Istoria-EFS

Istoria educației fizice și sportului

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII, SPORTULUI ȘI SĂNĂTĂȚII


Prof. univ. dr. Ababei Cătălina

3

Autor: prof.univ.dr.Cătălina Ababei

4


Cuprins Unitatea de curs 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI...............7

Scopul unităţii de curs.....................................................................................................................................................7 Obiectivele operaţionale..................................................................................................................................................7 Cuprinsul unităţii de curs ................................................................................................................................................7 1.1. Introducere ...............................................................................................................................................................7 1.2. Istorismul - principiu şi metodă de cercetare ........................................................................................................7 1.3. Principalele etape ale dezvoltării umane ..................................................................................................................8 1.4. Relaţia dintre stadiul dezvoltării sociale şi exerciţiile fizice ...................................................................................9 Rezumatul unităţii de curs.............................................................................................................................................11 Temă de rezolvat...........................................................................................................................................................11 Bibliografie ...................................................................................................................................................................11

Unitatea de curs 2. Exerciţiile fizice în comuna primitivă ..........................................................................12 Scopul unităţii de curs...................................................................................................................................................12 Obiectivele operaţionale................................................................................................................................................12 Cuprinsul unităţii de curs ..............................................................................................................................................12 2.1. Contribuţia etnografiei la descoperirea formelor de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă ...............12 2.2. Scopul şi formele de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă ...............................................................13 2.3. Dansul şi locul său în exerciţiile fizice din comuna primitivă ...............................................................................13 2.4. Exerciţiile fizice la diferite populaţii primitive ......................................................................................................14

2.4.1. Exerciţiile fizice la indigenii din america ....................................................................................................14 2.4.2. Exerciţiile fizice la africani ...........................................................................................................................15 2.4.3. Exerciţiile fizice la popoarele din Oceania ..................................................................................................16 2.4.4. Exerciţiile fizice în Asia.................................................................................................................................17

Rezumatul unităţii de curs.............................................................................................................................................17 Temă de rezolvat...........................................................................................................................................................18 Bibliografie ...................................................................................................................................................................18

Unitatea de curs 3. Exerciţiile fizice în epoca scalvagistă ..........................................................................19 Scopul unităţii de curs...................................................................................................................................................19 Obiectivele operaţionale................................................................................................................................................19 Cuprinsul unităţii de curs ..............................................................................................................................................19 3.1. Introducere .............................................................................................................................................................19 3.2. Exerciţiile fizice in Egipt .......................................................................................................................................19 3.3. Exerciţiile fizice în India........................................................................................................................................20 3.4. Exerciţiile fizice în China.......................................................................................................................................21 3.5. Exerciţiile fizice în Japonia ....................................................................................................................................21 3.6. Exerciţiile fizice la Perşi ........................................................................................................................................22 Rezumatul unităţii de curs.............................................................................................................................................22 Bibliografie ...................................................................................................................................................................22

Unitatea de curs 4. Grecia antică - Origini.Izvoare.Concepţii ....................................................................23 Scopul unităţii de curs...................................................................................................................................................23 Obiectivele operaţionale................................................................................................................................................23 Cuprinsul unităţii de curs ..............................................................................................................................................23 4.1. Introducere .............................................................................................................................................................23 4.2. Exerciţiile fizice în Grecia preelenică ....................................................................................................................23 4.3. Concepţia igienică asupra exerciţiilor fizice ..........................................................................................................24 4.4. Concepţia militară asupra exerciţiilor fizice. Educaţia fizică în Sparta..................................................................25 4.5. Concepţia idealului armonic...................................................................................................................................25 4.6. Concepţia platoniciană ...........................................................................................................................................25 4.7. Arta ceramică şi statuară în Grecia antică ..............................................................................................................26 4.8. Gimnaziile şi palestrele. .........................................................................................................................................27 4.9. Formele de practicare a exerciţiilor fizice..............................................................................................................28 4.10. Exerciţiile extrapentatlice.....................................................................................................................................29 Rezumatul unităţii de curs.............................................................................................................................................32 Bibliografie ...................................................................................................................................................................32

Unitatea de curs 5. Exerciţiile fizice la romani ...........................................................................................35 Scopul unităţii de curs...................................................................................................................................................35 Obiectivele operaţionale................................................................................................................................................35 Cuprinsul unităţii de curs ..............................................................................................................................................35

5


5.1. Introducere ............................................................................................................................................................ 35 5.2. Concepţia romană cu privire la educaţia fizică...................................................................................................... 35 5.3. Decăderea jocurilor ............................................................................................................................................... 37 5.4. Prăbuşirea olimpismului........................................................................................................................................ 37 Rezumatul unităţii de curs............................................................................................................................................ 38 Bibliografie .................................................................................................................................................................. 38

Unitatea de curs 6. Educaţia fizică în evul mediu ...................................................................................... 39 Scopul unităţii de curs .................................................................................................................................................. 39 Obiectivele operaţionale............................................................................................................................................... 39 Cuprinsul unităţii de curs ............................................................................................................................................. 39 6.1. Introducere ............................................................................................................................................................ 39 6.2. Execiţiile fizice la popoarele germanice................................................................................................................ 40 6.3. Exerciţiile fizice la anglo-saxoni ........................................................................................................................... 40 6.4. Exerciţiile fizice la popoarele slave....................................................................................................................... 41 6.5. Cavalerismul.......................................................................................................................................................... 41 6.6. Turnirul ................................................................................................................................................................. 42 6.7. Juta ........................................................................................................................................................................ 43 6.8. Jocurile populare şi evoluţia lor ............................................................................................................................ 43 6.9. Declinul exerciţiilor fizice din evul mediu ............................................................................................................ 45 Rezumatul unităţii de curs............................................................................................................................................ 45 Bibliografie .................................................................................................................................................................. 45

Unitatea de curs 7. Creatori de sisteme de educaţie fizică în capitalism................................................... 47 Scopul unităţii de curs .................................................................................................................................................. 47 Obiectivele operaţionale............................................................................................................................................... 47 Cuprinsul unităţii de curs ............................................................................................................................................. 47 7.1. Introducere ............................................................................................................................................................ 47 7.2. Guts Muths şi rolul său în dezvoltarea educaţiei fizice ........................................................................................ 47 7.3. Sistemul francez de educaţie fizică ....................................................................................................................... 49 7.4. Sistemul german de educaţie fizică ....................................................................................................................... 51 7.5. Sistemul suedez de educaţie fizică ........................................................................................................................ 52 7.6. Sistemul englez de educaţie fizică......................................................................................................................... 53 Rezumatul unităţii de curs............................................................................................................................................ 54 Bibliografie .................................................................................................................................................................. 54

Unitatea de curs 8. Istoria educaţiei fizice şI sportului în România ........................................................... 56 Scopul unităţii de curs .................................................................................................................................................. 56 Obiectivele operaţionale............................................................................................................................................... 56 Cuprinsul unităţii de curs ............................................................................................................................................. 56 8.1. Educaţia fizică în orânduirea precapitalistă ........................................................................................................... 56 8.2. Educaţia fizică la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX..................................................................... 57 8.3. Educaţia fizică în forme instituţionalizate ............................................................................................................. 58 Rezumatul unităţii de curs............................................................................................................................................ 60 Temă de rezolvat .......................................................................................................................................................... 60 Bibliografie .................................................................................................................................................................. 60

6


Unitatea de curs 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Scopul unităţii de curs însuşirea principalelor metode de studiu a istoriei educaţiei fizice şi sportului. Fundamentarea ştiinţifică disciplinei istoriei educaţiei fizice şi sportului.

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: utilizeze în mod adecvat metoda istorică; să identifice etapele dezvoltării fiinţei umane şi implicaţiile acesteia asupra practicării exerciţiiului fizic; să-şi formeze o imagine clară asupra rădăcinilor educaţiei fizice.

Cuprinsul unităţii de curs Introducere Istorismul - principiu şi metodă de cercetare Principalele etape ale dezvoltării umane Relaţia dintre stadiul dezvoltării sociale şi exerciţiile fizice Rezumat Temă Bibliografie

1.1. Introducere

Cursul de Istoria educaţiei fizice reprezintă o sintetizare a materialelor prezente la îndemâna celor care doresc să aprofundeze acest obiect. S-a urmărit respectarea temelor celor mai importante cuprinse în programa de studiu , teme care marchează, ca nişte jaloane, lungul drum al educaţiei fizice şi sportului. Fără îndoială că obligaţia morală faţă de profesiunea aleasă de studenţii Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport este de a studia un material mult mai larg, ceea ce desigur le-ar forma o imagine mult mai clară asupra rădăcinilor educaţiei fizice şi de aici a perspectivelor viitoare.

1.2. Istorismul - principiu şi metodă de cercetare

Istorismul este un important principiu al dialecticii şi deci şi metodologic care constă din cercetarea şi interpretarea fenomenelor realităţii în procesul apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei lor şi în strânsă legătură cu condiţile concrete care le-au determinat.

Departe de a recomanda o simplă înlănţuire de fenomene, acest principiu reclamă în mod necesar înţelegerea esenţei fenomenelor prin debarasarea de laturile sau elementele lor nesemnificative. În felul acesta se realizează o cunoaştere veridică a acestor fenomene.

Istorismul este opus dogmatismului, uniformismului, tratării abstracte a realităţii, în afara condiţiilor social-concrete. Istoria gândirii progresiste, ştiinţifice consemnează contribuţiile lui Vico, Voltaire, Herder la dezvoltarea acestui principiu. Hegel l-a dezvoltat dar pe baze idealiste şi limitat la dezvoltarea istorică din trecut.

Metoda istorică este utilizată atât în ştiinţele naturii cât şi în ştiinţele sociale, bineînţeles adaptată specificului obiectului şi procesului , formei de mişcare a materiei.

În ştiinţele biologice, în medicină, psihologie, pedagogie şi ştiinţa educaţiei fizice şi sportului cunoaşterea particularităţilor de manifestare ale fiinţei umane - de exemplu efectele exerciţiilor fizice şi sportului asupra funcţiilor organismului şi în general asupra personalităţii - vor fi şi mai bine interpretate dacă se cunoaşte trecutul indivizilor studiaţi, gradul lor de instruire şi antrenament anterior, condiţiile social igienice în care s-au dezvoltat. Din alt punct de vedere, al competenţei şi capacităţii de investigaţie, ştiinţa pretinde ca fiecare cercetător să cunoască bine istoria fenomenelor pe care le cercetează, să studieze cercetările făcute de predecesori, şi să le depăşească.Aşadar, aplicarea metodei istorice înseamnă în acelaşi timp cunoaşterea şi utilizarea experienţei sociale trecute şi interpretarea fenomenelor.

7


Metoda istorică extrage unitatea din diversitate asigurând astfel celor care studiază fenomenul posibilitatea de a emite judecăţi de valoare asupra nivelului de dezvoltare a socităţii la un moment dat. Dar poate cel mai important rol al metodei istorice este acela că, pe baza experienţei anterioare , pe baza studiului materialelor istorice existente poate să emită ipoteze de predicţie a fenomenelor.

Istoria educaţiei fizice alcătuieşte un capitol din istoria educaţiei generale. Ea întregeşte cuprinzătoarea istorie a pedagogiei şi în acelaşi timp, ajută considerabil la aprofundarea şi înţelegerea cunoştinţelor care constituie propriul ei obiect, întrucât, pe lângă expunerile rezultate din sistematizarea logică a fenomenelor studiate, adaugă prezentarea faptelor în succesiunea lor în timp, în ordinea în care ele au fost cucerite pas cu pas de inteligenţa omenească. Metoda istorică contribuie considerabil la înţelegerea elementelor unei ştiinţe, pentru că ne ajută să reconstituim complicatul şi contradictoriul proces de dezvoltare a fenomenelor aşa cum au ajuns să se prezinte în forma lor de astăzi.

Bogăţia şi varietatea de forme de sisteme de organizare sub care se prezintă teoria şi practica educaţiei fizice sunt impresionante prin conşţinutul şi valoarea lor documentară. Educaţia fizică se prezintă ca un important domeniu al culturii, reflectând în evoluţia ei succesiunea şi variaţia concepţiilor despre fiinţa umană şi despre viaţă, generate de gândirea filosofică a vremurilor. Metoda istorică ne arată că educaţia fizică nu este o disciplină nouă, rezultat al unei concepţii moderne asupra vieţii individului şi a societăţii, ci este o preocupare constantă, care a fost prezentă în diferite grade, în toate timpurile şi la toate popoarele, pentru că ea corespunde unor funcţiuni, interese şi trebuinţe legate organic şi indisolubil de tendinţa spre perfecţionare a fiinţei omeneşti, având în acelaşi timp şi o utilitate practică. Ea este strâns legată şi determinată ca formă, conţinut şi scop, de realităţile economice, politice, şi sociale, de gradul de dezvoltare al ştiinţelor, al artelor şi al educaţiei generale.

1.3. Principalele etape ale dezvoltării umane

In ultimul sfert al secolului XIX Lewis Morgan a elaborat cea mai completă şi mai minuţioasă periodizare a istoriei comunei primitive, preluând de la Ferguson împărţirea în sălbăticie şi barbarie, în funcţie de anumiţi indici. Pentru a stabili o periodizare a istoriei comunei primitive nu există decât posibilitatea fie de a porni de la un criteriu arheologic, fie de la date etnografice, fie de a îmbina datele etnografice cu observaţiile arheologice. Primul care a propus o asemenea schemă de periodizare a fost cercetătorul V. Ravdonicas care printre altele introduce între etapa turmei primitive şi a comunei primitive o perioadă caracterizată prin căsătoria între rudele de sânge.

Cercetări etnografice mai noi au infirmat posibilitatea existenţei unei astfel de familii.Tendinţa de a găsi noi criterii de periodizare este dusă până la capăt de I. Sellnow. Ea propune 4 etape de dezvoltare a istoriei comunei primitive având drept criteriu dezvoltarea forţelor de producţie în acţiunea lor reciprocă cu relaţiile de producţie, evitându-se totodată să se insiste asupra conţinutului social al fiecărei etape:

1. Perioada timpurie a istoriei comunei primitive, caracterizată prin lucrarea simplă de unelte. 2.Perioada mijlocie se caracterizează prin confecţionarea de unelte speciale pentru construirea altor unelte . 3.Perioada târzie, caracterizată prin crearea de unelte pentru diferite forme de producţie. 4.Perioada destrămării, caracterizată prin crearea de unelte pentru ramuri specializate de producţie.

Originea omului şi a societăţii omeneşti

Istoria umanităţii începe odată cu desprinderea omului din animalitate, în cadrul unui proces natural de evoluţie care constă in transformarea unei specii de maimuţă în om.

După unii cercetători, desprinderea liniei umane de aceea a marilor maimuţe antropoide actuale, s-ar fi produs în oligogen.Cei mai mulţi însă, considereă că acest lucru nu a putut avea loc înainte de miocen.Această opinie se bazează pe existenţa unui grup relativ mare de resturi fosile, descoperite pe o arie geografică foarte vastă (Europa,Asia, Africa).

Omul primitiv din timpurile cele mai vechi ale paleoliticului inferior (perioada chelleeană), aparţinând grupului Paleoanthropienilor, reprezenta un tip mai evoluat faţă de formele de tranziţie dintre maimuţă şi om (Australopitecus, Pitecanthropus, Sinanthropus ).

Puternic din punct de vedere fizic şi bine dezvoltat, cu maxilarul inferior proeminent, aflat însă într-un stadiu intelectual primitiv, el trăia în grupuri mici, nomade, pe malurile râurilor, cofecţionându-şi din piatră unelte şi arme rudimentare: vârfuri, toporaşe, răzători etc.

Pe vreme rea sau din nevoia de a se apăra de fiare, omul îşi căuta adăpost urcându-se în copaci, ascunzându-se în peşteri sau în colibe înjghebate din materiale brute găsite în natură. Drept hrană folosea plante sălbatice comestibile: bulbi seminţe, fructe, dar şi animale mici (melci, crustacee,şopârle, păsări ).Acesta a fost stadiul de la care a pornit omul primitiv pe calea progresului.

Pe o treaptă mai înaltă de evoluţie se prezintă tipul Neanderthal din paleoliticul mijlociu. Este tipul cel mai răspândit, cel mai bine studiat din această epocă.

8


Deşi avea fruntea îngustă şi turtită, capacitatea lui craniană era mare (1500 cm3 ). Omul din Neanderthal poseda limbajul, ceea ce îi permitea perfecţionarea uneltelor de muncă, ştia să aprindă focul şi se ocupa mai ales cu vânătoarea.

Homo sapiens -apare simultan în Europa, în Africa de Nord şi de est, în Palestina, şi chiar în China. Încep să existe diferenţe dde specie şi de rasă.

Numai în Europa antropologii recunoasc rasa uşor negroidă de tipul Grimaldi, oamenii voinici şi înalţi din Kro-Magnon, cei mai mărunţi din Combe-Capelle, care au adesea capul rotund , cu trăsături vag neandertaliene, pe când un craniu descoperit recent în Chancelade seamănă cu cel al eschimoşilor de astăzi.

Oamenii din paleoliticul superior erau mai bine utilaţi decât predecesorii lor din paleoliticul mijlociu şi inferior. Fără îndoială că dacă acest echipament se diversifică, lucrul se petreece în funcţie de tradiţiile sociale diferite, ivite, probabil , din nevoia de a se adapta la medii diferite. Arhelologii deosebesc mai multe grupe sociale care nu coincid în totalitate cu rasele studiate de antropologi.

Toate societăţile din paleoliticul superior întrebuinţau la fabricarea uneltelor, osul, fildeşul şi aceeaşi tehnică în ciocnirea cremenei. Dintr-un bloc de silex se desprindeau aşchii lungi şi înguste, în formă de lamă, lucru care cerea mai puţină materie primă şi mai puţină muncă decât tehnica întrebuinţată de cete din Africa, Siberia şi China. Homo sapiens avea la dispoziţia sa un instrument ingenios, denumit daltă, care nu era altceva decât o piatră tăioasă din care se scotea câte o aşchie ori de câte ori era nevoie să fie ascuţită.

Economia acestor societăţi este încă sălbatică: ea se întemeiază pe cules, vânătoare şi pescuit, dar echipamentul şi metodele sunt ameliorate în chip aproape revoluţionar. Din experienţa colectivă, acumulată timp de generaţii, oamenii învăţaseră să folosească din plin condiţiile naturale şi să-şi făurească noi şi ingenioase unelte pe care cu timpul le-au folosit atât pentru procurarea hranei cât şi pentru a se antrena sau a se întrece între ei.

Societăţile din paleoliticul superior aveau o viaţă spirituală mai intensă decât cea a grupurilor neandertaliene. Aceştia îşi îngopau morţii cu ceremonii mai bogate. Mormintele erau încărcate cu hrană, unelte şi obiecte de artă. Osemintele sunt adesea înroşite cu ocru, familia îndoliată presărând peste cadavru o pudră roşiatică a cărei culoare simbolică trebuia să redea pielii culoarea vieţii. Această confuzie între un lucru şi simbolul său stă la baza magiei evocatoare. Este de remarcat că această tradiţie, în ciuda ineficacităţii ei a dăinuit peste 20.000 de ani.

Dansurile magice asigurau succesul vânătorii şi abundenţa vânatului. În neolitic trăsătura fundamentală şi primară este stabilirea unor noi relaţii între om şi natură, omul devenind un producător, modificând prin intervenţia sa jocul selecţiei naturale în special animale şi vegetale şi favorizând reproducerea acelora care aveau un interes din punct de vedere alimentar.

Pentru a realiza aceasta omul a recurs la procedee diverse - de la selecţionarea seminţelor până la crearea unor medii artificiale mai favorabile dezvoltării plantelor ( arat, irigaţii, îngrăşarea pământului) şi animalelor.

Cea de a doua trăsătură a neoliticului o constituie extinderea procedeului şlefuirii de la os, fildeş şi corn la piatră. Acest fapt va determina o sporire considerabilă a cantităţii de materie primă şi în acelaşi timp a eficacităţii uneltelor. Vânătoarea culegerea roadelor şi pescuitul mai joacă încă un rol important în obţinerea hranei. Epoca metalelor. Accelerarea proceselor de descompunere a relaţiilor gentilice (între ginţi) şi în anumite părţi ale lumii trecerea la civilizaţie, au fost determinate de aparţia şi dezvoltarea metalurgiei. Primul metal a cărui prelucrare avea să aibă consecinţe de o importanţă excepţională asupra evoluţiei istoriei omenirii a fost arama, prima conssecinţă a inventării metalurgiei fiind separarea armei de unealtă. Din metal se lucrează în primul rând arme: pumnale, săbii, topoare pentru luptă, apărătoare pentru braţe şi pentru picioare, coifuri, vârfuri de lance şi de săgeţi.

Comuna primitivă a fost prima formă de organizare social economică prin care au trecut toate popoarele lumii la începutul istoriei omenirii. Ea a dăinuit de-a lungul a sute de mii de ani de muncă grea şi de progres în ritm foarte lent.

Succesul omului primitiv în lupta cu forţele naturii au fost posibile prin faptul că oamenii primitivi erau uniţi prin legături sociale la baza cărora stătea munca colectivă.

Pentru orânduirea comunei primitive sunt caracteristice: absenţa claselor şi inexistenţa unui stat. În perioada de destrămare a comunei primitive se formează uniunile tribale şi apar primele organe de

conducere obştească, sfaturi obşteşti şi şefi militari.

1.4. Relaţia dintre stadiul dezvoltării sociale şi exerciţiile fizice În lumina evoluţiei ei istorice, educaţia fizică se înfăţişează cu epoci de strălucire şi cu perioade de decădere.

Practicată empiric sau ştiinţific ea a fost pusă uneori în slujba idealurilor de libertate şi solidaritate umană, alteori a fost instrument politic: a servit cultului frumosului sau instinctelor brutale, a fost preţuită sau persecutată sau a fost un privilegiu al claselor dominante. Originea exerciţiilor fizice este strâns legată de nevoia omului primitiv de a-şi crea o viaţă de relativă bunăstare materială, care să-l ridice deasupra treptei animalice. Este important de cunoscut că sub influenţa unor condiţii de viaţă au apărut exerciţiile fizice la omul primitiv acestea evoluând odată cu evoluţia socială a omului. Din cauza numărului redus de documente materiale cu privire la

9


viaţa omului din epocile străvechi, sunt greu de stabilit etapele acestei îndelungate şi lente dezvoltări. Datele pe care ni le furnizează antropologia, etnografia şi alte ştiinţe au lacune în această privinţă şi sunt nesigure sau prezintă controverse, adeseori neconciliabile. De aceea a trebuit ca aceste date să fie înregistrate prin întrebuinţarea unor metode indirecte: s-au completat astfel golurile prin raportarea la formele ce pot fi observate astăzi în viaţa şi concepţiile popoarelor aflate pe o treaptă de civilizaţie mai înapoiată, fiind de presupus că din cauza evoluţiei lor istorice lente ele au păstrat mai puţin schimbate formele de viaţă şi conceptele străvechi.

O lucrare fundamentală în această direcţie este aceea a sociologului Lewis Henry Morgan ( 1818-1881) intitulată "Societatea primitivă", în care se studiază viaţa indienilor nord-americani, în special a irochezilor.

O deficienţă a lucrării lui Morgan este aceea că autorul trece prea uşor peste problema educaţiei la triburile indiene studiate. În acest sens, mai mult interes prezintă lucrarea lui Charles Letourneau, "Evoluţia educaţiei la diferite rase omeneşti" care conţine un bogat material informativ, deşi interpretarea lor este defectuoasă, mecanicist-evoluţionistă. Letourneau, susţine că educaţia şi instrucţia sunt fenomene generale ce aparţin întregii scări zoologice. La rândul său F. Monroe, pune originea educaţiei pe seama unui proces de imitaţie conştientă, pe care copii îl practică luând ca model pe părinţii lor.

La oamenii primitivi nu exista o deosebire între mişcările de muncă şi de joc. Executate prin mecanismul aceluiaşi aparat psiho-motor, acţiunile de joc reflectau procedeele de muncă. Ele constituiau în acelaşi timp un mijloc de educare a muncii şi unul de educaţie fizică. Treptat, tematica jocurilor a început să se separe de cea a munciii productive; jocurile s-au abstractizat, au apărut obiecte ca : mingi, globuri, bastonaşe şi s-au amenajat terenuri speciale de joc. Apoi, jocurile au căpătat caracter de competiţie, şi au devenit un domeniu independent de activităţile utile, continuând însă să fie un mijloc de pregătire a oamenilor în vederea activităţii de muncă şi de luptă.

Copiii, imitând pe adulţi reproduceau principalele forme ale procesului de muncă şi în felul acesta se pregăteau inconştient în vederea efectuării muncii.

Educaţia fizică a apărut încă din oprima fază a evoluţiei societăţii omeneşti ca necesitate biologico-socială a omului primitiv, ivită în scopul întreţinerii vieţii prin acţiuni individuale ori colective, pentru procurarea hranei şi apărarea de animalele sălbatice.

Vânătoarea reclama de la omul primitiv calităţi fizice şi morale: forţă, rezistenţă îndemânare, viteză, curaj, şi deprinderi ca: alergare, săritură, căţărare, luptă.

Odată cu însuşirea acestor calităţi a apărut şi năzuinţa de a retransmite urmaşilor educaţia necesară pentru viaţa lor individuală.

Într-o perioadă mai târzie - a destrămării comunei primitive şi a creării democraţiei militare - dorinţa îmbogăţirii prin pradă şi acaparare violentă a bunurilor a provocat izbucnirea războaielor. Pregătirea de război reclama o potenţare a însuşirilor fizice şi a celor psihice legate de ele, cu mult mai mare decât a celor necesitate la început de practica vânătorii.

De o importanţă capitală în procesul dezvoltării educaţiei fizice a fost munca, activitatea de prelucrare a lucrurilor pe care natura le punea la dispoziţia omului sub formă brută. Ea a ridicat traiul omului la un nivel mai înalt, a dat un rost nou mişcărilor sale şi a fost condiţia hotărâtoare a dezvoltării fizice şi psihice a omului, apărând ca un fenomen social cerut de condiţiile materiale ale vieţii.

Tot procesul de muncă explică originea dansului, cu toate că în formele primitive ale acestei arte fenomenele vieţii reale sunt îmbrăcate într-un înveliş magic care le maschează conţinutul.

Caracterul şi forma exerciţiilor fizice s-au schimbat treptat odată cu evoluţia istorică a orânduirilor sociale. Dacă în organizarea comunei primitive, ocupaţia omului cu agricultura şi cu creşterea vitelor cerea mai puţine eforturi decât vânătoarea, practicarea meseriilor a compensat într-o anumită măsură această scădere, întrucât ele au canalizat calităţile fizice ale omului spre mişcări de precizie şi fineţe, în acelaşi timp în care în societatea omenească apăreau diferenţierile sociale şi diviziunea muncii.

Orânduirea socială sclavagistă, feudalismul şi capitalismul vor crea raporturi sociale noi şi ciocniri de interese ca urmare a existenţei proprietăţii private. Sclavii, şerbii, muncitorii industriali, lipsiţi de mijloace de producţie, sunt subordonaţi în procesul de producţie, însă ei au superioritatea numerică şi sunt mai puternici din punct de vedere fizic, ca urmare a practicării muncilor manuale. Deţinătoare a mijloacelor de producţie, clasele dominante simt primejdia şi fiind interesate în a-şi menţine dominaţia, se văd nevoite să-şi compenseze slăbiciunea numerică practicând exerciţii fizice care trebuiau să dea membrilor lor superioritatea în mânuirea armelor şi creşterea potenţialului fiziologic individual.

Totodată ele au folosit statul, apărut prin necesitate istorică , odată cu împărţirea societăţii în clase, ca instrument de apărare şi consolidare a bazei economice .Principala caracteristică a acestui stat este instituirea unei forţe publice separate de popor: armata , poliţia, jandarmeria, justiţia, etc, a căror pregătire se bazează în mare parte pe stăpânirea unui număr foarte mare de priceperi şi deprinderi motrice precum şi pe necesitatea unei condiţii fizice deosebite.

10


Rezumatul unităţii de curs Metoda istorică reprezintă principalul mijloc de investigare a evoluţiei speciei umane şi deci şi a exerciţiului

fizic. Scopul investigaţiei istorice este descoperirea unităţii ce se desprinde din diversitatea fenomenelor studiate. Uneltele de lucru şi maşinile, devenite mijloace de producţie utilizate în cadrul social, au ajutat pe om să creeze

civilizaţie. Ele sunt pe planul muncii, pârghia progresului uman şi semnul caracteristic ce diferenţiază pe om de animale. Importanţa rolului omului în lume nu este legată atât de diferenţierea sa morfologică, cât de existenţa şi perfecţionarea uneltelor sale.

A determina data apariţiei omului constă în a căuta în ce moment al cronologiei geologice se plasează cele mai vechi pietre cioplite.

Exerciţiile fizice au apărut chiar în aurora existenţei speciei umane, totdeauna în strânsă legătură cu condiţiile vieţii materiale a societăţii în procesul muncii productive. De aceea, trecerea de la o orânduire socială la alta a provocat schimbări în formele exerciţiilor fizice, în păturile sociale ce le executau şi în scopurile în care ele se realizau.

Temă de rezolvat Vă rugăm să ne transmiteţi în scris răspunsul d-voastră la următoarele întrebări: Ce reprezintă istorismul, dar metoda istorică? Care este momentul în care se poate plasa începutul evoluţiei umane,mai exact când se poate admite că linia umană

s-a desprins de cea animală şi a început să-şi urmeze propria ei cale? Care au fost cauzele care au determinat aceste transformări? Care sunt etapele pe care le-a parcurs această fiinţă din momentul desprinderii ei de animalitate şi până la

realizarea deplină a transformărilor fizice şi intelectuale ce caracterizează pe homo sapiens? Cum a evoluat relaţia dintre forţele de producţie şi exerciţiul fizic?

Bibliografie KIRIŢESCU, C., Palestrica, Ed. UCFS, Bucureşti, 1964 GORDON CHILDE, V., De la preisorie la istorie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 CERAM, V., V., LIaventure de lI archeologie, Ed. Hachette, Paris, 1958 PIVETEAU, J., Traite de paleontologie, Paris, 1957

11


Unitatea de curs 2. Exerciţiile fizice în comuna primitivă

Scopul unităţii de curs Însuşirea unor cunoştinţe generale referitoare la exerciţiile fizice la populaţiile primitive; Relevarea similitudinilor existente între exerciţiile fizice practicate în comuna primitivă şi cele practicate, în forme

modernizate, în societatea actuală.

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: înţeleagă scopul exerciţiilor fizice în raport cu necesităţile vieţii; să reliefeze formele exerciţiilor fizice practicate în comuna primitivă; să înţeleagă diferenţele dintre exerciţiile fizice practicate de oameni în comparaţie cu "dansul" animalelor să extragă specificul exerciţiilor fizice la populaţiile primitive din diferite părţi ale globului

Cuprinsul unităţii de curs Contribuţia etnografiei la descoperirea formelor de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă. Scopul şi formele de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă. Dansul şi locul său în exerciţiile fizice din comuna primitivă. Exerciţiile fizice la diferite populaţii primitive. ☯ Exerciţiile fizice la indigenii din America ☯ Exerciţiile fizice la africani ☯ Exerciţiile fizice la popoarele din Oceania ☯ Exerciţiile fizice în Asia Rezumat Temă Bibliografie

2.1. Contribuţia etnografiei la descoperirea formelor de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă Evoluţia educaţiei fizice la populaţiile primitive nu se poate stabili, din cauza sărăciei unei documentaţii sigure,

această evoluţie completându-se cu observaţii asupra unor populaţii cu civilizaţie mai înapoiată faţă de zilele noastre. Etnografia este ştiinţa care cercetează şi trage concluzii asupra vieţii şi preocupărilor oamenilor cu multe milenii

înainte de Hristos. Teritoriul peste care se întinde acest domeniu de activitate este foarte întins. Faptele stabilite pe baza acestor date ar rămâne totuşi neconcludente dacă n-ar fi clarificate şi confirmate cu concursul altor ştiinţe. Populaţiile primitive din timpurile noastere , numite impropriu popoare sălbatice sau exotice, trăiesc în multe condiţii asemănătoare celor ale populaţiilor din epoca primitivă. Au rămas multe întinderi populater de aborigeni, aflaţi în diferite stadii de nediferenţiere socială. Aşa sunt indigenii din inima continentului African, piticii din bazinul superior al fluviului Congo, Boşimanii şi Hotentoţii, populaţiile dinaintea descoperirii lui Columb din America, din insulele oceanului Pacific, indigeniii din regiunile arctice ale Europei şi Americii.

Privite în general pe plan cronologic, popoarele slab dezvoltate de azi ne apar descinzând, aproape în linie dreaptă, fără prea multe schimbări, din timpul de civilizaţie al omului erei quaternare, deci posedând valori culturale. Etnografia prezintă avantajul că permite studierea popoarelor mai sus amintite chiar în timpurile noastre. De fapt studiul acestor popoare a fost urmărit şi obserbat îndelung, timp în care s-a strâns o documentaţie considerabilă. În acest fel, studiul primitivismului ne dă o imagine deosebit de precisă şi extrem de bogată asupra începuturilor vieţii fizice a omului, înainte de a fi influenţată de civilizaţia europeană modernă.

