1

USH “Spiru Haret” Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Adminstrative

SINTEZE lA INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE ECONOMICE

DISCIPLINĂ FACULTATIVĂ Sem. I, Anul I Titular Lector univ. dr. Gheorghe Iancu

TEMA 1: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ 1.1. Nevoile umane şi resursele umane Prin factori de producţie înţelegem totalitatea resurselor naturale şi umane care, prin transformări succesive, servesc satisfacerii necesităţilor individului. Nevoile umane reprezintă cerinţele indivizilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi servicii în conformitate cu necesităţile fiziologice, psihologice, sociale şi spirituale ale fiinţei umane.

Există o piramidă a trebuinţelor realizată de psihologul Abraham Maslow, care ierarhizează aceste nevoi umane. A. Maslow pune la baza piramidei trebuinţele fiziologice, urmate de cele de confort social, de securitate materială şi spirituală. Pe cea mai înaltă treaptă aşează satisfacerea spiritului uman. Toate aceste trebuinţe au o latură subiectivă, proprie fiecărui individ, dar şi o latură obiectivă care ţine de specificul tipului de societate în care trăieşte individul. Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum şi nelimitarea ca număr; sunt complementare, concurente şi substituibile (adică unele se dezvoltă în detrimentul altora). În orice societate umană există nevoi individuale, de grup şi generale. În funcţie de timp, nevoile pot fi: curente, de perspectivă, permanente, periodice şi întâmplătoare. Nevoile umane cunosc o evoluţie spaţio-temporală specifică şi satisfacerea lor în cel mai înalt grad reprezintă scopul activităţii economice. Resursele umane reprezintă totalitatea potenţialităţilor fizice, profesionale şi spirituale de care dispune o personaă sau un grup de persoane. Angelica Băcescu şi Marius Băcescu vorbesc în Dicţionarul de macroeconomie (Bucureşti, editura All, 1993, p. 106) de resurse umane naţionale, pe care le definesc ca “totalitatea persoanelor fizice, de aceeaşi cetăţenie, care locuiesc în interiorul sau în afara graniţelor ţării la un moment dat”. Bunurile economice reprezintă totalitatea mărfurilor şi serviciilor care pot satisface o anumită trebuinţă umană. Conceptul de bunuri are două subdiviziuni: bunuri libere (naturale), de exemplu apa, aerul, lumina şi bunuri economice, care se manifestă numai în legătură cu satisfacerea unor trebuinţe umane. În funcţie de diferite criterii de clasificare, bunurile pot fi împărţite în: materiale (servicii); directe (de consum personal); indirecte (de consum colectiv, de producţie, de investiţii, de transport). Între necesităţile umane şi bunurile economice există o legătură reciprocă, în sensul că există o intercondiţionare a unora cu celelalte şi o modificare reciprocă a acestora. Un concept cheie pentru ştiinţa economiei îl reprezintă cel de reproducţie a activităţilor economice (de reluare de fiecare dată, pe o scară mai largă a activităţii economice anterioare cu scopul de a satisface un număr mai mare de trebuinţe). În reproducţia activităţii economice intră următoarele sfere (diviziuni): producţia; repartiţia; circulaţia; consumul bunurilor economice.

2

Producţia este acea activitate economică prin intermediul căreia se combină într-un mod creator, original, factori de producţie, materiali şi umani în vederea obţinerii de bunuri şi servicii economice. Producţia este de două feluri: de bunuri şi de servicii. Repartiţia bunurilor economice reprezintă un proces de dirijare la nivel social, prin mecanisme bine precizate, specifice fiecărui tip de societate umană, a bunurilor economice obţinute de acea societate. Circulaţia este un ansamblu de procese, de dirijare precisă a bunurilor şi serviciilor într-o societate. Consumul bunurilor reprezintă un domeniu distinct al activităţii economice - actul care constă în folosirea efectivă a bunurilor economice, activitate care verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor. Consumul poate fi individual sau social. Din altă perspectivă, consumul mai poate fi intermediar (care constă în folosirea unor bunuri economice în procesul de producţie, ceea ce duce la pierderea caracteristicilor esenţiale ale acestor bunuri şi obţinerea altora, cu alte caracteristici) şi final (bunurile sunt folosite conform caracteristicilor pentru care au fost produse).

1.2 - Activitatea economică şi ştiinţa economică Economia este o ştiinţă dătătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în saptele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau cum trăiesc oamenii acelei ţări.

La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăşurare a activităţii economice: 1) Macroeconomia - care reprezintă evidenţierea la dimensiunea întregii ţări a tuturor activităţilor economice desfăşurate. 2) Microeconomia - totalitatea activităţilor economice înregistrate la nivelul unei întreprinderi sau a unei unităţi economice (firme). Economia se desfăşoară în modalităţi specifice la nivelul celor două entităţi şi este extrem de importantă cunoaşterea şi stăpânirea dinamicilor şi interdependenţelor de dezvoltare specifice acestora. Conceptele care explică această dinamică sunt cele de fenomen şi proces economic. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct. Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi calitative ale unei activităţi economice şi care pot fi cunoscute în timp şi spaţiu. O legătură esenţială între activitatea economică şi ştiinţa economică este ilustrată de premiile Nobel, pentru ştiinţe economice atribuite de 35 ani de zile. Premiul Nobel pentru ştiinţe economice din 1998, a fost atribuit de către Academia Regală de Stiinţe a Suediei, indianului Amartya Sen, pentru "contribuţii esenţiale în cercetarea chestiunilor fundamentale ale bunăstării economice şi analiza dezvoltării". Amartya Sen s-a născut în Bengal (India) în 1933, iar în 1981 a scris studiul "Sărăcie şi foamete", prin care a stabilit că o înţelegere a apariţiei foametei presupune analiza impactului factorilor socio-economici asupra diferitelor grupuri sociale şi asupra posibilităţii de a acţiona a fiecărui individ. Fost profesor la Universitatea Harvard (SUA), iar în prezent la Trinity College din Cambridge (Anglia), A. Sen are lucrări în domeniul teoriei alegerii sociale, studii despre bunăstare, foamete, sărăcie. “Analizând informaţiile privind bunăstarea diferită a indivizilor în condiţiile deciziei colective, el a dezvoltat fundamentele teoretice pentru compararea diferitelor distribuţii ale bunăstării societăţii şi a definit cu mai multă acurateţe indicii de sărăcie” se spunea în comunicatul Academiei Regale de Stiinţe a Suediei. Studiind catastrofele sociale din India,

3

Bangladesh, Etiopia şi Africa Sahariană, A. Sen a arătat că puţinătatea hranei nu este o suficientă explicaţie pentru foamete. Economist de marcă şi, în acelaşi timp un profund umanist, laureatul Nobel a "aprofundat cunoaşterea condiţiilor necesare pentru integrarea valorilor individuale în sânul unei decizii colective, astfel încât luarea deciziilor colective să fie compatibilă cu dreptul indivizilor". A. Sen este al patrulea indian care primeşte Premiul Nobel, după Rabindranath Tagore (literatură, 1913), Chandrashekhar Venkata Raman (fizică, 1930) şi Maica Tereza (Premiul Nobel pentru pace, 1979). A fost pentru prima oară când s-a decernat Premiul Nobel pentru ştiinţe economice unui economist din Asia.

1.3 - Economia de piaţă contemporană Reprezintă soluţia pentru dezvoltarea activităţii economice în raport cu mecanismele

pieţei libere (oferta şi cererea oscilează cvasi liber), în condiţiile în care se acceptă, de către majoritatea statelor planetei, o intervenţie limitată, o diirijare a problemelor economice de către stat. Ţelul urmărit: producerea unor mărfuri şi servicii, care să satisfacă în cel mai înalt grad necesităţile consumatorilor respectivi.

TEMA 2: EVOLUŢIA ISTORICĂ A ŞTIINŢEI ECONOMICE 2.1. Termenul de economie politică Prima menţiune a termenului de economie politică a fost făcută în anul 1615 de către francezul Anthony de Monthcretien în lucrarea sa, intitulată “Tratat de economie politică”. Acesta fost un gânditor de esenţă mercantilistă. 2.2. Mercantilismul şi fiziocratismul Mercantilismul reprezintă un curent important al gândirii economice, a cărui paradigmă era reprezentată de bani (paradigmă = noţiune esenţială, chintesenţă teoretică, model reprezentativ). Concomitent cu mercantilismul, cu gânditorii care socoteau că într-o economie contează forţa banului, au existat şi alţi gânditori, fiziocraţii care considerau pământul ca principal element economic, productiv. Cel mai important reprezentant al fiziocraţilor a fost medicul francez, de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, François Quesnay.

Economia ca ştiinţă, îşi face simţită prezenţa începând cu secolul al XVIII-lea, prin aceste încercări de teoretizare realizate de mercantilişti şi fiziocraţi, cei care au socotit că factorul esenţial în dezvoltarea unei ţări îl constituie banii, respectiv pământul. Această dualitate în gândirea economică a funcţionat pe parcursul a două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, când oameni învăţaţi ai timpului de la curtea principalelor monarhii europene, au început să sesizeze şi să studieze unii factori în evoluţia societăţii, primordialitatea care trebuie acordată unora din aceşti factori, atitudinea pe care statul trebuie să o aibă faţă de supuşii săi care lucrau cu toţii pentru preamărirea suveranului.

Asupra ştiinţei economice îşi punea amprenta aşa-numita ordine divină, cea în care credeau membrii bogaţi şi săraci ai societăţii respective.

2.3 - Liberalismul economic Dezvoltarea economică a statelor vest europene a produs alături de cuceriririle din ştiinţă

şi transformările culturale (Renaşterea şi Reforma), o puternică efervescenţă spirituală, care avea

4

să marcheze definitiv dezvoltarea societăţii europene de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Se poartă discuţii despre libertatea omului în societate, despre drepturile naturale (divine) şi convenţionale ale omului, despre implicarea statului în dirijarea activităţii umane. Toate aceste precepte constituie baza unui nou curent economic, a unei noi doctrine, cea a liberalismului economic.

Liberalii sunt primii gânditori care, de pe poziţiile ştiinţei economice au început să nege ordinea naturală existentă în societate. Sunt cei care au determinat în plus faţă de mercantilişti şi fiziocraţi, obiectul ştiinţei economice - cercetarea cauzei avuţiei individuale şi avuţiei popoarelor. Ei sunt primii gânditori economici care au descoperit şi aplicat metoda abstractizării în cercetările pe care le efectuau. Dintre primii gânditori liberali, care au fost şi economişti cităm pe englezii W. Petty şi J.Locke. Pentru W.Petty, valoarea este creată de muncă: “munca este dată de principiul avuţiei, în timp ce pământul îi este mamă”. Lucrarea sa de referinţă este “Aritmetica politică”, în care descrie pământul şi populaţia ca factori principali ai economiei; el este primul care introduce principiile rentei şi salariului.

J. Locke era adept al concepţiei ordinii naturale, care trebuia să fie înlocuită însă de o ordine economică şi socială nouă. Pentru J. Locke, societatea civilă este cea care garantează dreptul la viaţă şi libertatea cetăţenilor, iar valoarea este un dat obiectiv, dependent de mai mulţi factori legaţi de activitatea oamenilor în societatea civilă. În timp ce Petty era un adept al fiziocratismului, J. Locke avea o concepţie mercantilistă, fiind socotit un reprezentant al valorii cantitative a banilor, pe care avea să o definească puţin mai târziu, David Ricardo.

Dintre gânditorii francezi, precursori ai liberalismului economic cităm pe Richard Cantillon şi Etienne Condillac. “Comerţ şi guvernare” - principala lucrare a lui Condillac - încearcă să demonstreze importanţa valorii întemeiate pe schimbul cu surplusul de bunuri (comerţ). Valoarea mărfurilor era dată de utilitatea, numărul şi raritatea acestora.

Liberalii secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea au fost cei care au descoperit şi au postulat importanţa valorii produselor, a avuţiei economice individuale şi sociale, a influenţelor pe care le determină munca în producerea mărfurilor.

Adam Smith (1723-1790) este unul din liberalii clasici. Cele mai importante lucrări ale sale sunt “Teoria sentimentelor morale” şi “Avuţia naţiunilor” (1776). Pentru Smith, “munca manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care, dintotdeauna, o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual şi care constau totdeauna fie în produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni. Smith a avut pentru sfârşitul de secol al XVIII-lea, una dintre cele mai originale concepţii economice, depăşind net ideile mercantiliste şi fiziocrate ale secolelor dinaintea sa. Este primul economist liberal clasic, care vorbeşte despre productivitatea muncii mai mare în industrie (manufacturi), decât în agricultură (munca la câmp). De aici, trage concluzia referitoare la primordialitatea dezvoltării industriale.

Raportul dintre numărul celor care sunt întrebuinţaţi într-o muncă folositoare şi numărul celor care nu sunt întrebuinţaţi ne dă imaginea productivităţii muncii. “Munca reprezintă măsura reală a valorii mărfii”. A. Smith a creat noţiunile de valoare de schimb - influenţată de salariul muncii, profitul capitalistului şi rentă a pământului. Salariul, profitul şi renta sunt cei trei factori principali ai valorii, cei care sunt daţi de muncă, capitalul investit şi respectiv de natură.

