1

Colecţia ACADEMICA

xx

2

IOAN ŢIPLIC Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996. Printed in ROMANIA

3

Ioan Ţiplic

Istoria fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania (927/934-1257)

între mit, naţionalism şi arheologie

INSTITUTUL EUROPEAN 2007

4

5

Soţiei mele, Maria

6

7

CUPRINS Cuvînt înainte În loc de introducere: naţionalismul şi interpretarea istorică

Partea I-a PREMISELE POLITICO-MILITARE ALE APARIŢIEI

FORTIFICAŢIILOR

Consideraţii privind cronologia evului mediu românesc Istoria perioadei de final a migraţiilor şi a începutului evului mediu transilvănean văzută din perspectivă arheologică (sec. VIII-XI) .......... Aspecte generale .................................................................................................................. Cronologia evului mediu transilvan ..................................................................................... Transilvania de la Gelou quidam blachus la voievodat ..................................... Istoria evului mediu timpuriu transilvănean: între mit şi realitate istorică .. Voievodatul Transilvaniei între rex Gyla maior şi Stefanus dux Ultrasilvaniae (?953-1270) ...................................................................................................

Partea a II-a

INDAGINES ET CASTRAM ULTRASILVANORUM (1003-1257) Introducere în arheologia fortificaţiilor medievale timpurii ........................... Istoricul cercetărilor fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania ........................... Arheologia fortificaţiilor din Transilvania ........................................................................ Terminologia fortificaţiilor medievale timpurii ................................................................. Probleme controversate privind fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania Concluzii ............................................................................................... Lista ilustraţiilor......................... Abrevieri Bibliografie ..................................................................................................

8

Cuvînt înainte Transilvania a reprezentat şi din anumite puncte de vedere încă

reprezintă un punct de convergenţă între diferite culturi, fiind un loc de coabitare a unor minorităţi naţionale, în principal maghiari şi saşi, fapt ce a oferit o arie de investigaţii ştiinţifice cu particularităţi interesante pentru cercetătorii din Europa Centrală.

Cercetarea evului mediu timpuriu transilvan a impus de timpuriu un paralelism istoriografic, sub impulsurile date de naţionalimul romantic, născut în secolul al XIX-lea, pe fundamentele puse de ideile iluministe de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Analiza apariţiei şi dezvoltării fortificaţiilor în Transilvania medievală nu a reprezentat un subiect predilect al istoriografiei româneşti din ultimii 50 de ani, foarte probabil datorită lipsei publicării rezultatelor cercetărilor arheologice efectuate de a lungul mai multor ani în situri precum Dăbîca, Moldoveneşti, Cluj, Cluj-Mănăştur, Şirioara etc.

Ridicarea de fortificaţii la începuturile evului mediu a fost apreciată în istoriografie drept un criteriu important pentru evaluarea puterii şi afirmării unei organizaţii statale. Totodată, înălţarea de fortificaţii a fost văzută ca un indicator al existenţei şi puterii unei organizaţii statale într-o societate ce se delimitează teritorial-politic1. Pe de altă parte, datorită preocupărilor ”enciclopedice” ale celor ce s-au preocupat de studiul fortificaţiilor medievale – I. Ferenczi, Z. Szekely, K. Horedt, M. Rusu –, multe opinii desprinse din analizarea societăţilor preistorice şi antice şi-au făcut loc şi în ceea ce priveşte cercetarea societăţii medievale.

Demersul nostru încearcă să aducă în discuţie atît prezentarea unui număr de fortificaţii medievale timpurii din spaţiul Transilvaniei/Ardealului 2 , cît şi politica dusă de autoritatea voievodală/regală în domeniul asigurării graniţelor şi eforturile depuse pentru crearea unei frontiere cît mai impermeabile începînd cu secolul al

1 I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Tranilvaniei în evul mediu (sec. X-XIV), Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 1. 2 Deşi tot mai mult se impune utilizarea fomei Ardeal pentru a desemna teritoriul intracarpatic transilvan, noi vom utiliza în continuare forma Transilvania.

9

XI-lea. Discuţia pe marginea definirii la nivel terminologic a graniţei – confinium, meta, limes - şi momentul de la care o autoritate politică sau militară conştientizează necesitatea marcării cu rigurozitate a limitei teritoriului asupra căruia îşi exercită autoritatea, nu a făcut obiectul unor studii prea ample, iar bibliografia pe această temă nu este nici ea prea bogată3. Faţă de acest subiect, ce a preocupat cercetarea europeană în special după anii 90 ai secolului al XX-lea 4 , opiniile istoriografiei româneşti contemporane aproape lipsesc.

Din fericire, nu acelaşi lucru putem spune despre încercările de definire terminologică sau chiar de ”împămîntenire” a unor termeni dinspre limbile italiană şi franceză5, încercări ce au avut un oarecare ecou în special datorită lucrărilor lui A. A. Rusu şi mai recent intreprinderii sale de a crea un glosar de termeni care să concure la realizarea unui limbaj comun în ceea ce priveşte utilizarea terminologiei referitoare la fortificaţii6.

Din dorinţa de a contribui cel puţin cu ipoteze de lucru la ceea ce reprezintă, încă, un ”tărîm de descoperit” şi am numit astfel cercetarea fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania, au luat naştere paginile ce urmează. O luare de contact cu această temă am mai făcut-o cu prilejul redactării tezei de doctorat (1997-2003), publicată în limba română în anul 20067 şi în limba germană în anul 20078. Spre deosebire de titlul lucrării de doctorat – Sistemele defensive ale Transilvaniei (sec. XI-XIV)

3 O analiză mai recentă vezi în studiul nostru Hotar, graniţă şi/sau frontieră în evul mediu timpuriu, în: ActaTS, II, 2003, p. 153-164. Subiectul este reluat şi în Organizarea defensivă a Transilvaniei p. 20-29. 4 D. Power, Frontiers: Terms, Concepts, and the Historians of the Medieval and Early Modern Europe, în: Frontiers in Question. Eurasian Bordelands, 700-1700, eds. D. Power and Naomi Standen, Houndsmills: Macmillan Press Ltd., 1999; Construncting and deconstructing frontiers. An international workshop, february 19-21, 1999, în: Annual of Medieval Studies at CEU, 6, 2000, p. 165-170; G. Jaritz, Introduction: The multiplicity of frontiers, în: Annual of Medieval Studies at CEU, 6, 2000; Emilio Mitre Fernández et al. (eds.), Fronteras y fronterizos en la historia, Valladolid: Universidad de Valladolid, Instituto de Historia Simancas, 1997; J. Dent, R. McDonald, Warfare and fortifications in the Borders, Melose, 2000; D. Abulafia, Nora Berend, Medieval Frontier: concepts and practices, Cambridge, 2002. 5 Vezi termenii încastelare/castelare (incastelamento – it.) şi motă (motte – fr.) la A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 59, 76 6 Mai multe pe www.medievistica.ro. 7 Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Editura Militară, Bucure�ti, 2006. 8 Die Grenzverteidigung Siebenbürgens im Mittelalter (10.-14. Jahrhundert), Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde Heidelberg, 2007.

10

– am optat în paginile ce urmeaz să înlocuim genitivul ale Transilvaniei, deoarece Transilvania n-a fost agent al acţiunilor de fortificare a graniţelor sale de est şi de sud, ci loc de realizare a unor concepţii defensive elaborate la nivel central. Transilvania a fost integrată în regatul feudal maghiar, organizat în mod ierarhic şi centralizat şi chiar dacă regiunea forma ca voievodat o unitate teritorial-administrativă distinsă în cadrul monarhiei ungare şi se bucura, cel puţin în unele momente, de o oarecare autonomie, ea n-a putut să ia decizii în general şi în nici un caz în domeniul militar, atît de important pentru coerenţa regatului şi pentru apărarea acestuia.

Intervalul cronologic asupra căruia ne-am oprit este şi cel care a generat, datorită precarităţii surselor documentare şi impreciziei obiectelor arheologice, numeroase luări de poziţie partinice. Poate din această cauză la momentul acesta este destul de dificil de discernut între ce este mit şi interpretare naţionalistă în genera cînd vorbim despre istoria evului mediu timpuriu transilvan.

Am socotit necesar să începem analiza printr-un recurs la istoria anterioară momentului apariţiei fortificaţiilor în Transilvania, istorie ce ajută la înţelegerea unor fenomene politico-militare ale secolelor XI-XIII. Termenul limită la care ne-am oprit a fost anul 1257, an în care apare dualitate de conducere în cadrul regatului arpadian şi marchează debutul a ceea ce se numeşte războiul civil dintre cei doi regi. În cadrul acestui război civil forţele implicate – adepţii ducelui Ştefan, regele tînăr şi cei ai regelui Bela IV – au trecut prin mai mult de 15 ani de conflicte ce au permis refacerea sistemului militar al regatului, mai ales începînd cu domnia lui Ştefan V.

O altă motivaţie a alegerii limitei cronologice superioare are o natură mai degrabă subiectivă şi este legată de relaţia de ”pseudo-discipol” în care sunt pus datorită preocupărilor legate de istoria fortificaţiilor, ce pare a fi apanajul medievistului A. A. Rusu. Din dorinţa de a prezenta o istorie – înţeleasă aici ca o posibilă reconstituire a istoriei fortificaţiilor – care să contribuie la cea oferită de autorul citat, care datează momentul demarării castelării9 Transilvaniei după anul 1250, am demarat demersul acesta care se adresează cu precădere unui public mai puţin avizat.

9 Vom reveni în cuprinsul acestui volum asupra acestui termen.

11

12

ÎN LOC DE INTRODUCERE. Naţionalismul şi arheologia

L'oubli, et je dirai meme l'erreur historique,

sont un facteur essentiel de la creation d'une nation, et c'est ainsi que

le progres des etudes historiques est souvent pour la nationalite un danger....

(Renan Qu'est-ce qu'une nation?

In Oeuvres Completes, 1, Paris, 1947-1961, p. 891) O problemă a politicii globale în anii de final ai secolului al XX-

lea a fost naţionalismul şi dezvoltarea unor ideologii naţionaliste 10 , ideologii ce au pătruns în aproape toate ramurile ştiinţei. Arheologia nu a făcut notă discordantă şi anumite aspecte ale ideologiilor naţionaliste au impregnat-o cu o serie de concepte. Se poate spune, aşa cum susţine Kühnl11, că o expunere istorică pur ştiinţifică nu există din cauză că toate discursurile şi expunerile de idei au o implicare politică şi deci nici analiza arheologică, transpunerea ei în sinteze, nu poate fi ocolită de ataşamentul faţă de un concept politic.

Trebuie spus că autorii recenţi nu îndrăgesc naţiunea, prejudecăţilor naţionale imputîndu-li-se conflictele şi actele de intoleranţă ale ultimului secol. În spaţiul occidental naţiunea pare a-şi epuiza o bună parte din resurse şi prestigiu. O soluţie de compromis a fost propusă de britanicul Anthony D. Smith în lucrarea The Ethnic Origins of Nations, în

10 A se face deosebire între naţional şi naţionalist. Naţional = care aparţine sau este propriu unei naţiuni/stat; care se referă la o naţiune, la un stat sau care reprezintă o naţiune, un stat; Naţionalism = ideologie şi politică derivate din conceptul de naţiune, cu diferite acceţiuni, în funcţie de condiţiile istorice şi de obiectivele forţelor politice. În sec. 18-20 naţionalismul a contribuit la cristalizarea conştiinţei naţionale şi la formarea naţiunilor şi statelor naţionale, mai întîi în Europa, iar apoi în Africa, Asia şi America Centrală. În cursul dezvoltării sociale, naţionalismul s-a manifestat şi se manifestă ca exaltare a superiorităţii unei naţiuni faţă de altele şi sub forma exclusivismului naţional în raport cu alte naţionalităţi, îmbrăcînd adesea forme de şovinism, rasism şi hegemonism, care au condus la crearea premiselor izbucnirii unor conflicte interne şi interstatale; Naţionalist = adept a inaţionalismului. (vezi Dicţionar enciclopedic, vol. IV, L-N, Bucureşti, 2001, p. 540) 11 Kühnl, Die Weimarer Republik, Hamburg, 1985, p. 7-8.

13

care punctul de plecare l-a constituit relativa concordanţă, gradul semnificativ de suprapunere dintre etnii şi naţiuni. Naţiunile s-au constituit în jurul unor nuclee etnice şi originea lor se prelungeşte dinspre evul mediu spre antichitate12.

Numeroase recente lucrări au abordat cu un interes crescînd şi relaţia dintre arheologie şi naţionalism13. Popularitatea subiectului părînd a fi uşor de explicat prin raportarea la evenimentele geo-politice ale ultimilor 15-20 de ani ai secolului al XX-lea, care au marcat trecerea în noul mileniu printr-o serie de conflicte ce au fost generate de recrudescenţa sentimentului naţional pe fondul prăbuşirii republicii iugoslave şi a celei sovietice. Disoluţia ”marelui imperiu sovietic” atras, în opinia lui Ph. L. Kohl14 , o serie de noi state apărute în conflicte implicînd desemnarea teritoriilor naţionale. În aceste conficte etnico-religioase unul dintre argumentele la care s-a făcut rapid apel a fost determinismul istoric, iar arheologia a fost rapid atrasă în disputele politizate. Totuşi, nu trebuie să credem că arheologia a fost atrasă împotriva voinţei celor ce o studiază în acest gen de dispute politice, deoarece făcînd apel la lucrările lui Trigger şi Patterson15, putem spune că, arheologia datorită mediului în care se dezvoltă ca ştiinţă, era inevitabil să fie inclusă în bagajul argumentativ al discursurilor politice cu tentă naţionalistă. Este evident că în evoluţia sa un stat generează particularităţi naţionale care se vor regăsi şi în modul de abordare metodologică a unor ştiinţe şi în acest sens pot fi date o serie de exemple: există la ora actuală un model arheologic britanic, francez, spaniol, italian, german, rusesc etc., la fel cum, oarecum indusă de evoluţia politică din ultima parte a secolului al XX-lea au luat fiinţă şi o serie de asociaţii care s-au calchiat pe structurile politice ale perioadei. În ultima afirmaţie facem referire la

12 L. Boia, Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 16. Asupra problemei relaţiilor dintre istorie şi mit în istoriografia românească vezi L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a III-a, Humanitas, Bucureşti, 2007. 13 P.L. Kohl, C. Fawcett, eds., Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, Cambridge, 1995; J.A. Atkinson, I. Banks, J. O'Sullivan, eds., Nationalism and Archaeology: Scottish Archaeological Forum, Glasgow, 1996; M. Diaz-Andreu, T. Champion, Nationalism and Archaeology in Europe, Boulder, 1996; 14 Ph. L. Kohl, Nationalism and Archaeology: On the Constructions of Nations and the Reconstructions of the Remote Past, în: Annual Review of Anthropology, 27, 1998, p. 224. 15 B.G. Trigger, A History of Archaeological Thought, Cambridge, 1989; T.C. Patterson, Toward a Social History of Archaeology in the United States, Orlando, 1995.

14

World Archaeological Congress 16 şi la European Association of Archaeology17, două organisme care încearcă să transceandă frontierele politice şi etnice, oferind un răspuns în maniera politicii globalizante pentru modul în care trebuie să colucreze arheologiile naţionale şi implicit arheologii.

Toată acestă problematică a preocupat lumea istoricilor şi arheologilor vest-europeni încă din perioada cînd bazele teoretice şi metodologice ale arheologiei medievale încă nu fuseseră definitivate. În anii 70 ai secolului trecut s-a impus delimitarea clară a arheologiei de istorie, mai ales prin şcoala anglo-saxonă18 şi întreaga discuţie s-a purtat pe fondul pătrunderii masive a curentului Noii Arheologii în mediul universitar, în cadrul căruia s-au purtat ample discuţii privind rolul şi poziţia arheologiei în rîndul ştiinţelor umaniste, pe de o parte, precum şi locul arheologiei medievale în raport cu istoria19. Kathleen Biddick a fost la rîndul ei preocupată de analiza rolului arheologiei medievale în citirea trecutului medieval şi pre-medieval al Europei, organizînd în SUA în 1984 congresul Archaeological Approaches to Medieval Europe. 20 La acea dată nu se impusese analiza rolului pe care ideologiile naţionaliste le au asupra analizei istorice şi în mod special asupra strategiilor de cercetare arheologică.

O încercare de analiză a modului în care s-a repercutat ideologia naţionalistă asupra arheologiei din ţările Europene au realizat-o Margarita Diaz-Andreu şi Timothy Champion în lucrarea Nationalism and Archaeology in Europe. În introducerea acestei lucrări sunt prezentate şi cîteva opinii ale unor autori ce s-au preocupat de analiza ideologiilor

16 P. J. Ucko, Academic Freedom and Apartheid: The Story of the World Archaeological Congress, London, 1987. 17 K. Kristiansen, The Strength of the Past and its Great Might, an Essay on the use of the Past, în: Journal European of Archaeology, 1, 1993, p.3-33. 18 Asupra problematicii o viziune sintetică vezi la Kathleen Biddick, Decolonizing the English past: Readings in Medieval Archaeology and History, în: The Journal of British Studies, 32, 1, 1993, p. 1-23. 19 Ian Hodder, Reading the Past: Current Approaches to Interpretation in Archaeology, London, 1986; Ian Hodder, ed., Archaeology as Long Term History, Cambridge, 1987; Michael Shanks, Experiencing the Past: On the Character ofArchaeology, New York, 1992; Allen J. Frantzen, Prologue: Documents and Monuments: Difference in Interdisciplinarity in the Study of Medieval Culture, în: Speaking Two Languages, ed. Allen J. Frantzen, New York, 1991, p. 1-33. 20 Kathleen Biddick ed., Archaeological Approaches to Medieval Europe,în: Studies in Medieval Culture, 18, Kalamazoo, Michigan, Medieval Institute Publications, 1984.

15

naţionaliste şi efectul lor asupra cercetării arheologice21, pornind de la ideologia nazistă germană şi fascistă italiană şi terminînd cu ideologiile naţionaliste israeliene şi franceze de după anii 60’ ai secolului trecut. O altă lucrare ce încearcă o abordare globală a problematicii privind implicarea naţionalismului în arheologie este cea care a fost editată de Ph. L. Kohl şi Clare Fawcett, cuprinzînd în linii mari lucrările simpozionului ţinut în noiembrie 1991 la Chicago22. Ph. L. Kohl reuşeşte să facă o radiografie pertinentă a relaţiei naţionalism-arheologie într-un studiu ce porneşte de la analizarea condiţiilor ce au impus înregimentarea arheologiei, arătînd şi rolul important pe care aceasta alături de istorie ca ştiinţă socială l-au avut în construirea conştiinţelor naţionale în perioada post-colonială de după al doilea război mondial23. Ph. L. Kohl, ca şi B. G. Trigger sau T. C. Patterson, P.J. Ucko sau I. Hodder sunt s-au au devenit exponenţi ai şcolii antropologice nord-americane şi aşa se explică şi detaşarea, obiectivitatea cu care abordează subiecte legate de problematica naţionalismului într-o manieră în care arheologii sau istoricii europeni – francezi, italieni, spanioli sau mai ales germani – nu ar putea să o posede. Istoria milenară a multor naţiuni europene reprezintă şi va reprezenta, în opinia noastră, pentru multă vreme un punct de glorie pentru cetăţenii acelor state. Tocmai pentru a înţelege modul cum putem utiliza produsele unor istoriografii, care au generat lucrări ştiinţifice pornind de pe baze naţionaliste (vezi cazurile statelor balcanice mai ales în ceea ce ne priveşte cel al României şi Ungariei), este necesară analiza evolutivă a arheologiei ca ştiinţă socială supusă ideologiilor naţionaliste.

Legătura dintre arheologie şi naţionalism poate fi studiată, mai întîi, din perspectiva rolului jucat de arheologie în istoria construcţiei identităţilor naţionale24. A doua modalitate de analiză ar putea porni de la legăturile dintre construirea statelor naţionale şi instituţionalizarea arheologiei.25

21 M. Diaz-Andreu, T. Champion, op.cit., p.1 sqq şi bibliografia. 22 P.L. Kohl, Clare Fawcett, eds., Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, p. 3. 23 Ph. L. Kohl, Nationalism and Archeology, p. 233 sqq. 24 B. Wailes, Amy L. Zoll, Civilization, barbarism and nationalism in European archaeology, în: Ph. Kohl, Clare Fawcett, op.cit., p. 21. 25 Margarita Diaz Andreu, T. Champion, op.cit., p. 6.

16

B. G. Trigger26 consideră că arheologia naţionalistă se dezvoltă cel mai puternic în rîndul popoarelor care se simt ameninţate, în nesiguranţă sau deprivate de drepturi politice de către naţiuni mai puternice. Cu alte cuvinte doctrina naţionalistă este un efect al complexului de inferioritate pe care o naţiune îl are în raport cu alta.

Marie Louise Stig Sǿrensen, analizînd cum în Danemarca arheologia a devenit „vehicolul” pentru imaginile şi obiectele care serveau discursului naţionalist, aprecia că arheologia a fost instituţionalizată cînd a devenit politic de folos şi abia atunci a apărut în ochii opiniei publice27.

Ceea ce este un lucru comun aproape întregii Europe este faptul că relaţia dintre arheologie şi naţionalism a devenit evidentă în prima jumătate a secolului al XX-lea, în special după terminarea primei conflagraţii mondiale şi a pierdut din importanţă în partea de vest a continentului imediat după cel de al doilea război mondial28. Acest binom şi-a avut originile în peioada post-napoleoniană, cînd fiecare naţiune şi-a definitivat construcţia istorică şi cînd au fost puse bazele unor instituţii care să vegheze asupra bunurilor culturale. Exemplul cel mai bun în acest sens este dat de modul cum a luat naştere Deutsches Archaeologisches Institut, ce a devenit un înalt for ştiinţific în Germania sfîrşitului de secol XIX prin transformarea unei asociaţii particulare – Institut für Archäologische Korrespondenz – în institut de rang imperial. În majoritatea statelor europene în intervalul 1880-1925 au luat fiinţă o serie de instituţii cu profil arheologic patronate de stat şi cu atribuţii în ceea ce proveşte ceretarea şi protejarea trecutului. De la acest stadiu naţional, în contextul răspîdirii ideilor naţionaliste ca urmare a nemulţumirilor generate de Conferinţa de Pace de la Paris, s-a ajuns foarte repede la stadiul naţionalist de exacerbare a semnificaţiei naţionale a artefactelor arheologice. Înregimentarea disciplinelor umaniste în ideologiile naţionaliste a reprezentat un fapt firesc în condiţiile în care în Europa s-au impus începînd cu anii 20 ai secolului trecut regimurile totalitare fasciste, naziste sau comuniste.

26 B. G. Trigger, Alternative Archaeologies: nationalist, colonialist, imperialist, în: MAN, 19, 1984, p. 360, apud Margarita Diaz Andreu, T. Champion, op.cit., p. 7. 27 Marie Louise Stig Sorensen, The fall of a nation, the birth of a subject: the national use of archaelogy in nineteenth-century Denmark, în: Margarita Diaz Andreu, T. Champion, op.cit., p. 24 sqq. 28 Margarita Diaz-Andreu, Archaeology and nationalism in Spain, în: Ph. L. Kohl, Clare Fawcett, Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, p. 55.

17

Poate exemplul cel mai clasic pentru înregimentarea arheologiei unei cauze naţionaliste este dat de Germania nazistă, stat în care studierea istoriei şi arheologiei naţiunii germane a de venit politică de stat, fiind una dintre principalele preocupări ale asociaţiei SS-Ahnenerbe29.

După încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale practica aserverii unor discipline umaniste în vederea fudamentării ideologiilor de sorginte comunistă a devenit un lucru banal în Europa de est. Sub impulsul dat de ”marele frate de la răsărit” în ţările intrate în ”lagărul socialist” arheologia, istoria şi filosofia au fost primele componente ale ştiinţelor umaniste ce au intrat (ne)voit în tabăra marxist-leninistă. Divergenţele apărute relativ timpuriu în rîndul marii familii socialiste din Europa estică au generat apariţia unor teorii naţionaliste a căror argumentare a fost realizată prin recurs la istorie şi arheologie30.

Recent discursul istoric încearcă să elimine din cuprinsul său termeni din familia substantivului naţional atunci cînd se referă la evul mediu şi acrediteză un nou termen care este mai apropiat de realităţile societăţii medievale: identitatea. Aceasta poate fi înţeleasă în diverse accepţiuni: politică, ca şi apartenenţă la o categorie privilegiată, religioasă şi chiar socială. Cercetarea identităţii prin prisma descoperirilor arheologice a făcut chiar obiectul dezbaterilor în cadrul uneia dintre secţiunile 3rd International Conference of Medieval and Later Archaeology „Medieval Europe”, intitulată Identity and Demarcation31. În istoriografia română asupra acestei tematici se opreşte discursul lui St. Brezeanu atunci cînd, poate sub influenţa dată de acest nou curent din istoriografia europeană, vorbeşte despre identităţi şi solidarităţi medievale în spaţiul românesc32.

Apariţia acestor curente comunist-naţionaliste, cu precădere în

perioada pseudo-libertăţii din anii 1968-1979, a avut repercusiuni puternice şi asupra scrisului istoric, integrat rapid în curentul ce urmărea demonstrarea unor continuităţi: etnice, lingvistice, culturale şi de ce nu chiar politice. O serie de istorici formaţi sau ajunşi la maturitate ştiinţifică

29 Bettina Arnold, H. Hassmann, Archaeology in Nazi Germany: the legacy of faustian bargain, în Ph. L. Kohl, Clare Fawcett, op.cit., p. 70 sqq. 30 vezi exemplul Yugoslaviei şi apoi al României, ţări socialiste cu tendinţe autonome faţă de politica fostei URSS. 31 G. Helmig, Barbara Scholkmann, M. Untermann eds., Centre.Region.Periphery – Medieval Europe Basel 2002, II, Hertingen, 2002, p. 287-432. 32 St. Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, 2002.

18

în acea perioadă - N. Edroiu, Şt. Matei, M. Muşat, Şt. Olteanu, Şt. Pascu, M. Rusu, Şt. Ştefănescu ş.a. – au fost şi unii dintre ei sunt încă în imposibilitate de a-şi reformula discursul. Pe de altă parte trebuie să subliniem şi acele lucruri cu oarecare tentă pozitivă pe care ideologia comunist-naţionalistă le-a făcut posibile şi anume – unul foarte important – ruperea istoriografiei româneşti de cea sovietică şi orientarea pentru mai bine de 20 de ani spre cea franceză33. Modul în care a fost ”orientat” scrisul istoric românesc în perioada anilor de comunism naţionalist este foarte bine ilustrat de R. Popa cînd prezintă cadrul în care a avut loc redactarea sintezei Istoria militară a poporului român34. În acest cadru merită menţionate exemplele pe cae le dă autorul citat mai sus: ...nu putem accepta ieşirea din pana regretatului Hadrian Daicoviciu a unei fraze atît de absurde ca aceea care-i este atribuită la pagina 9735: ”Din momentul constituirii statului centralizat şi independent condus de Burebista, existenţa statală şi independenţa au devenit coordonate definitorii şi neîntrerupte în evoluţia poporului român”. După cum nu putem crede nici că alt coleg, Mihail Zahariade, să fi scris în partea lui de contribuţie despre formarea poporului român în secolele I-III e.n., sprijinindu-se în acest sens pe autoritatea ştiinţifică a lui Ilie Ceauşescu, invocat în nota 4 – a tratatului n.n.36

Totodată, cercetarea arheologică – orientată pînă la acea perioadă spre demonstrarea ancestralelor legături dintre Rusia sovietică şi sateliţii săi central europeni – a fost ghidată spre noi teme de cercetare cae urmau să demonstreze drepturile istorice ale poporului român (sic!). În cadrul acestei noi etape arheologia transilvăneană s-a orientat către cercetarea perioadei romane şi post-romane dar şi asupra perioadei ”întunecate” a istoriei regiunii şi anume secolele VIII-X, fapt ce a permis alocarea unor fonduri însemnate pentru cercetarea siturilor arheologice Dăbîca, Biharea, Alba Iulia, Cluj-Mănăştur etc.

Cu toate acestea rezultatele colectivelor de cercetare sunt departe de ceea ce considera Pal Engel că ar reprezenta principala atribuţie a unei lucrări: ... Am considerat că lucrul cel mai important este să scriu o carte

33 În anii 60 si 70 ai secolului al XX-lea au fost traduse în cadrul colecţiei Meridiane o serie de lucrări fundamentale datorate lui J. Le Goff, un ilustru reprezentat al noului val al �colii Analelor. 34 R. Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O Mie, în: SCIVA, 42, 3-4, 1991, p. 155. 35 Istoria militară a poporului român, I, Din cele mai vechi timpuri pînă în secolul al XIV-lea, Bucureşti, 1984, p. 97. 36 R. Popa, Obervaţii şi îndreptări, p. 155.

19

de care să nu ne fie ruşine37. Tot el aprecia în aceeşi lucrare, redactată între 1996-1999, că în Occident, mai cu seamă în ceea ce priveşte Evul Mediu, s-a demodat de mult acel patos şi subiectivism naţional faţă de ”trecutul glorios”, care ... în Europa Centrală nu este nicidecum o raritate.38 Parafrazîdu-l după ediţia engleză, credem că scopul oricărei lucrări ştiinţifice este să nu existe în cuprinsul ei nici o satisfacţie pentru acei locuitori ai bazinului carpatic care sunt animaţi de puternice sentimente naţionale.

În realitate discursul istoric a fost permanent aservit în ţările central europene unor scopuri cu puternice conotaţii naţionaliste, iar unul dintre rezultatele vizibile este acela al folosirii toponomasticii istorice - vezi cazurile Drobeta – Turnu Severin, Cluj – Napoca - Koloszvar, Tîrgu Mureş - Marosvasarhely, Mureş - Maroş ş.a. -, în baza unor pseudo-argumentaţii istorice. Pal Engel a afirmat că perseverarea exagerată în folosirea toponomasticii istorice - maghiară, română, cehă, sîrbă, croată n.a. - este nu doar fals nostalgică, dar chiar şi un semn al lipsei de respect pentru toţi istoricii de altă limbă care locuiesc în alte state moştenitoare ale unor părţi ale regatului medieval maghiar39.

Mascarea ideilor naţionaliste şi prezentarea lor ca eforturi de afirmare a spiritului naţional constructiv al popoarelor40 sunt prezente şi în publicaţiile ce au ieşit de sub tipar în perioada ulterioară anilor 90 ai secolului trecut. Petre Ţuţea considera că s-a exagerat naţionalismul. Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrîngerile ei. Pîrvan zice: „Etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire“. Eu, ca naţinalist, am gîndit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluîiei universale.41

Un exemplu şi mai edificator de face lifting este dat chiar de tratatul de Istoria românilor, unde Şt. Pascu în Prefaţă dă dovadă a faptului că discursul de tip patriotic nu a dispărut: ...rezultatul firesc - este vorba despre refacerea economică şi politică de după ivazia mongolă din 1241 - a fost continuarea într-un ritm accentuat a procesului de unificare a formaţiunilor politice din spaţiul carpato-danubiano-pontic 37 Pal Engel, Regatul Sfîntului �tefan. Istoria Ungariei medievale (895-1526), Cluj-Napoca, 2006, p. 19. 38 Ibidem. 39 Ibidem, p. 15. 40 I. Ţurcanu, Istoria. Receptare, cercetare, interpretare, Iaşi, 2006, p. 176. 41 P. Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Fundaţia Anastasia, 1992, p. 51.

20

(sic!)...42. Iată un exemplu de ceea ce înseamnă promovarea într-o lucrare de maximă importanţă a ideii că unirea a existat ca şi comandament în conştiinţa populaţiilor din spaţiul românesc cel puţin din secolul al XIII-lea.

Condamnarea modului în care a fost redactat tratatul de Istoria românilor este realizată şi de către Al. Madgearu în Studiul introductiv la volumul lui Patrick J. Geary43. El menţionează faptul că etnogeneza este prezentată în maniera în care apare şi în ediţia apărută în anii 60 ai secolului trecut, apreciind că etnogeneza continuă să fie înţeleasă în mod simplist, ca o simplă continuare a procesului de romanizare a geto-dacilor 44 . Aceasta este o reminiscenţă a ceea ce înseamnă concepţia naţionalistă de interpretare a istoriei ce a adus nenumărate deservicii istoriografiei române. Al. Madgearu consideră că atît reprezentanţii istoriografiei române, cît şi cei ai istoriografiilor maghiară şi bulgară, sunt tributari unei maniere conservatoare45, spunem noi naţionaliste.

Dintre compartimentele ce au participat în mod activ la crearea unor mituri naţionale, furnizînd materiale pentru producţiile literare şi cinematografice, cele mai reprezentative au fost arheologia clasică şi cea legată de ceea ce se numea în epocă arheologia prefeudală. Din perspectiva problematicii acestei lucrări cele mai intens mediatizate au fost cercetările arheologice legate de etapa etnogenezei, fiind implicaţi şi formaţi pentru aceasta o întreagă serie de arheologi: C. Daicoviciu, Şt. Pascu, D. Protase, L. Mărghitan, L. Bîrzu. Rezultatele cercetărilor lor au fost interpretate ca argumente irefutabile pentru ceea ce ideologia comunistă a dezvoltat mai ales după anii 70 ai secolului trecut sub denumirea de trecutul istoric al poporului român; o nouă variantă a teoriei continuităţii.

Pornind de la A. D. Xenopol46, D. Onciul47 şi continuînd cu cei menţionaţi mai înainte această teorie a avut permanent numeroşi adepţi, lucrările lor înscriindu-se în linia agreată de Academia Republicii Socialiste România. Dacă pentru produsele istoriografice ale sfîrşitului de secol XIX putem aduce ca justificare contextul politic în care ele au văzut

42 Istoria românilor, III, p. XII. 43 P. J. Geary, Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, Traducere, studiu introductiv şi note explicative de Alexandru Madgearu, Editura Cetatea de Scaun, 2007. 44 Ibidem, p. 20. 45 Al. Madgearu, Studiu introductiv, în: P. J. Geary, op.cit., p. 19. 46 A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, 1884. 47 D. Onciul, Scrieri istorice, ed. de A. Sacerdoţeanu, 2 vol., Bucureşti, 1968.

21

lumina tiparului – definitivarea conştiinţei naţionale la nivelul popoarelor central şi sud-est europene -, pentru cele apărute spre sfîrşitul secolului XX nu mai găsim nici o justificare.

Recent teoria continuităţii a fost analizată din perspectiva continuităţii culturale deoarece chestiunea trebuie discutată fără prejudecăţi, în primul rînd pentru că ea reprezintă unul dintre aspectele majore ale ”problemei continuităţii”...48 Analiza este însă făcută tot din perspectiva apartenenţei la tabăra adepţilor continuităţii, aducîndu-se în discuţie o mai veche teorie ce vorbeşte despre retragerea la munte, care în opinia lui Al. Madgearu a marcat specificul civilizaţiei româneşti din evul mediu timpuriu.49 Un adept al acestei teorii este şi Gh. Baltag50, ce a şi încercat impunerea în istoriografia transilvană a unui nou concept numit de el cultura plaiurilor, o cultură materială detectabilă în zonele cu altitudine mai mare de 600 m şi specifică unei populaţii romanice.

Segmentul transilvan al istoriografiei adeptă a liniei continutăţii are reprezentanţi cu activitate importantă şi în primul deceniu al noului mileniu şi este suficient să amintim aici pe N. Edroiu51, P. Iambor52, N. Gudea53, I. A. Pop54, Th. Nägler55 sau pe cei ce reprezintă noul val de arheologi dintre care enumerăm pe C. Cosma56, D. Băcueţ-Crişan57

O luare de poziţie aparte în istoriografia românească din ultimele decenii, deşi nu lansează o teorie nouă, aparţine lui Neagu Djuvara, care atacă destul de vizibil teza romanităţii-continuităţii în noua sa lucrare dedicată perioadei formării voievodatelor de la sud şi est de Carpaţi58. 48 Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1997, p. 1. 49 Ibidem, p. 197. 50 Sighişoara înainte de Sighişoara. Elemente de demografie şi habitat în bazinul mijlociu al Tîrnavei Mari din preistorie pînă în secolul al XIII-lea d. Hr., cu privire specială asupra zonei municipiului Sighişoara, Bucureşti, 2000. 51 Procesul de constituire a formaţiunilor statale pe teritoriul României (secolele VIII-XI), Cluj-Napoca, 1999. 52 Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005. 53 C. Cosma, N. Gudea, Habitat und Gesellschaft im Westen und Northwesten Rumäniens in den 8.-10. Jahrhunderten N. Chr., Cluj-Napoca, 2002. 54 Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania (sec. IX-XIV), Cluj-Napoca, 1997, ed. a II-a 2003. 55 Românii şi saşii pînă la 1848 (relaţii economice, sociale şi politice), Sibiu, 1997. 56 Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X D. H., Cluj-Napoca, 2002. 57 Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, Cercetări arheologice pe teritoriul oraşului Zalău. Descoperiri neo-eneolitice şi medievale timpurii, Zalău, 2003. 58 Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval

22

Opinia exprimată de N. Djuvara a mai fost exprimată şi de alţi istorici români; încă de la începutul secolului al XX-lea N. Iorga exprima aceeaşi opinie, reluată apoi şi de Gh. I. Brătianu59. Am putea spune că opiniilor lui N. Djuvara li s-a netezit calea ca urmare a apariţiei volumului lui L. Boia 60 în care o situaţie privilegiată este acordată analizei problemei originilor poporului român. În acest context autorul reliefează rolul extrem de nociv pe care l-a jucat volumul Istoria militară a poporului român prin exagerările sale naţionaliste. Sunt de remarcat erorile – uneori hilare – ce abundă în această lucrare: românii sunt deja români la 271, olul slavilor este proclamat nesemnificativ, poporul român ar fi vechi de peste 2000 de ai, de cînd poporul dac a preluat limba şi spiritualitatea latină61. L. Boia face o analiză aritmetică ajungînd la concluzia că autorii tratatului de istorie militară vor să inducă subliminal idea că poporul român exista aproximativ din jurul anului 16 î. Ch. (1984, anul apariţiei tratatului – 2000 = 16 î.Ch.).62 Aceste idei au fost impuse de creşterea rolului implicării politicului în cercetarea istorică şi orientarea acesteiea spre demonstrarea ideilor de izolaţionism naţional pe care noua ideologie comunist naţionalistă a regimului Ceuaşescu o adoptase la începutul anilor 80 ai secolului trecut. Datorită acestui mod de a perverti istoria au fost pierdute din vedere o serie de eveimente şi procese istorice importante pentru înţelegerea genezelor medievale ale spaţiului nord-dunărean. Populaţiile germanice, slave sau turcice au fost scoase complet din discursul istoric ce privea genezele poporului român pentru a potenţa şi mai mult componenta daco-romană.

Ipotezele existenţei originii bulgare sau cumane a unor conducători ai secolelor X-XIII sunt susţinute de informaţiile documentare oferite de Anonymus, Simon de Keza sau scriitorii bizantini. În jurul acestui subiect au fost numeroase discuţii deschise şi susţinute de istoriografia ”continuităţii” şi ele sunt extrem de importante şi pentru problematica fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania, deoarece acestea au fost pe cale de consecinţă atribuite mediului românesc anterior cuceririi ungare sau au fost interpretate ca rezultat al politicii de organizare administrativă dusă de regatul ungar în Transilvania.

Legătura organică dintre analiza continuităţii şi istoria formaţiunilor statale româneşti a fost analizată critic şi de R. Popa în românesc dinainte de ”descălecătoare” şi pînă la aşezarea mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş. Noi interpretări, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bcureşti, 2007. 59 Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1980. 60 Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997. 61 Istoria militară a poporului român, I, p. 208. 62 L. Boia, Istorie şi mit, p. 185.

23

contextul prezentării punctelor slabe ale lucrării lui Şt. Pascu 63 , considerînd că siguranţa pretinde ... multă competenţă în domeniul specializat al arheologiei medievale...64, lucru ce nu poate fi probat de autorul menţionat anterior prin argumentele utilizate. În acest context problema cea mai spinoasă este dată de încercările de reconstituire a istoriei sociale şi politice a secolelor IX-XI cu ajutorul arheologiei. Fortificaţiile au devenit în acest context elementele importante din perspectiva dublei ipostaze: de obiect al cercetării, dar paradoxal, şi de argument al aceleaşi cercetări. Linia naţionalistă ilustrată de Şt. Pascu a preluat textul Cronicii ca document ce ilustrează în totalitate realităţi ale secolelor IX-X şi a încercat să demonstreze prin intermediul arheologiei validitatea opiniilor sale. Baza expunerilor sale este constituită de fragmentul referitor la Gelou ducem Blacorum, care a fost, în opinia sa, demonstrat ca adevărat de cercetările arheologice de la Dăbîca, Moldoveneşti şi Cluj-Mănăştur. În contradicţie cu linia naţionalistă românească avem opiniile exprimate de ceea ce înseamnă ”contra-partida maghiară” reprezentată cel mai bine, spunem noi, de lucrările lui Gyula Kristo65, în care contraargumentaţia opiniilor lui Şt. Pascu este una destul de solidă, dar finalitatea ei este asemănătoare: dacă Şt. Pascu românizează, Gy. Kristo maghiarizează.

Analiza argumentaţiei celor doi duce la acordarea unui plus de credibilitate autorului maghiar, dar şi acesta omite în argumetaţia sa o serie de descoperiri arheologice şi îşi întemeiază construcţia pe ideea invalidării teoriilor exprimate de istoriografia română. Ne declarăm de acord cu el în ceea ce priveşte faptul că opiniile lui Şt. Pascu vizînd fortificaţiile transilvănene sunt şubrede ca urmare a unor manipulări evidente ale izvorului arheologic.

Dar nu putem acuza doar generaţia de după 1968 fără să avem în vedere lunga istorie a naşterii sentimentului naţional în rîndul istoricilor români (N. Bălcescu, G. Bariţiu, B. P. Haşdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga), care îşi are sorgintea în ideile paşoptiste. O analiză a naşterii sentimentului naţional şi a implicării ideologiei naţionale în cadrul cercetării istorice a realizat Al. Zub în lucrarea sugestiv intitulată A scrie şi a face istorie. Istoriografia română paşoptistă (Iaşi, 1981). Autorul analizează producţia istoriografică a perioadei cuprinse în linii mari între anii 1840-1860, ajungînd la concluzia că o deplasare de accent de la social-politic spre cultural este sesizabilă în segmentul istoriografic transilvan, unde 63 Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj-Napoca, 1971. 64 R. Popa, Observaţii şi îndreptări, p. 166. 65 Magyarorszag Tortenete, Budapest, 1987; Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004.

24

argumentarea dreptului naţional se sprijină nu atît pe argumente istorice, cît pe temeiuri de ordin filosofic66. Tot acest efort a fost pus în slujba realizării unui proiect politic de anvergură – crearea unui stat român puternic -, care s-a văzut realizat în urma Congresului de pace de la Paris, care a influenţat puternic spiritul istoriografiei transilvane şi această stare de spirit a întreţinut elenurile patriotice, dar a limitat şansele de profesionalizare.

Implicarea, mai ales în ultimii 60 de ani, a ideologiei naţionaliste în cercetarea arheologico-istorică a generat apariţia a două teorii paralele: cea românească ce atribuie mediului slavo-românesc iniţiativa construirii fortificaţiilor, respectiv cea maghiară ce atribuie perioadei arpadiene momentul construirii acestora. A. A. Rusu consideră că apariţia cetăţilor de pămînt doar în Tramsilvania şi Banat – din cadrul teritoriilor ce compun asăzi statul român n.n. - şi în Moldova doar în partea ei de nord-est, că numărul lor este mic şi nu poate fi legat de influenţe ale unor colectivităţi slave străvechi, par să dea dreptate istoriografiei maghiare, în sensul construirii lor de către statul arpadian, odată cu cucerirea sistematică a Transilvaniei, adică din momentele din care societatea ungară a sfîrşit a mai fi păgînă şi tribală67. În esenţă suntem de acord cu opinia că majoritatea fortificaţiilor de pămînt din Transilvania aparţin orizontului arpadian, dar trebuie să luăm în calcul şi existenţa unor fortificaţii anterioare secolului al XI-lea, perioadă căreia îi atribuie A. A. Rusu momentul apariţiei acestora. Considerăm că trebuie luate în calcul fortificaţiile de la Alba Iulia şi Cluj-Napoca (zona centrală numită Ovar68) ca fiind utilizate anterior secolului al XI-lea, după cum o sugerează existenţa unor necropole situate în imediata lor apropiere. Rămăşiţele castrelor romane de la Apulum şi Napoca erau cel puţin vizibile fragmentar aşa cum sugerează existenţa toponimelor de Bălgrad/Gyulafehervar 69 /Alba Iulia şi Koloszvar 70 /Cluj-Napoca. În privinţa celor care puteau să utilizeze aceste fortificaţii discuţia trebuie dusă pe două planuri:

- anterior celei de a doua jumătăţi a secolului al X-lea cei care controlau Transilvania de sud-vest au fost bulgarii,

66 A scrie şi a face istorie (Istoriografia română paşoptistă), Iaşi, 1981, p. 278. 67 A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (secolele XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005, p. 93. 68 Asupra acesteia vezi opinia lui P. Niedermaier, Die Mittelalterliche Stadtebau im Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet, I, 1996; A. A. Rusu, Castelarea carpaticăi, p. 40 sqq. 69 Cetatea albă/Cetate Alba a lui Gyula – t.n. Un toponim identic se află şi în Ungaria – Szekesfehervar = Cetatea Albă de Scaun – t.n.. 70 Cetatea Cluj – t.n.

25

iar centrul acestora se pare că a fost Alba Iulia, unde mai tîrziu îi întîlnim pe cei doi Gyula (în perioada post 934 şi pînă în 1002/1003). Sub această autoritate bulgară este posibil să fi apărut şi fortificaţia de la Moldoveneşti, unde au fost descoperite o serie de materiale arheologice de factură bizantină, dar dificil de datat cu exactitate datorită lipsei unor cercetări arheologice de anvergură71.

- la jumătatea secolului al X-lea trebuie să fi existat cel puţin o fortificaţie şi în partea de nord-vest, după cum rezultă din textul cronicii lui Anonymus (iuxta fluvium Zomus positumi)72 sau chiar mai multe dacă ne luăm după denumirile unor fortificaţii precum Moigrad73 sau Cuzdrioara, a cărei denumire veche mai era şi Kozarvar = Cetatea cazarilor. Oricum este evident că o parte din fostele fortificaţii de graniţă din perioada romană erau refolosite la mijlocul secolului al X-lea.74

În concluzie, avem de a face cu o identificare a momentului apariţiei unor fortificaţii concomitent cu existenţa unor structuri de tip centralizat în teritoriul transilvan. În regiunea sud-vestică îi avem pe bulgari cel puţin pînă în a treia decadă a secolului al X-lea75, în timp ce în partea nord-vestică a Transilvaniei apariţia fortificaţiilor anterior primei treimi a secolului al X-lea poate fi legată, în opinia noastă de dubla influenţă ce a venit dinspre voievodatul de la Bălgrad şi dinspre voievodatul lui Menumorut. Indiferent care ar fi datarea fortificaţiilor medievale timpurii transilvănene ele nu au fost şi nu vor putea fi vreodată utilizate ca indicator etnic sau ca argument al apartenenţei naţionale.

71 Rezultatele cercetărilor efectuate - singurele – în 1954 de M. Rusu şi E. Chirilă au fost publicate de către K. Horedt (Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958, p. 140-143.) şi reluate de I. Ferenczi (Torda várárol, în: Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára, Koloszvar, 1996, p. 187-207). 72 Anonymus, cap. 26-27. 73 Credem că una dintre ipotezele menţionate de Al. Madgearu, referitoare la posibilitatea legării fortificaţiei de la Moigrad de o intreprindere moraviană (Românii în opera notarului Anonim, p. 173) nu are nici o bază reală şi nu ar trebui luată în discuţie, lăsînd în ecuaţie doar ipoteza că avem de a face cu o denumire dată de populaţia slavă unor ruine, şi în acest caz este vorba despre ruinele oraşului Porolissum aflat alături de fortificaţia menţionată (Al. Madgearu, op.cit., p. 173). 74 Asupra acestei opinii vezi C Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d. H.,Cluj-Napoca, 2002. 75 Fapt susţinut şi de descoperirile arheologice de la Alba Iulia – Izvorul Împăratului (M. Blăjan, comunicare la Sesiunea de Rapoarte Arheologice, Buziaş, 2002).

26

Apariţia fortificaţiilor în Transilvania se identifică cu momentul naşterii natio ultrasilvanum, ele repreyentînd un element prin care spaţiul transilvan s-a deosebit esenţial de spaţiul panonic. Lipsa unor cercetări programatice, precum şi existenţa unei lacune în stadiul cercetărilor privind castelologia română, alături de o permanentă şi ineficientă raportare la spaţiul panonic, au generat apariţia unor imagini false şi falsificante ale modului cum au apărut şi s-a dezvoltat arhitectura militară în Transilvania secolelor X-XIII. Ceea ce se poate spune cu certitudine este că acest domeniu nu a aparţinut nici unui grup etnic cu predilecţie şi în acelaşi timp nu a reprezentat un etalon de identificare etnică. Teoriile naţionaliste le-au „mobilat” cu asfel de atribute, devenind fie apanajul „populaţiei româneşti” premergătoare momentului cuceririi ungare, fie apanajul populaţiei nou venită la începutul secolului al X-lea. Cu siguraţă construirea de fortificaţii este apanajul unei structuri teritoriale care încearcă să îşi definească autoritatea prin implantarea unor simboluri care să o sugereze.

27

PARTEA I-A:

PREMISELE POLITICO-MILITARE ALE APARIŢIEI FORTIFICAŢIILOR

28

29

CONSIDERAŢII PRIVIND CRONOLOGIA EVULUI MEDIU ROMÂNESC

Aspecte generale. Necesitatea racordării istoriografiei româneşti la realităţile cu care opereză istoriografia din ţările central şi vest europene impune şi reanalizarea pricipiilor după care a fost realizată cronologia istoriei spaţiului nord dunărean. Nu dorim să deschidem o discuţie asupra întregii problematici a cronologiilor utilizate pînă în prezent de istoricii români76, ci doar să stabilim cadrul temporal asupra căruia ne vom opri în analiza fortificaţiilor.

Progresele cercetării istorice, modernizarea investigaţiei ştiinţifice din cîmpul ştiinţelor socio-umane au avut drept consecinţă, în opinia lui N. Edroiu 77 , abandonarea unor concepţii exclusiviste cu privire la catalogarea anumitor societăţi ca societăţi istorice sau "anistorice". Cercetarea istoricului angajat în scrierea "istoriei totale" trebuie să se desfăşoare ca o anchetă exhaustivă al cărei scop să fie stabilirea jocului, între structurile obiective şi destinele individuale.

În studierea genezei evului mediu trebuie să ţinem seama, însă, de particularităţile ce creează diferenţieri zonale şi mari decalaje cronologice între spaţiile europene, pe de o parte şi între acestea şi cele asiatice, pe de alta. Însă, pentru a putea studia geneza unui fenomen avem nevoie de stabilirea unei structuri cronologice relative şi absolute, cu alte cuvinte stabilirea unor limite cronologice inferioare şi superioare. Nu ne propunem să tranşăm definitiv problematica terminologiei şi cronologiei evului mediu românesc, ambele fiind procese de durată în condiţiile reaşezării la nivel de interpretare a fenomenelor istorice.

Preferinţa pentru evul mediu ca obiect de investigare şi reflecţiune este perfect legitimată, mai întîi de compatibilitatea cu un element al metodei: perspectiva duratei lungi78. În al doilea rînd evul mediu este o materie cu aptitudini speciale pentru realizarea istoriei totale, deoarece

76 Pentru o scurtă introducere în problematică vezi Z. K. Pinter I. M. Ţiplic, Europa şi Orientul Apropiat în evul mediu (secolele V-XIII), Alba Iulia, 2006, p. 7-11; I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005, p. 11-19. 77 N. Edroiu, Formaţiuni statale pe teritoriul României (sec. VIII-XI), Cluj-Napoca, 1999. 78 J. Le Goff consideră că evul mediu are o durată lungă, cuprinsă între prăbuşirea Imperiului roman şi secolul al XIX-lea şi mai multe durate scurte diferenţiate pe zone geografice.

