Fundamentul conceptual al controlului parla -

mentar asupra Guvernului rezidă în calitatea

Parlamentului de „organ reprezentativ suprem al

poporului”. El primeşte din partea naţiunii exerciţiul

puterii şi acest fapt îi conferă legitimitate pentru

supravegherea modului în care Guvernul realizează

conducerea treburilor statului, astfel încât să

corespundă aspiraţiilor majorităţii poporului. În acest

fel, controlul parlamentar asupra Guvernului este

modalitatea prin care se înfăptuieşte relaţia politică

dintre popor şi acele autorităţi executive pe care

acesta nu le desemnează în mod direct.

Controlul parlamentar asupra Guvernului, spre

deosebire de controlul pe care Parlamentul îl exercită

asupra administraţiei publice în general, cunoaşte mai

multe forme de manifestare, precum solicitarea de

informaţii şi de documente, audierea miniştrilor,

adresarea de întrebări şi interpelări, organizarea de

comisii de anchetă, adoptarea de moţiuni simple şi

de cenzură, etc.

Interesul ştiinţific faţă de instituţia juridică a

interpelărilor, ca o importantă modalitate de realizare

a controlului parlamentar asupra Guvernului, rezidă

în dinamica care o caracterizează din perspectivă

istorică. Abordată iniţial în Franţa ca o măsură lipsită

de formalităţi, care antrena direct răspunderea

politică a Guvernului, în special în perioada celei de-a

III-a şi de-a IV-a Republici, în zilele noastre inter -

pelarea constă în adresarea unei întrebări, conform

unei proceduri raţionalizate, care poate avea ca

finalitate declanşarea unei dezbateri politice.

În doctrină se menţionează că prima

interpelare a fost adresată în Adunarea Naţională a

Franţei, în ianuarie 1831, de către deputatul de

extremă dreapta François Mauguin şi viza politica

relaţiilor externe.

1

La origine, dreptul de interpelare a

fost reglementat în art. 10 din Legea constituţională

franceză din 1791, conform căruia „miniştrii regelui,

odată intraţi în Adunarea Naţională legislativă … sunt

ţinuţi … dacă sunt solicitaţi, să dea explicaţii”

2

.

Constituţia României din 1866 a prevăzut în art. 49,

pentru prima oară, dreptul membrilor Adunărilor de

a adresa miniştrilor interpelări. Această dispoziţie a

fost preluată şi în art.52 din Constituţia din 1923,

prevăzând, suplimentar, obligaţia miniştrilor de a

răspunde în termenele regulamentare. Potrivit art. 65

din Constituţia din 1948, orice deputat avea dreptul

de a interpela Guvernul sau pe miniştrii în parte, iar

pentru primul-ministru sau ministrul interpelat era

prevăzută obligaţia de a răspunde.

În doctrina franceză, prin termenul „inter -

pelare” este desemnată „procedura de control

parlamentar care constă într-o întrebare orală urmată

de dezbateri, care se finalizează în general printr-un

vot, ce exprimă opinia parlamentarilor cu privire la

răspunsul Guvernului”

3

. Potrivit legiuitorului

constituant român, însă, interpelările nu se finalizează

prin vot. Acesta se acordă subsecvent doar atunci

când interpelarea este urmată de depunerea unei

moţiuni simple. De aceea, considerăm că interpelarea

este modalitatea parlamentară specifică prin care

deputaţii ori senatorii provoacă o dezbatere în şedinţa

Camerei Parlamentului în legătură cu activitatea sau

actele Guvernului ori ale unui anumit minister. De

regulă, prin intermediul acesteia, în cadrul unor

şedinţe publice, opoziţia parlamentară pune în

discuţie politica Guvernului, faţă de care îşi poate

exprima propriul punct de vedere, de obicei sub

formă critică.

Art. 112 alin. (1) din Constituţia României,

repu blicată, instituie pentru Guvern şi pentru

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Interpelările, modalitate de realizare acontrolului parlamentar asupra Guvernului

drd. Anca-Daniela CHESARU

Consilier parlamentar

Camera Deputaţilor – Direcţia Procedură legislativă,

sinteze şi evaluări

1

A se vedea L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, 2

e

édition,

Vol. IV. L'organisation politique de la France, E. de Boccard,

Paris, 1924, p. 382.

2 Ibidem.

3

A se vedea O. Duhamel, Y. Mény, Dictionnaire constitutionnel,Presses Universitaires de France, Paris, 1992, p. 513.

membrii acestuia obligaţia de a răspunde

interpelărilor formulate de deputaţi sau de senatori,

în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două

Camere. În temeiul acestor prevederi constituţionale,

în Regulamentul Camerei Deputaţilor şi în cel al

Senatului au fost reglementate condiţii de fond, de

formă şi de procedură în legătură cu aceste

mecanisme de control parlamentar.

4

Iar ca expresie a

autonomiei parlamentare, procedurile aplicabile

acestor forme de control diferă între cele două

Camere ale Parlamentului.

În opinia noastră, dispoziţia constituţională

cuprinsă în art. 112 alin. (1) este neclară în legătură

cu subiectul căruia i se poate adresa interpelarea,

precum şi cu cel căruia îi incumbă obligaţia de a

răspunde. Cu alte cuvinte, trebuie lămurit sensul

dispoziţiei constituţionale „Guvernul şi fiecare dintre

membrii săi au obligaţia să răspundă” prin raportare la

prevederile art. 102 alin. (3) din Constituţia României,

republicată, conform cărora „Guvernul este alcătuit

din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin

lege organică”. Faţă de această situaţie, ne întrebăm

dacă întotdeauna primul-ministru este destinatarul

interpelărilor adresate Guvernului şi dacă este o

obligaţie cumulativă, care incumbă atât Guvernului

prin persoana primului-ministru, cât şi celorlalţi

membri ai acestuia. În opinia noastră, potrivit

arhitecturii constituţionale actuale, interpelarea se

adresează numai Guvernului. În acest sens, avem în

vedere că dreptul de interpelare decurge din principiul

responsabilităţii guver namentale. Ori, art. 109 alin.

(1) teza a doua din Constituţia României, republicată,

reglementează doar răspunderea politică solidară a

membrilor Guvernului în faţa Parlamentului, nefiind

recu noscută responsabilitatea individuală a

miniştrilor.

5

Totodată, trebuie să ţinem cont însă de

finalitatea interpelării în zilele noastre, care constă în

declanşarea unei dezbateri publice şi cel mult în

adoptarea unei moţiuni simple, neputând pune în

discuţie retragerea din Guvern a ministrului interpelat.

În aceste circumstanţe, art. 112 alin. (1) din

legea fundamentală instituie o obligaţie invariabilă

pentru Guvern şi membrii săi de a răspunde inter -

pelărilor. În temeiul acestei dispoziţii constituţionale,

constatăm că interpelările se pot adresa Guvernului,

prin persoana primului-ministru, care conduce şi

coordonează activitatea membrilor acestuia ori direct

celorlalţi membrii ai Guvernului, potrivit ariei lor de

competenţă guvernamentală.

În art. 164 alin. (2) din Regulamentul

Senatului se realizează o distincţie asemănătoare legii

fundamentale, în sensul că răspunsurile la

interpelările adresate Guvernului se prezintă de

primul-ministru, iar la cele adresate membrilor

acestuia se prezintă de ministrul interpelat sau, după

caz, de un secretar de stat. Faţă de această ultimă

dispoziţie regulamentară, remarcăm că din coro -

borarea prevederilor art. 102 alin. (3) din Constituţia

României, republicată cu cele ale art. 3 din Legea nr.

90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guver -

nului României şi a ministerelor, rezultă că pot fi

interpelaţi primul-ministru, miniştrii, viceprim-

miniştrii, miniştrii de stat şi miniştrii-delegaţi.

6

Ca

urmare, apreciem că interpelarea secretarilor de stat

contravine prevederilor constituţionale cât timp

secretarii de stat nu sunt membri ai Guvernului.

Conform art. 173 alin. (1) din Regulamentul

Camerei Deputaţilor, „interpelarea este o cerere

adresată Guvernului”, prin care se solicită explicaţii

asupra politicii acestuia în probleme importante ale

activităţii sale interne sau externe. Pentru această

raţiune, ele se transmit primului-ministru, conform

art. 173 alin. (3) din acelaşi Regulament.

Elementele de fond şi de formă ale interpelării

Interpelarea poate avea ca obiect orice act sau

activitate a Guvernului ori a membrilor săi, având în

vedere că aceasta este sfera de control parlamentar

asupra Guvernului, cu condiţia să privească politica

de stat şi să aibă caracter important. Ca urmare, este

evident că interpelarea nu poate privi acte personale

ale primului-ministru, ale miniştrilor sau ale celorlalţi

membri ai Guvernului ori fapte exercitate de aceştia

în viaţa privată, în afara autorităţii ministeriale.

Deopotrivă, acestea nu pot viza acte sau fapte

ale autorităţilor administrative autonome, întrucât

numai membrii Guvernului sunt responsabili din

punct de vedere politic în faţa celor două Camere

legiuitoare.

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

4

A se vedea art. 173-179 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,

aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8 din 24 februarie

1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35

din 16 ianuarie 2006, cu modificările şi completările ulterioare şi

art. 162-165 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea

Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu

modificările şi completările ulterioare.

5

În practica de stat ulterioară intrării în vigoare a Constituţiei din

1866, era recunoscută responsabilitatea individuală a miniştrilor

în faţa uneia dintre Camerele Parlamentului. Caracteristica

principală a responsabilităţii politice a Guvernului în faţa

Parlamentului era că votul de neîncredere al Adunării Deputaţilor,

ca şi cel al Senatului obliga ministrul în cauză să demisioneze.

6

Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului României şi a ministerelor a fost publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie

2001, fiind modificată şi completată în repetate situaţii.

Ţinând cont de criteriul de fond, sesizăm că

interpelarea urmăreşte informarea cu privire la

strategia Guvernului într-un anumit domeniu, la

politicile pe care acesta intenţionează să le aplice,

fiind mai amplă decât întrebarea, care este punctuală,

întrucât se referă la aspecte concrete, la acţiuni

particulare ale Guvernului sau ale miniştrilor.

În temeiul art. 112 alin. (1) din Constituţie, au

dreptul de a depune interpelări deputaţii şi senatorii.

Faţă de această dispoziţie, constatăm că prin

regulamente a fost extins dreptul de a depune

interpelări în favoarea grupurilor parlamentare şi, în

cazul Camerei Deputaţilor, se mai prevede că „mai

mulţi deputaţi” pot depune o interpelare

7

. Remarcăm

însă că această posibilitate de control cu caracter

reprezentativ este specifică moţiunilor, în timp ce

interpelările sunt modalităţi individuale de control

parlamentar. Deputaţii şi senatorii pot depune mai

multe interpelări deodată, către acelaşi destinatar sau

unor membri distincţi ai Guvernului. Aceasta nu este

o practică constantă, însă doctrina consemnează că în

perioada celei de-a III-a Republici Franceze „pentru

ca a doua interpelare să fie dezvoltată de autor,

trebuie ca prima să fie în întregime terminată, adică

oratorii înscrişi să-şi fi exercitat dreptul la cuvânt şi

dezbaterea să fie închisă”

8

.

Sub aspect formal, în ţara noastră interpelările

se formulează numai în scris şi primesc întotdeauna

răspuns oral, putând fi urmate de dezbateri, spre

deosebire de întrebări, care se pot formula şi oral,

răspunsul fiind în scris şi/sau oral.

În Polonia însă, este reglementată procedura

răspunsului scris la interpelări.

9

Iar în Germania, sunt reglementate două

categorii de interpelări: „interpelările minore”, care

primesc răspuns în formă scrisă şi cele denumite

„majore”, care primesc răspuns oral şi astfel sunt

dezbătute în Bundestag.

Conform art. 173 alin. (1) din Regulamentul

Camerei Deputaţilor, în interpelare se arată obiectul

acestora, fără nicio dezvoltare. Faţă de această

dispoziţie, ne întrebăm dacă interpelările trebuie

motivate. Chiar dacă nu este prevăzută expressisverbis, considerăm că motivarea este implicită, la fel

ca şi semnarea acestora.

10

Obligaţia motivării este

înscrisă, de altfel, în art. 162 alin. (2) din

Regulamentul Senatului. Şi potrivit Regulamentului

de funcţionare al Parlamentului Suediei, interpelarea

se motivează. De asemenea, în art. 181 din

Regulamentul Congresului din Spania se prevede că

interpelările trebuie motivate.

Etapele procedurale aferente instituţieijuridice a interpelării

Având în vedere dispoziţiile regulamentare,

identificăm câteva faze parlamentare predeterminate

în legătură cu interpelarea, pe care le putem grupa din

punct de vedere teoretic după cum urmează:

1. anunţarea interpelării;

2. dezvoltarea interpelării;

3. acordarea votului sau adoptarea unei

moţiuni simple, după caz.

1. Potrivit regulamentelor parlamentare din

România, toate interpelările se anunţă în plenul

Camerei din care provine interpelatorul şi apoi se

înaintează preşedintelui de şedinţă, care le transmite

primului-ministru

11

. Astfel, preşedinţii Camerelor

Parlamentului nu dispun de un drept de apreciere

asupra conţinutului interpelărilor şi, de aceea, nici nu

pot opune vreun fine de neprimire la depunerea unei

interpelări, precum în cazul întrebărilor.

12

Spre deosebire de această situaţie, în Finlanda,

Preşedintele Parlamentului poate refuza, motivat,

introducerea unei interpelări care contravine legii

fundamentale ori dispoziţiilor regulamentare. În

situaţia în care Camera se opune respingerii

interpelării, Preşedintele Parlamentului sesizează

Comisia pentru afaceri constituţionale, care decide

cu privire la situaţia respectivă.

În prezent, remarcăm că în majoritatea statelor

este stabilită o dată fixă şi un interval orar anume

destinate anunţării interpelărilor. De exemplu, potrivit

art. 173 alin. (3) din Regulamentul Camerei

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 5

7

Potrivit art. 173 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor,

„Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului de un grup

parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi, prin care se solicită

explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale

activităţii sale interne sau externe. Guvernul şi fiecare dintre

membrii săi sunt obligaţi să răspundă la interpelări în cel mult

două săptămâni”.

8

E. Pierre, Droit politique électoral et parlementaire(supplément), 5e édition, Librairies-Imprimeries Réunies, Paris,

1924, p. 968.

9

A se vedea art. 193 din Regulamentul Sejmului din 1992,

publicat în Monitorul nr.23/2002, cu modificările ulterioare.

10

Art. 190 din Regulamentul Parlamentului din Croaţia statuează

în mod explicit că interpelările trebuie semnate.

11

Spre deosebire de situaţia din România, în Spania interpelările

nu se înaintează Preşedintelui Congresului, ci se înaintează

Biroului acestuia.

12

Conform art. 166 alin. (1) din Regulamentul Camerei

Deputaţilor, „Preşedintele Camerei are dreptul să nu admită

întrebările care: a) privesc probleme de interes personal sau

particular; b) urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii

juridice; c) se referă la procese aflate pe rolul instanţelor

judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs

de judecată; d) privesc activitatea unor persoane care nu

îndeplinesc funcţii publice.”

Deputaţilor, interpelările se citesc în fiecare zi de luni,

între orele 19,30 – 20,00. În alte situaţii, însă, această

competenţă este acordată Preşedintelui Camerei. Ne

amintim, de altfel, că în timpul celei de-a III-a şi de-a

IV-a Republici, în Franţa interpelările se depuneau la

preşedintele Camerei legiuitoare din care făceau parte

parlamentarii care le adresau, iar preşedintele le citea

în şedinţa Camerei respective. Aceasta decidea cu

privire la data dezbaterii interpelării, pe baza

propunerii formulate de parlamentarul inter pelator şi

de ministrul vizat. De altfel, şi în istoria României

constatăm că, potrivit art. 65 din Constituţia din 1948,

Marea Adunare Naţională avea competenţa de a fixa

data acordării răspunsurilor la interpelări.

În toate cazurile, interpelările citite în şedinţa

de plen se înscriu într-un registru special şi se

afişează la sediul instituţiei.

2. Dezvoltarea interpelării are loc tot în şedinţa

plenară. Şi în această situaţie, întâlnim cazuri în care

prin regulament sunt stabilite o anumită zi şi un

interval orar anume, în timp ce în altele anumite

organe decizionale hotărăsc în această privinţă. De

exemplu, Biroul permanent al Senatului are

competenţa de a fixa şedinţa dedicată prezentării şi

dezbaterii interpelărilor, respectând condiţia de a fi

săptămânală, conform art. 163 alin. (3) din

Regulamentul acestei Camere. Situaţia este diferită

la Camera Deputaţilor, unde ora şi ziua sunt stabilite

prin regulament. Astfel, potrivit art. 174 alin. (2) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor, „Dezvoltarea

interpelărilor are loc în şedinţa din ziua de luni,

alternativ cu şedinţele consacrate întrebărilor (…)

dezvoltarea acestora se face între orele 18,30-19,30.”

Remarcăm astfel că dezbaterea interpelărilor din

două în două săptămâni se corelează cu obligaţia

Guvernului şi a membrilor săi de a răspunde

interpelărilor în cel mult două săptămâni de la

solicitare

13

. În acest mod se evită situaţii precum cele

întâlnite în practica franceză, când unele interpelări

care vizau politica externă nu au fost supuse

dezbaterii publice întrucât nu era prevăzută o limită

de timp pentru dezbaterea acestora.

Referitor la intervalul de timp de două săp -

tămâni (care în practică se prelungeşte) scurs între

depunerea unei interpelări şi primirea răspunsului,

apreciem că este suficient de lung pentru ca subiectul

adus în discuţie să-şi piardă actualitatea din punct de

vedere politic şi să nu mai prezinte interes. Cu atât

mai mult cu cât acest termen poate fi prelungit prin

decizia Camerei legiuitoare, pentru motive temeinice.

Cu alte cuvinte, persoana interpelată este nevoită să

explice întârzierea în acordarea răspunsului în faţa

Camerei respective şi să solicite un nou termen (de

maximum două săptămâni în cazul Camerei

Deputaţilor şi de cel mult 3 săptămâni în cazul

Senatului). Pentru că nu sunt stipulate alte limite de

timp, subînţelegem că pentru o interpelare în Camera

Deputaţilor se poate acorda un nou termen de mai

multe ori. În schimb, art.163 alin. (4) din

Regulamentul Senatului dispune că această Cameră

poate acorda un singur termen suplimentar.

Într-o privire comparativă se remarcă, de

exemplu, că în art.115 din Constituţia Poloniei este

reglementată obligaţia primului-ministru şi a

celorlalţi membri ai Guvernului de a răspunde

interpelărilor în 21 de zile.

În Germania, interpelările se înscriu pe ordinea

de zi a şedinţei Bundestagului în termen de 15 zile

de la data publicării lor, ceea ce înseamnă că nu este

prevăzută o dată fixă, ci un termen maxim, în vederea

evitării eventualelor abuzuri.

În opinia noastră, această etapă procedurală ar

trebui să implice, pe de o parte, prezentarea

interpelării şi, pe de altă parte, acordarea răspunsului

la interpelare, dar şi prezentarea punctelor de vedere

ale grupurilor politice, respectiv ale altor

parlamentari. În acest fel, interpelările pot să

genereze o scurtă dezbatere asupra problemelor

ridicate. Iar miniştrii nu au dreptul de a se opune

discutării unei interpelări, la fel cum nu pot refuza

acordarea răspunsului.

14

După cum se afirmă în

doctrină, aceasta este o „veritabilă injoncţiune prin

care Guvernul este chemat să explice politica derulată

şi care nu comportă nicio replică”

15

. Totodată,

miniştrii interpelaţi au obligaţia să participe la şedinţa

consacrată răspunsurilor la interpelări, potrivit art.

175 alin.(2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Cu toate acestea, din interpretarea sistematică

a prevederilor regulamentare din România rezultă că

dezbaterea interpelării implică numai intervenţia

persoanei care interpelează şi a celei interpelate, fără

a putea interveni alţi deputaţi ori senatori, după caz,

sau grupurile parlamentare, altele decât cel care a

adresat interpelarea. În această situaţie, constatăm că

Studii, opinii, informări

6 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

13

Conform art. 173 alin. (2) din Regulamentul Camerei

Deputaţilor, „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi

să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni.”

14

Această obligaţie nu a existat dintotdeauna, având în vedere că

în doctrină se consemnează că în anul 1871 Preşedintele Adunării

Naţionale Jules Grévy a menţionat că „Guvernul poate să

răspundă sau nu, după cum conştiinţa îi dictează că trebuie să

facă ori să nu facă” (A se vedea L. Duguit, op. cit., p. 387).

15

A se vedea J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutionspolitiques, Montchrestien, Paris, 1997, p. 15.

se limitează considerabil raţiunea de a fi a acestui

instrument parlamentar.

Atunci când parlamentarul consideră răspunsul

inadecvat sau dacă nu este mulţumit de răspunsul

primit, poate interveni cu puncte de vedere supli -

mentare şi poate comenta răspunsul.

Dacă în trecut Legea constituţională franceză

prevedea că miniştrii sunt ascultaţi ori de câte ori

solicită şi, în practica parlamentară s-a remarcat că

uneori interveneau în finalul dezbaterilor prilejuite

de interpelare sau imediat după ce autorul o

dezvolta

16

, în zilele noastre sunt prevăzute perioade-

limită pentru intervenţiile pe marginea interpelării.

Există şi excepţii, precum Croaţia, în care luările de

cuvânt pe marginea interpelării nu sunt limitate apriori.

Potrivit regulamentelor parlamentare din

România, dezvoltarea interpelării are loc în

maximum trei minute, înainte de a primi cuvântul

oficialul interpelat, în vederea prezentării

răspunsului, care are la dispoziţie cinci minute.

Pentru intervenţiile ulterioare la Senat este

reglementată aceeaşi durată, în timp ce la Camera

Deputaţilor, acestea sunt limitate la două minute.

În Bundestag, discursurile iniţiale ale

interpelatorului nu pot depăşi zece minute, iar

răspunsurile persoanei interpelate cinci minute. De

asemenea, fiecare grup parlamentar are la dispoziţie

cinci minute pentru a-şi exprima punctul de vedere.

Odată dezbaterile închise, nu se mai poate

reveni asupra discuţiei.

3. În sistemul constituţional românesc,

interpelările sunt lipsite de efecte juridice şi nu se

finalizează prin acordarea unui vot. Dezbaterile pe

marginea interpelării sunt oprite prin grija

preşedintelui de şedinţă. Eventual, potrivit art.112

alin. (2) din Constituţia României, republicată,

Camera Parlamentului este îndreptăţită să hotărască

printr-o moţiune simplă cu privire la obiectul unei

interpelări, potrivit procedurii parlamentare comune

aplicabile moţiunilor simple. Iar Guvernul este

obligat prin regulament să ţină cont de opinia

exprimată de Cameră în cuprinsul unei moţiuni

simple aprobate.

Potrivit art. 184 din Regulamentul Congresului

Deputaţilor din Spania, orice interpelare poate da

naştere la o moţiune, prin care se exprimă opinia

Congresului, în condiţii procedurale particulare.

Astfel, doar grupul parlamentar care a formulat

interpelarea sau cel din care face parte deputatul

interpelator poate introduce o moţiune. De asemenea,

aceasta se poate face numai în ziua dezbaterii

interpelării. Dacă Biroul Congresului o admite, cu

condiţia să aibă legătură cu interpelarea, moţiunea

este înscrisă pe ordinea de zi a următoarei şedinţe

plenare, cu posibilitatea amendării.