A. Smith a formulat primul teoria capitalului şi a acumulării. El înţelege prin capital - partea de la care se aşteaptă un venit. “Venitul brut al locuitorilor unei ţări cuprinde produsul total anual al pământului şi muncii lor, iar venitul net, ceea ce ne rămâne după ce se scad cheltuielile de întreţinere, mai întâi a capitalului fix, apoi a celui circulant....”. Acumularea de capital şi de bunuri permite reluarea activităţii respective la un nivel superior. Tot Smith este autorul teoriei diviziunii muncii între naţiuni, a comerţului între ţări şi a avantajului absolut, dat de condiţiile

5

naturale diferite de existenţă şi de aprovizionare cu materii prime, la fabricarea produsului respectiv. David Richardo (1772-1823) a elaborat prima sa paradigmă economică în lucrarea “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii” (1817): valoarea şi avuţia constituie obiectul economiei politice. El este primul gânditor care prezintă cele trei calse ale societăţii: proprietarul de pământ (care obţine renta); arendaşul pământului (obţine profitul); muncitorii (ţăranii), obţin salariul pentru activitatea prestată; distribuţia rentei, a profitul şi a salariului constituie principala problemă în economia politică. Valoarea se deosebeşte de bogăţie. Bogăţia se acumulează şi se stochează în timp ce valoarea este un produs al muncii omului.

A doua paradigmă a lui Ricardo se referă la impozite. Cele patru maxime fundamentale referitoare la impozite sunt: a) supuşii să contribuie la susţinerea statului în conformitate cu posibilităţile lor; b) impozitele să fie sigure, nu arbitrale; c) impozitul să fie convenabil; d) să fie cât mai mic posibil. D. Ricardo a mai gândit la rolul maşinismului în economie, precum şi la teoria avantajelor relative - condiţiile sociale diferite în care se produce o marfă, precum şi partea de muncă umană încorporată în acea marfă. În paralel cu liberalismul economic, de-a lungul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat şi alte teorii economice, dintre care cele mai importante au fost: socialismul utopic, marxismul şi protecţionismul. Reprezentanţii socialismului utopic susţineau dezvoltarea egală, accesul egal al tuturor oamenilor la valorile create. Celebre utopii creaseră filosoful idealist antic Platon, autorul lucrării “Republica” şi Thomaso Campanella, autorul lucrării “Cetatea soarelui”. Cei mai cunoscuţi socialişti utopici au fost Saint Simon, Pierre Proudhomme, Charles Fourrier şi Robert Owen. Toţi aceştia au propus, pornind de la principiile liberalismului clasic, societăţi socialiste, egalitariste, care să asigure oamenilor libera dezvoltare a facultăţilor lor şi care să aplice principiul de repartiţie - de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă. Pe terenul socialismului utopic, al economiei politice engleze, propulsată de filosofia clasică germană, a apărut doctrina marxistă, care propunea dezvoltarea societăţii pe principiile strictei planificări a evoluţiei acesteia. Liberalismul a fost dezvoltat apoi de Thomas Robert Malthus (1766-1834), un prelat englez, care a scris la 1820 - “Principii de economie politică”. Malthus considera economia, drept o ştiinţă esenţialmente practică şi aplicabilă la treburile obişnuite ale vieţii oamenilor. Pentru el avuţia reprezintă obiectele materiale necesare, utile sau plăcute omului, avuţia naţională fiind dată de munca productivă şi serviciile oferite de cetăţeni, iar renta reprezintă un venit justificat pentru posesorul pământului.

Dintre adepţii protecţionismului, îl cităm pe germanul Fr. List (1779-1846), al cărui concept principal este cel de naţionalitate, ca verigă între individ şi omenire. Criticând bagajul teoretic acumulat până la el, List numeşte economia politică - o ştiinţă experimentală, iar adevărata economie politică - o ştiinţă economică a naţiunii, pe care o numeşte “sistemul organic naţional de economie politică”. Astfel, economia realizează legătura între toate forţele productive ale naţiunii. Ea garantează nu numai posesiunea, ci şi sporirea valorilor, înlocuirea acestora, dezvoltarea lor progresivă. Teoria forţelor productive ale naţiunii reprezintă “reacţia chimică” a spiritualităţii germane la ideile economiei liberale vehiculate în epocă şi pune accentul pe importanţa specificului naţional în evoluţia economică.

2.4 - Şcoala marginalistă Sfârşitul secolului al XIX-lea lansează pe piaţa ideilor economice o doctrină nouă care

vine să completeze lupta de idei între adepţii celor menţionate până acum. Doctrina marginalistă analizează mecanismul economic nu la nivel macro - unde conform liberalului A. Smith, “o mână invizibilă reglează totul”, ci, la nivel micro, punând pentru prima dată în istoria doctrinelor economice accentul pe decizia subiectivă, pe psihologia individului şi perceperea rolului pe care

6

îl are fiecare individ în producerea valorii. Elementul principal este ultima unitate din bunul economic respectiv, care se numeşte unitate marginală şi a cărei valoare este chintesenţa care mişcă mecanismul economic. În funcţie de adepţii teoriei marginaliste, există mai multe şcoli:

� şcoala austriacă, reprezentată de Carl Menger, cel care a scris în 1871 lucrarea “Fundamentele economiei politice”, conform căreia individul reprezintă scopul şi obiectul activităţii economice, activitate ce depinde de nevoile umane;

� şcoala marginalistă engleză: reprezentată de W.S. Jevons (1871 - “Teoria economiei politice”), care propune introducerea “calculului hedonist” (măsurarea senzaţiilor de satisfacţie ale consumatorului). Acesta trebuie să fie noul fundament în ştiinţa economică. Metoda propusă este cea a observaţiei, pe baza căreia formulează legea unicităţii dreptului de schimb;

� şcoala marginalistă elveţiană, al cărei reprezentant de marcă, Leon Walras, este socotit “primul fondator al ştiinţei economiei moderne” sau “cel mai mare economist al tuturor timpurilor”. Lucrarea sa de referinţă este ”Teoria matematică a avuţiei”, publicată în 1883; era prima lucrare în care un economist încerca să formalizeze, să matematizeze ştiinţa economică, introducând o serie de axiome care explică într-un limbaj matematic transformările din economie. El face abstracţie în modelul său economic, de rolul statului şi propune ecuaţiile schimbului şi ale capitalizării.

� şcoala marginalistă americană, reprezentată de J.B. Clark.

2.5 - Şcolile importante ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea Conform doctrinei keynesiste, cea mai importantă şcoală din această perioadă reprezentată de autorul ei, John Maynard Keynes (1883-1946) - economia de piaţă dirijată (dirijismul) explică rolul limitat al intervenţiei statului în desfăşurarea proceselor economice. Cele mai valoroase idei elaborate în aproape trei secole de evoluţie a ştiinţei economice se regăsesc în această doctrină. Principalele lucrări ale lui J.M. Keynes au fost: “Urmările economice ale păcii” (1919), “Tratatul asupra banilor” (1930) şi “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). În ultima lucrare, preluând şi dezvoltând cele mai valoroase teorii economice ale predecesorilor săi, marxişti şi marginalişti, formulează legile sau înclinaţiile psihologice ale oamenilor(legea înclinaţiei marginale spre consum; legea înclinaţiei întreprinzătorului spre eficienţa marginală a investiţiilor şi legea înclinaţiei spre valori lichide). Aceste legi guvernează activitatea economică din orice societate. Keynes este şi autorul celebrelor deja postulate privitoare la salariu: salariul este egal cu produsul marginal al muncii şi utilitatea salariului depinde de cantitatea de bunuri ce poate fi cumpărată cu acesta. Pornind de la noi concepte precum: cost-factorial (volumul de ocupare a mâinii de lucru), venit-global (venit al întreprinzătorului), preţ-global de ofertă, Keynes formulează o nouă teorie economică, consfinţind faptul că poate fi măsurat, evaluat şi apreciat comportamentul economic al subiecţilor. În legătură cu consumul a lansat următoarele trei postulate: 1) nivelul nominal al venitului real depinde de volumul ocupării mâinii de lucru; 2) cheltuielile de consum neproductive depind de înclinaţia spre consum a individului; 3) nivelul ocupării depinde de cererea efectivă, precum şi ecuaţia fundamentală, Y = C+I (unde: Y = venitul; C = consumul şi I = investiţiile). Această ecuaţie reprezintă starea de echilibru a unei economii. Economia de piaţă dirijată ale cărei baze le-a pus Keynes explică în ce mod statul poate să intervină în funcţionarea unei economii. Cu aceste concepte, ecuaţii şi legi, Keynes restructurează teoria economică generală, subliniind angajarea activă a statului în economie, în legătură cu starea şi caracteristicile sistemului economic respectiv. Dacă şcoala marginalistă acorda un rol important economiei la nivel micro, şcoala keynesistă pune bazele teoriei macro,

7

relaţia principală analizată fiind cea dintre bunurile acumulate, capacitatea de consum, investirea sau economisirea bunurilor respective. În tot acest mecanism economic, rolul principal revine comportamentului uman care sporeşte ciclic în funcţie de mecanisme psihologice sau economice, consumul sau investiţiile. Înclinaţia marginală spre consum, diminuarea acestui consum produce un spor de investiţii, serveşte imboldului la investiţii şi sporeşte eficienţa marginală a capitalului. În felul acesta, economia cunoaşte o evoluţie ciclică în cadrul căreia modificarea permanentă a consumului sau investiţiilor îi permite să folosească, cu mai puţină sau mai multă eficienţă, veniturile. 2.6 - Şcolile economice actuale Neokeynesismul este reprezentat de trei doctrine cu bătaie lungă: teoria dinamicii economice, sinteza neoclasică şi noua stângă de la Cambridge. Principalii reprezentanţi ai ultimei doctrine sunt Pierro Sraffa şi Joan Robinson. Conform acestora, proprietatea este un sistem economic determinat de modificări produse în economie, între sferele economice, de variaţiile pe care le înregistrează factorii folosiţi. Într-o economie de piaţă totul se vinde şi se cumpără. Bunurile produse sunt fundamentale (servesc pentru satisfacerea unor trebuinţe generale) sau de lux (servesc pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale). Dacă sistemul economic produce mai multe mărfuri decât minimul necesar pentru existenţa membrilor săi, economia respectivă este cea care realizează un surplus de produse, care urmează să fie redistribuit între membrii respectivi. Apare o contradicţie ce cuprinde repartizarea mărfurilor care servesc pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale.

Noua stângă de la Cambridge a propus analiza importanţei raportului dintre muncă şi mijloacele de producţie utilizate, subliniind importanţa subiecţilor economici: persoane fizice sau persoane juridice. Valorile relative ale mărfurilor sunt proporţionale cu costurile lor în muncă, adică cu cantitatea de muncă necesară, direct sau indirect, pentru a le produce.

Reprezentantul de marcă al sintezei neoclasice a fost Paul A. Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie. Lucrarea sa de referinţă - “Economics”, a cunoscut nenumărate ediţii succesive şi a propus între altele următoarele idei: statul trebuie să menţină la un nivel ridicat ocuparea resurselor umane (adică să urmărească diminuarea şomajului); creşterea economică riguroasă se întemeiază pe stabilitatea preţurilor; este necesară folosirea permanentă de către stat a pârghiilor fiscale şi monetare; sporirea masei monetare în societate influenţează rata dobânzii, cererea şi oferta de bani. Principalul reprezentant al teoriei dinamicii economice, Roy Harrod, face o analiză paralelă a staticii şi dinamicii economice, înţelegând prin dinamică o schimbare permanentă a nivelului producţiei, fie în sensul creşterii fie în sensul micşorării. Acest sistem evită analiza staticii economice şi propune echilibrul static sau echilibrul dinamic, adică găsirea acelei stări caracteristice pentru evoluţia contemporană a sistemului economic de piaţă în care “diferiţi indicatori economici rămân constanţi şi producţia în totalitatea ei îşi continuă mişcarea în cerc”. Alte teorii economice specifice perioadei contemporane sunt:

- Teoria monetaristă, al cărei adept M. Friedman, reia pe baze moderne principiile mercantilismului. Lucrarea sa “Economia liberă de piaţă privată” susţine că rolul cel mai important în desfăşurarea proceselor economice îl au moneda şi manevrarea masei monetare.

- Teoria statului de drept reprezentată de Friedrich Augustus von Hayek. Doctrina statului de drept concepe o ordine spontană sau catalactică, ce trebuie să acţioneze într-un stat. Această ordine spontană conduce la cunoaşterea incompletă şi incertă a evenimentelor în evoluţie din societatea respectivă. De aceea trebuie construite o serie de mecanisme juridice şi economice, care să prevină influenţa spontană, aleatoare a factorilor economici şi sociali şi acest lucru se poate realiza numai într-un stat de drept (un stat în care primează forţa legilor).