30

imaginaţia istoricului, stimulată de arheologie, de documentele de arhivă şi de monumente, poate reînvia în întregime această epocă. În al treilea rînd, evul mediu are asupra altor perioade încă un avantaj: el ne permite să ne înţelegem originile, continuităţile şi discontinuităţile, precum şi transfor-marea care constituie capitalul istoriei ca ştiinţă şi ca experienţă trăită79.

Disputele dintre specialişti cu privire la problemele de periodizare sunt încă frecvente, iar argumentele pentru una sau alta dintre variante suficient de numeroase şi de pertinente pentru a ne avertiza că nici o opţiune nu este absolută întru corectitudine. În acest sens limitele prezentei lucrări sunt convenţionale, generale şi orientative, permiţîndu-ne doar unele mici clarificări terminologice sau de periodizare, absolut necesare în vederea structurării logice a opiniilor cu privire la fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania.

Problematica cronologiei a fost abordată în volumul East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, de către Fl. Curta 80 , considerîndu-se, pe bună dreptate, că în fostele state socialiste influenţa marxismului a avut repercursiuni şi asupra încercărilor de realizare a unei perioade care se vroia diferită de cea vest-europeană şi în acelaşi timp specifică fiecărei „naţiuni”81.

Deşi reprezintă un element foarte important pentru înţelegerea timpului istoric, cronologia nu a avut parte, încă, la nivelul istoricilor români, de o dezbatere de idei care să genereze în final o etapizare în conformitate cu procesele politice, economice şi sociale specifice regiunilor nord-dunărene. O primă încercare de punere la punct a cronologiei a aparţinut lui Radu Popa, el publicînd în anul 1991 un studiu amplu, o critică fundamentată a unor lucrări monografice ce au avut ca subiect istoria perioadei de final a mileniului I şi de început a celui de al II-lea82.

Problema cronologiei istoriei spaţiului nord-dunărean a fost ”rezolvată” – din nefericire – prin recursul la două aspecte extrem de

79 M. Karpov, Jacques le Goff şi faţa neştiută a evului mediu, în: Jacques le Goff, Pentru un alt ev mediu, Bucureşti, 1986, p.11. 80 East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, Fl. Curta ed., The University of Michigan Press, Ann Arbor, 2005, p. 7-9. 81 Asupra terminologiei şi cronologiei perioadei migraţiilor şi evului mediu timpuriu românesc vezi I. M. Ţiplic, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evului mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005. 82 R. Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O Mie, în: SCIVA, 42, 3-4, 1991.

31

pagubitoare pentru toată producţia istoriografică românească ulterioară deceniului al 50-lea al secolului trecut:

- cronologizarea particularizată asupra teritoriului statului român modern (mai exact pentru acea perioadă a Republicii Socialiste România);

- utilizarea conceptelor marxiste ca unic argument în crearea departajărilor temporale pe parcursul istoriei societăţii umane.

Dacă în ceea ce priveşte al doilea aspect putem spune că este perimat şi abandonat în discursul istoriografic al tinerei generaţii de arheologi şi istorici83, reminiscenţa primului este mai greu de îndepărtat, deoarece acesta s-a insinuat treptat, protejat fiind de ideile naţionaliste, chiar şi la generaţiile care nu au beneficiat de ”binefacerile” societăţii socialiste anterioare anilor 90.

O astfel de manieră de analiză a istoriei o întîlnim şi în noul tratat de istorie botezat Istoria românilor. Botezat astfel84 dar fiind utilizată în continuare sintagma istoria României cînd se vorbeşte despre perioade în care România şi românii nu existau. Pentru a nu fi interpretat greşit vom da un exemplu din cuvîntul înainte semnat de M. Petrescu Dîmboviţa şi Al. Vulpe: ...Partea I a acestui volum – volumul I al Istoriei românilor n.n. – acoperă cea mai mare durată a istoriei României, din paleolitic pînă la prima perioadă a epocii fierului inclusiv (sic!).85

Legat de perioadele istorice menţionate în citatul de mai sus au fost realizate acele cronologii relative în baza cărora s-a departajat preistoria în culturi, faze şi grupuri culturale, extrem de utile în înţelegerea perioadelor preistorice dar, spunem noi, păgubitoare pentru perioadele protoistorice şi istorice. Spunem păgubitoare deoarece arheologii preocupaţi de epoca migraţiilor şi/sau de evul mediu timpuriu au ”importat” metodologiile specifice cercetării preistoriei, transformînd rezultatele obţinute de arheologie într-o succesiune de date matematice seci. În acest mod au apărut o serie de culturi şi grupuri arheologice (cultura Sîntana de Mureş, grupurile Ciumbrud, Gîmbaş, Cluj etc.) care au deturnat interesul dinspre înţelegerea mecanismelor care au stat la

83 A se vedea eliminarea din textul istoric al termenilor feudalism, feudal, prefeudal etc. 84 Sintagma de istorie a românilor ca expresie a conştinetizării de către români a comunităţii lor spirituale în timp şi spaţiu a apărut mult mai devreme. În primii ani ai secolului al XIX-lea Gh. �incai începe redactarea operei sale Hronicul Românilor, fiind preocupat, aşa cum a subliniat şi E. Quinet, de un singur gînd: să scrie istoria neamului românesc (E. Quinet, Opere alese, vol. 2, Bucureşti, 1983, p. 343). O prezentare succintă a problematicii vezi la I. Ţurcanu, Istoria, p. 34-349. 85 Istoria românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, Bucureşti, 2001, p. XXI.

32

baza evoluţiei unor societăţi, spre o prezentare schematizată şi foarte tehnică a artefactelor atribuite respectivelor societăţi umane. În acest mod s-a creat falsa impresie că şi problema cronologică a fost rezolvată ca urmare a creării unor serii tipologice.

În primul volum din Istoria românilor este alocat un spaţiu extrem de mic problemei cronologiei şi metodelor ce stau la baza realizării acesteia86, fiind în continuare prezentate ca absolut infailibile metodele tipologică, stratigrafică, comparativă şi cartografică, dar nu se meţionează absolut nimic despre ceea ce reprezintă up-grade-urile acestora din perspectiva procesualismului sau post-procesualismului87 . Nu este menţionat nimic despre ceea ce înseamnă influenţa unor teorii venite dinspre antropologie şi sociologie – structuralism şi relativism – care au revitalizat unele idei ale şcolii marxiste. Adepţii aşa numitului curent post-marxist din Europa vestică şi SUA consideră că teoria marxistă are valoare şi poate fi valorificată doar prin relaţionarea ei cu noile teorii sociale şi antropologice cum ar fi structuralismul sau relativismul. În viziunea lui K. R. Dark, Ian Hodder sau chiar G. Childe prin metodologia propusă sunt încadrabili unei linii post-marxiste în care teoria clasică asociată cu noile curente structuraliste şi relativiste poate oferi explicaţii plauzibile pentru schimbările culturale prin care a trecut omenirea. 88

Poate această omisiune derivă din faptul că îndoctrinarea din ultimii 25 de ani ai secolului al XX-lea este încă prezentă în rîndul istoricilor români şi acceptarea ideii că istoria spaţiului nord-dunărean, actualmente statul român, ar avea cronologii diferite, generate de evolţii şi condiţionări istorice diverse, aduce atingere idei de ”stat naţional unitar”. Drept urmare atunci cînd vorbim de evul mediu românesc - şi ne referim la Transilvania, Ţara Românească, Moldova – avem reale dificultăţi de a realiza o prezentare unitară. Această uniune cronologică a fost indusă în mod artificial şi legată organic de teoria naţionalistă a ”unirii” încă din vremurile antice89.

Istoriografia maghiară a ajuns la impunerea unor cronologii ce au la bază argumente de ordin socio-politic. Evul mediu are trei etape de evoluţie: perioada arpadiană (1000-1301), perioada angevină şi a lui

86 Istoria românilor, vol. I, p. 44-45. 87 Vezi I. Hodder, The Archaeological Process. An Introduction, London, 1999. 88 K. R. Dark, Theoretical archaeology, London, 1995, p. 180-181. 89 Ar f suficient să amintim lucrarea lui M. Muşat şi I. Ardelean, De la regatul geto-dac la statul na�ional unitar, Editura �tiin�ifică �i Enciclopedică, Bucure�ti, 1984.

33

Sigismund de Luxemburg (1301-1437) şi ceea ce am putea numi evul mediu clasic (1437-1526), eliminînd din discursul istoric referirile la culturi, grupuri sau aspecte culturale. În viziunea istoricilor maghiari90 evul mediu este încheiat în Ungaria - şi prin aceasta şi în Transilvania – de creşterea rolului stărilor sociale, ceea ce a determinat slăbirea autorităţii regale şi prăbuşirea sistemului în anul 1526.

Din această perspectivă avem deja o ruptură în ceea ce înseamnă cronologia unitară a spaţiului românesc: pe de o parte Transilvania, integrată proceselor istorice specifice centrului şi vestului Europei, pe de altă parte Moldova şi Ţara Românească legate de spaţiul balcanic şi permanent ameninţate de ceea însemna pericolul stepei (pecenegi, cumani, tătari) şi care la începutul secolului al XVI-lea abia îşi întăreau statutul de voievodate, organisme specifice perioadei medievale.

R. Popa a avansat încă de la finalul anilor 80 ai secolului al XX-lea idea că evul mediu românesc îşi are debutul în perioada de început a secolului al XIV-lea, aşa cum rezultă din titlul lucrării La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului91. Nu putem fi totuşi de acord cu această afirmaţie deoarece avem referiri documentare la existenţa unor structuri politice la mijlocul secolului al XIII-lea la sud de Carpaţi92, iar pe de altă parte evul mediu românesc din Transilvania nu prea putea sa existe atîta timp cît această regiune făcea parte din regatul ungar. Se poate spune, totuşi, că începînd cu secolul al XIV-lea sub impulsul dat de autoritatea regală maghiară a avut loc punerea bazelor unei structuri militare şi politice la est de Carpaţi, după modelul celei existente deja la sud de lanţul muntos.

Se poate spune deci că avem de a face cu trei cronologii diferite în ceea ce priveşte momentul de debut al perioadei medievale pentru cele trei provincii istorice: Transilvania (sec. X), Ţara Românească (sec. XIII) şi Moldova (sec. XIV).

Cronologia evului mediu transilvan. Orice discuţie asupra

cronologiei istoriei teritoriului transilvan cuprinsă între secolele IV-XIII ar trebui să înceapă prin analizarea fenomenelor din perspectiva istoriei culturale. C. H. Oprean consideră că la sfîrşitul antichităţii bazinul 90 Pentru o sintetizare a problemei vezi Pal Engel, Regatul Sfîntului �tefan, p. 25 sqq. 91 La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1987. 92 Pentru detalii vezi �. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti, 1997.

34

carpatic 93 şi-a redobîndit rolul de regiune cu semnificaţii culturale şi istorice deosebite la nivelul întregii Europe antice94. Pornind de la această afirmaţie consideră că putem înţelege şi compartimenta istoria doar dacă reuşim să explicăm ce anume a determinat schimbările masive în plan cultural şi spiritual din spaţiul transilvan. Un element important privind cronologizarea istoriei spaţiului transilvan în perioada de timp menţionată mai sus este creştinismul şi efectele acestuia95. Din această perspectivă avem deja o soluţie în ceea ce priveşte cronologia absolută:

- perioada secolelor IV-X – sau perioada ”păgînă”, cînd creştinismul era doar o religie parţial acceptată de unele populaţii din bazinul carpatic transilvan;

- perioada secolelor XI-XVI – sau perioada de impunere şi de dominaţie a creştinismului de rit apusean.

Dacă ne raportăm la factorul politic atunci putem împărţi aceeaşi perioadă tot în două etape:

- una dominată de migraţiile populaţiilor (sec IV-X); - alta în care are loc formarea şi apoi consolidarea voievodatului

transilvan în cadrul regatului maghiar (sec. XI-XVI). Aceste două modalităţi de împărţire cronologică ar putea să nu fie

agreate de adepţii teoriei continuităţii deoarece ele scot în afară elementul autohton ca principal agent al proceselor istorice desfăşurate în Transilvania.

C. H. Oprean realizează o scurtă privire analitică asupra modului în care se reflectă în istoriografia română problema creştinismului, romanităţii şi continuităţii, arătînd că exponenţii acestei istoriografii s-au concentrat mai mult asupra criteriilor cantitative, contabilizînd noi şi noi descoperiri arheologice de factură paleocreştină96. Trecerea de la această perioadă de maximă bulversare, la cea a transformării germenilor statali în structuri politice viabile, a fost posibilă datorită unor influenţe externe manifestate la cumpăna dintre secolele IX-X; cea bulgară fiind eseţială pentru formarea voievodatelor bănăţean şi transilvan.

93 Înţeles în accepţiunea geografică. 94 C. H. Oprean, Transilvania la sfîrşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, Cluj-Napoca, 2003, p. 8. 95 Ibidem, p. 14-15. 96 Ibidem, p. 15.

35

Al. Madgearu consideră că existenţa în secolele VIII-X în cadrul ţaratului bulgar a ”mărcilor”97 – teritorii menite să asigure o zonă tampon la graniţa statului – a permis coagularea după destrămarea puterii bulgare, survenită în a doua jumătate a secolului al X-lea, a unor entităţi statale în zona situată la graniţele de nord-vest ale ţaratului98. O situaţie similară ar putea fi luată în calcul şi pentru Transilvania, unde descoperirile arheologice ilustrează existenţa la jumătatea secolului al X-lea a prezenţei bulgare în zona Mureşului mijlociu şi a unor influenţe culturale de tip carolingian (cultura Kotlach) în zona de nord-vest a provinciei99.

O analiză mai aprofundată a acestor probleme ar putea oferi o serie de argumente noi în privinţa cronologiei istoriei spaţiului transilvan. Considerăm că acele două segmente temporale menţionate mai sus pot fi, la rîndul lor, divizate în mai multe etape:

- a. perioada păgînă: a1. etapa germanică (sec. IV-VII), a2. etapa slavă (sec. VIII-IX),

- b. perioada voievodatului: b1. etapa pre-arpadiană sau bulgaro-pecenegă (sec. X), b2. etapa arpadiană (sec. XI-XIII).

Etapa a2 este identificabilă în istoriografie şi cu procesul etnogenezei românilor, un subiect de dezbatere aprinsă, naţională şi internaţională, aşa cum bine este reliefat în Cuvîntul înainte al volumului III al Istoriei românilor.100

Se poate spune că istoria spaţiului transilvan, parafrazîndu-l pe L. Musset, este împărţită între invaziile germanice şi al doilea asalt asupra Europei creştine101 realizat de grupurile slavilor şi maghiarilor pentru partea centrală şi sud-estică a continentului.

În cele ce urmează ne vom opri cu precădere asupra perioadei voievodatului, contrucţia politică ce a făcut posibilă apariţia fortificaţiilor

97 Acest sistem defensiv a fost perfecţionat în cadrul imperiului carolingian, fiind principala modalitate de apărare a graniţelor. 98 Al. Madgearu, Geneza şi evoluţia voievodatului bănăţean din secolul al X-lea, în: Studii şi materiale de istorie medie, 16, 1998, p. 196-199. 99 Z. K. Pinter, N. G. O. Boroffka, Neue mittelalterliche Gräber der Ciumbrudgruppe aus Broos-Oră�tie, Fundstelle Böhmerberg-Dealul Pemilor X8, în: Gedenkschrift für Kurt Horedt, Rahden, 1999, p. 313-330; Z. K. Pinter, N. G. O. Boroffka, Necropola de tip Ciumbrud de la Oră�tie ”Dealul Pemilor”, punct X8, în: Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 319-346. 100 Istoria românilor, vol. III Genezele româneşti, p. IX. 101 L. Musset, Invaziile, I. Valurile germanice, Bucureşti, 2002, II. Al doilea asalt asupra Europei creştine, Bucureşti, 2002.

36

din pămînt şi lemn în cursul secolelor X-XI. Asupra datării fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania vom reveni cu nuanţări mai detaliate, care vizează condiţiile ce au impus şi favorizat constituirea unui sistem defensiv la graniţele de est şi sud-est ale regatului arpadian.

Cronologia relativă a celor două perioade este la rîndul ei importantă pentru a putea corela datele absolute cu manifestările culturii materiale specifice segmentelor de timp menţionate. Discursul istoric european a eliminat utilizarea în ceea ce priveşte procesele reconstitutive ale societăţii medievale timpurii a conceptelor de cultură materială, deoarece este impropriu să vorbim despre culturi materiale arheologice într-o perioadă în care state ca Imperiul Carolingian (ulterior Regatul German şi Imperiul Romano-German), Imperiul Bizantin sau Rusia Kieveană au acţionat ca factori de globalizare, impunînd prin intermediul celor două orientări ale creştinismului - apuseană şi răsăriteană (devenite după 1054 catolică şi ortodoxă) – un tip de cultură materială uniformizatoare.

În istoriografia română considerăm că este necesară păstrarea pentru un timp a dualităţii discursului istoric în ceea ce priveşte cronologia pentru a putea integra în noul tip de discurs cîştigurile aduse de arheologia anilor postbelici şi ne gîndim în primul rînd la informaţiile furnizate de cercetările lui K. Horedt, M. Rusu, R.R. Heitel. Dintre aceştia, poate cel mai important este K. Horedt, cel care a şi oferit o istorie a Transilvaniei văzută din perspectiva cronologiei relative, viziune ce nu este în prezent înlocuită şi se dovedeşte viabilă. Probleme apar, însă, cînd se încearcă conectarea istoriografiei româneşti privitoare la spaţiul transilvan cu istoriografiile central europene ce au eliminat din discursul istoric compartimetarea timpului istoric în culturi şi faze culturale după modelul practicat de cei ce se ocupă de studiul societăţilor preistorice.

În prezent cronologia relativă a spaţiului transilvan pentru cele două perioade menţioante anterior se prezintă în felul următor:

I. Perioada păgînă: - populaţia romanică sau cultura Bratei (IV-V) - vizigoţii sau cultura Sîntana de Mureş (sec. IV-V) - germanicii tîrzii (sec. VI-VII) - avarii sau grupul Gîmbaş (sec. VII-VIII) - slavii sau grupul Mediaş (sec. VIII-X) II. Perioada voievodatului: - bulgarii sau grupul Ciumbrud-Blandiana A (sec. IX-X) - maghiarii sau grupul Cluj (sec. X)

37

- cultura materială specifică perioadei arpadiene (sec. XI-XIII) La o scurtă privire asupra acestei cronologii relative apare

inevitabil întrebarea: unde este individualizată populaţia romanică după secolul al VI-lea? Un răspuns posibil ar putea fi cel conform căruia moştenirea culturală a romanităţii provinciale tîrzii din spaţiul transilvan a fost perpetuată de grupurile de populaţie germanică. Cum altfel ar fi posibil de explicat inventarul mormîntului lui Omaharus 102 , sau perpetuarea în zona de nord-vest a României în secolele VII-VIII, adică zona cea mai densă în descoperiri cu caracter germanic, a unor tradiţii romane provinciale de prelucrare a ceramicii.

Ne vom mărgini să spunem că problema etnogenezei popoarelor din Europa centrală şi de sud-est trebuie văzută din perspectiva fluxului şi reflu-xului autorităţii imperiale bizantine la linia Dunării şi a impactului pe care l-au avut bulgarii şi maghiarii asupra desenării graniţelor politice în această zonă.

O altă întrebare care s-ar putea pune este: cînd se sfîrşeşte perioada migraţiilor şi cînd începe evul mediu în spaţiul intracarpatic transilvan? Răspunsul derivă din propunerea de cronologie de mai sus şi în baza acesteia putem aprecia că perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al IX-lea şi anul 934 reprezintă perioada de tranziţie dinspre ceea ce literatura germană numeşte volkerwanderung = migraţia popoarelor spre evul mediu. Elementul definitoriu îl reprezintă apariţia structurii statale – voievodatul – şi a creştinismului. Cele două elemente apar aproape simultan şi ajung foarte repede să se combine într-o simbioză ce defineşte perioada de după prima jumătate a secolului al X-lea.

În concluzie, apreciem că evul mediu, ca perioadă caracterizată de existenţa unor elemente sociale, politice, militare şi religoase ce au ca element comun sistemul vasalităţii, începe în Transilvania odată cu constituirea voievodatului şi cu impunerea creştinismului, evenimente ce s-au desăvîrşit în perioada 934-1018 şi se sfîrşeşte odată cu prăbuşirea acestui sistem, adică în perioada de după 1526. Între aceste două limite avem de-a face cu delimitări la nivel de cronologiei relativă ce ţin cont de schimbările religioase şi politice petrecute: impunerea creştinismului, schimbarea dinastică, creşterea rolului nobilimii.

102 C. H. Oprean, Childeric şi Omahar. Doi regi barbari federaţi ai imperiului roman tîrziu, în: Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Maria E. Ţiplic, Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), Bucureşti, 2005.

38

39

40

ISTORIA PERIOADEI DE FINAL A MIGRAŢIILOR ŞI A ÎNCEPUTULUI EVULUI MEDIU TRANSILVĂNEAN VĂZUTĂ

DIN PERSPECTIVĂ ARHEOLOGICĂ (SEC. VIII-XI)103 Istoria spaţiului românesc în perioada secolelor VII-XII este una

destul de controversată şi aceasta datorită faptului că acestui segment temporal îi este atribuită perioada procesului de etnogeneză. Istoriografia română, pornind din secolul al XIX-lea, a transformat discuţia despre etapele de formare a poporului român într-o problemă politică şi legată de problema statu-quo-ului. O radiografiere a temelor studiilor care au făcut referire la această problemă pune în lumină amestecul politicului în derularea cercetărilor legate de etnogeneza românească. Dacă în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial a fost căutat cu orice preţ să se demonstreze aportul masiv al populaţiilor slave la procesul de formare a poporului român, în anii de comunism naţionalist, ce au urmat „primăverii de la Praga”, s-a trecut la diminuarea acestui aport slav.

Cercetarea arheologică a perioadei de început a evului mediu transilvănean se impune cu o deosebită pregnanţă, în condiţiile în care istoriografia acestei perioade are posibilităţi extrem de reduse în ceea ce priveşte raportarea la surse documentare contemporane evenimentelor cuprinse între secolele IX-XII104.

Identificarea monumentelor arheologice aparţinînd ungurilor din bazinul intracarpatic este astăzi un exerciţiu de rutină pentru arheologi. Înmormîntările de războinici, anumite particularităţi de costum şi ale armelor au putut fi puse în legătură, încă din 1834, datorită datării lor cu ajutorul monedelor occidentale din secolul al X-lea, cu ungurii din perioada cuceririi Pannoniei105.

103 Prolematica a mai fost abordată şi în Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 196-211, dar am considerat necesară reluarea ei pentru o mai bună detaliere şi o actualizare a informaţiilor în baza noilor cercetări publicate în ultimii 3 ani. Strucutra de bază a textului a fost meţinută, dar au fost aduse o serie de completări şi modificări în ceea ce priveşte partea de atribuire etnică. 104 Pentru o detaliere a problematicii vezi Jako Zsigmond, Erdély Okmányatár, I, 1023-1300, Budapest, 1997. 105 Cea mai recentă sinteză transilvăneană asupra problemei la A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi în Europa Centrală şi de Sud-Est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006. Un repertoriu al descoperirilor atribuite

41

În deceniile din urmă, etnogeneza românească şi aproape în egală măsură începuturile statelor medievale româneşti au stat în centrul atenţiei cercetării, acumulîndu-se pe seama acestor subiecte o cantitate impresionantă de noi informaţii, nu în mod obligatoriu şi pertinente, fapt ce a generat apariţia a numeroase critici la adresa unor lucrări de sinteză ce au văzut lumina tiparului în acest răstimp. O privire critică asupra majorităţii lucrărilor de acest gen apărute pînă în anul 1990 o avem la R. Popa106, cel care a creionat la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea noua direcţie de cercetare şi valorificare a surselor arheologiei medievale româneşti şi care analizează extrem de critic afirmaţiile, devenite dogme ale istoriografiei româneşti, referitoare la apariţia statelor româneşti şi la raporturile instituite între regalitatea arpadiană şi populaţia transilvăneană.

În condiţiile în care arheologia medievală, înţeleasă ca ramură a cercetării istorice româneşti, a fost de timpuriu supusă unor presiuni extraştiinţifice, rezultatele obţinute sunt în ceea mai mare parte corupte107. Noul val de cercetători, apărut după 1990, are sarcina de a corecta greşelile şi de a debarasa de balastul dogmatic rezultatele cercetărilor arheologice 108 . Domeniul în care reconstituirea istorică cu ajutorul arheologiei se impune cu necesitate este, fără îndoială, şi acela al fortificaţiilor, despre care avem în principal informaţii documentare, ce trebuie verificate şi completate de cercetarea arheologică.

Utilizarea fără discernămînt a descoperirilor arheologice din spaţiul intracarpatic pentru a susţine teze prestabilite – modalitate observată de R. Popa 109 în lucrarea Voievodatul Transilvaniei –, neglijarea investigării vestigiilor ce pot reprezenta diferite grupuri de populaţii alogene au alterat posibilitatea reconstituirii corecte a evoluţiei istorice din zona Transilvaniei pe parcursul mileniului I, oferind nedorite oportunităţi de atacare a arheologiei medievale româneşti şi de criticare a

orizontului maghiar (etapei arpadiene) vezi în studiul nostru Necropolele medievale timpurii din Transilvania (sfîrşitul sec. IX – prima jumătate a sec. XII), în: Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Maria E. Ţiplic, Relaţii interetnice în Transilvania. Secolele VI-XIII, Bucureşti, 2005, p. 133-156. 106 R. POPA, Observaţii şi îndreptări, p. 153. 107 Această situaţie este prezentată într-u mod succint şi de către Gyula Kristo, Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004, p. 5-22. 108 În ultimii ani o serie de cercetări arheologice complementare au fost demarate în partea de nord-vest a României, fapt ce a adus numeroase date noi asupra perioadei secolelor VIII-X. Vezi C. Cosma, A. Gudea, Habitat und Gesellschaft im Westen und Nordwesten Rumäniens in den 8.-10. Jahrhunderten N. Chr., Cluj-Napoca, 2002. 109 R. Popa, Observaţii şi îndreptări, p. 157 sqq.

42

unora dintre reprezentanţii ei110. Tocmai din aceste motive credem că este absolut necesară o prezentare a rezultatelor obţinute pînă în prezent de arheologia medievală pentru perioada cuprinsă între secolele X-XI, mai ales că fenomenul construirii fortificaţiilor în spaţiul intracarpatic transilvan este unul ce face parte integrantă din procesul de cristalizare statală a regatului arpadian şi dintr-un proces mai larg, central şi sud-est european, de organizare a societăţii feudale de tip apusean.

Limitele cronologice fixate pentru această scurtă trecere în revistă au în vedere surprinderea integrală a procesului de ocupare a spaţiului transilvănean de către autoritatea ducală ungară şi a celui de definitivare a formării unei etnii autohtone prin contopirea diverselor elemente aparţinînd unor grupuri alogene sau locale, cum ar fi: slavii sau grupul Mediaş (sec. VII-IX), bulgarii sau grupul Blandiana A (sec. IX-X) şi grupul Ciumbrud (sec. IX), maghiarii sau grupul Cluj (sfîrşitul secolului al IX-lea - prima jumătate a secolului al X-lea), grupul Dridu - Alba Iulia Staţia de Salvare II (sec. IX-X) şi grupul Ciugud (sec. XI-XII).

În general, arheologii admit că, perioada cuprinsă între sfîrşitul secolului al IX-lea şi prima jumătatea a secolului al XI-lea, este dominată din punct de vedere al materialului arheologic de două grupe culturale şi anume: grupul Cluj ca reprezentant al pătrunderii materialelor caracteristice mediului ungar timpuriu şi de grupul Blandiana B – Alba Iulia (sau Dridu - Alba Iulia), ca reprezentant al pătrunderii elementelor timpurii ale culturii Bjelo-Brdo pe teritoriul Transilvaniei, sau în opinia istoricilor maghiari a elementelor ce marcheză trecerea la creştinism a ungurilor. Alături de aceste două mari grupe culturale sunt evidenţiate şi alte două grupuri, reprezentante ale unor pătrunderi alogene de factură slavo-bulgară (Blandiana A, Ciumbrud - Orăştie111), dar care nu au o importanţă demografică deosebită în spaţiul intracarpatic transilvănean. De analiza acestor grupuri culturale s-au ocupat, începînd cu K. Horedt112, numeroşi arheologi113 , de aceea noi o să ne oprim în special asupra

110 H. Ciugudean, Opinii privind civilizaţia medievală timpurie din Transilvania în lumina descoperirilor funerare (sec. IX-XI) – în loc de cuvînt înainte, în: Catalogul expoziţiei ’’Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar (secolele IX-XI)”, Alba Iulia, 2002, p. 3. 111 Există şi opinii ce atribuie acest grup cultural mediului moravian. Z. K. Pinter, N. G. O. Boroffka, Necropola de tip Ciumbrud, p. 326 sqq. 112 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1988. 113 Un scurt istoric asupra acestor cercetări la A. Dragotă, I. M. Ţiplic, Scurt istoric al cercetărilor privind necropolele din Transilvania (sec. IX-XI), în: Corviniana, VI, 2000,

43

primelor două pentru a evidenţia procesul evolutiv socio-politic reflectat din analiza descoperirilor ce le aparţin, deşi suntem conştienţi de faptul că cest tip de discurs este perimat, dar, după cum spuneam mai sus, considerăm necesară clarificarea acestei probleme pentru a putea avea o bază comună de discuţie pe viitor.

Problematica ritualurilor şi riturilor funerare practicate într-o epocă istorică este una incitantă, dar în acelaşi timp controversată datorită unor imposibilităţi de datare foarte exactă a obiectelor arheologice. Istoria secolelor IX-XII în spaţiul transilvan este cunoscută în special datorită informaţiilor oferite de necropolele descoperite şi parţial cercetate încă de la începutul secolului al XX-lea, necropole ce au evidenţiat existenţa în bazinul carpatic transilvan a unei diversităţi de influenţe rezultate ale unui amalgam de populaţii. Teoria pînzelor de populaţie a lui P. P. Panaitescu reprezintă una dintre încercările – în parte reuşite – de a explica coexistenţa într-un teritoriu geografic restrîns a mai multor grupuri etnice şi mai ales interacţiunea la nivel cultural dintre acestea. Totodată analiza descoperirilor a creat şi numeroase controverse purtate atît pe tărîmul disputelor ştiinţifice, dar mai ales pe cel al politicii. Acesta din urmă a generat impunerea unor axiome istorice faţă de care cercetarea românească trebuia să se raporteze şi de la care trebuia să pornească în analizele viitoare.

Una dintre aceste axiome istorice a fost creştinarea timpurie şi apoi persistenţa creştinismului popular în toate spaţiile nord-dunărene şi intra-carpatice transilvane. În raport cu acest postulat au fost coordonate toate eforturile cercetării arheologice transilvane cu privire la evul mediu timpuriu, eforturi ce urmăreau demonstrarea existenţei unei populaţii autohtone creştine şi superioare din punct de vedere cultural populaţiilor alogene. Datorită acestui fapt cercetările arheologice ce vizau necropolele nu au cunoscut o evoluţie constantă, care să ne permită o limpezire a situaţiei etnice pentru perioada istorică menţionată. Gyula Kristo, ca exponent al istoriografiei maghiare din ultimii 30 de ani, aprecia că această manieră de realizare a discursului istoric a atins punctul culminant în textele lui Şt. Pascu, dar tot el consideră că încă mai este prezentă în discursul istoric românesc 114 . Nu dorim să deschidem o polemică, ce nu ar fi de altfel posibilă, dar tocmai cel ce doreşte să p. 126-137 şi A. Dragotă, H. Ciugudean, Istoricul cercetărilor, în: Catalogul expoziţiei ’’Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar (secolele IX-XI), p. 7-21. 114 Gyula Kristo, Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004, p. 11-12.

44

analizeze sine ira et studio a căzut în plasa discursului naţionalist apreciind că, deşi la rîndul ei istoriografia maghiară a avut derapajele proprii, nu există decît o opinie aprioric valabilă şi aceasta este exprimată doar de istoricii maghiari.

Nu cunoaştem toate motivele care au generat inexistenţa unor cercetări interdisciplinare complete în cadrul necropolelor aparţinînd orizontului cronologic cuprins între secolele IX-XII, dar nu putem menţiona decît un număr extrem de mic de necropole cercetate integral115.

În ceea ce urmează nu dorim să facem o radiografie completă a cercetărilor arheologice referitoare la riturile funerare din Transilvania, ci doar să punctăm cîteva deosebiri existente între diferitele orizonturi culturale pentru a putea, eventual, deosebi grupurile etnice din acest spaţiu. Totodată nu dorim să intrăm într-o polemică metodologică legată de atribuirile etnice pe baza unor artefacte descoperite în morminte sau aşezări, ci dorim să subliniem faptul că ritul funerar reprezintă într-o măsură foarte mare barometrul ce indică schimbări radicale, inclusiv etnice, în cadrul unui teritoriu.

Suntem pe deplin conştienţi de faptul că numai o analiză completă efectuată asupra întregului teritoriu al Transilvaniei va putea oferi nişte date cît mai aproape de adevărul absolut, dar considerăm că problema cea mai spinoasă a istoriografiei române, şi nu numai, a fost şi mai este legată de atribuirile etnice ale populaţiilor din regiunea Mureşului mijlociu. În această regiune dens locuită încă din antichitate avem atestate descoperiri aparţinînd următoarelor orizonturi culturale: Mediaş, Ciumbrud, Blandiana A, Cluj, Bijelo-Brdo (Alba Iulia), interpretate de majoritatea arheologilor ca barometre ale definirii etnice.

Grupul Mediaş – slavii în Transilvania116. Începînd cu secolul al VII-lea în spaţiul nord-dunărean îşi fac apariţia necropolele birituale, marcînd etapa de slavizare a unui teritoriu vast al Europei centrale şi de sud-est. În spaţiul transilvan acest orizont al necropolelor birituale este

115 Cunoaştem doar două necropole săpate integral sau cel puţin în procentaj de peste 90% şi aflate în stadiu de publicare şi anume Alba Iulia – Str Brînduşei (coordonator A. Dragotă, G. Rustoiu) şi Orăştie – Dealul Pemilor X2 (I. M. Ţiplic, Z. K. Pinter). 116 Asupra acestei problematici vezi K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1986; I. M. Ţiplic, Necropolele de tip Mediaş din Transilvania, în: ActaMN, 39-40, 2002-2003 (2005), p. 9-22.

45

reprezentat de descoperirile de la Bratei117, Boarta118, Guşteriţa119, Ocna Sibiului120, Tîrnava, (jud. Sibiu) Berghin121, Ghirbom122, Turdaş123 (jud Alba) etc. (vezi Harta 5), reflectînd existenţa unor comunităţi de slavi în partea central-vestică a Transilvaniei, în special în spaţiul legat de exploatarea sării şi interacţiunea acestor slavi cu populaţia autohtonă, a cărei prezenţă o constatăm destul de greu şi căreia îi este atribuit orizontul cultural Bratei (o formă transilvană a culturii Ipoteşti-Cîndeşti).

În ceea ce priveşte ritul funerar grupul Mediaş este caracterizat de existenţa ambelor rituri de înmormîntare: incineraţia şi inhumaţia, prima predominînd în proporţii variabile de la o necropolă la alta.

Mormintele de incineraţie pot fi clasificate în două grupe delimitate în general de modalitatea de punere a resturilor cinerare în groapă:

- morminte de incineraţie cu depunerea resturilor cinerare direct în groapă;

- morminte de incineraţie cu depunerea resturilor cinerare în urnă şi apoi aceasta în groapă.

Departajarea cronologică a acestor două tipuri este greu de realizat deoarece în cea mai mare parte a perioadei în care evoluează grupul Mediaş ele sunt sincrone, aşa cum rezultă şi din analiza necropolei de la Bratei. O departajare cronologică putînd fi făcută pe baza analizei urnelor funerare şi anume a formei şi decorurilor acesteia:

- grupa I cuprinde ceramică lucrată cu mîna (sau de tip Ipoteşti-Cîndeşti) sf. sec. VII – începutul secolului al VIII-lea.

- grupa a II-a cuprinde ceramică lucrată la roata înceată sec. VIII.

117 Eugenia Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în sec. VII-VIII (Cimitirul nr. 2 de la Bratei), Bucureşti, 1977. 118 S. Dumitraşcu, G. Togan, Cimitirul de la Boarta – „Pîrîul Zăpezii-Şoivan”, în Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, 18, 1974, p. 94 sqq. 119 Th. Nägler, Vorberich über die Untersuchungen im Hammersdorfer Gräberfeld aus der Völkerwanderungszeit, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 14, 1971, p. 65 sqq. 120 D. Protase, Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 19651965, p. 153-159; D. Protase, Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, Bucureşti, 2005. 121 Săpături inedite, executate de M. Blăjan, în anii 1974 şi, respectiv, 1977-1979. 122 I. Aldea, E. Stoicovici, M. Blăjan, Cercetări arheologice în cimitirul prefeudal de la Ghirbom, în: Apulum, XVIII, 1980. 123 Ioana Hica, M. Blăjan, Un cimitir de incineraţie din sec. VIII la Turdaş, jud Alba, în ActaMN, X, 1973.

46

Mormintele de inhumaţie sunt mai puţin numeroase şi formează un grup unitar cronologic şi cultural, dar care este la fel de sărac în inventarul funerar şi la care este prezent uneori în inventar şi vasul ceramic cu ofrande. În cadrul necropolelor de tip Mediaş lipsa unui material funerar bogat reprezintă un lucru specific, deşi sunt cunoscute podoabe, cuţite, amnare, vîrfuri de săgeţi, dar ele nu apar cu regularitate în morminte.

Atribuirea etnică. Studiul ceramicii descoperite în morminte pune în lumină unele caracteristici comune tuturor categoriilor de vase, vizînd pasta, tehnica de modelare, arderea, tipologia şi ornamentarea. Olăria lucrată cu mîna (două vase fragmentare) şi cea făcută la roată înceată sau rapidă în majoritate are pasta degresată cu ingrediente comune şi este arsă în condiţii identice. Decorul format din caneluri, linii orizontale sau vălurite, incizate în benzi, se constituie adesea în motive compuse, caracteristice pentru secolul VIII. Unele motive ornamentale – decorul în ochi, registrul de linii oblice, incizat peste alte ornamente, inciziile în formă de virgulă culcată orizontal etc. – sunt întîlnite la olăria din cultura Dridu şi se pot data în sec. IX. Analogii pentru ceramică putem menţiona la Bratei, Turdaş, Sibiu-Guşteriţa, Berghin etc. de altfel, oalele din cele două grupe tipologice au o largă răspîndire în cimitirele şi aşezările transilvane şi carpato-dunărene. Caracterul sărăcăcios al inventarului, prezent doar într-un număr redus de morminte, arată existenţa unei populaţii sărace, prea puţin diferenţiată sub aspect economic şi social. Inventarul, care nu cuprinde arme, ci obiecte diverse (ustensile, vîrfuri de săgeată, obiecte de podoabă etc.) sugerează şi un caracterul pastora-agricol al acestei populaţii. Osemintele din ofranda animală de la ospăţul funebru identificate în morminte indică mai multe specii de animale domestice: păsări de curte, porcine, bovine, ovicaprine, cabaline. Observaţiile arheologice şi antropologice sugerează ocupaţiile populaţiei înmormîntate în cimitir: creşterea animalelor, agricultura, prelucrarea metalelor, olăritul şi exploatarea sării. Schimbul în natură este atestat de obiectele de podoabă (cercei, mărgele) procurate din alte centre, în care meşteşugari specializaţi le prelucrau în serie pentru piaţă. Aşa se explică circulaţia largă a acestor podoabe, frecvent întîlnită în mormintele de incineraţie şi inhumaţie din întreaga Transilvanie.

Pe baza ritului şi riturilor funerare, precum şi a ceramicii, cimitirele aparţinînd grupului Mediaş trebuie atribuite unor comunităţi de slavi, aşezaţi în sec. VII-IX în spaţiul cuprins între Tîrnava Mare şi Mureş, pentru exploatarea în principal a salinelor, probabil începînd cu a doua jumătate a secolului al VII-lea sub controlul exercitat de kaganatul avar.

47

Acest punct de vedere este susţinut cu argumente bazate pe studiul antropologic al osemintelor provenite din morminte de la Ocna Sibiului şi de la Guşteriţa124 .

Autorii analizei antropologice, plecînd de la criteriul arderii diferite a indivizilor pe sexe, au precizat că majoritatea mormintelor de incineraţie studiate sunt duble, conţinînd, cu certitudine, resturile osoase, calcinate, de la doi indivizi de sex opus. Pe baza unor caractere morfo-funcţionale est-baltice sesizate la scheletele de femeie, materialul osteologic din mormintele de incineraţie este atribuit slavilor. Datele arheologice şi literare referitoare la obiceiurile funerare practicate de slavi în ţinuturile locuite de ei au permis autorilor să aplice aceste practici în explicarea unor fenomene sesizate la Ocna Sibiului. Astfel, s-a ajuns la acceptarea ritualului sacrificării soţiei la moartea bărbatului şi a copiilor de sex opus, pentru justificarea căsătoriei simbolice a băieţilor decedaţi.

Necropolele grupului Mediaş fac parte din grupa primelor cimitire birituale cercetate prin săpături arheologice sistematice, începînd cu Mediaş (necropolă slavă) şi continuînd cu cercetări ulterioare care au scos la iveală alte cimitire similare la Sibiu-Guşteriţa, Bratei, Dăbîca, Boarta, Turdaş, Tîrnava etc., dezvelite parţial sau în întregime. Seria acestor cimitire este completată cu descoperirile din anii 1977-1979 de la Berghin, unde s-au cercetat 350 de morminte, care reprezintă circa jumătate din necropola birituală identificată la sus-est de sat.

Grupul Ciumbrud. În anul 1957 este cercetat la Ciumbrud – Podireu un cimitir al cărui rit de înmormîntare este inhumaţia şi care pe baza materialului funerar a fost atribuit mediului moravian, mai exact grupei culturale Stare Mesto, fiind datat în prima jumătate a secolului al X-lea. Cu privire la datarea acestui orizont mai sunt şi opinii care consideră că el ar putea data chiar din ultimele decenii ale secolului al IX-lea. Mormintele aparţinînd acestui orizont cultural, descoperite la Ciumbrud-Podireu şi la Orăştie-Dealul Pemilor X8 se remarcă prin orientarea lor V-E şi prezenţa unui inventar funerar bogat, constînd din podoabe din bronz, argint şi pastă de ceramică.

K. Horedt şi apoi Z. K. Pinter, pe baza analogiilor dintre inventarele funerare din necropolele de la Ciumbrud şi Orăştie cu cele ale mormintelor din Moravia (Slovacia), au considerat că orizontul cultural

124 D. Nicolaescu-Plopşor, Wanda Wolski, Elemente demografice şi ritual funerar la populaţiile vechi din România, Bucureşti, 1975, p. 165-248.

48

Ciumbrud reprezintă un aspect transilvănean al culturii Stare Mesto125. Prin urmare cei înhumaţi la Ciumbrud şi la Orăştie reprezintă prima dovadă arheologică a prezenţei unor slavi creştinaţi pe teritoriul Transilvaniei; orientarea mormintelor V-E în asociaţia cu anumite aspecte de ritual funerar - poziţionarea mîinilor, inventarul funerar din care lipsesc armele dar în care abundă podoabele ce trădează o legătură puternică cu mediul creştin de tradiţie bizantină – îndreptăţesc această afirmaţie, mai ales că pentru perioada secolelor VIII-IX ritul funerar predominant era cel al incineraţiei, inhumaţia fiind prezentă în proporţii destul de mici.

Istoriografia maghiară a contestat această atribuire etnică a grupului Ciumbrud la orizontul cultural moravian, aducînd ca argumente numeroasele analogii existente la sudul Carpaţilor Meridionali şi mai ales în zona imediat apropiată Dunării126. Recent şi în istoriografia română se impune ideea că descoperirile de la Ciumbrud şi Orăştie-Dealul Pemilor X8 aparţin unui orizont cultural atribuit bulgarilor127.

Atribuirea etnică. K. Horedt, cel care a definit acest grup cultural argumentat cu analogii puternicele legături ale mediului cultural moravian cu cel de tip Ciumbrud şi pe această bază a fost acceptată atribuirea necropolelor din acest orizont mediul vest-slav, de tradiţie moraviană. Singura problemă la argumentaţia lui K. Horedt, ce în esenţă pentru anii 60 era valabilă, se referă la faptul că în ultimii 25 de ani ai secolului XX au fost cercetare o serie de necropole birituale şi de inhumaţie cu inventar funerar similar în regiunea de sud-est a Cîmpiei Române. Totodată poziţionarea la aproximativ 20 km sud şi respectiv 15 km nord de centrul de control al bulgarilor – Alba Iulia/Bălgrad – a două puncte controlate de moravieni este puţin probabilă, în condiţiile în care Moravia era de la începutul secolului al X-lea dezmembrată de maghiari, iar zona de la nord de Dunăre pînă la confluenţa Mureşului cu Tisa se afla sub control bulgar. Existenţa unor descoperiri aparţinînd mediului

125 Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1988, p. 78 sqq; Z. K. Pinter, N. G. O. Boroffka, Necropola de tip Ciumbrud, p. 334 sqq. 126 I. Bona, Le sud de la Transzlvanie sous la domination des Bulgares (827-895), în Bela Köpeczi, Histoire de la Transylvanie, Budapest, 1991, p. 105-109. 127 Al. Madgearu, Românii în opera notarului anonim, Cluj-Napoca, 2003. În acest context trebuie să revin asupra propriilor consideraţii (I. M. Ţiplic, Al. Madgearu, Românii în cronica notarului anonim, Cluj-Napoca, 2001, în: ActaTS, I, p. 215-219) referitoare la atribuirea descoperirilor de la Ciumbrud şi Orăştie. La acea dată am dat credit opiniilor exprimate de K. Horedt şi Z. K. Pinter.

49

carolingian la Tărtăria 128 par mai degrabă să ilustreze colaborarea şi creare unor canale de legătură între Ţaratul Bulgar şi Regatul German, decît existenţa unei comunităţi moraviene în zona de sud-vest a Transilvaniei. Transilvania era din a doua jumătate a secolului al IX-lea sub controlul bulgarilor, punct de vedere sugerat în primul rînd de ştirea referitoare la solicitarea făcută bulgarilor în anul 892 de către regele german Arnulf de Carinthia de a nu mai permite vinderea sării spre Moravia, cu care regatul german se afla în război129. Într-adevăr drumul sării pe Mureş şi Tisa a fost controlat în această perioadă de bulgari, a căror prezenţă în partea de sud a Transilvaniei este documentată prin descoperirile aparţinînd orizontului Blandiana A-Ciumbrud, ce are evidente legături culturale cu bazinul Dunării inferioare130.

Grupul Blandiana A. Încă din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea au fost descoperite la Sebeş unele materiale ce trădau o influenţă sud-dunăreană. Din anii 70’ ai secolului al XX-lea s-a evidenţiat arheologic existenţa în zona Blandiana – Alba Iulia a unui orizont cultural marcat de descoperirile de la Blandiana A, Sebeş, Alba Iulia – Staţia de Salvare I. Săpăturile arheologice sistematice efectuate în necropola de la Blandiana A şi Alba Iulia – Staţia de Salvare I au permis cercetarea a 100 de morminte de inhumaţie cu orientare V-E şi cu un inventar funerar compus din vase ceramice de formă amforoidală, podoabe, piese de harnaşament şi ofrande de animale, ce permit o datare în cursul secolului IX - începutul secolului X. O altă particularitate a ritualului de înmormîntare este dată de prezenţa mormintelor cu cistă din piatră la a căror realizare au fost folosite spolii romane. Nu se poate vorbi de o regulă deoarece în aceeaşi necropolă – Alba Iulia – Staţia de salvare I – avem atît morminte simple cît şi ciste din piatră, dar la toate sunt prezente resturile de la banchetul funerar. Aceasta ne indică faptul că avem de a face cu o populaţie necreştină.

În prima fază a cimitirului de la Blandiana inventarul constă din vase de ofrandă de tip borcan lucrate din pastă fină la roată înceată, cu

128 Z. K. Pinter, Piese de armament �i echipament militar de provenien�ă carolingiană din valea Mure�ului, în: SCIVA, 49, 2, 1998, p. 135-144; Idem, Im Miereschtal entdeckte Bewaffnungsstücke und Teile militärischer Ausrüstung karolingischer Herkunft, în: ArhMed, II, 1998, p. 145-153. 129 Annales Fuldenses, în: MGH, S, I, ed. G. H. Pertz, 1826, p. 408. 130 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 72-78; I. Bóna, în: Histoire de la Transylvanie, p. 105-108.

50

decor incizat, amfore şi vase globulare lustruite, podoabe de factură bizantină (cercei cu pandantivi în formă de ciorchine de strugure, colane de bronz), un cuţit şi un vîrf de săgeată. După inventar această fază a cimitirului are cîteva antecedente şi similitudini în raport cu altele din spaţiul românesc de la sud de Carpaţi: Isvorul, Obîrşia – Olt, Frăteşti, Sultana, Bucov şi Dridu.

Concomitent cu utilizarea acestei necropole este utilizată fortificaţia de la Alba Iulia şi prima fază a cimitirului din punctul Alba Iulia - Staţia de Salvare I131, datate în a doua jumătate a secolul al IX-lea şi începutul secolului al X-lea.

Atribuire etnică. Necropola de la Blandiana A este o necropolă tot de inhumaţie, care prin caracterul inventarului funerar este atribuită tot unei populaţii sud-dunărene, dar care era încă necreştinată în totalitatea ei. Această populaţie fiind cea bulgară aflată în preajmamomentului creştinării ţarului Simeon şi în perioada imediat următoare.

L. Makkai a ajuns la concluzia că stăpînirea bulgară în sudul Transilvaniei a încetat începînd cu anul 927 cînd a avut loc primul atac efectuat de unguri asupra teritoriilor controlate de bulgari. Tot el presupune că mai înainte au fost atacate teritoriile dominate de bulgari în sudul Transilvaniei, cu scopul dobîndirii controlului asupra traficului de sare de pe valea Mureşului132. Această ipoteză poate fi susţinută şi de descoperirile arheologice cu similitudini la Dunărea de Jos, cum sunt cele de la Blandiana A, Alba Iulia, Cîlnic, Sînbenedic, Sebeş, ce sunt caracterizate de prezenţa ceramicii fine cenuşii, cu decor lustruit, care reprezintă aşa-numita categorie B a ceramicii orizontului balcano-dunărean, existînd şi ulcioare amforoidale, toate acestea atestînd pătrunderea elementelor acestui orizont într-o zonă relativ restrînsă din sudul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al IX-lea şi prima jumătate a secolului al X-lea133.

Extinderea autorităţii bulgare la nord de Dunăre şi pînă în spaţiul sud-vest transilvănean a avut ca obiectiv controlarea „drumului sării” şi

131 RepAB, p. 167. 132 L. Makkai, Politische Geschichte Siebenbürgens im 10. Jahrhundert, în: Forschungen über Siebenbürgen und seine Nachbarn. Festschrift für Attila T. Szabó und Zsigmond Jakó, hrsg. K. Benda, I, München, 1987, p. 43-44. 133 M. RUSU, Note asupra relaţiilor culturale dintre slavi şi populaţia romanică din Transilvania (sec. VI-X e.n), în: Apulum, 9, 1971, p. 722-723; R. R. Heitel, Unele consideraţii privind civilizaţia din bazinul carpatic în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al IX-lea în lumina izvoarelor arheologice, în: SCIVA, 34, 1983, 2, p. 103-104; P. Diaconu, Extension du premier Etat bulgare au Nord du Danube (VIII3-Xe siècles). La culture materielle, în: EB, 21, 1985, 1, p. 110.

