Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Educație Fizică și Sport

Specializarea Kinetoterapie în afecțiunile aparatului locomotor

Kinetoprofilaxia in prevenirea unor afectiuni ale

aparatului locomotor

Prof. coordonator:

Lect. Dr. Nicolae Horaţiu Pop

Masteranzi:

Barabas Dionisie

Boca Ana Maria

Maris Rares Catalin

Muresan Christina

Ordean Mircea Nicolae

Puscas Gabriela

Trifa Andrei

Sindromul de deconditionare

Sindromul de deconditionare reprezinta ansamblul modificarilor care apar la organismul

care nu este supus unui regim de activitate fizica.

Etiologie

Principalii factori care stau la baza aparitiei sindromului de deconditionare sunt

reprezentati de:

Sedentarism

Imbatranire

Repaus prelungit la pat impus de diferite patologii (fracturi, boli neurologice, boli

infectioase etc.).

Manifestari clinice

Cateva din multiplele efecte ale deconditionarii fizice sunt redate in cele ce urmeaza, in

functie de aparatele si/sau sistemele potential afectate.

Sistemul muscular

- Hipotrofie, atrofie (in special la nivelul membrelor inferioare); dupa 4-6

saptamani de repaus (de obicei, prin imobilizare a unui anumit grup muscular se poate pierde

pana la 40% din forta musculara);

- Scaderea numarului de mitocondrii celulare si protein de la nivelul fibrelor

muscular striate implicate;

- Scaderea fluxului sanguin muscular.

Sistemul osteoarticular

- Redoare articulara;

- Scaderea mobilitatii articulare;

- Deminerealizare, osteoporoza;

- Cresterea riscului de aparitie a fracturilor patologice.

Aparatul excretor

- Infectii urinare;

- Litiaza renala

Aparatul digestive

- Anorexie

- Malnutritie

- Constipatie

Aparatul cardio-vascular

- Scade volumul sistolic (prin scaderea reindoarcerii venoase)

- Scade volumul sanguin circulant

- Tonusul vagal scade

- Creste secretia catecolaminelor si sensibilitatea beta-receptorilor cardiac;

- Tahicardie de repaus si post-efort prelugita;

- Hipotensiune ortostatica

- Tromboflebite

- Scade volumul hematiilor

- Scade numarul enzimelor oxidative.

Aparatul respirator

- Bronhopneumonii

- Emboli pulmonare

- Atelectazii

- Scaderea consumului maxim de oxygen (VO2 max)

Tegumente

- Escare de decubit

- Infectii

Pe plan psihologic, lipsa efortului fizic este, in multe situatii, una din cauzele

favorizante ale aparitiei starilor anxioase, depresive, a nevrozelor etc.

Deconditionare fizica este echivalenta cu scaderea tolerantei la efortul fizic;

deconditionarea fizica se produce chiar si la indivizii sanatosi, dar mai ales la cei bolnavi (dar nu

intotdeauna este direct proportional cu gravitatea patologiei aferente cazului respectiv).

Exista, altfel, cinci mari categorii de persoane care sufera de sindromul de deconditionare

fizica si necesita un program de reantrenare la efort (in conformitate cu starea de sanatate si

particularitatile individuale); aceste cinci categorii sunt:

- Indivizi sanatosi care prezinta un sindom de deconditionare fizica;

- Bolnavii cardiovasculari, in special cei care au suferit un infarct miocardic;

- Bolnavii respiratori cu limitarea ventilatiei pulmonare datorita

bronhopneumopatiei obstructive cronice, a unor sindroame posttuberculoase, a unor sechele

toracopleurale;

- Bolnavii cu afectiuni ale aparatului locomotor la care este afectata mult miscarea

(scolioze, cifoze, fracture, luxatii etc.).

- Indivizii care au avut o perioada lunga de repaus fizic impusa de anumite boli care

au necesitat aces repaus (cum este cazul anumitor boli infectioase: hepatita, mononucleoza

infectioasa etc)

De obicei, reantrenarea la efort incepe, atat la persoanele sanatoase, cat mai ales la cele

bolnave, numai cu recomandarea medicului si dupa un examen clinic si paraclinic specific –

constand din teste clinice si paraclinice care evalueaza, in special, adaptabilitatea aparatelor

cordio-vascular si respirator la efort.

Obezitatea

Obezitatea este o tulburare a funcției de nutriție, generată de un dezechilibru între

aportul caloric ți pierderile energetice ale organismului. Aportul caloric se realizează prin

ingerarea alimentelor iar cheltuielile energetice se produc ca urmare a activității organelor

interne și a contracțiilor musculare ce pun în acțiune aparatul locomotor. Atunci când aportul de

calorii este mai mare decât cheltuielile energetice se poate instala obezitatea.

Țesutul gras este format din celule, numite adipocite, vase sanguine Și nervi. Masa

țesutului adipos depinde de numărul și volumul de adipocite astfel:

numărul adipocitelor variază cu vârsta, crescând în primele săptămâni de viață, până în

jurul vârstei de 25 ani, când are tendința să se stabilizeze și să rămână constant toată

viața. Nivelul la care se produce stabilizarea numărului de adipocyte depinde de:

alimentație, de regimul de activitate fizică, de echilibrul nervos, de factori genetici, de

boli ale sistemului nervos.

volumul adipocitelor este determinat de cantitatea de trigliceride depozitate în adipocite,

fiind rezultatul echilibrului energetic al corpului.

Depozitarea grăsimii nu este însă uniformă, anumite teritorii fiind interesate cu precădere:

_ la cap și gât – obrajii, regiunea submentonieră, regiunea subhioidiană, ceafă.

_ la torace – regiunea mamară, deltoidiană, preaxilară, suprascapulară și subclaviculară.

_ la brațe – fața lor posterioară.

_ la abdomen – etajul superior, dar mai ales cel inferior.

_la bazin creasta iliacă superioară, adâncitura retrotrohanteriană, pubis, polul inferointern

al feselor.

_ la membrele inferioare – coapsele și fața internă a genunchilor.

Sub aspectul constituției, palparea țesutului adipos subcutanat oferă o gamă largă de

varietăți, și anume:

_ senzație fermă, elastică ce întinde tegumentele și dă bolnavului senzația de încorsetare

_senzație moale, pufoasă, flască ce cutează tegumentele și formează falduri, uneori

adevărate șorțuri de grăsime.