Potrivit art. 195 din Regulamentul Parla -

mentului din Croaţia, după închiderea dezbaterilor

asupra interpelării, Parlamentul poate iniţia o moţiune

de încredere cu privire la primul-ministru ori un alt

membru al Guvernului sau chiar o moţiune de cenzură.

Interpelările adresate primului-ministruÎn art. 177 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor este reglementat un regim juridic distinct

pentru interpelările adresate primului-ministru, deşi

obiectul lor nu diferă de acela al interpelărilor

adresate Guvernului. Potrivit Regulamentului

Camerei Deputaţilor, însă, interpelările se adresează

Guvernului sau primului-ministru. În această

împrejurare, ne întrebăm ce diferenţiază interpelările

adresate primului-ministru de cele adresate

Guvernului, având în vedere că interpelările au

aceeaşi sferă de interes, că primul-ministru are

obligaţia regulamentară de a răspunde ambelor

categorii de interpelări şi că poate delega această

competenţă în cele două împrejurări.

Sub aspect procedural, pentru expunerea

interpelării se acordă parlamentarului două minute,

iar premierului (sau, de cele mai multe ori,

reprezentantului său) 3 minute pentru a răspunde. Se

poate acorda fiecăruia drept la replică de câte două

minute, ultimul cuvânt revenind premierului. Un

calcul sumar indică faptul că timpul de comentare

alocat parlamentarilor este mai mic decât cel care

revine reprezentantului Guvernului, fiind inad -

misibile alte intervenţii.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor

regulamentare referitoare la interpelarea primului-

ministru, remarcăm că în Camera Deputaţilor primul-

ministru nu a mai fost interpelat din 19 octombrie

2005, deşi acesta a fost prezent pentru a răspunde

interpelărilor adresate Guvernului.

Situaţii incidente1. Potrivit regulamentelor celor două Camere,

primul-ministru poate desemna un reprezentant în

vederea comunicării răspunsurilor la interpelările

adresate personal sau Guvernului. Aceeaşi posi bilitate

o au, de asemenea, şi ceilalţi miniştri, din moment ce

se prevede că răspunsul la interpelările adresate

membrilor Guvernului se prezintă de ministru sau,

după caz, de un secretar de stat. Remarcăm, aşadar,

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 7

16

A se vedea E. Pierre, op. cit., p.964-965.

că această posibilitate regula mentară a condus la o

situaţie ilegitimă politic, în care miniştrii nu se mai

prezintă în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în

vederea exercitării controlului parlamentar asupra

activităţii lor, încălcând o obligaţie constituţională

care le incumbă ca urmare a primirii votului de

învestitură din partea Parlamentului.

2. În situaţia neacordării răspunsului la

interpelare, constatăm că se încalcă prevederile

constituţionale ale art.111 alin. (1) şi cele regula -

mentare care stabilesc un termen-limită pentru a se

acorda răspunsul. Prin aceasta, apreciem că se aduce

atingere înseşi puterii de control pe care legea

fundamentală o acordă parlamentarilor, în virtutea

mandatului lor reprezentativ.

3. Ce se întâmplă în situaţia în care sesiunea

parlamentară încetează înainte de a se răspunde

interpelării? În absenţa unor dispoziţii regulamentare

în ţara noastră, apreciem că durata de timp prevăzută

pentru răspuns se suspendă pe perioada vacanţelor

parlamentare, nefiind afectată obligaţia membrilor

Guvernului de a răspunde interpelărilor. Sub aspectul

dreptului comparat, remarcăm că în sistemul

parlamentar britanic este reglementată „moţiunea de

prelungire”, potrivit căreia interpelarea prezentată

spre finalul lucrărilor Camerei poate continua şi în

perioada vacanţei parlamentare, pentru a lua în

dezbatere problema ridicată. Deopotrivă, conform

art. 193 din Regulamentul Parlamentului din Croaţia,

interpelările care nu primesc răspuns scris în

termenul prevăzut se înscriu de drept pe agenda

următoarei sesiuni a Parlamentului.

4. Ce se întâmplă în situaţia în care mandatul

Guvernului încetează înainte de a se acorda răspuns

interpelării? Pot fi ele considerate anulate ipso facto?Având în vedere caracterul obiectiv al obiectului

interpelării şi faptul că interpelarea nu are de regulă

caracter intuitu personae, apreciem că autorul

interpelării va putea decide dacă noul Guvern sau

ministrul înlocuitor, după caz, poate răspunde acelei

interpelări.

Raţionalizarea interpelărilorDupă cum se constată, procedura parlamentară

aplicabilă interpelărilor a fost puternic raţionalizată

prin limitarea luărilor de cuvânt, a duratei de timp

alocată pentru acordarea replicilor, precum şi prin

limitarea altor parlamentari de a-şi exprima punctul

de vedere. De exemplu, pentru a se preveni un număr

semnificativ de interpelări, care ar putea conduce la

blocarea activităţii Parlamentului şi Guvernului prin

perioadele de timp prea mari alocate unor astfel de

discuţii, s-au prevăzut limitări ale exercitării dreptului

la interpelare precum:

► în România (Camera Deputaţilor) şi în

Germania un grup parlamentar poate prezenta cel

mult o interpelare în cadrul fiecărei şedinţe plenare

dedicate acestui scop;

► în Finlanda şi Germania este prevăzut un

număr minim de parlamentari care trebuie să susţină

interpelarea;

► în Suedia, pentru preîntâmpinarea

dezbaterilor parlamentare care au loc cu prilejul unei

interpelări, Guvernul transmite în prealabil

Parlamentului un răspuns scris;

► în Croaţia se prevede că în urma respingerii

unei interpelări, o altă interpelare cu acelaşi obiect

poate fi iniţiată după împlinirea a trei luni de la

respingerea celei dintâi;

► în Franţa, Constituţia din 1958 nu mai

reglementează instituţia interpelărilor, dar sunt

prevăzute în art. 156 din Regulamentul Adunării

Naţionale, potrivit căruia deputatul care doreşte să

interpeleze Guvernul ataşează cererii sale o moţiune

de cenzură, în condiţiile regulamentare.

17

Totodată, potrivit art. 164 alin. (3) din

Regulamentul Senatului ţării noastre, timpul total

afectat interpelărilor se împarte pe grupuri

parlamentare, în conformitate cu ponderea acestora.

Cu privire la această dispoziţie, remarcăm că se pune

la dispoziţia partidului majoritar, care de regulă

susţine Guvernul, cea mai lungă perioadă de timp din

aceea acordată interpelărilor, dezavantajând astfel

opoziţia, care exercită doar modalităţile formale de

control asupra Guvernului. Iar din punct de vedere

democratic, acesteia ar trebui să i se aloce mai mult

timp pentru interpelare.

Dar mai ales, interpelările au fost raţionalizate

în ceea ce priveşte finalitatea lor, respectiv obligarea

ministrului să se retragă din Guvern în urma acordării

unui vot de neîncredere de Camera legiuitoare, ca

urmare a unei interpelări.

Având în vedere considerentele prezentate,

apreciem că interpelările rămân o modalitate

însemnată de control parlamentar, prin care opoziţia

atrage atenţia opiniei publice asupra politicii

guvernamentale, în unele state putând antrena şi

răspunderea politică a membrilor Guvernului,

constituind totodată un mijloc prin care partidul ori

partidele parlamentare ce-şi asumă guvernarea pot

pune în lumină politica Guvernului.

Studii, opinii, informări

8 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

17

După adoptarea Constituţiei franceze de la 1958 au fost

dezbătute 5 interpelări în Adunarea Naţională.

În procesul complex de elaborare a dreptului,

printre procedeele de tehnică legislativă, se întâlnesc

două construcţii juridice controversate: ficţiunea şi

prezumţia. Caracterizate de doctrină drept „artificii”

sau „curiozităţi” juridice, aceste două categorii

produc efecte juridice în cadrul multor acte

normative, suscitând numeroase polemici datorită

unor presupuse ambiguităţi pe care acestea le au în

modul de interpretare şi în cel de punere în aplicare

a legilor.

Definită în doctrina franceză ca o „minciună a

legii” (mensonge de la loi)

1

şi luând în considerare

opiniile întâlnite în literatura de specialitate

2

, se poate

spune că ficţiunea juridică este o judecată de valoare,

un procedeu de tehnică legislativă, care stabileşte,

intenţionat, reguli de drept contrare realităţii juridice,

presupunând că un anumit fapt este considerat

existent sau stabilit, deşi el nu există şi nu a fost

stabilit în mod concret, toate acestea în scopul

actualizării, inovării sau adaptării normelor legale. În

schimb, prezumţia este o consecinţă pe care legea o

trage dintr-un fapt cunoscut. Ea este o operaţiune

logică prin care, plecându-se de la un fapt existent,

se ajunge la faptul care trebuie dovedit. Ca procedeu

tehnic, prezumţia legală îl scuteşte pe cel care

beneficiază de ea să dovedească faptul necunoscut,

dificil sau imposibil de demonstrat.

În noul Cod civil, Legea nr. 287/2009

3

, pe

lângă numeroase prezumţii legale

4

, sunt prevăzute şi

unele ficţiuni juridice care au ca obiect tăcerea.

Delimitarea clară a efectelor tăcerii şi încadrarea ei

precisă într-una dintre cele două categoriile precizate –

prezumţie sau ficţiune – poate fi o operaţiune dificilă.

Deşi doctrinar şi jurisprudenţial s-a „decis”, ca regulă

generală, că tăcerea nu valorează consimţământ

exteriorizat, s-a admis, totuşi, că prezumţia existenţeiacestui consimţământ, care, în realitate, nu a fostexprimat, se află la originea ficţiunii juridice.

5

La

nivel legislativ, în noul Cod civil, tăcerea poate avea

valoarea unei prezumţii sau ficţiuni şi se regăseşte în

cadrul unor instituţii juridice diverse (prescripţia

extinctivă, obligaţiile, moşte nirea), iar terminologic,

diversitatea denumirilor – în cadrul celor 18 articole

din Cod în care se întâlneşte – este evidentă:

prelungire/ prorogare tacită, recunoaştere tacită,

renunţare tacită, acceptare tacită, mandat tacit,

revocare tacită şi chiar tăcere. În cadrul acestor texte

legale, se constată că legiuitorul a „învestit” – în

marea majoritate a cazurilor – tăcerea cu efecte

juridice echivalând cu acceptarea. Realizând o

„statistică”, tăcerea este prevăzută în patru dintre cele

șapte Cărţi ale Codului civil, în următoarele materii:

Cartea a III-a – Despre bunuri, Cartea a IV-a – Despre

moştenire şi alte liberalităţi, Cartea a V-a – Despre

obligaţii şi Cartea a VI-a – Despre prescripţia

extinctivă, decădere şi calculul termenelor.

I. În Cartea a III-a –Despre bunuri, tăcerea

îmbracă forma consimţământului tacit şi a ratificării

tacite şi se regăseşte în Titlul II – Proprietatea privată

şi în Titlul V – Administrarea bunurilor altuia. În

primul caz, din coroborarea art. 642, intitulat

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 9

1

Cornu, Gérard – Vocabulaire juridique, Sixième Èdition,

Presses Universitaires de France, 1987, Paris.

2

Vida, I. – Legistica formală – Introducere în tehnica şi

procedura legislativă, Ediţia. a III –a, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2006, p.83 şi urm; Deleanu. I. – Ficţiunile juridice,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.55 şi urm.

3

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.505

din 15 iulie 2011.

4

De exemplu, prezumţia de domiciliu – art.90, prezumţia de

paternitate – art.414, prezumţiile în favoarea proprietarului

imobilului – art.414, prezumţia de coproprietate – art.633,

prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular – art.900

5

Deleanu. I. – Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti,

2005, p.253 şi urm.

6

Art. 642. Sancţiunile – (1) Actele juridice făcute cu

nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile

coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la

încheierea actului.

Unele ficţiuni juridice în noul Cod civil

drd. Maria Luiza MA�EA

Director

Consiliul Legislativ

„Condamnarea generală a acestui procedeu este în contradicţie totală cu importanţa ficţiunilor juridice,procedeu universal întrebuinţat în toate sistemele juridice şi în toate timpurile.”

(A.M. Leroyer, Les fictions juridiques)

Sancţiuni

6

, cu art.641, intitulat actele de administrare

şi de dispoziţie

7

, reiese că, în cazul coproprietăţii

obişnuite, toţi coproprietarii trebuie să consimtă –

expres sau tacit – la încheierea actelor de

administrare şi de dispoziţie cu privire la bunul

comun. În caz contrar, actele juridice sunt

inopozabile proprietarului care nu a consimţit. De

remarcat că în cadrul acestei materii, nu este explicat

care anume acte sau manifestări sunt asimilate

consimţământului tacit, operând ficţiunea juridică

conform căreia deşi consimţământului unuia dintre

coproprietari nu a fost manifestat în mod expres, el se

consideră totuşi a fi dat şi în mod tacit, deoarece legea

prevede această posibilitate. Aşadar, legea atribuie

intenţionalitate juridică atitudinii pasive a

coproprietarilor. În cel de-al doilea caz, la Titlul V,

similar, în cazul administrării bunurilor altuia,

administratorul care îşi depăşeşte puterile conferite

de beneficiar este ţinut personal faţă de terţii cu care

a contractat, dacă beneficiarul nu a ratificat în mod

expres sau tacit actul încheiat de administrator cu

depăşirea puterilor conferite.

II. Spre deosebire de cartea anterioară, în

cadrul căreia menţiunile privind tăcerea se reduc doar

la prezenţa cuvântului „tacit”, fără alte precizări

exprese, în Cartea a IV-a – Despre moştenire şi alte

liberalităţi, referirile la noţiunea de tăcere cu formele

ei conţin mai multe explicaţii. De exemplu, în Titlul

I – Dispoziţii referitoare la moştenire în general,

art.959, intitulat Nedemnitatea judiciară

8

, prevede, la

alin. (2), că introducerea acţiunii (în termen de un an

de la data deschiderii moştenirii) constituie un act de

acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul

reclamant. De altfel, În Titlul IV, care reglementează

transmiterea şi partajul moştenirii, sunt definite actele

cu valoare de acceptare tacită. Astfel, se prevede că

acceptarea este tacită când succesibilul face un act

sau fapt pe care n-ar putea să-l facă decât în calitate

de moştenitor, iar actele de dispoziţie juridică privind

o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii

atrag acceptarea tacită a acesteia. Aşadar, actul sau

faptul respectiv lasă a se presupune neapărat şi fără

echivoc intenţia sa de a accepta.

9

Iar în art. 1110 sunt

prevăzute astfel de acte:

a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de

către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;

b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia

sau mai multor moştenitori determinaţi;

Studii, opinii, informări

10 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

(2) Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de

partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi

intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În

acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor

coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina

celor care au participat la încheierea actului.

7

Art. 641 - Actele de administrare şi dispoziţie - (1) Actele de

administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte

de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea,

cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul

coproprietarilor ce detin majoritatea cotelor-părţi.

(2) Actele de administrare care limitează în mod substanţial

posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport

cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin

raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către

ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul

acestuia.

(3) Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei

să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de

a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea

unui act de administrare indispensabil menţinerii utilităţii sau

valorii bunului.

(4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun,

actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare

şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi

actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot

încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor.

8

Art. 959 Nedemnitatea judiciară – (1) Poate fi declarată

nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie,

împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de

violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, unor fapte care au avut

ca urmare moartea victimei;

b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau

a falsificat testamentul defunctului;

c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care

lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce

testamentul.

(2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere

instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de

un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii

constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către

succesibilul reclamant.

(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la

alin. (1)

lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul

de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii

de condamnare.

(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin.

(1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin

amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se

poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre

judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an

curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă

aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.

(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un

an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de

nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii

moştenirii.

(6) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază

teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate

introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu

excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu

mai există alţi succesibili. Dispoziţiile alin. (2) – (5) se aplică în

mod corespunzător.

9

C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – Tratat de

Drept civil român, Ed.All Beck, Vol.III, p.278

c) renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar

în favoarea tuturor comoştenitorilor sau

moştenitorilor subsecvenţi.

În alineatele următoare, se prevede că pot avea

valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de

dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor

bunuri din moştenire. Actele de conservare,

supraveghere şi de administrare provizorie nu

valorează acceptare, dacă din împrejurările în care

acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a

însuşit prin ele calitatea de moştenitor. Sunt

considerate a fi de administrare provizorie actele de

natură urgentă a căror îndeplinire este necesară

pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a

bunurilor moştenirii.

O altă instituţie a moştenirii, liberalităţile,

reglementând revocarea testamentului, prevede că

revocarea voluntară poate fi şi tacită, testatorul

putând revoca testamentul olograf şi prin distrugerea,

ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a

testamentului olograf de către testator implică

revocarea acelei dispoziţii. În acest fel, legiuitorul

enumeră faptele care echivalează cu revocarea tacită,

în mod similar cu actele de acceptare tacită.

III. În materia obligaţiilor, reglementată în

Cartea a V-a, numărul ficţiunilor sau prezumţiilor

legale care operează cu tăcerea creşte considerabil,

acestea fiind prevăzute la izvoarele obligaţiilor, la

stingerea obligaţiilor, în cadrul diferitelor contracte

speciale, dar şi la stingerea ipotecilor.

A. În Titlul II – Izvoarele Obligaţiilor, la

momentul formării contractului, vorbind despre

consimţământ, Codul civil utilizează cuvântul tacit,

dar şi o sintagmă caracteristică exprimării tăcerii în

formă de acceptare, respectiv prezumţia „se

consideră încheiat/acceptat etc.” De exemplu,

art.1186, intitulat „Momentul şi locul încheierii

contractului” prevede că acesta se consideră încheiat

în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un

act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe

ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor

statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii

afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

Aşadar, acceptarea ofertei de către destinatar se poate

realiza şi în mod implicit, prin realizarea oricărui act

sau fapt din care rezultă neîndoielnic acordul său şi

ajunge în termen la autorul ofertei. În cazul faptelor

juridice, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu

valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă

din lege, din acordul părţilor, din practicile

statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte

împrejurări.

În ceea ce priveşte nulitatea contractului,

Codul civil prevede unele cauze care acoperă

nulitatea, prin confirmare sau prin alte moduri

prevăzute de lege. Conform art.1262 din Codul civil,

confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa,

expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca

nulitatea. Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă. Însă,

dacă voinţa de a confirma un contract este tacită, ea

trebuie să fie, conform alin.(2), şi certă, astfel încât

poate apărea o antinomie semantică, dar şi probatorie.

B. În Titlul VII – Stingerea obligaţiilor, cu

referire la datoriile reciproce care se pot stinge prin

compensaţie, se prevede că aceasta operează de plin

drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi

exigibile, care au ca obiect o sumă de bani sau o

cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Oricare dintre părţi poate renunţa, însă, în mod expres

ori tacit, la compensaţie. Din nou se observă faptul

că nu sunt enumerate actele sau faptele care

echivalează cu o renunţare tacită.

În cadrul altui mod de stingere a obligaţiilor,

remiterea de datorie, legiuitorul prevede că aceasta

poate fi expresă sau tacită. Prin urmare, creditorul îl

poate libera pe debitor de obligaţia sa în mod tacit,

prin acele acte sau fapte din care rezultă neîndoielnic

intenţia creditorului.

C. În Titlul IX – Diferite contracte speciale,

intervine o schimbare, în sensul că tăcerea, pentru a

produce efecte juridice, este corelată cu expirarea

unui termen, cum este cazul contractului de locaţiune.

Reglementând tacita relocaţine, art.1810 prevede că

dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă

să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără

vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră

încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi,

inclusiv în privinţa garanţiilor. Noua locaţiune va fi

însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau

convenţia părţilor nu se prevede altfel. De precizat,

însă, faptul că locaţiunile nu se pot încheia pentru o

perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părţile

stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de

drept la 49 de ani. Prin urmare, tacita relocaţiune

operează doar în interiorul termenului de 49 de ani,

după împlinirea acestuia orice fapt al locatarului de a

continua contractul nemaifiind asimilat cu acceptarea

tacită a creditorului în ceea ce priveşte prelungirea

locaţiunii.

În cazul altui contract special, contractul de

societate, două sau mai multe persoane se obligă

reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei

activităţi pe durată nederminată, dacă prin contract

nu se prevede altfel. În legătură cu durata contractului

de societate, art.1931 reglementează prelungirea

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 11

tacită a contractului, prevăzând că societatea este tacit

prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat,

aceasta continuă să execute operaţiunile sale, iar

asociaţii continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în

obiectul său şi să se comporte ca asociaţi. Prorogarea

operează pe o durată de un an, continuând din an în

an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite

aceleaşi condiţii.

Contractul de mandat este acela prin care o

parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau

mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi,

numită mandant. În cadrul mandatului cu

reprezentare, există o formă specială de acceptare

tacită, la art.2014, conform căruia mandatul se

consideră acceptat dacă priveşte actele a căror

încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului

ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod

public, fie direct mandantului. Această formă de

acceptare decurge din principiul general în materia

încheierii contractelor, conform căruia executarea

contractului echivalează cu acceptarea ofertei, fără a

mai fi, deci, necesară, altă înştiinţare sau formalitate.

Tot în materia mandatului, cu referire la încetarea lui,

Codul civil prevede că, pe lângă cauzele generale de

încetare a contractelor, mandatul încetează şi prin

revocarea lui de către mandant, expres sau tacit,

indiferent de forma în care contractul de mandat a

fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil

10

.

Revocare tacită este cea prevăzută la alin.(2) al art.

2031, conform căruia mandatul iniţial este revocat

dacă mandantul dă o altă împuternicire unui nou

mandatar pentru aceeaşi afacere.

D. În Titlul XI – Privilegiile şi garanţiile reale,

în materia stingerii ipotecilor, art.2428 alin.(2) lit.e)

prevede că ipoteca mobiliară se poate stinge, iar

ipoteca imobiliară se poate radia şi prin renunţarea

expresă sau tacită a creditorului la ipotecă. Faţă de

materia anterior analizată, a contractelor speciale, în

acest caz nu există prevăzut un termen expres care să

fie corelat cu tăcerea, pentru a produce efectele

juridice ale renunţării tacite din partea creditorului.

Prin urmare, stabilirea actelor sau faptelor de

renunţare tacită trebuie să rezulte neîndoielnic din

intenţia creditorului, operând o ficţiune juridică.

IV. Tot renunţare tacită vom întâlni şi în Cartea

a VI – Despre prescripţia extinctivă, decădere şi

calculul termenelor. La Titlul I – Prescripţia

extinctivă, art.2508 prevede că renunţarea la

prescripţie este expresă sau tacită, aceasta din urmă

trebuind să fie neîndoielnică şi să rezulte numai din

manifestări neechivoce. Apoi, reglementând

întreruperea prescripţiei extinctive, Codul civil

prevede că prescripţia se poate întrerupe şi prin

recunoaşterea, în orice mod, a dreptului a cărui

acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul

căruia curge prescripţia. În detalierea acestui caz de

întrerupere a prescripţiei, art.2538 prevede că

recunoaşterea se poate face unilateral sau

convenţional şi poate fi expresă sau tacită. Alineatul

(2) prevede „Când recunoaşterea este tacită, ea

trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să

ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge

prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită

plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte,

a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen

de plată şi altele asemenea.”

