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a

unui act de agresiune, Consiliul de Securitate va putea hotărî folosirea forţei

împotriva statelor care săvârşesc faptele descrise.

Există mai multe opinii în literatura de specialitate privind calificarea

unei situaţii ca reprezentând o ameninţare la adresa păcii în sensul art. 39 din

Cartă.

In majoritatea situaţiilor în care au fost aplicate măsurile coercitive

cuprinse în capitolul VII din Cartă, ameninţările la adresa păcii calificate astfel de

către Consiliul de Securitate au fost puse în legătură cu încălcări ale dreptului

internaţional de către state ori de către entităţi ne statale. Situaţia agresiunii cum a

fost, de exemplu, invazia din Kuweit nu are nevoie de precizări suplimentare. Dar,

în alte situaţii, Consiliul s-a referit la încălcări masive ale drepturilor omului şi ale

dreptului umanitar ca ameninţări directe la adresa păcii. In situaţia Rhodesiei,

regimul minoritar a încălcat în mod sistematic regulile recunoscute la nivel

internaţional şi standardele drepturilor omului . Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în

Haiti. în cazul Irakului, represiunile masive ale minorităţilor au avut loc în legătură

directă cu încălcarea obligaţiilor internaţionale ale acestui stat în cazul fostei

Iugoslavii, încălcările dreptului umanitar internaţional au atins o asemenea

proporţie încât Consiliul a considerat că acestea constituie în sine o ameninţare la

adresa păcii şi securităţii internaţionale. Mai mult, Consiliul de Securitate a arătat

29

faptul că implementarea consecinţelor legale ale nesocotirii dreptului umanitar a

reprezentat o condiţie inevitabilă a restaurării păcii şi securităţii internaţionale .

Chiar şi în situaţiile în care Consiliul a eşuat în a demonstra gradul de

ilegalitate în derularea unor măsuri coercitive aplicate, totuşi, acesta a apelat la

anumite reguli ale dreptului internaţional drept justificări, cu caracter general,

pentru acţiunile sale. De exemplu, în situaţia impunerii de sancţiuni împotriva

Libiei prin. Rezoluţia 748 (1992), Consiliul s-a referit la prevederile Declaraţiei

privind relaţiile amicale din 1970, care interzice statelor angajarea în folosirea

forţei împotriva altor state, prin metode şi mijloace teroriste. Aceste circumstanţe

pot asigura o dovadă a faptului că, în cursul adoptării deciziei privind încadrarea în

art. 39 şi a adoptării măsurilor coercitive prevăzute în capitolul VII din Cartă,

Consiliul a considerat necesară realizarea referinţei la un anumit grad de ilegalitate,

care este implicat într-o situaţie dată.

Dacă Consiliul consideră că ameninţarea la adresa păcii, într-o anumită

situaţie, nu implică încălcarea dreptului internaţional, acesta nu are competenţa de

a impune sancţiuni statelor membre, în sensul art. 41 şi 42 din cartă. Intr-o

asemenea situaţie, Consiliul se limitează la formularea de recomandări, în temeiul

art. 39, sau la ordonarea de măsuri provizorii, potrivit art. 40 din Cartă.

Totuşi, faptul că măsurile coercitive din art. 41 şi 42 pot fi aplicate faţă

de un stat doar ca răspuns la comiterea unei fapte anterioare în plan internaţional,

nu le face aplicabile în situaţia în care acea acţiune nu s-a produs.

Consiliul poate determina dacă anumite situaţii ori activităţi ale unor

entităţi nestatale, cum ar fi teroriştii sau rebelii, ameninţă pacea internaţională, de

exemplu, datorită efectelor lor transfrontaliere. In asemenea situaţii, Consiliul se

poate întemeia pe art. 41 şi 42 pentru coordonarea activităţilor statelor în

menţinerea şi restaurarea păcii şi securităţii internaţionale, însă nu şi în vederea

unor măsuri coercitive directe împotriva statelor vinovate, ale căror acţiuni nu au

avut caracter ilegal din punct de vedere al dreptului internaţional.

