Indrumator LP RO

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE TÂRGU MUREŞ

DISCIPLINA DE HISTOLOGIE

Îndrumător de

LUCRĂRI PRACTICE

DE HISTOLOGIE

Prof. Dr. Angela Borda Şef lucrări Dr. Fülöp Emőke Şef lucrări Dr. Camelia Gliga Şef lucrări Dr. Andrada Loghin Şef lucrări Dr. Marcu Simona Tünde Şef lucrări Dr. Cosmin Moldovan

2012

Sub redacţia: Angela Borda Autori: Angela Borda, Emőke Fülöp, Camelia Gliga, Andrada Loghin, Simona Tünde Marcu, Cosmin Moldovan Referenţi: Dr. Carmen Mihaela Mihu, Conferenţiar Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca Dr. Maria Crişan, Conferenţiar Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca CIP nr. 21807/19.11. 2012

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Îndrumător de lucrări practice de histologie / Angela Borda, Fülöp Emőke, Camelia Gliga, ... - Târgu Mureş : University Press, 2012 Bibliogr. Index ISBN 978-973-169-204-3

I. Borda, Angela

II. Fülöp, Emőke

III. Gliga, Camelia

611.018

Tehnoredactare şi prelucrare imagini microscopice: Cosmin Moldovan Ilustraţii schematice: Andrada Loghin, Simona Tünde Marcu, Camelia Gliga, Emőke Fülöp Coperta: FarmaMedia-Publicaţii medicale, www.farmamedia.ro

Editura Universtity Press Tîrgu Mureş Director de editură: Prof. Dr. Marius Măruşteri Adresa: Tîrgu Mureş, Str. Gh. Marinescu, Nr: 38, cod 540142 Telefon: 0265/215551, int:. 233

http://www.farmamedia.ro/

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 1 Principii de prelucrare histologică a ţesuturilor ........................................................................................... 1 Diagnosticul histologic ................................................................................................................................ 3 Executarea desenului ................................................................................................................................... 5

ŢESUTURILE EPITELIALE ......................................................................................................................... 7 EPITELIILE DE ACOPERIRE ................................................................................................................... 7 EPITELIILE GLANDULARE .................................................................................................................. 14

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE .................................................................................................................. 18 Celulele ţesutului conjunctiv.................................................................................................................. 18 Fibrele ţesutului conjunctiv ................................................................................................................... 21

TIPURI DE ŢESUTURI CONJUNCTIVE ............................................................................................... 22 ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI ....................................................................................................... 24 ŢESUTURILE CARTILAGINOASE ................................................................................................... 27 ŢESUTUL OSOS .................................................................................................................................. 28

ŢESUTURILE MUSCULARE...................................................................................................................... 31 ŢESUTUL MUSCULAR NETED ............................................................................................................ 31 ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT SCHELETAL .................................................................................... 32 ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT CARDIAC ......................................................................................... 33

ORGANELE HEMATO- ŞI LIMFOPOIETICE ........................................................................................... 35 MĂDUVA ROŞIE HEMATOGENĂ ........................................................................................................ 35 TIMUSUL ................................................................................................................................................. 36 NODULUL LIMFATIC ............................................................................................................................ 37 SPLINA ..................................................................................................................................................... 39 ŢESUTUL LIMFOID ATAŞAT MUCOASELOR (MALT) .................................................................... 41

Amigdala palatină .................................................................................................................................. 41 ŢESUTUL ŞI SISTEMUL NERVOS ........................................................................................................... 43

NEURONUL ............................................................................................................................................. 43 CELULELE GLIALE ................................................................................................................................ 44 SISTEMUL NERVOS CENTRAL ........................................................................................................... 45 SISTEMUL NERVOS PERIFERIC .......................................................................................................... 47

APARATUL CIRCULATOR ........................................................................................................................ 49 SISTEMUL CIRCULATOR ..................................................................................................................... 49

APARATUL DIGESTIV .............................................................................................................................. 55 CAVITATEA BUCALĂ ........................................................................................................................... 55

Mucoasa cavităţii bucale........................................................................................................................ 55 Buzele .................................................................................................................................................... 56 Limba ..................................................................................................................................................... 58 Dintele ................................................................................................................................................... 62 Parodonţiul ............................................................................................................................................ 67 Dezvoltarea dintelui ............................................................................................................................... 69

TUBUL DIGESTIV .................................................................................................................................. 71 Esofagul ................................................................................................................................................. 72 Stomacul ................................................................................................................................................ 74 Intestinul subţire .................................................................................................................................... 77 Intestinul gros ........................................................................................................................................ 81

GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV ..................................................................................... 82 GLANDELE SALIVARE MARI .............................................................................................................. 82

Glanda parotidă ..................................................................................................................................... 83 Glanda submandibulară ......................................................................................................................... 84 Glanda sublinguală ................................................................................................................................ 85

PANCREASUL ......................................................................................................................................... 86 FICATUL .................................................................................................................................................. 87

APARATUL RESPIRATOR ......................................................................................................................... 90

TRAHEEA ................................................................................................................................................. 90 PLĂMÂNUL ............................................................................................................................................. 92

APARATUL URINAR .................................................................................................................................. 95 RINICHIUL ............................................................................................................................................... 95

Stuctura semimicroscopică a rinichiului ................................................................................................ 95 VEZICA URINARĂ .................................................................................................................................. 98

APARATUL GENITAL MASCULIN ........................................................................................................ 100 TESTICULUL ......................................................................................................................................... 100 GLANDELE ANEXE .............................................................................................................................. 102

Prostata ................................................................................................................................................ 102 APARATUL GENITAL FEMININ ............................................................................................................ 104

OVARELE ............................................................................................................................................... 104 UTERUL ................................................................................................................................................. 107 VAGINUL ............................................................................................................................................... 111 PLACENTA ............................................................................................................................................ 112 GLANDA MAMARĂ ............................................................................................................................. 115 PIELEA ................................................................................................................................................... 118

GLANDELE ENDOCRINE ....................................................................................................................... 121 HIPOFIZA ............................................................................................................................................... 121 TIROIDA ................................................................................................................................................. 123 SUPRARENALA .................................................................................................................................... 125

1

INTRODUCERE

Lucrările practice de histologie au drept scop familiarizarea studentului cu

aspectele structurale ale diferitelor ţesuturi şi organe. Ele constau în studiul

individual, la microscop, a lamelor histologice ce conţin ţesuturi şi organe,

observarea unor detalii microscopice pe baza cărora acestea se pot recunoaşte şi

apoi desenarea acelor elemente care stabilesc de fapt diagnosticul histologic.

Pentru ca un ţesut să poată fi studiat la microscop, deci să ajungă pe lamă, el

trebuie supus unei tehnici complexe şi laborioase de prelucrare histologică.

Principii de prelucrare histologică a ţesuturilor

Prelucrarea histologică a ţesuturilor presupune efectuarea cu rigurozitate a

unor timpi succesivi, fiecare în parte având o influenţă decisivă asupra reuşitei

finale. Nerespectarea acestor timpi poate produce artefacte (distorsionări ale

arhitecturii celulare sau tisulare) şi greutăţi la elaborarea diagnosticului histologic.

Cele mai importante etape ale acestei tehnici sunt: recoltarea materialului, fixarea,

includerea, secţionarea, montarea.

1. Recoltarea materialului. Ea constă în prelevarea de mici fragmente de

ţesuturi sau de organe. Pentru lucrările practice de histologie, recoltarea diferitelor

ţesuturi şi organe se face preponderent de la om (cadavre sau piese rezecate

chirurgical), dar şi de la animale de experienţă. Dacă recoltarea se face de la

cadavre, trebuie avut în vedere că structura unor ţesuturi se alterează rapid după

moarte (ca de exemplu medulara suprarenalei, mucoasa tubului digestiv). Ca

urmare, recoltarea se va face de la cadavre proaspete, iar fragmentele se vor

introduce imediat într-o soluţie fixatoare.

2. Fixarea. Este ce-a de a doua etapă şi are rolul de a opri procesele

metabolice pe de o parte şi de a conserva cât mai fidel structura ţesutului, pe de

altă parte. În practica histologică, cel mai utilizat fixator este formalina, o soluţie

apoasă de formaldehidă. Se utilizează în concentraţii diferite, cel mai des de 10%.

Formalina se poate utiliza singură sau în combinaţie cu alte substanţe chimice (de

exemplu, formalina împreună cu o soluţie saturată de acid picric şi acid acetic

glacial, constituie fixatorul Bouin). Durata fixării este de aproximativ 24-48 ore,

variind în funcţie de dimensiunea fragmentului de ţesut recoltat. După fixare piesa

este spălată cu apă de robinet, pentru îndepărtarea fixatorului.

3. Includerea în parafină. Pentru ca un fragment de ţesut să poată fi inclus

în parafină el trebuie supus următoarelor operaţii:

- deshidratarea constă în îndepărtarea apei din ţesuturi, deoarece apa nu

este miscibilă cu parafina. Deshidratarea se face în alcooluri cu concentraţii

crescătoare (70%, 90%, 95%, 100% sau alcool absolut).

2

- clarificarea sau impregnarea cu un solvent al parafinei, are rolul de a

îndepărta alcoolul cu care s-a deshidratat ţesutul, deoarece nici el nu este miscibil

cu parafina. Se impune îndepărtarea lui printr-un reactiv, care face ca piesa să

devină translucidă. Pentru clarificare se utilizează xilen, toluen sau benzen.

- impregnarea cu parafină este o etapă ce decurge la cald, în termostatul de

parafină (55-56°C) şi are ca scop pătrunderea fragmentelor (pieselor), până în cele

mai profunde interstiţii, cu parafină.

- includerea în parafină. Piesa impregnată cu parafină este aşezată într-un

recipient special peste care se toarnă parafină fluidă, care prin răcire se solidifică.

Se obţine astfel un bloc de parafină care conţine fragmentul de ţesut. Acesta este

îmbibat şi înconjurat de un mediu care permite secţionarea ţesutului în felii foarte

fine, de 5-7 µ. În acelaşi timp, parafina acţionează ca suport fizic pentru ţesut,

pemiţând secţionarea lui fără deformarea structurii sau arhitecturii celulare.

4. Secţionarea se realizează cu un aparat special, numit microtom. Fiecare

secţiune obţinută se fixează pe lama histologică cu un adeziv (ex. albumina

albuşului de ou). Acest adeziv împiedică detaşarea secţiunii de pe lamă şi pierderea

ei în timpul colorării.

5. Colorarea secţiunii este obligatorie pentru a putea examina ţesutul la

microscop, deoarece celulele sunt incolore. Primul pas în colorarea preparatului

este îndepărtarea parafinei. Ea se realizează cu xilen sau cu toluen. Apoi, deoarece

coloranţii sunt soluţii apoase (iar ţesutul a fost în prealabil deshidratat pentru a

putea fi inclus), preparatul de pe lamă trebuie rehidratat. Aceasta se realizează

treptat, cu alcooluri cu concentraţii descrescătoare, de la 100%, la 95% - 90% -

70%, până la apă. Rehidratarea treptată are rolul de a nu altera structura ţesutului

respectiv. În această stare, ţesutul poate fi colorat. Cea mai utilizată coloraţie este

hematoxilina eozina.

6. Montarea constă în aplicarea unei lamele deasupra preparatului. Această

etapă este obligatorie pentru a păstra integritatea ţesutului la manipulări succesive,

pentru a conserva neschimbată cromatica coloraţiei utilizate şi pentru a asigura un

mediu transparent necesar examinării cu lumină transmisă. Acest mediu

transparent poate fi balsam de Canada sau o răşină sintetică, dar care de asemenea

nu sunt miscibile cu apa. În aceste condiţii, preparatul trebuie din nou deshidratat

cu alcooluri cu concentraţii crescătoare şi apoi clarificat în xilen sau toluen,

material care se amestecă cu mediul de montare. După uscarea mediului de

montare, preparatul se poate examina la microscop.

Examinarea unui preparat la microscop are ca scop stabilirea unui

diagnostic histologic şi se realizează în mai multe etape.

3

Diagnosticul histologic

Un diagnostic histologic corect trebuie să cuprindă:

1. Diagnosticul de coloraţie

În practica histologică şi histopatologică se folosesc două tipuri de coloraţii:

coloraţii uzuale şi coloraţii speciale.

Coloraţiile uzuale colorează în mod diferit structurile celulare şi tisulare,

permiţând elaborarea diagnosticului histologic. Cea mai utilizată coloraţie uzuală

este cea cu hematoxilină-eozină (HE), cu care sunt colorate majoritatea ţesuturilor

şi organelor prezentate la lucrările practice de histologie.

Coloraţiile speciale sau histochimice se folosesc pentru identificarea şi

localizarea unor componente chimice sau enzimatice particulare ale celulelor. De

exemplu, polizaharide ca glicogenul, pot fi puse în evidenţă prin tehnica Acidului

Periodic Schiff (PAS). Acidul periodic oxidează glicogenul în aldehide; acestea la

rândul lor vor fi colorate roşu-violaceu cu reactivul Schiff. Lipidele pot fi

identificate prin coloranţi solubili în lipide: Sudan, Red Oil O. (pentru colorarea

lipidelor se folosesc secţiuni la gheaţă ).

Un subgrup al coloraţiilor speciale îl constituie tehnicile histo-enzimatice.

Aceste tehnici sunt utilizate pentru a identifica şi localiza un mare număr de

enzime: fosfataza alcalină şi acidă, dehidrogenaze şi ATP-aze etc. Deoarece

majoritatea enzimelor sunt foarte labile şi pot fi distruse prin fixare, pentru

realizarea acestor tehnici se folosesc secţiuni la gheaţă.

În ultimii ani, tehnicile histochimice au pierdut din importanţă în faţa

tehnicilor moderne de imunohistochimie, acestea putând fi şi ele considerate ca un

subgrup al coloraţiilor speciale. Imunohistochimia este una dintre cele mai

importante inovaţii în histologie şi imediat după descoperire s-a dezvoltat rapid.

Principiul imunohistochimiei se bazează pe imunologie: se folosesc anticorpi

monoclonali împotriva unor constituenţi celulari care joacă rolul de antigene.

Reacţia antigen-anticorp se pune în evidenţă printr-un marcher vizibil (colorat).

Numărul anticorpilor utilizaţi în prezent în histologie şi anatomie patologică se

ridică la câteva sute. Exemple de anticorpi utilizaţi în practica histologică şi

histopatologică:

- anticorpi anti-citocheratină pentru ţesuturile epiteliale;

- anticorpi anti-desmină pentru ţesuturile musculare;

- anticorpi anti-cromogranină pentru evidenţierea celulelor neuroendocrine;

- anticorpi anti-tiroglobulină pentru evidenţierea celulelor foliculare ale

glandei tiroide;

- anticorpi anti-actina muşchiului neted pentru fibrele musculare netede.

În continuare, vor fi prezentate rezultatele cromatice ale unor coloraţii mai

frecvent utilizate în histologie:

4

- coloraţia cu hematoxilină-eozină (col. HE) colorează citoplasma în diferite

intensităţi de roşu (citoplasmă eozinofilă sau acidofilă) sau albastru (citoplasmă

bazofilă), şi nucleii în albastru-violaceu. Aceştia pot fi palid coloraţi (nuclei

hipocromi), intens coloraţi (nuclei hipercromi) sau pot prezenta o nuanţă

intermediară (nuclei eucromi sau normocromi).

- coloraţia van Gieson colorează fibrele colagene în roşu, fibrele musculare

în galben, nucleii celulelor în negru. Ea se foloseşte în general pentru diferenţierea

fibrelor musculare de fibrele colagene.

- coloraţiile tricrome folosesc amestecuri de trei coloranţi pentru colorarea

diferită a unor structuri celulare. Există foarte multe coloraţii tricrome. De

exemplu, în coloraţia Masson colagenul se colorează în verde (sau albastru, în

funţie de colorantul utilizat), muşchiul, eritrocitele şi cheratina în roşu, nucleii în

negru-cafeniu. În coloraţia Mallory fibrele colagene se colorează în albastru

intens, cartilajul, oseina, mucinele în diferite nuanţe de albastru, hematiile şi tecile

de mielină în galben, nucleii şi citoplasma în roşu.

- reacţia P.A.S. (Periodic-Acid-Schiff) evidenţiază structurile bogate în

muco-polizaharide acide (membranele bazale, glicocalixul, mucina celulelor

caliciforme), colorându-le în roşu-violaceu;

- coloraţia albastru-alcian este folosită pentru colorarea mucinelor, acestea

apărând albastre;

- impregnaţia argentică Gömöri colorează specific fibrele de reticulină în

negru;

- metoda cu rezorcină-fuxină (Weigert) colorează specific fibrele elastice în

albastru închis.

2. Diagnosticul de ţesut

Recunoaşterea unui ţesut pe o secţiune histologică are la bază următoarele

criterii:

- arhitectura generală a ţesutului. Un ţesut epitelial îl vom recunoaşte

deoarece este alcătuit aproape în exclusivitate din celule de acelaşi tip, strâns unite

între ele, prin dispozitive joncţionale. Ele acoperă totdeauna un ţesut conjunctiv, de

care sunt despărţite printr-o membrană bazală (care nu se colorează cu HE). Un

ţesut conjunctiv îl recunoaştem deoarece este alcătuit din celule, fibre şi substanţă

fundamentală în diferite proporţii. Celulele au origini diferite, sunt în număr mai

mic decât în ţesutul epitelial şi sunt izolate unele de altele prin substanţă

fundamentală şi fibre (matricea extracelulară).

- tipul celular, pe care îl stabilim analizând forma, mărimea şi aşezarea

celulelor. Forma celulei o vom deduce după forma nucleului, deoarece limitele

celulei sunt uneori greu vizibile. De regulă, o celulă cubică (sau poligonală) are un

nucleu rotund, iar o celulă prismatică sau fusiformă are un nucleu ovalar, cu axul

lung perpendicular pe membrana bazală.

Vom analiza dacă celulele sunt dispuse grupat (ţesuturi epiteliale) sau dacă

sunt izolate printr-o matrice extracelulară (ţesuturi conjunctive).

5

Vom examina aspectul citoplasmei: de exemplu, prezenţa striaţiilor transversale

cu dispoziţie ordonată ne va orienta spre o celulă musculară striată.

Intensitatea coloraţiei nucleare ne va da informaţii despre starea de activitate a

celulei: nucleul intens hipercrom corespunde unei celule în repaus (de exemplu

fibrocitul); nucleul hipocrom corespunde unei celule active metabolic (de exemplu

fibroblastul).

- matricea intercelulară (fibre şi substanţă fundamentală): cantitatea şi

conţinutul ei, varietatea şi dispoziţia fibrelor (colagene, elastice şi/sau de

reticulină) aşezate ordonat sau neordonat.

3. Diagnosticul de organ

Diagnosticul de organ se face pe baza caracterelor structurale specifice. De

exemplu, intestinul subţire se recunoaşte deoarece peretele său este alcătuit din

patru tunici: mucoasa (ţesut epitelial şi ţesut conjunctiv), submucoasa (ţesut

conjunctiv), musculara (ţesut muscular) şi seroasa/adventiţia (ţesut conjunctiv lax

şi ţesut adipos). Prezenţa la nivelul mucoasei a numeroase expansiuni digitiforme

(vilozităţi), acoperite de un epiteliu simplu prismatic, atestă diagnosticul de intestin

subţire. Se vor recunoaşte apoi diferitele segmente ale intestinului subţire după

caracterele lor particulare: de exemplu, duodenul are glande în submucoasă.

Ficatul îl putem recunoaşte histologic graţie organizării sale lobulare. În

centrul lobulului găsim vena centrolobulară, de la care pleacă radiar cordoane de

hepatocite şi capilare sinusoide. Lobulii sunt delimitaţi (în ficatul de porc) de un

ţesut conjunctivo-vascular care, la locul de confluenţă a 3-5 lobuli alcătuiesc un

spaţiu triunghiular (spaţiul interlobular Kiernan) în care vom găsi o arteră, o venă,

un canal biliar şi un vas limfatic.

4. Diagnosticul diferenţial

Diagnosticul diferenţial se face între ţesuturi sau organe care se aseamănă

din multe puncte de vedere. El constă în evidenţierea diferenţelor care există între

două astfel de structuri asemănătoare. De exemplu se poate face diagnostic

diferenţial între diferitele tipuri de ţesuturi epiteliale, conjunctive sau între

diferitele segmente ale tubului digestiv (stomac cu duoden, duoden cu ileon, etc.).

Executarea desenului

Un desen histologic trebuie să redea schematic toate structurile specifice

(caracteristice) unui ţesut sau organ, în vederea stabilirii unui diagnostic pozitiv.

Astfel la desenarea unui ţesut se vor schiţa:

- nucleii celulelor cu forma, mărimea caracteristică, dispoziţia lor în celulă,

aspectul cromatinei; forma nucleilor dă indicaţii asupra formei celulei, iar

intensitatea coloraţiei ne dă informaţii asupra activităţii ei funcţionale;

- citoplasma cu caracterele cromatice specifice fiecărui tip de celulă;

6

- limitele celulare, acolo unde sunt vizibile;

- raporturile celulei cu alte structuri (membrană bazală, substanţă intercelulară

etc.);

- substanţa fundamentală şi fibrele.

La desenarea unui organ se vor schiţa aspectele particulare ale fiecărui tip

de ţesut ce intră în alcătuirea organului respectiv şi relaţia dintre aceste ţesuturi.

Există unele structuri care, deşi nu se evidenţiează cu coloraţii uzuale,

trebuie totuşi desenate. Astfel membrana bazală, care se colorează foarte slab cu

HE, se desenează întotdeauna la baza epiteliilor, sub forma unei linii drepte sau

ondulate (în epiteliile stratificate) colorate în roşu.

7

ŢESUTURILE EPITELIALE

Epiteliile sunt ţesuturi avasculare, care acoperă suprafaţa externă a corpului

sau căptuşesc cavităţi (epitelii de acoperire), formează partea secretorie a

glandelor (epiteliile glandulare) şi receptorii unor organe de simţ (epitelii

senzoriale). Celulele lor au forme variate, relativ geometrice: poligonale, cubice,

cilindrice etc.

Epiteliile au câteva caractere particulare, care le deosebesc de alte ţesuturi şi care

determină modul lor de reprezentare în desen:

- toate epiteliile se sprijină pe o membrană bazală, care le desparte de ţesutul

conjunctiv subiacent. În microscopie optică (MO) această structură este vizibilă

în coloraţii speciale. Deşi nu este întotdeauna vizibilă în coloraţia uzuală cu

hematoxilină eozină (HE), membrana bazală va fi desenată sub forma unei linii

roşii la baza oricărui epiteliu.

- celulele epiteliale sunt strâns unite prin joncţiuni intercelulare, între celule

neexistând spaţii libere;

- celulele individuale prezintă laturi sau domenii distincte: apical, lateral, bazal

(excepţie: unele epitelii glandulare endocrine). Domeniul apical poate prezenta

diferite specializări ale membranei celulare: cili, microvilozităţi, stereocili;

domeniul lateral este sediul joncţiunilor intercelulare, iar domeniul bazal este

strâns legat de membrana bazală.

EPITELIILE DE ACOPERIRE

Epiteliile de acoperire se clasifică prin combinarea a două criterii: numărul

de straturi celulare şi forma celulelor de la suprafaţă. Se vor studia următoarele

tipuri de epitelii:

Epitelii simple (unistratificate):

- pavimentos

- cubic

- prismatic (cilindric)

- pseudostratificat

Epitelii stratificate (pluristratificate):

- pavimentos necheratinizat

- uroteliul.

Epiteliul simplu pavimentos este format dintr-un singur rând de

celule aplatizate. Acest tip de epiteliu are denumiri specifice în funcţie de

8

localizare: mezoteliu la nivelul seroaselor (peritoneu, pleură, pericard), respectiv

endoteliu când căptuşeşte vasele.

Epiteliul simplu pavimentos, impregnaţie argentică, mezenter.

Acest preparat nu este o secţiune histologică ci studiază mezenterul prin etalare pe

lamă. Se pot observa forma şi dispoziţia particulară a acestor celule.

- cu obiectivul mic : se observă forma neregulată, poligonală a celulelor,

strâns unite între ele, asemeni pietrelor de pavaj.

- cu obiectivul mare : vom urmări limitele crenelate ale celulelor epiteliale

puse în evidenţă prin precipitarea argintului în spaţiile intercelulare. Celelalte

structuri celulare (nucleu, nucleol, citoplasmă) nu se colorează în mod normal în

impregnaţia argentică.

Imagine microscopică Reprezentare schematică

Epiteliu simplu pavimentos: privit de sus, se observă doar limitele intercelulare.

Epiteliul simplu cubic este format dintr-un singur rând de celule

aproximativ cubice. Vom studia acest tip de epiteliu în tubii colectori din medulara

rinichiului.

Epiteliul simplu cubic, coloraţie HE, rinichi.

- cu obiectivul mic: vom examina epiteliul ce căptuşeşte un tub colector

renal. Celulele sunt aşezate într-un singur rând pe membrana bazală, delimitând

prin polul lor apical lumenul tubului renal.

- cu obiectivul mare: se observă limitele intercelulare. Celulele au formă

aproximativ pătrată (laturi cu dimensiuni aproximativ egale). Citoplasma celulelor

este palid eozinofilă, iar nucleii sunt rotunzi, situaţi central, eucromi.

9


Epiteliu simplu cubic

1 – Nucleu; 2 – Limite intercelulare; 3 – Membrană bazală (MB).

Epiteliul simplu prismatic (cilindric) este format dintr-un singur

rând de celule cilindrice înalte. Acest tip de epiteliu se găseşte, de exemplu, în

mucoasa vezicii biliare.

Epiteliul simplu prismatic (cilindric), coloraţie HE, vezica biliară.

- cu obiectivul mic: epiteliul simplu prismatic este format din celule

alungite, aşezate într-un singur rând pe membrana bazală. Citoplasma celulelor este

palid eozinofilă. Nucleii iau forma celulelor, fiind şi ei alungiţi (ovalari), aşezaţi

paralel între ei şi perpendicular pe membrana bazală, în jumătatea inferioară a

celulelor.

- cu obiectivul mare: fine limite intercelulare se observă numai spre polul

apical al celulelor, nu şi în jumătatea inferioară, unde nucleii sunt aglomeraţi. Tot

cu acest obiectiv se observă că polul apical al acestor celule apare îngroşat şi striat

datorită prezenţei microvilozităţilor ce formează platoul striat.


Epiteliu simplu prismatic

1 – Nucleu; 2 – Limite intercelulare; 3 – Platou striat; 4 – MB.

1 2

3

1

2

3

4

10

Epiteliul pseudostratificat este un tip particular de epiteliu cilindric,

alcătuit dintr-un singur rând de celule. Toate celulele se sprijină pe membrana

bazală (deci e un epiteliu simplu), dar nu toate ajung la suprafaţa epiteliului. În

consecinţă celulele au înălţimi diferite şi de aceea nucleii sunt aşezaţi la înălţimi

diferite, dând o falsă impresie de stratificare. Acest tip de epiteliu căptuşeşte

lumenul traheei.

Epiteliul pseudostratificat, coloraţie HE, trahee.

- cu obiectivul mic: epiteliu cilindric înalt, în care nucleii ocupă cele 2/3

bazale ale celulei. Ei sunt rotunzi (în apropierea membranei bazale) sau ovalari,

eucromi şi sunt aşezaţi la înălţimi diferite în celule. În treimea superioară a celulei

este vizibilă citoplasma eozinofilă.

- cu obiectivul mare: vom examina diferite forme nucleare: nuclei rotunzi

aşezaţi în apropierea membranei bazale, nuclei rotunzi-ovalari în zona mijlocie,

nuclei în formă de bastonaş aşezaţi în jumătatea superioară a epiteliului. În general

nucleii sunt grupaţi în cele două treimi inferioare ale epiteliului, iar în treimea

superioară se observă citoplasma colorată eozinofil şi limitele intercelulare foarte

fine. Celulele care ajung la suprafaţa epiteliului prezintă la polul apical cili. Se pot

observa şi celule înalte, care au citoplasma supranucleară cu aspect vacuolar, foarte

palid colorate şi fără cili (celule caliciforme).


Epiteliu pseudostratificat

1 – Celulă bazală; 2 – Celule cilindrice cu nuclei la înălţimi diferite; 3 – Cili; 4 – Celulă

caliciformă; 5 – MB.

Diagnostic diferenţial al epiteliilor simple: vezi tabelul.

1

2

3

4

5

2

11

Diagnosticul diferenţial al epiteliilor simple

E. s.

pavimentos E. s. cubic E. s. prismatic

E. pseudo-

stratificat

Localizare endoteliu,

mezoteliu

tubi colectori

renali, foliculi

tiroidieni, etc

vezică biliară,

stomac, intestin

subţire, colon

etc.

trahee,

bronhii,

epididim

Funcţii căptuşire,

schimburi

absorbţie,

secreţie,

căptuşire

absorbţie,

secreţie

căptuşire,

secreţie,

absorbţie

Forma

celulei Aplatizată pătrată dreptunghiulară

polimorfă:

cubice,

cilindrice,

caliciforme

Citoplasma

puţină, mai ales

în jurul

nucleului

distribuită în

mod egal în jurul

nucleului

abundentă, mai

ales în jumatatea

sup.a celulei

abundentă,

mai ales în

jumatatea

sup.a celulei

Nucleul ovalar, paralel

cu MB

rotund, în

centrul celulei

ovalar, în 1/3

inf. a celulei,

perpendicular pe

MB

polimorfi:

rotunzi,

ovalari

Polul apical fără specializări fără specializări platou striat, cili cili

Coloraţie impregnaţie

argentică HE HE HE

Epiteliile stratificate pavimentoase sunt alcătuite din mai multe

rânduri de celule dispuse în straturi suprapuse. Celulele acestui epiteliu suferă

modificări morfologice şi funcţionale de la stratul bazal spre suprafaţă.

Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat, coloraţie HE, esofag.

- cu obiectivul mic: vom recunoaşte un ţesut epitelial alcătuit din mai multe

rânduri suprapuse de celule, aşezate pe o membrană bazală cu aspect sinuos, care

desparte epiteliul de ţesutul conjunctiv subiacent;

- cu obiectivul mare: vom observa trei zone sau straturi celulare: stratul

bazal sau germinativ format dintr-un singur rând de celule cubo-cilindrice cu

citoplasma bazofilă, nucleii hipercromi, rotunzi-ovalari; stratul mijlociu sau

spinocelular format din mai multe rânduri de celule poligonale, strâns unite între

ele, cu citoplasmă eozinofilă, cu limite celulare bine vizibile şi nucleu eucrom,

rotund, situat în centrul celulei; stratul superficial format din mai multe rânduri de

celule poligonale turtite, cu axul lung paralel cu membrana bazală. Celulele din

stratul superficial devin din ce în ce mai turtite, şi pe măsură ce ne îndreptăm spre

suprafaţă, citoplasma lor devine din ce în ce mai palidă, iar nucleul din ce în ce mai

mic şi mai hipercrom (picnotic), situat excentric în celulă.

12


Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat

1 – Strat bazal; 2 – Strat spinocelular; 3 – Strat superficial; 4 – MB.

Uroteliul este un epiteliu stratificat cu un aspect morfologic particular,

care căptuşeşte numai căile urinare.

Epiteliul tranziţional (uroteliul), coloraţie HE, vezica urinară.

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul stratificat al acestui epiteliu, aşezat

pe o membrană bazală invizibilă în această coloraţie;

- cu obiectivul mare: vom urmări aspectul celulelor din cele trei straturi:

stratul bazal, stratul mijlociu şi superficial.


Uroteliu

1 – Stratul bazal; 2 – Stratul celulelor în rachetă; 3 – Stratul celulelor umbreliforme;

4 – MB.

1

2

3

4

1

2

3

4

13

Stratul bazal sau germinativ este format dintr-un singur rând de celule

cubo-cilindrice. Stratul mijlociu sau al celulelor în rachetă este alcătuit din mai

multe rânduri de celule cu o parte superioară rotunjită ce conţine nucleul rotund,

eucrom, situat central, şi o parte inferioară mult îngustată, sub forma unei

expansiuni citoplasmatice subţiri ce se insinuează printre celulele din stratul

subiacent (aspect de rachetă de tenis). Stratul superficial sau al celulelor

umbreliforme este format dintr-un singur rând de celule de talie mare, ce acoperă

2-3 celule în rachetă, între care trimit scurte prelungiri. Celulele umbreliforme au

axul lung paralel cu membrana bazală, citoplasma puternic eozinofilă şi unul, rar

doi nuclei rotunzi sau alungiţi, hipercromi.

Diagnosticul diferenţial al epiteliilor stratificate

E. s. pavimentos

necheratinizat Uroteliu

Localizare

cavitatea bucală,

faringe, esofag, anus,

vagin

ureter, vezica urinară,

uretra prostatică

Funcţii barieră, protecţie barieră, distensie

Stratul bazal

(identic)

celule cubo-cilindrice,

citoplasmă bazofilă,

nucleu rotund-ovalar,

perpendicular pe MB

celule cubo-cilindrice,

citoplasma bazofilă,

nucleu rotund-ovalar,

perpendicular pe MB

Stratul

mijlociu

(mai multe

rânduri de

celule)

celule poligonale,

citoplasma eozinofilă,

nucleu rotund, central

celule în rachetă cu polul

apical rotunjit, polul

bazal efilat

Stratul

superficial

celule turtite,

citoplasma clară, palid

eozinofilă, nucleu

picnotic, excentric

celule în umbrelă

paralele cu MB,

citoplasma intens

eozinofilă, 1-2 nuclei

Coloraţie HE HE

14

EPITELIILE GLANDULARE

Sunt epitelii specializate să sintetizeze şi să secrete anumiţi produşi. Ele se

organizează sub formă de glande, ce pot fi exocrine sau endocrine.

Epiteliile glandulare exocrine formează glande care păstrează legătura cu epiteliul

de suprafaţă (din care provin) printr-un canal de excreţie, prin care îşi elimină în

exterior produsul secretat. Epiteliile glandulare endocrine alcătuiesc glande care

şi-au pierdut legătura cu epiteliul din care provin şi în consecinţă sunt lipsite de

canal excretor. Aceste glande prezintă în mod caracteristic o bogată reţea de

capilare în care este eliminat produsul de secreţie, hormonii.

Se vor studia următoarele glande exocrine:

- fără canal de excreţie – celula caliciformă (va fi descrisă împreună cu

glanda tubulară simplă)

- cu canal de excreţie:

- glanda tubulară simplă;

- glanda tubulo-acinoasă compusă;

- glanda alveolară simplă.

Epiteliile glandulare exocrine cu canal de excreţie se

formează prin invaginarea epiteliului în structurile subiacente (corionul mucoasei).

Partea terminală a acestei invaginaţii este formată din celule secretoare (partea

secretorie) numită adenomer, iar segmentul de legătură al acesteia cu suprafaţa,

formează canalul (ductul) de excreţie.

Glanda tubulară simplă (glanda Lieberkühn), coloraţie HE, colon.

- cu obiectivul mic: vom observa glandele din mucoasa colonului, care se

formează prin înfundarea epiteliului de suprafaţă în ţesutul conjunctiv subiacent.

Glandele tubulare au aspect de deget de mănuşă sau tub şi li se descriu trei

segmente: fundul, corpul, respectiv gâtul glandei care comunică direct cu suprafaţa

mucoasei.

Glandele tubulare sunt delimitate de o membrană bazală (glandilem) pe care se

aşează un epiteliu simplu prismatic format din celule caliciforme, al căror pol

apical are aspect vacuolar (este necolorat), şi celule prismatice absorbante.

- cu obiectivul mare: vom studia caracterele morfologice ale celor două

tipuri de celule ce formează epiteliul glandular.

Celulele caliciforme au un aspect asemănător unei cupe de şampanie, cu un

pol bazal îngust ce conţine nucleul ovalar sau turtit, hipercrom, înconjurat de o

cantitate mică de citoplasmă uşor bazofilă. Supranuclear, celula este globuloasă, cu

citoplasma practic necolorată sau uneori vacuolară, aspect conferit de granulele de

mucus pe care le conţine şi care nu se colorează cu HE.

Celule prismatice absorbante sunt înalte, au o citoplasmă eozinofilă, nuclei

ovalari şi hipercromi situaţi în treimea inferioară a celulei.

15

Aceste celule delimitează cu polul lor apical un lumen îngust în care îşi

varsă produsul de secreţie celulele caliciforme.


Glanda tubulară simplă (glanda Lieberkühn)

1 – Lumen; 2 – Celule absorbante; 3 – Celulă caliciformă; 4 – MB.

Glanda alveolară simplă (glanda sebacee), coloraţie HE, buza.

- cu obiectivul mic: vom observa aspectul de săculeţ al glandei sebacee, care

se continuă cu un canal de excreţie scurt, care se deschide la rădăcina firului de

păr;

- cu obiectivul mare: vom urmări structura celulelor în raport cu poziţia lor

intraglandulară. Pe membrana bazală se observă un rând de celule bazale, cubice,

cu citoplasma bazofilă, cu limite celulare greu vizibile, cu rol în regenerarea

glandei. Spre centrul glandei vom observa celule mari, poliedrice cu limite celulare

bine vizibile şi cu citoplasma vacuolară datorită produsului de secreţie (sebum),

care se dizolvă în cursul prelucrării lamei şi nu se colorează cu HE. Pe măsură ce

se apropie de canalul de excreţie, celulele au citoplasma din ce în ce mai vacuolară

şi mai palid colorată, datorită acumulării produsului de secreţie (sebum). Nucleul

celulelor, la început rotund, situat în centru, devine din ce în ce mai mic (picnotic),

mai intens colorat (hipercrom), situat excentric. Celulele din apropierea canalului

de excreţie se dezintegrează, îşi pierd treptat membrana celulară şi nucleii,

constituind produsul elaborat de glandă, sebumul (mecanism de secreţie holocrin,

adică prin dezintegrarea celulei).

1

2

3

4

16


Glandă alveolară simplă (sebacee)

1 – Adenomer; 2 – Canal de excreţie; 3 – Celule bazale; 4 – Celule încărcate cu sebum;

5 – Celule pe cale de dezintegrare; 6 – MB.

Glanda tubulo-acinoasă, coloraţie HE, glanda submandibulară.

- cu obiectivul mic: vom observa acini glandulari diferiţi ca formă, mărime

şi aspect citologic.

- cu obiectivul mare: se identifică trei tipuri de acini secretori: seroşi,

mucoşi şi micşti. Acinul seros, cel mai mic acin, este alcătuit din 6-8 celule înalte

aşezate pe o membrană bazală. Celulele au citoplasma subnucleară intens colorată,

bazofilă, iar cea supranucleară eozinofilă (conţine granule de zimogen). Nucleul

este rotund, eucrom, aşezat central. Prin polul lor apical, celulele delimitează un

lumen foarte mic, punctiform, uneori greu vizibil pe secţiunile histologice. Acinul

mucos este de mărime mijlocie, cu un lumen larg, bine vizibil. Este delimitat de 4-6

celule înalte, aşezate pe membrana bazală. Citoplasma este palid colorată deoarece

conţine mucus. Nucleii sunt hipercromi, turtiţi, împinşi la polul bazal al celulelor şi

aşezaţi paralel cu membrana bazală. Acinul mixt (sero-mucos), cel mai mare dintre

cele trei tipuri de acini, este alcătuit dintr-un acin mucos, care are ataşat la un pol,

sub formă de capişon, 3-5 celule seroase, ce alcătuiesc semiluna lui Gianuzzi.

Acinul mixt are un lumen larg, delimitat în întregime de celulele mucoase.

La toate tipurile de acini, între membrana bazală şi polul bazal al celulelor,

se găsesc celule alungite cu nucleul ovalar, hipercrom, paralel cu membrana

bazală, numite celule mioepiteliale.

1

2

3

4

5

6

17


Acini secretori din glanda tubulo-acinoasă compusă

1 – Acin seros; 2 – Acin mucos; 3 – Acin mixt; 4 – Semiluna lui Gianuzzi; 5 – Celule

mioepiteliale; 6 – MB.

Diagnosticul diferenţial al acinilor

Acinul seros Acinul mucos Acinul mixt

Mărime mic mijlociu cel mai mare

Celulele

6-8 celule seroase 4-6 celule mucoase

4-6 celule mucoase,

şi ataşat, 3-4 celule

seroase

Citoplasma bazofilă

subnuclear,

eozinofilă la polul

apical

palidă, discret

bazofilă

conform tipului de

celulă

Nucleul rotund, central turtit, bazal

conform tipului de

celulă

Lumenul mic, punctiform larg larg

1

2

3

4

5

5 5

6

6

6

18

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

Ţesuturile conjunctive sunt cele mai bine reprezentate ţesuturi din organism.

Sunt constituite din trei componente fundamentale prezente în proporţii diferite:

celule, fibre şi substanţă fundamentală. Ţesuturile conjunctive sunt foarte bine

vascularizate.

Celulele ţesutului conjunctiv

În histogeneza ţesutului conjunctiv, elementul iniţial îl reprezintă celula,

care elaborează celelalte două componente, fibrele şi substanţa fundamentală

(matricea extracelulară).

Cele două tipuri de celule ale ţesutului conjunctiv care vor fi studiate sunt:

- celule proprii: fibroblastul/fibrocitul, condroblastul/condrocitul,

osteoblastul/osteocitul, celula adipoasă, celule care sunt întotdeauna prezente în

diferite tipuri de ţesut conjunctiv.

- celule migrate din sânge: macrofagul, plasmocitul, limfocitul, granulocitul,

celule care sunt prezente inconstant în ţesuturile conjunctive.

Celulele ţesutului conjunctiv, coloraţie HE, ţesut de granulaţie.

Ţesutul de granulaţie se formează în cursul vindecării plăgilor, mai exact în

faza proliferativă a acestui proces. Este de fapt un ţesut de reparaţie, în care se

găsesc fibre de colagen nou formate şi toate tipurile de celule ale ţesutului

conjunctiv, atât proprii cât şi migrate din sânge.

- cu obiectivul mic: se observă o celularitate abundentă (numeroase celule),

fibre de colagen dispuse izolat sau în fascicule relativ dezordonate, ţesut adipos şi

numeroase vase, vascularizaţia abundentă fiind caracteristică acestui tip de ţesut.

- cu obiectivul mare: vom recunoaşte tipurile de celule astfel:

Fibroblastul: celulă alungită, de talie medie, cu citoplasmă palid bazofilă,

pe care o recunoaştem după nucleul mare, ovalar, hipocrom, cu nucleol

proeminent, situat central.


Fibroblast

19

Fibrocitul: se recunoaşte după nucleul ovalar, fusiform, intens hipercrom,

situat central. Celula este şi ea fusiformă, cu citoplasmă puţină, eozinofilă, greu

vizibilă.


Fibrocit

Adipocitul: celulă de talie mare, rotundă sau poligonală, cu o vacuolă unică

lipidică ce împinge citoplasma la periferie; nucleul este turtit, hipercrom.


Adipocit

Plasmocitul: celulă ovalară sau rotundă, cu citoplasma intens bazofilă.

Caracteristic acestui tip de celulă este aspectul nucleului: rotund, situat excentric în

celulă, cu un aspect particular al cromatinei. Granulele de heterocromatină, intens

colorate, respectiv cele de eucromatină, palide, se dispun alternativ, în câmpuri

radiare, realizând un aspect asemănător spiţelor de roată.

20


Plasmocit

Macrofagul: celulă cu dimensiuni variabile în funcţie de cantitatea

materialului fagocitat, de formă neregulată, cu citoplasma palid eozinofilă, ce

conţine material fagocitat. Uneori macrofagele se pot contopi, formând celule

gigante multinucleate: celule de talie mare, cu citoplasmă abundentă şi mai mulţi

nuclei.


Macrofagul

1 – Macrofag (histiocit); 2 – Celulă gigantă multinucleată.

1

2

21

Limfocitul: celulă mică, cu nucleu rotund, hipercrom, citoplasmă redusă

dispusă la periferie sub formă de semilună.


Limfocit

Fibrele ţesutului conjunctiv

Ţesutul conjunctiv conţine trei tipuri de fibre: fibre de colagen, fibre de

reticulină (care de altfel reprezintă o varietate de fibre de colagen, şi anume

colagen de tip III) şi fibre elastice. Cu excepţia fibrelor de colagen, care se

colorează palid roz, celelalte fibre nu se colorează cu HE. Pentru vizualizarea lor,

se folosesc coloraţii speciale.

Fibre de colagen, coloraţia van Gieson (fucsină acidă), glanda mamară.

Coloraţia van Gieson este coloraţia de elecţie utilizată pentru vizualizarea şi

diferenţierea fibrelor colagene de alte structuri. În această coloraţie, fibrele

colagene se colorează în roşu puternic, iar ţesutul epitelial şi nucleii în negru-

cafeniu.

- cu obiectivul mic: se observă fibrele de colagen, colorate în roşu, cu

aşezare dezordonată sau ordonată;

- cu obiectivul mare: se evidenţiază fibrele de colagen sub forma unor linii

mai mult sau mai puţin sinuoase. Le putem găsi ca fibre izolate sau grupate în

fascicule, fine sau grosiere. Deşi fibrele de colagen din componenţa unui fascicul

se pot desprinde şi alătura fibrelor din fasciculul învecinat, ele nu se ramifică şi nu

se anastomozează niciodată. Printre fibrele de colagen, se observă nucleii negrii-

cafenii ai fibrocitelor: ovalari, turtiţi şi intens coloraţi. Fibrocitele sunt strâns lipite

de fibrele de colagen, de aceea limitele celulare şi citoplasma, care oricum e foarte

redusă cantitativ, nu se pot observa. Ele pot fi recunoscute numai după nucleul lor.

22


Fibre conjunctive colagene

1 – Fibre izolate şi în fascicule; 2 – Nucleu de fibrocit.

Fibrele de reticulină, impregnaţie cu nitrat de argint, rinichi.

Fibrele de reticulină sunt argirofile, deci pot fi puse în evidenţă prin

impregnaţie argentică, care le colorează în negru.

- cu obiectivul mic: se observă o reţea de fibre de reticulină colorate în

negru;

- cu obiectivul mare: fibrele de reticulină se prezintă sub forma unor linii cu

traiect neregulat. Sunt mai subţiri decât fibrele de colagen. Se ramifică şi se

anastomozează formând reţele cu ochiuri de mărimi şi forme diferite. Nu se

grupează în fascicule.


Fibre de reticulină

TIPURI DE ŢESUTURI CONJUNCTIVE

Ţesuturile conjunctive se împart în 2 mari categorii: ţesuturi conjunctive

embrionare şi ţesuturi conjunctive adulte. Ţesuturile conjunctive adulte, la rândul

lor, se pot clasifica după consistenţa substanţei fundamentale în: ţesuturi

1

2

23

conjunctive moi, ţesuturi conjunctive semidure (cartilaj) şi ţesuturi conjunctive

dure (osul).

Ţesuturile conjunctive moi cuprind şi ele mai multe categorii, în funcţie de

proporţia care există între cele 3 elemente componente: celule, fibre şi substanţă

fundamentală.

Vor fi studiate următoarele tipuri de ţesuturi conjunctive:

A. Ţesuturi conjunctive embrionare (nediferenţiate):

1.Ţesutul mezenchimatos;

B. Ţesuturi conjunctive adulte (diferenţiate):

I. Ţesuturi conjunctive moi

1. în care proporţia celor trei elemente componente (celule, fibre, substanţă

fundamentală) este egală

- Ţesutul conjunctiv lax;

2. în care predomină celulele (ţesuturi specializate)

- Ţesutul conjunctiv reticular;

- Ţesutul conjunctiv adipos;

3. în care predomină fibrele (ţesuturi fibroase)

- Ţesutul conjunctiv tendinos;

II. Ţesutul cartilaginos

-Ţesutul cartilaginos hialin;

III. Ţesutul osos

-Ţesutul osos compact;

-Ţesutul osos spongios.

Ţesutul mezenchimatos, coloraţie HE, embrion.

Este un tip de ţesut în care predomină celulele şi substanţa fundamentală, iar

fibrele, mai ales fibre de reticulină, sunt rare.

- cu obiectivul mic: se vizualizează ţesutul conjunctiv tânăr, mezenchimatos,

caracterizat de prezenţa a numeroase celule stelate, celulele mezenchimatoase.

Substanţa fundamentală este abundentă, palid colorată, cu tentă bazofilă. Fibrele de

reticulină nu se evidenţiază în coloraţia HE;

- cu obiectivul mare se observă celulele mezenchimatoase care sunt celule

stelate, cu prelungiri ce vin în contact cu prelungirile celulelor învecinate, realizând

o reţea celulară, în ochiurile căreia se găseşte substanţa fundamentală. Celulele

mezenchimatoase au citoplasmă relativ redusă, intens bazofilă, iar nucleul este

mare, rotund-ovalar, eucrom, dispus central.

24


Ţesut conjunctiv mezenchimatos

1 – Celulă mezenchimatoasă; 2 – Substanţă fundamentală.

ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI

Ţesuturile conjunctive moi sunt constituite din substanţă fundamentală de

consistenţă redusă, celule şi fibre în proporţii variabile.

Ţesutul conjunctiv lax, coloraţie HE, glanda mamară.

Este un tip de ţesut conjunctiv în care celulele, fibrele şi substanţa

fundamentală se găsesc în proporţii aproximativ egale.

- cu obiectivul mic: se observă două tipuri de ţesut conjunctiv: un ţesut

conjunctiv dens şi un ţesut conjunctiv lax în care se găsesc structuri glandulare,

care formează lobulul mamar; pe acest preparat se va studia doar aspectul ţesutului

conjunctiv lax (din lobulul mamar).

- cu obiectivul mare: se observă fibrele de colagen colorate palid roz,

dispuse izolat sau în fascicule cu orientare variabilă, printre care se găsesc celule

conjunctive şi substanţă fundamentală. Se pot recunoaşte fibroblastele şi

fibrocitele, prin nucleii lor alungiţi, în formă de bastonaş, hipo- respectiv

hipercromi, dispuşi în vecinătatea fasciculelor de fibre colagene. Acest ţesut fiind

bine vascularizat, se observă şi capilare sanguine. În secţiune longitudinală,

capilarul apare ca un lumen îngust în care proemină nucleii alungiţi şi hipercromi

ai celulelor endoteliale, dispuşi alternativ, de o parte şi de cealaltă a peretelui

vascular, ca dinţii unui fierăstrău şi în care uneori, se pot evidenţia hematii aşezate

în şir indian. Pe secţiune transversală capilarul apare ca un spaţiu mic, rotund, cu

unul, maximum doi nuclei ce proemină în lumen.

Ţesutul conjunctiv lax conţine şi alte tipuri de fibre (fibre elastice, fibre de

reticulină) dar care nu sunt vizibile în coloraţia cu HE. De asemenea poate conţine

diferite celule migrate din sânge.

Acest tip de ţesut, în alte localizări (adventiţie, capsula organelor), poate

conţine cantităţi variabile de ţesut adipos.

1

2

25


Ţesut conjunctiv lax

1 – Fibre colagene; 2 – Nucleu de fibrocit; 3 – Nucleu de fibroblast; 4 – Plasmocit;

5 – Adipocit; 6 – Limfocit; 7 – Capilar secţionat longitudinal; 8 – Capilar secţionat

transversal.

Ţesutul conjunctiv reticular, coloraţie HE, nodul limfatic.

Este un tip de ţesut conjunctiv alcătuit din celule (celule reticulare), fibre de

reticulină şi substanţă fundamentală. El formează stroma organelor limfoide (nodul

limfatic, splină, măduvă hematogenă etc.).

- cu obiectivul mic: vom căuta zona medulară, profundă, a nodulului

limfatic, unde limfocitele sunt mai rare şi unde putem observa ţesutul conjunctiv

reticular, cu aspect de reţea;

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul celulelor reticulare: celule de

formă stelată, cu citoplasmă eozinofilă şi un nucleu mare, rotund şi hipocrom.

Prelungirile lor, lungi şi puţin numeroase, se anastomozează cu prelungirile

celulelor învecinate şi realizează o pseudoreţea ce dublează reţeaua de fibre de

reticulină. Fibrele de reticulină nu se observă în această coloraţie. În ochiurile

reţelei, ce formează stroma nodulului limfatic, se recunosc elemente limfoide –

celule mici cu nucleu rotund şi hipercrom şi cu citoplasmă redusă în semilună.


Ţesut conjunctiv reticulat

1 – Celulă reticulară; 2 – Limfocit.

2

3 4

5

6

8

1

7

1

2

26

Ţesut conjunctiv adipos, coloraţie HE, glanda mamară.

Este un ţesut în care predomină celulele, dispuse strâns una lângă cealaltă,

substanţa fundamentală şi fibrele fiind reduse cantitativ.

- cu obiectivul mic: se observă un ţesut conjunctiv format aproape în exclusivitate

din celule adipoase mari, cu limite celulare bine vizibile şi citoplasmă incoloră;

- cu obiectivul mare: se evidenţiază celulele adipoase izolate sau dispuse

strâns una lângă cealaltă, în cuiburi formând paniculi adipoşi. Sunt celule mari,

rotunde, ovalare sau poligonale (când sunt grupate), cu membrana celulară net

conturată. Cea mai mare parte din celulă este ocupată de o singură vacuolă mare,

ce nu se colorează în HE (celula pare goală în centru) şi împinge citoplasma şi

nucleul la periferie. Nucleul apare turtit, hipercrom şi excentric, în timp ce

citoplasma este redusă la un inel subţire ce înconjoară vacuola. Se realizează astfel

aspectul de inel cu pecete. În spaţiile intercelulare, foarte înguste, se găsesc rare

fibre fine de reticulină şi numeroase capilare.


Ţesut adipos

1 – Celule adipoase; 2 – Capilare.

Ţesutul conjunctiv tendinos, coloraţie HE, tendon.

Este un ţesut conjunctiv în care predomină fibrele de colagen, dispuse

ordonat, cu celule puţine şi substanţă fundamentală redusă.

- cu obiectivul mic: se observă un ţesut conjunctiv format preponderent din

fibre de colagen, organizate în fascicule ordonate; printre fibre se găsesc celule

conjunctive numite tenocite;

- cu obiectivul mare: se evidenţiază fibrele de colagen groase, palid

eozinofile cu dispoziţie ordonată. Au un traiect uşor ondulat, pe secţiune

longitudinală şi se dispun în fascicule dense, paralele între ele. Între fascicule,

respectiv între fibre, sunt aşezate în număr mic fibrocitele (tenocitele). Sunt celule

alungite, de formă dreptunghiulară, cu limite celulare şi citoplasma slab vizibile

fiind lipite de fibrele conjunctive. Nucleul este ovalar, hipercrom. Deseori nucleii

1

2

2

27

sunt aşezaţi „cap la cap”, realizând aspectul de „nuclei gemeni”, aspect

caracteristic ţesutului tendinos.


Ţesut conjunctiv tendinos

1 – Tenocite (nuclei gemeni); 2 – Fascicule de fibre de colagen.

Diagnosticul diferenţial între diferitele tipuri de ţesuturi conjunctive moi se

face pe baza proporţiei elementelor componente şi a modului de organizare al

acestora.

ŢESUTURILE CARTILAGINOASE

Ţesuturile cartilaginoase sunt ţesuturi conjunctive formate din substanţă

fundamentală semidură, fibre de colagen şi/sau elastice şi celule cartilaginoase:

condroblaste, celule în activitate, care produc cartilajul, şi respectiv condrocite, celule în

repaus.

După natura şi arhitectura fibrelor, cât şi după cantitatea de substanţă

fundamentală, deosebim trei tipuri de ţesuturi cartilaginoase: hialin, elastic, fibros.

Ţesutul cartilaginos hialin, coloraţie HE, trahee.

Este un ţesut cu substanţă fundamentală abundentă, celule şi puţine fibre

conjunctive, mascate de substanţa fundamentală.

- cu obiectivul mic: se evidenţiază cartilajul hialin în tunica mijlocie a

peretelui traheei. Vom observa substanţa fundamentală omogenă (palid albăstruie)

în care sunt cuprinse condrocitele, dispuse izolat sau în grup. La periferia

cartilajului, de o parte şi de cealaltă se găseşte pericondrul, ce înveleşte cartilajul;

- cu obiectivul mare: se observă pericondrul şi structura cartilajului.

Pericondrul are două straturi: un strat extern, fibro-vascular şi unul intern,

celular. Stratul extern conţine în special fibre de colagen, puţine elemente celulare

reprezentate de fibrocite şi vase sanguine. În stratul intern se diferenţiază

condroblastele, celulele care sintetizează matricea extracelulară. Acestea au aspect

lenticular, dispuse cu axul lung, paralel cu suprafaţa cartilajului. Au o citoplasmă

1

2

28

bazofilă, un nucleu ovalar alungit, eucrom. Între pericondru şi cartilaj nu există o

limită precisă, trecerea făcându-se treptat.

În structura cartilajului hialin se observă substanţa fundamentală

abundentă, neomogenă, palid bazofilă. Fibrele de colagen nu se disting din

substanţa fundamentală deoarece sunt foarte fine, de dimensiuni submicroscopice.

Condrocitele sunt dispuse în lacune ale substanţei fundamentale, numite

condroplaste. Ele au o formă rotundă sau ovalară, respectiv poligonală când se

dispun în grupuri. Au citoplasmă bazofilă şi un nucleu rotund sau ovalar,

hipercrom.

Condrocitele se găsesc fie izolat, fie dispuse în grupuri „izogene”, formate

din 3-8 celule. Deosebim grupuri izogene axiale, în care celulele sunt aşezate unele

peste altele, ca monedele într-un fişic şi grupuri izogene coronare, în care celulele

sunt aşezate în inel (radiar) sau în coroană. În jurul condrocitelor izolate şi în jurul

grupurilor izogene, substanţa fundamentală se condensează şi se colorează mai

intens bazofil, formând un fel de capsulă a celulei sau a grupului, numită matrice

teritorială. Substanţa fundamentală dintre grupurile izogene, colorată mai palid se

numeşte matrice inter-teritorială.


Cartilaj hialin

1 – Pericondrul fibro-vascular; 2 – Pericondrul celular (condroblaste); 3 – Condrocite

(grupe izogene coronare) cu matrice teritorială; 4 – Condrocite (grupe izogene axiale) cu

matrice teritorială; 5 – Matrice inter-teritorială.

