MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELORACADEMIA DE POLIŢIE “Alexandru Ioan Cuza”

STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT

STUDIU ŞTIINŢIFIC

IMPLICAŢIILE GLOBALIZĂRIILA NIVELUL

UNIUNII EUROPENE

CONDUCĂTOR DOCTORAT:Prof. Univ. Dr. GEORGE ŢICAL

DOCTORAND: TRAIAN-VICTOR IONESCU

BUCUREŞTI 2011

1

IMPLICAŢIILE GLOBALIZĂRIILA NIVELUL

UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I

1. DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A GLOBALIZĂRII

1.1 INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

Stricto sensu, prin integrare economică europeană definim înlăturarea barierelor din comerţ şi introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie - munca şi capitalul, iar lato sensu mai cuprindem şi eforturile concentrate privind politici în anumite domenii stabilitate – monetară, asistenţă către regiunile subdezvoltate, agricultură etc. Scopul integrării îl reprezintă obţinerea de avantaje reciproce prin crearea unui cadru dinamic pentru economiile europene, prin adâncirea specializării care conduce către o alocare mai eficientă a resurselor. Acest proces este încurajat de libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă si capitalului, intensificarea competiţiei între producători, alocarea mai eficientă a resurselor şi competiţia sporită.

Factorii care au condus la intensificarea competiţiei între firme sunt:- Formarea pieţei unice (piaţă largă) şi angajarea firmelor, tot mai mult, în activităţi transfrontaliere;- Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului;Moneda unică şi pactul de stabilitate şi creştere;- Globalizarea şi reducerea generală a nivelului tarifelor vamale şi a altor bariere în cale comerţului.

Uniunea Europeană duce o politică orientată spre o competiţie liberă, funcţională şi corectă prin:

Supravegherea politIcilor statelor membRE şi ale firmelor pentru a nu se angaja în măsuri şi practice anticoncurenţiale;Armonizarea impozitelor indirecte şi Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor;Armonizarea politicilor statelor membre privind ajutorul de stat;Politicile privind achiziţiile publice în statele membre.1

1 Ioan T. Bari, Tratat de economie politică globală

2

Dezvoltarea integrării economice europene poate fi explicată prin drumul de la economiile europene spre economia europeană:În profunzime: uniunea vamală – piaţa unică – uniunea economică şi monetară;Prin extindere: şapte state membre iniţial, apoi 15, 25 şi, în sfârşit, 27 la 1 ianuarie 2007.

Fiecare treaptă pe drumul integrării europene este o treaptă pentru mai multă competiţie, cu obiectivul strategic ca, până în 2010 eonomia Uniunii Europene sa fi devenit cea mai competitivă din lume, conform Strategiei de la Lisabona - obiectiv deja ratat.

Extinderea Uniunii Europene cu state din Europa Centrală şi de Est evidenţiază idealurile, valorile şi obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene. Încurajarea păcii, stabilităţii, democraţiei şi prosperităţii în întreaga Europă prin integrarea statelor şi popoarelor constituie raţiunea de a fi a UE. Extinderea transpune în viaţă această viziune prin încurajarea integrării economice şi politice. Pentru statele din Europa Centrală şi de Est, aderarea simbolizează o reîntoarcere în Europa şi şansa de a-şi ancora ferm propriile democraţii în cadrul UE. Unificarea continentului european demonstrează dinamismul şi progresul continuu al UE. În ultimii 30 de ani, UE a primit noi state membre în patru valuri consecutive – acesta din urmă fiind ultimul val, la care s-au mai adăugat două ţări care au aderat cu întârziere faţă de valul celor zece state ECE. Extinderea nu a împiedicat UE să realizeze progrese, deseori chiar în perioadele în care ea primea noi membri în rândurile sale. Actualul process de extindere lansează insă noi provocări care implică atât oportunităţi, cât şi riscuri.

UE are un trecut ce include extinderi încununate de success. În 1973, au devenit membri marea Britanier, danemarca şi Irlanda; ulterior au fost primate Grecia – 1981, Spania şi Portugalia în 1986, dupa căderea regimurilor dictatoriale, aderarea la UE susţinând astfel dezvoltarea lor democratică; în 1995, Austria, Finlanda şi Suedia au devenit membre ale UE. În ultimii 30 de ani, Uniunea Europeană s-a extins de la şase state membre cu o populaţie de 185 milioane la o entitate internaţională ce numără 15 state membre, cu 375 de milioane de cetăţeni. În anul 2004, UE s-a extins la 25 de state membre, cu o populaţie de 450 de milioane de cetaţeni, la care s-au mai adăugat doua state, România şi Bulgaria, în anul 2007, cu aproape încă 30 de milioane de persoane.

Extinderea actuală nu a împiedicat însă dezvoltarea or în profunzime. La vremea aderării Spaniei şi Potugaliei, UE lansa programul pieţei unice şi politicile de mediu, coeziune economică şi socială, cercetare, tehnologie şi afaceri sociale. În 1992, Tratatul de la Maastricht a pregătit uniunea economică şi socială, într-un moment în care se afla în curs de desfăşurare aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei. Apoi, UE a lansat moneda unică (euro), într-o perioadă în care simultan negocia runda extinderii din 2004. extinderea are loc într-un moment în care UE se confruntă cu provocări majore în ceea ce priveşte performanţa sa economică, coeziunea internă şi rolul său extern.

3

Economia mondială a trecut în ultimii ani prin momente dificile. Motorul dezvoltării în Europa aproape ca s-a oprit, cel puţin în vechile state membre, iar şomajul este încă prea ridicat. În Strategia de la Lisabona, liderii UE si-au declarata obiectivul de a deveni cea mai competitivă şi cea mai dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere, dar până acum, aceste ţeluri nu au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru o creştere stabilă pe termenlung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare. Rezlkutatul Convenţiei privind Viitorul Europei au fost cruciale în acest sens. Nevoia unui sistem de guvernare care să realizeze un echilibru mai bun între cele două cerinţe înrudite: eficienţa şi legitimitatea democratică necesită reinventarea UE. În ciuda definitivării Constituţiei Europene la sfârşitul anului 2004, climatul a fost departe de a fi ideal pentru noile ambiţii sau marile idei, ceea ce a dus la adoptarea Tratatului de la Lisabona (versiune îmbunătăţită a fostei Constituţii europene) abia la 1 decembrie 2009.

Pe plan extern, UE nu a jucat niciun rol în abordarea problemei Irakului, una dintre cele mai importante chestiuni de politică externă din lume. Ponderea economică a UE trebuie să fie dublată şi de afirmarea vocii sale în plan politic, în afacerile internaţionale. Aceste trei provocări majore – pe plan economic, intern şi extern – însoţesc planu de extindere a UE. Uniunea Europeană trebuie să-şi recâştige dinamismul şi competitivitatea economică, să răspundă în mod efectiv cerinţelor cetăţenilor şi să-şi definescă rolul politic şi economic în lume. Extinderea poate să fie un catalizator pentru rezolvarea unora dintre problemele Europei aflate încă în suspensie. Ea poate să ofere dinamismul necesar pentru a face un salt înainte.