51

în contextul încercărilor de controlare a acestuia este posibilă şi apariţia acelei fortificaţii de la Slon-Prahova, atribuită de Al. Madgearu bulgarilor şi populaţiei deportată de aceştia din zona Adrianopolului în jurul anului 812134. Prezenţa bulgară pe culoarul Mureşului mijlociu este pusă de Z. K. Pinter pe seama unui posibil tratat diplomatic între bulgari şi franci135. Dacă pînă la mijlocul secolului al IX-lea relaţiile între cele două puteri au fost destul de încordate, în anul 892, sub ţarul Vladimir şi regele Arnulf de Carinthia, analele de la Fulda menţionează o solie ce negociază oprirea exportului de sare de către moravieni cu care carolingienii se aflau în conflict136. Asistăm la ceea ce Z. K. Pinter a numit primul embargo atestat documentar din această zonă, căci numai sarea transportată pe Mureş putea fi controlată de ţarat137.

Grupul Cluj. Tendinţa de sedentarizare a populaţiei războinice

din Transilvania este susţinută de necropolele ce combină aceste două caracteristici, cum este cazul necropolei de la Orăştie – Dealul Pemilor X2 în cadrul căreia sunt prezente atît morminte cu inventar caracteristic elementelor timpurii ale culturii Bjelo-Brdo, cît şi elemente ce caracterizează mediul ungar din prima jumătate a secolului al X-lea, dar şi unele elemente de influenţă Dridu138.

Datarea exactă a stabilirii primelor elemente războinice de origine ungară în spaţiul transilvănean nu se poate face decît prin analiza descoperirilor arheologice aparţinînd grupului Cluj din care fac parte 134 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, p.188. O analiză mai detaliată asupra problemei controlului salinelor transilvane se datorează tot lui Al. Madgearu (Salt Trade and Warfare: The Rise of the Romanian-Slavic Military Organization in Early Medieval Transylvania, în Florin Curta ed., East-Central and Eastern Europe in the Early Middle Ages, The University of Michigan Press, 2005, p. 103-120. 135 Z. K. Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX-XIV), Reşiţa, 1999, p. 105-106. 136 Annales Fuldenses, în: MGHS, Hannover, 1891, p. 408 : …ne coemptio salis inde Maravanis daretur. Cf. şi Cs. Bálint, Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapest, 1991, p. 100 sqq. 137 Z. K. Pinter, Sabia şi spada în Transilvania medievală, p. 106. 138 Z. K. Pinter, S. A. Luca, Necropola medieval-timpurie de la Orăştie-Dealul Pemilor, p. 17 sq; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M. Căstăian, Orăştie, jud. Hunedoara. Punct: Dealul Pemilor, în: CCA, XXXVI, 2002, p. 223-224; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, A Dragotă, Das frühmittelalterliche Gräberfeld im Brooser Gebiet „Böhmerberg“ / Dealul Pemilor, Ausgrabungsstelle X2 (2. Teil), în: Forschungen zur Volks– und Landeskunde, 44-45/2001-2002 (2003), p. 115-130; I. M. Ţiplic, Z. K. Pinter, Das frühmittelalterliche Gräberfeld im Broos/Orăştie - Böhmerberg/Dealul Pemilor. Fundstelle X2/2001-2004 (3. Teil), în: Forschungen zur Volks– und Landeskunde, 46/2006, p. 17-31.

52

necropolele de la Deva – Micro 15, Alba Iulia – Staţia de Salvare II, Cluj-Napoca – Str. Plugarilor, Gîmbaş şi Lopadea, dar pe lîngă acestea mai sunt atestate descoperiri aparţinînd acestui orizont şi în Crişana şi Banat (Biharea, Şiclău, Arad-Ceala etc.). Materialele arheologice ungare vechi sunt acelea cu care aceştia au venit din stepele euro-asiatice: armament, piese de echipament şi de harnaşament, obiecte de podoabă. Mechthild Schulze-Dörrlamm 139 a clasificat şi datat toate vestigiile ungare vechi din Europa Centrală prin comparaţie cu materialele analoage descoperite în spaţiul euro-asiatic, fiind stabilite trei grupuri etno-culturale care au contribuit la formare conglomeratului federaţiei de triburi ungare. Conform opiniei lui Al. Madgearu, vestigiile ungare vechi din Europa Centrală se datează între 862 şi 930/940 140 . Singura descoperire din Transilvania, aparţinînd orizontului vechi ungar – grupului Ia – din perioada de dinainte de stabilirea lor în Panonia şi catalogat ca atare de M. Schulze-Dörrlamm, este mormîntul M5 de la Biharea, celelalte necropole – Alba Iulia „Staţia de Salvare”, Blandiana, Cluj-Napoca, Gîmbaş şi Lopadea Nouă – aparţin fazei Dörrlamm Ib, fiind datate în cursul secolului al X-lea141.

Datarea pătrunderii primelor elemente războinice ungare în Transilvania a reprezentat şi reprezintă încă o problemă intens dezbătută în literatura de specialitate şi aceasta din cauză că lipsa izvoarelor care să facă referire la acest lucru a generat imposibilitatea stabilirii unei cronologii absolute pentru acest episod. Problematica a fost deschisă încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd au fost descoperite la Deva morminte de inhumaţie cu inventar compus din săgeţi, ceramică şi un vîrf de lance, datate cu ajutorul unei monede de la Ladislau I (1077-1095) şi altele la Gîmbaş 142 . Interesul a crescut şi mai mult după publicarea descoperirilor de la Cluj – Str. Zapolya/Str. Dostoievski/Gral Moşoiu, în anul 1948, necropolă considerată etalon pentru ceea ce K. Horedt a considerat a fi primul val de războinici unguri ce au pătruns în primii ani ai secolului al X-lea143 în spaţiul transilvan şi pentru care a introdus în literatura de specialitate termenul grupul Cluj144. Coroborînd

139 M. Schulze-Dörrlamm, Untersuchungen zur Herkunft der Ungarn und zum Beginn ihrer Landnahme im Karpathenbecken, în: JRGZM, 35, 1988, 2, p. 373-477. 140 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, p. 151. 141 Ibidem, p. 151-152. 142 A. Dragotă, I. M. Ţiplic, Scurt istoric al cercetărilor necropolelor din Transilvania (secolele IX-XI), în: Corviniana, VI, 2000, p. 126. 143 Pentru datare vezi şi B. Köpeczi, Histoire de la Transylvanie, p. 133 sqq. 144 K. Horedt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, p. 80-87.

53

acese date oferite de cercetările arheologice cu informaţiile oferite de izvoarele documentare putem spune că pătrunderea în Transilvania a unor grupuri de populaţii din marea familie a triburilor ungare a avut loc în perioada de final a conflictului dintre Arpad şi Menumorut. Această perioadă corespunde şi primelor campanii organizate de unguri dinspre Pannonia spre teritoriul ţaratului bulgar. Pal Engel prezintă acest episod ca avînd loc în intervalul 894-902, deşi este greu de crezut scenariul istoric în care ungurii se aşează mai întîi în Transilvania145 şi apoi ca urmare a dublei condiţionări – atacul peceneg asupra locurilor de baştină (Etelkoz) şi alianţa cu Arnulf de Carinthia – părăsesc atît Etelkozul cît şi Transilvania pentru a se aşeza în noul teritoriu cucerit, cîmpia panonică. Un astfel de scenariu este invalidat de analiza descoperirilor arheologice din spaţiul intracarpatic transilvan a căror datare nu poate fi coborîtă mai jos de prima treime a secolului al X-lea. Cele mai timpurii descoperiri sunt cele de la Biharea şi de la Cluj-Napoca şi ele ar putea fi datate în intervalul 895-907. Ştim că în perioada următoare morţii lui Arpad au mai avut loc numeroase campanii militare de consolidare a puterii ungurilor în bazinul carpatic. Totodată, în baza analizei Cronicii există opinii care datează campaniile împotriva lui Glad în perioada de după moartea ţarului bulgar Simeon (†927)146, anterior acestui moment a avut loc şi anexarea teritoriului lui Menumorut147.

Descoperirile de la Biharea şi Cluj-Napoca sunt databile mai timpuriu de 934, anul cînd izvoarele vorbesc despre o amplă campania îndreptată împotriva teritoriilor bulgare sud-dunărene. Pătrunderea unor elemente aparţinînd confederaţiei ungare pe valea Someşului Mic, cu scopul de a exercita un control asupra exploatării salifere din partea de nord-vest a Transilvaniei, a avut loc în perioada 895-907, cu intenţia de a contrabalansa monopolul exercitat de bulgari asupra comerţului cu sare. Această afirmaţie vine în contradicţie cu opinia exprimată de Al. Madgearu, conform căreia cucerirea Transilvaniei a avut loc concomitent cu campania împotriva lui Glad148. O contraargumenţie foarte bună a realizat T. Sălăgean, în mare parte bazînd-se pe informaţiile lui Gy. Kristo, el considerînd că instalarea ungurilor în Transilvania nord-vestică a precedat cu cel puţin o generaţie extinderea stăpînirii lor spre centrul

145 Pal Engel, Regatul Sfîntului �tefan, p. 40-41. 146 Al. Madgearu, Românii în opera notarului Anonim, p. 32. 147 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 71-72. 148 Al. Madgearu, Românii în opera notarului Anonim, p. 143.

54

provinciei 149 . Un argument suplimentar în favoarea datării timpurii a prezenţei ungurilor în zona de nord-vest a Transilvaniei şi în Crişana este dat de analiza antropologică a scheletelor din necropola de la Cluj – str. Plugarilor, ce a dus la semnalarea prezenţei unor trăsături mongoloide, specifice şi descoperirilor din zona Tisei superioare150.

Cercetările arheologice efectuate în ultimii 5 ani pe teritoriul fostului municipium roman Apulum şi în apropierea localităţii Orăştie au demonstrat existenţa unor materiale de influenţă ulgaro-bizantină pînă la începutul secolului a X-lea, urmate apoi de descoperiri anterioare perioadei creştine atribuite segmentului de timp cuprinsă între mijlocul secolului al X-lea şi începutul celui următor.

În perioada 1945-2000 au fost făcute numeroase descoperiri de necropole datate pe baza materialelor descoperite în secolele X-XI: Cluj-Napoca – Str. Semenicului151, Cluj-Napoca – Str. Plugarilor152, Hodoni – Pocioroane 153 , Simeria Veche, punctul În Vii 154 , Moldoveneşti 155 , Pîclişa156, Deva – Micro 15157, Ghirbom – Gruiul Fierului158, Alba Iulia – Staţia de Salvare II159, Alba Iulia – Str. Arhim. Iuliu Hossu160, Orăştie – Dealul Pemilor X2161.

149 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 73. 150 Marcsik Antonia, Studiu antropologic al scheletelor umane descoperite în cimitirul de secol X din Cluj-napoca, str. Plugarilor, în: ActaMN, 39-40/II, 2002-2003, p. 83-90; vezi şi Ery K., Regionális különbesék a magyarság X. Századi embertani anyagában, în: Antropólogiai Közlemények, 22, 1978, p. 77-86. 151 RepCJ, p. 137. 152 Ibidem; R. R. Heitel, Die Archäologie der ersten und zweiten Phase des Eindrigens der Ungarn in das innerkarpatische Transilvanien, în: Dacia N.S., XXXVIII-XXXIX, 1994-1995, p. 415. 153 Fl. Draşoveanu, D. Ţeicu, M. Munteanu, Hodoni. Locuirile neolitice şi necropola medievală timpurie, Reşiţa, 1996. 154 R. Popa, Ţara Haţegului, p. 59. 155 G. Bakó, Despre structura socială a populaţiei din epoca feudală timpurie de la Moldoveneşti, în: SCIV, 20, 1969, 2, p. 337-342. 156 RepAB, p. 147; H. Ciugudean, A. Dragotă, Cercetări arheologice la Alba Iulia–Pîclişa: descoperiri hallstattiene şi medievale timpurii (Campania din anul 2000), în: Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 269-288. 157 K. Horedt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, p. 84, Abb. 39. 158 I. Aldea, E. Stoicovici, M. Blăjan, Cercetări arheologice în cimitirul prefeudal de la Ghirbom, în: Apulum, XVIII, 1980, p. 151-176. 159 RepAB, p. 43; H. Ciugudean (red.), Catalogul expoziţiei „Anul 1000 la Alba Iulia – între istorie şi arheologie”, p. 4-16; H. Ciugudean, A. Dragotă, Catalogul expoziţiei „Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar (secolele IX-XI), p. 10-11.

55

Descoperirile arheologice de tip honfoglalas din spaţiul intracarpatic transilvan sunt relativ puţine, în comparaţie cu cele din zona Banatului sîrbesc sau din regiunea cuprinsă între Criş, Tisa şi Dunăre, şi nu depăşesc decît în cîteva cazuri linia Mureşului. Cele mai importante sunt cele două cimitire descoperite la Cluj. Cel din str. Zapolya (în prezent str. Gen. Moşoiu), unde au fost descoperite 12 morminte cu tolbe pentru săgeţi, scăriţe, zăbale, săbii, cercei de argint în formă de ciorchine de strugure, săgeţi romboidale şi în formă de Y, vase de tip Saltovo, oasele lungi şi craniul calului162. Acelaşi tip de inventar a fost descoperit şi în cele 26 de morminte descoperite în 1987 pe str. Gheorgheni163.

Pe valea Mureşului mijlociu au fost descoperite şi semnalate mai multe cimitire ungare vechi aparţinînd păturii mijlocii, adică unei populaţii stabile din a doua şi a treia generaţie de după descălecare. La Gîmbaş au fost dezvelite 12 morminte dispuse pe două şiruri: pe unul erau înmormîntaţi bărbaţii, avînd ca inventar săbii, topoare, tolbe de săgeţi, iar pe celălalt şir, femei. Alte morminte au fost dezvelite şi la Lopadea Nouă, Teiuş, Benic, Alba Iulia - Staţia de Salvare II, Simeria Veche, Deva, Blandiana B. Descoperirile izolate de morminte sau de piese caracteristice culturii materiale vechi ungare din părţile răsăritene ale Transilvania (Eresteghin, Odorheiul Secuiesc, Breţcu, Cozieni, Sf. Gheorghe, Dîrjiu, Reci, Joseni) par a fi legate de luptele dintre unguri şi pecenegi.

Harta descoperirilor arheologice aparţinînd orizontului vechi ungar - Dörrlamm Ib – din Transilvania ne relevă concentrarea acestora în zona saliferă de pe cursul mijlociu al Mureşului, iar ca direcţie de pătrundere a călăreţilor unguri se impune cea nord-vestică prin Porţile Meseşului, dar nu pot fi scoase din discuţie şi văile Crişului Repede şi ale Căpuşului. Această posibilă cale de pătrundere este de altfel jalonată şi de fortificaţiile de la Bologa, Cluj-Mănăştur, Moldoveneşti şi Alba Iulia. 160 A. Dragotă, Istoricul cercetărilor, p. 15, în: H. Ciugudean, A. Dragotă, Catalogul expoziţiei „Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar (secolele IX-XI). 161 Z. K. Pinter, S. A. Luca, Necropola medieval timpurie de la Orăştie – Dealul Pemilor, punctul X2/1992-1993, în: Corviniana, I, 1995, p. 17-44; I. M. Ţiplic, Necropola medieval-timpurie de la Oraştie-Dealul Pemilor X2 (Hunedoara) şi bătălia dintre Ştefan I şi Gyla – Gyula, în: AANTIM, Chişinău, 1999, p. 150-153; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, A. Dragotă, Orăştie, jud. Hunedoara. Punct: Dealul Pemilor, în: CCA, XXXV, 2001, p.167-168; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M. Căstăian, Orăştie, jud. Hunedoara. Punct: Dealul Pemilor, în: CCA, XXXVI, 2002, p. 223-224. 162 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 336. 163 Săpături inedite P. Iambor. P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 336.

56

Toate acestea coroborate cu descoperirile din orizontul vechi ungar de la Biharea, Cluj, Moldoveneşti, Lopadea Nouă, Gîmbaş, Alba Iulia indică ca direcţie unică de pătrundere în Transilvania calea nord-vestică, iar culoarul Mureşului164 nu poate constitui o a doua cale de pătrundere a elementelor ungare timpurii, deoarece nu există elemente databile la începutul secolului al X-lea descoperite în zona de intrare a Mureşului în defileu şi pe tot parcursul acestuia165. Stăpînirea ungară s-a stabilit mai întîi în partea de nord-vest a Transilvaniei, cel mai probabil încă din prima decadă a secolului al X-lea, şi anume acolo unde se găsea sarea, respectiv unde trebuiau asigurate căile de transport ale sării, deci zona Someşului Mic166.

Majoritatea necropolelor şi descoperirilor izolate cunoscute provin din teritoriul ce ţinea de ducatele lui Glad şi Achtum şi mai ales din zona cuprinsă între Criş, Tisa şi Dunăre, unde cercetările arheologice au fost mai ample şi durează de peste un secol. Cele mai multe sunt atribuite ungurilor, deşi inventarul mormintelor din aceste părţi diferă într-o oarecare măsură de cel de pe valea superioară a Tisei, considerate ca aparţinînd primei generaţii a descălecătorilor. Principala deosebire constă în faptul că din inventarul mormintelor aflate la est de confluenţa Crişurilor şi Mureşului cu Tisa lipsesc monedele vest-europene 167 . Mormintele de la est de Tisa şi din Banat aparţin unor luptători din a doua generaţie care au luat contact cu populaţia locală din aceste zone şi cu cultura materială a acesteia168. Inventarul mormintelor din necropolele menţionate mai sus caracterizează populaţia ungară aflată la a doua generaţie în spaţiul pannonic; absenţa săbiilor, coroborată cu tipul evoluat de scăriţe, cu talpa arcuită spre interior, sunt elemente care pledează pentru datarea în a doua jumătate a secolului al X-lea.

Începînd din a doua jumătate a secolului al X-lea şi mai ales începînd cu secolul al XI-lea, cultura materială se uniformizează,

164 K. Horedt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, p. 84. 165 Z. K. Pinter, Spada medievală din mormîntul de călăreţ de la Deva. Consideraţii tipologice şi cronologice, în: Sargetia, XXV, 1992-1994, p. 240, n. 34. 166 K. Gündisch, Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, p. 37. 167 Ana Maria Velter, Transilvania în secolele V-XII, p. 135. 168 Lipsa monedelor vest-europene din mormintele de tip honfoglalas din zona intracarpatică transilvăneană vine în sprijinul tezei după care primele grupuri de războinici unguri pătrund în această zonă abia în primele decenii ale secolului al X-lea. Pe de altă parte ar putea fi şi un argument că asupra Transilvaniei se exercită control militar şi politic de către un grup ce nu a fost implicat în campaniile duse de unguri spre vest, grup ce ar putea fi al pecenegilor.

57

atributele specific orientale dispărînd treptat, impunîndu-se tot mai mult elementele din fondul local central-european însuşit şi de către societatea ungară intrată în procesul de sedentarizare, de creştinare şi de organizare statală169. La Alba Iulia – Staţia de Salvare II inventarul este caracteristic pentru un orizont timpuriu al culturii Bjelo-Brdo din Transilvania, fapt susţinut de lipsa în totalitate a monedelor în morminte, ca şi de apariţia unui singur mormînt cu inele de buclă cu capătul în –S170.

La începutul secolului al XI-lea regele Ştefan I începe politica de anexare teritorială şi de încadrare a Transilvaniei în sistemul administrativ regal, acţiune ce constituie începutul celei de a doua etapă de pătrundere ale ungurilor în Transilvania171. Episodul este cunoscut în principal din izvoare şi asupra lui s-au oprit numeroşi cercetători, printre care şi P. Iambor, cel care în teza de doctorat afirmă că Gyula cel Tînăr era de origine pecenegă, fapt ce întăreşte, în opinia sa, relatarea lui Constantin Porfirogenetul, care localizează provincia pecenegă Gyla de Jos la distanţă de 4 zile spre răsărit de Ungaria172. În sprijinul acestei ipoteze poate fi invocat şi faptul că teritoriul intracarpatic transilvan nu a făcut parte din cadrul proaspătului regat apostolic ungar şi mai există un precedent în ceea ce priveşte episodul Gyula cel Tînăr, conform textului din Anonymus, despre o altă căpetenie pecenegă Thonuzoba ce a fost înlăturată cu forţa173. În acest context este interesantă şi ipoteza lui Gy. Györffy, după care există posibilitatea ca trupe conduse de Ahtum sau de supuşi ai acestuia să fi participat la luptele din Transilvania, fiind răsplătit pentru serviciile sale, bazîndu-se pe existenţa în judeţul Cluj a localităţii Aiton, menţionată documentar abia în 1320 sub denumirea de villa

169 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 331. 170 J. Giesler, Untersuchungen zur Chronologie der Bijelo Brdo – Kultur, în: PZ, 56, 1981, 1, p. 137-142 şi pl. 53. 171 R. Heitel, Arheologia etapelor de pătrundere a maghiarilor în Transilvania intracarpatică, în: ST, II, 1987, p. 77. 172 Ibidem, p. 342-343. P. Iambor consideră Gylas este doar demnitatea pe care o avea conducătorul din Alba, de origine pecenegă, dar numele său era Prokuj. Se bazează în această afirmaţie pe un pasaj din cronica episcopului Thietmar de Merseburg († 1018). Acesta arată că ducele Poloniei Boleslav cel Viteaz avea o cetate de graniţă spre teritoriul ungar, pe care a dat-o în paza lui Prokuj, unchiul regelui Ştefan I, pe care acesta l-a scos şi alungat din reşedinţa sa. Neavînd bani să-şi răscumpere soţia din captivitate, Prokuj a obţinut pînă la urmă eliberarea ei prin bunăvoinţa nepotului său, regele, deşi erau duşmani (MGHS, III, p. 861, apud P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 339). 173 Thonuzoba in fide vanus noluit esse christianus, sed cum uxore vivus ad portum Obad est sepultus (G. Popa-Lisseanu, Anonymus, LVII, p. 75).

58

Ohtunh174, ce a fost la începutul secolului al XI-lea în posesia ducelui bănăţean de la care, consideră autorul citat, că îşi trage numele175.

Atribuirea etnică. În linii mari se admite că din punct de vedere cronologic vorbim de grupul Cluj în perioada cuprinsă între primul deceniu ale secolului al X-lea şi ultimii ani ai aceluiaşi secol. Din perspectivă cronologică prezeţa ungurilor în Transilvania a fost abordată de mai mulţi istorici maghiari, români sau chiar bulgari. De fapt soluţia poate fi dată de analizarea datei primului atac ungar asupra teritoriilor de nord-vest ale Bulgariei. Războiul împotriva lui Glad a fost, de fapt, prima etapă a campaniei ungurilor în Bulgaria şi Macedonia, ea fiind descrisă în capitolul 45 al Cronicii notarului Anonim176, deci datarea acestui conflict este 934 aşa cum consideră şi , L. Makkai sau I. A. Pop177 . M. Rusu şi L. Mărghitan sunt de părere că războiul împotriva lui Glad a avut loc în 927, citîndu-l în acest sens pe Kedrenos178, dar H. Dimitrov, citînd opiniile altor istorici bulgari, consideră că atacarea teritoriilor nord-dunărene aflate sub dominaţie bulgară de către unguri nu se putea produce decît în timpul domniei ţarului Petru (927-969)179.

Mormintele acestui orizont sunt în general atribuite populaţiei maghiare, dar pentru spaţiul transilvan trebuie avută în vedere şi prezenţa pecenegilor care aveau un rit şi ritual funerar asemănător, deci la o primă vedere greu de deosebit. Pe de altă parte analiza comparativă a materialului arheologic rezultat din necropolele din Transilvania cu cel din necropolele din spaţiul pannonic ne arată că descoperirile din metal preţios – argint, aur - din Transilvania sunt destul de slab reprezentate, iar armele, piesele de harnaşament, podoabele şi ceramica sunt realizate într-o manieră mai rudimentară. Coroborînd aceste lucruri cu geografia spaţiului transilvan, nepropice pentru o populaţie de stepă, avansăm ipoteza că în Transilvania nu avem de a face cu stabilirea unor triburi din cercul de triburi înrudite în mod direct cu tribul lui Arpad, aici primind drept să cucerească şi să se aşeze un grup de populaţii satelit ale triburilor

174 Gy. Györffy, Az árpád-kori Magyarország történeti földrajza, III, p. 341. 175 Ibidem, p. 331-332. 176 Anonymus, cap. XXXXV. 177 I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 115-116. Acestei perioade îi aparţine şi anexarea centrului şi sud-vestului Transilvaniei. 178 M. Rusu, The Autochthonous Population and the Hungarians on the Territory of Transylvania in the 9th – 11th Centuries, în: Relations, Bucureşti, 1975, p. 205-206; Idem, Les formations politiques roumaines et leur lutte pour l’autonomie, în: RRH, 21, 1982, 3-4, p. 364; L. Mărghitan, Banatul în lumina arheologiei, III, Timişoara, 1985, p. 198. 179 H. Dimitrov, Bulgaria and the Magyars, p. 62-64.

59

maghiare. În acest fel putem explica de ce Transilvania a trebuit cucerită de Ştefan I şi a fost pe deplin integată în regatul arpadian abia după domnia lui Solomon, în contextul anihilării puterii pecenegilor. Cu alte cuvinte populaţia ce a utilizat necropolele grupului Cluj nu este una neapărat ungară.

Grupul Blandiana B – Alba Iulia. În raza localităţii a fost

cercetată o altă necropolă numită convenţional Blandiana B, ceea ce evidenţiază pătrunderea în ultima treime a secolului al X-lea a unor purtători ai culturii Bjelo-Brdo, cimitirul încetîndu-şi existenţa la începutul secolului al XI-lea, probabil datorită luptelor dintre unguri şi Gyula cel Tînăr180, cînd a încetat şi folosirea cimitirului de la Alba Iulia – Staţia de Salvare II.

Mormintele acestui orizont cultural sunt caracterizate de existenţa exclusivă a inhumaţiei şi a unui inventar mixt, ce atestă o populaţie aflată în curs de creştinare în cea mai mare parte. Inventarul funerar constă din piese de armament (săgeţi, topoare), de harnaşament (scăriţe, zăbale), podoabe şi ceramică. Mormintele sunt orientate V-E, cele de bărbaţi fiind de două tipuri: de războinici – călăreţi şi de războinici pedeştri. Mormintele de femei fiind şi ele de două tipuri: cu ofrandă animală şi vegetală depusă în vas ceramic situat în zona picioarelor şi în zona capului şi morminte fără această ofrandă şi cu inventar din podoabe de bronz şi pastă ceramică bogat. Acest tip de necropolă pare a face trecerea de la păgînism la creştinism. Fenomenul fiind propriu tuturor societăţilor păgîne din spaţiul nord şi vest european care acceptă creştinismul în secolele X-XII181.

Rezultatul analizei informaţiilor arheologico-istorice nu este susţinut de nici o ştire documentară care să ateste o stăpînire ungară efectivă a Transilvaniei pînă în primele decenii ale secolului al XI-lea, 180 Vezi mai pe larg la I. M. Ţiplic, Necropola medieval timpurie de la Orăştie-Dealul Pemilor X2, p. 150-153. 181 O situaţie similară întîlnim în lumea popoarelor fino-ugrice, la finlandezi, care în perioada dintre secolele XI-XIII au acceptat creştinismul. În acest interval de timp a avut loc şi schimbarea ritului şi ritualului de înmormîntare, trecînd de la necropole mixte cu inventar funerar bogat, la necropole de inhumaţie cu inventar funerar puţin şi consitînd mai ales din podoabe şi alte obiecte personale ale defuncţilor. Situaţia este prezentată succint de către Raija Ylönen, urmărindu-se modul în care s-a reflectat adoptarea creştinismului în cadrul necropolele datînd din intervalul de timp menţionat (Children´s Graves and Conversion to Christianity in Finland, în: G. Helmig, Barbara Scholkmann, M. Untermann eds., Centre.Region.Periphery – Medieval Europe Basel 2002, II, Hertingen, 2002, p. 427-431.

60

însăşi campania lui Ştefan I relevă existenţa unei stări de autonomie, dacă nu chiar de independenţă, a teritoriului intracarpatic transilvănean. De altfel, după încheierea campaniei Ştefan I lasă întreg teritoriul ce a aparţinut lui Gyla cel Tînăr unui familiar de al său, Zultan/Zoltan182 şi nu începe imediat organizarea teritorial-administrativă a Transilvaniei. Primele măsuri pe care le ia sunt acelea de organizare a unor structuri administrative ecleziastice prin înfiinţarea episcopiei Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia.

În paralel cu aceste evenimente are loc şi generalizarea pe întreg teritoriul transilvan a elementelor culturii Bjelo-Brdo, exemplificate prin descoperirile din necropolele de la Alba Iulia – Staţia de Salvare II, Alba Iulia – Catedrala romano-catolică, Alba Iulia – Str. Vînătorilor, Cluj-Napoca – Str. Semenicului, Cluj-Napoca – Calvaria, Dăbîca – incinta a IV-a, Geoagiu de Jos, Gîrbova, Ilidia – Cetate, Hunedoara, Moldoveneşti, Pîclişa, Peteni, Streisîngiorgiu, Zalău - Ortelec183. Piesele arheologice ce definesc pătrunderea orizontului Bjelo-Brdo în Transilvania sunt în principal podoabele din bronz sau argint: inele şi brăţări torsadate, cercei cu cap -S, şiraguri de mărgele din ceramică şi monede depuse în mormînt.

Dar odată cu acest orizont are loc şi o uniformizare culturală la scara întregii regiuni carpatice, astfel încît nu se mai poate face o departajare etnică pe baza ritualului de înmormîntare după a doua jumătate a secolului al XI-lea184. O situaţie de excepţie pare a fi necropola de la Alba Iulia – Str. Arh. Iuliu Hossu, unde, inventarul existent în mormintele descoperite, precum şi o particularitate a acestora legată de acoperirea gropii cu elemente litice, a indus autorului săpăturii ipoteza conform căreia este vorba de populaţia romanică, necropola constituindu-se şi într-un element de legătură între cele două faze ale necropolei de la Alba Iulia - Staţia de salvare I şi II185.

182 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 341. 183 H. Ciugudean, A. Dragotă, Cercetări arheologice la Alba Iulia – Pîclişa: descoperirile hallstattiene şi medievale timpurii (Campania din anul 2000), în: Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 275. 184 Ana Maria Velter consideră că din secolul al XI-lea materialele arheologice sunt tipice pentru toate aşezările româneşti, aparţinînd unei aşa numite culturi Alba Iulia – Ipoteşti – Cîndeşti – Dridu. Ana Maria Velter, op.cit., p. 161. 185 A. Dragotă, S. Brînda, Necropola medieval timpurie de la Alba Iulia – Str. Arhim. Iuliu Hossu (fostă Brînduşei). Săpăturile de salvare din anul 1999, în: Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 309.

61

În concluzie pe teritoriul intracarpatic transilvănean în intervalul cronologic cuprins între secolele IX-XII avem de a face cu mai multe arii culturale, unele dintre ele ce definesc chiar şi grupuri etnice. Analiza detaliată a acestor necropole, precum şi raporturile lor cu orizonturile culturale paralele, anterioare sau posterioare din punct de vedere cronologic va putea oferi o imagine mai completă asupra modului de desfăşurare a procesului de etnogeneză.

Într-o luare de poziţie anterioară 186 consideram că orizontul mormintelor de la sfîrşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, atribuite grupului Ciumbrud, reprezintă ultimele influenţe slave apusene în procesul de etnogeneză a populaţiei din spaţiul transilvan. Faţă de această afirmaţie trebuie adusă o corecţie ce vizează atribuirea etnică a descoperirilor grupului Ciumbrud, ce este legat de spaţiul sud-dunărean şi nu de cel moravian.

186 I. M.Ţiplic, Consideraţii cu privire la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evului mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005, p.202-203.

62

63

TRANSILVANIA DE LA GELOU QUIDAM BLACHUS LA VOIEVODAT

...Ce s-ar întîmpla dacă am afla că românii au venit după slavi?

De fapt, nu s-ar întîmpla nimic...

Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a III-a, p. 211

Istoria evului mediu timpuriu transilvănean: între mit şi

realitate istorică. Istoria spaţiului transilvan a fost, este şi în unele privinţe va mai fi

una extrem de disputată, mai ales pe fondul lipsei unor izvoare istorice complete. Această lipsă a generat împletirea unor realităţi istorice cu frînturi de legende şi jumătăţi de adevăr, generînd mai degrabă o cunoaştere mitică a perioadei cuprinsă între secolele IX-XI, legendele substituind şi devenind astfel adevăr istoric. Una dintre cele mai răspîndite forme de istorie legendară este cea legată de personajele menţionate de Cronică 187 , ce au generat numeroase abordări de tip legendă ce ulterior au intrat în conştiinţa populară ca adevăruri istorice sub impulsul dat de maiera naţionalistă de prezentare a istoriei în manualele şcolare. Chiar şi scrisul istoric a devenit tributar acestei maniere de interpretare şi este suficient să menţionăm lucrarea lui D. Căpăţînă, în care pornindu-se de la personajul istoric menţionat în Cronică – Gelou/Geula/Gyula/Gylas – se ajunge printr-un melanj de tip nuvelist la Giulea şi apoi la Giuleştii din Maramureş, văzuţi într-o manieră subliminală ca urmaşi ai acestui Giulea 188 . Aceste maiere exagerate – ca să nu le spunem tendenţioase – de interpretare izvoarelor istorice au generat apariţia în istoriografia maghiară a unor replici dure dar foarte bine argumentate, de cele mai multe ori chiar de lipsa de profesionalism a celor care s-au erijat în marii apărători ai continuităţii. R. Popa, analizînd în detaliu lucrarea lui Şt. Pascu, atrage atenţia că autorul 187 Ne referim la Cronica notarului anonim, fragmentele preluate în rîndurile ce urmează provenind din ediţia lui G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, I, Bucureşti, 1937 (mai departe Anonymus). 188 D. Dogaru, Armată şi societate în epoca cristalizării poporului român şi a începuturilor organizării sale statale, în: M. Dogaru, T. Dvorski, Al. Madgearu, M. Zahariade, Armată şi societate în spaţiul românesc. Epoca veche şi mileniul migraţiilor, Bucureşti, p. 94-114.

64

ajunge la unele concluzii diametral opuse celor pe care dorea să le obţină189. Gyula Kristo aprecia că dacă istoriografia română viitoare va izbuti să înţeleagă sfaturile lui Boia 190 , adică se va elibera de consideraţiile politice naţionale şi în cazul oricărei constatări se va baza numai pe izvoare, aceata va putea duce la apropierea dintre poziţia istoriografică maghiară şi română...191

Considerăm că aceată replică, generată în cea mai mare parte de cunoşterea unei bibliografii de tip Pascu – Edroiu - Olteanu, are aceeaşi valabilitate şi în ceea ce priveşte istoriografia maghiară, fapt într-o oarecare măsură recunoscut şi de Gyula Kristo atunci cînd admite că istoria Ardealului are două faţete: una văzută dinspre Budapesta, iar cealaltă văzută dinspre Bucureşti192.

Ceea ce este de reproşat ambilor autori menţionaţi este maniera în care dezavuează izvorul arheologic ca argument în construirea unor ipoteze istorice. Şt. Pascu realizează această minimalizare prin recursul la construcţii literare în care izvorul arheologic are doar rolul de a crea impresia de documentare193 fără a fi cu adevărat luat în calcul, iar Gyula Kristo minimalizează izvorul arheologic – cel puţin în ceea ce priveşte raportarea la arheologia transilvană – tocmai datorită modului cosmetizant în care au fost făcute publice cercetările din unele situri precum Dăbîca, manieră ce a oferit doar imagini falsificate asupra

189 Este de menţionat mai ales modul în care �t. Pascu a interpretat referirea din Cronică cu privire la populaţia ce locuia în teritoriul controlat de Menumorut – terram illam habitarent gentes, qui dicuntur Cozar -, considerată a fi rămăşiţe ale unei populaţii călăreţe din sec. VII-IX (avari, pecenegi) (�t. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971, p. 59, n. 74. R. Popa notează pe bună dreptate că prin această ipoteză �t. Pascu devine adept al teoriei continuităţii avaro-maghiare (R. Popa, Observaţii şi îndreptări, p. 164, n. 40). 190 Este vorba de lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. III-a, Humanitas, Bucureşti, 2006. 191 Gyula Kristo, Ardealul tipuriu, p. 11. 192 Ibidem, p. 9. 193 Un exemplu ar putea fi dat de maniera în care săpăturile arheologice la ”marea necropolă” de la Alba Iulia au fost utiliate pentru a oferi date demografice pentru perioada secolelor VIII-XII. �t. Pascu menţionează că numărul de morminte din această necropolă feudală timpurie (sic!) este de peste 1500 ceea ce îndreptăţeşte aproximarea numărului populaţiei aşezării careia i-a aparţinut necropola la mai multe mii de locuitori (�t. Pascu, în: Magazin istoric, 15, septembrie 1981, 9, p. 16. O astfel de manieră de calcul este mai mult decît hilară avînd în vedere că operează cu o constantă de 3 ce reprezintă numărul membrilor unei familii şi chiar şi aşa aplicînd o aritmetică simplă asupra numărului de morminte rezultă că pe durata unui secol puteam avea e a face cu o colectivitate ce a avut în medie un număr de 15-18 familii.

65

realităţilor din perioadele anterioare secolului al XII-lea. O anumită lipsă de interes faţă de izvorul arheologic este aratată şi de un alt mare istoric maghiar, Pal Engel194, dar în cazul lui ar putea proveni din formaţia sa de arhivist prea puţin atras de analiza artefactului arheologic.

Voievodatul Transilvaniei între rex Gyla maior şi Stefanus dux

Ultrasilvaniae (?953-1270). O manieră deosebită de interpretare a izvoarelor istorice vine dinspre istoriografia română a ultimilor 10 ani şi se datorează lui Al. Madgearu195 şi T. Sălăgean196, ambii autori analizînd acelaşi document din perspectivă comparativă, utilizînd izvorul arheologic acolo unde acesta poate aduce un plus de clarificare. Analiza Gestei lui Anonymus a reprezentat un subiect predilect al istoriografiilor română şi maghiară, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea considerîndu-se că a fost spus tot ce era de spus despre controversatul document. Iată că prin lucrările celor doi autori menţionaţi sunt aduse noi viziuni asupra datării Cronicii şi asupra identificări unor toponime menţionate de aceasta 197 . Argumentarea datării mai timpurii, nu în preajma finalului secolului al XII-lea sau în anii imediat următori198, atrage după sine şi o întărire a veridicităţii unor evenimente descrise în Cronică.

Indiferent de datarea momentului de geneză al Cronicii rămîne întrebarea: de ce Transilvania a avut o evoluţie paralelă faţă de Pannonia pînă la mijlocul secolului al XI-lea? La această întrebare ultimele producţii ştiinţifice ale istoriografiei româneşti i-au în calcul posibilitatea ca spaţiul de nord-vest al Transilvaniei întracarpatice să fi fost cucerit ca urmare a unei disidenţe în rîndul confederaţiei ungurilor/onogurilor, disidenţă care l-a determinat pe Tuhutum să-şi atribuie ca posesiune personală un teritoriu nu la fel de bine organizat ca cele ale lui Menumorut sau Glad. T. Sălăgean analizînd pasajul din Cronică unde se

194 Pal Engel, op.cit., p. 25-27. 195 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001; Idem, The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Cluj-Napoca, 2005. 196 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou. Contribuţii la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, 2006. 197 T. Sălăgean face argumentaţia datării documentului în perioada de sfîrşit a sec. XI şi pînă la mijlocul sec. XII, deci fie după domnia lui Bela I (1060-1063), fie în timpul domniei lui Bela II (1131-1141) - Ţara lui Gelou, p. 11-57. 198 Datare acceptată de istoriografia maghiară. Vezi Pal Engel, Regatul Sfîntului �tefan, p. 39.

66

vorbeşte despre alegerea lui Arpad ca şi conducător, consideră că plecarea lui Tuhutum s-a produs imediat după acest moment, practic la cea dintîi ocazie ce i s-a oferit pentru a-şi cîştiga libertatea199. Concluzia care s-ar desprinde sugerează că ”ţara ultrasilvană” a fost cucerită, pe cont propriu şi pentru sine însuşi, de către un şef tribal ungur, aflat în divergenţă cu Arpad 200 . Descoperirile arheologice din necropolele transilvane atribuite primului val al ungurilor201 par să susţină această ipoteză datorită aparentei izolări a acestui spaţiu sugerată de arhaismul realizării podoabelor şi pieselor de harnaşament şi al lipsei unor elemente ce trădează starea socială înaltă a deţinătorilor lor, cum este cazul acelor piese din argint sau argint aurit ce ornamentau aşa numitele ”genţi de sabie”, specifice unor şefi militari din Cîmpia Pannonică. Pe de altă parte, aşa se poate explica natura relaţiilor pe care teritoriul administrat de Gyula/Gylas/Prokuj202 le-a avut cu noul ducat arpadian din Pannonia şi ulterior cu regatul creştin al lui Ştefan. Teoria este susţinută şi de Gyula Kristo, ce argumentează că apelativul de rex gylas trebuie înţeles într-un context în care stăpînirile celor doi - Ştefan regele apostolic şi Gyula/Gylas/Prokuj – erau de dimensiuni apropiate şi atacul efectuat de noul rege creştin a avut loc pe fondul încercării de a aduce sub controlul coroanei sale toate teritoriile şefilor de trib rămaşi păgîni203.

Anuarul din Hildersheim, aproape contemporan cu evenimentele menţionate mai sus, a notat despre acestea cu datare din 1003 următoarea ştire: ...regele maghiar Ştefan a pornit cu oastea împotriva unchiului său după mamă, regele Gyula; după ce l-a prins, împreună cu soţia şi cei doi 199 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 66-67. 200 Ibidem, p. 67. 201 A. Dragotă, I. M. Ţiplic, Scurt istoric al cercetărilor privind necropolele din Transilvania (sec. IX-XI), în: Corviniana, 6, 2000, p. 126-137. 202 MGH.SS, III, p. 92, p. 862. Asupra ultimului nume vezi P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania (sec. IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005, p. 264. Aceeaşi opinie asupra identificări ultimului Gyula, zis cel Tînăr, cu Prokuj, personajul menţionat într-o cronică a lui Thietmar de Meserburg (m. 1018), la Gyula Kristo, Ardealul timpuriu, p. 104. 203 Gyula Kristo, Ardealul timpuriu, p. 103. În opinia noastră titulatura de rex atribuită lui Gyula are doar semnificaţia importanţei teritoriului pe care aceste îl controla. Asupra problematicii ne-am exprimat anterior, vezi Contribuţii la istoria spaţiului românesc, p. 149-150. O opinie diferită la St. Brezeanu, care sub influenţa Scolii Analelor, încearcă acreditarea ideii existenţei noţiunii de rex gentes (rex Francorum, rex Hungarorum, imperator Bulgarorum et Blachorum) în intervalul cronologic anterior secolului al XI-lea, pentru ca începînd cu secolul al XII-lea (pentru bazinul carpatic) să asistăm la transformarea acestor reges gentium în regi ai unor state teritoriale (rex Bulgariae, rex Hungariae etc.). St Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale, p. 169.

67

copii pe care îi avea, a adus cu forţa ţara lui la creştinism204. Anonymus notează la rîndul său: ...în credinţă, era vanitos – Gyula n.n. - şi nu voia să fie creştin, ci făcea multe lucruri împotriva regelui Ştefan...205 Din ambele izvoare se desprinde clar concluzia că Transilvania lui Gyula şi noua structură creştină pe care o organiza Ştefan I se aflau pe poziţii antagonice, lupta între cele două fiind inevitabilă. Această luptă este interpretată de istoriografia maghiară recentă ca una dusă între două personalităţi importante ale vremii la adăpostul a două ideologii – creştinismul de rit apusean şi cel de rit grecesc -, avînd drept scop impunerea primatului scaunului apostolic şi asupra teritoriului transilvan206.

Indiferent care au fost motivele ce au impus derularea conflictului de la începutul secolului al XI-lea dintre cei doi rex, este certă existenţa a două structuri politice în bazinul carpatic: una ce controla o zonă foarte importantă din punctul de vedere al resurselor subsolului ei Transilvania şi o alta ce controla o regiune extrem de importantă pentru ceea ce înseamnă contactul dintre cele două lumi ce guvernau Europa acelor vremi, Pannonia (regatul apostolic al lui Ştefan I).

Conflictul armat dintre cele două state a reprezentat vîrful aisbergului, cauzele ce au concurat la manifestarea violentă din primii ani ai secolului XI trebuind căutate în a doua treime a secolului al X-lea, perioadă cînd a avut loc cucerirea Transilvaniei de către Tuhutum. Această cucerire trebuie văzută în două etape diferite avînd în vedere situaţia geo-politică a vremii. În prima jumătate a secolului al X-lea influenţa ţaratului bulgar la nord de Dunăre era încă foarte puternică iar arheologia sud-transilvăneană ne indică o prezenţă militară importantă a bulgarilor în spaţiul Mureşului mijlociu aşa cum reiese din descoperirile de la Ciumbrud, Ghirbom, Alba Iulia Staţia de Salvare I, Blandiana A, Orăştie-Dealul Pemilor X8207.

Chiar dacă acordăm credit îndoielii exprimate de T. Sălăgean în legătură cu afirmaţia aparţinînd lui Al. Madgearu208, cum că pătrunderea maghiarilor în Transilvania nu s-a putut petrece decît după moartea ţarului Simeon209, trebuie să reliefăm faptul că Tuhutum ar fi putut cuceri 204 MGH.SS, III, p. 92. 205 Anonymus, p. 74, 78. 206 Gyula Kristo, Ardealul timpuriu, p. 105. 207 Ne referim aici la descoperirile atribuite orizontului Ciumbrud-Orăştie (vezi A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 27-29. 208 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 73. 209 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, p. 143.

68

doar teritoriul someşan, în timp ce regiunea aflată la sud de Turda a rămas sub un control bulgar cel puţin pînă cîndva în perioada anilor 917-934. Deci, nu poate fi exclusă o dominaţie ungaro-bulgară asupra Transilvaniei în perioada cuprins între 902-934, ulterior acestei date avînd loc extinderea controlului dinspre regiunea Clujului spre cea a Albei Iulia. În contextul acestei preluări a puterii de către urmaşii lui Tuhutum, Geula (zis şi cel Bătrîn, tatăl lui Carolta şi Sarolta) şi Zumbor (tatăl lui Geula/Gylas zis cel Tînăr) a avut loc, conform Cronicii şi uniunea matrimonială dintre familia lui Arpad şi cea a lui Tuhutum prin căsătoria principelui Geza cu Sarolta, cei ce vor deveni părinţii lui Vojk/Ştefan. Există şi opinii care contestă prezenţa lui Tuhutum şi a urmaşilor săi în Transilvania înainte de anul 970, cînd de fapt au primit posesiuni şi s-au mutat din regiunea Tisei inferioare.210

Istoriografia română fidelă liniei de apărare a veridicităţii Cronicii în totalitatea ei se declară adepta teoriei după care Tuhutum este cel care a cucerit în nume propriu Transilvania211, pe cînd istoriografia maghiară, bazîndu-se pe cronica lui Simon de Keza212 consideră că cel care a cucerit Transilvania a fost un anume Gyula/Jula, comandatul celei de a treia armate aflate în subordinea lui Arpad. Un adept al acestei teorii este şi Al. Madgearu, dar el, deşi pleacă tot de la lipsa din Transilvania a toponimelor derivate din numele lui Tuhutum, argumentează că înlocuirea adevăratului cuceritor cu un personaj mai puţin important a avut la bază raţiuni propagandistice213.

Indiferent cine este cel care preia conducerea la jumătatea secolului al X-lea, este evident că în prima fază a controlat doar partea de nord-vest a provinciei214 şi abia ulterior, probabil cu generaţia următoare,

210 Gyula Kristo, op.cit., p. 99-108. Indiferent care ar fi realitatea este evident că în perioada 934-1003 Transilvania a fost condusă de o familie înrudită cu cea a lui Arpad, familie ce conducea un teritoriu aproape la fel de întins ca cel al lui Geza, tatăl lui �tefan. 211 �t Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, p. 24 sqq; N. Edroiu, Procesul de constituire a formaţiuni statale pe teritoriul României (secolele VIII-XI), Cluj-Napoca, 1999, p. 82-89; St. Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 173-175; I. A. Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2003, p. 169-182. 212 SRH, I, p. 166. 213 Discuţia pe amrginea acestui subiect la Al. Madgearu, Românii în opera notarului Anonim, p. 127-134 şi la T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 73-90. 214 După cum o sugerează şi cele mai timpurii descoperiri de tip honfoglalas de la Biharea şi Cluj-Napoca-str. Gral Moşoiu, str. Plugarilor (A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 33).

69

a fost integrat şi spaţiul de sud-vest a Transilvaniei. Pentru perioada cuprinsă între anii 934-1003 nu avem foarte multe date referitoare la modul cum era organiat administrativ teritoriul şi nici cu privire la graniţele sale înspre est. În cadrul noii structuri de sub conducerea lui Gyula (posibil fiul lui Tuhutum) existau cu siguranţă cel puţin două fortificaţii importante, dar despre care nu avem nici o informaţie arheologică pertinentă datorită faptului că ele sunt Alba Iulia şi Cluj-Napoca, două centre urbane dezvoltate pe locul fostelor municipii romane.

Pentru mijlocul secolului al X-lea, dacă admitem informaţiile oferite de Anonymus, societatea transilvăneană nu era foarte clar divizată şi astfel nici lipsa unor fortificaţii nu reprezintă un lucru anacronic. Cronicarul relatează modul în care Tuhutum a fost acceptat de către supuşii lui Gelou (...videntes mortem domini sui,sua propria voluntate dextram dantes, dominum sibi elegerunt Tuhutum... 215 ), relatarea ce indică existeţa unei dependenţe personale a supuşilor faţă de Gelou. Nu putem interpreta această dependenţă decît în contextul unei forme incipiente de vasalitate, chiar dacă ea nu este expresia şi rezultatul unei societăţi organizată după modelul celei carolingiene. Făcînd abstracţie de Anonymus, arheologia medievală transilvăneană este în măsură să furnizeze la ora actuală un număr de cercetări arheologice ce ilustrează existenţa în cursul secolului al X-lea a unor transformări la nivelul culturii materiale a societăţii. Avem în vedere faptul că în secolul al X-lea are loc abandonarea unor practici ce ţineau de ritul incineraţiei şi totodată are loc şi o valorizare a unor regiuni ce sunt legate organic de zona exploatărilor miniere din Carpaţii Metaliferi: necropolele de la Deva216, Orăştie217, Blandiana218, Alba Iulia219, Ghirbom220, Ciumbrud221, Gîmbaş222, Cluj-Napoca223, Zalău224, Biharea (vezi Harta 4). Necropolele

215 Anonymus, Gesta Hungarorum/Faptele ungurilor, traducere, prefaţă, introducere şi note de G. Popa Lisseanu, Mentor, 2000, cap. XXVII, p. 48. 216 A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 142-143. 217 I. M. Ţiplic, Necropolele medievale timpurii din Transilvania (sfîr�itul sec. IX – prima jumătate a sec. XII), în: Z. K. Pinter, I. M. �iplic, Maria E. �iplic, Rela�ii interetnice în Transilvania. Secolele VI-XIII, Bucure�ti, 2005, p. 133-156. 218 A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 140. 219 Ibidem, p. 137-141. 220 Gh. Anghel, Necropola birituală prefeudală de la Ghirbom (Gruiul fierului) jude�ul Alba, în: Apulum, XXXIV, 1997, p. 255-271. 221 Dankanitz, I. Ferencz, Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în: MCA, VI, 1959, p. 605-615; K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 78 sqq. 222 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 66-71. 223 A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 141-142.

70

aparţinînd orizontului Mediaş225 sunt grupate în spaţiul dintre Tîrnave şi confluenţa acestora cu Mureşul (vezi harta 5), iar abandonarea lor trebuie înţeleasă printr-o schimbare radicală a peisajului demografic vest-central transilvănean, dar şi printr-o schimbare politică, demonstrată de apariţia unor fortificaţii care să apere noua zonă locuită (vezi harta 6). Cu alte cuvinte schimbarea peisajului arheologic este o dovadă că profundele transformări ale teritoriului transilvan, unele ilustrate de Anonymus, petrecute începînd cu a doua decadă a secolului al X-lea sunt o realitate istorică.