ŢESUTUL OSOS

Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv, în care substanţa fundamentală

este dură. Împreună cu fibrele conjunctive (colagene) formează matricea osoasă în care

se dispun celulele: osteoblastele, osteocitele şi osteoclastele.

La lucrările practice vom studia două tipuri de ţesut osos: ţesutul osos

compact şi ţesutul osos spongios.

1

2

3

4 5

29

Ţesut osos haversian compact, os uscat şi şlefuit.

Preparatul se obţine prin uscarea şi şlefuirea osului până la o grosime de

câţiva milimetri, în aşa fel încât să poată fi aşezat sub lamelă. Pe osul uscat şi

şlefuit se studiază componenta minerală a osului.

Osul compact este format din sisteme haversiene (osteoane) şi

interhaversiene. Un osteon este alcătuit dintr-un canal central (canal Havers)

înconjurat de lamele osoase dispuse concentric.

- cu obiectivul mic: vom studia structura unui osteon. Pe secţiunea

transversală acesta este format dintr-un spaţiu rotund situat central, canalul

Havers, ce apare colorat în negru. El este înconjurat de 8-15 lamele osoase

concentrice. Pe marginea lamelelor osoase se dispun cavităţi lenticulare, lacune

săpate în substanţa fundamentală numite osteoplaste, ce apar colorate în negru. Din

ele pornesc în toate sensurile canalicule lungi, subţiri, ramificate, realizând un

aspect de păianjen. Prin aceste canalicule ostoplastele învecinate comunică între

ele. Se mai observă canale cu diametru mare, oblice sau transversale, canalele

Volkmann (negre) ce leagă între ele canalele haversiene şi care nu sunt înconjurate

de lamele osoase. Între sistemele haversiene se găsesc sisteme interhaversiene sau

intermediare, centrate sau nu de canale haversiene. Ele sunt formate din lamele

osoase arcuate, cu osteoplaste, având rolul de a lega între ele osteoanele.

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul osteoplastelor.


Ţesut osos compact şlefuit

1 – Sistem Havers; 2 – Sistem interhaversian; 3 – Canal Havers; 4 – Canal Volkmann;

5 – Lamele osoase; 6 – Osteoplaste.

Ţesutul osos spongios, coloraţie HE, os spongios.

Este un ţesut osos haversian în care spaţiile medulare reprezintă componenta

dominantă, cea osoasă fiind mai redusă.

- cu obiectivul mic: vom recunoaşte arhitectura osului spongios. Are un

aspect buretos, spongios, determinat de existenţa unor spaţii (cavităţi) numite

areole, despărţite de trabecule osoase. Trabeculele sau traveele osoase de lungimi

variabile (de obicei scurte), cu orientare neregulată, se întretaie şi se

1

2 3

4 5 6

30

anastomozează delimitând areolele. Acestea sunt de mărimi şi forme variate,

uneori intercomunicante şi conţin măduvă hematogenă.

- cu obiectivul mare: vom recunoaşte celulele prezente în ţesutul osos:

osteocitele, osteoblastele şi osteoclastele. Se observă traveele formate din câteva

lamele osoase paralele, între care se găsesc osteocitele dispuse în osteoplaste,

aranjate în şiruri paralele. Osteocitele au formă ovalară, turtită, lenticulară, cu

citoplasmă redusă, eozinofilă. Nucleul ovalar sau alungit, hipercrom, uneori

ratatinat, se dispune central. Pe marginea traveelor se găsesc osteoblastele, dispuse

ca şiragurile de mărgele. Sunt celule active metabolic, de formă cuboidală, ovalară

sau mai adesea triunghiulară. Au nucleu mare, ovalar, eucrom, iar citoplasma,

abundentă, este bazofilă. Osteoclastele se găsesc în număr mic, numai în zonele în

care are loc o remaniere osoasă. Sunt localizate numai pe marginea areolelor, în

contact cu traveea osoasă. Această zonă de contact (zonă de resorbţie osoasă) este

mai palid colorată şi este numită lacună Howship. Osteoclastele sunt celule de talie

mare (gigante), cu citoplasmă abundentă acidofilă şi cu un număr mare de nuclei

hipocromi (celule multinucleate), dispuşi dezordonat în celulă.


Ţesut osos spongios

1 – Lamele osoase cu osteocite; 2 – Osteoblast; 3 – Osteoclast; 4 – Lacuna Howship;

5 – Areolă.

Diagnosticul diferenţial al celor două tipuri de ţesut osos se face pe baza

organizării arhitecturale a acestora.

1

2 3

4

5

3

4

31

ŢESUTURILE MUSCULARE

Ţesuturile musculare sunt alcătuite din celule specializate pentru contracţie,

celule care, datorită formei lor alungite, sunt denumite uzual fibre musculare.

În jurul fibrelor musculare se găseşte o cantitate mai mare sau mai mică de

ţesut conjunctiv, vase şi nervi.

Pe baza caracteristicilor morfologice şi funcţionale ale fibrelor musculare,

se disting 3 tipuri de ţesut muscular:

- ţesut muscular neted (fibre cu citoplasma omogenă, fără striaţii)

- ţesut muscular striat scheletal (fibre ce prezintă striaţii longitudinale şi

transversale)

- ţesut muscular striat cardiac (o formă de muşchi striat diferit de muşchiul

striat scheletal, ce formează muşchiul inimii)

ŢESUTUL MUSCULAR NETED

Ţesutul muscular neted este format din celule (fibre) musculare alungite, cu

capetele ascuţite şi cu porţiunea centrală mai bombată (celule fusiforme), dispuse

în fascicule. Între fascicule se găseşte o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv.

Ţesut muscular neted, coloraţie HE, vezica urinară.

Acest preparat s-a obţinut prin etalarea vezicii urinare de broască pe lamă

(deci nu este o secţiune histologică). Prin pensulare, s-a îndepărtat mucoasa vezicii

urinare şi s-a încercat disocierea parţială a fibrelor musculare în aşa fel încât să

putem observa şi fibre musculare netede izolate.


Ţesut muscular neted

1 – Fibră musculară izolată; 2 – Fascicul muscular; 3 – Nucleu de fibrocit.

1 2

3

32

- cu obiectivul mic: vom identifica fibrele musculare netede dispuse izolat

sau în fascicule, cu orientare diferită, realizând un aspect de reţea, precum şi unele

elemente ale ţesutului conjuntiv, ca de exemplu fibrocitele.

- cu obiectivul mare: vom examina aspectul unei fibre musculare netede

izolate, precum modul în care mai multe fibre se grupează pentru a forma

fascicule. Fibra musculară netedă apare ca o celulă fusiformă cu extremităţi mai

subţiri, efilate şi centrul mai bombat. Citoplasma celulei este omogenă, eozinofilă.

Nucleul este unic, dispus central, hipocrom, alungit, şi cu axul lung paralel cu axul

lung al celulei. Majoritatea fibrelor sunt dispuse în fascicule, în aşa fel încât

extremitatea unei fibre se găseşte la mijlocul fibrei vecine.

ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT SCHELETAL

Acest ţesut este format din celule alungite, cu aspect de panglică, rotunjite

la capete, aşezate paralel între ele, în fascicule şi înconjurate de o cantitate mică de

ţesut conjunctiv cu vase şi nervi (10% din masa musculară).

Ţesut muscular striat scheletal, coloraţie HE, limba.

- cu obiectivul mic: se observă fibrele musculare striate scheletale cu formă

de panglică. Fibra musculară prezintă nuclei multipli, alungiţi, având axul lung

paralel cu axul lung al celulei. Aceşti nuclei sunt hipercromi şi sunt aşezaţi la

periferia celulei, sub sarcolemă.

- cu obiectivul mare: pe secţiune longitudinală se observă fibrele musculare

cu citoplasma (sarcoplasma) eozinofilă şi heterogenă, prezentând striaţii

transversale şi striaţii longitudinale, aşezate ordonat. Striaţiile longitudinale sau

colonetele Leydig (care se observă în secţiunile longitudinale) se întind de la un

capăt la celălalt al fibrei şi sunt date de aranjamentul miofibrilelor. Striaţiile

transversale sunt date de alternanţa regulată de discuri clare şi întunecate din

structura miofibrilelor. Pe secţiunea histologică striaţiile transversale apar sub

forma unor benzi colorate puternic eozinofil (în roşu), corespunzând discurilor

întunecate; ele alternează cu benzi palid colorate, corespunzătoare discurilor clare.

Aceste benzi sunt perpendiculare pe axul lung al fibrei, sunt paralele între ele, şi

sunt aşezate la distanţe egale.

Pe secţiune transversală, miofibrilele apar ca nişte puncte fine, dispuse în grupuri şi

delimitate de septe fine de citoplasmă (câmpurile Cohnheim).

33

Imagine microscopică

Reprezentare schematică

Ţesut muscular striat

1 – Secţiune longitudinală; 2 – Secţiune transversală; 3 – Striaţii longitudinale;

4 – Striaţii transversale; 5 – Nuclei periferici; 6 – Sarcolemă; 7 – Câmpurile Cohnheim;

8 – Ţesut conjunctiv.

ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT CARDIAC

Este format din fibre (celule) musculare mult mai scurte decât fibrele

musculare striate scheletale. Au formă dreptunghiulară, capetele bifurcate şi

anastomozate cu fibrele învecinate. Acest loc de anastomoză se numeşte stria

scalariformă (sau discurile intercalare). Între fibre se găseşte o cantitate abundentă

de ţesut conjunctiv şi numeroase vase.

Ţesut muscular striat cardiac, coloraţie HF (hematoxilină ferică),

muşchi cardiac.

Coloraţia HF este o coloraţie specială, care pune în evidenţă striaţiile fibrei

musculare: discurile clare rămân incolore iar cele întunecate apar sub forma unor

benzi negre. Tot în negru se colorează şi stria scalariformă, nucleul şi elementele

componente ale ţesutului conjunctiv dintre fibre.

-cu obiectivul mic: în secţiune longitudinală, vom observa forma

dreptunghiulară a fibrelor musculare cardiace şi dispunerea lor în fascicule, cu

aspect de reţele plexiforme.

6 1

2

3

4

5

6

7

8

34

-cu obiectivul mare: vom studia mai în detaliu structura celulei musculare

cardice: celulă dreptunghiulară, cu capetele bi- sau trifurcate, aşezate în fascicule

paralele şi unite cap la cap la nivelul extremităţilor lor distale prin strii scalariforme

sau discuri intercalare. Discurile intercalare apar sub forma unor benzi transversale

groase, ce sunt dispuse în zig-zag şi sunt perpendiculare în raport cu axul fibrei. De

asemenea vom observa nucleul unic, dispus central, alungit, colorat în negru în

coloraţia HF. Sarcoplasma prezintă, în secţiune longitudinală, striaţii transversale,

aşezate în registru, date de alternanţa discurilor clare şi întunecate din structura

miofibrilelor şi striaţii longitudinale (colonetele Leydig) date de prezenţa

miofibrilelor. Aceste striaţii (transversale şi longitudinale) sunt mai rare şi mai slab

structuralizate, comparativ cu fibra musculară striată scheletală. În spaţiile

intercelulare, se va observă prezenţa ţesutului conjunctiv în cantitate mai mare

decât la muşchiul scheletal, bogat în capilare sanguine.


Ţesut muscular cardiac

1 – Stria scalariformă; 2 – Nucleu unic central; 3 – Ţesut conjunctiv.

Diagnosticul diferenţial dintre cele trei tipuri de ţesut muscular se face pe

baza aspectului morfologic al celulelor.

1

2 3

35

ORGANELE HEMATO- ŞI LIMFOPOIETICE

Organele hemato- şi limfopoietice formează compartimentul tisular central

al ţesutului sanguin. Ele conţin celule tinere, imature care reprezintă precursorii

celulelor circulante sanguine, în aceste organe desfăşurându-se procesele de

hemopoieză şi de limfopoieză.

Toate aceste organe au un plan comun de organizare histologică, ele fiind

formate din capsulă, stromă şi parenchim.

Capsula este formată din ţesut conjunctiv dens cu unele variaţii de la un

organ la altul. De pe faţa internă a capsulei se desprind septe conjunctivo-vasculare

care compartimentează organul.

Stroma. Cu excepţia timusului, a cărui stromă este de origine epitelială,

toate celelalte organe limfoide au stroma alcătuită din ţesut conjunctiv reticular.

Acest ţesut (vezi ţesutul conjunctiv reticular), este format dintr-o reţea

tridimensională de fibre de reticulină, cu două tipuri de ochiuri: unele mici care

conţin elementele parenchimului şi unele mari, neregulate, căptuşite din loc în loc

de celule endoteliale, formând capilarele sinusoide, prin care circulă sângele sau

limfa. Pe lângă fibrele de reticulină, ţesutul conjunctiv stromal mai conţine şi

celule reticulare stelate cu numeroase prelungiri care se unesc cu prelungirile

celulelor învecinate.

Structura parenchimului va fi studiată la fiecare organ hemato- şi

limfopoietic în parte.

MĂDUVA ROŞIE HEMATOGENĂ

Este dispusă în interiorul areolelor ţesutului osos spongios şi este formată

din stromă şi parenchim.

Măduvă roşie hematogenă, coloraţie HE, ţesut osos spongios.

- cu obiectivul mic: vom observa un ţesut bogat celular, dispus în areolele

osului spongios, format din insule de celule mieloide, neidentificabile morfologic

în această coloraţie şi la această mărire, un număr variabil de adipocite, iar pe

alocuri celule gigante, cu citoplasmă eozinofilă (megacariocite).

- cu obiectivul mare: vom studia în primul rând megacariocitul, o celulă

gigantă, cu multă citoplasmă eozinofilă şi cu un nucleu central, mare, înmugurit,

sau sub formă de inel. Prezenţa megacariocitului este aproape indispensabilă

pentru diagnosticul de măduvă roşie hematogenă. Se mai pot recunoaşte

adipocitele, sub forma de celule în „inel cu pecete”. Restul celulelor sunt elemente

tinere ale seriei mieloide. Pentru identificarea lor sunt necesare coloraţii speciale.

36


Măduvă roşie hematogenă

1 – Megacariocit; 2 – Adipocit; 3 – Celule tinere ale seriei mieloide.

TIMUSUL

Timusul este un organ limfo-epitelial şi endocrin cu structură lobulată.

Prezintă la periferie de o capsulă conjunctivă din care se desprind septe

conjunctive care împart organul în lobi şi lobuli. Stroma diferă de cea a organelor

limfoide periferice, fiind de origine epitelială. Parenchimul prezintă două zone

distincte: o zonă periferică mai întunecată şi o zonă centrală mai palidă. Zona

periferică este lobulată iar zona centrală formează un miez comun pentru toţi

lobulii. În medulară sunt prezente formaţiuni lamelare eozinofile, corpusculii

Hassall.

Timus, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea morfologică a timusului care

este înconjurat de o capsulă conjunctivă, bogată în ţesut adipos. Din ea se desprind

septe conjunctive care înconjoară şi delimitează lobulii timici bine individualizaţi.

Lobulii timici, de formă poligonală, prezintă o zonă centrală mai clară (medulara)

şi una periferică mai întunecată (corticala).

- cu obiectivul mare: vom studia structura citologică a celor două zone ale

lobulilor timici. Zona corticală conţine o bogată populaţie celulară, alcătuită

preponderent din limfocite mici (timocite). Zona medulară conţine, pe lângă

timocite, în număr mai mic şi mai lax dispuse, şi celule stromale epitelio-reticulare

mai evidente. Acestea celule sunt mai mari, au citoplasmă abundentă palidă,

eozinofilă, cu un nucleu mare, central, hipocrom. Tot în medulară vom găsi şi

câteva formaţiuni rotunde sau ovoide, eozinofile, corpusculii Hassall, care sunt

structuri caracteristice timusului. Corpusculii Hassall sunt alcătuiţi din celule

epiteliale stromale aplatizate, aşezate în straturi concentrice, dând corpusculilor

aspect de bulb de ceapă. În unele celule se mai poate observa nucleul, altele sunt

1

2 3

37

complet sau parţial cheratinizate (mase eozinofile). Numărul corpusculilor creşte

cu vârsta.

Imagine microscopică


Timus

1 – Capsulă; 2 – Sept incomplet; 3 – Corticală; 4 – Medulară; 5 – Celule epitelio-

reticulare; 6 – Corpuscul Hassall.

Diagnostic diferenţial: cu celelalte organe hemato- şi limfopoietice, prin

organizarea parenchimului timic sub formă de lobuli delimitaţi de septuri

conjunctive, cu cele două zone, corticala şi medulara şi prin prezenţa corpusculilor

Hassall în medulară.

NODULUL LIMFATIC

Nodulul limfatic este un organ limfoid plasat pe traiectul căilor limfatice,

învelit de o capsulă conjunctivă din care pleacă septe scurte care

compartimentează numai periferia organului. Prezintă o stromă formată din ţesut

1

2 3

4 5

6

38

conjunctiv reticular (prelungirile celulelor reticulare anastomozate în reţea, dublată

de reţeaua fibrelor de reticulină) şi un parenchim organizat în 3 zone: corticala

superficială, corticala profundă (sau paracorticala) şi medulara, cărora li se adaugă

un sistem de sinusuri limfatice (sinusul subcapsular, paratrabecular şi medular).

Nodul limfatic, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: la periferie capsula conjunctivă şi celule adipoase. Din

ea pleacă septe (trabecule) înguste şi scurte, care compartimentează numai periferia

nodulului (parţial zona corticală). Sub capsulă se observă cele 3 zone ale

parenchimului: zona corticală alcătuită din foliculi limfoizi aşezaţi în coroană, zona

corticală profundă (paracorticala) sub forma unui ţesut limfoid dens şi difuz şi zona

medulară formată din cordoane de limfocite despărţite prin spaţii mai mult sau mai

puţin înguste, neregulate, sinusuri medulare.

- cu obiectivul mare: vom studia organizarea citologică a fiecărei zone din

nodul şi structura sinusurilor limfatice. Zona corticală superficială este formată

din foliculi limfatici secundari cu o zonă centrală mai palid colorată (centrul clar

sau germinativ) şi o zonă periferică mai intens colorată (coroana limfocitară).

Centrul germinativ este format din celule mari, cu nucleu hipocrom şi citoplasmă

bogată, acest lucru explicând şi aspectul său palid în comparaţie cu cel al coroanei

limfocitare. Aceste celule se numesc celule centro-foliculare (celulele centrului

folicular) şi sunt limfocite activate provenite din coroana limfocitară. Printre ele se

găsesc şi macrofage, dar pentru punerea lor în evidenţă este nevoie de coloraţii

imunohistochimice. Coroana limfocitară este formată din limfocite mici cu nucleu

hipercrom şi citoplasmă puţină. Zona paracorticală este formată din limfocite

dispuse difuz fără să formeze centri germinali. În această zonă se găsesc venulele

postcapilare ale lui Schultze care prezintă un endoteliu înalt, cubic sau cilindric şi

nu conţin strat muscular. Zona medulară, situată în vecinătatea hilului, este

formată din cordoane de limfocite separate între ele prin sinusurile medulare. În

zona medulară, în apropierea sinusurilor medulare, parenchimul este mai sărac în

limfocite, aici putându-se vizualiza mai bine elementele stromei.

Sinusurile nodulului. Între capsulă şi zona corticală, se găseşte sinusul

marginal sau subcapsular, bine vizibil sub forma unui spaţiu optic vid ce coafează

nodulul şi care conţine rare elemente stromale. Sunt de asemenea vizibile

sinusurile medulare dintre cordoanele medulare. Sinusurile paratrabeculare fac

legătura dintre sinusul subcapsular şi sinusurile medulare. Ele sunt situate în

vecinătatea trabeculelor şi nu sunt întotdeauna vizibile pe secţiunile histologice

datorită dispoziţiei dense a limfocitelor din zona corticală şi paracorticală.

39


Nodul limfatic

1 – Capsulă; 2 – Corticala superficială; 3 – Zona paracorticală (corticala profundă);

4 – Zona medulară; 5 – Foliculi limfatici secundari; 6 – Coroana limfocitară; 7 – Centrul

clar germinativ; 8 – Sinus subcapsular; 9 – Sinus paratrabecular (de obicei nu este

vizibil); 10 – Sinus medular; 11 – Venule postcapilare ale lui Schultze


prezenţa celor trei zone ale parenchimului şi a sinusurilor limfatice.

SPLINA

Splina este un organ limfoid situat pe traiectul vaselor sanguine, ea

reprezentând locul de întâlnire între sângele circulant şi ţesutul limfoid. La exterior

este învelită de o capsulă conjunctivă, care conţine şi fibre musculare netede. Din

ea se desprind septe conjunctivo-musculare, care sunt vizibile pe secţiunile

efectuate prin splină, dar care nu o compartimentează în lobuli. Stroma este

formată din ţesut conjunctiv reticular (reţea de fibre de reticulină şi celule

reticulare stelate). Parenchimul este format din două zone care se întrepătrund:

pulpa albă şi pulpa roşie.

Splină, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea histologică a splinei.

Parenchimul este format din două zone care se întrepătrund: pulpa albă şi pulpa

roşie. Pulpa albă reprezintă aproximativ 20% din parenchimul splenic şi are două

componente: corpusculii Malpighi (foliculi limfatici secundari şi 1-2 arteriole

centrale sau periferice) şi tecile limfoide periarteriale (manşon limfocitar situat în

jurul unei arteriole). Pulpa roşie, situată printre formaţiunile limfoide ale pulpei

6

1

2

3

4

5

7

8

9 10 11

6

40

albe este formată dintr-o reţea vasculară (sinusurile splenice) şi cordoane celulare

(cordoane splenice) alcătuite mai ales din hematii.

- cu obiectivul mare: vom urmări citoarhitectura celor două zone ale

parenchimului splenic: pulpa albă (formată din corpusculul Malpighi şi tecile

periarteriale) şi pulpa roşie. Corpusculul Malpighi este o formaţiune limfoidă

sferică sau ovalară, formată dintr-un folicul limfatic secundar, cu centru clar

germinativ, coroană limfocitară (structură microscopică asemănătoare foliculilor

limfatici din nodulul limfatic) şi la exterior o zonă marginală unde pulpa albă se

întrepătrunde cu pulpa roşie. La periferia corpusculului Malpighi se găsesc 1-2

arteriole cu structura microscopică caracteristică. Teaca periarterială apare sub

forma unui manşon de limfocite mici, situat în jurul unei arteriole centrale. Pulpa

roşie este alcătuită din cordoane celulare, separate între ele prin sinusoide. Celulele

pulpei roşii sunt reprezentate în principal de hematii, macrofage şi limfocite.


Splina

1 – Capsulă; 2 – Sept; 3 – Corpuscul Malpighi; 4 – Teacă periarterială;

5 – Arteriolă; 6 – Pulpa roşie.

1

2

3

4

5

6

41


prezenţa capsulei şi a septelor groase cu structură conjunctivo-musculară şi prin

structura caracteristică a parenchimului format din întrepătrunderea a două zone

distincte: pulpa albă şi pulpa roşie.

ŢESUTUL LIMFOID ATAŞAT MUCOASELOR (MALT)

Organele limfoide care fac parte din sistemul MALT sunt situate în corionul

mucoasei diferitelor organe ca: sistemul digestiv, sistemul respirator, etc. Spre

deosebire de celelate organe limfoide, acestea nu sunt delimitate de o capsulă.

Amigdala palatină

Amigdala palatină este un organ limfoid periferic situat în cavitatea bucală.

Este acoperită la suprafaţă de un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat. Pe

alocuri, epiteliul se înfundă în ţesutul conjunctiv subiacent, formând criptele

amigdaliene - invaginări profunde, uneori ramificate. Sub epiteliul de suprafaţă şi

în jurul criptelor, în corionul mucoasei, se găsesc foliculi limfoizi cu centrii

germinali şi infiltrat limfoid interfolicular.

Amigdala palatină, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom studia organizarea histologică a amigdalei palatine,

acoperită de mucoasa cavităţii bucale formată din epiteliul de suprafaţă, stratificat

pavimentos necheratinizat şi un corion format din ţesut conjunctiv. Se observă

criptele amigdaliene adânci, căptuşite de epiteliul de suprafaţă al mucoasei cavităţii

bucale. Corionul nu prezintă papile, dar conţine numeroşi foliculi limfoizi

secundari formaţi din centru clar germinativ şi coroană limfocitară, dispuşi în jurul

criptelor. Între foliculi şi în jurul lor se găseşte un bogat infiltrat limfoid difuz –

ţesutul interfolicular.

- cu obiectivul mare: vom studia structura epiteliului de suprafaţă, cu

numeroase infiltraţii limfoide în zona criptelor care uneori maschează aspectul

epiteliului. Lumenul criptelor poate fi gol sau poate conţine detritusuri celulare

(celule epiteliale descuamate), limfocite, etc. Foliculii limfatici au structura

caracteristică, similară cu cea descrisă la foliculii din nodulul limfatic.

Diagnostic diferenţial: cu celelalte organe hemato şi limfopoietice, prin

prezenţa criptelor mărginite nu de o capsulă, ci de un epiteliu stratificat pavimentos

necheratinizat, de tip bucal, şi prin prezenţa foliculilor limfatici secundari înşiruiţi

de o parte şi de alta a criptelor amigdaliene.

42


Amigdala palatină

1 – Epiteliul cavităţii bucale; 2 – Criptă; 3 – Foliculi limfoizi secundari; 4 – Ţesut

limfoid dens interfolicular.

1

2

3

4

43

ŢESUTUL ŞI SISTEMUL NERVOS

Ţesutul nervos intră în componenţa atât a sistemului nervos central (măduva

spinării, cerebelul, emisferele cerebrale) cât şi a sistemului nervos periferic

(ganglionii spinali şi vegetativi, nervii periferici). El este constituit din neuroni,

celule puternic diferenţiate şi din celule gliale sau auxiliare. În SNC celulele gliale

sunt astrocitele, oligodendocitele, celulele ependimare şi microgliile, iar în sistemul

nervos periferic celulele satelite şi celulele Schwann.

NEURONUL

Neuronul este unitatea morfologică şi funcţională a ţesutului şi sistemului nervos,

şi este format din corpul celular (pericarion) şi un număr variabil de prelungiri

citoplasmatice (dendrite şi axon).

Principalele caracteristici sunt:

- aspect polimorf (formă stelată, formă piramidală etc.) cu 2 sau mai multe

prelungiri evidenţiabile cu ajutorul impregnaţiilor argentice;

- pericarionul conţine un nucleu mare, rotund, veziculos, cu nucleol proeminent;

- citoplasma conţine organite specifice ce pot fi puse în evidenţă prin coloraţii

speciale: neurofibrilele (impregnaţii argentice) şi granulaţiile Nissl (albastru de toluidină,

violet de cresil).

Forma atât de variată a neuronilor depinde de mărimea pericarionului şi de

numărul prelungirilor care pornesc din corpul celular. Astfel, există celule nervoase de

formă stelată, ovalară, piramidală, piriformă şi rotundă.

Neuronul poate fi vizualizat prin coloraţii uzuale, cu HE, sau impregnaţii

argentice (metoda Golgi, Cajal etc.), care colorează atât celula cât şi prelungirile ei în

negru.


Celulă piramidală

1 – Corp celular; 2 – Axon; 3 – Dendrită principală; 4 – Dendrite secundare.

1

2

3

4 4

44

Neuronul piramidal, impregnaţie argentică, scoarţa cerebrală.

- cu obiectivul mic: vom identifica celula piramidală din scoarţa cerebrală;

- cu obiectivul mare: pericarionul are formă triunghiulară; din vârfurile

triunghiului pleacă una sau mai multe dendrite, bogat ramificate (arbore dendritic),

iar din mijlocul bazei, un axon. Celula este aşezată în aşa fel încât vârful

triunghiului să fie îndreptat spre suprafaţa scoarţei cerebrale, iar baza spre

profunzimea ei.

CELULELE GLIALE

Celulele gliale (nevrogliile) sunt celule de suport sau auxiliare ale sistemului

nervos. În microscopia optică, se pun în evidenţă prin impregnaţii cu săruri de Ag

şi/sau de Au (impregnaţii Golgi, Cajal, Del Rio Hortega). În această coloraţie ele

apar sub forma unor celule cu un corp celular foarte mic, cu numeroase prelungiri

(aspect de stea de mare). Unele celule gliale se găsesc în substanţa cenuşie

(astrocitul protoplasmatic, microglia, oligodendroglia), altele în substanţa albă

(astrocitul fibros, oligodendroglia, microglia).

Astrocitul protoplasmatic, impregnaţie argentică, scoarţa cerebrală.

- cu obiectivul mic: vom căuta astrocitul protoplasmatic în jurul neuronilor

piramidali din scoarţa cerebrală. Fiind vorba de o impregnaţie argentică, celulele

apar colorate în negru.

- cu obiectivul mare: astrocitul protoplasmatic apare ca o celulă cu un corp

foarte mic, cu foarte multe prelungiri scurte, groase şi bogat ramificate; uneori pe

suprafaţa prelungirilor sunt prezente asperităţi.


Astrocit protoplasmatic

45

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Măduva spinării, coloraţie HE, măduva spinării.

- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea măduvei spinării, secţionată

transversal: canalul ependimar situat central este înconjurat de substanţa cenuşie,

de forma literei H, iar la exterior se află substanţa albă, acoperită de meninge. Vom

studia aspectul microscopic al substanţei cenuşii în care recunoaştem neuroni

multipolari de talie mare în coarnele anterioare, mai mici în cele posterioare, şi

numeroşi nuclei mici, hipercromi, reprezentând celulele gliale şi neuroni de talie

mică (neuroni de asociaţie). Printre aceste elemente celulare se observă o masă

eozinofilă cu aspect fibrilar, alcătuită din prelungirile celulelor nervoase.


A B C D

Imagini microscopice

Măduva spinării – imagine de ansamblu

1 – Substanţa albă; 2 – Corn anterior; 3 – Corn posterior; 4 – Comisura cenuşie;

5 – Canal ependimar; 6 – Celule ependimare.

A – Cornul anterior; B – Canalul ependimar; C – Cornul posterior; D – Substanţa albă.

1

2

3

4

5

6

46

- cu obiectivul mare: neuronii multipolari din coarnele anterioare sunt celule

mari, stelate, cu citoplasmă bogată, eozinofilă şi un nucleu rotund, central,

veziculos şi bine nucleolat. Forma stelată este dată de numărul mare de prelungiri

care pornesc din celulă. În comisura cenuşie vom observa canalul ependimar

delimitat de un rând de celule cilindrice numite celule ependimare. Ele sunt celule

înalte, prismatice, cu dispoziţie pseudoepitelială (strâns unite între ele, fără a fi

dispuse pe o membrană bazală). Nucleul lor este ovalar, cu cromatina grunjoasă şi

este situat înspre substanţa cenuşie. La polul apical al acestor celule se observă

microvilozităţi. În substanţa albă se observă fibre nervoase mielinice formate din

filamentul axial (prelungire neuronală sub forma unui punct central eozinofil),

înconjurat de teaca de mielină (spaţiu inelar, incolor) şi de celulele gliale (lamă

subţire circulară de citoplasmă şi un nucleu hipercrom).

Diagnostic diferenţial: cu cerebelul pe baza dispunerii substanţei cenuşii şi a

substanţei albe, şi a caracterelor histologice individuale.

Cerebelul, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul de ansamblu al cerebelului, cu

substanţa cenuşie la exterior (scoarţa cerebeloasă) şi substanţa albă în interior

(arborele vieţii). La nivelul scoarţei cerebeloase vom recunoaşte cele 3 straturi

caracteristice: stratul molecular, situat la suprafaţă; stratul celulelor Purkinje;

stratul granular situat adiacent substanţei albe;

- cu obiectivul mare: vom studia citoarhitectonica fiecărui strat al scoarţei

cerebeloase:

- stratul molecular, aflat imediat sub meninge, are aspect fibrilar fiind

alcătuit preponderent din prelungirile citoplasmatice ale neuronilor din straturile

subiacente. Conţine celule puţine, de formă stelată, unele mici, situate superficial,

altele ceva mai mari, localizate profund;

- stratul celulelor Purkinje (stratul intermediar) este format dintr-un singur

rând de celule în formă de pară, cu baza situată spre stratul granular. Din vârful

fiecărei celule pleacă 1-3 prelungiri dendritice groase, care apoi se ramifică bogat

în stratul molecular al scoarţei cerebeloase formând o arborizaţie; axonii lor ce

pornesc din baza celulei, au un traiect descendent spre substanţa albă. Citoplasma

celulelor Purkinje este eozinofilă, iar nucleul este mare, hipocrom şi situat central,

în porţiunea mai bombată a celulei.

- stratul granular este situat adiacent substanţei albe, fiind cel mai gros şi

cel mai bogat în celule. În coloraţia cu HE se observă doar nucleii neuronilor ce

formează acest strat şi cei ai celulelor gliale. Aceste aglomerări de nuclei, mici,

rotunzi, hipercromi, dau aspectul granular acestui strat.

Sub scoarţa cerebeloasă se observă substanţa albă, sub forma unui ax

central, cu aspect fibrilar, formată din fibre nervoase mielinice şi amielinice.

47

Imagine histologică Reprezentare schematică

Scoarţa cerebeloasă

1 – Stratul molecular; 2 – Stratul celulelor Purkinje; 3 – Stratul granular; 4 – Substanţa

albă.

Diagnostic diferenţial: cu măduva spinării, pe baza dispunerii substanţei

cenuşii şi a substanţei albe şi a caracterelor histologice individuale.

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

SNP este format din ganglioni nervoşi (spinali şi vegetativi) şi din nervi

periferici (expansiuni ale neuronilor motori sau senzitivi).

Ganglionul vegetativ, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: se urmăreşte arhitectura generală a ganglionului; acesta

prezintă o capsulă conjunctivă subţire, neuroni dispuşi dezordonat în întreg

ganglionul, înconjuraţi de o capsulă subţire proprie. Printre neuroni se observă

fibre nervoase amielinice.

- cu obiectivul mare: se observă aspectul neuronilor: celule de formă stelată,

datorită numeroaselor prelungiri (neuroni multipolari) de talie mică, având 1-2

nuclei situaţi excentric în celulă; fiecare neuron este înconjurat de un rând

incomplet de celule satelite şi de o capsulă fibroasă foarte subţire. Printre neuroni

se pot observa fibrele nervoase amielinice sub formă de fine filamente eozinofile

dispuse dezordonat.

1

2

3

4

48


Ganglion vegetativ

1 – Celulă nervoasă; 2 – Celulă satelită; 3 – Fibre nervoase.

1

2 3

49

APARATUL CIRCULATOR

Aparatul circulator este alcătuit din inimă, organ musculo-cavitar (organ

propulsor) şi din sistemul circulator, un sistem de conducte (vase) cu rol de

transport al sângelui: capilare, artere şi vene.

SISTEMUL CIRCULATOR

Capilarele sanguine sunt vase cu calibru mic (cu diametrul de 7-14

microni) care permit trecerea hematiilor numai în şir indian. Ca structură, peretele

capilar este alcătuit din endoteliu aşezat pe o membrană bazală; într-o dedublare a

membranei bazale se mai găseşte inconstant o celulă nediferenţiată numită pericit.

Capilar sanguin, coloraţia tricromică Masson-Goldner, limbă.

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul de ansamblu al secţiunii

transversale a limbii, studiind mucoasa de pe faţa dorsală, care acoperă papilele

linguale. Această mucoasă este formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos

colorat în maro, cu un strat de cheratină pe alocuri, colorat în portocaliu şi corion,

în care fibrele colagene sunt colorate în verde. La nivelul corionului vom localiza

capilarele sanguine în diverse secţiuni, cu un lumen foarte îngust, delimitat de un

perete foarte subţire;

Secţiune transversală Secţiune longitudinală

Imagine histologică


Capilar sanguin

1 – Nucleul celulei endoteliale; 2 – Nucleul pericitului; 3 – Hematii.

1

2 1

3

50

- cu obiectivul mare: în secţiune longitudinală se observă peretele capilar

format dintr-un rând de celule pavimentoase turtite (celulele endoteliale) aşezate pe

o membrană bazală. Celulele endoteliale au nucleu hipercrom, colorat în negru-

cafeniu, ovalar, aşezat paralel cu membrana bazală; el proemină în lumenul vasului

cu un aspect asemănător „dinţilor de fierăstrău”. Adiacent peretelui capilar se

observă nucleul pericitului, cu un aspect diferit de cel al nucleului celulei

endoteliale: este mai voluminos şi hipocrom. În secţiune transversală capilarul are

un lumen foarte mic, rotund, în care proemină cel mult un nucleu (nucleul celulei

endoteliale).

Arterele. Arterele au peretele alcătuit din trei tunici:

- intima căptuşeşte lumenul vasului şi este alcătuită la rândul său din:

endoteliu, stratul subendotelial;

- media, stratul cel mai bine dezvoltat este alcătuit din fibre musculare

netede şi lamele elastice în proporţii diferite la diferite tipuri de artere, aşezate

concentric în jurul lumenului;

- adventiţia este formată preponderent din fibre de colagen şi din puţine

fibre elastice aşezate longitudinal (în lungul vasului); tot aici vom găsi şi vasa

vasorum şi nervi vasorum.

Media este delimitată de intimă prin limitanta elastică internă, respectiv de

adventiţie prin limitanta elastică externă.

Vom studia două tipuri de artere: arterele mari, de tip elastic, şi arterele

mijlocii, de tip muscular.

Artera de tip elastic, coloraţie HE, aorta.

- cu obiectivul mic: vom observa pe o secţiune transversală lumenul larg,

rotund sau ovalar, regulat, cu un perete gros, structuralizat în cele trei tunici:

intima, care reprezintă 10%, media 80% şi adventiţia 10% din grosimea peretelui.

În coloraţia cu HE, structurile elastice din peretele arterial nu se colorează, apărând

ca spaţii mai palid colorate sau goale;

- cu obiectivul mare: vom studia elementele componente ale celor trei tunici:

- intima, cu un endoteliu evidenţiat doar prin nucleii hipercromi ce proemină în

lumen; stratul subendotelial format din fibre de colagen şi fibroblaste orientate circular;

- limitanta elastică internă apare sub forma unui spaţiu îngust, ondulat,

necolorat, ce separă intima de medie; fiind alcătuită din lamele elastice ea nu se

colorează în coloraţia cu HE;

- media, formată în cea mai mare parte din lamele elastice care nu se

colorează cu HE şi apar ca spaţii groase, sinuoase, întrerupte datorită dispoziţiei

discret spiralate. Printre ele vom observa fibre musculare netede (secţionate

longitudinal) cu morfologia lor specifică, rare fibre de colagen şi substanţă

fundamentală. În această tunică lipsesc fibroblaştii, funcţia lor fiind îndeplinită de

fibrele musculare netede

- limitanat elastică externă este dispusă între medie şi adventiţie, fiind slab

reprezentată şi greu vizibilă în această coloraţie

51

- adventiţia este alcătuită din fibre de colagen, fibre elastice care nu se

organizează în lamele şi fibroblaşti, dispuse în lungul vasului. La periferia

adventiţiei se observă vase: vasa vasorum (arteriole şi venule) şi nervi (nervi

vasorum).


Artera de tip elastic, HE – vedere de ansamblu

A – Intima; B – Media; C – Adventiţia;

1 – Celulă endotelială; 2 – Limitanta elastică internă; 3 – Lamele elastice; 4 – Fibre

musculare netede; 5 – Limitanta elastica externă; 6 – Vasa vasorum.

Artera de tip elastic, coloraţia rezorcină-fuxină Weigert, aorta.

Rezorcina-fuxina este o coloraţie specială pentru fibrele elastice, care apar

colorate în albastru-violet. Elementele elastice sunt singurele care se coloreză pe acest

preparat.

- cu obiectivul mic: se evidenţiază bogăţia de elemente elastice (fibre şi lamele)

colorate în albastru-violaceu;

- cu obiectivul mare: vom studia în fiecare tunică prezenţa şi modul de organizare

al elementelor elastice. Intima prezintă rare şi fine fibre elastice în stratul subendotelial.

Limitanta elastică internă conţine lamele elastice subţiri, sinuoase, suprapuse. Media

prezintă numeroase lamele elastice sinuoase, orientate concentric în jurul lumenului şi

legate între ele prin fine fibre elastice oblice. Limitanta elastică externă apare sub forma

1

2

3

4

5

6

A

B

C

52

unei condensări de lamele elastice. În adventiţie se observă fibre elastice cu dispoziţie

longitudinală. Se mai colorează şi elementele elastice din vasa vasorum.


Arteră de tip elastic, RF

1 – Limitanta elastică internă; 2 – Lamele elastice; 3 – Limitanta elastică externă;

4 – Adventiţia.

Artera de tip muscular şi vena, coloraţie HE, pachet vasculo-nervos.

- cu obiectivul mic: vom observa în secţiune transversală artera cu un lumen

circular, regulat, cu un perete gros, musculo-conjunctiv, format din intimă (5-10%),

medie (50%) şi adventiţie (40-45%); lângă arteră vom observa şi vena cu un lumen larg,

neregulat, colabat, cu un perete mai subţire şi mai slab structuralizat decât al arterei

corespunzătoare, format din cele trei tunici: intima (5%), media (15%) şi adventiţia

(80%);

- cu obiectivul mare: în peretele arterei, la nivelul intimei vom recunoaşte

endoteliul prin nucleii ovalari hipercromi ce proemină în lumen, stratul subendotelial

foarte subţire şi limitanta elastică internă foarte bine reprezentată, ce apare sub forma

unui spaţiu liniar îngust, foarte sinuos, incolor. Media este formată din fibre musculare

netede orientate circular în mai multe straturi, printre care apar rare fibre colagene şi lame

elastice. La limita dintre medie şi adventiţie se evidenţiază limitanta elastică externă, sub

forma unei condensări de fibre elastice mai greu vizibile în coloraţia HE. Adventiţia are

o structură similară cu adventiţia arterei de tip elastic.

Lângă arteră vom observa structura peretelui venos, cu endoteliu, cu un strat

subendotelial foarte fin şi o limitantă elastică internă foarte subţire, mai puţin

1

2

3

4

53

sinuoasă, incoloră. În media, relativ subţire, vom recunoaşte fibrele colagene,

câteva fibroblaste şi puţine fibre musculare netede. Adventiţia este tunica cel mai

bine reprezentată, alcătuită din fascicule de fibre musculare netede, fibre colagene

şi o reţea de fibre elastice (invizibile pe acest preparat), dispuse longitudinal. Şi

adventiţia venei conţine vasa vasorum şi nervi vasorum.


Arteră de tip muscular, HE

1 – Intima; 2 – Media; 3 – Adventiţia.


Venă, HE

1 – Intima; 2 – Media; 3 – Adventiţia.

1

2

3

1

2

3

54

Diagnostic diferenţial: al arterei de tip muscular cu artera de tip elastic

(coloraţie HE şi RF), respectiv al venei, cu artera de tip muscular, pe baza

proporţiei celor trei tunici şi a structurii acestora.

55

APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este format din cavitatea bucală, tubul digestiv şi glandele

anexe.

CAVITATEA BUCALĂ

Reprezintă compartimentul anterior al tubului digestiv prin care acesta

comunică cu exteriorul. Este formată din:

- mucoasa cavităţii bucale

- buzele

- limba

- organul dentar, format din dinte şi aparatul său de susţinere în arcada

dentară, parodonţiul

- glandele salivare (glande anexe ale aparatului digestiv).

Mucoasa cavităţii bucale

Cavitatea bucală este acoperită în întregime de o mucoasă, care în funcţie de

localizare şi de gradul de mobilitate, este de două tipuri: mucoasa fixă şi mucoasa

mobilă.

Mucoasa fixă este formată numai din mucoasă (epiteliu şi corion) şi este

ferm ataşată de periostul subiacent, fiind astfel imobilă (gingie, palatul dur).

Mucoasa mobilă are un strat suplimentar, submucoasa, şi este fixată pe

epimisiumul muşchilor subiacenţi, ceea ce-i conferă mobilitate (palatul moale,

mucoasa obrajilor, planşeul bucal etc.)

Mucoasa obrajilor, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom recunoaşte aspectul caracteristic al unei mucoase

formată din epiteliul de acoperire şi corion, la care se adaugă un al treilea strat

reprezentat de submucoasă.

- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărui strat al mucoasei în parte.

La suprafaţă se observă epiteliul, de tip stratificat pavimentos necheratinizat

(epiteliu scuamos). El se sprijină pe o membrană bazală care-l separă de stratul

următor, lamina propria sau corionul.

Lamina propria este formată din ţesut conjunctiv, vase de sânge, nervi,

infiltraţii limfoide difuze sau sub formă de foliculi. Ea prezintă două zone:

- corionul papilar cu structură de ţesut conjunctiv lax ce pătrunde în

grosimea epiteliului sub forma unor papile

- corionul reticular, situat sub stratul papilar, cu structură de ţesut conjunctiv

dens.

Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv dens şi conţine glande

salivare mici, vase de sânge, nervi şi ţesut adipos.

56


Mucoasa obrajilor

I – Epiteliu de suprafaţă; II – Corion papilar; III – Corion reticular; IV – Submucoasa;

1 – Glande salivare mici; 2 – Vas sanguin.

Diagnostic diferenţial: cu alte tipuri de mucoasă din alte porţiuni ale tubului

digestiv.

Buzele

Buzele sunt două pliuri musculo-cutanate care delimitează orificiul anterior

al cavităţii bucale. Pe o secţiune sagitală prin buză se observă că aceasta este

formată dintr-un schelet musculo-conjunctiv central, acoperit de:

- piele pe faţa externă

- mucoasa vestibulară pe faţa internă (ce priveşte spre cavitatea bucală)

- roşul buzelor sau marginea liberă, între cele două feţe.

Buza, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom observa aspectul microscopic general al suprafeţei

de secţiune, în centru cu un ax format din fascicule de fibre musculare striate

secţionate în diferite incidenţe, înconjurate de ţesut conjunctiv bogat vascularizat,

acoperit de cele trei tipuri de învelişuri.

- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărui versant în parte şi a

scheletului musculo-conjunctiv:

- faţa externă, acoperită de piele subţire formată din epiderm şi derm, cu

foliculi piloşi, glande sebacee şi glande sudoripare

- faţa internă, acoperită de mucoasa vestibulară (parte a mucoasei cavităţii

bucale), cu aceeaşi structură ca şi cea descrisă la mucoasa obrajilor

- marginea liberă (roşul buzelor), care este o zonă de tranziţie între piele şi

mucoasa buzei. Epiteliul de suprafaţă este un epiteliu stratificat pavimentos

cheratinizat cu unele particularităţi: este subţire, iar stratul cornos de la suprafaţă

este foarte fin. Corionul acestei zone prezintă numeroase papile care pătrund adânc

I

II

III

IV

1

2

57

în grosimea epiteliului, ajungând aproape de suprafaţa lui. În papile observăm

numeroase capilare. Acest aspect morfologic explică culoarea roşie, specifică

roşului buzelor (prin acest epiteliu subţire se vede culoarea roşie a sângelui din

vasele corionului). Zona roşului buzelor nu prezintă foliculi piloşi, glande

sudoripare şi sebacee.

Scheletul musculo-conjunctiv este format din fascicule de fibre musculare

striate care aparţin muşchiului orbicular al buzelor, înconjurate de ţesut conjunctiv

ce conţine glande salivare mici.


Faţa internă Roşul buzelor Faţa externă

Imagini histologice

Buza – secţiune sagitală

I. – Faţa internă; II. – Roşul buzelor; III. – Faţa externă.

1 – Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat; 2 – Papile adânci în zona roşului

buzelor; 3 – Epiderm; 4 – Glandă sudoripară; 5 – Folicul pilos; 6 – Glandă sebacee;

7 – Fibre musculare striate; 8 – Glande salivare mici; 9 – Capilar.

III

II

I

1

8

2

3

4

5

6

7

9

58

Diagnostic diferenţial: cu limba, pe baza absenţei papilelor linguale,

prezenţei epidermului etc.

Limba

Limba este un organ musculo-epitelial care ocupă o mare parte din cavitatea

bucală. Este formată dintr-un ax musculo-conjunctiv acoperit de o mucoasă, care

face parte din mucoasa cavităţii bucale, cu aspect diferit pe cele două feţe ale

limbii: netedă pe faţa inferioară şi cu mici proeminenţe pe faţa dorsală.

Limba, coloraţie HE.

-cu obiectivul mic: vom urmări aspectul morfologic general al secţiunii,

recunoscând:

- axul central format din fascicule de fibre musculare striate dispuse

în diferite direcţii. Printre fascilulele musculare observăm ţesut conjunctiv,

vase de sânge, nervi, ţesut adipos şi glande salivare mici (seroase şi

mucoase) ale căror canale de excreţie străbat corionul şi se deschid la

suprafaţa epiteliului

- mucoasa cu aspect caracteristic pe cele două feţe:

Mucoasa faţei inferioare a limbii este subţire şi cu suprafaţa netedă. Ea

este formată din:

- epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat şi

- corion - ţesut conjunctiv lax, cu papile scurte şi numeroase.

Mucoasa feţei dorsale a limbii, groasă şi neregulată, este formată din:

- epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat gros şi corion. Epiteliul

prezintă numeroase proeminenţe, numite papilele linguale. Papila linguală este

formată dintr-un ax central conjunctivo-vascular, acoperit de un epiteliu stratificat

pavimentos necheratinizat. După formă, structură şi localizare, se pot deosebi patru

tipuri de papile linguale: papilele filiforme, fungiforme, foliate şi circumvalate.

Papilele filiforme se recunosc cu obiectivul mic prin forma lor de flacără,

cu vârful ascuţit. Acest vârf este acoperit cu un capişon de cheratină. Papilele

filiforme nu au muguri gustativi.

Papilele fungiforme au formă de ciupercă, cu o bază mai îngustă şi o

porţiune superioară hemisferică, uşor turtită şi netedă. Ele sunt acoperite cu un

epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat ce conţine câţiva muguri gustativi. În

interiorul papilei, corionul formează mici papile secundare la contactul cu epiteliul.

Papilele foliate sunt rudimentare la om; ele se pot observa pe feţele laterale

ale limbii. Au aspectul unor plici paralele între ele (ca filele unei cărţi). Sunt

acoperite de epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat, ce conţine câţiva muguri

gustativi pe părţile laterale.

59



Limba

I – Faţa dorsală; II – Faţa laterală; III – Faţa ventrală

1 – Papilă filiformă; 2 – Papilă fungiformă; 3 – Papile foliate; 4 – Glande salivare

mici; 5 – Fibre musculare striate; 6 – Epiteliul feţei ventrale.

I

II

III

1

2

3

4

5

6

60

Papilele circumvalate se găsesc numai în partea posterioară a limbii, în faţa

V-ului lingual. Ele au câteva caractere particulare, care le deosebesc de restul

papilelor:

sunt voluminoase şi de aceea nu intră în totalitate în câmpul

microscopic, chiar examinate cu obiectivul mic

nu proemină la suprafaţa limbii, fiind inclavate în grosimea mucoasei

linguale

sunt înconjurate de un şanţ, numit valum, care le separă de restul

epiteliului limbii

epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat care le acoperă, conţine

la nivelul valumului foarte mulţi muguri gustativi

axul conjunctiv al papilei prezintă multe papile secundare la

contactul cu epiteliul

corionul din jurul papilelor conţine glande salivare mici, seroase

(glandele Ebner), ale căror canale de excreţie se deschid la nivelul

valumului.


Papilă circumvalată

1 – Epiteliul lingual; 2 – Valum; 3 – Mugure gustativ; 4 – Glande seroase von Ebner.

Mugurii gustativi reprezintă organul receptor al analizatorului gustativ.

- cu obiectivul mic: se localizează mugurii gustativi, care apar sub forma

unor mici formaţiuni ovalare sub formă de butoiaşe, mai palid colorate, inclavate în

grosimea epiteliului unor papile linguale. Ei pornesc de la nivelul membranei

1 2 2

3

4

61

bazale, străbat toată grosimea epiteliului şi ajung la suprafaţa acestuia, unde

prezintă un mic orificiu numit porul gustativ.

- cu obiectivul mare: vom studia în detaliu structura histologică a mugurilor

gustativi. Un mugure gustativ este format din 3 tipuri de celule: celulele senzoriale

(gustative) celulele de susţinere şi celulele bazale. Celulele senzoriale şi de

susţinere sunt celule fusiforme, încovoiate, dispuse ca doagele unui butoi; ele se

întind de la membrana bazală până la suprafaţa epiteliului. Celulele bazale se

găsesc doar în apropierea membranei bazale. Pe secţiunea histologică le putem

recunoaşte după următoarele caractere:

-celulele de susţinere sunt celule subţiri, situate atât la periferia mugurelui,

cât şi în interiorul său, înconjurând şi separând totodată celelalte tipuri celulare, cu

citoplasma mai întunecată şi un nucleu central, ovalar, hipercrom

-celulele senzoriale sunt alungite, cu citoplasma mai deschisă la culoare şi

un nucleu ovalar, central şi hipocrom. La polul apical, în dreptul porului gustativ,

ele emit o prelungire citoplasmatică lungă care are rol de receptor de suprafaţă

pentru simţul gustului

-celulele bazale sunt aşezate lângă membrana bazală, sunt mai mici, cubice,

cu nucleul rotund şi nu ajung la suprafaţa epiteliului.


Mugure gustativ

1 – Por gustativ; 2 – Celulă de susţinere; 3 – Celulă senzorială; 4 – Celulă bazală.

Diagnosticul diferenţial al limbii se face cu buza, de care se diferenţiază

prin absenţa pielii şi a zonei de tranziţie caracteristică buzei (roşul buzelor), prin

prezenţa papilelor linguale şi prin structura caracteristică musculo-conjunctivo-

glandulară a axului central al limbii.

1

2

3 4

62

Dintele

Dinţii sunt principalii constituenţi ai cavităţii bucale. Sunt structuri dure,

mineralizate, fixate în nişte cavităţi (alveole) ale osului maxilar şi mandibular prin

intermediul unui aparat de legătură care formează parodonţiul (cement, ligament

alveolo-dentar, os alveolar şi gingie).

Dintele, fiind un organ mineralizat, poate fi studiat microscopic (ca şi osul)

sub două forme: dinte uscat, şlefuit (nedecalcificat) şi dinte decalcificat, colorat cu

diferite coloraţii histologice.

Dinte uscat şi şlefuit, secţiune longitudinală.

Cu această tehnică se va studia, ca şi la os, componenta minerală a dintelui.

Se studiază pe felii subţiri de dinte uscat, secţionate longitudinal, şlefuite la o

grosime de 4-5 microni, montate cu balsam între lamă şi lamelă.

- cu obiectivul mic: se va studia forma şi structura de ansamblu a dintelui cu

cele trei părţi componente: coroana, de formă cuboidală, colul sau coletul care

leagă coroana de rădăcină şi rădăcina. Pe o secţiune longitudinală prin dintele

şlefuit se observă următoarele structuri:

o cavitate centrală (camera pulpară la nivelul coroanei şi canalul

pulpar la nivelul rădăcinii), care în dintele uscat este goală deoarece

ţesutul moale de aici a fost îndepărtat prin şlefuire

dentina (coronară şi radiculară) - înconjoară camera şi canalul pulpar

smalţul - acoperă dentina coronară şi se întinde până la nivelul

coletului dentar

cementul - înconjoară dentina radiculară, porneşte de la nivelul

coletului şi se termină la nivelul vârfului rădăcinii

foramenul apical - un orificiu situat la nivelul vârfului rădăcinii

(apexul dentar).

- cu obiectivul mare: vom studia aspectele microscopice ale ţesuturilor dure

ale dintelui: smalţ, dentină şi cement.

Smalţul are culoare brun gălbuie şi se întinde de la joncţiunea cu dentina

(joncţiunea amelodentinară) până la suprafaţa dintelui. Este format din prisme de

smalţ şi substanţă interprismatică, care-i conferă un aspect striat longitudinal.

Prismele de smalţ apar sub forma unor panglici subţiri şi lungi, paralele între

ele, cu un traiect sinuos. Datorită traiectului lor, pe secţiunile longitudinale prin

dinte prismele de smalţ nu se văd pe toată lungimea lor, părăsind rapid planul de

secţiune. Ele sunt mai palid colorate comparativ cu substanţa interprismatică din

jur.

Substanţa interprismatică apare sub forma unor linii subţiri, mai intens

colorate, dispuse între prismele de smalţ.

În afara striaţiilor longitudinale, pe suprafaţa smalţului se observă şi striaţii

transversale, care reprezintă structuri clasice ale smalţului:

liniile sau striaţiile Retzius (linii sau benzi maronii dispuse paralel cu

suprafaţa dintelui şi perpendicular pe prismele de smalţ) care sunt

63

rezultatul formării ritmice a smalţului, în care perioadele de depunere

alternează cu perioade de repaus

linia neonatală – o striaţie Retzius mai groasă.

Zonele de slabă mineralizare ale smalţului sunt porţiuni în care matricea

organică se găseşte într-un procent mai ridicat decât în restul smalţului. Acestea

sunt:

lamelele smalţului care apar sub forma unor benzi subţiri, mai intens

colorate, care pleacă de la suprafaţa smalţului şi ajung la joncţiunea

amelodentinară, uneori pătrunzând şi în dentină. Ele au o dispoziţie

longitudinală şi pot fi confundate cu fisuri ale smalţului

smocurile (tufele), structuri asemănătoare unor smocuri de iarbă

dispuse longitudinal. Ele pleacă de la nivelul joncţiunii

amelodentinare şi se întind pe 2/3 din grosimea smalţului

joncţiunea amelodentinară, ce se prezintă ca o linie în zig-zag la

contactul dintre smalţ şi dentină

spinii (pintenii) smalţului (fusele dentinare), ce apar sub forma unor

linii negre cu formă de virgulă, imediat deasupra joncţiunii

amelodentinare. Reprezintă prelungiri ale odontoblastelor din

canaliculele dentinare care traversează linia amelodentinară şi rămân

captive în smalţ.