Participarea obligatorie a corticosuprarenalei prin hipercorticism funcțional, face ca în

morfotipologia multor obezități să apară pregnantă „semnătura” corticosuprarenalei, determinând

obezitățile „stenice” în care, alături de dezvoltarea panicului adipos, există și un grad de

hipertrofie musculară, cu țesut adipos dens și ferm la palpare, fără cute sau șorțuri.

Faciesul este congestiv, pletoric, cu angiectazii pe pomeții obrajilor, tegumentele colorate

cu striații rozate caracteristice și apare depozitul de grăsime interscapular („ceafă de bizon”).

Hipogonadismul se însoțește adesea de obezitate. Creșterea în greutate începe după

pubertate și este lentă, dar progresivă, putând ajunge valori importante. La ambele sexe paniculul

adipos domină pe zonele preferențiale ale adipozității feminine, realizând tipul de „obezitate

ginoidă” – este o obezitate moale, pufoasă, cu răsfrângeri în valuri flasce pe abdomen, bazin,

șolduri, iar tegumentele sunt palid-ceroase.

În evoluția obezității se disting două faze ce au mecanisme de producere diferite:

Faza dinamică, progresivă, evolutivă – în care hipogeneza se accentuează progresiv,

apetitul crescut conduce la hiperfagie, ca urmare a perturbării mecanismului central –

hipotalamic de reglare a senzațiilor de foame și sațietate.

Faza statică, staționară – în care se produce oprirea în evoluție a procesului de

hipogeneză și, paralel, stabilizarea la nivel inferior a mobilizării lipidelor din țesutul

gras. Este denumită și faza de endocrinizare a obezității, când mecanismelor

patogenice nervos-centrale inițiale li se adaugă cele endocrino-metabolice

(pancreatice, corticosuprarenale, tiroidiene etc.).

În apariția obezității se disting două tipuri de cauze, și anume: cauze declanșatoare și

cauze favorizante.

1. Cauzele declanșatoare ale obezității sunt:

a. Aportul alimentar crescut, care începe de obicei după vârsta de 25-30 de ani, când

are loc realizarea individului pe plan profesional, familial și social.

b. Suprasolicitările psiho-emoționale – caracteristic debutului perioadei adulte.

c. Sedentarismul: reducerea treptată sau bruscă a activităților fizice sau sportive duce la

instalarea obezității, mai ales dacă obiceiurile alimentare anterioare se păstrează.

d. Sistemul endocrin: prin glandele sale anabolizante implicate în sistemul de reglare

metabolică a organismului este angrenat în mecanismul de producere a oricărei obezități sau este

el însuși elementul declanșator al acestui mecanism.

e. Fumatul. Persoanele consumatoare de țigări au tendința de a se îngrășa după ce

renunță la acest obicei, fiind înregistrată o creștere ponderală de 2,5-3,5 kg. Această creștere

ponderală se poate datora faptului că nicotina produce o accelerare a metabolismului, dar în

același timp, fumatul afectează și papilele gustative (gustul) și, ca o consecință, la întreruperea

fumatului persoanele consumă mai multe alimente, deoarece par mai gustoase.

f. Graviditatea. După o sarcină, greutatea unei femei poate crește cu 1,8-2,5 kg

față de greutatea anterioară sarcinii. Această creștere poate fi punctul de plecare pentru

instalarea supraponderabilității sau obezității.

g. Medicamentele. Corticosteroizii și antidepresivele triciclice pot determina creșterea

ponderală.

h. Vârsta. Pe măsura îmbătrânirii masa musculară tinde să scadă, iar țesutul adipos să fie

mai bogat. Scăderea masei musculare duce la scăderea ratei metabolice a organismului și ca

urmare metabolismul scade în intensitate pe măsură ce înaintăm în vârstă.

i. Aportul energetic comparativ cu cheltuielile energetice. Când organismal primește

cantități mai mari de energie sub forma alimentelor decât cantitatea totală de energie cheltuită,

greutatea corporală crește Pentrufiecare 9,3 kcal de aport excesiv de energie se depozitează 1 g

grăsime.

j. Reglarea anormală a alimentării – ca o cauză patologică a obezității. Rata alimentării

este reglată în mod normal în funcție de depozitele nutritive ale organismului. Când aceste

depozite ating un anumit nivel optim, la o persoană normală, alimentarea este în mod automat

redusă pentru a preveni depozitarea excesivă de substanțe nutritive.

k. Factori genetici. Obezitatea are cu siguranță un caracter familial. Mai mult, de obicei

gemenii identici au greutăți care diferă cu cel mult 1 kg unul față de altul, dacă trăiesc în condiții

asemănătoare, și cu 2, 5 kg, dacă trăiesc în condiții de viață foarte diferite

l. Supraalimentația în copilărie. Rata formării de noi celule adipoase este extrem de

mare în primii câțiva ani de viață, și cu cât este mai mare rata depunerii de grăsime, cu atât

devine mai mare numărul de celule adipoase. La copii obezi numărul de celule adipoase este

deseori de 3 ori mai mare decât la copiii normali.

2. Cauzele favorizante ale obezității sunt:

a. Predispoziția constituțională.

În primul rând apare factorul ereditar, și anume: dacă unul din părinți este obez, există

aproximativ 50% sanse ca și copilul să fie obez, iar dacă ambii părinți sunt obezi, probabilitatea

este de 80%.

În al doilea rând frecvența obezității este mai ridicată la sexul feminin, mai ales în fazele

critice ale activității genitale (pubertate, sarcină, menopauză, etc.) când au loc modificări neuro-

endocrine, psihice, sociale și alimentare.

b. Supraalimentația are un caracter general la cei mai mulți obezi, se referă la:

_ conținutul glucidic al rației (abuzul de zahăr, dulciuri, făinoase, pâine etc.)

_ numărul meselor: s-a demonstrat că masa unică (luată în general seara) favorizează

constituția obezității.

c. Hipertonia sistemelor anabolizante. Sistemele anabolizante includ glandele

endocrine cu rol anabolizant: în primul rând pancreasul cu hormonul său, insulina; apoi

corticosuprarenala cu cortizonul; hipofiza cu hormonul somatotrop.