O altă modificare majoră a peisajului arheologic este adusă şi de creşterea semnificativă, începînd cu prima decadă a secolului al X-lea a elementelor creştine în cadrul ritualului de înmormîntare, aşa cum rezultă din inventarele mormintelor descoperite la Alba Iulia – Izvorul Împăratului226 sau cele de la Staţia de salvare I şi II, Putem admite, astfel, că în cursul secolului al X-lea au avut loc o serie de transformări socio-religioase care au generat în jurul anilor 50 ai secolului apariţia unui teritoriu organizat din punct de vedere militar şi social, ce avea în frunte un conducător de rigine ungară sau pecenegă, teritoriu aflat, din perspectiva cutumelor ce guvernau viaţa unor populaţii nomade, într-o relaţie de subordonare faţă de ”ducatul” ungar al lui Tacsony.

Nu cunoaştem natura relaţiilor ce au existat între „voievodatul” lui Gyula maior şi ”ducatul” lui Tacsony, dar avînd în vedere informaţiile oferite de izvoarele bizantine cu privire la trimiterea acelui Hierotheus în Tourkia, putem bănui că implementarea creştinismului în spaţiul transilvan a fost revigorată prin activităţi de misionarism venite dinspre misiunea subordonată lui Hierotheus. Postulăm această ipoteză avînd în vedere că în cadrul descoperirilor atribuite grupului Ciumbrud sunt prezente atît materiale ce trădează existenţa în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al IX-lea a păgînismului, cît şi materiale ce sugerează pătrunderea creştinismului, probabil la începutul secolului al X-lea după creştinarea bulgarilor. Aşadar, misionarismul lui Hierotheus venea pe un fond mai vechi de impunere a ideilor creştinismului bizantin. Slaba penetrare a acestui curent poate fi explicată prin pătrunderea masivă a unor grupe de populaţie păgîne (unguri, secui, pecenegi) aşa cum rezultă 224 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României, p. 48, 210-212; Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, Cercetări arheologice pe teritoriul oraşului Zalău, p. 66 sqq. 225 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 60 sqq; I. M. Ţiplic, Necropolele de tip Mediaş, p. ActaMN, 39-40 II, 2002-2003 (2005), p. 9-24. 226 În ultimii ani au fost descoperite o serie de morminte ce aveau ca inventar cruci relicvar databile în secolul al X-lea. Inf. M. Blăjan.

71

şi din descoperirile arheologice atibuite grupului Cluj. Creştinismul se va impune odată cu anexarea ”voievodatului” transilvan în cadrul regatului arpadian proaspăt creştinat la începutul secolului al XI-lea.

O poziţie interesantă în aceast problemă o are Fl. Curta227, fiind la rîndul lui de părere că problema creştinării „teritoriilor” nord-dunărene este una extrem de delicată, ea făcînd parte din „intangibila teorie a continuităţii” prin aserţiunea silogistică: continuitatea este demonstrată de existenţa creştinismului; creştinismul demonstrează continuitatea populaţiei daco-romane228. Fl. Curta face o paralelă între graniţele de nord-est ale Imperiului Bizantin şi cele dunărene şi nu găseşte analogii, fapt ce duce la concluzia că pătrunderea creştinismului prin intermediul misionarismului, aşa cum s-a întîmplat în zonele nord-pontice, nu s-a realizat decît sporadic şi doar în teritoriile legate de Dobrogea229. Deşi există o bogată producţie bibliografică de limbă română care pune accent pe existenţa creştinismului în spaţiul transilvan încă din secolele III-IV, cercetările arheologice referitoare la perioada secolelor VII-XI au demonstrat că preponderent este răspîndită o religie „păgînă”230.

Anexarea Transilvaniei la începutul secolului al XI-lea a reprezentat un pas final în ceea ce a însemnat impunerea către est a regatului arpadian creştin (de rit apusean), precum şi definitivarea graniţelor acestuia către Ţaratul Bulgar şi Imperiul Bizantin231. Integrarea şi organizarea teritoriului transilvan ca entitate a regatului arpadian a impus realizarea a două operaţiuni: 227 Before Cyril and Methodius: Christianity and barbarians beyond the Sixth- and Seventh-Century Danube Frontier, în: Fl. Curta ed., East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, p.181-219. 228 Pe această linie a exagerărilor naţionaliste vezi A. Plămădeală, Romanitate, Continuitate, Unitate, Sibiu, 1987; M. Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş pînă în 1918, Cluj-Napoca, 1992; Şt. Pascu, Ce este Transilvania/Was ist Siebenbürgen, Cluj-Napoca, 1983. 229 Fl. Curta, Before Cyril and Methodius, p. 187-189. 230 Vezi pentru această problematică I. M. ŢIPLIC, Necropolele medievale timpurii din Transilvania (sfîrşitul secolului IX – prima jumătate a secolului XII), în Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M.E.Ţiplic (coord.), Relaţii interetnice în Transilvania (sec. VI-XIII), Bucureşti, 2005, p. 133-156; Idem, Necropole de tip Mediaş din Transilvania, în: ActaMN, 39-40/II, 2002-2003 (2005), p. 9-24. O analiză mai aprofundată cu privire la creştinism în Transilvania perioadei migraţiilor vezi la C. Oprean, Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, în EphemNap, V, 1995, 227; Idem, Transilvania la sfîrşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, Cluj-Napoca, 2003. 231 Asupra problematicii vezi Gy. Moravcik, Byzantium and the magyars, Budapest, 1970; D. Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de răsărit. 500-1453, Bucureşti, 2002.

72

- impunerea sistemului comitantens, ce făcea mai uşoară acţiunea de control asupra teritoriului şi de colectare a obligaţiilor vasalice;î

- implementarea sistemului de organizare a bisericii care avea dublul rol: economic şi politic.

Anexarea fiind o acţiune pur militară, a fost urmată de o perioadă de menţinere a statu-quo-ului voievodatului, aşa cum rezultă din măsurile imediate luate de Ştefan I232. Ulterior a trecut la impunerea sistemului comitatens şi apoi urmaşul său a rezolvat şi problema religioasă, după înfrîngerea încercărilor de rebeliune a adepţilor revenirii la organizarea de tip tribal.

Păstrarea funcţiei voievodale nu este un caz unic, o situaţie similară avem şi în zona dalmată unde ungurii au păstrat această funcţie. Neagu Djuvara apreciază că apariţia unor structuri statale în cadrul populaţiilor nord şi sud Dunărene a fost impulsionată de venirea unor populaţii alogene războinice. Iată cum prezintă autorul citat cauza apariţiei germenilor statali la populaţia nord-dunăreană: ...Aceasta – populaţia băştinaşă n.n. -, lipsită de elitele sale diriguitoare – este vorba de cele romane n.n -. .. aşteaptă ca noua Ordine politică să-i fie adusă sau impusă de un grup din exterior, de cele mai multe ori de un năvălitor barbar nomad...233

Păstrarea Albei Iulia ca reşedinţă voievodală nu făcea decît să legitimeze în ochii populaţiei locale străinul venit la conducerea statului. Pe de altă parte alegerea locaţiei este una simbolică, dacă ne gîndim la faptul că primul sediu al regalităţii arpadiene a fost Sekesfehervar, o altă localitate ce mai păstra urme ale perioadei romane.

Fie că vorbim de perioada de control bulgar asupra sud-vestului Transilvaniei, de cea în care partea de nord-vest a fost cucerită de unguri sau de perioada în care are loc definirea unei autorităţi transilvănene, trebuie să înţelegem că interesul tuturor a fost orientat spre controlul exploatării sării. Problematica aceasta a fost analizată de mai mulţi istorici o parte dintre opiniile exprimate pînă în prezent fiind cuprinse în recentul studiu al lui Al. Madgearu, Salt Trade and Warfare: The Rise of 232 Pal Engel, Regatul Sf. �tefan, p. 55 sqq. 233 N. Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de ”descălecătoare” şi pînă la aşezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş. Noi interpretări, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 10.

73

the Romanian-Slavic Military Organization in Early Medieval Transylvania234. Aspectul cel mai important pe care îl abordează este cel al apariţiei organismelor militare slavo-romanice în Transilvania, considerînd că acest teritoriu a fost unul de maxim interes pentru toate puterile militare din spaţiul central şi sud-est european. Autorul evidenţiază faptul că pentru exploatarea sării era necesară o populaţie sedentară, considerînd că aceasta era compusă din slavi şi „români”235. Dacă implicarea slavilor în procesul de exploatare a sării este susţinută şi de toponimie (ex. Ocnă= exploatare saliferă, Slănic, Slatina, Sălacea etc.), despre populaţia „românească” nu prea avem dovezi directe. Arheologic este aproape imposibil, în stadiul actual al cercetărilor, să fie demonstrată existenţa unor comunităţi româneşti în secolele IX-XI în spaţiul intra-carpatic transilvan 236 , cu excepţia regiunii Sălajului, unde au fost cercetate în ultimii ani o serie de situri arheologice care trădează o apartenenţă la lumea romano-bizantină şi bizantină, ceea ce ar putea induce ideea că aceste comunităţi sunt comunităţi romanice237. Prezenţa „românilor” (mai corect ar fi fost termenul de „populaţie romanică” pentru secolele VII-X) în Transilvania este susţinută de existenţa în limba română a unor regionalisme provenite din latină: păcurar (cioban), nea (zăpadă), june (tînăr bărbat) sau ai (usturoi) etc. Toponimia sugerează la rîndul ei, spune Al. Madgearu, existenţa unei populaţii vorbitoare a unei limbi romanice; nume precum Criş/Crisia, Gălpîia/Gilpil, menţionate în

234 în: Florin Curta ed., East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, p. 103-120. 235 Al. Madgearu, Salt Trade and Warfare: The Rise of the Romanian-Slavic Military Organization in Early Medieval Transylvania, p. 109. 236 Asupra acestei problematice vezi lucrările lui K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittlelalter, Bonn, 1986; Al. Madgearu, Românii în cronica Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001; Idem, The Romanians in Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Cluj-Napoca, 2005; I. M. Ţiplic, Necropolele medievale timpurii din Transilvania (sfîrşitul secolului IX – prima jumătate a secolului XII), în Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M.E.Ţiplic (coord.), Relaţii interetnice în Transilvania (sec. VI-XIII), Bucureşti, 2005, p. 133-156. 237 Vezi C. Cosma, Vestul şi nord-vestul Românieiîn secolele VIII-X d. H., Cluj-Napoca, 2002; D. Băcueţ Crişan, Archaeological research in Northwest Romania. The Early Medieval settlement from Nuşfalău/Szilagynagyfalu-„Ţigoiul lui Benedek” (judeţul Sălaj), în JAME, XLVI, 2004, p. 117-135; D. Băcueţ Crişan, Aşezările medievale timpurii de la Popeni-„Pe Pogor” şi Cuceu-„Valea Bochii” (judeţul Sălaj), Zalău, 2006; Idem, Contributions regarding the Nord-West part of Romania in the 7th-11th centuries. Considerations based on the archaeological researches made in Silvania Depression, în: Fontes Historiae. Studia in Honorem Demetrii Protase, Bistriţa - Cluj-Napoca, 2006.

74

Getica lui Jordanes sunt pre-slave238. Interesant este că nu avem cuvinte care să ateste implicarea „romanicilor” în exploatarea sau comerţul cu sare, cum ar fi fost normal să se întîmple în cazul în care ar fi fost legaţi de exploatarea şi cormecializarea ei. În contextul acestei analize Al. Madgearu reia problema misiunii lui Hierotheus şi a momentului construirii rotondei de la Alba Iulia. Deşi ne declarăm de acord cu ipoteza conform căreia teritoriul în care şi-a desfăşurat Hierotheus (episcopul trimis de Constantinopol în Tourkia) s-a aflat în regiunea cuprinsă între Mureş, Tisa şi Criş239, nu putem fi de acord că rotonda de la Alba Iulia a fost construită de un conducător local în jurul anului 800240 (sic!). Mai degrabă în prima jumătate a secolului al X-lea ar trebui datată, perioadă în care avem la Alba Iulia prezente o serie de descoperiri ce atestă existenţa unei comunităţi creştine241 şi există o autoritate politico-militară capabilă să ofere cadrul administrativ al existenţei unei curţi de tip seniorial. Rotonda este o construcţie ecleziatică ce a făcut carieră în cursul secolelor X-XIII în strînsă legătură cu existenţa unor curţi senioriale, fiind deci intreprinderea unei persoane sau a unei familii cu scopul de o deservi în mod exclusiv.

Pe de altă parte este greu să concepem existenţa în perioada de cumpănă dinte secolele VIII-IX a unui centru creştin la Alba Iulia în condiţiile în care nu avem nici o dovadă documentară sau arheologică a existenţei celorlalţi factori fără de care creştinismul nu s-a putut impune în nici un ”regat barbar”: structura socială ierarhizată şi aparatul militar.

238 Al. Madgearu, Salt Trade and Warfare, p. 105. 239 O opinie contrară întîlnim la A. Dragotă, Aspecte funerare la Alba Iulia în secolele X-XI, în: Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M.E.Ţiplic (coord.), Relaţii interetnice în Transilvania (sec. VI-XIII), Bucureşti, 2005, p. 157-169; Idem, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi Europa Centrală şi de Sud-Est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006, p. 39-46. 240 Al. Madgearu, Salt Trade and Warfare, p. 105. Această nouă datare naşte impresia că rotonda ar fi putut fi construită între sfîrşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea, o perioadă cînd Transilvania era dominată de ritul funerar al incineraţiei şi cînd ţaratul bulgar încă nu era creştinat. Într-o lucrare mai veche Al. Madgearu propune o datare cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al IX-lea (Românii în opera Notarului Anonim, p. 133) deci cu cel puţin 50 de ani mai tîrziu. 241 Recent – 2005-2006 – a fost dezvelită o necropolă de inhumaţie la Alba Iulia – Izvorul Împăratului şi printre piesele de inventar funerar se află şi 4 cruci relicvar (inf. M. Blăjan – Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia) datate la sfîrşitul secolului al IX-lea şi în prima jumătate a secolului al X-lea. Bibliografia mai veche referitoare la momentul construcţiei rotondei de la Alba Iulia poate fi consultată după A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 39-46.

75

Dacă despre modul cum era structurată societatea transilvăneană la cumpăna secolelor menţionate nu avem prea multe date, despre existenţa unor structuri militare, înţelegînd chiar şi fortificaţii, putem spune cu certitudine că ele nu existau. Apelînd la comparaţii cu regiuni apropiate geografic şi din punct de vedere al desfăşurării proceselor istorice putem spune că cel mai condiţiile favorabile generalizării creştinismului se întrunesc începînd cu sfîrşitul secolului al IX-lea.

Studiul lui Nikolai I. Petrov 242 oferă o imagine despre Rusia secolului al X-lea din perspectiva rolului avut de aşezările fortificate în, rol cu predilecţie manifestat în domeniul apărării rutelor comerciale care legau nordul Europei de Marea Neagră şi Bizanţ. Dacă în Transilvania sarea a jucat rolul de catalizator al proceselor de coagulare statală şi implicit al apariţiei fortificaţiilor, în Rusia necesitatea protejării rutelor comerciale a impus construirea de fortificaţii de-a lungul acestora iar apariţia aşezărilor fortificate a accelerat procesul de uniune şi de apariţie a statului medieval kievean.

Avînd acest model şi analizînd localizarea celor mai timpurii fortificaţii din interiorul arcului carpatic transilvan (vezi Harta 3) putem spune că apariţia acestora este direct legată de protejarea zonelor salifere şi acest obiectiv a fost menţinut pînă la mijlocul secolului al XIII-lea, cînd invazia mongolă a demonstrat ineficacitatea sistemului.

Considerăm că şirul voievozilor transilvănenilor 243 poate fi deschis de Tuhutum, chiar dacă prima atestare documentară a unui voievod datează abia din 1199244 şi continuată de cei din familia sa pînă la înlocuirea lor în 1003 (vezi fig 1). Lipsa atestării documetare poate fi explicată şi prin numărul foarte mic de documente datate în perioada secolelor XI-XII245.

242 Ladoga, Rurik’s Stronghold, and Novgorod: Fortifications and Power in Early Medieval Russia, în: Fl. Curta ed., East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages, p. 121-135. 243 Nu folosim sintagma vievozi ai Transilvaniei decît după integrarea acestui teritoriu în cadrul regatului arpadian. Nu putem vorbi de un conducător al Transilvaniei pentru perioada anterioară secolului al XI-lea, ci mai degrabă un conducător al populaţiei – gentes – ce locuia în jumătatea vestică a acestui teritoriu. Istoriografia maghiară consideră că prima menţionare a unui voievod al Transilvaniei datează din 1199, iar în secolul al X-lea cei ce conduceau erau denumiţi gylas. În opinia noastră nu se justifică apariţia extrem de tîrziei a funcţiei voievodale, într-o perioadă în care carieră începe să facă funcţiile de ban şi duce. 244 B. Kopeczi, Histoire de la Trnsylvanie, p. 651. 245 Zsigmond Jako publică în 1997 un număr de 603 documente datate între 1023-1300, iar dintre acestea doar 7 sunt din secolul al XI-lea şi 21 din secolul al XII-lea

76

Tuhutum (?-905-?)

Horca (?-?)

Geula maior (?-955-?) Zumbor

Caroldu Saroltu Geula minor (?-1003) Ştefan I Bua Bucna

Fig. 1 Arborele genealogic al familiei lui Tuhutum (propunere)

Importanţa funcţiei voievodale rezidă şi din asocierea acesteia

încă din perioada regelui Ştefan I cu cea de comite de Solnoc246, funcţie ce atrăgea după ea şi controlul asupra exploatării şi comerţului cu sare. Prin această modalitate regalitatea îşi asigura controlul asupra teritoriului transilvan, dar îi şi dădea un plus de autoritate celui ce deţinea funcţia de voievod.

Structura organizatorică a voievodatului, începînd cu secolul al XI-lea, s-a bazat pe existenţa unor entităţi administrative de tip feudal, subordonate pe linie directă voievodului şi indirect curţii regale. În Transilvania au existat două tipuri de comitate datorită caracterului mobil al graniţelor de est şi sud pe întrgul parcurs al secolului al XI-lea: comitate nobiliare conduse de un comite (comes) numit de rege sau de voievod şi comitate de graniţă, conduse de un comite (comes confinium) numit direct de rege şi depinzînd de acesta247. Existenţa unei delimitări teritoriale – a unei graniţe – aflată sub un control militar special (custodes confiniorum) este susţinută de menţionările documentare ale unor teritorii (majoritatea din a doua jumătate a acestui secol). Zsigmond Jakó, Erdély Okmányatár, I, Kolozsvar, 1997. 246 T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003, p. 166. 247 O abordare mai nouă asupra subiectului vezi la I. M. Ţiplic, Hotar graniţă şi/sau frontieră în evul mediu timpuriu, în: ActaTS, II, 2003, p. 153-163.

77

cu regim special – marchia, comitatus confiniorum, castrum confiniorum – şi ale unor populaţii cu atribuşii specifice grănicerilor şi trupelor militare de graniţă – sagittarii, speculatores 248 . Această situaţie este extrem de plastic descrisă într-un pasaj din cronica lui Simon de Keza, chiar dacă, aşa cum A. A. Rusu notează249, acesta translează o realitate a secolului al XIII-lea într-o perioadă anterioară. Redăm pasajul aşa cum a fost preluat şi de către autorul citat anterior menţionînd faptul că importantă este documentarea existenţei instituţiei ce avea atribuţii în păzirea graniţei – comitatus confiniorum -, lucru ce în opinia noastră susţine ideea existenţei unei delimitări între graniţa politică şi cea militară: ..et cum castellanus qui in porta erat, cognaviset quod gens armata per asperas et immeabiles indagines dimissa via regia pertransiret, cum suis se armavit…250

Din analiza documentelor ce se referă la comitate se observă că alături de mai răspînditul termen comitatus avem şi unul care are o conotaţie aparte, marchia. Marca a fost un element extrem de important pentru regatul şi apoi imperiul lui Carol cel Mare, fiind de altfel o structură pe care a impus-o Imperiul Bizantin în regiunile de graniţa dunăreană. Regatul arpadian a utilizat acest tip de organism de graniţă în perioada cît graniţele sale au fost mobile, pentru ca după jumătatea secolului al XII-lea treptat să îl abandoneze. A fost revitalizat de regii angevini, mai ales de Ludovic de Anjou, cel care a dezvoltat sistemul în vederea asigurării protecţie avansate a graniţelor sale251.

Existenţa comitatelor de graniţă a permis ştirbirea autorităţii voievodale şi a impus o relaţie mai strînsă între curtea regală şi teritoriul transilvan, ajungîndu-se în timpul lui Bela IV (1235-1270) să fie instituită funcţia de duce al Transilvaniei, funcţie ce va ajunge extrem de importantă în contextul declanţării conflictului între rege şi fiul său Ştefan (viitorul rege arpadian Ştefan V) ce deţinea funcţia duce al Transilvanie după 1241.

În perioada imediat următoare invaziei mongole din 1241 funcţia voievodală a devenit foarte importantă în contextul necesităţii

248 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 295; Kristo, G., Az Árpad-kor háborúi, Budapest, 1986, p. 192-193. 249 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 295. 250 Gesta Hunnorum et Hungarorum, cap. III. 5, în: Izvoarele istoriei românilor, ed. G. Popa-Lisseanu, IV, Bucureşti, 1935, p. 51. 251 Asupra acestei problematici vezi pe larg la I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 181-193.

78

redeschiderii exploatărilor de sare şi reorganizării transportului ei pe Mureş, aşa cum rezultă din diploma din 1248 acordată de voievodul Laurenţiu Aba coloniştilor din Vinţ şi Vurpăr252. Documentul relevă, aşa cum subliniază T. Sălăgean, noul conţinut a funcţiei voievodale, făcînd evidentă delegarea către voievod a unor prerogative regale care apropiau atribuţiile voievodale de acelea deţinute, cu două decenii în urmă de către Bela în calitate de duce253.

Trecerea în plan secund al funcţiei voievodale a avut loc pe fondul asocierii la domnie a lui Ştefan, primul fiu după un număr de 7 fete al cuplului regal. În anul 1257, cînd Ştefan avea 18 ani a fost instalat de tatăl său în demnitatea reînfiinţată, de duce al Transilvaniei254, iar celălalt fiu, Bela (născut în 1243), a fost numit duce al Slavoniei. Într-un fel regele Bela IV i-a pregătit fiului său cel mare un cursus honorum identic cu cel parcurs de el: duce al Slavoniei (1220) şi apoi duce al Transilvaniei (1225). Motivaţia de această dată viza revitalizarea eforturilor de refacere ale Transilvaniei, ce a rămas ultima provincie în planul de reconstrucţie a regatului după colapsul suferit în timpul invaziei mongole din 1241-1242.

Paradoxal impunerea unui duce şi organizarea Transilvaniei ca ducat a creat premisele creşterii rolului voievodului în condiţiile în care ultimii regi arpadieni au fost preocupaţi în special de asigurarea tronului. În acest fel voievozi ca cei din familiile Borşa şi Kan vor ajunge să fie arbitrii în luptele politice de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Pe lîngă această urmare, mai trebuie să remarcăm şi creşterea rolului unor familii nobiliare provinciale şi apariţia unei noi categorii de slujbaşi regali – servientes regis – ridicaţi la rang nobiliar ca urmare a serviciilor oferite regelui Ştefan V în perioada războiului civil purtat cu tatăl său. Creşterea rolului acestor familii nobiliare a determinat şi o explozie a construirii de fortificaţii, favorizate în special de anarhia feudală instaurată în regatul arpadian în ultimii ani ai secolului al XIII-lea.

Organizarea defensivă a domeniilor proprii a devenit o prioritate iar regalitatea a fost neputincioasă în faţa acestui fenomen. Actul emis de Andrei III în anul 1291 nu a mai reuşit decît să consfinţească exsitenţa unei frenezii în domeniul constririi de fortificaţii de piatră255.

252 DIR, C, I, p. 334-335, 426-427. 253 Al. T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, p. 88. 254 Ibidem, p. 103. 255 Asupra acestui subiect vezi pe larg la A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 94-103.

79

Partea a II-a

INDAGINES ET CASTRAM ULTRASILVANORUM (1003-1257)

80

81

INTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIA FORTIFICAŢIILOR MEDIEVALE TIMPURII

Istoricul cercetărilor fortificaţiilor medievale timpurii din

Transilvania. Asupra acestei problematici ne-am exprimat opinia256, analizînd

principalele produse ale istoriografiei româneşti de limbă română şi de limbă maghiară, dar considerăm necesară reluarea ei în contextul lucrării de faţă. Spaţiul geografic al Transilvaniei a favorizat, ca urmare a caracteristicilor fizico-geografice, construirea de siteme defensive care să întărească bastionul natural pe care îl reprezintă din punct de vedre geografic regiunea Transilvaniei, bastion ce intră în zona cîmpiei euro-asiatice, barînd căile de acces spre centrul şi vestul Europei.

Istoria fortificaţiilor Transilvaniei medievale nu poate să înceapă fără menţionarea binecunoscutele cetăţi Moreşti, Biharia, Moigrad, Dăbîca şi chiar dacă cronologia lor timpurie este în ultimul timp pusă sub semnul întrebării257, ele rămîn primele construcţii cu caracter defensiv dezvoltate de societatea medieval timpurie transilvăneană, fiind continuată de cercetarea celor apărute mai ales la cumpăna secolelor XIII-XIV, cînd are loc "încastelarea"258 Transilvaniei. Dar, deşi avem lucrări ce marchează evoluţia unor fortificaţii individuale, nu avem o tratare unitară la nivelul istoriografiei transilvane a acestei probleme259,

256 I. M. Ţiplic, Istoricul cercetărilor cu privire la fortificaţiile medievale timpurii din Transilvania, în: Arheologia Moldovei, 2005; I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 11-19. 257 Pentru detalii asupra interpretării rezultatelor săpăturilor din aceste fortificaţii vezi R. POPA, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O mie, în SCIVA, 42, 3-4/1991, p.166-176, n.51. 258 Termenul este introdus în literatura de specialitate pentru prima dată în anul 1979, cînd A. A. Rusu publică articolul în limba franceză despre castelologia românească (L’Etude de chîteaux en Transylvanie: la castellologie roumaine á l’époque du romantisme, în: RRH, 18, nr. 1, 1979, p. 155-163) şi reluat într-o formă uşor schimbată în Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), fiind păstrat substantivu castelologie – ca ştiinţă a cercetării fortificaţiilor – dar schimbat verbul a încastela (din it. Incastellamento) cu cel de a castela (în cel mai bun caz o forţare a introducerii unui nou termen legat de castelologie). 259 Excepţiile sunt datorate istoricilor artei, dar care abordează fortificaţiile doar din punctul de vedere al aspectului descriptiv şi interpretativ al istoriei artei; vezi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române.I. Arta în perioada de dezvoltare a

82

existînd trei bibliografii separate: o bibliografie de limbă maghiară260, una de limbă germană261 şi una de limbă română262, ultima, mai ales după cel de-al doilea război mondial încercînd să recupereze terenul, avînd sprijinul, în principal, al arheologilor. A. A. Rusu consideră că va fi o veşnică enigmă cum anume era descris în evul mediu decorul societăţi în care se mişcau, în condiţiile în care exista un multi-lingvism datorat utilizării în paralel cu limba latină (limba de cancelarie) a limbilor maghiară, germană şi română263. Noi suntem de părere că ecuaţia devine şi mai complicată din acest punct de vedere, deoarece pentru secolele X-XII nu prea ştim care era limba sau limbile ce se vorbeau în Transilvania.

Problema pe care o ridicăm noi este legată de faptul că în afară de limba documentelor, care pentru secolele XI-XIII a fost în principal latina, nu ştim cu certitudine care era limba folosită de populaţia transilvăneană. O excepţie ar fi teritoriul de colonizare unde se vorbeau limbi germanice, dar aşa cum o demonstrează studiile lingvistice264 chiar şi aici nu avem de a face cu utilizarea unei limbi comune. Prin urmare considerăm că este mai uşor de reconstituit decorul societăţii prin recurs la documente şi impunerea unei terminologii elaborată în baza acestora şi aceasta deoarece limba latină a fost în evul mediu timpuriu singura limbă utilizată de toate cancelariile europene.

Dacă ar fi să facem un grafic al preocupărilor pentru studiul fortificaţiilor din Transilvania am observa că pentru perioada de sfîrşit de secol XIX şi început de secol XX supremaţia o deţin lucrările în limba maghiară (atît cele apărute în Ungaria, cît şi cele datorate cercetătorilor maghiari transilvăneni), după care interesul se translează spre

feudalismul, Bucureşti, 1959 (mai departe IAF); G. Entz, Die Baukunst Transsilvaniens im 11-13. Jahrhunderts, în: AHA, 14, 1968, 1-4. 260 Exponentul cel mai avizat al acesteia este Bona Istvan, Árpádok korai várai, Debrecen, 1998. 261 Aceasta a fost ai puţin preocupată de problematica fortificaţiilor anteriorare colonizării saşilor. Opinia cea mai documentată la K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1986. 262 O scurtă analiză a diferendului istoriografic româno-maghiar la O. Gillet, L’histoire de la Transylvanie: le différend historiographique hungaro-roumaine. A l’occasion de la parution en français de l’Histoire de la Transylvanie dirigée par Béla Köpeczi, în: RBPH, fasc. 2 Histoire Médiévale, Moderne et Contemporaine, 75, 1997, pp. 457-485. Cele mai noi opinii la A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005; I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei, passim. 263 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 54-55. 264 Cea mai recentă Dicţinarul graiurilor săseşti, proiect al Institutului de Cercetări Socio-Umane, Sibiu

83

construcţiile religioase ridicate de populaţia germană şi istoriografia problemei fortificaţiilor, mai ales a celor religioase, devine un produs al istoricilor germani.

Preocupările cercetătorilor români devin mai consistente, mai ales ca urmare a polemicii pe care istoriografia română o ducea cu cea maghiară 265 , cu privire la legitimitatea fiecărei naţiuni de a stăpîni Transilvania. Această dispută, ce a debutat la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi a devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea subiect de dezbatere politică în cadrul transilvan, a fost revitalizată pe fondul nemulţumirilor create de sistemul de tratate de pace de la Paris din 1919-1921. Pe fondul relansării disputei pe marginea teoriilor continuităţii şi emigraţionismului, o caracteristică comună de altfel pentru fostele teritorii ale imperiului austro-ungar, a avut loc şi dezvoltarea unor direcţii de cercetare a istoriei evului mediu timpuriu transilvan, context în care au fost alocate o serie de fonduri financiare pentru studierea regiunilor cu o majoritate românească. Rezultatele acestor cercetări au început să fie făcute publice în preajma celui de al doilea război mondial şi în deceniile imediat următoare266.

Cu toate exagerările naţionaliste şi de o parte şi de alta, această translare a interesului istoric a fost benefică pentru istoriografia fortificaţiilor, impulsionînd cercetarea acestora de către colective largi de arheologi; carenţa mare a acestor cercetări este dată de faptul că, datorită comenzii politice, nu au fost făcute publice decît acele părţi care conveneau ideologiei politice a momentului (vezi cazul cetăţii Dăbîca ce a reprezentat în anii ’60 ai secolului al XX-lea cel mai mare şantier arheologic medieval din Transilvania, dar care pînă astăzi nu are o monografie care să sintetizeze rezultatele acestor cercetări). În unele cazuri au fost cosmetizate noile descoperiri pentru a se putea oferi argumente tezelor enunţate şi în acest sens sunt de nominalizat cercetările arheologice de la Dăbîca şi de la Alba Iulia – Staţia de Salvare, primele – deşi întinse pe o perioadă de timp relativ mare – nu s-au bucurat de o publicare exhaustivă a cercetărilor, fiind oferite doar rapoarte de săpătură, iar în ceea ce priveşte celelalte cercetări arheologice menţionate nu există pînă în prezent un studiu care să clarifice problematica necropolelor şi aşezărilor existente în vatra oraşului Alba Iulia. O oarecare limpezire a

265 Avem în vedere doar bibliografia ce a văzut lumina tiparului în Ungaria, pentru că, datorită ideologiei comuniste, nu era posibilă o polemică în cadrul istoriografiei "naţionale" între istoriografia de limbă română şi cea de limbă maghiară. 266 Vezi lucrările lui I. Lupaş, Şt. Meteş, Şt. Pascu.

84

situaţiei este realizată de către A. Dragotă267, dar din păcate nici el nu a putut face o legătură între necropolele cercetate la Alba Iulia şi presupusele aşezări aferente acestora .

Începuturile literaturii istorice despre cetăţile medievale se individualizează în Transilvania către mijlocul secolului al XIX-lea268, cînd romantismul a dat descrieri şi multe date documentare pentru majoritatea cetăţilor transilvane, chiar pentru unele care nu mai există astăzi. Trebuie subliniată în acest context importanţa descrierilor din secolul al XIX-lea, care păstrează, în majoritatea exemplelor, o mare valoare documentară. O tratare amănunţită a lucrărilor datorate perioadei de afirmare a romantismului ne este oferită de A. A. Rusu şi surprinde evoluţia metodologiei tratării acestui subiect pornind de la N. Bălcescu, L. Kövari şi G. Bariţiu269. Datorită faptului că în marea lor majoritate aceste lucrări se referă la fortificaţiile din piatră, cele din pămînt şi lemn intrînd mai tîrziu în atenţia specialiştilor, nu dorim să detaliem problematica.

Odată cu semnarea actului de naştere al arheologiei medievale româneşti, unul din obiectivele principale ale acesteia a devenit cercetarea fortificaţiilor şi pe această linie, după al doilea război mondial, se va înregistra o creştere substanţială a lucrărilor care au avut ca obiectiv cercetarea fortificaţiilor medievale timpurii. Cu toate acestea cu excepţia capitolului bisericilor fortificate, nu există sinteze serioase, pe categorii speciale de fortificaţii, aşa cum nu există o istorie de ansamblu a fortificaţiilor din Transilvania şi vecinătăţile ei270. Astăzi sunt cartate în Transilvania în jur de 900 de fortificaţii de pămînt şi piatră - bisericeşti, regale, cneziale, turnuri locuinţă, etc. - la care fac referiri lucrările lui Ştefan Pascu271, Erwin Bader272, G. Oprescu273, A. A. Rusu274. Dintre

267 A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi Europa centrală şi de sud-est (secolele IX-XI), Alba Iulia, 2006, passim. 268 A. A. Rusu, L’étude des chîteaux en Transylvanie: la castellologie roumaine à l’époque du romantisme, în: RRH, 18, 1, 1979, pp. 155-163. Se poate admite că interesul pentru studierea, cel puţin din punct de vedere descriptiv, a fortificaţiilor datează încă din perioada Renaşterii şi sunt de menţionat în acest context Georg Reichersdorfer (1550) şi Johannes Tröster (1666), care descriu o serie de fortificaţii săseşti din Transilvania. 269 Ibidem, p. 155-163. 270 A. A. Rusu, Bibliografia fortificaţiilor medievale şi premoderne, p.8. 271 ŞT. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj-Napoca, 1979. 272 E. Bader, Fortificaţiile medievale ale Transilvaniei, în Magazin Istoric, 20, nr. 4, 1986. 273 G. Oprescu, Die Wehrkirchen in Siebenbürgen, Dresden 1961. 274 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2006.

85

acestea am repertoriat 169 de fortificaţii a căror datare aparţine intervalului cronologic cuprins între secolele X-XIII.275, dar ne vom referi mai pe larg doar la acelea contruite pînă la invazia mongolă şi care sunt reprezentative pentru istoria Transilvaniei medievale timpurii.

La începutul secolului al XX-lea problematica cetăţilor a fost şi în atenţia lui I. Pasteiner şi a lui I. Marţian, ultimul închegînd un repertoriu al siturilor arheologice din Transilvania276. În perioada celui de al doilea război mondial istoriografia română cu privire la fortificaţiile transilvănene trece în faza micro-monografiilor despre cele mai "bine păstrate" astfel de fortificaţii. În anul 1941 vede lumina tiparului în paginile revistei Südost-Forschungen articolul lui K. Hored 277 despre fortificaţiile transilvănene, iar la nici doi ani apare o lucrare cu caracter mai mult turistic despre istoria aşezărilor şi cetăţilor din Transilvania, datorată lui M. Dan278, acestora alăturîndu-se în 1944 o scurtă prezentare a cetăţii de pe Tîmpa, realizată de C. Lacea279. Meritul acestor lucrări este că aduc la cunoştinţa unui public, atît avizat cît şi mai puţin avizat, realizările - chiar dacă numai în plan arhitectonic şi militar - unei perioade deosebit de importante în istoria acestei provincii.

Ca urmare a puternicelor bulversări socio-politice din România în perioada anilor 1944-1949 şi a situaţiei generate în perioada următoare, arheologia medievală s-a văzut supusă unor presiuni extraştiinţifice care s-au accentuat cu timpul în special datorită reaşezării orientării istorice sub imperiul "directivelor" politice inspirate de către puterea sovietică, directive care îndepărtează interesul pentru studierea fortificaţiilor în favoarea concentrării eforturilor în legitimarea "prieteniei multiseculare", a popoarelor din spaţiul de influenţă sovietic, cu "slavii"280 (sic!). Cu toate acestea problematica fortificaţiilor primeşte cîteva impulsuri, ca urmare a rezultatelor unor săpături arheologice şi apar articole ce dezbat problematica fortificaţiilor de pămînt şi a implicării cavalerilor teutoni în procesul de edificare a unui sistem de apărare la graniţa de sud-est a regatului arpadian.

275 I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele XI-XIV), Editura Militară, Bucureşti, 2007, p. 238-265. 276 I. Marţian, Repertoriul arheologic pentru Ardeal, Bistriţa, 1920. 277 K. Horedt, Zur siebenbürgischen Burgenforschung, în: SF, 1941, 6, p. 576-614. 278 M. Dan, Oraşe şi cetăţi din Transilvania, Bucureşti, 1943, 45 p. 279 C. Lacea, Cetatea de pe Tîmpa, de lîngă Braşov şi cătunul de sub ea, Bucureşti, 1944, 17 p. 280 Menţionăm în cadrul acestei acţiuni articolul lui V. Zdenek, Les Magyars et les Slaves a la lumiere des fouilles archeologiques du X - XIIe siecle, în Slov. Arch., II, 1954.

86

O lucrare foarte importantă pentru cercetarea fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania, deoarece oferă o bază de date şi tipologii de referinţă pentru spaţiul Europei centrale şi de sud-est, este cea a lui W. Hensel281, ea înscriindu-se în linia eforturilor de creare a unei tipologii a fortificaţiilor ca un instrument de lucru în încercările de cronologizare a fortificaţiilor de pămînt sau a sistemelor de fortificaţii complexe.

Interesul crescînd pentru fortificaţiile medievale timpurii a dus, în perioada anilor '70 ai secolului al XX-lea, la o adevărată modă a cercetărilor arheologice a cetăţilor de pămînt din Ungaria şi România şi acest aflux face necesară pentru prima oară o delimitare, la nivel terminologic, a tipurilor de fortificaţii identificate. Deşi, din perspectiva cercetării istorico-arheologice din zilele noastre, poate unele din primele încercări de tipologizare coerentă la nivelul României sunt în mare parte invalidate, ele merită să fie menţionate şi doar pentru faptul că au creat o bază de lucru. Produsele ştiinţifice ale acestei perioadei care merită să fie menţionate se datorează următorilor cercetători: G. Ferenczi şi I. Ferenczi282, E. Fügedi283, Gy. Györffy284, R. R. Heitel285, Gr. Ionescu286, Th. Nägler287, M. Rusu288.

În paralel, istoriografia maghiară a acordat o şi mai mare atenţie cercetării fortificaţiilor şi sistemelor de graniţă, mai ales datorită

281 W. Hensel, Types de fortifications des Moyen-Age, în: AP, Varşovia, 1959. 282 G. Ferenczi - I. Ferenczi, Observaţii de topografie arheologică în partea superioară a depresiunii Homoroadelor (jud. Harghita) între anii 1957-1978 (Raport preliminar), în: ActaMN, 16, 1979, pp.411-430; Idem, Székelyföldi gyepük, în: Korunk, 36, 1972, 2, p. 305-312. 283 E. Fügedi, Vár és társadalom a 13. - 14. századi Magyarországon, Budapest, 1977. 284 Gy. Györffy, Civitas, castrum, castellum, în: ActaA, 23, 1975, 3-4, p. 331-334; IDEM, Die Entstehung der ungarischen Burgorganisation, în: AAASH, Budapesta, 28, 1976, 3-4, pp. 323-358. 285 R. Heitel, În legătură cu unele probleme ale arheologiei cetăţilor de piatră medievale din Transilvania, în: BMI, 39, 1970, 2, p. 26-29. 286 GR. Ionescu, Sur les espèces et la terminologie des constructions fortifiées bîties au moyen-îge sur le territoire de la Roumanie, în: RRH, XI, 1972, 3, p. 474-483. 287 TH. Nägler, Cercetările din cetatea Breaza (Făgăraş), în: StComSb, 14, 1969; Idem, Cetatea feudală de la Tilişca în lumina recentelor cercetări şi săpături arheologice, în: Sesiunea de comunicări a muzeelor de istorie, 1964. II., Bucureşti, 1970, 189-195; Idem, Cetăţile feudale de la Orlat şi continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în: StComSb., 20, 1977, p. 27-49; TH. Nägler, M. Rill, Fortificaţia medievală de pămînt din comuna Vurpăr, jud.Sibiu, în: MCA, 17, 1983, 2 (1993), p. 485-487. 288 M. Rusu, Cetăţile transilvănene din sec. IX-XI şi importanţa lor istorică, în: Ziridava, X, 1978.

87

lucrărilor lui Gy. Györffy289 . În articolul publicat în anul 1976, Gy. Györffy face o analiză pertinentă asupra începuturilor organizării comitatelor în regatul arpadian, dar cade în capcana polemicii dintre cele două istoriografii – maghiară şi română – şi atribuie acest model de organizare ca atribut al spaţiului maghiar. Reuşeşte să îşi contrazică în cadrul aceluiaşi text propriile afirmaţii în ceea ce priveşte originea anumitor termeni (ex. vár = cetate), atribuiţi de autor, în paginile de început ale articolului, mediului iranian290, ca apoi în partea finală sa ajungă la concluzia că acest termen este de provenienţă pur ungară291. Istoriografia maghiară consideră că fortificaţiile de pămînt sunt rezultatul apariţiei regatului arpadian şi nu au legătură cu existenţa populaţiilor slave în interiorul arcului carpatic. Considerăm că această afirmaţie trebuie nuanţată. Suntem de acord cu faptul că populaţia slavă venită în bazinul carpatic încă din perioada avară nu a adus cu ea idea şi tehnica de fortificare a aşezărilor, chiar dacă în literatura de specialitate se vorbeşte despre aşa numitele burgwalle de origine slavă. Acestea au apărut în spaţiile colonizate de slavi dar sub impulsul dat de alte populaţii, fiind vorba în special de chazari şi de varegi. Pe de altă parte trebuie să corectăm opinia maghiară cu privire la datare deoarece prezenţa bulgară în sudul Transilvaniei s-a bazat şi pe fortificaţii şi aici sunt de enumerat cele de la Slon/Prahova şi Alba Iulia. La fel putem enumera şi cele construite anterior venirii ungurilor în spaţiul de la vest de Carpaţii Apuseni, de la Biharea (construită fie sub autoritate bulgară, fie chazară) sau cele de la Porolissum/Zalău care controlau trecere spre zona de pustă.

”Şcoala de arheologie” 292 fondată de R. Popa se baza pe cercetarea arheologică sistematică a micro-zonelor istorice (Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului293, etc.) şi finalizarea

289 Gy. Györffy, Formations d’États au IXesiècle suivant les „Gesta Hungarorum du notaire Anonyme”, în: NÉH, Budapest, 1965; Idem, Die Entstehung der ungarischen Burgorganisation în: AAASH, 28, 1976. 290 Gy. Györffy, Die Entstehung der ungarischen Burgorganisation, p. 323. 291 Ibidem, p. 337. 292 Ne permitem să o numim astfel deoarece medievistul R. Popa a impus o metodologie de cercetare nouă pentru istoriografia românească, iar produsele acesteia sunt vizibile prin cei care au făcut parte din echipa de cercetare: A. A. Rusu (Mănăstiri şi ctitori din Ţara Haţegului pînă la 1700, 1997), Z. K. Pinter (Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX-XIV), Reşiţa, 1999), D. Marcu-Istrate (Cahle din Transilvania pînă la 1700, Bistriţa, 2003), Antal Lukacs (Ţara Făgăraşului în Evul Mediu. Secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1998) 293 Din păcate dispariţia prematură a lui R. Popa, a lăsat această zonă incomplet cercetată, ea fiind preluată de unul dintre discipolii săi şi finalizată printr-o lucrare

88

acestei cercetări prin monografii complete. În paralel cu sistemul de cercetare promovat de către R. Popa, la Cluj-Napoca se dezvoltă un alt centru de cercetare a evului mediu timpuriu transilvănean, mai ales a spaţiului central al provinciei, centru de cercetare ce îi are ca exponenţi pe M. Rusu294, Şt. Matei295, P. Iambor296 şi mai recent A. A. Rusu297, A. Cosma 298 . Numele acestora sunt legate în mod direct de cercetarea fortificaţiilor medievale timpurii transilvane, atît din punct de vedere al abordării arheologice, cît şi din punct de vedere al studierii acestora din prisma documentelor şi a fenomenelor socio-politice. Cu toată activitatea laborioasă a acestor cercetători, domeniul arheologiei medievale, în speţă a fortificaţiilor, nu s-a îmbogăţit cu urmaşi ai arheologilor mai sus menţionaţi, deoarece nu au existat colaborări şi nici nu s-a creat o şcoală care să promoveze şi să continue cercetările întreprinse de fiecare în parte.

În paralel cu interesul pentru istoria Ordinului Teutonic în Ţara Bîrsei, manifestat mai ales de istoriografia germană, istoriografia maghiară redescoperă problematica graniţelor şi apărării acestora. Această temă a fost abordată în perioada de sfîrşit a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea de către V. Hasenöhrl299, K. Taganyi300, F. Fodor301 şi E. Moór302 şi reluată în anii ’70 ai secolului XX monografică (A. Lukacs, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1998). 294 M. Rusu, Contribuţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea, în: AIIC, 3, 1960, p. 7-25; Idem, Cetăţile transilvănene din sec. IX-X şi importanţa lor istorică, în: Ziridava, X, 1978, p. 159-179; Idem, Castrul roman Apulum şi cetatea Alba Iulia, în AIIAC, 22, 1979, p. 47-70; M. Rusu, Şt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, în: FI, II, 1972, p. 57-63. 295 Şt. Matei, P. Iambor, Observaţii privind aşezările fortificate din Transilvania în perioada feudală timpurie, în ActaMN, XVII, 1980, p. 507-515. 296 P. Iambor, ŞT. Matei, Cetatea feudal timpurie de la Cluj-Mănăştur, în: AIIAC, 18, 1975; Idem, Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur (sec. IX-XIV), în: ActaMN, XVI, 1979, p. 599-620; P. Iambor, Drumuri şi vămi ale sării din Transilvania în perioada feudalismului timpuriu, în: ActaMN, XIX, 1982, p. 75-86; Idem, Donjonul cetăţii Dăbîca, în: ActaMN, XXI, 1984, p. 197-200; Idem, Aşezări fortificate din Transilvania (sec. IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005. 297 A. A. Rusu, Castelani din Transilvania în sec. XIII-XVI, în: AIIAC, XXII, 1979, p. 71-98; Idem, Cetăţile medievale timpurii din zona oraşului Cluj în lumina unui document inedit, în: SUBB, 25, 1980, 1, p. 8-13; Idem, Donjoane din Transilvania, în: ActaMN, XVII, 1980, pp. 177-197; Idem, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2006. 298 A. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X, Cluj-Napoca, 2002. 299 V. Hasenöhrl Deutschlands südöstliche Marken im 10., 11. und 12. Jahrhundert, în AfÖG, Bd. 82, 1895. 300 K. Taganyi, Alte Grenzschutz – Vorrichtungen und Grenz-Odland: gyepu und gyepuelve, în: UjB, I, 1921, 2.

89

de către A. Borossy303, G. Ferenczi şi I. Ferenczi, fiind folosite în special contribuţiile filologilor în domeniul analizei toponimice şi lingvistice a zonelor de graniţă ale regatului ungar. Contribuţii semnificative în acest domeniu au fost aduse de M. Horwath 304 , H. Göckenjan 305 , Gy. Györffy306, care s-au ocupat de studiul elementelor etnice însărcinate cu paza graniţelor şi cu analiza structurilor feudale caracteristice zonelor frontaliere. Referitor la acest aspect istoriografia europeană, impulsionată de congresele dedicate limes-ului roman, cunoaşte în ultimii ani o dezvoltare importantă, dacă ar fi să cităm doar pe Daniel Power 307 . Istoriografia de limbă română nu s-a implicat în cercetarea acestei tematici, considerînd, probabil, că demonstraţia făcută de Şt. Pascu308 a fost absolut suficientă şi încheiată precum teoremele în geometrie cu quod erat demonstrandum. O mică contribuţie a fost adusă de K. Horedt în volumul Contribuţii la istoria Transilvaniei309 pentru ca apoi mai bine de 50 de ani să se aştearnă tăcerea asupra acestui subiect. Recent problematica a fost reluată şi meritul punerii ei în discuţie revine studiului nostru Consideraţii cu privire la liniile întărite de tipul prisăcilor din Transilvania (sec. IX-XIII)310, care a deschis discuţia asupra problematicii prisăcilor ca elemente defensive specifice spaţiului transilvan. T. Sălăgean a publicat recent o lucrare dedicată analizei cronicii lui Anonymus şi în special analizei datelor cu privire la ţara lui Gelou,

301 F. Fodor, Adatok a magyar gyepük földrajzához, în: Hadtörténelmi Közlemények, 37, 1936. 302 E. Moór, Zur Siedlungsgeschichte der deutsch-ungarischen Sprachgrenze, în: UjB, 9, 1929. 303 A. Borossy, Határőrség és határőrök az árpádok korában, în: HK, XXIV, 4, 1977. 304 M. Horwath, Nyugati Határvédemünk strategiai taktikaijelentöségének néhány kérdése a XI-XII. században, în: HK, Budapesta, 4, 1957, 1-2. 305 H. Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter in mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972. 306 Gy. Györffy Die Entstehung der ungarischen Burgorganisation în: AAASH, 28, 3-4, 1976. 307 D. Power, The Norman Frontier in the Twelfth and Early Thirteenth Centuries, în Cambridge Studies in Medieval Life and Thought: fourth Series, no. 62, 2004. 308 �t. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I. 309 K. Horedt, Etapele de pătrundere a feudalismului maghiar în Transilvania, în: Contribuţii la istoria Transilvaniei (sec. IV-XIII), Bucureşti, 1954, p. 109-131. 310 I. M. Ţiplic, Über Verteidigungslinien nach Art der Verhaue in Siebenbürgen (9. - 13. Jahrhundert), în: ZSL, 24, 2, 2001, p. 1-10; Idem, Consideraţii cu privire la liniile întărite de tipul prisăcilor din Transilvania (sec. IX-XIII), în: ActaTS, I, 2002, p. 147-164.

90

lucrare în care prezintă extrem de detaliat şi situaţia toponimelor cu referire la prisăci311.

Carenţa care se manifestă şi acum este aceea a nepublicării la timp sau chiar de loc a rezultatelor obţinute de arheologi, deşi şantiere arheologice au fost extrem de numeroase, datorită planurilor de cercetare elaborate de muzeele de rang naţional şi judeţean. Unul dintre cei care s-au preocupat de locurile fortificate, cu intenţia de a aborda o zonă în spiritul metodei elaborate de R. Popa, este V. Eskenasy 312 , a cărui cercetări s-au axat în principal asupra Ţării Haţegului şi Ţării Făgăraşului. De altfel, cercetarea arheologică asupra fortificaţiilor se concentrează asupra celor existente în partea centrală a Transilvaniei - preponderenţa deţinînd-o P. Iambor, Şt. Matei - şi în zona Banatului.