8

Tema 3 - PRINCIPALII FACTORI DE PRODUCŢIE

3.1 - Fluxurile activităţii în economie Prin factori de producţie înţelegem resursele economice disponibile, atrase şi utilizate în

activitatea economică. Resursele economice se clasifică în: resurse materiale sau nemateriale; primare (naturale) sau secundare (derivate); reproductibile (pot fi multplicate) sau nereproductibile (pot fi folosite o singură dată).

Totalitatea bunurilor şi resurselor de care dispune o ţară la un moment dat constituie avuţia sa naţională. Avuţia naţională cuprinde resursele naturale, resursele umane (forţa de muncă) bunurile materiale şi cele spirituale. Ansamblul elementelor de avuţie intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic al unei ţări în calitate de factori de producţie definesc potenţialul economic al ţării respective. Abilitatea întreprinzătorului trebuie să combine în gradul cel mai eficient natura, munca şi capitalul cu iniţiativă de a produce bunuri, de a le comercializa şi cu capacitatea creativă a persoanei respective. Unul dintre cei mai importanţi factori de producţie, analizat de A. Smith, îl reprezintă munca umană, ca factor originar şi primar de producţie încorporat în fiecare marfă. Populaţia unei ţări, aptă de muncă formează populaţia activă, iar populaţia activă a unei ţări care prestează o activitate reprezintă populaţia ocupată. Un factor important de producţie este pământul. Sub denumirea generică de pământ sunt cuprinse: solul, mineralele, apa, lemnul brut. Această convenţie serveşte pentru a ierarhiza potenţialul economic al unei ţări în funcţie de aceste resurse. Pământul poate fi considerat principalul factor de producţie al agriculturii. Un alt factor de producţie, deosebit de important, reproductibil este capitalul sub formă bănească. Capitalul reprezintă o cantitate de bani sau de produse echivalate, care serveşte pentru desfăşurarea unor activităţi economice. Principalele forme de capital sunt: 1) capitalul fix - acea parte a capitalului productiv (bunuri de lungă durată), utilizat în procesul de producţie, a cărui valoare se consumă treptat şi care se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare. Aici intră construcţiile, echipamentele de producţie, elemente utilizate de mai multe ori în procesul de producţie. Pământul şi capitalul îşi transferă o parte din potenţialul lor, produselor noi rezultate. 2) capitalul circulant - acea parte a capitalului productiv, care se consumă în întregime într-un ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit. Procesul de înlocuire a capitalului fix se desfăşoară prin intermediul investiţiilor (totalitatea cheltuielilor efectuate pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea factorilor de producţie), iar înlocuirea capitalului circulant se efectuează în permanenţă, cu fiecare reluare a procesului respectiv de producţie, fiind importantă o sporire permanentă a acestei reluări de utilizare a capitalului circulant. Capitalul fix se uzează fizic şi trebuie înlocuit prin investiţii; el prezintă, în timp, şi o uzură morală, dată de utilizarea repetată a aceloraşi mijloace de producţie, care trebuie înlocuite cu mijloace noi, perfecţionate, cu performanţe mai bune. Elementul esenţial în înlocuirea capitalului fix îl constituie progresul tehnic (suma realizărilor cunoaşterii umane în domeniul respectiv). Elementul esenţial care direcţionează evoluţia progresului tehnic îl constituie o resursă inepuizabilă - informaţia, intermediară între resursele naturale şi cele umane. De manevrarea acesteia depinde întreaga evoluţie economică. Gruparea într-o manieră caracteristică a factorilor de producţie pentru realizarea unei anumite mărfi formează fluxurile activităţii economice. Într-un circuit economic, elementele importante sunt reprezentate de agenţii economici şi de forma specifică de acţiune a acestora sub formă de întreprinderi economice. Prin agent economic înţelegem o persoană sau un grup de

9

persoane fizice şi/sau juridice, care participă la circuitul economic respectiv îndeplinind un anumit rol şi având un anumit status/statut. Caracterizarea agenţilor economici se poate face în funcţie de tipul de activităţi pe care le execută sau în funcţie de modalitatea de exercitare a funcţiilor lor principale. Agenţii economici care produc bunuri materiale şi servicii destinate pieţii poartă denumirea de întreprinderi sau firme. O categorie spceifică de agenţi economici o constituie băncile. Totalitatea fluxurilor economice materiale, nemateriale (financiare şi monetare) formează circuite economice, care pot fi influenţate în dezvoltarea lor de tranzacţiile de piaţă efectuate, dar şi de activitatea umană încorporată în activităţile economice respective. Există mai multe feluri de circuite economice: microeconomice sau macroeconomice; reale (materiale, ale mărfurilor şi serviciilor) sau fictive (ireale). 3.2 - Banii

Reprezintă o convenţie socială prin care stabileşte un echivalent, un mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi servicii. Banii au apărut din necesitatea de a înlesni procesul circulaţiei şi schimbului de mărfuri şi servicii. Ei sunt un element indispensabil pentru procesul de producţie economică. Principalele caracteristici ale banilor sunt după Karl Marx rmătoarele: 1 - instrumente monetare generale, care au un caracter obiectiv; 2 - instrumente sociale, determinate de acţiunea umană; 3 - evoluţia permanentă a economiei şi societăţii a determinat un proces de esenţializare a folosirii banilor, de transferare a valorilor fictive, convenţionale, de dematerializare a acestora; 4 - bani universali, adică posibilitatea unor instrumente monetare de a circula liber pe mapamond, condiţionate sistemele economice pe care le reprezintă; 5 - echivalent general al schimbului de marfă şi servicii. Există bani de hârtie, bani de metal şi bani “fictivi” (cărţile de credit), care oferă posibilitatea de acces electronic, permanent, la un cont în bancă. Principalele funcţii ale banilor sunt: de măsură a valorii; mijloc de tezaurizare şi mijloc de plată. M. Friedman nota undeva că “orice bun susceptibil de a oferi o garanţie provizorie asupra puterii generale de cumpărare, poate face oficiul de bani” sau că “în măsura în care este vorba de starea generală macroeconomică a cererii, numai volumul fondului bănesc contează”. În prezent, în SUA, nouă zecimi din fondul bănesc sunt bani fictivi (titluri de credit) şi doar o zecime - bani reali. 3.3 - Combinarea factorilor de producţie Există entităţi tehnologice, economice şi juridice care permit această întrepătrundere a factorilor de producţie. La nivel tehnologic acţionează firme producătoare de mărfuri sau servicii; la nivel economic acţionează societăţi şi firme care permit producţia, circulaţia şi repartiţia bunurilor economice respective. La nivel juridic acţionează un sistem de drept specific fiecărui stat, care înlesneşte funcţionarea economică şi organizaţională a celor două sisteme prezentate. Există mai multe forme de întreprinderi: a) După accesul la patrimoniu al întreprinderii respective: 1) întreprindere individuală (patrimoniul aparţine unei singure persoane); se mai numeşte şi privată. Când are mai mulţi proprietari poate fi societate pe acţiuni (SA), societate cu rezervă limitată de capital (SRL), societate în nume colectiv; 2) întreprinderi mixte (întreprinderi private - întreprinderi publice de stat. Cele mai importante întreprinderi de stat sunt regiile publice; 3) întreprinderile cooperatiste (patrimoniul este comun). Factorii de producţie se pot diviza, combina sau adapta (asocia, modifica). Complementaritatea factorilor de producţie se referă la posibiliatea înlocuirii reciproce a acestora, iar substituirea factorilor de producţie la înlocuirea unuia cu altul diferit. Combinarea factorilor

10

de producţie trebuie să conducă la obţinerea permanentă de efecte economice utile, de profituri din activitatea economică respectivă. Există posibilităţi diferite de a analiza fie raportul între cantităţile de produse obţinute şi numărul de lucrători (productivitatea muncii), fie raportul dintre volumul producţiei obţinute şi schimbările permanente ale factorilor utilizaţi (randamentul activităţii economice).

În orice sistem economic, eficienţa factorilor de producţie utilizaţi depinde de modalităţile specifice de combinare a factorilor tehnici (specifici fiecărui proces de producţie), economici (speicifici unei ţări, zone sau regiuni geografice), organizatorici (specifici tuturor proceselor economice) şi juridici (specifici fiecărei naţiuni sau comunităţii umane în ansamblu).

Tema 4 - PIAŢA, CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa este conceptul cheie, esenţial, al economiei de piaţă, locul de întâlnire dintre oferta de bunuri economice şi cererea existentă din partea consumatorilor. În sens practic, piaţa este locul în care se tranzacţionează vânzarea/cumpărarea bunului economic. În sens abstract, piaţa este un sumum de informaţii despre cum se vinde/cumpără un bun economic.

Există mai multe tipuri de piaţă: de mărfuri, de capital, de valori etc. 4.1. Legea cererii şi legea ofertei Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care se intenţionează a fi vândut

pe piaţă la un anumit preţ într-o perioadă determinată de timp. Oferta poate fi: a) în funcţie de natura bunului: 1) independentă (autobuze, camioane); 2) complementară

(de bunuri sau servicii care concură la realizarea celor independente); 3) mixtă (când unele bunuri oferite satisfac o anumită cerere, de exemplu, băuturi alcoolice).

În orice economie acţionează legea generală a ofertei, care analizează trăsăturile caracteristice ale relaţiei existente între cantitatea oferită spre consum şi preţul unitar mediu. În general oferta de mărfuri este determinată de costurile de producţie, de preţul materiilor prime sau subansamblurilor necesare în realizarea unui produs (de preţul altor bunuri), de numărul firmelor care produc marfa, de impozitele prelevate de stat şi evoluţia economiei respective.

Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un produs sau serviciu, solicitată şi cumpărată de un consumator într-o perioadă de timp şi la un preţ unitar dat. În economie şi societate acţionează în permanenţă legea generală a cererii, care surprinde raportul de interdependenţă existent între modificările de preţ şi modificările de cantitate pentru o marfă sau un serviciu. Acţiunea ei este similară şi paralelă cu cea a legii generale a ofertei, care poate fi considerată pentru acelaşi produs atunci când el este oferit pe piaţă şi nu solicitat. În economia de piaţă, mecanismele de funcţionare ale cererii şi ofertei sunt paralele şi se substituie reciproc, dar trebuie pus accentul pe funcţionarea, cât mai aproape de solicitările reale ,a mecanismului de funcţionare a cererii. 4.2. Elasticitatea cererii şi a ofertei

Se poate vorbi şi despre o elasticitate a cererii, care reprezintă modificările cererii în funcţie de modificarea preţului sau a altor factori care influenţează cererea produsului sau serviciului respectiv. Deosebim trei tipuri de cereri: a) cerere elastică, atunci când Ec ⟩1(supraunitară); b) cerere cu elasticitate unitară Ec = 1; c) cerere inelastică Ec ⟨1 (subunitară). Factorii care determină elasticitatea cererii sunt: 1) ponderea venitului cheltuit pentru achiziţionarea unui anumit bun sau serviciu; 2) gradul de substituire (înlocuire) a bunurilor

11

economice (mărfuri sau servicii); 3) necesităţile de consum al bunurilor respective; 4) modificările permanente în sensul diminuării preţului bunului.

În funcţie de aceşti factori se înregistrează o elasticitate a ofertei, care exprimă gradul de modificare a ofertei de mărfuri în funcţie de schimbarea preţului factorilor menţionaţi.

Deosebim trei tipuri de oferte: a) ofertă elastică, artunci când E0 1> (supraunitară); b) ofertă cu elasticitate unitară, dacă E 0 = 1; c) ofertă inelastică, dacă E0 1< (subunitară).

Condiţiile ce infleunţează elasticitatea ofertei pe piaţă sunt date de echilibrul pieţii respective, de corelaţiile strânse şi interdependente care se realizează între cost de producţie, posibilităţi de depozitare, costul depozitării şi influenţele pe care le are cererea potenţială asupra ofertei.

4.3. Echilibrul pieţei Într-o economie de piaţă perfectă, echilibrul tuturor forţelor pieţii, dintre cerere şi ofertă

este cel care influenţează hotărâtor evoluţia economiei şi societăţii. În realitate există însă concurenţă, o competiţie între firmele şi indivizii care participă la activităţi de piaţă.

Concurenţa reprezintă o confruntare specifică între firme, atunci când în cadrul mecanismului economic existent se încearcă funcţionarea pe principiul profitului a firmelor respective. Există două tipuri de concurenţă, loială şi neloială. Motorul care dirijează funcţionarea economiei de piaţă este concurenţa. Pe piaţă interacţionează cererea şi oferta care conduc la fixarea unui preţ numit preţ de echilibru, care reprezintă preţul optim la care se poate produce şi apoi vinde o marfă/serviciu. Ofertanţii tind întotdeauna să mărească acest preţ de echilibru în timp ce solicitanţii doresc reducerea lui.

Există preţuri de monopol pe piaţă (preţuri fixate de producătorii unici ai mărfii/serviciului în condiţiile avantajoase pentru acesta. Tendinţa acestora este aceea de a se diminua preţurile de monopol în condiţiile concurenţei imperfecte. De asemenea trebuie ţinut cont de situaţiile conjuncturale care pot influenţa hotărâtor evoluţia unui preţ pe piaţă.