Raportând felul de depunere a stratului adipos la principalele regiuni ale corpului putem

diferenția:

Obezitatea de tip superior – se caracterizează prin depuneri adipoase la nivelul:

feței, cefei, trunchiului și foarte puțin la nivelul membrelor. Este așa numitul tip

Falstaff. Tipul de obezitate superioară este predominant sexului masculin.

Obezitatea de tip mijlociu – predomină la persoanele de sex feminin și se

caracterizează prin depunerea stratului adipos la nivelul abdomenului, sub

ombilic, șolduri, fese, coapse.

Obezitatea de tip inferior – se caracterizează prin depunerea stratului adipos la

nivelul bazinului și membrelor inferioare în ansamblu, generând așa numita

obezitate în formă de pantaloni.

Treptat, din cauza încărcării hemodinamice și respiratorii, apare dispneea de efort,

palpitațiile, edeme maleolare, de asemenea, apar dureri articulare, în general în zonele

suprasolicitate (glezne, genunchi, zona lombară).

Ulterior trece pe primul plan simptomatologia diferitelor complicații, și anume:

1. Complicații cardio-vasculare: sunt cele mai frecvente.

a. Hipertensiunea arterială – apare la 50-90% din cazuri. Creșterea tensiunii arteriale se

datorează atât creșterii rezistenței periferice, cât și faptului că volumul de oxigen, care la obezi

nu crește proporțional cu surplusul de grăsime, nu ajunge să irige în mod optim patul vascular

mărit.

b. Insuficiența cardiacă – inima persoanelor obeze lucrează cu dificultate, deoarece se

creează o disproporție între posibilitatea de adaptare a miocardului și masa ponderală

considerabilă, care necesită a fi irigată. Țesutul adipos, în plus, cere o cantitate de sânge trimisă

de la inimă pentru oxigenare în plus.

c. Arteroscleroza – se dezvoltă la obezi cu aproximativ 10 ani mai devreme decât la

normoponderali. În producerea arterosclerozei apar implicați doi factori: tulburarea în

metabolismul lipidelor, cu producerea excesivă de colesterol, care pătrunde în peretele vascular

și alterarea peretelui vascular, care permite pătrunderea colesterolului.

d. Varicele membrelor inferioare – alterarea peretelui vasului venos se datorează adesea

obezitații.

2. Complicații respiratorii – cea mai frecventă complicație este:

a. Apneea în somn ce presupune oprirea temporală a respirației în timpul nopții și

sforăit intens datorită obturării căilor respiratorii superioare

b. Dispneea de efort – se datorează diminuării capacității vitale a aparatului respirator,

diminuării posibilităților plămânilor de a asigura oxigenul necesar care prin sânge trebuie să

ajungă la țesuturi. La aceasta contribuie faptul că diafragmul este împins în sus de către grăsimea

abdominală și prin aceasta mișcările acestui mușchi sunt scăzute.

3. Complicații metabolice –apare diabetul zaharat, cunoscut fiind faptul că obezitatea

este o cauză fundamentală a diabetului ce apare la vârsta maturității.

4. Complicațiile aparatului locomotor

a. Reumatismul cronic degenerativ – este cel mai frecvent întâlnit la persoanele obeze.

Durerile articulare se întâlnesc la peste 70% din cazuri.

b. Alte manifestări degenerative osoase și articulare: spondiloze, spondilartroze, picior

plat, etc.

5. Complicații hepatice și biliare – sunt frecvente la persoanele obeze: hepatita cronică,

litiaza biliară.

6. Complicații ale sistemului nervos central – apar în timpul obezității constituite având

ca simptome nervoase: cefaleea, vertijul, slăbiciunea generală, uneori ca expresie a dezvoltării

aterosclerozei. Apar, de asemenea, și unele tulburări psihice cum ar fi: anxietate, fobii, obsesii .

7. Complicații ginecologice și obstetricale – amenoreea apare la 30 – 40% dintre

femeile obeze.

Obezitatea, pe lângă toate aceste complicații, ridică și probleme asupra longevității, crește

riscul pentru cancerul la sân, mărește riscul chirurgical și anestezic, scade agilitatea fizică și

crește riscul de accidentare. Toate aceste complicații ale obezității pot fi prevenite, dar și tratate

sau ameliorate prin înlăturarea principalei cauze care a dus la apariția lor, și anume, prin tratarea

excesului ponderal sau prevenirea lui prin mijloace și metode specifice kinetoterapiei.

Sarcină și lăuzie

Particularități morfologice și funcționale ale femeii gravid

Sarcina

Sarcina este un fenomen natural care produce numeroase modificări morfologice

șifuncționale în viața femeii gravide.

Ochiană, G. (2006), precizează că cele mai evidente modificări apar la nivelul

abdomenului care mărindu-se progresiv (datorită creșterii în lungime și greutate a uterului)

deplasează centrul general de greutate al corpului înainte și în jos. Această deplasare va

determina, pentru menținerea echilibrului corporal, o înclinare a trunchiului înapoi și o

accentuare a lordozei lombare.Exagerarea lordozei lombare în poziția stând va antrena un efort

static considerabil din partea mușchilor spatelui, ai coloanei vertebrale, ai abdomenului și ai

perineului (fundul bazinului).

Deși majoritatea femeilor se simt bine în perioada de sarcină, există situații în care la

unele femei apar unele tulburări caracteristice ca: amețeli, constipație, dureri de cap, greață și

vărsături, somnolență, salivație. În general, aceste fenomene apar, mai ales în primele luni ale

sarcinii și dispar în ultimele luni.

Există însă situații când femeia gravidă se simte rău în ultima parte a sarcinii. În aceste

cazuri tensiunea mare din abdomen, și presiunea asupra toracelui exercitate de sarcină generează

o respirație dispneică și o neliniște generală accentuată.

Toate organele și marile funcțiuni sunt influențate de sarcină în proporții variabile:

_ La nivelul pielii apar pigmentări caracteristice pe față (masca sarcinii) pe sâni, pe

abdomen, pe partea dorsală a mâinilor.

_ Spre sfârșitul sarcinii, pielea de pe sâni, fese și coapse crapă și cicatrizându-se, lasă

niște dungi albe sau vinete, numite vergeturi, care persistă și după naștere.

_Țesutul subcutanat se încarcă cu grăsime și lichide ducând la creșterea volumului și

greutății corpului.