Extinderea Uniunii Europene spre est aduce cu sine provocări majore asupra reformei politicilor economice:- ţările în curs de aderare la UE sunt economii în tranziţie – mare parte a analizei efectelor socioeconomice (macro – si microeconomice) vizează aspecte legate de gradul în care acest process de tranziţie s-a încheiat, pe baza cărora se formulează şi prezumţiile modelelor care cuantifică incidenţele lărgirii UE spre est;- nivelul veniturilor pe cap de locuitor sunt variate şi scăzute în raport cu cele ale ţărilor UE; diferenţele în standardele de viaţă şi ale costurilor de muncă între blocul estic şi vestic exercită presiuni majore: pe de o parte, induce necesitatea cresterii bunăstării în noile state membre, pe e altă parte, generează temeri vizavi de invazia forţei de muncă ieftine şi creşterea şomajului;-volumul legislativ ce trebuie armonizat de noii membri este mult mai mare decât în cazul etapelor precedente de extindere, în special datorită creării Pieţei Interne Unice;- programele de preaderare au fost substanţiale, concretizate fiind în acorduri de asociere care au presupus eliminarea barierelor tarifare şi a unei palete vaste de bariere netarifare în calea bunurilor industriale, precum ţi adoptarea unui set impresionant de legi şi reglementări comunitare; acestea au condus la integrarea economică de facto a blocului estic, chiar dacă acest proces a avut loc în grade de intensitate şi cu viteze diferite.

Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, Europa simbolizează valorile la care cei care au trăit, mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să

4

se reîntoarcă. Dar reîntoarcerea în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectiva aderării, ca membru, la UE, le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor pentru o democraţie pluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meragă mai departe pe calea reformei. Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii prosperităţii economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în regiune. Procesul de transformare a determinat schimbări masive în întreaga Europă centrală şi de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsură de noile oprtunităţi apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate a dispărut. Costurile reale ale extinderii nu pot fi cunatificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptării au fost deja resimţite în noile state membre şi a celor în curs de aderare. Pentru popoarele din UE – 15, stabilitatea şi democraţia din Europa Centrală şi de Est au dus deja la obţinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securităţii, ci şi al prosperităţii: dezvoltarea rapidă a comerţului a contribuit la crearea de oportunităţi pentru libera iniţiativa, investiţii, noi locuri de muncă şi o creştere economică marcată în Europa Occidentală. Aceste beneficii vor fi consolidate şi sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât şi pentru cei noi, odată cu realizarea extinderii în 2004 şi în 2007, cu condiţia ca UE să răspundă provocărilor cu care se confruntă în prezent.Desigur că, înaintea aderării efective la UE, statele candidate au realizat numeroase progrese în vederea integrării economice în UE, dar altele au rămas de rezolvat în continuare, pentru ca extinderea să aibă succes. Atât pentru statele membre, cât şi pentru cele care vor dobândi acest statut, se impune gestionarea atât a oportunităţilor economice, cât şi a riscurilor pe care le presupune extinderea, succesul extinderii va depinde de propriile lor decizii, şi nu de extinderea ca atare a UE. Cu toată importanţa pe care o au politicile UE, succesul economic al statelor membre a stat şi va sta în continuare în propriile mâini.

Creşterea populaţiei (20%) şi a suprafeţei (23%) rezultate din extinderea din 2004, nu sunt superioare celor din extinderile precedente. Extinderea din 1973, cu includerea Marii britanii, a Danemarcei şi Irlandei, a fost proporţional mai mare, din punctul de vedere al populaţiei. Extinderea din 1995, cu includerea Austriei, Suediei şi Finlandei, a fost proporţional mai mare din punctul de vedere al suprafeţei teritoriale. Recenta extindere este diferită de extinderile anterioare datorită diferenţelor economice: în noile ţări membre, PIB-ulpe cap delocuitor este în medie 40% din PIB-ul actualelor state membre (paritate bazată pe puterea de cumpărare). Se aseamănă cel mai mult cu extinderea prin integrarea Spaniei şi Portugaliei, din 1986, care a dus la o creştere cu 16% a populaţiei UE: PIB-ul acestor ţări reprezenta în medie aproximativ 70% din PIB-ul UE de la acea dată (paritate bazată pe puterea de cumpărare).

O altă diferenţă faţă de extinderile precedente este aceea că majoritatea noilor membri se află în etapa de tranziţie de la tipul de economie planificată la sistemul economiei de piaţă şi au trecut prin reforme economice dificile, independent de eforturilşe lor de a intra în UE. S-a comparat această extindere cu crearea Zonei Nord-Americane a Liberului Schimb (NAFTA) între Statele Unite ale Americii, Canada şi Mexic, în anii ’90, pe baza faptului că veniturile în Mexic erau şi sunt încă mult mai mici decât cele din SUA şi Canada. Însă NAFTA este doar o zonă a liberului schimb, în vreme ce integrarea în UE presupune o uniune vamală, o

5

legislaţie comună, o monedă unică, libera circulaţie şi o integrare politică şi juridică. În actualele şi noile state membre ale UE, condiţiile economice variază considerabil. Dată fiind, de exemplu, dimensiunea modestă a economiilor Ciprului şi Maltei, aceste două ţări n afectează mult analiza economică în ansamblu. Dar n rîndul vechilor state membre, extinderea UE va avea un impact economic mai important asupra acelor ţări care au graniţă comună cu viitoarele state membre, în speţă Germania şi Austria.

1,2, COSTURILE INTEGRĂRII UNIUNII EUROPENE SPRE EST ÎN 2004

Momnetul extinderii UE spre Est a fost aşteptat cu speranţe, dar şi cu temeri, mulţi occidentali întrebându-se dacă primirea în UE a 12 state considerabil mai sărace nu va împovăra bugetul comunitar. Datorită acestui fapt, în această perioadă, majoritatea analiştilor s-au concentrate asupra problemelor economice, încercând să evalueze zestrea cu care vin în UE esticii, ce progrese au făcut în ultimii ani ş ice probleme mai au de rezolvat. Extinderea UE, prin aderarea a zece noi membri, implică un cost net de 27,5 miliarde de euro pe trei ani, conform cifrelor estimate la Summitul de la Copenhaga, de la sfârşitul anului 2002, suma reprezentând în total mai puţin de 25 de euro pentru fiecare locuitor al UE. Cei zece noi membri au primit ajuotare europene în valoare totală de 40,8 miliarde de euro în perioada 2004 – 2006, ţinînd cont şi de ultima tranşă de circa 400 de milioane de euro negociată la Copenhaga. Dar noii membri vor contribui la bugetul UE încă de la aderare, cu 3,3 miliarde de euro în primul an şi cu peste 5 miliarde de euro în următorii doi. Costurile pentru vechii membri ai UE vor fi astfel reduse, ajungând la 27,5 miliarde euro pe termen de trei ani, ceea ce înseamnă mai puţin de 25 de euro pe an pentru fiecare locuitor al UE. Din punctual de vedere al ţărilor care aderă, ajutorul va reprezenta ceva mai mult de 120 de euro pentru fiecare locuitor.

Ajutoarele destinate noilor membri, în valoare totală de 40,8 miliarde euro, reprezintă o sumă inferioară plafonului stabilit de UE în 1999, la Summitul de la Berlin, pentru extindere (42,4 miliarde de euro). Polonia, cel mai important dintre noii membri, a încercat până în ultimul moment, la Copenhaga, să obţină un sprijin economic cât mai mare în primii ani după aderare. Guvernul de la Varşovia a reuşit, în acest fel, să primească 108 milioane de euro suplimentare pentru finanţarea protecţiei frontierelor exterioare care au devenit, după 1 mai, graniţe ale Uniunii Europene.polonia a mai obţinut şi alte facilităţi de trezorerie, ceea ce a determinat UE să acorde facilităţi suplimentare şi altor candidaţi, fiind nevoită să deblocheze încă 300 de milioane de euro pentru aceştia, pe perioada 2004-2006.