Dentina are un aspect striat longitudinal datorită prezenţei canaliculelor

dentinare. Pe dintele uscat şi şlefuit se pot identifica:

- canaliculele dentinare - sub forma unor linii negre (sunt umplute cu aer

după îndepărtarea fibrelor lui Tomes prin şlefuire), cu un traiect ondulat la nivelul

coroanei dentare (în S) şi rectiliniu la nivelul rădăcinii. Se întind de la pulpa

dentară la joncţiunea amelo-dentinară la nivelul coroanei, respectiv joncţiunea

dentină-cement la nivelul rădăcinii

- dentina pericanaliculară - un manşon mai negru în jurul canaliculelor dentinare

- dentina intercanaliculară - benzi mai palid colorate, situate între canaliculele

dentinare.

Ca şi la smalţ, în afara striaţiilor longitudinale, pe suprafaţa dentinei se

observă şi striaţii transversale (structuri dentinare) - liniile incrementale sau liniile

de creştere von Ebner (striaţii situate paralel cu camera pulpară şi perpendicular pe

canaliculele dentinare). Ele reflectă procesul de creştere zilnică a dentinei.

Zonele de slabă mineralizare de la nivelul dentinei sunt reprezentate de:

dentina interglobulară sau spaţiile interglobulare Czermack ce se

găsesc în dentina coronară, sub joncţiunea amelodentinară şi au

aspectul unor spaţii globuloase negre neregulate

stratul granular al lui Tomes se găseşte la nivelul rădăcinii dintelui,

imediat sub joncţiunea cement-dentină şi apare sub forma unui şir

granular fin, negru, dispus paralel cu cementul, a cărui grosime creşte

progresiv de la colet la apexul dintelui.

64

Dinte uscat şi şlefuit – vedere de ansamblu

1 – Smalţ; 2 – Dentina; 3 – Cement;

4 – Cement celular cu cementoplaste; 5 – Cavitatea pulpară; 6 – Canal radicular;

7 – Striaţii Retzius; 8 – Spinii smalţului; 9 – Tufele smalţului; 10 – Spaţii interglobulare;

11 – Stratul granular al lui Tomes; 12 – Cement acelular; 13 – Lamelă a smalţului.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

65

Zone de slabă mineralizare ale dintelui

1 – Tufele smalţului şi joncţiunea amelo-dentinară; 2 – Spinii şi lamelele smalţului;

3 – Spaţii interglobulare Czermak; 4 – Stratul granular Tomes şi cementoplaste.

Cementul are macroscopic o culoare gălbuie şi o structură asemănătoare cu

osul. El prezintă două regiuni:

- cementul acelular, care apare ca un strat subţire cu aspect striat

longitudinal; el acoperă dentina radiculară, imediat sub colet, de obicei lipsind în

treimea inferioară a rădăcinii

- cementul celular acoperă treimea inferioară a rădăcinii şi este format dintr-

o matrice mineralizată în care se găsesc nişte cavităţi colorate în negru, cu

numeroase prelungiri, având în felul acesta formă de păianjen (cementoplaste).

Dinte decalcificat, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: se observă structura în ansamblu a matricei organice a

dintelui: în centru pulpa dentară, înconjurată de jur împrejur de dentină. Aceasta la

rândul ei este acoperită de cement la nivelul rădăcinii dintelui. Smalţul, având o

cantitate foarte mică de matrice organică, dispare practic după decalcificare şi nu

apare pe această secţiune.

- cu obiectivul mare: vom studia componentele dintelui rămase după

decalcificare (elementele organice: celule, fibre, matrice organică).

Dentina are aspect eozinofil şi striat longitudinal. Acest aspect este dat de

procesele odontoblastice (fibrele lui Tomes), situate în canaliculele dentinare, care

se colorează sub forma unor linii eozinofile. Peretele canaliculului dentinar este

format de dentina pericanaliculară care, fiind puternic mineralizată, apare ca un

spaţiu subţire, mai intens colorat. Matricea organică a dentinei intercanaliculare

apare de culoare roz mai palidă.

1 2

3 4

66

Între pulpa dentară şi dentina mineralizată este prezentă totdeauna o zonă

mai palid eozinofilă, striată, care reprezintă stratul de dentină nou formată

(predentina).

Pulpa dentară ocupă camera pulpară şi canalul radicular şi este formată

dintr-un ţesut conjunctiv mezenchimatos cu următoarele componente:

- celule mezenchimatoase nediferenţiate în număr mare (fibroblaste

pulpare), care sunt celule stelate, cu numeroase prelungiri lungi şi subţiri. Celulele

au nuclei centrali, hipocromi şi citoplasmă puţină, palid colorată bazofil.

- în jurul celulelor există substanţă fundamentală şi fibre de colagen dispuse

într-o reţea laxă în pulpa tânără şi mai densă în pulpa bătrână. În ţesutul conjunctiv

pulpar mai găsim şi numeroase vase sanguine şi celule nervoase.

Pulpa dentară prezintă două regiuni:

Regiunea periferică sau odontogenă care circumscrie periferic pulpa şi este

formată din 3 straturi:

- stratul odontoblastelor (celulele secretante de dentină), situat la periferia

pulpei dentare, lângă predentină sub forma unui rând de celule înalte, cilindrice, cu

nuclei ovalari situaţi la baza celulei (spre pulpa dentară) şi cu citoplasmă palid

bazofilă. La nivelul polului apical celula prezintă o prelungire numită proces

odontoblastic sau fibră Tomes, care părăseşte pulpa şi pătrunde în canaliculele

dentinale (striaţiile eozinofile din dentină).

- zona acelulară sau fibrilară a lui Weil este un spaţiu situat imediat sub

odontoblaste, format dintr-o reţea de fibre de colagen, vase de sânge şi terminaţii

nervoase, sărac în celule.

- stratul subodontoblastic (stratul Höhl sau stratul bogat celular) situat

sub stratul fibrilar Weil, format din numeroase celule mezenchimatoase,

nediferenţiate şi fibroblaste.

Regiunea centrală sau parenchimul pulpar propriu-zis a fost descrisă mai

sus.


Dinte decalcificat

1 – Dentina (procese odontoblastice); 2 – Predentina; 3 – Odontoblaste; 4 – Stratul

fibrilar Weil; 5 – Parenchim pulpar.

3

1

2

4

5

67

Parodonţiul

Parodonţiul are rolul de a ataşa dintele de osul maxilar sau mandibular. Este

format din următoarele structuri: osul alveolar, cementul, ligamentul periodontal şi

gingia.

Parodonţiu, coloraţie HE, dinte decalcificat cu parodonţiu

- cu obiectivul mic: se vor studia cele patru structuri de susţinere ale dintelui

în alveolă:

gingia, care în sectiune longitudinală are forma unui triunghi cu

vârful spre coroana dentară

osul alveolar situat în jurul rădăcinii dentare

ligamentul periodontal sub forma unei structuri fibroase situată între

osul alveolar şi cement

cementul dentar, ataşat dentinei radiculare, descris deja la dintele

şlefuit.

Osul alveolar este format din 2 lame de ţesut osos compact (corticalele),

lama vestibulară şi lama linguală, între care se găseşte ţesut osos spongios

trabecular. În acest ţesut osos spongios există nişte cavităţi în care sunt înfipte

rădăcinile dinţilor. Aceste cavităţi sunt tapetate de o lamă fină osoasă, peretele

alveolei dentare, ce înconjoară rădăcina şi asigură inserţia ligamentului

periodontal. Peretele alveolei dentare este format din două tipuri de os specializat,

osul fasciculat, bogat în fibre colagene şi puternic mineralizat şi osul lamelar.

Ligamentul periodontal (alveolo-dentar), este situat între cement şi osul

alveolar. El este un ţesut conjunctiv fibros, dens, bogat vascularizat şi inervat. Este

format din fibre, celule şi substanţă fundamentală.

Pe preparat se observă fibrele de colagen din ligament, grupate în fascicule,

dispuse între cement şi osul alveolar. Aceste fibre se numesc fibrele Sharpey.

Celulele sunt numeroase şi se găsesc fie printre fibre: fibroblastele,

macrofagele, mastocitele, grupuri de celule epiteliale reprezentând insulele

Malassez; fie spre peretele osului alveolar: osteoblastele sau spre peretele

cementului: cementoblastele. Între celule şi fibre se găseşte o cantitate mică de

substanţă fundamentală.

Gingia, în secţiune longitudinală, formează de fiecare parte a dintelui câte

un triunghi cu vârful spre coroana dentară şi cu laturile orientate astfel:

- latura orientată spre smalţ reprezintă versantul intern

- latura dinspre cavitatea bucală reprezintă versantul extern al gingiei.

Între versantul intern al gingiei şi coroana dintelui există un şanţ care se

termină în fund de sac, şanţul gingival.

68

Gingia

Ligamentul periodontal Imagini histologice Reprezentare schematică

Parodonţiul

1 – Dentină; 2 – Cement; 3 – Epiteliul versantului extern (gingia liberă); 4 – Epiteliul

şanţului gingival; 5 – Epiteliul joncţional; 6 – Ligamentul periodontal; 7 – Os alveolar.

Gingia este formată din mucoasa cavităţii bucale (epiteliu şi corion),

submucoasa lipsind la nivelul gingiei. Epiteliul versantului extern este mai gros şi

este de tip pavimentos stratificat cheratinizat în timp ce epiteliul versantului intern

este subţire, de tip pavimentos stratificat necheratinizat. Corionul versantului

extern este bine reprezentat şi formează papile numeroase care pătrund adânc în

epiteliu, iar corionul versantului intern este subţire, fără papile şi este infiltrat cu

limfocite. Epiteliul situat în fundul şanţului gingival şi care ataşează efectiv gingia

de dinte, se numeşte epiteliu joncţional.

1

2

3

4

5

6 7

69

Dezvoltarea dintelui

Dezvoltarea dintelui se desfăşoară în următoarele stadii:

- stadiul de mugure

- stadiul de capişon şi

- stadiul de folicul dentar.

Denumirea acestor stadii este dată după forma primordiului epitelial al

dintelui.

Dezvoltarea dintelui, stadiul de mugure şi de folicul dentar, embrion,

coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări diferitele stadii de dezvoltare ale dintelui şi

aspectele morfologice microscopice caracteristice lor.

Vom observa la suprafaţa cavităţii bucale primitive mucoasa formată din

epiteliul gingival (stratificat pavimentos) şi corionul format din ţesut conjunctiv

mezenchimatos în care vom găsi primordiile dentare respective.

- cu obiectivul mare: vom studia în detaliu elementele structurale

caracteristice fiecărui primordiu dentar.

Stadiul de mugure dentar

În acest stadiu, primordiul dintelui are două componente:

- primordiul epitelial din care ia naştere organul smalţului. El are forma

unei cireşe, fiind format dintr-un pedicul subţire epitelial, la a cărui extremitate

profundă se găseşte o masă globuloasă formată din mai multe straturi de celule

epiteliale aşezate pe o membrană bazală. Stratul bazal este format dintr-un rând de

celule cilindrice şi celelalte straturi sunt formate din celule poligonale. Acest

primordiu se formează prin înfundarea şi proliferarea epiteliului bucal primitiv în

mezenchimul subiacent.


Stadiul de mugure dentar

1 – Epiteliul bucal; 2 – Primordiu epitelial; 3 – Mezenchim.

1

2

3

70

- primordiul mezenchimatos apare ca o condensare a ţesutului

mezenchimatos în jurul primordiului epitelial. Din el va lua naştere restul

componentelor dintelui şi parodonţiul. Într-o fază următoare acest mezenchim se

invaginează sub forma unei papile la baza primordiului epitelial. În această fază

incipientă de dezvoltare, germenul dentar este localizat superficial, în apropierea

epiteliului bucal primitiv.

Stadiul de folicul dentar. Foliculul dentar este mugurele dentar izolat de

epiteliul cavităţii bucale primitive şi înconjurat de o capsulă conjunctivă (sac

dentar), care îl separă de ţesutul conjunctiv în care este situat. În acest stadiu vom

identifica următoarele trei structuri:

- primordiul epitelial

- primordiul mezenchimatos şi

- sacul dentar.

Primordiul epitelial (organul adamantin sau organul smalţului) are formă

de clopot, cuprinzând în porţiunea sa concavă primordiul mezenchimatos. Este

format din următoarele structuri:

- epiteliul adamantin extern care se găseşte la suprafaţa primordiului şi este

format dintr-un rând de celule cubice sau turtite. El este tapetat la exterior de sacul

dentar.

- epiteliul adamantin intern este situat spre profunzimea primordiului

epitelial, adiacent primordiului mezenchimatos (papila dentară) pe care îl

tapetează. Este format dintr-un rând de celule specializate numite adamantoblaste

(ameloblaste), celulele care produc smalţul. Adamantoblaste sunt celule cilindrice,

înalte, dispuse într-un singur strat, cu nucleul ovalar, situat iniţial bazal dar pe

măsură ce smalţul se elaborează, se deplasează apical. În microscopia electronică

se poate observa că, de la nivelul polului bazal, porneşte o prelungire

citoplasmatică spre papila dentară, prelungirea lui Tomes, în jurul căreia se va

depune smalţul.

- stratul intermediar este format din 2-3 rânduri de celule turtite, situate între

epiteliul adamantin intern şi pulpa smalţului.

- pulpa smalţului sau reticulul stelat este masa principală a organului

adamantin şi este situat între epiteliul adamantin extern şi cel intermediar. Ea este

formată din celule stelate de origine epitelială (celule reticulo-epiteliale) aşezate

lax, cu prelungiri lungi care se unesc cu prelungirile celulelor vecine formând o

reţea în ochiurile căreia se găseşte o masă de substanţă fundamentală.

Primordiul mezenchimatos (papila dentară) este conţinut în concavitatea

organului smalţului. Este format din ţesut conjunctiv tânăr (mezenchimatos) cu

structura caracteristică. La periferie, la joncţiunea cu organul smalţului, în contact

cu stratul de adamantoblaste, prezintă un rând de celule numite odontoblaste.

Odontoblastele sunt celule cilindrice, cu nuclei ovalari dispuşi spre ţesutul

mezenchimatos şi cu o prelungire celulară (proces odontoblastic) situată la nivelul

polului apical al celulei, spre stratul adamantoblastelor. Dentina sintetizată de

odontoblaste se depune în jurul procesului odontoblastic.

71


Stadiul de clopot

1 – Ţesut mezenchimatos peridentar; 2 – Sac dentar; 3 – Epiteliul adamantin extern;

4 – Pulpa smalţului; 5 – Strat intermediar; 6 – Ameloblaste; 7 – Smalţ; 8 – Dentină;

9 – Odontoblaste; 10 – Papila dentară.

Structurile mineralizate ale dintelui pe cale de formare sunt situate între cele

două primordii: smalţul sub forma unui strat foarte fin, intens colorat, situat

imediat sub adamantoblaste; dentina situată imediat sub el, colorată roz; predentina

situată la polul apical al odontoblastelor.

Sacul dentar se găseşte dispus în jurul primordiului dentar. Este format prin

condensarea ţesutului conjunctiv mezenchimatos peridentar şi conţine fibre

conjunctive dispuse circular în jurul germenului dentar, celule conjunctive şi

substanţă fundamentală, formând o structură asemănătoare unei capsule.

TUBUL DIGESTIV

Tubul digestiv, alcătuit din mai multe segmente, cu o serie de particularităţi

structurale, are un plan comun de organizare, peretele său fiind format din 4 tunici:

1. Mucoasa, tunica internă, care căptuşeşte cavitatea tubului, formată din:

- epiteliu de suprafaţă, de diferite tipuri în funcţie de localizarea şi funcţia

segmentului respectiv (stratificat pavimentos sau simplu cilindric, monomorf sau

polimorf),

- corion sau lamina propria, formată din ţesut conjunctiv lax cu vase, nervi,

limfocite dispuse difuz sau sub formă de foliculi limfatici şi, în anumite segmente,

glande (stomac, intestin) şi

1

2

3

4

5 6

7

8 9 10

72

- musculara mucoasei, un fin strat muscular compus din fibre musculare

netede dispuse într-un strat intern circular şi unul extern longitudinal.

2. Submucoasa, formată din ţesut conjunctiv mai dens, cu vase sanguine

mari, vase limfatice şi nervi. Tot aici se găsesc mici ganglioni nervoşi vegetativi

care formează plexul submucos Meissner iar în anumite porţiuni ale tubului

digestiv (esofag şi duoden) şi glande.

3. Musculara, alcătuită în cea mai mare parte din două straturi groase de

fibre musculare netede, unul intern circular şi altul extern longitudinal. Excepţie de

la această organizare fac: stomacul, care prezintă un al treilea strat cu dispoziţie

oblică dispus deasupra stratului circular şi colonul, care prezintă stratul

longitudinal extern divizat în trei benzi longitudinale echidistante, teniile colonului.

Între straturile musculare se găseşte puţin ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge,

nervi, precum şi plexul nervos mienteric sau plexul Auerbach (microganglioni

nervoşi şi fibre nervoase).

Pe secţiunile histologice fibrele musculare din stratul circular apar secţionate

longitudinal, iar cele din stratul longitudinal apar secţionate transversal.

4. Tunica externă, care poate fi seroasa sau adventiţia.

Seroasa acoperă la exterior porţiunile intraperitoneal ale tubului digestiv şi

este formată din: mezoteliu, un epiteliu simplu pavimentos şi din stratul subseros,

ce leagă mezoteliul de tunica musculară. Stratul subseros este alcătuit dintr-o

cantitate mică de ţesut conjunctiv lax bogat în vase sanguine, limfatice şi nervi.

Adventiţia, este prezentă în segmentele tubului digestiv dispuse

extraperitoneal şi este formată numai din ţesut conjunctiv lax, ţesut adipos, vase

sanguine şi nervi.

Esofagul

Esofagul este un organ tubular care face legătura dintre orofaringe şi stomac.

Esofagul, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom distinge cele patru tunici ale peretelui tubului

digestiv, dar cu caracterele specifice esofagului: mucoasa, submucoasa, musculara

şi tunica externă. La acest ordin de mărire se observă că mucoasa prezintă

numeroase plicaturări, astfel încât, pe o secţiune transversală, lumenul esofagului

apare stelat.

- cu obiectivul mare: vom studia caracterele specifice ale celor patru tunici.

Mucoasa cu cele trei straturi:

- epiteliul de suprafaţă este de tip stratificat pavimentos necheratinizat,

despărţit de corionul subiacent printr-o membrană bazală puternic ondulată.

- corionul (lamina propria) are structura descrisă în partea generală şi este

lipsit de glande; el pătrunde în grosimea epiteliului dând naştere unor papile.

- musculara mucoasei are structura caracteristică descrisă la partea generală

(strat intern circular şi extern longitudinal de fibre musculare netede).

Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv mai dens, bogat în vase de

sânge, nervi, limfatice, plexuri nervoase Meissner, limfocite dispuse fie difuz fie

73

sub formă de foliculi limfatici mici, etc şi glande tubulo-acinoase de tip mucos.

Acinii mucoşi îşi elimină produsul de secreţie printr-un canal cu lumenul dilatat,

tapetat de un epiteliu stratificat pavimentos subţire, care străbate grosimea

mucoasei şi se deschide la suprafaţa epiteliului.

Musculara esofagului este formată din două straturi: intern circular şi

extern longitudinal cu o structură variabilă în diferitele segmente ale esofagului.

Astfel, în treimea superioară, musculara este formată aproape în întregime din fibre

musculare striate, în treimea medie din fibre musculare striate şi netede, iar în

treimea inferioară predominant din fibre musculare netede.

Tunica externă este reprezentată în cea mai mare parte de adventiţie şi

numai pe o mică porţiune, înainte de joncţiunea esofagogastrică, de seroasă (cu

structurile descrise în partea generală).

Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte segmente ale tubului digestiv,

elementele cele mai importante de diagnostic caracteristice esofagului fiind

epiteliul de suprafaţă de tip pavimentos stratificat necheratinizat şi prezenţa

glandelor în submucoasă.


Esofag

1 – Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat; 2 – Corion; 3 – Musculara mucoasei;

4 – Submucoasa; 5 – Acini mucoşi; 6 – Plexul Meissner; 7 – Stratul muscular intern

(circular); 8 – Plexul Auerbach; 9 – Stratul muscular extern (longitudinal);

10 – Adventiţia.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

74

Stomacul

Este un organ musculo-cavitar care se întinde de la cardie la sfincterul

piloric, cu peretele format din cele 4 straturi caracteristice tubului digestiv. Din

punct de vedere histologic şi anatomic, stomacul prezintă trei porţiuni distincte:

regiunea cardiei situată sub joncţiunea esofago-gastrică, regiunea fundică,

cuprinsă între cardie şi pilor şi regiunea pilorică, situată proximal de sfincterul

piloric. Toate aceste regiuni diferă între ele numai prin aspectul glandelor din

mucoasă, structura histologică a celorlalte tunici fiind identică.

Stomac, zonă fundică, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom observa dispoziţia şi structura celor patru tunici ale

peretelui gastric.

- cu obiectivul mare: vom studia caracterele particulare ale fiecărei tunici în parte.

Mucoasa:

Epiteliul de suprafaţă al mucoasei este un epiteliu simplu cilindric,

monomorf (format dintr-un singur tip de celule). El se înfundă din loc în loc în

corion şi formează criptele sau foveolele gastrice. Celulele sale sunt cilindrice,

înalte, cu polul apical palid colorat şi vacuolar deoarece conţine mucină, produsul

de secreţie al celulelor. Nucleul este ovalar, perpendicular pe membrana bazală,

eucrom şi situat în treimea inferioară a celulelor. Epiteliul de suprafaţă al

stomacului, în totalitatea lui, formează glanda membraniformă, glandă exocrină cu

rolul de a secreta mucină.

Lamina propria (corionul) conţine glandele gastrice, numite glande fundice

în această regiune, şi o cantitate redusă de ţesut conjunctiv lax. Glandele fundice

sunt glande tubulare lungi, simple sau ramificate, formate din gât, corp şi fund. Ele

se deschid la baza criptelor gastrice şi ocupă întreaga grosime a corionului

stomacului. Glandele fundice sunt tapetate cu un epiteliu simplu cilindric format

din mai multe tipuri de celule:

- celule mucoase ale gâtului glandei, localizate la nivelul deschiderii

glandelor în criptele gastrice; ele au aspect asemănător cu celulele mucoase de

suprafaţă, dar sunt mai mici şi de aceea greu vizibile în coloraţia cu HE

- celulele principale sau bazofile sunt cele mai numeroase celule ale

epiteliului glandelor fundice. Au formă cilindrică, iar prin polul lor apical

delimitează lumenul glandei. Citoplasma celulelor este bazofilă, iar nucleii sunt

eucromi, ovalari, situaţi în treimea bazală a celulelor. Rolul acestor celule este de a

secreta pepsinogenul

- celulele parietale sau oxifile sunt mai numeroase în regiunea superioară a

glandelor. Sunt celule mari, triunghiulare, care deformează uşor spre exterior

membrana bazală a glandei. Polul lor apical se subţiază, fiind comprimat de

celulele principale învecinate. Nucleii acestor celule sunt rotunzi, situaţi central şi

citoplasma este intens eozinofilă. Ele secretă HCl şi factorul intrinsec

- în afara acestor celule, în epiteliul glandular, mai există şi celule

enteroendocrine şi celule stem care nu se văd în coloraţia HE. Ele se pot pune în

evidenţă prin reacţii imunohistochimice cu ajutorul anticorpilor monoclonali: de

75

exemplu cu anticorpi anti-cromogranină. Prin această metodă citoplasma celulelor

enteroendocrine apare colorată maroniu.

Musculara mucoasei este formată din cele două straturi: intern circular şi

extern longitudinal.


Stomac, zonă fundică

I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Seroasa.

1 – Epiteliu simplu cilindric monomorf; 2 – Cripte gastrice; 3 – Celule mucoase ale

gâtului glandei; 4 – Celule principale; 5 – Celule parietale; 6 – Corion; 7 – Glande

fundice în secţiune transversală; 8 – Musculara mucoasei; 9 – Plex Meissner; 10 – Strat

muscular intern (oblic); 11 – Strat muscular mediu (circular); 12 – Plex Auerbach;

13 – Strat muscular extern (longitudinal); 14 – Strat subseros; 15 – Mezoteliu.

12

I

II

III

IV 14

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

13

15

76

Submucoasa are structura descrisă la partea generală şi nu prezintă glande.

Musculara stomacului este groasă şi diferă de structura standard a tubului

digestiv prin prezenţa unui al treilea strat de fibre musculare netede dispuse oblic.

Seroasa stomacului, cu structura caracteristică descrisă la planul general de

organizare a tubului digestiv.

Diagnosticul diferenţial se face cu zona pilorică a stomacului prin structura

diferită a glandelor din corion.

Stomac, zona pilorică, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom studia structura şi dispoziţia celor patru tunici ale

peretelui stomacului.


Stomac, zonă pilorică


1 – Epiteliu simplu cilindric monomorf; 2 – Cripte gastrice adânci; 3 – Glande pilorice;

4 – Musculara mucoasei; 5 – Plex Meissner; 6 – Strat muscular intern (oblic); 7 – Strat

muscular mediu (circular); 8 – Plex Auerbach; 9 – Strat muscular extern (longitudinal);

10 – Strat subseros; 11 – Mezoteliu.

9

1

2

3

4

5

6

7

8

10 11

I

II

III

IV

77

- cu obiectivul mare: vom studia caracterele particulare ale fiecărei tunici.

Structura peretelui în zona pilorică a stomacului este identică cu cea a zonei

fundice. Elementul de diagnostic diferenţial este dat de aspectul glandelor pilorice

care sunt mai scurte, se deschid în cripte gastrice mai adânci decât cele fundice. Ele

sunt glande tubuloase ramificate, tortuoase şi au peretele format în majoritate din

celule mucoase. Lumenul glandelor este larg datorită vâscozităţii crescute a

produsului de secreţie (mucusul).

Diagnosticul diferenţial se face cu zona fundică a stomacului prin structura

diferită a glandelor din corion.

Intestinul subţire

Intestinul subţire este cea mai lungă porţiune a tubului digestiv. El cuprinde

trei segmente: duodenul, jejunul şi ileonul. Lumenul intestinului nu este neted,

datorită prezenţei unor modificări ce au rolul de a mări suprafaţa de contact cu

conţinutul intestinal. Aceste modificări, vizibile cu obiectivul mic, sunt plicile

circulare sau valvulele conivente Kerckring şi vilozităţile intestinale. Valvulele

conivente sunt plici permanente, formate din mucoasă şi submucoasă, fiecare

valvulă întinzându-se pe jumătate sau pe trei sferturi din circumferinţa lumenului.

Vilozităţile intestinale sunt prelungiri sub formă de deget de mănuşă ale mucoasei

spre lumenul intestinal.

Duodenul

Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire, care continuă zona

pilorică a stomacului.

Duoden, coloraţie HE.


peretelui intestinal precum şi forma particulară a vilozităţilor intestinale, care au

formă de frunză

- cu obiectivul mare: vom studia pe de o parte structura vilozităţilor

intestinale şi pe de altă parte structura fiecărei tunici în parte.

Vilozităţile intestinale sunt acoperite de epiteliul de suprafaţă al mucoasei şi

sunt centrate de un ax conjunctiv, care este o prelungire a laminei propria. În

centrul vilozităţii se găseşte chiliferul central (sub forma unui lumen mic, cu

dispoziţie longitudinală, tapetat de un rând de celule turtite, pavimentoase din care

se observă numai nucleii alungiţi, hipercromi, care bombează în lumen). În jurul

chiliferului central se găsesc fibre musculare netede care sunt desprinse din

musculara mucoasei.

Mucoasa

Epiteliul de suprafaţă al mucoasei acoperă vilozităţile intestinale şi apoi se

înfundă în corion unde formează glandele Lieberkühn: glande tubulare simple care

78

ocupă cea mai mare parte a laminei propria, separate între ele prin fine septe de

ţesut conjunctiv. Glandele Lieberkühn se deschid la suprafaţa mucoasei la nivelul

bazei vilozităţilor intestinale. Epiteliul de suprafaţă este un epiteliu simplu

cilindric, polimorf, adică format din mai multe tipuri de celule:

- enterocitele sunt celule înalte, cilindrice, cu nucleii ovalari, situaţi în

treimea bazală a celulei, dispuşi perpendicular pe membrana bazală. La polul

apical celulele prezintă microvilozităţi (platoul striat), vizibile la obiectivul mare

sub forma unei benzi eozinofile.

- celulele caliciforme sunt dispuse printre celelalte celule ale epiteliului de

suprafaţă. Sunt celule cu formă de butoiaş sau pahar de şampanie, cu corpul şi

polul apical mai dilatate şi necolorate în HE datorită conţinutului în mucus şi cu

polul bazal subţiat. La nivelul polului bazal prezintă un nucleu turtit, hipercrom.

- celulele Paneth sunt caracteristice intestinului subţire. Se găsesc la baza

glandelor Lieberkühn, în grupuri de 4-8 celule într-o glandă. Ele au formă

trapezoidală-piramidală, cu nucleul rotund sau ovalar, hipocrom, situat bazal.

Citoplasma supranucleară conţine numeroase granule colorate intens eozinofil.

- restul celulelor de la nivelul epiteliului de acoperire şi al glandelor

Lieberkühn (celule enteroendocrine, celule stem şi celule M) nu se pot identifica în

coloraţia uzuală cu HE.

Lamina propria este formată din ţesut conjunctiv bogat în vase sanguine,

limfatice, limfocite, foliculi limfatici şi nervi, care înconjoară glandele Lieberkühn.

