INST. MIRELA POPA

Modalităţi de stimulare şi eficientizare a activităţii

independente la şcolarul mic prin lecţiile de limba

română, matematică şi istorie

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

ISBN 978-606-577-088-1

1

REFERENT ŞTIINŢIFIC, Lector dr. SIMONA ALECU

2

CUPRINS Motivarea alegerii temei...........................................................................................................3 CAPITOLUL 1 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ.....................................................................................6 1.1 Abordarea psiho -pedagogică a activităţii independente......................................7

1.2 Munca independentă –scop şi mijloc al activităţii didactice ..................................9 1.3 Cerinţele muncii independente................................................................................13 1.4 Deprinderile –componente fundamentale ale activităţii independente...............15 CAPITOLUL 2 SPECIFICUL ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE LA VÂRSTĂ ŞCOLARĂ MICĂ...18 2.1 Particularităţi psiho-fizice ale şcolarului mic din perspectiva activităţii independente......................................................................................................................... 19

2.2 Tratarea diferenţiată a elevilor şi munca independentă- obiective ale educaţiei contemporane ..........................................................................................................20

2.3. Metode şi procedee didactice de realizare a activităţii independente la şcolarul mic .....................................................................................................................................22

2.3.1 Programe suplimentare de muncă independentă................................................29 2.3.2 Materiale didactice folosite ca suport pentru activitatea independentă a elevilor ...............................................................................................................................31

2.3.3 Forme de organizare a colectivului de elevi , pentru sporirea calităţii actului instructiv-educativ..................................................................................................................33 2.4 Tradiţional şi modern în procesul instructiv –educativ.........................................37

CAPITOLUL 3 STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND MODALITĂŢILE DE STIMULARE ŞI EFICIENTIZARE A ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE LA ŞCOLARUL MIC ...........52 3.1 Ipoteza şi obiectivele cercetării......................................................................................53 3.2 Metodologia cercetării-metode, tehnici, instrumente, variabile ..............................54 3.3 Investigaţie preliminară privind activitatea independentă .......................................55 3.4 Strategii de stimulare şi eficientizare a activităţii independnte la şcolarul mic........58

3.4.1 Metode şi tehnici de stimulare şi eficientizare a activităţii independente în cadrul orelor de matematică..............................................................................59 3.4.2 Abordarea activităţii independente în lecţiile de limba şi literatura română......................................................................................................................71 3.4.3 Căi şi mijloace de stimulare şi eficientizare a activităţii independente în cadrul orelor de istorie...........................................................................................91

3.5 Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor .................................................................104 CAPITOLUL 4 ............................................................................................................108 4.1 Concluzii şi recomandări...........................................................................................109 4.2 Bibliografie .................................................................................................................112

3

Motivarea alegerii temei

Pregătirea pentru schimbare, vizată de actuala reformă a învăţământului românesc,

formulează exigenţe noi privind formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice, abilitatea

optimă a acestora pentru proiectarea şi fundamentarea demersului educaţional pe legităţile

învăţării şi dezvoltării psihice, stimularea metodelor de evoluţie intra şi interpersonală,

valorificarea potenţialului creativ al copiilor. (*Furlan, Ivan 1975 –Învăţământul modern şi

instruirea intensivă, E.D.P.Bucureşti)

Ceea ce dă forme unei activităţi este atmosfera de învăţare, de muncă, de participare

activă a întregii grupe .

Ori, o lecţie devine educativă nu prin sine, ci prin acest activism al fiecăruia şi al

tuturora, prin faptul că obţine o participare activă a clasei întregi pe tot parcursul unei ore.

O activitate (lecţie) caracterizată prin participare slabă a clasei sfârşeşte altfel decât am

fi dorit, dispersează eforturile, duce la superficialitate şi efecte minime instructive şi

educative, mai ales. De aceea gradul de participare este pe bună dreptate considerat un indice

esenţial al calităţii şi eficienţei lecţiei.

Lecţia activă cere implicare, angajare deplină, individuală şi colectivă . După cum se

ştie, învăţarea este definită, adeseori, drept o modalitate de comportamente, obţinută în baza

unei experienţe trăite personal. Când vorbim despre învăţare ne gândim, deci la schimbările

ce pot avea loc în planul activităţii intelectuale (memorarea faptelor, îmbogăţirea unor

atitudini, convingeri, sentimente) ori, al acţiunii practice (formarea unor priceperi, deprinderi,

modul de actiune).

(* Ioan Bontaş –Pedagogie-Ed All)

Asemenea schimbări nu pot avea loc dacă cel care învăţă nu face nimic .Ele nu se

produc atâta timp cât copilul rămâne în postura unui simplu spectator la lecţie, rezumându-se

„Niciun om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică ,

ci făcând exerciţii; nicun om nu se-nvaţă a judeca citind

judecăţi scrise de alţi , ci judecând singur şi dându-şi seama

de natura lucrurilor .”