_ Mușchii scheletici deși par îngroșați și plini, au un tonus scăzut, articulațiile devin mai

laxe iar oasele pierd uneori din calciu.

_ Aparatul respirator devine mai activ. Spre sfârșitul sarcinii respirația devine mai

superficială și mai accelerată. Comprimarea plămânilor din cauza sarcinii generează un debit

respirator scăzut la efort.

_ Aparatul circulator este influențat de sarcină la nivelul tuturor elementelor sale

componente: apar vascularizări noi în uter și glandele mamare; crește cantitatea globală de sânge

cu aproximativ 20%; prin tendinșa de orizontalizare a inimii datorită ridicării diafragmului apar

unele dificultăți de natură mecanică în funcționarea ei; datorită greutății sarcinii care apasă spre

bazin apar staze în venele, capilarele și limfaticele membrelor inferioare, care predispun la

apariția varicelor și edemelor; tensiunea arterială are mari fluctuații datorită unor cause organice

și psihice.

_ La nivelul aparatului digestiv constatăm la majoritatea gravidelor constipații, balonări și

alte tulburări ușoare.

_ Metabolismul femeii gravide devine foarte activ. La unele dintre ele apar tendințe de

îngrășare, spre obezitate.

_ Aparatul renal suferă influențe fiziologice și mecanice care, la unele femei, determină

apariția albuminei în urină.

_ Sistemul glandelor endocrine este foarte mult influențat de sarcină. Se intensifică

activitatea hipofizei, tiroidei, suprarenalelor.

_ Sistemul nervos și psihicul se schimbă sub influența sarcinii. Cele mai mari modificări

apar in domeniul neurovegetativ.

_ Psihicul femeii se transformă, apar comportamente specifice maternității.

Lunile a III-a - a VI-a

_ Sarcina crește, uterul se mărește și depășește simfiza pubiană, ajungând în luna a VI-a

la nivelul ombilicului;

_ Dispar tulburările inițiale specifice gravidității sau se diminuiază foarte mult.

_ Se îmbunătățește starea generală funcțională și psihică.

_ Legătura dintre femeie și făt, este mai trainică.

_ Funcțiile organice ale femeii se îmbunătățesc și are loc o echilibrare a psihicului.

Lunile a VI-a - a VIII-a

_ Sarcina ajunge deasupra ombilicului.

_ La unele gravide apare oboseala, precum și dispnee, palpitații și alte tulburări organice.

_ Partea superioară a trunchiului se înclină mult înapoi și se accentuează lordoza lombară.

Luna a IX-a

_ Fundul uterului ajunge până la rebordul costal.

_ Mărimea abdomenului comprimă foarte mult organele din torace și abdomen ale căror

funcții sunt mult stânjenite.

Lauzia

După evenimentul nașterii sănătatea femeii lăuze devine destul de labilă, fapt care

necesită a fi ocrotită cu mare atenție, atât de cei apropiați cât și de lăuza însăși.

In perioada lăuziei au loc importante fenomene de involuție a modificărilor, care au fost

generate de sarcină, până când femeia își recapătă conformația fizică și echilibrul funcțional,

dinainte de sarcină.

Lăuzia are trei stadii:

1. Lăuzia imediată;2. Lăuzia propriu-zisă;3. Lăuzia tardivă.

Caracteristicile lăuziei în cele trei stadii

1. Lăuzia imediată (primele 24 h) se caracterizează prin: Oboseală marcată din cauza efortului fizic intens depus în timpul travaliului și

expulziei; Traspirații profunde, somnolență și cu bradicardie care revine la normal in 2-3

zile; Creșterea diurezei.

2. Lăuzia propriu-zisă (până în ziua 10-12) se caracterizează prin: Predominanța fenomenelor involutive rapide ale uterului, acesta deveid un organ

pelvin in 10-20 zile; În primele 3-5 zile se pot întâlni ascensiuni termice până la 37 °C – 38 °C, care au

la bază fenomenele de instalare a secreției lactate; Diureza revine în limite normale; Scăderea ponderală este mai evidentă în primele 10 zile; Tranzitul intestinal se reia după aproximativ 48-160 ore, în funcție de starea

părților moi, alimentație; Pot să apară complicații trombo-embolice.

3. Lăuzia tardiva (de la 10-12 zile, pe o perioadă de 4-6 săptămâni) și se caracterizează prin: Organismul suferă modificări lente, progresive, sistemul endocrin, hormonal,

metabolic, încep să se normalizeze;

Sistemul nervos își recapătă reactivitatea obișnuită după o scurtă criză de labilitate neuro-vegetativă și neuro-psihică;

Respirația este amplă și lentă în primele zile; Pulsul are tendință spre bradicardie datorită noului echilibru neuro-vegetativ; Tensiunea arterială este normală, dar se pot întâlni creșteri tensionale; Temperatura se poate menține ușor crescută câteva zile; Pielea – glandele sudoripare au o activitate crescută, vergeturile se estompează,

dar pe abdomen pielea poate ramane cutată; Mușchii abdominali își reiau progresiv tonusul.

Scolioza

O definitie a scoliozei este foarte greu de dat. In general, definitia unei boli cuprinde, in

esenta, etiologia, semnele patognomice si prognosticul acesteia – elemente care in cazul scoliozei

sint extrem de neclare. De aceea, incercarea de a defini scolioza poate duce la formulari scurte si

generale sau, din contra, la formulari complicate, greu de retinut.

In esenta, credem ca primul element care trebuie amintit este curbarea in plan

frontal a coloanei vertebrale, cu rotatia vertebrelor, rotatie pe care o gasim prezenta, mai mult sau

mai putin accentuat, in toate scoliozele, indiferent de etiologie, si fara de care nici curburile de

compensare nu s-ar putea forma.

Al doilea element trebuie sa cuprinda compensarea si reductibilitatea curburii

scoliotice. O curbura scoliotica care nu are tendinta la compensare superioara sau inferioara in

ortostatism si care dispare in decubit sau la suspendare, cu usurinta, este mai curand o atitudine

scoliotica sau antalgica.

In starsit, al treilea element trebuie sa-l constituie rasunetul rotatiei si devierii

laterale a coloanei vertebrale asupra regiunilor invecinate. O scolioza, chiar la debutul ei – spre

deosebirea de atitudinea scoliotica – duce la modificari ale diametrelor toracelui, ale arcurilor

costale, sternului, musculaturii lomboabdominale etc.