În concluzie, plecând de la constatarea că, în

drept, ficţiunea este o reprezentare care nu

corespunde realităţii sau care nu are corespondent în

realitate şi care, spre deosebire de prezumţiile legale,

este o calificare a faptelor întotdeauna contrară

realităţii juridice, observăm următoarele: efectele

juridice ale tăcerii (acceptare tacită sau refuz) pot

decurge din două izvoare:

a) când legea atribuie intenţionalitate juridicăatitudinii pasive a unui subiect de drept, sau prin

realizarea oricărui act sau fapt din care rezultă

neîndoielnic acordul celui care tace sau atunci când

aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din

practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din

alte împrejurări (remiterea de datorie, prin care

creditorul poate libera, în mod tacit, pe debitor, de plata

datoriei, acceptarea tacită a mandatului). În aceste

cazuri, sintagma specifică întâlnită este „se consideră

încheiat/acceptat/adoptat” sau „se consideră respins”

etc. şi se încadrează în categoria de prezumţie;

b) când tăcerea este corelată cu o perioadă detimp, un anumit moment, o dată certă, cu un termen

(ca modalitate a actului juridic), în funcţie de

expirarea căruia este legată sau nu producerea de

efecte juridice (tacita relocaţiune, prin care, în

virtutea prelungirii stării de fapt care există între

părţi, se încheie un nou contract la expirarea celui

precedent). În aceste cazuri, precum spune doctrina,

filozofia lui „ca şi cum” este cea în jurul căreia se

constituie ficţiunea juridică.

Studii, opinii, informări

12 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

10

Art. 2.031. – (1) Mandantul poate oricând revoca mandatul,

expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat

a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil.

(2) Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere

revocă mandatul iniţial.

(3) Mandatul dat în condiţiile prevăzute de art. 2.028 nu poate fi

revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor.

Spre deosebire de vechile reglementări

referitoare la ocrotirea minorului, Consiliul de familie

instituit de prevederile noului Cod civil intrat recent

în vigoare, opinăm că nu se ridică la nivelul de

protecţie de care are nevoie azi minorul, astfel încât

vom încerca, în cele ce urmează, un scurt istoric al

acestei instituţii, trecând prin diferitele legiuiri care

au reglementat, într-un moment sau altul, ocrotirea

minorului.

Evoluţia juridică a ocrotirii minorului este

evidentă, până la abrogarea din Codul civil de la 1856

a prevederilor referitoare la tutelă

1

. Ca şi acum,

legiuitorul, încercând o mai bună reglementare a

acestei materii, a adoptat Codul familiei în 1953, care

prevedea, conform conceptelor socialiste ale vremii,

existenţa tutelei asupra minorului aflat în grija

părinţilor săi, dar care nu puteau să-i asigure o

creştere conform standardelor, precum şi situaţia

minorului orfan. Obligaţiile autorităţii tutelare,

precum şi ale tutorelui sunt bine definite, dar

eficacitatea acţiunilor acestora este slabă, având în

vedere impersonalitatea şi lipsa de implicare afectivă

a actorilor : minorii, pe de-o parte şi angajaţii statului,

pe de altă parte. Numeroase cazuri de abuzuri şi

dezinteres au fost semnalate de-a lungul timpului,

mai ales în ultimii douăzeci de ani. Lipsa legăturilor

de rudenie sau de afinitate, care, în vechile legiuiri,

erau la baza alegerii tutorelui şi a consiliului de

familie, a dus la nenumărate drame. În prezent, Codul

familiei este abrogat, iar prin intrarea în vigoare a

noului Cod civil, avem o instituţie înnoită, de a cărei

eficacitate vom şti după o vreme de la aplicare.

În cele ce urmează, vom reproduce întocmai

unele din textele care au reglementat de-a lungul

timpului această instituţie, respectând ortografia şi

limbajul folosit în textul original pentru a scoate în

evidenţă acurateţea şi frumuseţea stilului juridic din

epoca începuturilor dreptului românesc. Şi aceasta,

tocmai pentru că, în epoca modernă, se pare că a

intervenit o uitare a originilor dreptului românesc,

origini care ar putea constitui o reîntoarcere la

valorile morale şi juridice pe care s-a clădit societatea

noastră.

Din toate timpurile, ocrotirea intereselor

minorului i-a preocupat pe legiuitori. Dovadă stă

faptul că odată cu conturarea dreptului românesc

scris, s-au reglementat atent condiţiile de instituire,

funcţionare şi sancţionare a ocrotitorilor minorului

aflat fără protecţia părinţilor săi. Sunt prezente şi

influenţele dreptului roman, care confereau părintelui

supravieţuitor, sau în lipsa lui, a rudelor apropiate,

dreptul de a se ocupa de buna creştere şi de

administrarea averii orfanului, iar unul dintre istoricii

dreptului

2

, susţinea că legislaţia românească nu a

copiat reglementări din alte sisteme juridice, ci s-a

inspirat din ele şi le-a adaptat nevoilor societăţii

noastre.

I. Astfel, pentru prima dată în dreptul nostru

scris, ocrotirea minorului s-a făcut prin instituţia

epitropiei, despre care aflăm încă din Îndreptarea

legii de la 1652 a lui Matei Basarab: „epitrop(ispravnic) este acela căruia se încredinţează copiinevîrstnici, adică aceia care nu sînt de vîrsta dupălege; epitropul acesta să administreze lucrurile lor şisă le păstreze bine, pînă ce au ajuns la vîrstă legiuită.Dacă a murit cineva şi a lăsat copii mici nevîrstnicişi nu le-a lăsat epitrop, se dau epitropi pentru dînşiide către domn. Dacă epitropii vor fura lucruri de alecopiilor nevrîrstnici, să le plătească îndoit.“

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 13

1

Prin Decretul nr.32/1954 s-au abrogat art.343-420.

2

Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed.

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

Ocrotirea minorului aflat în dificultate: scurt istoric al instituţiei. Originea Consiliului de familie

din Codul Civil actual

Lucica-Violeta �ICULAE

Expert

Consiliul Legislativ

Et si de t’agréer je n’importe le prix,J’aurai du moins l’honneur de l’avoir entrepris

La Fontaine

II. Legiuirea Caragea de la 1818 a fost legea

civilă a Ţării Româneşti timp de peste 47 de ani, până

la intrarea în vigoare a Codului civil de la 1865. Deşi

sunt cunoscute azi mai multe variante ale acestei

pravile, iniţiatorul ei a urmărit sa nu rămână

„cevaşilea nepomenit, dîndu-se uitării de către el saude către întocmitorii ei”. Cu referire la dreptul

minorilor de a-şi administra singuri averea şi de a-şi

asuma obligaţii, se instituie vechiletul (tutela).

Nevîrsnecii

3

„nu pot să chivernisească averea lor şifaptele lor spînzură4 de puterea părinţilor lor sau aepitropului lor.“ Aceştia „verice5 tocmeală şi dar vorface fără adeverirea părintelui lor sau a epitropului,este fără tărie, de le este spre stricăciune; iar de le espre folos, este cu tărie.“ Menţiune specială se face şi

despre „cei fără minte“ care verice tocmeală sau dar

vor face, să socoteşte drept nimic şi se strică şi despre

„ răsipitori6“ care au nevoie pentru întărirea faptelor

şi actelor lor de încuviinţarea epitropilor lor, altfel „săsocoteşte drept nimic şi se strică“. Un întreg capitol,

al XXI-lea al Legiuirii, este destinat detalierii

condiţiilor în care se numeşte epitropul (vechilul) şi

obligaţiile pe care acesta le dobândeşte după

acceptarea ei, în 39 de puncte; în cele ce urmează

vom reda câteva, care apreciem că sunt de o reală

valoare juridică. O interdicţie clară, ce priveşte de

această dată pe epitrop, spune că el „nu poatecumpăra lucrul celor ce sunt sub epitropia lui în cîtăvreme este epitrop“. Pe lângă condiţiile de numire a

epitropului şi toate consecinţele pentru el decurgând

din această însărcinare, în ultimul punct al acestui

capitol este stabilit felul în care încetează epitropia:

„cînd nevîrstnicul sau nevrîstnica vor împlinidouăzeci şi cinci de ani ai vrîstei lor, cînd se vamărita nevrîstnica, cînd va muri cel ce e sub epitropiesau cînd se va lăsa7 epitropul din pricină de boală“.

În continuarea acestui capitol, legiuitorul a

reglementat şi „Obşteasca epitropie“, (care în opinia

noastră a fost originea instituţiei Autorităţii tutelare)

cu sediul în oraşul Bucureşti „spre a îngriji pentrucreşterea şi averea tuturor celor ce în nevîrstnicia lorvor ramîne sărmani şi fără nici un fel de îngrijitori“.

Paragraful 1, la art. 6 cuprinde datoriile obşteştii

epitropii la „începuturile cârmuirii” sale: „Cea maid’întâi datorie a obşteştii epitropii asupra fie-căreiaveri este a cunoaşte starea şi felurimea lucrurilorde care se alcătueşte acea avere”; datoriile obşteştii

epitropii în „curgerea cârmurii” sale presupun : „aface toate lucrările câte vor fi spre folosulnevrîstnicilor ce se vor afla sub a ei îngrijire şi se vorsocoti trebuincioase pentru păstrarea avutului lor”;

la „sfârşitul cârmuirii” sale, „datoare va fi de a dasocoteală de a ei cârmuire”, şi va fi „răspunzătoarepentru ori ce rea întrebuinţare sau lipsă a sumelor cevor fi fost încredinţate precum şi de ori ce stricăciunese va fi pricinuit la lucrurile vreunei averi dinviclenie sau din rea cugetare“. Toate cele arătate se

făceau prin angajaţi, numiţi „slujbaşii obşteştii

epitropii“, obligaţi a „săvîrşi toate lucrările ei sub alor iscălitură. La ei privesc toate îndatoririle ce s-auarătat cu desluşire [...] şi singuri ei vor firăspunzători pentru ori ce abatere .” Mai mult decât

atât, „obşteştii epitropi se vor orândui de către Domn,iară cei-alţi slujbaşi se vor alege de către obşteştiiepitropi sub a lor personală răspundere; însă şefulcancelariei şi casierul se vor face cunoscuţi prinraportu Domnului, care îi va întări”.

II.1 Pitacul domnesc din 5 aprilie 1824

întăreşte o anaforă

8

denumită “Arătarea ponturilordupă care are a se întocmi hrisovul pentru orînduialaDepartamentului Epitropiei Obştirilor”, care are,

printre altele, şi sarcina de a “cerceta şi pricinileorfaniceşti, după cum orînduesc pravilile, care averiale lor alegîndu-se să se dea în păstrare la epitropiiace este osebit întocmită (iar de acum înainte are a senumi Obşteasca Epitropie a Sărmanilor9) ca să lepăstreze şi să îngrijească de folosul sărmanilor ,pentru care să ţiie epitropia această condică şisocoteală de ceia ce au dat în păstrare ca, cînd se vacere, să ştie a da seama”.

II.2 Tot legat de epitropie, în „OfisuDomnescu îndeplinitoru legiuirilor asupraepitropiiloru, dat în anul 1844 Decembrie 27 �r. 552şi adresat către Departamentul Dreptăţii“10

George

Dimitrie Bibescu, „în temeiul legiuiriloru în fiinţă”,

arată cum să „se desluşească judecătorilor urmareace au să facă în pricina epitropiilor…“ şi porunceşte

ca de la „întîiul Ianuarie viitorul, să se păzească11 detoate politiceştile judecătorii“ o serie de reglementări

privind instituirea epitropiei. Se precizează de

asemenea persoana însărcinată cu punerea în aplicare

a celor statornicite în acest Ofis: „Şeful

Studii, opinii, informări

14 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

3

Tineri care n-au împlinit încă 25 ani.

4

Depind.

5

Orice.

6

Răsipitori sînt cîţi îşi prăpădesc fără cuvînt averea lor – definiţia

dată de Legiuirea Caragea.

7

Va renunţa.

8

Proclamaţie.

9

Orfanilor.

10

Collectiune de Legiuirile Romaniei vechi şi nuoi cate s’au

promulgatu pena la finele anului 1870, Bucureşti, Noua

Typographie a Loboratorilor Români, 1873, p. 473- 474.

11

Să se respecte.

departamentului dreptăţii va aduce la îndeplinireaceastă a noastră poruncă, luînd înţelegere şi cudepartamentul din întru12, ca prin slujbaşiiadministraţiei să se păzească rînduiala de a vestitribunalului în dată ce va muri unu vîrstnicu la caresă fie trebuinţă a se face catagrafie13, ca prin acestumijlocu să se poată îndeplini lucrarea în toată a eiîntregime.”

III. Codul Calimach. După urcarea sa pe

tronul Moldovei, Scarlat Calimach a dorit foarte mult

să îmbunătăţească organizarea statului şi mai presus

de orice, să alcătuiască un Cod civil, cod care să

cuprindă legi scrise. În acest scop, a folosit toate

mijloacele de care dispunea la acea vreme: a tradus

Împărăteştile pravile, Vasilicalele, a adunat toate

legile şi obiceiurile Moldovei cu arătarea izvoarelor

lor şi, pe lângă traducători, a folosit un corp numeros

de colaboratori, români şi străini, mitropoliţi,

episcopi şi boieri cunoscători ai legilor şi obiceiurilor

ţării. După tipărire, el a fost promulgat printr-un

hrisov la 1 iulie 1817, fiind o reglementare modernă

pentru acele timpuri. În ceea ce priveşte protecţia

minorilor aflaţi în imposibilitatea administrării averii

lor datorită vârstei fragede, un întreg capitol,

Capitolul al patrulea, împărţit în paragrafe, conţine

referiri la epitropie (tutelă) şi curatorie începând cu

§255 pînă la §377. Iată redate, conform ediţiei din

1958

14

a Codului, câteva paragrafe care stabilesc în

chip minunat şi foarte desluşit scopul instituirii

acestei instituţii: „§255. Epitropia este un drit şi oputere care se dă asupra unei persoane slobode şiasupra ocîrmuirii averii ei, spre siguranţie, în cîtăvreme persoana aceasta, din pricina nevrîsniciei, nupoate povăţui nici pe sineşi nici averea sa; iar epitrope acel, ce are puterea aceasta, carele epitrop dupăîmplinirea de patrusprezece ani ai nevrîsnicului şi dedoisprezece ani a nevrîsnicei se numeşte mai cuseamă curator“. Oricine având cunoştinţă de starea

de nevoie a minorului este obligat să aducă aceasta

organelor în drept aşa cum rezultă din §257. „Cîndcere trebuinţa, ca să se rînduiască epitrop asupraunui nevrîstnic, (...) atunce rudeniile cele de sîngesau celelante sau învăţătorii, casnicii şi însuşimegieşii lui se îndatoresc supt al legilor orînduităpedeapsă, ca îndată să vădească aceasta la ComisiaEpitropicească, ca la o apărătoare a nevrîstnicului.Însuşi poliţieneştile dregătorii şi fruntaşii obştimilor

politiceşti şi bisericeşti sînt datori a avea purtare degrijă, pînă cînd Comisia Epitropicească va lua ştiinţăde aceasta“. Enumerarea clară a celor ce nu puteau

primi a fi epitrop este de mare folos pentru că nu lasă

loc de îndoială sau interpretare: “nevrednici şineprimiţi la epitropie sînt acei, care pentru nevîrstni -cie, metehne ale trupului sau a minţii nu sînt vrednicia-şi ocîrmui însuşi lucrurile sale, cum şi acei osîndiţipentru vreo vinovăţie sau acei de la care nu senădăjduieşte buna creştere a nevrîsnicului saufolositoarea ocîrmuire a averii lui” şi, de asemenea,

“epitropia se cuvine mai întăi la acela, pe carile l-aupoftit tatăl sau bunul sau străbunul, iar dacă nu se vaafla vrednic epitrop, Comisia Epitropicească vaorîndui pe cine va socoti mai destoinic, privind cătrăiscusimea, starea, averea şi lăcuinţa15 lui. Dacă cel

numit epitrop nu doreşte să primească însărcinarea şi

dacă are motive temeinice, ...să dee cuvînt încurgerea a patrusprezece zile, socotindu-se din ziuace au primit porunca Comisiei care, găsind cu calepricinuirea sa, va orîndui pe altul. Asumarea

epitropiei fără aprobarea celor în măsură să-şi dea

acordul, are consecinţe clare: nimene nu poate primiepitropia, fără numai prin ştirea şi porunca ComisieiEpitropiceşti, căci acela care, de sineşi volni cin -du-se16, va intra cu tărie în epitropie, se îndatoreştea plăti toată paguba pricinuită dintr-aceastasărăimanilor, chiar de ar urma din întîmplare, iar nudin lenevirea lui.

Afară de toate garanţiile şi precauţiunile

posibile pe care le luau autorităţile pentru ocrotirea

minorului aflat în dificultate, legea impunea şi

„făgăduinţa epitropului cu cuget curat în fiinţa

judecătorii

17

. “ Astfel, se spune că „Fieştecare altepitrop, afară de bunul, de mama şi de buna, trebuesă făgăduiască cu cuget curat şi să încredinţeze peComisia Epitropicească: cum că va povăţui penevrîsnicul sau pe nevrîsnica întru frica luiDumnezeu şi evlavie cătră creştineasca credinţă şiîntru toate îmbunătăţitile fapte, cum că le va dacreştere după a lor stare, ca să se facă cinstiţi şivrednici orăşeni; cum că va apăra pe ei şi înlăuntruşi afară de judecătorie; cum că va ocîrmui averea lorcu credinţă şi sîrguinţă şi că va urma întru toateaceste după a legilor hotărîri.“ Referitor la

însărcinarea primită, epitropul primea de la Comisia

Epitropicească un înscris, un fel de împuternicire,

care îi dădea acestuia dreptul de a acţiona în numele

orfanului, inclusiv să stea în jusţitie pentru a-i apăra

drepturile. Acest lucru este evidenţiat în „Înscrisul

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 15

12

Ministerul de Interne.

13

Inventar.

14

Codul Calimach – Ediţie critică, Editura Academiei Republicii

Populare Române, 1958, p. 145-185.

15

Locuinţa.

16

Se împuterniceşte.

17

În faţa judecătorilor.

obicinuit ce se dă epitropului: se va da de cătreComisia Epitropicească scrisoare după orînduială...;iar scrisoarea aceasta trebuie să cuprinză toate cuamănuntul, precum şi făgăduinţa epitropului dată înComisia Epitropicească.“ Şi cum toate acestea nu

păreau suficiente garanţii pentru prezervarea averii şi

buna creştere a minorului, Codul Calimach prevedea

întocmirea unei Condici epitropiceşti ce trebuia a se

scrie într-însa. Astfel, găsim următoarea prevedere în

§275: Comisia Epitropicească este datoare să ţiecondică aşa numită „Epitropicească condică asărăimanilor“ care cuprindea. a) �umele din botez,a familiei, porecla şi vrîsta sărăimanilor, precum şinumele epitropilor; b) Lăcuinţa şi chipul creşteriilor; c) În ce se cuprinde18 averea şi cum au primit-oepitropul ; d) Extract al tuturor scrisorilor celortrebuincioase, cu însămnarea anului şi a zilei şi anumărului ce se va întîmpla în condică19 şi în arhivă.Spre pildă: scrisoarea de cumpărare a cutăria moşiisau casă sau dugheni 1813, septemvrie 1. Iardeasupra acestor scrisori să se însămneze aşa: s-auluat în scris, s-au trecut în condică: 1815, decemvrieîn 18. � 53; d) Asemine, înscrisuri de slobozeniiledate de cătră stăpînire pentru neapărate vînzări,cumpărări, schimburi, sădiri şi întocmiri20 de marepreţ21 şi alte asemine ce privesc spre folosulsărăimanilor;

Interesant de subliniat este faptul că în Codul

Calimach, după reglementarea epitropiei, „pusă într-o

stare mai bine rînduită şi mai sigură

22

“ s-au statornicit

şi reguli, după care s-au înfiinţat şi judecătorii epi -

tropiceşti şi s-a stabilit limita cheltuielilor ce s-ar face

cu lucrarea lor. „Pentru salarizarea diecilor din toatejudecătoriile şi pentru alte cheltuieli ca hîrtie,cerneală, judecătoria epitropicească de aici să ia unaa zecea din veniturile anuale ale orfanilor...“ şi sub

niciun motiv să nu se depăşească această sumă.

IV. Noţiunea de consiliu de familie apare

pentru prima dată în Moldova, în Legea asupra

epitropiilor de la 1840. În opinia domnului D.

Alexandrescu, instituţia consiliului de familie,

necunoscută în dreptul nostru anterior, îşi are originea

în dreptul francez. Există şi o altă părere, cea a

academicianului Andrei Rădulescu, autorul

monografiei „Organizarea tutelei minorului în dreptul

românesc

23

“. El susţine că, independent de orice

legiuire scrisă, a existat totdeauna în însăşi conştiinţa

juridică a poporului român, ca o prelungire a ideii de

familie, îndatorirea rudelor de a priveghea interesele

minorilor. Codul Calimach ar „afirma puternice

influenţe din dreptul roman, dar şi din cel greco-

roman şi austriac, precum şi o oarecare influenţă din

dreptul francez, dar şi unele dispoziţii originale”

24

. În

materie de tutelă, susţine domnul profesor, Legea

Moldovei de la 1840 este unul din izvoarele Codului

civil român. În dreptul roman, rudele unui minor nu

interveneau pentru numirea epitropului ca un „corpconstituit, ci ca indivizi“, având însă datoria de a cere,

în termen de un an de la magistratul competent,

rânduirea unui epitrop, sub pedeapsa de a fi depărtate

de la moştenirea impuberului.

Atribuţia consiliului de familie este de a alege

şi de a depărta pe tutori, de a-i priveghea, de a-i

împuternici sa facă oarecare acte şi de a supraveghea

interesele minorilor şi ale interzişilor

25

. În articolul

15 al acestei legi

26

găsim chiar definiţia clară a

consiliului de familie.

V. Pravilniceasca condică de la 1870 a lui

Alexandru Ipsilante s-a născut ca urmare a

numeroaselor prefaceri economice şi politice datorate

descompunerii feudalismului în Muntenia. S-a aplicat

până în 1818, când a fost înlocuită cu Legiuirea

Caragea, aplicată şi ea până la intrarea în vigoare a

Codului civil de la 1856. A fost o lege potrivită

nevoilor timpului, iar cu referire la ocrotirea

minorilor, s-a păstrat instituţia epitropiei. Astfel,

„cînd cinevaş va orîndui strein epitrop, iară nu dintrerude, negreşit să arate pricina, pentru care lepădîndpe cei de casa lui, face streini epitropi. �umai ori decasa lui ori strein va orîndui, cînd să va arăta răuchivernisitor, să fie lepădat şi să se orînduiască altulvrednic şi credincios, ca să nu să prăpădeascălucrurile copiilor săraci27. Epitropii..., îndată ce vorpriimi epitropiia, să aibe datorie a face doaocatastişe curate de toată averea moştenirii acelornevrîrstneci, dintre care unul să se iscălească deepitropul, căruia i se încredinţează epitropiia şi să sedea a fi supt păstare ori la mitropolie ori la episcopii

Studii, opinii, informări

16 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

18

Constă.

19

Condica orfanală – nota ediţiei.

20

Clădiri şi reparaţii – nota ediţiei.

21

Cu mari cheltuieli.

22

Înfiinţarea judecătoriilor epitropiceşti – op. cit. p. 191.

23

In Dreptul românesc, Analele Academiei Române. Memoriile

Secţiunii Istorice. Seria III, Tomul XXIV, Mem.6, Bucureşti.

24

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/transilvania/

1942/BCUCLUJ_FP_279996_1942_073_005.pdf

25

Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol.

I, Atelierele grafice SOCEC & Co, Societate Anonimă , 1926, p.

437.