TEMA 5 – COSTUL DE PRODUCŢIE 5.1. Conţinutul costului. Preţul. Delimitări conceptuale

Costul reprezintă totalitatea sumelor de bani cheltuite fie pentru achiziţionarea sau producerea bunurilor economice, fie pentru executarea unor lucrări sau prestări de servicii. Cu cât costurile sunt mai reduse, păstrându-se calitatea bunurilor, cu atât beneficiile întreprinzătorilor sunt mai mari şi invers.

Preţul reprezintă expresia bănească a valorii unei mărfi sau a unui serviciu. Preţul reprezintă o relaţie biunivocă între oferta şi cererea de mărfuri, relaţie strict determinată într-o economie de piaţă de fiecare element specific al ofertei şi respectiv al cererii; condiţionarea reciprocă de către cerere şi ofertă a valorii şi respectiv a valorii de schimb a unei mărfi/serviciu este o relaţie esenţială care determină vânzarea şi consumul acelei mărfi/serviciu pe piaţă.

Orice marfă/serviciu are o valoare de întrebuinţare, dată de utilitatea acelei mărfi sau serviciu sau dată de raritatea sa pe piaţă şi o valoare de schimb, dată de preţul de vânzare al acelei mărfi/serviciu.

Preţul reprezintă rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei de mărfuri. Oferta influenţează preţul prin următoarele elemente: costul de producţie (consumul de factori necesari producerii bunului oferit); totalitatea factorilor anteriori producţiei care sunt legaţi de depozitare, transport, vânzare.

12

Variaţiile preţului mărfurilor/serviciilor în funcţie de evoluţia factorilor economici care determină cererea şi oferta produsului respectiv conduc la formarea unui mecanism care stimulează producerea de mărfuri/servicii cerute pe piaţă, care să aibă utilităţile optime pentru care au fost realizate şi să satisfacă necesităţile consumatorilor respectivi.

Tipuri de preţuri: a) după natura şi obiectul pieţii: 1) preţuri ale bunurilor materiale şi servicii; 2) preţuri ale

factorilor de producţie; 3) preţuri (cursuri) ale hârtiilor de valoare; b) după natura obiectului schimbului: 1) preţuri de producţie; 2) preţuri cu ridicata; 3)

preţuri cu amănuntul; c) după mecanismul de formare: 1) preţuri libere; 2) preţuri dirijate; d) după sectorul economic: 1) preţuri industriale; 2) preţuri agricole; 3) tarife pentru

servicii; e) după specificul formării lor: 1) preţuri de listă (catalog); 2) preţuri de licitaţie; 3)

preţuri de tranzacţie; 4) preţuri de piaţă. Principalele două funcţii ale preţului sunt: 1) recuperarea costului şi distribuirea venitului;

2) stimularea agenţilor economici (producători, depozitanţi, transportatori, vânzători, consumatori).

Statul trebuie să intervină prin politici dirijare a mecanismului de formare a preţului. Scopul principal al acestei intervenţii este acela de apărare a consumatorului, dar şi de apărare a interesului naţional.

Există situaţii pe piaţa internaţională în care un produs poate să se vândă sub preţul său de fabricaţie. În acest caz preţul se numeşte preţ de dumping. Vânzarea mărfurilor/serviciilor la preţ de dumping stimulează producerea acestora, impulsionând negativ preţurile locale.

Preţul global al unui produs cuprinde: preţul de producţie; preţul de depozitare; preţul de transport; preţul de vânzare.

5.2. Mărimea şi tipologia costului Costul de producţie cuprinde valoarea tuturor mijloacelor de producţie umane şi materiale consumate pentru producerea unui bun economic şi valoarea nou creată sau adăugată.

Numim generic cost de oportunitate (cost al şansei sacrificate), acel cost teoretic care însumează resursele materiale şi nemateriale necesare pentru fabricarea unui produs. Deşi este uneori neglijată importanţa resurselor nemateriale (informaţii şi instruire), în realitate acest cost al adaptării permanente a utilajelor şi resurselor umane la tot ce este nou şi de valoare în domeniul respectiv este de puţine ori considerat, apreciat la adevărata sa dimensiune.

În afara tipurilor de cost şi preţ enunţate mai sus, în limbajul economic se utilizează şi alte concepte:

- cost global (preţ global) - ansamblu al costurilor tuturor factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea unei mărfi/serviciu. În acest cost global intră: costul fix (însumează cheltuielile cu chirii, amortizări, asigurări, dobânzi, întreţinere a capitalului fix) şi costul variabil (suma cheltuielilor cu materii prime şi materiale, combustibili şi energie, precum şi resursele umane consumate).

Există: costuri totale (care cuprind costurile fixe şi variabile) şi costuri marginale (reprezintă costurile necesare pentru obţinerea unei singure unităţi din bunul respectiv); costuri medii şi costuri unice.

Cea mai importantă problemă economică de-a lungul timpului, paradigma fiecărei economii şi a fiecărui producător izolat a fost minimalizarea costurilor de producţie şi maximizarea profitului respectiv. Minimalizarea costului reprezintă reducerea permanentă a cheltuielilor pe unitatea de produs. Această minimizare a costului de producţie reprezintă activitatea cea mai importantă pe care trebuie să o aibă în vedere producătorul respectiv, deoarece

13

prin intermediul ei creşte profitul şi îl poate influenţa pe cumpărător să achiziţioneze într-un mod preferenţial produsul respectiv. Putem vorbi în economie de un optim către care tinde orice producător (minimizarea costurilor de producţie, maximizarea profitului şi a producţiei) de un optim al consumatorului (achiziţionarea preferenţială a acestor produse mai ieftine şi care îi satisfac trebuinţele într-un grad sporit). 5.3. Calitatea vieţii Calitatea vieţii reprezintă un indice agregat care reflectă nivelul de viaţă al unui popor în strânsă legătură cu oferta şi cererea de bunuri pe piaţa respectivă. În ţara noastră există un Institut de Cercetare a Calităţii Vieţii, unic în lume.

Tema 6 - PIAŢA MONETARĂ ŞI PIAŢA CAPITALULUI

6.1. Definirea conceptelor Piaţa monetară - reprezintă totalitatea activităţilor de cerere şi ofertă de bani, realizate

într-un timp dat. Piaţa monetară are ca principale instituţii care vehiculează banii - băncile. Primele bănci au apărut în sec. al XVII-lea. Mai multe bănci formează sistemul bancar. Principala funcţie a băncilor este aceea de a acorda împrumuturi altor agenţi economici care întrunesc condiţiile de bonitate financiară (capacitatea economică a unei persoane fizice sau juridice de a restitui la scadenţă - termenul fixat, împrumuturile acordate împreună cu dobânzile aferente). Alte funcţii ale băncilor sunt următoarele: a) de a primi spre păstrare economiile populaţiei şi ale unor agenţi economici; b) de a coordona plăţile şi încasările efectuate în sfera lor de activitate sau în zona geografică; c) de a intermedia o serie de activităţi financiare; d) de a dirija creditele efectuate într-o perioadă de timp bine determinată. Băncile selecţionează toate proiectele pe care urmează să le susţină prin credite, pe baza unui plan de afaceri foarte bine întocmit de clientul respectiv şi pe baza unor garanţii materiale pe care acesta le oferă. Băncile pot şi trebuie să îndeplinească un rol strategic într-o economie de piaţă. Pentru acordarea drepturilor de folosire a unor credite sau a unor sume de bani împrumutate, băncile solicită şi încasează un comision numit dobândă. De asemenea, băncile oferă dobândă clienţilor care îşi deschid depozite de păstrare a banilor la instituţia respectivă. Diferenţa dintre dobânda încasată de bancă şi cea plătită constituie profitul bancar brut. Din acesta se extrag cheltuielile de administraţie şi întreţinere a băncii, precum şi impozitele legale. De aici rezultă profitul net al băncii. Există mai multe tipuri de bănci: Bănci de emisiune (bănci centrale) - care deţin o poziţie specială, în cadrul sistemului bancar respectiv. Principalele atribuţii ale unei bănci de emisiune sunt: 1- emiterea monedei statului sau zonei respective; 2 - crearea şi gestionarea maselor monetare; 3 - supravegherea societăţilor bancare şi a altor instituţii de credit pentru operaţiunile efectuate de acestea; 4. conlucrarea cu trezoreria sau cu instituţia care asigură fabricarea şi lansarea pe piaţă a banilor. Funcţia principală a unei bănci de emisiune este aceea de a pune în circulaţie bancnotele şi monedele valabile pentru statul sau zona respectivă. Pentru activitatea desfăşurată de banca centrală, aceasta percepe o dobândă numită rată de referinţă. Băncile comerciale - reprezintă un tip specializat de agent economic care împrumută bani de la banca de emisiune sau de la o serie de clienţi (persoane fizice sau juridice) şi efectuează diferite operaţiuni cu aceşti bani. În funcţie de aceste operaţiuni băncile comerciale sunt: a) bănci de depozit propriu-zise, care primesc depuneri la vedere sau pe termen şi acordă credite pe termen scurt; b) bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii şi care emit obligaţiuni sau acţiuni şi acordă credite pe termen lung (5 -10 ani); c) bănci ipotecare, care îşi procură mijloacele

14

necesare prin emisiuni de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare, ce echivalează anumite bunuri în valoarea lor monetară. În paralel cu băncile funcţionează şi următoarele forme instituţionalizate de intermedieri monetare: cooperativele de credit, casele de pensii şi societăţile de asigurări.

Moneda constituie instrumentul principal cu care operează bancile. Alături de limba naţională, drapel, cultura, tradiţiile unei ţări, moneda reprezintă un simbol definitoriu al unui stat. Principalele atribuţii ale monedei naţionale sunt: a) acceptabilitatea; b) durabilitatea; c) divizibilitatea; d) uniformitatea; e) stabilitatea valorii; f) posibilitatea redusă de falsificare. Totalitatea monedelor unei ţări formează masa monetară a statului respectiv. Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea maselor băneşti vehiculate la un moment dat. Ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o perioadă de timp dat. Masa monetară este constituită din mai multe agregate monetare: M1 - moneda propriu-zisă (numerar în circulaţie, conturi bancare operabile, depozite la vedere); M2 - care înseamnă semimoneda (depuneri la vedere neoperabile, depuneri la casele de economii şi depozite pe termen, de regulă, în valută); M3 - este alcătuită din bonuri de tezaur şi certificate de subscriere, garantate de stat şi din depuneri de valoare mare pe termen lung; M4 - alcătuită din alte titluri de valoare, emise de agenţii nonbancari. Politica monetară a unui stat se desfăşoară în cadrul operaţiunilor monetare sau cu titluri de valoare, corespunzătoare celor patru agregate. În realitate, doar agregatul M1 are un echivalent material în mărfuri sau servicii produse, în timp ce agregatele M2, M3 şi M4 constituie convenţii, înţelegeri, echivalări - de multe ori artificiale - ale unor potenţiale valori materiale. Pe piaţa monetară se pot efectua numeroase operaţiuni reale sau fictive, prin intermediul cărora se tranzacţionează schimburi de monedă având ca echivalent bunuri economice sau schimburi de titluri de valoare, de regulă, garantate de stat, care de multe ori nu au echivalent real în economia acelei ţări. Pe piaţa monetară se efectuează tranzacţii de monedă, care înseamnă cereri şi oferte nominalizate în moneda respectivă, efectuate în numerar sau în bani fictivi (titluri de valoare). Piaţa monetară reprezintă acea parte a pieţei unui stat care reflectă sănătatea, capacitatea de plată a economiei şi puterii statului respectiv. De regulă, cererea şi oferta de monedă se reglează prin intermediul băncilor, cu ajutorul proceselor din economia reală, precum şi al convenţiilor şi înţelegerilor tranzacţionate între băncile din interiorul sau exteriorul statului respectiv. Este foarte dificil de a dirija prin intermediul pieţei monetare, economia unei ţări şi după o perioadă de timp tranzacţiile fictive conduc la apariţia unor inegalităţi şi ilegalităţi. Teoreticienii pieţei monetare se se împart în două mari categorii: a) cei care susţin obligativitatea acoperirii în produse şi servicii a agregatului M1; b) cei care susţin efectuarea unor tranzacţii între agregate, prin operarea cu bani fictivi şi producerea, pe această cale a dezvoltării. Mecanismele monetare de echilibru al schimburilor echivalente între agregatele respective pot fi dirijate până la un anumit punct prin instrumente de politică monetară. Niciodată în practică nu se pot efectua la nesfârşit operaţiuni monetare şi financiare fără echivalentul material în valori de întrebuinţare propriu-zise (mărfuri, servicii) al banilor respectivi.

Piaţa capitalului sau piaţa financiară reprezintă operaţiunile efectuate cu active financiare, adică cu bunuri de capital fix sau active fizice (echipamente, clădiri) şi cu active valorice (depozite monetare sau semimonetare). Principala operaţiune financiară este cea de creditare, adică de transmitere a unor bunuri (fizice sau valorice) pe un timp limitat, fixat dinainte şi numit scadenţă, contra unei sume de bani - numită dobândă - de la un creditor către un debitor.

