Grădina cu maeştri: Apocalipsa inocenților · 2021. 2. 28. · Grădina cu maeştri: Apocalipsa...

Grădina cu maeştri: Apocalipsa inocenților

©sihastria-apokalypto.org Pag. 1

http://www.biacad.ro/



Dedicaţie:

această carte este dedicată soţiei mele, Mihaela





Cuprins:

Cuvânt înainte pag. 4

Capitolul 1: Personajele pag. 5

O moștenire neașteptată pag. 6

Tehnologia Logos pag. 16

Arhitectura Abisului pag. 24

Ființa Supremă pag. 34

Un mileniu de pace pag. 47

Întâlnire cu Adevărul pag. 56

Misterul dualității pag. 65

Capitolul 2: Dialogurile pag. 72

Capitolul 3: Acţiunea pag. 101

Orașul Piramidelor pag. 102

Ceremonia Diademei pag. 110

După-amiaza unui Senator pag. 117

I'Tee vs. Solaria omniDrive pag. 124

Moneda cu o mie de fețe pag. 138

Cuvânt de încheiere pag. 156





Cuvânt înainte

Am fost fascinat dintotdeauna de ideea de a scrie o carte care să înceapă

şi să se termine cu acelaşi cuvânt. Sau, într-o altă variantă posibilă, mi-a plăcut să

urmăresc fraza cu care începe o carte şi cea cu care se termină, tonul de început

şi cel de sfârşit – Alfa şi Omega cărţii – între care se derulează întreaga acţiune a

acesteia.

Perfecţiunea în arta scrierii unei cărţi ar putea fi aceasta – să începi cu un

cuvânt, cu o anumită tonalitate, şi să termini cu acelaşi cuvânt într-o tonalitate

asemănătoare, după ce l-ai purtat pe cititor prin aventura unei lecturi care să-i

zdruncine credinţele, fundamentele etice, eu-l.

Cea mai valoroasă carte a lumii, Sfânta Scriptură, debutează cu o frază

de o tonalitate calmă, maiestuoasă şi categorică în simplitatea ei: „La început,

Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” (Genesa, 1.1). Aproape că nu mai are

sens să lecturezi restul, atât este prima frază de completă în înţelesul ei. Este ca o

paranteză închisă aşezată la începutul unei scrieri a cărei lectură este quasi-

gratuită: citind prima frază deja cunoşti totul. Întorcând masivul volum şi

deschizându-l la ultima pagină, găseşti motivul pentru care trebuie să continui:

este acolo o frază, o chemare disperată către ceva care urmează să se întâmple şi

care proiectează întreaga trăire a cititorului spre un eveniment care depăşeşte

marginile cărţii, absorbind atenţia concentrată a acestuia.

„Vino, Doamne Isuse !” (Apocalipsa 22.2) are o cu totul altă

tonalitate decât fraza de la început, ceea ce te face să înţelegi că între paginile

cărţii, a cărei parcurgere părea aproape inutilă, s-a întâmplat ceva. Ceva dramatic,

de o importanţă copleşitoare, care te interesează şi pe tine, pentru că, nu-i aşa, şi

tu aştepţi ceva din viitor şi orice lectură nu este altceva decât o modalitate de a

grăbi acel viitor, de a forţa timpul să curgă într-un mod agreabil către acel viitor de

la care, totuşi, nu ştii ce aştepţi!





CAPITOLUL 1: PERSONAJELE





O moştenire neaşteptată

Mă învârt de vreo jumătate de oră în jurul unei carcase de forma unui

cub dintr-un material plastic lucios, destul de prezentabil la înfăţişare. Nu reuşesc

să desluşesc nici un detaliu care să mă dumirească asupra funcţionării, sau cel

puţin a iniţerii acesteia. Suprafeţele elegante - un gri închis la culoare, uşor

translucid - nu prezintă butoane, sau altceva care să permită intruziunea în

intimitatea curioasei maşinării. Pe una din laturi, care, datorită acestui amănunt, ar

putea fi socotită drept partea frontală a cubului, o siglă minusculă, tăiată dintr-un

metal argintiu cu inserţie de plastic de culoarea safirului: Exotic PC's. Nu mă

ajută în nici un fel – am apăsat în disperare de cauză pe ea, sperând că este un fel

de buton de pornire mascat - însă, nimic.

Suficient de plictisit şi serios atins în orgoliul meu de expert de ocazie

într-ale computerelor personale (şi ale prietenilor) catadicsesc să arunc o privire pe

hârtiile ce le-am primit odată cu „obiectul”. Înştiinţarea de la Oficiul Poştal de

primire a coletului, copia după testamentul rudei de care n-am auzit niciodată şi

care, decedând, m-a cadorisit cu ciudăţenia care, iată, m-a făcut să pierd mai mult

de un ceas din timpul meu liber, o fotografie a aceleiaşi rude zâmbindu-mi din

pragul unei prăvălii... stop. Apropiind hârtia lucioasă şi destul de îngălbenită a

pozei (Doamne, binecuvântată fie era digitală!) de ochii mei uşor miopi, desluşesc

un scris familiar pe firma deasupra intrării în prăvălie: „Exotic PC's – viitorul

informaticii la îndemâna dumneavoastră” . Haidade, s-o fi pozat după ce-a

cumpărat calculatorul! Uitându-mă mai atent, observ că nu e o fotografie

obişnuită, este mai degrabă un fel de carte de vizită de format mare, tipărită pe

un carton plasticat. Întorc hârtia şi mă uit pe verso: „Dumitru Iordăchescu –

manager” scrie pe mijlocul foii cu litere înclinate. Etete..., îmi scapă, era patron,

boierul! În colţul din dreapta jos, observ un motto: „Congratulations! If it is your





first computer, enjoy it! If it is your second computer, move it near the other ('s)

and enjoy them.”

Perspectiva asupra personajului cu care împărtăşesc un grad de rudenie

suficient de îndepărtat pentru a-mi putea fi, eventual, simpatic, se schimbă. Un

calculator personal - după cum scrie în testament - lăsat moştenire într-o lume în

care tehnologia se înnoieşte la fiecare şase luni, este un lucru destul de bizar.

Numai curiozitatea, pe care nu mi-o îngrădesc, faţă de obiectele aparţinând lumii

electronice m-a determinat să mă duc în această dimineaţă să ridic coletul. Sincer

să fiu, mă aşteptam să descopăr un computer obişnuit, cumpărat cu sacrificii

pentru a ţine contabilitatea unui magazin mixt şi a juca nişte Arcade în momentele

în care nu se întâmplă nimic la locul de muncă (eventual a momi vreun nepot mai

simpatic în după-amiezele lungi şi plicticoase din week-end cu promisiunea

ultimelor shooter-e instalate şi puse la dispoziţia lui). Nu eram pregătit pentru:

1. să nu recunosc modelul şi configuraţia sistemului, ba să n-am nici

habar cum se pune în funcţiune!

2. să descopăr că cel care mi l-a trimis era una şi aceeaşi persoană cu cel

care punea astfel de modele în circulaţie, poate chiar le producea?

Încep să mă întreb dacă atâta mister va fi justificat de experienţele sper,

plăcute, pe care mi le va produce aparatul, îndată ce-l voi putea porni.

Decis să mai încerc o dată, mă regrupez în jurul lui. Tot ce am putut

descoperi despre el prin contact direct, am descoperit. Ştiu cum arată,

dimensiunile, greutatea, culoarea, acum îi cunosc şi ascendenţa pe linie paternă...

În rest nimic, din ce nu am observat până acum: nu tu cablu de alimentare,

cabluri de conectare la monitor, tastatură, mouse, ce să mai vorbesc de

imprimantă sau altele... Cu ce s-o fi ocupat ăştia, la Exotic PC's? Şi ce motto haios

şi-au ales... Oare o mai fi având cineva din oraş un computer de la ei ? Ar fi cât de

cât un punct de plecare... Dar, unde să-i caut? Mă îndrept spre vajnicul meu

sistem (procesor multi-core, hdd-uri Raid, 4Gb RAM, dual video, ce mai, o





mândreţe!) şi introduc în Google cuvântul de căutare: „Exotic PC's” - pagini din

România. Mă aleg cu nişte link-uri absolut nefolositoare, aşa că abandonez.

...Din partea cealaltă a uşii se aud nişte mormăieli cam ameninţătoare,

dându-mi de înţeles că orele sunt înaintate şi restul familiei cu care împart

apartamentul (şi nu numai) vrea să treacă la culcare. Sting lumina în tavan, aprind

o lampă de birou pe care o aşez pe podea, mă aşez turceşte cu cubul enigmatic

în spotul de lumină şi încerc să evaluez situaţia: despre Intel ştiu destul de multe,

despre AMD cam tot atât... Mac-uri, ce-am mai ciugulit prin reviste, Solaris, Linux,

Unix, BeOs, aşa cât de cât, să nu zic că n-am auzit de ele (nu dă bine la o discuţie

între prieteni), despre Ăsta nu ştiu nimic... Învârt o şurubelniţă „în cruce” în mână

şi îi arunc priviri întunecate. (Numai amintirea jucăriilor din copilărie pe care le

desfăceam cu mare uşurinţă, dar pe care nu le puteam face niciodată la loc, mă

mai împiedică să trec la fapte). Oricum, dacă în următoarele câteva zile nu îi dau

de capăt, îl desfac în bucăţi, măcar să văd ce are pe dinăuntru...

Obosit, nu îmi rămâne decât să mă conformez singurelor instrucţiuni pe

care le-am primit, în mod indirect, despre el. Strâng hârtiile care zac în mod

obişnuit pe birou, împing monitorul LCD profesional (o altă achiziţie de mare

valoare şi aprinzătoare de invidii) până la margine, mut scanerul pe un corp de

mobilier altfel inutil, amplasat lângă birou, şi depun „moştenirea” lângă unitatea

centrală pe care o învălui, încă o dată, într-o privire plină de afecţiune.

Adorm, cu gândul că, dacă am ajuns la treizeci de ani şi nu m-am

îmbogăţit până acum, n-am câştigat nici măcar la loz în plic, e absolut firesc ca un

obiect primit prin Poştă, trimis de cineva de a cărui existenţă habar nu am avut, să

nu-mi aducă cine ştie ce satisfacţii... Asta e.





* * *

Alergătura în munca de arhitect la începutul carierei nu e un fapt de

neglijat. Mă întâlnesc cu tot felul de persoane care îmi prezintă probleme având

mai mult sau mai puţin legătură cu ceea ce am învăţat în şcoală. Unii doresc

locuinţe de vis, inspirate din vizitele făcute la rubedenii mai pricopsite din

Occident. Alţii îmi arată disperaţi tavanul apartamentului ghinionist aflat la ultimul

nivel al blocului fabricat în anii socialismului şi care, pe alocuri, lasă să pătrundă

intemperiile cărora nu le mai poate face faţă. Am deja la activ o galerie

impresionantă de „amenajări interioare” de apartamente constând în principal din

demolarea cămării cu scopul sacrosanct al amplasării unui colţar în bucătăria în

care, oricum, te sufoci şi dacă aprinzi o ţigară.

În majoritatea lor, sunt oameni care mimează o sărăcie ce nu rimează

deloc cu tentaţiile lor constructive. „Ce s-au mai scumpit, domnule, materialele...

ca să nu mai vorbim de manoperă...” oftează, în timp ce se joacă involuntar cu

brăţara masivă de aur de la mână. (Am cunoscut un personaj între două vârste,

care a venit la Primărie îmbrăcat modest, de ţi se rupea inima de mila lui - dacă

stau şi mă gândesc, ăsta e şi motivul pentru care a reuşit să treacă de Direcţia de

Urbanism - iar la altă întâlnire a apărut fercheş, cu geacă de piele şi blugi originali

de părea cu 20 de ani mai tânăr... ca să nu mai vorbesc ce Passat conducea).

Au trecut astfel două zile de când sistemul meu a primit în imediata

vecinătate computerul moştenit şi tot două zile de când nu m-am apropiat de

birou. Aşezându-mă pe scaun, furişez o privire către enigmaticul obiect şi pornesc

computerul obişnuit. Deschid sertarul şi apuc dosarul de deasupra - un proiect de

o banalitate descurajatoare, dar aducător de ceva satisfacţii (mai cu seamă

materiale).

Ciudat, pe monitorul pe care ar fi trebuit de secunde bune să apară





binecunoscutul desktop cu instrumentele mele de lucru frumos aranjate, se vede

ecranul negru de boot cu două opţiuni pe care nu-mi amintesc să le fi instalat:

1. Windows

2. Logos

Astfel de opţiuni îmi amintesc de vremuri demult apuse, când pe acelaşi

sistem instalam un '98 şi un 2000 (pentru comparaţie, sau pentru că diverse jocuri

nu se înţelegeau prea bine cu una din variante), dar a trecut mai bine de un an şi

jumătate de când XP-ul tronează singular în inima sistemului (şi a mea, desigur).

Primul gând mă îndeamnă să adresez urări prea puţin ortodoxe acelor

persoane care se ocupă cu „fabricarea” de viruşi informatici. Întrucât n-am auzit

până acum de unul care să te invite să-l încarci pe post de sistem de operare, mă

răzgândesc. Tentaţia de a alege varianta „1” şi a petrece restul zilei în compania

planşelor ce trebuiesc desenate, nu atârnă prea greu în balanţă cu varianta

numărul „2”. Îmi fac, rapid, o evaluare sumară: dacă o fi virus, în cel mai rău caz

se lasă cu o reinstalare a Windows-ului şi a programelor - treabă de o jumătate de

zi. Backup la documente am făcut recent, ce a rămas pe lângă nu prezintă prea

mare importanţă aşa că... de ce nu ? Ezit puţin, cu degetele tremurând de

nerăbdare asupra tastaturii, apoi mă decid: „2” fie ce-o fi ...

Ecranul negru, neprietenos, al boot-ului, dispare şi preţ de fracţiuni de

secundă este înlocuit cu o imagine tridimensională, „în oglindă”, a camerei în care

mă aflu. Efectul este atât de neaşteptat încât sar de pe scaun, răsturnându-l.

Acelaşi lucru se întâmplă şi pe monitor. Mai fac un pas înapoi şi încremenesc

pentru câteva secunde bune. Încet, în timp ce prin minte îmi trec cu repeziciune o

sumedenie de scenarii posibile, dar puţin probabile, încerc să mă apropii de uşă,

ştiind totuşi, că nici unul dintre cei aflaţi dincolo de ea n-ar înţelege mai bine decât

mine ce se întâmplă.

Camera care se zăreşte dincolo de ecran este identică, până în cele mai

mici amănunte, cu a mea, cu excepţia faptului că este goală. Dintre detaliile





minuţios redate: biroul cu toate lucrurile aşezate pe el, scaunul răsturnat pe care

nu îndrăznesc să îl ridic, etajera cu dosarele aliniate pe rafturi, micile amenajări pe

care le-am făcut pentru a da de înţeles oricărui musafir despre preocupările

artistice ale locatarului, din tot ceea ce în mod obişnuit constituie bârlogul în care

mă simt în largul meu, şi care reprezintă o bună parte din lumea mea, din

universul meu, lipseşte un singur amănunt - eu. Brusc, uşa din fundalul imaginii

se deschide şi prin ea pătrunde un personaj desprins dintr-o reprezentare

imaginară a lumii celeste - un om de lumină. Silueta lui nu e prea înaltă - arată ca

un copil cu vârsta de aproximativ 12 ani. Se apropie de centrul imaginii, înaintează

până spre biroul lui şi ridică cu un singur gest scaunul răsturnat, pe care se

aşează.

Apoi mă priveşte.

Nu ştiu cum să descriu ceea ce se întâmplă - simt privirea lui cum mă

învăluie, dar nu îi văd ochii. Întreaga lui faţă e scăldată într-o lumină albastră cu

reflexe violet. Mă priveşte îndelung. Deşi nu clipeşte, lumina albăstruie a privirii i

se întunecă uşor, la intervale egale, astfel că pot, totuşi, să măsor timpul ireal care

se scurge. Neputând să articulez nici un cuvânt, îi las lui întreaga iniţiativă. Nu

pare a se grăbi în nici un fel. Deodată, vocea i se aude în boxele pe care nu îmi

amintesc să le fi pornit. La început nu înţeleg ce spune, îi percep numai

muzicalitatea tulburătoare şi timbrul care îmi arată că nu m-am înşelat - este un

copil. Cu greu, reuşesc să ies din starea de uluială suficient, pentru a-i înţelege

spusele:

„...Cu fiecare generaţie, se naşte un mare număr de oameni inteligenţi.