In prezent Consiliului de Securitate îi revin atributele cele mai

importante în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. In temeiul Cartei

Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate are răspunderi deosebite în cazul unor 30

acţiuni de natură a primejdui pacea sau al unor încălcări ale păcii ori comiterii unor

acte de agresiune. In aceste cazuri, Consiliul de Securitate are obligaţia să facă

recomandări ori să hotărască ce măsuri urmează a fi luate - cu respectarea

prevederilor Cartei - pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii

internaţionale.

4.2. CONSILIUL DE SECURITATE – SINGURUL ORGANISM

CARE POATE AUTORIZA FOLOSIREA FORŢEI

In ordinea internaţională actuală, statutul juridic instituit, prin Carta

O.N.U. interzice războiul. Totuşi, acesta este acceptat ca un drept inerent al

naţiunilor împotriva unui stat care a violat ordinea juridică internaţională.

Dar, nu de puţine ori am asistat la încercările de a se da o aparenţă

juridică politicii de forţă, de a se justifica agresiunea.

Consiliul de Securitate al O.N.U. este singurul organism care poate

ordona acţiuni armate împotriva unei agresiuni, dar, după 1990 balanţa puterii s-a

înclinat vizibil în favoarea Statelor Unite ale Americii, care în anumite situaţii au

ameninţat cu intervenţie militară americană, cu sau fără acordul Consiliului de

Securitate.

Astfel, un exemplu în istoria agresiunilor armate a fost ocuparea prin

forţă a kuweitului de către Irak în 1990. O.N.U. a adoptat mai multe rezoluţii,

încercând să determine regimul de la Bagdad să părăsească teritoriul Kuweitului

ilegal anexat. Rezoluţia nr. 660 a Consiliului de Securitate al O.N.U. (2 august

1990) şi nr. 661 (6 august 1990) cere Irakului retragerea din Kuweit „imediat şi

condiţionat" şi instaurează un embargou comercial, financiar şi militar împotriva

Irakului, iar prin Rezoluţia nr. 662 (9 august 1990) este respinsă orice valoare

juridică a anexării Kuweitului de către Irak, declarată nulă. Irakul refuză să se

supună şi în această situaţie N.A.T.O. şi Pentagonul presează pentru o intervenţie

militară americană în zonă, cu sau tară acordul Consiliului de Securitate. In cele

din urmă. Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia nr. 665 prin care autoriza

măsurile militare asupra Irakului. Acesta a acceptat toate condiţiile puse în 31

Rezoluţia nr. 687 (3 aprilie 1991), pentru intrarea în vigoare a încetării focului.

In cele 15 rezoluţii ale Consiliului de Securitate privitoare la conflictul

din Kuwait se fac referiri la capitolul VII din Cartă.

Unii autori consideră că Rezoluţia nr. 678, autorizând folosirea forţei în

cazul în care Irakul nu s-ar retrage din Kuwait, nu a fost adoptată în temeiul

articolului 42, reprezentând cel mult o abilitare dată Consiliului de Securitate de

către statele membre de a recurge la forţă în scopul de a restabili ordinea

internaţională.

După încheierea ostilităţilor, Consiliul de Securitate şi-a „extins"

acţiunea dincolo de prevederile capitolului VII din Cartă. Prin Rezoluţia nr. 687 se

impun Irakului condiţiile păcii, iar prin Rezoluţia nr. 688 se autoriza o intervenţie

umanitară pe teritoriul irakian.

Observăm, prin urmare, că autoritatea Consiliului de Securitate al

O.N.U. este diminuată, deşi, nu se recunoaşte acest lucru, iar evenimentele din

Balcani şi Afganistan ne determină să ne gândim la rolul pe care Consiliul ar trebui

să-1 aibă în contextul unui conflict armat, în sensul de a pune mai mult accent pe

mijloacele paşnice decât pe o ripostă militară.