Statele din Europa centrală şi de Est au făcut faţă crizei economice mondiale, iar aderarea a zece dintre ele la UE a adus un plus de vigoare acestei zone, în condiţiile în care majoritatea ţărilor de aici înregistrează creşteri economice mult mai mari decât vechile ţări membre. Potrivit unui raport publicat de ziarul Le Monde, în 2002, rata medie de creştere economică în Europa Centrală şi de Est a fost cu 2% mai mare decât cea din zona euro, iar acest ecart are tendinţa să crească. Pe ansamblu, creşterea înregistrată în anul 2003 de PIB-ul statelor din zonă a variat între 2,3% în Cehia şi 6% în Letonia şi Lituania. Printer factorii care au

6

susţinut acest avânt al ţărilor central – est– europene, un rol important l-a avut evoluţia pozitivă a exporturilor pe care le realizează şi care se traduce printr-o majorare a cotelor acestora pe piaţa europeană, “ în pofida stagnării cererii în UE”. Factorul esenţial a fost, însă, potrivit institutului, vigoarea cererii interne susţinute de consum, care, la rândul său, a fost impulsionat de majorările substanţiale ale veniturilor (de exemplu, creşterea puterii de cumpărare cu 13,6% în Ungaria, în 2002).

Cu toate acestea, procesul de dezinflaţie a continuat în 2002 şi 2003 sub influenţa fenomenelor externe, în special a scumpirii anumitor importuri ca urmare a deprecierii dolarului, deficiutl bugetar al acestor ţări a avansat puternic, relevă studiul mentionat. Astfel, dacă în Ungaria şi Polonia, deficutl bugetar s-a situate la aproximativ 6% în aceeasi perioadă, indicatorul a ajuns în cehia la 8,3%. Totuşi, deteriorarea balanţei de plăţi externe care ar fi putut rezulta din această cauză a fost limitată datorită finanţărilor asigurate de investiţiile străine directe, care au crescut semnificativ în ultimii doi ani, în special în Polonia şi Cehia. Principalul punct slab rămâne rata şomajului care, în toate statele menţionate, nu a consemnat niciun fel de ameliorare notabilă. Potrivit raportului, se disting două grupe – prima formată din ţările cu o rată a şomajului extreme de ridicată şi care este constituită din Slovacia (17 % în 2003), Polonia (20%), Bulgaria (18%) şi Lituania (13, 6%) şi o a doua formată din Ungaria, Sloivenia şi Cehia, cu o rată a şomajului cuprinsă între 6% şi 8%, mergând până la 10% îmn Estonia şi Letonia. Rata înaltă a şomajului este explicată mai ales prin disponibilizările masive din industrie, ca urmare a restructurării sectoarelor de activitate scoase la privatizare. “Din această perspectivă, noii membri ai UE nu scapă de constângerile pe care toate ţările europene le au de suportat ca urmare a confruntării lor cu concurenţa determinată de globalizare şi privesc aceste constrângeri ca o parte a obligaţiilor pe care le au de îndeplinit pentru inmtegrarea lor în Uniunea Europeană“, conchide analiza.

Pentru noii membri, punerea în practică a politicilor UE în domenii cum ar fi protecţia mediului şi transporturi vor necesita chelutieli semnificative pentru mulţi ani. Aceste state vor trebui să găsească bani să cofinanţeze proiectele de infrastructură, pentru a fi eligibile să primească alocaţii de la bugetul UE. În acelaşi timp, ele vor spera să se califice pentru a deveni membre ale zonei euro, în condiţiile în care vor trebui să-şi reducă deficitele bugetare.

În fapt, costul extinderii va depinde integral de ce anume va decide UE în viitor. În ce priveşte chelutielile, aceste decizii sereferă în special la politica agricolă comună şi la fondurile structurale destinate dezvoltării economice a zonelor şi sectoarelor mai sărace. Zonele rurale din UE sunt o componentă importantă, dar vulnerabilă a societăţii, în care se impune o politică activă din partea UE. Extinderea asigurăinsă o ocazie de a continua deplasarea accentului care se pune la ora actuală pe sprijinirea agriculturii, spre aspectele mai largi ale dezvoltării economice în zonele rurale. Un raport recent concluzionează că menţinerea actualei politici agricole, cu venituri generoase plătite chiar şi după scoaterea din producţie, va împiedica Europa Centrală să se dezvolte şi să ajungă din urmă actualele state

7

membre, deoarece va încuraja actvităţile agricole neproductive în defavoarea reorientării spre sectoare economice mai productive.Potrivit unui studio referitor la evoluţia bugetului UE după extindere, care schiţează diverse scenario posibile, costul extinderii este influenţat în mare măsură dacă actualele state membre primesc sau nu “compensaţii” pentru reducerea, în propriile lor regiuni, a cheltuielilor din fondurile structurale pe măsură ce acestea devin relativ bogate în cadrul unei Uniuni extinse. Într-un scenariu în care politica agricolă comună rămâne absolut neschimbată, la fel ca şi regulile actuale privitoare la fondurile structurale, şi în ipoteza că actualele state membre primesc în continuare aceeasi cantitate de fonduri structurale caşi în 2006, costurile extinderii s-ar ridica la 0,03% din PIB-ul UE extinse în 2004 la 0,23% din PIB în 2013. reformarea acestor poltici ar putea avea un efect considerabil asupra întregului buget al UE, precum şi asupra costurilor extinderii. Conform altoir scenarii, o reducere a fondurilor directe destinate sprijinului agriculturii la 85% din nivelul actual până în anul 2013, ar duce la o diminuare a costurilor extinderii la numai 0,18%; în condiţiile aplicării stricte a regulilor referitoare la ajutoarele structurale destinate actualilor membri, costurile extinderii ar fi de numai 0,11%. Sunt posibile şi reforme în distribuirea poverii financiare. Acordurile UE referitoare la venituri au devenit din ce în ce mai complicate şi se impune un sistem mai echitabil, mai transparent şi mai stabil.

Rezultatele şi perspectivele apărute după extinderea UE.- Perspectiva aderării la UE a accelerat procesul de transformare în Eurtopa Centrală şi

de Est ce a urmat căderii comunismului;

- Apariţia democraţiilor stabile în acea regiune a întărit securitatea Europei pe ansamblui ei; cauzele conflictelor, cum ar fi problemele legate de minorităţi sau frontiere, au fost înlăturate;

- creşterea rapidă a comerţului a însemnat noi pieţe şi investiţii pentru membrii UE: viitoarele state membre desfăşoară deja cea mai mare parte a comerţului lor cu UE. Fără proiectul extinderii UE, multe dintre aceste câştiguri nu ar fi fost posibile.

O întârziere a extinderii sau abandonarea acesteia ar fi însemnat un eşec politic major pentru Europa. Într-o asemenea situaţie, atât Uniunea Europeană, cât şi statele membre ar avea de suportat costurile:

- nerealizării extinderii pieţei unice, având drept rezultat o creştere mai mică î, ţările candidate, ar lipsi UE de câştiguri economice;

- pentru ţările candidate, acest lucru ar fi diminuat stimulentele pentru realizarea reformei, ar fi descurajat investiţiile străine şi ar fi redus creşterea economică;

8

- o astfel de sitaţie ar fi putut constitui o sursă de instabilitate politică, cu posibile repercusiuni pentru UE, care ar fi poate degenerate în escaladarea riscurilor în regiunea Balcanilor, unde pacea şi stabilitatea sunt încă fragile;

- în absenţa extinderii, UE ar fi fost mai puţin capabilă să combată criminalitatea organizată, imigraţia ilegală şi terorismul;

- deziluzionarea ţărilor candidate ar fi alimentat euroscepticismul din UE şi din alte regiuni. Astfel, costurile nerealizării extinderii – atât pe plan politic,cât şi pe plan economic – ar fi fost ridicate şi ar fo fost suportate atât de membrii vechi, cât şi de cei excluşi. Aceasta ar presupune nu numai pierderea beneficiilor în viitor, dar şi irosirea eforturilor şi investiţiilor din trecut.