26

Art. 15 din Legea de la 1840 : Consiliul de familie este o

adunare de rudeniile sau de încuscriţii nevîrsicului, sau de

persoanele cunoascute că au avut legătură de amiciţie cu părinţii

lui, care în fiinţa judecătoriei ţinutului unde răposatul ar fi avut

locaşul său, săvîrşesc lucrările atingătoare de a lor competenţă.

27

Orfani

ori la una din mănăstirile ceale mari, ca la vremeavîrstii copiilor să-l aibă ca o povaţă acel catastih a-şcere moştenirea lor28; iar celălalt catastih, să seadevereze cu iscălitura mitropolitului şi a rudelormortului, iar de va fi strein epitrop sau măcar şidintre rudele ceale mai de departe, atunci să seiscălească şi de către epitropii de obşte şi să se deaîn mîna celuia ce priimeşte epitropiia. Aceşti epitropisă aibă a se sîrgui, purtînd grija nu numai pentrupăstrarea lucrurilor ce vor avea sub epitropiia lor, cisă grijască şi pentru sporirea lor, ca, de va fi cuputinţă, din rodul şi din venitul acelei averi să săhrănească şi să se îmbrace copii săraci şi încă să seplătească şi datorii (de vor fi); iară de nu va prisosidin venit a se plăti şi datoria, atunci să aibă voe prinştirea mitropolitului a vinde şi din ceale mişcătoarelucruri, mai vîrtos din cele ce vor fi mai supusestricăciunii, ca să nu să îngreuneze copii săraci cudobînda datoriilor. Pe lîngă acestea toate, epitropiaceştea să aibă a ţinea doao catastişe, însă unul devenituri şi altul de cheltueli, şi să aibă a da pentrutot anul socoteală la mitropolitul şi la epitropi deobşte ce s-au zis, după cum mai pe larg să coprindeîn domnescul nostru hrisov ce s-au făcut pentruacesta“.

În culegerea de Izvoare ale vechiului drept

românesc scris

29

, printre documentele reprezentând

anaforale

30

ale Divanului domnesc şi ale instanţelor

de judecată, se găsesc şi cereri ale minorilor pentru

stabilirea unui epitrop. Nu putem să nu remarcăm

celeritatea cu care pricinile sunt tratate, deşi

Departamentele însărcinate cu judecarea lor nu erau

foarte numeroase, iar Domnul era unul singur. Cu

titlu de exemplu şi pentru frumuseţea stilului, redăm

documentul cu nr. 122, în care Mitropolitul ţării arată

că Răducan Fărcăşanu, orfan “nevîrsnic”, cere să i se

orînduiască epitrop. Propune să i se satisfacă cererea.

Domnul întăreşte.

„Io Alecsandru Ioan Ipsilant voievod.După cum s-au găsit cu cale de către

preasfinţiia sa părintele mitropolit, poruncimdumneavoastră boerilor epitropi să urmaţi a facealegere şi, căruia veţi socoti dumneavoastră, să-i daţitreaba asupra-şi, ca să aibă această căutare şipurtare de grijă.

1776, iunie 26“„Preaînălţate doamne,După jalba ce au dat la măriia ta Răducanu

Fărcăşanu că, rămîind ei doi fraţi după moarteapărinţilor lor, au fost pînă acum supt purtarea degrijă a dumnealui Mihai Cantacuzino ghinăralu, caun unchi ce le era, dar acum, lipsind dumnealuighinăralu dă aici, au rămas făr’ de ocîrmuire la celebune urmări şi unul dintr-înşii, cel mai mare,priimind cinu călugării31, el au rămas nevîrsnec şineputîndu-şi chivernisi casa i să pricinueştescăpătăciune la toate, mai vîrtos fiind şi pricini arăspunde prin judecăţi şi la datornici şi face cererecătre măriia ta a i să orîndui un epitrop sprechiverniseală pînă îşi va veni în săvîrşirea minţilorşi în vîrsta desăvîrşită ca să poată singur achivernisi. După a căruia jalbă să orîndueşte demăriia ta la noi, ca să luăm în seama jălbii şi ceririi32

ce face şi să facem înştiinţare prin anafora, măriitale.Deci arătăm că jalba lui este adevărată, pre

cît au fost dumnealui ghinăraru Mihaiu aici, le-auavut toată purtarea de grijă şi răspunderea la orice,iar acum nu are pre nimini, fiindcă frate-său cel maimare au priimit călugărie şi se află aici la Mitropolie,măcar că nici acesta nu era desăvîrşit în ajungereaminţii ca să chivernisească casa, şi trebuinţă este aavea un purtător de grijă mai mare ca săchivernisească ale casii lucruri şi să răspunză lapricinile ce va fi avînd de datorii, sau orice.

Deci, noao33 aşa ni se pare a fi cu cale, de vafi şi cu bunăvoinţa înnălţimii tale să orînduiascăaceastă treabă asupra dumnealor epitropilor, cadumnealor să aleagă un obraz, ori pă acel ŞtefanGrecianu ce-l arată că este rudă, ori pe altul, oricarevor socoti dumnealor că este vrednic, căruia să i săîncrează toate pe seamă şi să aibă aceiaşi purtare degrijă a iconomisi lucrurile şi a povăţui pe cum săcuvine pe copil şi la vreme să-şi dea socoteala pădreptate. Iar cea dăsăvîrşită hotărîre rămîne a săface de către înnălţimea ta şi anii mării tale de laDomnu rugăm să fie mulţi şi norociţi.

1776, iunie 17Grigorie al Ungrovlahiei“

Preocuparea pentru soarta copiilor orfani nu se

rezuma doar la numirea de epitropi care să se

îngrijească de buna creştere şi de avutul lor. Epitropii

numiţi care nu respectau angajamentul luat prin

acceptarea epitropiei plăteau cu toate bunurile lor

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 17

28

Un îndrumător la cererea moştenirii – nota ediţiei, p. 110

29

Acte judiciare din Ţara Românească 1775-1781, culegere

apărută la Editura Academiei Republicii Socialiste România,

1973, ediţie întocmită de Gheorghe Cronţ, Alexandru

Constantinescu, Ancuţa Popescu, Theodora Rădulescu şi

Constantin Tegăneanu, p. 130-131

30

Proclamaţie.

31

Tagma preoţească.

32

Cererii.

33

Nouă

consecinţele nepurtării de grijă. Găsim, în acest sens,

documentul ce poartă numărul 890

34

, care reproduce

Cartea domnească adresată ispravnicilor judeţului

Slam-Rîmnic prin care li se porunceşte să vîndă la

mezat casa şi via lui Badiu, epitropul din Focşani,

vinovat că a prădat averea unor copile orfane din

Moldova cerîndu-le 255 taleri:

„...Dumneavoastră ispravnicilor ot sud Slam-Rîmnec, sănătate! Cartea ce aţi trimis către domniiamea au venit, cele ce scrieţi pentru un Badiul, careleeste dator taleri 255, cu hotărîre de aici întărită ladoao35 copile sărmane36 dă părinţi din ceia parte dela Moldova, pe care au fost epitrop şi cu vicleşug, nunumai banii i-au prăduit, ci şi o vie a acelor copile aupărăginit-o, ...arătînd că şi avutul lui este o casă şi ovie, am văzut.

Pentru care, iată că vă poruncim să puneţi casă strige la mezat acea casă şi vie a lui, însă mezatulsă să facă cu orînduiala ce să cade şi după obiceiu,ca să să strige de faţă şi întru auzul tuturor, vînzîn -du-să, să aveţi a împlini acelor doao copile aceitaleri 255, după hotărîrea domnii mele, asupracăruia trebi iaste rînduit sluga domnii mele...păhărnicel mumbaşir37“

VI. Codul civil de la 1864 a urmat firesc

legiurilor anterioare, cerinţa unificării legislative

fiind de mare necesitate după unirea înfăptuită de Al.

I. Cuza la 1859, fiind în acelaşi timp şi în acord cu art.

35 din Convenţia de la Paris. Dintre toate materiile,

necesitatea unei singure legi, decurgând din dorinţa

generală a poporului, era materia dreptului civil.

Domnul profesor Andrei Rădulescu susţine că

„îndeosebi Legea de la 1840 referitoare la epitropii a

fost utilizată în actualul nostru Cod civil (cel de la

1865).“

38

Tutela sau epitropia este o sarcină publică,

obligatorie şi gratuită impusă de lege, în genere, unei

persoane capabile, spre a se îngriji de averea unei

persoane care, din cauza vârstei sale, nu se poate

apăra singură.

39

Referitor la consiliul de familie,

atribuţiunea lui este de a alege şi de a depărta peepitropi, de a’i priveghe, de a’i împuternici a faceoare care acte, şi în orice caz, de a supraveghe

interesele orfanilor40

. Compunerea consiliului de

familie este stabilită la cel puţin cinci persoane (art.

357 şi 365) din care trei vor fi rude

41

din partea tatălui

şi două din partea mamei şi totdeauna într-un număr

impar. Această dispoziţie a Codului o preia pe cea din

Legea de la 1840, depărtându-se oarecum de codul

francez.

42

Numai în lipsa rudelor se primesc străinii

(art. 357, 359), pentru că rudele sunt cu drept cuvânt

presupuse a avea mai multă afecţiune pentru minor

decât străinii. Convocarea consiliului, conform art.

356 se putea face la cererea rudelor, creditorilor sau

a altor părţi interesate precum şi din oficiu, la

tribunal, (judecătorie de ocol la sate) sau oriunde va

decide acesta – acest articol fiind mai aproape de art.

415 al codului francez

43

El va fi prezidat de cel mai

în vîrstă membru prezent şi hotărîrile se iau cu

majoritatea voturilor celor de faţă (art. 366). Codul

mai prevede şi situaţia când consiliul de familie, legal

convocat şi fără „scusă bine cuvîntată“ nu se

întruneşte la data şi în locul stabilit, fapt ce ar putea

periclita interesele minorului la art. 367: „tribunaluldistrictului sau judecătoria de ocol, va păşi culucrarea din oficiu, şi va îndeplini datoria ce areconsiliul de familie după lege, arătând aceastaanume în jurnalul ce va încheia. După o asemenealucrare, orice propunere s’ar face din parteaconsiliului de familie nu va fi primită”. De remarcat

că acest articol este reproducerea exactă a art. 27 din

Legea din 1840

44

şi este o inovaţie românească, el

negasindu-şi corespondenţă în textul francez. Fiind o

situaţie excepţională, „tribunalul nu va fi dator a păşiîn lucrare de cât atunci când cestiunea ar fi urgentăşi întârzierea dăunătoate minorului“45

. Fără îndoială

că legea civilă intrată în vigoare la 1 decembrie 1964

era o lege modernă, îmbogăţită cu tot ce era mai bun

la acea vreme în Europa în materie de reglementare,

Studii, opinii, informări

18 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

34

Acte judiciare din Ţara Românească, p. 958

35

două

36

orfane

37

Slujbaş domnesc, agent încasator şi executor

38

Andrei Rădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc, Ed.

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p.

244

39

Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil, vol.I,

Bucureşti, Atelierele grafice SOCEC&Co, Societate anonimă,

1926, p. 339

40

Dimitrie Alexandresco, Esplicaţiune teoretică şi practică a

Dreptului civil roman în comparaţiune cu legile vechi şi cu

principalele legislaţiuni străine, Yassy, Tipografia lucrătorilor

asociaţi, Strada Baston, 1888, p.90

41

Certificarea rudeniei, după Legea de la 1840, trebuia făcută

către judecătorie, prin întocmirea unui proces verbal, prin care

se arăta înrudirea fiecărei persoane cu minorul sau cu părinţii

acestuia.

42

După codul francez, consiliul de familie se compunea din 6

rude (câte 3 de fiecare parte) şi de judecătorul de ocol care avea

vot deliberativ şi preponderent, în caz de paritate – art. 407

43

Cette assemblée se tiendra de plein droit chez le juge de paix,

à moins qu’il ne designe lui-même un autre local. (Această

adunare se va ţine de drept la judecătorul de pace, dacă el însuşi

nu stabileşte al loc)

44

Dimitrie Alexandresco, Esplicaţiune teoretică şi practică a

Dreptului civil roman în comparaţiune cu legile vechi şi cu

principalele legislaţiuni străine, Yassy, Tipografia lucrătorilor

asociaţi, Strada Baston, 1888, p. 101.

45

idem

ea înglobând, aşa cum am mai spus, surse franceze,

belgiene, italiene, austriece, dar şi elemente de drept

roman, toate în scopul adaptării ei la realităţile

societăţii româneşti şi vremurilor. Dovadă că a fost o

lege bună este chiar longevitatea ei, aproape 150 de

ani de aplicare, este adevărat, cu unele modificări

impuse şi de schimbarea regimului politic al

României.

VII. Codul familiei, creaţie juridică a

regimului instaurat în România după cel de-al doilea

Război Mondial, adoptat în 1953, completat ulterior

de Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copiilor minori, au fost principalele

reglementări care au ocrotit minorul aflat în

dificultate, după abrogarea din Codul civil de la 1865

a Cap. II din Titlul X, respectiv art. 343-420, prin

Decretul 32/1954.

Codul familiei reglementa (până la abrogarea

lui de către Noul Cod Civil) protecţia copilului prin

instituţia tutorelui şi a autorităţii tutelare. Tutorele

este persoana numită de autoritatea tutelară, din

oficiu sau la încunoştinţarea acesteia de către

persoanele prevăzute la art. 115 C. Fam. în cel mult

cinci zile de la data când află de existenţa unui minor

lipsit de îngrijire părintească, şi anume: a) persoanele

apropiate minorului, precum şi administratorii şi

locatarii casei în care locuieşte minorul; b) serviciul

de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei

persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul

deschiderii unei moşteniri; c) instanţele judecătoreşti,

procuratura şi miliţia, cu prilejul pronunţării, luării

sau executării unor măsuri privative de libertate; d)

organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti,

instituţiile de ocrotire, precum si orice altă persoană.

Autoritatea tutelară era, conform art. 108 din

Codul familiei „obligată să exercite un control efectivşi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndepli -nesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurilecopilului. Delegaţii autorităţii tutelare aveau dreptulsa viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze peorice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, înceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică,educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională,în conformitate cu ţelurile Statului (nn: forma veche:statului socialist), pentru o activitate folositoarecolectivităţii; la nevoie, ei vor da îndru mărilenecesare. Această imixtiune în creşterea copilului de

către părinţii lui a durat până la adoptarea Legii

nr.272/2004, care preia din numeroasele atribuţii ale

autorităţii tutelare şi le transferă către Serviciul public

de asistenţă socială, către Direcţia generală de

asistenţă socială şi de protecţie a copilului sau la

instanţa de judecată. Astfel, conform Art. 39 din

Legea nr. 272/2004, orientându-se către minorii cu

reale nevoi : „orice copil care este, temporar saudefinitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, învederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat ingrija acestora are dreptul la protecţie alternativă“.

S-a instituit tutela, măsurile de protecţie specială sau

adoptia. Instanţa judecătorească este cea care

numeşte tutorele, alegând o rudă sau un afin ori un

prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească

această sarcină.

Legea nr. 272/2004 enumeră la art. 55 măsurile

de protecţie specială

46

de care beneficiază copilul ai

cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din

exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a

aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti,

puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau

dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela şi cel care,

in vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat

in grija părinţilor din motive neimputabile acestora.

Din ambele reglementări (Codul familiei şi

Legea nr. 272/2004) s-a eliminat noţiunea de consiliu

de familie, rupându-se tradiţia seculară a instituţiei în

această materie.

VIII. �oul Codul civil, revenind la această

denumire, introduce o serie de reglementări

referitoare la consiliul de familie, ca organconsultativ şi aduce elemente noi privind tutorele.

„Consiliul de familie poate fi constituit de cătreinstanţa de tutelă numai la cererea persoanelorinteresate. În cazul în care nu se constituie consiliulde familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate decătre instanţa de tutelă.”47

Nu vom reproduce aici textul integral al

articolelor, ci vom sublinia noutăţile: s-a introdus

pluralitatea de tutori, dacă interesele minorilor o cer

(art. 115), precum şi aducerea de garanţii de către

tutore, la cererea instanţei sau a consiliului de familie.

Sunt reglementate aspecte privind : numirea tutorelui,

refuzul acceptării tutelei, înlocuirea tutorelui, precum

şi cazurile în care tutela, deşi este în principiu

gratuită, poate fi remunerată. Un element de noutate

este şi cel adus prin art. 122, care, deşi subliniază că

tutela este o sarcină personală, prevede că instanţade tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate ... sădecidă ca administrarea patrimoniului ... să fieîncredinţată ... unei persoane fizice sau persoanejuridice specializate. În ce priveşte consiliul de

Studii, opinii, informări

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 19

46

a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c)

supravegherea specializată

47

Art. 108 din Noul cod civil

familie, art. 124 prevede că „se poate constitui pentrua supraveghea modul în care tutorele îşi exercitădrepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire lapersoana şi bunurile minorului.

Departe de ceea ce a fost la origine Consiliul

de familie, legiuitorul precizează că „instanţa detutelă poate constitui un consiliu de familie, compusdin trei rude sau afini, ţinând seama de gradul derudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului.În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi altepersoane care au avut legături de prietenie cupărinţii minorului sau care manifestă interes pentrusituaţia acestuia“

48. Având în vedere că legea nu

impune în mod obligatoriu constituirea acestui

consiliu, iar odată constituit, membrii lui nu trebuie

să fie neapărat rudele minorului, ne întrebăm dacă

este utilă această nouă instituţie şi la ce serveşte

enumerarea tuturor funcţiilor, atribuţiilor şi ce

întâmplă în cazul imposibilităţii constituirii lui.

În loc de concluzie, vom spune că demersul

nostru s-a dorit o analiză sumară a protecţiei copilului

aflat în dificultate, trecând prin reglementările care

s-au succedat de-a lungul timpului în materie, pentru

a ajunge să înţelegem de unde a pornit legiuitorul

român de azi şi cum a readus în atenţie instituţia

numită Consiliu de familie.

Studii, opinii, informări

20 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

48

Art. 125 din Noul Cod civil

Un rol deosebit de

important pentru înfiin -

ţarea celui de-al doilea

Consiliu Legislativ l-a

jucat profesorul Constantin

Stătescu.

A fost iniţiatorul şi a

lucrat, împreună cu profe -

sorul Ioan Ceterchi, care a

devenit, ulterior, preşe -

dinte al acestei importante instituţii juridice, la Legeanr.15/1971 pentru organizarea şi funcţionareaConsiliului Legislativ din perioada 1971-1989.

Constantin Stătescu s-a născut la 27

noiembrie 1927 la Curtea de Argeş, oraş cu vechi

tradiţii culturale şi istorice, fiind fiul unui comerciant.

A urmat, în perioada 1934-1938, cursurile şcolii

primare, iar, între anii 1938-1946, ale Liceului

Comercial de băieţi din Piteşti. A fost şef de

promoţie, obţinând la examenul de bacalaureat media

9,91.

În 1946 s-a înscris atât la Facultatea de Drept

a Universităţii din Bucureşti, cât şi la Academia de

Înalte Studii Comerciale şi Industriale. A absolvit, în

1950, Facultatea de Drept, fiind şeful promoţiei sale

care număra circa 400 de studenţi. La examenul de

stat a obţinut media 10, cu diplomă de merit. Ca

urmare a reformei învăţământului din 1948, în

temeiul căreia, între altele, nu se mai permitea

frecventarea, concomitent, a două instituţii de

învăţământ superior, Constantin Stătescu nu a mai

putut termina şi Academia de Înalte Studii

Comerciale şi Industriale. La acest institut de

învăţământ superior a fost coleg cu viitoarea sa soţie,

Adriana, născută, în prima parte a anului 1928, la

Craiova şi absolventă a Liceului Comercial din oraşul

ei natal. După terminarea studiilor, au fost din nou

colegi, dar de data aceasta de serviciu, la Ministerul

Învăţământului. S-au căsătorit în 1955.

La Ministerul Învăţământului, Constantin

Stătescu a activat în perioada 1951-1958, fiind

încadrat, rând pe rând, în funcţiile de referent tehnic

II, referent tehnic I şi şef de serviciu în cadrul

direcţiei generale a învăţământului superior.

La 4 ianuarie 1950, înaintea absolvirii

Facultăţii de Drept, Constantin Stătescu a primit

funcţia didactică de preparator universitar la aceeaşi

facultate. A fost, apoi, promovat, în timp, în funţiile

de asistent universitar, între 15 septembrie 1950 şi 30

septembrie 1955; lector universitar de la 1 octombrie

1955; conferenţiar universitar, începând din 11

februarie 1962 şi până la 30 septembrie 1967.

Între timp, Constantin Stătescu şi-a trecut

doctoratul la Facultatea de Drept a Universităţii din

Bucureşti, sub îndrumarea profesorilor Ilie Stoenescu

şi Traian Ionaşcu, promovând în mod strălucit

examenele. Teza de doctorat, intitulată Problemejuridice ale încheierii contractului de furnizare îndreptul civil al R.P.R., a susţinut-o la 29 noiembrie

1963, dobândind, astfel, titlul de doctor în drept. Deşi

avea toate posibilităţile şi condiţiile necesare, nu şi-a

publicat teza de doctorat. În 1971, în urma susţinerii

memoriului de doctor docent, Constantin Stătescu a

obţinut şi acest înalt titlu ştiinţific. Diploma de doctor

docent în ştiinţe i-a fost eliberată la 16 noiembrie

1971. De asemenea, a făcut parte din rândul

membrilor fostei Academii de Ştiinţe Sociale şi

Politice, de la înfiinţarea acesteia în 1970 şi până la

desfiinţarea ei în 1990.

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 21

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului

M e d a l i o n

CONSTANTIN STĂTESCUPersonalitate de frunte a dreptului şi vieţii juridice româneşti

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANUPreşedinte de SecţieConsiliul Legislativ

În cele din urmă, Constantin Stătescu a fost, de

la 1 octombrie 1967 şi până la pensionarea survenită

în 1990, profesor universitar la Catedra de drept civil.

„Toţi cei care au fost studenţii profesoruluiConstantin Stătescu înţeleg foarte bine că opera sascrisă este o continuare firească a operei didacticerealizate la catedră timp de câteva decenii. Există unnumitor comun în amândouă: logica impecabilă adesfăşurării argumentelor, însoţită de limpezimea şiconcizia frazei. Am audiat prelegerile profesorului,mai întâi ca student, apoi ca asistent şi, de fiecaredată, descopeream, dincolo de severitatea stilului,arhitectura luminoasă a ideilor”, preciza profesorul

universitar doctor Valeriu Stoica, care relata în

continuare: „Fără a face risipă de mijloace oratoriceşi, mai ales, fără a recurge la efecte ieftine, aveaputerea de a capta atenţia studenţilor care umpleauamfiteatrele. Se simţea în fiecare prelegere bucuriape care i-o trezea geometrica interioară aconceptelor şi demonstraţiilor juridice, iar aceastăbucurie era transmisă de fiecare dată auditoriului.�u întâmplător, Yolanda Eminescu remarca – la oreuniune ştiinţifică – satisfacţia estetică pe care i-acreat-o armonia ideilor cuprinse în comunicareaprezentată de profesorul Constantin Stătescu.Aceeaşi satisfacţie poate fi cunoscută de oricineciteşte şi reciteşte cu atenţie cărţile profesorului, cărţicare rămân totodată momente de referinţă ale ştiinţeidreptului civil. Şi dacă astăzi – când căutăm căile desalvare din profunda criză economică, politică şimorală pe care comunismul ne-a lăsat-o moştenire –putem spera totuşi într-o renaştere a acestei ştiinţe,trebuie să fim recunoscători profesorului ConstantinStătescu pentru că, prin prelegerile şi cărţile sale,prin ţinuta sa morală şi prin generoasa încurajare avalorilor, a fost unul dintre cei puţini care au reuşit sădeştepte în generaţiile tinere pasiunea pentru studiuldreptului civil”1

.