Mihai Eminescu –„Scrieri politice eşi literare ”

4

doar să urmărească cele predate, să aculte, să repete, să reproducă pe de rost, să execute

mecanic sarcini impuse .

Simpla prezenţă a unui şcolar la lecţie nu conduce automat la producerea învăţării, la

dezvoltarea intelectuală a acestuia.

Cheia învăţării ,a reuşitei lecţiei este dată de :

Trăirea deplină a experienţei de învăţare

Angajarea autentică a copilului

Implicarea lui plenară, cu toate forţele şi nu limitarea, în procesul învăţării

A realiza o lecţie bună nu înseamnă a face copilul să înmagazineze în mintea lui un

ansamblu cît mai numeros de cunoştinţe, ci a-l învăţa să ia parte activă la procesul

însuşi de învăţare care are loc în cadrul acesteia .

Numai o experienţă trăită cu intensitate şi plenar este în măsură să genereze o nouă

experienţă personală de cunoaştere,de acţiune şi de simţire, adică o nouă învăţare.

Copilul trebuie să se simtă implicat, angajat dacă vrea să profite de pe urma lecţiilor la

care este prezent. Învăţarea se produce numai ca urmare a unui efort personal de pus în acest

sens, numai pe baza unei paritcipări proprii, acţiune în actul învăţării.

Motivul pentru care am ales ca temă: Modalităţi de stimulare şi eficientizare a

activităţii independente la şcolarul mic prin lecţiile de limba romănă, matematică şi istorie –

este că, una din cerinţele învăţământului modern este aceea a formării la elevi a deprinderilor

de studiu individual şi de muncă independentă, a capacităţii de a gândi creator, de a soluţiona

individual sau prin conlucrare cu alţii multitudinea de probleme cu care se confruntă în anii de

şcoală, în exercitarea profesiei sa în viaţa socială.

Din scurta experienţă la catedră am constatat că valorificarea potenţialului intelectual

al elevilor, poate fi realizată plenar, folosind activităţile independente în cadrul lecţiilor, în

orice moment al ei.

Activităţile independente în cadrul orelor de matematică, română şi istorie, i-au

condus pe elevi la rezultate superioare, i-au determinat să-şi canalizeze eforturile spre a obţine

progrese, deoarece totdeauna aceste activităţi au fost controlate.

Folosirea judicioasă a metodelor are o importanţă deosebită pentru reuşita maximă a

muncii cadrului didactic.

Dar accentul se pune pe folosirea celor mai eficiente metode de individualizare a

învăţământului şi pe praticarea unui învăţământ activ care pretinde o activitate personală şi o

participare a elevului la învăţare.

5

Activitatea proprie determină la elevi formarea unor noţiuni semnificative, bine

structurate şi cu mare posibilitate de transfer.

Herbart spunea că :„trei rânduri de muncă proprie valorează mai mult decât trei

pagini de lucrări făcute după indicaţie”.

Prin tot ceea ce facem trebuie să urmărim formarea de deprinderi de muncă şcolară

independentă care stau la baza învăţării acasă şi a învăţării ulterioare ca adult.

Pentru ca elevul să ajungă să aibă spirit de independenţă şi iniţiativă în gândire şi

acţiune, e necesar ca învăţătorul să ştie să organizeze procesul instructiv-educativ în aşa fel

încât acesta să devină o manifestare a activităţii proprii a celui care învaţă.Numai ceea ce este

însuşit prin procesul de gândire proprie, în mod conştient, devine bun deplin al omului.

Nu controlul şi imboldul din afară să-l împingă pe elev spre acţiune, ci ţelurile şi scopurile pe

care şi le propune singur.

Obişnuinţa cu munca independentă şi iniţiativa trebuie formate încă din timpul şcolii.

Bogăţia şi temeinicia cunoştinţelor, volumul şi profunzimea priceperilor, precum şi trăinicia

deprinderilor de muncă independentă îi vor face pe copii să gândească în mod independent,

şi pe viitor să fie creatori în probleme de viaţă. Iată necesitatea obiectivă, generală, a

obişnuirii elevilor cu munca independentă.

Modernizarea tehnicilor de învăţare este determinată de amplele transformări ale

societăţii zilelor noastre: ritmul accelerat al schimbării, cererea crescândă de educaţie,

spectaculoasele descoperiri în domeniul ştiinţei.

Această modernizare se impune şi datorită faptului că metodele existente până ieri nu

se raportează la complexitatea procesului educaţional de astăzi. Unele metode au fost

abandonate, altele supuse înnoirii, dar alături de acestea au fost elaborate noi modalităţi de

predare, învăţare, evaluare.

Dispunem aşadar, acum, de metode de instruire care mobilizează intens toate forţele

psihice de cunoaştere şi creaţie ale elvului, pentru a obţine în procesul didactic performanţe

maxime, însoţite constant de efecte instructiv-educative.