2.3. BENEFICII ŞI OBSTACOLE ALE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE SPRE EST: RECUPERAREA DECALAJELOR Extinderea a oferit o serie de benficii, din care enumerăm:

- o mai mare prosperitate pentru vechile şi noile state membre, ca o consecinţă a lărgirii pieţei: creşterea rapidă a relaţiilor comerciale şi de investitii, în ultimii ani, între UE şi viitoarele state membre a determinat câştiguri economice substanţiale. Aderarea, odată cu abolirea controalelor la frontieră pentru mărfuri, va însemna prezenţa neîngrădită pe piaţă a noilor state membre. Se preconizează, de asemenea, o serie de beneficii şi ca urmare a liberalizării serviciilor, capitalului şi forţei de muncă. Aceste beneficii sunt de aceeasi natură cu cele constatate în momentul introducerii pieţei unice, fără frontiere, în 1993;

- perspective economcie mai bune pentru actualele state membre: factorii care ar influenţa acest lucru include: condiţii egale de concurenţă pe piaţa lărgită, accesul la o forţă de muncă bine calificată, o cerere mai mare ca rezultat al procesului de creştere în nstate membre;

- şansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate din Europa Occidentală: factorii care a r influenţa acest lucru include: un volum mai mare de investiţii, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la creşterea în continuare a productivităţii, calificărilor ţi transferurilor de tehnologie, un cadur juridic şi economic stabil oferit de apartenenţa la UE, acordarea de asitenţă din fonduri comunitare.

Noii membri înregistrează rate de creştere mai mari decât UE. Menţinerea acestei situaţii va avea următoarele consecinţe:

- reducerea decalajelor economice şi sociale;- venituri şi standarde sociale mai ridicate;- scăderea tentaţiei de a migra în alte state decât ale UE.

9

Aderare noilor membri dă şansa Uniunii Europene de a-şi forma politicile economice şi sociale în domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforma. Extinderea nu este o ameninţare, ci un imbold pentru reînnoire. UE poate să înveţe de la noii membri şi din experienţa acestora în realizarea reformelor economice şi sociale. Unii dintre aceştia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri ai UE. Extinderea şi schimbările pot saă aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ţinut cont şi de faptul că apariţia acestora poate fi precedată de o serie de costuri şi că vor exista atât câştigători, cât şi învinşi. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea.

2.4. CONVERGENŢA ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ ÎN UE

În consecinţă, politicile europene ar trebui să acorde prioritate convergenţei şi creşterii economice: aceasta înseamnă o rată de creştere globală ridicată pentru o UE cu 25 de membri, cu rate şi mai mari în noile state membre, dacă acest lucru este posibil. Creşterea şi convergenţa trebuie să fie cuvintele – cheie pentru Uniunea Europeană extinsă. Totodată, trebuie să se pună accent pe mai multe inovaţii şi reforme pentru a se putea relansa creşterea, competitivitatea şi crearea de locuri de muncă pe o piaţăp lărgită. Strategia de la Lisabona subliniază că este timpul ca UE şi membrii săi să transpună vorbele în fapte. Trebuie să se acorde prioritate unor domenii cum ar fi crearea de noi locuri de muncă, investişiile în cercetare, precum şi liberalizarea sectoarelor energiei, telecomunicaţiilor şi transporturilor, pentru a face piaţa comună să funcţioneze mai bine. Noii membri ar trebui implicaţi plenar acum în Strategia de la Lisabona. Statele membre prezente şi viitoare au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă, prin care să contribuie la o politică economică şi socilaă eficientă, asigurând astfel succesul spre extindere. Migraţia forşei de muncă în funcţie de cerinţele pieţei, prinlibera circulaţie a persoanelor în cadrul pieţei commune, consituie un factor de creştere. Actualele state membre ar trebui să-şi deschidă pieţele, venind astfel în întâmpinarea ofertei forţei de muncă din noile state membre, de îndată ce acest lucru este posibil. Chiar şi după ridicarea restricţiilor, fluxul sosirilor de lucrători va fi probabil limitat. UE are nevoie de un model economic şi social care să combine elementele cele mai bune din vechile şi noile state membre. Scopul acestia este de a facilita adaptarea la noul loc de muncă, mai degrabă decât protecţia locurilor de muncă deja existente. Se urmăreşte, totodată, elaborarea unor măsuri destinate celor care sunt afectaţi de extindere, într-un cadru european comun, precum şi pregătirea terenului pentru cele mai importante hotărâri care se vor lua după aderare în legătură cu cadrul bugetar viitor al Uniunii Europene. Scopul ar trebui să fie elaborarea unor politici care să fie cu adevărat necesare Uniunii Europene a celor 25. Uniunea trebuie să dea dovadă de solidaritate şi coeziune cu noii săi membri, deoarcee creşterea şi dezvoltarea acestora vor aducee mari beneficii tuturor. În acelaşi timp, refromarea tutror politicilor comuniatre este indispensabilă: nu numai pentru economisirea de fonduri, dar şi pentru deplasarea în continuare a centrului de greutate, astfel incât să se acorde mai puţin sprijin preţutrilor şi cantităţilor şi mai mult calităţii, şi este necesar să se elaboreze o politică de dezvoltare economică rurală care să sprijine şi să nu îngrădească plecarea masivă a forţei de muncă din agricultură în Europa Centrală şi de Est. Aceasta

10

presupune apariţia de oprtunităţi şi pentru ţările în dezvoltare de a participa la comerţul cu produse agricole.

În privinţa cheltuielilor structurale, sunt necesare măsuri adaptate la nevoile şi priorităţile noilor membri, precum şi integrarea regională a Europei centrale şi de Est. sunt necesare investiţii în mediul înconjurător şi infrastructură, precum şi în resurse umane şi învăţământ. Ar trebui să se găseascî o modalitate inovativă de utilizare a bugetului UE pentru a spijini politici precum cercetarea şi dezvoltare. În ceea ce priveşte parte de venituri din buget, este nevoie de un sistem mai echitabil, mai transparent, mai stabil. Pe tot cuprinsul continentului, UE trebuie să ofere oamenilor rezultatele pe care aceştia le aşteaptă, ajutând economiile mature să fie inovatoare şi pe cele mai puţin mature să se axeze pe achiziţia (transferal) de tehnologie.

Beneficiile şi oportunităţile oferite de extindere depăşesc cu mult potenţialele obstacole, costuri şi riscuri implicate de acest proces. Extinderea este actul de politică externă de cel mai mare success pe care l-a întreprins UE. O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa , ca urmare a neratificării sale de către oricare dintre membrii UE, ar fi constituit un eşec politic major pentru Europa. În plus, acest fapt ar presupune costuri considerabile atât pentru UE, cât şi pentru ţările candidate. Un proces de extindere gestionat necorespunzător ar fi însă la fel de nefast. Dacă UE nu continuă refotmele şi ajustările pe care le impune acum extinderea, ea va rata – poate pentru totdeauna – şansa de a face Europa mai puternică şi mai sigură, în interesul cetăţenilor ei, al vecinilor săi şi al lumii. Strategia pe care Wim Kok o are în vedere pentru gestionarea schimbării poate fi rezumată iîn cinci teme principale:

1 Acţionând împreună în Europa: este necesară perfecţionarea procesului de luare a deciziilor, iar UE trebuie să dea dovadă de hotărârea şi voinţa politică necesare pentru a elabora politici cu adevărat europene într-o Uniune Europeană extinsă;

2. Relansarea economiei europene: UE are nevoie de mai multă inovaţie şi reformă, pentru a asigura dezvoltarea, competitivitatea şi crearea de noi locuri de muncă în cadrul unei pieţe extinse;

3. Construirea unei Europe mai sigure pe catăţenii ei: UE ar trebui să folosescă procesul de extindere pentru a face un salt considerabil înainte îmn domeniul colaborării pe probleme de justiţie şi afaceri interne, oferind standarde superioare şi o securitate sporită;

4. Dezvoltarea parteneriatului cu vecinii UE din Europa: pe măsură ce frontierele UE se extend, UE are nevoie de o politică de vecinătate care să progreseze prosperitatea şi stabilitatea în jurul statelor membre;

5. O voce mai puternică a Europei în afacerile internaţionale: UE trebuie să fructificeavantajul de a avea 27 de membri începând cu 2007, pentru a se bucura de o mai mare autoritate, coerenţă şi influenţă pe arena internaţională.