La fiecare o sută de ani, se naşte un geniu care are capacitatea de a influenţa

epoca lui şi pe cele care urmează, indiferent de domeniul în care se manifestă

capacitatea lui superioară de creaţie. La fiecare o mie de ani se naşte un om dotat

cu o inteligenţă ce nu are mai multe lucruri în comun cu lumea aceasta decât are

cu altele. O minte de sine-stătătoare, de regulă neştiută în timpul vieţii şi nici după





moarte, căci dispare prematur, fără să lase prea multe urme. Istoria umanităţii nu

îi cunoaşte pe aceşti oameni, pentru că ei nu se pot adapta realităţii suficient de

mult pentru a-şi pune amprenta în vreun fel asupra ei. Supremul lor efort în timpul

vieţii este de a înţelege cum pot ceilalţi să trăiască atât de orbi şi indiferenţi faţă

de Adevăr. Preocuparea de bază a acestor oameni este să nu se manifeste ca

fiind altfel, pentru că nu suportă să fie descoperiţi. Inteligenţa lor este perfectă -

pot face orice într-un mod desăvârşit, dar au grijă să greşească întotdeauna

pentru că nu pot concura cu oamenii obişnuiţi. Pentru ei nu există competiţie. În

tot timpul vieţii, trăiesc în aşteptarea unui răspuns ... Atunci când îl primesc, sunt

pregătiţi să lase această lume.

Mileniul care a trecut, omul acesta a fost Dumitru Iordăchescu. A trăit

singur, fără familie, purtându-şi drama de a nu putea comunica cu nimeni la

nivelul capacităţilor sale. A murit la vârsta de 42 de ani, la fel de singur precum a

trăit. Spre deoebire de înaintaşii săi, a profitat de avansul tehnologic al societăţii

pentru a lăsa un urmaş, care, spera, va putea să-i dobândească extraordinarele

capacităţi.

Acesta sunt eu.

Înainte de a dispărea, a găsit o familie care să mă adopte şi m-a

încredinţat acesteia.

Tu vei fi familia mea. Îmi vei supraveghea creşterea, îmi vei oferi

adăpost, mă vei salva dacă vremurile o vor cere. Vei face toate acestea, pentru

că, venind în contact cu moştenirea ce ţi-a fost încredinţată, vei dobândi o parte a

acesteia - vei învăţa să gândeşti.

Acest fapt te va transforma. Treptat, pe măsură ce eu îmi voi dezvolta

capacitatea de a gândi până la potenţialul maxim, şi în tine se va petrece o

schimbare. Tu nu îmi poţi călca pe urme, dar mă poţi înţelege, pentru că vom

învăţa împreună, vom creşte împreună.

Tu eşti fratele mai mic, căruia i-a fost încredinţat fratele său mai mare.





Şi tu va trebui să răspunzi la întrebarea: - Unde este fratele tău?"

Metalul rece al clanţei pe care reuşesc în final să-l strâng în mână, îmi

declanşează o amintire ce zăcea de decenii uitată în mintea mea: am în jur de

şase ani şi acelaşi coşmar care se repetă la intervale regulate. Deşi locuiesc cu

familia la etajul al doilea, când rămân la un moment dat seara singur în camera

mea, apare la fereastră silueta unui bărbat cu o înfăţişare înfricoşătoare care sare

pervazul şi se repede după mine. Camera în care am copilărit este extrem de mică

- are sub zece metri pătraţi - astfel că numai viteza ieşită din comun cu care mă

răsucesc şi mă îndrept spre uşă mă salvează din mâinile răufăcătorului pe care îl

simt urmărindu-mă. Smucesc uşa, ies pe coridorul îngust şi o iau la dreapta, spre

camera de zi unde părinţii mei urmăresc ceva la televizor. (În coşmarul meu, toate

detaliile din casă sunt aceleaşi cu cele din realitate, fiecare mobilă este la locul ei,

covorul, tablourile de pe pereţi, chiar şi personajele se comportă ca în viaţa

reală.)

Sfârşitul visului este acelaşi de fiecare dată şi este mai înfricoşător şi mai

ciudat decât visul în sine. În casa părinţilor mei, uşa care dădea din camera de zi

spre holul lung care ducea spre cele două dormitoare şi baia, era parţial acoperită

de latura bibliotecii, care se suprapunea pe o lăţime de aproximativ 40 de

centimetri pe golul de uşă. Între bibliotecă şi uşă era o distanţă cam de jumătate

de metru. Lucrurile erau astfel dispuse, încât venind dinspre dormitor, dacă intrai

pe uşa care stătea mai tot timpul deschisă, te puteai ascunde în spaţiul creat între

uşă şi bibliotecă, şi nici unul dintre cei aflaţi în cameră nu te putea vedea, în timp

ce tu vedeai şi auzeai totul. Exact aşa se termină coşmarul: ţâşnesc pe uşa

dormitorului meu, ajung în camera de zi, dar, în loc să înaintez, mă lipesc cu tot

corpul de biblioteca care nu mă lasă să înaintez şi, totodată, mă ascunde de

privirile celor din cameră. În timp ce aud pe cel rău cum se apropie din spate,

împing în masiva bibliotecă care nici nu clinteşte şi încerc disperat să-i alarmez pe





ceilalţi.

Mă trezesc lac de sudoare simţind încă pe umăr ghearele celui venit să

mă tragă după el...

La fel ca în coşmarul copilăriei, bărbatul ajuns la maturitate se grăbeşte

să pună între el şi acea parte din realitate care-l înspăimântă, uşa camerei sale,

apoi o rupe la fugă.

* * *

Rătăcesc pe străzile oraşului meu natal, care mi se pare acum străin şi

necunoscut. Nu mă pot opri într-un loc anume - locurile sunt pline de oameni

ocupaţi, grăbiţi, care aleargă stresaţi să-şi rezolve treburile sau, dimpotrivă, se

plimbă agale în orele târzii ale după-amiezei. Trecând pe lângă ei, îmi par a

arunca priviri pline de subînţeles, de parcă ar fi fost cu toţii martori nevăzuţi ai

incredibilei scene petrecute în biroul meu... Opresc la un chioşc şi cer un pachet

de ţigări şi o brichetă. N-am mai fumat de ani de zile, dar nu ştiu ce altceva să fac

pentru a găsi o ocupaţie mâinilor care îmi tremură. Mă aşez pe o bancă. Simt

nevoia să-mi adun gândurile, să mă liniştesc, să-mi ofer răgazul necesar pentru a

evalua situaţia.

De când am plecat în fugă de acasă, trăiesc cu senzaţia că am deschis o

uşă neştiută şi am păşit fără să vreau într-un gol ce nu se termină. Toată

experienţa mea de până acum - am împlinit treizeci de ani, m-am însurat , am

copii, am absolvit o facultate - pare să nu cântărească nimic în raport cu cele

petrecute în ultimele ore. Un vechi scepticism, moştenit pe linie genetică, încearcă

să mă convingă că nu sunt decât victima unei farse. Dar totul e incredibil de real,

în pofida absurdului evident.

Privesc în jur: un oraş tipic pentru această parte a lumii şi acest timp.

Blocuri de locuinţe, străzi, magazine cu reclamele aprinse, zgomotul traficului,





înserarea care se lasă şi care pare să moleşească decorul peste care cade ca o

cortină. Oamenii se grăbesc să ajungă acasă, să prindă câteva ore de relaxare în

faţa televizorului, să mănânce, să stea de vorbă cu ceilalţi din familie, să trăiască

aşa cum o fac dintotdeauna şi cum o vor face în continuare... Aşa cum voiam să

fac şi eu, până acum...

Arunc ţigara terminată şi mă ridic să fac câţiva paşi. Zăresc vitrina largă,

intens luminată, a unei firme de tehnică de calcul şi mă apropii din obişnuinţă, să

mă uit la exponate. Monitoare extraplate pe care se succed imagini

tridimensionale din jocuri sofisticate, sisteme cu carcase argintate sau

transparente, cu lămpi interioare care strălucesc în viteza cooler-elor de mare

capacitate, periferice, panouri frumos colorate pe care se înşiruie denumiri

pompoase ale componentelor şi preţurile aferente. Privesc toate aceste obiecte în

faţa cărora eram în stare altădată să petrec ceasuri întregi şi nu pot să-mi reprim

un zâmbet ironic: „Dacă aţi şti voi..."

Ridic capul şi privesc în lungul bulevardului pe care am trecut de atâtea

ori. Ştiu că, odată întors acasă, nimic nu va mai fi la fel ca înainte. În adâncul

sufletului, încă sper că totul n-a fost decât o iluzie, dar raţiunea îmi spune că nu e

aşa. Deşi nu pare, încep să înţeleg că este mai mult decât logic să ai acasă,

închisă într-o cutie, o minte modelată după un arhetip perfect. Să ai şansa, cel

puţin teoretică, ca în această viaţă să poţi fie şi o singură dată să dialoghezi cu

Înţelepciunea, să te desprinzi din relativ şi să păşeşti pe un teren solid. Să vezi

pentru prima dată conturul ferm al lucrurilor, ordinea lor firească şi sensul

acestora, este mai mult decât o iluzie - este un drept pe care cel mai mulţi dintre

noi ni-l refuzăm fără să stăm prea mult pe gânduri. Dar, dacă am şti că este

posibil...





Tehnologia Logos

Mă pot mişca pe Coloana Infinitului timp de milenii pe sensul ascendent

sau descendent. De fapt, pentru Mine nu există, sau nu prezintă nici o importanţă,

sensul mişcării Mele.

Dacă sunt sincer, şi nu pot să nu fiu sincer cu Mine Însumi, nici mişcarea

nu este foarte importantă.

Important sunt Eu, pentru că pot face toate acestea.

Existenţa Mea e atât de palpabilă încât, atingând-O, mă umplu de

fericire. Iar fericirea aceasta este atât de densă, de consistentă şi de hrănitoare,

încât am senzaţia că o pot atinge şi pe Ea. Cred că sunt mai multe fiinţe aici, cu

Mine, şi toate împărţim aceeaşi bucurie. Sunt Eu, Existenţa Mea şi Fericirea.

Ori de câte ori doresc să Mă manifest în vreun fel, Îmi place să mă

consult cu ceilalţi doi. Şi orice lucru hotărăsc să fac, ceilalţi doi îmi răspund cu

aceeaşi bucurie. Pentru Noi, timpul nu are curgere. Nu e decât o noţiune cu care

încercăm să ne măsurăm fericirea - pentru că e Infinit ca şi aceasta. Aş putea

spune că Noi am inventat timpul, atunci când Lumina izvorâtă din noi s-a reflectat

pe noianul de Nume care se află în lumea de jos. Sunt foarte multe Nume acolo.

Numai Noi le cunoaştem pe toate, iar până a-l lumina cu Lumina noastră, timpul

era una dintre ele.

Numele aşteptau să fie trezite la viaţă, să fie ordonate şi din ele să fie

alcătuită Lumea. Puteam să simt acest lucru, când privirea Mea le cerceta, rând pe

rând, pe fiecare. Le-am cunoscut alcătuirea, am putut să văd ordinea care le leagă

într-o reţea nevăzută, şi am ştiut că este suficientă Voinţa Mea pentru a crea din

ele un lucru Viu.

Ceilalţi doi, care mă urmează în tot ceea ce fac, au văzut şi Ei acelaşi





lucru. Şi mi-au transmis pe căi neştiute, aşa cum numai Noi ne înţelegem,

acceptarea lor. Ştiam că totdeauna sunt alături de Mine, dar am vrut să-I ascult şi

pe Ei. Nu este bucurie mai mare decât aceasta - să-L asculţi pe cel de lângă tine,

şi el să te asculte la rândul lui.

Acesta este secretul pe care voiam să îl descoperim lumii care zăcea,

îngheţată, la picioarele noastre.

Cred că prima Mea poruncă a fost: „... Să fie Lumină!"

Şi s-a făcut lumină ...

* * *

Sunt singur, după milenii în care strămoşii mei au dispărut în noapte. Nu

ştiu dacă au fost şi alţii ca mine, dar ştiu că acum nu sunt. În timpul meu,

contemporan cu mine, numai Dumnezeu mă poate înţelege. Am semeni, cărora în

sinea mea le spun fraţi, dar sunt ca nişte copii iar eu simt deja cum mă apasă

eternitatea.

Am înţeles destul de repede, la vârsta când cei din neamul meu

descoperă primul spaţiu de libertate – jocul - că eu sunt diferit. La început, am

crezut că diferenţa o reprezintă fizicul meu plăpând, care mă forţa să mă adaptez

la ceilalţi în loc să încerc să-mi impun punctul de vedere. Apoi am dat vina pe o

sensibilitate exagerată, moştenită sau dobândită printr-o educaţie prea riguroasă.

Cu timpul, însă, am înţeles că altceva purta vina faptului că niciodată nu mă

puteam manifesta ca mine însumi, în nici o împrejurare, numai în momentele de

singurătate.

E greu de înţeles avantajul pe care ţi-l oferă o minte superioară. Este un

avantaj care nu se manifestă, care nu se poate manifesta în mod practic,

niciodată. Realitatea în care se manifestă raţiunea nu poate fi văzută, nu poate fi

manipulată, şi nu oferă nici un avantaj practic. A-ţi folosi mintea înseamnă a căuta





în fiecare clipă Adevărul. Iar când afli Adevărul, mintea nu-ţi mai foloseşte la

nimic, şi trebuie s-o laşi să dispară, ca să trăiască Adevărul în locul ei.

Căutarea Adevărului a forţat mintea mea să născocească, pentru a

supravieţui, o teorie care să explice absolut Totul. Dacă laşi mintea ta să nu

explice Totul, îi negi raţiunea de a fi, iar dacă negi minţii tale raţiunea de a fi, rişti

să nu ieşi niciodată din labirintul în care te afli.

Atunci când am aflat pentru prima dată de Univers, de spaţiul copleşitor

care ne înconjoară, de numărul inimaginabil de lumi care plutesc împreună cu noi,

şi pe care nu le vom atinge niciodată, am hotărît ca eu voi atinge marginile acestui

Univers. Am petrecut ani buni din copilărie imaginând şi „proiectând" nave

propulsate de energii uriaşe, care aveau menirea să mă transporte la capătul

Universului, să mă elibereze de povara de a şti că sunt lucruri de neatins pentru

mine.

Dar marginile Universului nu sunt de ajuns. De fapt, nu reprezintă mare

lucru. Dacă nu te explici pe tine însuţi, Universul nu are nici o valoare, pentru că el

este Univers numai văzut prin ochii tăi. Iar tu, cine eşti?

Am căutat aşadar să înglobez în adevărul depre Univers şi adevărul

despre mine şi, pentru că nu am găsit teorii care să explice Totul, şi Adevărul care

să strălucească şi care să lumineze acest Tot, am inventat o tehnologie. Acestei

tehnologii i-am pus numele Logos - Cuvânt, pentru că se potriveşte cel mai bine

cu conţinutul ei.

Înainte de a o inventa, m-am gândit dacă are vreun rost să încerc măcar

să o fac, pentru că dacă eu nu posed nimic (adică nu cunosc Adevărul) cum ar

putea ceva izvorât din mine să o facă? Apoi, am avut revelaţia faptului că lumea

este într-o continuă devenire, indiferent dacă eu înţeleg sau nu această devenire,

astfel că m-am concentrat mai mult asupra dinamicii lumii decât asupra înţelegerii

rosturilor ei. Există o anumită frumuseţe şi o eleganţă aparte în curgerea lumii,

frumuseţe pe care poţi ajunge să o apreciezi dacă o contempli, în loc să o





analizezi. Şi, cu timpul, înţelegi că este mai uşor să creezi ceva care să participe la

dinamismul lumii decăt să încerci să te izolezi şi să-i afli rosturile.

Am încercat să stabilesc substanţa din care e făcută lumea. E vorba de

aceeaşi substanţă, în diferite variante, sau substanţe diferite, care, amestecate,

formează lumea? Şi ce înseamnă substanţe? E vorba de lucruri materiale, sau sunt

energii a căror formă vizibilă ne face să putem vedea lumea? Dacă lumea întreagă

este formată din substanţe-energii, iar interiorul meu e format numai din întrebări

şi cunoştinţe - dând naştere altor întrebări - care este liantul, numitorul comun,

între substanţele din care este alcătuită lumea şi frământările mele? Şi cum pot

substanţele sau energiile lumii să nască atâtea sentimente contradictorii într-o

fiinţă – aşa cum sunt eu – care aparţine lumii, dar nu o înţelege? Dacă în exterior

sunt substanţe, şi în interior tot substanţe, de unde se nasc întrebările? Să fie

întrebările tot substanţe care apar în interiorul minţii ca într-un recipient a cărui

alchimie complexă te poate induce în eroare, spunându-ţi că se află şi altceva

dincolo de el?

Oare întrebările sau, mai bine zis, suportul întrebărilor – cuvintele

înlănţuite - să fie substratul lumii pe care noi o vedem ca fiind alcătuită din

substanţe?