Mare parte din aceste metode şi procedee de lucru le voi prezenta în lucrarea mea ca

fiind modalităţi de eficientizare şi stimulare a activităţii independente la şcolarul mic, dat fiind

faptul că: „analfabeţii de mâine nu vor fi cei care nu ştiu să citească, ci vor fi cei care nu

ştiu să înveţe”.

6

CAPITOLUL I

FUNDAMENTAREA

TEORETICĂ

7

1.1 Abordarea psiho-pedagogică a activităţii independente

O privire asupra cercetărilor efectuate în domeniu demonstrează că introducerea în

procesul de învăţare a elementelor de autoinstruire nu duce la supraîncărcarea elevilor, ci

contribuie chiar la reducerea încordării intelectuale în activitatea şcolară, mai ales dacă pe

lângă munca cu cartea, sunt introduse forme de activitate cu caracter practic, activităţi de

observare, de cercetare, activităţi creatoare.

Procesul muncii intelectuale reprezintă drumul parcurs de subiect de la primirea sau

cunoaşterea de informaţii la producerea de noi informaţii cu valoare operaţională pentru

procesul instructiv- educativ.

Se consatată că problemele de formare, dezvoltare a deprinderilor, abilităţilor şi

capacităţilor de învăţare şi studiu le este acordată astăzi o atenţie specială în multe programe

educaţionale.

Deschiderea constantă spre autoformare presupune din partea şcolii şi educatorilor

preocupări sistematice pe linia acordării unui loc mai important activităţilor de studiu

independent la toate disciplinele şcolare, dezvoltării responsabilităţilor faţă de propria

conduită de învăţare, formării şi dezvoltării gustului pentru cercetare, a motivaţiei pentru

autoinstruire şi autoevaluare, a încrederii elevilor faţă de sursele de informare şi faţă de

capacitatea lor de a progresa, apelând sistematic la ele. (*Andrei, Barna –„Autoeducaţie,

autoinstruire”)

Eficienţa formativă a învăţămîntului la clasele I-IV poate fi sporită atât prin calitatea

sistemului cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, cât şi prin moduri de organizare şi

îndrumare a asimilării acestora.

În ceea ce priveşte calitatea cunoştinţelor, este important ca învăţătorul să prezinte

elevilor acele noţiuni la nivelul posibilităţilor lor de înţelegere .

Utilizarea şi mai apoi transferul cunoştinţelor se realizează nu prin simpla transmitere

a acestora de la învăţător la elev, ci prin îndelungate, dar dirijate, procese de căutare şi

descopereire a lor de către elevi. De aici caracterul activ şi relativ dificil al muncii

independente.

Pentru ideea caracterului activ al învăţămantului pledează şi poziţia centrală a

elevului, anume statutul lui de subiect activ care realizează actul învăţării mai ales prin efort

8

propriu, care o dată cu însuşirea noţiunilor respective învaţă şi anumite tehnici de investigare

şi rezolvare caracter mai general .(* Ioan Jinga-Educaţia ca investiţie în om)

Potrivit din perspectiva psiho-pedagogiei moderne, acţiunea educaţională presupune

un sens teleologic ( anticiparea în plan teoretic şi mintal a rezultatelor pe care le avem în

vedere ). În orice moment educaţia trebuie orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile pe care

le urmăreşte. Cadrul didactic trebuie să aibă clare: idealul, scopul, obiectivele. Educatorul, dar

şi cel educat trebuie să aibă în vedere următoarele principii legate de învăţare:

a) Învăţarea presupune obligatoriu investiţii continue de timp şi de efort

b) Autodisciplină

c) Elevii învaţă în stiluri diferite

d) Învăţarea trebuie să pornească de la aspectele relevante pentru dezvoltarea personală a

elevului şi pentru integrarea sa în viaţa socială

e) Învăţarea se produce prin studiu individual şi activitate de grup.( *Tendinţe

tradiţionale şi moderne în predare-Iniţiative didactice-revistă de ştiinţe şi eucaţie –Ed .

Delta Cart Educaţional )

Şcoala trebuie să formeze la elevi deprinderea de a studia şi capacitatea de a înţelege şi

însuşi mereu noi şi noi cunoştinţe.( *Vasile Bunescu-Munca independentă a elevilor )

Aceasta nu numai că cunoştinţele căpătate în perioada de şcolarizare nu pot cuprinde

totul, dar şi pentru că, dacă nu studiem mereu, le pierdem şi pe acestea .

Independenţa şi spiritul inovator, iniţiativa trebuie să facă parte din trăsăturile

fundamentale ale omului.Aceste trăsături sunt formate în perioada de şcolarizare şi, ele sunt

mai ales rezultatul unei mai juste îndrumări a muncii independente, de studiu individual, a

obişnuinţei cu munca independentă.