11

Pentru UE – 15, accentul s-a pus pe acquis – îndemnuri şi sfaturi adresate viitorilor membri cu privire la modul în care trebuiesă aplice reglementări europene. În momentul în care vor deveni cu toţii membri cu drepturi depline şi parteneri egali – având drepturi, dar şi obligaţii – limbajul în care folosim formulările “noi” şi “voi” trebuie să treacă la un alt registru: “noi împreună” într-o Europă lărgită. Pentru noii membri, schimbările importante vor fi de ordin psihologic, odată cu transformarea lor din “subiecţi de decizie” în “factori de decizie”. Ei vor trebui să-si definească punctele de vedere în diferite domenii ale activităţii comunitare, fără a pierde din vedere necesitatea de a avea nişte obiective comune şi, uneori, de a realiza compromisuri, în cadrul unei Uniuni Europene lărgite.

Actualul proces de extindere este diferit de cele anterioare deoarece el face ca Uniunea Europeană să treacă la o nouă scară de activitate: scară de operare la nivel continental, care o poate face să funcţioneze mai bine, să dea rezultate mai bune pentru cetăţenii săi şi să devină un actor în afacerile internaţionale – cu condiţia să nu rateze această şansă.

În ceea ce priveşte perspectivele de recuperare a decalajelor dintre UE şi noile ţări membre pe termen lung, estimările de la Institutul de la Viena – WIIW (2003) sugerează ca PIB pe cap de locuitor, chiar şi în Slovenia – considerată cea mai bogată ŢARĂ DIN Europa centrală şi de Est – va înregistra un nivel cu 10% mai mic decât media europeană în anul 2015. în acelaşi an, Cehia şi Ungaria se vor afla cu 25%, respectiv 35% sub media statelor vest-europene.. dacă însă presupunem viteza de convergenţă anuală medie a PIB pe locutior va fi de 2% (conform estimărilor efectuate de Barro şi Sala – i – Martin în 1995, pentru ţările vest – europene, atunci nivelurile amintite mai sus vor fi atinse mai târziu, în jurul anului 2020. dar nu trbeuie să uităm cvă aceste simulărisunt reltiv optimiste, căci viteza reală de convergenţă în perioada 1963 – 2000 a fost doar de 1,1 %. Dincolo însă de limitele derivate din prezumţiile puternice şi proiecţiile mecaniciste, ceea ce rămâne important de reţinut este căp procesul convergenţei la UE – 15 va necesita câteva decenii pentru toate ţările în curs de aderare, chiar şi în cazul acceptării scenariului optimist, consistent cu o rată de convergenţă de 2%.

Mare parte a efectelor integrării asupra creşterii economice şi bunăstării or fi resimţite sub aspectul mutaţiilor în comerţul exterior şi al investiţiilor străine directe. Evoluţia relaţiilor comerciale dintre blocul vestic european şi cel estic în ultimii ani poate fi sintetizată astfel:

1. UE este cel mai puternic partener commercial al ţărilor care au aderat în 2004 şi 2007, dominând cu o pondere ce oscilează în jurul a 60% atât în volumul importurilor, cât şi al exporturilor;

2. Ponderea importurilor UE din acest grup de ţări se situează în jurul a 10%.

În general, teoriile comerciale susţin că formele de integrare preferenţială conduc la două seturi de efecte asupra bunăstării:

12

1. în primul rand, ca urmare a reducerii protecţiei tarifare medii, volumul comerţului exterior va creşte între partenerii comerciali pe fondul substituirii bunurilor produse pe piaţa internă cu importuri mai ieftine;

2. în al doilea rand, favirzarea partenerilor comerciali care iau parte la acord, în defavoarea părţilor terţe, va conduce la distorsiuni în manifestarea şi valorificarea naturală a avantajelor comparative; apare fenomenul de deturnare de comerţ.

Integrarea ţărilor cu o economie în trabziţie în economia internaţională nu a urmat o traiectorie uniformă în ceea c epriveşte comerţul exterior, în ciuda premiselor regionale similare, fenomen explicabil prin decalajele majore privind capacitatea de atragere a investiţiilor străine directe, promotoare ale comerţului exterior. Astfel, analizat din perspectiva indicatorilor comerciali, procesul de tranziţie spre economia de piaţă a condus la viteze diferite de convergenţă la UE a economiilor central – si est – europene. În ciuda discrepanţelor structurale puternice şi persistente, similaritatea între blocul vestic şi estic s-a accentuat semnificativ în ultimii anişi apare, îndeosebi, în termenii gradului de deschidere a economiilor spre exterior, a nivelului protecţionismului tarifar, ai altor restricţii comerciale.

Extinderea UE cu 25 de state memebre a dus la intensificarea schimbului de mărfuri şi servicii, la economia de scală, la cresterea concurenţei şi a investiţiilor, conducând astfel la o mai mare creştere economică, atât în vechile, cât şi în noile ţări membre. În acest sens, extinderea seamănă cu procesul de realizare a pieţei unice, prin care au trecut UE în anii ‘90. În plus, noile state membre se pot a’tepta la rate ale creşterii relativ mari, având în vedere posibilităţile de recuperare a decalajelor asociate cu veniturile mici pe cap de locuitor.

Deoarece există deja schimburi comerciale libere substanţiale, iar mobilitatea forţei de muncă s-ar putea să rămână limitată timp de câţiva an I după extindere, investiţiile sunt cheia creşterii economice viitoare în noile state membre. Investiţiile străine directe (ISD) au fost deja încurajate în viitoarele state membre în perspectiva aderării la UE. Este dificl de estimate însă gradul în care acestea vor creşte în viitor. După extinderile precedente, s-au înregistrat salturi considerabile în fluxul investiţiilor străine, mai ales în Portugalia şi Spania. Dar acest lucru nu s-a întâmplat în toate cazurile, iar creşterea ISD depinde de politicile de ajustare sănătoase şi de o bună guvernare la nivel naţional. Unii analişti sugerează că, ţinănd cont de nivelul ISD deja mare, de eliminarea facilităţilor fiscale speciale şi de încjeierea procesului de privatizare, nu se întrevede o creştere a ISD după extindere. Pe de altă parte, se argumentează că integrarea efectivă în UE va duce la o creştere semnificativă a fluxului investiţional, presupunând că situaţia locală este încurajatoare în acest sens. Creşterea aiguranţei legislative pe care o impune calitatea de membru în UE şi eliminarea “clauzelor protecţioniste” din acordurile dintre ţările candidate şi UE, care au limita exporturile acestor ţări, vor constitui tot atâţia factori favorizanţi. Specialişii din cercurile de afaceri consideră că multe companii erau pregîtite cu noi proiecte de investiţii în aşteptarea finalizării extinderii UE, ceea ce sugerează că ne

13

putem aştepta la o creştere a investiţiilor. Se poate observa că NAFTA a avut efect creşterea considerabilă a investiţiilor în producţie, în Mexic. În cazul aderării la UE, efectul “deblocării” accesului la piaţă, reglementările comune şi orientarea economică ar trebui să aibă un efect şi mai puternic.

