Hume, empiristul sceptic prin excelenta, nu ezita deloc sa afirme ca frumosul nu este o proprietate a lucrurilorinsele. Dupa el, frumosul exista in “mintea care observa obiectele, iar fiecare minte obsevra o frumusete diferita”. Oricum, I. Kant este cel care va aduce clarificarile cele mai importante in privinta definirii naturii frumosului. Doua asemenea clarificari sunt mai mult decat importante, sunt esentiale: •toate criteriile despre frumos sunt individuale; •frumosul este confirmat de fiecare obiect luat in parte si el nu poate fi inchegat in confimari generale. Caracterele frumosului dupa Kant sunt: - ceea ce place in mod universal fara concept; - ceea ce place in mod dezinteresat; - ceea ce reprezinta o finalitate fara scop. Inainte chiar de afirmarea deplina a axiologiei la inceput de secol XX s-a produs o glisare a interesului de la cercetarea caracteristicilor frumosului la analiza amanuntita a trairii estetice. Conceptul de empatie prin continutul sau spune mai mult despre natura trairii estetice decat despre esenta unei notiuni traditionale de frumos. In ceea ce-l priveste pe Nicolai Hartmann, acesta sustine ca frumosul este “obiectul universal al esteticii” si-n acest sens, el raspunde obiectiilor aduse acestei afirmatii de principiu. Aceste obiectii erau: 1.ceea ce se atinge in realizarile artistice nu este intotdeauna frumosul; 2.ca ar exista genuri intregi ale valabilitatii estetice care nu se reduc la frumos; 3.ca estetica are de-a face si cu uratul. In fond, arata Hartmann, sunt si argumente tari pentru ca “sa ne mentinem la frumos ca valoare estetica fundamentala si sa ii subsumam tot ce e reusit si plin de efect in arta”. Alaturi de frumos, dupa Hartmann, sta sublimul (o prelungire augmentative a frumosului), precum si alte calitati estetice, precum gratiosul, emotionantul, fermecatorul, comical, tragicul si altele. Daca se patrunde in domeniile particulare ale artelor, se va gasi o bogatie si mai specializata de calitati ale valorilor artistice. Oricum, arata Hartmann, daca se lasa la o parte vocabularul extraestetic, raman doua semnificatii ale frumosului, una in sens larg si alta in sens restrans. In sens larg, frumosul, inteles ca ceea ca are in genere valabilitate estetica, este sinonim cu o categorie universala a valorii estetice, sau altfel spus, frumosul in aceasta acceptie strict estetica, trebuie inteles ca un concept suprem al tuturor valorilor estetice. In sens ingust, frumosul sta in opozitie cu sublimul, tragicul, gratiosul, comical etc. Cele doua sensuri nu trebuie amestecate si principala grija ar trebui sa fie de a le mentine separate odata ce sunt intrebuintate. Hartmann ia drept baza a conceptiei sale in estetica, sensul larg. Acesta, afirma el, fara a se lasa loc niciunui dubiu “urmeaza sa fie mentinut chiar si acolo unde genurile speciale ajung pe primul loc. Acestea apar atunci ca specii ale frumosului. Mai mult, exista in acest caz si avantajul deloc de neglijat, si deloc fara importanta practica, “ca cel mai current concept estetic este ridicat pe treaba de concept fundamental”, iar grija de a elabora un concept suprem in mod artificial, depinde de prisos. In gandirea estetica autohtona, Ion Ionasi pastreaza pe de o parte, indicatia metodologica a lui Liviu Rusu – frumosul trebuie si poate fi inteles ca sinonim cu valorea estetica. Intr-o atare viziune larga, cuprinzatoare, acesta este definit drept “cea mai generala valoare speciala”, in seunsul ca, tot ceea ce intereseaza simturile “inferioare” (teoretice) si cele superioare, “teoretice” (vazul si auzul) poate deveni, in principiu, estetic (frumos). Aceasta, pe de o parte. Pe de alta parte, in ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos si valoare estetica, se poate accepta urmatoarea definitie: frumosul este “concretul semnificativ, cu conditia ca maximala semnificatie sa fie perfect contopita, cu si topita in maxima concretete”. In fapt, remarca Ion Ionasi, frumosul sinonim cu valoarea estetica prezinta o deosebire calitativa fata de toate celelalte clase si tipuri de valori; numai frumosul trimite obligatoriu la fenomenalitate, la aparitie si aparenta, la raporturi