Piaţa capitalului este o subdiviziune a pieţei economice a unui stat pe care, de regulă, se tranzacţionează (se schimbă) titluri de valoare. Principalele titluri sunt: obligaţiunea (titlu de credit pe termen lung) şi acţiunea (un titlu de proprietate). Ambele titluri de credit dau anumite drepturi deţinătorilor lor în funcţie de capacitatea economică a emitentului pe piaţă sau de solvabilitatea lui. Piaţa capitalului are două mari subdiviziuni: 1 - piaţa primară, pe care se vând

15

şi se cumpără hârtii de valoare pe termen lung, emise recent de creditorul respectiv; 2 - piaţa secundară, pe care se negociază hârtii de valoare emise anterior de creditorul respectiv.

La nivelul fiecărui stat cu economie de piaţă funcţională există instituţii speciale ale pieţei capitalului, precum bursele de mărfuri şi bursele de valori. Pentru o companie, înscrierea la bursa de valori reprezintă principalul element care consfinţeşte activitatea economică a companiei respective.

Principalele burse de valori ale lumii au constituit câte un indice specializat, caracteristic bursei respective, care este o medie a principalelor acţiuni ale companiilor cotate la bursa respectivă. Evoluţia economică a unei ţări se marchează prin evoluţiile înregistrate la bursele de mărfuri şi de valori. Rolul pieţei financiare al fiecărei ţări este acela de a măsura, de a evalua principalele evoluţii economice concrete, reale şi de a le transmite principalilor agenţi economici din ţara respectivă. În paralel cu piaţa financiară, funcţionează şi piaţa valutară, în care totalitatea tranzacţiilor se efectuează într-o monedă convertibilă, de regulă, dolarul SUA.

6.2 - Dobânda şi inflaţia Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică oarecare şi care, împreună cu capitalul respectiv serveşte, atât debitorului, cât şi creditorului respectiv pentru desfăşurarea şi reluarea activităţii economice în care sunt angajaţi. Prin rata dobânzii se înţelege venitul anual, lunar sau zilnic, exprimat procentual şi care este acordat de instituţia care oferă pentru împrumut sume de bani percepute de la debitori.

Dobânda reprezintă un instrument principal de reglare a activităţilor economice. Există mai multe feluri de dobândă: a) obţinută pe piaţa monetară (pentru împrumuturi sau depozite de bani); b) obţinută pe piaţa obligaţiunilor (oferită de emitenţii titlurilor de credite respective posesorilor lor; c) obţinută pe piaţa acţiunilor (dividende), oferită de instituţii sau agenţi specializaţi, care tranzacţionează părţi din valoarea de capital a unor agenţi economici.

Volumul dobânzii variază în funcţie de situaţia economică, atât la nivel macro cât şi la nivel micro, în funcţie de programele de dezvoltare pe care le implementează instituţiile statului sau guvernului respectiv. Dobânda influenţează prin dimensiunea ei atât nivelul economiilor, cât şi nivelul investiţiilor. Cu cât dobânda este mai ridicată cu atât economiile sunt mai mari şi invers. Acest mecanism al ratei dobânzii stimulează sau reduce activitatea pe plan economic, precum şi a agenţilor umani implicaţi. Mecanismul dobânzii poate fi dirijat prin pârghii monetare şi este obligatoriu să ţină cont în stabilirea lui de situaţia economică, internă şi externă, a statului respectiv.

De regulă, rata dobânzii influenţează şi, la rândul ei, este condiţionată de un alt proces complex caracteristic economiei de piaţă - inflaţia. Inflaţia reprezintă un dezechilibru economic structural, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei (sau a unei mase monetare care nu are acoperire în produse şi servicii realizate). Inflaţia apare, de regulă, atunci când se produce un dezechilibru pentru cererea şi oferta de mărfuri şi servicii.

Economiile care nu sunt capabile să producă în condiţii de competitivitate şi randament sunt cele în care îşi face loc inflaţia. Unii teoreticieni consideră inflaţia un rău necesar al economiei de piaţă, o pârghie reglatoare a eficienţei în acţiunea unor agenţi economici. Alţii arată că inflaţia reflectă incapacitatea unei economii de a ţine pasul cu mecanismele concurenţiale, de a se adapta la tot ceea ce este rentabil de fabricat pe piaţă.

Inflaţia se calculează prin intermediul: 1) indicelui de creştere a preţurilor, indice complex, care ilustrează inflaţia din economie; 2) indicelui de producţie, care ilustrează capacitatea fiecărei firme şi a economiei în ansamblu de a produce bunuri sau servicii; 3) deflatorului produsului intern brut, care ilustrează evoluţia PIB-ului unei ţări.

16

Inflaţia poate fi ţinută sub control prin pârghii monetare (variaţii ale masei monetare) sau prin pârghii financiare (variaţii ale unor taxe şi impozite). De regulă, starea precară a unei economii, ineficienţa activităţii economice desfăşurate sunt factorul declanşator şi motorul inflaţiei. Sunt şi situaţii în care inflaţia poate fi artificial impulsionată prin devalorizări repetate ale monedei naţionale respective sau prin “liberalizări” necontrolate, excesive ale unor preţuri.

Există două mari grupuri de teorii şi practici, care pot să conducă la reglementarea mecanismelor inflaţioniste sau ale unor dobânzi excesive:

I. Teoriile monetariste, promovate cu precădere de instituţiile financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială), care pe fondul unor prevederi monetare permisive (de lărgire a masei monetare aflate în circulaţie) impun politici economice foarte restrictive.

II. Teoriile care vizează construirea unui echilibru economic, pe baza căruia să nu existe disfuncţionalităţi între sectoarele şi ramurile economice, iar prin intervenţii statale – dirijism economic - să se tindă către acea stare ideală, de optim economic, pe care doresc să o construiască societăţile moderne.

6.3. Piaţa valutară Reprezintă o diviziune a pieţei economice a unei ţări, acea diviziune pe care se întâlnesc

cererea şi oferta de valută. Activitatea economică desfăşurată singular de fiecare agent economic sau la nivelul economiei naţionale, de toţi agenţii economici implicaţi, este cea care asigură funcţionalitatea pieţei valutare.

Cererea de valută se formează de agenţii economici pentru extinderea activităţii economice sau pentru interese speculative, dar şi pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva unor dinamici nefavorabile ale cursului de schimb al diverselor monede naţionale cu care aceştia lucrează. Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor deţinuţi de persoane fizice şi juridice (agenţi economici), care acţionează în diferite sectoare economice.

Conform reglementărilor Fondului Monetar Internaţional, orice monedă naţională are un echivalent, un curs de schimb, în dolari SUA. Convertibilitatea monetară reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor dintr-o ţară, de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă fără nici o restricţie. Dobândirea regimului de convertibilitate pentru moneda unei ţări este legat de îndeplinirea de către aceasta a mai multor criterii economico-financiare: a) gradul relativ stabil într-o anumită perioadă şi tendinţa de creştere pentru puterea de cumpărare a monedei respective; b)crearea de bunuri economice competitive la export, sub aspectul calităţii, structurii şi preţului; c) echilibrarea balanţei externe pe termen lung; d) lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii din ţara respectivă; e) existenţa unui curs valutar, unic, relativ stabil; f) corelarea diverselor forme de convertibilitate etc.

Reglementările Fondului Monetar Internaţional impun existenţa unei liberalizări a preţurilor, eliminarea tuturor restricţiilor în utilizarea monedei respective, crearea unor rezerve valutare, obligatorii, drept condiţii esenţiale pentru trecerea la convertibilitate. Există o convertibilitate limitată, internă, pentru anumite categorii de operaţiuni monetare şi o convertibilitate deplină, oficială sau externă, care presupune schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale în situaţia eliminării, aproape în totalitate, a restricţiilor şi condiţionărilor în folosirea monedelor respective.

Cursul valutar al unei monede reprezintă preţul monedei respective, exprimat într-o altă monedă naţională, cu care se compară valoric, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Cursul valutar a căpătat o importanţă deosebită după eliminarea, aproape totală a etalonului aur. Cursul valutar economic sau cursul pieţei este cursul efectiv, zilnic, folosit în tranzacţiile internaţionale

17

pentru calcularea puterii de cumpărare a monedei respective. Există numeroşi factori care influenţează cursul valutar (paritatea puterii de cumpărare): interni (activitatea economică a statului respectiv, masa de bani în circulaţie, factori politici, factori psihologici) şi internaţionali (raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă, starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări, factori de natură economică, financiară, socială, politică, psihologică, specifici economiei mondiale). Există o gamă foarte diversificată de operaţiuni valutare specifice economiei de piaţă. Statele care nu au capacitatea de a produce mai mult decât consumă sunt nevoite să se împrumute pe piaţa internaţională financiară şi valutară. Astfel, acumulează o datorie externă care trebuie ulterior lichidată. Există mai multe sensuri ale conceptului de datorie externă: 1 - sensul larg (sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului); 2 - sensul restrâns (credite pe termen scurt, sub un an); 3 - accepţiunea Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD): sumele în valută, mărfurile sau serviciile de rambursat unor creditori internaţionali privaţi, convenite cu aceştia, cu termen mai mare de 1 an şi garantate de o autoritate publică din ţara debitoare. Gradul de îndatorare a unei ţări datoare se determină prin intermediul indicatorilor: a) datoria externă pe cap de locuitor; b) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut. Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei, în conformitate cu condiţiile convenite cu creditorii respectivi. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, în relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o perioadă de timp limitată (de regulă, 1 an).

Tema 7 - PIAŢA MUNCII

7.1 – Definirea pieţei muncii Prin piaţa muncii se înţelege confruntarea cererii cu oferta de muncă. Cererea de muncă

reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă. Ea se exprimă prin numărul de locuri de muncă solicitate pentru a fi introduse în activitatea economică. Oferta de muncă este constituită din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă, disponibilă, din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi militarilor în termen. Cererea şi oferta de muncă sunt două mecanisme reglatorii ale pieţii muncii. Indicatorul principal al pieţei muncii este populaţia activă (ocupată), ce reprezintă totalitatea persoanelor care desfăşoară activitate ca salariaţi, inclusiv cei care lucrează pe cont propriu, în exploatări de tip familial. În afară de populaţia activă, mai există alţi doi indicatori cu o sferă de cuprindere mai largă: populaţia activă disponibilă (persoanele care îşi exercită profesia pentru care s-au pregătit sau care sunt în căutarea unui loc de muncă) şi populaţia totală (totalitatea persoanelor prezente pe teritoriul ţării şi rezidenţii aflaţi peste graniţă). Pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp. Oferta de muncă, în ansamblul său, se formează pe parcursul unui timp mai îndelungat, necesar pentru a creşte şi instrui generaţiile demografic active (29,5 ani). Analiza economică a pieţii muncii implică măsurarea şi calcularea relaţiei care trebuie să existe între valoarea produsului muncii prestate (valoarea marginală) şi costul muncii respective (costul marginal). În economia de piaţă, ca de altfel în orice tip de economie eficientă, valoarea produsului muncii trebuie să fie mai mare decât valoarea costului muncii. Mărimea economică ce explică această corelaţie între valoarea produsului muncii şi valoarea costului muncii este productivitatea muncii (Pm) sau eficienţa cu care este cheltuită munca socială. Productivitatea

18

muncii se explică prin relaţia: PQ

Nm = , unde: Q - cantitatea de mărfuri sau servicii şi N - numărul

lucrătorilor. Mijlocul principal de sporire a productivităţii muncii este asigurat prin introducerea

progresului tehnic şi aplicarea unor noi metode de lucru (inovaţii). Sunt ţări membre ale Uniunii Europene, precum Germania sau Regatul Unit al Mari Britanii, care au eficienţa muncii de 3-4 ori mai mare faţă de România. Această situaţie depinde de factori interni ai acestor ţări (geografici, economici, de conştiinţă etc.).

7.2. Şomajul şi salariul O mărime importantă de caracterizare a pieţii muncii o reprezintă şomajul, definit ca

excedent al ofertei faţă de cererea de muncă. Şomerul este persoana aptă de muncă, dar care nu are un loc de muncă şi care poate fi angajată parţial sau total în anumite perioade de timp. Într-o economie de piaţă, şomajul este o permanenţă şi reprezintă un mecanism reglator pe piaţa forţei de muncă. Se consideră că o rată a şomajului mai mare de 10-12% din populaţia activă semnifică importante perturbări ale mecanismului economic respectiv.