Munca din clasă, condusă de cadrul didactic şi cea independentă nu pot fi rupte şi nici

nu pot fi puse pe acelaşi plan.

Munca independentă constituie una din ideile fundamentale ale educaţiei moderne.

Diferitele ei forme îndeosebi ele specifice studiului individual –colectarea informţiilor din

diverse surse, punerea independentă a unor probleme, descoperirea unor soluţii prin efort

personal se regăsesc într-o formă sau alta în toate metodele moderne.Cunoştinţele dobâdite de

elevi prin munca independentă, prin „inteligenţa mâinilor ”sunt mult mai temenice şi apte

pentru mai variate întrebuinţări, decât cele memorate din cărţi sau din expunerea profesorului

.

9

Prin învăţământul individual elevii de astăzi sunt pregătiţi mai bine să integreze în

cultura lor varietatea de informaţii primite prin mijloacele de comunicare de masă: cinema,

radio, televizor, ziare, reviste, internet

Începând să-şi însuşească tehnicile de muncă independentă chiar din şcoală, elevii

sunt orientaţi treptat în practica muncii de cercetare, lăsându-le mai multă libertate în alegerea

procedeelor de de efectuare a temelor şi îi fac mai responsabili faţă de activitatea lor .

Sub îndrumarea cadrului didactic se formează deprinderile de muncă independentă şi

deprinderea generală, obişnuinţa cu munca independentă şi acest lucru este principal ; dar

odată create aceste deprinderi, odată formată obişnuinţa cu munca independentă, aceasta

capătă un rol hotărâtor în activitatea de îmbogăţire a cunoştinţelor, în formarea de noi

priceperi şi deprinderi.

Munca independentă este pe de o parte un mijloc instructiv –educativ de îmbogăţire a

cunoştinţelor, de formare de noi priceperi şi deprinderi, iar pe de altă parte, deprinderile de

muncă independentă şi obişnuinţa de a munci independent sunt rezultatul activităţii didactice.

În pedagogie se vorbeşte în general despre munca independentă a elevilor în sensul muncii

efectuate de elevi acasă .Sunt şi unii pedagogi care susţin că munca independentă a elevilor

cuprinde întreaga activitate depusă de elevi în procesul de învăţare; pornind în această

interpretare de la principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor.

Vasile Bunescu spunea că munca independentă este „ mijlocul instructiv –educativ

constând în activitatea de îmbogăţire a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, fără a apela

la ajutorul altora şi ducând, sub îndrumarea cadrului didactic la formarea spiritului de

independenţă şi a iniţiativei.

( *V.Bunescu-Munca independentă a elevilor-Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-

1954)

Arătând astfel sensul muncii independente a elevilor apare ca esenţial faptul că ea este

un mijloc instructiv educativ, folosit nu numai în şcoală, dar în orice caz îndrumat de şcoală.

În lucrarea mea voi aborda munca independentă ca activitate desfăşurată de elevi în

şcoală sub îndrumarea cadrului didactic la orele de matematică, limba română şi istorie .

1.2 MUNCA INDEPENDNTĂ- scop şi mijloc al activităţii didactice

Folosirea muncii independente ca mijloc instructiv-educativ presupune un minim de

cunoştinţe şi priceperi din partea elevilor.

10

Rezolvarea independentă a unei sarcini este posibilă numai în cazul când principalele

căi ce duc la justa ei rezolvare sunt cunoscute şi totodată numai atunci când aceste căi clare

oferă posibilitatea înlăturării greutăţilor ce se ivesc în cale rezolvării depline.Cunoştinţele de

bază şi tehnicile de muncă intelectuală sunt asemuite de Jean Piaget cu o scară pe care elevul

trebuie să înveţe să urce. Profesorul pune în faţa elevului această scară care duce la

descoperirea de noi cunoştinţe şi îl ajută să urce pe ea.De exemplu: nu se poate da ca subiect

al muncii independente un exerciţiu de aflare a unui termen necunoscut la adunare sau scădere

decât după ce s-au efectuat în clasă numeroase asemenea exerciţii şi desigur după ce elevii

ştiu şi au deprinderea unui astfel de exerciţiu.

Un minimum de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de muncă independentă, care să ne

permită să folosim munca independentă ca mijloc instructiv –educativ de îmbogăţire a

cunoştinţelor au copiii chiar din primele zile de şcoală ale clasei I .Ei ştiu să ţină creionul în

mână, încet, încet muşchii mainii fac mişcări din ce în ce mai ordonate şi se deprind cu

mişcările necesare scrisului.De asemenea sunt deprinşi să deschidă o carte şi să studieze o

imagine, să observe.Aceste deprinderi sunt folosite pentru a forma,pe baza lor,alte deprinderi

şi lărgi şi aprofunda deprinderile mai vechi de muncă independentă.Elevul activează cu atât

mai independent cu cât are mai multe cunoştinţe şi deprinderi de a munci independent.Acest

lucru este propriu întregului proces de asimilare a cunoştinţelor .Asimilarea noilor cunoştinţe

are la bază tocmai stabilirea legăturilor între cunoştinţele vechi şi cele noi ce trebuie asimilate.