De aceea, incercam sa definim scolioza ca o boala evolutiva, caracterizata

printr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, vizibile in plan frontal,

insotite de rotatia vertebrelor, cu tendinta de compensare superioara si inferioara a curburilor,

dar fara tendinta la reducerea completa a acestora prin suspendare sau decubit si cu rasunet

asupra morfologiei trunchiului.

Definitia bolii, insa, nu epuizeaza tot ceea ce se poate spune despre multitudinea

si varietatea scoliozelor. Se mai fac insa multe confuzii, datorita diferitelor clasificari propuse

sau din cauza unei terminologii neclare.

Clasificarea scoliozelor

Are o importanta capitala. Astazi, majoritatea autorilor clasifica scoliozele in

nestructurale si structurale.

Scoliozele nestructurale, daca ne-am ghida dupa definitia scoliozelor data mai

sus, nu ar trebuii sa fie incadrate in aceasta categorie.

Ele pot avea cauze multiple:

Posturale

De compensare

Inflamatorii (tuberculoza, ostiomielite, miozite etc.)

Lombostiace

Isterice

Neinlaturarea cauzei devierii coloanei vertebrale poate duce la deformari durabile, greu

de redus ulterior.

Scoliozele structurale sint adevaratele scolioze care ridica probleme complexe de

tratament. Ele ar putea fi grupate astfel ( o clasificare reluata si completata dupa Osmond-Clark

si Cobb, 1960):

Scolioza idiopatica, de departe cea mai frecventa.

Scolioza osteopatica, cu etiologii variate:

Fragilitati osoase de diferite cauze

Osteoporoze ( senile sau de alte cauze)

Anomalii vertebrale congenitale (scoliozele congenitale)

Boala Scheuermann

Scolioza neuropatica, in cadrul careia ceea secundara poliomielitei (scolioza paralitica)

ocupa locul cel mai important. Alte cauze neuropatice:

Neurofibromatoza

Boala Friedreich

Boala Charcot-Marie

Infirmitatea motorie cerebrala

Anestezia dureroasa congenitala

Sechele dupa meningite purulente.

Scolioza miopatica, care apare mai frecvent in:

Artrogripoza congenitala

Distrofiile musculare

Amiotonia congenitala

Miopatii

Scolioza dismetabolica

Boala Marfan

Scolioza rahitica

Scolioza toracogena, care apare ca urmare a unei deformari toracice, congenitala sau

castigata (traumatism, toracoplastie)

Scolioza de cauza extrinseca:

Scolioza “de aparat” care se instaleaza in urma portului unor aparate ortopedice

necorespunzatoare

Scolioza radioterapica

Scolioza secundara inegalitatii membrelor inferioare sau dezechilibrarii pelvisului

osos.

Cifoscolioza, mai des intalnita ca boala congenitala sau secundara neurofibromatozei.

Indiferent insa de natura scoliozei o serie de elemente trebuie sa fie cercetate si clarificate

de catre medic. De aceea, este util sa aducem unele precizari in legatura cu termenii folositi.

Prin scolioza posturala trebuie inteleasa o curbura corectabila complect in flexie,

decubit sau prin suspendare si la care nu se observa, clinic sau radiologic, anomalii structurale

ale vertebrelor sau toracelui.

Scolioza secundara trebuie identificata cu scolioza de compensare a unui dezechilibru

prcinuit coloanei vertebrale de catre asimetria pelvisului osos, inegalitatea membrelor inferioare,

anchiloze articulare in pozitii vicioase ale articulatiei coxofemurale etc.

Scoliozele structurale se caracterizeaza prin persistenta rotatiei vertebrale si a

defoormarilor costale la flexia anterioara a coloanei vertebrale. Aceste elemente, odata instalate,

sint permanente si corijabile doar chirurgical. Radiologic, corpii vertebrali apar rotati spre

convexitatea curburii, iar procesele spinoase, spre concavitate. Dupa un timp se pot observa si

modificari structurale ale vertebrelor ( vertebre trapezoidale, oblice) sau vertebre modificate

chiar de la inceput ( cuneiforme, hemivertebre)

Cifoscolioze reprezinta combinarea unei curburi a coloanei vertebrale in doua planuri:

frontal si sagital. Cel mai adesea se confunda componenta cifotica cu gibozitatea costala

posterioara din scolioze. Cifozele adevarate (cu exceptia celor insotite de anomalii congenitale)

au rareori devieri laterale.1

Simptomatologia subiectiva

Simpomatologia subiectiva a scoliozelor este foarte redusa. In perioadele evolutive,

bolnavii pot acuza doua simptoame mai suparatoare: astenia si durerea. Mai rar pot acuza

dispnee.

1 Dr. Corneliu Zaharia si colab. (1980) – Scolioza; Editura Medicala Bucuresti; pp. 11-13

Astenia este relativ constanta. Copilul nu este capabil de eforturi fizice si intelectuale ca

mai inainte. Musculatura ii oboseste mai repede, mai ales ceea solicitata de diversele posturi.

Obiecti, acest lucru se poate observa in timpul examenului clinic: copilul nu-si poate mentine

mult timp pozitia dreapta.

Durerea este un simptom relativ frecvent. In general, este localizata interscapular sau

lombar si are caracterul unei oboseli dureroase, survenind in perioadele de crestere care coincind

cu etapele evolutive ale scoliozei. Aparitia durerii este explicabila prin relaxarea musculaturii si a

ligamentelor care survine in aceste perioade. Instalarea primei perioade dureroase este

considerata ca un semn al “perioade profilaxtice” din tratamentul scoliozelor.

Dispneea poate fii acuzata de bolnavi la effort si in ortostatism, cand trunchiul se turteste,

dezaxand si jenind functiile viscerale toracica si abdominala.

Traumatismul LIA

Genunchiul este cea mai complexa articulatie a corpului avand un rol important in

locomotie.Aceasta articulatie este predispusa la o serie de afectiuni fie din cauza traumatica

(rupturi ligamentare) fie din cauza uzurii aparute la nivelul articulatiei (gonartroza), fie datorita

inaintarii in varsta.