Musculara mucoasei este formată din cele două straturi de fibre musculare

netede caracteristice. Din musculara mucoasei pornesc fibre musculare netede ce

străbat lamina propria şi ajung până în axul vilozităţilor.

Submucoasa are structura descrisă în planul general de organizare al

tubului digestiv. Ea conţine glande mucoase tubuloacinoase ramificate, care se

numesc glandele Brunner. Acinii acestor glande sunt formaţi din celule mucoase,

iar canalele de excreţie se deschid în glandele Lieberkühn.

Musculara are structura descrisă în planul general de organizare a tubului

digestiv (un strat intern circular şi unul extern longitudinal).

Tunica externă la nivelul duodenului este reprezentată de adventiţie sau

seroasă, în funcţie de localizarea extra- sau intraperitoneală a duodenului.

Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte segmente ale intestinului subţire

(vilozităţi mai bine dezvoltate, sub formă de frunză, un număr mai mic de celule

caliciforme şi prezenţa în submucoasă a glandelor Brunner) şi cu esofagul care

conţine şi el glande mucoase în submucoasă, dar nu are vilozităţi intestinale.

79


Duoden

I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Adventiţia.

1 – Vilozitate; 2 – Glandă Lieberkühn; 3 – Musculara mucoasei; 4 – Glande Brunner;

5 – Plex Meissner; 6 – Strat muscular intern (circular); 7 – Plex Auerbach; 8 – Strat

muscular extern (longitudinal).

Ileonul

Este ultimul segment al intestinului subţire, care se continuă cu intestinul

gros la nivelul valvulei ileo-cecale.

Ileon, coloraţie HE.


peretelui intestinal. Şi aici se observă prezenţa valvulelor conivente şi a

vilozităţilor intestinale care sunt mai scurte şi mai subţiri (în formă de deget).

7

1 2

3

4

5

6

8

I

II

III

IV

80

- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărei tunici în parte.

Structura generală a ileonului este asemănătoare cu cea a duodenului,

diferenţa constând în:

- structura şi forma vilozităţilor intestinale

- creşterea numărului de celule caliciforme

- prezenţa la nivelul laminei propria şi a submucoasei ileonului a unor mari

agregate de ţesut limfoid (de tip MALT) format din agregate de foliculi limfatici şi

ţesut limfoid difuz, interfolicular. Această structură se numeşte placa Peyer.

Plăcile Peyer sunt dispuse în porţiunea de intestin opusă locului de inserţie a

mezenterului. În zona unde se găsesc plăcile Peyer, vilozităţile intestinale sunt

infiltrate cu limfocite, sunt atrofice, sau uneori chiar lipsesc.


Ileon


1 – Vilozitate; 2 – Glandă Lieberkühn; 3 – Musculara mucoasei; 4 – Placa Peyer;

5 – Plex Meissner; 6 – Strat muscular intern (circular); 7 – Plex Auerbach; 8 – Strat

muscular extern (longitudinal); 9 – Strat subseros; 10 – Mezoteliu.

Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte segmente ale intestinului

subţire (prin forma vilozităţilor, lipsa glandelor în submucoasă şi prezenţa plăcilor

Peyer).

1

2

3

4

5

6

7

8 9

I

II

III

IV

10

81

Intestinul gros

Intestinul gros este segmentul terminal al tubului digestiv şi este format din

următoarele segmente: cec, apendice, colon (ascendent, transvers, descendent şi

sigmoid), rect şi canal anal.

Colon, coloraţie HE.


peretelui intestinal. Este de remarcat faptul că lumenul intestinului gros este neted,

deoarece la acest nivel dispar vilozităţile intestinale.

- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărei tunici în parte.

Mucoasa are aspect neted, fără valvule conivente şi vilozităţi.

Epiteliul de suprafaţă al mucoasei este un epiteliu simplu cilindric polimorf.

El se înfundă în corion, formând glandele sau criptele Lieberkühn. Acestea sunt

glande tubuloase simple, care se întind pe toată grosimea laminei propria şi se

deschid la suprafaţa mucoasei. Ele prezintă un gât, un corp şi un fund aşezat în

aproprierea muscularei mucoasei. Peretele glandelor este tapetat de acelaşi tip de

epiteliu ca şi cel de suprafaţă şi este format din următoarele tipuri de celule:

enterocitele, celulele caliciforme, al căror număr creşte cu cât ne apropiem de

partea terminală a intestinului gros, celulele stem, celulele enteroendocrine şi

celulele M, ultimele trei tipuri fiind vizibile doar prin examinări complementare

(imunohistochimie, microscopie electronică).

Lamina propria are în general aceeaşi structură ca a întregului tub digestiv,

dar prezintă o mai mare dezvoltare a ţesutului limfoid asociat mucoaselor (MALT)

sub formă de foliculi izolaţi şi ţesut interfolicular.

Musculara mucoasei este formată din cele două straturi caracteristice de

fibre musculare netede.

Submucoasa are structura descrisă în planul general de organizare al

tubului digestiv. În submucoasa intestinului gros nu găsim glande, iar ţesutul

limfoid este mai abundent.

Musculara are o structură caracteristică la nivelul colonului. Este formată

tot din două straturi de fibre musculare netede (intern circular şi extern

longitudinal) dar stratul longitudinal extern este despărţit în trei benzi

longitudinale, numite teniile colonului (teniae coli).

Tunica externă este reprezentată de seroasă cu structura caracteristică

descrisă mai sus.

Diagnosticul diferenţial se face cu intestinul subţire (absenţa vilozităţilor

intestinale, aspectul epiteliului de suprafaţă).

82

Colon


1 – Glande Lieberkühn; 2 – Musculara mucoasei; 3 – Plex Meissner; 4 – Strat muscular

intern (circular); 5 – Plex Auerbach; 6 – Strat muscular extern (longitudinal).

GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

Glandele anexe pe care le vom studia sunt: glandele salivare mari (parotida,

submaxilara, sublinguala), pancreasul cu dubla componentă, exocrină şi endocrină

şi ficatul.

GLANDELE SALIVARE MARI

Glandele salivare mari sau principale sunt: glandele parotide, submaxilare şi

sublinguale. Ele au rolul de a secreta saliva.

Toate glandele salivare mari au acelaşi plan general de organizare:

- la exterior sunt învelite de o capsulă conjunctivă, alcătuită din fibre

conjunctive, vase de sânge, nervi, ţesut adipos. Această capsulă trimite septe în

parenchim, cu aceeaşi structură ca şi a capsulei, compartimentând glandele în

lobuli.

- parenchimul este alcătuit din acini secretori (de tip seros, mucos şi mixt)

şi dintr-un sistem de canale intralobulare (canalele intercalare sau pasaje Boll şi

canalele striate).

- stroma glandelor salivare este alcătuită din totalitatea septelor conjunctive

care compartimentează glanda în lobuli, precum şi din stroma intralobulară

1

2

3

4

5

6

I

II

III

IV

83

(periacinoasă) care cuprinde: ţesut conjunctiv, vase, nervi, un număr variabil de

celule adipoase care creşte odată cu vârsta, infiltrate limfoide. În septele

conjunctive se găsesc canale de excreţie extralobulare.

Glanda parotidă

Respectă planul general de organizare al glandelor salivare, descris mai sus.

Recunoaştem cu uşurinţă glanda parotidă deoarece parenchimul ei este constituit în

exclusivitate din acini seroşi.

Glanda parotidă, coloraţie HE

- cu obiectivul mic: vom urmări arhitectura generală a glandei. La periferie

se găseşte capsula conjunctivo-vasculară, bogată în adipocite, ce trimite în interior

septe ce împart glanda în lobuli. În aceste septe, recunoaştem vase de sânge şi

canalele excretoare mari, interlobulare. Intralobular, parenchimul este constituit

numai din acini seroşi şi din canalele de excreţie intralobulare, canalele intercalare

sau pasajele Boll şi canalele striate.

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul acinilor seroşi şi a canalelor de

excreţie intra- şi extralobulare ale glandei parotide.

Acinii seroşi au dimensiuni mici, sunt alcătuiţi fiecare din 6-8 celule

prismatice aşezate pe o membrană bazală. Celulele au citoplasma subnucleară

intens colorată, bazofilă, iar cea supranucleară eozinofilă (conţine granule de

zimogen). Nucleul este rotund, eucrom, aşezat central. Prin polul lor apical,

celulele delimitează un lumen foarte îngust, punctiform, uneori greu vizibil pe

secţiunile histologice. Între membrana bazală şi polul bazal al celulelor se găsesc

din loc în loc celule mioepiteliale, celule alungite cu nucleu ovalar, hipercrom,

aşezat paralel cu membrana bazală, care au rolul de a ajuta la eliminarea produsului

de secreţie din celule în lumen.

Canalul intercalar sau pasajul Boll continuă lumenul acinului seros şi în

consecinţă are un diametru foarte mic. El este tapetat cu un epiteliu simplu cubic şi

un rând discontinuu de celule mioepiteliale.

Canalul striat continuă canalul intercalar, se găseşte în plin parenchim

glandular (este înconjurat de acini seroşi) şi este format dintr-un singur rând de

celule înalte, prismatice, cu nucleu rotund, situat central, cu citoplasma eozinofilă

cu aspect striat subnuclear. Lumenul acestui canal este mult mai larg în comparaţie

cu cel al canalului intercalar şi cel al acinilor.

Canalele excretoare interlobulare se află în septele interlobulare, sunt

înconjurate de ţesut conjunctiv şi au lumenul larg. Peretele lor este format iniţial

dintr-un epiteliu prismatic înalt, apoi dintr-un epiteliu bistratificat pe măsură ce

lumenul devine din ce în ce mai larg.

84


Glanda parotidă

1 – Capsulă; 2 – Sept interlobular; 3 – Acin seros; 4 – Canal intercalar (Boll);

5 – Canal striat; 6 – Canal interlobular; 7 – Adipocite; 8 – Capilar.

Diagnosticul diferenţial al canalelor de excreţie

Canal intercalar Canalul striat Canale

extralobulare

Mărime foarte mic intermediar mare

Localizare intralobular, înconjurat

de acini

intralobular, înconjurat

de acini

extralobular,

înconjurat de ţesut

conjunctiv

Epiteliul cubic cilindric înalt bistratificat

Lumenul foarte mic regulat, mai mare

decât al acinilor larg, neregulat

Glanda submandibulară

Respectă organizarea generală a glandelor salivare mari. Capsula glandei

este foarte subţire. Caracteristică este structura parenchimului, care este alcătuit din

acini seroşi, mucoşi şi micşti, glanda submaxilară fiind o glandă cu secreţie mixtă,

sero-mucoasă.

Glanda submandibulară, coloraţie HE

- cu obiectivul mic: vom observa capsula şi septele ce compartimentează

glanda în lobuli. Parenchimul glandei submaxilare este alcătuit din trei tipuri de

acini (seroşi, mucoşi şi micşti) diferiţi între ei prin formă, mărime şi colorabilitate.

1

2

3

4

5

6 7

8

85


Glanda submandibulară

1 – Capsulă; 2 – Sept interlobular; 3 – Acin seros; 4 – Acin mucos;

5 – Acin mixt; 6 – Canal intercalar (Boll); 7 – Canal striat; 8 – Canal interlobular;

9 – Adipocite; 10 – Capilar.

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul histologic al celor trei tipuri de

acini. Acinii seroşi sunt mai mici şi mai intens coloraţi, acinii mucoşi sunt mai mari

şi mai palid coloraţi, iar acinii micşti îi recunoaştem prin prezenţa la un pol a

semilunei lui Gianuzzi (alte detalii vezi la capitolul Epitelii glandulare). La toate

tipurile de acini, între membrana bazală şi celulele secretorii sunt prezente celulele

mioepiteliale. Canalul striat este lung şi de aceea bine vizibil pe secţiunile

histologice.

Canalele excretorii intra şi extralobulare au aceeaşi dispoziţie şi structură ca

şi la glanda parotidă.

Glanda sublinguală

Respectă organizarea generală a glandelor salivare. Se caracterizează prin

faptul că parenchimul este format preponderent din acini mucoşi şi câţiva acini

micşti precum şi prin canalele intralobulare mai scurte, şi de aceea aparent mai

puţin numeroase.

Glanda sublinguală, coloraţie HE

- cu obiectivul mic: vom remarca culoarea mai deschisă a secţiunii prin

glanda sublinguală, datorată predominenţei acinilor mucoşi, care se colorează mai

palid cu HE. De asemenea vom remarca în parenchim, numărul mai redus de

canale intercalare (Boll) şi striate. Canalul Boll este foarte scurt şi de aceea se vede

cu dificultate.

- cu obiectivul mare: vom studia aceleaşi elemente componente ale glandei

ca şi în cazul parotidei şi submaxilarei.

1

2

3

4

5

6

7 8

10

9

86


Glandă sublinguală

1 – Capsulă; 2 – Sept interlobular; 3 – Acin mucos; 4 – Acin mixt; 5 – Acin seros;

6 – Canal intercalar (Boll); 7 – Canal striat; 8 – Canal interlobular; 9 – Adipocite;

10 – Capilar.

Diagnostic diferenţial: se vor diferenţia între ele cele trei glande salivare,

după aspectul microscopic.

PANCREASUL

Este un organ parenchimatos formând o glandă voluminoasă, exocrină şi

endocrină în acelaşi timp.

Componenta exocrină a pancreasului formează cea mai mare parte a

parenchimului glandei şi este alcătuită din acini de tip seros şi canale de excreţie.

Ea este responsabilă de elaborarea unui lichid alcalin, bogat în enzime pe care-l

varsă în duoden prin intermediul canalului pancreatic şi care are rol important în

digestie.

Componenta endocrină reprezintă un procent mic din parenchimul

pancreasului şi este constituită din totalitatea insulelor Langerhans. Este

responsabilă de elaborarea unor hormoni ce au ca rol principal reglarea

metabolismului glucidic.

Pancreas, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: pancreasul prezintă la periferie o capsulă conjunctivă

foarte subţire ce trimite în interior fine septe, compartimentând incomplet glanda în

lobuli. Pancreasul exocrin seamănă din punct de vedere histologic cu parotida,

fiind format în totalitate din acini seroşi şi canale de excreţie. Spre deosebire de

glanda parotidă, pancreasul conţine insule Langerhans ce apar sub forma unor

insule rotunde sau ovalare, mai palid colorate, dispuse printre acinii pancreatici.

1

2

3

4

5

6

7 8

9 10

87

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul caracteristic al acinilor

pancreatici: formaţi din 6-8 celule prismatice înalte aşezate pe o membrană bazală.

Citoplasma celulelor prezintă o dublă tinctorialitate: este bazofilă subnuclear şi

eozinofilă supranuclear. Supranuclear citoplasma are un aspect granular datorită

prezenţei granulelor de zimogen secretate de celulă. În centrul acinilor se pot

observa 1-2 nuclei rotunzi sau ovalari, palid coloraţi ce aparţin celulelor

centroacinoase. Aceste celule reprezintă celulele bordante ale celor mai mici canale

intercalare care iau naştere în lumenul acinului; ele nu sunt prezente în nici o altă

glandă acinoasă. Canalele intercalare se continuă cu canalele intralobulare situate

în parenchimul pancreatic, iar acestea cu canalele interlobulare, delimitate de un

epiteliu bistratificat şi înconjurate de stroma conjunctivă din septe. Canalele striate

şi celulele mioepiteliale lipsesc din structura pancrasului exocrin.

Insulele Langerhans sunt delimitate la periferie de o foarte fină capsulă

conjunctivă. Celulele lor sunt aşezate în cuiburi, între care se remarcă o fină reţea

capilară. Aceste celule secretorii sunt mici (în raport cu celulele acinilor seroşi), au

citoplasma granulară şi palid colorată. La nivelul insulei Langerhans se descriu

patru tipuri principale de celule, denumite α, β, δ şi F sau PP. Diferenţierea lor în

coloraţia cu HE este dificilă şi nesigură. Identificarea lor se face în prezent cu

ajutorul anticorpilor monoclonali.

Diagnosticul diferenţial: se face cu glanda parotidă.


Pancreas

1 – Acini seroşi; 2 – Canal intralobular; 3 – Canal interlobular;

4 – Insulă Langerhans.

FICATUL

Este un organ parenchimatos, lobulat. Lobulii au formă hexagonală şi sunt

alcătuiţi din cordoane de celule dispuse radiar dinspre un vas situat în centrul

1

2

3

4

88

lobulului, vena centrolobulară. La convergenţa a 3-4 lobuli hepatici, se observă

nişte spaţii triunghiulare, numite spaţiile porte Kiernan, care conţin elemente

vasculare şi canale biliare într-o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv.

Pentru exemplificare vom prezenta secţiuni din ficatul de porc, unde lobulii

hepatici sunt mult mai bine vizibili decât în cel uman datorita faptului că ei sunt

mai bine delimitaţi printr-o stromă perilobulară mai abundentă.

Ficat de porc, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: se va analiza organizarea în lobuli a ficatului de porc.

Aceşti lobuli au formă poligonală şi sunt formaţi din cordoane de hepatocite ce

converg spre o structură vasculară, situată în centrul lobulului, vena centrolobulară

(VCL). Între lobulii hepatici se vor identifica spaţiile porte Kiernan.

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul hepatocitelor: celule poligonale cu

citoplasma granulară, nucleul rotund situat central. Printre cordoanele de hepatocite

remarcăm spaţii înguste, sinuoase, numite capilarele sinusoide. Peretele lor este format

din celule endoteliale şi celule Kupffer, identificabile doar prin nucleii lor.

În spaţiul Kiernan, într-un ţesut conjunctiv relativ abundent vom remarca 4

structuri: o arteră, o venă, 1-2 canale biliare, vase limfatice.

- vena o recunoaştem după lumenul colabat, peretele subţire şi slab structuralizat

- artera are lumenul circular, regulat, un perete cu structura bine vizibilă,

corespunzătoare unei artere de tip muscular de talie mică (arteriolă)

- vasele limfatice au un lumen îngust delimitat de endoteliu, fără hematii

- canalul biliar apare ca un lumen circular, delimitat de un epiteliu simplu

cubic, cu nuclei rotunzi, având aspectul unui şirag de mărgele.


Ficat

1 – Vena centrolobulară; 2 – Cordoane de hepatocite; 3 – Capilare sinusoide;

4 – Arteriolă; 5 – Venulă; 6 – Canalicul biliar; 7 – Capilar limfatic.

1

2

3

4 5

6

7

89

Ficat injectat cu tuş de China şi colorat cu HE.

Aceasta coloraţie se foloseşte pentru vizualizarea celulelor Kupffer din

peretele capilarelor sinusoide. În citoplasma acestora se pot observa granule negre

în cantităţi diferite şi de dimensiuni diferite. Aceste granule reprezintă de fapt tuşul

de China cu care a fost injectat animalul de experienţă înainte de sacrificare şi care

a fost fagocitat de celulele Kupffer.


Parenchim hepatic

1 – Celule Kupffer; 2 – Capilare sinusoide; 3 – Hepatocite.

1

3

2

90

APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este format din două segmente: unul de conducere,

reprezentat prin totalitatea structurilor care conduc aerul la alveole, şi altul

respirator, alcătuit din totalitatea structurilor care participă la schimburile de gaze.

Segmentul de conducere are două componente: extrapulmonară şi

intrapulmonară.

Componenta extrapulmonară conţine:

- cavităţile nazale

- nazofaringele şi orofaringele

- laringele

- traheea

- bronhiile principale (primare)

Componenta intrapulmonară este formată din:

- bronhii lobare (secundare)

- bronhii segmentare (terţiare)

- bronhiole

- bronhiole terminale.

Segmentul respirator este porţiunea în care are loc schimbul de gaze şi

include:

- bronhiolele respiratorii

- ductele alveolare

- sacii alveolari

- alveolele pulmonare.

Căile respiratorii intra- şi extrapulmonare sunt structuri tubulare adaptate

morfologic pentru realizarea respiraţiei. Ca atare ele vor avea un plan general de

organizare, cu modificări structurale la nivelul diferitelor segmente, legate strict de

specificul funcţional al segmentului respectiv.

TRAHEEA

Este o structură tubulară pe care o vom studia într-o secţiune transversală.

Traheea, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom identifica cele 4 straturi ale peretelui traheal:

mucoasa, submucoasa, stratul fibro-cartilaginos şi adventiţia.

Stratul cartilaginos are formă de potcoavă, fiind incomplet în partea

posterioară, unde cele două capete sunt unite prin muşchiul traheal. Deoarece

91

secţiunea trece prin cartilaj, stratul fibros, situat între inelele cartilaginoase, nu se

observă.

- cu obiectivul mare: vom studia în detaliu structura celor 4 straturi ale

peretelui traheal.

Mucoasa este compusă, ca orice mucoasă, din epiteliu de suprafaţă şi

corion.

Epiteliul este pseudostratificat cilindric ciliat de tip respirator, format din 5

tipuri de celule. În coloraţia cu HE, se pot identifica doar 3: celulele bazale, cu

nucleu rotund, situate în apropierea membranei bazale, celulele cilindrice ciliate şi

celulele caliciforme, cu structura cunoscută.

Corionul este format din ţesut conjunctiv lax, care poate conţine infiltrat

limfoid difuz sau dispus sub formă de foliculi şi aparţinând ţesutului limfoid

asociat mucoaselor (MALT).

Submucoasa este un strat de ţesut conjunctiv lax, cu glande traheale

formate din acini micşti care îşi varsă produsul de secreţie la suprafaţa epiteliului

prin intermediul unui canal tapetat de un epiteliu simplu cubic.

Cartilajul traheal este de tip hialin. Capetele libere ale cartilajului sunt

unite prin fascicule de fibre musculare netede, ce formează muşchiul traheal. Ele

sunt secţionate longitudinal şi au structura tipică a fibrelor musculare netede. La

acest nivel, epiteliul este mai plicaturat.

Adventiţia este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, celule adipoase, vase şi

nervi.


Traheea

1 – Epiteliu de tip respirator; 2 – Corion; 3 – Submucoasă cu glande traheale;

4 – Cartilaj hialin; 5 – Muşchiul traheal; 6 – Adventiţia.

1

2

3

4

5

6

92

PLĂMÂNUL

Organizarea structurală a plămânului este determinată de distribuţia

arborelui bronşic şi a sistemului vascular intrapulmonar. Plămânul este învelit la

exterior de foiţa viscerală a pleurei, care se insinuează la nivelul scizurilor,

individualizând lobii pulmonari. Septe conjunctive împart parenchimul lobilor în

segmente, iar segmentele în lobuli. La nivelul lobulilor pulmonari aceste septe sunt

foarte fine şi greu vizibile pe secţiunile histologice. Lobulii pulmonari sunt formaţi,

la rândul lor, din acini pulmonari, cele mai mici unităţi structurale ale plămânului.

Plămânul, coloraţie HE.

Pe o secţiune transversală prin plămân vom studia structura diferitelor

segmente ale arborelui bronşic intrapulmonar (bronhia intrapulmonară,

bronhiola, bronhiola respiratorie, ductul alveolar, sacul alveolar şi alveola

pulmonară) şi a stromei pulmonare.

- cu obiectivul mic: vom observa aspectul dantelat al plămânului, dat de

alveolele pulmonare şi vom urmări diferitele segmente intrapulmonare ale

arborelui bronşic şi anume bronhia intrapulmonară, bronhiola, bronhiola

respiratorie, ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare.

- cu obiectivul mare: în primul rând vom identifica fiecare segment al

arborelui bronşic în funcţie de structura histologică specifică. Apoi vom face

diagnosticul diferenţial între aceste diferite componente:

Bronhiile intrapulmonare au un lumen larg, cu un peretele format din

cinci straturi:

- mucoasa plisată, cuprinde un epiteliu de tip respirator (pseudostratificat

ciliat) şi un corion care se reduce treptat în grosime pe măsură ce scade diametrul

bronhiilor. În structura epiteliului putem recunoaşte aceleaşi celule ca în epiteliul

traheal: celule cilindrice ciliate, celule caliciforme, celule bazale;

- musculara formată din fascicule de fibre musculare netede, dispuse circular

- submucoasa, formată din ţesut conjunctiv lax şi acini glandulari cu

secreţie mixtă

- stratul cartilaginos este reprezentat de insule de cartilaj hialin care sunt

din ce în ce mai mici, pe măsură ce ne apropiem de bronhiolă

- adventiţia ce se continuă cu adventiţia structurilor adiacente (ramificaţii

arteriale, ţesutul interstiţial al parenchimului pulmonar) este constituită dintr-un

strat foarte fin de ţesut conjunctiv lax.

Bronhiolele sunt căi respiratorii cu un diametru mai mic de 1 mm. Iniţial

sunt căptuşite cu un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat ce se transformă

treptat în epiteliu simplu cilindric ciliat, pe măsura scăderii diametrului. Celulele

caliciforme, încă prezente în partea iniţială a bronhiolelor, lipsesc în porţiunea

distală. De asemenea lipsesc glandele submucoase şi insulele de ţesut cartilaginos

hialin.

Stratul muscular (muşchiul Reisseissen) este foarte bine dezvoltat, cu fibre

musculare dispuse circular şi spiralat.

93

Bronhia şi bronhiola

A – Bronhia; 1 – Epiteliu de tip respirator; 2 – Corion; 3 – Musculara;

4 – Insule de cartilaj; 5 – Acini glandulari; 6 – Adventiţie; 7 – Parenchim pulmonar.

B. Bronhiola; 1 – Epiteliu simplu cilindric ciliat; 2 – Corion; 3 – Muşchiul Reisseissen;

4 – Adventiţie.

Bronhiolele respiratorii au un lumen îngust, neplisat, tapetat cu un epiteliu

cubic care prezintă încă în porţiunea iniţială câteva celule ciliate. Peretele

bronhiolei respiratorii este discontinuu, aspect caracteristic acestui segment; în

lumen se deschid din loc în loc alveole, direct sau prin intermediul ductelor

alveolare. În peretele bronhiolei respiratorii fibrele musculare sunt încă prezente.

Ductele alveolare sunt structuri tubulare alungite, cu un perete puternic

discontinuu, datorită numeroaselor orificii de deschidere ale sacilor alveolari sau

ale alveolelor. Singurul segment vizibil al ductelor alveolare este porţiunea

continuă a peretelui, care este foarte scurtă. În această porţiune, ele sunt tapetate cu

un epiteliu simplu turtit, de tip alveolar sub care se găsesc cîteva fibre musculare


1 2

3

4

5

6

7 A

B

1 2

3

4

94

netede, formând un inel în jurul orificiilor de deschidere ale sacilor alveolari sau

ale alveolelor.

Sacii alveolari sunt structuri cavitare cu lumen neregulat, formate din mai

multe alveole pulmonare care se deschid într-un spaţiu comun înainte de

deschiderea lor în ductele alveolare.

Alveolele pulmonare apar ca spaţii mai mici, cu formă poliedrică. Fiecare

alveolă este delimitată de un perete propriu, foarte subţire, format din epiteliul

alveolar, un epiteliu simplu pavimentos.

Alveolele pulmonare sunt separate unele de altele prin septe alveolare, ce

conţin un strat subţire de ţesut conjunctiv lax foarte bine vascularizat şi macrofage

pulmonare (celule cu praf).



Plămân

BT – Bronhiolă terminală; BR – Bronhiolă respiratorie; DA – Ducte alveolare; SA –

Saci alveolari; A – Alveole.

BT

BR

BR

DA

DA

SA

SA

A

A

95

APARATUL URINAR

Aparatul urinar este alcătuit din rinichi (organ pereche), uretere, vezica

urinară şi uretră. Urina produsă în rinichi este condusă prin uretere la vezica

urinară, unde este depozitată până în momentul eliminării prin uretră.

Structura lor histologică este foarte diferită, reflectând funcţiile diferite pe

care le îndeplinesc.

RINICHIUL

Rinichiul este un organ parenchimatos acoperit de o capsulă subţire

conjunctivă. Pe marginea medială, concavă, prezintă hilul renal, prin care pătrund

în rinichi vasele sanguine şi iese ureterul. Este alcătuit din stromă şi parenchim.

Parenchimul renal are două zone distincte, vizibile cu ochiul liber pe o

secţiune sagitală prin rinichi:

- zona corticală cu aspect granular

- zona medulară cu un aspect striat longitudinal.

Structural, parenchimul renal este alcătuit din nefroni şi tubi colectori.

Nefronul reprezintă unitatea structurală şi funcţională a rinichiului şi are

rolul de a filtra sângele şi de a asigura controlul concentraţiei şi compoziţiei urinii.

Nefronul este alcătuit din două componente, corpusculul renal Malpighi şi tubul

urinifer (renal).

Stroma renală, numită şi interstiţiu renal, înconjoară corpusculii renali, tubii

renali şi vasele sanguine. Ea este foarte redusă, şi greu vizibilă, cu excepţia părţii

profunde a zonei medulare unde este mai abundentă. Este formată din ţesut

conjunctiv: fibroblaste, fibre de colagen şi de reticulină.

Pentru a putea recunoaşte şi descrie microscopic componentele rinichiului,

este necesară o scurtă descriere a structurii semimicroscopice a rinichiului,

structură pe care o putem vedea şi cu ochiul liber pe o secţiune sagitală prin rinichi.