de aparitie. “Toate celelalte valori sunt, dimpotriva, substantiale, numai trecator si incidental “exemplificate” prin si pe fenomen. Actul esential al cunoasterii lor se reduce la cunoasterea esentei lor. Esentiale in cazul valorii estetice – de aceea, si in cazul artei - sunt insa tocmai aparenta si aparitia, independent de care esenta nu exista si nu poate fi gandita. Gandim, propriu-zis, toate celelalte valori, cu sprijinul facultatilor noastre intelectual-teoretice; singura pe care o gandim simtind-o, o intelegem traind-o, a carei adancime o surprindem la suprafata ei concret desfasurata si concret dimensionata, singura pe care o gandim vizual, auditiv, tactil, gustativ, sensibil – este valoarea estetica”, este frumosul. Frumuse e ț Frumuse ea ț este un termen abstract, ale cărui aspecte sunt legate de gusturile omului. Cu definirea mai completă a acestui termen se ocupăestetica, o disciplină din cadrul filozofiei. Ca orice apreciere emo ională, stabilirea frumosului este de natură subiectivă. ț
Hume, empiristul sceptic prin excelenta, nu ezita deloc sa afirme ca frumosul nu este o proprietate a lucrurilor insele. Dupa el, frumosul exista in “mintea care observa obiectele, iar fiecare minte obsevra o frumusete diferita”.Oricum, I. Kant este cel care va aduce clarificarile cele mai importante in privinta definirii naturii frumosului. Douaasemenea clarificari sunt mai mult decat importante, sunt esentiale:•toate criteriile despre frumos sunt individuale;•frumosul este confirmat de fiecare obiect luat in parte si el nu poate fi inchegat in confimari generale.
Caracterele frumosului dupa Kant sunt:- ceea ce place in mod universal fara concept;- ceea ce place in mod dezinteresat;- ceea ce reprezinta o finalitate fara scop.Inainte chiar de afirmarea deplina a axiologiei la inceput de secol XX s-a produs o glisare a interesului de lacercetarea caracteristicilor frumosului la analiza amanuntita a trairii estetice. Conceptul de empatie prin continutulsau spune mai mult despre natura trairii estetice decat despre esenta unei notiuni traditionale de frumos.
In ceea ce-l priveste pe Nicolai Hartmann, acesta sustine ca frumosul este “obiectul universal al esteticii” si-nacest sens, el raspunde obiectiilor aduse acestei afirmatii de principiu. Aceste obiectii erau:1.ceea ce se atinge in realizarile artistice nu este intotdeauna frumosul;2.ca ar exista genuri intregi ale valabilitatii estetice care nu se reduc la frumos;3.ca estetica are de-a face si cu uratul.In fond, arata Hartmann, sunt si argumente tari pentru ca “sa ne mentinem la frumos ca valoare estetica
fundamentala si sa ii subsumam tot ce e reusit si plin de efect in arta”.
Alaturi de frumos, dupa Hartmann, sta sublimul (o prelungire augmentative a frumosului), precum si alte calitatiestetice, precum gratiosul, emotionantul, fermecatorul, comical, tragicul si altele. Daca se patrunde in domeniileparticulare ale artelor, se va gasi o bogatie si mai specializata de calitati ale valorilor artistice. Oricum, arataHartmann, daca se lasa la o parte vocabularul extraestetic, raman doua semnificatii ale frumosului, una in senslarg si alta in sens restrans.In sens larg, frumosul, inteles ca ceea ca are in genere valabilitate estetica, este sinonim cu o categorieuniversala a valorii estetice, sau altfel spus, frumosul in aceasta acceptie strict estetica, trebuie inteles ca unconcept suprem al tuturor valorilor estetice.
In sens ingust, frumosul sta in opozitie cu sublimul, tragicul, gratiosul, comical etc. Cele doua sensuri nu trebuieamestecate si principala grija ar trebui sa fie de a le mentine separate odata ce sunt intrebuintate. Hartmann iadrept baza a conceptiei sale in estetica, sensul larg. Acesta, afirma el, fara a se lasa loc niciunui dubiu “urmeazasa fie mentinut chiar si acolo unde genurile speciale ajung pe primul loc. Acestea apar atunci ca specii alefrumosului. Mai mult, exista in acest caz si avantajul deloc de neglijat, si deloc fara importanta practica, “ca celmai current concept estetic este ridicat pe treaba de concept fundamental”, iar grija de a elabora un conceptsuprem in mod artificial, depinde de prisos.