Studiul etnografic al populaţiilor primitive ne pune la dispoziţie o documentaţie materială abundentă. Sunt astfel obiecte care la început au fost create pentru a rezolva un anumit lucru, dar care ulterior au primit altă destinaţie. De exemplu, tinerii exersau mânuirea unor arme care să le folosească la vânat, iar mai târziu, în lupta vieţii, ei au folosit aceste arme în scopuri războinice. De asemenea s-a modificat scopul exerciţiului în raport cu necesităţile vieţii.

12


2.2. Scopul şi formele de practicare a exerciţiului fizic în comuna primitivă

Popoarele primitive fac exerciţii nu numai pe temeiul unor considerente utilitare, dar şi pe considerente ce ţin de domeniul superstiţiilor. Cert este că exerciţiile fizice au fost legate de credinţe.

Ritualul cultului magic constă între altele din executarea unor gesturi mimice, care să imite gesturile naturale ale animalului divinizat - totemul.

La popoarele puternic dezvoltate educaţia fizică reprezintă un sistem bine definit, izvorât dintr-o concepţie precisă, tinzând la ameliorarea condiţiei fizice a individului.

Pe treapta cea mai de jos a civilizaţiei unele din populaţiile africane duc o existenţă grea, stăpânită de trebuinţa aspră a găsirii hranei. Preocuparea pentru exerciţiile fizice se manifestă la ei sub forma simplelor mişcări utilitare. Existenţa lor se reduce la o familie unică şi se caracterizează printr-o slabă viaţă interioară. Cu greu s-ar putea identifica în această viaţă trudnică , în care oamenii caută tot timpul hrană, aspecte ale vieţii sportive. Pe aceeaşi treaptă înapoiată, se pot aşeza indigenii australieni şi tazmanienii, azi dispăruţi. Ei pot fi consideraţi într-un stadiu de dezvoltare echivalent cu trecerea de la paleoliticul inferior la cel superior.

De alte obiective decât cel al întăririi corpului sunt legate exerciţiile fizice la unele populaţii din cele două Americi. Pregătirea practică în aceste triburi este axată în general pe lupta pentru existenţă. Copiii eschimoşilor sau ai indienilor iau parte alături de adulţi la expediţiile vânătoreşti, înarmaţi cu arcuri, toporişti, suliţe şi lănci. Chiar dacă nu vânează efectiv, ei urmăresc vânatul în alergare, îl gonesc spre capcane sau înspre cei care stau cu arcul în mână pentru a-l vâna. În acest fel ei se deprind cu alergarea cu săriturile şi cu aruncarea. Multe din jocurile adulţilor par amuzante, sau manifestări ale unor reacţii nedefinite încă, dar ele sunt în realitate oglinda unor activităţi grave, serioase, legate de practici magice prin care se invocă fenomenele naturale binefăcătoare: ploaie, vânt sau se combat calamităţile. Aici intră diverse jocuri atletice, reprezentaţii mimice, dar mai ales dansul.

2.3. Dansul şi locul său în exerciţiile fizice din comuna primitivă

Dansul are un rol considerabil la toate popoarele. Valoarea dansului este imensă pentru viaţa psihică a tuturor popoarelor. Dansurile se execută individual sau în grupuri, niciodată în pereche bărbat-femeie. Aşadar dansul este un fenomen general. Se dansează la ocazii vesele şi triste, la nunţi şi înmormântări, la victorii şi înfrângeri, la ceremoniile religioase. Se joacă în sărituri mari sau cu paşi mărunţi, în picioare sau stând jos, mişcând capul, braţele, partea de sus sau de jos a trunchiului, picioarele sau genunchii. Vorbind despre dansurile irochezilor, etnograful L.H. Morgan, afirmă că "dansul era preţuit ca una din cele mai adecvate forme de expresie pentru a întruchipa relaţiile dintre cele două sexe .... entuziasmul poporului se manifesta prin dansuri".

S-au încercat diverse teorii asupra originii şi naturii acestui fenomen atât de bogat şi variat. S-a pus în discuţie originea lui, dându- i- se tot felul de explicaţii de ordin mistic, fiziologic psihic sau social.

În legătură cu sentimentul căruia voia să-i dea expresie, dansul primitivilor se înfăţişa ca ritm şi caracter sub două aspecte: dansul sacru şi dansul vesel. Cel dintâi era executat înainte de expediţie, exprimând seriozitatea şi îngrijorarea ce stăpânea tribul înainte de a întreprinde o acţiune grea, legată de riscuri; cel de al doilea exprima sentimentul de bucurie şi lua adeseori forma foarte profane.

Grosse, consideră dansul primitivilor ca fiind expresia desăvârşită şi cea mai plină de efect a simţului estetic primitiv, mod de exprimare a unei trăiri lăuntrice: bucurie, întristare, adoraţie, toate provocate de evenimentele vieţii. Caracteristice dansului sunt mişcările ritmice . Ritmicitatea este explicată prin însoţirea dansului de către muzică.; chiar la popoarele cu o cultură mai înapoiată, dansul se execută după sunetele unei muzici, redusă uneori la cea mai simplă expresie, adică la cadenţa ciocăniturilor ce punctează mişcarea ( tam - tam). De altfel această ritmicitate constituie un fenomen ce s-ar întâlni deseori în natură. Ea ar consta într-o ordine a mişcărilor, într-o alternanţă de încordare şi destindere, de legănare în sus , în jos, înainte şi înapoi, la dreapta şi la stânga. Există un ritm în mişcările respiratorii şi cardiace, în legănarea frunzelor, în înălţarea şi coborârea valurilor în succesiunea zilelor şi a nopţilor, între efort şi odihnă, etc. Tot aşa ar exista o tendinţă de ritmicitate a unora dintre mişcările corpului. De asemenea nu se poate tăgădui existenţa unei legături a dansului cu sexualitatea. La unele popoare primitive, dansurile servesc direct ca excitaţii sexuale. De aici provine şi ostilitatea bisericii creştine faţă de dans, atribuind unele dansuri "ispitelor diabolice".

O importantă contribuţie la cunoaşterea originii dansurilor este adusă de cercetările muzicologilor asupra apariţiei concomitente a muzicii cu dansul şi a colaborării strânse a celor două arte. Muzica îşi trage originea din dansurile muzice cu caracter de pantomimă, care, la popoarele primitive, erau legate de procesele de producţie; elementele principale ale acestei muzici arhaice fiind ritmul şi dansul în colectiv. La aceste dansuri lua parte întregul trib fapt de o importanţă socială deosebită. Ca şi dansul, cântul primitiv a fost colectiv şi nu individual.

Modelele de dansuri create de popor au fost mai târziu introduse la curţile feudale sau în saloanele regale, unde în final au degenerat în forme abstracte, golite de înţelesul lor original. În definitiv, ceea ce se poate reţine despre esenţa dansului, istoria şi originile lui, este că dansul constituie o creaţie populară, un proces cultural istoric multisecular, având la origine simţul ritmului creat de procesul muncii şi legat de

13


specificul vieţii materiale şi spirituale al fiecărui popor, în el găsindu-şi oglindirea într-o formă artistică, trăirile emoţionale determinate de relaţiile cu fenomenele lumii înconjurătoare, relaţiile dintre om şi natură, ca şi cele de ordin social. În măsura în care dansul este o artă, el apare ca o formă de manifestare a conştiinţei sociale.

2.4. Exerciţiile fizice la diferite populaţii primitive

2.4.1. Exerciţiile fizice la indigenii din america

La primitivi, alergarea este cea mai iubită şi cea mai răspândită. În marele imperiu al Incaşilor, alergătorii alcătuiau o categorie socială cu o funcţie deosebit de importantă. Pe tot întinsul imperiului existau două drumuri importante: unul pe platoul dintre cele două şiruri ale munţilor Cordilieri, iar al doilea la picioarele acestor munţi de-a lungul ţărmului oceanului , măsurând aproximativ 4000 Km. De la Quito până la Cuzco, capitala Incaşilor, erau 1600 Km. Această distanţă era parcursă de ştafete formate din mai mulţi oameni, în nouă zile. Toate ştirile transmise din capitală erau rapid răspândite până la cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. Datorită acestui exerciţiu, ajutaţi desigur şi de constituţia lor fizică, (oameni subţiri cu o musculatură longilină) peruvienii erau excelenţi alergători. În aceeaşi categorie a alergătorilor foarte buni o găsim în America de Nord la indienii din tribul Serii, în golful californian, despre care se spune că prindeau din alergare iepurele, calul şi cerbul. Din acest trib a provenit cel dintâi recordmen, Gordon Louis Bennet, care în anul 1863 a obţinut titlul de campion, parcurgând într-o oră distanţa dde 18,589 Km. recordul lui Bennet a fost doborât abia după 34 de ani.

După etnograful norvegian Lumholtz, care a studiat timp de cinci ani pe mexicani, indigenii din tribul Taracumara, sunt cei mai buni alergători de durată din lume. Un curier care a făcut mai multe curse între două localităţi se spune că ar fi străbătut în cinci zile distanţa de 960 Km.

Caracteristice pentru aceste popoare sunt unele întreceri cu caracter mistic. Unele triburi aleargă pe direcţia vest - est, spre "ţara dinspre răsărit" unde spre dimineaţă avea loc un interesant fenomen pentru ei, "stingerea stelelor". Această cursă de 200 - 300 Km aducea la start două echipe binecuvântate şi stimulate de preoţi. Participanţii aleargau gonind cu piciorul mingi mari care simbolizează cerbul, care la rândul său era asociat soarelui. Înainte de acest concurs ei ţineau o anumită dietă care îi făcea mai supli pentru alergare.

La alţi indieni, (indienii Hopi) prin alergările lor în grupuri simbolizau norii, pe care încearcau să-i goneacă în direcţia dorită de ei. Foarte răspândite la indieni sunt jocurile care cer o anumită abilitate: "şarpele de zăpadă" (aruncarea suliţelor pe un şanţ, în zăpadă, spre o anumită ţintă), Ciung-Kih ( joc de mare precizie care constă în aruncarea unor beţe lungi şi subţiri spre nişte inele sau roţi care se rostogolesc perpendicular pe direcţia aruncării. Jocurile cu mingea au un caracter religios, mingea fiind după cum am mai menţionat, simbolul soarelui. Exploratorul Max de Wied a studiat la tribul Monnitari, în bazinul superior al fluviului Mississippi , un joc care se execută după o tehnică destul de complicată. Jocul se refectua cu instrumente asemănătoare rachetelor de tenis de astăzi ( Fig 1)

La tribul Ciokta, cele două partide numără până la 1000 de participanţi. Aceştia au o costumaţie specială (

centuri de care atârnă cozi de cal) şi două rachete în mâini (fig.2). Acest joc prezintă variaţii după regiunea în care este jucat: în Mexic mingea este lovită cu partea posterioară a corpului pentru a trece prinjtr-un inel situat la 4 m înălţime, în Columbia cu genunchiul, iar în vestul Braziliei cu capul.

14


O stampă din 1608 ne arată cum indienii jucau un joc asemnător cu baschetul. Coşul era făcut din papură împletită fiind fixat într-un copac la 3 m înălţime, iar dedesubtul inelului erau agăţate obiecte care se dădeau apoi ca premii.

Toate jocurile şi dansurile la locuitorii de pe continentul american se efectuau sub imperiul unor forţe interne şi în legătură cu viaţa lor sufletească.

2.4.2. Exerciţiile fizice la africani

Teritoriu vast, cu o populaţie numeroasă, extrem de înzestrată din punct de vedere fizic, cu obiceiuri străvechi legate de practicile religioase, africanii erau consideraţi cu câtva timp în urmă pe treapta cea mai de jos a civilizaţiei, preocupaţi numai de găsirea hranei. Astăzi întâlnim o multitudine de jocuri executate de tineri, unele imitând practicile adulţilor, altele reprezentând o activitate religioasă, înrudite cu mimus şi cu ritualuri vrăjitoreşti, şi unele şi celelalte atingând de multe ori aspecte surprinzătoare. Peter Kolb, care a petrecut aproape 7 ani ( 1705-1712) printre Hotentoţi, a admirat la aceştia rezistenţa şi viteza cu care alergau. Boşimanii, rămaşi cu milenii în urmă mai vânează şi astăzi în savanele africane, fără arme, ei alergau animalul până la epuizare. În bazinul inferior al fluviului Congo indigenii sunt excelenţi înotători şi dibaci lopătari. Se fac chiar întreceri între bărci lungi confecţionate din coajă ce copaci, numite pirogi, urmărite cu mult entuziasm de către specatorii de pe mal.

Adolf Frederik de Maklemburg descrie lucruri surprinzătoare despre Bantuşi, populaţie de emigraţie hamitică , stabilită pe malurile lacului Victoria. În această regiune se găsesc trei populaţii diferite: Pigmeii ( oameni mici a căror talie nu depăşeşte 1,50 m), negrii propriu-zişi ( care se ocupă cu agricultura) şi vahuma, uriaşi de peste 2 metri, crescători de vite. Aceştia din urmă cu un arc de 1,50 m, nimeresc o ţintă oarecare la o distanţă de 200 de paşi. De asemenea sunt socotiţi cei mai buni săritori în înălţime din lume. Copiii, cu un elan scurt şi bătaie pe o movilă de termite cu înălţime de un picior ( 0,33 m) sar 1,50 - 1,60 m. Nu sunt rare nici săriturile de peste 2 m executate la fel de cărtre adulţi.

Dintre jocurile cu mingea este de menţionat jocul " Tephu" care seamănă cu hocheiul pe iarbă. Mingea de cauciuc trebuie condusă cu o teacă de frunze până în spaţiul însemnat cu alb al echipei adverse. Printre jocurile de atletică grea menţionăm : lupta cu reguli, în ţinutul Pangove, iar în Madagascar lupta cu piciorul, asemănătoare cu savata franceză.

De un deosebit interes se bucură scrima cu bastoanele la Hotentoţi, şi la populaţiile cu influenţă hamiitică din nord.Cafrii folosesc un ciomag primitiv pe când la populaţiile crescătoare de vite din nord bastonul are şi un manşon din piele cu care se protejează mâna luptătorului (fig.3)

15


La zuluşi, luptătorii au două bastoane. Acest joc se întâlneşte şi la australieni, eschimoşi şi botocuzii din

regiunea Amazonului.

2.4.3. Exerciţiile fizice la popoarele din Oceania

Teritoriu insular întins între oceanul Indian şi cel Pacific, ţărmurile continentului austral au fost descoperite de Torres în 1606 şi apoi explorate de tasmanieni în 1642 şi Cook în 1770. Pe suprafaţa imensă de peste 7,5 milioane km2 sunt nenumărate insule pe care locuiesc puţini oameni. Acest teritoriu, separat de restul continentelor de apele oceanelor este paradisul etnografilor. Cultura şi civilizaţia modernă nu au făcut prea multe lucruri în această parte a lumii, aşa încât oamenii trăiesc cu multe secole în urmă.

Exerciţiul cel mai specific este cel al "călăririi" valurilor cu scândura plutitioare , practicat pe ţărmurile insulelor Polineziei , Microneziei, Melaneziei, în Samoa şi Hawaii. Înotătorul se duce departe în ocean cu o scândură sau chiar un copac şi caută să urce pe creasta unui val care să-l arunce cu viteză mare spre mal. Adoptat de albi şi ridicat la rang de sport el se practică cu mare popularitate în Australia şi America pacifică, sub numele se surfing. Alt exerciţiu deosebit de al europenilor este căţărarea efectuată în scop utilitar, pentru strângerea fructelor din copacii pădurilor puţin umblate. Această căţărare se face cu scobitura picioarelor şi cu mâinile îmbrăţişând copacul. pe arborii mai groşi omul apucă trunchiul cu ajutorul unei centuri iar laba piciorului se sprijină de copac cu degetul mare (fig 4)

Antropologul Kloatsh, pe baza acestei constatări a emis o teorie biologică în legătură cu descendenţa omului. Trecerea omului din faza antropoidă la staţiunea bipedă s-ar fi făcut odată cu trecerea omului de la pădurea deasă la cea rară cu copaci drepţi, trebuind astfel ca de la copac la copac să meargă pe pământ. Şi în contemporaneitate în pădurile din Noua Guinee, piticii Negritos, se căţărau în arbori cu ajutorul lianelor pe care apoi le ridcau de la pământ pentru a scăpa de urmăritorii papuaşi, care erau canibali.

Aruncarea este unul exerciţiile cele mai răspândite şi cu forme foarte variate. Ea se practică liber prin simpla forţă musculară a omului şi cu ajutorul unui braţ artificial. Ca instrumente ei foloseau bumerangul şi lancea. bumerangul este o armă caracteristică de aruncare a indigenilor din Australia şi insulele polineziene (fig 5).

16


El a fost găsit în epoca paleolitică în Asia , Europa şi regiunea de la izvoarele Nilului. Aruncarea cu lancea era la mare preţ în insulele Hawaii, oamenii de aici având o mare dexteritate în a se apăra contra săgeţilor. Regele Kamehameha I, Napoleonul Hawaii-ului, aşeza în faţa lui 6 oameni înarmaţi cu lănci. La un semnal aceştia aruncau lăncile iar Kamehameha îndepărta trei din ele cu lancea proprie iar pe celalte trei le prindea în mănunchi în mâna stângă.

Dintre aruncările cu ajutorul unui instrument , cea mai veche şi mai simplă unealtă era praştia, în care braţul

artificial este elastic. Praştii s-au mai găsit şi în africa de est şi în America de Nord. Totuşi unul dintre sporturile cele mai răspândite la toţi insularii este înotul. În Hawaii, se spune că oamenii

înoată ca şi cum merg. Copiii în special coboară în apă la adâncimi mari, rămânând în apnee voluntară 3-4 minute. Aceste performanţe sunt efectul convingerii că întreţinerea mai uşoară a vieţii depinde de cultivarea forţei fizice şi a îndemânărrii.

Jocurile cu mingea au fost şi acestea foarte mult răspândite , mingea fiind confecţionată din diferite materiale: o nucă de cocos, un fruct al arborelui de pâine, etc. Mingea se juca cu pasiune în insulele Polineziene şi Caroline. Tot atât de răspândite în aceasră regiune a lumii sunt: boxul, trânta, sportul înălţării zmeului, întâlnit mai ales în Coreea şi Japonia.

Dansurile ocupă un rol foarte important în viaţa indigeilor. Se dansează cu ocazii festive, din amurg până în zori , 12 ore în şir. Dansatorii se aşează în şiruri paralele, apropiindu-se cu paşi mărunţi de spectatori, retrăgându-se apoi în acelaşi mod spre linia de unde au început dansul. Toate dansurile au un caracter mistic, exprimând bucuria vânatului, a recoltei. Figurile, adeseori foarte complicate se învăţau prin exerciţii care durau câteva luni. Bătrânii care asistau la "lecţii" ţinteau cu săgeţi în cei ce greşeau figurile.

Interesant este faptul că la ora actuală echipa de rugby a Noii Zeeelande, celebri "All Blacks" folosesc pentru concentrare şi dispunere înaintea meciurilor dansul străvechi numit "Haka - Haka".

2.4.4. Exerciţiile fizice în Asia

Continent cu populaţie numeroasă, străvechi şi misterios leagăn al popoarelor şi religilor prezintă şi astăzi o mare diversitate de aspecte. Sudul şi estul Asiei sunt locuite de populaţii cu civilizaţie milenară. Centrul Asiei este o regiune de stepă ce a fost străbătută de populaţii nomade, crescători de vite ori triburi războinice. Nordul şi Nord-estul continentului este locuit de populaţii vânătoreşti, tunguşii transbaikalici. Locuitorii acestor ţinuturi inospitaliere şi sărace, cu ierni lungi şi geroase, constituiau până odinioară unele dintre cele mai caracteristice populaţii primitive. La cei mai vechi paleosiberieni care ocopă partea de nord est a Siberiei, cele mai răspândite exerciţii sunt: cursele de reni , cursele de câini, alergările.,săriturile şi luptele. Jocul cu mingea era mai puţin practicat, aceasta din urmă fiind confecţionată din piele de ren umplută cu muşchi sau licheni. La Ghiliaki, în Siberia, s-a păstrat tradiţionala sărbătoare a urşilor. Primeau premii cei care reuşeau să nimerească cu săgeata drept în inimă un urs dinainte pregătit pentru sărbătoare. Exerciţiile de alergare lipseau cu desăvârşire la eschimoşi, în schimb au existat cele legate de vânătoarea de reni, de pescuit şi aruncarea cu harponul în peştii mari sau alte animale marine. Copiii se îndeletniceau de timpuriu cu astfel de exerciţii astfel încât s-a ajuns la performanţe uimitoare. Schiul şi patinajul au fost introduse treptat de exploratori, băştinaşii împrumutându-le pentru utilitatea lor.

Rezumatul unităţii de curs Atât istoria universală cât şi etnografia ne dau elemente importante pentru înţelegerea rostului şi semnificaţiei

exerciţiilor fizice şi a fenomenelor ce se desprind din acestea.

17


Dansul a fost în strânsă legătură cu condiţiile de viaţă ale fiecărui popor, cu istoria şi cultura lui, cu muzica şi cu munca fizică. Acest lucru explică bogăţia şi varietatea formelor de exprimare a omului prin mişcare. Majoritatea jocurilor de astăzi se regăsesc la negri, indieni, malaiezieni, fie în forme primitive deosebit de dinamice, fie în forme apropiate celor de azi, important fiind faptul că ele au temeiuri tradiţionale, aparţinându-le în exclusivitate, fiind o bogăţie sufletească a oamenilor primitivi.

Cultura şi civilizaţia modernă au avut o influenţa seriosă asupra formei exerciţiilor fizice şi a modificat tereptat concepţiile despre educaţie fizică la majoritata popoarelor.

Temă de rezolvat Vă rugăm să ne transmiteţi în scris , în maximum 3 pagini dactilografiate răspunsul d-voastră la următoarele întrebări: Cum a contribuit istoria şi etnografia la înţelegerea exerciţiilor fizice şi a semnificaţiei acestora? Realizaţi o clasificare a acestor exerciţii raportate la caracteristicile moderne. Care era semnificaţia dansului în comuna primitivă şi prin ce se deosebea acesta de dansul păsărilor sau al

animalelor? Care sunt elementele comune exerciţiilor fizice din comuna primitivă?

Bibliografie AVDIEV, V., I., istoria orientului antic. Ed. De stat, Bucureşti,1951 JUKOV, E., istoria universală în 10 volume, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1959 KIRIŢESCU, C., palestrica, Ed. UCFS, Bucureşti, 1964 MORTILLET, L., la prehistoire, Ed. Schlecher, Paris

18


Unitatea de curs 3. Exerciţiile fizice în epoca scalvagistă

Scopul unităţii de curs Realizarea unei imagini sumare, dar totuşi satisfăcătoare asupra concepţiilor şi realizărilor în domeniul educaţiai

fizice la câteva popoare din Orientul Îndepărtat, popoare cu o puternică civilizaţie străveche.

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: identifice elementele caracteristice fiecărei civilizaţii ale popoarelor din Orientul Îndepărtat înţeleagă procesul de evoluţie al exerciţiilor fizice sub influenţa factorilor economici, politici şi sociali.

Cuprinsul unităţii de curs Introducere Exerciţiile fizice in Egipt Exerciţiile fizice în India Exerciţiile fizice în China Exerciţiile fizice în Japonia Exerciţiile fizice la Perşi Rezumat Bibliografie

3.1. Introducere

Cultura antică e dominată de cultura greacă. În special în domeniul educaţiei fizice, lumina proiectată de cultura greacă este atât de puternică încât lasă în umbră pe cea a altor popoare. Nu trebuie să neglijăm faptul că înainte de greci alte popoare au dezvoltat o cultură impunătoare şi că fenomenul grec nu a apărut în chip spontan ci a fost un punct culminant într-o evoluţie. Deşi nu destul de studiate, este posibil să avem o vedere sumară, asupra concepţiilor şi realizărilor pe terenul educaţiei fizice, în primul rând la popoarele din bazinul oriental al Mării Mediteranei cât şi la câteva popoare din Orientul Îndepărtat, cu civilizaţie străveche. Fără acest studiu ar însemna să renunţăm la imaginile clare ale primelor momente, când preocuparea pentru educaţia fizică se prezintă sub o formă organizată şi ar pierde desigur unul din principalele inele ce leagă omul primitiv de cel contemporan pe întinderea extraordinară a exerciţiilor fizice.

3.2. Exerciţiile fizice in Egipt

Egiptenii ocupă un loc important în istoria popoarelor vechi întrucât au dezvoltat o cultură impunătoare şi originală. Istoricii greci refractari la cultura egipteană au lăsat puţine informaţii despre aceştia. Puţine sunt şi papirusurile care ar face lumină in problema care ne interesează şi aceasta cu atât mai mult cu cât incendiul bibliotecii dinAlexandria a distrus o cantitate inestimabild e informaţie. In schimb foarte multe obiecte de artă care au fost descoperite pe intreaga suprafaţă a Egiptului, şi mărturisesc preocupări constante pentru viaţa fizică a vechilor egipteni. Arta egipteană înfăţişează in general figuri imobile, ţepene, conforme cu legea frontalităţii - pe acelaşi plan simetric, fără perspectivă - capabile să ne dea ideea despre infăţişarea egiptenilor ca rezultat al practicării exerciţiilor fizice. Cele mai frumoase monumente de artă sunt cele din timpul Regatului vechi-3000 - 2000 î.H., inclusiv perioada Memphitică. Dintre acestea cele mai semnificative sunt statuile regelui Micermas şi a Numitului Hosi, adevărate prototipuri de forţă musculară şi frumuseţe plastică. Basoreliefurile de la PTAH-HOTEP confirmă existenţa în această perioadă a unei serioase preocupări pentru educaţia fizică.

În timpul regatului mijlociu -2000-1550 î.H.,cultura a căpătat o înflorire deosebită. Celebrele fresce de la BENI-HASAN reprezintă mărturii certe a faptului că egiptenii practicau exrciţiile fizice.Fresca reprezintă o pictură murală pe un perete întreg, în care se prezintă fazele unei lupte în aproximativ o sută douăzeci de imagini care se succed ca pelicula unui film.Adversarii fiecărei perechi au două culori deosebite, unul roz şi celălalt roşu închis, spre a observa

19


bine detaliile mişcărilor.Minuţiozitatea înfăţişării detaliilor merge până acolo, încât se pot observa toate şiretlicurile, piedicile,ridicarea celui rănit şi evacuarea lui. Se poate constata că lupta era liberă, fiind permise orice fel de prize, piedici, lovituri cu piciorul şi chiar răsuciri ale membrelor.

În timpul regatului nou 1550-1000 î.H., care cuprinde şi perioada lui RAMSES, Egiptul intră intr-o fază politică manifestată prin războaie şi cuceriri.

Exerciţiile fizice erau practicate într-o măsură moderată chiar şi în şcoală, idealul familiilor egiptene din clasele dominante, fiind aceea de a-şi educa copiii pentru cariera de scrib, in acea vreme cea mai sigură şi cu cel mai mare prestigiu social dintre toate carierele.

Ei practicau în aceeaşi măsură gimnastica, atletismul, unele jocuri şi sporturi de luptă. Gimnastica analitică cuprinde exerciţiii de ridicare a braţelor şi picioarelor, torsiuni, tensiuni din diferite poziţii, extensii ale picioarelor. O importanţă deosebită se acorda coloanei vertebrale, prin executarea aşa numitului pod. Caracteristice sunt şi mişcările de morişcă.

Băieţii susţin in echer fetele cu corpul întins, înclinat înapoi. Figura este des întâlnită pe monumentele de la PTAH-HOTEP şi pe calcarele de la SAKKARA, ceea ce inseamnă că era un exerciţiu tradiţional. Dintre jocuri cel mai practicat era " călăria pe umerii adversarului " sau " Omul mort" ,în care câte un participant era purtat într-o poziţie orizontală, pe braţele întinse ale colegilor. Nu lipseau însă nici luptele cu bastoanele, cu pumnii, cu măciuci, ridicările de greutăţi, luptele cu taurii. Fetele practicau jongleriile cu mingi sau portocale şi săriturile cu coarda.

Exerciţiile fizice completau educaţia principilor. Regele SESOSTRIS (Ramses al doilea) a fost crescut de tatăl său împreună cu alţi copii. Exerciţiile fizice se făceau în comun şi erau controlate cu severitate.De exemplu, copiii nu primeau hrană până când nu alergau aproximativ 35 de kilometri. In acest fel ei se antrenau nu numai fizic ci şi psihic, educându-şi voinţa, caracterul, puterea de abţinere.

Vânătoarea, acest minunat sport era practicat în stil mare de faraoni şi nobili. Fauna Egiptului favoriza acest lucru. Oamenii din popor vânau capre , gazele şi antilope, iar nobilii vânau lei şi leoparzi cu ajutorul arcului, a lancei şi a lasoului.

In apele Nilului hipopotamul era vânat cu harponul, vânătorul stând în picioare într-o barcă. Foarte iubit era şi pescuitul dezvoltâd după sine o mare lume a pescarilor şi marinarilor. In timpul liber aceştia organizau jute nautice, înfăţişate din abundenţă în basoreliefurile de la PTAH-HOTEP şi KAUM-EL-AHMAR. În egală măsură se practicau şi exerciţii de întărire şi mlădiere a corpului: marşul, alergarea, săritura, toate necesare în bătălii, care constau din luptă corp la corp între doi indivizi. Arcul era arma de atac. Călăria era mai puţin practicată, în schimb calul era folosit pentru trasul carelor uşoare.

Egiptenii iubeau foarte mult muzica şi dansul. Dansurile erau sacre, constituind elemente ajutătoare ale cultului dar întâlnim şi dansuri profane.Se dansa în sunetele fluierului, în cortegii şi marşuri dansate. Se cunoşteau trei tipuri de dansuri: populare, acrobatice şi războinice (caracteristic fiind dansul arcaşului) .

3.3. Exerciţiile fizice în India

India este una din ţările cele mai vechi cu o populaţie numeroasă, semnalată încă din mileniul al lV lea î.H. Băştinaşii, mai ales cei din nord, au dezvoltat o interesantă cultură materială şi spirituală.Cele mai vechi monumente culturale ale acestui multimilenar popor sunt VEDELE, poeme redactate în limba sanscrită, care formează baza religiei, filozofiei, moralei şi a instituţiilor sociale ale hinduşilor.

În Vede se găsesc şi instrucţiuni pentru viaţa de toate zilele printre care aflăm şi preocupări pentru practicarea exerciţiilor fizice.Oamenii erau educaţi după prescripţiile Vedelor în vederea câştigării virtuţilor fundamentale (Purusharta ), care reprezentau ţelurile vieţii. Pentru a atinge aceste ţeluri era necesar ca omul să dispună de o bună conformaţie fizică, care se obţinea şi se păstra prin exerciţii fizice. Astăzi indienii încearcă să reconstituie patrimoniul naţional, să-l modernizeze alăturându-l programelor europene şi americane.

Pe la mijlocul mileniului al II lea î.H. triburi indiene au coborât în bazinele Indusului şi Gangelui, supunând populaţiile locale. Urmare a acestor infiltraţii, a fost crearea unor grupuri sociale ermetic închise numite CASTE. Cuceritorii au format castele superioare: brahmanii (casta sacerdotată) ,kshathriya (militarii) ,vaisya (comercianţi şi crescători de vite ), sudra (cuprindea masa muncitorilor, ţăranilor şi servitorilor fiind cea mai de jos castă ). Atotputernicia religioasă, socială şi politică a castei preoţlor brahmani a fost consolidată prin legile lui Manu. În domeniul educaţiei fizice, aceste legi prescriu băile în râuri şi lacuri. Ele au fost îmbogăţite şi cu exerciţii de respiraţie în care se punea accentul pe apnee voluntară.Toate aceste exerciţii au constituit sistemul naţional PRANAYAMA ,practicat în perioada vedică şi brahmanică.

Pranayama este un complex de concepţii filozofico - religioase combinate cu reguli de purtare în domeniul vieţii psihice, sociale, etice, fizice şi medicale, al cărui scop final era eliberarea sufletului de corp. Ideea de bază a sistemului este aceea că, corpul este format din : corp sau materie, suflet sau conştiinţă.Tehnica exerciţiilor ce trebuie să justifice pretenţia de a considera sistemul Pranayama un sistem de cultură fizică, constă în principal dintr-o serie de poziţii şi mişcări ale trupului şi membrelor, combinate cu inspiraţii şi expiraţii, întretăiate de apnee voluntară.

20


Brahmanii au deformat aceste exerciţii respiratorii , prin exagerarea timpului de oprire, la apnei anormale , ce pot fi suportate doar prin exerciţiu îndelung repetat.

Legile lui Manu enumeră printre viciile cele mai funeste: vânătoarea, jocul, somnul diurn, calomnia, relaţiile sexuale, beţia, cântecul instrumental. Întreaga filozofie indiană, brahmană sau budistă, este inspirată de o concepţie specifică, după care înţelepciunea constă într-o viaţă contemplativă, de răbdare, de completă anihilare.

Sistemul Yoga are la bază practicarea unor exerciţii corporale: poziţii statice imobile, suspendarea respiraţiei, meditaţia continuă asupra unuia şi aceluiaşi obiect, diferite atitudini forţate care modifică ritmul funcţiunilor normale.

BUDISMUL a apărut in secolul al VI lea î.H. şi a constituit o reacţie împotriva brahmanilor, a sisemului castelor, determinată desigur de dezvoltarea economiei şi a comerţului. În general ne-au rămas puţine lucruri despre întemeietorii budismului, dar ceea ce cunoaştem este o reflectare a copilăriei lui Gautama (Buda). De aici putem deduce metoda generală de educaţie aplicată tinerilor din clasa nobiliară. Gautama cerând în căsătorie pe Gopa fiica lui Danpani este refuzat pentru motivul că nu ar fi suficient de puternic, spiritual şi îndemânatic. Jignit profund, tatăl lui Gautama a organizat la Kapilavastu o întrecere cu participarea a 500 de tineri. Gautama îi intrece pe toţi tinerii la toate probele concursului : interpretarea cărţilor sfinte, mânuirea arcului ( după ce a rupt toate arcurile Gautama a primit un arc mare pe care nu putea nimeni să-l întindă.El a reuşit să-l întindă şi să trimită o săgeată drept în ţintă, după care cu cea de a doua a despicat-o pe prima),luptă, săritură, alergare, înot, conducerea carului şi a elefantului, la dans, la mimică. La sfârşitul concursului , invingătoruln a primit in dar pe Gopa, trofeul pus in joc.

3.4. Exerciţiile fizice în China

ŞAN -IN este primul stat organizat chinez, care s-a situat în vecinătatea fluviului Hwangho (între secolul al XVIII-lea şi al XII-lea î.H. ).Economia de bază era agricultura, ce se făcea cu unelte primitive.

Statul IN a fost slăbit prin puternicele şi desele invazii ale triburilor nomade din regiunile nordice.Până la urmă băştinaşii au fuzionat cu invadatorii şi au format marele stat CIU.

In timpul secolelor al VIII lea şi al III lea î.H. statul unitar chinez s-a dezmembrat. În secolul al III lea se formează din nou un stat puternic, statul dinastiei ŢIN. Din această perioadă datează şi marele zid chinezesc. În ceea ce priveşte educaţia, chinezii o abordau sub toate aspectele: moral intelectual, fizic.

După Confucius există şase arte liberale care vin să completeze formarea fizică şi morală a unui nobil chinez. Aceste arte sunt: muzica, ceremonialul, aritmetica, caligrafia, scrima şi arta de a conduce carul.

Tragerea cu arcul constituia atât un mijloc de pregătire pentru vânătoare şi război, dar şi o mare virtute. Deseori reprezenta punctul de atracţie al ceremonialurilor publice oficiale, prezidate de însuşi impăratul Chinei.

Arta conducerii carului reprezenta un criteriu de apreciere a virtuţilor morale şi a unei gândiri corecte.Carul de război avea două roţi şi era tras de doi sau patru cai.

Dansul avea caracter religios, prin intermediul căruia se celebrau cultul stăbunilor şi faptele lor eroice.Dansurile funebre însoţeau ritualurile unei înmormântări, iar cele magice se executau în timpul ceremonialurilor ce invocau gonirea spiritelor rele, sosirea primăverii etc.

Pe lângă aceste exerciţii chinezii mai practicau: lupta cu pumnii, aruncarea cu piatra, dar mai ales scrima cu bastoane şi cu sabia.

În timpul lui Hoan-Ti , fondatorul primei dinastii (2698 î.H.), medicul Kong-Fu a creat un interesant sistem de educaţie fizică medicală pe care impăratul l-a introdus in ritualul religios.

Sistemul porneşte de la constatarea că bolile işi au originea în anumite congestionări şi paralizii ale organelor. Pentru ca acestea să fie inlăturate era necesar să se execute mişcări ale membrelor însoţite de o gimnastică respiratorie corespunzătoare. Acestea se deosebesc după: modalitate şi ritm. Poziţiile corpului sunt diferite: stând, aşezat, culcat dorsal, culcat facial, stând pe genunchi. Din combinaţia diversă a poziţiilor, mişcărilor şi respiraţiei rezultă o infinitate de exerciţii împărţite în grupe corespunzătoare fiecărei boli, ar putea conduce la prevenirea sau vindecarea acestora.

Din această gimnastică străveche, generalul Ya-Fei(1102-1142 d.H..) a edificat mai târziu, în timpul dinastiei Tang, un sistem de gimnastică chineză care s-a practicat până în timpurile moderne. Ea cuprinde exerciţii de ţinută, precum şi exerciţii de luptă şi lovituri cu pumnii foarte precis calculate şi executate cu vigoare.

3.5. Exerciţiile fizice în Japonia

Ar fi nedrept ca vorbind despre Orientul îndepărtat să nu amintim de Japonia a cărui popor vechi cu tradiţii milenare a îndrăgit exerciţiul fizic şi cultura în general. Japonezii au brodat pe fondul mistico-religios continental forme noi legate de împrejurările de natură social-politică şi militară.

Cultivarea cavalerismului romantic la japonezi reclamă : modestia, vitejia, supunerea, cultul onoarei şi al forţei.Formele acestei culturi stilizate în manieră japoneză sunt în număr de patru: SUMO (lupta corporală) KENDO (scrima cu bastoanele sau cu sabia), şi KYUDO (tragerea cu arcul).La început sumo era un privilegiu al nobililor

21


purtători de sabie (samurai). Mai târziu, preluat şi de popor, sumo a devenit cu timpul un sport al profesioniştilor. Aceşti sumotori au dat naştere, după un regim special, la coloşi de 150 de kilograme.

Pentru acest sport s-au stabilit un număr de 48 de reguli. Concepţia modernă japoneză nu consideră exerciţiile enumerate mai sus drept sporturi în adevăratul înţeles al cuvântului, ci mai mult drept o metodă de educaţie. Sumotorii luptă goi, doar cu un şorţ in jurul coapselor legat cu o curea de care se apucă adversarii. Pielea lor este antrenată prin lovituri cu vergele pentru a deveni insensibilă.

Kendo este scrima cu bastoane lungi de bambus, ţinute cu amândouă mâinile de mânere lungi. Luptătorii sunt protejaţi de măşti, pieptare, manşete şi mănuşi. Nu sunt permise loviturile la picioare. Kendo e conceput mai mult ca o formă de dans, pentru efectele sale educative asupra intelectului.

Ju-jitsu, reprezintă o luptă de apărare fără armă, ce are ca scop trântirea şi imobilizarea adversarului la pământ, spre a-l pune în imposibilitatea de a continua lupta, obligându-l să ceară întreruperea acesteia.Este un exerciţiu de supleţe în care elasticitatea şi repeziciunea mişcărilor devin superioare forţei brute.

Kyudo este exerciţiul de bază al tineretului. Acesta are la bază tragerea cu arcul mare japonez, lung de 1,50 metri şi care, la încordare formează trei curburi.Un pedagog japonez se adresa astfel şcolarilor săi: "Nu trebuie să te gândeşti dacă nimereşti ţinta ori nu, ci trebuie să te gândeşti la ţinuta corpului şi la putera sufletului tău. Dacă ele sunt bune, săgeata nimereşte singură in ţintă.Dacă n-a nimert, pricina eşecului se află în sufletul tău, şi nu în modul în care ai lovit".

3.6. Exerciţiile fizice la Perşi

Iranul intră în istoria Orientului antic prin cele două popoare înrudite : mezii şi perşii. Izvoarele rare nu ne îngăduie să urmărim îndeaproape procesul de formare al primelor organizaţii statale la mezi şi la perşi.

În domeniul culturii, perşii au reuşit să îmbine în mod armonios elemente împrumutate de la popoarele vecine: babilonieni, armeni şi egipteni.Pentru a ne face o imagine despre exerciţiile fizice la perşii vechi, Ciropedia lui Xenofon constituie un izvor important, deşi lucrarea ca atare nu este un documentar.

Ciropedia ne face cunoscut, în trăsături mari, modul de educaţie al principilor şi al tinerilor din familiile nobiliare.Fundamentul unei astfel de educaţii era stăpânirea de sine. Calităţile fizice se manifestă mai ales prin practica vânătoarei. Acest exerciţiu întăreşte trupul şi întăreşte voinţa, antrnându-le pentru a suporta mari eforturi.Practic, pregătirea pentru vânătoare comportă, în special, deprinderea mânuirii arcului şi a lăncii, supunerea în faţa superiorilor.Această perioadă de educaţie ţine de la naştere până la vârsta de 16 -17 ani, după care copilul devine efeb.Efebia dura 10 ani, completând educaţia copilăriei. Efebul ducea o viaţă de lagăr în afara oraşului, facând servicii de gărzi la edificiile publice. Antrenamentul efebilor consta în trezirea de dimineaţă, rezistenţă la frig şi căldură, exerciţii de mers şi de alergare, dar mai ales din trageri cu arcul şi din aruncarea lăncii. Aceştea erau puşi adeseori la probă prin lupta cu animalele şi se instituiau întreceri cu premii. La vânătoare, singura masă copioasă era cea care se servea la sfârşit.

Arcul, lancea şi călăria slujeau nu numai la vânătoare. Importanţa lor în educaţia nobililor venea de la faptul că ele constituiau în acelaşi timp cea mai bună pregătire în vederea războiului.

Rezumatul unităţii de curs

Primele state sclavagiste apărute în Orientul antic devin arena unor înverşunate lupte de clasă, şi nu rareori în aceeaşi tabără cu sclavii se găsesc ş păturile de jos, sărace, ale oamenilor liberi. Deşi relaţiile sclavagiste erau bazate pe cea mai cruntă exploatare, ele au deschis totuşi posibilitatea de dezvoltare continuă a forţelor de producţie şi de creare a unei culturi mai înalte, şi de aceea trecerea de la orânduirea comunei primitive la cea sclavagistă a fost la vremea ei un fenomen progresist. În contextul vieţii publice şi al preocupărilor culturale ale acstei lumi s-au ivit şi au luat o formă organizată, din ce în ce mai închegată, şi manifestările de cultură fizică; la unele din aceste popoare ele au luat forme surprinzător de variate şi bogate, în care se împletesc interese politicio-sociale cu unele orientări ştiinţifice.

Bibliografie AVDIEV, V., I., Istoria orientului antic, Ed. de Stat , Bucureşti, 1951 DIEM, C., Histoire de lIeducation physique en Chine, Paris, 1931 KIRIŢESCU, C., Palestrica, Ed. UCFS, Bucureşti, 1964

22


Unitatea de curs 4. Grecia antică - Origini.Izvoare.Concepţii

Scopul unităţii de curs Însuşirea celor mai importante aspecte ale civilizaţiei elene Identificareaspiritului de competiţie , spirit ce a condus la progresul umanităţii

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: Să înţeleagă fenomenul care s-a numit “miracolul grec” Să explice originea jocurlior olimpice antice Să analizeze importanţa descoperirilor arheologice referitoare la arta ceramică şi statuară Să identifice particularităţile practicării exerciţiilor fizice în Atena şi în Sparta

Cuprinsul unităţii de curs Introducere Exerciţiile fizice în Grecia preelenică Concepţia igienică asupra exerciţiiilor fizice Concepţia militară asupra exerciţiilor fizice. Educaţia fizică în Sparta Concepţia idealuluui armonic Concepţia platoniciană Arta ceramică şi statuară în Grecia antică Gimnaziile şi palestrele. Formele de practicare a exerciţiilor fizice Exerciţiile extrapentatlice Rezumat Bibliografie

4.1. Introducere

Istoricii disting în dezvoltarea societăţii sclavagiste două etape: etapa relaţiilor sclavagiste timpurii şi etapa relaţiilor scavagiste evoluate.Caracteristică pentru prima etapă este istoria popoarelor mediteraneene şi ale Orientului antic.Istoria Greciei şi a Romei vechi ne înfăţişează cea de a doua etapă. Întradevăr, sclavagismul ajunge în faza sa evoluată în Grecia, ţinând seama că întrega producţie esta bazată, începând cu o anumită etapă, pe munca sclavilor.

În perioada istorică la care ne referim noi, Grecia era o ţară mică şi săracă cu un popor puţin numeros. Deşi acestea erau condiţiile, grecii vechi au reuşit totuşi să creeze o frumoasă cultură pe care o cunoaşte şi o admiră întreaga omenire. Într-unul din sectoarele acestei stăvechi culturi în educaţia fizică, grecii au atins culmi ce stârnesc admiraţia lumii moderne.

Exerciţiile fizice ale grecilor vechi alcătuiesc unul din capitolele cele mai interesante ale istoriei educaţiei fizice, iar grecii au rămas multă vreme un model în acest domeniu.

4.2. Exerciţiile fizice în Grecia preelenică

Epoca preelenică zisă şi cretano-miceniană, a dezvoltat o civilizaţie proprie, civilizaţia egeeană- deosebită de aceea a Greciei clasice, numită astfel pentru că teritoriul în care a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee- sau minoică (de la MINOS, legendarul rege al Cretei ). Ea s-a infiltrat în Grecia continentală, unde a luat contact cu populaţia indo-europeană a acheienilor, pe care a influenţat-o puternic.

Obiectele de artă din această epocă reprezintă reliefuri din care se vede încă din anul 2000 î.H.se practicau lupte de întrecere, în special pugilatul, lupte cu taurii (tauromahia) -deosebit de îndrăgite în Creta- şi dansuri.

Cele mai importante documente ala epocii sunt cele literare, în fruntea cărora se află Legeda argonauţilor şi Poemele homerice.

Legeda argonauţilor scrisă de Appollonius din Rodos în secolul al III-lea î.H.povesteşte cunoscuta expediţie a lui Jason cu corabia Argo, care avea ca misiune aducerea lânii de aur din Colhida. Legenda este mai veche decât

23


poemele homerice. Argonauţii în una din escalele din Marea Egee, petrec cu localnicii, cu jocuri şi dansuri, iar Jason , conducătorul argonauţilor distribuie premii celor care au învins în întreceri de palestre şi de stadion, curse de cai, pugilat, trasul cu arcul.

Orfeu este premiat pentru cântecul său, Pollux se luptă cu pumnii cu ferocele Amycos, regele bebricilor, pe care îl ucide. Această povestire ne arată că jocurile şi exerciţiile fizice ajunseseră la posibilitatea realizării unor performanţe.

De o mare importanţă, ca document ce atestă preocuparea pentru exerciţii fizice sunt poemele homerice, scrise de celebrul poet grec Homer, care ar fi trăit in secolul al IX-lea î.H.

Epopeele lui Homer cuprind două pasaje importante referitoare la practicarea exerciţiilor fizice la grecii vechi. In Iliada, cu ocazia înmormântării lui Patrocle ucis de Hector, în descrierea ritualului pentru cultul morţilor, un loc important îl constituie descrierea întrecerilor de exerciţii fizice.În intrecerea carelor câştigă Diomede. Pentru locul al doilea sunt discuţii, Ahile vroia să-l distribuie lui Eumelos, dar Antiloh şi apoi Menelau contestă. Până la urmă ajung la o inţelegere: Antiloh ia calul drept premiu, iar Menelau un cazan.Urmează o luptă de pugilat, apoi una de trântă, unde Ajax deşi este mai puternic, Ulise folosind piedica şi lovitura în genunchiul adversarului, îl învinge.La alergare, împiedicat de zeiţa Palas, Ajax alunecă, Ulise trece înainte şi câştigă.

Lupta cu sabia este oprită de Ahile, deoarece putea să devină mortală. Întreceri s-au mai disputat la : aruncarea suliţei, a discului, trasul cu arcul în porumbei vii.

În cartea a VIII a din Odiseea, se povesteşte cum Ulise, aruncat de valuri pe insula feacilor, este invitat de regele Alcinaus să asiste la întrecerile feacilor. Fiul regelui, Laodamas, îl provoacă sfidător pe Ulise la întreceri.Acesta acceptă şi câştigă aruncarea discului,refuzând să mai participe şi la celelalte întreceri de alergare şi trântă , considerându-se slăbit din cauza călătoriei pe mare.

Prin aceste povestiri, obţinem o precizare cronologică importantă asupra vechimii acestor preocupări în istoria poporului grec.

Una din preocupările principale ale grecilor a fost îngrijirea atentă a trupului şi a minţii, în Grecia preelenică şi Grecia clasică constatându-se că preocuparea mai sus menţionată începe să fie rezultatul unor concepţii clare, făcând parte dintr-un sistem bine închegat şi minuţios organizat. O lege fundamentală în concepţia greacă era aceea după care un corp sănătos este condiţia indispensabilă a unei funcţii intelectuale prospere.

Concepţia greacă asupra exerciţiilor fizice a evoluat în trei direcţii: igienică , militară şi armonioasă. O dată cu îndrumarea spre o concepţie proprie, exerciţiile fizice şi-au clarificat şi conţinutul naţional, creându-şi o terminologie adecvată.

4.3. Concepţia igienică asupra exerciţiilor fizice

Chiar înaintea grecilor, vechi povestiri arată că există o strânsă legătură între exerciţiile fizice şi întărirea sănătăţii. Chiron, cel mai celebru dintre centauri, a dirijat educaţia lui Ahile, Nestor, Esculap, Geason, Castor şi Pollux, învăţându-i atât vânătoarea cât şi arta de a-şi păstra sănătatea.

Herodikos din Selimbria, precursorul lui Hipopcrate, a conceput cel dintâi normele unei gimnastici igienice şi terapeutice printr-o îngrijire sistematică a corpului cu ajutorul exerciţiilor fizice. Sistemul lui cuprindea atât un regim alimentar dietetic, cât şi exerciţii corporale şi masaje, pe care le prescria împotriva a tot felul de boli. Hipocrate considera metoda lui Herodikos ca fiind empirică, iar tratamentul lui ca primejdios.

Hipocrate (460-377 ‘.Hr.) denumit şi părintele medicinei, a pus bazele medicinei sub toate aspectele ei. Ideile de bază ale medicinei lui Hipocrat sunt: susţinerea energiei individuale prin supravegherea dietei, măsuri igienice individuale, căutarea cauzei bolii, punând la baza oricărei acţiuni observaţia şi experienţa, înlăturând prejudecăţile, ideile preconcepute şi superstiţiile.

El nu s-a ocupat direct de gimnastică, dar în cadrul preocupărilor sale despre terapeutica bolilor descrie acţiunea binefăcătoare a exerciţiilor gimnastice, a masajelor , a băilor de mare, ca având o influenţă pozitivă asupra echilibrului umoral al organismului.

Galen ( Galenus, Galien) 138 - 301 d.H. reprezintă mometul cuminant al medicinei greco-romane. Galen a activat un timp pe post de medic al gladiatorilor din Roma ceea ce l-a pus în contact nemijlocit cu lumea atleţilor. Pentru buna îngrijire a răniţilor din această categorie existau spitale speciale (Valetudinaria), iar ajutoarrele lor se numeau frictores (oamenii care efectuau masajele). Dintre cărţile scise de Galen, trei dintre acestea se referă direct la exerciţiile fizice. Una dintre ele reprezintă un mic manual despre jocul cu mingea căruia Galen îi atribuie o mare importanţă igienico-socială, deoarece jocul este accesibil şi săracilor, pe când vânătoarea o pot practica numai cei din clasele privilegiate. Celelalte două cărţi ale sale “Ştiinţa igienei” şi “Trasubul” cuprind importante pasaje despre relaţiile dintre gimnastică şi igienă.

Filostrat, retor şi sofist, a trăit cam în acelaşi timp cu Galen, scriind o carte deosebit de importantă “De arte gymnastica” ( despre gimnastică), în care tratează istoricul şi tehnica exerciţiilor gimnastice. Cartea sa este un important izvor de documentare asupra concepţiilor elene despre fiziologie, igienă şi despre influenţa exerciţiilor gimnastice asupra sănătăţii. Cât priveşte genul preferabil de exerciţii, Filostrat apără exerciţiile atletice, a căror valoare ar fi superioară gimnasticii igienice, recomandată de medici.

24


Antilus, celebru medic şi chirurg grec, a trăit în secolul al II lea sau al III lea d.H., poate fi considerat adevăratul întemeietor al gimnasticii terapeutice. În lucrarea intitulată “Cum trebuie să se trateze bolnavii singuri”, Antilus examinează, rând pe rând, toate exerciţiile fizice practicate pe vremea sa şi le arată virtuţile fiziologice şi terapeutice. Astfel alergarea , fiind un exerciţiu violent, are menirea de a încălzi trupul, stimulează pofta de mâncare, fortifică activitatea naturală, fiind un exerciţiu folositor în cazurile de sciatică. Lupta face corpul ferm şi musculos, distruge grăsimea, tumorile şi hidropiziile.

4.4. Concepţia militară asupra exerciţiilor fizice. Educaţia fizică în Sparta.

Statul spartan a fost vestit ca mare leagăn militar pentru vremea sa, educaţia fizică reprezentând o preocupare de căpetenie şi constituind o sarcină a statului. În acest fel se explică de ce Sparta ne înfăţişează cea mai desăvârşită imagine a organizării şi practicării educaţiei fizice pe baza concepţiei militare.

Viaţa cetăţenească în Sparta era o viaţă de lagăr, un serviciu militar neîntrerupt din timpul copilăriei până la bătrâneţe. Copiii slabi , bolnavi cronici, rahitici erau duşi pe muntele Taiget şi lăsaţi să moară.

Cu obligaţia de a li se da o educaţie conformă cu principiile spartane, copiii erau lăsaţi familiei până la 6 ani. De la 7 ani aceştia erau încredinţaţi statului, care, prin pedotribi, începeau aspra educaţie de soldaţi. Această educaţie tindea pe de o parte să mărească rezistenţaa fizică, supunându-l la reguli de disciplină severă, ducând o viaţă sobră şi aspră, iar pe de altă parte să-l pregătească pentru viitoarele lupte prin: marşuri, călărie, înot, mânuirea armelor, lupte.

La 18 ani tinerii deveneau efebi şi erau întrebuinţaţi în interior în scopuri militare. la 20 de ani deveneau militari în adevăratul sens al cuvântului, iar la 30 de ani erau socotiţi bărbaţi, se puteau căsători, întemeindu-şi un cămin.

După acelaşi principiu erau crescute şi fetele. Ele trebuiau să-şi întărească trupul ca prin căsătorie să poată da naştere unor copii sănătoşi. Fetele practicau alergarea, înotul, aruncarera discului şi a suliţei, jocul cu mingea şi dansul.

4.5. Concepţia idealului armonic.

Atena, centru politic şi economic era, ca şi celelate cetăţi greceşti un stat sclavagist militar. În această privinţă Atena sa aseamănă cu statul spartan. Sunt însă multiple aspecte care deosebesc fundamental cele două cetăţi greceşti. Spre deosebire de Sparta, a cărei economomie avea un caracter eminamente agrar, Atena se manifestă ca un stat cu întinse relaţii comerciaale, care o vor duce repede la înflorire economică şi îi vor da o mare autoritate în politica internaţională a vremii. Ca urmare a luptei de clasă, Atena se transformă într-o republică sclavagistă democratică, în fruntea căreia se instalează plutocraţia, clasă cu o situaţie economică mai înfloritoare decât a aristocraţiei funciare.

Formată din comercianţi şi meşteşugari, plutocraţia reprezintă, faţă de conservatorismul aristocraţiei funciare, o pătură progresistă. Interesele ei vitale cer întinse şi continue relaţii comerciale şi culturale cu orientul antic. Aşa se explică de ce cultura ateniană atinge culmi impunătoare, îndeosebi în secolul al V lea ‘.H.sub domnia lui Pericle. Ştiinţele naturii, matematicile, filozofia, istoria şi artele iau o dezvoltare care va rămâne pentru istorie un ideal de frumuseţe şi perfecţiune. În acest climat favorabil, în special educaţia fizică primeşte o organizare ce se deosebeşte ca formă şi conţinut de cea întâlnită în Sparta. Faţă de spartanii aspri şi brutali în felul lor de viaţă, moştenitori ai însuşirilor războinice ale cuceritorilor Dorieni, atenieinii, urmaşi ai Ionienilor , populaţie cu o fire mai blândă, înclinată spre speculaţiile inteligenţei, reprezintă o populaţie ce posedă simţul măsurii, al frumosului şi al armoniei. După atenieini fiinţa umană este apreciată ca un lucru complex, depuinzând de mai multe calităţi, din unirea cărora trebuia să rezulte perfecţiunea. Idealul de perfecţiune se putea atinge printr-o educaţie specială ce avea menirea să dea omului sănătate trupească, bărbăţie şi putere. Toate acestea se întruchipau în zicala Kali kai Agathos ( om frumos şi bun). Paralel cu această educaţie trebuia să se facă şi educaţia în filosofie, în artele libere, care dezvoltă însuşiri intelectuale ce trebuie să fie egale cu cele fizice.

Kaloagathia ( frumuseţe şi bunătate), reprezintă chintesenţa omului vrednic înzestrat cu toate calităţile fizice sufleteşti şi morale ale bunului cetăţean. este în acelaşi timp o noţiune , deseori enunţată de marii gânditori ai Greciei clasice.

4.6. Concepţia platoniciană

Concepţia platoniciană despre educaţie este pătrunsă de un puternic spirit de clasă. Platon, fiind un exponent al aristocraţiei conservatoare funciare, este un adversar înverşunat al democraţiei sclavagiste, susţinută de plutocraţie. După Platon, individul trebuie să fie cu totul subordonat statului şi de aceea educaţia este prima sarcină a statului. Valoarea individului este în funcţie de valoarea sa socială. Copiii şi tinerii trebuie educaţi nu pentru ei, ci pentru statul din care vor face parte. Educaţia trebuie să înceapă odată cu naşterea copilului. Ea este accesibilă doar aristocraţilor şi cuprinde două etape. Prima etapă are loc până la vârsta de 20 de ani, şi are ca scop formarea viitorilor războinici iar cei care se disting prin atitudini deosebite, îşi vor continua educaţia spre a deveni magistraţi ai statului. Copiii trebuie educaţi astfel încât să dobândească forţă corporală, curaj, încredere în sine , sânge rece, disciplină, supunere faţă de

25


superiori, sobrietate rezistenţă la oboseală, dispreţ faţă de primejdie. Aceste lucruri trebuiau să înceapă cu exerciţii simple, până ce, treptat, se ajunge la luptele care amintesc războaiele în vederea cărora sunt crescuţi cetăţenii. A doua etapă a educaţiei are ca scop formarea oamenilor prin muzică şi dans. Prin muzică Platon înţelege întreaga activitate spirituală, inspirată de muze: arta cântecului, poezia şi retorica. În lucrarea “legile”, Platon afirmă că după muzică , tineretul trebuie să fie educat prin gimnastică; el susţine că prin muzică se educă inteligenţa , iar prin gimnastică curajul. Într-o altă lucrare, “Republica” declară că un desăvârşit muzicant este acela care va şti să-şi cultive sufletul prin gimnastică, mai degrabă decât cel care ştie să potrivească coardele instrumentului. Spre deosebire de părerea medicilor, gimnastica nu trebuie să aibă în vedere numai sănătatea, ci să dezvolte în acelaşi timp, forţa şi frumusseţea spre a apropia pe om de perfecţiune. O activitate unila terală, gimnastică, ar avea derept scop sălbăticirea omului, de aceea ea trebuie completată cu preocupări de ordin intelectual. Dar şi educaţia intelectuală, practicată singură, cu excluderea exerciţiilor fizice , ar conduce la moleşirea individului. Deci numai printr-o colaborare armonioasă şi judicios proporţionată a celor două activităţi vor putea fi câştigate virtuţile unui bun cetăţean.

4.7. Arta ceramică şi statuară în Grecia antică

Ceramica şi arta statuară au găsit în forma corpului, în atitudinile şi în mişcările lui, izvoarele cele mai fecunde de inspiraţie. Ne-au rămas până astăzi ca documente extrem de preţioase, acele opere de artă greceşti, adevărate ilustraţii ale scrierilor medicilor, poeţilor şi gânditorilor.

Ceramica era cartierul olarilor din Atena. Vasele care se fabricau din lut ars serveau ca obiecte de uz casnic sau de cult, pentru ofrandele ce se aduceau zeilor, pentru păstrarea cenuşii morţilor. Numele acestei arte vine de la keramos, fiul lui Bachus şi al Araiadnei sau mai probabil, de la cuvântul similar ce înseamnă argilă , lut. Formele vaselor erau variate: amfore, cupe, cratere, urne, etc. Interesul documentar stă în pictura lor exterioară. Pe fondul roşu al argilei se aplica un lac negru, iar proporţia negrului faţă de roşu determina stilul ornamentaţiei. Vasele vechi aveau desene negre pe fondul roşu, iar după secolul al V lea apar figuri roşii pe fond negru.

În ornamentaţia vaselor se pot distinge trei perioade: epoca veche, dinainte de secolul VII î.H. în care stilul ornamentaţiei era sever, cu desenele rigide, motive

decorative simple, geometrice cu o figuraţie naivă. epoca intermediară este reprezentată de figuri din profil, cu tendinţă spre policromie. Subiectele sunt luate din viaţa

de toate zilele , exerciţiile fizice formând un vast capitol de inspiraţie., perioada nouă a stilului ceramic se manifestă prin perfecţiunea desenului şi a bogăţiei ornamentaţiei. Ea

corespunde cu epoca de cea mai mare înflorire a artei greceşti. Sursele de inspiraţie în această perioadă sunt aparţin scrierilor lirice şi dramatice, exerciţiile fizice fiind reprezentate în mai mică măsură. Urmează o epocă de decadenţă caracterizată printr-un abuz de decoraţii

în culori, ca în secolul al III lea î.H.arta certamică să fie aproape definitiv părăsită. Arta statuară greacă a găsit în forma perfectă a corpului un nesecat izvor de inspiraţie. Operele vechi, până în secolul al VI lea î.H.perioada aşa numită “arhaică”, reprezintă o artă primitivă care pune mult preţ pe forţă. Frontoanele şi basoreliefurile din această epocă se referă la lupte cu giganţi înfăţişaţi cu corpuri greoaie şi forme schematice. Treptat începe să se afirme mişcarea la nivelul braţelor şi al picioarelor iar mai târziu la toate celelalte articulaţii. Cu secolului al V lea î.H.se intră în perioada artei clasice elene. Această epocă cultivă forţa, virilitate, seninătatea. De atunci datează figurile de pe frontonul tempului din Egina şi statuia lui Zeus din Olimpia.

Jocul pârghiilor umane începe să fie bine studiat, dovadă fiind luptătorul de pe frontonul Eginei, care, în cădere, se sprijină pe braţul stâng sau Heracle, reprezentat ca un arcaş ce-şi întinde arcul. Tot acestei perioade îi aparţin capodopere ca : “Doriforul” sau purtătorul de lance, realizată de Ploiclet şi “Discobolul” (aruncătoruil de disc) al lui Miron.

Discobolul este o lucrare de sculptură epocală ce reprezintă nu numai o splendidă operă de artă, dar şi un document sigur despre tehnica unui exerciţiu al vechilor greci.

Epoca lui Fidias ( 500-431 ‘.H.) şi a succesorilor săi culminează în arhitectura şi sculptura Parthenonului cu celebra friză reprezentând procesiunea panateneelor. “Niciodată - scrie un comentator- marmura nu şi-a îndeplinit într-un grad atât de înalt metamorfoza sa în carne.” Sub veşmântul de piatră se simte mişcarea muşchilor , umflarea toracelui, supleţea mişcării. Aceleiaşi perioade îi aparţin şi capodoperele lui Lisip - Apoxyomenos, luptătorl ce-şi curăţă braţul şi “Luptătorii borghese” probabil de acelaşi artist.

Perioada elenistică sau alexandrină; reprezentată mai ales prin şcolile din Pergam şi Rhodos, este o perioodă de decadenţă. Ceea ce inspiră acum pe artist nu mai este forţa liniştită şi seninătatea. Sculptura exprimă acum mai mult neliniştea şi suferinţa. Capodoperele acestei epoci sunt “Galul murind”, ce se găseşte în muzeul “Capitoliu” din Roma, grupul lui “Laocon” aflat în galeria Vaticanului şi sarcofagul lui Alexandru cel Mare din Constantinopol.

Instituţiile. Structura militar -sclavagistă a cetăţilor antice greceşti determină şi felul educaţiei. Atenienii considferau că singură, educaţia militară este insuficientă. Procesul educativ este mult mai complex şi mai liber. Fiecare părinte îşi educa copilul după posibilităţile şi aspiraţiiile sale. Aşa se explică de ce Atena avea un număr mare de şcoli. Până la vârsta de 7 ani copilul trăia în familie unde primea cele dintâi învăţături şi deprinderi. De la vârsta de 7 ani băieţii începeau adevărata instrucţie în şcoli, sub supravegherea unui sclav mai în vârstă , numit pedagog. Şcoala era o

26


instituţie privată. Aici şcolarul îşi făcea educaţia până la vârsta de 18 ani când devenea efeb, după care educaţia continua încă doi ani până la împlinirea vârstei de 20 de ani, când devenea matur.

Ceea ce dădea şcolii greceşti o notă particulară şi caracteristică era importanţa acordată educaţiei fizice; perioada cuprinsă între 14 şi 18 ani fiind special consacrată gimnasticii. Gimnastica se învăţa în instituţii şcolare numite palestre. Uneori Palestra servea şi învăţăturilor gramatistului şi cytharistulului, mai târziu retorului şi filozofului. Toţi participanţii aveau corpul compet gol. Nuditatea era o regulă generală pentru orice exerciţii gimnastice în şcoală ca şi în public. Legenda spune că în secolul al VII lea î.H.la un joc de întrecere, un concurent, Orsippos era să piardă cursa deoarece eşarfa ce-i servea de şorţ se dezlegase şi împiedicându-i mişcările, îl făcuse să cadă. Aruncând-o el a putut câştiga premiul.

Predarea exerciţiilor gimnastice era încredinţată pedotribilor. Aceştia erau în acelaşi trimp maeştri şi directori ai Palestrelor. Pregătirea pedotribilor era mai mult empirică; ei recrutându-se de obicei dintre foştii atleţi. Mai târziu au apărut gimnaştii, oameni cu o pregătire mai completă, întrucât aveau şi cunoştinţe medicale. Ei studiau aptitudinile, temperamentul, conformaţia elevilor şi erau capabili să prescrie regimuri ori tratamentele necesare organizând şi supraveghind în mod ştiinţific exerciţiile. Tot ei făceau selecţia tinerilor în vederea specializărilor atletice. Se întâmplau adeseori conflicte între pedotribi şi gimnaşti, deoarece cei dintâi îşi luau abuziv numele de gimnast, pentru a avea mai mult pretigiu.

La vârsta de 18 ani, după cum am mai arătat, băiatul devenea efeb. Efebia era o instituţie de stat în care educaţia se făcea de către organele statului, în vederea pregătirii cetăţeneşti şi militare. Pe lângă deprinderile fizice şi militare, efebii aveau de frecventat lecţiile retorilor şi filozofilor în gimnazii. La vârsta de 20 de ani efebul devenea cetăţean, iar după alţi doi ani dedicaţi serviciului în campanie căpăta plenitudinea drepturilor cetăţeneşti, inclusiv marea onoare şi suprema datorie de a apăra cetatea.

4.8. Gimnaziile şi palestrele.

Şcolile greceşti unde se învăţau literele erau instituţii cu caracter privat. Pe lângă numeroase şcoli modeste mai exista însă şi un număr mai restrâns de instituţii de stat, frecventate mai ales de efebi. Acestea erau denumite gimnazii, dar şi plestre. Cele două nume se confundau întrebuinţându-se unul pentru celălalt. La origine palestrele erau reduse la un spaţiu închis în care se executau exerciţii ce nu necesitau spaţii mari ca; lupte, sărituri, etc.Treptat, acestor spaţii li s-au adus şi perfecţionări, construindu-se camere pentru depozitarea uleiurilor de uns corpul, pentru depozitarea nisipului, pentru îmbrăcat şi dezbrăcat, pentru băi şi pentru uscarea corpului. Exerciţiile care reclamau spaţii mai întinse, precum alergarea şi aruncarea, se făceau, la început, în afara incintei palestrei, apoi s-au creat pentru aceste exerciţiii spaţii închise, uneori acoperite. Acestea erau gimnaziile propriu-zise. Suprafeţele rămase libere au fost plantate cu arbori, pentru a oferi umbră în timpul pauzelor şi s-au înfrumuseţat cu bazine şi statui. Astfel, gimnaziile au deve nit mari construcţii pentru care s-a creat un tip arhitectonic special, construit astfel încât să cuprindă la un loc lăcaşurile de educaţie intelectuală şi fizică a tinerilor.

În secolul al V lea î.H.Atena avea trei gimnazii, aşezate toate în afara oraşului, pentru a putea folosi spaţii mari. Primul s-a numit “Academia” situat lângă Kifissia, unde a predat Platon. La est de Atena era “Lykeion” unde a predat Aristotel. Puţin mai departe se afla “Kinosarges” unde arau admişi şi străini. Mai târziu s-au ridicat în interiorul cetăţii, aproape de tempul lui Teseu “Ptolemaion-ul” apoi “Diogenion - ul”, la nord est de Acropole, ambele fiind gimnazii speciale pentru băieţi.

În general un gimnaziu complet era constituit din trei părţi : palestra, gimnaziul propriu-zis şi stadionul. Palestra avea o formă pătrată cu latura de 96 m. Curtea din mijloc, rămasă desoperită avea laturile de 40-50 m, iar pe jos era prevăzută cu un strat gros de nisip mărunt.De jur împrejur erau portice cu colonade, de unde se intra în camerele acoperite care aveau diferite destinaţii. Astfel în “exedra” (sală spaţioasă cu bănci) aveau loc convorbirile cu filozofii şi retorii, “Ephebeum” ( sală de întâlnire) servea pentru exerciţiile efebilor, în special cele de lupte. “Loutron” era locul unde se făcea baie cu apă rece.

Legat de palestră se afla gimnaziul, de formă dreptunghiulară cu latura lungă de 192 de m. Pe cele două părţi, de-a lungul zidului de împrejmuire şi sub şirurile de coloane, existau două sau trei piste de alergare. Cele exterioare erau acoperite pentru a permite alergarea şi pe vreme rea. Cea din interior era descoperită şi se numea “oeridromides”. Curtea interioară a gimnaziului era un parc cu alei mărginite cu platani, ulmi, plopi sau măslini printre care existau peluze verzi, fântâni, bazine cu apă , bănci şi altare închinate zeului protector al gimnaziului. De obieci după gimnaziu urma stadionul, cu axul cel mare orientat perpendicular pe al gimnaziului. acesta avea o arenă centrală şi bănci aşezate în amfiteatru, destinate spectatorilor în timpul festivităţilor. Arhitectura gimnaziilor era diferită în funcţie de forma terenului. De obicei se prefera o vale, care dădea posibilitatea edificării treptelor de amfiteatru. Gimnaziile se construiau în afara oraşului sau în interiorul acesuia, în apropierea unei ape ce putea fin canalizată pentru a asigura condiţiile igienice corespunzătoare. Conducerea administrativă şi financiară era încredinţată unui mare magistrat numit “gimnasiarh”, ales dintre oamenii cu stare întrucât trebuia să facă cheltuieli personale pentru buna funcţionare a instituţiei. Dintre subordonaţii lui, cei mai importanţi erau Kosmetes şi Sophronistes .Primii se ocupau cu supravegherea efebilor, cu programul lor de exerciţii, ţineau evidenţa frecvenţei acestora la cursuri iar sophroniştii supravegheau

27


educaţia morală. Un personal subaltern de gardieni, portari şi sclavi era însărcinat cu îndeplinirea serviciului de curăţenie, de baie şi bucătărie. pe lângă băieţi şi efebi, gimnaziile puteau fi frecventate şi de adulţi, fie de persoane care doreau să-şi întreţină forma fizică prin exerciţii corporale sau de atleţi care-şi desăvârşeau, sub îndrumarea pedotribilor şi a gimnaştilor, pregătirea în vederea jocurilor de întrecere.

4.9. Formele de practicare a exerciţiilor fizice

Fondul educaţiei fizice la greci poate fi împărţit în trei mari categorii , în funcţie de obiectivul pe care-l urmăreau şi de metodele pe care le foloseau.

Gimnastica propriu-zisă căuta să formeze pe om prin intermediul exerciţiilor dându-i forţă şi îndemânare; orchestrica urmărea să-i formeze ţinuta şi să-i cultive sentimentul cu ajutorul muzicii şi dansyului iar agonistica avea ca scop întăriea voinţei prin luptă de întrecee.

Gimnastica. Cuprinde exerciţiile pentatlice şi exerciţiile extrapentatlice. Cel care dorea să devină un atlet complet trebuia să participe la pentatlon, probă care cuprindea cinci exerciţii şi anume: alergarea, săritura, aruncarea discului şi suliţei şi lupta, la care mai târziu s-a adăugat şi pugilatul. Astfel de atleţi care excelau în forţă şi agilitate erau destul de rari, printre ei numărându-se legendarul Heracle ( Hercule) şi mai târziu Xenophon Corintianul, cântat de poetul Pindar ( 521-441 î.H.)

Pentatlonul a fost inaugurat la Jocurile Olimpice, în a 18 a olimpiadă, înlocuind exerciţiile izolate ce se practicau până atunci. Combinaţia celor cinci exerciţii ce-l compuneau avea avatajul de a cultiva forţa, îndemânarea, rezistenţa şi dezvoltau corpul în mod armonios.

Alergarea era prima probă de întrecere. Exerciţiul alergării se făcea pe pistele gimnaziului şi era de viteză şi de durată. Alergarea de viteză avea două probe: dromos, cursa simplă, pe o lungime de stadiu, adică 192 m, şi diaulos, cursa dublă dus-întors. Alergarea de durată se făcea prin cursa de fond numită “dolicos” pe o distanţă de aproximativ 4,5 Km. Pista de alergare era acoperită cu un strat gros de nisip, alergătorii având în picioare un gen de sandale de piele legate de glezne prin cureluşe cu degetele lăsate libere. Condiţiile de întrecere erau precise şi ţineau cont de vârsta şi gradul de antrenament al alergătorilor.În statele dorice alergau şi fetele (se cunoaşte statuia “alergătoarea dorică”, din galeria Vaticanului.)

În afară de cursa liberă se mai practica şi cursa oamenilor înarmaţi hoplitodromes, exerciţiu cu caracter militar, în care echipamentul consta din cască, scut şi lance, trupul rămânând gol.

Cursa lampadoforilor sau a dadoforilor avea loc la jocurile sacre, care se desfăşurau în timpul serii şi reprezenta o alergare de ştafetă, în care alergătorul transmiitea următorului făclia aprinsă pe care o ţinea în mână. Gestul lampadoforilor a trecut în literatura modernă ca un simbol reprezentând transmiterea culturii din generaţie în generaţie. Săriturile se executau în două feluri: la distanţă sau în înălţime, de pe loc sau cu elan. O variantă practicată mai mult ca joc de copii, era săritura prin cerc sau peste coardă. O particularitate a grecilor era întrebuinţarea halterelor în timpul săriturii. Acestea erau făcute din plumb sau din piatră, aveau o formă lenticulară alungită şi se ţineau de mijloc unde erau mai subţiri sau aveau pe cele două feţe scobituri în care să se fixeze degetele.

28


4.10. Exerciţiile extrapentatlice

Sferistica însemna pentru vechii greci jocul cu mingea. Galen a scris un mic tratat prin care proslăveşte foloasele acestui joc ce aduce sănătate trupului, simetrie membrelor, şi virtute sufletului.Toţi mediicii de fapt erau de acord că mingea contribuie la dobândirea unei graţii corporale. Mingile cu care se jucau grecii aveau diferite mărimi şi erau confecţionate din piele , lână sau stofă şi umplute cu fulgi sau seminţe de smochine.

Jocul se rezuma la aruncarea mingi cu braţul, cu pumnul sau piciorul. Exerciţiile cu mingea aveau loc în cadrul gimnaziilor, pe pistele acoperite sau în anexele special amenajate sub conducerea unui instructor special; sphaeristichos.

Jocul specific copiilor era cel “de-a călare” în spatele unui coleg de joc. Alte exerciţii specifice copiilor erau mişcările de apucare şi prindere a mingii. Jocul specific adulţilor se desfăşura într-o formă apropiată hocheiului de azi, joc în care mingea era lovită cu un baston curbat. Pugiliştii se antrenau la o minge atârnată de tavan , minge care avea denumirea de korikos.

Înotul este un alt exerciţiu care face parte din categoria celor extrapentatlice. La greci înotul poate fi considerat un sport naţional. Acest lucru se datorează în mare parte aşezării Greciei continentale al cărei ţărm este profund scobit de golfuri ce pătrund adânc în inima teritoriului, restul ţării fiind format din insule. Astfel marea era prezentă aproape peste tot şi de aceea grecii îşi învăţau copiii să înoate de la cele mai mici vârste. Înotul avea însă şi un caracter utilitar. prin scufundarea în adâncime pentru pescuitul coralilor, al bureţilor, al stridiilor şi pentru lucrări legate de arta navigaţiei comerciale şi militare. Aceste exerciţii cereau nu numai o tehnică bună a înotului dar şi exercitarea apneei pentru înotul sub apă.

Tragerea cu arcul este un exerciţiu practicat în Grecia preelenică, după cum ne-o dovedesc multe pasaje din poemele homerice. Dintre greci, cei mai reputaţi arcaşi erau cretanii. Totuşi experienţa războiului cu perşii i-a convins pe atenieni de necesitatea arcului, ceea ce i-a determinat o oarecare popularitate, cu toate că el nu a figurat vre-o dată în programul jocurilor festive. Tragerea cu arcul în scop de vânătoare , de război şi de exerciţiu sportiv a fost la mare preţ la toate popoarele cu veche civilizaţie: egipteni, indieni, chinezi, asirieni, etc.

Cursele de cai şi care .Grecii au prtacticat alergările cu care mai mult în timp de război şi mai puţin în timpurile noi când din cauza schimbării tacticii, care a substituit vechii lupte bazate pe curajul personal a rămas numai ca exerciţiu. Arta conducerii carului de luptă cerea anumite calităţi şi anume: braţ puternic,îndemânare, ochi sigur. La jocurile de îndemânare din hipodromuri, cursa carelor era legată de mari primejdii datorită stimulării cailor, ce nu puteau fi stăpâniţi decât cu mare greutate şi a ciocnirilor inevitabile în punctul critic al întoarcerii pe pista de alergare , punct marcat cu o bornă de piatră. Aceste întreceri aparţineau aristocraţiei, întrucât întreţinerea cailor, achiziţionarea lor, precum şi desfăşurarea concursurilor reclamau importante cheltuieli materiale.

Orchestrica. Este arta dansului( orchestris = dans). dansurile grecilor antici, ca şi cele ale celorlalte popoare vechi nu au nimic în comun cu dansurile popoarelor moderne, care se execută de perechi înlănţuite.În primul rând dansul nu se executa prin mişcarea picioarelor, ci mai ales prin mişcările părţilor superioare ale corpului, braţele jucând rolul principal. Dansul este o artă ce căuta să exteriorizeze o stare sufletească intensă. Aristotel defineşte dansul drept arta de a traduce printr-o gestică variată şi ritmată caracterele, pasiunile şi actele fiinţelor omeneşti. El se inspiră din istoria veche , reamintind episoadele ei pe care le reproduce cu frumuseţe şi graţie. Principalele genuri de dansuri erau: dansurile funebre, dansurile religioase, dansurile pirice şi dansurile dionisiace. Primele se caracterizau prin sobrietatea gestului, erau însoţite de flaut şi se executau de rudele mortului.

Dansurile religioase aveau forma unor hore în care dansatorii se ţineau de braţe învârtindu-se în jurul altarului sau al rugului de sacrificiu. Din aceste dansuri s-a născut mai târziu baletul sacru.

Dansurile pirice sau dansurile războinice, cum mai erau denumite, erau executate de către oameni înarmaţi al căror echipament se compunea din coif, scut şi spadă ori lance. originea lor este străveche şi se presupune că au luat naştere în Creta, cu prilejul serbărilor în onoarea lui Zeus. Dansatorii se învârteau în jurul focului cu spada şi cu lancea în mână. Mai târziu aceste dansuri au avut o structură precisă, jucându-se după reguli bine stabilite, ajungând la adevărate pantomime ce aminteau de imaginea războiului.

Cele mai vesele dansuri ce-şi găsesc originea în zeităţile silvane ( nimfe, sileni, satiri), au fost dansurile dionisiace. Ele înfăţişau scene în care bacantele ce purtau coroniţe de flori iar în mână purtau coşuleţe cu flori, amfore sau torţe, erau urmărite de satiri care alergau şi săreau în sunetul instrumetelor şi al strigătelor preoteselor lui Dyonisos. Orchestrica, educaţia prin dans, a influenţat puternic viaţa fizică şi morală a vechilor greci. Orchestrica a făcut actori spontani ce transmiteau mândria, seriozitatea şi demnitatea omului simplu.Tot ea este cea care a dat sculpturii atitudinile, mişcările, pozele etc.

Agonistica. Jocurile de întrecere se organizau pe sistemul concursului potrivit cu temperamentul stimulat de ambiţie al vechilor greci. Nu se poate stabili precis epoca în care jocurile şi-au pierdut caracterul de serbări ocazionale şi s-au transformat în instituţii, cu periodicitate precisă, supusă unor reguli bine stabilite. Zeii erau nu numai protectorii jocurilor, nu numai privitorii, simpatizanţi ai acestora, imaginaţia grecilor coborându-i în arene ca participanţi

29


entuziaşti. Astfel Apollo nu este nu numai zeul muzicii ci în acelaşi timp este arcaş, discobol şi pugilist. Hermes este alergător de frunte, ce este înfăţişat sub forma unui efeb cu forme zvelete şi cu aripi la glezne. legenda povesteşte despre întrecerile lui Zeus cu Cronos, ale lui Harmes cu Apollo, de performanţele lui Heracles şi ale altor divinităţi ce coborau în arenă spre a interveni în favoarea unora sau împotriva altora.

Jocurle au ajuns să alcătuiască trăsătura de unire şi legătura dintre toate popoarele eladei care veneau din toate regiunile Greciei continentale pentru a participa la ele.

Caracterul general al întrecerilor era acela că se putea pune în valoare forţa fizică şi morală a omului. Aşadar jocurile nu se reduceau doar la exerciţii gimnastice, ci erau şi întreceri muzicale şi poetice. Se cunosc două tipuri de festivităţi: unele cu caracter local, altele cu caracter panelen. Cele mai însemnate au fost Jocurile Olimpice, Pitice, Istmice, Nemeice, Panatenee, fiecare având caracteristici proprii în ceea ce priveşte periodiciatea, genul jocurilor şi detaliile concursurilor. Peste toate însă se înălţa Olympia, lăcaşul celor mai importante, mai preţuite şi mai celebre jocuri, răspândind vechea civilizaţie elenă peste întreg pământul grecesc, de-a lungul veacurilor.

Olympia, nu a fost un oraş ci un lăcaş al jocurilor. Situată în nord vestul peloponesului, Olympia se însufleţea o dată la patru ani devenind centrul atenţiei şi interesul întregii Greciii, datorită Jocurilor Olimpice. Timp de 12 veacuri ea a reprezentat una dintre culmile culturii elene, focarul şi simbolul vieţii greceşti, de fapt toate civilizaţiile antice au avut câte o instituţie sau un lăcaş reprezentativ care întruchipa tot ceea ce aveau acestea mai caracteristic. Astfel Egiptul a avut piramidele, Israeleul Tempul lui Solomon, Roma forul capitolin.

Olympia era formată din : Altis - dumbrava sacră, unde în timpurile străvechi fusese un altar al zeiţei Hera, presărată de arbori rari: măslini, plopi, pini, etc. Kronion este micul munte împădurit care domina peisajul Olympiei. În vecinătatea altarului zeiţei Hera s-au stabilit în epoca preelenică Jocurile Olimpice cu caracter local.

Dumbrava sacră cuprindea un spaţiu înconjurat cu zid, al cărui punct central era vechiul altare de formă eliptică al lui Zeus. În apriopierea acestuia se afla măreţul tempul al lui Zeus, patronul Jocurilor Olimpice, ce dădea un caracter sacru instituţiei. templul adăpostea uriaşa statuie a zeului, realizată în fildeş şi aur de celebrul Fidias

Alături de templu era măslinul sacru, sădit se pare de cărtre Heracles, din ramurile căruia se realizau coroniţe pentru învingători. În jurul templului lui Zeus exista un întreg oraş de temple , altare, statui, închinate zeilor şi învingătorilor la jocuri, legate prin porticuri de marmură, şi despărţite prin plantaţii de arbori, peluze, bazine de apă ce alcătuiau un ansamblu arhitectonic unic prin pitorescul, măreţia şi armonia lui cu peisajul înconjurător. Dincolo de zidul împrejmuitor al Altisului, se întindeau marile construcţii: spre vest gimnaziul şi palestrele, spre est hipodromul şi stadionul. În jurul incintei, câmpia, udată de cele două râuri, se umplea în ajunul jocurilor de

30


mulţime. Cronicarii timpului apreciau că se ajungea la 40.000 de vizitatori- spectatori. Olympia era sacră şi inviolabilă. În timpul jocurilor , un armistiţiu tacit se întindea peste tot pământul grecesc. Trupele depuneau armele la frontierea Elidei, Jocurile Olimpice fiind o demonstraţie a panelenismului, afirmarea unui spirit elenic unitar, deasupra tuturor problemelor politice, ca un imn ridicat de întreaga populaţie idealului de perfecţiune umană.

Invazia dorică a ruinat vechile aşezări politice ale regiunii ( secolul XII ‘.H.) ele fiind restabilite mai târziu de Heracle şi reorganizate de Efitos , regele Elidei, în anul 884î.H.Acesta a încheiat cu Licurg o convenţie prin care se proclama o pace perpetuă între Elida şi Sparta şi a pus micul stat neutral al Elidei sub protecţia întregii Grecii permiţând astfel continuitatea Jocurilor Olimpice.

În anul 777 î.H. Korekos este primul câştigător al unei probe de alergare al cărui nume a fost înscris pe tabla de onoare. De atunci, la fiecare joc nou, se va proceda la fel cu numele învingătorilor, stabilindu-se în felul acesta o cronologie a jocurilor, care va deveni de fapt o cronologie a istoriei poporului grec.

Jocurile Olimpice. Se desfăşurau din patru în patru ani şi durau cinci zile. Începerea lor era marcată de prima săptămână cu lună plină a lui Hecatombeon, după solstiţiul de vară, adică aproximativ la 27 iulie. Intervalul dintre două jocuri se numea olimpiadă. Alegerea Jocurilor Olimpice ca măsură a timpului reflectă importanţa deosebită ce li se acorda. O Olimpiadă avea deci patru ani sau mai precis 1457 de zile, 10 ore şi 40 minute. În cronologia greacă evenimentele erau fixate în timp şi exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei, însoţit de anul dinăuntrul ei. De exemplu lupta de la Termopile a avut loc în primul an al Olimpiadei 75, (anul 480 ‘.H.). Jocurile Olimpice s-au ţinut fără întrerupere timp de 12 secole, adică până în înul 394. În intervalul de 1172 de ani au avut loc 293 de olimpiade. Regularitatea cu care s-au ţinut este impresionantă. Niciuna din calamităţile naturale sau zguduiri politice n-au putut să le întrerup şirul regulat.

Jocurile şi învingătorii. Selecţionarea concurenţilor în vederea participării la Jocurile Olimpice era supusă unor reguli foarte stricte, iar pregătirea se efectua printr-un lung şi atent antrernament. Concurenţii erau selecţionaţi după criteriul etnic, social, moral şi tehnic. Nu aveau drept de participare decât grecii de sânge, cetăţeni liberi ce aveau dovada unei bune moralităţi. Cei care încercau să încalce condiţiile impuse primeau pedepse severe, amenzi şi erau excluşi definitiv de la aceste jocuri. Odată selecţionaţi, concurenţii erau supuşi unui regim igienic şi unui antrenament serios, sub supravegherea şi conducerera gimnaştilor. Acest antrenament dura 10 luni şi avea ca scop dezvoltarea forţei a rezistenţei la foame, sete, căldură, şi la oboseală în general. Ultima lună care preceda jocurile era petrecută în oraşul vecin Elis, unde atleţii erau supuşi la tot felul de examene şi probe pentru admiterea şi repartizarea lor pe categorii de vârste.

Jocurile începeau prin solemnităţi şi ceremonialuri, după care urmau întrecerile propriu-zise. Hellanodikes, erau magistraţii ce primeau încredinţarea conducerii jocurilor cun un an înainte. Ei aveau ca sarcini organizarea serbărilor, conduccerea jocurilor, judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor. Erau îmbrăcaţi în purpură şi purtau pe cap o coroană de lauri. Sub comanda lor se afla un număr mare de funcţionari, care aveau difeite atribuţii. Dintre aceştia cei mai importanţi erau conducătorii tehnici ai jocurilor care se numeau agonotheţi.

Prima zi a jocurilor era marcată de procesiunea concurenţilor şi depunerea jurământului în altarul lui Zeus. Aici concurenţii jurau să respecte regulile jocului, să-şi îndeplinească toate datoriile, să lupte cu loialitate şi onoare, fără viclenie şi înşelăciune. Cei care încălcau acest jurământ erau pedepsiţi aspru.

A doua zi începeau jocurile propriu-zise, după tragerea la sorţi a ordini în care atleţii intrau în concurs, constituindu-se totodată perechile de luptă.

Jocurile continuau în zilele a treia şi a patra, cu pentatlonul, a cărei primă probă era alergarea , apoi săriturile şi aruncările iar ultima lupta. Urma pugilatul şi pancraţiul. Jocurile de stadion se încheiau cu alergarea hoplitodromilor sau a atleţilor înarmaţi. După aceste probe jocurile se desfăşurau în hipodrom unde aveau întrecerile de călărie şi de care.

Această succesiune a suferit însă multe modificări în cursul vremurilor. În timpurile mai noi întrecerile începeau în prima zi cu probele de alergare, după care urmau pugilatul şi pancraţiul. Ele continuau cu cursele în hipodrom , a cărui arenă avea un circuit de 8 stadii; la început caii şi carele erau călăriţi de înşişi proprietarii lor, iar mai apoi de conducători plătiţi. În a treia zi jocurile reîncepeau în stadion, unde se disputa pentalonul. Proba finală era alergarea oamenilor înarmaţi, în care atleţii aveau ca scop să demonstreze forţa şi îndemânarea lor războinică.

Arbitrii supravegheau respectarea regulilor jocurilor atât în ceea ce priveşte aspectul tehnic cât şi pe cel moral. Încercările de a câştiga prin mijloace incorecte erau pedepsite cu amendă în bani şi eliminare.

La sfârşitul fiecărei probe Hellanodikul dădea învingătorului o ramură de palmier, ca semn provizoriu al victoriei.

A cincea zi era ziua mare a încoronării învingătorilor. Premiile se distribuiau printr-o ceremonie sobră în faţa templului lui Zeus, lângă măslinul sacru sădit de Hercule. Aici se acorda titlul de învingător în Olympia - olympionike. această distincţie ridica pe învingător la rangul de eroi naţionali, aproape de semizei. Crainicul rostea cu voce tare numele învingătorilor şi al cetăţii de origine, iar arbitrul suprem le aşeza pe cap coroana de măslin. Numele lor urma să fie înscris în tablourile de onoare ale Olympiei. Numai după această formalitate urma defilarea învingătorilor în aclamaţiile publicului. Răsplata acordată învingătorilor era completată şi de importante daruri materiale: sclavi, cai, vase şi cupe de aramă, veşminte bogate, premii în bani. Spectatorii le aruncau eşarfe , centuri, bani şi mai ales flori. La întoarcerea în cetatea de origine aveau o primire triumfală fiind sărbătoriţi prin mese festive şi adunări publice. Poeţii

31


le închinau ode, prin care le asigurau nemurirea, iar sculptorii le ridicau statui. În acest fel s-au păstrast peste milenii câteva nume ale celor mai iluştri olympionikes precum Milon din Krotona, Xenofon Corintianul, Teagene şi alţii. Cea mai înaltă expresie a atletismului grec era reprezentată de aşanumiţii periodonikes , nume ce se acorda celor ce reuşeau să-şi menţină titul de învingători la mai multe ediţii succesive ale jocurilor olimpice.

Celelalte jocuri, Nemeicie, Istmice, etc,avea programe mult mai reduse cu particularităţi regionale specifice. Jocurile Nemeice şi-au primit numele de la oraşul Nemeea situat între Corint şi Mecene şi erau dominate de cultul morţilor. Ele au fost înfiinţate de Adrastos, şeful expediţiei “celor 7 împotriva tebei”, în amintirea morţii unui băiat ucis de muşcătura şarpelui în timp de păzea un izvor de apă de la care se alimentau luptătorii. Cronologia oficială a Jocurilor Nemeice începe cu anul 573 î.H.Ele se desfăşurau din doi în doi ani, în al doilea şi al patrulea an al fiecărei olimpiade. Întrecerile erau aceleaşi ca şi în Olympia, dar învingătorii primeau coroniţe de iederă. Jocurile Istmice aveau loc în Corint , tot în al doilea şi al patrulea an al olimpiadelor, dar primăvara. Nu se cunoaşte exact data fondării lor. La început au avut caracter local fiind dedicate unui zeu regional, iar mai târziu au devenit jocuri universale fiind dedicate lui Poseidon , zeul mării. Învingătorii primeau coroane de pin. Jocurile Pitice se desfăşurau în cinstea zeului Apollo şi aveau loc la Delphi. la început aceste jocuri constau numai în întreceri muzicale după care jocurile au evoluat împrumutând ca probe de concurs probele olimpice. Iniţial ele s-au desfăşurat din 8 în 8 ani toamna, în al treilea an al olimpiadei. Începând cu anul 582 î.H.Acestea s-au desfăşurat din patru în patru ani, numărul zilelor de concurs urcând de la cinci la şapte. Învingătorii primeau cununi de lauri. Jocurle Panatenee aveau caracter local dar din cauza prestigiului cetăţii ele erau frecventate de concurenţi veniţi din întreaga Elada, întocmai ca şi jocurile cu caracter naţional. Aceste jocuri au fost infiinţate de Pisistrat (600 - 5267 î.H.) spre a comemora evenimentul istoric al reuniunii celor 12 state ale Aticei vechi şi fondarea statului unit cu capitala la Atena. Se desfăşurau la fiecare patru ani în cel de al treilea an al olimpiadei. Programul cuprindea întreceri de poezie, cântece şi muzică instrumentală. Premiile învingătorilor constau din vase ceramice cu picturi reprezentând scene de agonistică. Ulterior, acestor întreceri li s-au adăugat dansuri pirice, curse de lampadofori, concursuri de frumuseţe corporală lupte între echipe înarmate, întreceri de bărci.

Deşi aceste jocuri nu s-au bucurat de faima Jocurilor Olimpice ele au avut un rol important în sudarea politică şi economică a cetăţilor greceşti.


Istoria educaţiei fizice în Grecia istorică îmbrăţişează un spaţiu de peste 12 secole. Este normal ca în această perioadă de timp concepţia despre educaţie fizică să se schimbe de mai multe ori , acestea fiind generate de concepţiile filozofice şi politice, care reflectau de fapt transformările din structura economicăo-socială a ţărilor elene.

În Grecia istorică execiţiile fizice erau un apanaj al aristocraţiei, numai cetăţenii liberi frecventând palestrele şi gimnaziile, meseriaşii şi sclavii fiind excluşi. În decursul secolelor s-au petrecut schimbări adânci politice şi economice ce au influenţat şi imaginea despre valoarea fiinţei omeneşti, asupra culturii şi educaţiei, atât în ceea ce privesc idealurile cât şi practica. Astfel faza culturii greceşti arhaice poartă pecetea lui Heracle şi se resimte influenţa predominantă a concepţiei spartane. Forţa musculară era cea care impresiona mulţimile. Faza idealului atletic corespunde epocii clasice şi reprezintă apogeul istoriei greceşti, timpul înfloririi politico-economice şi culturale, aceste evenimente desfăşurându-se în perioada cea mai înfloritoare a Greciei antice în perioada domniei lui Pericle, perioadă cea a fost denumită epoca de aur. Atributele omului ideal, format prin educaţie, sunt de ordin fiziologic, igienic, estetic şi moral.

Jocurile Olimpice au promovat spiritul de întrecere loială şi paşnică , de selecţie a valorilor, de justiţie sub toate formele şi aspectele sale, dând un nou impuls relaţiilor dintre oameni. Unitatea pe care grecii n-au reuşit niciodată să o realizeze din punct de vedere politic dar care exista ca un bun spiritual, comun tuturor triburilor şi statelor, şi-a găsit singura expresie în Jocurile Olimpice.