Stuctura semimicroscopică a rinichiului

Medulara este alcătuită din piramidele Malpighi şi piramidele Ferrein.

Piramidele Malpighi sunt formaţiuni triunghiulare, aşezate cu baza spre

capsula renală şi vârful spre hilul renal, formând papila renală.

Piramidele Ferrein sunt fascicule paralele de substanţă medulară, care

pornesc de la baza piramidelor Malpighi şi se întind în corticală, fără a ajunge însă

la suprafaţa rinichiului.

Corticala este formată din trei zone: cortex corticis, labirintul cortical şi

coloanele Bertin.

96

Corticala propriu zisă, numită şi cortex corticis, este situată imediat sub

capsula renală şi conţine numeroase formaţiuni granulare roşii, corpusculii

Malpighi.

Labirintul cortical reprezintă substanţa corticală situată între piramidele

Ferrein; conţine şi el corpusculi Malpighi.

Coloanele Bertin sunt formate din substanţa corticală ce coboară în

medulară, despărţind între ele piramidele Malpighi.

O piramidă Malpighi, cu piramidele Ferrein de la baza sa, împreună cu

substanţa corticală aferentă (labirint cortical, coloane Bertin), formează un lob

renal.

O piramidă Ferrein şi substanţa corticală care o înconjoară (labirintul cortical)

formează un lobul renal.

Rinichi, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom recunoaşte corticala cu corpusculii Malpighi şi

medulara, reprezentată de piramidele mari Malpighi şi de piramidele mici Ferrein,

cu aspect striat longitudinal.

- cu obiectivul mare: vom studia structura microscopică şi aşezarea

elementelor componente ale nefronului şi ale tubilor colectori.

Corpusculii renali Malpighi sunt situaţi în corticală, au formă sferică şi

sunt alcătuiţi din capsula Bowman şi glomerulul renal.

Fiecare corpuscul renal prezintă doi poli:

- un pol vascular, prin care pătrunde în glomerul arteriola aferentă şi iese

arteriola eferentă,

- un pol urinar, la nivelul căruia spaţiul urinifer se continuă cu tubul contort

proximal.

Capsula Bowman înveleşte la exterior glomerulul renal şi este alcătuită din:

- o foiţă parietală formată dintr-un epiteliu turtit aşezat pe o membrană

bazală,

- o foiţă viscerală, lipită de capilarele glomerulare, formată din celule

epiteliale aplatizate, numite podocite şi a căror structură este greu

vizibilă în microscopia optică.

Între cele două foiţe ale capsulei se observă spaţiul urinar, care pe

preparatele histologice nu se colorează.

Glomerulul renal este alcătuit dintr-o reţea de capilare anastomozate şi mezangiu.

Capilarele le recunoaştem după nucleii celulelor endoteliale şi conţinutul în

hematii. Mezangiul este situat între capilarele glomerulare şi este alcătuit din celule

mezangiale şi matrice extracelulară. Identificarea celulelor mezangiale în

microscopia optică şi în coloraţia cu HE este dificilă.

De fapt, în glomerulul renal sunt prezente trei tipuri diferite de celule:

podocitele, celulele endoteliale ale capilarelor şi celulele mezangiale. Identificarea

acestor celule s-ar putea face după aspectul nucleilor (3 tipuri de nuclei), dar şi

acest lucru este dificil şi nesigur în rinichiul normal şi în microscopia optică.

97

Reprezentări schematice

Imagini histologice

Rinichiul

1 – Glomerul renal; 2 – Foiţa parietală a capsulei Bowman; 3 – Foiţa viscerală a capsulei

Bowman; 4 – Porţiunea încolăcită a tubului proximal; 5 – Porţiunea dreaptă a tubului

proximal; 6 – Ansa Henle; 7 – Porţiunea dreaptă a tubului distal; 8 – Porţiunea încolăcită

a tubului distal; 9 – Tub colector; 10 – Tub Bellini; 11 – Capilar sanguin.

Tubul urinifer (renal) continuă capsula Bowman până la joncţiunea cu tubii

colectori şi cuprinde patru zone histologice distincte:

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

2

3

4

5

6

7

1 8

9

10

98

Tubul proximal (TP) are o porţiune încolăcită, situată în corticală, în jurul

glomerulului renal şi o porţiune dreaptă, pars recta, ce coboară în medulară şi se

continuă cu ansa Henle. Pe secţiune îl recunoaştem după anumite carectere

particulare:

- este delimitat de un epiteliu simplu prismatic, ale cărui celule au

citoplasma puternic eozinofilă (bogată în mitocondrii) şi prezintă la polul apical

bordura în perie, formată din microvilozităţi ce ocupă aproape în întregime

lumenul tubului.

- prezenţa microvilozităţilor face ca lumenul TP să aibă un contur neregulat,

imprecis delimitat.

Ansa Henle, situată în medulară, continuă TP sub forma unui tub drept cu

perete subţire cu două ramuri, porţiunea descendentă şi porţiunea ascendentă.

Recunoaştem peretele ansei Henle după epiteliul simplu pavimentos care-i

tapetează peretele. Se deosebeşte de vasele de sânge prin faptul că lumenul nu

conţine hematii.

Tubul distal (TD) are o porţiune dreaptă ce continuă ramura ascendentă a

ansei Henle şi o porţiune încolăcită, situată în corticală, în jurul glomerulului renal

împreună cu porţiunea similară a TP. Îl vom recunoaşte după anumite caractere

care îl deosebesc de TP:

- are un lumen larg şi mai bine delimitat datorită lipsei marginii în perie

- este căptuşit cu un epiteliu simplu cubic, cu un număr mai mare de nuclei,

deoarece celulele sunt mai mici decât cele ale TP

- celulele sunt mai palid colorate, deoarece conţin un număr mai mic de

organite

Canalele intercalare fac legătura între TD şi tubii colectori. Sunt foarte

scurte şi din această cauză nu se pot identifica pe secţiunile histologice.

Tubii colectori coboară prin piramidele Ferrein în piramidele Malpighi.

Aceşti tubi sunt tapetaţi cu un epiteliu simplu cubic, cu limite celulare nete,

citoplasma palid colorată şi fără bordură în perie la polul apical. Tubii colectori

fuzionează formând tubii Bellini.

Tubii Bellini sunt situaţi în medulara profundă, având aceeaşi structură

histologică ca şi tubii colectori. În mod caracteristic, între tubii Bellini se găseşte o

stromă conjunctivă mai abundentă decât în restul rinichiului.

VEZICA URINARĂ

Este un organ cavitar cu peretele format din 3 straturi: mucoasa, acoperită

de uroteliu, musculara, groasă şi alcătuită din trei straturi suprapuse şi la exterior

seroasa peritoneală sau adventiţia.

Vezică urinară, coloraţie HE

- cu obiectivul mic: vom observa cele trei straturi ale peretelui vezicii

urinare: mucoasa, alcătuită din uroteliu şi corion, stratul muscular şi seroasa

99

peritoneală sau adventiţia. În repaus (vezica goală), mucoasa vezicală este foarte

plisată şi uroteliul are mai multe rânduri de celule. Vezica destinsă are mucoasa

netedă şi uroteliul format din 2-3 rânduri de celule.

- cu obiectivul mare: vom studia structura celor trei straturi ale peretelui

vezical.

Mucoasa este acoperită de uroteliu, iar corionul este format dintr-un ţesut

conjunctiv lax cu numeroase vase şi nervi. În corion pot apărea fine fascicule de

fibre musculare netede.

Musculara este formată din trei straturi de fibre musculare netede,

longitudinal intern, circular mijlociu, longitudinal extern, dar care de cele mai

multe ori sunt mai greu de identificat datorită unei dispoziţii spaţiale complexe.

La exterior, vezica este acoperită de seroasa peritoneală sau de adventiţie,

ambele cu structură deja cunoscută.


Vezica urinară

I – Mucoasa; II – Musculara; III – Adventiţia

1 – Uroteliu; 2 – Corion cu fascicule de fibre musculare netede; 3, 5 – Fibre musculare

netede dispuse longitudinal; 4 – Fibre musculare netede dispuse circular.

2

I

II

III

1

3

4

5

100

APARATUL GENITAL MASCULIN

Aparatul genital masculin este format din:

- gonadele masculine (testiculele);

- căile spermatice intratesticulare şi extratesticulare;

- glandele anexe (veziculele seminale, prostata, glandele bulbo-uretrale ale

lui Cowper);

- organul copulator (penisul).

TESTICULUL

Testiculul este un organ pereche cu o dublă funcţie:

- reproductivă, prin producerea gameţilor masculini în tubii seminiferi,

- endocrină, prin secreţia hormonilor sexuali masculini (testosteron) de către

celulele Leydig din interstiţiul testicular.

În structura testiculului deosebim următoarele componente:

- o capsulă inextensibilă, albugineea, ce înveleşte organul şi care la nivelul

marginii postero-superioare se îngroaşă, constituind mediastinul testicular

- stroma, alcătuită din septe conjunctive ce pleacă radiar din mediastin,

compartimentând parţial parenchimul în lobuli testiculari, slab individualizaţi la

om. În interiorul lobulilor, printre tubii seminiferi, se găseşte ţesutul conjunctiv

interstiţial în care sunt răspândite celulele endocrine Leydig

- parenchimul este reprezentat prin totalitatea tubilor seminiferi, ce conţin

epiteliul seminal.

Testicul, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul general morfologic caracteristic

testiculului. Parenchimul este reprezentat de tubii seminiferi, secţionaţi în diferite

incidenţe, datorită traiectului încolăcit al acestora. Printre tubi recunoaştem ţesutul

interstiţial, redus cantitativ.

- cu obiectivul mare: vom studia cu precădere elementele epiteliului

seminifer şi componentele ţesutului interstiţial. În structura unui tub seminifer se

evidenţiază:

Tunica proprie, formată din 2-4 lame conjunctive colagene, dispuse

concentric, între care se găsesc fibrocite şi celule musculare netede. Sub tunica

proprie se găseşte o membrană bazală (care nu se observă în această coloraţie), pe

care se dispune epiteliul seminal.

Epiteliul seminal, din punct de vedere structural, apare pluristratificat şi

polimorf, fiind constituit din variate celule suprapuse. Se deosebesc două „linii

celulare”, una reprezentată prin celulele Sertoli (de susţinere şi nutriţie), iar alta de

celulele germinale (implicate în spermatogeneză).

Celulele Sertoli le vom recunoaşte după nucleul lor mare, ovoid sau

triunghiular, veziculos (clar), cu 1 - 2 nucleoli evidenţi, situaţi de obicei central.

101

Aceşti nuclei mari sunt dispuşi din loc în loc aproape de membrana bazală;

prezenţa nucleolilor îi face uşor de confundat cu o celulă. Membrana celulară şi

citoplasma acestor celule este greu vizibilă, datorită contactului lor strâns cu

celulele germinale.


Tub seminifer

1 – Tunica proprie; 2 – Spermatogonii; 3 – Spermatocite de ordinul I; 4 – Spermatocite

de ordinul II; 5 – Spermatide; 6 – Spermatozoizi; 7 – Nucleul celulei Sertoli; 8 – Celule

interstiţiale Leydig; 9 – Vas sanguin.

Celulele germinale sunt reprezentate de spermatogonii, spermatocite de

ordinul I şi II, spermatide şi spermatozoizi. Fiecare element va fi identificat după

forma, structura şi poziţia sa în cadrul epiteliului seminal:

- spermatogoniile sunt aşezate pe un singur rând pe membrana bazală, uşor

distanţate între ele, având diametrul mai mic decât celulele dispuse deasupra lor

(spermatocitele). Limitele celulare fiind mai greu vizibile, identificarea lor se face

după aspectul nucleilor: mici, rotunzi şi cu cromatina pulverulentă

(spermatogoniile cu nucleu „prăfos”) sau cu cromatina grunjoasă, întunecată

(spermatogoniile cu nucleu „grunjos”);

- spermatocitele de ordinul I sunt cele mai voluminoase, situate la o

oarecare distanţă de peretele tubului (imediat deasupra spermatogoniilor), pe un

singur rând. Nucleii lor sunt cei mai mari, rotunzi şi cu cromatina în reţea,

corespunzător diferitelor faze ale primei diviziuni meiotice.

- spermatocitele de ordinul II se observă rar pe secţiuni histologice,

deoarece rămân în acest stadiu un timp foarte scurt. Se aseamănă cu spermatocitele

de ordinul I, dar sunt mai mici şi sunt situate mai superficial.

- spermatidele sunt dispuse spre lumenul tubului, în mai multe straturi,

având o formă rotundă sau alungită şi diametru mic. Citoplasma este slab

eozinofilă iar limitele celulare sunt vizibile. Celulele se recunosc după nucleu:

globulos în stadiile iniţiale, apoi din ce în ce mai alungit. Cromatina este

condensată şi dă un aspect omogen nucleului.

3

4

5

6 7 8

9

1 2

102

- spermatozoizii sunt uşor de recunoscut după aşezare şi aspectul nucleului.

Reprezentând ultima fază de maturare a celulei germinale, spermatozoidul este

situat în apropierea lumenului tubului seminifer, are capul înfipt în epiteliul

seminal şi coada (flagelul) în lumenul tubului. Capul spermatozoidului se distinge

uşor după forma nucleului: mult micşorat în volum faţă de nucleul spermatidei,

ovalar, intens hipercrom datorită cromatinei condensate şi omogene.

Ţesutul interstiţial este format din ţesut conjunctiv lax, vase sanguine,

limfatice şi cuiburi de celule interstiţiale Leydig ce secretă testosteron. Aceste

celule sunt mari, poligonale, cu nuclei rotunzi sau ovalari, eucromi, cu 1-2

nucleoli. Citoplasma eozinofilă şi fin granulară poate să conţină un pigment

galben-brun (lipofuscină) şi/sau nişte formaţiuni cristaloide, puternic eozinofile:

cristalele Reinke. Printre aceste celule se găsesc numeroase capilare, deoarece sunt

celule cu rol endocrin. Totalitatea celulelor Leydig formează glanda interstiţială

(diastematică).

GLANDELE ANEXE

Prostata

Este compusă dintr-un sistem de glande tubulo-alveolare compuse şi o

stromă musculo-conjunctivă foarte bine reprezentată.

Prostata, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea morfologică a prostatei.

Alveolele (glandele) şi canalele de excreţie au aceeaşi structură histologică, astfel

încât pe secţiunile histologice se pot deosebi cu dificultate. În unele alveole există

1-2 concreţiuni, ovalare şi eozinofile, cu aspect lamelar, rezultate din precipitarea

şi depunerea produsului de secreţie restant în straturi concentrice (simpexionii lui

Robin).

- cu obiectivul mare: vom studia stroma şi glandele prostatice. Stroma este

formată din ţesut conjunctiv (mai palid colorat) şi fascicule de fibre musculare

netede cu aspectul caracteristic. Epiteliul glandelor formează mici pliuri ce

prezintă, în mod normal, un ax conjunctivo-vascular. Acest epiteliu este

bistratificat (aşezat pe membrana bazală), format dintr-un rând de celule bazale

turtite (cu un nucleu ovalar, hipercrom, paralel cu membrana bazală), peste care se

suprapune un rând de celule secretorii, cilindrice, înalte (cu un nucleu ovalar, situat

la baza celulei).

103


Prostata

1 – Epiteliu glandular bistratificat; 2 – Stromă musculo-conjunctivă.

1

2

104

APARATUL GENITAL FEMININ

Aparatul genital feminin se compune din:

- organele genitale interne: ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul

- organele genitale externe: vulva (cu labiile mari şi mici) şi clitorisul

Vom studia structura ovarului, trompei uterine, uterului şi a vaginului.

Tot în acest capitol vom studia şi placenta, datorită relaţiei strânse dintre ea

şi uterul gravid, precum şi glanda mamară, legată prin relaţii structurale şi

funcţionale cu tractul genital.

OVARELE

Ovarele sunt organe pereche, de formă ovalară turtită. Suprafaţa fiecărui

ovar este acoperită de un epiteliu simplu cubic sau cilindric, care se aplatizează cu

vârsta şi sub care se găseşte tunica albuginee, o structură fibroasă, avasculară.

Ţesutul ovarian propriu-zis se poate împărţi în trei compartimente, de la suprafaţă

spre profunzime: corticala, medulara şi hilul ovarian.

- corticala, situată la periferie, este o zonă foarte celulară şi presărată cu

foliculi ovarieni în diferite faze de dezvoltare şi/sau corpi galbeni şi/sau zone

cicatriciale (corpi albicans);

- medulara este situată central şi conţine vase şi nervi cuprinse într-un ţesut

conjunctiv lax

- hilul este locul prin care pătrund şi ies vase sanguine, limfatice şi nervi;

aici întâlnim celulele hilului ovarian, similare cu celulele Leydig din testicul.

Ovar, coloraţie HE

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul morfologic general al ovarului. La

suprafaţă ovarul este acoperit cu un epiteliu simplu cubic sau pavimentos (numit şi

epiteliu germinal) cu nuclei rotunzi coloraţi intens bazofil, ce se sprijină pe o

membrană bazală groasă. Sub epiteliu se găseşte albugineea ovarului, un strat

avascular de ţesut conjunctiv dens. Sub albuginee se observă corticala, uşor de

recunoscut după numeroşii foliculi ovarieni, cu sau fără cavitate, delimitaţi de

unul sau mai multe straturi celulare (celule foliculare) şi eventual de teci. Tot în

corticală putem găsi un corp galben şi structuri cicatriciale, corpi albicans şi

foliculi atrezici. Printre aceste structuri se găseşte stroma conjunctivă a ovarului,

bogat celulară: celule fusiforme, fine fibre de colagen şi câteva fibre musculare

netede. Medulara conţine ţesut conjunctiv lax, vase mari cu traiect tortuos,

limfatice şi nervi.

105

Ovar – imagine histologică

- cu obiectivul mare: vom studia mai ales zona corticală, în care vom

distinge foliculi ovarieni în diferite faze de evoluţie, corpul galben şi corpul

albicans:

Foliculul primordial se găseşte în corticala superficială şi este format dintr-

un ovocit (celulă mare, rotundă cu citoplasma fin granulară, cu un nucleu mare,

situat excentric, cu cromatină fină şi un nucleol proeminent), înconjurat de un rând

incomplet de celule turtite, celulele foliculare.

Foliculul primar, localizat tot în corticala superficială, reprezintă stadiul

iniţial al dezvoltării foliculilor. Ovocitul, mărit în volum este înconjurat complet

de un rând de celule foliculare, care devin cubice sau cilindrice. Între membrana

celulară a ovocitului şi celulele foliculare apare o zonă omogenă, puternic

eozinofilă, numită zona pellucida.

Foliculul primar activat sau în creştere, se caracterizează printr-un ovocit

voluminos, înconjurat de zona pellucida. Celulele foliculare dispuse în mai multe

straturi se mai numesc celule de granuloasă. Stratul cel mai extern al celulelor de

granuloasă se sprijină pe o membrană bazală care le desparte de ţesutul conjunctiv

al stromei ovariene.

Foliculul secundar (cavitar), localizat mai adânc în corticală, este format

dintr-un ovocit mai mare, înconjurat de zona pellucida şi de o granuloasă mai

groasă. Printre celulele foliculare încep să apară mici cavităţi pline cu lichid

folicular. La periferie încep să apară cele două teci ale foliculului, internă şi

externă. Teaca internă, profundă, este situată în jurul granuloasei, de care este

despărţită prin membrana bazală. Este formată din celule stromale mărite în volum

(celule secretorii) şi o bogată reţea capilară. Teaca externă, subţire, este formată

din ţesut conjunctiv şi fibre musculare netede.

106

Foliculi ovarieni – reprezentare schematică

1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Tunica albugineea; 3 – Stroma ovarului; 4 – Folicul

primordial; 5 – Folicul primar; 6 – Folicul primar activat; 7 – Folicul secundar;

8 – Folicul terţiar (de Graaf); 9 – Teaca externă; 10 – Teaca internă; 11 – Membrana

bazală foliculară;; 12 – Celule de granuloasă; 13 – Antrul folicular; 14 – Corona

radiata; 15 – Zona pellucida; 16 – Ovocit primar; 17 – Cumulus oophorus.

Foliculul matur (de Graaf) reprezintă stadiul de dezvoltare completă a

foliculului ovarian. Ocupă întreaga corticală şi proemină la suprafaţa ovarului. În

foliculul matur, numeroasele cavităţi dintre celulele de granuloasă fuzionează şi

formează o cavitate unică, antrul, ce conţine lichidul folicular. Antrul este

delimitat de granuloasă - împinsă la periferie, formată din 2-3 straturi celulare. Ea

se sprijină pe membrana bazală ce separă granuloasa de celulele tecii interne.

Membrana bazală nu se colorează cu HE, dar poate fi pusă în evidenţă prin

coloraţii speciale (PAS).

Ovocitul, situat excentric în folicul, este înglobat într-o zonă îngroşată a

granuloasei, numită cumulus oophorus (discul proliger). Celulele cumulusului

oophor imediat adiacente ovocitului sunt alungite şi dispuse radiar în jurul

ovocitului, constituind corona radiata. Ovocitul este voluminos, are o citoplasmă

eozinofilă, granulară, cu un nucleu mare, veziculos şi excentric - vezicula

germinativă - şi un nucleol dens - pata germinativă.

La exterior foliculul este înconjurat de tecile foliculului care în foliculul

terţiar sunt bine dezvoltate:

1

2

3

4 5

6

7 8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

107

- teaca internă, constituită din 3-4 straturi de celule poligonale alungite, cu

citoplasmă abundentă, eozinofilă şi vacuolară (conţine picături de lipide). Printre

celule se găsesc numeroase capilare

- teaca externă, formată din fibre conjunctive colagene aşezate concentric

în jurul foliculului, celule conjunctive şi fibre musculare netede.

Corpul galben ce se formează după eliminarea ovulului, este format din

celule rotunde sau poligonale dispuse în cordoane neregulate, anastomozate, între

care găsim numeroase capilare. Aceste celule se numesc celulele luteinice.

Se disting două tipuri de celule luteinice:

- celule luteinice de granuloasă, ce ocupă cea mai mare parte a corpului

galben, sunt celule mari, poligonale, cu citoplasma abundentă, palid eozinofilă,

vacuolară datorită numeroaselor picături fine de lipide şi cu un nucleu rotund,

hipocrom şi nucleol evident

- celule luteinice tecale, mai mici, sunt localizate la periferia corpului

galben, din loc în loc, în jurul vaselor sanguine. Au citoplasma mai intens colorată,

iar nucleul este mai mic şi mai intens colorat decât al celulelor luteinice de

granuloasă.


Corp galben

1 – Celule luteinice de granuloasă; 2 – Celule luteinice tecale; 3 – Vase sanguine.

UTERUL

Uterul, prezintă din punct de vedere anatomic: o porţiune superioară,

dilatată (corpul şi fundul), o porţiune mijlocie strâmtă şi foarte scurtă (istmul

uterin), o porţiune inferioară de formă cilindrică (colul uterin). Uterul prezintă o

cavitate uterină şi un canal cervical cu două orificii, orificiul intern spre cavitatea

uterină şi orificiul extern spre vagin. Peretele uterin este format din 3 tunici,

inegale ca grosime, care la uter poartă denumiri specifice:

1

2

3

108

- perimetrul este stratul extern, format în parte din seroasa peritoneală

(fundul şi partea posterioară a corpului) şi adventiţie în rest

- miometrul sau stratul muscular

- endometrul sau mucoasa uterină.

Uter, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul general al peretelui uterin: un strat

muscular gros (miometrul), tapetat spre cavitatea uterină de endometru, în contact

direct cu miometrul (submucoasa lipseşte) şi învelit la exterior de seroasă sau

adventiţie. Endometrul este format din epiteliu de suprafaţă şi corion. Epiteliul de

suprafaţă se înfundă în corion şi dă naştere glandelor endometriale. Corionul sau

stroma endometrială este ţesutul celular dintre aceste glande. La nivelul

miometrului vom observa o puternică vascularizaţie.

- cu obiectivul mare: vom studia structura amănunţită a peretelui uterin.

Endometrul este o mucoasă hormonosensibilă şi în consecinţă are aspecte

diferite în cele 4 faze ale ciclului menstrual. La lucrările practice vom prezenta

doar două: faza foliculinică sau proliferativă şi faza luteinică sau secretorie.

Epiteliul de suprafaţă este cilindric şi conţine două tipuri de celule, care

alternează: ciliate şi secretorii. Glandele endometriale sunt glande tubuloase simple,

rareori ramificate, tapetate cu un epiteliu cilindric cu rare celule ciliate. Printre glande

se poate observa stroma endometrului, un ţesut conjunctiv foarte celular. Sub influenţe

hormonale (estrogeni, progesteron) aceste structuri ale endometrului iau aspecte

diferite în cele două faze ale ciclului menstrual menţionate mai sus.

Faza foliculinică (proliferativă) se desfăşoară în primele 14 zile ale ciclului

menstrual; în această fază endometrul se îngroaşă progresiv, ajungând la 2-3 mm.

Glandele, stroma şi arterele din stromă proliferează. Glandele, la început drepte şi

egal repartizate în stromă, cresc în lungime şi devin ondulate. Lumenul lor este

îngust şi fără conţinut. Celulele epiteliului glandular au nucleii dispuşi bazal cu un

nucleol proeminent. Stroma endometrială are un aspect întunecat şi este foarte

celulară. În stroma adiacentă miometrului se pot observa arterele spiralate care, în

această fază a ciclului menstrual, nu ajung până la suprafaţa endometrului.

În faza luteinică (secretorie) endometrul se deosebeşte mult de cel din faza

precedentă. Grosimea lui atinge 5-6 mm. Glandele endometriale sunt tortuoase,

deoarece cresc mult în lungime, iar spaţiul pe care-l au la dispoziţie este mai mic

decât lungimea glandelor. Lumenul lor este din ce în ce mai larg, mai neregulat şi

poate conţine produsul de secreţie al glandelor, colorat eozinofil. La începutul

acestei faze, nucleii se găsesc la polul apical al celulelor, datorită acumulării

subnucleare a vacuolelor cu produs de secreţie. Mai târziu, vacuolele se deplasează

supranuclear, dilată polul apical al celulelor şi împing nucleul la baza celulei.

Stroma endometrială este mai paplidă, este edemaţiată (prin acumulare de lichid

interstiţial); celulele ei se transformă decidual, adică devin celule mari cu

citoplasma abundentă, palid eozinofilă (conţin glicogen). Arterele spiralate ajung

până la suprafaţa endometrului şi devin foarte încolăcite.

109

Imagini histologice Reprezentare schematică

Uter, fază proliferativă

I – Endometru; II – Miometru; III - Perimetru.

1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Glande endometriale; 3 – Stroma endometrială; 4 – Artere

spiralate; 5 – Fibre musculare netede; 6 – Vase sanguine; 7 – Mezoteliu.

Miometrul constituie cea mai mare parte a uterului şi este alcătuit din fascicule

de fibre musculare netede lungi, dispuse în toate direcţiile, într-o arhitectură complexă

în care nu se pot distinge straturi. Miometrul este vascularizat printr-o bogată reţea

arterială şi venoasă. Din peretele vascular lipseşte adventiţia.

Perimetrul este format din seroasa peritoneală care înveleşte mai ales

fundul uterin şi adventiţie în rest. Structura seroasei şi a adventiţiei este deja

cunoscută.

1 2

3

4

5

6

7

I

II

III

110


Uter, faza secretorie

1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Glande endometriale; 3 – Stromă endometrială edemaţiată

şi cu celule transformate decidual; 4 – Artere spiralate.

Colul uterin, coloraţie HE.

Este partea inferioară a uterului, de formă cilindrică, prezentând două

orificii: intern şi extern. Porţiunea care proemină în vagin se numeşte exocol sau

exocervix, iar porţiunea dintre cele 2 orificii este endocolul sau endocervixul.

Structura sa prezintă 3 straturi, dintre care doar cel muscular şi mucoasa

sunt diferite de ale corpului uterin.

- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul mucoasei cervicale. Epiteliul

exocolului este identic cu cel al vaginului: stratificat pavimentos necheratinizat.

Epiteliul endocolului este simplu cilindric cu celule muco-secretante, prezentând

numeroase invaginări în corion, cu aspect glandular. Înspre marginea vaginală a

colului se observă zona de tranziţie dintre endocol şi exocol.

- cu obiectivul mare: vom observa epiteliul simplu cilindric al mucoasei

endocervicale format în majoritate din celule mucoase şi rare celule ciliate. Vom

identifica zona de tranziţie sau zona unde epiteliul exocolului, stratificat

pavimentos necheratinizat, se transformă în epiteliul simplu cilindric al

endocolului. Această joncţiune scuamo-cilindrică are mare importanţă clinică,

fiind sediul unei variate patologii. Glandele cervicale au epiteliul identic cu al

endocolului, sunt mai puţin numeroase decât cele endometriale, dar mai ramificate

şi conţin mucus în lumen. Stratul muscular este alcătuit din fibre musculare netede

înglobate în fibre de colagen şi fibre elastice. Spre deosebire de corpul uterin, în

stratul muscular ţesutul conjunctiv predomină faţă de ţesutul muscular.