Din 1967, Constantin Stătescu a primit şi

însărcinarea de conducător ştiinţific pentru pregătirea

doctoranzilor, fiind confirmat în această calitate, în

aprilie 1990, după pensionarea sa. De remarcat că

între 1981 şi 1984 a fost decanul Facultăţii de Drept

a Universităţii din Bucureşti.

„Soarta a potrivit în aşa fel încât traiectoriavieţii mele profesionale să se intersecteze în maimulte rânduri cu cea a reputatului profesorConstantin Stătescu. Astfel, în anul II al facultăţii,acesta era cadrul didactic (pe acea vreme, fiind doarlector universitar) care răspundea, din parteacorpului profesoral, de promoţia noastră. În anul IV

de studii a devenit, în mod neaşteptat, titularulcursului de succesiuni, predat până atunci deprofesorul Mihail Eliescu, care fusese alungat dinfacultate şi rămăsese numai la Institutul de CercetăriJuridice, condus de prietenul său, profesorul TraianIonaşcu. Mi-au rămas în memorie orele de dreptsuccesoral predate impecabil de Constantin Stătescu,care reuşea să expună o materie renumită prindificultatea, capcanele şi meandrele ei, într-omanieră deosebit de accesibilă pentru studenţi, darcare nu abdica în nici un fel de la exigenţeleprelegerii academice.

Mai târziu, din 1967, am lucrat nemijlocit cuprofesorul Constantin Stătescu, când acesta a fostnumit secretar al fostului Consiliu de Stat. Era de ometiculozitate extremă, ţinea în mod deosebit laeleganţa şi claritatea frazei, nu ezita să corectezepersonal materialele care i se aduceau spresupervizare, făcând observaţii pertinente şi neezitândsă facă apel la principiile universal valabile aledreptului, chiar dacă acestea nu mai erau pe atuncila modă.

Scrupulos şi corect în aprecieri şi conduită,fără a căuta să iasă în evidenţă, a fost, totuşi, cel carea avut un rol decisiv, mai ales în calitate de ministrual justiţiei, în neadoptarea noilor coduri, civil şi deprocedură civilă, întârziind şi amânând, pe câtposibil, lucrările comisiei care lucra la redactareaacestora.

Dispariţia sa neaşteptată, după 1990, mi-aprodus o puternică emoţie, fiind una dintrepersonalităţile din domeniul dreptului care mi-aumarcat existenţa”2

.

Ca urmare a deţinerii funcţiei de decan al

Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti,

Constantin Stătescu a devenit şi director al

Institutului de Cercetări Juridice. Conform precizării

făcute de lectorul universitar şi cercetător ştiinţific

Bogdan Pătraşcu, „în calitatea sa de director alInstitutului de Cercetări Juridice, ConstantinStătescu a contribuit la sporirea prestigiului acestuiaprin propria sa activitate ştiinţifică, dar şi prinstimularea activităţii de cercetare în domeniuldreptului. A sporit numărul manifestărilor ştiinţifice(sesiuni, dezbateri), dar mai ales impactul acestoraîn rândul specialiştilor. �u în ultimul rând, trebuieamintită preocuparea de a forma noi cercetători şiajutorul efectiv dat acestora la început de drum”3

.

Personalități ale Consiliului Legislativ

22 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

1

Valeriu Stoica: In memoriam Constantin Stătescu. 1927-1990II, în „Dreptul” nr.9-12, 1990, p.218-219.

2

Fragmentul este preluat dintr-o lucrare rămasă în manuscris

consacrată unor reprezentanţi de frunte ai dreptului românesc pe

care i-am cunoscut personal (n. aut. – S.P.)

3

Bogdan Pătraşcu: Constantin Stătescu, în volumul Institutul de

Cercetări Juridice. 1954-2004. 50 de ani de existenţă, Bucureşti,

Editura All Beck, 2004, p.99.

În paralel cu funcţia didactică, Constantin

Stătescu a activat, în perioada ianuarie 1964-iulie

1967, ca judecător la fostul Tribunal Suprem, pentru

ca între iulie 1967 şi decembrie 1967 să fie

vicepreşedinte al acestei importante instituţii juridice

a ţării. În perioada în care a lucrat la Tribunalul

Suprem, Constantin Stătescu a cules din dosarele

instanţelor de judecată numeroase „perle” care făceau

deliciul proceselor şi a auditoriului din sălile de

judecată.

În intervalul 9 decembrie 1967–23 iulie 1975,

Constantin Stătescu a îndeplinit funcţia de secretar al

fostului Consiliu de Stat (din 1974 fiind secretar

prezidenţial şi al Consiliului de Stat). În perioada mai

sus amintită, Constantin Stătescu a fost, timp de două

legislaturi, deputat în Marea Adunare Naţională şi

membru al Comisiei juridice şi al Comisiei

constituţionale ale Marii Adunări Naţionale.

Între 23 iulie 1975 şi 26 ianuarie 1977 a fost

preşedinte al fostului Tribunal Suprem, iar între 26

inuarie 1977 şi 24 octombrie 1979, Constantin

Stătescu a deţinut funcţia de ministru al justiţiei. De

asemenea, între 1 noiembrie 1975 şi 13 iulie 1978 a

fost preşedintele Asociaţiei Juriştilor din România.

În perioada 1980-1984, Constantin Stătescu a

făcut parte din rândul arbitrilor Comisiei de Arbitraj

(în prezent Curtea de Arbitraj Comercial

Internaţional) de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a României.

În intervalul mai 1984 – aprilie 1990,

Constantin Stătescu a funcţionat ca ambasador

extraordinar şi plenipotenţiar al României în Regatul

Ţărilor de Jos (Olanda). De remarcat că Papa Ioan

Paul al II-lea (beatificat recent) l-a primit pe

Constantin Stătescu, în mai 1985, la nunciatura

papală de la Haga, ocazie imortalizată într-o

fotografie aflată în arhiva familiei.

S-a pensionat pentru limită de vârstă de la

1decembrie 1989, decizia de pensionare fiind pusă în

aplicare după întoarcerea sa în ţară, în aprilie 1990, în

urma încetării misiunii sale diplomatice la Haga.

După cum relatează dr. Şerban Beligrădeanu,

redactor şef la revista „Dreptul”: „Personalitate defrunte a dreptului şi vieţii juridice româneşti dinultimele trei decenii [1960-1990], prof. dr. doc.Constantin Stătescu a avut un rol deosebit înpromovarea ştiinţei şi învăţământului dreptuluinostru civil contemporan, actualitatea lucrărilor salede referinţă menţinându-se şi în continuare încă multtimp. [...] Sensibil şi delicat, elegant şi manierat cucolaboratorii săi, prof. dr. doc. Constantin Stătescuva rămâne, pentru cei care l-au cunoscut, ca o figură

a unui jurist proeminent. Prof. dr. doc. ConstantinStătescu, asemenea altor valoroşi oameni de ştiinţă,era o fire modestă, lipsită de trufie. Aşa, de pildă, eln-a şovăit, niciun moment, să accepte, cu amabilitate,sugestia noastră de a elabora succinte articole saucontranote – în vederea publicării lor în fosta„Revistă română de drept” – prin care a clarificattemeinic – dar fără paradă de erudiţie – o serie deprobleme delicate de drept civil, în pofida faptului cătimpul său era extrem de drămuit”4

. De altfel,

Constantin Stătescu a cercetat aproape întreaga arie a

dreptului civil, cu excepţia contractelor speciale. În

perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial,

opera sa este comparabilă, prin sfera sa de

cuprindere, cu tratatele scrise de acei autori care au

creat faima europeană a şcolii româneşti de drept

civil, cum ar fi: Constantin Nacu, Dimitrie

Alexandresco, Constantin Hamangiu, Alexandru

Băicoianu, Ion Rosetti-Bălănescu, Matei Canta -

cuzino, George Plastara.

Constantin Stătescu a fost autorul mai multor

lucrări importante din domeniul dreptului civil. După

cum subliniază Bogdan Pătraşcu, „perspectivaprofesorului ConstantinStătescu asupra ştiinţeidreptului civil conţine înprim plan analizaraportului juridic civilprivit nu abstract, ci carelaţie socială, în co -nexiune cu alte asemenearelaţii şi în care norma dedrept urmează adetermina şi, în acelaşitimp, a modela conduitasubiectelor. Se pot astfelcunoaşte nevoile de reglementare, precum şi soluţiilede adoptat pentru satisfacerea unor asemeneacerinţe”5

.

În ordine cronologică, prima dintre lucrările

prin care Constantin Stătescu s-a remarcat în lumea

juridică românească a fost Dreptul civil. Contractulde transport. Drepturile de creaţie intelectuală.Succesiunile, publicată, în 1967, la Editura Didactică

şi Pedagogică. Concepută ca un curs pentru studenţi,

această carte poate fi utilizată şi astăzi ca o

introducere în problematica vastă a succesiunilor.

A urmat apoi eleganta lucrare, intitulată Dreptcivil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturilereale, apărută, în 1970, la Editura Didactică şi

Personalități ale Consiliului Legislativ

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 23

4

Şerban Beligrădeanu: In memoriam Constantin Stătescu. 1927-

1990, în „Dreptul” nr.9-12, 1990, p.217-218.

5

Bogdan Pătraşcu: op. cit., p.97

Primirea, în mai 1985,

a ambasadorului Constantin

Stătescu de către Papa Ioan

Paul al II-lea la Nunciatura

Papală de la Haga

Pedagogică, caracterizată prin vigoare, putere de

ordonare logică a discursului şi prin stilul clar şi

elevat al autorului. Tratarea în această carte a unor

instituţii precum posesia, acţiunea în revendicare,

uzucapiunea etc. rămâne una de referinţă. Datorită

efortului lăudabil depus de Constantin Stătescu în

realizarea aestei cărţi, generaţii întregi de studenţi şi

practicieni ai dreptului au avut acces la înţelegerea

unora dintre cele mai dificile texte din Codul civil.

În 1981, la Editura Academiei a apărut cartea

Tratat de drept civil. Teoria gernerală a obligaţiilor,

elaborată, în colaborare, de Constantin Stătescu şi

discipolul său, actualul prof. univ. dr. Corneliu

Bârsan, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului (CEDO). Din această lucrare, Constantin

Stătescu a redactat: titlul I (Privire generală asupraobligaţiilor civile), titlul II (Izvoarele obligaţiilor),

titlul III (Actul juridic ca izvor de obligaţii), din titlul

IV (intitulat Faptul juridic ca izvor de obligaţii)capitolul I inroductiv şi capitolul III (Fapta ilicităcauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii –răspunderea civilă delictuală) şi titlul IX

(Garantarea obligaţiilor). Contribuţia cea mai

valoroasă a lui Constantin Stătescu, în această

lucrare, priveşte contractul, răspunderea civilă

delictuală şi garantarea obligaţiilor. Această carte stă

la baza lucrării Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor (autori Constantin Stătescu şi Corneliu

Bârsan), publicată, începând din anul 1992, în mai

multe ediţii, revizuite şi adăugite de prof. univ. dr.

Corneliu Bârsan, la Editura All şi ulterior la Editura

All Beck, iar ultima ediţie, cea din 2008, la Editura

Hamangiu.

În lucrarea Răspunderea civilă delictualăpentru fapta altei persoane, apărută, în 1984, la

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Constantin

Stătescu efectuează ample incursiuni în dreptul

comparat şi abordează în capitolul final cazurile

speciale de răspundere civilă delictuală pentru fapta

altei persoane. Ca şi capitolele din tratat, această

monografie a marcat un vârf al activităţii ştiinţifice

prin care profesorul Constantin Stătescu s-a impus ca

unul dintre cei mai mari civilişti ai perioadei de după

cel de-al doilea război mondial.

Constantin Stătescu a fost autorul şi a

numeroase studii, articole şi adnotări ale unor hotărâri

judecătoreşti, publicate în revistele juridice ale

vremii.

Din păcate, la 5 septembrie 1990, Constantin

Stătescu a decedat, prematur şi în mod brusc, la

Bucureşti, spre durerea familiei şi a tuturor

apropiaţilor săi. De altfel, în „Cuvântul înainte”, scris

de Corneliu Bârsan şi Flavius Baias, pentru ediţia din

1993 a lucrării Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor, şi republicat la ediţia din 1998 a aceleiaşi

lucrări, se arată: „Mărturisim însă că mai există oraţiune esenţială, pe care am purtat-o şi o vom purtamereu în suflet: imensa datorie morală pe care oavem, alături de atâtea generaţii de jurişti, faţă decel care a fost eminentul civilist, dascălul desăvârşitşi, mai ales, profesorul nostru, Constantin Stătescu”.

CĂRŢI PUBLICATE

1. Arbitrajul de Stat şi practica arbitrală,

Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,

1962, 329 p.

2. Drept civil. Contractul de transport.Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967,

266 p.

3. Drept civil. Persoana fizică. Persoanajuridică. Drepturile reale, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1970, 879 p.

4. Drept civil. Teoria generală a drepturilorreale. Introducere în teoria generală a obligaţiilor,

Universitatea din Bucureşti, 1973, 366 p.

5. Drept civil (supliment). Drept de proprietatepersonală (lucrarea înlocuieşte cap. VI din volumul

Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale.Introducere în teoria generală a obligaţiilor, indicat

mai sus), Universitatea din Bucureşti, 1973, 28 p. (în

colaborare cu Corneliu Bârsan).

6. Drept civil. Teoria generală a drepturilorreale, Universitatea din Bucureşti, 1980, 319 p. (în

colaborare cu Corneliu Bârsan).

7. Tratat de drept civil. Teoria generală aobligaţiilor (titlurile şi capitolele elaborate de

Constantin Stătescu sunt cuprinse la p.7-116, p.135-

306, p.395-432), Bucureşti, Editura Academiei, 1981,

455 p. (în colaborare cu Corneliu Bârsan).

8. Răspunderea civilă delictuală pentru faptaaltei persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1984, 265 p.; ediţia a 2-a, îngrijită de

Bogdan Georgescu, revăzută de Corneliu Bârsan,

Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009.

9. Drept civil. Drepturile reale, Universitatea

din Bucureşti, 1988, 301 p. (în colaborare cu

Corneliu Bârsan).

10. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Bucureşti, Editura All şi ulterior Editura All Beck,

ediţiile din 1992, 1993, 1995, 1997, 1998, 2002 şi

Editura Hamangiu, 2008 (în colaborare cu Corneliu

Bârsan).

Personalități ale Consiliului Legislativ

24 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

Între noutăţile editoriale ale sfârşitului de

an, semnalăm, cu plăcută surpriză, apariţia, la

Editura C.H. Beck, a manualului de Drept

constituţional al d-lui conf.univ.dr Ştefan

Deaconu. Autorul, cu o bogată experienţă

acumulată la catedra de drept constituţional din

cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din

Bucureşti, dar şi ca profesionist în cadrul unor

importante instituţii publice centrale – Senatul

României, Administraţia Prezidenţială – , îşi

propune să incite tinerii studenţi întâi la lectură,

apoi la aprofundarea corectă a unei ramuri a

dreptului care, în societatea actuală, este cu atât

mai importantă de înţeles cu cât realităţile

juridice sunt tot mai comentate şi „cunoscute” în

sfera publicului larg. Prin urmare, autorul a

înţeles că nevoia studenţilor de azi nu este numai

lecturarea şi memorarea unor cursuri, mai mult

sau mai puţin abstracte, ci înţelegerea logică şi

sistematică a instituţiilor juridice ale dreptului

constituţional, astfel încât, în mod inedit şi

binevenit, în structura manualului se regăsesc, la

debutul fiecărui capitol, obiectivele de învăţare,

prezentate schematic, iar la finalul capitolelor,

rezumate care vin să consolideze materia

învăţată. Atrage, de asemenea, atenţia, grafica şi

aşezarea textului în pagină, detalii care ajută şi

ele la o memorare facilă a informaţiilor

prezentate.

Plecând de la definiţii clare, de la evoluţia

în timp a instituţiilor de drept şi a dreptului

constituţional în special, d-nul profesor Deaconu

conturează, în primul capitol, toate elementele

de care are nevoie studentul pentru a se

familiariza cu materia şi a trece mai departe în

aprofundarea acesteia.

Capitolul al doilea abordează în amănunt

Teoria Constituţiei, poziţionând în timp şi spaţiu

apariţia noţiunii, de la primele constituţii scrise

în secolul al XVIII-lea până azi; adoptarea,

modificarea, abrogarea, conţinutul, controlul

constituţionalităţii legilor, sunt elemente descrise

în amănunt în acest capitol, care analizează şi

teme referitoare la constituţie şi raporturile ei cu

Uniunea Europeană, încheindu-se, apoi, cu un

rezumat util.

Capitolul al III-lea tratează noţiunea de

cetăţenie în toate aspectele ei, de la definiţie la

dobândire şi pierdere, precum şi cetăţenia

multiplă şi cetăţenia Uniunii Europene.

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 25

NOI APARIŢII EDITORIALE

Ştefan Deaconu

Drept constituţional

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011

Ultimul şi cel mai mare capitol al

manualului tratează despre „Drepturile,

libertăţile şi îndatoririle fundamentale“. Despre

apariţia şi evoluţia drepturilor, Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, Convenţia

pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

libertăţilor fundamentale, corelaţia dintre

reglementările interne şi cele internaţionale,

expulzare şi extrădare, inviolabilităţi, drepturi şi

libertăţi social-economice şi culturale, social-

politice, garanţiile precum şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor.

Aşa cum subliniază şi autorul, lucrarea

constituie materia de studiu pentru primul

semestru din anul I la disciplina Drept

constituţional, partea a doua, referitoare la

Instituţii politice, urmând să apară în curând.

Cu o postfaţă semnată de d-nul prof.univ.dr.

Ioan Muraru, care semnalează conţinutul de idei,

limbajul juridic utilizat, logica expunerii şi

claritatea textului, apreciem că, la finalul

parcurgerii manualului, cititorul va putea cu

uşurinţă să identifice sau să distingă între diversele

noţiuni şi instituţii juridice de drept constituţional,

lucrarea fiind un mijloc de informare accesibil nu

numai pentru studenţi, dar şi pentru practicienii

dreptului sau pentru orice cetăţean interesat să

cunoască problematica dreptului

�oi apariții editoriale

26 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

Maria Luiza MA�EA

Director

Consiliul Legislativ

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 27

Ne revine deosibita onoare de a semnala

apariţia unei cărţi care impresionează cititorul nu prin

dimensiuni şi număr de pagini, ci prin conţinut şi prin

problematicile abordate. Este vorba despre lucrarea

d-nei prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu

referitoare la protecţia împotriva rasismului şi

discriminării, lucrare redactată în limba engleză.

Rasismul este procesul de discriminare datorat

în primul rând credinţelor şi ideologiilor conform

cărora rasele umane pot fi clasificate de la inferior la

superior în baza caracteristicilor biologice, care sunt

fundamental diferite pentru fiecare rasă în parte.

Aşadar, rasismul presupune că oamenii sunt inegali,

în funcţie de etnia căreia îi aparţin sau de culoarea

pielii, adică, convingerea că popoarele sunt inegale

ca atare. Rasismul are diverse caracteristici

ideologice, printre care amintim, dar fără a ne limita

la acestea, antisemitismul, ura faţă de ţigani,

discriminarea faţă de persoanele de origine africană

sau calomnia privind diferite culte religioase.

În prezenta lucrare, care reprezintă o culegere

de studii, autoarea analizează aspecte privind

rasismul şi discriminarea la care sunt supuşi în mod

cotidian un grup distinct de persoane, cel referitor la

descendenţii celor proveniţi de pe continentul negru,

Africa, continent care reprezintă principala sursă a

celor numiţi „diaspora neagră”.

Reprezentanţii acestui grup etnic, trăind în

afara continentului de origine, sunt supuşi în mod

continuu la diferite forme de discriminare, indiferent

de mediul social în care locuiesc în prezent,

prejudecăţile în ceea ce-i priveşte constituind încă

obstacole care nu au fost depăşite.

Rasismul poate avea diferire aspecte, cum ar

fi excluderea din viaţa de zi cu zi în funcţie de rase,

intoleranţa, inegalităţile între femei şi bărbaţi,

discriminarea din diverse domenii ale vieţii: cea din

sistemul de învăţământ referitoare la accesul la

educaţie, cea de pe piaţa locuinţelor, cea de pe piaţa

muncii, cea din mass-media, etc. În timp ce rasismul,

prin toate formele sale, încearcă să devalorizeze

specificul fiinţelor umane, drepturile omului luptă

pentru o autodeterminare în mod egal, precum şi

pentru o participare efectivă a tuturor persoanelor la

îndeplinirea realităţilor cotidiene.

Lupta împotriva rasismului şi discriminării

este una dintre preocupările de bază ale drepturilor

omului. Dreptul tuturor persoanelor de a fi egale în

faţa legii, precum şi protecţia împotriva discriminării

sunt drepturi universale protejate prin numeroase acte

încheiate la nivel global, printre care amintim

Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948,

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare rasială din 1965, Convenţia

�oi apariții editoriale

Irina Moroianu Zlătescu

Protection against racism anddiscrimination

Bucureşti, Editura IRDO, 2011

28 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor

de discriminarea împotriva femeilor - CEDAW - din

1979 şi multe altele asemenea.

În acest sens, putem aminti art. 7 din

Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948

care prevede că „Toţi oamenii sunt egali în fata legii

şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie

a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală

împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta

declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o

asemenea discriminare”.

Un document de o deosebită importanţă în

domeniu este reprezentat de Conferinţa mondială

împotriva rasismului, discriminării rasiale,

xenofobiei şi a intoleranţei asociate acestora, care a

avut loc între 31 august şi 8 septembrie 2001 la

Durban, în Africa de Sud. Declaraţia adoptată cu

această ocazie constituie un document de referinţă

pentru toate demersurile şi politicile naţionale ce

urmăresc combaterea rasismului, discriminării

rasiale, xenofobiei şi intoleranţei, fenomene

incompatibile cu valorile democratice, cu respectul

drepturilor omului, al demnităţii şi egalităţii pentru

toţi.

De altfel, prin acest demers, autoarea lucrării

nu face decât să continue în mod firesc şi necesar

seria acţiunilor iniţiate şi organizate de Institutul

Român pentru Drepturile Omului (al cărei director

este) în colaborare cu Asociaţia pentru Naţiunile

Unite din România. Lucrarea de faţă constituie o

contribuţie românească la relansarea efortului

internaţional pentru combaterea fenomenelor rasiste

şi de discriminare rasială, care sunt pe atât de nocive,

pe cât de persistente.

Prezenta lucrare este o carte unde vei găsi

lucruri noi şi vei avea de învăţat, este o carte scrisă cu

suflet, experienţa de o viaţă a autoarei, specialist de

marcă în acest domeniu atât de delicat, cum este cel

al drepturilor omului, făcându-şi simţită prezenţa pas

cu pas.

�oi apariții editoriale

Cătălin Ciora

Consilier – şef sector

Consiliul Legislativ

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 29

Prezenta lucrare reprezintă o continuare

firească a remarcabilelor lucrări bibliografice privind

personalităţile Consiliului Legislativ, care, de-a

lungul timpului şi-au adus o contribuţie importantă

la evoluţia acestei instituţii şi la impunerea sa în

cadrul instituţiilor fundamentale ale statului.