În vederea folosirii acestei paritcularităţi şi formarea deprinderilor de muncă

independentă se disting două aspecte ale problemei:

1. Activitatea de formare a deprinderii de muncă independentă, a spiritului de

independenţă, a iniţiativei

2. Munca independentă ca mijloc de dobândire de noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi

Efectuarea independentă a unor teme este un mijloc folosit de învăţător pentru a forma

deprinderi de muncă independentă .

Folosirea acestui mijloc cere din partea cadrului didactic o deosebită grijă .

Aceasta trebuie să fie una din preocupările principale pe care cadrul didactic şi le

propune în întrega sa activitate de conducător al procesului instructiv-educativ.

Activitatea de formare a deprinderilor de muncă independentă începe cu munca

învăţătorului.Încă de la întocmirea proiectului de lecţie el trebuie să stabilească acele

cunoştinţe şi deprinderi pe care să le formeze la elevi, pe baza cărora elevii sunt în măsură să

execute, apoi, lucrări în mod independent.

11

Baza formării deprinderilor de muncă independentă o constituie lecţia .Temele pentru

acasă şi alte forme de acitvitate independentă consolidează prin exersare aceste deprinderi.

Învăţătorul trebuie să dea acele indicaţii care să ajute la actualizarea legăturilor dintre

cunoştinţele şi priceperile elevilor, necesare rezolvării, fără a înlătura prin aceasta toate

greutăţile ce stau în calea rezolvăriidepline a temei date.Temele date, sarcinile primite pentru

a fi efectuate independent trebuie astfel alese, ca rezolvarea lor să presupună un efort din

partea elevilor, o activizare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor elevilor, mai înainte

asimilate şi formate.Cu alte cuvinte, deprinderile de muncă independentă cresc numeric şi

calitativ pe baza cunoştinţelor, a priceperilor şi deprinderilor deja asimilate.

De asemenea cadrul didactic trebuie să ţină seama în activitatea sa, de adevărul că

numai deprinderile care s-au format în urma unei analize conştiente sunt temenice şi pot folosi

în situaţii noi.

Prin lecţiile ţinute, cadrul didactic trebuie să facă în aşa fel încât cele mai mici

amănunte să fie sesizate şi înţelese de elevi.Astfel deprinderile devin superficiale şi de

nefolosit în munca viitoare de îmbogăţire a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor.În

fiecare sarcină dată pentru a fi executată independent, elevul trebuie să învingă unele

dificultăţi, dar niciodată el să nu fie pus în situaţia unor probleme ce solicită cunoştinţe care

nu au fost aplicate în cursul lecţiilor pentru care nu are deprinderi deja formate.

Activitatea instructiv-educativă desfăşurată de cadrul didactic, pentru formarea

deprinderilor de muncă independentă educă şi spiritul de independenţă şi de iniţiativă.Pe

măsură ce elevul rezolvă singur, fără sprijinul altora, probleme din ce în ce mai grele,

îndeplineşte sarcini din ce în ce mai dificile creşte atât satisfacţia îndeplinirii, cât şi tentaţia

de a lucra astfel, întărindu-se în felul acesta nu numai deprinderile de muncă independentă,

dar şi încrederea în forţele proprii, curajul abordării într-un mod nou a problemelor, deci

spiritul de iniţiativă.

Iniţiativa este strâns legată de independenţă .Spre deosebire de spiritul de

independenţă, iniţiativa constă în faptul că omul nu se limitează numai la îndeplinirea

independentă a unei sarcini ce i-au fost trasate, ci el îşi propune singur şi alte sarcini noi. (*

NICOLA, IOAN – Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, Editura Aramis, 2001)

Această capacitate de a-şi propune sarcini noi nu apare la elevi decât ca urmare a

deprinderilor de a gândi şi acţiona în mod independent .În felul acesta însărcinările primite

pentru a fi îndeplinite indepndent, repetate şi dozate judicios, duc nu numai la crearea

deprinderilor de muncă independentă dar şi la educarea spiritului de independenţă şi

iniţiativă.

12

Întreaga muncă din perioada de şcolarizare se caracterizează prin această trăsătură:

elevii învaţă să muncească independent, efectuând teme şi îndeplinind sarcini.Acest procedeu

duce,desigur şi la îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor, la formarea de priceperi şi cunoştinţe

noi.

Aceasta nu înseamnă că munca independentă a devenit un mijloc puternic şi care să

poată să rămână singurul de îmbogăţirea acestor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.