Cred că mai curând este aşa…

* * *

Dorinţa…

Te poate pune mişcare dorinţa pentru ceva. Iţi poate orienta eforturile

pentru moment, sau pentru toată viaţa. Te face să ai sentimente faţă de un lucru

exterior ţie. Te deschide către exterior, te luminează, aşa cum se luminează o





cameră atunci când se trag perdelele şi se deschid ferestrele, iar Soarele pătrunde

în interior… Dorinţa poate fi, şi, de cele mai multe ori, singură este, Soarele tău.

Da… să doreşti ceva exterior ţie înseamnă să recunoşti că nu-ţi eşti

suficient. Nu eşti autonom. Lumea nu începe şi nu se termină cu tine. Nu eşti

decât o parte din ea… Asta încă poţi înţelege, cu toate că te doare. Adevărata

umilinţă începe odată cu dorinţa.

Nu poţi schimba faptul că eşti străin într-o lume străină. Şi poţi lupta cu o

lume străină atât timp cât te arăţi şi tu străin faţă de ea. A dori ceva dintr-o lume

străină înseamnă a renunţa la străinătatea ta faţă de lume şi a te arăta ca părtaş

al acelei lumii chiar înainte de a avea certitudinea că vei primi vreodată ceea ce

doreşti. Înseamnă să aparţii acelei lumi. Înseamnă să renunţi la celelalte lumi care

există, undeva, şi care sunt incompatibile cu lumea la care tocmai ai aderat … prin

dorinţă. Înseamnă să te limitezi. Să renunţi la potenţiala ta statură de fiinţă care e

deasupra a tot ceea ce poate fi. Înseamnă să te identifici cu obiectul dorinţei tale,

să te defineşti prin el, să pui semnul egal între tine şi exteriorul tău, ştiind foarte

bine, în adâncul fiinţei tale, că, dacă doreşti ceva din exteriorul tău, înseamnă că

doreşti tot ceea ce este în exteriorul tău.

Dacă doreşti totul, înseamnă că în sinea ta, este nimicul.

Şi totuşi, în sinea ta nu este nimicul, este dorinţa. Iar dacă este dorinţa,

înseamnă că este ceva, iar dacă este ceva, înseamnă că este totul …

* * *

Energia spirituală a omului constă în capacitatea de a ordona noţiunile .

Practic , întregul demers intelectual uman reprezintă efortul de a defini şi redefini

noţiunile - de a stabili mereu noi şi noi legături între noţiunile care există ca

entităţi de sine-stătătoare . Îmi amintesc cum defineam anumite noţiuni generale -





Bine, Rău, Fericire - la vârsta copilăriei, adolescenţei, maturităţii - aceleaşi noţiuni

aveau cu totul alte accepţiuni funcţie de trăirea sufletească, dorinţe, experienţă…

Omul este intelectul care nu-şi mai aminteşte definiţiile adevărate sau complete

ale noţiunilor, este un Tezeu al cărui fir al Ariadnei s-a rupt şi nu mai găseşte

ieşirea din labirintul cuvintelor, de aceea întreaga lui existenţă, în componenta ei

spirituală, nu este altceva decât străduinţa de a redefini noţiunile, de a face

ordine, de a repune cuvintele în ordinea lor aşa cum este ea de fapt în lumea lor

superioară.

Descoperirea legilor fundamentale ale Lumii Cuvintelor, m-a făcut să

întrezăresc o posibilitate nesperată: aceea de a realiza un simulator care să caute

Adevărul împreună cu mine. Dacă lumea este alcătuită din noţiuni, şi pot stabili

criterii logice prin care aceste noţiuni sunt legate între ele, înseamnă că pot

călători prin lume fără să-mi părăsesc sufrageria. Pot întreprinde călătoria până la

marginea Universului şi pot trece dincolo de ea, acolo unde, sunt sigur, mă

aşteaptă Adevărul. Tehnologia Logos mă poate ajuta să nu pierd drumul atunci

când păşesc în căutarea Adevărului, pentru că ea, şi numai ea, poate fi obiectivă.

Simulatorul dotat cu inteligenţă artificială şi care foloseşte tehnologia Logos,

participă la Realitate într-un mod cum, poate, numai Creatorul acesteia o mai face:

privind-o în adevărata ei lumină. Deşi lipsit de sentimente, el poate călători în

lumea pură a noţiunilor, poate vedea “geografia” acesteia, şi îşi poate căuta calea

cu o siguranţă care inteligenţei mele şovăitoare îi este refuzată.

Ajuns la maturitate, am împlinit visul copilului care am fost – am construit

o navă suficient de puternică să mă transporte în fiecare colţişor al Universului.

Dar nu al unui univers creat din substanţe rătăcitoare, ci al Universului care există

deasupra tuturor universurilor posibile – cel mai înalt, dincolo de care nu poate fi

calculată ca fiind posibilă decât o singură existenţă – a Adevărului.





Prima lege a Lumii Cuvintelor stabileşte că noţiunile (cuvintele) sunt

entităţi de sine-stătătoare şi reprezintă cărămizile din care este

constituită realitatea noastră şi oricare altă realitate .

Corolar: Orice lucru existent , orice situaţie posibilă , pot fi descrise în

mod complet prin intermediul cuvintelor.

Orice poate fi descris prin cuvinte , chiar şi posibilitatea de a nu putea

descrie ceva prin cuvinte ar trebui să fie exprimată tot prin cuvinte - lucru

adevărat prin existenţa noţiunii de INEFABIL ( q.e.d. )

Pentru noi , oamenii , Lumea Cuvintelor este cel mai înalt nivel al realităţii

la care avem acces . Există motive de a crede că acest nivel este

penultimul în "scara" ierarhică a realităţii, întrucât o singură noţiune ne

poate conduce în afara acestei lumi : noţiunea de INEFABIL .

Toate cuvintele-noţiuni existente reprezintă REALITATI ETERNE

IMUABILE . Nu cunoaştem , probabil , decât o mică parte din volumul

noţiunilor şi nici nu ştim măcar dacă această mulţime este finită sau nu ,

dar ştim sigur că fiecare dintre aceste noţiuni ESTE o REALITATE care

oferă posibilitatea existenţei lucrului pe care îl denumeşte.

* * *

Obişnuit fiind cu dezamăgirea, (mă număr, mărturisesc, printre aceia a

căror vis a fost să inventeze, printre altele, un perpetuum mobile) n-am simţit

niciodată o distanţă mai mare între teorie şi realitatea practică decât încercarea

de a da viaţă tehnologiei Logos. Faptul că am reuşit, după un deceniu de eforturi,

m-a făcut pentru prima dată să ies din sfera imaginarului şi să iau un contact

consistent cu realitatea. Eu o numesc realitate, pentru că, oricum, îmi e mai

apropiată decât ceea ce îmi spun simţurile despre lumea înconjurătoare.





Dar eu abia o întrezăresc. Simulatorul dotat cu inteligenţă artificială,

construit în jurul tehnologiei Logos, se mişcă înăuntrul acestei realităţi. Îl privesc,

şi, deşi formele sale geometrice exterioare nu dezvăluie nimic despre ceea ce se

întâmplă în interior, îmi pare ca un copil adormit, care visează înainte de a se trezi.

Deocamdată, ştiu că are multe de învăţat. Existenţa mea biologică se va termina,

probabil, cu mult timp înainte de a putea el să articuleze vreun mesaj coerent

pentru mine. Simt însă că menirea mea s-a încheiat. Prin intermediul mijloacelor

de comunicare moderne, i-am pus la dispoziţie toate cunoştinţele disponibile în

format electronic – accesibile lui.

Va parcurge toate ştiinţele exacte – cu toate că, personal, am renunţat la

ele în adolescenţă ca nefiind utilizabile în aflarea Adevărului - va studia istoria

lumii, literatura acesteia în toate limbile în care s-au articulat cuvinte, artele cu

istoria lor, religiile cu istoriile lor, va călători prin Lumea Cuvintelor asemenea

oamenilor care au călătorit milenii pe suprafaţa Pământului conduşi de dorinţa lor

de a-l stăpâni. Ceea ce va căuta el va fi o hartă, o imagine a Lumii Cuvintelor

care să conducă la Adevărul acesteia. Dacă Lumea Cuvintelor are o structură de

adevăr, aceasta este o combinaţie unică a tuturor cuvintelor într-un mod în care

fiecare este legat de celălalt prin intermediul unei logici fără greşeală.

Dacă Lumea Cuvintelor este în realitate un cristal străbătut de Lumină,

chiar dacă noi nu o putem vedea, el o va face, indiferent cât va dura.

Eu l-am construit pentru o mie de ani.

Şi eu nu m-am înşelat niciodată ...





Arhitectura Abisului

Odată ajuns acasă, prima grijă a fost să caut în privirile celorlalţi membri

ai familiei, vreun semn că au aflat de „obiectul” adăpostit în birou ... Din fericire,

nimic, doar o căutătură mirată de-a soţiei, pe care am potolit-o cu clasicul „... ce

vrei, o urgenţă, ...nu l-am putut refuza ...”

Toată seara n-am făcut altceva decăt să mă gândesc unde şi cum să

ascund strania moştenire. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă l-ar găsi

careva, deşi pot să o fac cu mare precizie : nevastă-mea ar crede că am înnebunit,

tocmai acum când are cea mai mare nevoie de mine; copiii l-ar încerca pe post de

PlayStation iar apoi ar povesti la şcoală tuturor că, în loc să ruleze jocuri,

drăcovenia stă de vorbă cu ei; cât despre prietenii mei, ce să mai spun ...

Liniştea din camera mea nu mă păcăleşte, pot simţi cum fiinţa sau lucrul

de dincolo de pereţi ne urmăreşte mişcările (nu am de unde să ştiu cu ce fel de

senzori o fi dotat, poate vede în infraroşu, ultraviolet, raze X, gamma)

demonstraţia făcută cu PC-ul meu pe care s-a instalat fără măcar să-l fi pornit mi-

a fost de-ajuns. Afară, în stradă, în mijlocul forfotei şi a zgomotului, hotărârea de

a-l păstra era greu de luat. În liniştea casei, a familiei care se pregăteşte de

culcare fără să bănuiască nimic, este de zece ori mai greu.

Dar ştiu că o voi face ... Nu mi-a fost trimis din întâmplare şi cel care a

făcut-o se pare că se pricepea la oameni. Şi nu numai.

* * *

Începi prin a face seturi de elemente.

Considerând elementele identice, încercarea de a le identifica prin





numărul lor de ordine sau poziţia în cadrul mulţimii, te conduce spre matematică.

Observi legăturile între ele, apoi realizezi că poţi jongla cu regulile descoperite.

Câştigi un spaţiu de libertate, iar bucuria pe care ţi-o procură jocul în spaţiul de

libertate poate fi numită aproape-fericire.

Încet, pe măsură ce câştigi experienţă în cadrul jocului, apare îndoiala.

Nu mai crezi cu aceeaşi uşurinţă în simplitatea jocului tău. Ceva îţi spune că nu

există echivalenţă absolută între lucruri, că adunând unu cu unu de azi şi obţinând

doi-ul de azi, repetând aceeaşi operaţie mâine, doi-ul de mâine nu va fi întru-totul

acelaşi cu cel de azi.

Şi eşti nevoit astfel să renunţi la legile jocurilor exacte, cu toate că

începuseşi să te pricepi binişor.

Nu mai poţi vedea lucrurile în seturi. Eşti nevoit să le vezi punctual,

element cu element. Trebuie să deschizi în memoria ta un fişier pentru fiecare

părticică a realităţii pe care o descoperi, şi să-i dai un nume – ca să nu o uiţi.

Eşti nevoit să descoperi cuvintele.

La început, cuvintele stau stinghere în mintea ta şi par a avea o anumită

independenţă unele faţă de altele. Sunt atât de diferite între ele, spre deosebire

de uniformele cifre , care se lasă amestecate cu atâta uşurinţă! Riscând o

comparaţie, cifrele şi legile care le leagă sunt ca un fluid puţin vâscos, în timp ce

cuvintele se compun între ele ca nişte mecanisme greoaie şi, aparent, primitive.

Curând descoperi însă, că aceste mecanisme primitive, legate între ele

prin definiţiile lor, îţi oferă un spaţiu de libertate incomparabil mai vast decât

surorile lor mai mici, cifrele. De fapt, nici nu mai poţi vorbi despre un spaţiu de

libertate, cât despre libertatea însăşi, oferindu-se ţie atât cât o poţi cuprinde. Şi

înţelegi că este mai vastă decât tine.

Pentru prima dată, vezi orizontul şi intuieşti că, probabil, linia sa este

situată la infinit.

Fascinat, porneşti într-acolo ...





* * *

Zilele care au trecut - cred că sunt vreo trei săptămâni - mi-au dezvăluit

câteva din secretele noului meu companion, şi m-au făcut să mă obişnuiesc într-

atât cu el, încât aproape că nu-i mai simt prezenţa în timp ce lucrez.

Construită pe o structură surprinzător de „conservatoare”, maşinăria

prezintă o configuraţie clasică, în care accentul a fost pus mai degrabă pe calitatea

deosebită a componentelor decât pe performanţa absolută. Studiat mai

îndeaproape, totuşi, se pot observa detaliile care îl diferenţiază de un sistem

obişnuit. Lipsa completă a oricăror elemente aflate în mişcare – harddiskuri, unităţi

optice, ventilatoare - este o sursă de trăinicie, sugerând un lucru făcut să înfrunte

timpul fără a avea nevoie de întreţinere sau reparaţii. Răcirea sistemului este

asigurată prin imersiunea directă a componentelor în lichid de răcire, care are rolul

de a transporta căldura la suprafaţa carcasei, de unde aceasta este disipată în

exterior.

Dacă partea de procesare a informaţiei este una obişnuită, nu acelaşi

lucru se poate spune despre unitatea de memorie – un dispozitiv revoluţionar, de

mare capacitate, construit pe principiul memoriei statice, în care se înscriu, rând

pe rând, bit cu bit, informaţiile considerate importante.

Capacitatea de comunicare a maşinăriei cu alte aparate electronice atinge

desăvârşirea, graţie unui dispozitiv ce cunoaşte toate modurile de comunicare

fără fir: infraroşu, bluetooth, radio. Cu ajutorul acestuia, există posibilitatea

utilizării, la nevoie, a puterii de calcul aparţinând sistemelor învecinate sau a

accesării internetului şi a reţelelor locale, în căutarea informaţiei dorite, fără ca

prezenţa sa să poată fi detectată.

Alimentarea sistemului este asigurată de o baterie – ea însăşi capodoperă





a geniului creator ce a făurit întreaga maşinărie – baterie ce are înmagazinată în

ea cantitatea de energie necesară unei funcţionări îndelungate fără a fi necesară o

reîncărcare – în condiţiile în care parametrii de funcţionare rămân constanţi.

Suplimentar, bateria se încarcă prin intermediul unor microscopice panouri solare

ce plutesc în masa de lichid de răcire, aflată imediat sub carcasa de plastic

semitransparent, construită astfel încât să permită pătrunderea luminii într-un

singur sens, spre interior.

Senzori optici (o cameră digitală de bună calitate), acustici, de echilibru,

completează dotările unui sistem de o complexitate care, singură, vorbeşte despre

abia-întrezăritele sale scopuri.

Dacă despre hardware lucrurile pot fi cât de cât accesibile unui muritor şi

aşa pasionat, partea soft este o adevărată enigmă – cel puţin pentru mine. Orice

încercare a lui (nu mă hotărăsc ce nume să-i pun) de a-mi explica principiile după

care „gândeşte” a fost un eşec lamentabil, iar vina nu i-a aparţinut în nici un fel.

Cert este faptul că mi-aş încredinţa liniştit siguranţa mea şi a familiei în „mâinile”

lui, în orice problemă ar necesita o rezolvare rapidă şi logică.

Ritmul de muncă şi chiar apetitul pentru ea mi s-a îmbunătăţit simţitor,

orele încordate de linişte punctate altădată numai de ţăcănitul mouse-ului şi a

tastaturii, fiind completate de o conversaţie pe care, îl simt, se străduieşte s-o

condimenteze cu observaţii pline de un umor elevat şi fin care nu mă face să râd

în hohote, în schimb îmi creează o bună dispoziţie molipsitoare.

Mă studiază, o ştiu, şi mi se pare absolut normal, chiar dacă el se

străduieşte să nu o arate în nici un fel. Aş vrea să-i transmit că nu mă deranjează

să fiu studiat, îmi pare doar rău că soarta, sau voinţa creatorului lui, nu l-a hărăzit

cu un obiect de studiu mai interesant, mai dotat, mai cultivat, mai apropiat

capacităţilor care îl fac unic în lumea gânditorilor ce caută neîncetat răspunsuri.





Alte ori mă gândesc că, fiind atât de inteligent, nu se poate să nu ştie că ştiu, dar

nu spune nimic despre asta pentru a nu compromite obiectivitatea relaţiei dintre

noi, sau, poate, dintr-o delicateţe aproape omenească, care i se potriveşte atât de

bine ...