In gandirea estetica autohtona, Ion Ionasi pastreaza pe de o parte, indicatia metodologica a lui Liviu Rusu –frumosul trebuie si poate fi inteles ca sinonim cu valorea estetica. Intr-o atare viziune larga, cuprinzatoare, acestaeste definit drept “cea mai generala valoare speciala”, in seunsul ca, tot ceea ce intereseaza simturile “inferioare”(teoretice) si cele superioare, “teoretice” (vazul si auzul) poate deveni, in principiu, estetic (frumos). Aceasta, pede o parte. Pe de alta parte, in ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos si valoare estetica, se poate acceptaurmatoarea definitie: frumosul este “concretul semnificativ, cu conditia ca maximala semnificatie sa fie perfectcontopita, cu si topita in maxima concretete”.
In fapt, remarca Ion Ionasi, frumosul sinonim cu valoarea estetica prezinta o deosebire calitativa fata de toatecelelalte clase si tipuri de valori; numai frumosul trimite obligatoriu la fenomenalitate, la aparitie si aparenta, la
raporturi de aparitie. “Toate celelalte valori sunt, dimpotriva, substantiale, numai trecator si incidental“exemplificate” prin si pe fenomen. Actul esential al cunoasterii lor se reduce la cunoasterea esentei lor. Esentialein cazul valorii estetice – de aceea, si in cazul artei - sunt insa tocmai aparenta si aparitia, independent de careesenta nu exista si nu poate fi gandita. Gandim, propriu-zis, toate celelalte valori, cu sprijinul facultatilor noastreintelectual-teoretice; singura pe care o gandim simtind-o, o intelegem traind-o, a carei adancime o surprindem lasuprafata ei concret desfasurata si concret dimensionata, singura pe care o gandim vizual, auditiv, tactil, gustativ,sensibil – este valoarea estetica”, este frumosul.
Frumuse ețFrumuse eaț este un termen abstract, ale cărui aspecte sunt legate de gusturile omului. Cu definireamai completă a acestui termen se ocupăestetica, o disciplină din cadrul filozofiei. Ca orice apreciere
emo ională, stabilirea frumosului este de natură subiectivă.ț
Psihologia iș sociologia consideră că „gustul frumosului” depinde de caracterul psihogenetic, sau i deș
cel social. Aprecierea frumosului este influen ată fundamental de un complex de sim ăminte, generateț ț de mediul social înconjurător, ca i de psihicul individului.ș
Aprecierea frumosului din domeniul artelor, literaturii, muzicii este puternic influen ată de educa ie,ț ț
ideologie, mediu social. În decursul istoriei criteriile aprecierii frumosului, perfec iunii, armoniei liniilor iț ș
culorilor s-au schimbat de multe ori. Filozoful german Immanuel Kant define te în opera sa „ș Kritik der
Urteilskraft ” (Critica gustului) (1790): „Aprecierea frumuse ii este determinată de gust”.ț
Frumuse ea în antichitateț
Începând cu mileniul al III-lea î.Hr. înfrumuse area devine apanajul clasei sacerdotale. Toaleta corpuluiț începe cu o baie parfumată, apoi continuă cu o exfoliere urmată de un masaj cu ulei parfumat. Pielii
corpului i se dă o culoare mai deschisă prin ungerea cu tu ocru gălbui-auriu, iar venele tâmplelor suntș
îngro ate cu albastru care contrastează cu strălucirea aurului. Ochii sunt contura i cuș ț khol , sprâncenele
sunt alungite i înnegrite, buzele date cu carmin, unghiile de la mâini i de la picioare sunt lăcuite.ș ș
Capul este ras i acoperit cu o perucă albăstrie, făcută din mătase sau păr animal i împodobită cu fireș ș
de aur.
În Grecia secolelor XII-VIII î.Hr. se punea mai mult accent pe armonia propor iilor i formelor.ț ș Limba
greacă disociază arta toaletei (kosmêtikê technê), care presupune igiena, coafura, ve mintele iș ș bijuteriile, de arta fardării (kômmotikê technê), care este artificială, excesivă.
La Roma patricienele se eplilează, î i conturează ochii cu antimoniu, î i albesc din ii, folosesc corsete.ș ș ț
În opera sa „Arta iubirii” Ovidiu recomandă pentru frumuse ea masculină părul proaspăt tuns, barbaț
îndreptată, unghiile tăiate i curate, respira ia înmiresmată, pielea bronzată i corpul zvelt.ș ț ș
[ modificare ] Evul Mediu
În Evul Mediu se considera că folosirea produselor de înfrumuse are desfigurează operaț
lui Dumnezeu, întrucât Creatorul ar fi făcut omul după chipul i asemănarea sa. Fardul este asociat cuș două păcate: desfrâul i orgoliul.ș
Începând cu secolul al XII-lea femeile se întorc la preocuparea pentru trup. Apar manuscrise care
descriu secrete de înfrumuse are. Frumuse ea medievală este tânără, blondă, cu tenul alb, buze ro ii.ț ț ș
Fruntea este epilată pentru a fi cât mai înaltă i lată, sprâncenele sunt sub iri, brune i boltite. Corpulș ț ș
este zvelt, oldurile înguste, sânii fermi i mici, pântecul plin.ș ș
Frumuse ea în Rena tereț ș
Locul tinerei fete este luat de frumuse ea femeii împlinite. Femeia trebuie să posede trei lucruri albeț
(pielea, din ii, mâinile), trei lucruri ro ii (buzele, obrajii, unghiile), trei lucruri negre (ochii, sprâncenele,ț ș genele).
Frumosul reprezintă un fenomen complex deosebit de fluid şi prin urmare greude definit.
Ceea ce este frumosul pentru noi astăzi, elenii numeau Kalón, iar latinii – pulchrum. Acest ultim termen a dispărut în latina renascentistă, lăsând locul unui cuvânt nou bellum (de la „bonum”, diminutivat „bonellum”,abreviat – „bellum”) devenit în italiană „bello”, în franceză – beau, iar înengleză beautiful. În română s-a păstrat termenul frumos în care serecunoaşte uşor latinescul formosus. În orice caz, ceea ce esteimportant este faptul că şi-n limbile vechi şi-n cele actuale sunt şi substantive şi adjective derivate dn acceaşi rădăcină: Kallós şi Kalon, pulchritudo şi pulcher, bellezza şi bello, frumuseţe şi frumos. Deasemenea, se ştie că grecii utilizau adjectivul substantivat tó Kalon pentru frumuseţe, iar „Kallós” l-au păstrat pentru noţiunea abstractă, pentru frumos.
Se poate distinge între o teorie cu privire la frumos şi o definiţie
dată frumosului. Sepoate accepta astfel că, atunci când se spune că frumosul e „ceea ce placecând este privit”, noi dăm o definiţie frumosului, iar atunci când spunem, depildă, că „frumosul constă în alegerea proporţiilor, în dispunerea adecvată apărţilor, în fapt, în mărime, calitate şi cantitate şi-n raportul lor reciproc”, atunciformulăm o teorie despre frumos. În primul caz, o definiţie ne va spune cumse recunoaşte frumosul, iar în cel de-al doilea, o teorie cere explicit săspunem cum se explică frumosul. O atare teorie pe cât de cuprinzătoare, peatât de longevivă cu privire la frumos este numită de acest teoretician „Mareateorie”.Cei ce-au iniţiat-o au fost pitagoreicii, dar ea a străbătut după aceea
timpurile, rămănând aproape nemodificată până în secolul al XVII-leaeuropean. Ea are, totodată, calitatea că se aplică şi plasticii şi muziciideopotrivă. Elementul esenţial al acestei teorii îl constituie ideea de proporţie,cea de simetrie şi cea de armonie. Astfel, frumosul apare numai în obiectele în care părţile se raportează unele la altele ca numere simple. Mai precis: justa alcătuire şi concordanţa tuturor lucrurilor compuse provin din cele cinciproporţii cuprinse între cele patru numere simple (1, 2, 3, 4). O atare teorie seaplică şi este recognoscibilă în sculptura şi arhitectura clasică grecească, iar Vitruviu în celebrul său Tratat despre arhitectură consfinţeşte şi pentrulatini canoanele ataşate acesteia. Oricum, Sfântul Augustin va fi cel care va
da formula paradigmatică a Marii Teorii: „Numai frumosul place; în frumos –formele; în forme – proporţiile; în proporţii - numerele”. Se consideră, deasemenea, că sunt câteva teze conexe Marii Teorii : 1. caracterul raţional alfrumosului; 2. caracterul cantitativ al frumosului; 3. caracterul obiectiv alfrumosului; 4. dimensiuneametafizică a frumosului (afirmată şi de pitagoreicişi de Heraclit, dar şi de stoici şi de gânditorii creştini).
Folclorul a definit în mod semnificativ acest aspect fundamental în proverbul: „Nu-ifrumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”. De asemenea expresia„Frumuseţea este în ochii privitorului” exprimă acelaşi lucru.
Percepţia frumosului este deci intim legată de specificul şi de dominantele fiecăruia,
după cum se şi spune: „Despre gusturi nu se discută”.
Frumosul este totdeauna perceput în cadrul relaţiei dintre cel ce conştientizează şiceea ce este contemplat şi considerat de respectiva persoană ca fiind frumos.Perceperea frumosului este strâns legată de particularităţile psihice, mentaleşi spirituale ale fiinţei respecive.
Frumosul, indepedent de realitatea sa, este reprezentarea în conştiinţa omului aproprietăţilor şi caracteristicilor apreciate ca adevărate, armonioase, bune şi înălţătoare ale obiectului, realităţii sau fiinţei percepute.
În cultura antichităţii, când valorile spirituale erau concepute şi apreciate sincretic,
frumosul este contopit în mod frecvent cu binele, adevărul, armonia şi utilul.Iar aceste valori treceau reciproc una peste alta. Înţeleptul Platon considerafrumosul, armonia, adevărul şi binele întro neîncetată fuziune.
În Simpozion, Platon surprinde şi defineşte tocmai acest caracter obiectiv şi nusubiectiv al frumosului, absolut şi nu relativtranscendent şi nu imanent alacestuia, atunci când afirmă: „un frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu senaşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i întro privinţă frumos, într-altaurât; câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumos ce nu se-
nfăţişează cu faţă, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-icutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nurezidă întrun supravieţuitor; în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos cerămâne el însuşi întru sine, pururea identic sieşi ca fiind de un singur chip;frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţiaşi dispariţia obiectelor frumoase, el să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.” Înseamnă că astfel definit, ceea ce e frumos nue frumos în funcţie de altceva, ci este frumos în eternitate şi pentru sine.
Ulterior, alte încercări de definire au tins să aprecieze frumosul ca „splendor” –splendoarea adevărului (la unii platonicieni); ca „splendor ordinis” –
splendoarea ordinii (la Sf. Augustin); ca „splendor formae” – splendoareaformei (la Thomas d’Aquino) sau ceea ce place fără concept (la Kant), ca întruchipare sensibilă a ideii de adevăr (la Hegel), ca echilibru între sublim,armonie şi graţie.
Kant şi-a elaborat estetica pornind de la poziţia pe care o ocupafrumosul şi arta derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare între intelect şi raţiune. În cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur şisimplu, nu prin impresia simţurilor, nici prin concept. Frumosul este descrisprin determinanţii judecăţii:
- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfacţii fără nici un interes;- cantitativ, este universal valabil;- ca relaţie, reprezintă o finalitate subiectivă;
- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfacţii generale. În aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetică raportează imaginaţia la
intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeaşi facultate esteraportată la raţiune în vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru aproduce o dispoziţie a sufletului conformă cu dispoziţia determinată deinfluenţa moralităţii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se bazeazăpe un sentiment particular de plăcere produs de obiect dar trebuie totodată să-şi descopere acele principii a priori prin care plăcerea să se lege dereprezentarea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultăţile necesarepentru arta frumoasă sunt imaginaţia, intelectul, spiritul şi gustul. O atenţie
deosebită acordă Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care se întruchipează ideile estetice.
Immanuel Kant este cel care va aduce clarificările cele mai importante în privinţadefinirii naturii frumosului. Două asemenea clarificări sunt mai mult decâtimportante, sunt esenţiale: a) toate criteriile despre frumos sunt individuale; b)frumosul este confirmat de fiecare obiect luat în parte şi el nu poate fi închegat în confirmări generale. Caracterele frumosului după Kant sunt: a) ceea ceplace în mod universal fără concept; b) ceea ce place în mod descentralizat;c) ceea ce reprezintă o finalitate fără scop.
Din cauza polivalenţei atât de accentuate a frumosului, unii teoreticieni au optat pur
şi simplu pentru o identificare a frumosului cu integrarea armonioasă a părţii întrun întreg ca fiind accepţia lui cea mai largă.
Mulţi însă, nu s-au putut sustrage intuiţiei faptului că, în intimitatea sa frumosulimplică ceva din structura perfecţiunii, armoniei şi binelui.
Modurile de existenţă ale frumosului sunt, fireşte, multiple. Două sunt însă domeniileunde se manifestă cu deosebită pregnanţă: în natură şi în artă. S-au constituitastfel, două concepte distincte, îndelung discutate: conceptul de frumosnatural şi conceptul de frumos artistic.
Oricum, în istoria de două decenii a gândirii estetice (înţeleasă în sens larg), s-atrecut de la noţiunea generală de frumos, de la frumosul metafizic la noţiuneaclasic-clasicistă a frumosului. Aceasta a intrat în criză, şi faptul este evident înfelul în care romantismul de început de secol XXI a impus sublimul în primplanul categoriilor estetice. În aceeaşi ordine ideatică, se poate afirma că s-atrecut de la evidenţierea frumuseţii lumii la ideeafrumosului din artă, s-aprodus, prin urmare, trecerea de la o teză metafizică la concretizarea şiobiectivarea ei. În toată această perioadă s-a trecut, de asemenea, de lafrumosul priceput prin intelect la cel perceput prin simţire, iar obsesivacăutare a unui caracter obiectiv al frumosului a fost părăsită, încet, dar sigur,pentru o obsesie de semn contrar: frumosul este eminamente subiectivitate.De aici şi până la afirmarea, în cadrul esteticii fenomenologice, a ideii,conform căreia obiectul estetic (frumosul) este corelatul experienţei estetice,n-a mai fost decât un pas. Nicolai Hartmann, Roman Ingarden sau Mikel
Dufrenne vor adânci interpretativ tocmai o asemenea viziune despre naturavalorii estetice, a frumosului, în sensul cel mai larg al termenului. Mai mult,după maturizarea deplină a axiologiei şi după ce în chip firesc frumosul a fostcercetat din unghiul valorilor (natura valorii estetice, relaţiile esteticului cucelelalte clase şi tipuri de valori etc.), s-a ajuns la o concluzie extrem de fertilădin punct de vedere metodologic: frumosul este sinonim cu valoareaestetică. Un asemenea punct de vedere este susţinut de Liviu Rusu în Logica frumosului (1946). Pentru autorul român, valoarea estetică,frumosul face parte din rândul valorilor dignitative alături de adevăr , cavaloare centrală a domeniului cunoaşterii, şi alături de bine, ca valoare
centrală a domeniului etic. În timp ce binele şi adevărul suntvalori heterotelice şi transgrediente, frumosul este ovaloare autotelică şiimanentă, după cum s-a arătat deja.
În ceea ce-l priveşte pe Nicolai Hartmann, acesta susţine că frumosul este „obiectuluniversal al esteticii” şi-n acest sens, el răspunde obiecţiilor aduse acesteiafirmaţii de principiu. Aceste obiecţii erau: a) ceea ce se atinge în realizărileartistice nu este întotdeauna frumosul; b) că ar exista genuri întregi alevalabilităţii estetice care nu se reduc la frumos; c) că estetica are de-a face cuurâtul. În fond, arată Hartmann, sunt argumente tari pentru ca „să nemenţinem la frumos ca valoare estetică fundamentală şi să subsumăm tot ce
Oricum, arată Hartmann, dacă se lasă la o parte vocabularul extraestetic, rămândouă semnificaţii ale frumosului, una în sens larg şi alta în sens restrâns. Însens larg, frumosul, înţeles ca ceea ce are în genere valabilitate estetică, estesinonim cu o categorie universală a valorii estetice, sau altfel spus, frumosul înaceastă accepţie strict estetică, trebuie înţeles ca un concept suprem altuturor valorilor estetice. În sens îngust, frumosul stă în opoziţie cu sublimul,tragicul, graţiosul, comicul etc. Cele două sensuri nu trebuie amestecate şiprincipala grijă ar trebui să fie de-a le menţine separate odată ce sunt întrebuinţate. Hartmann ia drept bază a concepţiei sale în estetică, sensullarg. Acesta, afirmă el, fără a se lăsa loc nici unui dubiu „urmează să fiemenţinut chiar şi colo unde genurile specialeajung pe primul loc. Acesteaapar atunci ca specii ale frumosului.” Mai mult, există în acest caz şi avantajuldeloc de neglijat, şi deloc fără importanţă practică, „că cel mai curent conceptestetic este ridicat pe treapta de concept fundamental”, iar grija de-a elabora
un concept suprem, construit în mod artificial, devine de prisos. În gândirea estetică autohtonă, Ion Ionaşi păstrează, pe de o parte, indicaţiametodologică a lui Liviu Rusu – frumosul trebuie şi poate fi înţeles ca sinonimcu valoarea estetică. Întro viziune largă, cuprinzătoare, acesta este definitdrept „cea mai generală valoare specială”, în sensul că, tot ceea ceinteresează simţurile „inferioare” (teoretice) şi cele superioare, „teoretice”(văzul şi auzul) poate deveni, în principiu, estetic (frumos). Aceasta, pe de oparte. Pe de altă parte, în ipostaza deplinei sinonimii dintre frumos şi valoareaestetică, se poate accepta următoarea definiţie-caracterizare: frumosul este„concretul semnificativ , cu condiţia ca maximala semnificaţie să fie perfect
cotopită,
cu
şi topită
în maxima concreteţe.”
În fapt, remarcă Ion Ianoşi,frumosul sinonim cu valoarea estetică prezintă o deosebire calitativă faţă detoate celelalte clase şi tipuri de valori; numai frumosul trimite obligatoriu lafenomenalitate, la apariţie şi aparenţă, la raporturi de apariţie. „Toate celelaltevalori sunt, dimpotrivă, substanţiale, numai trecător şi incidental„exemplificate” prin şi pe fenomen.” Actul esenţial al cunoaşterii lor se reducela cunoaşterea esenţei lor. Esenţiale în cazul valorii estetice – de aceea, şi încazul artei – sunt însă tocmai aparenţa şi apariţia, independent de care esenţanu există şi nu poate fi gândită. Gândim, propriu-zis, toate celelalte valori, cusprijinul facultăţilor noastre intelectual-teoretice; singura pe care o gândim
simţind-o, o înţelegem trăind-o, a cărei adâncime o surprindem la suprafaţa eiconcret desfăşurată şi concret dimensionată, singura pe care o gândim vizual,auditiv, tactil, gustativ, sensibil – este valoarea estetică”, este frumosul.
Omul există, nu numai pe baza legilor intelectuale şi practice, dar şi în strânsălegătură cu legile frumosului, armoniei şi esteticului, care ne înconjoară, asocietăţii şi opera de artă. Însuşi omul ar fi o operă de artă, dacă ar lua camodel idealul. Viaţa este o copie a artei, iar rolul unor persoane din jur pare afi a unor personaje din filmele rulate la cinematograf. Foarte des vedempecetea frumosului pe diferite obiecte, activităţi şi lasă impresii plăcuteochiului şi nu numai.
Am putea spune că frumosul reprezintă acea categorie ce este considerată ca fiindfundamental legată de reflectarea în întreaga manifestare a adevărului,armoniei şi binelui.
Un lucru nu este frumos pentru că-l iubim, ci îl iubim tocmai pentru că este frumos şibun.
Obiectul reprezentării artistice nu se face, evident, datorită acestei reprezentări,frumos, chiar când reprezentarea e cu adevărat genială. Şi totuşi, în operărămâne frumuseţea. Ea se găseşte în alt plan şi nu maschează lipsa defrumuseţe a obiectului reprezentat. Frumuseţea atârnă tocmai dereprezentarea însăşi. Ea constituie veritabilul frumos artistic, frumosul poetic,frumosul desenului sau al picturii.
Frumuseţea pretinde trei condiţii: întâi, integritatea sau perfecţiunea, căci lucrurilelipsite de ea sunt prin însăşi această lipsă urâte; în al doilea rând, proporţiacuvenită sau armonia; şi în fine, claritatea, motiv pentru care cele care au
culoare strălucitoare se numesc frumoase. În mod general trebuie să spunem: frumuseţea este şi rămâne legată de o apariţiesensibilă – sau, ca în poezie, de un analogon al sensibilităţii, fantezia deplinconcretă şi intuitivă. Nu aceea ce apare constituie frumosul, ci exclusivapariţia înseşi. Prin restul conţinutului valoric – de pildă, cel moral – a ceea ceapare, raportul de apariţie poate creşte, e drept, simţitor în greutate, iar frumuseţea, în deplinătate de sens şi în adâncime; dar niciodată un atareconţinut valoric nu poate înlocui apariţia înseşi sau să o facă de prisos, decinici nu poate constitui, în ceea ce îl priveşte, valoarea estetică.
În gândirea estetică românească, Tudor Vianu afirmă explicit următoarele idei: între
frumuseţea artei şi frumosul din natură există o completă eterogenie, esterezonabil să considerăm doar frumosul artistic drept obiect unic al esteticii;frumosul natural apare a fi un element dat, pe când frumosul artistic este unprodus, o operă; nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte arta: „o operă deartă este un popas de frumuseţe întro lume urâtă sau indiferentă.”
Fără îndoială, în viaţa de toate zilele suntem obişnuiţi să vorbim deculoare frumoasă, de un cer frumos, de un fluviu frumos, despreflori frumoase, animale frumoase şi, mai mult însă, despre oameni frumoşi ,totuşi – deşi nu vrem să ne angajăm în dezbaterea privitoare la întrebarea înce măsură este voie să fie atribuită cu bună dreptate calitatea de frumuseţe
unor astfel de obiecte şi, în general în felul acesta frumosul din natură să fieaşezat alăturea de frumosul artei – împotriva acestui fapt se poate deja afirmacă frumosul arte stă mai sus decât natura. Deoarece frumuseţea artistică efrumuseţea născută şi renăscută din spirit şi cu cât spiritul şi producţiile luisunt superioare naturii şi fenomenelor ei, tot pe atât este şi frumosul arteisuperior frumuseţii naturii.
Dacă este un lucru care ne leagă pe noi oamenii este creaţia şi plăcerea de a trăifrumosul din muzică. În orice colţ al lumii, oriunde ai căuta există cel puţin untânăr artist care aşteaptă să se „ridice”, să-şi pună în valoare valeităţileartistice.
Muzica este menită să dea chip sensibil lumii ideilor, adresându-se nemijlocitsufletului prin cea mai puţin materială substanţă: sunetul. Dacă pictura sefoloseşte de culori, sculptura de materie-formă, poezia de cuvânt, muzica sesustrage atât reprezentării materiale, cât şi oricărui concept, ea exprimându-se cu o mare forţă de seducţie, însă în modul cel mai abstract cu putinţă dinpunctul de vedere al posibilităţii de a fi interpretată. Muzica singură nu sefoloseşte de imagini vizuale, nici de construcţii semantice, transmiţându-şiforţa expresivă exclusiv prin mijlocirea auzului.
Ca artă a „imaginilor muzicale” sau „auditive”, muzica se bucură, în ciuda mesajuluisău aparent abstract, de cea mai mare trecere în rândurile publicului. Cametodă de lucru, se constată că un fond muzical, deşi pare perturbator,uşurează mult concentrarea specifică muncilor cu grad ridicat deautomatizare. Muzica reuşeşte să „traducă” o stare de agitaţie, de risipireinterioară, în energie şi forţă controlabilă – aflat „în elementul său”, orice om
se destinde după o zi obositoare şi stresantă, regăsindu-se prin ascultareaunei melodii potrivite structurii sale psihologice. Manifestarea stradală amuzicii o datorăm în general diverselor sărbători, iar în situaţiile cele mai puţinfericite, fie teribilismului adolescentin izvorât din crizele de personalitatespecifice vârstei, fie nesimţirii adulte, când casetofoanele urlă la maximum, înbiserică, muzica integrată liturghiei predispune către starea de rugăciune şi decomuniune cu Dumnezeu. Mintea şi inima omului se (re)unesc atunci,surprinse, chiar dacă imperfect şi vremelnic, spre a gusta din binefacerile luiDumnezeu. „Omul care se roagă cântând, se roagă de două ori”, spune unproverb „musical”. În sfârşit, probabil că abia la filarmonică funcţia estetică a
acestei arte se receptează întro formă „pură”, dar numai dacă nu poposim înacest spaţiu magic doar ca urmare a unor imbolduri mondene, sau dintrunoarecare snobism. Antiteză perfectă a filarmonicii, discoteca se oferă tânăruluide azi ca refugiu ideal, în sensul că aici, departe de atmosfera opreliştilor familiale sau „şcolare”, aproape orice este permis.
Frumosul se află în ochii privitorului, spunea cineva acum mult timp. Şi avea imensădreptate. Frumosul nu se recunoaşte, nu se învaţă sau se arată, frumosul sesimte, după regulile interioare ale fiecăruia.