Astfel, este posibil ca efectul dinamic – un cerc virtuos între creştere şi investiţie – va duce, probabil, în continuare, la o creştere economică rapidă în noile state membre, după aderare. Totuşi, experienţa extinderilor anterioare arată că acest dinamism nu se declanşează automat, ci va depinde de adoptarea unor politic sănătoase, favorabile creşterii economice, atât în noile state membre, cât şi de UE în ansamblul său. Chiar şi în cele mai optimiste scenarii, convergenţa economică a noilor state membre cu actualele state membre va fi un proces îndelungat, care va dura câteva decenii.

Costurile şi beneficiile nu vor apărea, neapărat, în aceeaţi perioadă; costurile asociate creşterii concurenţei şi alinieriii vor apărea probabil mai devreme, în primii ani după integrare. Însă, pe termen lung, beneficiile pot fi foarte mari, dacă se aplică politici adecvate. Ratele creşterii economice înregistrate recent de viitoarele state membre sunt mai mari decât cele din statele membre ale UE-15.Aşadar, în vederea extinderii, politicile europene şi naţionale trebuie să acorde priritate creşterii economcie şi convergenţei reale între vechile şi noile state membre. Aceasta înseamnă o rată a creşterii globale mai mare pentru UE – 27, şi chiar mai mare, dacă este posibil, pentru noile state membre. Pe termen lung, acest lucru va reduce diferenţele sociale şi economcie şi va stimula creşterea economică în vechile state membre, ca urmare a dinamismului noilor state membre. Terenul trebuie pregătit deja pentru deciziile importante care urmează a fi luate în 2013 – 2020 cu privire la cadrul bugetar viitor:

1. extinderea dă posibilitatea reconsiderării componenţei asistenţei structurale, pentru o mai bună relaţionare între finanţare şi promotorii creşterii economce. Experienţa a demonstrat că subvenţiile nu ajută dacă sunt folosite pentru a aamâna şi nu pentru a ajuta restructurarea. Se impune reanalizarea modului în care se cheltuiesc fondurile structurale, pentru a identifica acele domenii în care cheltuielile respective pot contribui cel mai eficient la creşterea economică din noile state membre şi mai ales la integrarea regională a Europei centrale şi de Est prin dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere;

2. trebuie avute în vedere şi alte tipuri de cheltuieli orientate pe dezvoltare economică;

3. politica agricolă comună trebuie să continue să se orienteze înspre transferarea asitenţei dinspre segmentul preţurilor şi cantităţilorspre o politică a calităţii şi de dezvoltare rurală dinamică,menită să sprijine, şi mai puţin să controleze, migraţia forţei de muncă dinspre sectorul agricol din noile state membre. Acaeastă politică trebuie să fie animată de grija faţă de oameni şi de comunităţile acestora, ceea ce înseamnă deschiderea de noi posibilităţi şi pentru ţările în curs de dezvoltare, prin comerţul cu produse agricole. Strategia de la Lisabona trebuie readusă la starea iniţială de avânt politic, iar reformele

14

prevăzute de aceasta trebuie urmate de urgenţă pentru a încuraja creşterea economică într-o Uinune extinsă. Noile state membre trebuie să se implice în acest demers.

4. Mobilitatea forţei de muncă va fi factorul – cheie în procesul de adaptare care va urma după extindere. Asigurările temporare de şomaj şi sprijinirea celor care caută de lucru vor facilita mult mai eficient schimbarea, decât o legislaţie destinată protejării forţei de muncă ocupate. Extinderea va forţa o redistribuire a forţei de muncă între industrii şi ţări, mai ales în statele membre şi în regiunile învecinate cu noile state membre, şi va constitui încă un impuls în sensul realizării unor asemenea reforme. Actualele şi noile state membre au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă, care să contribuie la eficientizarea politicii socio-economice şi, implicit, la succesul extinderii. Migraţia forţei de muncă, impusă de piaţă, ca urmare a liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul pieţei comune, este unul dintre factorii care generează creşterea economică. Actualele state membre trebuie să-şi deschidă pieţele şi să primească forţa de muncă din noile state membre, cât mai curând posibil. Chiar şi după ridicarea restricţiilor, se anticipează un aflux limitat de lucrători dinspre noile state membre;

5. UE are nevoie de un model economic şi social, care combină elementele cele mai valoroase preluate de la vechile şi noile state membre. Scopul acestuia trebuie să fie mai degrabă acela de a înlesni reorientarea profesională şi mai puţin cel de a proteja locurile de muncă existente. Trebuie încă de pe acum pregătite măsuri de protejare a celor afectaţi de extindere, într-un cadru european comun.

Se pare că UE a înregistrat succese seminifcative în materie de extindere şi integrare, dar problemele apar în contextul actual al globalizării. UE – 25 se confruntă cu o concurenţă a statelor celor mai dezvoltate ale lumii (SUA, Japobnia etc.), precum şi cu economia ţărilor emergente, precum China şi India. Alte cauze externe Uniunii, cu implicaţii directe asupra acesteia, le reprezintă:

- globalizarea financiară şi creşterea fluxului de investiţii străine directe, care a permis o evoluţie rapidă a creşterii economice din alte zone ale lumii, care au devenit astfel competitori foarte puternici ai Uiniunii.;

- diferenţele dintre costurile forţei de muncă a favorizat dezvoltarea ţărilor cu costuri reduse; din acest punct de vedere, statele Uniunii Europene sunt necompetitive, ele trebuie sa câştige teren prin creşterea competitivităţii şi inovare;

- creşterea cererii, la nivel mondial, pentru energie, corelată cu o ofertă rigidă, este ceea ce pune probleme pe termen lung. În 25 de ani, Uniunea Europeană va importa 90% din nevoile sale energetice, ceea ce va presupune eforturi susţinute pentru creşterea eficienţei energetice şi pentru dezvoltarea resusrselor noi de energie. Uniunea Ewuropeană ar trebui, printre măsurile deja enumerate la capitolele anterioare, sa asigure coordonarea eficientă a politicilor sale în domeniul energetic.

15

CAPITOLUL II

2. DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ A GLOBALIZĂRII

Se pare că UE a înregistrat succese seminifcative în materie de extindere şi integrare, dar problemele apar în contextul actual al globalizării. UE – 25 se confruntă cu o concurenţă a statelor celor mai dezvoltate ale lumii (SUA, Japobnia etc.), precum şi cu economia ţărilor emergente, precum China şi India. Alte cauze externe Uniunii, cu implicaţii directe asupra acesteia, le reprezintă:

- globalizarea financiară şi creşterea fluxului de investiţii străine directe, care a permis o evoluţie rapidă a creşterii economice din alte zone ale lumii, care au devenit astfel competitori foarte puternici ai Uniunii.;

- diferenţele dintre costurile forţei de muncă a favorizat dezvoltarea ţărilor cu costuri reduse; din acest punct de vedere, statele Uniunii Europene sunt necompetitive, ele trebuie sa câştige teren prin creşterea competitivităţii şi inovare;

- creşterea cererii, la nivel mondial, pentru energie, corelată cu o ofertă rigidă, este ceea ce pune probleme pe termen lung. În 25 de ani, Uniunea Europeană va importa 90% din nevoile sale energetice, ceea ce va presupune eforturi susţinute pentru creşterea eficienţei energetice şi pentru dezvoltarea resusrselor noi de energie.