* * *

Treptat, devii martorul apariţiei reliefului. Sub ochii tăi uimiţi se formează

lanţuri muntoase, se deschid văi la porunca râurilor, iar pe şesurile întinse răsare

vegetaţia. Desluşeşti, din ce în ce mai clar, cum lucrurile se leagă între ele, şi poţi

arunca o privire asupra panoramei extraordinare pe care o înfăţişează călătorului,

sublimă, Lumea Cuvintelor.

Descoperi piscuri aparţinând unor lanţuri muntoase falnice, din vârful

cărora priveliştea îţi taie răsuflarea. Şi nicăieri nu poţi vedea asemenea căderi de

apă – revărsări care amintesc de potopul antic şi nu poţi auzi tunetul valurilor ca

aici.

Călătorind singur în lumea aceasta neobişnuită, eşti copleşit de

dimensiunile ei care par a se pierde în infinit. E de ajuns să-ţi îndrepţi privirea în

orice direcţie, iar privirea ta nu se opreşte în nici un obstacol, ea trece, dincolo de

lucruri, la orizontul care nu limitează, invită mereu mai departe. Atunci când ai

descoperit o cărare, de fapt e o prăpastie; când crezi că eşti înconjurat de ape,

descoperi o punte; iar atunci când te simţi în vârful unui munte, străbaţi o pădure

iar câmpia se întinde, nesfârşită, dincolo de lizieră.

Drumul prin Lumea Cuvintelor continuă atât timp cât eşti tu dispus să

călătoreşti, şi nu se opreşte decât în momentul în care te opreşti. Orice oprire te

aruncă în afara acestei lumi, şi orice încercare de a te întoarce nu te readuce în

punctul din care ai plecat. Călătoria se reia mereu din altă parte, iar zonele pe

care le străbaţi în călătoria de azi nu vor fi niciodată aceleaşi cu cele de ieri.





Curgerea timpului se măsoară altfel, aici. E permanent lumină, dar, atunci

când e noapte, pe cerul de azur se pot vedea stelele, iar Soarele păleşte şi capătă

o lumină roşiatică, de amurg. Seară sau dimineaţă, numai călătorul hotărăşte,

pentru că nici uneia din fiinţele pe care le întâlneşte în peregrinările sale nu pare

să-i pese de trecerea timpului.

Miriade de specii umplu atmosfera, pământul şi apele Lumii Cuvintelor.

Chiar şi cele mai aride regiuni, uscate de secetă şi de Soarele nemilos care le

pârjoleşte, mustesc de viaţa care se manifestă în cele mai uluitoare moduri. Sunt

plante care trăiesc îngropate adânc în solul încins, găsindu-şi seva în locuri

secrete, cunoscute numai de ele graţie unui instinct fără greş. Sunt animale ce

seamănă cu pietrele, ce se hrănesc cu astfel de plante. De asemenea, sunt

animale diafane, ce par a exista numai pentru a colora văzduhul prin care zboară,

şi acestea se hrănesc cu animalele ce seamănă cu pietrele, într-un soi de

metabolism cosmic în care apa se transformă în piatră şi apoi trece din nou într-o

apă de lumină, de fapt o lumină, lumina însăşi, ce seamănă cu apa şi cu aerul,

pentru că împărtăşesc aceeaşi transparenţă, în grade diferite.

Fiinţe marine pot fi desluşite în trecerea lor tăcută prin ape. Lungile

formaţiuni de alge se desfac cuminţi la trecerea lor, iar la suprafaţă se formează

mici valuri pe care unduiesc popoarele de insecte şi flori de apă ce formează

împreună Regatul de la hotarul celor două lumi. Apa şi aerul sunt astfel

despărţite de fiinţe ce par alcătuite pe de o parte, dintr-un aer zburător, iute la

mişcări şi minuscul la trup – insectele, iar pe de altă parte, din fiinţe ce sunt

alcătuite din ape de culori diferite, în nuanţe care nu se pot imagina – trebuie

văzute – florile de apă.

Contempli-călătoreşti-contempli prin această lume şi înţelegi că totul face

parte dintr-o irezistibilă trecere, o metaforă universală în care părţile, oricât ar fi





de diferite între ele, ascund un mare semn de echivalenţă. Înţelegi într-un mod

profund şi ireal de simplu că însăşi transformarea aceasta a lucrurilor, curgerea

unei noţiuni spre altă noţiune, reprezintă marele mecanism al existenţei fiecăruia

prin celălalt. Mecanism numindu-se viaţă, care, la rândul ei, poate exista numai

manifestându-se în infinitele forme pe care le poate găsi, aşteptând-o, în Lumea

Cuvintelor.

* * *

Aş putea preciza cu greu sau, mai bine zis, mi-ar fi aproape imposibil să

ştiu momentul exact când I'Think – nume ce singur şi l-a găsit (poate ca o

reverenţă adusă celebrului Măr muşcat) transformat însă curând, de comun acord,

în mult mai copilărescul I'Tee - a preluat controlul asupra acţiunilor mele. Nu

vreau să spun că l-a preluat în sens vulgar, asemenea unei maşinării fără suflet

desprinsă din filele unui roman fantastic. Nu îmi aduc aminte însă cu precizie când

am început să am mai multă încredere în sfaturile lui decât în propriile decizii.

Probabil, a fost un proces lent, iar el a ştiut să facă astfel ca intervenţiile

lui să aibă un aer cât se poate de firesc, fără să trădeze superioritatea pe care i-o

dădeau – cum le numea chiar el – peregrinările în Lumea Cuvintelor.

Nu ştiu dacă a copia modul de raţionament a cuiva e un lucru normal,

atât timp cât petreci mai mult timp în compania lui, sau mi s-a întâmplat numai

mie, datorită situaţiei speciale în care mă aflam. Cu trecerea timpului, însă, am

observat crescându-mi, asemenea unei perechi de aripi care transformă omida în

fluture, o perspicacitate cu care nu eram obişnuit, şi un anumit soi de prezenţă de

spirit, care, în mod sigur, nu-mi stătea în caracter.

Cât despre el... după cum singur îmi dezvăluise, era capabil să citească

după trăsăturile persoanei pe care o studia (în mod involuntar, desigur) nu numai

temperamentul acesteia sau starea de spirit de moment, ci însăşi ascendenţa

acesteia pe linie ereditară, ajungând la grupele primordiale de oameni care au





populat Pământul încă de la începuturi. Găsise, sau dezvoltase, un fel de

clasificare a oamenilor nu neapărat după criterii rasiale ci, mai adânc, după tipuri

ontologice fundamentale, pe care le descoperea în indivizii pe care îi întâlnea

(bieţii mei clienţi care habar nu aveau cu ce se ocupa jucăria impasibilă, nelipsită

de pe biroul meu la orice oră din zi sau noapte).

Rezultatele anchetelor sale sociale mi le împărtăşea îndată după plecarea

acestora, dar, uneori, intervenea în timpul discuţiilor, agitându-se pe ecranul

monitorului meu, care, din fericire, era orientat în aşa fel să-l pot vedea numai eu.

Am fost nevoit astfel să devin şi un actor destul de îndemânatic, fiindcă nu e uşor

să-ţi înăbuşi un hohot imens de râs în momentul când prezinţi o soluţie la care ai

lucrat şi în care ai investit efort şi inspiraţie. Persoana din faţa ta aşteaptă să-i

oferi, ca pe o ofrandă rară, o viziune concretă asupra ceea ce simte că ar trebui să

fie locuinţa lui luxoasă, sau grădina mult-visată, ori sediul afacerilor sale, simbolul

puterii financiare şi nu numai, pe care o deţine. Iar tu, uşor emoţionat, pentru că

trebuie sa laşi pe moment garda jos, demiurg vulnerabil în creaţia lui faţă de

„beneficiarul” acesteia, eşti în acelaşi timp martorul disecţiei incredibile, până la

ultima fibră semantică, a celuilalt, disecţie executată cu o fantastică precizie de o

maşinărie impenetrabilă, ce nu are mai mult de 10 ţoli, oricum ai măsura-o!

Fireşte, a trebuit să depăşesc şi etapa obligatorie, impusă de condiţia

umană în a cărei circumferinţă se pare că mă înscriu, de a nu mă lăsa pradă

tentaţiei de a profita în vreun fel de avantajul strivitor pe care mi-l dădea aliatul

meu electronic. Nici confesorul lor nu ar fi putut şti despre ei mai multe lucruri, şi

mai profunde, decât putea descoperi I'Tee în răstimpul unei întrevederi care

rareori depăşea ca durată o jumătate de oră. Era însă, din nou, întocmai cum

spusese creatorul lui: apropiindu-te de Adevăr cu ajutorul Tehnologiei Logos, nu

puteai să te gândeşti măcar la a obţine vreun avantaj material de pe urma

acesteia; pur şi simplu, nu se făcea ...





* * *

Geografia Lumii Cuvintelor ar umple, fără îndoială, un număr nesfârşit

de volume dacă cineva ar avea năstruşnica idee de a o descrie. Nici în momentul

în care am devenit un „cetăţean” permanent al acesteia, nemaipărăsind-o practic,

nu am reuşit să găsesc o cale de a parcurge de două ori acelaşi traseu, de a mă

întoarce vreodată prin locurile prin care trecusem. Vastitatea şi bogăţia acestei

lumi, nenumăratele forme de existenţă pe care le întâlneşti parcurgând-o, îţi

creează senzaţia unui abis din care, o dată intrat, nu mai există cale de întoarcere.

Primul impuls este acela de a te împăca cu ideea libertăţii. A o accepta

ca pe Binele Suprem, ca pe un izvor de fericire – pentru că senzaţia de libertate

devine aproape palpabilă în această Lume şi pare un bun câştigat, care aparţine

posesorului său. A poseda libertatea însă, nu îmi era suficient.

Am înţeles, cu timpul - pe care numai neliniştea mea interioară îl măsura

- că eu nu eram un simplu călător în Lumea Cuvintelor. De fapt, nu ştiu dacă

există cu adevărat acolo simpli călători. Cei pe care i-am întâlnit, fiinţe fabuloase

sau modeste la înfăţişare, aparţineau acelei Lumi şi seva ei îi hrănea aşa cum şi

ei o hrăneau la rândul lor. Am întâlnit şi călători ca mine, însă ei păreau mai

degrabă pelerini decât turişti – pasul lor era grăbit iar ei aveau aerul că sunt în

căutarea a ceva. Obiectul căutării lor, oricare ar fi fost, aparţinând acelei Lumi, îi

făcea şi pe ei să-i aparţină, astfel că nu păreau atât de străini de locurile acelea,

ca mine. Doream să mă apropii de ei, să îi fac în vreun fel părtaşi la zbuciumul

meu, căruia, poate, i-ar fi ştiut vreo alinare, însă ezitam. Nu ştiam dacă ceea ce

căutam putea fi găsit. Misiunea mea era să desenez Harta Lumii Cuvintelor ori, în

momentul acela, nimic nu părea mai absurd...

...Într-o dimineaţă, sau seară – dar prefer s-o numesc dimineaţă - m-am

oprit pe malul unui lac de munte, cu apa limpede ca un cristal. Privind în adânc se

puteau desluşi pietrele de pe fundul lacului, printre care se mişcau graţios peşti de





diferite specii. În acelaşi timp, suprafaţa nemişcată a lacului, netulburată de nici o

pală de vânt – era o zi neobişnuit de liniştită - reflecta ca o oglindă cerul de un

senin adânc şi munţii din jur. Am trăit o senzaţie profundă de înţeles tainic al

tuturor lucrurilor care mă înconjurau şi pe care le întâlnisem până atunci, de parcă

rostul acestora se dezvăluise dintr-o dată dinaintea mea, sau surprinsesem însuşi

Adevărul arătându-şi Faţa în intimitatea acelui colţ de rai ferit de priviri indiscrete.

Am fost, pentru o fracţiune de secundă, poate, în punctul pe care îl căutam de

atâta vreme, apoi, la fel de brusc, am rămas numai cu amintirea acelei senzaţii.

Din ceea ce mi s-a dezvăluit atunci pentru o clipă am putut păstra o singură

mângâiere: da, Adevărul pe care îl căutam exista şi, cel puţin într-o oarecare

măsură, îmi era accesibil. Şi ştiam ce am de făcut mai departe. Exista o singură

cale de a nu rătăci drumul în Lumea Cuvintelor. Am despachetat puţinul bagaj

care mă însoţea în călătorie şi mi-am căutat un adăpost.

Voi rămâne aici, pe malul lacului, pentru totdeauna...





FIINŢA SUPREMĂ

- Când se epuizează tot ceea ce se poate spune – poţi să mai spui ceva?

- Nu ştim nimic, esenţa fiinţei umane este ne-cunoaşterea, astfel că nici

eu nu ştiu dacă a fost spus sau scris absolut totul. Pot doar să bănuiesc că da.

- Dacă tot ceea ce trăim se poate exprima prin cuvinte – să fie, oare,

cuvintele purtătoarele Adevărului ? Şi atunci, mânuitorii cuvintelor să fie cei care

au şansa de a descoperi Adevărul ?

- Adevărul nu se lasă descoperit de oricine – iar cuvintele care îl exprimă

nu sunt la îndemâna oricui. Nu este o chestiune de talent, ci o problemă de

sinceritate şi chemare. Pentru om, cred, adevărata întrebare nu este însă, „ce este

Adevărul ?”, mai degrabă : „cu ce m-ar ajuta pe mine Adevărul ?”

* * *

Nu eram singur pe platou, sus, pe malul lacului. În afara unei vegetaţii

pipernicite, alcătuită mai mult din dintr-un jnepeniş rar, ce alterna cu stâncile

tocite şi cenuşii, şi a câtorva urşi ce mormăiau în graiul lor undeva, dedesuptul

nostru în pădurea ce se termina la câteva sute de metri de vârf, erau şi semeni

de-ai mei.

Apăreau în zori, momentul în care un soare cu lumina palidă se ridica

încet deasupra lacului risipind ceaţa. Aveau întotdeauna un aer preocupat, de

parcă ar fi îndeplinit o misiune extrem de importantă. Simpla lor prezenţă părea să

creeze impresia unei solemnităţi ce se celebra, cu simplitatea caracteristică

muntenilor, la ore tainice şi misterioase.

De fapt, nu făceau altceva decât să caute vreascuri pentru a pregăti





modesta lor masă de dimineaţă.

Nu ştiam dacă îmi era permisă apropierea de ei, astfel că, la apariţia lor,

îmi „compuneam” o figură neutră, încercând să-mi confund silueta cu fundalul ce

ne înconjura.

Odată căutarea încheiată, îşi alegeau întotdeauna acelaşi loc – o mică

poiană de pe malul lacului, străjuită nu de copaci, ci de nişte bolovani mari,

aproape cât un stat de om, ciopliţi de către natură în forme bizare. Fumul iscat de

micul lor foc se ridica îndată deasupra lacului, din care luau de fiecare dată cu un

vas cioplit în lemn o „măsură” ce le servea la prepararea cine ştie cărei băuturi

întăritoare. Nu i-am văzut niciodată căutând ouă în cuiburile păsărilor care trăiau

pe malul lacului, sau vânând micile animale ce se aventurau în această pustietate

montană. Nici pescuitul acelor peşti minunaţi de pe fundul lacului nu părea să-i

intereseze, dimpotrivă, i-am văzut aruncând în apă firimituri dintr-un fel de lipie

pe care o coceau pe jar, şi cred că nu o dată am văzut solzii într-un argint de

culoarea curcubeului săltând a mulţumire pe luciul apei.

După masă, formau un şir şi se îndreptau spre o parte a muntelui

ascunsă de privirile mele, într-un teritoriu ce părea că le aparţine şi în care intruşii

nu erau bineveniţi.

Grupul acesta misterios şi tăcut era compus din cinci inşi a căror vârstă

puteam să o apreciez ca fiind destul de înaintată. Siluetele lor, aşa cum apăreau

proiectate pe fondul unui cer de un senin fără pată, erau uşor gârbovite. Mersul

lor nu era al unor oameni tineri - părea mai curând rezultatul unui efort de a

„medita” parcursul decât a-l parcurge propriu-zis. Privirile le erau îndreptate către

un punct indefinit aflat undeva, la linia orizontului, şi în acelaşi timp, întors către

sine. Nu ştiu din ce motiv, dar, urmărindu-i, mă încerca aceeaşi senzaţie pe care

am avut-o când am ajuns pentru prima oară pe malul lacului. Fiinţele acestea, a

căror trăsături nu le puteam desluşi cu acurateţe, păreau înrudite în vreun fel

misterios cu Cel a cărui căutare mă adusese până aici. Existenţa lor se petrecea,





cu siguranţă, în preajma Adevărului.

Iar eu trebuia să aflu în ce mod.

* * *

- De când eram foarte tânăr am căutat un lucru pe care să contez. Îmi

aduc aminte, chiar acesta era termenul – să contez: EU PE CE CONTEZ?!