La nivel de sinteze asupra unor regiuni istorice, cu privire la fortificaţiile din estul Transilvaniei există lucrarea în manuscris Cetatea Vărşag şi unele probleme privind cetăţile medievale timpurii din estul Transilvaniei313, iar la nivelul unei sinteze generale a Transilvaniei, cu tot eclectismul lucrării, trebuie menţionată lucrarea lui Şt. Pascu, Voievodatul Transilvanei314, care în volumul II, rezervă un capitol aparte pentru analiza fortificaţiilor de diverse tipuri din Transilvania. Analiza critică a acestui capitol este absolut necesară acum, cînd bibliografia cu referire la fortificaţiile transilvănene s-a îmbogăţit şi unele idei enunţate de autorul mai sus citat s-au perimat sau în cel mai bun caz trebuie rectificate şi avem în vedere, pe lîngă aspectele de terminologie, o analiză mai aprofundată asupra motivaţiilor care au dus la diversificarea tipologică a fortificaţiilor, precum şi o stabilire a centrelor de origine a unor tipuri de fortificaţii existente în Transilvania 315 . Din aceast perspectivă recenta lucrare a lui A. A. Rusu aduce o corecţie necesară în istoriografia română privitoare la apariţia şi dezvoltarea fortificaţiilor medievale din Transilvania 316 . Lucrarea menţionată pune un accent

311 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 103-126. 312 V. Eskenasy, O nouă fortificaţie românească din Ţara Făgăraşului - cetatea Comanei (secolele XIII-XIV), în: RMM.MIA, 50, 1981, 1, p. 34-44. 313 G. Ferenczi, ŞT. Ferenczi, Cetatea Vărşag şi unele probleme privind cetăţile medievale timpurii din estul Transilvaniei, mss. 314 ŞT. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj-Napoca, 1979. 315 O analiză critică, pertinentă, a lucrării lui Şt. Pascu a fost făcută de R. Popa în cadrul unui studiu cu privire la modalităţile de scriere a istorie în anii comunismului - vezi R. Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O Mie, în: SCIVA, 42, 1991, 3-4, p. 158 sqq. 316 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005.

91

deosebit pe aspecte puţin tratate în istoriografia română şi pe care tot autorul citat le-a ridicat în 1987 cu prilejul suţinerii tezei de doctorat, aspecte legate de organizarea internă a cetăţilor şi de formele de proprietate şi proprietarii acestor construcţii.

* Totodată, un interes mare pentru studiul istoriei Transilvaniei a

fost generat de apariţia în 1986 la Budapesta a unei istorii a Transilvaniei317, lucrare ce a apărut şi în limbi de circulaţie internaţională, dar într-o formă prescurtată – referindu-mă doar la varianta în limba franceză318. Apariţia acestui volum de sinteză a istoriei Transilvaniei a fost un impuls pentru revigorarea cercetărilor arheologice şi de arhivă, din dorinţa nemărturisită în mod direct de a se da un răspuns tezelor enunţate în lucrare319.

După un avînt considerabil, luat în deceniile şapte şi opt ale secolului al XX-lea, în următoarea decadă cercetarea fortificaţiilor în România a intrat într-o vizibilă stagnare, ce se reflectă atît prin numărul redus al publicaţiilor tematice, dar şi prin lipsa cercetărilor propriu-zise. Fenomenul este sincron, aşa cum observă A. A. Rusu, cu progrese notabile înregistrate în acest domeniu de istoriografiile statelor vecine: ungară, polonă şi rusă320. În schimb ultimii 15 ani ai secolului al XX-lea aduc o intensificare a cercetărilor asupra fortificaţiilor, trecîndu-se şi la timide încercări de reconsiderare a tipologiei lor 321 şi la o oarecare

317 B. Köpeczi, Erdély története, I-III, Budapest, 1986; 318 Idem, Histoire de la Transylvanie, Budapest, 1992. 319 O încercare de răspuns –deşi nu înţelegem raţiunea vreunui răspuns – a reprezentat-o voluminoasa dar total ineficienta istorie a Transilvaniei, botezată pompos Istoria României. Transilvania (A. Drăgoescu coord., Istoria României. Transilvania, I-II, Cluj-Napoca, 1997). Am putea spune ca această sinteză nu este altceva decît o dorită - şi am spune noi nu foarte reuşită - recenzie a sintezei publicată în Ungaria. 320 A. A. Rusu, Cetatea medievală de la Floreşti (jud. Cluj). Cercetări arheologice din anii 1990-1991., în: EN, III, 1993, p.281. 321 V. Boroneanţ, V. Pascu, G. Hurezean, Cetatea de la Cladova, reşedinţa voievodului Transilvaniei - Pousa, în: Ziridava, 15-16, 1987, p. 75-84; R. Popa, D. Căpăţînă, A. LukÁCS, Cercetările arheologice de la Voievozi. Contribuţii la istoria Bihorului în sec. XII-XV, în: Crisia, XVII, 1987, p. 61-105; T. L. Roşu, Oradea - Cetatea Bihor, străveche vatră voievodală - din epoca de piatră la sfîrşitul sec. XIV, Oradea, 1992; P. Beşliu, Contribuţia Universităţii săseşti la consolidarea sistemului de fortificaţii din Defileul Oltului, în: Tyragetia, III, 1993, 151-157; A.A. Rusu, Cetatea Alba Iulia în secolele XI-XIV. Cercetări vechi şi noi, în: EN, 4, 1994; Idem, Arheologia, cronologia şi interpretarea istorică a unor cetăţi medievale timpurii din Transilvania de est. Note critice, în: Crisia, 24, 1994; TH. Nägler, P. Beşliu, Fortificaţii medievale la marginea

92

preocupare pentru prezentarea fortificaţiilor transilvănene în raport cu evoluţia politică a spaţiului est-european şi nord-balcanic322, încercîndu-se încadrarea acestora într-un complex de sisteme defensive edificate de puterea regală la graniţele statului. Această tendinţă este evidentă şi în Istoria Transilvaniei 323 , care a văzut lumina tiparului la Budapesta, precum şi în lucrările apărute în Ungaria ce tratează problematica fortificaţiilor atît de pe teritoriul transilvănean 324 cît şi din spaţiul regatului medieval ungar325. Comparativ, cele două bibliografii naţionale cu referire la problematica fortificaţiilor au o evoluţie divergentă, nu numai în ceea ce priveşte scopul declarat al cercetărilor, ci şi metodologia folosită în cadrul cercetării. În acest sens, istoriografia maghiară a pus şi pune un accent deosebit pe cercetarea integrativă a fortificaţiilor timpurii în domeniul mai larg al analizei evoluţiei demografice din perioada de voievodatului Transilvaniei. Cetatea medievală de la Răşinari, în: BCMI, 1998, 3-4, p. 8-13. 322 V. Spinei, Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi contactele lor cu românii în sec. IX-X, în: ArhM, XIII, 1990, p. 103-148; Fr. Pall, Romanians of Transilvania in the Middle Ages, Cluj-Napoca, 1993; D. Ţeicu, Despre începuturile arhitecturii de fortificaţii medievale în Banat, în: Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 77-82; A. A. Rusu, Arheologia cetăţilor medievale ale Transilvaniei, în: AM, II, 1998, p. 5-20; I. Ferenczi, I. Dénés, Udvarhelyszéki töltésvonulatokról. Adalek Erdély Szent László-kori határvédelmének kérdéséhez [Valuri continui din Scaunul Odorhei. Contribuţie la problema apărării hotarelor Transilvaniei în timpul Sfîntului Ladislau], în: A Zürichi Magyar Történelmi Egyesület Elsö (Székelyudvarhelyi) Övezeti Történésztalkozó Elöadásai és Iratai. Budapest-Zürich, Ungarisch Historischer Verein Zürich, 1994; I. Ferenczi, Megjegyzések egy véleménynylvánitással kapcsolatban, amely Kelet-Erdély kora középkori köváraink kérdését taglalja, [Note în legătură cu o declaraţie de opinie privitoare la cetăţile feudale timpurii de piatră din Transilvania de est], în: Müemlekvédelem, 25, 1991, 4; I. Ferenczi, Sovidéki várainkról [Cetăţile noastre din Ţinutul sării], Corund, Firtos Müvelödési Egylet, 1995. 323 B. Köpezi (coordonator), Histoire de la Transylvanie, Budapest, 1992, p. 172 sqq. 324 B. Elek, Kelet-Erdély "korai" kővárai, în: CB, I, Gyöngyös, 1990, p.68-85; I. Ferenczi, Sóvidéki várainkról; I. Bona, Az Árpádok korai várairól, Debrecen, 1995; G. Entz, Erdély épitészete a 11-13. században (Arhitectura Transilvaniei în secolele XI-XIII), Erdélyi Múzeum-Egyesület, 1994. 325 E. Bodo, Der Wehrbau Europas im Mittelalter, Berlin 1939; B. Hóman, Geschichte des ungarischen Mittelalters, 2 vol., Berlin 1940, 1943; L. Gerö, A magyarországi várépitészet (Arhitectura fortificaţiilor în Ungaria), Budapest 1955; Idem, Várépitészetünk (Construcţiile noastre fortificate), Budapest 1975; A. Bartha, La société hongroise aux IXe et Xe siécles, în: SHASH, 85, 1968; H. Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden 1972; E. Fügedi, Castle and Society in Medieval Hungary: 1000 -1437, în: SHASH, 187, 1986; H. W. Böhme, B. von den Dollen, D. Kerber, C. Meckseper, B. Schock-Werner, J. Zeune, Burgen in Mitteleuropa, 2 vol., Stuttgart 1999.

93

început a evului mediu. În ceea ce priveşte istoriografia din România, timide contribuţii în acest sens se datorează lui Şt. Pascu 326 şi Şt. Olteanu 327 şi cu unele accente mai evidente asupra importanţei demografiei în contextul cercetării apariţiei şi dezvoltării localităţilor în Transilvania, lui P. Niedermaier328.

Lucrarea cercetătorului bucureştean Al. Madgearu329, reprezintă o apariţie insolită în peisajul istoriografic românesc referitor la controversatele probleme ale evului mediu timpuriu transilvan, insolită deoarece astfel de lucrări sunt extrem de rare şi puţinele care au apărut au ocolit tratarea amănunţită şi corelarea cu informaţiile arheologice şi cercetările toponimice cele mai recente, ale unui izvor extrem de important pentru istoria Transilvaniei medievale, cum este Gesta Hungarorum a lui Anonymus. Problema fortificaţiilor timpurii pe teritoriul Transilvaniei nu putea scăpa analizei în contextul acestei lucrări şi Al. Madgearu se dovedeşte un fin analist al datelor cunoscute, existînd, totuşi, şi în acest capitol unele lipsuri în parcurgerea bibliografiei recente330. O concluzie importantă este dată de analiză datelor cunoscute despre fortificaţia de la Dăbîca, subliniindu-se că aceasta nu poate data din secolul al IX-lea şi dacă a aparţinut ducatului lui Gelou, atunci în nici un caz nu poate fi identificată cu acel castru menţionat de Anonymus. În ceea ce priveşte fortificaţiile de la Cluj-Mănăştur, Moigrad, Ortelec, Zalău, Şirioara, Cuzdrioara şi Viile Tecii, Al. Madgearu le încadrează în secolul al X-lea, neexcluzînd posibilitatea existenţei lor anterior acestui secol331, iar în ceea ce priveşte momentul distrugerii lor se declară de acord cu anul 1068, anul confruntărilor violente între unguri şi pecenegi. O problemă specială este cea a identificării cetăţii de reşedinţă a lui Gelou, menţionată în Gesta lui Anonymus. Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu sunt verificate prin săpături arheologice, preluînd idei mai vechi, consideră că cetatea de reşedinţă a lui Gelu este la Cluj, iar 326 Voievodatul Transilvaniei, II-III, Cluj-Napoca, 1979-1984. 327 Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-economice şi social-politice, Bucureşti, 1997. 328 Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. I. Die Entwiklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 1996; Städtebau im Mittelalter. Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1242-1347), Köln, Weimar, Wien, 2002. 329 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj- Napoca, 2001. Vezi recenzia completă în: ActaTS, 1, 2002, p. 215-219. 330 C. Cosma, Fortificaţii din secolele X-XI din vestul şi nord-vestul României. Consideraţii privind stadiul actual al cercetărilor, în: ActaMP, XXIII, 2000, 1. 331 Aceasta reprezintă o formulă acoperitoare pentru situaţia în care ar apărea unele critici naţionaliste.

94

acel castrum Clusa ar putea refolosi parţial fortificaţiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Napoca (în colţul de nord-vest al incintei municipale). Considerăm că argumentele sunt de ordin conjunctural şi, cel puţin la nivelul cercetărilor arheologice actuale nimic nu ne permite să admitem ca veridică o astfel de ipoteză, lucru de altfel subliniat chiar de către autor. Pe de altă parte, în această ecuaţie care ar fi locul şi rolul fortificaţiei de la Cluj-Mănăştur, dacă castrum Clusa se afla pe teritoriul vechiului castru roman.

Lucrarea lui P. M. Beşliu reprezintă o încercare de analizare a unui segment din ceea ce a reprezentat graniţa regatului ungar în perioada secolelor XIV-XVI, dar raportarea doar la segmentul cuprins între Ţara Haţegului şi zona Făgăraş nu constituie o premisă favorabilă obţinerii unor rezultate notabile. Titlul lucrării - Fortificaţii – sisteme de fortificaţii la marginea sudică a Transilvaniei (sec. XIV-XVI) – sugerează că lucrarea se referă la tot sudul Transilvaniei, analizat din perspectiva politicii duse de regalitatea ungară în vederea contracarării acţiunilor Imperiului Otoman, dar din analiza textului reiese că autorul face referire doar la o serie de fortificaţii din zona mai sus menţionată şi fără să ofere altceva decît date generale despre fiecare dintre fortificaţiile avute în vedere.

O situaţie mai fericită o întîlnim în cazul lucrării lui P. Iambor332, care tratează un segment din ceea ce reprezintă domeniul fortificaţiilor transilvane, şi anume cel al aşezărilor fortificate din secolele IX-XIII, oferind un tablou ce se doreşte complet al acestora, precum şi analize comparative cu alte tipuri similare din spaţiul polon şi ungar. Lucrarea este una importantă dar nu aduce clarificări la nivel terminologic sau metodologic în ceea ce priveşte înţelegerea modului în care a funcţionat legătura dintre fortificaţii şi aşezări. Exemplele furnizate nu pot aduce clarificări în ceea ce priveşte spaţiul transilvan, deoarece au fost alese aşezări care au avut rol de capitale ale unor regiuni sau structuri politice (Gniezno, Brečlav-Pohansko, Bratislava, Nitra etc.). Cronologia pe care autorul o propune pentru fortificaţiile analizate nu se bazează decît pe aceleaşi analogii cu Dăbîca şi Cluj-Mănăştur sau cu aşezările din spaţiul ruso-polono-moravian, dar care ţin de regiuni integrate în cadrul unor regate sau cnezate (Rusia kieveană, cnezatul Volhiniei, Regatul Moraviei). În cuprinsul lucrării, deşi face în partea de început o prezentare a terminologiei, autorul amestecă fără nici o logică fortificaţii de mici dimensiuni cu fortificaţii mai ample ce au devenit în cursul 332 P. Iambor, Aşezării fortificate din Transilvania, passim.

95

secolului al XII-lea aşezări. Din punct de vedere al funcţionalităţii lor în Transilvania nu cunoaştem, cu excepţia Moreştiului, nici o aşezare fortificată databilă în secolele IX-XIII333.

Cu toate că există o bibliografie – românească şi străină – impresionantă, referitoare la fortificaţiile transilvane, nu avem încă decît puţine lucrări de sinteză care să ofere o imagine de ansamblu asupra apariţiei şi dezvoltării fortificaţiilor pe teritoriul Transilvaniei. Pe de altă parte nu avem o integrare a istoriei fortificaţiilor – micromonografii dedicate cetăţilor sau sinteze – într-o prezentare generală a istoriei secolelor XI-XIV în care să se rediscute ceea ce este realmente sigur din istoria perioadei. Pe această linie trebuie totuşi să menţionăm lucrarea lui Al. T. Sălăgean334, care încearcă să ofere o imagine cît mai completă asupra evenimentelor din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Încă din introducere, autorul ne prezintă o mică parte, din ceea ce consideră a fi principalul merit al lucrării, cînd, foarte pe scurt, analizează înţelesul de regnum Transilvanum şi îşi declară intenţia de a integra fenomenul istoric particular în istoria generală a Transilvaniei. Tocmai de aceea autorul nu putea omite din analiza sa fortificaţiile transilvănene ale secolului al XIII-lea. Fortificaţiile ridicate de acest Ordin în Transilvania sunt departe de a fi stabilite cu claritate în teren şi tocmai de aceea opiniile hazardate ale unor istorici nu trebuie să fie preluate fără consultarea informaţiilor primare. Includerea cetăţii Comana de Jos335 în lista cetăţilor potenţial construite de teutoni ne pare mai mult decît hazardată, chiar dacă este preluată doar o opinie a lui P. Binder336. Trebuie menţionată şi interesanta

333 Înţelegem prin aşezare fortificată acel tip de aşezare care presupune existenţa unor lucrări defensive menite să asigure protecţie comunităţii. În Transilvania o serie de fortificaţii, precum cele de la Dăbîca, Cluj-Mănăştur, Vladimirescu au fost transformate în aşezări. Cu alte cuvinte fortificţia a generat apariţia ulterior a unor aşezări. 334 Al. T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003. O prezentare critică în ActaTS, III, 2004, p. 213-226. 335 Nu cunoaştem în baza căror argumente cît de cît pertinente cetatea Comana de Jos ar fi posibil să fi fost construită de teutoni. Considerăm că informaţia arheologică furnizată de cel care a efectuat săpături în cadrul acestei fortificaţii – V. Eskenazy – este, cel puţin la nivelul cunoştinţelor noastre, izvorul cel mai demn de crezare. Autorul citat o datează, în baza ceramicii descoperite şi a unui fragment de pinten, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea (v. V. Eskenazy, O nouă fortificaţie românească din Ţara Făgăraşului. Cetatea Comanei (secolele XIII-XIV), în: RMMI.MIA, 1981, 1, p. 34-44; A. Lukacs, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p. 146-148), fiind o cetate de refugiu a unei comunităţi, construită probabil în perioada imediat următoare invaziei din 1241-1242. 336 Al. T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, p. 29, n. 78.

96

ipoteză, formulată de autor, cu privire la posibilitatea identificării zonelor de poziţionare a patru dintre cetăţile teutonilor în funcţie de informaţiile furnizate de actele de donaţie către cistercieni a patru biserici din Ţara Bîrsei: Castrum Sanctae Mariae – Feldioara, Mons Sancti Petri – Sînpetru, Mons Mellis – Hărman, Tartilleu – Prejmer337 . Considerăm foarte interesantă şi ipoteza cu privire la micşorarea suprafeţei fortificaţiilor în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea, micşorare explicată prin faptul că regalitatea fiind interesată doar de aspectul militar al unei fortificaţii a impus disocierea acesteia de alte atribuţii – ecleziastice sau administrative -, fapt ce a atras o scădere a suprafeţei fortificate. Totuşi, trebuie avut în vedere că acest sistem a pătruns în Transilvania, încă din secolul al XII-lea, sub impulsul dat de coloniştii germani care au introdus în regatul ungar modelul occidental de curte seniorială: capelă rotondă şi turn locuinţă, înconjurate de un val de pămînt şi palisadă sau chiar de incintă de piatră. În acest sens sunt de citat complexul fortificat de la Orăştie-Cetate338, Petreşti, Cîlnic339, Sibiu-Piaţa Huet 340 , Axente Sever-faza cu turnul locuinţă 341 etc. Referirile la fortificaţiile din noua generaţie (s.n.)342, ce nu au fost cucerite de tătari cu prilejul invaziei din 1285, ne-am fi dorit să fie mult mai explicite, autorul nelăsînd să se înţeleagă la care fortificaţii face referire şi nici care sunt caracteristicile noii generaţii de fortificaţii. Este, probabil, vorba de micile fortificaţii nobiliare de tipul celor de la Cîlnic, ridicate din piatră?

O lucrare – spunem noi, - prima de acest gen în literatura de specialitate de limbă română este cea datorată lui A. A. Rusu343 , ea abordînd problematica fortificaţiilor din aproape toate punctele de vedere posibile: arheologic, istoric, tipologic, funcţional, patrimonial, constructiv, încît se poate ridica întrebarea dacă mai este nevoie de alte istorii ale fortificaţiilor transilvănene? Răspunsul este cu siguranţă da atît timp cît

337 Ibidem, p. 30 338 Z. K. Pinter, Rotonda de la Orăştie, în: In Memoriam Radu Popa, Bistriţa, 2003, p. 339 Gh. Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, 1972, p. 30-32; N. M. Simina, Cetatea din Cîlnic (jud. Alba). Consideraţii pe marginea cercetării arheologice, în: ArhMed, III, 2000, p. 95-115. 340 Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Sibiu, jud. Sibiu. Punct: Piaţa Huet-Rotondă, în: CCA. Campania 2002, 2003, p. 284-285. 341 H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. I, Sibiu, 1998. 342 Al. T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, p. 204-205. 343 A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005.

97

cercetarea arheologică şi documentară referitoare la fortificaţiile existente nu este nici pe de parte una satisfăcătoare.

Arheologia fortificaţiilor din Transilvania. Scoaterea din impas

a cercetării fortificaţiilor a fost realizată prin progresul cercetărilor de arheologie medievală, deşi cercetarea ştiinţifică a multor fortificaţii a început după ce interesele proto-arheologice, ca să ne exprimăm eufemistic, au scos în evidenţă aceste monumente.344

Cercetarea arheologică a fortificaţiilor din Transilvania nu a reprezentat un obiectiv pe care arheologii români să îl urmărească şi o posibilă explicaţie ar fi dată de faptul că arheologia medievală a devenit doar de puţini ani o disciplină cu adepţi mai numeroşi. Şcoala de arheologie transilvăneană a fost, încă de la înfiinţarea Universităţii ”Babeş-Bolyai”, controlată de arheologii clujeni, a căror orientare a fost ghidată spre cercetarea perioadei pre-romane, romane şi post-romane. Această orientare a venit din pregătirea academică a reprezentanţilor ei, majoritatea fiind absolvenţi de studii clasice, mai apropiaţi de studierea rămăşiţelor perioadelor clasice ale istoriei spaţiului românesc. Închiderea graniţelor statului socialist creat în 1948 a avut o repercursiuni foarte importantă în ceea ce priveşte legăturile istoriografiei româneşti cu cea central şi vest europeană şi implicit blocarea pătrunderii noilor curente de cercetare ce au făcut carieră în ani 60 ai secolului al XX-lea. În acest fel racordarea arheologiei româneşti la ceea ce reprezenta noutate în arheologia europeană a devenit aproape imposibilă, iar noua disciplină apărută după cea de a doua conflagraţie mondială ca o necesitate generată de obligativitatea refacerii oraşelor devastate de bombardamente nu şi-a găsit decît puţini adepţi în spaţiul sud-est european. Ţări precum Polonia, fosta Cehoslovacie şi chiar Ungaria au reuşit să se integreze în noile curente metodologice şi datorită existenţei pe teritoriile lor a unor localităţi ce au avut rol de capitale încă din perioada secolelor XIII-XIV, localităţi ce au trebuit refăcute în baza unor planuri ce au necesitat documetare istorico-arheologică.

În prezent arheologia medievală este reprezentată la nivelul Transilvaniei de două centre universitare, cel de la Cluj-Napoca, grupat mai ales în jurul lui A. A. Rusu şi cel de la Sibiu grupat în jurul lui Z. K. Pinter. Dar cea mai prolifică activitate în domeniul arheologiei medievale vine dinspre iniţiativele particulare cum este exemplul oferit de arheologul Daniela Marcu-Istrate, deţinătoarea unui număr impresionant

344 A. A. Rusu, G. Pascu Hurezan, Cetăţi medievale din judeţul Arad, Arad, 1999, p. 12.

98

de cercetări arheologice în obiective medievale: Sighişoara, Alba Iulia, Făgăraş, Sibiu, Bistriţa, Cluj-Napoca ş.a.

În cele ce urmează am dori să prezentăm în manieră succintă etapele pe care le-a parcurs arheologia medievală românească în domeniul cercetării fortificaţiilor din spaţiul transilvan. P. Iambor, unul dintre reprezentanţii perioadei ”clasice” a arheologiei medievale transilvănene, sublinia că încă de la început, investigaţiile arheologilor medievişti români s-au aplecat asupra cercetării aşezărilor fortificate, fiind stimulaţi de curentul de curentul emanat din ţările din jurul nostru (Cehia, Moravia, Polonia, Rusia, Ucraina, Bulgaria), unde cercetarea unor asemenea obiective constituie o problemă prioritară...345 Dacă am căuta o explicaţie pentu această lipsă de interes a arheologilor români faţă de fortificaţiile evului mediu timpuriu ea s-ar regăsi în ideologia diferită ce a guvernat regimurile comuniste din ţările Europei centrale şi de sud-est. În majoritatea comandamentul naţional la care trebuia să răspundă istoria şi arheologia era acela al furnizării unor date complexe cu privire la momentul apariţiei ”strămoşilor” în regiunea care a devenit ulterior patri mamă a statelor moderne, iar acel moment era plasat undeva la cumpăna dintre mileniul I si mileniul al II-lea. Regimul comunist român, puternic implicat în crearea unui trecut cît mai glorios şi găsindt teoriile panlatiniste extrem de convenabile au solicitat cît mai multe date despre perioada premergătoare cuceririi romane, considerată momentul 0 al devenirii noastre ca popor. Prin urmare arheologii s-au concentrat mai mult asupra perioadei clasice, lăsînd ”întunecatul” ev mediu într-un con de umbră, o nepăsare atotştiutoare. Dar, surpriză, constatăm că nu ştim despre perioada genzei medievale în spaţiul românesc aşa de multe precum se credea!

Cercetarea fortificaţiilor în spaţiul intracarpatic transilvan şi în regiunile limitrofe a fost la începuturi, imediat după război, una modestă, de pionierat, de căutări metodologice şi de realizări a unor cronologii acceptabile, cum le numeşte P. Iambor346.

Rezultatul cel mai spectaculos al acestei perioade de pionerat este dat de cercetările de la Moreşti, cercetări efectuate de K. Horedt, devenit datorită acestora autoritatea incontestabilă în ceea ce priveşte perioada migraţiilor şi evului mediu timpuriu. Cercetările sale sunt şi singurele cercetări arheologice efectuate exhaustiv într-o fortificaţie şi aşezarea aferentă şi publicate în perioada imediat următoare încheierii

345 P. Iambor, Aşezări fortificate, p. 11. 346 Ibidem, p. 12.

99

săpăturilor347. Alte intreprinderi similare, demarate aproape în aceeaşi perioadă, cum au fost cele de la Dăbîca, Cluj-Mănăştur, Cenad etc., ce s-au bucurat de finaţări extinse pe mai mult de 20 de ani, nu ne sunt cunoscute decît din cîteva rapoarte de săpătură sau din studii şi articole ce privesc aspecte particulare ale obiectivelor348. Dacă este să ne referim la cazul cercetărilor de la Dăbîca putem spune că cei peste 10 ani de cercetări aheologice şi conservări in situ au produs un studiu de 49 de pagini semnat de colectivul de cercetare di anul 1968 şi un altul datorat lui P. Iambor ce are 12 pagini. O risipă incontestabilă de eforturi financiare şi umane pentru o aşa penibilă realizare!

Începînd cu anii 70 ai secolului al XX-lea interesul pentru arheologia medievală a crescut enorm şi se poate observa acest lucru urmărind cuprinsul principalelor publicaţii ştiinţifice patronate de institutele Academiei sau de muzeele naţionale şi regionale. Preocupările pentru arheologia fortificaţiilor a intrat în faza interesului pentru ”ruinele” ce brăzdează teritoriul românesc. Credem că acest lucru este foarte bine explicat de vorbele lui A. A. Rusu din Introducerea la volumul său dedicat fortificaţiilor din regiunea carpatică: .. o sentinţă orală a conducătorului meu ştiinţific – este vorba de Şt. Pascu n.n. -, care pretindea că rezolvase personal problematica cetăţilor medievale ale Transilvaniei. 349 Cu alte cuvinete devenise de prisos orientarea cercetărilor spre fortificaţii atîta timp cît autoritatea incontestabilă a vremii a declarat epuizat subiectul.

Arheologia medievală românească, abia ajunsă în faza copilăriei sale, a trecut în ceea ce priveşte domeniul fortificaţiilor, la realizarea unor bilanţuri asupra cercetărilor mai vechi sau mai noi350, dar fără un rezultat bazat pe o privire critică. Într-un fel şi discursul nostru este unul de tip bilanţ, dar considerăm că ne aflăm la un moment în care analizele critice, bilanţurile făcute la rece, sunt absolut necesare pentru a putea defini pe noi baze ideologia de cercetare pentru viitor. O analiză extrem de

347 K. Horedt, Moreşti. Grabungen in einer mittelalterlichen Siedlung in Siebenbürgen, II, Bonn, 1984. 348 O prezentare pe larg a istoricului cercetărilor şi a datelor cunoscute vezi la P. Iambor, Aşezări fortificate, p. 12 sqq; A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 14-26. 349 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 10. 350 R. R. Heitel, În legătură cu unele probleme ale arheologiei cetăţilor de piatră medievale, din Transilvania, în: BMI, 39, 2, 1970, p. 26-29; I. Nestor, Direction des recherches d’archeologie medievale en Roumanie, în: RRH, 9, 3, 1970, p. 412; M. D. Matei, Stadiul actual al cercetărilor româneşti în domeniul arheologiei medievale, în: BMI, 40, 1, 1971, p. 52.

100

pertinentă, deşi pe alocuri cu uşoare tente personale351, o realizează A. A. Rusu mai ales cu privire la cercetarea fortificaţiilor de piatră şi faţă de cele consemnate de el nu dorim să mai aducem alte completări352.

Un aspect foarte puţin menţionat în bibliografia ce radiografiază cercetările arheologice efectuate asupra fortificaţiilor este cel legat de implicarea ”sentimentului naţional” în procesul de analiză a rezultatelor. Cercetarea arheologică a cetăţilor de pămînt era menită să ofere argumente solide teoriei că aceste construcţii au fost ridicate de ”populaţia autohtonă românească”! Teoria continuităţii a contaminat şi acest segment al arheologiei medievale, producînd, datorită lui Şt. Pascu, un curent de opinie extrem de nociv pentru dezvoltarea ulterioară a disciplinei. Fortificaţiile de pămînt au devenit elemente de demostrare a primordialităţii românilor în Transilvania şi pe cale de consecinţă existenţa românilor anterior secolului al IX-lea demonstra datarea fortificaţiilor în acest secol. R. Popa admite că la sfîrşitul secolului al IX-lea existau în Transilvania cetăţi de pămînt353, dar în stadiul actual al cercetărilor este dificil de spus cîte erau. Şi astăzi cele cca. 20 de fortificaţii de pămînt din Transilvania, Banat şi Crişana cercetate prin sondaje sau săpături sistematice continuă să reprezinte capitalul ştiinţific personal al cercetătorilor care s-au ocupat de ele.

O altă coordonată legată de teoria continuităţii a fost obsesiva căutare a identificării fortificaţiilor de pămînt din Transilvania cu cele menţionate de Anonymus şi în acelaşi timp încercările de identificare a lor cu reşedinţe ale autorităţilor social-politice. Teoria lui Şt. Pascu despre cetăţile româneşti din secolele IX-X, inspirată din sondaje şi ipoteze mai vechi, dar transformată în îndemn şi chiar indicaţie pentru cercetările arheologice ulterioare expunerii ei în Istoria României şi mai ales în Voievodatul Transilvaniei, porneşte de la iluzia că astfel s-ar realiza o paralelă între evoluţia societăţii româneşti şi aceea petrecută în secolele VIII-X în teritoriile învecinate 354 . Se propunea astfel un paralelism între situaţia creării regatului moravian, al cnezatului kievean, al ţaratului bulgar şi cea din spaţiul intracarpatic transilvan, unde pe cale de consecinţă trebuia să se fi petrecut ceva asemănător.

351 Vezi referirile la cercetările mai noi efectuate la Hunedoara-Castelul Huniazilor, Deva-Cetate (A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 19). 352 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 14-26. 353 R. Popa, Observaţii şi îndreptări, p. 167. 354 Ibidem, p. 171.

101

Modul în care arheologia medievală a ştiut să ofere crîmpeie de istorie a fortificaţiilor medievale timpurii este foarte bine surprins de A. A. Rusu, ce observă că datorită publicării extrem de trunchiate şi neconvingătoare a rezultatelor cercetării, ceea ce s-a reţinut despre ele a fost mai ales o asociere posibilă cu ceea ce relatase Anonymus355. S-a petrecut un fenomen curios, generat de ”indicaţiile” metodologice ale lui Şt. Pascu: arheologul în loc să ofere argumente pentru confirmarea sau infirmarea izvorului scris, a ajuns să se bazeze pe acesta în vederea fundamentării rezultatelor cercetării arheologice.

O analiză pertinentă, deşi pe alocuri maliţoasă, a fost realizată de A. A. Rusu356, ce scoate în evidenţă faptul că cercetările arheologice, destul de numeroase în ultimii 20 de ani, nu s-au finalizat şi cu publicarea rezultatelor acestora. Carenţa decurge, în viziunea autorului citat, din aceea că arheologia a fost şi este încă învăţată mai mult pe teren, decît la modul teoretic. Această necesitate este evidentă în condiţiile în care arheologia medievală se vede în această perioadă supusă unei cereri de piaţă foarte mare ca urmare a creşterii numărului construcţiilor în zonel medievale ale oraşelor. Din păcate arheologia medievală, cu toate componentele ei, nu face obiectul unor programe de seminar sau curs în cadrul universitar românesc. La ora actuală la universitatea sibiană, în cadrul seminarului de istorie medievală este inclus şi un curs de arheologie medievală urmat de o practică de specialitate pe trei şantiere arheologice ce oferă posibilitatea de a urmări aplicarea în practică a cunoştinţelor teoretice357.

Arheologia fortificaţiilor este o disciplină foarte pţin dezvoltată în spaţiul românesc, la ora actuală în ceea ce priveşte studierea fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania putem face apel la doar cîteva nume: P. Iambor, A. A. Rusu, C. Cosma, deşi subiectul a fost interesant şi abordat ca atare încă de la începutul secolului trecut.

Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. Schullerus observase alinierea unor puncte fortificate sau a unor toponime amintind de astfel de puncte de-a lungul Oltului. Purtînd nume ungureşti (Săcădate, Feldioara, Hălmeag, Crihalma, Ungra), aceste localităţi au rămas în afara scaunelor săseşti, făcînd parte din comitatul Alba de Jos. După părerea autorului

355 A. A. Rusu, Arheologia cetăţilor medievale ale Transilvaniei, în: Arheologia Medievală, II, 1998, p. 10. 356 Ibidem. 357 În perioada 2001-2006 este vorba despre şantierele şcoală de la Orăştie-Dealul Pemilor X2, Alba Iulia, Capidava (jud. Constanţa).

102

citat, aceste puncte, care controlau drumurile ce legau bazinul Oltului de cel al Tîrnavei Mari, reprezentau o linie de fortificaţii secuieşti în spatele căreia au fost aduşi coloniştii germani în a doua jumătate a secolului al XII-lea358. În mod prudent şi K. Horedt prevăzuse posibilitatea instalării unor puncte de supraveghere a drumurilor care legau cele două bazine hidrografice încă de la începutul secolului al XII-lea, cînd graniţa regatului era pe cumpăna apelor Tîrnava Mare şi Hîrtibaciu 359 . Cercetările arheologice întreprinse în cîteva din aceste puncte de pe linia Oltului n-au putut aduce precizările cronologice necesare. Sondajul de la Noul Român – din apropierea hotarului localităţii Cîrţişoara, nu este publicat, scurta menţionare apărută permiţînd doar consemnarea existenţei fortificaţiei de pămînt, încadrarea ei în perioada pre-săsească fiind imposibil de verificat 360 . Mai bine cunoscute sunt rezultatele cercetărilor de la Ungra, deşi nici ele nu sunt publicate integral361.

În cadrul altor cercetări s-a constatat că multe dintre bisericile săseşti din sudul Transilvaniei suprapun un orizont cronologic de secol XII, care a fost atribuit apărătorilor de graniţă secui (vezi Harta 8), aşezaţi aici înainte de sosirea coloniştilor regali. Fenomenul este prezent atît în extremitatea vestică a pămîntului crăiesc (Cîlnic, Gîrbova), cît şi în cea estică (Viscri, Drăuşeni)362.

În ultimele decenii săpăturile organizate în mai multe necropole din părţile sud-estice ale Transilvaniei au adus rezultate surprinzătoare. Menţionatele necropole de la Peteni, Zăbala şi Feldioara363, datate pe baza monedelor cu absolută siguranţă în a doua jumătate a secolului al XII-lea, dovedesc, dacă nu faptul că regatul ungar îşi organizase un sistem de graniţă, că existau măcar nişte puncte de pază şi supraveghere pe linia Carpaţilor aflate în grija unor comunităţi. Cert este faptul că în

358 A. Schullerus, Die Grenzburgen der Altlinie, în: KVSL, XLI, 1918, 5-8, p. 17-21. 359 K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1956, p. 122. 360 Th. Nägler, M. Rill, Monumentul cistercian de la Cîrţa, jud. Sibiu, în: MCA, XVII, 2, p. 389-393. 361 R. Popa, R. Ştefănescu, Şantierul arheologic Ungra, jud. Braşov, în: MCA, XIV, 1980, p. 496-503. 362 R. Heitel, Archäologische Beiträge zu den romanischen Baudenkmälern aus Siebenbürgen, în: RRHA, 1972, 2, p. 139-160; Daniela Marcu, Biserica fortificată de la Drău�eni, jud. Bra�ov, în: A. A. Rusu, P. L. Szöcs (ed.), Arhitectura religioasă medievală, II, Satu Mare, 2002, p. 41-78. 363 Z. Székely, Necropola medieval de la Peteni (com. Zăbala, jud. Covasna), în: SCIVA, 41, 1990, 1, p. 87-110; A. Ioniţă, Date noi privind colonizarea germană, p. 273-281; A. Lukács, op.cit., p. 154-155.

103

secolul al XII-lea regalitatea arpadiană a făcut un efort considerabil de reorganizare a apărării hotarelor de sud ale Transilvaniei, unde, împotriva presiunii crescînde a cumanilor şi a Imperiului Bizantin, s-a edificat un sistem defensiv organizat pe mai multe aliniamente, recurgînd la folosirea capacităţilor militare ale tuturor elementelor etnice şi ale structurilor acestora.

Regalitatea arpadiană a reuşit, în principal, cu ajutorul secuilor şi saşilor să-şi consolideze puterea în aceste teritorii şi să creeze o zonă tampon la graniţa de est şi sud-est a regatului. Că alături de aceste două populaţii, la efortul de consolidare a graniţelor regatului pe culmile Carpaţilor în secolul al XIII-lea, participau şi românii, este un fapt certificat de menţiunile documentare ce atestă organizaţii administrative autonome sau regiuni aflate sub raport juridic într-o oarecare stare de independenţă faţă de puterea voievodală. Astfel, avem atestată în 1222 ţara Făgăraşului, numită şi ţara românilor (terra Blachorum)364, ce apare nominalizată cu prilejul confirmării privilegiilor cavalerilor teutoni. În anul 1223 apare menţionat un teren "răpit românilor" (terram exemptam de Blaccis) pentru a fi dat mănăstirii cisterciene de la Cîrţa365, iar în anul următor avem atestată existenţa unei păduri a românilor şi pecenegilor (silva Blachorum et Bissenorum)366, ce este dată spre folosinţă şi saşilor. Totodată, în Ţara Bîrsei în preajma anului 1211 sunt menţionate enclave româneşti cu autonomie juridică, cum este cazul Şcheiilor Braşovului şi aşa-numitelor patru sate (Satulung, Baciu, Cernatu şi Turcheş).

Ipoteza cu privire la integrarea comunităţilor româneşti în apărarea graniţelor de sud ale Transilvaniei este susţinută şi de cercetările mai noi din cîteva centre fortificate aflate în arealul Ţării Făgăraşului. În acest spaţiu au fost identificate cel puţin două fortificaţii ce nu fac parte nici din tipul castrelor regale de graniţă şi nici din cel al cetăţilor zise voievodale, fiind vorba de cetatea Comana şi fortificaţia de la sud de Avrig. Cetatea Comana, situată la 15 km în amonte de satul Comana de

364 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, p.146-147. Cu privire la ceastă ţara istoriografia maghiară consideră că ea nu poate fi atribuită cu certitudine unei populaţii româneşti, deoarece termenul de blach nu desemnează populaţia românească, ci este un termen generic pentru populaţiile de păstori nomazi. L. Rásonyi, Bulaqs and Oγuz in mediaeval Transylvania, în: AOASH, XXXIII, 1979, 2, p. 129-151. 365 Ukb., I, p. 27-28. Asupra problemei localizării exacte a acestui teren vezi: D. N. Busuioc von Hasselbach, Mănăstirea Cîrţa în sec. XIII. Contribuţii la istoria Ţării Făgăraşului în evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 1997, teză de doctorat; A. Lukács, op.cit., p. 158-159, fig.26. 366 Ukb., I, p. 27-28; Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea., p. 76-77, 177.

104

Sus, se remarcă prin dimensiunile ei modeste, prin lipsa unei vizibilităţi care să permită supravegherea drumului şi prin amenajări rudimentare care o privau de un rol militar activ367. Identificarea contextului istoric şi social care este răspunzător de ridicarea cetăţuii de la Comana sugerează, aşa cum susţinea şi autorul săpăturii, că ar putea fi vorba de o cetate de refugiu a comunităţii româneşti ce exista acolo368. Fortificaţia de la Avrig, situată la cca. 3 ore de mers de localitate, pe vîrful numit La Cetate, prezintă similitudini cu cetăţuia Comanei. K. Horedt avansa supoziţia că cetatea ar fi putut să constituie un punct de sprijin al regalităţii ungare împotriva Ţării Făgăraşului încă nepacificată369. Acest context nu este confirmat de cercetările mai noi de la Feldioara370 şi Peteni371 , unde cercetările arheologice au evidenţiat existenţa unui orizont de colonizare înainte de 1200, contrazicînd opiniile lui K. Horedt; prin urmare un punct fortificat îndreptat împotriva unei regiuni ce se afla deja sub autoritatea regală nu-şi mai are rostul. Pe de altă parte nici poziţia geografică a cetăţii, ce prezintă mari asemănări cu cea a cetăţii de la Comana, nu susţine o atare ipoteză, fiind vorba, mai degrabă tot de o cetate de refugiu a populaţiei locale372.

Noi credem că în procesul de edificare a unei frontiere sudice a regatului arpadian au fost implicate şi autonomiile administrative şi juridice româneşti din aceste zone, dar ca şi entităţi distincte (Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului) şi doar astfel se explică păstrarea privilegiilor în cadrul voievodatului transilvan pînă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Aportul românilor era unul obligatoriu în condiţiile în care, prin Andreanum, participarea saşilor la apărarea graniţelor voievodatului era reprezentată de obligativitatea furnizării unui corp de oaste de 500 de oşteni373.

La începutul secolului al XIII-lea sistemul frontierei transilvane a suferit o nouă reorganizare, în condiţiile în care regatul arpadian

367 V. Eskenasy, O nouă fortificaţie românească din Ţara Făgăraşului. Cetatea Comanei (sec. XIII-XIV), în RMM.MIA, 1981, 1, p. 34-44; A. Lukács, op.cit., p. 146-148. 368 V. Eskenasy, op.cit., p. 34-44. 369 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 17-19. 370 A. Ioniţă, Date noi privind colonizarea germană, p. 278-279. 371 Z. Szekély, Necropola medievală de la Peteni, p. 87-110. 372 P. Munteanu – Beşliu consideră că fortificaţia se datează în cursul secolului al XIV-lea, deşi nu precizează în mod deschis acest lucru, dar o include în lista fortificaţiilor de margine (s.n.) din sudul Transilvaniei. P. Munteanu-Beşliu, Fortificaţii – Sisteme de fortificaţii la marginea sudică a Transilvaniei (secolele XIV-XVI), Sibiu, 2001, teză de doctorat, p. 108-111. 373 DIR, C, I, p. 208-210.

105

reprezenta principala forţă militară a efortului cruciat sud-est european, devenind o frontieră cu valenţe ofensive. Cu această ocazie s-a produs, probabil, desprinderea graniţei din structurile militare subordonate voievodului şi trecerea ei în subordinea comitele de Sibiu374. Sfera de acţiune a comitelui de Sibiu a fost restrînsă prin implantarea Ordinului Teutonic în Ţara Bîrsei şi două decenii mai tîrziu prin înfiinţarea Banatului de Severin (1232-1233)375. Aducerea cavaleriilor teutoni în Ţara Bîrsei s-a înscris pe linia aceluiaşi efort de formare a unei forţe ofensive la graniţa de sud-est a regatului arpadian, efort susţinut şi de luarea unor măsuri de reorganizare administrativă a domeniilor cetăţilor regale, renunţîndu-se la serviciile militare ale iobagilor de cetate şi transferarea obligaţiilor lor spre o nouă categorie numită a servienţilor regali. Acest ultim lucru este susţinut şi de actul acordat de regele Andrei II lui Johannes Latinus în anul 1204, act ce reprezintă cea dintîi probă referitoare la existenţa acestei instituţii în regatul Ungariei376.

Exista, deci, la începutul secolului al XIII-lea un sistem frontalier în sudul Transilvaniei format din trei elemente autonome (vezi harta 8), interdependenţa dintre acestea – Ţara Bîrsei, ţara românilor, ţara secuilor (vezi harta ??????????)– este reflectată atît de dreptul acordat saşilor de a folosi pădurea românilor şi pecenegilor377, cît şi de scutirea teutonilor de plata vămii la trecerea prin terra Blachorum şi terra Siculorum, acordată de regele Andrei al II-lea în anul 1222378. T. Al. Sălăgeanu consideră că în această segmentare a frontierei, căreia i se adăugau dificultăţile colaborării dintre voievod şi oaspeţii regali din provincia Sibiului, se află motivaţia creării în 1225 a titlului de duce al Transilvaniei, care reunea în persoana deţinătorului, prinţul Bela, totalitatea acestor structuri militare, sporindu-le astfel eficienţa379. Dar, faptul că această funcţie a existat doar pînă la momentul încoronării lui Bela al IV-lea (1235), ne îndrituieşte să considerăm că a fost doar o 374 T. A. Sălăgean, op.cit., p. 26. 375 L. Boldea, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV-XVI. Origine, statut, studiu genealogic, Reşiţa, 2002, p. 95-99. 376 DIR, C, I, p. 29: ..şi nici din posesiunile lor… cît şi în alte lucruri pe care le-a dobîndit pînă acum sau le va dobîndi, vreo plată sau vreo dare, afară de oaste, la care sunt datori să slujească pentru noi şi pentru ţară acei cărora li s-a dat un asemenea privilegiu (s.n.). Putem spune că acest document reprezintă act de vasalitate păstrat din Transilvania. 377 vezi N. A. Busuioc von Hasselbach, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea, I, p. 254-272; A. Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu, p. 157-158. 378 DIR, C, I, p. 182-184. 379 T. A. Sălăgean, op.cit, p. 28.

106

modalitate de a satisface ambiţiile unui prinţ moştenitor rebel şi de fapt frontiera sudică a Transilvaniei a fost subminată de problemele generate de disputele dintre Ordinul Teutonic şi episcopatul Transilvaniei, în care a fost antrenat după 1235 şi voievodul Transilvaniei.

Sistemul prisăcilor este cunoscut în întreagă Europă Orientală, fiind o caracteristică a statelor slave din acest spaţiu. În Transilvania ele au reprezentat principala formă de apărare edificată, în special, la graniţe, fiind menţionate documentar începînd cu secolul al XIII-lea, la Ungra, Hălmeag şi în Maramureş 380 . Prisăcile reprezentau linii defensive constituite din elemente complexe de fortificare: valuri continue, palisade construite în zone de trecere obligatorie şi chiar fortificaţii din pămînt şi lemn, care asigurau paza unor drumuri şi pasuri de trecere obligatorii. Alături de aceste elemente este documentată – în apropiere de Zalău – existenţa unor turnuri de supraveghere381, aşa cum sunt cunoscute şi la graniţa de vest a regatului ungar în regiune Mur – Raab. În parte de est a Transilvaniei sistemul de prisăci este constituit din elemente continue – valuri de pămînt cu palisadă în unele puncte – susţinute de puncte fixe de apărare şi de comunităţi specializate în apărarea graniţelor. O analiză mai aprofundată a acestor sisteme de apărare a graniţelor ar permite o departajare a unor subtipuri, dar această tipologie nu are neapărat şi o valoare în plan cronologic, deoarece fiecare din elementele prezentate mai sus este prezent începînd din secolul al X-lea şi terminînd cu secolul al XIII-lea, fără a se putea deosebi un anume tip caracteristic pentru o perioadă de timp. Totuşi, pe baza puţinelor informaţii documentare completate cu date arheologice şi toponimice, se poate face o categorisire a prisăcilor în trei variante, după cum urmează:

- tip Ia1 (sau Fodor 1-3): sistem de organizare a apărării graniţelor constituit din fortificaţii din pămînt şi lemn ce supraveghează căile de acces în zonele montane şi astfel de sistem avem în zona Porţile Meseşului în secolele X-XI, sistem ce are analogii la graniţa de vest a regatului arpadian;

- tip Ia2 (sau Fodor 4-5): sistem de organizare a apărării graniţelor ce are la bază utilizarea unor elemente naturale (cursuri de apă, perdele de pădure sau vegetaţie), completate cu fortificaţii de supraveghere dispuse 380 Ukb., I, p. 11-12; DIR, C, II, p. 145. 381 M. Rusu a constatat, cu ocazia unei cercetări de teren pe versantele aflate la 1 km sud de fortificaţia din punctul Cămin, în vale, la punctul de întîlnire al celor două valuri de pămînt de aici, o suprafaţă mare patrulateră cu pămînt ars, sugerînd urmele unui eventual turn ce supraveghea accesul dinspre est spre vest. P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 112.

107

de a lungul acestora şi crearea de spaţii nelocuite - terra deserta – în faţa acestui aliniament, aşa cum avem în zona Tîrnavelor şi a Oltului în cursul secolelor XI-XII.

- tip Ia3 (sau Fodor 6): sistem de organizare a apărării graniţelor ce foloseşte elemente de fortificare continue – valuri de pămînt cu palisade – ce se întind pe distanţe de mai mulţi zeci de km, în spatele cărora se aşează populaţii de grăniceri şi se construiesc fortificaţii de pămînt şi lemn, după modelul celor din vestul Munţilor Apuseni (Bîlhrad) şi din estul Transilvaniei (segmentul Rika – Racoş (Homarka). Acest model are analogii în zona Haliciului, unde este menţionat în secolul al XIII-lea, ca fiind ridicat împotriva pecenegilor. Alte analogii fiind valurile din Dobrogea. Datarea acestui tip este sfîrşitul secolului al X-lea, fiind folosit cel puţin pînă la începutul secolului al XIII-lea, aproximativ aceeaşi datare avînd şi valul Bîlhrad.

Lucrarea lui T. Sălăgean382 aduce un plus de informaţie în ceea ce priveşte situaţia prisăcilor în Transilvania. Autorul face o analiză detaliată a regiunii de nord-vest a Transilvaniei pornind de la Anonymus şi de la studierea documentelor din secolele XIII-XIV în care sunt pomenite toponime ce indică existenţa unor puncte fortificate şi a unor linii de prisăci. Considerăm că opiniile exprimate aduc u plus de clarificare asupra modului cum era împărţit administrativ teritoriul la nivelul secolului al XIV-lea, dar este dificil de extrapolat situaţia asupra secolelor XI-XII în perioada în care sistemul adminstrativ arpadian încă nu fusese implantat. Rezultatul cel mai important al analizei este evidenţierea existenţei unor domenii ce delimitează o posibilă evoluţie dinspre nord-vest către sud-est a sistemului de prisăci. Pe de altă parte acest sistem evoluează în acelaşi mod şi în partea de sud-est şi de sud a voievodatului. În preajma invazieie mongole sistemul era compus din sisteme defensive naturale (cursuri de apă, linii de dealuri împădurite, desişuri), sisteme fixe de supraveghere (porţi, treceri obligatorii, turnuri de veghe, zone nelocuite/terra deserta) şi centre de comandă (fortificaţii de pămînt/castre) în apropierea cărora se dezvoltă şi aşezări ale căror locuitori au în principal obligaţii militare 383 , fiind integraţi în categoria pe care documentele o numesc iobagiones castri. O astfel de situaţie este ilustrată de liniile de prisăci străpunse de porţi şi susţinute de fortificaţii/castre menţionate de T. Sălăgean în lucrarea sa384.