Uniunea Europeană ar trebui, printre măsurile deja enumerate la capitolele anterioare, sa asigure coordonarea eficientă a politicilor sale în domeniul energetic.În noua eră a globalizării, când capitalul, forţa de muncă şi inovaţia tehnologică sunt mult mai mobile, transferurile interregionale mult mai flexibile, distribuţie spaţială a creşterii economice şi, implicit, a bunăstării nu este echitabil împărţită din doua motive:

1. economiile cu un venit mic pe cap de locuitor trebuie să depună un efort susţinut în procesul de recuperare a decalajelor existente, prin importul şi implementarea eficientă a tehnologiilor avansate. Aşadar, în faza recuperării decalajelor, ritmul de creştere în regiunile slab dezvoltate va fi mai ridicat decât cel al celorlalte regiuni care utilizează deja intensiv tehnologiile respective;

2. factorii stimulativi investirii se vor diferenţia între multe regiuni datorită mai ales climatelore conomice şi infrastructurii sociale mai favorabile sau existenţei instituţiilor politice şi a cadrelor legislative orientate spre acumularea de capital în unele regiuni.

Pentru explicarea disparităţilor interegionale sau naţionale privind creşterea economică, modelul neoclasic identifică trei factori direcţi ai creşterii economice:

- acumularea factorilor de producţie, incluzând capital uman şi fizic (cu toate caracteristicile pe care le implică, de la creşterea populaţiei până la importul de inteligenţă), aferent regiunilor analizate;

16

- alocarea eficientă a resurselor;- înzestrarea tehnologică a regiunilor respective.

Opţiunile de politici care să susţină acţiunea celor trei determinanţi oscilează între alocarea resurselor cu ajutorul forţelor pieţei versus stat; comerţ deschis versus protecţionism; fiscalitate ridicată versus fiscalitate mică; facilităţi fiscaşe (sectoriale) versus neutralitate fisclaă. Toate acestea se traduc în competitivitate. Scopul în sine al dezvoltării constă în obţinerea unui standard de viaţă ridicat şi în creştere, iar mijlocul pentru realizarea acestui scop constă în mărirea productivităţii – înţeleasă ca mărimea valorii adăugate pe unitatea de input – forţa de muncă şi capital. Cu cât competiţia între firme este mai mare, cu atât devine mai turat motorul creşterii productivităţii. Efectele pe care le generează constau în: viteza mare a schimbărilor; intensitatea în cunoştinţe; transnaţionalitatea firmelor şi

proceselor tehnologice; supercompetiţia. Ţările sunt angrente, astfel, într-o competiţie internaţională acerbă pentru competitivitate, în special la nivel de infrastructură, educaţie şi formare profesională continuă, sănătate, sistem naţional de inovare.În ciuda politicii regionale lansate cu scopul uniformizării bunăstării în regiunile sale, Uniunea Europeană se confruntă cu mari porbleme în creşterea vitezei de convergenţă. Precondiţiile creşterii economice susţinute rămân în continuare stimularea investişiilor în capitalulş fizic şi uman, în cercetare şi dezvoltare, în infrastructură, liberalizarea comerţului exterior, consolidarea sistemului financiar, dar şi menţinerea unui nivel acceptabil al distribuţiei bunăstării în diferite ţări.

2.1 Beneficiile globalizării în Uniunea europeană

Schimbările rapide din economia globală ar putea avea efecte pozitive asupra:

- conform teoriei scimburilor comerciale tradiţionale, globalizarea va egaliza preţul produselor şi factorilor de producţie. Comerţul liber va duce la o alocare mai eficientă a resurselor lumii, iar concurenţa va plasa producţia către cei cu costuri de producţie mai mici;

- în acelaţi timp, noile tehnologii combinate cu rate ale dobânzii mai mici, ar trebui, de asemena, sa aducă beneficii; inovaţia şi creşterea concurenţei internaţionale pot aduce creţterea competitivităţii, salarii mai mari ţi un standard mai bun de viaţă;

- în afara impactului globalizării asupra creşterii economice, bunăstarea consumatorilor se va îmbunătăţi datprită scăderii preţurilor; dar să nu uităm că scăderea preţurlor de bazează pe conmcurenţa dintre pieţele de produse, iar în cazuş existenţei unui oligopol structurat, efectul globalizării poate fi chiar limitat.

Aşadar, trei aspecte sunt foarte importante pentru ca globalizarea sa aducă beneficii Uniunii:

17

1.Câştiguirile din globalizare nu sunt distribuite uniform între ţări, regiuni, persoane fizice;2.Deşi costurile globalizării enumerate mai sus nu sunt neglijabile, materializarea beneficiilor va dura ceva timp; 3. Câştigurile din globalizare depind foarte mult de modul în care Uniujea Europeană va sti sa combine rata de creştere cu un model social reformat de protecţie.

2.3. Costurile globalizării din perspectiva Uniunii Europene

Raportul Shapir „O agendă pentru o Europă în creştere” propune principii care vizează noi modele pentru creşterea nivelului UE şi la nivel naţional; reforme ale politicilor microeconomice, revizuirea politicilor privind politica macroeconomică actuală, redefinirea politicilor de coeziune, îmbunătăţirea concurenţei pe piaşa muncii, de capital, bunuri şi servicii. Raportul solicită Uniunii europene şi membrilor săi să facă o piaţă unică ,mai dinamică, sa stimuleze investiţiile prin cunoaştere, să îmbunătăţescă cadrul de politici macroeconomice , sa – şi reorienteze bugetul.

Mulţi europeni cred că intuitiv o lume în care China şi India ar atinge statutul de superputere de export, trebuie să fie o lume în care prosperitatea Europei s-a redus proporţional. În ciuda creşetrii constante e economiei Chinei şi Indiei, economia europeană a cunoscut boom-ul de creştere în economiile emergente ale ultimului deceniu, cu crearea de locuri de muncă net de 18 milioane de euro. Globalizarea se dovedeşte a fi un exemplu elocvent ca este greşită ideea potrivit căreia există doar un numaăr fix de locuri de muncă pentru a merge în jurul economiei globale. Iar în ceea ce priveşte concurenţa asiatică, ea a fost bună pentru Europa: companiile europene au răspuns la presiunea concurenţială prin căutarea unor domenii noi de specializare, atît în producţie, cît şi în sectorul serviciilor.Globalizarea, însă, este pe cale de a introduce o nouă fază politică. Efectele economice ale globaliyării au fost resimţite de zeci de ani în Europa, prin creşterea presiunii asupra întreprinderilor, în scădere de facbricaţie locală, şi prin presiunea constantă de scădere a preţurilor de import. Companiile de achizitii şi investiţii din lumea în curs de dezvoltare au început să aducă acasă pentru europeni ceea ce globalizarea înseamnă, în termeni de greutate economică, Rusia, India şi China. Aceasta s-ar putea numi “efectul Tata„ – după ce producătorul auto ndia, care a produs cel mai ieftin autotmobil din lume în 2008, acelaşi an în care a luat dreptul de proprietate a producătorului prestigiosului automobil britanic, Jaguar. Acestea sunt semne ale schimbărilor fundamnetale. Evident că acest lucru va produce nelinişte în Europa, precum şi în Statele Unite, nu în ultimul rând pentru că se prefigurează schimbări politice din cauza creşterii economice rapide. Printre efectele globalizării asupra Europei, trebuie să amintim schimbările tehnologice şi presiunea concurenţială asupra producţiei şi forţei de muncă, care au condus la ajustări dureroase pentru Europa. Ne aflam acum într-o competiţie mai grea pentru ambele noastre pieţe, intzerne şi de export. Cetitudinile economice vechi au fost erodate şi ca indivizi trăim într-un sistem economic mai puşin previzibil.2

2 Der Spiegel, Peter Mandelson

18

Deşi tările Uniunii Europene sunt mai protejate de efectele internaţionale ale concurenţei, ca urmare a schimburilor comerciale existente între ele, ele se pot confrunta, totuşi, cu următoarele costuri de globalizare:

1. O deteriorare a statutului bunăstării – proces adesea definit în literatura de specialitate ca „ social dumping„, rezultată din creşterea concurenţei dintre ţări, impozite si reglementări;