Numai când, ca scop al muncii didactice s-a format şi s-a consolidat deprinderea

generală, obişnuinţa cu munca independentă, ea devine şi mijloc deosebit de important,

determinant chiar, pentru îmbogăţirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor .

În sensul acesta se poate vorbi despre munca independentă ca scop şi mijloc în acelaşi

timp al activităţii didactice, pentru că noi folosim munca independentă ca mijloc de asimilare,

de noi cunoştinţe,de consolidare şi adâncire a vechilor cunoştinţe, deşi munca independentă

nu a devenit obişnuinţă, adică nu a fost deplin realizat scopul muncii instructiv-educative pe

această latură.

Cu alte cuvinte folosim munca independentă ca mijloc, chiar înainte de a fi realizată

ca scop.

Faptul acesta ne arată că spiritul de independenţă, ca deprindere de a gândi şi lucra

independent,este prezent pe orice treaptă a dezvoltării elevilor, şi că el este în continuu proces

de formare; că nu se poate vorbi decât de un grad mai mare sau mai mic de independenţă, de

obişnuinţa de a lucra independent la un nivel mai ridicat sau mai scăzut, în raport cu

cunoştinţele, priceperile şi mai ales în raport cu deprinderile de muncă independente formate.

În concluzie, pentru ca munca independentă să se realizeze ca mijloc şi ca scop al

activităţii didactice trebuie să ţinem seama de :

grija pentru pregătirea elevilor, în vederea efectuării cu bune rezultate a temelor

pentru acasă:

folosirea, de câte ori este posibil a temelor diferenţiate ;

pregătirea minuţioasă pentru fiecare lecţie

faptul că formarea deprinderilor de muncă independentă trebuie să fie o preocupare

obişnuită şi permanentă

Munca independentă la orice obiect de învăţământ se sprijină în mare măsură pe însuşirea

unor algoritmi specifici disciplinei respective. Elevii îşi însuşesc aceşti algoritmi de la

învăţător, în cadrul muncii frontale.Fără stăpânirea lor, munca independentă sau pe grupe ar

avea efecte cu totul neînsemnate.

13

1.3 Cerinţele muncii independente Pentru reuşita formării deprinderilor de muncă independentă şi a obişnuinţei de a

munci independent este necesară respectarea unor cerinţe pedagogice, determinate de faptul

că munca independentă constituie alături de predarea lecţiei, forma cea mai importantă prin

care se realizează sarcinile învăţământului.

O primă cerinţă ar fi ca:

Sarcinile de muncă independentă să respecte prevedereile programei şcolare privitoare

la volumul de cunoştinţe, obiective, conţinutul lecţiei .

Fiecare sarcină nouă trebuie să aibă la bază experienţa anterioară a elevului şi să

constituie baza pentru o sacrină nouă.

Sarcinile noi trebuie să se concretizeze prin teme accesibile, variate care să solicite un

efort intelectual gradat logic şi să stimuleze interesul şi potenţialul elevilor, indiferent

de nivelul lor de pregătire.

Este necesar să se ţină seama de particularităţile individuale ale fiecărui elev şi să se

pregătească teme suplimentar, sarcini de muncă individuală pentru elevii rămaşi în

urmă la învăţătură, pe măsura posibilităţilor lor.

Dozarea raţională în timp şi ca volum, evitând atât supraîncărcarea elevilor, cât şi

apariţia unor „timpi morţi” în economia orei de curs.

Anterior formării deprinderilor de muncă independentă temeinică, este necesară

formarea deprinderii de a observa relaţiile, legăturile, cerinţele, subtilităţile, constituie un prim

pas petnru reuşita ulterioară, pentru dezvoltarea spiritului creator, a iniţiativei şi a

inventivităţii.

Această deprindere de a observa presupune conştientizarea sarcinilor didactice şi a

procedeelor de lucru cerute de munca independentă, respectarea cu stricteţe a principiului

atitudinii conştiente şi active a întregului proces de învăţământ ,dar mai ales în munca lor

independentă.

Fiecare elev trebuie să aibă clar în minte ori de câte ori are de îndeplinit o muncă

independentă următoarele :

Ce trebuie să facă ?

De ce trebuie să procedeze într-un fel sau altul ?

Din ce etape se compune operaţia pe care o are de făcut?

În ce ordine se vor succeda aceste etape care îl duc la îndeplinirea sarcinii?

14

Care este scopul final al muncii?

Învăţătorul se va convinge dacă elevii au înţeles sarcinile prin câteva întrebări,

realizând conexiunea inversă.

Pentru îndeplinirea reuşită a unei activităţi independente, este necesar,în ultimă

instanţă,finalizarea acesteia cu controlul îndeplinirii ei şi cu aprecieri asupra calităţii, pentru

menţinerea interesului elevilor, depistarea şi eliminarea la timp a lacunelor şi asigurarea

unităţii lecţiei.