382 Ţara lui Gelou, passim. 383 O situaţie asemănătoare celei prezentate de T. Sălăgean există şi în regiunea Haţeg-Hunedoara-Orăştie-Alba Iulia-Orlat, linie ce asigura în secolul al XI-lea protejarea graniţei de sud-vest a teritoriului proaspăt anexat de Ştefan I în 1003. 384 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 103-126.

108

Harta 8. Linii de prisăci şi terra deserta în Transilvania (sec. X-XIII) – după Fodor

Considerăm că în perioada de final a utilizării sistemului de

prisăci – a doua jumătate a secolului al XII-lea – a început să se impună construcţiile de tipul micilor curţi senioriale occidentale (turn locuinţă, rotondă, fortificaţie), ce ulterior au fost preluate şi de mediul românesc al cnezimii, dezvoltîndu-se ceea ce în terminologia de limbă germană poartă numele de kemenat. Foarte interesantă din această perspectivă este

109

cercetarea pe care R. Popa şi echipa sa a realizat-o la Sînnnicolau de Beiuş385, acolo unde s-a descoperit un turn locuinţă de factură romanică ce făcea parte dintr-o kemenată. Recent reinterpretările lui D. Ţeicu referitoare la Ilidia386 par să contureze deja un grup mai bine reprezentat a cărui istorie începe în secolul al XII-lea387.

Acest grup este ilustrat în spaţiul intracarpatic transilvan de descoperirile de la Orăştie-Cetate, Cîlnic, Petreşti, Sibiu, Axente Sever, Ruja 388 , databile la rîndul lor în perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XII-lea şi jumătatea secolului al XIII-lea. Cronologia acestor fortificaţii este dificil de detaliat deoarece cele mai numeroase materiale arheologice ce ar permite realizarea datării sunt constituite din materiale ceramice şi după cum se ştie, ceramica nu poate fi utilă pentru a data cu exactitate nişte construcţii înainte sau după sfîrşitul secolului al XII-lea.

Originea turnului locuinţă ca fortificaţie tipică cu caracter individual, restrîns trebuie căutată în civilizaţia medievală vest-europeană a secolelor XI-XII, ce a perpetuat tradiţii ale antichităţii tîrzii, fiind apreciat ca una dintre marile inovaţii ale secolului al XI-lea în vestul Europei389 . Pe de altă parte trebuie admisă şi o oarecare influenţă a arhitecturii bizantine, influenţă maifestată cu predilecţie în regatele central şi sud-est europene. Dunărea de Jos a devenit frontieră comună a Imperiului Bizantin şi a Regatului arpadian începînd cu secolul al XI-lea. Relaţiile politice între cele două state, care au vizat la un moment dat în cursul secolului al XII-lea chiar o alianţă matrimonială, au favorizat în acelaşi timp o interferenţă culturală între civilizaţia bizantină şi cea occidentală în această zonă390.

Trebuie să îi dăm dreptate lui A. A. Rusu, cînd spune că nici un obiectiv, nici chiar cîteva, nu pot provoca revoluţionarea unor capitole de istorie, aşa încît obligaţia este să producem mai întîi o acumulare de

385 R. Popa, N. Chidioşan, A. Lukacs, O reşedinţă feudală din secolele XI-XIII la Sînnicolau de Beiuş, în: RMM.MIA, 15, nr. 2, 1984, p. 21-34. 386 D. Ţeicu, Despre începuturile arhitecturii de fortificaţii medievale în Banat, în: Idem, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 77-82. 387 A. A. Rusu, Arheologia cetăţilor medievale ale Transilvaniei, în: AM, II, 1998, p. 10-11. 388 Z. K. Pinter, M. E. Crîngaci Ţiplic, I. M. Ţiplic, Biserica Evanghelică din Ruja. Studiu istoric şi arheologic, în: Arhitectura religioasă medievală din Transilvania, III, Satu-Mare, 2004, p. 183-201. 389 M. de Bouard, Manuel d´archeologie médiévale. De la fouille à l´histoire, Paris, 1975, p. 113-114. 390 Moravcik Gyula, Bizantium and the Magyars, Budapest, 1970, p. 102-119.

110

date, suficient de bogat pentru ca interpretările să dobîndească greutate...391

Terminologia fortificaţiilor medievale timpurii. Trebuie să

remarcăm de la bun început că există în limba română o problemă în ceea ce priveşte terminologia sub care sunt desemnate fortificaţiile de la începutul evului mediu. În absenţa unor glosare sau dicţionare consacrate terminologiei arhitecturii fortificaţiilor medievale, cum există pentru cele din spaţiul central şi vest-european 392 , istoricii şi arheologii români utilizează mai multe denumiri pentru acelaşi tip constructiv (de exemplu turn locuinţă, donjon, kemenată), deşi există unele diferenţe de destinaţie între ele393.

Harta 9. Mărcile de graniţă între 1211-1362 391 A. A. Rusu, Arheologia cetăţilor, p. 10. 392 L. Villena, L. Crespi, fr. Enaud, W. Mayer, A. Taylor, Glossaire. Burgenfachwörterbuch des Mittelalterlichen Werbaus, Krankfurt am Main, 1975; Glosarium Artis: Burgen und Feste Plätze/Chateaux-forts et places fortes/Castles and Fortified Places. Systematisches Fachwörterbuch/Specialized and systematic dictionary, K. G. Saur, München-New Providence-London-Paris, 1996; Glosarium Artis 7: Festungen/Fortifications, K. G. Saur, München-London-New York-Paris, 1990. 393 D. Ţeicu, Despre începuturile arhitecturii, p. 79.

111

Stadiul dezvoltării politico-economice a primei jumătăţi a intervalului, bazat pe identităţi de interese economice şi identităţi religioase, va favoriza formarea de comunităţi în cadrul cărora se va petrece o ierarhizare socială. Satele işi vor asigura protecţia retrăgîndu-se pe înălţimi ori în alte asemenea locuri greu accesibile, situaţie ce durează pînă în secolele VIII-IX cînd securitatea va fi sporită prin ridicarea unui zid de lemn fără turnuri şi a unor şanţuri de apărare. O astfel de fortificaţie va fi numită în spaţiul italian rocca iar în cel francez dunio (din care va evolua termenul donjon), munitio sau castellum394. Odată cu mărirea obştilor se vor adăuga mai multe rînduri de astfel de palisade şi şanţuri.395 În documentele cancelariei arpadiene cel mai adesea întîlnim denumirea de castrum şi mai rar pe cea de castellum, deşi persoana care deţinea controlul unui castrum era un castellanus. În Italia centrală, în Lazio şi în Sabina, va apărea fenomenul de incastellamento, începînd cu secolele X-XI, fenomen care se va răspîndi treptat în Sicilia, Italia lombardă şi apoi Franţa de sud396 . Acest fenomen nu a fost propriu bazinului carpatic deoarece el presupunea existenţa unui relief accidentat care făcea posibilă fortificarea micilor aşezări, pe cînd spaţiul menţionat este dominat în cea mai mare parte de cîmpie. Din această perspectivă utilizarea termenului românizat de încastelare nu este corectă, pe de o parte datorită inexistenţei unui proces generalizat în cursul secolelor X-XII a fortificării aşezărilor, iar pe de altă parte datorită semnificaţiei cu care termenul a intrat în limba română: aceea de construcţie, locuinţă de mari dimensiuni, puternic fortificată. Intrarea în limba română cu această semnificaţie nu înseamnă decît că substantivul încastelare şi familia sa de cuvinte a intrat relativ tîrziu, cel mai probabil în perioada de final a Renaşterii cînd şi în Transilvania apar o serie de „castele”: Ilia, Bonţida, Bran, Făgăraş sau Hunedoara.

Problemele de terminologie nu sunt doar specifice istoriografiei noastre, aflate încă în faza de pionierat în ceea ce priveşte cercetarea fortificaţiilor, ele preocupă şi cercetători legaţi de spaţiul polonez. Un spaţiu similar cu cel transilvan, situaat la rîndul său la limita unei unităţi mari de relief – cîmpia rusă – şi unde avem o dezvoltare mai timpurie a 394 J. Chapelat, R. Fossier, Le vilage et la maison au Moyen Age, Editura Hachette, Paris, 1980, pp.28-30. 395 V. Sălăgean, Arhitectura militară pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Dobrogei. Sec. XIII-XVI, Bucureşti, 2004, p. 5. 396 C. Citter (coord.), Le grandi fasi dell’incastellamento. Selvena e gli altri castelli della’Amiata grossetano a confronto, în M.Archieri (coord.), în “Gli Aldo Brandeschi - una familia feudale nel medio evo Toscano”, Atti del Convegno di Santa Fiora, 2001

112

fenomenelor ce au premers apariţia statului medieval. Istoriografia poloneză reliefează existenţa ambiguităţii terminologice în ceea ce priveşte denumirea de gród (varianta poloneză la rusescul grad), ce semnifică, ca şi în rusă, atît oraş cît şi fortificaţie/loc întărit din pămînt şi lemn397. Problematica este analizată şi pentru spaţiul Germaniei de nord-est, unde avem fenomene asemănătoare spaţiului rus şi polonez398.

A. A. Rusu a propus la sfîrşitul anilor 70 ai secolului trecut introducerea în terminologia românească a termenului de încastelare, pentru ca tot el să revină şi în ultima lucrare dedicată fortificaţiilor399 să propună o variantă „modernizată”: castelare. Pe lîngă faptul că el nu există în limba română, dar nici încastelare nu exista, se poate spune, nici acesta nu are şanse să definească procesul evoluţiei fortificaţiilor/castrelor din spaţiul transilvan. Dacă ne raportăm la denumirele sub care apar în documente fortificaţiile de pămînt sau cei care le conduceau – castrum, respectiv comes, castellanus – atunci, credem că ar trebui să vorbim despre perioada castrală sau perioada comitială (sec. X-XIII) în istoria voievodatului transilvan.

Problematica terminologiei a preocupat pe P. Iambor 400 în condiţiile în care istoriografia problemei fortificaţiilor solicita o clarificare, deşi el abordează problema doar din perspectiva inventarierii denumirilor sub care apar aşezările în documentele aparţinînd secolelor XI-XIV. Prin această repertoriere a denumirilor a încercat să ofere un tablou al termenilor care desemnează existenţa unor aşezări fortificate sau a unor fortificaţii de mici dimensiuni, dar singurul lucru cert pe care îl oferă este constatarea că în diplomatica de cancelarie din perioada arpadiană şi angevină avem o oarecare inconsecvanţă privind terminologia aşezărilor fortificate 401 . Din secolul al XIII-lea asistăm, totuşi, la o oarecare specializare prin nuanţarea termenilor de civitas, urbs şi castrum şi în acest sens foloseşte ca argumetanţie textul lui Rogerius cu privire la cetatea şi oraşul Oradea: ...et cum castrum ex una parte derutum cerneretur, amplio muro illud fecimus reparari, ut si civitatem defendere

397 P. M. Barford, Silent Centuries: : The Society and Economy of the Northwestern Slavs, în: Fl. Curta, ed., East-Central and Eastern Europe, p. 85. 398 H. Brachmann, Der frühmittelalterliche Befestigungsbau in Mitteleuropa: Untersuchungen zu einer Entwiklung und Funktion im germanisch-deutschen bereich, Berlin, 1993. 399 Castelarea carpatică. 400 P. Iambor, Izvoare istorice şi terminologice privind aşezările fortificate din secolele IX-XIII, în: ActaMN, 26-30/2, 1989-1993, p. 11-25; Idem, Aşezări fortificate, p. 16-31. 401 P. Iambor, Aşezări fortificate, p. 17.

113

non possemus, ad castrum refugium haberemus...402. Totuşi, ca urmare a utilizării cu predilecţie a textului lui Anonymus ca bază a argumentaţiei sale cu privire la terminologie şi mai puţin a altor izvoare, P. Iambor este departe de a oferi un răspuns definitiv acestei problematici, datorită labei credibilităţi de care se bucură Cronica.

A. A. Rusu consideră că preocuparea actuală pentru fortificaţii este reflectată prin sărăcia terminologică cu care putem opera, sărăcie rezultată din puţinătatea termenilor reflectaţi de izvoarele istorice ce privesc fortificaţiile403. Preocupările legate de terminologia fortificaţiilor transilvane sunt mult mai vechi la A. A. Rusu şi au fost cuprinse pentru prima dată într-un studiu ci viza încercarea de scatere în evidenţă a abia născutului interes pentru studiul fortificaţiilor404.

O contribuţie importantă adusă pentru crearea unui tablou terminologic se datorează lui Gr. Ionescu, dar, aşa cum subliniază A. A. Rusu, dezinteresul pentru clarificări terminologice a făcut ca nici această primă încercare de glosar să nu producă cuvenitele desluşiri şi fixări, cu toate că a reliefat inexistenţa unor termeni care să definească multe forme arhitectonice prezente în spaţiul românesc405.

Termenii generali sub care apar în documente denumite fortificaţii sunt: castrum, civitas, grad/gorod şi mai rar turris, curia, castellum. Analiza acestor termei a fost realizată recent de către A. A. Rusu, care face trimitere şi la bibliografia europeană recentă a problemei, scoţînd în evidenţă derapajele la cae s-a ajuns în istoriografia română. Unul dintre cele mai grave în opinia noastră este cel introdus de Gh. Anghel referitoare la cetăţi feudale ţărăneşti406, hilar prin asocierea termenilor feudal - ţăran. Chiar dacă Gh. Anghel nu l-a mai utilizat el a deschis drumul pentru ceea ce alţi istorici de artă şi arhitecţi au numit, cînd era vorba de bisericile fortificate, cetăţi ţărăneşti.407

Din perspectiva tematicii abordată de noi ne vom referi în cele ce urmează la cîţiva termeni specifici pentru perioada secolelor XI-XIII,

402 Ibidem, p. 17-18. 403 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 55. 404 Idem, L´ètude des chîteaux en Transylvanie: la castellologie roumaine à l´époque du romantisme, în: RRH, 18, 1, 1979, p. 162-163. 405 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 56. 406 Gh. Anghel, Cetatea feudală de la Vurpăr. O contribuţie la cunoaşterea primelor cetăţi feudale ţărăneşti din Transilvania, în: Apulum, 11, 1973, p. 293-298. 407 Asupra discuţiei privind această problemă vezi mai pe larg la A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 56-68.

114

cum ar fi confinium, meta, indagines, fossatum şi să pornim analiza prin prezentarea a ceea ce am numit hotar, graniţă şi/sau frontieră408.

Studiul “Frontiere şi identităţi: o abordare a istoriografiei româneşti din ultimii 15 ani”409 pune în lumină felul în care noţiunile “frontieră” şi “identitate” au fost analizate, conceptualizate, dezvoltate şi valorificate în cîmpul cercetării istorice din România în anii 1990-2005. Autorii studiului au urmărit modalităţile de investigare a problematicii frontierelor şi identităţilor de către cercetătorii români, evidenţiind direcţiile de analiză, conceptele utilizate, cazurile concrete incluse în lucrările de specialitate, precum şi aspectele care au fost mai puţin sau deloc studiate de istoricii din România. În pofida anchilozării conceptuale cauzate de ideologia comunistă în perioada de pînă la 1989, fenomen ce s-a repercutat şi asupra demarajului şi profunzimii cercetării istorice după prăbuşirea regimului totalitar, studiul relevă existenţa unui real potenţial al istoriografiei româneşti postdecembriste şi oferă cîteva teme şi direcţii de investigaţie ce îşi aşteaptă încă exploratorii.

Abordarea acestei teme este absolut necesară în contextul analizării procesului de constituire a unor strategii şi sisteme defensive la nivelul regatului arpadian şi în special angevin. Clarificarea problematicii referitoare la modalităţile de delimitare a teritoriului în cadrul căruia se exercită o autoritate politică şi implicit militară, a făcut obiectul mai multor cercetători preocupaţi de perioada antichităţii romane, existînd o multitudine de abordări în ceea ce priveşte graniţa Imperiului Roman (limes). Dacă ar fi să căutăm o altă motivaţie pentru care istoriografia română a ocolit problematica graniţelor în evul mediu nu putem decît să observăm că aceasta face parte dintr-o temă mult mai vastă – începuturile evului mediu pe teritoriul nord-dunărean –, ce a reprezentat şi încă reprezintă o chestiune fierbinte în ceea ce priveşte abordarea ei. Necesitatea unor studii pertinente care să abordeze problematica fortificaţiilor de frontieră este susţinută şi de A. A. Rusu, care spune că avem nevoie de o globală analiză a sistemelor frontaliere pe care statul maghiar le-a promovat ori adoptat în perioada arpadiană410.

408 I. M. Ţiplic, Hotar, graniţă şi/sau frontieră în evul mediu timpuriu, în: ActaTS, II, 2003, p. ???????. 409 �t. Purici, Harieta Mareci, Crina-Cristina Capotă, Vasile Vese, Frontiers and Identities: an Approach to the Last Fifteen Years of Romanian Historiography, în: Frontiers and Identities Exploring the Research Area, edited by Lud’a Klusáková and Steven G. Ellis, Pisa University Press, 2006. 410 A. A. Rusu, Antal Lukacs, Ţara Făgăraşului în evul mediu (secolele XIII-XVI), în: MT, III, 1999, 1-2, p. 158.

115

Apariţia fortificaţiilor, a centrelor întărite în spaţiul transilvan indică, fără îndoială, o fază importantă în evoluţia acestei regiuni. Ridicarea de fortificaţii la începuturile evului mediu a fost apreciată în istoriografie drept un criteriu important pentru evaluarea puterii şi afirmării unei organizaţii statale. Totodată, înălţarea de fortificaţii a fost văzută ca un indicator al existenţei şi puterii unei organizaţii statale într-o societate ce se delimitează teritorial-politic (s.n).411

Nu se poate nega faptul că la nivel european, din secolul al XII-lea, hotarele nu mai pot fi disociate de punctele fixe de apărare412 şi chiar dacă în estul continentului structurile sociale şi cele politice sunt abia în faza de implantare, nu putem nega existenţa conceptului de limită, margine, graniţă. O contribuţie recentă în acest sens se datorează lui D. Power, care într-un studiu amplu tratează evoluţia graniţelor ducatului normand pe parcursul secolelor XII-XIII413.

Graniţa a reprezentat încă din perioada evului mediu un element fundamental al sistemului politico-militar, o delimitare a autorităţii şi competenţei unui stat simbolizat de şef/rege, o barieră de protecţionism economic şi cultural. Graniţa, în mentalitatea medievală, a reprezentat o limită de demarcaţie naturală, cum ar fi un curs de apă, un lanţ muntos etc., fiind determinată de unele reminiscenţe antice.

Constantin Rezachievici, referindu-se la frontierele medievale apreciază just că această noţiune se deosebeşte de cea actuală.O abordare recentă, chiar dacă colaterală acestei teme, utilizează, fără a face un excurs explicativ al motivaţiei folosirii diferenţiate a terminologiei, se datorează lui Al. T. Sălăgean414. Trebuie remarcată consecvenţa cu care acesta utilizează terminologia cu privire la delimitarea teritoriului regatului arpadian în funcţie de contextul cerut. În acest sens este de menţionat termenul de frontieră utilizat frecvent în contextul descrierii sistemului defensiv transilvan în preajma marii invazii mongole, precum şi termenul de graniţă, utilizat în sensul de limită a stăpînirii politice415. Observăm aici o oarecare influenţă venită dinspre istoriografia maghiară ce utilizează cu predilecţie traducerea sub denumirea de frontieră a latinescului confinium. În acest sens poat fi citate cîteva exemple: 411 K. Górski, în: L’Europe aux IXe – XIe siècles. Aux origines des Etats nationaux, Warsawa, 1968, p. 425. 412 Vezi pentru această problematică V. Hasenöhr, Deutschlands südöstliche Marken im 10., 11. und 12. Jahrhundert, în: AfÖG, Bd. 82, 1895, s. 504 413 D. Power, The Norman Frontier, passim. 414 Al. T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, p. 20 sqq. 415 Ibidem, p. 20, 26, 28 şi respectiv 23.

116

- …toţi străinii care vin la frontieră (s.n.) din alte regiuni ca să cumpere un cal sau să facă comerţ cu alte lucruri trebuie să meargă la rege cu un mesager de la comitele de frontieră/graniţă (s.n.) şi va putea, cu aprobarea regelui, să cumpere şi să vîndă în prezenţa reprezentantului regelui (pristaldus) orice şi oricît i-a fost permis.416

- …sarea nu trebuie să fie depozitată în centrul regatului cu excepţia Szalacs-ului şi Szeged-ului, ci în regiunile de graniţă…417

- La nivelul secolelor XI-XII, datorită creşterii naturale accentuate şi a migraţiilor unor populaţii, au avut loc masive modificări demografice şi politice, graniţele regatului arpadian fiind relativ fluctuante. În plus, din cauză că procesul de definitivare statală început de Geza se afla în plină desfăşurare, s-a putut vorbi de apariţia unei frontiere incipiente în momentul în care regalitatea arpadiană îşi manifestă deschis intenţia fixării unor graniţe prin crearea de unităţi administrative în cadrul unui complex sistem centralizat: comitatele castrense şi cele de graniţă418.

În aceste condiţii nu se poate vorbi de o frontieră stabilă, regatul arpadian avînd graniţa în principal pe cursul Oltului la nivelul primei jumătăţi a secolului al XII-lea, graniţă dublată de un sistem de fortificaţii mărunte amplasate pe dealurile de la nord de cursul Oltului, fortificaţii deţinute de populaţiile de grăniceri, aşa cum este şi cazul fortificaţiei de pămînt din apropiere de Cîrţa, sau cea de la Ungra.

Termenul de castrum este cel mai prezent în diplomatica arpadiană, fiind legat în special de ceea ce înseamnă o construcţie defnită de cuvîntul cetate. Utilizarea denumirii castrum a devenit în istoriografia română una frecventă, născîndu-se o întreagă familie de cuvinte: castru, castral, castrens. Utilizarea denumirii nu este restrînsă la un anume tip de fortificaţie, ci ea desemnează chiar şi fortificaţiile unor mănăstiri; aşa apare în documentul referitor la mănăstirea cisterciană de la Igriş care apare ca avînd la momentul invaziei mongole munito castro.419

Avînd în vedere faptul că el se referă de cele mai multe ori la fortificaţiile specifice lumii medievale timpurii, poate fi asociat în special cu acelea construite din pămînt şi lemn. Începînd cu secolul al XIV-lea

416 Decreta Regni Mediaevalis Hungariae: The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, I, 1000-1301, ed. and trans. J. M. Bak, G. Bonis, J. R. Sweeney, II ediţie, 1999, cartea a II, clauses 15-18. 417 Decreta Regni Mediaevalis Hungariae, p. 34. 418 M. Tănase, La Transylvanie meridionale des XIIe-XIIIe siecles, l´ambiguite des frontieres °naturelles°: în: Frontieres. Congres national des societes historiques et scientifiques 125e, Lille 2000, 2002, p. 19. 419 SRH, II, p. 582.

117

apare un nou termen – castellum – care desemnează o construcţie ce avea şi alte facilităţi (în special legate de locuire) spre deosebire de castrum. Definiţia cea mai bună pentru castrum=cetate este dată de A. A. Rusu: un spaţiu restrîns, protejat de fortificaţii, propriu evului mediu şi epocii premoderne.420

Pentru a face o deosebire între fortificaţiile specifice evului mediu timpuriu şi cele aparţinînd perioadei clasice a acestei perioade propunem utilizarea denumirii de castru pentru fortificaţiile de pămînt şi lemn şi cetate pentru cele construite din piatră legată cu mortar începînd cu secolul al XV-lea. În acest fel, într-o oarecare măsură artificial, reuşim să creăm la nivel terminologic o delimitare a fortificaţiilor absolut necesară pentru a defini şi nişte etape cronologice într-o manieră extrem de sintetică.

420 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 61.

118

PROBLEME CONTROVERSATE PRIVIND FORTIFICAŢIILE MEDIEVALE TIMPURII DIN

TRANSILVANIA O analiză a fortificaţiilor medievale timpurii nu poate fi completă

fără prezentarea în manieră succintă a istoricului cercetărilor cu privire la acele fortificaţii cae s-au bucurat de atenţia unor colective de arheologi, precum şi a opiniilor emise în privinţa cronologiei şi atribuţiilor lor.

Nu credem că prin aceasta vom rezolva definitiv problematica fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania, în special în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea cînd şi cine a construit forificaţii din pămînt şi lemn pe teritoriul transilvan? Pînă cînd nu vor exista proecte arheologice de mare anvergură, care să ofere un tablou complet al evoluţiei tuturor fortificaţiilor este dificil de dat un răspuns unic acestei întrebări. Prezentăm în cele ce urmează o încercare de micro-istorie fortificaţiilor de pmînt din Transilvania, avînd la bază textele pulicate în maniera repertoriului în volumul dedicat organizării defensive a Transilvaniei în evu mediu. Pornind de la aceste texte vom încerca să oferim imaginea proiectată de noi asupra a ceea ce a însemnat efortul de fortificare a Transilvaniei în perioada de început a voievodatului. Nu dorim să utilizăm termenul de încastelare sau castelare, deoarece acesta ar induce cititorul avizat în eroare în ceea ce priveşte tipologia construcţiilor databile în secolele X-XIII.

Fortificaţiile cu val de pămînt, şanţ de apărare, palisadă şi turn locuinţă din piatră apar destul de timpuriu în Europa centrală şi de vest, fiind rezultatul evoluţiei unei societăţi feudale, caracterizată de o reaşezare a raporturilor vasalice. În general, acest tip de fortificaţiei este documentat în Anglia, Franţa, Germania începînd cu secolul al XI-lea421, iar în Europa centrală el se generalizează abia în cursul secolului al XIII-lea422 şi faţă de acest ultim reper cronologic regatul ungar nu a făcut notă discordantă, fapt pentru care trebuie să admitem că sfîrşitul secolului al

421 R. Sanfacon, Défrichements, peuplement et institutions seigneuriales en Haut-Poitou du Xe au XIIIe siècles, 1967, p. 37 sqq. 422 T. Durdik, Kcrhronologii, p. 221-228; P. A. Rappoport, Kárpátaljai várak, p. 65 sq.

119

XIII-lea reprezintă limita cronologică inferioară a introducerii acestui tip de construcţie în Transilvania423.

Luînd ca exemplu teritoriul polonez, care are cele mai mari similitudini cu regiunea panono-carpatică, putem admite existenţa unei evoluţii similare în ceea ce priveşte apariţia fortificaţiilor medievale timpurii. În perioada dintre anii 940-960 a avut loc o mare schimbare în distribuţia şi tipologia fortificaţiilor din spaţiul polonez424. P. M. Barford consideră că apariţia fortificaţiilor nu mai este un fenomen care se dezvoltă în strînsă legătură cu landscape-ul specific dezvoltării aşezărilor, ci acesta este legat de necesitatea apariţiei unor fortificaţii de mici dimensiuni amplasate în puncte strategice425. Apariţia acestor fortificaţii este sincronă cu abandonarea unor aşezări de mari dimensiuni şi ridicarea altora de mai mici dimensiuni în preajama acestora. Această situaţie ar ilustrează profundele schimbări de ordin social prin care au trecut comunităţile din spaţiul polonez începînd cu mijlocul secolului al X-lea.

Cronologia fortificaţiilor din spaţiul polono-rus nu mai reprezintă un subiect de analiză deoarece cercetările arheologice intense din anii 60-70 ai secolului trecut au furnizat numeroase date, ce au permis stabilirea unei evoluţii a fostificaţiilor începînd cu a doua jumătate a secolului al IX-lea 426 . Analizele de arheologia teritoriului impuse de arheologia britanică şi preluate destul de repede de cea poloneză (în special prin lucrările lui P. M. Barford) sunt extrem de dificil de realizat pentru

423 Această limită este propusă şi de A. A. Rusu, care admite că începînd cu deceniul al şaptelea al secolului al XIII-lea, în condiţiile menţionărilor documentare ale cetăţilor de la Deva şi Rodna, putem vorbi de apariţia acestui tip de construcţie în Transilvania (Donjoane din Transilvania, p. 181). 424 Pentru o privire de ansamblu asupra problematicii vezi Zofia Kurnatowska, Tworzenie się państwa pierwszych Piastów w aspekcie archeologicznym, în: Od plemenia do państwa: Śląsk na tle wczesnośredniowiecznej słowiańszczyzny zachodniej, ed. Lech Leciejewicz, Wrocław, 1991, p. 77-98; Idem, Territorial structures in West Poland prior to the founding of the state organization of mieszko I, în: Origins of Central Europe, ed. Przemysław Urbańczyk, Warsaw, 1997, p. 125-135; Forschungen zu frühmittelalterlichen Burgen in Grosspolen, în: Frühmittelalterlicher Burgenbau in Mittel- und Osteuropa: Tagung, Nitra, vom 7. bis 10. Oktober 1996, ed. J. Henning Al. T. Ruttkay, Bonn, 1998, p. 31-36. 425 P. M. Barford, Silent Centuries: The Society and Economy of the Northwestern Slavs, în: Fl. Curta, ed., East-Central and Eastern Europe, p. 82-83. 426 K-. U., Heussner, T. Westphal, Dendrochronologische Untersuchungen an Holzfunden aus frühmittelalterlichen Burgwällen zwischen Elbe und Oder, în: Frühmittelalterlicher Burgenbau in Mittel- und Osteuropa: Tagung, Nitra, vom 7. bis 10. Oktober 1996, ed. J. Henning Al. T. Ruttkay, Bonn, 1998, p. 223-234.

120

spaţiul transilvan, deoarece istoriografia noastră se află încă în faza de acumulare informaţională.

În cele ce urmează nu dorim să oferim un repertoriu complet al fortificaţiilor databile în perioada 927-1257, deoarece acesta a fost realizat427 recent şi faţă de cele două propuneri nu se mai poate aduce nimic în completare. În schimb dorim să reluăm discuţia pe marginea unor fortificaţii (castre şi curţi senioriale) despre care informaţiile pe care le avem ne-au permis să creionăm diverse ipoteze. În acest sens anumite scenarii necesită completări, corecţii sau analize mai detaliate în vederea oferiri şi altor puncte de vedere asupra evoluţiei arhitecturii fortificaţiilor medievale timpurii din Transilvania.

Am ales maniera unui repertoriu pentru că este mai uşor de urmărit şi în acelaşi timp de comparat cu celelalte două repertorii existente.

1. Alba Iulia (u. Gyulafehervar, g. Weißenburg, jud. Alba) 428 Fortificaţia de la Alba Iulia s-a bucurat de o atenţie deosebită în

literatura de specialitate, dar nu atît din dorinţa de a clarifica problemele legate de etapele sale de construcţie, cît mai ales datorită legării sale de cei doi Gyula/Gylas. Ceea ce putem spune cu certitudine despre această fortificaţie este că ea a fost utilizată de către Gyula maior, utilizare ce a presupus cu siguranţă refolosirea în parte a zidurilor castrului roman. A. A. Rusu apreciază că o parte a topografiei cetăţii medievale timpurii poate fi dedusă din modul în care este amplasată catedrala romano-catolică, în colţul de sud-vest al castrului roman. Din cele cîteva lucruri cunoscute despre Alba Iulia înainte de secolul al XIV-lea putem spune că avem cel puţin două faze de utilizare. Prima dintre ele – o numim convenţional Alba Iulia I – a funcţionat cu siguranţă de la mijlocul secolului al X-lea şi pînă în primii ani ai secolului al XI-lea (1003), adică perioada în care sunt menţionaţi cei doi Gyula, voievozi ai Transilvaniei de sud-vest. Postulăm încetarea utilizării fortificaţiei ca sediu al unei puteri politice din moment ce pînă la sfîrşitul secolului al XI-lea Alba Iulia nu mai apare în nici un document. 427 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 500-565; I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă, p. 238-286. 428 K. Horedt, Voievodatul de la Bălgrad – Alba Iulia, în: SCIV, 5, 1954, 3-4, p.486-498; Gh. Anghel, Noi descoperiri arheologice în legătură cu aşezarea feudală timpurie de la Alba Iulia, în: Apulum, 7/1, 1968, pp. 469.479; Şt. Matei, P. Iambor, Observaţii privind aşezările fortificate din Transilvania în perioada feudalismului timpuriu, în: ActaMN, 17, 1980, pp.508-509.

121

În secolul al XII-lea cînd devine centru episcopal429, castral şi voievodal fortificaţia ar trebuie să fie din nou utilizată, perioadă ce se termină în anul 1241, cînd Rogerius menţionează dezastrul produs de mongoli. Din textul lui nu reiese foarte clar exsitenţa unie fortificaţii al Albei Iulia:

...am sosit la oraşul Alba, unde n-am putut găsi nimic altceva afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărîmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor...430

Faptul că Rogerius nu pomeneşte nimic despre fortificaţiile sediului episcopal de la Alba Iulia ar putea să însemne că acestea erau fie distruse complet încît nu se mai distingea dintre ruine ce aparţinuseră bisericilor şi ce ţinea de o eventuală incintă, fie că fortificaţia era construită din valuri de pămînt cu palisadă şi Rogerius a descris doar ceea ce reprezenta o imagine şocantă. Oricum este clar că după anul 1241 Alba nu a mai avut curînd o fortificaţie, deoarece în anul 1277 ni se spune că saşii au afectat doar palatul episcopal, iar prima menţiune documentară referitoare la o nouă fortificaţie datează din perioada lui Ludovic I de Anjou (1349).

Din păcate din punct de vedere arheologic este foarte dificil de stabilit care a fost perimetrul fortificaţiei – fie cea din faza I sau cea din faza a II-a – deoarece dezvoltarea cetăţii bastionare începînd cu secolul al XVI-lea a generat distrugerea topografiei zonei. Cercetările arheologice intreprinse în zona porţii de nord a castrului roman nu au oferit prea multe date referitoare la perioada evului mediu timpuriu şi aceasta şi datorită orientării interesului echipei de cercetare doar către urmele de epocă romană.

2. Albeşti (u. Fehéregyháza, g. Deutschweiskirchen, jud. Mureş). Fortificaţia este amplasată la 3 km sud de locaitate în punctul

numit La cetate situat la intrare în valea Albeştiului. În punctul La Cetate/La Cetăţeaua se află o fortificaţie, sub forma unei circumvalaţiuni, care înconjoară trei părţi din vîrf, excepţie partea vestică, cea mai abruptă. Orientată spre nord, cu capetele dinspre nord şi sud mai puternic întărite, spre a împiedica accesul spre şaua dealului, fortificaţia are o lungime de 80-85 m şi o lăţime de 35-40 m., închizînd, în partea superioară, un platou oval de 40x40 m., uşor înclinat în sud, mărginit de pante foarte

429 Asupra acestei probleme vezi K. Vekov, Locul de adeverire din Alba Iulia (secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, 2003, p. 134-135. 430 Rogerius, Cîntecul de jale, în: G. Popa-Lisseanu, IIR, V, Bucureşti, 1935, p. 96

122

abrupte. Fortificaţia a fost amenajată în perioada dacică şi refolosită în perioada medieval timpurie (sec. IX-X)431. Datarea propusă de autorul săpăturilor este una ce are la bază analiza ceramicii din aşezarea aflată în apropiere. Considerăm că datarea acestei fortificaţii în secolul al IX-lea nu este susţinută de absolut ici un argument arheologic. Avînd în vedere existenţa în interiorul acestei fortificaţii a unei construcţii patrulatere ce a funcţionat ca turn locuinţă şi a descoperirii unui material ceramic în interiorul acestuia, material databil în cursul secolelor XIII-XIV, precum şi asocierii cu monede, datate în jurul anului 1270 de către autorul săpăturii, putem presupune existenţa unei curţi senioriale în perioada de final a secolului al XIII-lea. Tot acest ansamblu a fost părăsit în urma distrugerii sale de către un puternic incendiu ce ar putea fi datorat invaziei tătare din 1285.

a. b. Fig. 2 Albeşti: a. plan (după A. A. Rusu), b. localizarea fortificaţiei

3. Breaza432 (u. Breáza, com. Lisa, jud. Braşov). Cetatea de piatră din punctul numit Cetate sau La Turn, aflat la 5

km sud de satul Breaza, a intrat de timpuriu în atenţia cercetătorilor, fiind menţionată în numeroase repertorii şi lucrări de specialitate433, ea fiind

431 GH. Baltag, E. Amlacher, AIIA, XXVII, 1987-1988, p.98, nr.2a; Gh. Baltag, Date privind un studiu arheologic al zonei municipiului Sighişoara, în Marisia, IX, 1979, p.103. 432 Considerăm că Breaza I este reprezentată de fortificaţia datată în sec. IX-X. 433 E. A. Bielz, Die Burgen und Ruinen in Siebenbürgen, Hermannstadt, 1899, p.40; W. Horwath, Die Radu Negru-Burg bei Breasa, în Kerrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 47, 1924, nr.4-6, p.44-46; K. Horedt, Zur siebenbürgischen Burgenforschung, în Südostforschungen, VI, 1941, p.593; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţărle române, Bucureşti, 1959, p.11, 132; TH. Nägler,

123

identificată chiar cu legendara cetate a lui Radu Negru434. Fortificaţia a fost cercetată de Th. Nägler, care stabileşte două etape de construcţie a cetăţii de piatră: cele două turnuri cilindrice cîndva în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi zidul de incintă la sfîrşitul secolului al XIII-lea sau începutul celui următor435. Problema datării nu este pe deplin elucidată datorită existenţei pe laturile de sud şi nord a şanţurilor şi valurilor (din care unul este datat ca dacic, iar altul dat ca posibil din sec. IX-X), care permit emiterea ipotezei existenţei unei fortificaţii databilă în sec. IX-X436. Fl. Costea, consecvent atribuirii urmelor materiale din seolele VIII-XI populaţiei româneşti, consideră că şi cetatea de la Breaza nu poate fi atribuită decît românilor din Ţara Oltului, afirmînd că ridicarea ei este rezultatul accentuării presiunii de colonizare a zonei de către regalitatea ungară437.

Lăsînd la o parte aceste opinii fanteziste, trebuie să remarcăm faptul că datarea valurilor şi şanţurilor – acceptată de noi iniţial438 - în cursul secolelor IX-X nu poate fi susţinută doar în baza existeţei acelui pinten. Datarea lui în cursul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea ar trebui legată de existenţa unei pătrunderi pînă în această zonă a unui puternic control militar bulgar (care să fi adus această piesă de echipamet), nedetectabil pînă la această dată şi prin intermediul altor artefacte arheologice. Se naşte întrebarea dacă nu cumva pintenul respectiv nu este unul de sorginte dacică (!), mai ales că o fortificaţie dacică de pămînt ar fi mult mai plauzibil că a existat, aşa cum o sugerează de altfel şi materialul ceramic descoperit în umplutura valului.

Cercetările din cetatea de la Breaza (Făgăraş), în Studii şi Comunicări. Arheologie - Istorie, 14, Sibiu, 1969. 434 W. Horwath, op.cit., p.44-46. 435 TH. Nägler, Cercetările, p. 99. datarea s-a făcut pe baza analogiilor ceramicii descoperite cu ceramica de la sud de Carpaţi şi a analogiei turnurilor cu cele de la Poenari şi Rucăr. 436 Această datare se face pe baza descoperiri unui pinten cu spin cu încrustaţie din fire de bronz plasate paralel în fier, pinten datat în sec. IX-X (vezi TH. Nägler, Cercetările, p.100-101 cu bibliografia). Condiţiile de descoperire permit datarea unuia din momentele distrugerii fortificaţiei de pămînt, deoarece pintenul a fost descoperit în nivelul roşiatic corespunzînd unui moment de distrugere prin incendiere (TH. Nägler, Cercetările, p.100). Datorită existenţei acestui nivel roşietic se poate spune că valul a avut în componenţa lui şi o structură de lemn sau chiar o palisadă. 437 FL. Costea, RepBV, II, p.72. 438 I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă, p. 241.

124

Fig. 3 Breaza – plan general (prelucrare după Th. Nägler) Faza de piatră se datează la cumpăna dintre secolele XIII-XIV pe

baza analogiilor şi a ceramicii descoperite în cele două turnuri, A. A. Rusu avansînd ipoteza că a fost o cetate ridicată de către mănăstirea cisterciană de la Cîrţa439. Aceasta este cea mai nouă opinie exprimată în legătură cu comanditarii fortificaţiei. Istoriografia românească, fidelă idealului naţional, a atribuit-o legendarului Negru Vodă. Aşa cum sublinia şi Th. Nägler440, legenda descălecatului lui Negru Vodă ar putea avea un sîmbure de adevăr. După cum se ştie domeniul Făgăraşului a fost cedat de regele Andrei III lui Ugrinus, iar acesta a întîmpinat mari dificultăţi în a intra în posesia lui. Legat de acest moment ar putea să fie şi motivul apariţiei unei fortificaţii la Breaza, care să asigure protecţia unei căi de pătrundere spre regiunea în care sau retras o parte a comunităţilor ce nu au acceptat intrarea în servitute ca urmare a transformării ţării în domeniu feudal.

4. Cluj-Mănăştur (u. Kolosz-Monosztur, cartier al municipiului

Cluj-Napoca, jud. Cluj) Din prima fază de fortificare se mai păstrează valul de pămînt

avînd o înălţime de cca. 1,90 m şi o lăţime în partea superioare de 4,75 m. Valul este format din straturi succesive de pămînt nisipos, pietriş şi lentile înguste de pămînt negru bătut. Cele două feţe ale valului uşor taluzate au fost îmblănite cu bîrne de lemn groase de 0,10-0,15 m, dispuse longitudinal şi sprijinite din loc în loc de stîlpi verticali. Ceramica găsită

439 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 507. 440 Th. Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, p. 172.

125

aici este încadrată foarte larg între secolele VIII-X 441 , astfel încît şi datarea fortificaţiei Cluj-Mănăştur 1442 este o problemă a istoriografiei nerezolvată pînă în prezent, autorii cercetării arheologice propunînd datarea începuturilor ei la sfîrşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea443.

Construirea fortificaţiei s-a făcut din necesitatea de a oferi protecţie aşezării civile de aici, iar tehnica similară de căptuşire a valului de pămînt, precum şi unele descoperiri ceramice (vase cu gît canelat) similare cu cele de la Dăbîca 1 îndreptăţesc o datare în cursul secolului al X-lea, iar o aplică de centură din bronz, descoperită în pămîntul de umplutură al unei gropi care a deranjat straturile corespunzătoare aşezării444, împinge perioada de început a fortificaţiei Cluj-Mănăştur 1 în prima treime a secolului al X-lea445. Aceste considerente puse în legătură cu faptul că în valul de pămînt nu au fost depistate decît materiale ceramice aparţinînd perioadei romane şi post-romane446, îndreptăţesc acreditarea ideii construirii fortificaţiei Cluj-Mănăştur 1 concomitent sau la foarte scurt timp după apariţia aşezării. Cine a ridicat această fortificaţie? Cu siguraţă o populaţie nou venită şi care avea această obişnuiţă a construirii şi locuirii într-un spaţiu fortificat. Acest lucru nu înseamnă neapărat că populaţia trebuia să fie sedentară. Putem spune cu o mare valoare de certitudine că fortificaţia de la Cluj-Mănăştur aparţine grupului Tuhutum sau generaţiei imediat următoare.

P. Iambor a acreditat ideea după care la Cluj-Mănăştur a fost centrul comitatului Cluj, atestat prin numeroasele menţionări documentare din a doua jumătate a secolului al XII-lea şi de la începutul secolului al XIII-lea447, dar după 1241 fortificaţia nu a mai fost refăcută448, ceea ce este greu de admis că se putea întîmpla dacă ea era centru de comitat. Acest centru de comitat trebuie să fi fost în zona Clujului roman (Napoca), unde avem descoperită şi cea mai timpurie necropolă ungară de pe teritoriul Transilvaniei.

Cluj – Mănăştur 2 – reprezintă etapa a II-a de fortificare după Iambor-Matei. Fortificaţia de la Cluj-Mănăştur, numită de noi Cluj-Mănăştur 1 (faza I de fortificare Iambor-Matei), în urma unor avarii 441 P. Iambor, Şt. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj – Mănăştur, în: AIIAC, XVIII, 1975, p. 291. 442 Este denumirea convenţională pe care am dat-o noi (Organizarea defensivă, p. 243). 443 Idem, Cetatea feudală timpurie de la Cluj – Mănăştur, p. 295. 444 Idem, Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur, în: ActaMN, XVI, p. 601, pl. VI/6. 445 Astfel de aplice provin în general din inventarul mormintelor orizontului vechi ungar. Vezi Cs. Balint, Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapest, 1991, p. 137, pl. XLV/10. 446 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 149. 447 DIR, C, I, p. 6, 10, 19, 44, 57, 140. 448 P. Iambor, Ş. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj – Mănăştur, p. 300.

126

pricinuite de atacuri sau datorită trecerii timpului, a fost refăcută şi întărită prin supraînălţarea valului şi amplasarea pe coama acestuia a unei palisade casetate, ale cărei urme au fost surprinse în SII şi SIII449, unde au fost vizibil şirul de stîlpi dinspre interior şi bîrnele transversale care îl legau de şirul exterior, prăbuşit în urma arderii şi scurs pe panta valului sub forma unui strat de cărbune450. Fazei de funcţionare a fortificaţiei Cluj-Mănăştur 2 îi corespund locuinţele de tip bordei, adosate valului, în care a fost descoperită ceramică cu analogii în aşezările de la Dăbîca451 (incinta a IV-a), Alba Iulia452 , Păcuiul lui Soare453 , toate databile în intervalul dintre secolul al X-lea şi secolul al XI-lea. Avînd în vedere că printre fragmentele ceramice descoperite s-au aflat şi buze de căzănele este certă funcţionarea acestei fortificaţii în cursul secolului al XI-lea, dar lipsa unor elemente care să permită o datare mai strînsă nu e permite să stabilim momentul la care a avut loc refacerea fortificaţiilor fazei 1 de la Cluj-Mănăştur.

Considerăm că, dată fiind lipsa unor materiale care să se dateze în ultima parte a secolului al IX-lea – ele fiind prezente sporadic în afara fortificaţiei -, fortificaţia de la Cluj-Mănăştur, fazele 1 şi 2, a funcţionat începînd din prima treime a secolului al X-lea şi pînă în a doua treime a secolului al XI-lea, cînd este atestată distrugerea palisadei complexe printr-un incendiu puternic, probabil în contextul luptelor din această perioadă dintre regalitatea arpadiană şi pecenegi454.

Cluj-Mănăştur 3 – fazele III-IV de fortificare după Iambor-Matei. După acest moment de distrugere a avut loc o refacere masivă a fortificaţiei prin supraînălţarea cu încă 2 metri a valului de pămînt şi căptuşirea sa în partea exterioară cu bîrne de lemn aşezate longitudinal şi fixate prin îmbinare cu capetele altor bîrne transversale, care formau adevăraţi pereţi în miezul valului, rezultînd un sistem de casete în interiorul acestuia455. Cluj-Mănăştur 3 a fost refăcut la puţin timp după distrugerea fazei 2, fapt susţinut de descoperirea a numeroase fragmente ceramice databile în secolul al XI-lea 456 , dar şi de analogiile de la

449 P. Iambor, Şt. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj-Mănăştur, p. 296 şi fig. 2. 450 Ibidem. 451 Şt. Pascu, M. Rusu, Cetatea Dăbîca, p. 153-183. 452 Gh. Anghel, Noi descoperiri arheologice în legătură cu aşezarea feudală timpurie de la Alba Iulia, în: Apulum, VII, 1968, 1, p. 469-481. 453 P. Diaconu, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină, I, Bucureşti, 1972, p. 78 sq. 454 P. Iambor, Şt. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj-Mănăştur, p. 297. 455 Ibidem, p. 297-298. 456 Ibidem, p. 298 şi fig. 3.

127

Moldoveneşti şi Dăbîca 3, ambele datate în a doua jumătate a secolului al XI-lea457.

Fig. 5. Planul fortificaţiei de la Cluj – Mănăştur: 1 – valul de

pămînt 2 – şanţul de apărare – după P. Iambor Deşi în urma cercetărilor arheologice, care nu au epuizat totuşi toată

suprafaţa cercetabilă a fortificaţiei, nu s-a stabilit dacă în această etapă a existat şi o palisadă pe coama valului casetat, totuşi prezenţa acesteia trebui admisă, cel puţin în varianta prelungirii unui perete din bîrne şi ridicării lui deasupra valului cu cca. 2,5 m. Astfel de situaţii au fost documentate la numeroase fortificaţii din spaţiul Ungariei, Poloniei şi Rusiei.

Discuţiile legate de cronologia fortificaţiei de la Mănăştur nu vor putea fi epuizate atîta timp cît cercetările arheologice desfăşurate aproape 20 de ani nu au fost publicate în întregime. Oricum datarea acestei fortificaţii nu poate coborî mai jos de prima treime a secolului al X-lea şi ar putea fi legată de pătrunderea unor comunităţi legate de grupul ce va deţine controlul părţii de nord-vest a Transilvaniei, al cărui centru a fost în vatra vechiului oraş Napoca.

Existenţa fortificaţiei de la Cluj-Mănăştur a fost legată de pasajul din Anonymus referitor la castrul lui Gelou458 spre care acesta a încercat

457 Vezi şi L. Gerő, Magyarországi várépitészet, Budapest, 1955, p. 114. sq. 458 P. Iambor, �t. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj-Mănăştur, în: AIIAC, 18, 1975, p. 296; I. A. Pop, Românii şi maghiarii, p. 136.

128

să se refugieze. Teoria a fost analizată şi infirmată de K. Horedt459 şi de Al. Madgearu460, ambii ajungînd la concluzia că acel castru spre care a încercat Gelou să se refugieze ar putea fi cel ce apare la 1213 sub numele de castrum Clus.

Cea mai nouă opinie îi aparţine lui T. Sălăgean, care nu se declară adeptul niciunei dintre ipotezele de mai sus şi lansează o nouă ipoteză cu privire la localizarea castrului lui Gelou în raza localităţii Gilău (jud. Cluj). El îşi bazează afirmaţia pe analiza lingvistică a numelui de Gilău şi Gelou, precum şi pe o serie de analize ale evoluţiei domeniilor episcopale, între care Gilăul apare mai frecvent decît Dăbîca461. Admite, în schimb, că ulterior centrul organismului controlat de Gelou a putut fi la Cluj, iar cetatea de la Lăpuşteşti a rămas doar una importantă din perspectiva controlului asupra drumului sării.

5. Cuzdrioara (jud. Cluj). Lîngă Dej, în apropiere de Şirioara, se află o fortificaţe de pămînt

atribuită secolelor IX-XI.462, dar informaţiile despre ea sunt foarte sărace. K. Horedt o datează în cursul secolului al XI-lea463 pe baza anlogiei valului de pămînt ars la roşu cu cel de la Dăbîca II. Al. Madgearu semnalează un lucru foarte interesant dat de numele sub care este atestată aşezarea la 1202 şi anume Khozarvar, care înseamnă cetatea khazarilor. Această denumire ne permite să apreciem că fortificaţia de lîngă aşezare exista la începutul secolului al XIII-lea şi cu siguranţă a funcţionat în cursul secolului al XII-lea. Toponimul trebuie să fie, însă, mult mai vechi, deoarece în secolul al XII-lea existeţa chazarilor nu mai era de actualitate 464 . Construirea ei ar putea fi legată tot de pătrunderea grupului ”Tuhutum” şi ar putea oferi indicii asupra originii comunităţilor ce compuneau acest grup.

6. Dăbîca – cuprinde fortificaţiile aparţinînd incintelor numite

convenţional I, III şi respectiv IV (faza I de fortificare Pascu – Rusu). Fortificaţiile celor patru incinte de la Dăbîca reprezintă cele mai importante şi poate mai discutate elemente defensive din Transilvania şi

459 Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 132-133. 460 Românii în opera Notarului Anonim, p. 181-184. 461 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 184 sqq. 462 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, p. 180. 463 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 126. 464 V. Spinei prezintă cîteva izvoare arabe ce vorbesc despre ocuparea khaganatului khazar de către cumani şi apoi de mongoli (Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999, p. 231-232, 438).