Autorii lucrării, domnul Sorin Popescu,

preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei

şi documentare a Consiliului Legislativ, om care a

împletit vasta sa experienţă în domeniul juridic cu cea

de mânuitor de cuvinte, neobosit căutător de date

biografice despre marile personalităţi, nu doar ale

castei juriştilor, ci şi din alte domenii, şi domnul

Tudor Prelipceanu, ziarist deosebit, care a activat

numeroşi ani în calitate de consilier în cadrul

Consiliului Legislativ, îşi propun continuarea

prezentării unor reputaţi jurişti care şi-au desfăşurat

activitatea, în calitate de membrii sau de consilieri

temporari ori colaboratori, într-una dintre cele trei

etape ale existenţei Consiliului Legislativ.

De asemenea, cu toate că nu au activat şi nici

nu au colaborat în cadrul Consiliului Legislativ, în

această lucrare sunt menţionaţi o seamă de reputaţi

jurişti care au influenţat evoluţia acestei instituţii.

Printre aceştia, putem aminti pe Constantin

Hamangiu, Constantin Stătescu sau Anibal

Teodorescu, jurişti cu o valoare recunoscută, care au

fost preocupaţi în mod constant de îmbunătăţirea

activităţii Consiliului Legislativ. Astfel, Constantin

Hamangiu, care poate fi încadrat în categoria celor

mai de seamă jurişti pe care i-a avut ţara noastră, a

iniţiat un proiect de lege prin care se dorea

perfecţionarea cadrului legal privind organizarea şi

funcţionarea Consiliului Legislativ interbelic, pe care

l-a înaintat spre aprobare Parlamentului în perioada în

care a deţinut calitatea de ministru al justiţiei.

Contribuţia d-lui Constantin Stătescu la evoluţia

instituţiei Consiliului Legislativ este, de asemenea,

remarcabilă, prin elaborarea primului proiect privind

reînfinaţarea instituţiei în anul 1971, dar şi la Legea

privind organizarea şi funcţionarea Consiliului

Legislativ.

Totodată, datorită preocupării permanente a

celor doi autori privind cercetarea biografică a

juriştilor care au activat în cadrul Consiliului

Legislativ, printr-o muncă asiduă ce presupune în

primul rând discuţii cu prietenii, colegii sau urmaşii

celor în discuţie, ca urmare a descoperirii de noi surse

de documentare importante, în lucrare au fost

dezvoltate datele despre unele personalităţi care mai

fuseseră prezentate în lucrările anterioare,

valorificându-se astfel informaţii inedite.

De asemenea, pentru a asigura datelor oferite

cititorului o veridicitate mai ridicată, autorii au

coroborat informaţiile obţinute din sursele apropiate

celor menţionaţi în lucrare, cu o cercetare amănunţită

a arhivelor diverselor instituţii, de unde au fost

obţinute date preţioase, dar atât de greu accesibile.

Autorii reuşesc, în mod remarcabil, la fel ca şi

în cazul precedentelor prezentări biografice ale

personalităţilor care au activat în cadrul Consiliului

Legislativ, să ne capteze atenţia şi să ne fascineze cu

multitudinea detaliilor despre fiecare persoană

amintită în lucrarea de faţă.

Cu fiecare pagină pe care cititorul o lecturează,

acesta îşi formează o idee despre istoricul instituţiei

Consiliului Legislativ, al cărei prestigiu a fost creat

în primul rând de marii jurişti care şi-au desfăşurat

aici activitatea. Personal, nu putem decât să ne

exprimăm sentimentele de mândrie pe care le

�oi apariții editoriale

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu

A treia carte cu Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului

Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2011

30 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

încercăm odată cu parcurgerea lucrării de faţă,

sentimente ce decurg din şansa de a lucra într-o

instituţie unde au activat cei mai de seama

reprezentanţi ai lumii juridice, şi pe care le

conştientizăm din ce în ce mai mult doar cu ocazia

parcurgerea lucrării. Aceste sentimente se amplifică

şi datorită cunoaşterii personale a unor personalităţi

prezentate în lucrarea de faţă, precum şi a detalierii

listelor personalului Consiliului Legislativ în diferite

perioade ale existenţei instituţiei.

Doar prin parcurgerea în integralitate a lucrării

cititorul poate realiza care au fost contribuţiile

concrete pe care fiecare personalitate analizată le-a

adus atât la buna funcţionare şi la dobândirea

renumelui de care se bucură instituţia Consiliului

Legislativ, cât şi la perfecţionarea sistemului juridic,

marea majoritate a celor prezentaţi fiind profesori

universitari cu lucrări de referinţă în domeniile

ştiinţelor juridice în care au activat.

Constatăm că numai lecturând pagină cu

pagină ai numeroase lucruri de învăţat şi astfel

realizezi că doar învăţând vei conştientiza că vrei să

citeşti mai departe şi să cunoşti mai mult prin

descoperirea de informaţii fascinante şi inedite despre

oameni ale căror nume au o rezonanţă atât de

puternică pentru cei care au legătură cu domeniul

juridic. Practic, nu citim doar nişte cuvinte,

descoperim poveşti de viaţă şi realizăm că nu ştiam

atât de multe lucruri după cum credeam că ştim

despre cei amintiţi în prezenta lucrare.

Fiecare prezentare biografică este însoţită de

un bogat, şi uneori inedit material iconografic,

reprezentat de fotografii de familie, de imaginile

diplomelor de studii superioare ale specialiştilor

prezentaţi în volum, de imaginile copertelor unora

din lucrările lor juridice de referinţă.

Deşi în prezentarea lucrării autorii precizează

că aceasta încheie ciclul de volume în care s-au

străduit să-i facă cât mai cunoscuţi pe specialiştii în

drept care au făcut parte din instituţia Consiliului

Legislativ, sperăm ca autorii să continue această

serie, fie datorită valorificării de noi materiale

documentare care ar putea apărea despre cei care deja

au fost menţionaţi, fie datorită prezentării şi a altor

membri ai Consiliului Legislativ, despre care încă nu

s-au făcut prezentări, dar care se încadrează în

categoria juriştilor de mare valoare şi care merită a fi

amintiţi, în rândurile cărora putem include, fără dar şi

poate, pe autorii lucrării.

�oi apariții editoriale

Cătălin Ciora

Consilier – şef sector

Consiliul Legislativ

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 31

Cu ocazia unei vizite de documentare pe care

o delegaţie din cadrul Direcţiei juridice a

Paramentului Republicii Moldova, condusă de

doamna Svetlana Cicati, şefa Secţiei de drept public,

a efectuat-o, în cursul acestui an, la Parlamentul

României, în program a fost inclusă şi o primire la

Consiliul Legislativ, prilej cu care oaspeţilor

moldoveni le-au fost prezentate organizarea şi

funcţionarea acestei instituţii.

Ca urmare a interesului manifestat de

experţii moldoveni faţă de problematica avizării

proiectelor de acte normative, inclusiv din punctul de

vedere al armonizării legislaţiei naţionale cu

reglementările Uniunii Europene, doamna Svetlana

Cicati a adus în discuţie eventualitatea organizării

unui stagiu de pregătire profesională, la Consiliul

Legislativ, propunere cu care reprezentanţii

Consiliului au fost întrutotul de acord.

Stagiul, derulat în cadrul unui program

cofinanţat de Uniunea Europeană şi Consiliul

Europei s-a desfăşurat, pe durata a două săptămâni, la

Consiliul Legislativ, precum şi la Direcţia Avizare

Acte normative din cadrul Ministerului Justiţiei,

Departamentul pentru Afaceri Europene din cadrul

Guvernului României, precum şi Departamentele

Legislative ale Senatului şi Camerei Deputaţilor. Cei

doi reprezentanţi ai Direcţiei Juridice a Parlamentului

Republicii Moldova au fost domnul Sergiu Bivol,

şeful Sectorului de legislaţie civilă, comercial-

economică şi de mediu, şi doamna Olesea Hantea,

consultant principal în cadrul Sectorului de legislaţie

financiară, fiscală şi vamală.

Temele de discuţie abordate pe parcursul

stagiului au acoperit practic toate sferele de activitate

ale Consiliul Legislativ: avizarea proiectelor de acte

normative, inclusiv din perspectiva armonizării

acestora cu normele Uniunii Europene; evidenţa

oficială a legislaţiei, inclusiv în format electronic;

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative; republicările şi rectificările actelor

normative. Ca o concluzie a acestor vizite, oaspeţii

moldoveni au sugerat ca astfel de stagii de pregătire

să poată avea loc şi pe viitor, de această dată accentul

urmând a fi pus pe probleme punctuale, cum ar fi

legislaţia naţională într-un anumit domeniu (civil,

penal, etc.)

MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE

Sesiunea Academiei Central Europene – Bucureşti, octombrie 2011

În ziua de 7 octombrie 2011 a avut loc la

Bucureşti sesiunea de toamnă a Academiei Central

Europene de Ştiinţe, Litere şi de Arte (cu sediul social

la Paris –Sorbonne,1, Rue Cousin), for ce reuneşte

specialişti de seamă din toate ţările Europei.

Domnii Sorin Popescu, preşedinte de secţie la

Consiliul Legislativ şi Cătălin Ciora, şef de sector, au

prezentat un referat în cadrul Secţiunii juridice.

În încheierea lucrărilor reuniunii au fost

desemnaţi noi membri ai Academiei Central

Europene de Ştiinţe, Litere şi de Arte, domnul Sorin

Popescu fiind ales ca membru al acestui for

ştiinţific.

Vizita documentară a specialiştilor din Republica Moldova la Consiliul Legislativ

Bogdan Dobrescu

Şef serviciu – Consiliul Legislativ

32 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

1. A�DREESCU, MARIUS. – Constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor pronunţate.

În: Curierul Judiciar. – nr.1, 2011, p. 35-38.

Autorul susţine propunerea de lege feranda ca, în perspectiva unei revizuiri a Constituţiei, să se prevadă competenţa Curţii

Constituţionale de a exercita control de constituţionalitate asupra deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în

procedura recursului în interesul legii şi asupra actelor juridice exceptate de la controlul judecătoresc.

Subiect: control judecătoresc ; recurs în interesul legii ; supremaţia Constituţiei

2. A�GHE�I,BRÂ�DUŞA-GABRIELA-MO�A. – Particularităţile actului constitutiv al societăţilor

cooperative. În: Curierul Judiciar. – nr.5, 2011, p. 257-262.

De lege ferenda, autoarea consideră că se impune modificarea Legii nr.1/2005 prin includerea şi a clauzei privind participarea

la profit şi pierderi, pentru a nu exista tendinţa eludării dispoziţiei legale printr-o clauză “leonină”.

Subiect: act constitutiv ; capacitate de exerciţiu ; capital social ; clauză compromisorie ; clauză leonină ; consimţământ ; contract de

societate ; drept de preemţiune ; drept de preferinţă ; fondatori ; lichidare patrimoniu ; societate cooperativă

3. CĂLI�, DRAGOŞ. – Retragerea acţionarilor din societăţile comerciale pe acţiuni. În: Revista română

de drept al afacerilor. – nr.3, 2011, p.73-100.

Retragerea acţionarilor din cadrul societăţilor comerciale pe acţiuni îşi are izvorul în principiul constituţional al libertăţii de

asociere. De lege ferenda, autorul apreciază că ar fi benefică instituirea unui termen pentru numirea expertului care va determina

preţul mediu al acţiunilor şi posibilitatea revocării cererii de retragere, aspecte care au menirea protejării drepturilor acţionarilor

minoritari prin tergiversarea efectuării expertizei sau subevaluarea valorii de retragere.

Subiect: acţionar, retragere ; principiul majorităţii ; societate pe acţiuni ; transfer de acţiuni

4. DARIESCU, COSMI�. – Propunere de lege ferenda privind normele conflictuale asupra desfacerii

căsătoriei din �oul Cod civil român. În: Curierul Judiciar. – nr.6, 2011, p. 322-325.

Prin adoptarea Regulamentului Consiliului (EU) nr. 1259/2010, implementând cooperarea extinsă în materia legii aplicabile

divorţului şi separaţiei legale într-o formă diferită decât cea avută în vedere la redactarea Noului Cod civil român, autorul

consideră că, de lege ferenda, se impune revizuirea art. 2559 alin. (3), art. 2597,2599 şi 2560, în sensul prevederilor comunitare

şi introducerea unui articol care să preia norma conflictuală din art. 6 al Regulamentului.

Subiect: căsătorie, desfacere ; divorţ ; norme conflictuale ; noul Cod civil ; separaţie legală

5. DI�U, GHEORGHE ; DI�U, DIA�A. – Propuneri de modificare a art.40 pct. 5 din Codul de

procedură civilă. În: Revista de drept comercial. – nr.2, 2011, p. 118-120.

De lege ferenda, autorii apreciază că se impune de urgenţă să fie amendate prevederile art.40 pct.5 din Codul de procedură

civilă, care dispun că vor fi lovite de nulitate doar hotărârile pronunţate după admiterea strămutării cauzelor, nu şi cele dispuse

mai înainte ca Î.C.C.J. să se pronunţe. În acest sens, autorii propun ca cel puţin hotărârile fundamentate pe temeiuri de drept

neconstituţionale sau pe decizii contrare pronunţate de Î.C.C.J. prin recursuri în interesul legii şi pronunţate mai înainte de

decizia privind strămutarea cauzelor, să fie lovite de nulitate absolută.

Subiect: cod de procedură civilă

6. DUMITRU, COR�ELIA. – Comparison between copyright and ownership in Common Law

Comparaţie între drepturile de autor şi proprietate în dreptul civil. În: Revista română de dreptul

proprietăţii intelectuale. – nr.2, 2011, 32-59.

De lege ferenda, autoarea consideră că ar fi util ca legiuitorul să specifice în legea care reglementează dreptul de autor, în ce

categorie se încadrează acest drept, pentru a oferi o mai mare securitate în protecţia drepturilor de autor şi a creatorilor de lucrări

artistice şi literare.

Subiect: copyright ; drept de autor ; Legea nr.8/1996 ; proprietate ; uzufruct

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Propuneri de lege ferenda extrase din articolele publicate în revistele de drept româneşti

(semestrul I 2011).

Bibliografie indexată şi adnotată

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 33

7. DUVAC, CO�STA�TI�. – Conceptul de funcţionar public în lumina noului Cod penal. În: Dreptul. –

nr.1, 2011, p.95-127.

De lege ferenda, autorul consideră că textul art.176 din noul Cod penal ar trebui corelat cu art. 175 alin.(1) din noul Cod penal,

iar art. 178 alin. (2) din noul Cod penal ar trebui modificat în sensul trimiterii la art. 175 din noul Cod penal, în integritatea

sa, ori menţinut aşa cum este acum, în măsura în care termenului de “public” i se va atribui acelaşi înţeles. La fel ar trebui

modificate şi anumite norme de incriminare, prevăzute în Partea specială a noului Cod penal, care fac trimitere la această

normă explicativă (de exemplu, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri – art. 259 alin. (1) din noul Cod penal), deoarece nu

există o echivalenţă între entităţile menţionate în art. 176 din noul Cod penal şi cele care se desprind din interpretarea art. 175

din noul Cod penal, între acestea fiind o relaţie de la parte la întreg.

Subiect: asimilaţii funcţionarilor civili ; expresie ; funcţionar civil ; funcţionar public ; lege penală ; noul Cod penal

8. GAVRILESCU, ALI�-GHEORGHE. – Unele consideraţii în legătură cu exercitarea drepturilor şi

îndeplinirea obligaţiilor părinteşti în cazul stabilirii măsurii de protecţie specială a plasamentului de

către Comisia pentru protecţia copilului. În: Dreptul. – nr.2, 2011, p. 75-80.

Având în vedere că problematica protecţiei copilului prin măsurile de protecţie specială nu este reglementată de dispoziţiile

noului Cod civil, autorul propune, de lege ferenda, modificarea art. 62 alin.1 din Legea nr.272/2004, în sensul de a se stabili

că şi în cazul măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului tot instanţa judecătorească este

competentă să se pronunţe cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti. De

asemenea, autorul propune şi modificarea art.63 din aceeaşi lege, în sensul de a înlătura posibilitatea comisiei pentru protecţia

copilului de a stabili cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia.

Subiect: Comisia pentru protecţia copilului ; Legea nr.272/2004 ; minor ; plasament ; regimul drepturilor părinteşti

9. GHEORGHIU, GHEORGHE ; LIS�IC, IRI�A. – Unele aspecte privind nulitatea mărcilor în

reglemetarea naţională şi europeană. În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale. – nr.2, 2011, p.

147-155.

Autorul consideră că nulitatea reprezintă o cauză de invalidare a mărcii, iar nu de stingere, de lege ferenda impunându-se ca

nulitatea mărcii să fie reglementată în mod distinct.

Subiect: marca înregistrată ; nulitate ; prescripţie extinctivă

10. GROFU, �ICOLAE. – Elemente de criminalistică tactică privind percheziţia sistemelor informatice

în cazul cercetării infracţiunilor săvârşite în domeniul proprietăţii intelectuale. În: Revista română de

dreptul proprietăţii intelectuale. – nr.2, 2011, p.71-76.

Datorită avansului tehnologic extrem de rapid ce se manifestă la nivel global în domeniul informaticii, în privinţa percheziţiei

sistemelor informatice în cazul cercetării infracţiunilor săvârşite în domeniul proprietăţii intelectuale, sediul materiei ar trebui,

de lege ferenda, să fie numai cel din Codul de procedură penală, tocmai pentru a se asigura stabilitate cadrului normativ, pentru

a fi cunoscut de cei care realizează investigaţiile, pentru a se evita dublele autorizări care grevează celeritatea cercetărilor,

precum şi situaţiile generatoare de echivoc.

Subiect: criminalistică ; delict informatic ; percheziţie informatică ; proprietate intelectuală

11. GROFU, �ICOLAE. – Unele consideraţii privind durata măsurii reţinerii. Repere europene. În:

Revista de drept penal. – nr.2, 2011, p. 143-153.

Luând în considerare necesităţile pe care le reclamă practica judiciară din ţara noastră şi având în vedere legislaţiile celorlalte

state europene care prevăd o durată mai mare a măsurii reţinerii, autorul susţine, de lege ferenda, creşterea duratei reţinerii până

la 48 de ore, în vederea eficientizării activităţii de cercetare penală şi conferirii timpului necesar organelor de urmărire penală

pentru a efectua toate activităţile aferente măsurii reţinerii.

Subiect: drept comparat european ; libertate individuală ; măsura reţinerii ; procedură penală

12. HERGHELEGIU, LIVIU ; PREDESCU, OVIDIU. – Câteva consideraţii referitoare la aplicarea

articolului 20 din Constituţia României, republicată, cu referire la instituţia arestării preventive. În:

Dreptul. – nr.2, 2011, p. 180-183.

Autorii consideră că, de lege ferenda, ar trebui reglementat fie caracterul definitiv al tuturor încheierilor prin care judecătorul

se pronunţă asupra revocării, înlocuirii sau încetării de drept a măsurii preventive, fie posibilitatea atacării şi de către persoana

privată de libertate a acestor închieri.

Subiect: Constituţia României; arestare preventivă ; revocare

13. ILIE, ALEXA�DRU GEORGE. – Riscurile în contractul de leasing. În: Revista română de drept privat.

– nr. 1, 2011, p. 49-81.

Ca o concluzie la analiza efectuată în acest articol, autorul consideră că, de lege ferenda, legiuitorul va trebui să reglementeze

printr-o normă supletivă raporturile dintre cele două părţi ale unui contract de leasing, în cazul pieirii sau deteriorării lucrului,

în legătură cu soarta indemnizaţiei de asigurare cu referire la dreptul utilizatorului de a pretinde împărţirea despăgubirii datorate

de către asigurator, corespunzător suportării riscului lucrului. În materia drepturilor consumatorului va exista particularitatea

că abaterile de la norma supletivă vor putea constitui clauze abuzive şi se vor sancţiona ca atare.

Subiect: clauză abuzivă ; contract de leasing ; risc

Referințe bibliografice

34 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

14. IVĂ�ESCU, GABRIEL. – Abordare comparativă asupra consemnării deliberării judecătoreşti. În:

Revista română de drept privat. – nr. 2, 2011, p. 130-141.

De lege ferenda, autorul consideră că în situaţia cauzelor complexe (complexitatea urmând a fi apreciată de la caz la caz de

către instanţă) ar trebui să se renunţe la obligativitatea întocmirii unei minute, urmând ca termenul de pronunţare a hotărârii

să se confunde cu termenul de redactare a hotărârii judecătoreşti. Data hotărârii judecătoreşti (momentul final al oricăror

modificări operabile în instanţă) va fi data predării la grefa instanţei (introducerii în mapa de hotărâri), moment dublat de

introducerea hotărârii în sistemul informatizat ECRIS.

Subiect: deliberare ; drept comparat ; minuta

15. JIRLĂIA�U, SILVIU. – Reflecţii asupra stării de necesitate. În: Revista de drept penal. – nr.2, 2011,

p. 104-110.

De lege ferenda, din raţiuni de echitate şi pentru un tratament juridic nediscriminatoriu, autorul sugerează o analiză a stării de

necesitate susceptibilă să conducă la o soluţie mixtă; unele din ipotezele stării de necesitate ar putea legitima caracterizarea

cauzelor drept cauze justificative, iar alte ipoteze ar permite caracterizarea lor drept cauze de nevinovăţie

Subiect: cauză de nevinovăţie ; cauză justificativă ; stare de necesitate

16. MA�U, GABRIEL. – Sancţiunile contravenţionale principale în dreptul mediului. În: Revista română

de dreptul mediului. – nr.1, 2011, p. 25-41.

Lipsa din legislaţia contravenţională de mediu a unor criterii adecvate de stabilire a limitelor speciale ale amenzii aplicabile

persoanei juridice face ca, frecvent, scopul sancţiunii contravenţionale să nu fie atins. Ca urmare, de lege ferenda, autorul

propune ca limitele legale speciale ale amenzii contravenţionale stabilite pentru contravenţiile de mediu săvârşite de persoane

juridice să fie determinate prin trimitere la un mod de calcul care să aibă în vedere cifra de afaceri sau activul patrimonial al

contravenientului. De asemenea, sumele provenite din amenzi aplicate pentru sancţionarea contravenţiilor de mediu ar trebui

să constituie venituri la Fondul pentru mediu, gestionat de Administraţia Fondului pentru Mediu.

Subiect: amendă contravenţională ; dreptul mediului ; O.U.G. nr.2/2001 ; O.U.G. nr.195/2005 ; protecţia mediului înconjurător ;

răspundere contravenţională

17. POPOVICI, PAUL. – Precizări privind indicaţiile geografice. Utilizarea comercială şi decăderea din

dreptul de a folosi o indicaţie geografică. În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale. – nr.1, 2011,

p.100-109.

În opinia autorului, de lege ferenda ar trebui prevăzută în mod expres o interdicţie perpetuă în scopul descurajării şi eradicării

falsificării IG, în general, şi a punerii în circulaţie a unor produse neconforme, în special.

Subiect: compensaţie ; indicaţie geografică ; revocare

18. PUIE, OLIVIU. – Problematica atacării în contencios administrativ a certificatului de urbanism, a

avizelor/acordurilor, precum şi a actelor de reglementare emise în vederea eliberării autorizaţiei de

construire de către autorităţile competente pentru protecţia mediului şi gospodăririi apelor. În: Dreptul.

– nr.2, 2011, p. 125-146.

În ipoteza formulării unei acţiuni în contencios administrativ împotriva unui certificat de urbanism, autorul consideră că, de

lege ferenda, s-ar impune ca certificatul de urbanism atacat să fie suspendat de drept. De asemenea se impune, de lege ferenda,

în baza normelor de tehnică legislativă, conceptualizarea legală unitară a noţiunii de “autorizaţie integrată de mediu”, prin

modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, în acord cu

prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, în sensul calificării “autorizaţiei integrate de mediu” drept act administrativ,

iar nu act tehnico-juridic.