Şomajul este un fenomen care apare ca urmare a introducerii progresului tehnic şi perfecţionării neîncetate a proceselor de producţie, a restrângerii activităţilor şi restructurărilor. Există mai multe feluri de şomaj: a) total - presupune pierderea locului de muncă şi încetarea în totalitate a activităţii respective; b) parţial – presupune diminuarea activităţii depuse de o persoană, prin reducerea duratei de muncă sau a săptămânii/orelor de muncă; c) deghizat - specific ţărilor subdezvoltate, unde deşi se desfăşoară o activitate, eficienţa sau productivitatea acesteia este mică. După criteriul implicării persoanei în cauză, şomajul poate fi voluntar sau involuntar. În funcţie de conjunctura economică deosebim şomaj ciclic (cauzat de perturbări repetate ale mecanismului economic) şi structural (caracterizat de tendinţele de restructurare economică sau socială). În funcţie de factorii specifici fiecărei economii şomajul poate fi intermitent (urmare a practicării unor contracte de angajare de scurtă durată), de discontinuitate (afectează, de exemplu, forţa de muncă feminină, obligată să-şi întrerupă activitatea) sau sezonier (cauzat de factori naturali. Ţările dezvoltate au o rată a şomajului cuprinsă în medie între 6-10%. În aceste ţări se evidenţiază o relaţie invers proporţională între rata şomajului şi rata inflaţiei, datorită raportului dintre economisire şi investire (vezi multiplicatorul investiţional al lui Keynes – tema 9, paragraful 9.3). Societatea trebuie să ia măsuri permanente pentru a regla mecanismele economice producătoare de şomaj. Atunci când există şomeri se urmăreşte atât diminuarea numărului acestora, cât şi recalificarea lor în noi forme de ocupare a resurselor umane disponibile. În orice tip de economie, salariul reprezintă costul forţei de muncă sau preţul plătit posesorului resurselor de muncă. Concepţia despre salariu este legată de factorii care determină eficienţa cu care este consumată munca. Astfel a rezultat teoria salariului de eficienţă, care consideră că valoarea salariului decurge din eficienţa muncii. Există şi teorii care leagă natura salariului de capitalul cultural (cunoştinţele profesionale, tradiţiile şi conştiinţa lucrătorului respectiv). Susţinătorii acestei teorii sunt teoreticienii teoriei capitalului uman (stocul de experienţă acumulat de fiecare lucrător). Conform teoriei dualiste, salariul este determinat de costul forţei de muncă şi de productivitatea muncii. Există mai multe tipuri de salariu: a) salariul nominal (suma de bani pe care lucrătorul o primeşte de la unitatea în şi pentru care lucrează); b) salariul real (cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de

19

la o piaţă la alta); c) salariul social (acea parte din produsul intern brut, prin care societatea în ansamblul său intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau ale unor grupuri sociale defavorizate. Reprezintă o parte din cheltuielile sociale efectuate de societate). Principalele forme de salarizare sunt: în regie (după timpul lucrat), în acord (cu plata separată a unor operaţii sau activităţi) şi mixtă. Mărimea salariului este un element important în politicile privind forţa de muncă şi trebuie să se ţină cont de: evidenţele statistice, care oferă corelaţii referitoare la cuantumul cheltuielilor pentru satisfacerea necesităţilor, pentru cumpărarea unor obiecte de lux; profitul sau câştigul pe care trebuie să-l obţină fiecare agent economic plătitor de salarii. Nu există o formulă magică sau o legitate, care să poată împăca aceste două tendinţe din economie: maximizarea profitului în dauna salariului şi acoperirea tuturor necesităţilor posesorului resurselor umane respective prin intermediul salariului). 7.3 - Inechitatea şi protecţia socială La nivelul societăţii trebuie realizat un asemenea mecanism care să cuprindă asigurarea concomitentă atât a unui profit economic, cât şi a unui salariu care să permită un trai decent, fără să se atenteze la capitalul fix, acumulat de agentul economic. Dinamica salariului reprezintă acea echilibrare potenţială către care se tinde între cererea şi oferta de forţă de muncă, dar şi între cererea şi oferta de pe piaţă. Incapacitatea unei societăţi, de a găsi şi de a aplica acest mecanism de obţinere permanentă a câştigului salarial şi economic pentru activitatea prestată conduce la apariţia unor dezechilibre pe piaţa muncii şi pe piaţă în general. Se acumulează treptat o serie de inechităţi sociale, reflectate în existenţa unor salarii nejustificate, în comparaţie cu eforturile depuse de posesorul lor şi care conduc la acumularea de sărăcie pentru marea masă a lucrătorilor. În felul acesta bunăstarea socială către care tinde orice fel de societate este afectată, nu sunt satisfăcute în mod normal şi necesar preferinţele şi necesităţile membrilor societăţii respective, iar statul este obligat să ia măsuri suplimentare de protecţie socială. Este necesar în orice societate un nivel minim de trai, care trebuie respectat de statul respectiv pentru cetăţenii săi. Politicile de protecţie socială urmăresc respectarea unor condiţii de viaţă minime. Dar, în orice economie în care, pe o perioadă mai mare de timp, se consumă mai mult decât se produce, situaţia nu poate fi stopată şi se adâncesc în continuare dezechilibrele existente.

Tema 8 - ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC

8.1 – Indicatorii macroeconomici În Economie, unde principala acţiune a agenţilor economici producători este îndreptată către maximizarea profitului, iar a agenţilor economici consumatori, către satisfacerea trebuinţelor lor, echilibrul economic apare sub forma corelaţiilor dintre cererea şi oferta manifestată pe pieţele bunurilor economice, monetare, financiare şi pe piaţa forţei de muncă. Toate aceste cereri şi oferte constituie în unitatea şi independenţa lor, forme de existenţă ale echilibrului economic. Iată o tipologie a acestuia: După modul de manifestare în timp echilibrul economic poate fi: a) static (nu există în realitate); b) dinamic (surprinde cu adevărat evoluţia economiei, a pieţei şi a subsistemelor acesteia). După numărul de ani în care se manifestă poate fi: pe termen scurt (1-2 ani), mediu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). După nivelul agregării (sfera de cuprindere) deosebim echilibru: a) microeconomic (la nivelul firmei, al agenţilor economici propriu-zişi sau la nivelul unităţilor administrativ- teritoriale); b) mezoeconomic (la nivelul structurilor de ramură sau al judeţului); c)

20

macroeconomic (la nivelul ansamblului economic). După conţinutul proceselor economice există: a) echilibru economic material (acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei, pe de o parte şi nevoile de consum final şi de producţie, pe de altă parte, sub aspect cantitativ, structural şi calitativ); b) echilibru economic valoric (concordanţa relativă între diferitele structuri economice, rezultatele economice obţinute şi eforturile depuse. Are forme specifice: echilibru bănesc sau monetar, echilibru financiar, echilibru bugetar, echilibru valutar); c) echilibrul resurselor umane (concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman, activ-disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor sau ale unităţilor economice). Starea de echilibru a economiei unei ţări se notează cu relaţia:Y D= , unde: Y - oferta globală şi D - cererea globală. Nu există însă nici o economie cu un asemenea echilibru economic. În economia de piaţă Y D≠ .

Economistul Leon Walras - este cel care a studiat condiţiile de echilibru ale economiei. Legile lui Walras sunt exprimabile prin relaţiile: 1)D C I= + , unde: D – cererea; C – consumul şi I - investiţiile; 2) Y C S= + , unde: Y – oferta; C – consum şi S – economisire. Acest echilibru global al economiei este o situaţie ideală, teoretică, ce nu există în realitate. În realitate, pe cele trei pieţe principale (a bunurilor, monetară şi a muncii) există influenţe şi determinări reciproce, presiuni şi absorbţii ale ofertei şi ale cererii. Există mai multe teorii şi modele ale echilibrului economic: 1. Adam Smith, reprezentantul şcolii clasice de economie politică engleză arăta că “piaţa reprezintă jocul liber al preţurilor pentru asigurarea echilibrului cererii cu oferta” şi spune că “o mână invizibilă intervine şi efectuează această reglare”. 2. David Richardo concepea situaţia de echilibru incluzând în ecuaţia cererii şi ofertei schimburile internaţionale. El spunea că “schimburile internaţionale sunt dominate de avantajul comparativ, de capacitatea de a produce în condiţii mai avantajoase într-o ţară, datorită unui complex de factori determinaţi, de specificul uman”. 3. La începutul secolului al XX-lea, Leon Walras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general. 4. John Maynard Keynes a analizat în deceniul IV al secolului al XX-lea, echilibrul economic pe termen scurt, luând în consideraţie factorii de incertitudine. El a elaborat ecuaţia Y= C + I, unde Y – venitul; C – consumul şi I – investiţiile.

În ultimele decenii ale secolului trecut, mai mulţi teoreticieni (economişti şi matematicieni) au elaborat teorii ale echilibrului pornind de la corelarea factorilor de producţie, a posibilităţilor de consum a preferinţelor consumatorilor, cu scopul de a oferi un aparat teoretic care să includă în analiza respectivă factorii economici reali aflaţi în permanent dezechilibru. În realitate, în economia concretă, se aplică teoria dezechilibrelor economice, cererea este diferită de ofertă pe pieţele economice. Dezechilibrele respective se manifestă în forme diverse, specifice fiecărei ţări sau fiecărei perioade analizate. Exemple de dezechilibre economice: exces de ofertă, care conduce la crize de supraproducţie; exces de cerere pe piaţa bunurilor; exces de ofertă pe piaţa muncii. Toate aceste dezechilibre marchează evoluţia actuală şi s-a încercat analiza lor începând din deceniile VII-VIII ale secolului trecut. Astfel, în 1967, Hermann Kahn elabora lucrarea “Anul 2000”, după care au urmat cele trei rapoarte de la Roma: “Limitele creşterii” (1972), “Omenirea la răspântie” (1974) şi“Restructurarea ordinii internaţionale” (1976).

Evidenţierea rezultatelor economice obţinute la nivel micro, mezo şi macro-economic constituie punctul de plecare în luarea deciziilor pentru dezvoltarea economiei viitoare. De asemenea, pe baza acestor analize se efectuează analize internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea economică. Aşa se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia mondială. Măsurarea economică, a rezultatelor activităţii desfăşurate pe ansamblul economiei

21

naţionale se fundamentează pe o teorie şi o concepţie metodologică specifică ţărilor cu o economie de piaţă. Pentru statele cu o economie planificată există o altă concepţie specifică. Sistemul de evidenţă economică pentru ţările cu economie de piaţă este sistemul conturilor naţionale (SCN), iar pentru ţările cu economie planificată - sistemul producţiei naţionale (SPN). SCN se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse. SPN are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei materiale şi sectorul serviciilor de producţie crează bunuri economice, deci şi venituri. Principiile de măsurare în cadrul SCN sunt următoarele: a) cuprinderea în calcul numai a bunurilor economice vândute pe piaţă; b) bunurile economice incluse în calcul sunt rezultatul activităţii perioadei pentru care se efectuează acest calcul; c) evaluarea rezultatelor economice are în vedere numai veniturile factorilor participanţi la activitatea economică; d) sunt excluse înregistrările repetate; e) sunt luaţi în considerare toţi agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea. Conform clasificării SCN, agenţii economici sunt: 1) unităţi producătoare de mărfuri şi servicii; 2) producători de servicii guvernamentale (instituţii ale administraţiei de stat, comunale, de învăţământ etc.); 3) producători de servicii casnice; 4) instituţii cu caracter nelucrativ, care prestează servicii gospodăriilor. Operaţiunile înregistrate în SCN cuprind toate actele economice şi financiare efectuate de agenţi. Acestea se referă la: fluxurile materiale (de producţie, de consum şi de formare a capitalului), precum şi la fluxurile financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului). Costurile stabilite în funcţie de natura economică a operaţiilor efectuate evidenţiază distinct fluxurile materiale şi cele financiare, iar prin intermediul lor sunt delimitate activităţile agenţilor economici. Fluxurile materiale şi financiare se înregistrează în patru conturi financiare: de producţie, de consum, de acumulare şi schimburi cu străinătatea. Pe baza datelor din aceste conturi se elaborează tabele de ansamblu sub formă de matrici. Ansamblul economiei naţionale este evidenţiat în cele patru conturi principale şi datele conţinute permit în acest cadru corelaţiile şi interdependenţele dintre activităţile respective. Bunurile materiale şi serviciile sunt înregistrate în conturile naţionale la preţul factorului de producţie (preţul producătorilor) şi/sau preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor). În SPN rezultatele se înregistrau similar, dar existau balanţe materiale şi valorice, nu conturi financiare şi se efectua evaluarea factorilor umani, care sunt mult mai importanţi decât factorii materiali. În funcţie de sistemul de evidenţă, rezultatele macroeconomice se exprimă în indicatori macroeconomici specifici, în formă brută şi netă. În SCN se calculează următorii indicatori sintetici: 1) produs global brut (PGB) - valoarea totală a bunurilor şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă (1 an); 2) produs intern brut (PIB) - mărimea valorii adăugate a bunurilor economice produse în interiorul ţării, de către agenţii economici autohtoni şi străini, în decursul unei anumite perioade (1 an); 3) produs intern net (PIN) - mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini, în interiorul unei anumite ţări, într-o anumită perioadă de timp; 4) produs naţional brut (PNB) - exprimă în formă bănească rezultatele activităţii agenţilor economici autohtoni, care acţionează în interiorul teritoriului naţional şi în afara acestuia; PNB este nominal, calculat pe baza preţurilor din fiecare an şi real, calculat pe baza preţurilor constante, comparabile ale unui anumit an. Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este numit deflatorul PNB. Deflatorul este o unitate de măsură care surprinde modificările în nivelul preţului sau în puterea de cumpărare a banilor. Alţi indicatori sintetici în SCN mai sunt: 5) produsul naţional net (PNN) - exprimă în formă bănească mărimea valorii adăugate a bunurilor nete şi investiţiilor finale obţinute pe o perioadă de timp (1 an), de către agenţii economici aparţinând unei ţări, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional; 6) produsul social (PS) - valoarea bunurilor şi serviciilor