LIA joaca un rol important in biomecanica genunchiului.Acesta preia 85% din forta carea

translateaza anterior tibia,impiedicand alunecarea acesteia anterior in raport cu femurul,limitand

hiperextensia.

Din totalul traumatismelor de genunchi cele de LIA sunt cele mai frecvente,ca exemplu

putand fi miscarile si pozitiile corpului in timpul unei activitati sportive,momentele in care

genunchiul nu poate prelua corect greutatea corpuli incercandu-se printr-o miscare reflexa

reechilibrarea (exemplu in urma unor sarituri).Sporturile in care sunt cel mai des intalnite astfel

de accidente sunt fotbal schi, volei,sporturi de contact.

LIA este o banda de tesut conjunctiv de legatura ,care uneste portiunea posterioara a

femurului cu partea anterioara a tibiei , de marimea degetului mic,in interiorul articulatiei

genunchiului, atunci cand tibia este rotata spre interior.LIA aluneca peste o alta fasie de tesut de

legatura numita ligament incrucisat posterior,dand nastere astfel unei cruci,de unde provine si

denumirea de ligamente incrucisate.Aceasta furnizeaza stabilitate,limiteaza miscarile de rotatie

interna a tibiei, previne hiperextensia genunchiului , limiteaza deplasarea anterioara a tibiei in

timpul flexiei genunchiului.

Traumatismul LIA este deosebit de dureroasa si necesita timp indelungat de recuperare

pentru a restabili functionalitatea normala a genunchiului.Gradul leziunilor ligamentare variaza

intre usoara (o ruptura mica) si severa (cand o portiune de ligament se rupe in totalitate si se

indeparteaza de tot) .Fara niciun tratament LIA controleaza mai putin miscarile genunchiului si

oasele se freaca intre ele , situatie cunoscuta drept insuficienta cronica a LIA.Miscarile anormale

in articulatie pot distruge in aceasta situatie si cartilajul care acopra extremitatile oaselor

generand osteoartrita.

Traumatismele LIA apar atunci cand articulatia genunchiului este flectata ,rotita (sansele

de accidentare sunt mai mari cand aceste miscari se asociaza) sau in cazul unui contact dur

(piciorul este fixat la sol si o forta brusca loveste din exterior genunchiul intins sau usor flectat).

Lezarea acestui ligament apare frecvent la cei care practica un sport ce presupune

schimbari rapide de directie ,opriri si alergari repetate , aterizari din saritura (sporturi care se

adreseaza in general varstelr tinere:fotbal ,baschet,schi ,gimnastica,arte martiale etc.) Ratarea

unor trepte la coborarea scarilor;l calcatul gresit pe picior din neatentie duc la entorse la diferite

articulatii ale membrelor inferioare ,care pot fi chiar si cu rupturi ligamentare) ; pasitul intr-o

groapa poate genera de asemenea lezarea LIA (situatii ma des intalnite la varste inaintate sau la

persoanele sedentare sau persoanele care nu au musuculatura lucrata).

Ruptura LIA este de cele mai ulte ori totala,diagnosticul fiind stabilit de ortoped in urma

anamnezei si investigatiilor mai detaliate(RMN).Tratamentul in leziunile LIA poate fi chirurgical

si kinetic.

Cum rezistenta LIA devine mai mica prin inaintarea in varsta, lucru valabil ca de altfel

pentru orice alta parte a corpului , rupturile de LIA apar mai usor la persoanele cu varsta peste 40

de ani.

Mai multe studii au aratat ca exercitiile fizice facute in exces pe suprafete tari,anumite

sporturi practicate la nivel de performanta,unele exercitii din cadrul celor de fitness si

bodybuilding duc la afectarea articulatiei genunchiului , in consecinta pot afecta si ligamentele

din aceasta articulatie.Pe de alta parte de asemenea sedentarismul si obezitatea pot duce la

traumatisme la nivelul articulatiei genunchiului prin greutatea excesiva , dar si prin muschii

neatrenati care sunt mult mai fragili la diferite mici accidente.

Complicațiile rupturii LIA

Complicatiile introperatorii. Sunt exceptionale; este cazul lezarii arterei poplitee sau a

nervului sciatic popliteu extern.

Complicatiile postoperatorii. Durerile in zilele urmatoare interventiei chirurgicale sunt

minime, tolerabile. Ameliorarea tehnicilor chirurgicale (utilizarea artroscopiei,imobilizarea

postoperatorie de scurta durata, reluarea rapida a mersului cu sprijin pe membrul pelvin operat),

a facut ca aceasta interventie sa fie putin agresiva. Existenta durerilor importante trebuie sa

conduca la cautarea unei complicatii, in mod particular a hematomului. Orice interventie

chirurgicala poate produce o sangerare, care este favorizata si de tratamentul anticoagulant

adesea necesar.

Hematomul se manifesta prin aparitia de pete albastre care dispar spontan in cateva

saptamani. Cateodata sangle se poate acumula in cantitate mare in genunchi constituind generand

dureri si tumefactia genunchiului (hemartroza). O noua interventie chirurgicala pentru evacuarea

hematomului poate fi atunci necesara. Infectia constituie riscul oricarei operatii. La nivelul

genunchiului este o complicatie rara, dar grava (Drăgan., 2002).

Supravegherea in cursul primelor saptamani care urmeaza interventiei permit depistarea

precoce a febrei, a durerilor, a tumefactiei genunchiului. Este important sa se identifice germenul

care cauzeaza infectia pentru o antibioterapie adecvata. O noua interventie chirurgicala este

necesara pentru a efectua un lavaj minutios al articulatiei. Tromboflebita reprezinta formarea

unui cheag in interiorul unei vene , care se poate produce in ciuda tratamentului anticoagulant.

aceasta complicatie risca sa creasca riscul unei embolii pulmonare.

Algodistrofia se caracterizeaza prin inflamatia importanta a membrului inferior, cu o

redoare precoce, edem si dureri. Aceasta comlicatie este imprevizibila si cauzele ei sunt

necunoscute. Un tratament medical poate fi necesar, alaturi de o reeducare extrem de precauta

pentru a nu favoriza fenimenele inflamatorii la nivelul genunchiului.

Redoarea (limitarea miscarilor) este riscul oricarei interventii chirurgicala la nivelul

genunchiului. Ea este cel mai frecvent rezultatul aderentelor fibroase care se formeaza in

interiorul genunchiului. Redoarea poate face necesara mobilizarea precoce sub anestezie, iar

pentru redorile tardive poate fi nevoie de o reinterventie chirurgicala.