Interesele şi contribuţiile membrilor majori ai O.N.U., raportate la

ultimele acţiuni militare mai mult sau mai puţin justificate, în diferite zone ale

lumii, ridică întrebarea dacă folosirea forţei are sau nu un temei legal în toate

cazurile.

Revenind la războiul din 1991, Naţiunile Unite au înfiinţat o misiune de

inspecţie pentru depistarea şi eliminarea armelor chimice, biologice sau nucleare

pe care Irakul le avea sau se presupunea că le are. După ani de hărţuieli cu regimul

de la Bagdad, inspectorii s-au retras în anul 1998 în urina unor dispute prin care

cele două părţi s-au acuzat reciproc. Aceste incidente au condus la folosirea forţei

de către S.U.A. şi Marea Britanie împotriva Irakului pentru asigurarea îndeplinirii

obligaţiilor acestuia din urma, în conformitate cu rezoluţiile Consiliului de

Securitate. Acţiunea militară împotriva Irakului nu a fost autorizată prin nici o

rezoluţie a Consiliului de Securitate, folosirea forţei de către aceste două state fiind

contrară Cartei O.N.U. şi dreptului internaţional Totuşi, S.U..A. şi Marea Britanie 32

au considerat acţiunea ca nefiind ilegală, invocând anumite justificări în acest sens.

Una dintre justificările folosirii forţei .fără autorizarea Consiliului de

Securitate a fost aceea că folosirea forţei împotriva Irakului a fost autorizată prin

rezoluţiile anterioare ale Consiliului. S-au invocat Rezoluţia nr. 673 (1990), care

autoriza folosirea forţei de către statele membre pentru asigurarea îndeplinirii de

către Irak a Rezoluţiei nr. 660 (1990), care cerea retragerea Irakului din Kuwaitul

ocupat. Rezoluţia nr. 678 (1990) a fost interpretată de către S.U.A. şi Marea

Britanie drept o autorizare generală şi multiplă a folosirii forţei împotriva Irakului.

Pe de o parte, este îndoielnic faptul că, Consiliul de Securitate este

împuternicit să acorde autorizaţii generale şi multiple statelor membre pentru a

folosi forţa militară, asemenea presupunere fiind contrară Cartei. Folosirea forţei

este interzisă prin art. 2 (4). In situaţia în care Consiliul de Securitate acţionează în

baza art. 42, Carta impune acestuia, şi nu unui alt subiect de drept internaţional,

determinarea existenţei unei ameninţări la adresa păcii în vederea permiterii

folosirii forţei. Dacă autorizarea Consiliului acordată statelor membre ar fi una

multiplă şi generală în baza art. 42 din Cartă, Consiliul ar abdica de la

responsabilitatea sa, prevăzută în art. 39, de determinare a existenţei unei

ameninţări la adresa păcii. Dacă statele membre „autorizate" de către Consiliul pot

decide când şi care sunt situaţiile de folosire a forţei, ele trebuie considerate, de

asemenea, a fi împuternicite să determine existenţa unei ameninţări la adresa păcii,

ceea ce în mod evident nu este cazul. Consiliul poate autoriza statele membre să

folosească forţa în cazul unei situaţii concrete, însă nu are competenţa de a

împuternici aceste state să decidă cu ce ocazie va fi folosită forţa armată, în caz

contrar ar însenina renunţarea Consiliului la competenţele sale prevăzute în

capitolul VII în favoarea statelor membre.