129

din această cauză ne oprim şi în demersul nostru asupra lor, încercînd să aducem un plus de claritate în evoluţia fortificaţiei şi a succesiunii elementelor defensive. Autorii cercetărilor arheologice desfăşurate pe parcursul a mai multe campanii nu au oferit comunităţii ştiinţifice decît rapoarte de săpătură sau aspecte contextuale ale ansamblului fortificaţiei de la Dăbîca465.

Dăbîca I reprezintă etapa de construire a valurilor de pămînt cu şanţuri de apărare aferente incintelor numite convenţional I, III şi IV, pe latura de sud – sud-vest, unde terenul nu oferea protecţie naturală. Celelalte laturi ale fortificaţiei au fost întărite cu o palisadă simplă, din stîlpi masivi de lemn înfipţi vertical unul lîngă altul, aşa cum s-a constatat în S3/III din 1966 pe latura de est a incintei a III-a466, ce are analogii în regiunea Zitomir / Polonia. În faza a II-a a etapei I Pascu – Rusu se măreşte valul incintei I, iar drumul de rond existent în spatele acestui val a fost pietruit. Pe acest strat de lespezi de pe drumul de rond au fost cercetate două vetre de foc, fiind descoperite materiale ceramice şi cei patru pandantivi în formă de clopoţel467.

Analiza materialelor arheologice descoperite, precum şi compararea stratigrafiilor celor trei valuri au arătat că ele sunt construite în etape diferite, dar la intervale scurte de timp. În stratul corespunzător nivelului de distrugere fortificaţiei Dăbîca 1 au fost găsite fragmente ceramice lucrate atît la roata înceată cît şi la cea rapidă, vetre de foc, vîrfuri de săgeţi etc., databile în cursul secolului al X-lea. Separarea suprafeţei fortificate în trei incinte nu are legătură cu situaţia terenului, aşa cum apreciază unii autori 468 , ci mai degrabă cu reflectarea unei situaţii sociale. Nu avem de a face doar cu o simplă aşezare fortificată, ci mai degrabă cu o curte seniorială (?) şi aşezarea aferentă acesteia, fapt susţinut şi de descoperirea în incintele III şi IV a numeroase locuinţe şi vetre de foc cu material ceramic şi piese din metal databile cu certitudine în secolul al X-lea469. Dăbîca a avut o istorie mai îndelungată marcată de o evoluţie progresivă de la o fortificaţie de mici dimensiuni, poate personală, la o fortificaţie amplă, centru de comitat.

465 Şt. Pascu, M. Rusu şi colab., Cetatea Dăbîca, în: ActaMN, 5, 1968, p. 153 sq. 466 Ibidem, fig. 1. 467 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 136. 468 Ibidem, p. 137. 469 P. Iambor consideră că materialele se datează în secolele IX-X (Aşezările fortificate din Transilvania, p. 137 şi pl. Xl-XLIV).

130

Fig. 6. Dăbîca - incintele I-IV ale fortificaţiei - după

P. Niedermaier Cronologia absolută şi interpretările istorice ale colectivului de

cercetare de la Dăbîca au fost puse sub semnul întrebării de mulţi cercetători470, dar cronologia relativă şi precizarea etapelor de construcţie sunt elemente ce sunt acceptate în istoriografie ca fiind reale. Al. Madgearu apreciază că inventarul descoperit în locuinţele din incinta a IV-a şi a III-a nu este relevant pentru datarea fortificaţiei Dăbîca 1, deoarece acestea pot fi anterioare ridicării fortificaţie la incintele III şi IV, aşa cum se subliniază şi într-un articol din anul 1980471.

În ceea ce priveşte datarea fortificaţiei Dăbîca 1 (cu cele două faze de funcţionare) de mai mare ajutor sunt cei patru pandantivi în formă de clopoţei, din argint, filigranaţi, care au puternice analogii în zona bulgară (ex. Preslav), în estul Austriei (ex. Drassburg), unde sunt dataţi în ultima treime a secolului al X-lea şi la începutul secolului al XI-lea472, deci nu poate fi acceptată legarea momentului de distrugere a fortificaţiei Dăbîca 1 de luptele duse în perioada de început a secolului al X-lea. Al. Madgearu consideră că distrugerea fazei I a fortificaţiei de la Dăbîca (Dăbîca 1) a avut loc pe fondul conflictului dintre Ştefan I şi Gylas cel Tînăr (Prokuj ?) din anii 1002/1003, fiind refăcută cîteva decenii mai

470 K. Horedt, Siebenburgen im Fruhmittelalter, p. 126; R. Popa, Observaţii şi îndreptări la Istoria României, p. 168, n. 51; Al. Madgearu, Românii în opera notarului anonim, p. 159 sq. 471 Ş. Matei, P. Iambor, Observaţii privind aşezările fortificate din Transilvania în perioada feudalismului timpuriu, în: ActaMN, XVII, 1980, p. 511. 472 Gy. Györffy, A honfoglaló magyarok telepűlési rendjéről (Über das Siedlungssystem der landnehmenden Ungarn), în: AE, 97, 1970, 2, p. 232-233.

131

tîrziu473 , admiţînd totuşi că Dăbîca 1 ar fi putut fi contemporană cu perioada lui Gelou. Această datare este susţinută şi de descoperirea unor fragmente de vase cu gît canelat ce aparţin unui tip de ceramică răspîndit în nord-estul Ungariei şi în Slovacia în complexe datate spre sfîrşitul secolului al X-lea474.

Fig. 7. Dăbîca 1 - după Şt. Pascu

Din punct de vedere al planului fortificaţiei cele mai multe

analogii se întîlnesc în zona polono-rusă şi Dăbîca 1 s-ar încadra din acest punct de vedere în tipul I C, de formă circulară, arcuită sau triunghiulară, al tipologiei lui A. Zaki475 sau după alt criteriu de clasificare în tipul II C al tipologiei lui J. Olczak, K. Siuchninski 476 ; fortificaţii situate pe promontorii înalte, cu pante abrupte, ambele datate larg în perioada secolele VIII-XI.

473 Al. Madgearu, Românii în cronica notarului anonim, p. 163. 474 P. Iambor, Vase cu gît canelat descoperite în aşezări feudale timpurii din Transilvania, în: ActaMN, 22-23, 1985-1986, p. 589-598. 475 A. Źaki, Archeologia Małopolski wezesnošredniowiecznej, Kraków, 1974, p. 38. 476 J. Olczak, K. Siuchniński, Typologische Klassification der frühmittelaterlichen Burganlagen Mittelpomern, în: EAZ, 16, 1975, 3, p. 453.

132

În concluzie admitem existenţa unei fortificaţii, numită de noi în mod convenţional Dăbîca 1 (corespunzătoare etapei I Pascu-Rusu), ce a existat în cursul secolului al X-lea şi eventual pînă în primii ani ai secolului al XI-lea, fortificaţie ridicată parţial peste o aşezare mai veche datînd din secolele VIII-IX, după cum o dovedeşte cimitirul de tip Mediaş descoperit în zona incintei a IV-a şi aplica din bronz atribuibilă orizontului avar de la sfîrşitul secolului al VIII-lea477.

Dăbîca 2 – reprezintă faza de refacere a valurilor de pămînt şi de construire a unor palisade complexe la incintele I şi II ale fortificaţiei. În secolul al XI-lea, cetatea a fost refăcută prin supraînălţarea valului şi adîncirea şanţului incintei I, precum şi prin construirea a două palisade complexe cu şanţ de apărare, corespunzînd incintei I şi incintei a II-a (fig. 26) şi această etapă de refacere o numim convenţional Dăbîca 2.

Fig. 8. Stare Mesto / Slovacia -după W. Hensel

1. Plan, 2. Profil, 3.Reconstituire

Fig. 9. Dăbîca 2 - după Şt. Pascu

Prima palisadă a fost ridicată respectînd parţial traseul valului de

pămînt al incintei I, dar şi pe cele două laturi cu maluri abrupte ale incintei. Scheletul de lemn al palisadei avea pereţii exteriori din bîrne aşezate longitudinal pe un şir din stîlpi verticali aflaţi la o distanţă de 4 m unul de celălalt. Cei doi pereţi din lemn erau rigidizaţi prin intermediul unor bîrne amplasate transversal între ei, rezultînd un sistem de compartimente rectangulare umplute cu pămînt bătătorit. Perioada de

477 K. Horedt, Siebenbürgen in Frühmittelalter, p. 61.

133

funcţionare este atestată de descoperirea unei monede emisă de regele Petru (1038-1041; 1044-1046) şi un pinten datat în secolul al XI-lea, pe nivelul de călcare corespunzător perioadei de utilizare a palisadei478.

A doua palisadă a constituit elementul de fortificare suplimentar ce a generat apariţia incintei a II-a a cetăţii Dăbîca 2. Ea a fost construită dintr-un gard de stîlpi înfipţi vertical unul lîngă altul, gard ce avea spre exterior o bermă lată de 5 m şi apoi un şanţ de apărare. Tehnica de construcţie a acestei palisade are analogii cu cele de la Stare Mesto/Slovacia479, Fundu Herţii480, Moreşti481 şi Şirioara482. Tot acest sistem defensiv era întărit în marginea şanţului de apărare cu un şir de pari înfipţi oblic, constituind un baraj suplimentar avansat, o corespondenţă tipologică fiind şi faza a II-a de construire a fortificaţiei de la Tum (lîngă Łęczyca / Polonia), datată în cursul secolului al XI-lea483.

Fig. 10. Dăbîca 3 – după Şt. Pascu

478 P. Iambor, Aţezări fortificate dinn Transilvania, p. 140. 479 V. Hrubý, Staré Mĕsto, p. 220 sq. 480 M. Petrescu-Dîmboviţa, D. Gh. Teodor, Sisteme de fortificaţii medievale timpurii la est de Carpaţi. Aşezarea de la Fundu Herţii (jud. Botoşani), Iaşi, 1987, p. 14-22. 481 K. Horedt, Moreşti. Grabungen in einer vor- und frühgeschichtlichen Siedlung in Siebenbürgen, Bucureşti, 1979, p. 81-88. 482 M. Rusu, Şt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, p. 48 sq. 483 W. Hensel, Constructions en bois, p. 87-88 şi fig. 52.

134

Palisada incintei a II-a a fost străpunsă de două porţi apărate de cîte două turnuri din lemn fiecare. Una dintre porţi a fost situată pe latura de nord la punctul de întîlnire a şanţului incintei I cu panta terasei, iar cealaltă poartă se află în colţul de sud-vest al incintei la capătul de vest al palisadei şi al valului cu bîrne ce a succedat-o şi care apăra incintele I şi II484. Din cele publicate în raportul de săpătură rezultă că cele două porţi sau cel puţin cea din colţul de sud-vest, sunt contemporane cu faza de construire a marelui val de pămînt căptuşit cu bîrne, deci după 1068485, avînd o durată de funcţionare pînă spre sfîrşitul secolului al XII-lea486.

Deşi au similitudini cu palisada de la Stare Mesto (datată în secolul al IX-lea) palisadele de la Dăbîca 2 sunt construite cel mai devreme în ultimii ani ai secolului al X-lea şi cel mai tîrziu în primul deceniu al secolului al XI-lea. Incendierea lor, fără să existe dovezi arheologice clare, trebuie pusă pe seama conflictelor din a doua jumătate a secolului al XI-lea, dintre puterea regală arpadiană şi pecenegi.

Dăbîca 2, avînd în vedere durata de funcţionare, poate fi fortificaţia reşedinţă iniţială a comitatului Dăbîca (tipul IV), menţionat ca existent în anul 1164487, una dintre primele fortificaţii de acest tip din Transilvania.

7. Dealul Frumos (u. Lempesch, g. Schonberg, jud. Sibiu). Pe dealul Lempesch se află o fortificaţie de pămînt formată dintr-

o incintă ovală în interiorul căreia spre latura nordică se află o altă incintă de dimensiuni mai mici. Incinta mare mare este înconjurată cu şanţuri488 (fig.12, 12a). A. A. Rusu o amplasează incorect în hotarul oraşului Agnita489, ea fiind, de fapt, situată pe culmea ce străjuieşte la nord-est localitatea Dealul Frumos. Se consideră că din valul de pămînt al fortificaţiei provine o spadă datată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea490. A. A. Rusu consideră că fortificaţia ar pute fi datată în cursul secolelor XIII-XIV, dar în opinia noastră această datare este foarte tîrzie, deoarece fortificaţia îşi justifică existenţa într-o perioadă anterioară funcţionării aşezării aflată la poalele dealului. După apariţia acesteia şi a

484 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 141-142. 485 Şt. Pascu, M. RUSU, Cetatea Dăbîca, p. 173 sq. 486 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania, p. 142. 487 DIR, C, I, p. 3. 488 Periegheză I. M. Ţiplic, Maria Emilia Ţiplic. 489 A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 543. 490 K. Horedt, Spätmittelalterliche Erdburgen aus Siebenbürgen, în: Untersuchungen zur Frühgeshichte Siebenbürgens, Bucureşti, 1958, p. 150-151.

135

construirii bisericii şi a fortificaţiei care a înconjurat-o, cîndva în cursul secolului al XIV-lea, cu siguranţă a fost abandonată fortificaţia de pămînt de pe dealul Lempesch. Aceasta avea rolul de a controla drumul ce lega cumpăna de ape a Hîrtibaciului şi a Oltului, fiind un drum ce lega regiunea Sibiului de cea Cincului.

8. Hunedoara (u. Hunyadvar, jud. Hunedoara) Pe dealul Sînpetru, un promontoriu înalt mărginit de rîurile Cerna

şi Zlaşti, se află o fortificaţie de pămînt de plan oval mult alungit cu diametrele de cca. 220 respectiv 70 m, iar cele aproape 2 ha ale suprafeţei sunt delimitate de pante abrupte completate pe latura de est cu un val de pămînt. R. Popa consideră că ea a fost construită în perioada dacică şi a fost refăcută în perioada secolelor XI-XII şi a fost utilizată pînă în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cînd invazia mongolă i-a pus capăt491. În Grădina Castelului a fost cercetat în anul 2000 un şanţ cu deschiderea la gură de 3 m şi aproape 3 m adîncime de la nivelul de săpare, şanţ ce a fost umplut la o dată ulterioară cu piatră spartă. În partea inferioară au fost descoperite fragmente ceramice ce pot aparţine secolelor VIII-X492. Tot în grădina castelului a fost cercetată parţial o instalaţie-cuptor ce conţinea materiale cermice databile în cursul secolelor X-XI493.

Fig. 12. Dealul Fumos-Lempesch –

plan Fig. 12a. Dealul Frumos –

propunere reconstituire Fortificaţia de la Hunedoara-Sînpetru poate fi pusă în legătură cu

comunitatea ce a utilizat necropola cercetată pe Dealul Comorilor şi

491 R. Popa, Ţara Haţegului, p. 58. 492 S. A. Luca şi colab., în CCA. Campania 2000, p.100. 493 D. Diaconescu, Cristian C. ROMAN, A stone oven from the early Middle Ages discovered at Hunedoara-Grădina Castelului, în: ActaTS, V, 2006, p. 193-209.

136

datată în secolul al XI-lea494. Prezenţa acestei comunităţi trebuie legată de contextul cuceririi Transilvaniei de către Ştefan I şi încercările acestuia de consolidare a graniţelor sud-vestice ale noii stăpîniri.

9. Lăpuşteşti (com. Rîşca, jud. Cluj) Fortificaţia se află în Munţii Gilăului, la 12 km de Gilău, pe Valea

Someşului Cald. Pe teren sunt vizibile urmele a două valuri de pămînt şi a două impresionante şanţuri de apărare săpate în stîncă. Cercetările arheologice preliminare efectuate de către Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei au scos la lumină artefacte aparţinînd perioadelor preistorice şi ceramică datată de autorii cercetării în secolele VIII-IX şi XIII-XIV 495 . Castrul de aici trebuie pus în legătură cu necesitatea protejării unui drum de ”uscat” al sării către regiunea Bihorului, posibil utilizat în perioada ”ducatului” bihorean al lui Menumorut496.

10. Moigrad (u. Mojgrád, jud. Sălaj) Moigrad I. Cetatea medievală timpurie se află pe dealul "Cămin",

situat la nord de "Valea Pometului", deasupra satului Jac. Ea este o fortificaţie de pămînt, de formă aproximativ trapezoidală cu laturile de nord, est şi sud foarte abrupte. Pe laturile de vest şi nord-vest, mai uşor accesibile s-au înălţat valuri de apărare din pămînt şi un şanţ. Săpăturile făcute în 1958 au stabilit dimensiunea cetăţii 270x240 m. Valul a avut cca. 4 m lăţime, iar şanţul de aceeaşi lăţime la gură, era adînc de 2 m. Scheletul ca şi faţa valului erau din trunchiuri şi scînduri groase de lemn, care în urma arderii au dus la înroşirea valului. Fortificaţia are o formă triunghiulară, asemănătoare celei de la Dăbîca şi a avut un sistem de palisadă casetată.

Cetatea a fost datată de M. Rusu în sec. IX-XI 497 , dar cercetările mai noi au pus în evidenţă faptul că fortificaţia se încadrează cu siguranţă în perioada secolului al X-lea şi cel mult în primii ani ai secolului al XI-lea 498 . Al. Madgearu consideră că fortificaţia de la Moigrad a funcţionat în perioada imediat următoare

494 A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală, p. 143-144. 495 Ferenczi J., Ferenczi I., Ferenczi I., Aşezarea întărită feudal timpurie de la Lăpuşteşti (com. Rîşca, jud. Cluj), în: ActaMN, 31/I, 1994, p. 305-320. 496 T. Sălăgean, Ţara lui Gelou, p. 190. 497 M. Rusu, Cetatea Moigrad şi Porţile Meseşului, în Sub semnul lui Clio. Omagiu Acad. prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974, p.265-274. 498 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României, p. 201.

137

cuceririi Transilvaniei de către Ştefan I şi anul 1068 ar reprezenta limita cronologică superioară499.

Există şi opinii care atribuie fortificaţia unei perioade anterioare şi o leagă de o posibilă prezenţă moraviană, bazîndu-se pe numele localităţii ce ar putea deriva de la unul dintre cei doi cnezi ai Moraviei cu numele de Mojmir (830-846, 894-906). N. Drăganu consideră că denumirea vine din compunerea a două cuvinge: moj (al meu) şi grad (cetate)500 . În măsura în care admitem ipoteza lui Al. Madgearu cu privire la perioada de utilizare, atunci ar trebui să admitem că fortificaţia a fost construită sub autoritate ungară în timpul domniei lui Ştefan I la graniţa dintre regiunea bihoreană şi posesiunea transilvană proaspăt anexată. Neavînd elemente pentru o datare mai strînsă suntem pe tărîmul ipotezelor, dar acestea trebuie legate şi de cursul istoriei acelor vremuri. În acest sens mai degrabă trebuie să fim de acord că fortificaţia a fost construită spre sfîrşitul secolului al X-lea şi a fost abandonată, cel mai probabil, după 1068, în condiţiile în care a avut loc integrarea efectivă a Transilvaniei în cadrul regatului arpadian.

11. Moldoveneşti501 (u. Várfalva, jud. Cluj). La NV de sat, pe malul drept al Arieşului se ridică drept deasupra

rîului, Dealul Cetăţii, formînd un platou cu dimensiunile 190x100 m, apărat din trei părţi de o pantă abruptă. Platoul este înconjurat de un val de pămînt de mărime variabilă, avînd la bază pe latura de S o lăţime de 7 m şi o înălţime de 1,5 m, iar în colţul de SV, în sectorul cel mai expus, unde intra drumul ce urca la cetate, valul are 12 m lăţime şi o înălţime de 3-4 m.Valul de pămînt se poate data conform materialelor incluse în umplutura lui cel mai devreme în cursul sec. XI502, fiind contemporan cu

499 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, p. 172. 500 N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 419. 501 B. Órban, Székelyföld teirása (Descrierea pămîntului secuiesc), Pesta, 1868, V, p. 174-175; Idem, Tordaváros és Környéke (Oraşul Turda şi împrejurimile), Budapesta, 1889, p. 92-93; Ferenczi I., Torda váráról, în: Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik évfordulójára, Koloszvar, 1996, p. 197-207. 502 K. Horedt, Contribuţii, p. 143. Autorul, citîndu-l pe L. Gerö, Magyrországi várépiteszet (Construcţia de cetăţi în Ungaria), Budapesta, 1955, p.112, spune că faza cetăţii de pămînt de sec. XI de la Moldoveneşti corespunde perfect cu imaginea presupusă pentru cetăţile de pămînt ungare contemporane. Prin aceasta se presupune că cei care o ridică sunt elemente ale administraţiei regale maghiare, legate de

138

cimitirul din grădina fostului Consiliu Popular. Legat de acest castru a fost pus şi documentul datat 1075503, dar care s-a dovedit a fi un fals şi deci nu mai poate fi utilizat pentru a fi primul document ce face referire la o fortificaţie din Transilvania. Fortificaţia este clar că a existat în secolul al XI-lea şi este legată de controlul exploatărilor de sare, fiind amplasată în aceeaşi regiuneîn care şi-au amplasat şi romanii un punct de control.

12. Moreşti (u. Malomfalva, com. Ungheni, jud. Mureş). Punctul Cetăţuia, situat pe vîrful platoului Podei în colţul de vest,

adăposteşte o fortificaţie cu val de pămînt susţinut în interior de un zid construit din bîrne şi pămînt. În acest punct topografic, săpăturile arheologice au scos la iveală tencuială de mortar şi puţine fragmente de cărămizi, care pot să reprezinte resturile răsfirate ale unei construcţii neidentificate de pe Cetate. Fortificaţia este datată în secolele XI-XII504 şi este clar legată de eforturile de organizare a voievodatului transilvan sub auspiciile coroanei arpadiene.

13. Orăştie (u. Szaszvaros, g. Broos, jud. Hunedoara) Alături de aceste fortificaţii se mai poate enumera şi fortificaţia de

la Orăştie, care reprezintă, prin amplasarea sa, un caz aparte în teritoriul intracarpatic transilvan, fiind construită într-o zonă mlăştinoasă. Fortificaţia de la Orăştie (numită de noi Orăştie 2) se datează în secolele X-XI, fiind alcătuită dintr-un val de pămînt cu palisadă simplă şi şanţ de apărare şi, ca şi în cazul fortificaţiei Dăbîca 1, suprapune o aşezare datată cu material ceramic încadrabil în secolele VIII-IX505. Din cercetările, arheologice s-a putut constata că, pe latura de est, nu s-a săpat un şanţ adînc aşa ca în sectorul de sud, ci s-a amenajat doar o palisadă simplă folosindu-se probabil înclinaţia naturală a terenului accentuată printr-un val realizat din pietriş şi lut purtat, val ce suprapune astfel un strat de

supravegherea salinelor de sare şi al drumului de comunicaţie cu centrele aurifere din Apuseni. Totodată K. Horedt nu exclude, ca ipoteză - mai puţin probabilă, credem noi, datorită lipsei oricărui material datat mai jos de sec. XI (cercetările de la Moldoveneşti din anii 1972-1973 fiind nepublicate) - posibilitatea ca fortificaţia de pămînt de sec. XI să continue centrul fortificat al unei unităţi politice închegată în jurul regiunii aurifere 503 DIR, C, XI-XIII, p. 1; Zsigmond Jako, Erdely Okmanytar, I, p. 123-124, nr. 4. 504 K. Horedt, Importanţa aşezării de la Moreşti pentru istoria Transilvania prefeudale, în Contribuţii la istoria Transilvaniei în sec. IV-XIII, 1958, p. 56; RepMS, p. 266. 505 Z. K. Pinter, Cercetări arheologice la Orăştie, în: BI, 3, septembrie 1995.

139

cultură ce conţine ceramică databilă în secolul VIII506. Datarea perioadei de folosire a palisadei a fost făcută pe baza unui vîrf de săgeată cu peduncul de prindere ce se datează după secolul al XI-lea 507 , avînd extensie în timp pînă la începutul secolului al XII-lea. Momentul de desfiinţare a palisadei simple este documentat de dublarea zidului rotondei, dublare ce taie pe jumătate o groapă de la unul dintre stîlpii palisadei, fapt ce demonstrează că palisada nu mai era în funcţie la acel moment.

Punînd în ecuaţie necropola aflată în punctul Orăştie – Dealul Pemilor X2 508 şi fortificaţia aflată la Hunedoara – Dealul Sînpetru, considerăm că avem de a face cu nişte puncte fortificate susţinute de comunităţi de grăniceri, datate între a doua jumătate a secolului al X-lea şi prima jumătate a secolului al XI-lea.

Deci, putem vorbi de existenţa pe teritoriul transilvan a unui tip de fortificaţii caracteristic pentru secolul al X-lea, dar care se prelungeşte şi în cursul secolului al XI-lea (tip numit de noi Ib), alcătuit în principal din valuri de pămînt de dimensiuni relativi mici (cca. 3-4 m), care pot fi şi îmblănite cu bîrne de lemn pe latura exterioară, şanţuri de apărare cu deschiderea în partea superioară de cca. 3 m, aşa cum avem în cazul fortificaţiilor de la Dăbîca 1, Cluj-Mănăştur 1, Şirioara 1, Vladimirescu şi probabil la Hunedoara 1 şi Nălaţi şi palisade simple dintr-un şir de bîrne înfipte în pămînt (ex. Dăbîca 1).

Orăştie 2. Cea mai timpurie atestare documentară a unui turn locuinţă transilvan este cea care se referă la donjonul de la Rodna, menţionat la sfîrşitul secolului al XIII-lea cu prilejul vînzării sale şi a unei curţi întărite (probabil cu ajutorul unei palisade simple)509, dar cel mai timpuriu turn locuinţă existent în Transilvania este cel de la Orăştie, datat la începutul secolului al XII-lea510. În prima fază de construcţie turnul locuinţă a făcut parte dintr-un complex nobiliar, o curte seniorială, ce se 506 Z. K. Pinter, Rotonda de la Orăştie, în: In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, 2003, p. 261-286. 507 Ibidem. 508 Z. K. Pinter, S. A. Luca, Necropola medieval-timpurie de la Orăştie-Dealul Pemilor. Punctul X2 / 1992 - 1993, Corviniana, I, 1995; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, A. Dragotă, Orăştie, jud. Hunedoara. Punct Dealul Pemilor, în: CCA. Campania 2001; Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, M. Căstăian, Orăştie, jud. Hunedoara. Punct: Dealul Pemilor X2, în: CCA. Campania 2001. 509 …un turn de piatră şi o casă de lemn lîngă turn şi o curte întărită de jur împrejur… DIR, C, II, p. 115; UKB, I, p. 99. 510 Z. K. Pinter, Cercetări arheologice de la Orăştie, în: loc.cit.; Idem, Rotonda de la Orăştie, 268 sqq.

140

dezvoltă într-un cadru natural adecvat, pe un grind de mlaştină, amplificînd şi consolidînd o incintă din pămînt şi lemn, alături de o biserică circulară (rotondă) din piatră, ambele integrate în fortificaţia mai tîrzie din piatră. Rotonda era în acelaşi timp capelă de curte, cu un subsol ce putea asigura locul de criptă a familiei ctitorilor, cu parterul înalt ce deservea necesităţile cultice, dar şi un element suplimentar de întărire a fortificaţiei datorită existenţei unui etaj de luptă, avînd în vedere şi poziţionarea ei pe valul fortificaţiei cu palisadă 511 . Orăştie 2 nu are deocamdată nici o altă analogie în spaţiul transilvan, eventual cercetările de la Sibiu-Piaţa Huet ar putea evidenţia o situaţie similară în ceea ce priveşte amplasarea rotondei cercetată în anul 2002512, completate cu cercetările din anul 2006 din Piaţa Mică, unde au fost descoperite urmele unei amenajări ce ar putea proveni de la o palisadă casetată513.

Fig. 15. Orăştie-Cetate: plan general (după A. A. Rusu)

511 Idem, Rotonda de la Orăştie, p. 264 sqq. 512 Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic - cercetări arheologice inedite în anul 2002. 513 Inf. S. A. Luca.

141

Cea mai apropiată analogie, în ceea ce priveşte amplasarea, este reprezentată de Cetatea de Baltă 1, care se află la rîndul ei într-o zonă joasă, mlăştinoasă, dar aceasta se datează documentar în primii ani ai secolului al XIV-lea514, putîndu-se coborî datarea cel mult în perioada de după 1294, în timpul lui Ladislau II Kan. Din perspectiva exsitenţei unei curţi senioriale compusă din turn-locuinţă, capelă de curte şi anexe, analogia cea mai directă, şi singura posibilă la ora actuală, este cea de la Cîlnic.

În Europa Centrală, rotonda apare cel mai frecvent drept capelă de curte515, în Polonia la Przemysl, Strzelno, Ciszyn, Grzegorzewice, Łekno516, în Boemia şi Moravia517 la Znojmo, reşedinţa ducelui Konrad II (1123-1150), 518 Plaveč, Předni Kopanina, Starý Plznek, 519 Pustimĕř, 520 Mihalovciach 521 sau la Praga-Staré Mĕsto 522 şi Praha-Vyšehrad523. În acest spaţiu, rotondele şi turnurile locuinţă sunt adesea integrate unor fortificaţii de pămînt cum este cazul la Týnec524 sau sunt amplasate ca la Košice-Krásna (Széplak), datate în secolul XII, la rîndul lor suprapunînd fortificaţii de pămînt mai vechi, de secol IX525. Şi la Nitrinska Blatnica, o rotondă cu absidă semicirculară a fost ridicată după secolul XI, într-o curte seniorială ce preia o fortificaţie mai

514 Gh. Anghel, Fortificaţii medievale din piatră, p. 89 sq; DIR, C, I, p. 21; G. Entz, Die Baukunst, p. 168. 515 M. Slivka, Príspevak k problematike vztahu stredovekýh sakrálnych objektov a feudálnych sídiel na Slovensku, în: AH, 11, 1986, p. 359-376. 516 A. M. Wirwa, Der Siedlungskomplex von Łekno, în: AP, XXVIII, 1988, p. 171-195. 517 J. Poulík, B. Chropovský, Grossmähren und die anfänge der tsechoslowakischen Staatlichkeit, Praha, 1986, p. 59-78. 518 B. Kizemská, Die Rotunde in Znojmo und die Stellung Mährens im Böhmischen Přemyschlstaat, în: Historica 27, 1987, p. 5-59. 519 A. Merhautová, D. Třeštic, Románske umedi v čechách a na Moravĕ, Praha, 1984, p. 80, 81, 114. 520 L. Konecny, Výsledky stavebně-historického a archeologického průzkumu rotundy sv. Pantaleona v Pustiměři 1977-78, în: AH, 11, 1986, p. 329-375. 521 Slivka, M., Vallašek, A., Hospodárské zázemie šl’achtických sídiel v oblasti Horného Zemplína, în Archæologia Historica, 7/1982, pp. 289-310. 522 V. Hrubý, Staré Město, p. 178 sq. 523 Z. Dragoun, Archeologické výskum rotundy sv. Jana Křtitele pod Pražským hradem v r. 1986 a 1987, în: AH, 13, 1988, p. 403-415. 524 A. Hejna, Opevnĕná venkovská sídla doby přemyslovské Čechách, în: AH, 2, 1976, p. 69-7 525 B. Polla, Košicko-krásnianska rotunda, în: AH, 9, 1984, p. 181 sq.

142

veche526. În Ungaria, dar cu datări mai tîrzii, întîlnim rotonde simple cu absidă în cele mai importante reşedinţe regale sau senioriale527.

14. Orlat (u. Orlat, g. Winsberg, jud. Sibiu) Un caz singular în zona văii Cibinului este reprezentat de cetatea

de pămînt de la Orlat (Orlat I)528 (fig. 13), despre care nu avem date în ceea ce priveşte utilizarea sa în cea de a doua jumătate a secolului al XIII-lea, dar pe care o bănuim funcţională cel puţin în secolul al XII-lea şi pînă în preajma invaziei mongole, avînd rolul de a proteja debuşeul drumului de plai ce venea dinspre Munţii Cindrel şi se îndrepta apoi spre valea Mureşului. În privinţa cetăţii de pămînt – cunoscută şi ca Cetatea Scurtă – avem date rezultate din cercetările arheologice întreprinse aici în anii 1967-1969529, constatîndu-se că cele mai vechi urme de locuire aparţin culturii Coţofeni şi perioadei romane, fortificaţia datorîndu-se, însă, locuitorilor din evul mediu timpuriu. În afara şanţurilor cu val, pe cornişa dealului, mai cu seamă spre vest, a fost ridicată o palisadă. Materialele arheologice, îndeosebi ceramica de tip Ciugud, au permis datarea cetăţii în secolul al XII-lea. Încetarea funcţionării ei ar putea fi pusă pe seama invaziei mongole din 1241, dar nu există dovezi arheologice concrete care să ateste o distrugere, fapt ce ne îndreptăţeşte să credem că ea a continuat să funcţioneze o perioadă şi după 1241, pînă cînd regalitatea angevină a trecut la un proiect amplu de asigurare a graniţelor regatului cu fortificaţii din piatră, iar la Orlat a fost construită pe culmea dealului din apropierea Cetăţii Scurte o altă fortificaţie, numită de noi Orlat II530. Aceasta a preluat funcţia de cetate de graniţă pe care a avut-o anterior cetatea de pămînt. De la această fortificaţie şi-a primit numele şi localitatea Orlat numită, în anul 1322, Comuna de sub cetate

526 A. Ruttkay, Včasnostredoveká rotunda a zaniknutý sídlisknutý region pri Nitrinskej Blatnici, în: Archeologické výskumy a nálezy na Slovensku v roku 1974, Nitra, 1975, p. 94-95. 527 I. Holl, Mittelalterarchäologie in Ungarn (1946-1964), în: AAASH, XXII, 1970, p. 383-386. 528 I.M. Ţiplic, Organizarea defensivă, p. 260. 529 Th. Nägler, Cetăţile feudale de la Orlat şi continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în: StComSb, 20, 1977, p. 27-50. 530 I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei, p. 250.

143

(Warolyafolw)531, fiind greşit identificată cu castrum Salgo, menţionat documentar în acest an532.

15. Şirioara (u. Sárvár, Sajósárvár, com. Şieu-Odorhei, jud.

Bistriţa Năsăud). La marginea de sud-est a satului, pe platoul "Cetăţuie", situat între pîrîul Cetăţii şi malul stîng al văii Şieului se află o cetate de pămînt. Cetatea este de formă trapezoidală (55x45x85x80) şi a fost cercetată prin săpături în 1963-1964. Ea este separată de restul platoului printr-un şanţ, iar pe laturile de vest şi nord este apărată de un val de pămînt, ce măsoară pe latura vestică cca. 4 m înălţime şi doar 1,5 m pe latura nordică. Conform cercetărilor a avut trei faze de construcţie datate, de colectivul de cercetare în intervalul cuprins între secolele IX-XI.

Şirioara I. În prima fază valul de pămînt era îmblănit în partea exterioară cu bîrne ce aveau diametrul de 0,40 m. Spre interiorul valului a fost amenajat un drum de rond pietruit cu bolovani de rîu. Această primă fază de fortificare este distrusă printr-un incendiu şi pămîntul din val scurs spre interior a acoperit drumul de rond. Prin analogiile cu alte fortificaţii de pămînt: Moreşti, Moigrad, Moldoveneşti, Dăbîca, această primă fază a fost datată la sfîrşitul secolului al IX-lea sau cel mai tîrziu în secolul al X-lea533.

Şirioara II. La scurt timp după distrugerea primei faze s-a construit a doua fază, cînd în spatele valului a fost ridicată o palisadă complexă. În panta terasei a fost săpat un şanţ de 1m adîncime şi cu pămîntul scos a fost ridicat un val lat de cca. 4 m şi înalt de 1 m. care la rîndul lui avea un drum de rond. Pentru realizarea palisadei a fost mai întîi nivelat terenul şi peste lutul galben a fost ridicată palisada complexă, ai cărei pereţi exteriori au fost realizaţi din bîrne de 0,30-0,40 m grosime. În faţa palisadei a fost construită o bermă lată de 2 m534. Datarea fazei a II-a s-a putut face pe baza ceramicii descoperite în stratul de arsură provenit din arderea palisadei, fragmente ceramice databile în cursul secolelor X-XI535.

Şirioara III. A treia fază a fost construită la puţin timp după incendierea fazei a doua. Valul de pămînt şi resturile palisadei incendiate 531 K. Horedt, în: SV, LXIII, 1940, p. 126; RepSB. 532 Th. Nägler, Cetăţile feudale, p. 20 sq. 533 M. Rusu, Şt. Dănilă, Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, în: File de istorie, II, 1972, p. 47; M. RUSU, Castrum, urbs, civitas(cetăţi şi oraşe transilvănene din sec. IX-XIII, în: ActaMN, VIII, 1971, p. 200. 534 M. Rusu, Şt. Dănilă, în File de istorie, p.53. 535 Ibidem, p. 55.

144

sunt teşite, lespezi mari de piatră nefasonată şi bolovani mari de rîu fiind aşezaţi ca bază a construcţiei536. Pe baza analogiei oferită de Dăbîca IV, această fază s-ar putea data în cursul secolului al XII-lea, mai ales că de această fază se leagă şi existenţa unui cimitir a cărui fază finală este datată tot în cursul secolului al XII-lea.

Al. Madgearu admite exsitenţa unei utilizări a fortificaţiei înainte de 1068, moment la care ceea ce reprezintă faza a II-a este distrusă printr-un puternic incendiu, dar nu se declară de acord cu datarea largă în intervalul secolelor IX-X537. Pune faza I a fortificaţiei pe acelaşi palier cronologic cu Dăbîca 1 şi Cluj-Mănăştur 1, dar totodată lasă deschisă posibilitatea datării momentului de început în secolul al IX-lea. Considerăm că o datare mai timpurie de mijlocul secolului al X-lea, în baza informaţiilor publicate pînă în prezent, este dificil de demonstrat. Din punct de vedere al aparteneţei acestei fortificaţii trebuie să avem în vedere că ea nu putea fi ridicată decît ca o măsură de protecţie a graniţei de nord-est a teritoriului lui Tuhutum sau Gyula maior, deci putea fi ridicată între prima treime şi a doua treime a secolului al X-lea.

16. Teliu (u. Nyén Keresztvár, g. Thell, Kreuzburg, jud. Braşov). În apropierea cetăţii dacice, pe malul stîng al văii Cetăţii, se

găseşte o fortificaţie medievală cu val de pămînt, de formă ovală, avînd axul lung de 35, iar lăţimea de 20 m. Pe baza materialelor descoperite cetatea se datează în secolele XI-XII. Peste fortificaţia de pămînt s-a suprapus altă cetate cu ziduri de piatră, posibil construită prin anii 1211-1212 şi cunoscută sub numele de Cruceburg, Kreuzburg, ale cărei ruine se mai păstrează. Menţionarea documentară din anul 1212, sub forma castrum Crucpurg şi apoi din anul 1235, cînd localitatea apare sub numele Mykofalva538, ar putea să fie ambele legate de această fortificaţie. Neavînd suficiente date pentru a considera că această fortificaţie este cea ridicată de teutoni şi cunoscută sub numele de Cruceburg, ne limităm să considerăm că atestarea documentară a aşezării ar putea reprezenta şi o atestare indirectă a fortificaţiei ce exista la acea dată.

17. Viile Tecii (jud. Bistriţa Năsăud). Pe o înălţime situată în stînga şoselei Bistriţa-Reghin, la ieşirea

din localitatea Viile Tecii şi spre Teaca, în punctul Cetate au fost

536 M. Rusu, Şt. Dănilă, în: File de istorie, p. 51. 537 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, p. 179-180. 538 C. Suciu, Dicţionar, p.187.

145

identificate elemente ale unei fortificaţii de pămînt cu palisadă, ce se datează pe acelaşi palier cronologic ca şi fortificaţia de la Şirioara I539.

18. Zalău (jud. Sălaj). Considerăm absolut necesară reluarea discuţiei cu privire la

fortificaţia de la Zalău-Ortelec în contextul în care au fost publicate noi opinii privind datarea ei opinii bazate pe anaizarea ceramicii şi a necropolei cercetate în anii 2001-2003540.

Zalău 1. Fortificaţia se află în centrul fostei localităţi Ortelec (anexată oraşului Zalău) pe o terasă naturală de formă trapezoidală cu baza mare orientată spre NV-SE. Pe laturile de V, E şi SE a fost ridicat un val de apărare care are şi şanţ. Pe latura de V se observă o terasare necesară pentru amenajarea unui drum de acces. Incinta are suprafaţa de 170x80 m. Autorul cercetărilor arheologice consideră că valul de pămînt al fortificaţiei are două faze de construcţie 541 , databile în perioada cuprinsă între a doua jumătate sau sfîrşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea542. Refacerea s-ar fi datorat distrugerii provocate de un incendiu. D. Băcueţ-Crişan, reinterpretînd profilul stratigrafic publicat de C. Cosma, consideră că acea arsură nu ar fi altceva decît urma de la bîrnele ce alcătuiau mantaua valului543 – fiind vorba despre un val casetat. Autorul citat anterior consideră că în stadiul actual al cercetărilor la Zalău-Ortelec Cetate avem o primă fază de fortificare a unei aşezări, după cum o demonstrează descoperirea unui nivel de locuire, fază databilă pe baza ceramicii la începutul secolului al XI-lea şi pînă spre sfîrşitul acestuia544. Distrugerea acestei fortificaţii ar putea fi pusă pe seama conflictelor cu pecenegii de la începutul celei de a treia treimi a secolului al XI-lea.

Zalău 2. În faza a doua de fortificare a fost ridicat un nou val peste cel anterior, prin excavarea pămîntului din interior. La momentul refacerii fortificaţiei necropola ce a funţionat în interiorul acesteia fusese abandonată 545 . În umplutura şanţului au fost descoperite mai multe

539 CCA. Campania 1996, p. 77. 540 Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, Cercetări arheologice pe teritoriul oraşului Zalău. Descoperiri neo-eneolitice şi medievale timpurii, Zalău, 2003 541 CCA. Campania 1999, p.114. 542 CCA. Campania 2001, p. 340. 543 Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, op.cit., p. 67-68. 544 Ibidem, p. 68-69 545 Necropola a fost datată pe baza inventarului funerar între jumătatea şi sfîrşitul secolului al XI-lea. Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, op.cit., p. 70-71.

146

fragmente ceramice ce proveneau de la un vas lucrat la roata rapidă, datate în secolele XII-XIII546, dar cu corespondenţe cronologice în situri datate spre finalul secolului al XIII-lea547 şi chiar de la începutul celui următor548. D. Băcueţ-Crişan consideră că a doua fază de fortificare a fost determinată de invazia mongolă din 1241549, dar nu detaliază dacă este anterioară momentului 1241 sau posterioară acestuia şi ţine de perioada în care Gutkeled încerca refacerea administrativă şi economică a teritoriilor de la est de Tisa.

***

Problema datării fortificaţiilor medievale timpurii rămîne una dechisă datorită imposibilităţii formulării unor concluzii sigure, deoarece lipsesc argumentele de natură arheologică, iar documentele cunoscute pînă în prezent nu fac referiri la fortificaţii decît începînd cu secolul al XIII-lea. Ceea ce se poate afirma cu certitudine prin însumarea informaţiilor disparate oferite de arheologie este că viziunea naţionalistă – fie ea română sau maghiară – ce încearcă legarea eforturilor de fortificare de o etnie este în esenţă total greşită. Într-adevăr, legendele, miturile şi uneori dorinţa noastră de a ne lăsa amprenta asupra istoriei au permis apariţia unor ”adevăruri” de tip axiomă şi aşa fortificţiile au fost incluse ca argumente în disputele politice ale vremurilor contemporane nouă. Cronologia acestor fortificaţii nu poate fi disociată de unele aparteneţe etnice deoarece este evident că apariţia lor în Transilvania s-a datorat unor populaţii alogene: fie bulgarii, fie populaţiile de sub controlul triburilor ungare. Agentul cel mai important, pentru secolele X-XIII, în acţiunea de fortificare a spaţiului transilvan a fost regalitatea arpadiană.

Pe baza celor prezentate trebuie să admitem şi existenţa în Transilvania a unor fortificaţii de pămînt şi lemn ridicate în jurul unor turnuri locuinţă începînd din secolul al XII-lea, dar generalizîndu-se de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi în cursul secolului următor. În cadrul acestor fortificaţii, în măsura în care cercetările arheologice viitoare vor clarifica unele probleme legate de etapele de construcţie ale unor obiective (Axente Sever, Guşteriţa, Sibiu, Ocna Sibiului, Petreşti, Cetatea 546 C. Cosma, Fortificaţii din secolele X-XI din vestul şi nord-vestul României. Consideraţii privind stadiul actual al cercetărilor, în: ActaMP, XXIII/1, 2000, p. 475. 547 Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, op.cit., p. 71. 548 I. Crişan, Săpăturile arheologice de la Cefa-La Pădure, judeţul Bihor din anul 1992, în: Crisia, XXIII, 1993, pl. XVI. 549 Sanda Băcueţ-Crişan, D. Băcueţ-Crişan, op.cit., p. 71.

147

de Baltă etc), se va putea delimita o subgrupă aparţinînd curţilor senioriale de tip apusean, cum este cea de la Orăştie, databile în perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XII-lea şi prima jumătate a secolului al XIII-lea. Bazîndu-ne pe informaţiile cunoscute considerăm că, cel puţin deocamdată, acest tip de fortificaţii reprezintă o grupă unitară (pe care o numim subtipul Id) caracteristică pentru ultima decadă a secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, existînd totuşi unele excepţii.

Această grupă de fortificaţii a făcut ”carieră” în special în zonele de colonizare sau în cele aflate la limitele acestora. În acest mod a avut loc răspîndirea sistemului de curte seniorială dinspre zona de colonizare germană spre spaţiile ţărilor Haţegului şi Maramureşului, unde s-a dezvoltat ceea ce R. Popa numea sistemul de kemenate. În cursul secolelor XVII-XVIII acest tip de construcţie a făcut carieră şi în spaţiul Olteniei fiind cunoscute sub numele de cule.

148

CONCLUZII

Apariţia fortificaţiilor în Transilvania se identifică cu momentul

naşterii natio ultrasilvanum, ele repreyentînd un element prin care spaţiul transilvan s-a deosebit esenţial de spaţiul panonic. Lipsa unor cercetări programatice, precum şi existenţa unei lacune în stadiul cercetărilor privind castelologia română, alături de o permanentă şi ineficientă raportare la spaţiul panonic, au generat apariţia unor imagini false şi falsificante ale modului cum au apărut şi s-a dezvoltat arhitectura militară în Transilvania secolelor X-XIII. Ceea ce se poate spune cu certitudine este că acest domeniu nu a aparţinut nici unui grup etnic cu predilecţie şi în acelaşi timp nu a reprezentat un etalon de identificare etnică. Teoriile naţionaliste le-au „mobilat” cu asfel de atribute, devenind fie apanajul „populaţiei româneşti” premergătoare momentului cuceririi ungare, fie apanajul populaţiei nou venită la începutul secolului al X-lea.

Implicarea, mai ales în ultimii 60 de ani, a ideologiei naţionaliste în cercetarea arheologico-istorică a generat apariţia a două teorii paralele: cea românească ce atribuie mediului slavo-românesc iniţiativa construirii fortificaţiilor, respectiv cea maghiară ce atribuie perioadei arpadiene momentul construirii acestora. A. A. Rusu consideră că apariţia cetăţilor de pămînt doar în Tramsilvania şi Banat – din cadrul teritoriilor ce compun asăzi statul român n.n. - şi în Moldova doar în partea ei de nord-est, că numărul lor este mic şi nu poate fi legat de influenţe ale unor colectivităţi slave străvechi, par să dea dreptate istoriografiei maghiare, în sensul construirii lor de către statul arpadian, odată cu cucerirea sistematică a Transilvaniei, adică din momentele din care societatea ungară a sfîrşit a mai fi păgînă şi tribală.

Cu siguraţă construirea de fortificaţii este apanajul unei structuri

teritoriale care încearcă să îşi definească autoritatea prin implantarea unor simboluri care să o sugereze. Apariţia unor astfel de structuri în spaţiul bazinului carpatic este sincronă cu pătrunderea masivă a creştinismului şi cu disputele dintre cele două puteri ale vremii pentru supremaţie în această regiune: Imperiul bizatin şi Regatul/Imperiul German. Deci, perioada de implementare şi apoi de maximă afimare a fortificaţiilor/castrelor de pămînt este cea pe care am denumit-o perioada

149

arpadiană, cînd are oc definirea şi apoi impunerea unui model politic, cultural şi religios de influenţă germană.

Fortificaţiile anterioare secolului al XI-lea din regiunea sud-vestică a Transilvaniei se datorează implicării unui alt factor extern proaspăt creştinat şi aflat la momentul genezelor sale statele: Ţaratul Bulgar. Între aceste fortificaţii putem enumera ca sigur utilizate, dacă nu revitalizate de autoritatea bulgară, fortificaţiile/castrele de la Alba Iulia, Moldoveneşti ?. În zona Crişanei putem vorbi de aceeaşi influenţă, deşi există opinii că centrul de putere de aici era orientat către lumea chazară. Indiferent care ar fi originea acestei influenţă, cu siguranţă avem de a face tot cu un control exercitat de o autoritate militară capabilă să îşi implanteze în teritoriu semne ale puterii. Existenţa numărului mai mare de fortificaţii/castre de pămînt, a căror limită cronologică inferioară poate fi coborîtă pînă spre a doua treime a secolului al X-lea, mai ales în spaţiul nord-vestic şi vestic al spaţiului transilvan indică orientarea acestor regiuni spre un centru de putere ce venea dinspre nord-estul cîmpiei panonice, iar acesta putea să fie unul chazar sau unul ungaro-chazar.

Pentru mijlocul secolului al X-lea, dacă admitem informaţiile

oferite de Anonymus, societatea transilvăneană nu era foarte clar divizată şi astfel nici lipsa unor fortificaţii nu reprezintă un lucru anacronic. Cronicarul relatează modul în care Tuhutum a fost acceptat de către supuşii lui Gelou (...videntes mortem domini sui,sua propria voluntate dextram dantes, dominum sibi elegerunt Tuhutum...), relatarea ce indică existeţa unei dependenţe personale a supuşilor faţă de Gelou. Nu putem interpreta această dependenţă decît în contextul unei forme incipiente de vasalitate, chiar dacă ea nu este expresia şi rezultatul unei societăţi organizată după modelul celei carolingiene. Făcînd abstracţie de Anonymus, arheologia medievală transilvăneană este în măsură să furnizeze la ora actuală un număr de cercetări arheologice ce ilustrează existenţa în cursul secolului al X-lea a unor transformări la nivelul culturii materiale a societăţii. Avem în vedere faptul că în secolul al X-lea are loc abandonarea unor practici ce ţineau de ritul incineraţiei şi totodată are loc şi o valorizare a unor regiuni ce sunt legate organic de zona exploatărilor miniere din Carpaţii Metaliferi.

Problema datării fortificaţiilor medievale timpurii rămîne una

dechisă datorită imposibilităţii formulării unor concluzii sigure, deoarece lipsesc argumentele de natură arheologică, iar documentele cunoscute pînă în prezent nu fac referiri la fortificaţii decît începînd cu secolul al

150

XIII-lea. Cronologia acestor fortificaţii nu poate fi disociată de unele aparteneţe etnice deoarece este evident că apariţia lor în Transilvania s-a datorat unor populaţii alogene: fie bulgarii, fie populaţiile de sub controlul triburilor ungare. Agentul cel mai important, pentru secolele X-XIII, în acţiunea de fortificare a spaţiului transilvan a fost regalitatea arpadiană.