Complicatiile cutanate. Cicatricea poate ramane dureroasa, se poate inconjura de zone de

anestezie, sau de zone hiperdureroase. Complicatiile ligamentoplastiei sunt foarte rar grave si

exceptional dramatice: (artroza, blocaj de genunchi sau amputatie). Cea mai mare parte a

complicatiilor se vindeca fara sechele si nu sunt responsabile decat de inconveniente minore de

durată mică (Baciu., 1977).

Gratie rezultatelor realizate in acesti ultimi ani in tratamenul chirurgical al rupturilor LIA

suntem in masura sa speram un rezultat foarte bun in 90% din cazuri, cu un genunchi stabil,

suplu, cu o mobilitate buna si care sa permita reluarea tuturor sporturilor. Un rezultat insuficeint

poate avea mai multe motive:Esecul interventiei chirurgicale care nu poate sa isi atinga scopul,

recidiva instabilitatilor de genunchi, ruptura grefei. Survenirea ulterioara a artrozei-acest risc

exista daca inaintea operatiei exista o instabilitate importanta, care evolua de mult timp, cu

leziuni asociate cartilaginoase si meniscale.

Aceasta lunga enumerare a complicatiilor si a inconvenientelor nu trebuie sa faca

pacientul sa uite ca ligamentoplastia este o interventie care isi atinge in majoritatea cazurilor

scopul: un genunchi stabil fara dureri si reluarea tuturor activitatilor sportive (Sbenghe., 2002).

Accidentul vascular cerebral

Accidentul vascular cerebral reprezintă oprirea subită a funcționării creierului. Se poate

produce atunci când un cheag de sânge (tromb) blochează un vas sanguin din creier și nu mai

asigură aportul de sânge și de oxigen. Ruptura unui vas sanguin și sângerarea pot provoca un

accident vascular cerebral. În ambele cazuri, cheag sau hemoragie, celulele cerebrale afectate pot

muri. Urmările unui astfel de accident depinde de regiunea afectată și de gravitatea afecțiunilor.

Accidentul vascular cerebral de tip ischemic

Accident ischemic tranzitor (AIT) si Accident ischemic constituit (AIC)

Caracteristici: debut brusc, deficit motor total reversibil, durata episodului nu

depăşeşte 24 de ore, caracter repetitiv.  

Cauze:

- rigidizarea peretilor arterelor (ateroscleroza). Aceasta este cauzata

de tensiunea arteriala crescuta, de diabetul zaharat si de nivelul crescut

al colesterolului   sangvin  aritmii cardiace (ritmuri cardiace neregulate) 

- anumite afectiuni ale valvelor cardiace, cum ar fi o valva cardiaca artificiala, o

valva cardiaca reparata,

- infectia valvelor cardiace (endocardita) 

- tulburari de coagulabilitate a sangelui 

- inflamatie a vaselor sangvine (vasculita) 

- infarctul miocardic .

Desi mai rar, tensiunea arteriala scazuta (hipotensiunea) de asemenea poate sa cauzeze

un accident vascular cerebral ischemic.

Accidentul vascular cerebral de tip hemoragic

Accidentul vacular cerebral hemoragic este cauzat de o sângerare în interiorul creierului

sau în spațiul din jurul creierului. Sângerarea în interiorul creierului poate fi rezultatul unei valori

crescute pe un timp îndelungat a tensiunii arteriale. Sângerearea în spațiul din jurul creierului

poate fi cauzată de ruperea unui anevrism sau de tensiunea arterială crescută care nu a fost ținută

sub control.

Alte cauze de AVC hemoragic, mai puțin frecvente, sunt:

- inflamația vaselor sanguine, care poate apărea în sifilis sau tuberculoză;

- tulburări de coagulabilitate a sângelui, precum hemofilia;

- leziuni ale capului sau gâtului care afectează vasele sanguine din aceste regiuni;

Simptomele unui AVC hemoragic pot fi similare celor produse de AVC ischemic, dar se

deosebesc prin simptome legate de tensiunea crescută în creier, cum ar fi dureri de cap severe,

grețuri și vărsături, “înțepenirea” gâtului, amețeli, convulsii, iritabilitate, confuzie și posibil

inconștiență.

Factorii de risc pentru un accident vascular cerebral pot fi modificaţi sau nu. Anumite

afecţiuni pot creşte riscul de AVC. În cazul în care aceste afecţiuni pot fi ţinute sub control,

riscul de AVC poate scădea.

Factorii de risc care pot fi controlaţi sunt:

- Tensiune arterială crescută (hipertensiunea) este al doilea factor de risc ca

importanţă după vârstă;

- Diabetul zaharat aproximativ un sfert din pesroanele cu diabet decedează prin

AVC. Prezenţa diabetului creşte de 2 ori riscul de accident vascular cerebral, din cauza afectării

circulaţiei care apare în această boală;

- Nivelul crescut de colesterol din sânge poate duce la afecţiuni ale arterelor

coronare şi la infarct miocardic, care la rândul lor determină lezarea miocardului, iar aceasta la

rândul ei poate determina creşterea riscului de AVC.

- Afecţiuni ale arterelor coronare, care pot determna apariţia unui infarct miocardic

şi a unui accident vascular cerebral;

- Fumatul, inclusiv fumatul pasiv;

- Lipsa activităţii fizice;

- Obezitatea;

- Consumul crescut de alcool. Persoanele care consumă excesiv alcool, în special

cele care au intoxicaţii acute de alcool au un risc mare de AVC. Beţia alcoolică se defineşte prin

consumul a mai mult de 5 pahare de alcool într-o perioadă scurtă de timp;

- Folosirea de cocaină sau de alte droguri ilegale.