Pe de altă parte, având in vedere deciziile Consiliului de Securitate, nu

se poate considera că a avut intenţia de a renunţa la responsabilitatea sa în

domeniul păcii şi securităţii internaţionale în favoarea statelor membre. In toate

rezoluţiile care se ocupă de obligaţiile impuse Irakului în domeniul dreptului

omului şi dezarmării, Consiliul de Securitate a decis să supravegheze îndeplinirea

de către acest stat a cererilor sale şi de a adopta măsurile necesare în caz de nevoie. 33

Conform acestor rezoluţii, Consiliul, iar nu statele membre, va implementa

dispoziţiile cuprinse în acestea, şi tot el va fi cel care va lua măsurile coercitive.

Este evident că o acţiune coercitivă împotriva Irakului nu poate fi

considerată legală motivând aplicarea deciziilor Consiliului de Securitate.

Odată cu instalarea unei noi administraţii la Washington şi mai ales după

monstruosul atac terorist de la 11 septembrie 2001, preşedintele George W. Bush a

ordonat riposta împotriva reţelei Al-Qaeda şi a talibanilor din Afganistan, el a cerut

în acelaşi timp Pentagonului să elaboreze planul unei intervenţii armate în Irak,

deşi nu exista vreo dovadă că Saddam Hussein ar fi avut de-a face cu atentatele.

Regimul de la Bagdad a fost înscris în „axa răului", alături de Coreea de Nord şi

Iran, Explicaţia oficială a adoptării acestui ton, mai dur, este schimbarea

dramatică a percepţiei Statelor Unite despre propria lor securitate, în urma

tragediei de la 11 septembrie: un atentai cu arme de distrugere în masă a devenit un

pericol concret, iar America nu mai putea tolera ca asemenea arme să se afle în

posesia unor guverne ostile, care le pot oferi teroriştilor. La fel de adevărat însă

este că unii analişti influenţi din cadrul Administraţiei se pronunţau, încă din 1996,

pentru o schimbare de regim în Irak, ca element al unei ample remodelări a

peisajului politic din Orientul Mijlociu, strategie la care nu s-a renunţat nici acum.

Statele Unite au prezentat intenţiile lor, în cadrul Consiliului de

Securitate, unde se discuta reluarea inspecţiilor şi dezarmarea Irakului, ca un prim

pas pentru eliminarea embargoului. Preşedintele Bush şi administraţia sa nu a

acordat nici o şansă inspecţiilor pentru dezarmare, convinşi de reaua» credinţă a lui

Saddam Hussein, şi insistând pentru intervenţia militară.

Pe de altă parte, Franţa şi aliaţii săi au susţinut misiunea de inspecţie, iar

în ceea ce priveşte pe Saddam, francezii nu şi-au făcut iluzii în privinţa lui, dar nu

au considerat că îndepărtarea sa merita un război, mai ales că nu era singurul

dictator din lume.

Germania, de asemenea, a exclus războiul, precum şi Rusia iar ulterior,

China, ultimele având şi calitatea de membri permanenţi ai Consiliului de

Securitate.

Discuţiile din Consiliul de Securitate s-au finalizat prin. adoptarea 34

rezoluţiei nr. 1441 care a permis revenirea inspectorilor în Irak, care după

efectuarea misiunii au predat Consiliului de Securitate un. raport din care a rezultat

că nu s-au găsit arme de distragere în masă (nu deţin dovezi clare), propunându-se

continuarea inspecţiilor cu mijloace sporite, spre deosebire de Statele Unite care

susţineau constatarea eşecului misiunii şi recurgerea la forţa, armată.

La 15 februarie, pacifişti din lumea întreagă s-au mobilizat împotriva

războiului, potrivit unor estimări, au participat 10 milioane de oameni, marile oraşe

din America, Europa şi Australia devenind scena unor manifestări de o amploare

nemaiîntâlnită de câteva decenii.

Cu toate acestea, preşedintele Bush îşi proclama hotărârea de a merge la

război şi fără autorizaţia Consiliului de Securitate.