Subiect: cerinţe legale ; certificat de urbanism ; legea aplicabilă ; protecţia mediului

19. RĂDULESCU, OCTAVIA ; RĂDULESCU, OCTAVIA�; LAZĂR, ALEX. – Despre valabilitatea

actelor de dispoziţie efectuate într-un stat străin având ca obiect bunuri mobile situate în altă ţară. În:

Revista de drept comercial. – nr.3, 2011, p. 149-155.

Prin analiza făcută, autorii propun, de lege ferenda, ca art.113 din Codul de procedură fiscală să fie modificat în sensul că actul

de înstrăinare, efectuat fără certificatul de atestare fiscală, să poată fi anulat numai dacă vânzătorul are obligaţii fiscale locale

pe care nu le poate achita decât dacă se anulează actul de înstrăinare.

Subiect: carte funciară ; certificat fiscal ; imobil ; moştenire ; notar public

20. SĂULEA�U, BER�D LUCIA�. – Opoziţia la hotărârea asociaţilor privitoare la transmiterea părţilor

sociale. În: Revista de drept comercial. – nr.5, 2011, p.106-125.

Din analiza efectuată, autorul consideră că modificarea art.202 din Legea nr.31/1990 prin O.U.G. nr.54/2010 este inutilă şi, în

plus, anumite neajunsuri de tehnică legislativă îngreunează funcţionarea unei societăţi comerciale. Pentru un avantaj creat în

favoarea creditorilor sau persoanelor prejudiciate s-au creat mai multe dezavantaje în funcţionarea unor societăţi, s-au expus

anumiţi deţinători de părţi sociale, motiv pentru care autorul consideră util, de lege ferenda, fie înlăturarea textului de lege, fie

reglementarea sa în mod corespunzător.

Subiect: asociaţi ; Legea nr.31/1990 ; O.U.G. nr.54/2010 ; părţi sociale

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 35

21. SEVERI�, ADRIA�. – Consideraţii asupra reglementării arbitrajului în noul Cod de procedură

civilă – cu specială privire la arbitrajul instituţionalizat. În: Dreptul. – nr.1, 2011, p.40-75.

Autorul consideră, de lege ferenda, că ar fi indicat să se prevadă ca în cazul în care regulile de procedură ale arbitrajului

instituţionalizat efectiv aplicabile litigiului sunt diferite faţă de regulile de la data încheierii convenţiei arbitrale, oricare dintre

părţi să poată înlătura aplicarea regulilor în vigoare la data acţiunii arbitrale, cu condiţia ca o asemenea atitudine să fie adoptată

cu bună-credinţă.

Subiect: arbitraj comercial ; noul Cod de procedură civilă ; reglementări privind arbitrajul

22. STĂ�ESCU, LUCIA� SORI�. – Observaţii critice asupra instituţiei procesuale a extinderii urmăririi

penale. În: Dreptul. – nr.2, 2011, p. 161-179.

Întrucât legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală poate aduce modificări formei adoptate de Parlamentul

României, autorul propune, de lege ferenda, ca noua instituţie a extinderii urmăririi penale, prevăzută la art. 311, să fie

optimizată prin mai multe amendamente.

Subiect: capacitate ; extinderea urmăririi penale ; rechizitoriu ; urmărire penală

23. STĂ�ICĂ, FLORI�. – Argumente în susţinerea prezumţiei de nevinovăţie în materia

contravenţională. În: Dreptul. – nr.2, 2011, p.184-190.

Autorul consideră că, de lege ferenda, legiuitorul ar trebui să modifice prevederile actuale ale regimului contravenţional, astfel

încât, având în vedere şi principiul egalităţii armelor juridice, să se permită şi agentului constatator şi/sau organului din care

acesta face parte să poată propune (aşa cum poate petentul) orice mijloc de probă, cum ar fi: depoziţia agentului constatator,

mărturii ale persoanelor care eventual au asistat la săvârşirea faptei contravenţionale, interogatoriul contravenientului etc. În

caz contrar, în cauzele în care agentul constatator nu dispune de probe materiale, cum ar fi: înregistrări foto, video etc., instanţele

de judecată ar fi obligate să dispună anularea actului constatator.

Subiect: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Fundamentale ; inversarea sarcinii probei ; prezumţie de

nevinovăţie

24. TRĂILESCU, A�TO� ; TRĂILESCU, A. ALI�. – Unele observaţii şi propuneri în legătură cu

procedura constituirii consiliilor locale. În: Dreptul. – nr.1, 2011, p. 175-190.

Propunerea autorilor, de lege ferenda, este ca art. 34 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 (republicată) să prevadă expres că pentru

constituirea consiliului local trebuie să fie validaţi şi să depună jurământul cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor

aleşi – număr pevăzut de lege (sau chiar 2/3, aşa cum de altfel, prevedeau dispoziţiile art. 36 din Legea administraţiei publice

locale, înainte de modificarea lor prin art.1 pct.30 din Legea nr. 286/2006 şi cum prevăd şi dispoziţiile actuale ale art. 8 alin.

6

39

din Regulamentul-cadru privind organizarea şi funcţionarea consiliilor locale). De asemenea, având în vedere că hotărârile

consiliului local sunt, în realitate, acte administrative, autorii consideră că, de lege ferenda, se impune ca legiuitorul să dea

posibilitatea celor interesaţi, inclusiv prefectului, de a le ataca pe calea contenciosului administrativ.

Subiect: cadru legislativ ; consiliu local ; procedură

25. TUDORA�, MIHAI. – Interceptările şi înregistrările audio sau video efectuate asupra raportului

avocat-client în procesul penal. În: Curierul Judiciar. – nr.5, 2011, p. 287-292.

Autorul este de părere că, de lege ferenda, s-ar impune pentru noul Cod de procedură penală, extinderea garanţiilor la toate

persoanele care exercită anumite funcţii speciale şi la confidenţii acestora, nu doar la cantonarea lor la nivelul avocat-client,

aşa cum se întâmplă în acest moment, cât timp raţiunea este una asemănătoare dacă nu chiar identică.

Subiect: exerciţiul atribuţiilor de serviciu ; exerciţiul profesiei ; interceptare audio-video ; interceptare convorbiri telefonice ;

interceptare sunet şi imagine ; proces penal

26. ZIDARU, GHEORGHE-LIVIU. – Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în �oul

Cod de procedură civilă. Competenţa materială (I). În: Revista română de drept privat. – nr.3, 2011, p. 136-

209.

Din analiza cu privire la normele de competenţă cuprinse în Noul Cod de procedură civilă, autorul consideră ce se impune, de

lege ferenda, stabilirea judecătoriei ca instanţă de tutelă şi familie unică, ce ar urma să exercite toate atribuţiile jurisdicţionale,

contencioase şi necontencioase, la care se referă art.107 şi art.265 NCC, inclusiv în materiile prevăzute de legi speciale

(respectiv în privinţa măsurilor de ocrotire ale plasamentului şi plasamentului de urgenţă), singura competenţă ce ar trebui,

eventual, rezervată tribunalului fiind soluţionarea cererilor în materie de adopţie.

Subiect: competenţă jurisdicţională ; competenţă materială ; noul Cod de procedură civilă

Referințe bibliografice

36 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

* Lucrare realizată de Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ

Referințe bibliografice

Articole din revistele de drept străineintrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată∗ -

JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL

1. COR�ELOUP, SABI�E. – Réflexion sur l’émérgence d’un droit de l’Union européene en matière de

nationalité = Reflecţii asupra apariţiei unui drept al Uniunii europene în materie de naţionalitate. În: Journal

du droit international. – nr.3, 2011, 491-516.

Dreptul referitor la naţionalitate este de competenţa exclusivă a statelor membre, dar, conform celor statuate de CJUE, această

competenţă trebuie exercitată cu respectarea dreptului Uniunii Europene. Curtea veghează mai cu seamă ca efectele juridice

ataşate posesiei naţionalităţii unui stat membru să fie recunoscute fără restricţie. Acest control afectează în principal tratarea,

de către statele membre, a cazurilor de pluralitate de naţionalităţi. Dar controlul ei merge mai departe, până la a reglementa

condiţiile de pierdere a naţionalităţii unui stat membru. A fost întocmită o stare de fapt a jurisprudenţei. Acest lucru a scos la

iveală faptul că această jurisprudenţă depăşeşte competenţele definite în tratate. Un cadru juridic european pentru dreptul

naţionalităţii statelor membre necesită adoptarea unor texte specifice. Au fost făcute propuneri, mai ales pentru rezolvarea

conflictului pozitiv de naţionalităţi care s-ar putea pune pentru aplicarea dreptului Uniunii europene.

Subiect: drept european asupra naţionalităţii ; naţionalitate ; naţionalitate multiplă ; state membre UE

2. GIORGI�, GIULIO CESARE. – Les limites des méthodes en droit international des affaires = Limitelemetodelor în dreptul internaţional al afacerilor. În: Journal du droit international. – nr.3, 2011, p.517-544.

Dreptul internaţional al afacerilor este un drept al pluralismului: pluralismul surselor, pluralismul actorilor, pluralismul

obiectivelor, în sfârşit, pluralismul metodelor. Or, determinarea domeniului acestor metode, ca şi articularea lor, ridică unele

dificultăţi. Sistemele juridice naţionale comportă uneori reguli pentru rezolvarea acestor dificultăţi, dar logica lor – o logică

autoritară – nu este satisfăcătoare în această materie. Articolul examinează soluţiile aflate la dispoziţie pentru depăşirea pistelor

de reflecţie obişnuite. Astfel, măsurile de coerenţă raţională a normelor concurente, par susceptibile să concilieze bogăţia

pluralismului juridic, propriu dreptului internaţional al afacerilor şi să-i uniformizeze obiectul.

Subiect: dreptul afacerilor ; dreptul internaţional al afacerilor ; pluralism de metode ; pluralism de surse

3. GRISEL, FLORIA�. – L’octroi d’intérêts composés par les tribunaux arbitraux d’investissement =

Acordarea de dobânzi compuse de către tribunalele arbitrare de investiţii. În: Journal du droit international. –

nr.3, 2011, p.545-562.

Acest articol analizează practica recentă a tribunalelor arbitrare de investiţii constând în acordarea de dobânzi compuse – mai

degrabă decât dobânzile simple – pentru daunele acordate părţii dominante în cursul arbitrajului. Această practică jurisdicţională

se distinge de practica generală a tribunalelor internaţionale care acordă, de obicei, dobânzi simple în dauna celor compuse.

Acordarea de dobânzi compuse a devenit frecventă în cursul ultimilor zece ani, tribunalele arbitrare de investiţii considerându-se

îndreptăţite să acorde aceste dobânzi, în ciuda statuării acestor daune în dreptul internaţional.Contrar practicii judecătoreşti

generale, acest articol pledează pentru acordarea, caz cu caz, a dobânzilor compuse de către tribunalele arbitrare de investiţii.

În opinia autorului, tribunalele arbitrare de investiţii trebuie să ţină cont de fundamentele economice ale dobânzii compuse,

mai ales în ceea ce priveşte natura investiţiei ce face obiectul procedurii arbitrare, înainte de a acorda dobânzi compuse. În felul

acesta, acordarea de dobânzi compuse poate în mod util să ajusteze calculul daunelor, ţinând cont de perioada care s-a scurs

de la data nerespectării obligaţiei şi cea plăţii datorate.

Subiect: dobânda simplă ; dobândă compusă ; dobânzi ; tribunal arbitrar

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

4. DE VAREILLES-SOMMIÈRES, PASCAL. – Lois de police et politiques législatives = Legile poliţiei şipoliticile legislative. În: Revue critique de droit international privé. – nr.2, 2011, 207-290.

Insuficient definit chiar şi astăzi, rolul politicii legislative, insensibilă în determinarea aplicabilităţii legilor ordinare de drept

privat, este un element decisiv de caracterizare a legii poliţiei şi a determinării criteriilor sale de eficacitate în spaţiu. În

conflictul de legi, consideraţiile rezultate din eficacitatea politicii legislative pe care o pune în aplicare joacă un rol mai

important atunci când legea poliţiei emană de la un for străin. În planul conflictelor de jurisdicţie, exigenţele politicii legislative

mai mult sau mai puţin riguroase, se îmbină cu alte consideraţii proprii tratamentului litigiului, în aşa măsură că fiecare lege

a poliţiei manifestă o autoritate proprie, atât în ceea ce priveşte competenţa internaţională cât şi în recunoaşterea deciziilor sale.

Subiect: criterii de eficacitate ; politici legislative ; poliţie

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 37

5. HAMMJE, PETRA. – Le nouveau règlement (UE) no 1259/2010 du Conseil du 20 décembre 2010

mettant en oeuvre une coopération renforcée dans le domaine de la loi applicable au divorce et à la

séparation de corps = �oua reglementare (UE) nr.1259/2010 a Consiliului din 20 decembrie 2010 de punereîn aplicare a unei cooperări mai strânse în domeniul legii aplicabile divorţului şi separaţiei corpurilor. În:

Revue critique de droit international privé. – nr.2, 2011, p.291-338.

După un lung periplu, Regulamentul (UE) nr.1250/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010, care pune în aplicare o cooperare

întărită în domeniul legii aplicabile divorţului şi separaţiei de corp, numit Roma III, a văzut în sfârşit lumina zilei. În faţa unei

mobilităţi crescute a cetăţenilor în cadrul Uniunii Europene, problema divorţurilor “internaţionale” preocupă de mai mulţi ani

instanţele europene, atente să simplifice viaţa cetăţenilor. Marea diversitate de legiferări naţionale asupra divorţului pare o sursă

de imprevizibilitate şi de insecuritate pentru cuplurile internaţionale. Ca şi numărul de căsătorii, numărul divorţurilor

internaţionale va creşte în cadrul european. Din 2004, Consiliul a invitat Comisia să prezinte o Carte verde asupra reglementării

conflictelor de legi în materie de divorţ. În ciuda denumirii, obiectivul urmărit avea două faţete. Pe de-o parte, să remedieze

oarecare disfuncţionalităţi din Regulamentul Bruxelles II bis: evitarea “goanei către tribunal” la care risca să conducă

multitudinea de competenţe prevăzute la articolul 3, în acelaţi timp se permitea unor cupluri strâns legate de Uniune de a avea

acces la jurisdicţia unui stat membru. Pe de altă parte, cartea verde, într-o manieră paralelă, dorea deschiderea unei reflecţii

asupra unei posibile armonizări a regulilor de conflict în materia divorţurilor, cu scopul de a oferi un plus de securitate juridică

cuplurilor internaţionale.

Subiect: cupluri internaţionale ; Directiva Roma III ; divorţ internaţional ; separaţie de corpuri

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

6. BITTI, GILBERT. – Les victimes devant la Cour pénale internationale. Les promesses faites à Rome

ont-elles été tenues? = Victimele în fata Curţii penale internationale. Promisiunile făcute la Roma au fostrespectate? În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé . – nr.2, 2011, p.293-341.

Instaurarea drepturilor procedurale pentru victime în faţa Curţii penale internaţionale (CPI) a constituit, fără îndoială o inovaţie

fundamentală faţă de cele două Tribunale ad hoc pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda. Totuşi, punerea în aplicare a acestei

inovaţii rămâne dificilă: accesul real al victimelor la CPI se loveşte de numeroase dificultăţi, ţinând de distanţa la care se află

Curtea, raportată la comunităţile afectate, de o informare insuficientă dată victimelor de către Curte, ca şi de exigenţa

completării de formulare de participare lungi şi complexe. Pe alocuri, aceasta inovaţie este caracterizată de imprecizie, lăsând

jurisprudenţei sarcina delimitării întinderii reale a participării victimei la procedură. De aici rezultă o mare incertitudine pentru

drepturile victimelor, atât în ceea ce priveşte “victimele situaţiei” cât şi “victimele afacerii”. Studiind mai întâi drepturile

procedurale ale “victimelor situaţiei” şi apoi drepturile procedurale ale “victimelor afacerii”, se ajunge, din păcate, la concluzia

că rolul efectiv rezervat victimelor este foarte limitat. Soluţia pentru o mai buna integrare a victimelor în procedura din faţa

CPI trebuie să treacă printr-o codificare a drepturilor lor, codificare care va fi, fără îndoială, lungă şi dificil de obţinut.

Subiect: Curtea Penală Internaţională ; drepturi procedurale ale victimei ; procedură ; victimă

7. DORA�GE, AUDE. – La gestion procédurale du squat: la protection du domicile contre l’occupation

sans droit ni titre = Managementul imobilelor ocupate abuziv: protecţia locuinţei contra ocupării fără dreptşi fără titlu. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.2, 2011, p.371-397.

Ocuparea fără drept sau titlu nu este un mijloc licit de punere în practică a dreptului la locuinţă şi expulzarea poate fi făcută

fără o hotărâre judecătorească. Ocupantul legitim deposedat, victimă a unei ocupări abuzive, dispune astfel de toate modalităţile

arsenalului normativ pentru a sancţiona atingerea drepturilor sale. Alta decât alternativa clasică între procesul penal şi procesul

civil în scop de reparare, situaţia imobilului ocupat abuziv prezintă particularitatea că permite, pentru obţinerea expulzării, o

concurenţă între competenţa derogatorie a prefectului şi cea de principiu a judecătorului. Procesul administrativ, civil şi penal

pot fi concomitent legate de către ocupantul legitim, deposedat. Totuşi, fie că este vorba de un litigiu obiectiv sau unul subiectiv,

un echilibru trebuie găsit între dreptul asupra locuinţei şi dreptul la locuinţă. Managementul locuinţelor ocupate abuziv se

situează la joncţiunea dreptului procesual cu dreptul substanţial şi permite dezvăluirea de paradoxuri ale înţelegerii unei

varietăţi de abuzuri, până acum neidentificate în mod real de catre vreo instituţie.

Subiect: imobil ocupat ; locuinţă ; proprietar ; squat

8. FOFÉ DJOFIA MALEWA, JEA�-PIERRE. – La preuve des faits similaires devant la Cour pénale

internationale: mécanisme sous surveillance = Dovada faptelor similare în faţa Curţii penale internaţionale:mecanism sub supraveghere. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.2, 2011, p.343-369.

Să convingă judecătorul de culpabilitatea acuzatului, peste orice îndoială rezonabilă, aceasta este sarcina ce-i incumbă

procurorului în faţa CPI. În îndeplinirea acestei sarcini, acesta se bucură de libertatea de producere a dovezilor realităţii de fapt,

descrise în decizia de confirmare şi de imputare a lor persoanei urmărite. Această libertate, care, din fericire, este limitată la

sesizarea camerei şi de respectul drepturilor la apărare, îl duce câteodată în situaţia de a recurge la dovada faptelor similare,

înţelese ca fapte care nu sunt vizate în rechizitoriu, dar a căror stabilire vin să dovedească culpabilitatea

Referințe bibliografice

38 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

acuzatului, dat fiind că aceste fapte împart cu infracţiunea comisă de acesta din urmă, o comunitate de contexte. Totuşi, acest

tip de dovadă , care se poate avea în vedere în materie de crime contra umanităţii şi crime de război, trebuie supus unei stricte

supravegheri, pentru că utilizarea abuzivă poate conduce la depăşirea sesizării Curţii şi la violarea prezumţiei de nevinovăţie.

Pentru evitarea acestui risc de derapaj prejudiciabil echităţii şi legalităţii procedurii, este important a se abandona conceptul

dovezii faptelor similare şi a se folosi acestea doar în contextul infracţiunilor contra umanităţii sau a crimelor de război.

Subiect: act de acuzare ; acuzat ; crime de război ; dovada faptelor similare ; infractiuni contra umanităţii ; procuror ;

rechizitoriu

REVUE DU DROIT PUBLIC

9. A�DE�AS, MADS ; BJORGE, EIRIK. – Juge national et interprétation évolutive de la Convention

européene des droits de l’homme = Judecătorul naţional şi interpretarea evolutivă a Convenţiei Europene aDrepturilor Omului. În: Revue du droit public. – nr.4, 2011, p.997-1019.

Una din caracteristicile principale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este evoluţia sa dinamică. Curtea de la

Strasbourg a apreciat, în numeroase hotărâri astfel: Convenţia “este un instrument viu”, a cărei interpretare trebuie să fie

“dinamică şi evolutivă”. În cauza Tyrer contra Regatului Unit, referitoare la pedeapsa corporală a copiilor, Curtea a reamintit

că Convenţia trebuie interpretată în lumina condiţiilor de viaţă actuale”: trebuie ca interpretarea să fie “influenţată de evoluţia

şi normele acceptate în comun de politica penală a statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu”. În general,

meritul interpretării evolutive a tratatelor este vocaţia de a împăca adaptarea normei în timp cu voinţa iniţială a părţilor

contractante. În cauza recentă Costa Rica contra Nicaragua, Curtea Internaţională de Justiţie afirmă: “când părţile au întrebuinţat

într-un tratat termeni generici şi n-ar putea ignora că sensul lor este susceptibil de evoluţie în timp şi că tratatul în cauză a fost

încheiat pentru o perioadă lungă sau “fără limită de timp”, părţile sunt prezumate, ca regulă generală, că au avut intenţia să

dea termenilor în cauză un sens evolutiv. Este de la sine înţeles că această “regulă generală” a dreptului internaţional se aplică

cu atât mai mult drepturilor omului.

Subiect: CEDO ; drepturile omului ; evoluţie ; interpretare evolutivă ; tratat

10. BE�OITO�, LAURE�T. – La protection de l’agent public victime de harcèlement moral = Protecţiaagentului public, victimă a hărţuirii morale. În: Revue du droit public. – nr.4, 2011, p.812-837.

Legea nr.2002-73 din 17 ianuarie 2002 de modernizare socială, numită şi legea “Le Pors”, din start destinată numai sectorului

privat, a răspuns unei nevoi de proteţie a salariatului din sectorul privat şi agentului public, contra acestei “tehnici de distrugere”

care constituie hărţuirea morală din partea angajatorului, colegilor sau superiorilor lui. Pentru agenţii din dreptul public, această

protecţie este prevăzută la articolul 6 al legii din 13 iulie 1983 referitoare la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor, care face

referire la “acţiuni repetate (...) care au ca scop o degradare a condiţiilor de muncă, susceptibile să aducă atingere drepturilor

şi demnităţii, să altereze sănătatea fizică, mentală sau să compromită viitorul profesional al angajatului”. Alte state europene,

ca Luxemburg şi Belgia, au procedat la fel, instaurând o protecţie a agenţilor lor publici, contra hărţuirii morale.

Subiect: hărţuire morală ; protecţie contra hărţuirii ; sănătate şi securitate în muncă ; tipologia hărţuirii

11. BODA, JEA�-SÉBASTIE�. – Le régime contentieux des actes parlementaires relatifs aux agents des

assemblées: retour sur un droit administratif “spécial“ = Regimul litigiilor implicând acte parlamentare faţăde funcţionari. În: Revue du droit public. – nr.4, 2011, p.839-862.

Recenta declarare a constituţionalităţii de către Consiliul constituţional a articolului 8 al Ordonanţei 58-1100 din 17 noiembrie

1958 referitoare la funcţionarea adunărilor, cu ocazia ridicării acestei excepţii, este un prilej de a reveni asupra unui aspect mai

puţin cunoscut al dreptului administrativ, care priveşte hotărârile referitoare la funcţionarii adunărilor parlamentare. În virtutea

principiului separaţiei puterilor, aceştia beneficiază, de la Revoluţie, de autonomie administrativă şi financiară. Această

autonomie găseşte o ilustrare marcantă în statutul derogatoriu care guvernează funcţia publică parlamentară, determinat liber

de către adunarea interesată. Deciziile legate de funcţionarea internă a adunărilor constituie un tip de acte particular, calificat

adesea ca “acte parlamentare”, sau “toate măsurile luate de organele administrative ale adunărilor ce compun Parlamentul”.