Nu se pot forma deprinderi de muncă independentă, nu se poate vorbi de educarea

spiritului de independenţă şi iniţiativă, fără să avem în vedere că lecţia este forma de bază a

îndeplinirii oricărei sarcini instructiv-educative.

Lecţiile trebuie alcătuite în aşa fel încât să trezească interesul elevilor şi participarea

lor activă la ele .

Lecţia este cea care asigură baza cunoştinţelor şi priceperile necesare deprinderilor

ce vrem să le formăm.Acţiunea pe care vrem să o transformăm în deprindere trebuie să apară

clar în toate componentele ei, încă din timpul lecţiei.

Această deprindere îşi caută baza în explicaţiile date de învăţător în timpul lecţiei şi ea se va

consolida în urma unor repetate exerciţii similare, care se vor realiza în mod independent.

Lecţia de comunicare de cunoştinţe constituie baza pentru deprinderile de muncă

independentă,deoarece în timpul acestor lecţii elevii îşi însuşesc şi înţeleg, în mod conştient

fiecare parte componentă a deprinderii.Dacă o deprindere nu s-a format în urma însuşirii

conştiente a fiecărei părţi din operaţia respectivă, ea va deveni o frână în dezvoltarea muncii

independente la elevi.

Lecţiile de comunicare a cunoştinţelor constituie baza creării deprinderii de muncă

independentă la majoritartea obiectelor de învăţământ .Acţiunea pentru formarea deprinderilor

de muncă independentă trebuie reluată la unele lecţii de fixare a cunoştinţelor, la cele de

recapitulare –lecţii în care elevul aplică şi ,deci,demonstrează că şi-a însuşit în deprinderea

formată atât baza teoretică a operaţiei ,cât şi împărţirea părţilor ei constitutive şi înlănţuirea

lor.

Lecţiile de fixare şi de recapitulare , au de asemenea, rol în formarea deprinderilor

de muncă independentă . În cadrul acestor lecţii,deprinderile se consolidează,iar prin repetiţie

ele devin mai trainice.

Verificarea sistematică şi permanentă duce la formarea spiritului de răspundere, la

educarea conştiinciozităţii, lucruri de mare importanţă în formarea deprinderilor.( *Ioan

Cerghit, 1980, p .9)

15

Deşi învăţătorul foloseşte toate tipurile de lecţie pentru formarea deprinderilor de

muncă independentă,este necesară şi reoganizarea unor lecţii speciale,după cum voi arăta în

capitolele următoare.

1.4 Deprinderile–componente fundamentale ale activităţii

independente

Rolul deprinderilor în dezvoltarea personalităţii umane

Vorbind despre deprinderi, nu trebuie restrânsă sfera acestei acţiuni la mişcări

automatizate,deşi la cele mai multe deprinderi componenta motrică este vizibilă şi aparent

predominantă, la altele însă motricitatea are numai un rol aproape inexistent –ca la analiza

unui exerciţiu de matematică, a unei probleme sau în cazul calculului mintal . (*BONTAŞ,

IOAN – Pedagogie, Bucureşti, Editura ALL,1994)

Deprinderile sunt componente automatizate ale unor activităţi mai complexe .Ele

asigură efectuarea în mai bune condiţii a activităţilor respective.* H.Puni –Pedagogie

psihologică

Deprinderile ca mijloace automatizate şi relativ stabile de executare a unor activităţi

umane, sunt rezultatul organizării dinamicii corticale .Fiziologic, formarea deprinderilor se

bazează pe activitatea sistematică a scoarţei cerebrale, pe elaborarea stereotipului dinamic şi

consolidarea acestuia.

Însuşirea oricărei deprinderi începe cu o activitate reflex condiţionată, instabilă,

neorganizată.Pe măsura reflectării, şirul reflexeelor dobândite unifică componentele acţiunii

într-un lanţ de legături complexe (P.P:Pavlov) organizate sistematic la nivelul celui de-al

doilea sistem de semnalizare.Automatizarea operaţiilor conştiente şi transformarea lor în

moduri de a executa cu succes acţiunea dată, se realiează prin transmiterea acestor legături

condiţionate în primul sistem de semnalizare şi cu o eliberare relativă a celui de-al doilea

sistem de semnalizare.

Automatizarea acţiunii sub formă de deprinderi –formarea stereotipului dinamic –duce

la economia energiei nervoase, la desfăşurarea rapidă şi cu randament crescut a acţiunii.

În procesul de învăţare, deprinderile reprezintă moduri de acţiune şi operaţii

conolidate prin exerciţiu, care favorizează însuşirea temeinică a cunoştinţelor. Deprinderile

şcolare sunt acţiuni dobândite ajunse la un anumt grad de automatizare.Automatizarea unei

16

acţiuni nu exclude caracterul ei conştient. Dimpotrivă prezenţa conştiinţei este o premiză atât

a formării deprinderilor cât şi a perfecţionării lor.