Ministru german de externe, Joschka Fischer, a arătat necesitatea ca

inspecţiile să continue, afirmând că „Nu dorim o intervenţie militară. Războiul nu

reprezintă o soluţie", accentuând faptul că Rezoluţia nr. 1441 se referă doar la

„dezarmarea Irakului". Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a declarat că trebuie

analizate toate alternativele pentru evitarea războiului în Irak.

La rândul său, ministrul de externe al Franţei, Dominique de Villepin, a

solicitat Statelor Unite să continue dialogul cu Consiliul de Securitate al O.N.U. pe

tema situaţiei din Irak, şi să respecte rezoluţiile acestei organizaţii, subliniind din

nou opoziţia Franţei faţă de o acţiune militară unilaterală.

Ignorând toate avertismentele, opoziţia majorităţii statelor cu privire la

un atac armat, manifestările pacifiste, nemaivorbind de hotărârile Consiliului de

Securitate, Statele Unite şi Marea Britanic, aliatul de nădejde al acestora, au

declanşat războiul.

Considerată de unii autori un act de agresiune, ofensiva din Irak, nu

numai că s-a soldat cu sute de morţi (populaţie civilă cât şi soldaţi din ambele

tabere) şi răniţi, cu distragerea oraşelor, dar nu are o finalitate, cel puţin

deocamdată, preşedintele Saddam Hussein reuşind să scape, iar armele de

distrugere în masă încă nu au fost descoperite.

Deşi, Statele Unite declară că este aproape de victorie, considerăm că

încă nu s-a justificat (clacă s-ar putea justifica pierderea atâtor vieţi omeneşti) 35

folosirea forţei armate asupra unui stat independent, mai ales în condiţiile în care

nu s-a putut dovedi că ar deţine arme de distrugere în masă, motiv care ar fi stat la

baza acestui atac.

Trecerea la acţiuni militare împotriva Irakului, de către coaliţia S.U.A. -

Marea Britanic, în ciuda opoziţiei membrilor Consiliului de Securitate, pune sub

semnul îndoielii însăşi necesitatea existenţei organizaţiei, dar rămâne de văzut cum

vor fi soluţionate toate aceste probleme.

Din păcate, nu a fost prima situaţie de acest gen întâlnită în istoria

O.N.U., existând şi cazuri de acţiuni coercitive exercitate în baza Cartei O.N.U. de

alte organizaţii internaţionale fără autorizaţia Consiliului de Securitate.

Declanşarea unui război este o decizie foarte gravă. Practica istoriei

arată că legitimitatea războaielor se afirmă ex post şi ex ante. Principial, acest

lucru, nu mai este posibil în sistemul de securitate global generat de O.N.U.. Nu ne

putem permite să afirmam în termeni absoluţi efectivitatea în practică a

principiului prohibirii războiului în sistemul O.N.U., datorită mecanismelor

specifice de funcţionare ale Consiliului de Securitate frecvent paralizat de fricţiuni

interne, şi în egală măsură, tributar unor decizii care au demonstrat că a operat cu

măsuri diferite, atunci când a fost chemat să reglementeze situaţii cu date relativ

similare, în funcţie de interese politice a căror preponderenţă nu se justifică în

înfăptuirea rolului său de instanţă internaţională.

Frecvent se subliniază importanţa realizării dezarmării generale şi totale

pentru salvarea generaţiilor viitoare de pericolul unui nou război, dar, în prezent

tehnica de război este din ce în ce mai perfecţionată, dovadă armamentul folosit în

războiul din Irak.

Ne punem întrebarea firească : ce se întâmplă cu valorile fundamentale

ale omenirii, cu respectul faţă de Carta O.N.U., cu obligaţiile şi drepturile stabilite

în tratatele bilaterale şi multilaterale, cu normele dreptului internaţional, şi cu cel

mai important bun al omenirii: pacea?

Prof. D. Mazilu afirma că „dacă pacea este bunul cel mai de preţ al

omenirii, să nu îngăduim nimănui, dar absolut nimănui să o pună în pericol".