22

materiale produse în decurs de un an; produs social total este alcătuit din produsul social, plus valoarea tuturor serviciilor; 7) produsul social final (PSF) - valoarea bunurilor şi serviciilor materiale produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului economic; PSF = PS - Ci (CI - consumul intermediar). Toţi aceşti indicatori au accepţiunea sus menţionată pentru a permite, prin convenţie internaţională delimitarea creşterii economice - proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul său şi dinamica acestuia. 8.2 - Creşterea economică: tipuri, modele Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară în primul raport către clubul de la Roma semnifică situaţia în care rezultatele economice şi populaţia “sporesc” în aşa fel încât nivelul de trai pe locuitor rămâne constant sau, mai degrabă, se diminuează. În ultimele decenii şi în ultimii ani, pe glob s-a înregistrat o creştere economică negativă - rezultatele economice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce a condus la compromisuri pe planul eficienţei economice şi bunăstării sociale. Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi într-un anumit spaţiu, surprinzând dimensiunea rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii determinanţi. Factorii creşterii economice sunt: 1) factorul uman (sintetizează totalitatea cunoştinţelor şi competenţele profesionale consolidate prin acumulare şi experienţa de la locul de activitate); 2) factorul material (susţine creşterea economică prin intermediul modificării resurselor în procesele de producţie, ca urmare a utilizării tehnologiilor şi influenţei productivităţii muncii. Inovarea tehnologică şi umană permanentă reprezintă cei doi poli de influenţare a factorilor materiali); 3) factorul informaţional (totalitatea cunoştinţelor şi informaţiilor necesare pentru atingerea scopurilor activităţii economice). În realitate cei trei factori acţionează conjugat, producând două tipuri de creştere: a) extensivă, pe baza laturilor cantitative ale factorilor implicaţi şi intensivă, pe baza laturilor calitative ale acestora. Pot fi imaginate procese economice de optimizare a trecerii de la creşterea extensivă la creşterea intensivă, prin intermediul unor modele matematice care analizează evoluţia unor funcţii matematice cu parametri specifici tuturor factorilor generali implicaţi în acel proces. 8.3. Fluctuaţiile activităţii economice Ciclicitatea, evoluţia în salturi, cu aspecte pozitive sau negative reprezintă principala trăsătură a activităţii economice. Aceasta se produce sub influenţa unor factori economici (factorul uman, material, tehnologic etc.) dar şi a unor factori sociali (tradiţii, sărbători etc). Fazele mişcării ciclice ale economiei de piaţă se condiţionează reciproc şi pregătesc premisele care asigură continuitate activităţii economice, schimbări calitative, progres economic şi social. Ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice. Fazele ciclului economic sunt: 1 - depresiunea economică; 2 - acumularea elementelor care pregătesc schimbarea; 3 - saltul, ascensiunea sau creşterea până la un punct maxim şi 4 – descreşterea. În realitate, în orice economie de piaţă se întâlnesc două tipuri de cicluri de evoluţie: a) ciclurile lungi (seculare) - au o durată de secole, evidenţiază fenomene esenţiale în fazele ascendentă şi descendentă, aflate în succesiune. Faza ascendentă reliefează preponderenţa anilor de prosperitate economică cu ritmuri pozitive, relativ înalte, de creştere a tuturor indicatorilor economici sintetici, inclusiv calitaţea vieţii. Faza descendentă are drept caracteristică încetinirea ritmurilor de creştere a tuturor indicatorilor sintetici referitori la producţie, investiţii, venituri, creşte şomajul. Ciclurile lungi marchează trecerea omenirii prin fazele ei istorice de dezvoltare; fiecare fază este superioară celeilalte. b) ciclurile scurte (cca un deceniu) pun în evidenţă fazele de expansiune şi decădere economică în funcţie de evoluţiile regionale ale factorilor implicaţi în proces şi reflectă etapele

23

locale prin care trec economiile naţionale. Într-un ciclu economic decenal etapele urmate sunt aceleaşi. După Paul Anthony Samuelson aceste faze sunt: restrângere sau contracţie, înviorare, expansiune şi apogeu. Pe ansamblul economiei naţionale, dar şi pe ansamblul economiei mondiale evoluţiile ciclice trebuie să pună în evidenţă creşteri economice sau “sume algebrice de creştere” al căror rezultat final trebuie să fie pozitiv, pentru ca să se asigure premisa pentru evoluţia favorabilă pe plan economic. Cauzele evoluţiei ciclice se regăsesc în mecanismele destabilizatoare (factori interni şi externi, condiţii naturale, sociale, politice tipice), caracteristice evoluţiei economice şi sociale a umanităţii.

Pornind de la teza clasică a economistului Jean Baptist Say - “teoria debuşeelor”, conform căreia “fiecare marfă îşi crează propria-i piaţă”, s-a ajuns în prezent la o evoluţie complexă, multifactorială, bazată pe centre de putere economice, politice şi militare. Este vorba de cele trei mari zone cu vocaţie integratoare ale planetei: Uniunea Europeană, cele două Americi, precum şi Asia de sud-est care tinde să devină, în accepţiunea mai multor specialişti, viitoarea sferă de interes a planetei.

Naţiunile globului şi instituţiile cu rol de coordonare planetară promovează o serie de politici anticiclice, care urmăresc influenţarea cererii şi a ofertei, precum şi diminuarea aspectelor negative ale fazelor de depresiune economică. Favorizarea cheltuielilor publice într-un mod excesiv este un exemplu de politică anticiclică. Ca atare, naţiunile dezvoltate ale planetei au ajuns să acumuleze uriaşe datorii publice (care, în multe cazuri depăşesc 60% din PIB).Alte exemple de politici anticiclice sunt politicile monetare şi fiscale aplicate, de cele mai multe ori, în pofida evidenţei.

Tema 9 – VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE 9.1. Venitul la nivel macroeconomic Cel mai important factor care determină cererea unui produs este venitul. El reprezintă o valoare, exprimată bănesc, aflată la dispoziţia cumpărătorului pentru satisfacerea unor necesităţi (vitale, fiziologice sau de producţie şi sociale) ale acestuia. Venitul este unul din factorii cheie ai funcţionării mecanismului economiei de piaţă. Pentru fiecare individ, dar şi pentru fiecare agent economic, venitul reprezintă sursa şi mijlocul satisfacerii necesităţilor, respectiv al realizării activităţii sale. Venitul individual al consumatorului rezultă din totalitatea activităţilor economice desfăşurate individual de către acesta. Este elementul principal de structurare a cererii individuale. Venitul sau profitul firmei rezultă din întreaga activitate economică desfăşurată de agenţii umani într-o perioadă de timp, după substituirea costurilor efectuate. Există şi un venit net al activităţii unei firme (agent economic, întreprinzător) rezultat din scăderea din venitul global a tuturor taxelor şi impozitelor datorate de către aceasta. Venitul individual şi venitul social (naţional), ca sumă a veniturilor individuale şi ale veniturilor firmelor economice şi unor instituţii neeconomice sunt elementele esenţiale care direcţionează activitatea în societate. 9.2. Relaţiile venit – consum şi venit - economii

Consumul reprezintă actul final al oricărei activităţi umane în economia de piaţă şi constă în folosirea în funcţie de utilitatea lor, a bunurilor economice (mărfuri/servicii) cu scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi colective; bunurile economice respective au o anumită utilitate, în concordanţă cu necesităţile consumatorului.

24

Consumul este de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: a) după subiectul consumului, deosebim consumul privat de cel public; b) după obiectul consumului, acesta poate fi material (de produse alimentare şi nealimentare) şi nematerial (de servicii); c) după timpul efectuării există consum de bunuri de folosinţă curentă şi consum de bunuri de folosinţă îndelungată, iar d) după modul de producere a bunurilor, există consum de bunuri produse de alţii şi consum de bunuri produse individual. Alte tipuri de consum mai pot fi: consumul pe locuitor (nivelul mediu al consumului de mărfuri/servicii dintr-o zonă, într-o anumită perioadă de timp); consumul specializat de mărfuri/servicii, caracteristic societăţilor dezvoltate; consumul specific (cantitatea bine precizată, care serveşte pentru fabricarea unui bun sau pentru satisfacerea unei anumite trebuinţe umane). Consumul specific este întâlnit în industrie (cantitatea necesară pentru fabricarea unui bun economic) sau individual (cantitatea necesară pentru a satisface o anumită trebuinţă umană). Evoluţia consumului este determinată în mod legic, într-un mod controlabil şi măsurabil, în orice tip de societate. Încă din secolul trecut, economistul austriac Engel a determinat aşa numitele înclinaţii pentru consum ale populaţiei, care reflectă o serie de regularităţi specifice valabile în orice tip de economie sau de societate umană. Acestea susţin că suma cheltuielilor destinate satisfacerii necesităţilor individuale, rămâne relativ constantă, în timp ce suma cheltuielilor pentru confort şi lux este variabilă. Există, de asemenea, o lege a distribuirii cheltuielilor în societate care spune că “atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza numai în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare categorie de cheltuieli, destinate consumului sunt egale”.În realitate această lege a distribuirii cheltuielilor acţionează numai pentru o parte redusă a indivizilor care acţionează în economia de piaţă.

9.3. Investiţiile. Multiplicatorul investiţiilor Analizând înclinaţiile psihologice fundamentale ale indivizilor, spre lichidităţi şi spre

investiţii, John Maynard Keynes descoperea şi propunea legile psihologice fundamentale, potrivit cărora, de regulă, oamenii au preferinţe constante în ceea ce priveşte consumul lor şi variabile în funcţie de lichidităţile (banii) pe care-i mânuiesc. Într-o economie de piaţă, sporul de venit înregistrat individual sau social, este strâns legat de un factor numit de Keynes, multiplicatorul investiţiilor. Discipolii lui Keynes l-au numit K..⇒ = ⋅∆ ∆Y iK , unde: ∆ y = variaţia venitului; K = multiplicatorul investiţiilor şi ∆ i = variaţia

investiţiilor. K evidenţiază de câte ori sporul de investiţii conduce la sporul de venit.

Tema 10 - COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI POLITICILE COMERCIALE 10.1 - Economiile naţionale şi economia mondială

Comerţul internaţional reprezintă un factor important al creşterii economice. El cuprinde totalitatea sistemelor economiilor naţionale, surprinse în intercondiţionarea reciprocă prin intermediul fluxurilor de mărfuri care se schimbă între ţări. Caracteristicile comerţului internaţional sunt legate de înţelegerile comune semnate de statele membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care există de la 1 ianuarie 1996.

Fizionomiile economiilor naţionale sunt cele care îşi pun pecetea asupra evoluţiei generale a schimburilor comerciale. Acţiunea legii cererii şi ofertei la nivelul fiecărui stat, la nivelul unei zone, regiuni geografice şi la nivelul întregii planete îşi pune amprenta asupra creşterii sau descreşterii fluxului de mărfuri, influenţat, la rândul său, de evoluţiile economice înregistrate în principalele state industrializate, de evoluţiile politice şi sociale din diverse zone

25

ale planetei. Stabilitatea pieţelor financiare şi monetare reprezintă un factor important de influenţă asupra comerţului internaţional.

Prima încercare de analizare teoretică a comerţului exterior a fost făcută de clasicii economiei. Primul economist care a analizat avantajele comerciale, a fost Adam Smith. El s-a referit la cheltuirea eficientă a muncii naţionale şi specializarea în producţie a fiecărei naţiuni, ca urmare a accesului privilegiat la materii prime sau bogăţii naturale. David Richardo a formulat legea avantajelor comparative, care rezultau din producerea şi exportul acelor bunuri pe care fiecare ţară le fabrică cu costuri relativ mai scăzute. Pentru acestea eficienţa economică este relativ mai mare decât în alte ţări (eficienţa cheltuielii muncii sociale). Conform acestei legi, fiecare ţară va importa acele bunuri pe care le produce cu costuri relativ ridicate (şi pentru care eficienţa economică este mai mică). Ca urmare a avantajelor relative rezultă o specializare a producătorilor de bunuri pe plan internaţional, în funcţie de cererea cu care este cheltuită munca socială (în funcţie de productivitatea muncii).