Clasificarea deprinderilor:

Deprinderile se clasifică în trei grupe fundamentale:

a) Deprinderi motrice

b) Deprinderi senzoriale

c) Deprinderi intelectuale

Cercetările psihologice stabilesc că orice deprindere, chiar şi de ordin motor, se

însuşeşte rapid şi temeinic, dacă subiectul înţelege scopul acţiunii. De asemenea

perfecţionarea deprinderii este posibilă numai dacă toate verigile acţiunii au fost înţelese şi

parcurse eficient.

Deprinderile necesare activităţii şcolare se achiziţionează treptat, procesul de

elaborare al oricărei deprinderi parcurgând mai multe etape.

Formarea deprinderilor începe cu o fază iniţială de cunoaştere a activităţii- faza

familiarizării prealabile a subiectului cu acţiunea.În această etapă, elevii descifrează

operaţiile pe care le vor însuşi.Această fază se caracterizează prin operaţii necoordonate,

elevii fac greşeli şi sunt nesiguri.Pe măsura exersării activităţii în procesul învăţării,

deprinderile intră în faza lor de organizare şi sistematizare.

În această nouă etapă operaţiile disparate se corectează şi devin mai precise.

Elevii urmăresc conştient realizarea fiecarei operaţii şi caută să lege componentele

acţiunii între ele. Operaţiile şi componentele acţiunii continuă să constituie încă scopul

prinipal al exersării; desfăşurarea operaţiilor se face lent, copiii depun un efort mărit în

executarea acţiunii.

Cea de-a treia etapă în formarea deprinderilor este etapa automatizării lor .Ca efect

al unor exerciţii sistematic efectuate componentele acţiunii se automatizează.

În faza automatizării, deprinderile nu mai constituie un scop pentru elevi, ci mijloace de a

executa cu succes activităţile sau operaţiile învăţate.

În sfârşit, faza superioară a formării deprinderilor o constituie perfecţionarea şi

desăvârşirea lor în practică, respectiv etapa introducerii deprinderilor automatizate în

activităţi complexe.

Particularităţile fazelor de dezvoltare a unei deprinderi, numărul lor, cât şi viteza de

elaborare sunt variate.Ele depind de natura activităţii exersate ca şi gradul de antrenare a

elevilor în activităţi şi deprinderi similare, anterior formate.

Exerciţiul constituie condiţia fundamentală în elaboarea şi consolidarea deprinderilor.

17

Prin exersare se reiau repetat şi în mod selectiv componentele activităţii, insistându-se

conştient asupra corectitudinii şi sistematizării lor.Prin exerciţiu se reduce efortul voluntar şi

conştient depus în efectuarea acţiunii şi scade totodată timpul de executare a ei.

Exerciţiile rămân însă ineficiente dacă se reduc la o repetare mecanică, mereu aceeaşi

a acţiunii şi fără tendinţa vooită de a o perfecta. Repetarea mecanică poate fixa moduri

inadecvate sau chiar greşite de executare a acţiunii –fapt ce se răsfrânge negativ şi asupra

dobândirii altor deprinderi.

După scopul pe care îl urmărim în executarea acţiunii, exerciţiile sunt de mai multe

feluri:

exerciţiu de familiarizare cu activitatea dată;

exerciţiu care introduce elemente noi(suplimentare ) faţă de prima activitate;

exerciţii speciale care pregătesc în activitatea psihică a elevilor transferul spre alte

acţiuni, spre rezolvarea altor sarcinişi a altor tipuri de probe cu ajutorul deprinderilor

date.

Condiţia ca repetarea unor operaţii să devină realmente un exerciţiu este mai întâi

reprezentarea clară a acestor acţiuni în mintea elevului şi cunoaşterea scopului exersarii lor.

O altă condiţie esenţială în elaborarea şi perfectarea oricărei deprinderi, o constituie

de asemenea cunoaşterea rezultatelor fiecărui exerciţiu şi analiza conştientă a greşelilor

săvârşite.

Procesul de formare a deprinderilor este uşurat dacă elementele care compun acţiunea

sunt întărite.Această întărire este posibilă fie prin repetarea parţială a operaţiilor cu motivarea

conştientă a unor asemenea repetări, fie prin întărirea verbală(încurajare, laudă, dojană ).

Metodele şi procedeele de lucru utilizate în exerciţiu influenţează vădit calitatea şi

viteza exersării.

Efectul pozitiv al metodei în exersare se resimte şi în reducerea timpului necesar

elaborării deprinderii. Rezultate bune se obţin printr-o corectă repartiţie în timp a exerciţiilor,

astfel, la început, repetările trebuie să fie cât mai dese,iar în etapele următoare exerciţiile vor

fi făcute mai distanţate în timp.