Oare vom reuşi în viitor?36

BIBLIOGRAFIE

1. A. BOL1NTINEANU A. NĂSTASE, Drept internaţional

contemporan, R.A. „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1995.

2. A. BOLINTINEANU, A. NĂSTASE, B. AURESCU, Drept

internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

3. THOMAS BUERGENTHAL, HAROLD G. MAIER, Public

Internaţional Law, St.Paul, West Publishing Co., 1990.

4. N. DAŞCOVICI, Drept internaţional public, editat de I.C. Vasilescu,

Bucureşti, 1947.

5. ION" DIACONU. Curs de drept internaţional public, Ed. "Şansa"

S.R.L., Bucureşti, 1993

6. VICTOR DUCULF.SCU, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1994.

7. HUGO GROTIUS, Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

8. GRIGORE GEAMĂNU, Drept internaţional contemporan, Ed.

Didactică si Pedafţowa, Bucureşti, 1982.

9. GRIGORF GEAMĂNU, Drept internaţional contemporan, vol. III,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

10. ION GRECESCU, Nicolae Titulescu - Concepţie Juridică şi

Diplomatică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1982.

11. RICHARD HISCOCKS, The Security Council, Tlie Free Press,

New York, 1973.

12. DUMITRU MAZILU, Drept internaţional public, vol. I, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2002.

13. DUMITRU MAZILU, Drept internaţional public, vol. II, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2002.37

14. DUMITRU MAZILU, Dreptul Păcii tratat, Ed. All Beck, Bucureşti,

1998,

15. DUMITRU MAZILU, Dreptul păcii. De la dreptul războiului, şi al

păcii la dreptul păcii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983.

16. RALUCA MIGA - BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în

dreptul internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997.

17. G. MOCA, M. DRĂGHICI, Documente de drept internaţional

public, vol. I-II, Universitatea din Biicureşti-Facultatea de Drept, Bucureşti,

18. DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE, Drept internaţional

public, Ed. "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1997.

19. M. SIBERT, Trăite de droit internaţional public, vol. II, Paris, 1951.

20. GEORGE SOFRONIE, Curs de drept internaţional, Academia de

înalte Studii Comerciale şi Industriale, Bucureşti, 1947.

21. NICOLAE TITULESCU, Dinamica păcii, în Documente

Diplomatice, Ed. Politică, Bucureşti, 1967.

22. CARTA O.N.U.

23. CONVENŢIILE de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea

paşnică a diferendelor.

24. Departament of Public Information, Basic Facts - About the United

Natioiis, United Nations, New York, 2000, p.67.

25. KARL VON CLAUSEWITZ, Despre război, Ed. Militară,

Bucureşti, 1982.

26. KARL VON CLAUSEWITZ, Despre război, Ed. Militară,

Bucureşti, 1965,

27. S. CALAGEROPOULOS STRATIS, Droit internaţional de la

guerre, in Revue Hellenique de Droit International, 1985.

28. DUMITRU MAZILU, Calvarul virtuţii, Ed. Aura, Timişoara,

29. LCLOŞCĂ, LSUCEAVĂ, Drept Internaţional umanitar, Ed. Şansa,

Bucureşti, 1992.

30. C. ANDRONOVICI, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi,

31. C. VASILIU, I. CLOŞCĂ, Unele consideraţiuni pe marginea 38

evoluţiei perspectivelor mijloacelor de reglementare a diferendelor internaţionale,

în „Revista română de studii internaţionale", nr. 2-3 (16-17),

32. W. HALL, International Law, Londra, 1880.

33. A. ANTONESCU, Fractura în occident. Revista „Lumea Magazin",

nr.3, 2003.

34. V. LUNCAN, V. DUCULESCU, Drepturile omului, Studiu

introductiv, culegere de documente Internaţionale şi acte normative de drept

intern., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

39