2. O creştere a şomajului – globaliăarea tinde să aibă un impact negativ asupra ocupării forţei de muncă care nu este uniform distribuită în rândul populaţiei şi dăunează foarte tare celor mai slab calificaţi; astfel, schimbările tehnologice vor duce nevoia tot mai redusă de muncitori necalificaţi; amploarea acestui efect va depinde de capacitatea lucrătorilor de a fi suficient instruiţi;

3. O creştere a inegalităţii şi sărăciei – comerţul creşte eficienţa producţiei şi afectează venitul preţurilor, ceea ce este foarte rar benefic tuturor persoanelor;

4. O creştere a migraţiei – creşterea migraţiei presupune atât costurile, cât şi beneficiile pentru toate ţările implicate. Migraţia poate facilita creşterea economică, prin creşterea ofertei de forţă de muncă sau prin modificări aduse calificării pe piata forţei de muncăş poate absorbi parţial din povara financiară impusă de sistemele de protecţie socială, prin îmbătrânirea populaţiei. Sunt dovezi în multe ţări europene potrivit cărora migranţii generează efecte pozitive, chiar dacă pe termen scurt, de exemplu, referitor la sistemele de pensii;

5. O creştere a inegalităţii regionale; în procesul de globalizare ,inegalitaţile regionale ar trebui, treptat, eliminate: mobilitatea crescândă a circulaţiei mărfurilor şi a factorilor de producţie ar trebui să conducă spre o alocare mai eficientă a resurselor lumii, prin echivalentul productivităţii şi a veniturilor în diferite regiuni. Regiunile cu venituri mici ar trebui să crească mai repede decât regiunile cu venituri mari, ceea ce va duce la atragerea de capital şi, implicit, la exploatarea acestuia îăn folosul propriu. Dar, în lumea reală, producţia se concentrează tot în regiunile cele mai avansate, deci capitalul se întoarce la ele, ceea ce face procesul prinderii din urmă a regiunilor bogate foarte dificil;

6. Restricţii în instrumentarea politicilor utilizate pentru stabilitatea economică – capacitatea ţărilor de a utiliza cursul de schimb în politicile pentru stabilitate economică, este limitată de gradul de deschidere a economiilor lor: cu caât gradul de deschidere al unei economii este mai mare, cu atât mai repede vor dispărea efectele reale ale unei monede de devalorizare. Devalorizarea înseamnă inflaţie, care se va mări prin intermediul creşterii preţurilor de import; creşterea inflaţiei sporeşte salariile, ceea ce conduce la o presiune crescândă asupra costului de producţie. Totodată, creşterea preţului de import va duce la creşterea preţului produselor pe piaţa internă, aşadar produsele naţionale devin mai scumpe şi impactul devalorizării cursului de schimb asupra competitivităţii va dispărea. În acest fel, globalizarea implică constant slăbirea politicii cursului de schimb ca un sistem eficient de instrument de politică economică pentru stabilitate;

19

2.4. GLOBALIZAREA ECONOMIEI ŞI EFECTELE POLITICII UE ÎN CAZUL AUSTRIEI

În iunie 1994, două treimi dintre austrieci au votat pentru aderarea la UE. De atunci se întrevedeau, însă, problemele bugetare legate de modul de finanţare a aderării la UE, care s-au concretizat începând cu anul 1995. Se pare că motorul unificării l-a constituit Politica Agricolă Comună. Datorită particularităţilor agriculturii din Austria – viabilitatea şi supravieţuirea fermelor din Austri nu putea fi asigurată chiar dacă se palicau toate subvenţiile şi măsurile de sprijin de la acea dată ale Uniunii Europene, astfel că o parte a condiţiilor de adrerare a Austriei a constituit-o negocierea referitoare la subvenţiile agricole şi ajutoarele pentru investiţii pentru agricultori.

Integrarea industriilor din Austria pe piaţa europeană a condus la desfiinţarea grupurilor mari de companii şi crearea de mai multe firme mici.sectorul industrial s-a împărţit în două: întreprinderi competitive pe plan internaţional, pe de o parte, şi cei slabi, care nu vor rezista concurenşţei puternice. Ambele există în conformitate cu condiţiile Comisiei Europene: Conform Tratatului UE, politica industrială este responsabilitatea statelor membre, dar să nu uităm că aderarea la UE a impus o serie de reguli politiicii industriale din Austri. UE interzice subvenţii industriei, cu excepţia întreprinderilor mici şi mijlocii, de cercetare şi dezvolater. Apoi, o condiţie importantă o reprezintă cofinaţarea pentru acordarea ajutorului din partea UE. Urmează atragerea de investiţii mari din străinătate, ceea ce conduce la creşterea productivităţii, pe de o parte, dar aderarea la UE atrage după sine moderaţie în negocierile salariale, reducerea ocupării forţei de muncă în întreprinderi, din ce în ce mai puţine locrui de muncă bine plătite, dar şi creşterea numărului companiilor mici şi a celor care prestează servicii. Un efect clar pozitiv l-a constituit creşterea comerţului exteriorşi dezvoltarea dinamică a exporturilor.Abordarea UE este diferită. Politica regională şi de dezvoltare regională doresc să sprijine regiunile slab dezvoltate cu probleme structurale specifice. Astfel ca, odată cu aderarea, Austria va beneficia de un mare ajutor finaciar din partea UE, numai pentru perioada 1995 – 1999 fondul de plăţi structurale ridicându-se la 1, 623 miliarde de euro, iar pogramul de susţinere a UE a curpins 40,9 % din populaţia austriacă.în perioada 2000 – 2006, Austri a primit aproximativ 180 miliarde euro pentru dezvoltarea zonelor rurale. Să nu uităm de fondurile INTERREG care au permis Austriei sa-ţi întărească zonele de frontieră, prin creşterea competitivităţii lor.Rămâne de văzut cum se va armoniza politica regională a Austriei cu politicile viitoare ale UE, având în vedere extinderea UE către ţările din Centrul şi Estul Europei, ceea ce va conduce la o reorganizare implicită şi a Fondurilor structurale. Astăzi deja ştim că Uniunea nu isi va abandona vechii membri, chiar dacă sunt mjult mai bogaţi decât cei no-veniţi, ci se incercă alocarea cât mai eficientp a resurselor existente, pentru o dezvoltare echilibrată a întregii regiuni ce aparţine Uniunii Europene.3

3 Lichtenberger Elisabeth: Austria. Societate şi regiuni. Academia austriacă de presă, Viena, 2000

20

CAPITOLUL IV

21

CONCLUZII

În scopul de a face faţă provocărilor globalozării, Uniunea Europeană trebuie să finalizeze ceea ce deja a început şi să adauge noi dimensiuni programelor aflate în derulare. Îmbunătăţirea serviciilor,telecomunicaţiilor, energia, servicile financiare, respectarea regulilor concurenţei, mediului de afaceri, deschiderea de noi pieţe pentru produsele UE, politicilor econimce, sociale şi politice vor conduce către ceea ce tratatul de la Lisabona şi-a propus: acela de a face din UE cea mai competitivă piaţă a lumii.

Bibliografie

22

Ioan T. Bari, Tratat de economie politică globală, editura economică, 2010Der Speigel, Peter Mandelson, 2010Lichtenberger Elisabeth: Austria. Societate şi regiuni. Academia austriacă de presă, Viena, 2000

◊◊◊

www.imf.orgwww.worldbank.orgwww.acad.rowww.foreignaffairs.org

◊◊◊

Raportul general privind activitatea Uniunii Europene, publicat de Comisia Europeană, 2009Towards a knowledge – based Europe – The European Union and the information, Comisia Europeană, 2002An energz Policy for the EU White Paper, European Comission Directirate – General XVII (energy), 1997World Development report 2002 – 20089, World Bank

23