Factorii de risc care nu pot fi modificaţi sunt:

- Vârsta . riscul de accident vascular cerebral creşte cu vârsta. Riscul se dublează cu

fiecare decadă după 55 ani. Cel puţin 66% din toate persoanele cu AVC au vârsta de 65 de ani

sau mai mult;

- Rasa. Americanii negri şi hispanici au un risc mai mare decât persoanele de alte

rase. În comparaţie cu albii, americanii negrii tineri, atât femeile cât şi bărbaţii, au un risc de 2-3

ori mai mare de a face un AVC ischemic şi de a deceda din cauza aceasta;

- Sexul. Accidentul vascular cerebral este mai frecvent la bărbaţi decât la femei

până la vârsta de 75 ani, iar după această vârstă femeile sunt mai afectate. La toate vârstele, mai

multe femei decât bărbaţi decedează din cauza unui AVC;

- Antecedente heredocolaterale. Riscul de AVC este mai mare dacă un părinte, un

frate sau o soră a avut un accident vascular cerebral sau un accident ischemic tranzitor;

- Prezenţa în trecut a unui accident vascular cerebral sau a unui accident ischemic

tranzitor.

Integrarea sociala post recuperare

In procesul integrarii sociale,afectiunea pacientului care a beneficiat de recuperare cat si

severitatea sechelelor ramase in urma afectiunii sunt extreme de importante in acest proces.

Dupa cum bine stim si vedem,sunt extrem de multe persoane care au suferit diferite

accidente atat pe baza nervoasa cat si pe baza ortopedica care nu reusesc sa se reintegreze in

societate.

Totodata vedem si persoane care reusesc acest lucru.Ce ii face pe acestia mai speciali?

cu ce sunt ei mai deosebiti? Sunt convins ca sunt mai multi factori care contribue la reusita dar

ati crede ca partea psihologica joaca un rol crucial?

In opinia mea atat persoanele sanatoase cat si persoanele care au avut diferite afectiuni

si trec sau au trecut printr-un program de recuperare partea psihologica este extrem de

importanta. Motivatia fie ea de orice forma atat intrinseca cat si extrinseca este definitorie in

procesul de reintegrare sociala in cazul persoanelor care au suferit diferite afectiune dar este la

fel de importanta in cazut persoanelor sanatoase care participa in mod direct la viata sociala.

Ati privit vreodata banii ca o sursa de motivatie? Pentru marea majoritatea banii sunt o

sursa de motivatie,insa fiecare dintre noi are anumite vise si tin sa cred ca daca fiecare dintre noi

ar reusii sa isi urmareasca visele ar putea fi mereu motivat. Exita doau citate care mi-au trezit

interesul in deosebit. Unul dintre ele suna asa “chase your dreams or someone will hire you to

chase theirs” iar tradus ar suna cam asa : “Urmeaza-ti visele sau cineva te va angaja sa il ajuti sa

iti atinga visele sale”. Probabil daca te-ai afla intr-o perioada in care lucrurile nu sunt foarte

asezate in jurul tau iar mintea ta se afla la o rascruce ar putea sa trezeasca anumite intrebari.

In cel de-al doilea citat este vorba binenteles tot de bani,nu de alta dar ne lovim de bani

din ce in ce mai mult si suna cam asa “ What wil you do,if money was no object” si este scris de

catre Allan Watts care este un filosof al secolului 20. VIDEO.

Sper ca am reusit sa atrag putin atentia asupra motivatie. Eu cred ca acest lucru e foarte

important sa il implementam si in mintea unei persoane care se afla la sfarsitul programului de

recuperare si se indreapta spre o interactiune mai mare odata cu terminarea aceteia.

Asa cum persoanele normale au nevoie de motivatie asa si persoanele care au suferit de

diferite afectiuni fie ele amputari de membre,afectiuni neuronale sau interventii chirurgicale.

In functie de sechelele ramase in urma afectiunii,integrarea sociala se poate face prin

mai multe metode:

1. Terapie Ocupationala

Terapia ocupationala este un tratament ce se concentreaza in a ajuta oamenii pentru a

dobandi independenta in toate zonele de activitate pe care le desfasoara. Terapia ocupationala

ofera persoanler cu afectiuni metode variate, activitati placute, distractive, pentru a imbogati

deprinderile cognitive, fizice si motorii si pentru a spori increderea in sine.

Cu ajutorul terapiei ocupationale, atat un copil cat si o persoana adulta cu probleme in

dezvoltare va invata sa interactioneze cu membrii familiei si sa dezvolte relatii sociale cu alti

membrii ai societatii.

Rolul terapiei ocupationale poate fi si unul de independenta financiara. Faptul ca acei

oameni sunt independti financiar le ofera o motivatie in plus iar acest lucru le poate spulbera

ideea dependentei de alte persoane.

In situatii extreme faptul ca aceste persoane isi gasesc o activitate le poate oferii un

motiv in plus pentru a traii.

2. Sport

Observam ca beneficiile acestui domeniu sunt tot mai desbatute iar partea de integrare si

relationare este si ea in centrul atentiei. In deosebi sporturile de echipa implica o relatie sociala

destul de buna atat in activitatea prestata impreuna cat si in relatia extra sportiva. Acest lucru se

implementeaza si in cazul persoanelor care sufera de anumite afectiuni.

Aceasta idee se poate observa in cadrul jocurilor Paralimpici unde daruirea,motivatia si

munca acestor oameni se observa cel mai bine iar toate acestea sunt rasplatite cu titlul suprem.

Relatia dintre coechipieri este extrem de vizibila. Ar fi interesant de aflat care este factorul

determinant in motivatia acestor oameni. Care credeti ca este factorul? VIDEO

Bibliografie

1. Balint Nela Tatiana, (2010) – Kinetoprofilaxie, curs de studii licienta, Editura Alma

Mater, Bacau.

2. Dr. Corneliu Zaharia si colab. (1980) – Scolioza; Editura Medicala, Bucuresti.

3. Doina Marza, (2005) – Kinetoprofilaxie primara, Editura Tehnopress, Iasi.

4. Kory-Calomfirescu, Șt., Fischer, T., Moca, O. (2004). Recuperarea bolnavilor cu

accidente vasculare cerebrale, Editura Risoprint, Cluj Napoca.

5. Kory-Mercea, M., Kory-Calomfirescu, Șt., (2010) – Curs de neurologie pentru

studenții de la Secția de kinetotterapie a Facultății de Educație Fizică și Sport, vol I,

Editura Risoprint, Cluj Napoca.

6. Marcovici, H., Zolog, Al. (1990) – Accidentul vascular cerebral, Editura Facla,

Timisoara.

7. Sbenghe, T. (1987) – Kinetoterapia profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura

Medicală, Bucuresti.