1 2

3

4

111


Col uterin

1 – Epiteliul endocervical; 2 – Zona de tranziţie scuamo-cilindrică; 3 – Epiteliul

exocolului; 4 – Glande cervicale; 5 – Corion; 6 – Strat muscular.

VAGINUL

Este un conduct musculo-membranos care se inseră în partea superioară pe

colul uterin, iar în partea inferioară comunică cu orificiul vulvar. În structura

peretelui vaginal deosebim trei tunici: tunica mucoasă, tunica musculară şi

adventiţia.

Vagin, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom identifica cele trei tunici ale peretelui vaginal:

mucoasa cu un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat şi un corion gros, cu

papile şi fără glande (cu numeroase vase sanguine); musculara are două straturi de

fibre musculare (intern circular, extern longitudinal); adventiţia este formată din

ţesut conjunctiv lax, bogat în adipocite.

- cu obiectivul mare: vom studia mai cu seamă aspectul mucoasei vaginale,

urmărind atent forma celulelor din epiteliul stratificat pavimentos.

1 2 3 4

5 6

112


Vagin

I – Mucoasa; II – Musculara; III – Adventiţia;

1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Corion; 3 – Vase sanguine; 4 – Strat muscular circular;

5 – Strat muscular longitudinal.

PLACENTA

Placenta este un organ tranzitoriu ce se dezvoltă în uter în timpul sarcinii,

cu rolul de a asigura schimburile dintre mamă şi făt, cu două componente: o

placentă fetală şi o placentă maternă, reprezentată prin mucoasa uterină mult

îngroşată şi modificată histologic (decidua bazală).

Placenta fetală este alcătuită din placa corială şi vilozităţile coriale.

Placa corială este o formaţiune membranară, formată dintr-un ax

conjunctiv, tapetat spre cavitatea amniotică de un epiteliu simplu cilindric sau

turtit (epiteliul amniotic), iar spre spaţiul intervilos de către trofoblast. Din placa

corială se dezvoltă vilozităţile coriale.

Vilozităţile sunt structuri puternic ramificate, scăldate de sângele matern. În

preparatele histologice vilozităţile apar secţionate în diverse incidenţe.

Placenta maternă este reprezentată de decidua bazală.

I

II

III

1

2

3

4

5

113

Placentă, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom recunoaşte vilozităţile secţionate în diferite incidenţe

(oblică, tranversală, longitudinală) , alături de care se remarcă porţiuni din decidua

maternă.

- cu obiectivul mare: vom studia structura histologică a vilozităţilor şi a

fragmentelor din placenta maternă. O vilozitate corială secţionată transversal prezintă

un ax central conjunctivo-vascular tapetat de un epiteliu (trofoblast). Aspectul

vilozităţilor coriale ne permite să stabilim vârsta sarcinii: placentă timpurie (până în

luna a V-a) sau placentă la termen.

a. Placenta fetală timpurie prezintă vilozităţi tapetate cu un epiteliu

trofoblastic bistratificat:

- sinciţio-trofoblastul este stratul extern, mai închis la culoare, format dintr-

o masă citoplasmatică cu numeroşi nuclei rotunzi, hipercromi.

- citotrofoblastul este situat sub sinciţiotrofoblast şi este constituit dintr-un

rând de celule (celulele Langhans), cubice, mai mici, cu citoplasma bazofilă şi un

nucleu voluminos, eucrom, nucleolat. Citotrofoblastul este despărţit de stroma

conjunctivă din axul vilozitar printr-o membrană bazală relativ groasă.

A

B


Placentă timpurie

A – Vilozitate corială; B – Decidua;

1 – Placentă fetală (vilozitate corială); 2 – Sinciţiotrofoblast; 3 – Citotrofoblast;

4 – Ţesut mezenchimatos; 5 – Placenta maternă (decidua); 6 – Celule deciduale.

.

1

2

4

3

5

6

114

Ţesutul conjunctiv din axul vilozităţii este de tip mezenchimatos, cu celule stelate

cu numeroase prelungiri citoplasmatice ramificate, o matrice intercelulară mucoidă şi o

reţea de capilare în care se pot recunoaşte hematii primitive fetale (nucleate).

b. Placenta fetală la termen se caracterizează prin ramificarea în

continuare a vilozităţilor coriale, astfel că pe secţiune ele apar mai mici.

Citotrofoblastul, stratul intern al trofoblastului se atrofiază şi apoi dispare. Astfel,

vilozităţile sunt delimitate numai de epiteliul sinciţial, în care din loc în loc vom

observa insule nucleare. Axul conjunctiv se fibrozează şi conţine o bogată reţea de

vase anastomozate, fibroblaşti şi o substanţă hialină acidofilă, fibrina.

A

B


Placentă la termen

A – Vilozitate corială; B – Decidua;

1 – Vilozitate corială; 2 – Sinciţiotrofoblast; 3 – Ax conjunctivo-vascular;

4 – Decidua.

Placenta maternă sau decidua se formează din stratul funcţional al

endometrului. Ea este formată din celule deciduale: celule mari, poligonale cu

limite celulare evidente, cu nuclei mari, hipocromi, cu nucleol evident, citoplasma

foarte abundentă, granulară şi/sau vacuolară, eozinofilă sau bazofilă. Printre

celulele deciduale se observă o reţea de vase dilatate şi resturi din glandele

endometriale puternic modificate secretor. Pot fi prezente şi celule mari,

multinucleate.

1 2

3

4

115

GLANDA MAMARĂ

Glandele mamare sunt glande sudoripare apocrine, foarte modificate. Structural

sunt glande tubulo-alveolare. Fiecare glandă mamară este alcătuită din 15-20 lobi

mamari, fiecare individualizat şi separat de celălalt printr-un ţesut conjunctiv şi drenat

prin câte un canal de excreţie propriu (canalul galactofor), ce se deschide la nivelul

mamelonului. La femeia adultă nulipară glanda mamară este alcătuită doar din canalicule

excretorii şi stromă. Alveolele se dezvoltă numai în cursul gestaţiei şi în perioada de

lactaţie.

Glanda mamară în repaus, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom observa structura glandei mamare ce apare formată

din stromă şi parenchim, fiind împărţită în lobi şi lobuli. Lobulii mamari îi

recunoaştem uşor fiind mai deschişi la culoare. Ei conţin o stromă formată din

ţesut conjunctiv lax (stroma funcţională) şi o componenta glandulară, reprezentată

de canale (ducte) intralobulare ramificate. Lobulii sunt separaţi între ei prin septe

conjunctive groase, ce constituie stroma nefuncţională a glandei mamare. În

această stromă se găsesc canalele (ductele) interlobulare, canalele de excreţie mari

ale glandei mamare.


Glandă mamară în repaus

1 – Muguri în aşteptare; 2 – Canale (ducte) intralobulare; 3 – Stromă intralobulară; 4 –

Stromă interlobulară; 5 – Canal (duct) interlobular; 6 – Ţesut adipos.

- cu obiectivul mare: vom studia structura stromei şi a parenchimului

glandular.

În lobulul mamar, stroma funcţională este formată din ţesut conjunctiv lax,

vase şi nervi. Nu conţine ţesut adipos. Componenta glandulară este reprezentată de

canalele sau ductele intralobulare. Aceste canale au un lumen îngust, rotund,

delimitat de un epiteliu bistratificat: celule mioepiteliale adiacente membranei

bazale şi celule secretorii, cubice sau prismatice mici ce delimitează lumenul.

1 2

3

4 5

6

116

Celulele mioepiteliale le recunoaştem după nucleul ovalar, hipercrom, paralel cu

membrana bazală. Ductele intralobulare sunt ramificate şi se termină fie în fund de

sac fie sub forma mugurilor în aşteptare. Aceştia sunt mase mici, sferice, fără

lumen, formate din celule epiteliale înalte cilindrice, înconjurate de celule

mioepiteliale şi membrana bazală.

Stroma nefuncţională reprezentată de septele interlobulare, este formată din

ţesut conjunctiv dens şi o cantitate variabilă de ţesut adipos. Ductele interlobulare

care se găsesc în această stromă, au un lumen mai larg, neregulat, tapetat de

asemenea cu un epiteliu bistratificat, format dintr-un strat bazal de celule

mioepiteliale şi un strat de celule cubice sau cilindrice. În jurul membranei bazale

au o tunică conjunctivă. Ele converg spre un canal galactofor, iar în profunzime se

ramifică dând naştere ductelor intralobulare.

Glanda mamară în sarcină şi lactaţie, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: spre deosebire de glanda mamară în repaus, lobulii

mamari cresc treptat în dimensiune în cursul sarcinii, ajungând foarte mari în

perioada de lactaţie. Într-un asemenea lobul, componenta glandulară este foarte

dezvoltată, iar stroma (funcţională) este foarte redusă cantitativ. Prin creşterea

lobulilor se reduce din ce în ce mai mult şi stroma nefuncţională.


Glandă mamară în sarcină

1 – Alveole secretorii şi canale (ducte) intralobulare; 2 – Stromă intralobulară; 3 –

Stromă interlobulară; 4 – Ducte interlobulare.

- cu obiectivul mare: vom studia în special aspectul componentei

glandulare. Astfel, observăm că la capătul canalelor intralobulare apar alveole

secretoare. În gestaţie aceste alveole au lumenul mai îngust şi spre sfârşitul acestei

faze pot conţine un material eozinofil, colostrul. Celulele secretorii ale epiteliului

devin cilindrice înalte, cu citoplasma apicală vacuolară (conţin produs de secreţie

lipidic). Celulele mioepiteliale sunt dispuse din loc în loc între polul lor bazal şi

membrana bazală.

1

2

3

4

117

În lactaţie, alveolele secretoare au aceeaşi structură, dar sunt mult mai mari,

au lumenul mai larg ce conţine produs de secreţie. Canalele intralobulare sunt greu

de diferenţiat de alveolele secretoare, deoarece au aceeaşi structură şi sunt şi ele

dilatate. În această fază atât stroma funcţională cât şi cea nefuncţională sunt foarte

reduse cantitativ.

118

PIELEA

Pielea este un organ care prin structura sa complexă îndeplineşte funcţia de

protecţie, funcţia de organ receptor şi de organ excretor.

Este constituită din trei straturi: epidermul, dermul şi hipodermul, şi din

anexe: glandele, corpusculii senzitivi şi fanerele cutanate.

Pielea, coloraţie HE, pulpa degetului.

- cu obiectivul mic şi obiectivul mare vom recunoaşte elementele

componente ale celor trei straturi ale tegumentului:

Epidermul este format din epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat, în

care vom deosebi cinci straturi:

- stratul bazal format dintr-un rând de celule cilindrice sau cubice, cu

citoplasma redusă, bazofilă, mai închisă la culoare, nuclei ovalari, alungiţi, situaţi

perpendicular pe membrana bazală

- stratul intermediar sau spinocelular este format din 6-14 rânduri de celule

mari, cu formă neregulată poligonală, cu limite celulare bine vizibile; în partea

profundă a stratului intermediar celulele au citoplasma întunecată, bazofilă iar în

partea superioară citoplasma devine palid eozinofilă. Nucleii sunt rotunzi şi

eucromi.

- stratul granulos este constituit din 2-4 straturi de celule turtite,

romboidale, cu axul lung dispus paralel cu suprafaţa epidermului. În citoplasmă se

găsesc granule mari, intens bazofile (granule de cheratohialină) pe care le putem

identifica cu obiectivul mare. Nucleul acestor celule este turtit, greu vizibil, fiind

mascat de prezenţa granulelor.

- stratul lucid este subţire, fiind alcătuit din 2-3 rânduri de celule turtite, cu

aspect strălucitor, palid colorate eozinofil. Nucleii sunt absenţi în acest strat.

- stratul cornos este o structură intens eozinofilă, de grosime variabilă, la

suprafaţa epidermului. În acest strat se observă „umbre celulare”, aplatizate, fără

nuclei şi cu citoplasma intens eozinofilă. Eozinofilia este dată de prezenţa

cheratinei. Celulele superficiale, pline cu cheratină, se descuamează.

Din loc în loc, în grosimea epiteliului se recunosc traiectele sudoripare, care

la acest nivel nu au perete propriu; ele reprezintă continuarea canalelor sudoripare

din derm.

Dermul, topografic şi structural, se împarte în dermul superficial sau papilar

şi dermul profund sau reticular, ce vine în raport cu hipodermul.

Dermul papilar este format din ţesut conjunctiv lax cu numeroase capilare

sanguine şi terminaţii nervoase. Acest ţesut pătrunde în epiteliul supraiacent,

formând papilele dermice. În vârful unor papile se pot găsi corpusculi senzitivi

Meissner. Aceşti corpusculi au formă ovoidă şi sunt aşezaţi perpendicular pe

suprafaţa epiteliului. La exterior au o teacă conjunctivă, iar în interior sunt formaţi

din celule Schwann aplatizate dispuse sub forma unor lamele suprapuse, printre

care se insinuează un axon senzitiv cu traiect sinuos.

119

Dermul profund sau reticular este format din ţesut conjunctiv dens, cu

fascicule groase de fibre colagene, dispuse tangenţial sau perpendicular faţă de

membrana bazală. Conţine vase, foliculi piloşi cu glande sebacee ataşate (în pielea

păroasă). Este străbătut de canalele excretoare ale glandelor sudoripare. Datorită

dispoziţiei sinuoase, ele apar secţionate în diferite incidenţe, au forme diferite şi

lumene înguste, căptuşite de 1-2 rânduri de celule cubice.


Pielea

A – Epiderm, vedere de ansamblu; B – Hipoderm; C – Corpuscul Vater-Pacini;

I – Epiderm; II – Derm papilar; III – Derm reticular; IV – Hipoderm;

1 – Strat cornos; 2 – Strat lucid; 3 – Strat granulos; 4 – Strat spinocelular; 5 – Strat bazal;

6 – Corpuscul Meissner; 7 – Canalul excretor al glandei sudoripare; 8 – Glomerulul

glandei sudoripare; 9 – Corpuscul Vater-Pacini.

I

II

III

IV

A

B

C

1 2 3

4

5

6

7

8

9

120

Hipodermul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax şi paniculi adipoşi

(grupuri de adipocite). În hipoderm se observă formaţiuni ovoide, care în secţiune

transversală au aspect de bulb de ceapă: corpusculii Vater-Pacini. Aceştia sunt

formaţi din lame celulare concentrice (celule conjunctive şi celule Schwann

aplatizate) şi o fibră nervoasă amielinică dispusă în axul corpusculului.

În hipodermul profund se găseşte şi glomerulul glandei sudoripare. Fiind un

tub încolăcit, glomerulul glandei sudoripare apare pe secţiune histologică sub

forma unor structuri pseudo-acinoase, căptuşite de celule înalte, secretorii, dublate

la exterior de celule mioepiteliale.

121

GLANDELE ENDOCRINE

Glandele cu secreţie internă sunt constituite din celule endocrine înconjurate de

stromă şi de o bogată reţea capilară. Glandele endocrine nu au canale de excreţie.

Produsul secretat, denumit hormon, se varsă direct în sânge şi acţionează la distanţă

asupra unor ţesuturi sau organe ţintă, determinând modificări biochimice, funcţionale

şi/sau structurale.

Celulele endocrine se pot grupa în trei moduri:

a. celule endocrine ce formează glande: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroida şi

suprarenala.

b. insule de celule endocrine, cuprinse în stroma altor organe: glanda interstiţială

din testicul, corpul galben şi teaca internă a foliculului matur din ovar, insulele

Langerhans din pancreas şi altele. Structura acestora este studiată odată cu organele care

le conţin.

c. celule endocrine dispuse printre celulele diferitelor epitelii, formând sistemul

endocrin difuz (SED).

În acest capitol vom descrie doar structura glandelor endocrine ce formează

organe separate. Ele sunt diferite structural, dar au un plan general comun de organizare:

- capsula, la exterior, are structură conjunctivo-vasculară, şi trimite septe

(travee) ce compartimentează glandele în lobi şi lobuli;

- stroma este formată din ţesut conjunctiv lax, numeroase capilare sanguine

şi limfatice, nervi. Prezentă în toate glandele endocrine, stroma diferă cantitativ de

la o glandă la alta.

- parenchimul este format din cordoane de celule endocrine, din cuiburi sau

vezicule (foliculi), în strânsă legătură cu capilarele sanguine.

HIPOFIZA

Hipofiza sau glanda pituitară are formă ovoidă, este situată intracranian şi

este legată de hipotalamus prin tija hipofizară.

În raport cu originea şi structura sa, hipofiza este constituită din 2 părţi

distincte:

a. Adenohipofiza, partea cea mai voluminoasă, este o structură epitelială. Ea

este compusă din 3 lobi:

- lobul anterior (pars distalis)

- lobul intermediar (pars intermedia)

- lobul tuberal (pars tuberalis)

b. Neurohipofiza, partea cea mai mică, are o structură fibrilară. Este

formată din 2 lobi:

- lobul posterior sau nervos

- infundibulul format din tija infundibulară şi din eminenţa cenuşie sau

mediană (tuber cinereum).

122

Hipofiza, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări conformaţia generală a glandei, cu o

capsulă foarte fină. Vom identifica adenohipofiza, cu structură epitelială, ce

formează aproximativ 75-80% din masa hipofizei şi neurohipofiza cu o structură

fibrilară (fibre conjunctive, nervoase), cu puţine celule.

- cu obiectivul mare: vom studia aspectele histologice caracteristice celor

două părţi componente ale hipofizei.

Adenohipofiza

- lobul anterior: conţine diverse tipuri de celule endocrine aranjate în

cordoane şi cuiburi. Pe preparatele histologice colorate în HE se observă două

populaţii celulare: celulele cromofobe, a căror citoplasmă nu se colorează sau se

colorează foarte slab, şi celulele cromofile cu o citoplasmă variat colorată.

Celulele cromofobe reprezintă aproximativ 50% din populaţia celulară şi se

situează în centrul cordoanelor celulare. Ele apar sub forma unor aglomerări de

nuclei veziculoşi, hipocromi. Citoplasma este greu vizibilă, fiind lipsită de

granulaţii.

Celulele cromofile reprezintă restul de 50% din populaţia celulară a lobului

anterior. Sunt celule relativ mari, cu limite celulare distincte şi cu citoplasma

granulară. În funcţie de colorabilitatea acestor granule, deosebim două tipuri de

celule cromofile: acidofile şi bazofile.

- celulele cromofile acidofile sunt cele mai numeroase. Apar ca nişte

celule relativ mari, rotunde sau ovalare, cu limite nete, cu citoplasma eozinofilă

datorită granulaţiilor mari, cu afinitate faţă de coloranţii acizi. Nucleii sunt rotunzi

şi hipocromi, dispuşi central. Aceste celule secretă următorii hormoni: STH

(hormonul somatotrop sau de creştere) şi PRL (prolactina sau hormonul lactogen).

- celulele cromofile bazofile sunt mult mai puţine numeric. Sunt mai

mari decât celulele acidofile, au formă rotundă sau ovalară, cu limite bine vizibile,

cu o citoplasmă bazofilă, datorită granulaţiilor cu afinitate pentru coloranţii bazici.

Nucleii sunt rotunzi, hipocromi şi sunt dispuşi central sau excentric. Ele au rolul de

a secreta următorii hormoni tropi hipofizari: TSH (hormonul tireotrop hipofizar),

ACTH (hormonul corticotrop), hormonii gonadotropi – LH şi FSH (luteinizant şi

foliculo-stimulant).

Printre celule, stroma este redusă cantitativ şi este formată dintr-o reţea de

fine fibre de reticulină (care nu se vizualizează în coloraţia HE) şi numeroase

capilare.

- lobul intermediar este rudimentar la om, redus la o lamă de celule dispusă

între lobul anterior şi neurohipofiză. Este format din cordoane scurte de celule şi

din loc în loc vezicule cu coloid eozinofil (omogen). Celulele sunt de două tipuri,

cromofobe şi bazofile, acestea din urmă cu granulaţii bazofile în citoplasmă.

Frecvent celulele şi veziculele apar şi în lobul posterior hipofizar.

Neurohipofiza:

- lobul posterior sau nervos: are o structură predominant fibrilară, fiind

alcătuit din fasciculele de fibre nervoase amielinice ale tractului hipotalamo-

hipofizar, fibre conjunctive stromale, celule gliale, numite pituicite, şi rare celule

123

epiteliale bazofile migrate din lobul intermediar. Printre fibre se găsesc nişte mici

structuri rotunde sau ovalare, ce conţin un material eozinofil, denumite corpii lui

Herring, şi o bogată reţea capilară. Aceste formaţiuni reprezintă depozite de

material de neurosecreţie, conţinând doi hormoni: ocitocina şi vasopresina,

elaboraţi de neuronii din hipotalamus, transportaţi de-a lungul axonilor şi

depozitaţi aici. Celulele neurohipofizei sunt reprezentate de:

- pituicite, celule gliale mici, neregulate, puternic ramificate (pericapilar), cu

un nucleu rotund sau ovalar, hipocrom şi cu o citoplasmă slab colorată, cu limite

imprecise;

- celule conjunctive cu nuclei alungiţi, hipercromi;

- celule bazofile migrate din lobii epiteliali.

Hipofiza

I – Lob anterior; II – Lob intermediar; III – Neurohipofiza.

1 – Celule cromofile acidofile; 2 – Celule cromofile bazofile; 3 – Celule cromofobe;

4 – Fibre nervoase amielinice; 5 – Celule cromofile bazofile migrate din lobul

intermediar; 6 – Capilar sanguin.

TIROIDA

Tiroida, cea mai voluminoasă glandă endocrină din organism, este situată în

zona gâtului, în faţa laringelui şi a traheei şi este formată din doi lobi (drept şi

stâng) uniţi între ei printr-un istm.

Glanda este delimitată de organele din jur şi este înconjurată de o capsulă

fină, provenind din fascia cervicală profundă. Din capsulă pornesc septe

conjunctivo-vasculare, ce compartimentează glanda în lobuli neregulaţi.

I II III

1

2 3 2 3

4

5

6

124

Parenchimul este compus din foliculi tiroidieni iar stroma este fină şi

bogat vascularizată.

Tiroida, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic: vom urmări structura histologică generală a glandei. La

exterior se observă capsula conjunctivă, bogat vascularizată şi septele care

compartimentează glanda. În interior numeroşi foliculi tiroidieni, în diferite stadii

de activitate şi de diferite mărimi.


Tiroida

1 – Epiteliu folicular; 2 – Celulă C; 3 – Coloid; 4 – Capilar.

- cu obiectivul mare: vom studia aspectul foliculilor tiroidieni. Aceştia au

formă rotundă sau ovalară, sunt tapetaţi la periferie de un epiteliu simplu, numit

epiteliul folicular iar în centru prezintă o cavitate. Cavitatea este delimitată de polul

apical al celulelor epiteliului folicular şi conţine o masă gelatinoasă, colorată

eozinofil, numită coloid. În jurul foliculilor tiroidieni se găseşte o reţea bogată de

capilare sanguine (fenestrate).

Epiteliul folicular conţine două tipuri de celule, aşezate pe o membrană bazală:

- celulele foliculare, cu aspecte diferite în funcţie de starea lor funcţională:

celulele turtite sunt celule în repaus; celulele cubice sunt celule care secretă

coloidul; celulele înalte, cilindrice sunt celule care reabsorb coloidul şi eliberează

hormonii activi în sânge. Nucleul are forme diferite, corelat cu forma celulei.

Celulele foliculare au rolul de a secreta hormonii tiroidieni: tiroxina (T4) şi

triiodotironina (T3).

- celulele parafoliculare sau celulele C se găsesc izolate sau în mici grupuri

printre celulele foliculare, adiacent membranei bazale. Ele nu ajung până la

lumenul foliculului şi deci nu vin în contact cu coloidul. Sunt celule relativ mari,

cu o citoplasmă mai palidă, nucleu mare, rotund şi palid. Pe secţiunile histologice

colorate cu HE, ele nu pot fi deosebite de celulele foliculare; pentru identificare se

1

2 3

4

125

folosesc reacţii imunohistochimice cu anticorpi anti-calcitonină şi anti-

cromogranină. Celulele C secretă calcitonina.

SUPRARENALA

Suprarenalele sunt glande cu localizare retroperitoneală, la nivelul polului

superior al rinichilor, incluse în ţesutul adipos perirenal.

Pe secţiune histologică, glanda suprarenală respectă planul general de

organizare al glandelor endocrine:

- capsula conjunctivă, subţire înveleşte la exterior glanda. De pe faţa internă

pornesc septe fine care se extind în parenchim, aducând vase sanguine şi nervi.

- stroma este formată dintr-o reţea de fibre de reticulină şi numeroase

capilare sanguine dispuse în jurul celulelor endocrine ale parenchimului;

- parenchimul glandei este format din cordoane şi cuiburi de celule. Se

disting două zone principale:

- zona corticală (corticosuprarenala) dispusă la periferie (sub

capsulă, înconjurând medulara) şi constituie cea mai mare parte a glandei;

- zona medulară (medulosuprarenala) dispusă central, reprezintă

aproximativ 20% din glandă.

Glanda suprarenală, coloraţie HE.

- cu obiectivul mic vom examina arhitectura celor două zone ale

suprarenalei, iar cu obiectivul mare aspectele citologice. Astfel, la exterior

observăm capsula fină conjunctivă, celule adipoase, vase, nervi şi uneori ganglioni

vegetativi. Sub capsulă, vom identifica cele două zone ale parenchimului:

Corticala, dispusă imediat sub capsulă, este formată din cordoane celulare şi

capilare. Traiectul capilarelor determină dispoziţia cordoanelor celulare. În funcţie

de această dispoziţie, deosebim 3 zone:

- zona glomerulară este o bandă subţire de ţesut, formată din celule dispuse în

cuiburi sau cordoane scurte, arcuite (arcade), care imită aspectul unui glomerul. În jurul

lor se găseşte o cantitate mică de stromă şi o bogată reţea de capilare fenestrate.

Celulele sunt cubice sau cilindrice, de talie mică, cu citoplasmă bazofilă şi cu nucleu

mic, hipercrom, rotund, central sau excentric, mai aproape de polul vascular.

- zona fasciculată este cea mai groasă zonă a corticalei; este constituită din

cordoane celulare lungi, ca nişte coloane verticale dispuse perpendicular pe

medulosuprarenală, separate între ele prin capilare. Celulele sunt mari (cele mai

mari din corticală) rotunde sau poligonale, cu citoplasma palidă, vacuolară, datorită

conţinutului mare în grăsimi, care se dizolvă în timpul prelucrării ţesutului. Au

unul, rar doi nuclei mari, hipocromi, cu 1-2 nucleoli evidenţi. Printre cordoanele de

celule se observă nucleii alungiţi, hipercromi ai endoteliului capilar.

- zona reticulată este cea mai profundă zonă a corticalei. Este alcătuită din

cordoane foarte scurte (1-3 celule), anastomozate, în contact strâns cu capilare

dilatate. Celulele sunt mult mai mici decât cele din zona fasciculată, intens

eozinofile, cu puţine lipide. Unele celule au în citoplasmă un pigment galben

(pigment de lipofuscină).

126


Suprarenala

1 – Capsula; 2 – Zona glomerulară; 3 – Zona fasciculată; 4 – Zona reticulată;

5 – Medulosuprarenala;

Medulara este zona centrală, înconjurată complet de corticală; ea este

formată din două tipuri de celule: celule cromafine (deoarece reacţioneză cu

sărurile de crom) de origine neuroendocrină şi celule de susţinere (sustentaculare).

Celulele cromafine sunt organizate în cuiburi (insule) sau cordoane scurte,

anastomozate. Ele au un aspect caracteristic: sunt de talie mare, poligonale, au

citoplasmă abundentă, bazofilă, cu aspect granular. Nucleii celulelor prezintă

variaţii importante de talie, formă şi localizare în celulă. Celulele de susţinere se

găsesc la periferia cuiburilor de celule cromafine şi se recunosc prin nucleii

alungiţi hipercromi, de talie mai mare decât cei ai celulelor endoteliale. Dacă în

coloraţia HE aceste celule se recunosc cu dificultate, ele sunt evidenţiabile prin

IHC (anticorpi anti-proteina S-100). În jurul cuiburilor celulare se găseşte o stromă

fină şi o delicată reţea capilară.

În medulară se mai observă vase mari, dilatate, cu perete subţire (venele

medulare).

1

2

3

4

5

127

Bibliografie selectivă

Eroschenko V: diFiore's Atlas of Histology with Functional Correlations.

Lippincott Williams & Wilkins, 2008

Gartner LP, Hiatt JL: Color Textbook of Histology. Saunders, 2006

Junqueira LC, Carneiro J: Basic Histology, Text and Atlas. Mcgraw Hill, 2007

Ross MH, Pawlina W: Histology. A Text and Atlas. Williams & Wilkins, 2010

Young B, Lowe JS, Stevens A, Heath J: Wheater's Functional Histology. A Text

and Colour Atlas. Churchill Livingstone Elsevier, 2007

128

Investeşte în oameni ! FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1 “Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi

dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior”

Proiect: „Tehnologii avansate pentru calitate în universitatea orientată spre viitor” Cod Contract: POSDRU/86/1.2/S/58609

Material editat de Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg Mureş la 26.10.2012

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii

Europene sau a Guvernului României

Date post:	21-Oct-2015
Category:	Documents
Upload:	renata-palfi
View:	177 times
Download:	10 times

Indrumator LP RO

Documents