Utilizarea termenului românizat de încastelare nu este corectă,

pe de o parte datorită inexistenţei unui proces generalizat în cursul secolelor X-XII a fortificării aşezărilor, iar pe de altă parte datorită semnificaţiei cu care termenul a intrat în limba română: aceea de construcţie, locuinţă de mari dimensiuni, puternic fortificată. Intrarea în limba română cu această semnificaţie nu înseamnă decît că substantivul încastelare şi familia sa de cuvinte a intrat relativ tîrziu, cel mai probabil în perioada de final a Renaşterii cînd şi în Transilvania apar o serie de „castele”: Ilia, Bonţida, Bran, Făgăraş sau Hunedoara. A. A. Rusu a propus la sfîrşitul anilor 70 ai secolului trecut introducerea în terminologia românească a termenului de încastelare, pentru ca tot el să revină şi în ultima lucrare dedicată fortificaţiilor550 să propună o variantă „modernizată”: castelare. Pe lîngă faptul că el nu există în limba română, dar nici încastelare nu exista, se poate spune, nici acesta nu are şanse să definească procesul evoluţiei fortificaţiilor/castrelor din spaţiul transilvan. Dacă ne raportăm la denumirele sub care apar în documente fortificaţiile de pămînt sau cei care le conduceau – castrum, respectiv comes, castellanus – atunci, credem că ar trebui să vorbim despre perioada castrală sau perioada comitială (sec. X-XIII) în istoria voievodatului transilvan.

Pentru a face o deosebire între fortificaţiile specifice evului mediu timpuriu şi cele aparţinînd perioadei clasice a acestei perioade propunem utilizarea denumirii de castru pentru fortificaţiile de pămînt şi lemn şi cetate pentru cele construite din piatră legată cu mortar începînd cu secolul al XV-lea. În acest fel, într-o oarecare măsură artificial, reuşim să creăm la nivel terminologic o delimitare a fortificaţiilor absolut necesară pentru a defini şi nişte etape cronologice într-o manieră extrem de sintetică.

Creşterea rolului familiilor nobiliare a determinat şi o explozie a construirii de fortificaţii, favorizate în special de anarhia feudală 550 Castelarea carpatică.

151

instaurată în regatul arpadian în ultimii ani ai secolului al XIII-lea. Organizarea defensivă a domeniilor proprii a devenit o prioritate iar regalitatea a fost neputincioasă în faţa acestui fenomen. Actul emis de Andrei III în anul 1291 nu a mai reuşit decît să consfinţească exsitenţa unei frenezii în domeniul constririi de fortificaţii de piatră.

152

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Harta 1. Situaţia geo-politică în Transilvania şi Banat la începutul secolului al

X-lea – după www.eliznik.org.uk. Harta 2. Amplasarea necropolelor din sec. X-XI pe teritoriul oraşului Alba Iulia

– prelucrare pe baza www.googlearth.com. Harta 3. Harta fortificaţiilor din Transilvania (sec. X) - prelucrare pe baza

www.googlearth.com. Harta 4. Repartiţia necropolelor din sec. X-XI pe teritoriul Transilvaniei -

prelucrare pe baza www.googlearth.com. Harta 5. Repartiţia descoperirilor aparţinînd grupului Mediaş (sec. VIII-X) -

prelucrare pe baza www.googlearth.com. Harta 6. Situaţia fortificaţiilor/castrelor de pămînt din Transilvania în

intervalul de timp 927-1068 - prelucrare pe baza www.googlearth.com. Harta 7. Repartiţia fortificaţiilor/castrelor de pîmînt din Transilvania în

intervalul 927-1257 - prelucrare pe baza www.googlearth.com. Harta 8. Linii de prisăci şi terra deserta în Transilvania (sec. X-XIII) – după F.

Fodor, Adatok a magyar gyepük földrajzához, în: Hadtörténelmi Közlemények, 37, 1936

Harta 9. Mărcile de graniţă între 1211-1362 – după I. M. Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele X-XIV), Bucureşti, 2006.

Fig. 1. Arborele genealogic al familiei lui Tuhutum (propunere) – prelucrare

după Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Bucureşti, 2001. Fig. 2. Albeşti: a. plan (după A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005), b. localizarea fortificaţiei. Fig. 3. Breaza – plan general (prelucrare după Th. Nägler, Cercetările din cetatea

Breaza (Făgăraş), în: StComSb, 14, 1969). Fig. 4. Cluj-Mănăştur: a. detaliu cu valul de pămînt, b. localizarea fortificaţiei

– după www.varak.hu. Fig. 5. Planul fortificaţiei de la Cluj – Mănăştur: 1 – valul de pămînt 2 – şanţul

de apărare (după P. Iambor). Fig. 6. Dăbîca - incintele I-IV ale fortificaţiei - după P. Niedermaier, Der

mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. I. Die Entwiklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 1996.

Fig. 7. Dăbîca 1 - după Şt. Pascu et. colab, Dăbîca, în: ActaMN, V, 1968. Fig. 8. Stare Mesto / Slovacia: 1. Plan, 2. Profil, 3.Reconstituire - după W. Hensel,

Types de fortifications des Moyen-Age, în: AP, Varşovia, 1959. Fig. 9. Dăbîca 2 - după Şt. Pascu et. colab, Dăbîca, în: ActaMN, V, 1968.

153

Fig. 10. Dăbîca 3 – după Şt. Pascu et. colab, Dăbîca, în: ActaMN, V, 1968. Fig. 11. Dăbîca: a. detaliu al valului Dăbîca 1 văzu dinspre incinta 2, b. detaliu

val – după www.varak.hu. Fig. 12. Dealul Frumos-Lempesch – plan. Fig. 12a. Dealul Frumos – propunere reconstituire Fig. 13. Hunedoara – imagine de ansamblu a fortificaţiei/castrului de pămînt Fig. 14. Moldoveneşti: localizare – după www.varak.hu Fig. 15. Orăştie-Cetate: plan general (după A. A. Rusu) Fig. 16. Orlat: a. vedere asupra laturii de sud-vest, b. vedere a laturii de nord Fig. 17. Şirioara: localizarea fortificaţiei – după www.varak.hu Fig. 18. Viile Tecii: a. vedere generală, b. detaliu val şi şanţ – după

www.varak.hu.

ABREVIERI ActaA Acta Antiqua, Budapest AAC Acta Archaelogica Carpathica, Varşovia AHA Acta Historiae Artium, Budapest AAASH Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae,

Budapest AANTIM Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din

Moldova, Chişinău AARMSI Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice,

Bucureşti AB Analele Banatului, Timişoara Acta Acta. Muzeul Naţional Secuiesc, Sfîntu-Gheorghe ActaMN Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca ActaMP Acta Musei Porolisensis, Zalău ActaTS Acta Terrae Septemcastrensis, Sibiu AE Archeológiai Értesitő, Budapest AECO Archivum Europae Centro-Orientalis, Budapest AfÖG Archiv für österreichische Geschichte, Wien AH Archaeologia Historica, Brno AHA Acta Historiae Artium, Budapest AHP Archivum Historiae Pontificiae, Roma AICSU Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane, Sibiu AIIAC Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca AIIAI Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi AIINC Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj Aluta Aluta. Studii şi comunicări, Sfîntu Gheorghe AM Arheologia Medievală, Anteus Antaeus Communicationes ex Instituto Archaeologico

Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapest ArhM Arheologia Moldovei, Iaşi

154

AP Archeologia Polski, Warszawa APH Acta Poloniae Historica, Warszawa AV Archiva Valahica, Tîrgovişte BBA Berliner Byzantinische Arbeiten, Berlin BCMI Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Bucureşti BI Buletin Informativ, Institutul de Cercetări Socio-Umane,

Sibiu BMI Buletinum Monumentelor Istorice, Bucureşti BMÖ Beiträge zur Mittelalterarchäologie in Österreich, Wien CA Cercetări arheologice, Bucureşti CB Castrum Bene Cbo Castellologica Bohemica, Praha ChG Chateau Gaillard CCA Cronica Cercetărilor Arheologice, Bucureşti Corviniana Corviniana. Acta Musei Corviniensis, Hunedoara CREL Cahiers roumains d’études littéraires, Bucureşti EAZ Ethnographische-Archäologische Zeitschrift, Berlin EB Etudes Balkaniques, Sofia EM Erdélyi Muzeum, Cluj-Napoca EN Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca FI File de istorie, Bistriţa FVL Forschungen zur Folks- und Landeskunde, Sibiu HK Hadtörténelmi Közlemények, Budapest HZ Hermannstädter Zeitung, Sibiu HOMK A Miskolci Herman Otto Múzeum Közleményei, Miskolc IBI Bulletin Internationales Burgen-Institut Bulletin, Rosendaal, Belgia JRGZM, Jahrbuch des Römisch-Germanisches Zentralmuseums,

Mainz JSKV Jahrbuch des siebenbürgischen Karpatenvereins,

Hermannstadt, Kronstadt KHKM Kwartalnik historii kultury materialnaj, Moscow KASL Korrespondenzblatt des Arbeitskreises für Siebenbürgische

Landeskunde, Hermannstadt KVSL Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische

Landeskunde, Hermannstadt MA Memoria Antiquitatis, Iaşi MBSM Mitteilungen des Burzenländer Sächsischen Museums,

Braşov MCA Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti MGHS Monumenta Germaniae Historica, series Scriptores, MGSL Mitteilungen des Gesellschaft für Salzburger Landeskunde,

Salzburg MIA Materialy i issledovanija po arheologii, SSSR, Moscov-

Leningrad MIÖG Mitteilungen des Institut für österreichische

Geschichtsforschung, Wien MMS Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Suceava MN Muzeul Naţional, Bucureşti

155

MT Mediaevalia Transilvanica, Satu Mare PSRL Polnoe sobranie russkikh letopisej, Moskow PZ Prähistorische Zeitschrift, Berlin - Mainz RB Revista Bistriţei, Bistriţa RBPH Revue Belge de Philologie et d’Histoire, Bruxelles RESEE Revue des etudes sud-est europeenes, Bucureşti RI Revista Istorică, Bucureşti RIM Revista de Istorie Militară, Bucureşti RMM.MIA Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi

de Artă, Bucureşti RMMN Revista Muzeului Militar Naţional, Bucureşti RBPH Revue Belge de Philologie et d’Histoire, Bruxelles RRH Revue Roumaine d’Histoire, Bucureşti RRHA Revue Roumaine d’Histoire, seria Beaux-Arts, Bucureşti SA Siebenbürgisches Archiv, Köln, Wien SCI Studii şi cercetări de istorie, Cluj SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie,

Bucureşti SCŞ Studii şi Cercetări Ştiinţifice, seria istorie, Iaşi SF Südost-Forschungen, München SHASH Studia Historica Academiae Scientarum Hungaricae,

Budapest SlavA Slavia Antiqua Slov. Arch Slovenska Archaeologia, Praha SMIM Studii şi Materiale de Istorie Medie, Bucureşti SMMIM Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară,

Bucureşti ST Symposia Thracologica. Revistă a institutului de

Tracologie, Bucureşti. StComSb Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, Sibiu SUBB Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, series historica,

Cluj-Napoca SV Siebenbürgische Vierteljahrschrift, Hermannstadt TR Transylvania Review, Cluj-Napoca TSzl Történelmi Szemle, Budapest ZfSL Zeitschrift fur Siebenbürgische Landeskunde, Heidelberg UJ Ungarn-Jahrbuch, München UjB Ungarisches Jahrbücher, München

156

BIBLIOGRAFIE

Documente: DIR, I - Documente privind Istoria României, C. Transilvania, veacurile XI-XIII,

(1075-1250), Bucureşti, 1951. DIR, II – Documente privind Istoria României, C. Transilvania, veacul XIII,

(1251-1300), Bucureşti, 1952. Jako Zsigmond, Erdély Okmányatár, I, 1023-1300, Budapest, 1997. Monografii, studii, articole: ABULAFIA, D., BEREND, Nora, Medieval Frontier: concepts and practices,

Cambridge, 2002. ALDEA, I., STOICOVICI, E., BLĂJAN, M., Cercetări arheologice în cimitirul

prefeudal de la Ghirbom, în: Apulum, XVIII, 1980, p. 151-176. ALEXANDRESCU, A. D., CONSTANTINESCU, N., Săpăturile de salvare de

pe dealul Şprenghi, în: MCA, 6, 1959, p. 667-668. ANGHEL, Gh., Noi descoperiri arheologice în legătură cu aşezarea feudală

timpurie de la Alba Iulia, în: Apulum, VII, 1968, 1, p. 469-481. ATKINSON, J.A., BANKS, I., O'SULLIVAN, J., eds., Nationalism and

Archaeology: Scottish Archaeological Forum, Glasgow, 1996. BÁLINT, Cs., Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapest, 1991. BALTAG, Gh., Sighişoara înainte de Sighişoara. Elemente de demografie şi

habitat în bazinul mijlociu al Tîrnavei Mari din preistorie pînă în secolul al XIII-lea d. Hr., cu privire specială asupra zonei municipiului Sighişoara, Bucureşti, 2000.

BAKÓ, G., Despre structura socială a populaţiei din epoca feudală timpurie de la Moldoveneşti, în: SCIV, 20, 1969, 2, p. 337-342.

Idem, Elemente de origine locală şi răsăriteană în arhitectura militară a epocii feudale timpurii din Transilvania, în: SAI, 3, 1961, pp. 57-67.

BARFORD, P. M., Silent Centuries: The Society and Economy of the Northwestern Slavs, în: Fl. Curta, ed., East-Central and Eastern Europe, p. 82-83.

BARTHA, A., La société hongroise aux IXe et Xe siécles, în: SHASH, 85, 1968. BĂCUEŢ-CRIŞAN, Sanda, BĂCUEŢ-CRIŞAN, D., Cercetări arheologice pe

teritoriul orşului Zalău. Descoperiri neo-eneolitice şi medievale timpurii, Zalău, 2003.

BIDDICK, Kathleen, Decolonizing the English past: Readings in Medieval Archaeology and History, în: The Journal of British Studies, 32, 1, 1993, p. 1-23.

157

Idem, ed., Archaeological Approaches to Medieval Europe,în: Studies in Medieval Culture, 18, Kalamazoo, Michigan, Medieval Institute Publications, 1984.

BOIA, L., Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 2005 Idem, Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a III-a, Humanitas, Bucureşti,

2007. BOLDEA, Ligia, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV-XVI.

Origine, statut, studiu genealogic, Reşiţa, 2002. BÓNA, I., Az Árpádok korai várairól, Debrecen, 1995. BOROSSY, A., Határőrség és határőrök az árpádok korában, în: HK, XXIV, 4,

1977. BRĂTIANU, Gh. I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti,

Bucureşti, 1980. BRACHMANN, H., Der frühmittelalterliche Befestigungsbau in Mitteleuropa:

Untersuchungen zu einer Entwiklung und Funktion im germanisch-deutschen bereich, Berlin, 1993.

BREZEANU, St., Identităţi şi solidarităţi medievale. Controverse istorice, Bucureşti, 2002.

BUSUIOC von Hasselbach, D. N., Mănăstirea Cîrţa în sec. XIII. Contribuţii la istoria Ţării Făgăraşului în evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 1997, teză de doctorat.

BUSUIOC von Hasselbach, D. N., Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cîrţa, I-II, Cluj-Napoca, 2000.

CIUGUDEAN, H., Opinii privind civilizaţia medievală timpurie din

Transilvania în lumina descoperirilor funerare (sec. IX-XI) – în loc de cuvînt înainte, în: Catalogul expoziţiei ’’Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar (secolele IX-XI)”, Alba Iulia, 2002.

CIUGUDEAN, H., DRAGOTĂ, A., Cercetări arheologice la Alba Iulia–Pîclişa: descoperiri hallstattiene şi medievale timpurii (Campania din anul 2000), în: Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 269-288.

CHAPELAT, J., FOSSIER, R., Le vilage et la maison au Moyen Age, Editura Hachette, Paris, 1980.

COMŞA, Maria, Cultura materială veche românească, Bucureşti, 1978. COSMA, C., Fortificaţii din secolele X-XI din vestul şi nord-vestul României.

Consideraţii privind stadiul actual al cercetărilor, în: ActaMP, XXIII, 2000, 1.

Idem, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X, Cluj-Napoca, 2002. COSMA, C., GUDEA, A., Habitat und Gesellschaft im Westen und Nordwesten

Rumäniens in den 8.-10. Jahrhunderten N. Chr., Cluj-Napoca, 2002. CURTA, Fl., ed., East Central of Eastern Europe in The Early Middle Ages,

The University of Michigan Press, Ann Arbor, 2005.

158

DARK, K. R., Theoretical Archaeology, London, 1995. DENT, J., McDonald, R., Warfare and fortifications in the Borders, Melose,

2000. DIACONU, P., Extension du premier Etat bulgare au Nord du Danube (VIII3-Xe

siècles). La culture materielle, în: EB, 21, 1985, 1. DIAZ-ANDREU, Margarita, CHAMPION, T., Nationalism and Archaeology in

Europe, Boulder, 1996. DJUVARA, N., Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la

începuturile Ţării Româneşti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de ”descălecătoare” şi pînă la aşezarea mitropoliei Ungrovlahiei la Argeş. Noi interpretări, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bcureşti, 2007.

DOGARU, D., Armată şi societate în epoca cristalizării poporului român şi a începuturilor organizării sale statale, în: M. Dogaru, T. Dvorski, Al. Madgearu, M. Zahariade, Armată şi societate în spaţiul românesc. Epoca veche şi mileniul migraţiilor, Bucureşti, p. 94-114.

DOGARU, M., DVORSKI, T., MADGEARU, Al., ZAHARIADE, M., Armată şi societate în spaţiul românesc. Epoca veche şi mileniul migraţiilor, Bucureşti, (1994).

DRAGOTĂ, A., Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi în Europa Centrală şi de Sud-Est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006.

DRAGOTĂ, A., CIUGUDEAN, H., Istoricul cercetărilor, în: Catalogul expoziţiei ’’Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar (secolele IX-XI), Alba Iulia, 1997, p. 7-21.

DRAGOTĂ, A., ŢIPLIC, I. M., Scurt istoric al cercetărilor privind necropolele din Transilvania (sec. IX-XI), în: Corviniana, VI, 2000.

DRAGOTĂ, A., BRÎNDA, S., Necropola medieval timpurie de la Alba Iulia – Str. Arhim. Iuliu Hossu (fostă Brînduşei). Săpăturile de salvare din anul 1999, în: Apulum, XXXVIII/1, 2001.

DRAGOUN, Z., Archeologické výskum rotundy sv. Jana Křtitele pod Pražským hradem v r. 1986 a 1987, în: AH, 13, 1988, p. 403-415.

DRAŞOVEANU, Fl., ŢEICU, D., MUNTEANU, M., Hodoni. Locuirile neolitice şi necropola medievală timpurie, Reşiţa, 1996.

DUMITRAŞCU, S., TOGAN, G., Cimitirul de la Boarta – „Pîrîul Zăpezii-Şoivan”, în Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, 18, 1974.

EDROIU, N., Procesul de constituire a formaţiuni statale pe teritoriul României

(secolele VIII-XI), Cluj-Napoca, 1999. ELEK, B., Kelet-Erdély "korai" kővárai, în: CB, I, Gyöngyös, 1990, p.68-85;

159

ESKENASY, V., O nouă fortificaţie românească din Ţara Făgăraşului. Cetatea Comanei (sec. XIII-XIV), în RMM.MIA, 1981, 1, p. 34-44

FERENCZI, Şt., Cîteva observaţii asupra problemei cetăţilor de pămînt din

Transilvania şi părţile mărginaşe, în Apulum, 5, 1965, p. 115-126. FERENCZI, I., Székelyföldi gyepük (Prisăci din secuime), în: Korunk, 36, 1972,

2, p. 305-312. Idem, Megjegyzések egy véleménynylvánitással kapcsolatban, amely Kelet-

Erdély kora középkori köváraink kérdését taglalja, în: Müemlekvédelem, 25, 1991, 4;

Idem, Sovidéki várainkról, Corund, Firtos Müvelödési Egylet, 1995. Idem, Torda várárol, în: Emlékkönyv Jakó Zsigmond születésének nyolcvanadik

évfordulójára, Koloszvar, 1996, p. 187-207 FERENCZI, I., DÉNÉS, I., Udvarhelyszéki töltésvonulatokról. Adalek Erdély

Szent László-kori határvédelmének kérdéséhez, în: A Zürichi Magyar Történelmi Egyesület Elsö (Székelyudvarhelyi) Övezeti Történésztalkozó Elöadásai és Iratai. Budapest-Zürich, Ungarisch Historischer Verein Zürich, 1994.

FERNÁNDEZ, Emilio Mitre et al. (eds.), Fronteras y fronterizos en la historia, Valladolid: Universidad de Valladolid, Instituto de Historia Simancas, 1997.

FODOR, F., Adatok a magyar gyepük földrajzához, în: Hadtörténelmi Közlemények, 37, 1936.

FRANTZEN, Allen J., Prologue: Documents and Monuments: Difference in Interdisciplinarity in the Study of Medieval Culture, în: Speaking Two Languages, ed. Allen J. Frantzen, New York, 1991, p. 1-33.

FÜGEDI, E., Vár és társadalom a 13. - 14. századi Magyarországon, Budapest, 1977.

Idem, Castle and Society in Medieval Hungary: 1000 -1437, în: SHASH, 187, 1986.

GEARY, P. J., Mitul naţiunilor. Originile medievale ale Europei, Traducere,

studiu introductiv şi note explicative de Alexandru Madgearu, Editura Cetatea de Scaun, 2007.

GELLNER, M. G., Die Ungarneinfälle im Bild der Quellen bis 1150. Von der „Gens detestanda” zur „Gens ad fidem Christi conversa”, München, 1997.

GERŐ, L., Magyarországi várépitészet, Budapest, 1955. GIESLER, J., Untersuchungen zur Chronologie der Bijelo Brdo – Kultur, în: PZ,

56, 1981, 1, p. 137-142. GILLET, O., L’histoire de la Transylvanie: le différend historiographique

hungaro-roumaine. A l’occasion de la parution en français de l’Histoire de la Transylvanie dirigée par Béla Köpeczi, în: RBPH,

160

fasc. 2 Histoire Médiévale, Moderne et Contemporaine, 75, 1997, pp. 457-485.

GÖCKENJAN, H., Hilfsvölker und Grenzwächter in mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972.

GÜNDISCH, K., Autonomie de stări şi regionalitate în Ardealul medieval, Sibiu, Heidelberg, 1997.

Idem, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, München, 1998 (Studienbuchreihe der Stiftung Ostdeutscher Kulturrat, Band 8).

GYÖRFFY, Gy., Formations d’États au IXesiècle suivant les „Gesta Hungarorum du notaire Anonyme”, în: NÉH, Budapest, 1965.

Idem, A honfoglaló magyarok telepűlési rendjéről (Über das Siedlungssystem der landnehmenden Ungarn), în: AE, 97, 1970, 2, p. 232-233.

Idem, Civitas, castrum, castellum, în: ActaA, 23, 1975, 3-4, p. 331-334; Idem, Die Entstehung der ungarischen Burgorganisation în: AAASH, 28, 3-4,

1976. Idem, Az árpád-kori Magyarország történeti földrajza, I-III, Budapest, 1986. GYULA Kristo, Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004. HEITEL, R., Archäologische Beiträge zu den romanischen Baudenkmälern aus

Siebenbürgen, în: RRHA, 1972, 2, p. 139-160. Idem, Unele consideraţii privind civilizaţia din bazinul carpatic în cursul celei

de-a doua jumătăţi a secolului al IX-lea în lumina izvoarelor arheologice, în: SCIVA, 34, 1983, 2, p. 103-104.

Idem, Die Archäologie der ersten und zweiten Phase des Eindrigens der Ungarn in das innerkarpatische Transilvanien, în: Dacia N.S., XXXVIII-XXXIX, 1994-1995.

HEJNA, A., Opevnĕná venkovská sídla doby přemyslovské Čechách, în: AH, 2, 1976, p. 69-77.

HELMIG, G., SCHOLKMANN, Barbara, UNTERMANN, M., eds., Centre.Region.Periphery – Medieval Europe Basel 2002, II, Hertingen, 2002.

HENNING, J., RUTTKAY, Al. T., ed., Frühmittelalterlicher Burgenbau in Mittel- und Osteuropa: Tagung, Nitra, vom 7. bis 10. Oktober 1996, Bonn, 1998.

HENSEL, W., Types de fortifications des Moyen-Age, în: AP, Varşovia, 1959. HEUSSNER, K-. U., WESTPHAL, T., Dendrochronologische Untersuchungen

an Holzfunden aus frühmittelalterlichen Burgwällen zwischen Elbe und Oder, în: Frühmittelalterlicher Burgenbau in Mittel- und Osteuropa: Tagung, Nitra, vom 7. bis 10. Oktober 1996, ed. J. Henning Al. T. Ruttkay, Bonn, 1998, p. 223-234.

HICA, Ioana, BLĂJAN, M., Un cimitir de incineraţie din sec. VIII la Turdaş, jud Alba, în ActaMN, X, 1973.

161

HODDER, I., Reading the Past: Current Approaches to Interpretation in Archaeology, London, 1986

Idem, ed., Archaeology as Long Term History, Cambridge, 1987. Idem, The Archaeological Process. An Introduction, London, 1999. HOLL, I., Mittelalterarchäologie in Ungarn (1946-1964), în: AAASH, XXII,

1970, p. 383-386. HOREDT, K., Zur siebenbürgischen Burgenforschung, în: SF, 1941, 6, p. 576-

614. Idem, Voievodatul de la Bălgrad – Alba Iulia, în: SCIV, 5, 1954, 3-4, p.486-

498. Idem, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1956. Idem, Un cimitir din sec. IX-X e. n. La Mediaş, în Studia Universitatis „Babeş-

Bolyai”, Series Historia, fasc. 2, 1965, p. 7-22. Idem, Die Brandgräberfelder der Mediaşgruppe aus dem 7-9 JH. In

Siebenbürgen, în ZfA, Berlin, 10, 1976. Idem, Moreşti. Grabungen in einer vor- und frühgeschichtlichen Siedlung in

Siebenbürgen, Bucureşti, 1979. Idem, Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1986. HORWATH, W., Die Radu Negru-Burg bei Breasa, în Kerrespondenzblatt des

Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 47, 1924, nr.4-6, p.44-46. HORWATH, M., Nyugati Határvédemünk strategiai taktikaijelentöségének

néhány kérdése a XI-XII. században, în: HK, Budapesta, 4, 1957, 1-2.

IAMBOR, P., Drumuri şi vămi ale sării din Transilvania în perioada

feudalismului timpuriu, în: ActaMN, XIX, 1982, p. 75-86. Idem, Donjonul cetăţii Dăbîca, în: ActaMN, XXI, 1984, p. 197-200. Idem, Vase cu gît canelat descoperite în aşezări feudale timpurii din

Transilvania, în: ActaMN, 22-23, 1985-1986, p. 589-598. Idem, Aşezări fortificate din Transilvania (sec. IX-XIII), Cluj-Napoca, 2005. IAMBOR, P., MATEI, Şt., Cetatea feudal timpurie de la Cluj-Mănăştur, în:

AIIAC, 18, 1975. Idem, Incinta fortificată de la Cluj-Mănăştur (sec. IX-XIV), în: ActaMN, XVI,

1979, p. 599-620. IONESCU, Gr., Sur les espèces et la terminologie des constructions fortifiées

bîties au moyen-îge sur le territoire de la Roumanie, în: RRH, XI, 1972, 3, p. 474-483.

IONIŢĂ, A., Date noi privind colonizarea germană, p. 273-281; JAKO Zsigmond, Erdély Okmányatár, I, 1023-1300, Budapest, 1997. JARITZ, G., Introduction: The multiplicity of frontiers, în: Annual of Medieval

Studies at CEU, 6, 2000.

162

KARPOV, M., Jacques le Goff şi faţa neştiută a evului mediu, în: Jacques le Goff, Pentru un alt ev mediu, Bucureşti, 1986.

KIZEMSKÁ, B., Die Rotunde in Znojmo und die Stellung Mährens im Böhmischen Přemyschlstaat, în: Historica 27, 1987, p. 5-59.

KOHL, Ph.L., FAWCETT, Clara, eds., Nationalism,Politics, and the Practice of Archaeology, Cambridge, 1995.

KOHL, Ph.L., Nationalism and Archaeology: On the Constructions of Nations and the Reconstructions of the Remote Past, în: Annual Review of Anthropology, 27, 1998.

KONECNY, L., Výsledky stavebně-historického a archeologického průzkumu rotundy sv. Pantaleona v Pustiměři 1977-78, în: AH, 11, 1986, p. 329-375.

KÖPECZI, B., Erdély története, I-III, Budapest, 1986. Idem, Histoire de la Transylvanie, Budapest, 1992. KRISTIANSEN, K., The Strength of the Past and its Great Might, an Essay on

the use of the Past, în: Journal European of Archaeology, 1, 1993, p.3-33.

KURNATOWSKA, Zofia, Tworzenie się państwa pierwszych Piastów w aspekcie archeologicznym, în: Od plemenia do państwa: Śląsk na tle wczesnośredniowiecznej słowiańszczyzny zachodniej, ed. Lech Leciejewicz, Wrocław, 1991, p. 77-98

Idem, Territorial structures in West Poland prior to the founding of the state organization of mieszko I, în: Origins of Central Europe, ed. Przemysław Urbańczyk, Warsaw, 1997, p. 125-135.

Idem, Forschungen zu frühmittelalterlichen Burgen in Grosspolen, în: Frühmittelalterlicher Burgenbau in Mittel- und Osteuropa: Tagung, Nitra, vom 7. bis 10. Oktober 1996, ed. J. Henning Al. T. Ruttkay, Bonn, 1998, p. 31-36.

LACEA, C., Cetatea de pe Tîmpa, de lîngă Braşov şi cătunul de sub ea,

Bucureşti, 1944. MADGEARU, Al., Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos

în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1997. Idem, Geneza şi evoluţia voievodatului bănăţean din secolul al X-lea, în: Studii

şi materiale de istorie medie, 16, 1998, p. 196-199. Idem, Românii în opera notarului anonim, Cluj-Napoca, 2001. Idem, Salt Trade and Warfare: The Rise of the Romanian-Slavic Military

Organization in Early Medieval Transylvania, în Florin Curta ed., East-Central and Eastern Europe in the Early Middle Ages, The University of Michigan Press, 2005, p. 103-120.

Idem, The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum. Truth and Fiction, Cluj-Napoca, 2005.

163

MAKKAI, L., Politische Geschichte Siebenbürgens im 10. Jahrhundert, în: Forschungen über Siebenbürgen und seine Nachbarn. Festschrift für Attila T. Szabó und Zsigmond Jakó, hrsg. K. Benda, I, München, 1987, p. 43-44.

MATEI, M. D., CÎRCIUMARU, R., Studii noi despre probleme vechi. Din istoria evului mediu românesc, Tîrgovişte, 2004.

MATEI, Şt., IAMBOR, P., Observaţii privind aşezările fortificate din Transilvania în perioada feudală timpurie, în ActaMN, XVII, 1980, p. 507-515.

MERHAUTOVÁ, A., TŘEŠTIC, D., Románske umedi v čechách a na Moravĕ, Praha, 1984.

MOÓR, E., Zur Siedlungsgeschichte der deutsch-ungarischen Sprachgrenze, în: UjB, 9, 1929.

MUNTEANU-BEŞLIU, P., Fortificaţii – Sisteme de fortificaţii la marginea sudică a Transilvaniei (secolele XIV-XVI), Sibiu, 2001, teză de doctorat.

MUSSET, L., Invaziile, I. Valurile germanice, Bucureşti, 2002, II. Al doilea asalt asupra Europei creştine, Bucureşti, 2002.

MUŞAT, M., ARDELEAN, I., De la regatul geto-dac la statul na�ional unitar, Editura �tiin�ifică �i Enciclopedică, Bucure�ti, 1984.

NÄGLER, Th., Cercetările din cetatea Breaza (Făgăraş), în: StComSb, 14,

1969. Idem, Vorberich über die Untersuchungen im Hammersdorfer Gräberfeld aus

der Völkerwanderungszeit, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 14, 1971.

Idem, Cetăţile feudale de la Orlat şi continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în: StComSb, 20, 1977, p. 27-50.

Idem, Românii şi saşii pînă la 1848 (relaţii economice, sociale şi politice), Sibiu, 1997.

NÄGLER, Th., RILL, M., Fortificaţia medievală de pămînt din comuna Vurpăr, jud.Sibiu, în: MCA, 17, 1983, 2 (1993), p. 485-487.

NICOLAESCU-PLOPŞOR, D., WOLSKI, Wanda, Elemente demografice şi ritual funerar la populaţiile vechi din România, Bucureşti, 1975.

NIEDERMAIER, P., Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. I. Die Entwiklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 1996.

Idem, Städtebau im Mittelalter. Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1242-1347), Köln, Weimar, Wien, 2002.

OLCZAK, J., SIUCHNIŃSKI, K., Typologische Klassification der

frühmittelaterlichen Burganlagen Mittelpomern, în: EAZ, 16, 1975, 3.

164

OPREAN, C. H., Transilvania la sfîrşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, Cluj-Napoca, 2003.

Idem, Childeric şi Omahar. Doi regi barbari federaţi ai imperiului roman tîrziu, în: Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Maria E. Ţiplic, (coord.), Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), Bucureşti, 2005.

PALL, Fr., Romanians of Transilvania in the Middle Ages, Cluj-Napoca, 1993. PAL E., Regatul Sfîntului Ştefan. Istoria Ungariei medievale (895-1526), Cluj-

Napoca, 2006. PAPACOSTEA, Ş., Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul

mongol, Bucureşti, 1997. PASCU, Şt., RUSU, M. şi colab., Cetatea Dăbîca, în: ActaMN, 5, 1968. PASCU, Şt., Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971. PATTERSON, T.C., Toward a Social History of Archaeology in the United

States, Orlando, 1995. PETRESCU-DÎMBOVIŢA, M., TEODOR, D. Gh., Sisteme de fortificaţii

medievale timpurii la est de Carpaţi. Aşezarea de la Fundu Herţii (jud. Botoşani), Iaşi, 1987.

PINTER, Z. K., Spada medievală din mormîntul de călăreţ de la Deva. Consideraţii tipologice şi cronologice, în: Sargetia, XXV, 1992-1994.

Idem, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX-XIV), Reşiţa, 1999.

Idem, Rotonda de la Orăştie, în: In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, 2003, p. 261-286.

Idem, Im Miereschtal entdeckte Bewaffnungsstücke und Teile militärischer Ausrüstung karolingischer Herkunft, în: ArhMed, II, 1998, p. 145-153.

PINTER, Z. K., BOROFFKA, N. G. O., Neue mittelalterliche Gräber der

Ciumbrudgruppe aus Broos-Oră�tie, Fundstelle Böhmerberg-Dealul Pemilor X8, în: Gedenkschrift für Kurt Horedt, Rahden, 1999, p. 313-330.

PINTER, Z. K., BOROFFKA, N. G. O., Necropola de tip Ciumbrud de la Oră�tie ”Dealul Pemilor”, punct X8, în: Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 319-346.

PINTER, Z. K., LUCA, S. A., Necropola medieval timpurie de la Orăştie – Dealul Pemilor, punctul X2/1992-1993, în: Corviniana, I, 1995, p. 17-44.

PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., DRAGOTĂ, A., Orăştie, jud. Hunedoara. Punct: Dealul Pemilor, în: CCA. Campania 2000, XXXV, 2001, p.167-168;

165

PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., CĂSTĂIAN, M., Orăştie, jud. Hunedoara. Punct: Dealul Pemilor, în: CCA. Campania 2001, XXXVI, 2002, p. 223-224.

PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., Sibiu, jud. Sibiu. Punct: Piaţa Huet-Rotondă, în: CCA. Campania 2002, 2003, p. 284-285.

PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., DRAGOTĂ, A., Das frühmittelalterliche Gräberfeld im Brooser Gebiet „Böhmerberg“ / Dealul Pemilor, Ausgrabungsstelle X2 (2. Teil), în: Forschungen zur Volks–und Landeskunde, 44-45/2001-2002 (2003), p. 115-130.

PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., ŢIPLIC, Maria E., (coord.), Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), Bucureşti, 2005.

PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., Europa şi Orientul Apropiat în evul mediu (secolele V-XIII), Alba Iulia, 2006

POP, I. A., Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2003.

POPA LISSEANU, G., Izvoarele istoriei românilor, I, Bucureşti, 1937. POPA, R., La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti,

1987. Idem, Observaţii şi îndreptări la istoria României în jurul anului O Mie, în:

SCIVA, 42, 3-4, 1991. POPA, R., ŞTEFĂNESCU, R., Şantierul arheologic Ungra, jud. Braşov, în: MCA,

XIV, 1980, p. 496-503. PROTASE, D., Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, în Omagiu lui P.

Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 153-159. Idem, Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, Bucureşti, 2005. POULÍK, J., Chropovský, B., Grossmähren und die anfänge der

tsechoslowakischen Staatlichkeit, Praha, 1986, p. 59-78. POWER, D., The Norman Frontier in the Twelfth and Early Thirteenth

Centuries, în Cambridge Studies in Medieval Life and Thought: fourth Series, no. 62, 2004.

Idem, Frontiers: Terms, Concepts, and the Historians of the Medieval and Early Modern Europe, în: Frontiers in Question. Eurasian Bordelands, 700-1700, eds. D. Power and Naomi Standen, Houndsmills: Macmillan Press Ltd., 1999.

PURICI, Şt., MARECI, Harieta, CAPOTĂ, Crina-Cristina, VESE, V., Frontiers and Identities: an Approach to the Last Fifteen Years of Romanian Historiography, în: Frontiers and Identities Exploring the Research Area, edited by Lud’a Klusáková and Steven G. Ellis, Pisa University Press, 2006.

QUINET, E., Opere alese, vol. 2, Bucureşti, 1983.

166

RÁSONYI, L., Bulaqs and Oγuz in mediaeval Transylvania, în: AOASH, XXXIII, 1979, 2, p. 129-151.

RUSU, A. A., L’Etude de chîteaux en Transylvanie: la castellologie roumaine á l’époque du romantisme, în: RRH, 18, nr. 1, 1979, p. 155-163.

Idem, Castelani din Transilvania în sec. XIII-XVI, în: AIIAC, XXII, 1979, p. 71-98.

Idem, Cetăţile medievale timpurii din zona oraşului Cluj în lumina unui document inedit, în: SUBB, 25, 1980, 1, p. 8-13.

Idem, Donjoane din Transilvania, în: ActaMN, XVII, 1980, pp. 177-197. Idem, Cetatea medievală de la Floreşti (jud. Cluj). Cercetări arheologice din

anii 1990-1991., în: EN, III, 1993. Idem, Cetatea Alba Iulia în secolele XI-XIV. Cercetări vechi şi noi, în: EN, 4,

1994. Idem, Arheologia, cronologia şi interpretarea istorică a unor cetăţi medievale

timpurii din Transilvania de est. Note critice, în: Crisia, 24, 1994. Idem, Arheologia cetăţilor medievale ale Transilvaniei, în: AM, II, 1998, p. 5-20. Idem, Bibliografia fortificaţiilor medievale şi premoderne, Reşiţa, 1999. Idem, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile

învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, 2005. RUSU, M., Contribuţii arheologice la istoricul cetăţii Biharea, în: AIIC, 3,

1960, p. 7-25; Idem, Note asupra relaţiilor culturale dintre slavi şi populaţia romanică din

Transilvania (sec. VI-X e.n), în: Apulum, 9, 1971, p. 722-723. Idem, The Autochthonous Population and the Hungarians on the Territory of

Transylvania in the 9th – 11th Centuries, în: Relations, Bucureşti, 1975, p. 205-206.

Idem, Cetăţile transilvănene din sec. IX-XI şi importanţa lor istorică, în: Ziridava, X, 1978.

Idem, Castrul roman Apulum şi cetatea Alba Iulia, în AIIAC, 22, 1979, p. 47-70; Idem, Les formations politiques roumaines et leur lutte pour l’autonomie, în:

RRH, 21, 1982, 3-4. RUSU, M., DĂNILĂ, Şt., Cetatea feudală timpurie de la Şirioara, în: FI, II,

1972, p. 57-63. RUTTKAY, A., Včasnostredoveká rotunda a zaniknutý sídlisknutý region pri

Nitrinskej Blatnici, în: Archeologické výskumy a nálezy na Slovensku v roku 1974, Nitra, 1975, p. 94-95.

SANFACON, R., Défrichements, peuplement et institutions seigneuriales en

Haut-Poitou du Xe au XIIIe siècles, 1967. SĂLĂGEAN, Al. T., Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003. Idem, Ţara lui Gelou. Contribuţii la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-

XI, Cluj-Napoca, 2006.

167

SĂLĂGEAN, V., Arhitectura militară pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Dobrogei. Sec. XIII-XVI, Bucureşti, 2004.

SPINEI, V., Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi contactele lor cu românii în sec. IX-X, în: ArhM, XIII, 1990, p. 103-148;

SCHULLERUS, A., Die Grenzburgen der Altlinie, în: KVSL, XLI, 1918, 5-8, p. 17-21.

SCHULZE-DÖRRLAMM, Metchild, Untersuchungen zur Herkunft der Ungarn und zum Beginn ihrer Landnahme im Karpathenbecken, în: JRGZM, 35, 1988, 2, p. 373-477.

SHANKS, M., Experiencing the Past: On the Character ofArchaeology, New York, 1992.

SLIVKA, M., Príspevak k problematike vztahu stredovekýh sakrálnych objektov a feudálnych sídiel na Slovensku, în: AH, 11, 1986, p. 359-376.

SLIVKA, M., VALLAŠEK, A., Hospodárské zázemie šl’achtických sídiel v oblasti Horného Zemplína, în Archæologia Historica, 7/1982, pp. 289-310.

STIG SORENSEN, Marie Louise, The fall of a nation, the birth of a subject: the national use of archaelogy in nineteenth-century Denmark, în: Margarita Diaz Andreu, T. Champion, Nationalism and Archaeology in Europe, Boulder, 1996.

SZÉKELY, Z., Necropola medieval de la Peteni (com. Zăbala, jud. Covasna), în: SCIVA, 41, 1990, 1, p. 87-110;

TAGANYI, K., Alte Grenzschutz – Vorrichtungen und Grenz-Odland: gyepu

und gyepuelve, în: UjB, I, 1921, 2. TRIGGER, B.G., A History of Archaeological Thought, Cambridge, 1989. ŢEICU, D., Despre începuturile arhitecturii de fortificaţii medievale în Banat,

în: Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 77-82; ŢIPLIC, I. M., Necropola medieval-timpurie de la Oraştie-Dealul Pemilor X2

(Hunedoara) şi bătălia dintre Ştefan I şi Gyla – Gyula, în: AANTIM, Chişinău, 1999, p. 150-153.

Idem, Al. Madgearu, Românii în cronica notarului anonim, Cluj-Napoca, 2001, în: ActaTS, I, 2002.

Idem, Hotar, graniţă şi/sau frontieră în evul mediu timpuriu, în: ActaTS, II, 2003.

Idem, Consideraţii cu privire la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evului mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

Idem, Necropolele medievale timpurii din Transilvania (sfîrşitul sec. IX – prima jumătate a sec. XII), în: Z. K. Pinter, I. M. Ţiplic, Maria E. Ţiplic, Relaţii interetnice în Transilvania. Secolele VI-XIII, Bucureşti, 2005, p. 133-156.

Idem, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu (secolele XI-XIV), Editura Militară, Bucureşti, 2006.

168

Idem, Die Grenzverteidigung Siebenbürgens im Mittelalter (10.-14. Jahrhundert), Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde Heidelberg, 2007.

ŢIPLIC, I.M., PINTER, Z.K., Das frühmittelalterliche Gräberfeld im Broos/Orăştie - Böhmerberg/Dealul Pemilor. Fundstelle X2/2001-2004 (3. Teil), în: Forschungen zur Volks– und Landeskunde, 46/2006, p. 17-31.

ŢURCANU, I., Istoria. Receptare, cercetare, interpretare, Iaşi, 2006. ŢUŢEA, P., Între Dumnezeu şi neamul meu, Ediţie îngrijită de Gabriel

Klimowicz, Fundaţia Anastasia, 1992. UCKO, P. J., Academic Freedom and Apartheid: The Story of the World

Archaeological Congress, London, 1987. URBAŃCZYK, Przemysław, ed., Origins of Central Europe, Warsaw, 1997. VARGA, G., Ungarn und das Reich vom 10. bis zum 13. Jahrhundert. Das

Herrscherhaus der Arpaden zwischen Anlehnung und Emanzipation, München, 2003.

VELTER, Ana-Maria, Transilvania în secolele V-XII, Cluj-Napoca, 2003. WIRWA, A. M., Der Siedlungskomplex von Łekno, în: AP, XXVIII, 1988, p.

171-195. ZAHARIA, Eugenia, Données sur l’archéologie des IVe-XIe siècles sur le

territoire de la Roumanie, în Dacia, N. S., XV, 1971, p. 269-287. Idem, Populaţia românească în Transilvania în sec. VII-VIII (Cimitirul nr. 2 de

la Bratei), Bucureşti, 1977. ŹAKI, A., Archeologia Małopolski wezesnošredniowiecznej, Kraków, 1974. ZUB, Al., A scrie şi a face istorie (Istoriografia română paşoptistă), Iaşi, 1981. ***, Istoria militară a poporului român, I, Din cele mai vechi timpuri pînă în

secolul al XIV-lea, Bucureşti, 1984. ***, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-

economice şi social-politice, Bucureşti, 1997. ***, Construncting and deconstructing frontiers. An international workshop,

february 19-21, 1999, în: Annual of Medieval Studies at CEU, 6, 2000, p. 165-170.

***, Dicţionar enciclopedic, vol. IV, L-N, Bucureşti, 2001. ***, Istoria românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, Bucureşti,

2001.

169

Pagini internet: www.medievistica.ro. – site dedicat medievisticii din România www.patzinakia.ro - site dedicat istoriei monumentelor din România www.varak.hu – site dedicat fortificaţiilor medievale şi premoderne din bazinul

carpatic http://arheologie.ulbsibiu.ro – site al Institutului pentru Cercetarea şi

Valorificarea Patrimoniului Cultural Transilvănean în context european

Indice general

A Al. Madgearu 36 Al. Madgearu, istoric12, 13, 16, 25, 35, 36, 37, 38, 45, 46, 48, 49, 55, 56, 71, 72, 98, 99, 100, 101,

106, 112, 120, 124, 127, 130 Alba Iulia 11, 15, 16, 21, 29, 30, 32, 35, 36, 37, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 46, 48, 49, 50, 56, 64, 65,

67, 68, 70, 75, 77, 83, 92, 93, 96, 120, 123, 124, 128, 129 Alba Iulia – Staţia de Salvare 64 Albeşti 93, 94, 120 Andrei III, rege al Ungariei (1290-1301) 59, 95, 119 Anthony D. Smith, istoric 7 Apulum, vezi Alba Iulia 16, 25, 32, 36, 39, 43, 44, 50, 68, 87, 92, 96, 123, 124, 125, 128, 129 Axente Sever 73, 84, 115

B B. G. Trigger, istoric 9 Bălgrad, vezi Alba Iulia 16, 35, 92, 126 Berghin 32, 33, 34 Biharea 11, 37, 38, 40, 49, 50, 67, 68, 129 Biharia 63 Blandiana 26, 30, 32, 35, 36, 37, 40, 43, 48, 50 Boarta 32, 34, 124 Bratei 26, 32, 33, 34, 131 Breaza 67, 94, 95, 120, 127

C C. Cosma, arheolog 13, 30, 50, 55, 71, 77, 106, 114 C. H. Oprean, arheolog 24, 25, 26

170

Cîlnic 36 Cîrţa 78, 89, 95, 123 Ciszyn 110 Ciumbrud 23, 25, 26, 30, 31, 32, 34, 35, 44, 48, 50, 53, 128 Clare Fawcett, istoric 9, 10 Cluj 5 Cluj-Mănăştur 5, 11, 15, 40, 68, 72, 73, 75, 95, 96, 97, 98, 108, 112, 120, 126 Cuzdrioara 16, 72, 99

D D. Băcueţ-Crişan, arheolog 13, 50, 114 Dăbîca 5, 11, 15, 34, 43, 46, 63, 64, 68, 71, 72, 75, 96, 98, 99, 100, 101, 103, 104, 106, 108, 112,

120, 126, 128 Dealul Frumos 104, 105, 120 Deutschweiskirchen, vezi Albeşti 93 Deva 37, 39, 40, 50, 76, 91, 128 Dridu 36

F Fehéregyháza, vezi Albeşti 93

G Gîmbaş 23, 26, 37, 38, 40, 50 Gelou, ducem blachorum 4, 15, 38, 46, 47, 48, 49, 50, 69, 72, 82, 83, 98, 99, 101, 106, 118, 130 Geza 89 Gh. I. Brătianu, istoric 14 Ghirbom 32, 39, 48, 50, 123 Gilău 98, 106 Glad 38, 40, 41, 46 graniţa 66, 88, 89 graniţă 67, 68, 87, 89 Grzegorzewice 110 Guşteriţa 32, 33, 34, 115 Gyula Kristo, istoric 15, 30, 31, 45, 46, 47, 48 Gyula maior 92, 113

H Hunedoara 37, 39, 43, 76, 83, 104, 105, 108, 120, 121, 128, 130

I Ian Hodder, istoric 9, 23

K K. Horedt, arheolog 5, 16, 26, 31, 32, 34, 35, 38, 39, 40, 50, 55, 63, 66, 69, 75, 77, 79, 92, 94, 98,

99, 100, 101, 102, 104, 107, 108, 111

171

Koloszvar, vezi Cluj 12, 16, 107, 125

L Lăpuşteşti 99, 106 Łekno 110, 131 limes 88 Lopadea Nouă 37, 40 Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei (1366-1387) 93

M M. Rusu, arheolog 5, 11, 16, 26, 42, 67, 68, 82, 96, 99, 102, 106, 112 Margarita Diaz-Andreu, istoric 9, 10 Marie Louise Stig Sǿrensen, istoric 9 Moigrad 16, 63, 72, 106, 112 Mojmir, cneaz al Moraviei 106 Moldoveneşti 5, 15, 16, 39, 40, 43, 98, 107, 112, 120, 123 Moreşti 63

N Napoca 21 Nyén Keresztvár, vezi Teliu 113

O Ocna Sibiului 32, 34, 115, 129 Orăştie 31, 32, 34, 35, 37, 39, 43, 48, 50, 73, 77, 83, 84, 108, 109, 115, 120, 128 Orlat 67, 83, 110, 111, 120, 127 Ortelec 72

P P. Iambor, arheolog 13, 39, 41, 43, 47, 68, 69, 72, 75, 77, 82, 86, 87, 92, 95, 96, 97, 98, 99, 100,

101, 102, 103, 120 Pal Engel, istoric 11, 12, 23, 38, 46, 54 Patrick J. Geary, istoric 12 Ph. L. Kohl, istoric 8, 9, 10, 127 Prokuj 41, 47, 100 Przemysl 110

R R.R. Heitel, arheolog 26 Radu Popa, arheolog 22, 73, 108, 128 Rogerius, canonic (sec. XIII) 87, 93

S Sajósárvár, vezi Şirioara 112

172

Sînbenedic 36 Sárvár, vezi Şirioara 112 Schonberg, vezi Dealul Frumos 104 Sebeş 36 Sibiu 74 Sibiu-Piaţa Huet 73, 109 Sigismund de Luxemburg (1387-1437), rege al Ungarie şi împărat al Imperiului Romano-German

23 St. Brezeanu, istoric 10, 47, 48 Strzelno 110

Ş Şirioara 5, 68, 72, 99, 102, 108, 112, 113, 120, 129 Şprenghi 123 Ştefan I 43 Ştefan I (997-1038), rege al Ungariei 39, 41, 42, 47, 48, 54, 57, 58, 83, 100, 105, 106, 130

T T. Sălăgean, istoric 38, 46, 47, 48, 49, 58, 59, 69, 73, 74, 82, 83, 89, 98, 99, 106 Tîmpa Tîrnava 32, 33, 34, 77 Teliu 113 Th. Nägler, arheolog 13, 32, 67, 78, 94, 95, 110, 111, 120 Tilişca 67 Timothy Champion, istoric 9 Tuhutum 46, 48, 49, 50, 57, 96, 99, 112, 118, 120 Turdaş 32, 33, 34, 126

U Ugrinus 95

V várVedeţi cetate Vărşag 69 Viile Tecii 72, 113, 115, 120

Z Z. K. Pinter 36 Z. K. Pinter, arheolog 21, 25, 26, 29, 31, 32, 34, 35, 36, 37, 39, 40, 50, 54, 55, 56, 67, 73, 74, 84,

108, 109, 128, 130 Zalău 13, 43, 50, 56, 67, 72, 82, 114, 121, 123

173