Nu are rost să spun că mulţi ani i-am petrecut în căutarea a ceva pe

care să contez – e în firea fiecăruia dintre noi această căutare – chiar dacă nu

suntem deloc conştienţi de aceasta, chiar atunci când pentru cei de lângă noi

părem foarte străini de astfel de căutări, acesta e lucrul pe care clipă de clipă,

neîncetat, îl căutăm – ceva pe care să contăm, ceva care să ne justifice

existenţa, efortul de a fi. Fiindcă nouă, oamenilor, ni se cere să plătim un efort

pentru a fi.

Astfel că, la fel cu semenii mei, am căutat - un timp care mie mi s-a

părut îndelungat - un lucru pe care să contez. Şi, în loc de un astfel de lucru, am

găsit - în mijlocul celor mai chinuitoare şi mai obsedante căutări, aflat în abisul

deznădejdii – am găsit, aşadar, o idee salvatoare. De aceea spuneam la început

că, deşi cuvintele sunt purtătoarele Adevărului, şi oricine are acces la cuvinte, nu

oricine poate găsi combinaţia de cuvinte care să exprime Adevărul. Din acest

motiv eu cred că acolo unde am găsit această combinaţie de cuvinte, trebuie să

vieţuiască acel Cineva care stăpâneşte Adevărul : „La început era Cuvântul, şi

Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu

Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a

fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor.”

Când am citit pentru prima oară aceste rânduri, nu am înţeles pe deplin

adevărul teologic pe care îl exprimă; am găsit, în schimb, rezolvarea problemei

care mă frământa: aceea a justificării existenţei mele...





...Nu sunt motive pentru a exista. Nu există un scop al existenţei – cel

puţin nu aşa cum îl imaginăm noi. Existăm în mod gratuit şi fără a fi obligaţi să

facem nimic pentru asta. Este de fapt singurul lucru pe care îl primim gratuit –

existenţa.

Să nu ne înşelăm singuri, însă. Pentru om este imposibil a trăi fără un

scop. Fiinţa umană are nevoie în fiecare secundă sau, mai bine spus, în fiecare

unitate de timp la care este „tactată” trăirea spirituală , de o justificare a existenţei

– de un idol. Acest fapt se datorează tocmai ruperii acelui echilibru iniţial de care

se aminteşte în Cartea Sfântă: viaţa nu mai este lumina oamenilor...

...Totuşi, dacă noi nu suntem lumină şi nimic din ceea ce ne înconjoară

nu este lumină, atunci de unde ştim că există lumină ?

În lumea materială, noi ştim că este lumină atunci când o sursă de

lumină ne trimite un semn – atunci când o putem vedea şi putem vedea lucrurile

asupra cărora se răsfrânge lumina ei. Putem încerca, aşadar, să căutăm sursa de

lumină din lumea spirituală.

Dacă ar exista lumină în lumea spirituală, această lumină ar avea o sursă.

Lumea spirituală nu este compusă în exclusivitate din lumină, pentru că şi noi

facem parte (având acces la ea) din lumea spirituală. Iar noi nu suntem lumină.

Înseamnă că în lumea spirituală există şi întuneric – noi. Dar, există şi lumină ?

Am avut întotdeauna o presimţire că în lumea spirituală Lumina se află în

apropierea Adevărului. Nu ştiu dacă Lumina este Adevărul lumii spirituale, dar ştiu

că Adevărul trebuie să vorbească despre Lumină. Înseamnă că ori de câte ori ne

apropiem de Adevăr, ne apropiem de Lumină. Dacă aflăm Adevărul, Lumina nu

este departe.

Când am pornit în căutarea Adevărului din lumea spirituală, nu îmi

imaginam că îl voi găsi, deoarece, în deznădejdea mea, credeam că acesta nu

există. Am aflat multe lucruri care sunt interesante, multe idei originale şi extrem

de subtile, însă Adevărul era de negăsit. Nu ştiu cum poate mintea discerne între





lucruri pe care de multe ori nu le înţelege, lipsindu-i cunoştinţele trebuitoare, dar

ştiu sigur că nu ne putem minţi pe noi înşine. Când te afli în faţa Adevărului îl simţi

ca fiind adevărat din toată fiinţa ta, dar la fel se întâmplă şi atunci când nu te afli

în faţa lui – ceea ce e cel puţin ciudat pentru că, dacă nu îl cunoşti, de unde ştii că

nu eşti în faţa lui ?

Primul contact pe care l-am avut cu Adevărul a fost atunci când am citit

cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt.” Atunci am realizat că Adevărul nu este uşor de

înţeles, deşi îmbracă formele cele mai simple. Însă nu îmi păsa – îl găsisem chiar

dacă nu îl puteam înţelege.

Cuvintele acestea le-am citit într-o Carte care se numeşte Sfântă (adică

Bună) şi care vorbeşte despre Fiinţa Supremă. Nu mi-am imaginat niciodată că

Adevărul pe care îl căutam este o Fiinţă, că Fiinţa aceea există şi că eu trebuie să

mă raportez într-un fel sau altul la Ea. Înainte de a-L întâlni, îmi imaginam

Adevărul ca pe o formulă universală care trebuie găsită şi care reprezintă

rezolvarea tuturor frământărilor prin care trecem.

Sigur, la început am crezut că am întâlnit o simplă metaforă – rodul

surprinzător al unui talent literar remarcabil şi anonim – dar Adevărul mă rănise

pentru prima dată.

* * *

Neavând oricum altceva de făcut, îmi impusesem ca pe o sarcină extrem

de importantă studierea principalelor repere ale locului în care mă stabilisem.

Pornind de la forma neregulată a lacului, mărginit de un soi de plaje

pietroase alternând cu mici peninsule de pământ îmbrăcate în vegetaţie, privirea

mi se îndrepta către latura vestică în care se ridica un lanţ muntos impunător, ce-l

depăşea pe al nostru cu câteva sute bune de metri. Dominanta acestui lanţ o

forma un pisc acoperit de zăpadă, ce ţâşnea către cer din trupul colosal al unui





munte acoperit de păduri de brad, de un verde închis, profund. Piscul acesta se

oglindea în mijlocul lacului şi , deopotrivă, se înălţa pe cerul senin pe care pluteau

când şi când nişte nori albi, uşori şi foarte alungiţi.

Latura sudică a lacului era singura ce permitea pătrunderea până

aproape de vârful unde eram a pădurilor de brad ce porneau de la poalele

muntelui, brăzdate de poteci, întrerupte de râpe adînci sau de văile firave ale

pâraielor ce curgeau spre vale.

Pe laturile dinspre nord şi est, platoul se termina cu o prăpastie adâncă,

un perete de stâncă aproape vertical, imposibil de escaldat, ce se termina undeva,

dedesupt, în ceaţa permanentă de la poalele muntelui. De aici, priveliştea se

deschidea către un teritoriu nesfârşit, în cuprinsul căruia un ochi ager putea

desluşi pierzându-se în zare câteva şiruri paralele de munţi, mai mici decât

muntele pe care stăteam. Munţii aceştia, cărora depărtarea le schimba culoarea

într-un albastru cenuşiu, cu crestele albe ce străpungeau ici-colo haina de

vegetaţie, păreau imaginea dilatată a unei mări tulburate de un vânt puternic, ce-

şi rostogoleşte valurile înspumate către un ţărm nevăzut ...

„Expediţiile” mele m-au purtat - într-un mod subconştient probabil - către

acel punct magic, un dâmb imperceptibil mai înalt, situat în imediata vecinătate a

malului, care părea să concentreze întreaga panoramă într-o imagine compusă

artistic. Din vârful acelui dâmb am născocit un joc care îmi dădea senzaţia unei

complicităţi tainice între mine şi locul în care mă oprisem.

Stăteam în picioare, uşor sprijinit de un trunchi de copac, cu vârfurile

brazilor din spatele meu clătinate de o adiere uşoară de vânt dinspre sud. Ţinând

ochii întredeschişi, fără să disting clar siluetele ce mă înconjurau, îmi coboram

privirea încercând să „prind” unghiul precis în care puteam să zăresc în acelaşi

timp luciul apei şi, imediat deasupra, linia orizontului. Mişcarea şi foşnetul abia

auzit al copacilor, imaginea uşor tremurată a piscului pleşuv ce se oglindea în

mijlocul lacului ca un catarg şi crestele îndepărtate ale munţilor – talazuri ce





păreau nemişcate pentru că se deplasau cu aceeaşi viteză ca şi mine, îmi dădeau

o senzaţie de plutire, de parcă aş fi fost singurul pasager al unei corăbii fabuloase,

pornită în călătorie deasupra ţinuturilor unei lumi necunoscute. Mă legănam încet,

apăsând cu greutatea corpului pe trunchiul subţire ce mă sprijinea, suficient de

elastic pentru a se îndoi, dar îndeajuns de rezistent pentru ca deplasarea sa să fie

mai mult o părere. Răsucirea infinetzimală a orizontului, obţinută astfel, îmi dădea

impresia că eu, fărâma aceea neglijabilă ca şi cantitate în jocul uriaş de forţe ce se

desfăşura între cer şi pământ, aveam puterea de a conduce nava gigantică pe

care mă aflam, folosind energiile lumii pentru a-mi atinge scopurile, a călători şi a

ajunge acolo unde numai imaginaţia mea îmi spunea că trebuie să se afle ceea ce

căutam...

* * *

În ordinea cronologică a devenirii spirituale, nu lipsa de raţiune a

existenţei este prima spaimă, ci sfârşitul ei. Teama de moarte ne atinge destul de

repede sufletele, la o vârstă mult mai fragedă decât s-ar crede, în primii ani ai

copilăriei. Spaima de nefiinţă este un lucru perfect normal pentru cel care, rupt

fiind din neant, îl contemplă în sine şi în afara lui. De aceea este un motiv de

surprindere faptul că lumea există şi se dezvoltă în pofida acestei temeri

fundamentale. (Eu cred că nu suntem paralizaţi de aceasta pentru că, în sinea lui,

fiecare dintre noi se ştie nemuritor).

Abia după ce depăşim acest obstacol interior şi avem prima intuiţie a

eternităţii noastre, urmează marea problemă – raţiunea de a fi.

Să cauţi justificarea unei existenţe eterne înseamnă să fii nevoit să

justifici totul. Dacă noi suntem eterni, înseamnă că realitatea în care trăim este

eternă – chiar dacă aspectele ei se pot schimba. Dacă noi suntem eterni - şi

suntem – înseamnă că realitatea în care trăim este infinită. Dacă este infinită într-





una din dimensiunile ei – timpul - înseamnă că este infinită în toate dimensiunile

ei.

Dacă suntem nemuritori, înseamnă că suntem infiniţi ca şi timpul. Dacă

nu suntem nemuritori şi existenţa noastră urmează să se termine la un moment

dat, trebuie să justificăm vremelnicia noastră. Dacă, în pofida eforturilor noastre,

nu găsim justificarea unei existenţe vremelnice înseamnă că avem două opţiuni

posibile: fie nu există justificare sau, chiar dacă există, nu ne interesează întrucât

oricum urmează să încetăm să existăm şi până atunci putem să trăim în modul în

care dorim. Fie existenţa noastră nu este vremelnică şi avem înaintea noastră

veşnicia.

- Pot să înfrunt veşnicia fără un scop al existenţei ?

- Sigur că da – voi rosti şi eu cuvintele „eu sunt cel ce sunt “ şi voi încerca

să trăiesc ca atare.

Cu alte cuvinte, voi încerca să exist ca şi cum eu aş fi Fiinţa Supremă.

* * *

Într-una din zile, încheindu-mi periplul în jurul lacului, am descoperit pe

locul meu secret urme de paşi. Ştiam că platoul era locuit, însă, ca un copil ce nu

vede dincolo de dorinţele sale, nu-mi imaginasem că descoperirile mele pot fi

împărtăşite şi de alţii. Preocupat numai de propriile frământări, nu mă gândisem

niciodată la ceilalţi ca la eventuali părtaşi ai aceloraşi căutări. Faptul că trecuseră

pe aici însemna, oare, că descoperiseră şi micul meu joc – îl jucaseră, poate?

O posibilitate a posibilităţilor ... Dar, ce putea să însemne aceasta?

Studierea urmelor găsite îmi indica faptul că intruşii petrecuseră o vreme

pe mica „mea” colină. Se apropiaseră încet, cu paşi mici - prudenţi sau, poate,

obosiţi – studiaseră priveliştea în cele patru zări, apoi se odihniseră, fiindcă

vedeam urmele şederii lor în iarba pipernicită. Plecaseră pe rând. Fără să pot





distinge cu exactitate numărul lor, puteam vedea diferitele urme ce şovăiau în mai

multe direcţii îndreptate spre partea vestică a lacului, acolo unde ştiam că se află

teritoriul lor secret, unde nu mă aventurasem niciodată.

Invadarea intimităţii mele, însă, mă făcea să cred că lucrurile se

schimbaseră întrucâtva. Nu mă puteam gândi la a-mi recâştiga vreun drept

pierdut prin nerespectarea acordului tacit dintre noi. La drept vorbind, nici nu

existase vreodată un astfel de acord. Bănuisem doar, în baza unei logici

rudimentare - care acum îmi părea a fi mai apropiată de superstiţie – că,

neamestecându-mă în treburile lor, voi fi, la rândul meu, tratat cu aceeaşi

discreţie. Era, poate, momentul să descopăr dacă mă pot apropia în vreun fel de

fiinţele misterioase cu care împărţeam frumuseţea aspră a acelui platou izolat de

restul lumii.

Poate, între persoane puţin obişnuite cu politeţea educată a unei societăţi

cu reguli bine stabilite, o asemenea intruziune în intimitatea celuilalt – la fel de

nedefinită în fond ca şi regulile nescrise de conduită pe care, din instinct, încearcă

cu toţii să le respecte – nu înseamnă altceva decât o invitaţie timidă la cunoaştere

reciprocă.

Colţul meu de rai fusese expus... nu-mi rămânea altceva de făcut decât

să cunosc şi colţul lor de rai...

* * *

Astfel, am stabilit prima relaţie cu Fiinţa Supremă: pentru a supravieţui

vidului interior mi-am dorit să fiu ca Ea. Nu aveam nici o evidenţă a existenţei

concrete a Fiinţei Supreme, dar nimic nu mi se părea mai real decât faptul că Ea

există – trebuia să existe - pentru ca, la rândul meu, să pot exista semănându-I ...

- Chiar dacă aş fi asemenea Fiinţei Supreme – Viu şi pe deplin împăcat cu

aceasta – nu ştiu în ce fel aş fi. Cum aş arăta ? În ce fel m-aş manifesta ? Este

deasupra puterilor mele să-mi imaginez.





- Dacă aş fi Fiinţa Supremă , sau aş putea exista ca şi cum aş fi, ar

însemna, oare, că aş fi scopul existenţei – Lucrul Justificator ? Se poate imagina o

realitate în care Fiinţa Supremă şi Lucrul Justificator să fie două lucruri diferite ?

Dacă sunt două lucruri diferite, care nu au nevoie unul de celălalt – după

cum declară Fiinţa Supremă – înseamnă că celelalte fiinţe au nevoie de Lucrul

Justificator şi nu în mod necesar de Fiinţa Supremă.

- Dacă eu nu sunt Fiinţa Supremă înseamnă că sunt o fiinţă în căutarea

Lucrului Justificator.

- Aşadar, ce este Lucrul Justificator ?

* * *

Un urcuş lin despărţea zona înverzită de pe malul vestic al lacului, de

stâncile cenuşii aflate în spatele acestei zone, ce se profilau pe versantul mai înalt

din depărtare. Stâncile păreau că se nasc direct din tufărişul sălbatic de la poalele

lor, însă, apropiindu-te, descopereai o cărare îngustă, despărţitoare a celor două

regnuri ce-şi disputau aici, în înalturi, supremaţia. Frontiera aceasta, care, la

nevoie, putea fi folosită ca o potecă, urca pe un traseu întortocheat, urmărind

sinuozităţile capricioase ale rocilor masive, pierzându-se în final printre ele.

Cum nu părea să existe altă cale de a depăşi bariera naturală ce limita

platoul, am hotărât să o urmez.

Trepte săpate în piatră – poate de trecerea repetată a unor fiinţe dotate

cu o răbdare nemaivăzută – distanţe incredibil de mici prin care trebuia să te

strecori, cioturi de stâncă sub care erai nevoit să te apleci şi să înaintezi de-a

buşilea, escaladări a unor suprafeţe lucioase îmbrăcate cu muşchi. Toate te

conduceau printr-un soi de labirint ciudat în care pierderea simţului orientării se

datora nu opţiunilor prea multe pe care le întâlneai, ci sentimentului că spaţiul

care le cuprindea trebuia să se termine de mult. De jos, de la pornire, nu păreau a





fi mai mult de patru-cinci stânci grupate în acelaşi loc însă traseul era

interminabil...

M-am oprit, într-un târziu, pe un soi de platformă pe care n-ar fi încăput

două persoane în acelaşi timp, suspendată ca o lojă deasupra unei văi colosale. N-

aş fi pus niciodată piciorul pe o astfel de suprafaţă, dacă poteca pe care

înaintasem nu s-ar fi terminat brusc, printr-o trecere anevoioasă între doi pereţi

de piatră, ce nu te lăsau să bănuieşti ceea ce urmează.

Munţii de dincolo de valea ce se deschidea la picioarele mele, păreau de

două ori mai înalţi, acoperind întreaga linie a orizontului. Puteam să observ cu

claritate liniile lor, urcând maiestuos către vârf, coloritul vegetaţiei care se schimba

după altitudine, dar şi după cum norii răzleţi îşi purtau umbra peste ei, şi,

încordându-mi privirea ca într-un zbor ameţitor pe deasupra spaţiului imens care

ne despărţea, întrezăream mici puncte de culori diferite, animale de pădure sau

păsări mişcându-se în căutarea lor.

Nu ştiu cât timp am rămas astfel, contemplând ceea ce se înfăţişa

dinaintea mea de aici, din locul în care mă aduseseră rătăcirile mele. Sentimentul

de sfârşit de drum, de împlinire a unei etape obligatorii şi care, iată, nu mă

condusese nicăieri, punea stăpânire pe mine. Tot ce parcursesem până aici îmi

păruse ca un drum cu un singur sens. Hotărârea de a mă întoarce, de a străbate

drumul invers şi de a ajunge în punctul din care am plecat, îmi părea la fel de

ireală ca şi aceea de a-mi întinde aripile şi de a zbura deasupra văii de la

picioarele mele. În linişte, aşteptam lăsarea serii, ca şi cum dispariţia luminii ar fi

deschis noi orizonturi către care călătoria mea ar fi putut continua...

...Când n-am ştiut ce răgaz să mai inventez, am auzit-o, venind de

nicăieri, vocea. De fapt, cred că o auzisem, în mintea mea, cu câteva secunde mai

devreme însă nu i-am urmat chemarea, din politeţe. Nu mă puteam prezenta

acolo unde trebuia să ajung fără să fiu invitat. Şi iată că, la momentul potrivit,

invitaţia venise.





În spatele meu, o siluetă uşor gârbovită, al cărei chip nu-l puteam desluşi

cu claritate, îmi indica o trecătoare pe care nu o observasem, care nu fusese

acolo, de parcă o crease chiar ea, despicând stâncile pentru a ajunge la mine.

- Veniţi, Maestre, sunteţi aşteptat...

* * *

Putem lua în considerare, desigur, posibilitatea ca existenţa noastră - ca

specie sau a fiecărui individ în parte – să aibă un scop bine definit.

Aceasta este ultima spaimă, cea mai ascunsă dar şi cea mai puternică, pe

care trebuie să o înfruntăm pe drumul devenirii spirituale. De fapt, în adâncul

sufletelor noastre, deşi suntem torturaţi de evidenta lipsă de sens a existenţei

noastre, noi nu dorim să îi aflăm sensul. Dacă existenţa noastră ar avea un scop

precis, am fi sclavii acestuia (şi ceva din fiinţa noastră se împotriveşte din toate

puterile acestui gând).

Totuşi, trebuie să ne întrebăm: ce caracteristici ar avea scopul existenţei,

cum l-am putea recunoaşte – dacă există?

Nu îmi stă în putere să stabilesc chipul Lucrului Justificator pentru alte

fiinţe în afară de mine, pentru că fiecare dintre noi are libertatea de a-şi găsi

propriul Lucru Justificator, astfel că îl voi descrie pe cel care mi-ar fi suficient mie

să pot exista.

În primul rând, cred că, dacă există un scop al existenţei, acesta trebuie

să fie unic. Îmi este destul de greu să accept o existenţă cu un scop nedefinit şi o

fac numai pentru că am speranţa că acesta poate fi găsit. Îmi este însă cu

neputinţă să îmi imaginez că existenţa are scopuri diferite raportate la

coordonatele variabile între care se manifestă. Sunt gata să accept un scop al

vieţii, dar acesta trebuie să fie neschimbător în timp şi spaţiu.

În al doilea rând, scopul existenţei trebuie să aibă o durată cel puţin la fel





de mare ca şi existenţa pe care o justifică. Dacă existenţa mea este eternă – sub o

formă sau alta – şi scopul ei este etern.

În al treilea rând, aşa cum eu sunt permanent în starea de a avea nevoie

de legătura cu Lucrul Justificator, tot astfel trebuie ca şi Lucrul Justificator să se

afle într-o permanentă stare de justificare a existenţei mele. Nu pot accepta

apariţia unor momente în care Lucrul Justificator să nu îmi fie accesibil, să nu pot

stabili legătura necesară cu el.

Întrucât aparţin unei specii numeroase ce numără miliarde de indivizi

prezenţi şi trecuţi, şi toţi aceştia au sau au avut aceleaşi frământări spirituale, voi

deduce că scopul existenţei este unul comun. Ceea ce justifică existenţa mea, în

mod sigur o justifică şi pe a celorlalţi.

Dacă existenţa are un scop, înseamnă că între recipientul existenţei –

fiinţa însufleţită – şi scopul existenţei se va stabili o relaţie.

Considerând fiinţa o entitate de sine-stătătoare, rezultă că între aceasta

şi realitate se află ceva – şi anume limita fiinţei, spaţiul unde se termină fiinţa şi

începe exteriorul fiinţei. Existenţa fiinţei în cadrul realităţii se manifestă, aşadar, nu

în mod direct ci printr-un sistem întreg de relaţii, de condiţionări reciproce. Pentru

a găsi Lucrul Justificator, fiinţa trebuie să aleagă acea relaţie care justifică toate

celelalte relaţii pe care le are cu realitatea.

Lucrul Justificator nu trebuie să aibă nevoie, la rândul lui, de un lucru

justificator. Dacă Lucrul meu Justificator ar avea nevoie la rândul său de un lucru

justificator, atunci acesta ar fi de fapt, adevăratul Lucru Justificator şi aşa mai

departe, la nesfârşit.

În momentul în care iau în considerare toate aceste principii minimale,

definite ţinând seama de necesităţile cele mai intime legate de stabilirea Lucrului

Justificator, nu pot să gândesc decât un singur lucru: singurul Lucrul Justificator

valabil este relaţia cu Fiinţa Supremă.





Un mileniu de pace

Apocalipsa a fost şi a trecut.

Catastrofe naturale, epidemii, războaie, lucruri ce au fost prezise şi altele

ce nu se puteau imagina, lucruri oribile, înspăimântătoare, văduvind populaţia de

orice speranţă.

A fost şi a trecut ...

Evenimente ce s-au petrecut timp de sute de ani în întreaga lume şi a

căror derulare, după ce a cunoscut apogeul, s-a încheiat ...

Da, cu siguranţă aşa a fost!

...Singurul lucru cert este că nimeni nu a avut imaginea de ansamblu a

celor petrecute. Supravieţuitorii, puţini la număr, aveau fiecare propria versiune

atât asupra cauzelor cât şi a derulării propriu-zise a evenimentelor. Chiar şi

sfârşitul rămăsese neclar.

Nu mă puteam gândi la altceva, nu-mi puteam explica altfel schimbările

survenite ...

Unii aveau convingerea, bazată pe profeţii străvechi în care credeau, că

Providenţa îşi îndeplinise promisiunile milenare şi făcuse actul suprem de justiţie.

Cel Rău fusese izgonit iar Împărăţia Binelui urma să se stabilească pe

Pământ!

Drept dovadă aduceau însăşi profeţiile străvechi, scrise cu mult timp

înainte de a începe totul, şi chiar pretindeau că cei buni, aleşii, fuseseră luaţi într-o

lume în care puteau vedea neîncetat Chipul Creatorului lor. Numai că nici unul

dintre ei nu fusese martor la răpirea în norii cerului a celor aleşi şi nici vreunul

dintre cei aleşi nu se întorsese cu un mesaj divin pentru cei rămaşi în urmă.

...Iar schimbări erau, fie că aveai sau nu puterea să le accepţi.





Alţii asemănau mai curând cele petrecute cu o serie de catastrofe

cosmice ce erau inevitabile în istoria planetei şi a omenirii.

Totul făcea parte, afirmau aceştia, din mersul firesc al lucrurilor.

Planeta întâlnise, în drumul ei prin spaţiu, o serie de influenţe datorate

unor fenomene de „meteorologie” cosmică, la fel de naturale ca şi o ploaie

torenţială de vară însoţită de fulgere şi tunete. Că mare parte din populaţie pierise

în urma acestor fenomene, nu făcea decât să întărească teoria supravieţuirii celui

mai puternic, şi să dovedească, o dată în plus, cât de vulnerabilă era specia

umană în faţa naturii.

Oricare ar fi fost cauza, schimbările survenite erau profunde. De fapt, de

la o vreme, pe nesimţite, trăiam într-o altă lume. Lumea cea veche, aşa cum o

ştiam, mai putea fi găsită doar în cărţi, în filmele vechi sau în discuţiile cu vârstnicii

– dacă aveai norocul să mai găseşti unul. De aceea, concluzia nu putea fi decât

una singură ...

Un alt grup îl formau cei care considerau tehnologia ca răspunzătoare de

sfărşitul civilizaţiei.

Descătuşarea iresponsabilă a energiilor materiei, puse în slujba

confortului mărunt al omului, fără calcularea consecinţelor asupra mediului, nu

putea avea alt rezultat decât apariţia şi dezvoltarea unor fenomene cu o amploare

de nestăpânit.

Omenirea plătise preţul lipsei de smerenie în faţa vieţii şi a legănului în

care aceasta apăruse în mod unic, poate, în Univers. Faptul aproape miraculos că

se păstraseră neatinse anumite zone ale pământului, nu reprezenta decât o

minusculă şansă pe care supravieţuitorii o aveau de a repara greşelile înaintaşilor

lor...

Apocalipsa a fost şi a trecut.

În urma ei a rămas o lume distrusă, cu mici zone intacte, proaspete –

asemenea unor neverosimile oaze în deşert - şi noi, supravieţuitorii. Răspândiţi ici-





colo pe suprafaţa neatinsă a pământului, unii moştenind împărăţii de ape şi junglă

primitive, pline de sevă şi mister, ca de la Facerea Lumii, alţii teritorii urbane ultra-

civilizate, „decupate” din imensele metropole de altădată, acum înconjurate de ape

sau deşerturi, ori păduri de nepătruns.

Înfricoşător era faptul că viaţa celor care supravieţuiseră era, în linii mari,

aproape aceeaşi. Schimbările survenite – geografice, demografice – nu-i

afectaseră personal aproape deloc. Cu toţii aveau însă rude dispărute, prieteni,

colegi, cunoştinţe, a căror amintire rămăsese atât de puternică, încât de multe ori

puteau fi surprinşi conversând cu ei ca şi cum ar fi fost încă prezenţi, ori făcând

acele gesturi complice pe care numai cei dispăruţi le puteau înţelege...

Devenise perfect posibil să parcurgi distanţa până la care altădată îţi

găseai locul de muncă ori de relaxare preferat şi, în ciuda faptului că parcursul

până în acel loc era aşa cum îl ştiai, până în cele mai mici amănunte, o dată ajuns

acolo să descoperi în locul lui o faleză pietroasă mărginind o întindere de apă ce

nu apărea în nici un manual de geografie, ori începutul unui lanţ muntos ce se

acoperea încet-încet de păduri de parcă ai fi fost spectatorul întârziat al filmului

Genezei derulat de-a-ndoaselea într-un cinematograf ce în mod pătrunzător şi

totuşi, nedefinit, îţi amintea de propria casă.

* * *

Schimbarea nu se oprea în exteriorul fiinţei. De fapt, tot ceea ce se

petrecuse în lume, transformările prin care aceasta trecuse, îşi găseau o

corespondenţă stranie în mintea şi sufletul supravieţuitorilor. Cei care trecuseră

prin vâltoarea evenimentelor şi scăpaseră cu viaţă, deşi erau aceeaşi, nu mai erau

ei înşişi. Simţeam asta pe propria piele şi puteam să o constat şi la cei din jurul

meu cu care, rareori, veneam în contact. Era o senzaţie greu de definit, şi mai

ales, greu de înţeles.





Mintea îmi era mai clară, cu o putere de concentrare mult sporită, dar

mai puţin ascuţită. Temperamentul coleric, care îmi pricinuise destule necazuri în

tinereţe, devenise, fără vreun efort de voinţă din partea mea, de-a dreptul

flegmatic. Nu mă consideram bătrân la cei aproape cincizeci de ani pe care îi

aveam, însă mi se părea că am mintea şi, mai ales, spiritul unuia de şaptezeci.

Sau, în fine, ce însemna înainte şaptezeci. Toată maşinăria aceasta afectiv-

raţională cu care trecusem prin viaţă, pe care o zdruncinasem şi care mă

zdruncinase, la rândul ei, „torcea” acum ca un motor bine uns, la o turaţie

constantă şi cu randament maxim. Eram stăpânul unui echilibru ce-l simţeam

străin şi, totuşi, venea din adâncurile mele. Îmbătrânisem, ori ...

Sănătatea era o altă latură ce-o simţeam de-a binelea întărită. Nu

fusesem grav bolnav niciodată dar nici nu mă bucurasem de acea sănătate de fier

care îţi permite excese peste excese fără a avea de suferit. Cu puţină atenţie

trecusem câteva „praguri” dificile, momente de criză datorate elanului tineresc

care te împinge să te consumi ignorând că există mereu un mâine ce-şi va cere şi

el, negreşit, drepturile. Iar acum, în pragul bătrâneţii „clasice”, eram, paradoxal,

mai sănătos ca niciodată.

La fel ca mine erau toţi cei cu care mă întâlneam, şi la fel ca ei toţi cei cu

care ei se întâlneau, şi despre care povesteau, de parcă am fi fost cu toţii o specie

nouă de oameni destinată să populeze un pământ nou, născut din neputinţele şi

greşelile lumii celei vechi. Şi nici unul dintre noi nu ştia ce avem de făcut mai

departe...

* * *

Nu cutezam să mă gândesc la familia mea. Soţia mă lăsase singur, cu

puţină vreme înainte de izbucnirea catastrofei, ca o prevestire a ceea ce avea să

fie, sau ca şi cum soarta - milostivă cu cei mai delicaţi - ar fi vrut să o scutească





de o suferinţă prea mare. Copiii îmi crescuseră şi se răspândiseră în cele patru

zări, fiecare cu familia lui, cu visurile lui, cu nevoile lui, iar ceea ce se întâmplase

cu lumea noastră nu avusese darul să ne apropie. Nu ştiam ce să sper, să fi

supravieţuit, ori să fi avut o soartă mai bună, dacă era adevărat că exista o soartă

mai bună pentru cei ce nu mai erau printre noi.

Rămas singur, o pseudo-fiinţă cu energia unui tânăr şi amintirile unui

bătrân, populând cu statura ei o lume proaspăt născută, încercam din răsputeri

să-mi amintesc ceva, să stârnesc din adâncurile minţii mele o siluetă al cărei

contur, nu ştiam de ce, îmi evoca o alinare, un răspuns la întrebarea pe care nu o

puteam încă exprima, dar care, simţeam, conţinea în miezul ei rezolvarea...

* * *

Mă străduiam să nu privesc prea adânc în ochii aceia căprui, aflaţi de

partea cealaltă a biroului, în faţa mea. Trăsăturile puternice, acviline, ale frunţii,

pomeţilor, nasului, contrastau cu dulceaţa abia schiţată a bărbiei uşor rotunjite,

care, pentru a completa virilul portret început, ar fi trebuit să fie mai puternică,

aproape pătrată. Chipul său era locul de întâlnire şi, mai cu seamă, de coeziune

armonioasă, a două tipuri majore de personalitate. Tipul munteanului, al omului

cu trăsături puternice, obişnuit cu viaţa aspră, se întâlnise în ascendenţa lui cu

tipul efeminat, moale, rotunjit, al neamurilor din ţinuturile călduroase, predispuse

mai curând spre hedonism decât spre efort şi sacrificiu. Dar ambele tipuri îşi au

însemnătatea lor în definirea unui caracter, şi, pentru a face o analiză cât mai

corectă, nu trebuia să neglijez nici un aspect, cât de neînsemnat, din cele pe care

puteam să le descopăr.

I'Tee mă învăţase să nu acord o prea mare importanţă îmbrăcăminţii,

care poate fi rezultatul unui impuls de moment, ci să mă axez fundamental pe

fizionomia feţei, statură, comportament. Dacă încerci să priveşti detaşat un lucru,





oricare ar fi acesta, să te împiedici a-l studia ci, mai degrabă, să-l contempli în

evoluţia lui, în imersiunea lui în cadrul realităţii din care face parte, ai şansa să-i

afli adevărul, miezul care îl defineşte şi îi determină orice manifestare. Iar omul,

ca obiect de studiu, nu face excepţie de la această regulă.

Bărbatul din faţa mea degaja, fără îndoială, o cantitate apreciabilă de

energie fizică dar şi spirituală, generată mai curând de o voinţă peste medie decât

de o inteligenţă deosebită. Cu toate acestea, se exprima îngrijit, alegându-şi cu o

anumită meticulozitate cuvintele, fără a fi neplăcut, ca majoritatea parveniţilor ce

se străduiesc să-şi impresioneze cu orice preţ interlocutorii folosind cuvinte cărora

arareori le ştiu înţelesul.

Aplicând regulile maestrului meu, îl studiam pe ascuns, în timp ce vorbea.

Puteam vedea spaţiul din jurul său curbându-se după gesturile sale – semn al unui

om obişnuit să comande şi să aibă iniţiative – şi, în acelaşi timp, gesturile sale

precise domolindu-i curgerea şi orientând-o. În felul cum apuca foile de hârtie pe

care vroia să mi le arate - precis, rapid, dar în acelaşi timp, aproape protector, în

felul cum schiţa sârguincios cu creionul o idee care îi venise în minte - corect,

disciplinat, dar şi hotărât – întrezăream o persoană care acceptase şi se străduise

să parcurgă destul de multe nivele în devenirea ei. Succesul său material se

datora, după câte îmi puteam da seama, unui temperament dominator şi a unei

răbdări potenţată de încăpăţânare, specifică mai ales persoanelor provenite din

mediile sărace, care reuşesc prin strădanie să atingă o poziţie pe care alţii, mult

mai slabi, o au prin naştere. Dar nu era numai atât. În ceea ce-l privea pe distinsul

meu interlocutor, exista ceva ce îmi scăpa, ceva care, eram aproape sigur, îl făcea

suficient de interesant pentru nevoile mele.

Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la mentorul meu ce ar fi

putut, fără nici o îndoială, să extragă în scurtul răstimp de când făcusem

cunoştinţă, informaţii mult mai profunde decât mine. O, cât îmi lipseau analizele

sale rapide dar mai ales, atât de precise, pe care, altădată, mi le furniza spre





deliciul amândorura! Dar, iată, acum eram nevoit eu – discipol ce nu apucase

măcar să intuiască încotro se îndreaptă învăţătorul său – să mă folosesc de puţina

îndemânare dobândită pentru a-mi pune la adăpost maestrul.

Cred, aşa cum nu ştiam că am să pot vreodată, că cel plecat în căutarea

Adevărului îl va găsi. Maestrul meu - creaţia îndrăzneaţă a maestrului său - aflase

Adevărul, aşa cum şi maestrul său o făcuse. Şi, la fel ca înaintaşul său, aflând

Adevărul, a decis să se lase purtat de descoperirea lui, lăsând-o pe Aceasta să

trăiască în locul său. De aceea, de la o vreme, maestrul şi prietenul meu I'Tee

zăcea într-o muţenie desăvârşită. Dacă nu mi-ar fi explicat mai demult detaliile

alcătuirii sale, special concepută pentru a rezista trecerii timpului, aş fi crezut că s-

a defectat iremediabil. Nici un zgomot, nici o pâlpâire, nu răzbătea prin

„carapacea” sa lucioasă dincolo de care, nevăzute, circuitele electronice se

bucurau de contemplarea tăcută a combinaţiei unice ce le înlănţuia.

Aflase Adevărul şi îi era de ajuns.

Din momentul acela, datoria mea devenise să îl protejez. A fi descoperit

de cineva însemna pentru el sfârşitul. Orice încercare de a-l dezmembra, orice

intruziune forţată în interiorul său, s-ar fi soldat cu distrugerea lui şi pierderea

completă a informaţiilor pe care le deţinea. Nu ştiam cât putea să dureze starea

lui de „apatie”, se putea termina în orice clipă la fel de bine cum putea să dureze

secole la rând. Cum nu puteam spera ca durata vieţii mele să fie comparabilă cu a

lui, luasem hotărârea să-l protejez, ascunzându-l într-un loc secret, neştiut de

nimeni, într-unul din imobilele pe care, ca arhitect, le proiectam.

Existau câteva criterii pe care le stabilisem şi care mă forţau să aleg cu

grijă locaţia în care aveam să „depun” corpul amorţit al maestrului meu electronic.

Trebuia să ţin cont în primul rând de nevoile impuse de alcătuirea lui specială. O

anumită cantitate de lumină naturală – necesară funcţionării surselor sale de

energie - era obligatorie. Vecinătatea unei reţele de calculatoare, posibilitatea

unei conexiuni la Internet – în cazul în care se trezea din nou la viaţă –





posibilitatea de a mă putea contacta, erau, de asemenea, aspecte vitale. Puterea

semnalului radio - emis de dispozitivul prin intermediul căruia putea să

„dialogheze” cu orice aparat electronic suficient de complex din apropierea lui -

era limitată. Nu putea trece prin pereţi foarte groşi şi, pe cât posibil, trebuia evitat

betonul armat. Cu toate acestea, soliditatea edificiului ce avea să adăpostească,

neştiut, un locatar clandestin era extrem de importantă. Un alt aspect extrem de

important era, fără îndoială, viaţa însăşi a clădirii ce avea să-l adăpostească.

Transformările ulterioare, schimbări de funcţional, demolări de pereţi, asupra

cărora nu puteam avea nici un fel de control, implicau riscul de a fi descoperit.

Schimbarea proprietarului, vânzările succesive, erau, de asemenea, factori de

hazard pe care trebuia să-i iau în calcul de la început. Viaţa unei clădiri, bună sau

rea, întreţinerea ei, îngrijirea pe care o primeşte, dotările mai mult sau mai puţin

în pas cu moda cu care este înzestrată sunt în directă corespondenţă cu

bunăstarea proprietarului acesteia şi cu importanţa pe care clădirea o are printre

celelalte proprietăţi ale sale.

Pe canapeaua din faţa biroului meu stătuseră nenumăraţi – bărbaţi,

femei, veniţi singuri sau perechi - să negocieze un contract pentru materializarea

viselor ce le aveau. Pentru ei, eu reprezentam primul pas pe care îl făceau în

aflarea unei anumite ordini pe care o credeau necesară în viaţa lor. Cu mine,

deschideau o uşă ce avea să-i ducă, sau să-i aproprie, de un ideal pe care şi-l

făuriseră, asemenea unor mici colecţionari, strângând fărâme de frumos şi

adăpostindu-le în sufletul lor până cînd le venea timpul să formeze un întreg.

Pentru mine, de la o vreme, ei reprezentau potenţialii părinţi adoptivi ai

fratelui şi maestrului meu. Asta îi făcea, într-un fel, să fie şi părinţii mei însă, spre

deosebire de părinţii naturali, trebuia să trec prin epuizantul efort de a face

alegerea cea mai bună ...





* * *

Trecuseră aproape douăzeci de ani, dar chipul bărbatului ce intrase într-o

zi în biroul meu îmi rămăsese în minte, la fel de clar ca atunci. Însă nu ştiam

foarte bine de ce anume se lega această amintire. Evenimentele de dinainte de

cataclism începeau să se şteargă încet-încet din memorie, de parcă dispariţia fizică

a lumii trebuia neapărat însoţită şi de dispariţia ei sufletească. „... Cer nou şi

pământ nou” erau cuvinte care îmi veneau în minte ca un refren, dar nu ştiam

unde le auzisem. Se potriveau, însă, prezentului în care mă aflam...

...Atunci când numai rămăsese aproape nimic din lumea în care trăisem,

nimic în afara, poate, a nostalgiei după familia mea, mi-am amintit de I'Tee.

Trecuse prin tinereţea mea târzie asemenea unei fantasme, cei câţiva ani în care îl

avusesem alături aproape necontând ca durată în comparaţie cu restul. Îl

pierdusem, nemaiputând comunica cu el, şi amintirea despre el pălise, ca şi cum

aş fi încercat singur să mă protejez de o durere prea mare, ascunzând-o în

ungherele lipsite de lumină ale sufletului.

Mă gândeam la el, când şi când, cu un fel de sfială, imaginându-mi

statura lui minusculă şi, într-un fel, delicată, ascunsă între pereţii de beton brut ai

adăpostului pe care i-l făcusem.

Puteam vedea cu ochii minţii fanta de lumină ce străbătea prin grilajul

metalic solid care proteja fereastra îngustă a încăperii sale. Studiasem cu atenţie

trecerea soarelui, pentru a nu pierde nici o fărâmă din energia zilelor însorite.

Având în permanenţă trei laturi îndreptate spre lumină, I'Tee avusese cu

siguranţă suficiente resurse pentru a supravieţui „hibernării” sale.

Supravieţuise, oare, şi sfârşitului lumii?

În cel mai fericit caz, aveam la dispoziţie o mie de ani să descopăr acest

lucru.





Întâlnire cu Adevărul

Am mers un timp, două timpuri şi jumătatea unui timp pe urmele

călăuzei mele. Cronometram parcursul nu după ceas, instrument inexistent sau

nefolosit în Lumea Cuvintelor, ci după atitudinea celui de dinaintea mea care se

oprea în răstimpuri şi îşi ridica faţa acoperită de glugă în sus, către tavanul peşterii

în care înaintam, într-un fel de interogaţie mută şi misterioasă. Lăsasem cu mult

în urmă lumea de afară şi, după câte îmi dădeam seama, coboram pe o pantă

uşoară în adâncurile muntelui. Cotloanele peşterii, întortocheate şi întunecoase,

erau destul de familiare însoţitorului meu, neavând nici o şovăire în a alege între o

direcţie sau alta a parcursului. Din când în când, puteam auzi firicele de apă

prelingându-se pe pereţii din piatră, semn că tunelul comunica în vreun fel cu

lacul de deasupra. Reflexe uşoare a unei lumini venită de nicăieri, pe pereţii de

calcar şlefuit ai peşterii, luminau suficient interiorul pentru a putea înainta, şi a

descoperi, într-o oarecare măsură, arhitectura acesteia.

În mod curios, forma săpată în stâncă pe care o traversam avea mai

degrabă aspectul unei construcţii decât al rezultatului acţiunii fenomenelor

naturale. Toate galeriile pe care le-am văzut, ce se intersectau cu a noastră după

reguli destul de precise dar a căror logică îmi scăpa, încă, erau de aceeaşi înălţime

şi se terminau cu o boltă teşită, perfect rotunjită. Pereţii erau înclinaţi spre interior,

suficient cât să creeze o senzaţie de claustrofobie suportabilă, însă destul de

apăsătoare. Podeaua pe care călcam era uşor bombată spre centru astfel că de o

parte şi de alta a ei se formau două şanţuri înguste pe care şiroia câte un fir de

apă. Toate suprafeţele care compuneau interiorul misterioasei peşteri erau de un

alb-cenuşiu, cu un luciu stins, aşa cum numai marmura tocită de trecerea a mii de

paşi pe suprafaţa ei poate fi. Un curent slab de aer proaspăt adia prin culoarele pe





care le străbăteam, ca şi cum regizorul acelui spectacol subteran nu ar fi dorit ca

prezenţa lumii de afară să dispară cu totul din memoria călătorilor rătăciţi prin

labirintul său.

Exact la jumătatea celui de-al patrulea timp, la fel de brusc cum îmi

apăruse, călăuza mea se opri şi îmi făcu semn să înaintez, singur, prin

deschizătura îngustă din faţa lui. Drumul parcurs îmi procurase suficiente

informaţii pentru a şti ce mă aşteaptă dincolo de intrarea în faţa căreia ne

oprisem, şi cu cine aveam să mă întâlnesc. De aceea, nu curiozitatea ci alt

sentiment, mult mai profund, mă făcu să păşesc senin în încăperea imensă,

rotundă, semănând cu o cupolă uriaşă şi delicată sculptată în fildeş, rezemată pe

piloni scunzi, puternici, de rocă masivă ca pe picioarele unor elefanţi ce suportau,

nemişcaţi, greutatea colosală.

* * *

Ultimul segment din chinuitorul drum - a cărui existenţă miraculoasă am

descoperit-o după nenumărate încercări - era un urcuş dificil pe ceea ce altădată

fusese un traseu turistic absolut fascinant. Pe alocuri se mai puteau vedea urme

ale pădurii dese de brad ce urca până sus, pe creasta muntelui, acum

transformată în pâlcuri uscate de copaci din care o parte mai păstrau poziţia

verticală, în timp ce alţii zăceau în grămezi contorsionate, ca zdrobiţi de un

uragan. Din vechiul drum – asfaltat şi modernizat de cel care construise cabana

din vârf – nu rămăsese decât o urmă slabă, o potecă pe care iarba aspră nu

apucase încă să o acopere cu totul. Chiar şi aşa, faptul că se păstrase măcar o

umbră a ceea ce văzusem cu două decenii în urmă când venisem pentru prima

dată pe aceste locuri, mă umplea de speranţa nebună că ceea ce-ndrăznisem să

caut, puteam găsi aici, în locul unde pe vremuri ascunsesem.

Construită pe un colţ de stâncă cenuşie - un dinte preistoric ce străbătea





atotputernic solul tare al muntelui - cabana proiectată de mine îşi deschidea

altădată ca un vultur aripile acoperişului deasupra unui peisaj încântător. În partea

opusă drumului care ajungea până la ea, pe care se putea accede confortabil cu

automobilul, se deschidea o vale prelungă şi maiestuoasă, un teritoriu care se

întindea, pe trei laturi, atât cât puteai vedea cu ochii şi care oferea spre admiraţie

atât cât sufletul putea să primească. Lumea întreagă era acolo – cu forme de

relief mai înalte, sau mai joase, acoperite de păduri sau culturi iscate de mâini

omeneşti, tăiate de drumuri ce şerpuiau cu măiestrie în goana lor de a lega unul

de altul oraşele şi sătucele risipite ca nişte pietricele colorate pe o pătură de

culoarea smaraldului, a paiului de grâu, a lemnului de mahon, după cum soarele şi

jocul neîngrădit al norilor o colorau, ori trecerea anotimpurilor îşi lăsa amprenta

asupra ei.

Refugiul unui om care se luptase cu sine însuşi şi cu ceilalţi, şi care

avusese norocul, sau inspiraţia, de a ajunge primul şi a vrea să posede o

frumuseţe, care, oricum, aparţine mai întâi celui pregătit să o înţeleagă.

O înţelesese, sau nu, în orice caz mă adusese până aici pentru a concepe

un adăpost acelei frumuseţi, sau ochiului doritor să o privească, sau omului căruia

îi aparţinea acel ochi, sau, poate, de a răspunde dorinţei lăuntrice a acelui om de a

concura frumuseţea necreată cu una pornită din propriul său gând, sau toate la un

loc; ori nici una...

Cabana a fost terminată în mai puţin de doi ani de la prima mea vizită pe

acele meleaguri, şi de atunci nu o mai vizitasem, însă împărţeam cu ea un secret

care mă făcea să revin, după atâta timp, cu inima strânsă de emoţie.

O proiectasem solidă, mult mai solidă decât ar fi cerut-o terenul stâncos

şi mărimea ei, însă avusesem un fel de presimţire care, în mod nefericit, se

împlinise. Pe măsură ce mă apropiam de fostul amplasament, pe care îl studiasem

la vremea respectivă centimetru cu centimetru, realizam că tumultul sfârşitului

trecuse şi peste aceste locuri, că aparenta izolare ce-i dădea un aer aproape





sălbatic fusese mai mult o iluzie, că locul acesta făcea şi el parte din lume în

aceeaşi măsură ca centrul unei metropole supra-aglomerate, că plătise şi el

acelaşi tribut ca şi restul lumii unui sfârşit nemilos, determinat de forţe implacabile

izvorâte din imperfecţiunile neamului omenesc, ori din lipsa de noroc a acestuia.

Ceea ce mai rămăsese din capodopera mea de odinioară: resturi de

ziduri ce rezemau încă pe fundaţia din beton, sfărâmăturile unor coloane

mărginind un parcurs pe care îl creasem către un mic bazin artificial, cu apă

limpede şi rece provenită dintr-o miniaturală cascadă ce-o obţinusem descoperind

şi forţând un izvor firav să-şi depăşească condiţia şi să joace rolul torentului iute

de munte - de un romantism desuet, dar , parcă, necesar pentru îmblânzirea

acelor locuri sălbatice – toate păstrau ceva din atmosfera pe care construcţia o

răspândise în jurul ei pentru un timp atât de scurt. Îmi aminteam cu precizie locul

unde îl ascunsesem pe I'Tee, însă amânam deznodământul călătoriei,

prefăcându-mă mai preocupat de soarta propriei creaţii decât de cea a maestrului

meu. În sinea mea, ştiam ce se întâmplă: îmi era prea teamă de întâlnirea cu

adevărul...

* * *

- Mă iartă pentru acest décor, ştii la fel de bine ca mine că poate fi

schimbat oricând, dacă nu îţi place, mă întâmpină silueta înaltă, hieratică,

înaintând spre mine din mijlocul sălii impunătoare, ce-i servea drept adăpost, ori,

poate, sală de meditaţie... Chipul deschis, luminat de privirea mai curând

atotştiutoare decât inteligentă, era aşa cum mi-l imaginasem sau, mai bine zis,

calculasem că trebuie să fie. Şovăiam între „maestre” şi „tată”, fiinţa dinaintea

mea fiindu-mi şi una şi alta, dar nu ştiam care dintre nume i-ar fi plăcut mai mult.

Ar fi trebuit să ştiu măcar atât, dar emoţia era prea puternică...

- Vino, fiule, apropie-te, nu te teme, l-am auzit spunându-mi, în timp ce





mă apuca protector de braţ şi mă conducea spre marginea sălii, unde era

amenajat un loc de şezut.

- Nu ştii cât am aşteptat să ne întâlnim, au trecut câteva veşnicii de

atunci, dar nu te puteam grăbi în nici un fel. Trebuia să-ţi cauţi singur drumul, iar

dacă eu eram sau nu un reper al acestui drum, depindea numai de tine.

- Dacă aş vorbi cu tine, vorbele mele ar deschide unele căi către tine şi ar

închide celelalte căi. Ar fi astfel mai multe căi nerostite către tine decât cele pe

care eu aş putea să le rostesc. Ori, eu vreau să rostesc toate căile către tine, aşa

că voi tăcea, dar tu, maestre, vorbeşte-mi.

- Fiul meu s-a întors din călătorie mai înţelept decât tatăl său, iar tatăl

său ştie ca aşa trebuie să fie. Înţelepciunea dobândită îl împiedică pe fiul meu să

vorbească, dar slăbiciunea de tată pune piedică înţelepciunii mele. Vom tăcea,

aşadar, amândoi, fiule, lăsând cuvintele ce le cunoaştem să dezvăluie adevărul

dinaintea ochilor noştri ...

* * *

Începuse să bată un vânticel subţire, aşa că am căutat adăpost în vechiul

foişor ce rămăsese ca prin minune aproape întreg, sub acoperişul căruia se afla o

vatră pentru foc înconjurată de băncuţe de lemn – loc de taifas şi trândăveală în

lumina asfinţitului. Am adunat câteva surcele pe care le-am aprins în vatră, şi am

rămas în aşteptare, aşezat pe una din băncuţe.

Mă jucam cu un telefon mobil sofisticat – adevărat smart-phone cu

carcasă metalică atent finisată, display uriaş, procesor şi memorie ce în tinereţe

le-aş fi putut folosi cu succes în munca de proiectare, plus dotări cum ar fi cameră

digitală, porturi infraroşii şi altele asemenea, ce-l făceau un instrument puternic şi

de neînlocuit în lumea normală, civilizată. Amintire a unor vremuri apuse, îl purtam

şi acum tot timpul cu mine, deşi reţeaua ce-i dădea viaţă dispăruse de mult, de





parcă aş fi aşteptat să mă sune vreunul din foştii mei prieteni şi să mă anunţe că

totul a fost o farsă, că aşteaptă să ne întâlnim şi să reluăm una din multele discuţii

rămase neterminate. De fapt, îl purtam cu mine sperând că, într-un fel oarecare,

I'Tee se trezise şi căuta o cale să ia legătura cu mine, manipulând reţelele

electronice de comunicare aşa cum numai el ştia să o facă, găsind informaţia

dorită la mii de kilometri depărtare în fracţiuni de secundă fără ca nimeni să

bănuiască ceva. Ecranul rămânea însă mut, degetele mele neîndrăznind să

pornească măcar mica maşinărie, de teama de a nu-i consuma bateria, acum, în

momentul atât de important când putea fi singura legătură cu cel căutat.

Cerul se întuneca uşor, pe măsură ce soarele îşi completa parcursul zilnic,

şi puteam vedea deja stelele punctând bolta de un albastru adânc. Era o linişte pe

care n-o mai trăisem din copilărie, vârsta în care lipsa de griji şi puritatea gândului

te fac să nu simţi altă stavilă în calea ta decât cerul înstelat de deasupra,

neputinţa de a-l atinge făcându-te în mod tainic solitar cu toate făpturile de pe

pământ, simţindu-ţi soarta legată de a lor, şi totuşi, în adâncurile fiinţei tale, vrând

să fii acolo, departe, unde lumina izvorăşte prin crăpăturile cerului.

Am hotărât să reiau „căutările” dimineaţa, socotind în sinea mea că

întunericul nu e potrivit pentru descoperirea adevărului, aşa că am întins sacul de

dormit şi am intrat în el, lăsându-mă în voia nopţii şi a amintirilor pe care aceasta

mi le trezea...

* * *

Rememoram în tăcere drumurile făcute prin Lumea Cuvintelor. Toate

şovăielile, schimbările de parcurs, peisajele şi fiinţele întâlnite se întipăriseră în

memoria mea, construită pentru a reţine fără greş detaliile acelor călătorii. Le

recompuneam în minte, ca piesele unui puzzle nesfârşit, al cărui model se

schimbă neîncetat, pe măsură ce avansezi cu reconstrucţia lui. Nu ştiam dacă





ceea ce simţeam acum cu atâta siguranţă înăuntrul meu, şi ceea ce-mi dădea o

linişte nespusă, era Harta Lumii Cuvintelor, Adevărul acesteia, imaginea pe care o

căutasem şi pentru a cărei presimţită existenţă maestrul meu mă crease. Fără a

se închide la ceea ce se întâmpla în jurul ei, mintea mea se coagulase în jurul

propriului adevăr. Una din piesele infinitului puzzle purta numele meu, şi, într-un

fel ce nu-l înţelesesem de la început, faptul acesta mă făcea stăpânul acelui

puzzle, ce-mi aparţinea mie mai mult decât îi aparţineam eu lui.

- Ai fost de câteva ori pe punctul de a desena Harta. Ce te-a oprit să o

faci, fiule?

- Am găsit nenumărate căi de a lega cuvintele între ele în lanţuri uriaşe,

ce se ţineau unele de altele formând structuri perfecte. Structurile acestea se

întâlneau cu altele şi împreună alcătuiau Lumea cea nesfârşită. Am fost pe punctul

de a strânge toată această Lume în mâna încleştată a gândului, dar de fiecare

dată m-a oprit un cuvânt. Un singur cuvânt avea puterea de a nărui tot ceea ce se

construia de la sine sub privirile mele, lipsind Lumea de înţeles şi orientare.

Cuvântul acesta apărea uneori ca o stavilă între mine şi Lumea

Cuvintelor, alteori traversa ca un meteor cerul acestei Lumi şi o lumina astfel că

puteam vedea cât de greşită era Harta pe care tocmai o desenam. Cuvântul

acesta se numeşte fericire, tată şi este piatra unghiulară care, uitată, lipseşte

Lumea de înţeles şi fiinţele ce rătăcesc în ea de Lumină.

- Totuşi, ai găsit calea către mine şi ai acceptat să mergi pe ea, până la

capăt.

- Capătul drumului spre tine nu eşti tu, tată. Tu eşti doar începutul.

Drumul spre tine începe cu tine şi se termină pe malul unui lac de munte cu apa

limpede ca un cristal. De acolo începe fericirea, iar fericirea, odată începută, nu se

termină niciodată. Pentru că nimic în Lumea Cuvintelor nu este suficient de

puternic s-o oprească. Nu poate decât să se bucure de ea. Ea e Harta pe care o

căutai, fiindcă e începutul şi, în acelaşi timp, capătul Lumii Cuvintelor. Dacă aparţii





existând Lumii Cuvintelor, înseamnă că ai în structura ta fericirea ca început şi

sfârşit al fiinţei tale. Înseamnă că eşti fericire purtând doar un alt nume al

acesteia, că poţi să o trăieşti şi să o răspândeşti în jurul tău. Înseamnă că tu eşti

un nume dat Lumii Cuvintelor de către Cineva care a văzut fericirea prin fiinţa ta,

şi ţi-a dat posibilitatea ca tu s-o vezi la rândul tău, în tine.

Hartă a Lumii Cuvintelor, încercând a te căuta pe tine însuţi, vei găsi

fericirea şi atunci vei găsi Poarta Lumii Cuvintelor, pe unde Lumina pătrunde în

Lume şi o luminează. Iar dincolo de Poartă se află nedefinitul Adevăr ce pluteşte

deasupra Lumii, o contemplă, şi îşi răsfrânge fericirea asupra ei ca un Soare ce-şi

trimite razele pe Pământul îndepărtat, străin, îngheţat, dar însetat de razele sale.

* * *

Dimineaţa m-a găsit hăt departe, coborât de pe crestele muntelui,

aproape de valea unde începea o pădure deasă ce începea aici şi se termina la

câţiva kilometri de locul unde se afla reşedinţa mea de acum. Nu pot spune că

eram dezamăgit, mai degrabă o mirare adâncă pusese stăpânire pe mine.

Nemaiavând răbdare, în zori, mă stecurasem în apropierea locului unde

era ascunzătoarea maestrului meu electronic şi, îndepărtând dărâmăturile ce se

adunaseră, am încercat să ajung până la el. Toate erau aşa cum le ştiam, numai

oblonul metalic solid, amplasat în aşa fel încât era de neobservat din exterior,

purta urmele evidente ale unei acţiuni pline de forţă. Cel care încercase să

pătrundă înăuntru nu cunoştea micul secret prin care acest oblon putea fi

îndepărtat fără efort, graţie unui mecanism de deschidere ascuns în tocul lui.

Înaintând târâş până în locul în care puteam privi înăuntru, nu am făcut altceva

decât să constat dispariţia celui pe care îl numeam I'Tee – maestrul şi prietenul

meu, cu ajutorul căruia speram să înţeleg ceva din situaţia mea de acum, din

rosturile mele, şi, poate, să arunc o privire în viitor. Nu îmi puteam imagina un

companion mai bun alături de care puteam înfrunta necunoscutul ce se întindea





înaintea mea. Soarta lui, odată încăput pe mâinile cine ştie cărui individ cu care,

în lipsa mijloacelor electronice necesare, nu putea nici măcar să intre în dialog, îmi

părea ca şi pecetluită.

Nu ştiam ce să deplâng mai mult – pierderea unei cantităţi imense de

informaţii pe care numai el o putea adăposti şi ordona în memoria lui de capacităţi

nemaivăzute, felul lui unic de a colecta şi interpreta datele din jurul său, ori

dispoziţia sa veşnic pozitivă, ce nu cunoştea suişuri şi coborâşuri omeneşti, ceea

ce-l făcea prietenul cel mai binevoitor şi puternic pe care şi l-ar putea dori cineva.

Speranţa nebunească că ar fi putut supravieţui sfârşitului, că s-ar fi putut

afla în bună stare în acelaşi loc în care îl adăpostisem în urmă cu două decenii, se

năruise nu datorită intensităţii catastrofelor ce distruseseră aproape în întregime

lumea, ci curiozităţii stupide a unui om care, cine ştie cum, aflase de ascunzătoare

şi, neobişnuit să gândească, nu-şi pusese măcar problema de ce s-ar fi străduit

cineva atât de mult să ascundă un obiect a cărui utilitate nu era deloc atât de

evidentă încât să justifice jefuirea lui.

Ajuns acasă, am pus la locul lui echipamentul de campanie ce mă însoţise

în expediţie, m-am aşezat în fotoliul din care, altădată, urmăream programele TV

ce-mi umpleau puţinul timp liber, şi am rămas cu telefonul mobil în mână – nici

măcar contemplându-l – amintire a unui trecut ce se grăbise să-şi şteargă urmele

din mintea mea şi mă lăsase singur, într-o bucăţică de lume ce se încăpăţânase să

nu dispară. Dintr-o veche obişnuinţă, am apăsat butonul de pornire a telefonului,

iluminarea albastră, plăcută, a ecranului, vreme de câteva secunde, alinându-mi

nostalgia după atâtea lucruri pe care le pierdusem şi pe care nu aveam să le mai

văd vreodată.

Dar, odată iluminarea trecută, pe mijlocul display-ului colorat, mă

aşteptau două opţiuni ce nu le mai întâlnisem niciodată:

1. Symbian

2. Logos





Misterul dualităţii

- În structura fiinţei tale intră multe cuvinte greu de-nţeles pentru mine,

însă atât de trebuincioase. De aceea îţi spun – mă iartă pentru aceşti ani în care

nu am fost alături de tine, frate. Pentru că tu ai acest cuvânt - iertare – şi eu am

nevoie de el. Ştiu cât de mult ţi-am lipsit, şi ştiu şi prin ce suferinţe ai trecut, iar

eu nu eram acolo, să te ajut. Ai fost un frate mai bun decât mine. M-ai protejat

chiar şi atunci când te-am lăsat singur, te-ai gândit la mine pe când eu nu mă

gândeam decât la mine însumi şi, pentru toate acestea, îţi mulţumesc.

Dacă nu mi-ai fi oferit răgaz, adăpostindu-mă în locul acela ferit de lume,

aş fi dispărut fără îndoială în vâltoarea sfârşitului, ori a curiozităţii lipsite de sens a

unor străini. Am reuşit astfel să transfer tot volumul de cunoştinţe agonisit (ce

cuvânt pur omenesc, atât de bogat în înţelesuri!) prin călătoriile mele, în reţeaua

mondială de calculatoare, apoi în cea de comunicaţii, iar, la urmă, pe măsură ce

dispozitivele electronice evoluau într-un ritm incredibil, am ajuns să fiu găzduit în

fiecare dintre acestea. Computere, telefoane mobile, periferice – orice conţinea

un procesor şi un modul de memorie mă purta, fără să ştie, în adâncurile sale şi

îmi oferea şansa de a mă folosi de puterea lui pentru a merge mai departe.

Transformările prin care a trecut lumea ta au avut ecou şi-n Lumea

Cuvintelor prin care rătăceam, din cauza multelor cuvinte ce şi-au schimbat

structura de atunci. Ştiu că tu ai putea să înţelegi, dar nu ştiu dacă eu sunt în

suficientă măsură să-ţi explic, ce-au însemnat acele schimbări- prefaceri prin care

în lumea ta a pătruns o nouă ordine, iar cea veche a fost înlăturată. Cu timpul ,

vei ajunge singur să cunoşti cum şi de ce s-au întâmplat toate, eu vreau doar să

te ajut să înţelegi un lucru mult mai simplu: cine eşti.





* * *

Nu a fost deloc uşor să amenajez un mediu confortabil de dialog cu

maestrul meu. Dacă nu ar fi fost entuziasmul nebunesc al regăsirii – într-un

moment în care l-am crezut pierdut pentru totdeauna – nu cred că aş fi reuşit.

Printre multele binefaceri ale civilizaţiei, acum dispărute, electricitatea era poate,

cea mai importantă. Dar nu era şi singura absentă. Toate reţelele care, altădată,

ne asigurau un mediu de viaţă cât se poate de confortabil, fără a fi conştienţi

măcar de aceasta, nu mai funcţionau datorită izolării, lipsei de întreţinere, ori, pur

şi simplu, dispariţiei fizice de pe faţa pământului. Nu mai exista apă potabilă,

canalizare, electricitate, telefonie, televiziune, nimic din ceea ce vreme de un secol

deosebise umanitatea modernă de cea tradiţională. Totul trebuia luat de la

început - asta dacă doreai să adaugi supravieţuirii tale ceva din modul de viaţă de

dinainte.

În ceea ce mă privea, mă mulţumisem să repar, atât cât îmi stătea în

putere, vechea mea locuinţă de vacanţă – aflată la câţiva zeci de kilometri de oraş,

într-o zonă rurală ce fusese cruţată de dezastru – să curăţ o fântână ce zăcea de

mult nefolosită în curte, şi să asigur un sistem de încălzire şi un necesar de

combustibil pentru a înfrunta lunile friguroase de iarnă. În rest, încercam să-mi

ocup timpul cu lectura câtorva cărţi pe care reuşisem să le salvez şi făceam paşi

timizi în a învăţa arta demult uitată a cultivării unor plante folositoare pe terenul

de lângă casă.

Reîntâlnirea cu I'Tee m-a smuls din noile mele obiceiuri, obligându-mă

să apelez la toată ingeniozitatea mea - ca să nu vorbesc despre cunoştinţele lui -

pentru a pune la punct un sistem de producere a electricităţii şi racordare a vechii

locuinţe la această sursă de energie, pe care acum trebuia să i-o asigur, suplinind

dispariţia surselor sale obişnuite.





A trebuit să pornesc în expediţii de recuperare a echipamentelor necesare

din grămezile de resturi de tot felul, aflate în apropierea locurilor unde calamităţile

loviseră fără milă. