DOINA BUTIURCA

INTRODUCERE la

ESTETICA SACRULUI

breviar

Bucureşti, 2008

2

Editura Ars Academica Str. Hiramului nr. 11, sector 3, Bucureşti Telefon: 0314 251 945, fax: 0314 251 652 e-mail: office@arsacademica.ro www.arsacademica.ro © Copyright Editura Ars Academica

CIP Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. IULIAN BOLDEA Conf. univ. dr. CONSTANTIN DRAM

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUTIURCA, DOINA

Introducere la estetica sacrului/Doina Butiurca. - Bucureşti: Ars Academica, 2008 Bibliogr. ISBN: 978-973-88931-8-4

246.6

3

,,Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina

că e frumoasă; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facerea I.3.)

4

5

Referinţe În cartea sa Introducere la estetica sacrului, Doina

Butiurca porneşte de la premisa că sacrul este ,,limbajul universal al

culturii”şi cunoaşte cele mai variate metamotfoze în discursul

literaturii române şi europene. Atenţia studiului este orientată asupra

conceptelor teoretice care jalonează estetic temele situate sub

incidenţa sacrului: libertatea teodicee, iubirea creştină, homo

religiosus, antropologia în cheie creştină. Bibliografia riguroasă şi

maniera contrastivă de abordare permit autoarei formularea unor

puncte de vedere pertinente privind o fenomenologie atât de

complexă: sacru – divin, religie- religiozitate- filozofie, libertate

antropodicee - libertate teodicee etc. Inedite sunt clasificările privind

formele de religiozitate în literatură, cu aplicaţie la proza romantică

şi inceputul romanului românesc, la romanele lui Liviu Rebreanu,

Dostoievski şi parţial, la romanul Orgolii, al lui Augustin Buzura.

Studiul debutează cu o privire retrospectivă asupra fundamentelor

neoplatoniciene ale esteticii şi a concepţiei despre ,,frumos”

promovată de Sfânta Scriptură şi avansează ipoteza că Plotin ar putea

,,fi considerat într-un anumit sens, părintele poeticii moderne a

sacrului, atât prin ,,fundamentele metafizice”, cât şi prin ,,analiza …

frumosului”. Dezbaterile privind tipurile de religiozitate se

fundamentează pe considerentul că ,,este impropriu” să reducem

6

conceptul în discuţie ,, la tipul de religiozitate vedică, brahmanică,

mozaică, islamică sau crestină prin excelenţă”. Opţiunea romanului

interbelic pentru ,,religiozitatea – amalgam” se datorează ,,tocmai

degajării discursului literar în raport cu un sistem dogmatic sau

altul”. Propensiunea spre divin unifică – într-un plan subtil - imagini

şi simboluri ce depăşesc prin limbajul universal, orientări literare

diferite estetic, religii diferite. În capitolul Navamalika, Liviu

Rebreanu menţine osmoza dintre expresia religioasă şi cea filozofică,

atât în imaginile tip (rishi) cât şi în simbolurile cu valenţe arhetipale

ale textului. Prin dimensiunea iubirii ca „merinde a sufletului”, prin

căutarea principiului divin, prin dorul de Dumnezeu şi mai ales de

mântuire, Apostol Bologa este amplasat pe tiparele unei ,,religiozităţi

canonice”. Elemente novatoare găsim şi în ceea ce priveşte

antropologia creştină.

Introducere la estetica sacrului este, fără îndoială, o

lucrare de o indiscutabilă utilitate ştiinţifică şi didactică, prin

exemplele şi modelele de scriitură pe care le oferă, prin multituidinea

de stiluri la care face apel într-un mod echilibrat, sobru, riguros.

Prof. univ. dr. IULIAN BOLDEA

Universitatea ,,Petru-Maior” Târgu-Mureş

7

La începutul acestui mileniu, sacrul cunoaste cele mai

controversate aspecte, fie şi numai dacă avem în vedere faptul că

problematica vine ca o moştenire marcată de interdicţii din perioada

totalitarismului. În istoria literaturii şi a culturii române, receptarea

sacrului poate constitui un bun prilej de reflecţie în marginea inerţiei

comentariului critic. Studiile lui Lucian Blaga, Mircea Eliade,

Dumitru Stăniloaie şi Constantin Noica, cele ale lui Rudolf Otto,

Miguel de Unamuno, James Frazer, René Guénon au deschis o epocă

în istoria culturii româneşti şi europene şi au marcat destinul

literaturii, în special. Comentariul romanului s-a sprijinit pe câteva

certitudini, privind natura estetică a viziunii sau tratarea psihologistă,

ideatică, filozofică a fiinţei umane. În jurul unor asemenea idei

exegeza a făcut consens, în ciuda calităţii de ,,opera aperta” a

oricărei creaţii literare, în ciuda diversităţii existente în unitatea

aceluiaşi curent literar. Nu este acelaşi lucru sa vorbim de pildă – aşa

cum arată autoarea în studiul de faţă şi anterior, în teza de doctorat a

domniei sale – despre ,,realism” în opera lui Liviu Rebreanu sau

despre ,,relismul nou” sau ,,relismul esenţelor”, formule prin care

romancierul ardelean încerca să realizeze diferenţa dintre viziunea

sa romanescă şi modelul balzacian. Sunt aspecte care multă vreme

au fost ignorate de critică. Prin ,,realismul esenţelor”aflat în filiaţia

literaturii lui Dostoievski îşi face loc în roman, simbolul ecleziastic,

religios, convertit estetic în simbol sacru.

8

Exegeza actuală a devenit conştientă de existenţa unei

dimensiuni inedite a literaturii ce transcende, fără a anula, un curent

literar sau altul, prin ceea ce autoarea numeşte ,, limbajul universal”

al sacrului. Registrul simbolic al epicii, anumite aspecte tematice,

problemele de explicare a antropologiei religioase care se detaşează

sensibil de categoria încetăţenită de ,,tip” sunt câteva dintre

fundamentele esteticii sacrului, teoretizate conceptual şi obiectivate

textual de autoarea acestui volum.

Prin studiul dimensiunii mistice a imaginarului, Doina

Butiurca – asemenea multor alţi exegeţi contemporani - a înţeles să

recupereze o parte din resursele rămase neexploatate de interpretarea

tradiţională şi nu numai. Năzuinţa spre Absolut o regăsim în

literatura romantică, în poezia expresionistă, în poezia modernă. Un

studiu asupra simbolisticii religioase a prozei, a cărui Introducere o

oferă cartea Doinei Butiurca este în consonanţă cu o realitate a

istoriei contemporane. Pe de o parte, un studiu complex al acestui

fenomen ar însuma rezultatele unei bogate cercetări risipite prin

volume răzleţe şi editoriale, pe de altă parte, ar contribui la

formularea unor soluţii interpretative complete. Pornind de la o

serioasă aprofundare a surselor, studiul Doinei Butiurca realizează

distincţia necesară între simbolistica religioasă şi celelalte serii

simbolice existente în romanul românesc, în proza romantică,

suprasaturată de semnificaţie simbolică sui - generis. Autoarea şi-a

restrâns breviarul de concepte şi aplicaţii la simbolistica ascensiunii,

a Centrului, a luminii şi a iubirii, înţelegând că studiul religiosului nu

poate fi realizat exclusiv la nivelul imaginarului. Religiosul implică

9

discursuri, texte, modele livreşti privilegiate de comunicare, fapt ce a

determinat clasificări necesare în demersul cercetării (mit/religie/

religiozitate/ filozofie). Prezenţa religiozităţii angajează importante

forme de intertextualitate şi pune, implicit, unele probleme de

poetică şi stilistică. Marele merit al studiului constă în degajarea

rolului polifonic al componentei religioase (în structurile narative, în

determinarea personajelor şi în motivarea acţiunilor s.a.m.d): sacrul

are un statut tematic (vezi Cântarea Cântărilor) dar poate să

depăşească însuşirea de inventar tematic, devenind factor explicativ

esenţial în dezvoltarea naraţiunii.Toate aceste elemente sunt în

măsură să obiectiveze un adevăr fundamental: studiul Doinei

Butiurca şi-a asumat spiritul novator la care poate aspira şi a izbutit

să dea problematicii sacrului anvergura pe care acesta o revendică.

Conf. dr. CONSTANTIN DRAM,

Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iaşi

10

I. ESTETICA I. 1. Fundamentele neoplatoniciene ale esteticii Termenul ,,poetică” provine din fr. poétique (lat. poetica;

gr. poiitiki) şi desemnează o lucrare teoretică privind principiile, legile creaţiei literare, în general, ale poeziei, în special. Generalizând, poetica desemnează disciplina consacrată fenomenului literar, sub aspect teoretic şi istoric. În cultura greco-romană1, tipologia artei a fost teoretizată sub diferite aspecte, care pentru cercetătorul modern înseamnă tot atâtea forme de deviere a esteticului: ,,hedonismul pur”, ,,moralismul sau pedagogicul”, ,,misticismul estetic”etc (Benedetto Croce). Istoric, facultatea creaţiei artistice este mai ales în Grecia Antică, o problemă filozofică, legată ab initio, de judecăţile care se pronunţau cu prilejul întrecerilor poetice. S-a pus mai apoi problema metodei în artă, legată de conceptul de mimesis (gr. μίμησις) care oscilează între semnificaţia de ,,imitaţie” şi aceea de ,,reprezentare”. În Republica, Platon îşi punea întrebarea dacă arta ca mimesis este o expresie a sufletului (sediu al virtuţii) sau a senzualităţii primare şi a pasiunilor, abordând pentru prima dată o problemă estetică. Spre deosebire de Aristotel, Platon consideră că imitaţia priveşte lucrurile din ordinea naturalului, a imaginii imediate, şi în consecinţă, arta nu se poate înălţa la concept, la idee. Motiv suficient pentru ca poeţii şi poezia să fie excluşi din republica perfectă a lui Platon. În Antichitatea târzie, respectiv la începutul Evului Mediu, Plotin – în viziunea căruia toate lucrurile au drept fundament o realitate absolută – întemeiază estetica ,,mistică”: arta este un mod inedit de a atinge absolutul, de a pătrunde esenţa ultimă a acelei simple realităţi, lipsite de o parte sau de alta – pe care Plotin o numea Unu. Absolutul neoplatonician nu poate fi cunoscut prin metodele raţionalului, spiritul analitic fiind refuzat. A accede la Unu presupune calea percepţiei directe – extazul – eliberarea identităţii spirituale a fiinţei de conjunctural. Extazul înseamnă iubire supremă, iar iubirea înnobilează prin puterea divinului, înseamnă anulare a dualităţii şi prin urmare revelare a Frumosului absolut. Extaza – singura cale a fericirii – este

1

11

revelatorie şi constituie singura cale de contopire a sufletului cu Absolutul. Numai o dată cu filozofia lui Plotin, pe care am rezumat-o in nuce ,,frumosul şi arta se contopesc într-un concept unic, nu prin intermediul unei reduceri fericite a echivocului concept platonician asupra frumosului la conceptul univoc al artei, ci prin reabsorbirea a ceea ce este distinct în confuz, a artei imitative în aşa-zisul frumos.” (Croce 1971: 234). Gânditorul poate fi considerat într-un anumit sens, părintele poeticii moderne a sacrului. Estetica lui Plotin era inedită atât în fundamentele ei metafizice, cât şi în analiza empirică a frumosului. Spiritualismul şi transcendentalismul ,,erau în nota vremii”(W. Tatarkiewicz1,1978:461). Frumuseţea – remarca Plotin - se află în lucrurile concrete, dar şi în formele abstracte ale muzicii, ale poeziei. Există deopotrivă în ştiinţă, în virtuţi, în gesturi şi în obiceiuri, în lucrurile sensibile şi în cele suprasensibile. Observăm o primă deosebire faţă de concepţia tradiţională general acceptată în Grecia – care definea frumosul ca simetrie matematică, măsură şi acord al elementelor. Gânditorul a respins definiţia pitagoreică din raţiuni demne de luat în seamă: dacă frumuseţea ar depinde de simetrie, ea ar ,,apărea numai în obiecte complexe şi nu ar fi prezentă într-o culoare sau un sunet izolat, nici n-ar fi identificabilă în soare, în aur sau în fulger” (W. Tatarkiewicz 1978: 462). Aurul, lumina, focul, sunetul sunt elemente lipsite de complexitate, dar sunt încărcate de o frumuseţe divină. Frumosul este afinitatea care se stabileşte între lucrurile lumii sensibile şi sufletul nostru, prin Idee. Frumoasă este doar forma aflată în comuniune cu sacrul, fiinţa al cărei suflet are în el strălucirea divinului. Sufletul este cauză a frumuseţii corporale. Iată ce scria Plotin , în acest sens: ,,Sufletul face, cum se spune, corpurile. El (…) face să fie frumos orice atinge şi posedă, pe cât le e posibil acelor lucruri să se împărtăşească din frumuseţe.” Al doilea argument prin care frumosul ca matematică a formelor este respins porneşte de la premisa că,, aceeaşi faţă poate apărea mai mult sau mai puţin frumoasă, în funcţie de expresia ei”. Faptul nu ar fi cu putinţă dacă frumuseţea ar fi o însuşire a materiei, a proporţiilor străine de idee. În al treilea rând, frumuseţea nu îşi poate găsi expresia în ,,potrivire” atâta timp cât fenomenologic, vorbim şi despre ,,potrivire în rău”. Cel de-al patrulea argument al lui Plotin este că un concept ca acela de ,,simetrie”este aplicabil ordinii determinate a lumii materiale şi niciodată dimensiunii spirituale (cunoaşterea, virtutea umană nu pot avea calitatea de a fi simetrice).