Bibliografie B|NCIULESCU, V., Sport şi legendă, Ed. CNEFS, Bucureşti, 1968 KIRIŢESCU, C., Palestrica, Ed. Uniunii de cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1964 KUN, N., A., Legendele şi miturile Greciei antice, Ed. Ştiinţifică, 1964 MATEI, I., Ramul de măslin al Olympiei, ed. Albatros, Bucureşti, 1985 T|NASE, A., Cultură şi civilizaţie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977

32


Aruncarea cu discul. Era un exerciţiu specific grecesc. Discul era confecţionat din lemn , piatră sau aramă, fiind rotund şi turtit, mai gros la mijloc decât pe margini. Suprafaţa lui era ornamentată cu figurine cizelate, diametrul obişnuit era de 32 cm, , grosimea la centru de 8-10 cm iar greutatea de 2 Kg. Un bun discobol arunca aproximativ 32 m. Era o aruncare de forţă la distanţă şi nu la ţintă. Discul ara apucat în palma mâinii drepte astfel încât faţa posterioară a discului se sprijinea pe degetul cel mare, pe palmă şi pe o parte a antebraţului. Aruncarea avea loc avea loc după câteva mişcări preliminare prin aruncarea cu toată puterea braţului şi a corpului care urma mişcarea braţului, îndreptându-se şi aducând piciorul drept în poziţie normală, pe când cel stâng făcea un pas înainte. Discul avea o mişcare de rotaţie descriind o traiectorie semicirculară. Aruncarea suliţei reprezenta un exerciţiu de precizie. Suliţa era mai scurtă şi mai uşoară decât lancea de război fiind făcută din lemn cu vârf de fier , demontabil. Pentru aruncare atletul ţinea suliţa orizontal la înlţimea urechii. Unele suliţe aveau prevăzute o cureluşă fixată de mâner spre a facilita priza. Ochiul privea înainte, şi piciorul stâng fiind puţin înaintea celui drept. Exerciţiul făcea educaţia braţului şi a ochiului, obişnuindu-l să aprecieze distanţele. Se ajungea la precizii remarcabile. Ţinta era orizontlă marcată pe sol. Lupta. Era considerată ca cel mai greu exerciţiu în care greutatea corpului şi forţa musculară cântăreau mult în cazul unei victorii. Mai târziu lupta a evoluat în sensul că îndemânarea a dobândit superioritate în faţa forţei. Se cunosc trei feluri de lupte: verticală, orizontală şi acrocheireimos. dar fără ca acesta să-l târască şi pe adversar în cădere. În acest caaz rezultatul era nul şi exerciţiul trebuia repetat. Lupta orizontală se desfăşura cu luptătorii culcaţi la pământ. Din acastă cauză prizele şi ripostele erau mult mai complicate. Semnul învingeruii era răsturnarea adversarului pe spate, astfel încât să fie ţinut cu ambii umeri lipiţi de pământ preţ de câtecva secunde. Acrocheireimos, reprezenta lupta degetelor şi a mâinilor. Adversarii îşi prindeau palma mâinilor, îşi încrucişau degetele pe care căutau să le împingă şi să le strângă până când unul din cei doi concurenţi cerea încetarea luptei. Pancraţiul ( pankration) este combinarea luptei de trântă cu pugilatul. Pentru învingerea adversarului erau permise orice mijloace : apucări, piedici, lovituri, călcări pe picioare, etc. Lupta se dădea atât din picioaare cât şi din culcat. Se permiteau strangulări , luxări şi presiuni până când unul dintre adversari se declara învins. Pentru că acest exerciţiu cerea libertate completă a mânilor pentru mişcările de apucare, adversarii nu purtau ceste. Pugilatul sau lupta cu pumnii, constituia un exerciţiu brutal. luptătorii îşi aplicau lovituri cu pumnii până când slăbeau forţa adversarului într-atât încât îl sileau să abandoneze lupta, recunoscându-se învins prin ridicarea mâinii. Pugilatul a cunoscut două forme de desfăşurare: cu pumnii goi sau înfăşuraţi în nişte curele numite ceste care aveau scopul de a întări articulaţia carpiană şi de a da mai mult efect loviturii. Cestele se înfăşurau împrejurul palmei înfăşurându-se apoi antebraţul până la cot. Mai târziu , în epoca greco-romană, spre a da mai multă putere loviturii, cestele erau prevăzute cu bucăţi de metal fixate pe suprafaţa lor. Acestea produceau răni grave , mutilări şi nu rareori provocau accidente mortale.De aceea, atleţii îşi protejau cu o cască de metal părţile cele mai expuse ale capului, tâmplele şi urechile.

33


34


Unitatea de curs 5. Exerciţiile fizice la romani

Scopul unităţii de curs Analizarea sub aspect teoretic şi organizatoric a exerciţiilor fizice

practicte de romani Identificarea elementelor de influenţă a civilizaţiei elene

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: recunoscă transformările sociale care s-au reflectat în concepţia pedagogică generală, concepţie ce a determinat

perioada de declin a exerciţiilor fizice identifice modul în care romanii s-au inspirat di sistemul de educaţie fizică al grecilor

Cuprinsul unităţii de curs Introducere Concepţia romană cu privire la educaţia fizică Decăderea jocurilor Prăbuşirea olimpismului Rezumat Temă Bibliografie

5.1. Introducere

Dacă examinăm de aproape exerciţiile fizice la romani, atât sub raport tehnic cât şi organizatoric, constatăm că romanii nu au posedat, ca grecii, un sistem de educaţie fizică întemeiat pe o concepţie clară şi bine precizată, care să alcătuiască un program metodic şi să fie aplicat cu consecvenţă tineretului. Ei s-au mulţumit să-l împrumute de la greci, potenţându-i caracterul militar. Contactul între cele două popoare s-a stabilit din timpuri mai vechi, prin învecinarea romanilor cu coloniile greceşti din Italia de sud şi din Sicilia, atât de influenţate de civilizaţia greacă. După cucerirea Greciei, contactul a devenit mult mai strâns. Cultura şi civilizaţia greacă au influenţat atât de puternic pe romani, încât se putea spune că dacă Roma a cucreit Grecia pe calea armelor, Grecia a cucerit Roma prin armele culturii. Trebuie însă să avem în vedere că în epoca în care Grecia este cucerită de romani (sec I î.H. ) gimnastica intrase într-o fază de decadenţă. Suntem în plină epocă de dezvoltare a atletismului profesionist, când exerciţiile atletice sunt pe planul al II lea iar exerciţiile grele, respectiv lupta, pugilatul, pancraţiul pasionează lumea. Acestea au fost modelele pe care romanii le-au găsit în Grecia şi de la care s-au inspirat.

Romanii s-au arătat buni elevi ai grecilor. Ei le-au imitat religia, obiceiurile arta , conduita vieţii, dar temelia lor structurală avea un alt caracter. Erau oameni practici, excelând în puterea organizării militare, într-un cuvânt cuceritori şi organizatori. Ei adoptă instituţiile greceşti dar le schimbă, aplicând tiparul propriului lor specific social. Armonia şi estetismul grec erau de neînţelese de romani. În concepţia lor educaţivă nu putea intra decât ceea ce era practic, ceea ce era folositor pentru viaţă. Şi cum Roma avea nevoie de oameni sănătoşi şi robuşti, care să poate deveni soldaţi puternici, capabili să apere organizaţia socială şi să învingă celelalte popoare , criteriul ce a stat la baze educaţiei fizice a fost mărirea capacităţii de luptă a individului.

5.2. Concepţia romană cu privire la educaţia fizică

În ceea ce priveşte concepţia romanilor despre educaţia generală şi în legătură cu ea, despre modalităţile practicării exerciţiilor fizice , deosebim două perioade. perioada întâi, specific romană se situează în timpul republicii; a doua perioadă, în care influenţa greacă începe a se simţi mai activ, cuprinde ultimele două secole dinainte de Hristos şi epoca imperiului.

În timpul republicii, romanii duceau o viaţă simplă şi austeră. Educaţia copiilor nu era îndrumată de stat ci de familie. Sub supravegherea tatălui copiii învăţau muncile agricole, vânătoarea şi împreună cu alţi copii de aceeaşi vârstă, jocurile ce imitau exerciţiile militare. Statul intervenea la vârsta adolescenţei spre a da educaţiei tânărului un conţinut militar. Armata reprezenta principalul factor al educaţiei.

35


La Roma, "câmpul lui Marte" era terenul destinat exerciţiilor militare. Tinerii începeau aceste pregătiri după împlinirea vârstei de 15 ani, iar la 17 ani erau consideraţi apţi să facă parte din armata activă. Elementul principal de luptă, care a constituit întotdeauna forţa cuceritoare a armetelor romane, era pedestrimea. Armata se împărţea în funcţie de armament şi echipament în pedestrime grea şI uşoară. Exerciţiul de bază în cadrul pregătirii militare era marşul. Soldatul executa marşuri nu numai cu echipamentul complet de luptă de atac şi apărare (sabie, lance, scut, coif) dar şi încărcat cu cele necesare hranei şi lucrărilor de amenajare a drumurilor, rezerve de grâu, oale de gătit, etc. se aprecia că până la jumătate din greutatea personală trebuia să fie greutatea purtată de soldat fără a-l obosi, fără a-i îngreuna mişcările, şi fără a-i scădea capacitatea de luptă. Acest rezultat se obţinea printr-un antrenament zilnic ce se executa dimineaţa printr-un marş de cel puţin 20 Km.

Alte exerciţii menite a dezvolta îndemânarea, precizia , rapiditatea mişcărilor erau: alergări alături de calul în galop, sărituri peste calul de lemn, mai întâi fără arme şi apoi complet echipat, tragerea cu arcul, călăria şi înotul. Adeseori, după sfârşitul şedinţelor de lucru tinerii romani se aruncau în apa Tibrului. Răcoarea apei şi mişcările înotului contribuiau din plin la refacerea organismului. Din practica înotului au derivat mai târziu, în timpul imperiului, serbăriele nautice pe mare, la Ostia.

Dacă tehnica exerciţiilor a devenit asemănătoare cu aceea a grecilor, spiritul în care ele se execută este cu totul deosebit. Încercările de a înfiinţa jocurile agonistice după modelul grecesc nu au avut răsunet. Formal, olimpismul a trecut totuşi Marea Ionică. Romanii au costruit gimnazii şi palestre, au adoptat pentatlonul, au învăţat să arunce cu suliţa, cu discul , să lupte în arenă, dar au fost mulţi cei care au întâmpinat aceste încercări cu proteste. Goliciunea atleţior greci era considerată ca imoralitate. Istoricul roman Tacit înfierează introducerea jocurilor sacre periodice, apreciindu-le ca o abatere de la vechile obiceiuri ale romanilor. El spune că " prin obieciuri împrumutate de la naţiuni stăine, prin gimnazii, prin lenevie, prin amoruri infame tineretul se va degrada".

Romanii n-au înţeles, n-au simţit şi n-au admis dansul. De aceea ei nu au cultivat niciuna din formele lui oricare i-ar fi fost inspiraţia şi oricare i-ar fi fost expresia. Desconsiderând dansul îi dispreţuiau implicit pe dansatori. Un roman care ar fi dansat în public era un om compromis. Tiberiu a dat un edict prin care gonea pe dansatori din Roma iar Domiţian a exclus din Senat pe cei care, fiind surprinşi dansând s-au făcurt nedemni de această înaltă magistratură. Aşadar gimnastica grecească, practicată la romani, constituie numai o imitaţie a formelor ei exterioare, fără însuşirea conţinutului. Atletismul nu mai este un dar divin, ci devine o practică utilitară.

Din aceste deosebiri fndamentale dintre greci şi romani a rezultat şi evoluţia instituţiilor greceşti, care au luat la romani forme specifice. Astfel gimnaziile au suferit o transformare completă: din ele a rămas numai palestra , care s-a amplificat şi transformat în stabiliment de băi, iar jocurile atletice s-au transformat în lupte de gladiatori.

Băile sunt instituţii caracteristice vieţii romane, luând o mare şi excesivă dezvoltare. Bazinele de apă, care în palestre serveau ca accesorii în care atleţii îşi spălau corpul de nisipul şi uleiurile folosite în timpul antrenamentelor, cresc în dimensiuni şi în importanţă. Porticele înconjurătoare devin locuri de plimbare şi de odihnă. Camerele laterale şi camerele înconjurătoare capătă diverse întrebuinţări, dar tot în legătură cu băile. În secolul al IV lea existau în Roma 854 de băi publice. Instalaţiile variau în ceea ce priveşte confortul şi luxul, potrivit cu clientela. Cele puse gratuit de autorităţile edilitare la dispoziţia plebei erau mai simple, reduse la strictul necesar. Patricienii şi bogătaşii aveau instalaţii de baie în propriile locuinţe.

Totuşi mulţi preferau să frecventeze stabilimentele publice, dintre care unele erau edificii grandioase ca dimensiuni cu instalaţii speciale pentru aducerea şi încălzirea apei şi unde confortul, luxul şi arta se uneau pentru a atrage şi a reţine în interiorul lor cât mai mult pe romanii bogaţi, într-o atmosferă de mulţumire şi plăcere.

Numele de "Thermae"(terme) care s-au dat acestor instituţii, este de origine greacă, dar realitatea pe care o reprezintă este specific romană. Uriaşele terme ce aveau aspectul unor adevărate orăşele ale căror ruine se mai văd şi astăzi, par un omagiu adus igienei corporale. De fapt valoarea igienică a băilor, era îndoielnică; ele au transformat îngrijirea corpului într-un pretext pentru o viaţă de plăceri şi trândăvie. Totuşi nu se poate nega şi caracterul pozitiv al acestor băi: au răspândit o oarecare obişnuinţă pentru igiena corporală, pentru exerciţiile fizice , pentru lectură şi artă. Cele mai importante dintre băile clădite de impăraţii romani în Roma au fost termele lui Caracalla, una dintre minunile arhitectonice ale lumii vechi, ce acopera o suprafaţă de 11 hectare şi termele lui Diocleţian întinse pe o suprafaţă de 13 hectare .Primele aveau o caoacitate de 1600 de persoane şi erau dotate cu piscine de apă rece, călduţă şi caldă. Pe lângă acestea existau săli pentru saună uscată şi saună cu aburi , băi de cadă, duşuri, etc. Cupolele, susţinute de stâlpi de granit se ridicau la 14 m înălţime. Ca anexe ale băilor erau grădinile cu fântâni, saloane de odihnă, săli de gimnastică, de jocuri şi de masaj, biblioteci, muzee.

În exterior sub porticuri, se aliniau numeroase mici magazine. În această simbioză a preocupărilor de ordin fizic şi intelectual, într-o atmosferă de viaţă publică şi de satisfacţie artistică, stă originalitatea concepţiei romane. Nuditatea nu era admisă decât în interiorul termelor şi acolo unde nu existau încăperi separate pentru cele două sexe separarea se făcea prin orarul diferit de frecventare.

Jocul cu mingea constituia şi el unul dintre exerciţiile îndrăgite de romani, practicat şi acesta în interiorul termelor, existau patru feluri de mingi corespunzând la patru jocuri diferite. Follis era o minge mare, umplută cu aer, care se bătea cu pumnul sau cu braţul înarmat cu o mănuşă rigidă ca o rachetă. Trigonul era o minge mică, ca cea de tenis, care se juca într-o partidă de trei jucători aşezaţi în triunghi. Pagaeinica, sau mingea ţărănească,era de dimensiuni mai mari şi jocul era destul de obositor. Harpastum, împrumutat de la greci se juca între două echipe , pe terenuri

36


amenajate cu nisip, despărţite printr-o linie trasă pe sol. Jocul se aseamănă cu rugby-ul modern sau cu actualul fotbal american . Mingile erau din piele şi umplute cu aer, fulgi, făină, etc.

5.3. Decăderea jocurilor

Degenerarea exerciţiilor fizice a oglindit decăderea vieţii publice din imperiul roman, datorită destrămării orânduirii sclavagism, a incursiunilor şi cuceririlor popoarelor migratoare, a ascuţirii luptelor dintre clase. Societatea romană sclavagistă intră într-o fază de descompunere lentă şi imperiul roman păşeşte spre prăbuşire. Nicăieri nu se poate vedea mai bine modul în care au degenerat instituţiile imitate de la greci decât în jocurile publice. Acestea capătă un caracter pur spectacular, sunt organizate numai pentru plăcerea publicului şi sunt de trei feluri, corespunzând la trei instituţii diferite: teatrul - destinat reprezentaţiilor scenice, circul - pentru cursele de cai şi care, amfiteatrele pentru luptele gladiatorilor.

Zilele de joc erau considerate zile de sărbătoare. Calendarul acestor sărbători era foarte încărcat şi se lungea mereu. În timpul lui Augustus, jocurile ocupau 70 de zile pe an , ajungând în secolul al III lea la 175 pe an, ajungându-se ca la o zi lucrătoare să-i corespundă două zile de sărbătoare, ceea ce a îndreptăţit apostrofa lui Juvenal care spunea că cetăţenii Romei nu mai doresc decât două lucruri:"pâine şi circ"

Jocurile romane erau periodizate după anotimpuri şi închinate anumitor zeităţi, reprezentând diferite simboluri. În luna aprilie se desfăşurau Jocurile Megalitice , care se celebrau în cinstea zeiţei Cibela ( mama zeilor). Ele aveau un caracter religios şi constau mai ales din reprezentaţii teratrale. Acelaşi caracter îl aveau şi Jocurile Cereales, organizate în cinstea zeiţei Ceres, a fecundităţiii solului.

Jocurile Florale se desfăşurau în luna mai în cinstea zeiţei Flora şi aveau tot un caracrer teatral. Lui Apollo i se închinau Jocurile Apolinare ce aveau loc în luna iulie , ele cuprindeau spectacole de teatru dar şi alergări de cai şi care.

Jocurile Seculare se desfăşurau la intervale mari şi neregulate de timp având semnificaţii istorice variate şi cu programe de jocuri în teatre şi circuri.

Jocurile de circ, aveau loc între 5 şi 19 septembrie, fiind închinate zeului Jupiter. Programul cuprindea la început curse, alergări de care în biga ( cu doi cai) şi quadriga ( patru cai) , lupte călare între nobili , întreceri de pugilat, sărituri, aruncări cu discul.

Jocurile Plebeiene se ţineau în luna noiembrie în "Circus Flamingus". Jocurile de circ erau distracţia favorită a romanilor , ele constau în alergări de care şi cai, în acest scop romanii

costruind edificii uriaşe. Jocurile de amfiteatru reprezentau deformarea vechilor jocuri atletice ale grecilor. Le romani atletismul

profesionist a coborât pe treapta cea mai de jos degenerând în spectacole brutale în care luptătorii de profesie, recrutaţi din categoriile sociale pauperizate, se mainfestă în lupte sălbatice pentru delectarea publicului. Jocurile de amfiteatreu au ajuns la trista splendoare a dezvoltării lor în timpul imperiuluui, care le-a dotat cu edificii apropiate scopului creându-se chiar în tip arhitectural nou, amfiteatrul. Cel mai reprezentativ edificiu al genului este Colosseum, costruit sub împăraţii din dinastia Flavilor. El avea o capacitate de 45.000 de locuri şi 5000 de locuri în picioare. Arena avea dimensiunile de 86/54 m şi era amenajată astfel ca să permită luptele cu animalele sălbatice sau luptele de gladiatori.Cele mai caracteristice jocuri erau venationes şi hoplomachia. Primul reprezenta lupta cu animalele sălbatice de către vânători, ea reducându-se în cele mai multe cazuri la o măcelărire în masă a animalelor sălbatice. La fel de crudă era şi hoplomachia sau lupta gladiatorilor. Aceşti gladiatori formau o insituţie pe care romanii au luat-o de la etrusci. Ei se recrutau prin constrângere din rândul sclavilor, delicvenţilor , prizonierilor de război sau străinilor şi erau instruiţi pentru luptă în şcoli numnite ludi-gladiatori, sub conducerea unui impresar, maestru de scrimă, numit "Lanista". În arenă ei purtau echipament special, pentru a-i apăra de lovituri întrucât se urmărea ca lupta să dureze cât mai mult spre deliciul publicului. Lupta consta de obicei într-un duel cu spada. O formă specială de luptă era cea a retiarilor, în care unul din luptători, înarmat cu un trident şi cu un năvod, pe care căuta să-l arunce peste capul adversarului spre a-l impobiliza; celălalt era înarmat cu o spadă scurtă şi cu un scut. Cel doborât la pământ putea să ceară "graţia" prin ridicarea mâinii stângi în sus. Învingătorul decidea între viaţa şi moartea adversarului. Atunci când împăratul era de faţă, decizia o lua chiar el, după ce consulta cu o privire circulară publicul. Hotărârea se exprima prin degetul mare dacă întorcea policele în sus învinsul căpăta iertarea, dacă îl întorcean în jos( police -verso) învinsul era condamnat şi biruitorul îi aplica lovitura mortală.

Gladiatorii au inspirat sculpturii câteva capodopere printre care: Gladiatorul Borghese, actualmente la muzeul Luvru, Gladiatorul luptând, şi Gladiatorul murind, aprţinând şcolii de la Pergam în perioada elenistică. Important ca valoare documentaară este şi tabloul ":Pollice verso" de Gerome, din galeria de artă mo dernă din Roma.

5.4. Prăbuşirea olimpismului

Din ce în ce mai mult jocurile pierd din interes iar atleţii profesionişti ce participă la ele devin ţinta ironiilor şi a atacurilor. Galen a pronunţat o sentinţă aspră împotriva lor, considerând că viaţa atleţiilor profesionişti se aseamănă cu a

37


porcilor: numai mâncare, băutură, somn, rostogoliri prin ţărână şi murdărie.Aceştia , spune el, sunt incapabili de o activitate de oameni normali şi nu pot opune nici cea mai mică rezistenţă bolilor. Ultimul olimpionike al cărui nume ni s-a păstrat este cel al lui Varazdatos, care a fost încununat la jocurile din anul 385 cu premiul pentru pugilat. În 392 s-au celebrat pentru ultima dată clasicele jocuri. Creştinismul câştigând tot mai mulţi adepţi, cerea eliminarea acelor instituţii considerate păgâne, în principal datorită faptului că se constituiau în ofrande oferite zeilor. Cu câţiva ani înainte împăratul Constantin poruncise distrugerea circului lui Nero din Roma. În anul 394 împăratul Teodosiu I decretează desfiinţarrea Jocurilor Olimpice. În luarea acestei hotărâri nu au lipsit desigur consideraţiile politice, respectiv teama ca Olympia să nu devină un teren de manifestare a independenţei greceşti faţă de Bizanţ.

Ca şi cum decretul imperial dăduse semnalul, catastrofele se succeed una după alta , în anul 426 împăratul Teodosiu al II lea a poruncit distrugerea prin foc a tuturor templelor din incinta Olympiei. Templul lui Zeus a împărtăşit aceeaşi soartă. Statuia zeului a fost transportată la Bizanţ unde i s-a pierdut urma. Marile cutremure din secolul al VI lea au dărâmat construcţiile transformând Olympia în ruine. Inundaţiile râurilor Kladeos şi Alpheiosau acoperit ruinele cu un strat de nămol de cca 4-5 m. Sub acest linţoliu de pământ a dormit Olympia 15 secole până în secolul al XIX când, după mai multe încercări nereuşite, o expediţie arhelologică germană, sub conducerea savantului Ernst Kurtius, lucrând 6 ani (1875-1881), a scos din nou la lumină ruinele Olympiei, proiectând asupra lumii moderne reflexul unei palide raze din strălucirea vieţii şi idealului grecesc.

Rezumatul unităţii de curs Decăderea exerciţiilor fizice a oglindit şi decăderea vieţi publice din imperiul roman, datorită mai multor cauze:

destrămarea orânduirii sclavagiste, incursiunile şi cuceririle popoarelor migratoare, ascuţirea luptelor dintre clase, războiaiele civile provocate de rivalităţile dintre generali, etc. Niciunde nu se poate vedea mai bine modul în care au degenerat instituţiile imitate de la greci decât în jocurile publice. Acestea capătă un caracter pur spectacular, sunt organizate numai pentru distracţia publicului şi corespund la trei instituţii diferite: teatrul, destinat reprezentaţiilor scenice; circul, pentru cursele de cai şi care; amfiteatrul pentru luptele gladiatorilor.

Bibliografie ALPATOV, M., Istoria artei, Ed, Meridiane, Bucureşti, 1962 CARCOPINO, J., la vie quotidienne a Rome, Ed. Hachette, Paris, 1930 KIRIŢESCU, C., Palestrica, Ed. UCFS, Bucureşti, 1964 STROHL, D., les gladiateurs romanins dans lIhistoire et dans lIart Ed. Hachette, Paris, 1936

38


Unitatea de curs 6. Educaţia fizică în evul mediu

Scopul unităţii de curs Fundamentarea noţiunilor şi elementelor care au determinat orientări

noi în practicarea exerciţiilor fizice Identificarea aspectelor caracteristice educaţiei fizice medievale

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: înţeleagă contribuţia bisericii în educaţia cavalerilor şi viziunea

acesteia referitoare la practicarea exerciţilor fizice realizeze un "portret" al cavalerului identifice particularităţi ale calităţilor fizice la popoarele germanice,

anglo-saxone şi slave

Cuprinsul unităţii de curs Introducere Execiţiile fizice la popoarele germanice Exerciţiile fizice la anglo-saxoni Exerciţiile fizice la popoarele slave Cavalerismul Turnirul Juta Jocurile populare şi evoluţia lor Declinul exerciţiilor fizicce din evul mediu Rezumat Bibliografie

6.1. Introducere

Orânduirea feudală a constituit, faţă de cea sclavagistă, un pas înainte spre progresul general al societăţii. S-au schimbat relaţiile social-economice, s-a schimbat structura de clasă, concepţiile politice, juridice, şi instituţiile care deserveau această suprastructură. Odată cu loviturile primite aproape din toate părţile imperiul roman decade cu timpul lăsând şi altor popoare dreptul de a se ridica pe scara istoriei.

Triburile barbare cuceritoare au grăbit descompunerea formaţiei social - economice existente. În acest fel a apărut aşa numita instituţie a colonatului. Datorită faptului că în orânduirea sclavagistă, sclavul era sub dependenţa totală a proprietarului,el nu era interesat în obţinerea de producţii mari de pe pământurile lucrate. Acest lucru a determinat pe latifundiari să împartă pământul în parcele pe care să le încrdinţeze spre cultivare foştilor sclavi eliberaţi , în schimbul anumitor servicii. În noua formă, agricultorii erau mult mai interesaţi în obţinerea unor recolte mari. Într-un fel sau altul descompunerea vechilor orânduiri a favorizat apariţia noului mod de producţie, feudalismul.

În aceeaşi epocă, s-a rspândit creştinismul. Această formă mistico-religioasă, a apărut la început ca o mişcare de protest a claselor exploatate împotriva sclavafgismului. Mai târziu , biserica şi tot aparatul de dogme va serrvi interesele economice şi politice ale claselor dominante.

Trăsăturile caracteristice ale feudalismului au constat în: -întărirea puterii de stat, reclamată desigur de faptul că pentru a ţine mai bine în frâu ţărănimea era necesar un organ represiv; - apariţia statelor noi conduse de regi, regii dădeau tovarăşilor de arme pământuri întinse, numite feude. Cu timpul aceştia s-au numit feudali. - la baza relaţiilor de producţie din feudalism stă proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi proprietatea incompletă asupra producătorilor. - frământarea politică şi economică a societăţii, mai ales după anul 476 când are loc căderea imperiului roman. - baza economică a generat şi o structură proprie exprimată prin concepţiile şi instituţiile politice, filozofice, juridice.

39


Spre deosebire de epoca sclavagistă, când educaţiei fizice i se dădea locul cuvenit, în perioada de care ne ocupăm, educaţia fizică a fost repinsă atât ca instituţie cât şi ca formă de practicare. Totuşi istoricii remarcă faptul că educaţia fizică s-a dezvoltat în alte direcţii, diferenţiat după clase şi pături sociale. Ocupaţiile principale ale feudalilor erau vânătoarea şi războiul. Orice activitate paşnică de negociere fiind exclusă. Evul mediu se caracterizează printr-o intensă perioadă războinică, a cruciadelor şi a obscurantismului religios. Lupta armelor a devenit un exerciţiu sportiv. În acelaşi timp s-au creat terenuri noi şi termeni noi pentru îmbunătăţirea relaţiiilor între oameni. În perimetrul acestor terenuri oamenii pregătesc adevărate bătălii miniaturale pentru plăcere şi celebritate.

6.2. Execiţiile fizice la popoarele germanice

Din cele mai vechi timpuri popoarele nordice au avut preocupări pentru educaţia fizică. Acestea ne sunt transmise prin tradiţii, mituri, povestiri istorice, consemnate în poemele Edda şi Saga. Informaţii preţioase primim şi prin intermediul episcopului creştin Sinodius Apollinnaris care a trăit în secolul al V lea. El vorbeşte adimirativ despre Heruli, populaţie germano-gotică, care a dus lupte cu romanii cu hunii şi ostrogoţii şi care erau vestiţi alergătoiri, după cum francii erau înotători neîntrecuţi iar scandinavii iscusiţiui în aruncarrea cu piatra şi cu lancea.

Germanii propriu-zişi apar în istorie în momentul în care romanii , în mişcarea lor de expansiune spre nord au intrat în contact cu ei. Cezar, Folrus şi Tacit ne dau numeroase date despre acest popor războinic. Tacit n-ii înfăţişează pe germani ca un popor de oameni înalţi şi viguroşi, blonzi cu ochi albaştri, ducând o viaţă simplă şi ocupându-se cu vânătoarea de animale prin pădurile imense ce acoperau pământul Germaniei de azi. Această ocupaţie a făcut din ei războinici de prim rang, curajoşi şi viteji, mânuind armele cu dexteritate .

Calităţile războinice ale germanilor se dobândeau printr-o viaţă dedicată exerciţiilor. Pentru a ajunge să capate aceste calităţi de forţă, rezistenţă şi îndemânare nu era de ajuns lupta , lovitura şi împunsul cu arma. Germanii şi-au dat seama că este nevoie să stăpânească formele fundamentale ale exerciţiilor fizice, baza oricăror deprinderi de luptă.

Alergarea era un exerciţiu de mare preţ. Dovadă este frecvenţa epitetului "cel iute" , atribuit ertoilor din povestiri. Siegfried, eroul principal din "Cântecele Nibelungilor" este "cel iute", bucurându-se de aceeaşi reputaţie ca Ahile din poemele homerice. Acesta reuşea să ajungă un urs din alergare.

Săritura este la fel de mult apreciată, fiind de o deosebită utilitate pentru trecerea poeste obstacole în timpul luptei. Forma cea mai practicată era săritura în lungime. Istoricul roman Florus, povesteşte că Teutobord, regele teutonilor sărea peste peste 4 până la 6 cai aşezaţi unul lângă altul.

Aruncarea este un exerciţiu de război. Dintre aruncări, aruncarea cu piatra era exerciţiul specific germanilor. Luptătorii adunau pietre pe înălţimi şi de acolo le aruncau pe atacatori. Vikingii îşi încărcau corăbiile cu pietre pentru a le arunca asupra duşmanilor. Numeroase sunt naraţiunile privitoarre la scufundări şi înot. Cezar şi Tacit descriu modul în care germanii înotau în fiecare zi, chiar şi iarna, în apele reci ale râurilor, bărbaţi şi femei împreună.

Pentru popoarele germanice de nord mersul cu patinele şi mai ales cu schiurile erau exerciţii deosebit de importante. În Islanda, Olanda şi în vecinătăţile locuinţelor lacustre din Elveţia s-au găsit prin intermediul săpăturilor, oase de animale cu capatele rotunjite şi găurite la extremităţi, care serveau în timpurile străvechi ca patine.

Despre dansuri avem puţine date, ceea ce explică faptul că nu erau prea iubite de germani. Tacit vorbeşte o singură dată despre un dans spectaculos executat de tineri, aproape goi, printre săbii şi lănci. Este vorba deci despre un dans răzbionic, aesmănător dansurilort pirice ale grecilor.

6.3. Exerciţiile fizice la anglo-saxoni

Cel mai popular exerciţiu la acest popor era constituit din vânătoare. Regele însuşi dădea exemplu de iscusinţă şi curaj. Literatura abundă de episoade vânătoreşti în care câinii, cerbul, mistreţul şi lupul îşi împart rolurile şi meritele alături de vânători.

Practici rituale dovedesc cultul faţă de cal şi călărie; la înmormântarea regelui Beowulf vitejii săi războinici călăreasc în jurul mormântului regesc în semn de omangiu.

Arcul constituia armă pe timp de război şi instrument de întrecere în jocurile pe timp de pace. Săgeţiele aveau vârfurile din silex.

Praştia avea diferite forme ; alcătuită din doă capete de sfoară din care se dădea drumul uneia în timpul învârtirii pentru a arunca piatra, sau era susţinută de un suport de lemn, era numită la romani fusstibalus şi întrebuinţată mai ales la apărarea cetăţilor.

Un alt exerciţiu practicat în timpurile străvechi a fost lupta. Cei mai vestiţi luptători erau din comitatele Devonshire şi Cornwall. Adeseori lupta în doi era aleasă pentru a hotărî soarta unei bătălii.

Un alt exerciţiu popular la anglo-saxoni era înotul. Legenda spune că regele Beowulf a luat parte la o întrecere de înot îmbrăcat cu cămaşă de zale având în mână şi sabia; cu această sabie a reuşit să ucidă nouă balene care îl atacaseră, ajutat de valuri, a înotat o zi şi o noapte în marea rece ca gheaţa până a ajuns în "Ţara Finilor" (Finlanda)

40


6.4. Exerciţiile fizice la popoarele slave

Izvoarele istoriei şi a vieţii aşezărilor din vechime ale slavilor sunt mai puţin bogate. Se cunoaşte totuşi din relatările unor scriitori antici ca Pliniu cel bătrân, Tacit şi Ptolemeu, că în regiunea dintre Marea Baltică, Oder şi Vistula trăia în secolele I - II un popor considerat a fi strămoşul slavilor.Aceştia se numeau Veneţii.

Din marea masă slavă ce se întindea de la Baltica la Marea Neagră s-au format trei grupe importante, care s-au separat din punct de vedere geografic şi au evoluat sub influenţa împrejurărilor locale, având însuşiri de limbă şi obiceiuri deosebite. Grupul slavilor de răsărit, a format popoarele : rus, bielorus şi ukrainian. Slavii de apus au dat naştere popoarelor polon, ceh şi slovac, iar slavii de sud au dat naştere popoarelor : bulgar, sârb, croat şi sloven.

Slavii vechi practicau o agricultură înaintată foloseau plugul cu brăzdar de fier, se ocupau cu creşterea vitelor, cu agricultura şi pescuitul. Organizarea lor socială avea la bază comunitatea familială ( zadruga), membrii ei cultivând pământul în comun. De asemenea izvoarele istorice descriu pe slavi ca fiind înalţi şi foarte putenici, iubitori de libertate, preferând să moară decât să cadă captivi în luptă, curajoşi şi foarte rezistenţi, adaptându-se cu uşurinţă frigului, caniculei, ploii şi foamei.

Erau renumiţi în aruncarera suliţei la ţintă şi la distanţă şi în tragerea cu arcul. Armamentul şi tehnica lor de război se bazau pe aceste calităţi şi deprinderi utilitare. Săgeţile arcurilor erau adeseori înmuiate în otravă. Nivelul ridicat al performanţelor războinice ale slavilor se explică printr-o pregătire sistematică realizată atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, prin intermediul unor forme originale de exerciţii sportive, ce alcătuiau un adevărat program de educaţie fizică. Din acest program nu lipseau exerciţiile cu caracter atletic dintre care putem menţiona scrima cu bastoane, tragerea cu arcul, aruncarea pietrelor şi a suliţei, jocul "spate în spate" jocul de popice, etc.

Penetraţia slavilor în interiorul imperiului roman de răsărit a avut efecte deosebit de importante. Ei au determinat începerera procesului de transformări radicale care s-a produs în orânduirea socială a imperiului roman de răsărit. De asemenea, ca urmare a migraţiilor, o bună parte din peninsula Balcanică şi chiar regiuni din Asia mică au fost colonizate de către slavi.

6.5. Cavalerismul

Cavalerismul nu a apăryut ca o instituţie decretată de autoritatea politică sau spirituală ci datorită împrejurărilor politice şi sociale ale evului mediu, apărute în Europa apuseană.

Haosul medieval punea în primejdie aşezământul politic şi bisericesc al statelor abia înfiripate. Singura forţă pe care putea conta clasa dominantă era amata. Astfel a apărut soldatul cavaler, membru al familiei senioriale, păzitor al orânduirii şi privilegiilor feudale. Prima care şi-a dat seama de însemnătatea acesteri forţe a fost biserica catolică, de aceea aceasta a căutat să încurajeze instituţia cavalerismului atrăgând-o în serviciul propriu. Mobilizând această forţă, aducând-o în preajma bisericii, sub controlul ei, i-a fixat un program de acţiune ce cuprindea, pe lângă apărarea privilegiilor nobilimii faţă de masele populare, o forţă de acţiune împotriva adversarilor din afară dar şi împotriva seniorilor prea ambiţioşi ce nu erau dispuşi să accepte supunerea faţă de biserică.

Concepţia primitivă a cavalerismului se găseşte la germani. Tacit a desctis în lucrarea sa "Germania" ritualul solemn prin care bătrânul tribului, stând la umbra unui copac predă lancea şi scutul tânărului care-şi desăvârşeşte pregătirea armelor. Această ceremonie a majoratului însemna la germani intrarea în viaţa cetăţenească.

Forma pe care a luat-o cavalerismul a fost stabilită ca urmare a diferitelor influenţe. Una dintre acestea a reprezentat-o conctactul cu arabii, călăreţi vestiţi. O altă cauză care a dus la crearea acestei instituţii a fost determinat şi de motivul diferenţierii de soldaţii ţărani, care luptau pedestru. O strânsă legătură se stabileşte între om şi cal, de aici rezultând şi numele ce se dă cavaleului în majoritatea limbilor.

Particularitatea călăriei şi originea nobilă aa cavalerului formează esenţa cavalerismului. Concepţia cavalerismului şi caracterul militar reprezintă trăsăturile de bază ale acestei instituţii. Privită într-o lumină realistă viaţa aspră de luptă pe viaţă şi pe moarte pe care o duceau cavalerii îi făcea adeseori brutali şi cruzi. Concepţiile vieţii îi făceau neînţelegători şi neîndurători faţă de ţărani pe care îi exploatau fără milă la fel ca toţi seniorii feudali.

Educaţia cavalerului. Cavalerismul nu se identifică întru-totul cu feudalitatea. Titlul de cavaler era personal şi nu ereditar. Ca proprietar al unui ţinut, seniorul putea transmite dreptul de proprietate moştenitorului dar nu şi calitatea de cavaler, care se dobândea numai prin acţiune peersonală.

În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, primeau fiecare îngrijirile lui: corpul era educat prin pregătire războinică iar sufletul prin mistica creştină.

Până la vârsta de 7 ani educaţia fiilor de nobili era lăsată pe seama familiei.Copilul seniorului se juca cu mingea, bilele şi inelele , ţinea în mână racheta. De asemenea juca jocuri de noroc ca : zaruri, table, etc. La 7 ani începea ucenicia care dura până la 16 ani. Legea cavalerească nu avea încredere în afecţiunea şi slăbiciunile paterne. De aceea de la 12 ani copilul era încredinţat unui preceptor. Principiul pedagogic cerea ca orice cavaler să fie în serviciul altui cavaler. Tânărul nobil îşi făcea noviciatul pe lângă un cavaler mai în vârstă, după care era ataşat pe lângă o curte seniorială, în calitate de paj spre a-şi completa ucenicia.

41


În timpul stagiului de ucenicie aspirantul la titlul de cavaler trebuia să-şi desăvârşească educaţia intelectuală, morală şi fizică.

Instrucţia era în general neglijată , adeseori chiar dispreţuită. În general aceasta însemna o spicuire din cele şapte arte liberale ce se învăţau în şcolile mănăstireşti. Se învăţa puţină latină, limba franceză fiind considerată limbă universală pentru toate ţările apusene. La acestea se adăugau noţiuni sumare de geografie şi astronomie.

Educaţia morală cuprindea învăţături religioase din povestiri menite să trezească sentimentele şi trăsăturile cavalerismului. Pajul era considerat ca fiind în serviciul seniorului pe lângă care era ataşat şi a soţiei acestuia, doamna castelului, Dintre serviciile pe care trebuia să le efectueze pajul, menţionăm:: compunerea şi trimiterea scrisorilor, servirea mesei, întreţinerea armelor seniorului.

Educaţia fizică era partea cea mai importantă a pregătirii cavalerului. Ea urmărea să-i dezvolte forţa în vederea îndeplinirii celor două acţiuni caracteristice ale vieţii de cavaler, vânătoarea şi războiul, şi consta mai ales în deprinderea celor şapte exerciţii cavalereşti. Aceste deprinderi erau: călăria, înotul, mânuirea armelor aruncarea, lupta, viaţa de curte şi turnirul.

Călăria reprezenta exerciţiul cel mai important, raţiunea de a fi a cavalerismului. Dragostea pentru cal a fost însuşită de la arabii sarazini şi era considerată ca un simbol al nobleţei. Expediţiile vânătoreşti nu se puteau concepe decât călare. Eleganţa călăritului era nota de capacitate şi de distincţie a cavalerului. Mai târziu, la academiile de cavaleri, s-a extins deprinderea voltijelor, adică a exerciţiilor de echilibru pe cal.

Înotul era absolut necesar în acele timuri, când neexistând poduri peste ape, acestea nu puteau fi trecute decât călare sau înot.

Mânuirea armelor , respectiv scrima cu sabia, cu lancea şi cu bastonul, erau exerciţiile favorite şi reprezentau marea distracţie a tinerilor. pentru deprinderea mânuirii armelor în atac şi în apărare, se simulau dueluri în perechi sau chiar lupte în masă. Această ocupaţie nu avea ca scop nunmai pregătirea pentru război ci şi pentru vânătoare. Vânătorile erau mari expediţii, organizate de seniori, la care se foloseau ca auxiliari şi ţăranii.

Lupta se practica după regulile cunoscute ale acestui exerciţiu străvechi. Aceasta era utilă în cursul bătăliei sau al turnirului când calul era ucis , cavalerul trebuind să se angajeze în lupta cu sabia sau cu mâinile goale.

Aruncarea îşi avea şi ea loc printre exerciţiile cavalereşti. Din punct de vedere practic, aruncarea cu mâna a pietrelor sau a lăncii nu mai avea valoare. În timpul vânătorii se arunca cu arcul şi cu săgeata, iar mai târziu cu arbaleta. Totuşi aruncarea cu piatra sau cu suliţa s-a menţinut la mare cinste, fiind considerată ca cel mai bun mijloc pentru măsurarea puterii.

Viaţa de curte era o deprindere eminamente cavalerească, inspirată de necesitatea de a distra pe femeia castelană. Ea avea drept scop să înveţe pe cavaler să se poarte frumos în viaţa internă a castelului, adică trebuia să aibă o bună purtare la masă, să fie capabil de a întreţine o conversaţie interesantă, să fie politicos şi serviabil faţă de doamne. Aici se învăţau dansurile şi jocurile de societate.

Turnirul . Era exerciţiul cavaleresc , sau jocul războinic executat de echipe adverse, care punea în valoare virtuţile cavalereşti. Turnirul imita războiul, iar o variantă a lui, juta, imita duelul.

Către vârsta de 21 de ani tânărul nobil era considerat pregătit, din toate punctele de vedere pentru a deveni cavaler. Promovarea în acest rang se făcea prin ceremonia solemnă a investiturii, în care aspirantul primea sabia de cavaler.

6.6. Turnirul

Era o sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă care împodobea viaţa feudalilor, prilejul de organizare a unui turnir îl reprezenta orice eveniment familial sau public:o căsătorie, o inaugurare, o adunare nobiliară, o vizită importantă, încheierea unei alianţe sau a unei păci.

Originea turnirului este celtică. Seniorii celţi se adunau înarmaţi pentru a purta bătălii simulate. În iureşul luptei, ajungeau adeseori la transformarea luptei într-una reală. În evoluţia turnirului se disting două etape: prima înainte de scolul al XIII lea în care turnirul reprezenta un joc brutal, violent, adeseori sângeros. Câmpul de luptă era totdeauna în afara zidurilor oraşului. Nu existau alte limite decât linia pe care luptătorii o puteau depăşi mărturisindu-şi înfrângerea. Cele două echipe de luptă se loveau cu violenţă şi cu ferocitate, urmărindu-se peste câmp în cavalcade nebuneşti. Antrenaţi de luptă, ei pierdeau adesea noţiunea jocului, rivalitatea sportivă degenerând în luptă. De aceea, întotdeauna jocul producea numeroase victime. La celebrul turnir de la Neuss, în anul 1240 au murit 60 de cavaleri şi scutieri. Lupta se termina cu petreceri dezonorante, ce degenerau în orgii. Această formă de luptă a evoulat treptat spre forme mai blânde care puneau în evidenţă calităţile cavalerului, fără a-i pune în primejdie şi viaţa. Regii şi Papii au dat legi, decrete sau ordonanţe prin care se interziceau formele violente. S-a ajuns astfel la a doua fază din istoria turnirului, fază care începe cu a doua jumătate a secolului al XIII lea până la începutul secolului al XIV lea.

Regulile jocului nu admiteau decât cavaleri de origine nobilă. Câmpul de luptă era un vast spaţiu dreptunghiular, sau curtea interioară a unui castel sau o piaţă în interiorul oraşului. Acesta se numea "lice" (arenă). Cavalerii purtau echipament de luptă adică cămaşă lungă de zale ce la ajungea până aproape de glezne, pe cap purtau coif prevăzut cu vizor pentru a proteja vederea şi a permite respiraţia. Coiful era împodobit cu simboluri pentru a putea fi recunoscut de la depărtare. În ajun se organiza o expoziţie a acestora pentru ca invitaţii să le recunoască pe cavalerul

42


favorit în învălmăşeala luptei. Armele luptătorilor erau controlate, admiţându-se numai lănci şi săbii cu vârfuri tocite. În ziua turnirului, cavalerii urmaţi de scutierii lor intrau în arenă în aplauzele pubilcului, aclamaţi şi salutaţi prin fluturări de batiste. Semnalul luptei era dat de herald prin sunete de trompetă. Cele două echipe stăteau faţă în faţă despărţite printr-o frânghie. Înainte de începerea jocului heraldul reamintea cavalerilor jurământul făcut în vederea respectării regulilor de loiallitate ale jocului. Principalele reguli constau în: a lovi numai în cască, a nu împunge, a nu lovi adversarul care şi-a scos casca, a nu lupta mai mulţi contra unuia singur, a nu răni intenţionat calul adversarului şi a nu lupta afară din rând. La un semnal frânghia era tăiată şi cele două echipe se năpusteau una împotriva celeilalte. Se producea o învălmăşeală în care la început nu se mai deosebea nimic. Fiecare luptător tindea să lovească puternic, să-şi doboare adversarul să-i turtească armura şi să-l trântească de pe cal dacă nu chiar să-i doboare calul. Lupta continua ore întregi. Când arbitrii apreciau că victoria este de partea uneia dintre cele două echipe combatante, dădeau semnalul de încetare. Cavalerii coborau de pe cai predându-i scutierilor. Turnirul se încheia cu un bal organizat la curte în care cavlerul trebuia să dea dovadă că poate fi tot atât de distins ca "om de lume", pe cât era de viteaz ca soldat.

6.7. Juta

Era o formă simplificată a turnirului, numindu-se şi turnirul în doi. Ea a luat naştere din turnirul propriu-zis prin singularizarea şi scoaterea din ansamblu a unuia din episioadele lui. În învălmăşeala turnirului, atenţia şi favoarea publicului se fixau nu pe ansamblu, ci pe luptele izolate. Astfel de lupte erau avantajoase întrucât puteau fi observate mai bine şi scoteau în evidenţă mai uşor strălucirea echipamentului şi calităţile personale ale cavalerului. Apărută mai târziu decât turnirul propriu-zis, juta s-a dezvoltat alături de el, s-a perfecţionat şi i-a supravieţuit, substituindu-se cu totul în secolele al XV lea şi al XVI lea.

La început juta era un joc brutal, de forţă pură. Cei doi adversari se aruncau călare unul împotriva celuilalt cu lancea în cumpănire . Cel ce reuşea să dea calului un elan mai eficient , cel ce avea braţul mai puternic şi încheietura mâinii mai rezistentă reuşea să-şi doboare adversarul de pe cal şi uneori chiar să-l ucidă. De aceea modificările ulterioare au căutat să îndulcească jocul, transformându-l în întreceri de precizie şi îndemânare. Lancea grea, cu vârf de metal, a fost înlocuită cu lancea subţire şi uşoară. Ea trebuia să lovească platoşa adversarului pe o direcţie cât mai perpendiculară. În acest caz dacă vârful lăncii se rupea adversaul nu păţea nimic. Lovitura era considerată punct câştigat. Toate evenimentele importante ale Franţei, Germaniei şi Angliei erau însoţite de spectacole de jută, din care unele au rămas celebre fiind citate în istorie şi reproduse în stampe , gravuri şi medalii. Astfel se citează juta realizată cu prilejul intrării trimumfale în Paris la 1442, a reginei Isabela de Bavaria, soţia lui Carol al VI lea regele Franţei, împreună cu regele Angliei Henric al V lea, după încheierea tratatului de la Troyes. Cu toate perfecţionările tehnice aduse pentru ca loviturile să fie neprimejdioase, se mai produceau adesea şi accidente grave. Cel mai celebru şi mai fatal a fost acela căruia i-a căzut victimă însuşi regele Franţei. Pentru a sărbători deodată trei evenimente importante: încheierea păcii de la Chateau Cambresis şi căsătoria a două principese din familia regală, s-a organizat la 30 iunie 1559 un întrecere de jută în faţa hotelului regal "Desturnelles" din Paris. Regele Henric al II lea a rupt trei lănci împotriva adversarilor săi. Deşi repurtase aceste victorii el a dorit să se întreacă din nou cu contele Montgomery, căpitanul gărzii sale scoţiene, deoarece nu fusese mulţumit de stilul în care dobândise victoria anterioară. Printr-un joc abil, ambele lănci i s-au rupt, dar Montgomery a scăpat clipa în care trebuia să coboare repede ciotul lăncii sale , aşa că aceasta a trecut prin coiful adversaruluui său rănindu-l pe rege la ochi.Această rană a produs moartea regelui la data de 10 iulie . Cu această lovitură contele de Montgomery a ucis nu numai pe regele său dar o dată cu el a dat lovitura de moarte însăşi jutei.

În secolul alXIV lea începe declinul cavalerismuluui , cauzele care au condus la acest declin fiind multiple. Dintre acestea menţionăm modificarea tacticii bătăliilor prin apariţia pedestrimii ca formaţie de luptă şi întărirea regalităţii. Înfrângerile din timpul războiului de 100 de ani, au discreditat cavalerismul. Greoi, în armurile care le limitau posibilităţile de mişcare, cavalerii erau atacaţi în mod eficient de pedestraşii ţărani, care îi trăgeau de pe cai cu lănci şi cu cârlige. Bătălia de la NIcopole a fost pierdută datorită nesocotinţei cavalerilor din occident, care n-au dorit să ţină seama de sfaturile tactice ale vioevodului muntean Mircea cel Bătrân. În războiul de 100 de ani regele Carol al VII lea a dat instituţiei cavalereşti o lovitură de moarte, prin înfiinţarera companiilor de ordonanţă, unităţi numeroase la ordinul direct al regelui, al căror mod de a lupta se deosebea de felul de acţiune al cavalerilor. Ludovic al XI lea a persecutat cavalerismul. Puterea regalităţii era în continuu progres, în dauna cavalerismului. Creaţie a regimului feudal , cavalerismul era condammnat să moară o dată cu feudalitatea, după ce strălucisse peste 300 de ani.

6.8. Jocurile populare şi evoluţia lor

În statele din Europa occidentală , populaţia rurală era formată în bună parte din ţărani liberi care iniţial trăiau în obşti. Strânsă în jurul castelelor senioriale, populaţia satelor, obişnuită cu ocupaţii agrigole şi creşterea vitelor ducea o viaţă grea de muncă. Nici timpul , nici sărăcia nu îngăduiau ţăranilor să practice jocurile cavalereşti ale nobililor. Deprinderile populare alcătuiau un fond comun, transmis din generaţie în generaţie, precum alergarea, săritura, jocuri de aruncare cu piatra, popice, dansuri individuale sau în grup, etc. Cele mai multe dintre aceste deprinderi poopulare erau

43


în fond jocuri tinereşti. Ţăranii dansau mult, cu pasiune ca şi cum ar fi vrut să caute în dans uitarea necazurilor vieţii. Se dansa cu muzică după sunetele cimpoiului, fluierului, viorii şi clarinetului. dansul avea un caracter vioi cu sărituri largi şi sprintene. Se practica totdeauna în aer liber pe un teren din piaţa satului. Dansul era constituit din paşi ritmici cu balansări ale capului şi braţelor. Multe dintre ele erau însoţite de strigături şi chiuituri.

Chintena, era un joc vechi, probabil de origine romană ( derivat de la quintus). Prin traducere liberă acesta ar însemna momâia. Jocul era de fapt o parodie populară a jutei, împotriva unei ţinte fixe, reprezentată de un scut aşezat pe un ţăruş înfipt în pământ. Uneori scutul putea fi înlocuit de un manechin. Chintena se practica în două feluri: ca exerciţiu de şcoală şi ca exerciţiu public. Cea dintâi formă era un exerciţiu în care băieţii de nobili, aspiranţi la cavalerism se antrenau pentru turnir şi pentru jută.Ceea ce era însă la nobili un joc de eleganţă a devenit la ţărani o parodie în care gesturile neîndemânatice provocau râsul privitorilor.

Ţăranii jucau chintena şi pentru propria lor plăcere. Pentru a-i mări efectul ei au creat diferite variante. Una dintre cele mai preţuite era chintena pe apă, în care adversarii se îmbarcau în luntre, mergând una împotriva celeilalte. Lovitura lăncii de lemn de pe o luntre împotriva scutului ţinut de adversarul din cealaltă luntre determina căderea în apă a unuia dintre combatanţi, ceea ce provoca explozii de râs. Se practica şi iarna pe zăpadă.

Lupta. În evul mediu ca şi în antichitate lupta era foarte răspândită dar şi foarte preţuită. Lupta liberă era cea mai iubită întrucât permitea apucarea de centura de piele accesoriu folosit de majoritatea ţăranilor. O variantă a luptei era trasul cu frânghia, în care două echipe trăgeau de capetele unei frânghii de 40 - 50 m lungime, stimulaţi de specatori. În secolul al XVII lea lupta a început să decadă , fiind părăsită întâi de clasele nobiliare , apoi şi de popor. Încercările pedagogilor reformatori dea o reînvia ca exerciţiu şcolar n-au reuşit.

Jocurile cu mingea.Printre cele mai vechi mărturii istorice ale existenţei mingii se remarcă mingea găsită într-un mormânt al unui faraon egiptean. Jocul cu mingea are o origine străveche, întrucât îl găsim la toate popoarele vechi, precum şi la toate populaţiile primitive. Evul mediu a moştenit dragostea pentru jocul cu mingea. Toate popoarele occidentale l-au practicat cu deosebită plăcere dar dintre toate la francezi el a devenit atât de popular, încât a fost considerat ca joc naţional. Mingile au variat ca mărime, ca material din care au fost făcute, şi purtau nume ca: paume, eteuf, balle, pelote, bonde, boule,etc. De asemenea felurile jocurilor erau foarte variate. Cel mai răspândit era jeu de paumme, numit atfel pentru că mingea se bătea cu palma. Acest joc a fost la început eminamente popular. Se juca în aer liber, în pieţele satelor şi oraşelor, pe locurile virane din jurul oraşelor, prin şanţurile castelelor ruinate. Mingea se lovea cu palma căutând a fi aruncată la distanţe cât mai mari. marea popularitate a jocului a venit de acolo că era la îndemâna tuturor, nereclamând instalaţii şi accesorii costisitoare şi nici reguli complicate. Sub această formă primitivă jocul era brutal. Mingea era grea fabricată din piele groasă, umplută cu materiale tari: pietricele, nisip, rumeguş de lemn şi chiar pilitură de fier. Pentru a arunca o astfel de minge la distanţă şi înălţimi mari, jucătorul trebuia să depună eforturi puternice fapt ce dădea naştere la accidente, luxaţii ale articulaţiilor iar violenţa loviturilor producea traumatisme grave ale pielii muşchilor şi oaselor.

În Anglia forma primitivă a jocului era deosebită de a jocurilor moderne. La el participau toţi locuitorii satului sau oraşului, împărţindu-se în două echipe. Adunaţi în piaţa centrală, jucătorii loveau mingea aruncând-o peste străzi şi case urmărind să o scoată afară din oraş printr-una din porţile care era apărată de cealaltă echipă. Jocul nu se defăşura după reguli, ceea ce favoriza accidentele. Când începea jocul, locuitorii îşi baricadau uşile şi ferestrele negustorii îşi închideau magazinele pentru a evita pagubele.

O altă formă a jocului cu mingea s-a numit courte-paumme, pentru că nu se mai juca în spaţiul liber, ci în spaţiul restrâns al localurilor. Mingea se bătea de această dată cu racheta, inventată pe la începutul secolului al XVI lea în timpul domniei regelui Carol al VIII lea. Racheta avea la început forma pătrată, ca apoi să devină rotundă cu un mâner lung. Suprafaţa de lovire era formată de o împletitură de sfoară sau din pergament tare.

Sala de joc a apărut din dorinţa nobililor de a juca la adăpost de privirilee poporului. La început acest adăpost însemna o simplă împrejmuire cu scânduri , care limita spaţiiul de joc la o curte de forma unui dreptunghi. Mai târziu s-a construit şi un acoperiş, permiţând jocul şi pe timp nefavorabil.

În afară de Franţa, mingea era jucată cu aceeaşi pasiune şi în celelalte ţări ale occidentului. Între anii 1559 -1603, în Spania s-au publicat numeroase cărţi despre juego de pelota, pe care, în secolele al XVI lea şi al XVII lea îl jucau în localuri numai nobilii.

În Anglia dezvoltarea jocului cu mingea a urmat aceaşi evoluţie ca şi în Franţa. Denumirea jocului de tenis ar fi, după unii autori francezi de origine franceză, venind de la cuvântul vechi "tennnez", ceea ce însemna primeşte. În 1555 a apărut în Italia un important manual al lui Antonio Scino, intitulat"Tratatto del gioco della palla" ( tratat despre jocul cu mingea), care descrie amănunţit atât jocurile cu mingea cât şi locurile unde aveau loc. Jocul cu mingea cel mai iubit de italieni era cel cu mingea mare, "balonul", joc care deriva din jocurile grecilor şi ale romanilor. Mingea avea un diametru de 36 cm,, aprox. 1Kg. greutate, trei învelişuri de piele şi era umplută cu aer. Braţul jucătorului era înfăşurat într-un manşon de scândură prevăzut la capăt cu o mănuşă de piele, ceea ce ţinând seama de greutatea mingii reclama o puternică cheltuială de forţă din partea jucătorului. Guts Muths descrie acest joc ca fiind jocul naţional al italienilor. El era jucat în pieţele şi străzile oraşelor , în echipe alcătuite din 4-6 jucători.

Decăderea societăţii feudale a pricinuit treptat declinul şi apoi dispariţia jocului. Acest declin s-a manifestat din timpul domniei lui Ludovic al XIV lea, care deşi frecventa jocurile, n-o făcea cu vădită plăcere. Sălile de joc au început să fie din ce în ce mai puţin frecventate, preferinţa publicului mergând mai mult spre accesoriile localului, respectiv

44


balul şi jocul de cărţi. În anul 1657 mai existau la Paris 114 localuri dar în preajma Revoluţiei Franceze rămăseseră numai 10. Treptat, acestea dispar, ultimul fiind închis în anul 1839.

Cât despre jocul în sine, el s-a mai menţinut în cercurile populare, sub forme variate. În sudul Franţei se joacă şi astăzi pelota bască, un joc regional de forţă şi euritmie.

În anul 1874 maiorul englez Wingfield a adus modificări vechiului jeu de paaumme. Din cuorte paumme francez şi tennisul englez el a inventat un joc nou, lawn-tennis, sau tenis jucat pe iarbă în aer liber. Burghezia şi-a însuşit acest joc astfel încât, sub acest nume nou, jocul cu mingeea şi-a recucerit locul.

6.9. Declinul exerciţiilor fizice din evul mediu

Din punct de vedere al exerciţiilor fizice, sfârşitul evului mediu poate fi marcat în chip simbolic prin dispariţia cavalerismului. Procesul de descompunere a feudalismului a fost provocat de ascensiunea, din ce în ce mai puternică, a burgheziei orăşeneşti. Prăbuşirea militară a cavalerismului în bătăliile date împotriva mijloacelor tactice şi tehnice ale noilor armate a marcat a doua etapă a procesului de decădere. Noile concepţii asupra valorii vieţii se precizează mereu impunându-se ca norme de conducere la curtea regelui Franţei, Ludovic al XIV lea care a domnit între 1643-1715 educaţia primită de rege a fost aceea timpului său: el călăreşte şi joacă mingea, dar le face fără entuziasm, numai spre a onora o tradiţie. Regele introduce un nou stil de viaţă care prinde temei solid şi se poopagă în multe ţări. Acest stil nu mai cuprinde exerciţiile fizice. Violenţa şi îndrăzneala nu mai sunt virtuţi care să provoace admiraţie. Singurele acţiuni promovate sunt cele ce opun în evidenţă o atitudine frumoasă, o ţinută elegantă, şi graţie unită c prestanţă.

Viaţa nobililor se concentrează în saloanele castelelor şi în curţile lor. În locul armurilor grele se poartă haine elegante de catifea şi mătase, spadă fină , prinsă de cingătoare. Viaţa se conduce după o etichetă strictă: defilări de curte, ceremonii, reverenţe. Este epoca nimicurilor graţioase, a panglicilor şi broderiilor, a cosmeticelor, a pudrei şi fardurilor. Istoria acestei epoci înregistrează transformarea vechilor deprinderi cavalereşti şi adaptarea lor la specificul vieţii noi. În loc de călărie, se foloseşte careta, în loc de turnir, caruselul; în loc de jocul la paumme , biliardul; în loc de jută, scrima.

Luptele religioase iscate de condiţiile economico-sociale şi politice ale secolului al XVI lea, au strâns în jurul bisericii numeroşi enoriaşi, iar clericii au recăpătat asupra acestora o autoritate care slăbise. Biserica a detestat întotdeauna exerciţiile fizice. Recrudescenţa luptelor religioase a înviorat zelul credincioşilor, ceea ce a determinat o slăbire a entuziasmului pentru exerciţii, nu numai la catolici, dar şi la protestanţii nordici, mai puţin exuberanţi.


În secolul al X lea viaţa mediavală este organizată, cu instituţiile şi cu stilul ei specific, născute sub influenţa factorilor ce o caracterizează, din colaborările, contradicţiile, antagonismele şi compromisurile acestora.Analizându-le din punct de vedere al interesului pentru educaţia fizică, rezultă că biserica, a provocat decăderea şi suprimarea lor totală din sistemul medieval de educaţie fizică şcolară.

Feudalismul, ca orâduire, reprezintă un factor favorabil exerciţiului fizic, la fel şi apariţia pe arena istoriei a unor popoarenoi ce aduc prospeţime fizică în practicarea exerciţiilor fizice. Din jocul acestor doi factori, educaţia fizică a luat îndecursul evului mediu două direcţii cu totul particulare. Una este aceea a claselor dominante, care a dat naştere instituţiei cavalerismului, a doua aparţine maselor populare şi e reprezentată prin jocuri şi activităţi specifice acestora

Bibliografie BEAUREPAIRE Les modelle du cavalier francais, Paris KRIŢESCU, C., Palestrica, Ed. UCFS, Bucureşti, 1964 LACROIX, P., LIancienne France,: La Chevalerie et les Croisades, Paris STROBEL, R., Sport der germanen, Berlin

45


46


Unitatea de curs 7. Creatori de sisteme de educaţie fizică în capitalism

Scopul unităţii de curs Reliefarea celor mai importante personalităţi de la sfârşitul secolului al XVIII lea şi începutul celui de al XIX lea, creatori de sisteme de educaţie fizică

Obiectivele operaţionale Obiective operaţionale: După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: identifice concepţiile despre educaţia fizică în capitalism analizeze principiile care au stat la baza creării sistemelor de educaţie fizică înţeleagă stadiul evoluţiei gândirii pedagogice în educaţie fizică adaptată la condiţiile de viaţă specifice popoarelor

ce au generat sisteme de educaţie fizică

Cuprinsul unităţii de curs Introducere Guts Muths şi rolul său în dezvoltarea educaţiei fizice Sistemul francez de educaţie fizică Sistemul german de educaţie fizică Sistemul suedez de educaţie fizică Sistemul englez de educaţie fizică Rezumat Bibliografie

7.1. Introducere

În Europa occidentală trecerea de la feudalism la capitalism s-a realizat prin revoluţiile burgheze din ţările de jos, în secolul al XVI lea, din Anglia în secolul al XVII lea şi din Franţa în secolul al XVIII lea. În aceste revoluţii masa principală a celor ce luptau împotriva orânduirii economice şi politice a feudalismului a fost formată din ţărani, însă lupta a fost condusă de burghezie care, de altfel, a cules şi roadele victoriei.

În cursul dezvoltării istorice a societăţii, de la feudalism la capitalism, s-au produs mari schimbări şi în gândirea umană. Sub semnul unei mari libertăţi de gândire, a unei sporite libertăţi a fiinţei umane, noi concepţii filosofice şi de educaţie se elaborau în toate ţările.

7.2. Guts Muths şi rolul său în dezvoltarea educaţiei fizice

Încercările pedagogilor filantropişti de a introduce exerciţiile fizice în sistemul de educaţie şcolară s-au realizat cu desăvârşit succes în opera lui Guts Muths. Născut

47


în Saxonia în 1759, Johann Cristoph Guts Muths a făcut la început studii de teologie, pentru ca mai târziu , la Universitatea din Halle să studieze filologia, istoria, geografia, matematicile şi fizica. În anul 1785 s-a prezentat la institutul de educaţie al lui Salzmann pentru a-i înscrie pe copiii doctorului Ritter cu acest prilej fiind angajat şi ca maestru pentru exerciţiile fizice .În urma studiilor efectuate asupra exerciţiilor fizice în anul 1793 a publicat lucrarea "gymnastik fur die jugend" (gimnastica pentru tineri), publicaţie ce reprezintă prima carte modernă de educaţie fizică din lume. Aceasta a fost publicată în mai multe ediţii, mereu revizuite şi adăugite. Ca o completare a cărţii sale, Guts Muths publică în 1796 prima carte de jocuri pentru copii, tipărită în Germania. După Guts Muths, gimnastica este un sistem de exerciţii corporale care au ca scop perfecţionarea acestuia. Considerată în sensul strict al cuvântului, această perfecţionare se extinde asupra puterii, iscusinţei şi frumuseţii corpului, ca şi asupra duratei vieţii. Omul este o unitate fizică şi intelectuală. Exerciţiile fizice sunt adecvate dezvoltării întregii personalităţi a omului. Bine alese, ele favorizează funcţiile vitale, stimulează creşterea şi dau corpului calităţile fizice necesare în timpul vieţii.

Guts Muths tratează pe larg paralelismul între dezvoltarea virtuţii corporale şi morale, justificându-l prin largi consideraţii fiziologice şi psihiologice, culese atât din experienţa şi cunoştinţele sale proprii, cât şi dintr-o bogată literatură medicală şi filosofică. Iată elementele acestui paralelism: la sănătatea corpului corespunde o bună dispoziţie a spiritului, puterea şi îndemânarea nasc prezenţa de spirit şi curajul în faţa pericolului, o bună conformaţie a corpului, este în acelaşi timp şi temeiul frumuseţii spirituale.

Guts Muths nu exculde stimulul performanţelor superioare care fac apel la forţele fizice, dar şi la cele psihice, deci la întreaga personalitate a copilului. Performanţa trebuie însă urmărită metodic şi progresiv, după reguli pedagogice. Prin voinţa de a ajunge să întreacă pe alţii, sau să se întreacă pe sine însuşi, se cultivă copilului dorinţa de a-şi pune toate forţele dobândite în serviciul binelui. Lucrarea lui Guts Muths subliniază în partea a doua a acesteia că gimnastica este o activitate care se desfăşoară în primul rând la vârsta tânără. Guts Muths a împărţit exerciţiile destinate tinerilor în următoarele categorii: exerciţii gimnastice propriu-zise, lucrări manuale şi jocuri colective. Sistematizarea lor s-a făcut după mai multe criterii: după scop, după natura lor, grele, uşoare, active sau pasive. Programul practic pe care Guts Muths îl aplică şcolarilor săi cuprinde un număr de 8 exerciţii : săritura, alergarea, aruncarea , lupta, căţărarea, exerciţiile de echilibru şi balans, exerciţiile de ridicare, de purtare şi de tragere şi dansurile , marşurile şi exerciţiile militare.

Săritura. Se poate executa liber, cu elan, sau cu ajjutorul prăjinii. Variante ale celor enunţate mai sus sunt: săritura pe două sau pe un picior, sărituri pe calul de lemn, şi săritura colectivă (asemănătoare cu "capra" românească)

Alergarea este de viteză şi de durată; se executa pe opistă sau pe teren liber. Aruncarea cea mai simplă se efectua cu piatra: în înălţime, la depărtare, sau într-o ţintă. Dintre formele mai

complexe menţionăm: aruncarea cu -praştiacu arcul, cu suliţa şi cu discul. Lupta reprezenta un exerciţiu complex, care solicita toate resursele corporale. Guts Muths o reabilitează, cu

observaţia că trebuie să fie ferită de exagerările care au compromis-o în trecut, făcându-l pe Galen să o condamne. Căţărarea. reprezenta un exerciţiu natural prin excelenţă. urcarea propriu-zisă se făcea pe prăjini, copaci, pe

catarge netede de grosimi diferite, pe scări de frânghie, pe scară oblică. Exerciţiile de echilibru şi balans sunt de asemenea foarte variate. Forma cea mai elementară o constituia statul

într-un picior, apoi mersul pe muchia unei scânduri fixate pe pământ, mersul pe grindă fixă sau oscilantă, mersul pe frânghie şi pe picioroange, exerciţii pe bârna basculantă şi pe leagănul de balans suspendat.

Exerciţiile de ridicare, de purtare şi de tragere erau constituite din susţineri cu braţul întins a unei bare orizontale, pe care se deplasa o greutate, gradându-se efortul cerut, ridicarea de saci cu nisip, purtarea de greutăţi în spate, tragerea de capete a unei frânghii orizontale, sau petrecute pe un scripete, în vârful unui stâlp vertical. Exerciţiile de alergare şi sărituri puteau fi complicate prin adăugarea de obstacole. În acest fel s-a ajuns la exerciţii mai grele, cum ar fi sărituri peste o frânghie ce se învârteşte, alergarea peste o coardă sau prin cerc.

Dansurile, marşurile şi exerciţiile militare au fost privite de Guts Muths din mai multe puncte de vedere. Astfel dansurile de societate erau considerate ca primejdioase pentru dezvoltarea sensibilităţii tineretului, dar recomanda cu căldură dansurile gimnastice în aer liber. Marşuruile au fost concepute în sensul executării mişcărilor numite mai târziu "exerciţii de ordine". Ele aveau scopul de a crea o ţinută dreaptă în mers şi întoarceri. În ceea ce priveşte exerciţiile militare, valoarea lor a constat în obişnuirea de a executa uniform mişcările la comandă, în condiţii de subordonare şi disciplină.

Toate capitolele referitoare la exerciţii cuprind, pe lângă detaliile de execuţie, recomandări şi sfaturi pentru evitarea accidentelor.

A treia parte a cărţii lui Guts Muths se referă la scăldatul în apă rece şi la înot, pe care autorul le recomandă pentru marea lor valoaare igienică, dar şi pentru faptul că acestea puteau cultiva prezenţa de spirit în caz de pericole.

Ultimul capitol cuprinde consideraţii asupra folosirii timpului pentru gimnastică, asupra măsurilor de precauţie ce trebuie luate în timpul exerciţiilor şi asupra lucrărilor manuale dintre care cele mai interesante ar fi tâmplăria şi strungăria.

48


Personalitatea lui Guts Muths trebuie privită sub două aspecte. Un prim aspect, este reprezentat de cel al educaţiei generale, în care el continuă linia predecesorilor săi din şcoala filantropistă, profersând spiritul caracteristic german al educaţiei de clasă.Concurenţa cu Jahn, din ultimii ani, a accentuat acest punct de vedere, făcându-l să păşească pe drumul militarismului prusac, dar această latură a educaţiei generale este totuşi latura minoră a activităţii sale pedagogice, cea importantă fiind aceea dedicată educaţiei fizice. Influenţa sa a fost deosebit de puternică şi în ţările nordice.

Concepţiile privind gimmnastica şcolară au fost introduse în şcolile din Danemarca şi mai apoi în Suedia. Abia atunci ideile sale au început să fie apreciate în Germania, apoi în celelalte ţări din occident, servind ca sursă de inspiraţie pentru sistemele lor de educaţie fizică.

7.3. Sistemul francez de educaţie fizică

În Franţa învăţământul era dominat de haos. Singurele şcoli controlate de stat erau cele care scoteau de pe băncile lor magistraţi, funcţonari de stat şi ofiţeri. Aceste şcoli erau frecventate în general de către fiii celor care-şi puteau permite cheltuielile necesare menţinerii copiilor în şcoală. Magistratul Louis Rene de la Chalotais (11701-1785) a fost cel dintâi care a avut viziunea clară a lucrurilor şi curajul de a cere o educaţie naţională. El a influenţat de altfel şi pe pedagogul german Basedow căruia i-a împrumutat câteva dintre ideile sale asupra organizării şcolare.

Roland, viitor ministru de interne al Revoluţiei preconiza crearea unor instituţii speciale pentru pregătirea profesorilor în spiritul vremii. Ministrul Turgot, în proiectul său de constituire a unui consiliu de instrucţie naţională, punea sub îndrumarea acestuia academiile, universităţile, colegiile şi şcolile primare. Această concepţie care trecea conducerea învăţământului public sub conducrerea statului a fost înfăptuită de Revoluţias Franceză.

Condorcet este, gânditorul care a aprofundat cel mai mult problema învăţământului. El proclamă dreptul tuturor cetăţenilor la instrucţie gratuită şi egalitatea între sexe.

Cel mai complet plan de organizarer a învăţământului naţional a fost cel al lui Lepeletier (1760-1793). La capitolul instrucţiei primare acesta arată că prima grijă trebuie acordată părţii fizice a educaţiei. Acest lucru va determina sănătatea şi forţa copiilor .

Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) s-a născut la Valencia, în Spania, şi a îmbrăţişat cariera de militar. În anul 1792 la numai 22 de ani , a redactat un regulament complet de educaţie militară. În anul 1807, regerle Carol al IV lea al Spaniei a înfiinţat la Madrid Institutul Pestalozzian, destinat să formeze ingineri şi ofiţeri. Directoratul acestei şcoli a fost încredinţat lui Amoros , colonel la acea dată. Aici el a avut câmp mai larg de aplicare a sistemului propriu de educaţie. Susţinut de regele Iosif I, Amoros devine guvernatorde provincie, urmând ca la prăbuşirea regimului Napoleonian, Amoros să se refugieze la Paris. A reuşit să fie pe rând: favoritul lui Napoleon, apoi al regelui Ludovic al XVIII lea, devenind, în 1816 cetăţean francez prin naturalizare. De aici înainte întreaga sa activitate aparţine Franţei. Preocuparea principală a constituit-o răspândirea exerciţiilor fizice, creând un sistem de educaţie propriu. Pedagog teoretic şi practic în egală măsură Amoros a creat o serie de instituţii în care gimnastica se preda după principiile sale şi a tipărit , în acelaşi timp, numeroase cărţi şi broşuri în care şi-a expus sistemul şi metoda sa pedagogică.

Cu ajutorul unei subvenţii a înfiinţat în 1817 un gimnaziu pe lângă o şcoală privată, în Paris. Aspectul caracteristic al acestui gimnaziu era reprezentat de un portic înalt de aproape 5,5 m, susţinut de trei stâlpi verticali. De bârna orizontală de sus atârnau prăjini, frânghii cu noduri, scări de lemn, etc. Pe lângă portic existau şi alte instalaţii şi aparatte precum: şanţuri de sărit, catarge pentru urcat, bare orizontale pentru suspendări, scări oblice, etc.

49


Între anii 1817-1818 numeroase manifestări publice l-au făcut cunoscut şi apreciat, astfel încât i s-au pus la dispoziţie mijloaace pentru a înfiinţa şi alte gimnazii similare. Astfel, ministerul de Interne îi încredinţează misiunea de a înfiinţa Gimnaziul pentru sapeuri-pompieri. Mai târziu mareşalul De Saint Cyr, Ministru de război i-a cedat un vast teren lângă "Câmpul lui Marte", pentru a instala un mare gimnaziu militar, ce a fost inaugurat la 20 niembrie 1820. Pe lângă acest gimnaziu s-a creat şi un gimnaziu civil, unde în fiecare joi elevii liceelor şi gimnaziilor veneau să facă exerciţii.

Între anii 1820-1832, Amoros are o activitate extraordinară atât ca director al instituţiilor sale cât şi ca promotor al educaţiei fizice. pe lângă numeroase scrisori, memorii, discursuri, broşuri, în care-şi dezvoltă ideile şi polemizează cu adersarii săi,, Amoros a publicat şi câteva lucrări fundamentale. Prima a apărut în 1817 şi s-a intitulat "Manuel pratique des exercices corporels et des jeux les plus propres a fortifier le corps et ses membres" ( manual practic al exerciţiilor corporale şi al jocurilor celor mai potrivite pentru întărirea corpului şi a membrelor), a urmat apoi "prospecctus" în 1821 şi un "manuel dIeducation gymnastique et morale" ( manual de educaţie gimnastică şi morală), publicat în 1830 şi retipărit în 1847 în două volume. O altă publicaţie scrisă pentru corpurile de trupe este însoţită de un atlas al principalelor mişcări. Succesele sale i-au adus invidia celor din jur cce s-au transformat cu timpul chiar în duşmani. Era aspru ironizat şi atacat, imputându-i-se când excesul de autoritatism, când cabotinajul. Cu toate acestea a fost şi este considerat pe drept creatorul şcolii franceze de educaţie fizică. Definiţia pe care o dă Amoros gimnasticii ilustrereză concepţia sa:" gimnastica este ştiinţa raţională a mişcărilor nosatre, a raporturilor lor cu simţurile, cu inteligenţa, cu sentimentele, cu moravurile şi cu dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre. Gimnastica îmbrăţişează practica tuturor exerciţiilor ce tind a face pe om mai curajos, mai întreprinzător, mai inteligent, mai sensibil, mai puternic, mai concret, mai dibaci, mai iute, mai mlădios, mai sprinten, şi care ne ajută să înfrângem toate dificultăţile şi să triumfăm împotriva tuturor primejdiilor şi a tuturor pideicilor". Aşadar în concepţia lui Amoros gimnastica avea un obiectiv multilateral: fizic, psihic, etic şi social.

Legând activitatea motrică de fenomenele psihice, Amoros a întrezărit ceea ce psihologia modernă numeşte senzaţii kinestezice. această asociaţie cu imaginea unei mişcări cunoscute mai dinainte ajută laa transformarea unei dispoziţii interne în act de mişcare. Fără existenţa acestor imagini nu sunt posibile executarea actelor motrice noi. De aceea la baza didacticii lui Amoros stă intuiţia.

Pentru Amoros asocierea muzicii cu exerciţiile fizice reprezintă un aspect de mare importanţă. El leagă educaţia mişcărilor de execuţia lor în ritm, dirijându-le prin intermediul cântecului şi al accentelor vocii. Asocierea ritmului muzical cu ritmul mişcării nu înseamnă numai ordine şi metodă în acţiune, ci contribuie la instalarea unei armonii sufleteşti.

Utilitarismul adaugă valoare în plus exerciţiilor. A înfrânge dificultăţile şi a trimumfa asupra obstacolelor, reprezintă scopul omuluui de acţiune. Începând cu Amoros, tendinţa utilitaristă devine lozinca doctrinei franceze în educaţia fizică şi caracteristica ei constantă. Gimnastica lui Amoros se întemeiază, în ceea ce priveşte alegerea sistematizarea şi executaarea exerciţiilor, pe date ştiinţifice. Pentru aceasta consideră că sunt necesare trei categorii de cunoştinţe:

- anatomia şi fiziologia corpului omenesc; - mecanica mişcărilor; - examenul fizic şpi moral al elevilor. După scopul pe care şi-l propune, Amoros împarte exerciţiile în trei mari categorii: gimnastica civilă şi

industrială, militară şi medicală. Gimnastica civilă cuprinde exerciţiile elementare, pe care trebuie să le cunoască şi să le practice oricine, fără nici o cheltuială, fără aparate şi în orice loc, (curte, sală, câmp) şi exerciţii de aplicaţie , necesare aceluia care vrea să-şi dezvolte toate capacităţile motrice. Acestea din urmă se execută cu ajutorul aparatelor.

Exerciţiile elementare constau din mişcări simple şi gradate ale membrelor superioare şi inferioare: flexii, rotaţii, mers sau alergare pe loc, mişcări ale gâtului şi ale diverselor segmente ale corpuluiu. ele se execută ritmic, însoţite de cântece şi trebuie repetate în toate direcţiile posibile, solicitând toate articulaţiile.

Exerciţiile de echilibru constau în deplasări ale centrului de greutate a corpului prin diverse mişcări ale trunchiului şi membrelor.

Exerciţiile de forţă erau reprezentate de tracţiuni şi respingeri, ridicări şi ţineri orizontale de greutăţi, măciuci ori ciocane, haltere, bare. Exerciţiile de forţă şi îndemânare sunt cele mai mult studiate deoarece el considera că aceste mişcări au o influenţă deosebită asupra inteligenţei. Exerciţiile de luptă descrise de Amoros nu sunt luptele brutale care au compromis exerciţiul, ci acţiuni în care intervine mai puţin forţa şi mai mult perseverenţa şi inteligenţa.

Săriturile se execută liber cu greutăţi şi cu prăjina. caracterul utilitar al acestor exerciţii este ilustrat printr-o serie de aplicaţii practice precum: înotul şi salvarea de la înec, mersul pe teren accidentat cu posibilităţi de a transporta

50


1,2,3 sau 4 copii, de a face targă pentru transportarea unui rănit, etc. Exerciţiile de aplicaţie sunt şi acestea exerciţii utilitare . Executarea lor înseamnă a intra în luptă cu legile gravitaţiei şi a utiliza în special membrele superioaare. Obstacolul trebuie învins fie prin forţă, fie prin îndemânare, viteză, tenacitate, totdeauna cu obligaţia de a învinge sau a se recunoaşte învins.

Gimnastica medicală este compusă din patru părţi: - igienică ce cuprinde aceleaşi exerciţii utilizate în vederea păstrării şi ameliorării sănătăţii; - terapeutica, referitoare la tratamentul medical al afecţiunilor prin exerciţii fizice; - analeptică (fortifiantă), ce cuprinde exerciţiile pentru convalescenţi; - ortosomatică, prin care se urmăreşte tratamentul diformităţilor.

Lecţiile amorosiene aveau un aspect foarte variat, ele urmărind să atingă toate laturile intereselor pentru care erau create, îmbinând astfel exerciţiile fizice cu învăţământul ştiinţific şi cu educaţia morală.

După inspecţia elevilor, directorul începe exerciţiile prin cântece cu conţinut religios şi moral, după care se trece la exerciţii elementare, executate cu precizie în ritmul muzicii. Exerciţiile erau anunţate şi precedate de demonstraţia prealabilă a profesorului, urmau marşuri în cadenţe, reglate prin măsura cântecelor. Toate acestea alcătuiau prima parte a lecţiei.

Partea a doua începea cu alergări şi mici lupte gradate. Cursele, se făceau liber sau purtând diferite greutăţi ( saci de nisip de 2 până la 25 Kg, în funcţie de posibilităţile elevilor) pe care aceştia îi duceau în spate, aruncându-i la sfârşitul cursei într-o grămadă peste care urmau să sară, ca obstacol. Urmau luptele mici, cu trageri, împingeri, cu încercări de a smulge unul altuia bastoanele. După o pauză dedicată învăţământului oral, se trecea din nou pe teren, spre a executa exerciţiile de aplicaţie. Acestea constau în urcări pe scara dreaptă sau întoarsă, exerciţii la portic, precum căţărări pe catarge şi pe frânghii, urcări şi coborâri pe ziduri, mers pe bârne, treceri peste şanţuri, sărituri libere sau cu prăjina.

Ultima parte a lecţiei se defăşura în sala de fiziologie unde juriul ales de elevi judeca execuţia şi utilitatea exerciţiilor stabilind calificativele şi distribuind recompensele morale celor ce s-au distins, nu numai prin calitatea jocului, dar şi prin rezistenţa la oboseală. În acest fel lecţiile lui Amoros cuprindeau preocupări de ordin fizic ştiinţific , intelectual şi moral ( după pretenţia autorului lor) ceea ce , cel puţin teoretic, ca plan de lucru, pot fi considerate ca realizate.

7.4. Sistemul german de educaţie fizică Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Fridrich Ludwig Jahn, 1778-

1852 căruia posteritatea gemană i-a păstrat porecla dată de contemporani: Turnvater Jahn, părintele gimnasticii. Sistemul creat de el a fost o gimnastică servea ca mijloc de pregătire pentru lupta de eliberare a Germaniei împotriva lui Napoleon şi pentru unitatea ei, sub conducerea Prusiei. Este un sistem de educaţie născut sub impulsul unor împrejurări politice.

Jahn s-a născut în satul Lanz , din Mecklemburg, ca fiu al unui predicator. Biografii săi notează faptul că locul de naştere se află în vecinătatea hotarului a trei state germane, Prusia, Hanovra şi Mecklemburg, ceea ce a dat tânărului Jahn intuiţia împărţirii ţării sale şi stimulentul pentru unificarea ei. Activitatea sa în domeniul educaţiei prin gimnastică începe în anul 1810 , ieşind din tradiţia gimnasticii şcolare, Jahn a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la câmp şi la pădure pentru a face exerciţii în aer liber.

Prinzând gust pentru astfel de exerciţii elevii s-au înmulţit simţitor şi astfel el a organizat lângă Berlin întâiul teren de exerciţii gimnastice, numit Turnplatz, amenajat cu aparate şi instalaţii variate pentru tot felul de exerciţii. Foarte curând şcoala lui Jahn a devenit cunoscută. Numărul practicanţilor exerciţiilor fizice a ajuns la aproximativ 500, acest lucru determinându-l pe Jahn să diversifice atât numărul exerciţiilor cât şi aparatele de lucru. Scopul gimnasticii sale îl reprezenta întărirea tineretului în vederea războiului de eliberare.

Deşi gimnastica lui Jahn se adresa elementelor din afara şcolii, fiind o acţiune de educaţie fizică ce depăşea cadrul şi disciplina şcolară, totuşi ea a pătruns şi în învăţământ. Adoptată de pedagogi, gimnastica lui Jahn a suferit o adaptare la necesităţile şcolii. Nu mai putea fi vorba de pregătireaexclusivă pentru război, ci de un factor educativ, necesar formării şi dezvoltării tineretului.

Cartea de bază a sistemului lui Jahn, "Die deutsche turnkunst" ( arta gimnastică germană), a apărut în anul 1816. cartea a fost primită cu entuziasm şi considerată la acea epocă, ca un monument al culturii germane. ea cuprinde patru părţi, tratând: terminologia, exerciţiile, jocurile şi metodica.

Terminologia creată de Jahn este pur germanică, după cum şi gimnastica sa este considerată ca o artă germană. toate denumirile vechi au fost înlocuite cu termeni germanici sau socotiţi ca germanici. Astfel, vechiul gymnastik a fost înlocuit cu turnkunst.

Exerciţiile gimnastice ocupă cea mai mare parte a cărţii lui Jahn. este un manual complet, în care se redă o enumerare de exerciţii, sistematic ordonate după forma şi natura lor, însoţite de descrieri scurte şi clare, indicând pentru fiecare regulile de executare. astfel, mersul , alergarea şi săritura, erau considerate ca exerciţii pregătitoare, exerciţiile

51


originale sunt cele de suspensie şi sprijinire a braţelor, pentru care Jahn a construit aparatele noi numite :reck ( bara fixă) şi barrenn ( paralelele).

Mulţimea exerciţiilor ce se pot efectua la aceste aparate constituie cracteristica gimnasticii lui Jahn şi au rămas ca un capital al şcolii germane. Jocurile gimnastice erau astfel alese pentru ca acestea să aibă o influenţă biefăcătoare asupra sănătăţii corpului, dar şi asupra minţii. se recomandă jocurile de echipă dar şi luptele .

Metodica se ocupa pe larg cu construirea turnplatz-urilor , cu amenajările terenurilor şi cu instalarea aparatelor. De asemenea se tratează modul în care se organizează o şedinţă de lucru, se explică modul în care trebuie conduse şi executate exerciţiile, sunt stabilite regulile şi preceptele jocurilor şi exerciţiilor. O şedinţă de gimnaastică în turnplatz ţinea câteva ore, ea era alcătuită din trei părţi. În prima parte fiecare participant executa exerciţiile care îi erau pe plac. În timpul acestor exerciţii profesorul putea să-şi dea seama de aptitudinile , de gustul, de talentele şi de progresele elevilor. A doua parte cuprindea exerciţiile obligatorii , era şcoala de gimnastică, consacrată exerciţiilor meetodice. A treia parte, intercalată între prima şi a doua reprezenta timpul de repaos, în care elevii se odihneau, pe acelaşi loc de adunare. În acest timp se făceau comunicări ce interesau pe toţi, se cânta, se glumea. Seria exerciţiilor pe teren era completată prin excursii legate de ideea cunoaşterii şi dezvoltării patriotismului, pentru care tinereţea lui Jahn fusese ea însăşi o pildă elocventă.

7.5. Sistemul suedez de educaţie fizică

Creatorul gimnasticii suedeze, Per Henrik Ling, s-a născut în anul 1776 şi era originar dintr-o familie ţărănească suedeză, ce locuia în provincia Smalabd. Timp de câteva secole această familie s-a caracterizat prin longevitate. Unul din străbunii lui, de exemplu, a trăit 105 ani şi a avut 17 fii şi două fiice . Bunicul şi tatăl lui Ling au fost preoţi de sat. Rămas de timpuriu orfan de ambiii părinjţi, el a trăit o copilărie aspră, plină de lipsuri. Sensibilitatea sa s-a format în mijlocul peisajului nordic al ţinutului natal. Vara îl încântau priveliştile,lacurile limpezi înconjurate de păduri şi poieni iar iarna, imensitatea întinderii de zăpadă. În această ambianţă a apărut în el latura poetică. A urmat cursurile universitaare la Lund şi Upsala. Nu se ştie exact ce a studiat: teologia sau filozofia, matematica, latina sau ştiinţele juridice, şi nici dacă a terminat ceva. Este cert însă că a călătorit mult, că a început multe şi a suferit mult.

Între anii 1799 şi 1804 trăieşte la Copenhaga unde este silit să-şi câştige existenţa dând lecţii particulare şi predând scrima la şcoala înfiinţată de doi nobili francezi refugiaţi. Scrima îl vindecă de un început de paralizie reumatică a braţuilui drept, contractată în cursul unei bătălii navale dintre danezi şi englezi, la care Ling a luat parte ca voluntar într-o companie de studenţi. Această vindecare i-a relevat proprietăţile curative ale exerciţiilor fizice şi l-a îndemnat să le studieze serios. Ling s-a întors în patrie în anul 1804, moment în care începe să predea scrima la universitatea din Lund. În acelaşi timp, deschide şi un curs privat de gimnastică, într-o sală din aripa verche a universităţii. Spre a atrage cât mai mulţi studenţi, el anunţă că predă lecţii de limbi moderne, scrimă şi gimnastică. Experienţa acumulată îl conduce la constatarea că lipseşte un sistem ştiinţific după care trebuie să fie condusă gimnastica. Un astfel de sistem nu se putea înfăptui fără cunoaşterea perfectă a anatomiei, a fiziologiei şi a mecanicii umane. Stăpânit de această convingere, el începe o activitate îndelungată după care ajunge să-şi formuleze încetul cu încetul propria doctrină. În timp ce-şi elaborează sistemul său educativ, el îl şi experimentează, aplicându-l în şcolile în care preda, fapt ce contribuie la îmbunătăţirea tehnicii gimnasticii şi scrimei, stârnind admiraţie şi entuziasm în cercuri tot mai largi. Încurajat de succesele obţinute, Ling, înaintează în anul 1811 un memoriu autorităţilor şcolare din Stockholm, prin care propune înfiinţarea unui mare institut central dotat cu instalaţii necesare pentru a pregăti maeştri de gimnastică. Ministrul instrucţiei, i-a dat însă răspunsul rămas celebru :"avem destui saltimbanci şi dansatori pe sârmă, aşa că nu mai e nevoie să încărcăm bugetul cu sporirea şi întreţinerea lor".

Cu tot spiritul birocratic al conducerii învăţământului, Ling reuşeşte să-şi impună ideile. În anul 1813 este numit profesor de scrimă la Academia Regală din Karlsburg, iar în anul 1814 este autorizat să înfiinţeze Institutul Central de Gimnastică din Stockholm al cărui conducător şi unic profesor este. Abia acum începe Ling munca pentru ameliorarea şi definitivarea sistemului său, având de luptat în acest scop cu inerţia, lipsa de înţelegere şi bunăvoinţă a autorităţilor statului, ce nu înţelegeau necesitatea de a mări institutul şi de a-i lărgi activitatea. Institutul central de gimnastică reprezintă leagănul, laboratorul şi câmpul de experienţă al gimnasticii lui Ling. Opera lui Ling poartă titlul "Gymnastikens allmanna grunder" (fundamentele generale ale gimnasticii) şi este alcătuită din şase părţi. Prima parte cuprinde legile organismului omenesc, a doua parte cuprinde principii fundamentale de pedagogie, iar celelalte cuprind în continuare principiile gimnasticii militare, medicale şi estetice. Ultima parte se ocupă cu elemente şi mijloace ale gimnasticii ( gimnaşti şi aparate). Principiile generale se găsesc în primele două părţi, celelalte ocupându-se cu chestiuni tehnice şi de specialitate. Prima parte a operei sale, legile organismului omenesc, cuprinde aspecte ale vieţii şi materiei, sub cele trei forme de manifestare ale forţei vitale: dinamică, chimică, mecanică. Atât cunoştinţele cât şi

52


autodidacticismul său în materie de anatomie şi fiziologie l-au făcut să întrebuinţeze termeni, teorii şi explicaţii lipsite de valoaare ştiinţifică , ceea ce i-a atras din partea lui Dubois Raymond o critică severă. Diviziunea gimnasticii în patru părţi se sprijină pe criterii pedagogice, fiziologice, psihologice şi sociale.

Gimnastica pedagogică este gimnastica educativă ce are ca scop dezvoltarea normală a organismului asigurându-i sănătatea şi înlăturând cauzele declanşării anumitor boli.

Gimnastica militară adaugă la exerciţiile gimnaticii pedagogice câteva exerciţii speciale, ca tirul, scrima, şi mişcările aplicative. Scopul ei este ca omul, prin propria sa forţă şi folosindu-se de o armă, să pună adversarul în stare de inferioritate şi să-l domine.

Gimnastica medicală şi ortopedică este deosebit de importantă prin exerciţiile speciale cum ar fi mişcările puternice de reactivare sau masajele. Ele îi permit a crea o metodă de mecano-terapie, cu scopul de a preveni sau de a vindeca anumite deficienţe ale scheletului sau chiar unele afecţiuni ale organelor.

Gimnastica estetică are în vedere dezvoltarea raţională, progresivă şi simterică a corpului. propriu-zis, perfecţiunea estetică rezultă în chip normal din practicarea gimnasticii educative. Din punctul de vedere al vieţii interioare, această parte a gimnasticii ajută omul să se exteriorizeze prin mijloace ale corpului. principiile care au stat la baza alegerii exerciţiilor ce trebuiau să alcătuiască o lecţie de gimnastică sunt în linii mari, logice şi raţionale, şi pornesc de la cunoaşterea legilor dezvoltării organismului. Aceste principii au fost: principiul dezvoltării armonioase, principiul selecţiei exerciţiilor, principiul gradării exerciţiilor şi principiul preciziei mişcărilor.

Adevărata originalitate a lui Ling stă în alegerea şi sistematizarea mişcărilor, sub acest raport deosebindu-se radical de precursorii săi. Ling consideră coloana vertebrală ca cel mai de seamă organ al mişcărilor omului, axa de sprijin a tuturor pârghiilor corpului. Către ea se îndreaptă principala lui atenţie. Braţele sunt luate în consideraţie în funcţie de influenţa pe care o exercită asupra cavităţii toracice, iar picioarele în funcţie de influenţa exercitată asupra abdomenului. Aşadar, există concepţia unei strânse înlănţuiri între schelet, musculatură şi organele interne vegetative. Făcând să difere forţa, durata, ritmul mişcărilor pe care le execută trunchiul, braţele şi picioarele, introducând în aceste exerciţii repetiţiile şi combinaţiile cele mai ingenioase, Ling ajunge să influenţeze marile funcţiuni, respitraţia, circulaţia, digestia, care reprezintă de fapt cel mai important scop pe care-l urmăreşte gimnastica sa. Deci muşchiul nu este un scop, ci un mijloc, pus în serviciul marilor funcţiuni ce întreţin viaţa. Din punctul de vedere al tehnicii exerciţiilor, mişcările se împart în două categorii, cu şi fără aparate.

Temelia sistemului lui Ling este reprezentată de gimnastica pedagogică care cuprinde exerciţiile de ordine şi mers, mişcări de gimnastică propriu-zise şi jocuri.

Exerciţiile de ordine şi mers sunt mişcări simple, ca de exemplu: aşezarea pe şiruri, formarea de grupe, alinierea, mersul în linie dreaptă, întoarceri, etc. Ele nu sunt gimnastică propriu-zisă, dar pregătesc executarea mişcărilor gimnastice, prin faptul că trezesc atenţia, influenţează respiraţia şi circulaţia.

Mişcările de gimnastică propriu-zise cuprind la rândul lor mişcări pregătitoare ( poziţii de pornire ale braţelor,) mişcări fundamentale (la nivelul picioarelor, a coloanei vertebrale, mişcări de suspensie, de echilibru, sărituri, etc) şi mişcări de aplicaţie care se executau cu şi fără arme ( săriturile peste cal, salturile).

Jocurile au un caracter stimulator fizic , intelectual şi moral. Ele ajută gimnastica, însă nu o pot înlocui. Se recomandă evitarea competiţiilor care solicită individul peste măsură şi conduc la excese regretabile,. Gimnastica feminină îşi găseşte un loc important în sistemul lui Ling. Exerciţiile sunt identice pentru băieţi şi fete, dar o dată cu înaintarea în vârstă ele trebuiesc adaptate cu grijă pentru fete pentru a se evita mişcările ce provoacă contracţia muşchilor abdominali. Execuţia mişcărilor are o deosebită importanţă în gimnastica suedeză. Orice mişcare se descompune în tei părţi: poziţia iniţială sau de pornire, execuţia mişcării şi execuţia finală. Respectarea acestor trei momente asigură corectitudinea execuţiei, dar şi realizarea acesteia cu o cheltuială de energie minimă.

Gimnastica suedeză, trăgându-şi o parte din elemente şi scopuri din ceea ce este uman, universal, a trecut de hotarele ţării sale de origine şi, privită ca un instrument de dezvoltare a fiinţei omeneşti, a devenit sistemul de educaţie fizică al unui număr mare de state.

7.6. Sistemul englez de educaţie fizică

Reprezentantul sistemului de educaţie fizică englez, Thomas Arnold, a studiat istoria , geografia şi filozofia. Educator prin vocaţie, considera această profesie ca fiind cea mai importantă şi cea mai plăcută dintre toate. S-a născut în anul 1795 stabilindu-sse în anul 1818 într-o mică localitate din apropierea Oxfordului, unde a deschis o mică pensiune după obieceiul englez. Aici se ocupa de educaţia unui număr restrâns de elevi pe care o descrie astfel: " mergeam la scăldat, jucam mingea, făceam exerciţii gimnastice împreună cu elevii mei,câteodată trăgeam împreună la lopeţi, ei simţeau, cred, mare plăcere, iar eu mă bucuram ca un copil. Respectul nu suferea câtuşi de puţin, câştiga din aceasta prin încrederea şi acea confraternitate ce se stabilise între noi ". În anul 1829 a fost numit prin concurs,

53


headmaster ( director) al colegiului din Rugby. În această postură, Arnold dezvoltă o amplă şi originală activitate de educator, atât pe terenul organizaţiei şcolare, cât mai ales pe cel al educaţiei morale. În domeniul organizării şcolare, Arnold a fost reformatorul şcolii engleze de la începutul secolului al XIX lea.

El a adaptat educaţia burgheză din Anglia ,noilor împrejurări de viaţă şi a concretizat-o în tipul gentilomului creştin care poleieşte chipul omului prin trăsăturile unei perfecţiuni fizice şi morale împrumutate de la idealul vechi al omului "bun şi frumos" din antichitatea greacă, pătruns în plus de convingeri creştine.

Arnold păstrează în sistemul său de educaţie vechile practici ale educaţiei engleze, cu importanţa acordată studiilor clasice, acordând însă o mai mare atenţie literaturilor engleză şi franceză, precum şi matematicilor. Bogata activitate a lui Arnold în cursul celor 14 ani, cât a condus colegiul din Rugby s-a desfăşurat pe terenul educaţiei caracterului. El n-a avut o pretegătire tehnică de pedagog, şi nici nu a scris vre- o carte de educaţie. Sistemul său s-a remarcat prin contactul personal pe care l-a avut cu elevii săi, înaintea cărora se bucura de o autoritate imensă. Sistemul său de educaţie s-a înfiripat încetul cu încetul datorită acţiunii ce o exercita asupra elevilor săi. A fost deci , o creaţie spontană, alcătuită dintr-o combinaţie dintre educaţia fizică şi cea morală.

Originalitatea acestui sistem consta în aceea că a întrebuinţat mijloace fizice pentru a realiza scopuri morale. Pornind de la principiul că rezistenţa organismului are o mare virtute moralizatoare, Arnold, crează un sistem de educaţie bazat pe practica exerciţiilor. Educaţia fizică a lui Arnold nu este nici gimnastica de forţă a lui Jahn , nici gimnastica analitică a lui Ling, nici gimnastica lui Amoros, ci o educaţie prin sport. Însuşindu-şi deprinderea jocurilor, elevii trebuie să ajungă să se conducă prin ei înşişi.Ceea ce urmăreşte Arnold este ca şcoala să dea elevilor săi ucenicia vieţii burgheze, conform concepţiilor politice din acel timp ale cercurilor conducătoare. Exerciţiile sunt cele ce alcătuiesc programul tradiţional englez.

Mersul şi alergarea, boxul, canotajul, crichetul, tenisul şi mai ales fotbalul, sunt exerciţiile care necesită prezenţa unui spirit de echipă , viteză în luarea unor decizii, o anumită disciplină faţă de ordinele căpitanului de echipă, dar în acelaşi timp pun în relief toate posibilităţile persoanei. Această educaţie a spiritului de echipă a fost completată prin introducerea acelei trăsături de caracter , numită de englezi fair - play, adică jocul loial în raporturile existente atât între membrii aceleiaşi echipe, dar mai ales faţă de adversar. Concepţie morală nouă în exerciţiile fizice, necunoscută celor vechi, unde respectul adversarului era un sentiment inexistent şi numai nuiaua pedotribului impunea observarea regulilor, fair-play este onoarea jocului, respectul adversarului, împăcarea după sfârşitul luptei, zâmbetul cu care se primeşte rezultatul ei ,indiferent dacă a însemnat o victorie sau o înfrângere.

Neînţeles la început nici chiar de către elevi, Arnold a reuşit prin atitudinea lui de blândeţe şi de tenacitate să fie ascultat, urmat şi apoi adorat de ei.

Succesul sistemului sportiv a fost ajutat de convergenţa spiritului pedagogic novator al lui Arnold cu preocupările conducerii politice britanice din acea epocă. Marea burghezie engleză avea nevoie pentru realizarea politicii ei de cuceriri şi de creare a unui imperiu colonial de o puternică flotă militară, care să domine mările. Sistemul sportiv al lui Arnold aducea o contribuţie importantă la edificarea acestei forţe: calităţile fizice şi morale pe care el le dezvolta în tineret erau necesare pentru spiritul de intreprindere, de explorare, de cucerire, de exploatare a bogatelor teritorii de peste mări, cucerite de imperialismul britanic. Rod al dominaţiei de clasă şi al politicii expansioniste a cercurilor conducătoare engleze, sistemul sportiv al lui Arnold a constituit totodată un mijloc de realizare a acestei politici.


Fiecare sistem de educaţie fizică, plecând de la consideraţii principiale diferite, a adus totuşi un aport incontestabil ce poate fi valorificat în orice program, aducându-şi contribuţia specifică la sporirea potenţialului fizic uman. Astfel, meritul gimnasticii lui Ling constă în special în aceea că a acordat o importanţă deosebită coloanei vertebrale şi respiraţiei. Meritul metodei brahiale este de a fi dezvoltat îndemânarea , puterera de iniţiativă , voinţa şi curajul.

Educaţia lui Arnold este o educaţie prin sport . El consideră că practicarea jocurilor sportive tradiţionale este cea mai bună cale pentru a dezvolta nu numai sănătatea, dar şi sentimentul solidarităţii, al iniţiativei şi al ordinii. Această educaţie a fost completată priin introducerea trăsăturii morale numită de englezi fair play.

Gimnastica întemeiată de Jahn este o activitate educaţiv morală, având caracterul unei gimnastici la aparate. Jahn concepe exerciţiile fizice numai în aer liber, terenul fiind amenajat cu şanţuri, gropi , platforme necesare pentru lupte şi alte exerciţii.

Bibliografie BOURDON, G., Encyclopedie des sports, Vol I, Paris

54


KIRIŢESCU, C., Palestrica, Ed. Uniunii de cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1964 MARSHALL, I., The annals of Tennis, London MEHL, E., Antonio Scaino: Tratatto del giocco della palla, ROUSSEAU, J.,J., Emile sau despre educaţie, Ed. Casa Şcoalelor , Bucureşti

55


Unitatea de curs 8. Istoria educaţiei fizice şI sportului în România

Scopul unităţii de curs Punctarea principalelor etape în evoluţia exerciţiilor fizice la noi în ţară Evidenţierea personalităţilor ce au contribuit la revoluţionarea

concepţei despre educaţie fizică la noi în ţară

Obiectivele operaţionale După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: identifice izvoarele documentare privind practicarea exerciţiilor fizice în orânduirea precapitalistă să-şi însuşească elementele popular-tradiţionale care au stat la baza practicării exerciţiilor fizice să cunoască principalele etape ale organizării educaţiei fizice în România

Cuprinsul unităţii de curs educaţia fizică în orânduirea precapitalistă educaţia fizică la sfârşitul secoluluui XIX începutul secoluluui XX educaţia fizică în forme instituţionalizate

8.1. Educaţia fizică în orânduirea precapitalistă

Educaţia fizică, în dezvoltarea ei istorică şi tradiţională, are o formă precumpănitor populară. Primul izvor de acest fel este poezia populară. Baladele eroice sunt adevărate şi preţioase documente ce ne ajută să reconstituim diferitele aspecte ale vieţii poporului român, sentimentele lui, atitudinea faţă de fenomenele şi împrejurările vieţii, obiceiurile etc. Baladele populare româneşti fac acelaşi serviciu istotieri educaţiei fizice pe care l-au făcut epopeile literaturilor străine: poemele homerice pentru reconstituirea culturii fizice în Grecia preelenică, epopeile nordice ( Saga, Eda) pentru popoarele scandinave, deoarece au însuşirea comună de a reflecta întreaga viaţă socială din perioada în care au fost compuse.

Al doilea izvor îl formează jocurile populare în ambele lor forme.; jocurile atletice şi dansul. Transmise din generaţie în generaţie, jocurile se execută şi astăzi aproape la fel cum se executau în trecutul îndepărtat, împreună cu exerciţiile mai noi. În acest fel, jocurile capătă, împreună cu baladele populare, valoarea unui tezaur de cultură dintre cele mai preţioase pentru studiul dezvoltării educaţiei fizice în ţara noastră.

În comuna primitivă nu s-ar putea vorbi despre o educaţie fizică decât într-un înţeles foarte larg al noţiunii. Omul care trăia în timpul paleoliticului, neoliticului, epocii bronzului şi a fierului în regiunile carpato-dunărene, ca vânător, păstor sau agricultor, avea ca preocupare dominantă procurarea hranei. Pentru practicarea vânătoarei, pescuitului şi mai târziu a agriculturii, omul din comuna primitivă folosea forţa musculară, ajutându-se de unelte şi arme rudimentare. Destrămarea orânduirii comunei primitive şi trecerea la organizarea de stat bazată pe clase antagoniste s-a produs şi datorită contactului din ce în ce mai strâns dintre statul roman sclavagist cu societăţile de la nordul Mării Negre. Perioada celei mai ample dezvoltări social economice a triburilor autohtone geto-dace se situează între cea de a doua jumătate a secolului I î. H. şi ocuparea Daciei de către romani în anul 106.

De la mijlocul secolului I î.H., Dacii au dus împotriva vecinilor războaie grele, care au culminat cu luptele de stăvilire a înaintării romane. Din puţinele izvoare de informaţii pe care le posedăm, rezultă că dacii cunoşteau bine tactica războiului, dispuneau de fortificaţii pentru apărare, edificate pe înălţimi, ceea ce necesita munca sclavilor. Aveau cavalerie şi erau înarmaţi cu lănci, săbii de diferite forme, arcuri, securi, măciuci, scuturi, baliste şi alte aparate militare pentru lupta de asediu. O astfel de pregătire de război presupunea neapărat existenţa unei practicări îndelungate a exerciţiilor fizice militare şi în perioadele intermediare de pace. Fiii nobililor erau trimişi la studii în cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre, unde învăţământul se efectua în instituţii speciale de educaţie de tip elen: palestre, gimnazii, etc.

Sub ocupaţia romană, în Dacia, noua clasă stăpânitoare cultivă exerciţiile fizice cu formele de întrecere după modelul roman. În vederea satisfacerii gustului pentru spectacolele publice se construiesc în oraşele de pe teritoriul Daciei romane, amfiteatre pentru jocuri, terme, etc. Educaţia tinerilor este influenţată de spiritul războinic al claselor dominante, asociaţii ale acestora făcânrd exerciţii în gimnazii. În amfiteatrele de la Sarmisegetusa şi Porolissum aveau loc lupte de gladiatori. După părăsirea Daciei de către legiunile romane (274 d.H.) şi până la încheierea relaţiilor de producţie de tip feudal, repertoriul exerciţiilor şi jocurilor s-a îmbogăţit prin contribuţia adusă de alte popoare, în special a slavilor. De asemena, aceste influenţe apar şi în jocurile ce formează un element însemnat al educaţiei fizice, ca de exemplu unele aruncări cu mingea la pământ, trânte şi altele.

56


Probabil că de la slavi populaţia autohtonă a învăţat mânuirea unor arme ca securea , sabia, suliţa şi unele procedee tactice de luptă.

Pe la începutul secolului al X lea, procesul de formare a poporului român a fost terminat. cristalizarea limbii şi a poporului român corespunde cu sfârşitul epocii prefeudale.

În cursul secolelor al X lea şi al XI lea, dezvoltarea forţelor de producţie începe să creeze premisele social-economice ale apariţiei statelor feudale pe teritoriul ţărilor noastre. Odată cu apariţia formei feudale a statului se înmulţesc mărturiile privind însuşirile fizice ale românilor. Războaiele numeroase din această perioadă cer o pregătire fizică permanentă, pe care o înlesnesc jocurile din timp de pace.

De prin secolul al XVI lea, în condiţiile întăririi dominaţiei otomane în ţările române, începe decadenţa spiritului militar. Armatele întrebuinţează lefegii şi mulţi mercenari străini. Misiunea acestor armate începe să fie mai mult cea de apărare a voievodului împotriva boierilor ori a acesora împotriva răscoalelor ţărăneşti. În timpul regimului domnitorilor fanarioţi, clasa boierească în care au intrat numeroase elemente greceşti, decade. Ea nu mai practică exerciţiile fizice în aer , călăria, vânătoarea, mânuirea armelor, ci duce o viaţă de trândăvie şi moleşeală. Boierii petrec făcând chefuri imitând protipendada decăzută a orientului.

Împrejurările politico-sociale din secolele al XVIII lea şi al XIX lea, au ascuţit lupta de clasă şi au provocat apariţia fenomenului de reacţie populară violentă a haiduciei. În imaginaţia populară, haiducii apăreau ca eroi. Li se atribuiau diferite însuşiri fizice ca: forţă corporală, îndemânare la luptă şi mânuirea armelor, rezistenţă la călărie şi calităţi morale : curaj, protejarea celor slabi avânt generos, toate acestea completând portretul asemănător cavalerului. Aceste virtuţi ce poetizau fiinţa haiducului se regăsesc adesea în legendele şi baladele populare.

Literatura epică a apărut şi s-a dezvoltat pe două căi. Prima, pornită din cercurile de sus, ale boierimii feudale, creată de rapsozi de curte, care glorificau actele de vitejie ale voievozilor şi care se cântau la ospeţele acestora, era o adevărată literatură cavalerească ce s-a transmis urmaşilor cu variante, modifficări şi adăugiri. A doua este o creaţie popuară în adevăratul sens al cuvâtului. Ea cântă dorurile, suferinţele năzuinţele spre libertate ale poporului, lupta pentru apărarea ţării împotrivva cotropitorilor străini.

Ideea centrală a acestei literaturi, importantă din punctul nostru de vedere, este preţuirea, admiraţia pentru calităţile fizice ale eroilor săi, curajul moral, puterea şi îndemânarea în lupta contra duşmanilor, deseori de clasă sau de ţară.

Aceste calităţi fizice îşi găsesc expresia cea mai impresionantă în întreceri. Întrecerea este de fapt un factor de stimulare. De aceea provocarea la lupta de întrecere (la harţă) se întâlneşte peste tot, însufleţind, stimulând atât pentru satisfacţia pură legată de victorie, cât şi uneori pentru o recompensă materială, sau adeseori pentru câştigarea iubitei. Lupta este spectaculoasă, ca într-o adevărată jută cavalerască, la care poporul, nu este admis decât ca spectator. Cea mai populară dintre întreceri a fost lupta sau trânta, descrisă în imagini pline de plasticitate, ce ne amintesc episoadele luptelor din poemele homerice.

Răspândirea şi preţuirea luptei în doi, fie sub formă de trântă, fie sub forma unei confruntări cu arme albe, apare şi în literatura nouă a scriitorilor cunoscători ai trecutului românesc. Unul dintre cei mai mari scriitori evocatori ai trecutului nostru, Mihail Sadoveanu, are în povestirile sale istorice numeroase pagini cu episoade de acest gen.

Călăria constituia un exerciţiu fizic utilitar. calul este prietenul voinicului fiind de obicei denumit şi mângâiat cu o poreclă inspirată de culoarea părului. În oastea domnitorilor români, călărimea era elementul cel mai însemnat, care intervenea în momentul hotărâtor pentru a da lovitura de graţie. Alecsandri , în Dumbrava roşie şi Eminescu în episodul bătăliei de la Rovine, descriu ivirea călăreţilor bătând caii cu scările lor de lemn.

Aruncarea prezenta pentru români atât un interes utilitar cât şi unul sportiv. aruncarea constituia o perfecţionare a loviturii. Ea permite să se lovească la depărtare mai mare decât lungimea braţului. De aceea, unele arme serveau în acelaşi timp şi la lovire din apropiere dar şi la aruncare la distanţă. Aceste arme au fost în ordinea perfecţiunii lor: ghioaga, buzduganul, paloşul, baltagul.

Înotul şi vâslitul constituiau exerciţiile specifice oamenilor ce locuiau pe lângă ape. Vecinătatea unei ape mari ca Dunărea a dezvoltat pescuitul şi în legătură cu ele, exerciţiile utilitare ale înotului şi vâslitului. Genul românesc "voinicesc" al înotului este foarte asemănător craulului modern, a cărui superioritate constă în primul rând, în stilizarea lucrului picioarelor.

Exerciţiile atletice, scoase în evidenţă de baladele populare, sunt semnele de manifestare ale unei populaţii viguroase, posedând cultul calităţilor corporale pe care le pune mai rar în serviciul dorinţelor personale, de cele mai multe ori ele fiind folosite pentru îndeplinirea unor obligaţii sociale sau morale, după concepţia şi împrejurările de viaţă ale timpului. La începutul istoriei noastre, apărarea pământului, pregătirea pentru război a fost impulsul cel mai activ în întreţinerea şi întărirea activităţilor corporale. Mai târziu, exploatarea cruntă, nenumăratele prestaţii feudale în muncă şi în bani pretinse de asupritori îi ruinau ţăranului puterile şi sănătatea, nefiind de natură a favoriza îndeletnicirea cu jocurile atletice. Unele dintre exerciţii s-au transmis totuşi generaţiilor mai noi sub forma jocurilor de copii.

8.2. Educaţia fizică la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX

57


Dezvoltarea elementelor capitaliste şi lichidarea concomitentă a relaţiilor feudale a avut în România o evoluţie lentă. În secolul al XIX lea, manufacturile şi industria mecanizată cuceresc terenul pas cu pas. Infiltrarea persistentă a capitalului străin, construirea de căi ferate începând cu anul 1867, înfiinţarea sistemului de credit capitalist au fost factori ai dezvoltării tot mai rapide a acestuia în cea de a doua jumătate a secolului trecut. Sub influenţa noilor industriaşi şi a iluminismului a apărut necesitatea creării de şcoli pentru a satisface cerinţele de dezvoltare economică şi politică a ţărilor române. În cuprinsul ei apare, pentru prima dată, şi preocuparea pentru o educaţie fizică organizată în cadrul şcolii, şi mai târziu în afara ei.

Jocurile sunt manifestări naturale ale vieţii sociale şi fiziologice ale copiilor şi tinerilor. Cele mai multe sunt tradiţionale, moştenite din generaţie în generaţie.

Forma lor este influenţată de împrejurări de viaţă şi mediu, imitând în primul rând, procesele de luptă şi de muncă. De aceea, jocurile sunt considerate după manifestările fizice de mişcare în legătură cu exerciţiile fundamentale: alergare, săritură , aruncare, mânuire de arme, luptă, etc, adică jocuri cu un caracter cât de cât atletic, ce reclamă o cheltuială apreciabilă de energie fizică, de forţă, îndemânare şi rezistenţă.

Grupa jocurilor de alergare este foarte bogată, uneori alergarea fiind combinată şi cu un alt exerciţiu, de exemplu cu aruncarea. Forma cea mai simplă este aceea a jocului"de-a prinselea", cu infinitele lui variante.

Grupa jocurilor de sărituri este reprezentată în special prin "capra" care se joacă în două feluri:cu piua unică şi piua multiplă. La cel dintâi dificultatea jocului se gradează prin deplasarea treptată a copilului care stă de piuă şi prin ridicarea treptată a corpului, astfel încât săritura să fie din ce în ce mai lungă şi din ce în ce mai înaltă. În cea de a doua variantă, copiii se aşează unul după altul în şir, astfel încât săritura să se facă în tot lungul şirului.

Grupa întrecerilor de trântă este mult cultivată. Trânta este mijlocul clasic de încercare a puterii, reprezentând o amplificare, întregire, stilizare şi reglementare convenţională a mişcării simple care este îmbrânceala. Cea mai caracteristică metodă de luptă românească este lupta voinicească, în care cei doi adversari, se apucă de braţe căutând a se trânti prin împingeri şi trageri.

Grupa jocurilor de aruncare este cea mai bogată. Ele sunt prin excelenţă exerciţii ale braţelor dar în realitate, prin efectul coordonărilor, solicită o reţea mult mai amplă a musculaturii. La originea acestor jocuri stă aruncarea cu piatra. Perfecţionarea lor a constat în înlocuirea pietrei cu mingea, confecţionată de obicei din cârpe sau din păr ieşit de la ţesălarea animalelor.

Oina este tipul jocului de minge pe echipe, echivalentul românesc al jocului occidental longue paumme. Grupa jocurilor de îndemânare este şi aceasta destul de bogată. cele mai simple şi mai răspândite jocuri sunt:

"jocul în buşi" şi "bâza" sau "frpita". Cel dintâi constă în aruncarea de pietricele în sus, prinderea lor pe dosul mâinii , apucarea celor rămase jos cu degetele mâinii încărcate cu pietricele. În grupa jocurilor executate cu jucării confecţionate de copiii înşişi este inclus jocul cu zmeul , de origine est asiatică, cunoscut la noi probabil pe calea turco-tătară. Înălţarea zmeului şi manevrele necesare pentru menţinerea lui în aer cer calităţi de observaţie şi atenţie precum şi un lucru însemnat al braţelor. Alte jucării lucrate de copii sunt : morişca, praştia, sfârleaza, etc.

Dansurile populare formează un tezaur al folclorului românesc şi prezintă interes nu numai din punct de vedere muzical şi etnografic ci şi din punctul de vedere al exerciţiilor de mişcare. Spre deosebire de jocurile în care predomină caracterul atletic, mişcările dansurilor au caracter ritmic şi estetic. Efectul estetic al dansurilor populare este sporit şi prin portul popular, care acordă ansamblului graţie şi culoare, armonizându-se cu peisajul românesc.

8.3. Educaţia fizică în forme instituţionalizate

Dezvoltarea burgheziei a determinat printre altele o creşterre a interesului pentru şcoală, ca mijloc de creare a cadrelor necesare noii orânduiri. În cursul procesului de organizare a învăţământului şi-a croit drum şi preocuparea pentru introducerea în şcoli a educaţiei fizice. Educaţia fizică şcolară îşi face apariţia oficială în "legea instrucţiei" din 1864 sub denumirea de "gimnastică". Indicaţii referitoare la începuturile educaţiei fizice şcolare se găsesc în scrierile medicilor igienişti Felix şi Istrati cât şi ale cercetătorilor trecutului şcolii româneşti V.A. Urechia şi Gh. Adamescu. Un studiu amănunţit şi documentat a fost publicat de profesorul D. Ionescu în cartea "istoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi" (1939)

Un pas hotărâtor din punct de vedere formal îl reprezintă, după cum am spus, legea instrucţiei care a introdus gimnastica şi muzica vocală ca "învăţături obligatorii" în liceu, dar din lipsă de personal pregătit, predarea gimnasticii era întâmplătoare şi încredinţată câteodată unui pompier care confunda gimnastica cu acrobatica, sau unui ofiţer care drept gimnastică îi învăţa pe elevi exerciţiile cu puşca de lemn.

În anul 1862 soseşte în Bucureşti ardeleanul Gheorghe Moceanu (1831-1909). Copil de ţărani din satul Orman , judeţul Someş (actual Cluj) el a învăţat la seminarul teologic din Blaj. Înzestrat cu talent artistic, s-a angajat în anii adolescenţei într-o trupă ambulantă de acrobaţi, apoi a predat gimnastica la liceele confesionale maghiare din Cluj. Venit în Bucureşti, s-a angajat mai întâi ca profesor de gimnastică la pensionul "Şeicaru" din Calea Rahovei. Fiind remarcat de V.A. Urechia, acesta l-a însărcinat să compună partea coregrafică din piesa Banul Mărăcine. Cu această ocazie Moceanu a compus în stil naţional popular "bătuta" şi "brâul". devenit cunoscut şi preţuit, devine profesor de gimnastică în acelaşi timp, sau succesiv la Colegiul "Sf. Sava", la liceul "Matei Basarab" şi la Şcoala militară.

58


Cu Moceanu începe o nouă etapă a organizării învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de profesor, a creării de societăţi. Om instruit şi cu simţ pedagogic, a scris în colaborare "cartea de gimnastică", tipărită în 1869 la impirimeria statului în care descrie tehnica exerciţiilor şi prezintă imagini ale acestora într-un tot unitar de 43 de pagini de text şi 86 pagini de figuri cu explicaţii.

Principalele etape ale primei perioade de organizare a educaţiei fizice în România au fost următoarele: a) Înfiinţarrea Societăţii centrale române de arme, gimnastică şi dare la semn în 1867, din iniţiativa profesorului de arme şi gimnastică militară G. Constantiniu, cu concursul lui Gh,. Moceanu. Timp de aproape două decenii societatea a peregrinat prin mai multe localuri şi terenuri, unele mai improprii decât altele, cultivând printre membrii săi gimnastica, scrima, şi în special tirul. b) Introducerea gimnasticii în armată, cu caracter obligatoriu a fost realizată în anul 1863 de către generalul I.M. Florescu. Şcolile militare din Iaşi şi Craiova, precum şi şcoala de ofiţeri din Bucureşti au fost prevăzute cu instalaţii de gimnastică la aparate şi cu profesori civili specialişti. c) Introducerea obligatorie a gimnasticii în şcoli a fost decretată în 1879, când s-a întocmit şi un regulament pentru numirea profesorilor ce urmau să o predea.

Aparatura gimnastică se reducea la o instalaţie în curte ce consta dintr-un portic de care erau suspendate prăjini, inele şi o bară flotantă, iar alături, una sau mai multe bare paralele şi o bară fixă. Exerciţiile aveau o tentă acrobatică. Cele libere şi cele de ordine erau aproape necunoscute. d) Organizarea militară a elevilor din şcolile primare şi secundare a fost încercată în anul 1879 în urma influenţei doctorului Carol Davilla, ce a instituit unităţile aşa numiţilor "Mici dorobanţi" scopul reformei consta în a da elevilor o instrucţie militară elementară, şi de a forma spiritul de disciplină, considerat o calitate esenţială a educaţiei. Reforma nu a fost aplicată un timp prea îndelungat, ajungându-se la conluzia că militarizarea şcolii reprezintă o greşeală de ordin pedagogic.

Adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost Spiru Haret ( 1851 - 1912) care, în cei aproape 10 ani petrecuţi în conducerea Departamentului Instrucţiei a reorganizat toate ramurile de învăţământ, în special şcoala primară.

Printre problemele de care s-a ocupat în special, cele de educaţie fizică au ocupat un loc de seamă, urmărind cu perseverenţă organizarea şi îmbunătăţirea gimnasticii sub toate formele ei. În primul rând, şcoala secundară a fost înzestrată cu regulamente, programe şi instrucţioni metodice.

Chiar de la prima sa venire în fruntea MInisterului Instrucţiei, în 1897, Haret a numit comisii pentru alcătuirea programelor de gimnastică în şcolile primare, secundare şi normale. Conţinutul acestor programe era eclectic, cu împrumuturi atât din şcoala franceză cât şi din cea germană. Trecând pe terenul jocurilor spor tive, Spiru Haret şi-a întors privirtea spre izvorul natural al exerciţiilor fizice naţionale şi în anul 1897 introduce în şcoală oina. În anul 1899 numeşte o comisie alcătuită din maeştri de gimnastică: D. Ionescu, R.S. Corbu şi T. Berescu, care au avut de alcătuit un regulament al acestui joc. Pentru a stimula răspândirea lui, Spiru Haret a instituit un concurs anual interşcolar între echipele reprezentative ale şcolilor. Primul concurs s-a desfăşurat la Bucureşti în anul 1899 când au participat 18 şcoli din capitlă şi din ţară.

Spiru Haret nu s-a mărginit să iniţieize măsuri , dar pentru a le da un impuls, controla personal aplicarea regulamentelor, exerciţiilor şi jocurilor, convoca conferinţe profesorale în care, pe bază de discuţii, se luau măsuri de îndreptare şi de progres.

Prima conferinţă de acest fel a profesorilor de gimnastică din întreaga ţară a avut loc în anul 1904 în localul liceul " Gh. Lazăr" din capitală. Ordinea de zi a cuprins discuţii asupra exerciţiilor care trebuiau cuprinse în programa şcolară, dar şi asupra executării lor tehnice. Ultimele măsuri luate de Spiru Haret în folosul educaţiei fizice au fost: - introducerea jocurilor în aer liber la şcolile de copii mici ( grădiniţele de copii) în anul 1910; - construirea şi organizarea sanatoriului din Predeal, pentru copiii cu deficienţe fizice. - iniţierea turismului şcolar, în cadrul căruia organiza în vacanţa de vară a fiecărui an şcolar excursii cu premianţii locului I ai şcolilor.

Pregătirea personalului didactic de educaţie fizică a rămas în seama şcolilor înfiinţate de societăţilor de gimnastică din Bucureşti şi iaşi. Şcoala de pe lângă societatea de gimnastică din Iaşi a primit autorizaţia oficială necesară în anii 1904-1907, iar cea de pe lângă societatea "Înainte" din Bucureşti, în 1912. Până în anul 1924 când prin înfiinţaarea institutului superior de educaţie fizică, şcolile societăţilor n-au mai fost necesare şi au fost desfiinţate, şcoala societăţii din Iaşi a dat învăţământului secundar 56 de profesori titulari şi 18 suplinitori, iar cea din Bucureşti a dat 39 de titulari şi patru suplinitori.

Ideea înfiinţării unei instituţii superioare de stat, care să dea viitorilor profesori de educaţie fizică o pregătire la niveluil cerut de această disciplină educartivă, a avut un început de realizare diupă primul război mondial în anul 1921, sub forma unei efemere instituţii numite Casa Culturii Poporului, contopită după scurt timp în casa Şcoalelor a Ministerului Instrucţiei. În cadrul ei, grija specială pentru educaţia fizică fusese atribuită Oficiiului Naţional de Educaţie Fizică ce a devenit, începând cu anul 1929 o instituţie de stat autonomă. Atribuţiile şi îndatoririle oficiului erau astfel formulate: - să imprime o direcţie unitară actvităţii organizaţiilor de educaţie fizică şi tir, să le ocroteasfcă şi să le controleze; - să aibă în vedere dotarea lor cu terenurile şi instalaţiile necesare pentru educaţie fizică şi tir, contribuind la adminstrarea şi întreţinerera acestor terenuri;

59


- să pregătească sau să contribuie la pregătirea tehnică a corpului de profesori, maeştri şi instructori necesari pentru educaţia fizică în şcoli; - să întocmească instrucţiuni şi publicaţii pentru a populariza gustul pentru educaţie fizică.

Cea mai importantă acţiune încredinţată oficiului a fost organizarea Institutului naţional de educaţie fizică a cărui misiune principală era pregătirea profesorilor de educaţie fizică necesari învăţământului secundar.

Oficial această instituţie a fost a cincea de acest fel înfiinţată în Europa. Cercetări recente realizate de specialişti ai HUPE (Hungarian Universiy for Physical Education) relevă faptul că avem de a face cu cea de a două instituţie de acest fel din Europa. În anul 1937 institutul a devenit Academia Naţională de Educaţie Fizică, prin înglobarera serviciilor de publicistică, de propagandă şi de răspândire a educaţiei fizice , preluate de la Oficiu care a fost desfiinţat.

În 1964 a fost înfiinţată la Bacău Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. Acest lucru a fost posibil ca urmare a demersurilor intreprinse de ctitorii acestei facultăţi: prof. univ. Nicolae Guidea, prof. univ. Vasile Ghenadi şi lector univ. Constantin Şerban. Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a avut următoarea evoluţie. : între anii 1964-1974 facultate de educaţie fizică şi sport în cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani. şi Institutului de Învăţământ Superior. Între 1974-1983 a funcţionat ca secţie în cadrul Institutului de Învăţământ Superior Bacău. Din 1990 a funcţionat ca secţie în cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe iar din anul 1996 este iarăşi facultate.


La toate popoarele dezvoltarea exerciţiilor fizice a constituit rezultatul îmbinării în proporţii diferite, a două influenţe: una de ordin intern, în care fiecare ţară şi-a creat o tradiţie naţională, cu stilul şi particularităţile sale, a doua, pe calea interpenetraţieiu culturale, a circulaţiei valorilor de la popor la popor.

Cu toate că jocurile populare au în ţara noastră o existenţă multiseculară şi sunt adânc înrădăcinate în tradiţie, totuşi nu s-ar puteavorbi de alte sporturi ( după concepţia modernă) dar inspirate de vechile jocuri populare, în afară de oină.

Am încercat să schiţăm în mod sumar câteva date ale ale timpului şi personalităţilor în care au apărut primele manifestări ale principalelor forme ale exerciţiilor fizice în legătură cu asociaţiile şi instituţiile care le-au promovat

Temă de rezolvat

Vă rugăm să ne transmiteţi în scris răspunsul d-voastră, în aprox. 7 pagini dactilografiate, la următoarele întrebări: Care a fost concepţia referitoare la practicarea exerciţiilor fizice în Atena? dar în Sparta? Enumeraţi şi descrieţi pe scurt formele de practicare a exerciţiilor fizice în Grecia Antică. Ce înţelegeţi prin exerciţiile pentatlice şi extrapentatlice? Expuneţi pe scurt (maxim o pagină) importanţa pe care grecii au acordat-o Jocurilor Olimpice antice. Efectuaţi o paralelă între sistemele de educaţie fizică din Germania, Franţa, Suedia şi Anglia. Enumeraţi principalele izvoare documentare referitoare la practicarea exerciţilor fizice în România Efectuaţi o sinteză punctând principalele etape în evoluţia exerciţiilor fizice la noi în ţară

Bibliografie ATANASIU, I., BUCOVINEANU, I., Organizarea învăţământului de educaţie fizică , Rev. renaşterea română, 1918, Iaşi B|DULESCU, V., I., MIH|IL|, I., organizarea timpului liber în România, Ananlele educaţiei fizice 4/1938 BRANIŞTE, V., MUzica şi dansurile la români în veacurile al XVI lea şi al XVII lea , Braşov, 1909 GIURESCU C., Istoria românilor, Ed. Literatură şi artă Bucureşti, 1935 HARET S., Militarizarea şcoalelor, rev. generală a învăţământului, 5/1906 şi 7/1907 HAŢIEGANU , I., Educaţia fizică în universitate, Bucureşti, 1934

60


61

KIRIŢESCU C., Sport şi cultură,ed. cartea românească, Bucureşti, 1933 KIRIŢESCU C., Palestrica, Ed. UCFS, Bucureşti, 1964 POSTOLACHE, N., istoria sportului românesc de-a lungul veacurilor, Ed. Porto franco, Galaţi, 1996

Date post:	30-Nov-2015
Category:	Documents
Upload:	okaiusvesta
View:	343 times
Download:	4 times

Istoria-EFS

Documents