Acestei categorii i se ataşează actele referitoare la funcţionarii adunărilor.

Subiect: acte parlamentare ; adunare parlamentară ; drept administrativ ; funcţionar public

12. Hochmann, Thomas. – L’université, l’enseignant-chercheur, et la responsabilité pour les dommages

causés par la publication de recherche: une victoire à la Pyrrhus? = Universitatea, studentul-cercetătorulşi responsabilitatea pentru daunele cauzate de publicarea rezultatelor cercetării: o victorie “à la Pyrrhus”?În: Revue du droit public. – nr.4, 2011, p.861-882.

Până de curând, dacă libertatea de expresie a universităţii era în mod regulat amintită de doctrină, din punct de vedere juridic

nu este nicio îndoială că aceasta a fost ţinută, ca oricine, să repare daunele cauzate de publicaţiile ei. Dar o hotărâre datând din

23 februarie 2011 a primei camere civile a Curţii de casaţie, ar putea lăsa să se înţeleagă că libertatea de expresie a universităţii

tocmai a facut un mare salt. Înalta jurisdicţie a considerat, se pare pentru prima dată, că publicarea de către un universitar a

roadelor cercetării sale, dacă nu constituie o vină personală, nu va conduce la angajarea responsabilităţii sale civile în faţa

instanţei şi nu va putea fi urmărit decât în faţa unui tribunal administrativ. Această soluţie constituie pentru universitari, după

celebra expresie a lui Alexander Meiklejohn, “o ocazie de a dansa pe stradă?” Aceste fapte merită a fi prezentate rapid, înainte

de a fi studiată semnificaţia juridică a hotărârii.

Subiect: cercetător ; daune din publicarea cercetării ; cercetare universitară

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 39

13. SIRI�ELLI, JEA�. – La transposition de la directive Services, l’expression d’une nouvelle approche

de l’intervention publique en matière économique = Transpunerea Directivei Servicii, expresie a unei noiapropieri a intervenţiei publice în domeniul economic. În: Revue du droit public. – nr.4, 2011, p.883-919.

Adoptată în urma unei dezbateri politice şi juridice a cărei amploare rămâne, fără îndoială şi astăzi singulară pentru un text de

lege derivat, Directiva 2006/123/CE este la originea unei mişcări de transformare a dreptului statelor membre ale Uniunii, de

o importanţă excepţională. Astfel, “mai mult de un milion de legi de punere în aplicare au fost adoptate” de autorităţile statelor

membre pentru transpunerea ei. Acest fenomen este cu atât mai remarcabil, cu cât aportul juridic al directivei pare, la prima

vedere, limitat la codificarea exigenţelor impuse de dreptul primar pentru realizarea libertăţii de stabilire a întreprinderii şi

prestatorului de servicii. Fără îndoială, datorită concretizării libertăţii de prestare de servicii şi întreprinderii prestatoare,

procesul de transpunere trebuie înţeles ca un fenomen continuu şi permanent. Directiva 2006/123/CE pare a fi o metodă de

reglementare a libertăţilor economice în piaţa interioară, dar şi un dispozitiv juridic de reglementare exhaustiv, pe care puterile

publice se mulţumesc să-l reproducă.

Subiect: Directiva 2006/123/CE ; Directiva de servicii ; prestator

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

14. BERTOLASO, SABI�E. – Pour une simplification de la preuve des servitudes conventionnelles =

Pentru simplificarea dovedirii servituţiilor convenţionale. În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.2, 2011,

p.273-286.

Articolele 691 şi 695 din codul civil impune celui care revendică existenţa unei servituţi discontinue sau neaparentă să facă

dovada fie a titlului constitutiv, fie a recunoaşterii acestuia. Această alternativă este redusă de jurisprudenţă, care nu acordă

importanţă titlului recunoscut, decât dacă se referă la titlul constitutiv. Presaţi să găsească un titlu practic de negăsit, unii

justiţiabili preferă să folosească mecanisme paralele, care le permit să solicite cu succes confirmarea dreptului lor. Dar această

cale, care aduce atingere ortodoxiei juridice, ajunge rareori la obiectivul urmărit. În acest context, nu putem decât spera într-o

rapidă simplificare a dovezii servituţii convenţionale, în continuarea propunerilor formulate prin anteproiectul de reforme a

dreptului bunurilor.

Subiect: drept de servitute ; ortodoxie juridică ; servitute ; servitute convenţională

15. DREVEAU, CAMILLE. – Réflexions sur le préjudice collectif = Reflecţii asupra prejudiciului colectiv.

În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.2, 2011, p.249-272.

Lipsind din textele referitoare la responsabilitatea civilă, prejudiciul colectiv nu este definit. Este totuşi o noţiune mai veche,

apărută iniţial în dreptul muncii, apoi în dreptul consumatorului. El cunoaşte azi o înnoire a interesului, legată de dezvoltarea

dreptului mediului. Reapariţia sa este facilitată şi de admisibilitatea cu mai multă uşurinţă a acţiunii asociaţiilor şi a grupărilor

fără scop lucrativ. Acestora din urmă le sunt alocate daune şi interese când se aduce atingere cauzei pe care o apără. Dar

noţiunea de prejudiciu colectiv rămâne dificil de înţeles. Prejudiciul colectiv îşi găseşte originea în nerespectarea unui interes

colectiv . Jurisprudenţa ezită între aplicarea dreptului comun de responsabilitate, cautând prejudiciul personal al asociaţiei şi

sancţionarea ca un prejudiciu autonom. Acesta din urmă, mai apropiat de ideea unui prejudiciu suferit de o colectivitate, ridică

numeroase întrebări: în ce consistă prejudiciul suferit de o entitate care nu are personalitate juridică? Prejudiciul colectiv

presupune două caracteristici majore, asociate tradiţional prejudiciului: caracterul personal şi caracterul cert.

Subiect: asociaţii ; daune colective ; drept colectiv ; prejudiciu colectiv ; prejudiciu moral

16. FERRIER, �ICOLAS ; SAUTO�IE-LAGUIO�IE, LAURA. – La distribution parallèle à l’épreuve

de l’opposabilité du reseau = Distribuţia paralelă faţă de opozabilitatea reţelei. În: Revue trimestrielle de

droit civil. – nr.2, 2011, p.225-247.

Distribuţia paralelă, care cunoaşte o reactualizare astăzi, odată cu dezvoltarea comerţului prin internet, ridică problema

opozabilităţii faţă de revânzătorii paraleli, în contracte care constituie reţeaua pe care o afectează. Membrii reţelei de distribuţie

pot interzice terţilor să distribuie produsele distribuite? Existenţa reţelei presupune, pentru a fi eficace, un răspuns pozitiv şi

implică opozabilitatea reţelei de distribuţie terţilor. Şi totuşi, nu se poate spune că distribuţia paralelă este neapărat şi ilicită.

Distribuitorii, terţi în reţea, sunt de fapt ei înşişi titulari ai unor drepturi pe care le pot opune membrilor reţelei. De aici,

întinderea sferei de aplicare a inviolabilităţii la care terţii dintr-un contract sunt ţinuţi, variază în funcţie de interesele în cauză.

Astfel, arbitrajul ar trebui să opereze între interesul membrilor reţelei şi al eficacităţii situaţiei lor contractuale, şi interesul

terţilor distribuitori care se pot prevala de libertatea lor de a face comerţ, chiar de interesul pieţei, luat ca expresie a interesului

general.

Subiect: distribuţie paralelă ; piaţă ; produse ; terţ distribuitor

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE

17. COUARD, JULIE�. – La technique des “joyaux de la couronne” en droit des concentrations = Tehnica“bijuteriile coroanei” în dreptul marilor concerne. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique. – nr.2, 2011, p.201-211.

În scopul limitării efectelor potenţial anticoncurenţiale al unor operaţiuni de concentrare, întreprinderile pot fi aduse să prevadă

remedii fie structurale, fie comportamentale. Problema eficacităţii acestor angajamente asupra concurenţei, face obiectul

Referințe bibliografice

40 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

dezbaterilor recurente, în ciuda deciziilor Autorităţii concurenţei şi a analizelor economice reţinute. Chiar şi cesiunea de active,

recunoscută ca având o mare şi imediată eficacitate, apare ca un angajament cu efect nesigur. Ce s-ar fi întâmplat dacă la

termenul convenit pentru cedarea unui activ şi stabilirea echilibrului concurenţial, operaţiunea n-ar avea loc? În liniile sale

directoare referitoare la operaţiunile de concentrare, publicate în 16 decembrie 2009, Autoritatea concurenţei a dat o mai mare

importanţă angajamentelor comportamentale, dar a omis evocarea – poate în mod voluntar – a eventualităţii angajamentelor

de cesiune de active esenţiale, pe care aceste întreprinderi sunt uneori împinse a le formula. Asemenea cesiuni intervin mai

ales când cedentul se angajează, dacă nu reuşeşte să cedeze din prima activele, să se separe de alte active – în completare sau

înlocuire – suficient de importante şi atrăgătoare pentru a reprezenta pe scena actorilor pieţei, veritabile “bijuterii ale coroanei”.

Aceste angajamente sunt susceptibile de a afecta substanţial continuarea activităţii cedentului. Se pune astfel problema utilităţii,

ceea ce conduce la studiul regimului lor juridic.

Subiect: angajamente ; Autoritatea pentru concurenţă ; cesiune de active ; concerne

18. DIEUX, XAVIER. – Les structures élémentaires de la société: “La trahison des images“ = Structurileelementare ale societăţii “Tradarea prin imagini”. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique. – nr.2, 2011, p.287-308.

Intrat în vigoare acum 10 ani, codul belgian al societăţilor integrează dispoziţiile codului civil referitoare la societatea civilă.

Aceste dispoziţii sunt prezentate ca formând dreptul comun al societăţilor, inclusiv societăţile comerciale, conform tradiţiei

franceze. O definiţie unică a societăţii, obligatorie pentru toate formele sociale, supervizează ansamblul. Este astfel sugerat că

un statut general al asociatului există, transcedând specificităţii şi diversităţii regimurilor aplicabile fiecărei forme sociale pe

care dreptul pozitiv îl recunoaşte. Articolul de faţă este o critică la aceste axiome. În concluzie, o nouă arhitectură a dreptului

societăţilor este creionată.

Subiect: arhitectura dreptului ; codul belgian al societăţilor ; societăţi

19. LOQUI�, ERIC. – La réforme du droit français interne et international de l’arbitrage = Reformadreptului francez intern şi internaţional al arbitrajului. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique. – nr.2, 2011, p.255-286.

Dreptul francez de arbitraj intern şi internaţional a făcut obiectul unei reforme structurale în 1980 pentru arbitrajul intern

(Decretul din 14 mai 1980) şi în 1982 pentru arbitrajul internaţional (Decretul din 12 mai 1981) care au modificat dispoziţiile

devenite învechite în codul de procedură civilă. Reforma rezultată din decretul din 13 ianuarie 2011 este mai puţin

fundamentală. Primul său obiectiv este acela de a face mai lizibil dreptul nostru de arbitraj, prin introducerea în codul de

procedură civilă de reguli elaborate de jurisprudenţă. Dar reforma urmăreşte şi ameliorarea în materie de arbitraj internaţional

a competitivităţii dreptului francez în scopul păstrării locului important pe care îl ocupă în lume Parisul, ca sediu al arbitrajului

internaţional. În această perspectivă, reforma conţine reguli noi, adesea inspirate din drepturile străine.

Subiect: arbitraj internaţional ; convenţie de arbitraj ; dreptul arbitrar ; reforma dreptului francez ; tribunal arbitrar

20. MASSO�, A�TOI�E ; BOUTHI�O�-DUMAS, HUGUES. – L’approche “Law & Management” =

Abordarea “Law & Management”. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.2,

2011, p.233-254.

Abordarea “Law & Management” vizează înţelegerea modului în care întreprinderile pot utiliza dreptul în profitul lor şi să-l

facă un factor decisiv în dezvoltarea lor. Contrar analizelor economice de drept care caută a evalua performanţa normelor,

abordarea “Law & Management” se interesează de diferenţa performanţelor juridice între întreprinderile care acţionează în

cadrul aceluiaşi mediu normativ. Cu condiţia detectării oportunităţilor şi avertismentelor conţinute de drept şi dispunând de

jurişti capabili să exploateze resursele juridice, întreprinderea poate optimiza din punct de vedere juridic gestionarea ei şi chiar

să elaboreze strategii juridice care-i pot conferi un avantaj competitiv.

Subiect: întreprindere ; performanţă ; strategie juridică

21. VABRES, RÉGIS. – La valorisation du fonds de commerce par l’intermédiation = Valorizareafondurilor de comerţ prin intermediere. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. –

nr.2, 2011, p.215-232.

Intermedierea nu se confundă cu reprezentarea. Intermediarul acţionează pentru contul altuia, fără a avea în mod necesar

împuternicire din partea acestuia. De aici decurg o serie de forme de intermediere a fondului de comerţ al altuia. Astfel, unii

intermediari sunt comercianţi care au ca misiune prospectarea clientelei. Altora li se încredinţează, total sau parţial, fondul de

comerţ, fără suportarea şi a riscurilor. În toate cazurile, intermediarii acţionează sub controlul proprietarului fondului, fără a

fi într-un raport de subordonare. Toţi intermediarii întrebaţi au ca punct comun participarea la valorizare fondului, valorizare

care profită proprietarului, inclusiv după încetarea contractului de intermediere. Datorită acestei finalităţi comune, toţi

intermediarii care participă la valorizarea fondului de comerţ al altuia ar trebui să beneficieze de un regim juridic comun, în

scopul evitării multiplicării statutelor actuale, sursă de litigii şi incertitudini.

Subiect: fond de comerţ ; gestiunea intereselor altuia ; intermediar ; valoare fond comerţ

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 41

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�

22. DE GROVE-VALDEYRO�, �ATHALIE. – La directive sur les droits des patiens en matière de soins

de santé transfrontaliers = Directiva asupra drepturilor pacienţilor în materia îngrijirilor medicaletransfrontaliere. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.2, 2011, p.299-327.

Directiva asupra drepturilor pacienţilor în materia îngrijirilor medicale transfrontaliere, adoptată la 9 martie 2011, pune capăt

incertitudinilor şi ambiguităţilor născute din existenţa a două căi de rambursare a cheltuielilor de îngrijire, una decurgând din

coordonarea sistemelor de securitate socială, cealaltă pretoriană, elaborată caz cu caz de Curte, după celebra hotărâre Kohll.

Legiuitorul european a dorit, în deplină legitimitate, să preia atributele judecătorului, îmbunătăţind accesul

la îngrijirea sănătăţii sigură şi de calitate şi a poziţionat în capul listei textul asupra drepturilor pacienţilor mai degrabă decât

principiul liberei circulaţii care este subânţeles. În ciuda numelui directivei care ar putea duce cu gândul la o construcţie nouă,

analiza scoate la lumină un demers clasic de simplă clarificare a unui regim de mobilitate.

Subiect: Directiva din 9 martie 2011 ; îngrijiri medicale

23. VILA, JEA�-BAPTISTE. – La sortie d’un Etat membre dans le Traité sur l’Union européenne =

Ieşirea unui stat membru din Tratatul Uniunii Europene. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.2, 2011,

p.273-297.

Când criza datoriei publice operează o transformare majoră a sensului atribuit iniţial construcţiei Uniunii Europene, o dispoziţie

particulară a Tratatului de la Lisabona reţine atenţia: dreptul de retragere a unui stat membru. În contextul actual, acest

mecanism este, se pare, chemat să dobândească o importanţă crescută şi riscă astfel să fie completat, reglementat fiind la un

nivel nesatisfăcător. Are totuşi meritul de a fi deschis calea unei construcţii juridice cu aspecte schimbătoare: ieşirea unui Stat

membru din Uniunea Europeană.

Subiect: drept de retragere ; ieşire din UE ; stat membru UE ; Tratatul de la Lisabona

24. WALTUCH, JO�ATHA�. – La guerre des juges n’aura pas lieu = Războiul judecătorilor nu va maiavea loc. În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.2, 2011, p.229-360.

În decizia Honeywell din data de 6 iulie 2010, Curtea constituţională federală germană exercită pentru prima dată un control

“ultra vires” asupra activităţii normative a Uniunii Europene. Confirmând principiul asupra competenţei sale în materie, ea

fixează un standard de control foarte ridicat, precizând că numai atingerile grave aduse principiului competenţei ar putea da

naştere unei cenzuri din partea acesteia. Făcând acest lucru, ea îndepărtează spectrul unui “război al judecătorilor” care planează

asupra ordinii juridice a Uniunii, de când i-a fost recunoscută puterea de “ultim cuvânt” asupra legalităţii actelor de drept ale

Uniunii în decizia Maastricht 1993 şi stă mărturie despre voinţa de a exercita această competenţă cu prudenţă şi reţinere.

Subiect: Curtea constituţională federală germană ; decizia Honeywell ; decizia Maastricht 1993

Referințe bibliografice

42 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011

* Lucrare realizată de Mihaela Bora, Consiliul Legislativ

Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie indexată∗

1. A�TO�IU, GEORGE. Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. (Vol. I şi Vol. II) / George

Antoniu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 594 p. + 592 p. – ISBN 978-973-127-374-7 : 108,00 lei

SUBIECT: noul Cod penal.

343 (094.4)/A64

2. CRISTUŞ, �ICOLETA. Răspunderea contravenţională. Practică judiciară. (Ediţia a II-a) /

Nicoleta Cristuş. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 434 p. – ISBN 978-606-522-447-6 : 30,60 lei

SUBIECT: drepturile omului; drept european; Consiliul Europei.

342.9/C87

3. Decizii relevante ale Curţii Constituţionale : 2007-2010 / Curtea Constituţională a României –

Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 1040 p. – ISBN ISBN 978-973-127-563-5

SUBIECT: Curtea Constituţională a României, decizii.

351.95(498)(094.9)

4. DIACO�U, �ICOLETA. Dreptul Uniunii Europene-Tratat. (Ediţia a II-a revizuită) / Nicoleta

Diaconu. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2011. – 608 p. – ISBN 978-973-758-232-4: 70,00 lei

SUBIECT: Uniunea Europeană; drept european; politici comunitare ; Comunităţile Europene.

341.217(4) UE/D36

5. DEACO�U, ŞTEFA�. Drept constituţional / Ştefan Deaconu. – Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2011.

– 328 p. – ISBN 978-973-115-923-2: 28,74 lei

SUBIECT: drept constituţional.

342.4/D26

6. Legile administraţiei publice – 26 septembrie 2011/ Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. –

724 p. – ISBN 978-606-522-546-6 : 11,90 lei

SUBIECT: administraţie publică; drept administrativ; drept public.

342.9/L40

7. Legea sistemului unitar de pensii publice şi 10 legi uzuale. Actualizat la 17 Octombrie 2011 /

Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. –368 p. – ISBN 978-973-87852-3-6 : 11,05 lei

SUBIECT: pensie; legislaţie; asigurări sociale.

349.3/L40

8. MĂ�ESCU, DRAGOŞ MIHAIL. Proceduri rapide de recuperare a creanţelor. Cereri,

comentarii, practică judiciară / Dragoş Mihail Mănescu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 208

p. – ISBN 978-973-127-610-6 : 17,00 lei

SUBIECT: creanţă; practică judiciară.

347.73/M24

9. MOROIA�U ZLĂTESCU, IRI�A. Protection against racism and discrimination / Irina

Moroianu Zlătescu. – Bucureşti : Editura IRDO, 2011. – 112 p. – ISBN 987-973-9316-92-7 : 5 lei

SUBIECT: drepturile omului ; rasism ; discriminare.

316.647.82/M89

10. �oul Cod civil. Codul de procedură civilă – octombrie 2011 / Bucureşti : Editura Universul Juridic,

2011. – 830 p. – ISBN 978-606-522-578-7 : 19,55 lei

SUBIECT: noul Cod civil ; Codul de procedură civilă.

347(498)(094.4)/C60

Referințe bibliografice

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2011 43

11. �oul Cod Civil. �ote, corelaţii, explicaţii / Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2011. – 1034 p. – ISBN

978-973-115-945-4 : 95,40 lei

SUBIECT: noul Cod civil.

347(498)(094.4)/C60

12. �oul Cod civil – octombrie 2011 / Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 586 p. – ISBN 978-

973-127-635-9 : 16,00 lei

SUBIECT: noul Cod civil.

347(498)(094.4)/C60

13. Pagini din diplomaţia României / Asociația Ambasadorilor şi Diplomaților de Carieră din România;

coord.: Ion M. Anghel, Lucian Petrescu, Valeriu Tudor – Iaşi: Junimea, 2009 ISBN 978-973-37-1342-5

Vol. 3 – 2011. – 582 p. – ISBN 978-973-37-1539-9

SUBIECT: istoria diplomaţiei

341.7(498)(091) 327 (498:100)

14. POPESCU, RAMO�A DELIA. Răspunderea Parlamentului în Dreptul constituţional / Ramona

Delia Popescu. – Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2011. – 480 p. – ISBN 978-973-115-940-9 : 35,94 lei

SUBIECT: drept constituțional; Parlament

342.4/P81

15. POPESCU, ROXA�A-MARIA�A ; DUMITRAŞCU, AUGUSTI�A. Dreptul Uniunii Europene /

Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 288 p. –

ISBN 978-973-127-538-3 : 15 lei

SUBIECT: dreptul Uniunii Europene; Parlamentul Europen ; Consiliul Europei ; Comisia Europeană ; Curtea de Justiţie

a Uniunii Europene ; Banca Centrală Europeană

341.217(4) UE/D36

16. POPESCU, SORI� ; PRELIPCEA�U, TUDOR. A treia carte cu Personalităţi ale Consiliului

Legislativ de-a lungul timpului / Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2011.

– 272 p. – ISBN 978-973-758-235-5 : 35 lei

SUBIECT: drept; istoria dreptului; Consiliul Legislativ.

342.525/P81

17. Le pouvoir judiciaire: table ronde internationale – Iaşi, 21-22 mai 2010 (organisée par le Centre

francophone de droit constitutionnel de l’Université Mihail Kogălniceanu et l’Association Roumaine de Droit

Constitutionnel) / ed., cuvânt înainte: Genoveva Vrabie. – Iaşi: Institutul European, 2011. – 216 p. – ISBN 978-

973-611-770-1

SUBIECT:putere judiciară; drept constituţional

34

18. RE�UCCI, JEA� FRA�COIS. Tratat de drept european al drepturilor omului / Jean Francois

Renucci. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 1128 p. – ISBN 978-606-522-092-8 : 152,15 lei

SUBIECT: drepturile omului; drept european; Consiliul Europei.

342.7/R45

19. URSUŢA, MIRCEA. Procedura contravenţională / Mircea Ursuţa. – Bucureşti : Editura Universul

Juridic, 2011. – 550 p. – ISBN 978-973-127-345-7 : 41,65 lei

SUBIECT: drept contravenţional; procedură contavenţională; contravenţie.

343.27/U85

20. VASILESCU, BE�O�ICA. Drept administrativ. (Ediţia a II-a) / Benonica Vasilescu. – Bucureşti :

Editura Universul Juridic, 2011. – 420 p. – ISBN 978-973-127-444-7 : 34 lei

SUBIECT: drept administrativ.

342.9/V33

Referințe bibliografice

Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Maria Luiza Manea

Mihaela Bora

Lucica Violeta �iculae

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

ISSN 1583-3178