În condiţii de comerţ liber, care reprezintă comerţul ideal, bunurile economice trebuie să circule de la ţară la ţară în mod neângrădit, liber, în condiţii vamale nediscriminatorii. Important este ca fiecare ţară să producă şi să exporte acele bunuri şi servicii pentru care deţine avantaje relative în obţinerea lor faţă de alte ţări. Avantajele comparative reprezintă unul din elementele importante de care se ţine cont în comerţul internaţional. O altă modalitate de explicare a comerţului internaţional o reprezintă teoria înzestrării cu factori, elaborată de şcoala economică suedeză. Conform acestei teorii, fiecare ţară are interes să se specializeze şi să exporte produse şi servicii care încorporează factorii de producţie relativi abundenţi şi ieftini. Fiecare ţară încearcă să importe produse şi servicii, care necesită intrări mai mari de factori de producţie, relativ deficitari şi scumpi, cu care ţara respectivă este mai puţin dotată. O variantă modernă a teoriei factorilor de producţie care influenţează comerţul internaţional o reprezintă teoria neofactorilor (alţi factori importanţi în afară de muncă şi capital, resurse energetice noi, factori noi de producţie apăruţi ca urmare a unor invenţii şi inovaţii asupra procesului de producţie şi a folosirii resurselor umane la parametri calitativi superiori) şi a neotehnologiilor. Înzestrarea unei economii cu capital uman, cu o înaltă pregătire şi perfecţionare reprezintă o modalitate de sporire a eficienţei economice la nivelul acelei ţări. Investiţia în capitalul uman este cea mai eficientă. O lege generală a evoluţiei economice o reprezintă legea creşterii neîncetate a productivităţii muncii, care explică evoluţiile surprinse atât prin legea avantajelor absolute şi relative cât şi prin legea înzestrării cu factori de producţie, în sensul că pe fiecare treaptă de dezvoltare atinsă de omenire procesele economice trebuie să se desfăşoare cu o intensitate mai mare, sporită de productivitatea muncii. Economia mondială se bazează pe un amplu sistem cu interdependenţe economice internaţionale, care se adâncesc în permanenţă în strânsă legătură cu: schimbările politice din arena mondială; modificarea nivelului de dezvoltare economică al unor state sau al unor zone ale planetei; adâncirea diviziunii internaţionale a muncii ca urmare a revoluţiei ştiinţifice şi tehnice; diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional; evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa unor factori contradictorii. Diviziunea mondială a muncii reprezintă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între statele lumii, în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale. Principalii factori care determină diviziunea mondială a muncii şi specializarea mondială a economiei naţionale sunt: 1) condiţiile naturale; 2) mărimea teritoriului şi a populaţiei; 3) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare; 4) tradiţiile economice; 5) factorii extraeconomici (naturali sau artificiali)

26

Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori internaţionale, materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta. Totalitatea fluxurilor economiei mondiale constituie circuitul economic mondial. Acesta depinde de următorii factori: 1) gradul de dezvoltare al economiei naţionale respective; 2) gradul de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii; 3) direcţiile de evoluţie politică. Principalele trăsături ale comerţului internaţional sunt: 1) tendinţa de creştere a exporturilor mondiale; 2) accentuarea diversificării comerţului mondial; 3) creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale; 4) înrăutăţirea termenilor de schimb pentru ţările în curs de dezvoltare; 5) adoptarea unor măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial; 6) tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale; 7) tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale. 10.2. Integrarea economică Integrarea economică interstatală constituie una din trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale în perioada postbelică. Ea a determinat formarea unor noi centre de putere care exercită o influenţă tot mai mare asupra raportului de forţe din lumea contemporană. Conceptul de integrare economică reprezintă una din controversele teoretice esenţiale ale economiei contemporane. Integrare economică înseamnă crearea unor ansambluri economice în care se intercondiţionează reciproc fluxurile productive, financiare, monetare, umane şi spirituale. Teoreticienii integrării economice au definit mai multe etape care includ integrarea economică într-un proces amplu care are ca punct final integrarea politică. Etimologic, termenul de integrare provine de la latinescul “integro”-are care înseamnă “a pune la un loc, a reuni”. Etapele principale ale procesului integraţionist sunt: I. constituirea de zone economice libere, ca nuclee ale integrării economice; II. formarea de pieţe comune (uniuni vamale libere), în care mărfurile şi serviciile să circule nestingherit; III. formarea uniunii economice şi monetare, în care, în plus faţă de circulaţia liberă a produselor şi serviciilor, circulă liber şi capitalurile financiare, monetare, umane; IV. integrarea politică - entităţile naţionale, statale dispar şi se prefigurează o entitate stabilă, o confederaţie de state. Integrarea economică deplină este un proces complex care se petrece în mod caracteristic fiecărei zone, la nivelul etapelor I-III şi se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economia difieritelor state. Cauzele integrării economice sunt: 1) apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei între posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale; 2) gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile impuse mişcării capitalurilor şi forţei de muncă pe de altă parte; 3) necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra în comun interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici; 4) constituirea de mari firme de stat sau mixte, care, prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale; 5) interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente. Principalele forme de integrare economică, corespunzătoare primelor două etape enunţate sunt: 1) nucleele de integrare; 2) uniunile vamale; 3) uniunile economice şi monetare. În cele trei zone mari, cu vocaţie integratoare ale planetei (Europa de vest, cele două Americi şi statele din zona Pacificului), există numeroase organizaţii integraţioniste, regionale şi

27

subregionale. Alte zone mai mici, cu vocaţie integratoare, pot fi considerate: continentul african, zona peninsulei Arabice, zona islamică din Asia Centrală. Piaţa unică reprezintă trăsătura esenţială a integrării economice. Avantajele pieţii unice sunt: 1) permite o productivitate superioară a muncii, conducând la creşterea calităţii vieţii; 2) concurenţa este mai puternică şi consumatorii beneficiază de preţuri scăzute şi de o varietate de bunuri; 3) permite o producţie în serie mare, de aici rezultând costuri de producţie mai mici; 4) poate contribui la optimizarea investiţiilor de capital; 5) permite folosirea mai raţională a resurselor umane. Uniunea Europeană (UE), care a fost gândită în forma actuală încă din perioada interbelică şi care poate fi considerată un exemplu fericit de integrare economică a avut următoarele cinci obiective principale, realizate în prezent: 1) uniunea vamală; 2) liberalizarea circulaţiei capitalurilor; 3) libera circulaţie a resurselor umane; 4) piaţa comună agricolă; 5) uniunea economică şi monetară. Pe exemplul acesteia, al ţărilor asociate din Africa, Caraibe şi Pacific (75 de state, foste colonii ale principalelor metropole europene) şi al statelor asociate (10 state) din centrul şi estul Europei, s-au constituit sau se constituiesc uniuni economice şi monetare şi în alte zone ale planetei. Etapa a IV-a a realizării uniunii politice presupune renunţarea la suveranitatea naţională, o politică externă şi internă comună, o politică de apărare comună. 10.3 - Subdezvoltarea economică Subdezvoltarea economică reprezintă un ansamblu de fenomene complexe şi interdependente, concretizate prin inegalităţi economice, stagnare sau întârziere în dezvoltarea economică faţă de alte ţări, altfel spus, printr-un potenţial de producţie care “progresează” printr-o dependenţă economică ce atrage după sine dependenţa tehnologică, politică, culturală. Principalele aspecte structurale ale economiei subdezvoltate se referă la: - nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei; - lipsa de calificare şi profesionalizare a factorului uman; - nivelul relativ scăzut, deplorabil chiar al calităţii vieţii; Starea de subdezvoltare economică, manifestată cu precădere în secolul al XX-lea îşi are rădăcinile în inegalităţile naturale şi în mersul general al istoriei. Există economişti şi ideologi care au gândit teorii care să conducă la eliminarea decalajelor economice dintre state şi dintre cetăţenii acestora. În realitate, aceste teorii au fost elaborate şi aplicate doar parţial. Instituţiile internaţionale specializate ale ONU, chiar ONU, alte organisme regionale în pofida eforturilor depuse nu au reuşit decât să prelungească şi să adâncească starea de subdezvoltare economică. În afara cauzelor interne (evoluţii istorice şi politice locale) şi a celor externe constatăm că subdezvoltarea economică este o permanenţă a evoluţiei istorice, iar statisticile internaţionale demonstrează că decalajele dintre statele bogate şi sărace ale planetei, în pofida tuturor strategiilor economice aplicate, se adâncesc, nu se diminuează.

Tema 11 - CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

11.1. Starea actuală, potenţialul, dezechilibrele

28

La sfârşitul anului 1989, principala caracteristică a economiei o constituia dominaţia proprietăţii socialiste de stat, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, dominaţie care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic din ţara noastră.

Planificarea centralizată a dezvoltării economice, realizată în anii 1948-1989, mai întâi prin planuri anuale, iar ulterior prin planuri cincinale, era mijlocul principal de reglare a activităţii agenţilor economici din toate ramurile productive. Piaţa era considerată o componentă pasivă a sistemului economic. Rolul ei se limita la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor. Pârghiile economico-financiare (preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele) erau dirijate centralizat, printr-un plan naţional unic de dezvoltare economico-socială a ţării. În economie existau concomitent atât întreprinderi planificat rentabile, cât şi întreprinderi cu pierderi planificate. Procesele de modernizare şi extindere a capacităţii economice erau dirijate tot prin plan.

� Relaţiile economice externe erau coordonate centralizat, pe baza planului naţional unic.Veniturile salariaţilor nu erau legate întotdeauna de eficienţa reală a activităţii desfăşurate. Ideologii economiei de comandă au încercat în câteva situaţii (de exemplu prin introducerea noului mecanism economico-financiar), să apropie dezvoltarea economică, centralizată, de cea specifică economiei de piaţă. Se accepta chiar faptul că piaţa putea să aibă un loc limitat în jocul liber al cererii şi ofertei, dar planul era hotărâtor. Orice fenomen economic (investiţiile, consumul populaţiei, rezervele care se făceau sau acumulările pentru reluarea procesului de producţie) se desfăşurau pe baza planului naţional unic. Cu toate aceste măsuri elaborate centralizat, dezvoltarea economică a ţării, deşi a înregistrat pe parcursul celor patru decenii de planificare, o creştere semnificativă faţă de anul de vârf al economiei burgheze - 1938, s-au înregistrat o serie de contradicţii, între dezvolarea extensivă şi intensivă, dezvoltarea din mediul urban şi cel rural, între munca fizică şi cea intelectuală, între fondul de acumulare şi fondul de consum al populaţiei. România a fost supusă influenţelor economice şi politice internaţionale. Anul 1989 poate fi considerat, în pofida randamentelor şi eficienţelor reduse înregistrate în unele sectoare ale economiei naţionale, anul de vârf al economiei de comandă din România. Deşi se acorda puţină atenţie satisfacerii necesităţilor umane, neţinându-se cont de raportul cerere-ofertă, prin mecanismul planificării şi al balanţelor legăturilor dintre ramurile economice s-a încercat şi chiar s-a reuşit menţinerea unor mecanisme care au ţinut sistemul economic în stare de funcţiune, cu toate problemele şi greutăţile care s-au acutizat în deceniul IX al secolului trecut.

11.2 - Reforma economică - componentă principală a tranziţiei la economia de piaţă Reforma economică reprezintă procesul amplu şi complex de transformări profunde, structurale ale organizării, conducerii şi desfăşurării tuturor activităţilor economice, care stau la baza motivaţiei funcţionării agenţilor economici. Orice reformă economică trebuie să urmărească îmbunătăţirea performanţelor economice ale sistemului, diversificarea lui şi satisfacerea la un nivel optim a trebuinţelor consumatorilor. Principalele caracteristici ale reformei economice în ţara noastră sunt: a) restructurarea proprietăţii şi punerea unui accent tot mai mare pe proprietatea privată; b) eliminarea tuturor rămânerilor în urmă la nivel tehnologic şi organizaţional; c) elaborarea unui cadru cât mai propice de funcţionare a mecanismului economic, ţinând cont de toate influenţele care se răsfrâng asupra acestuia (juridice, politice, financiare şi monetare). Există mai multe păreri în ceea ce priveşte desfăşurarea reformei economice: I. criteriul rapidităţii: reforma să fie graduală sau să fie o reformă şoc; II. criteriul importanţei proceselor de restructurare urmate – să predomine procesele economice (retehnologizare, restructurare ), cele de reformă financiară (la nivelul impozitelor şi

29

taxelor percepute) sau cele de reformă monetară (mărirea sau micşorarea cantităţii de bani aflate în circulaţie, introducerea convertibilităţii limtate a leului). Considerăm că cele mai importante reforme economice sunt cele bazate pe restructurarea producţiei şi retehnologizare, însoţite de reforme financiare şi monetare. În ceea ce priveşte aprecierea că managementul şi organizarea în România sunt defectuoase, considerăm că parcurgem o etapă de criză economică profundă a sistemului economic propriu-zis, care trebuie să fie restructurat, iar în al doilea rând trebuie adaptate procesele informaţionale şi de conducere. Soluţia propusă pentru ieşirea din criză a economiei româneşti este reforma structurală profundă prin retehnologizare şi privatizare, însoţită concomitent de o “reformă” a factorului uman.

11.3.Perspectivele economiei româneşti (subiect pentru gândire) Bibliografie minimală Enache, C., Mecu, C., Economia politică, vol. Işi II, Ed. FRM, Bucureşti, 2000 Posea, C., Posea, V., Economia politică- Sinteze, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2003 Bibliografie ajutătoare Dobrescu, E., şi alţii, Economia politică, - Caiet de seminar, Ed. FRM, Bucureşti, 2000 Mecu, Gh., şi alţii, Economia de piaţă contemporană, Ed. Genicod, Bucureşti, 2003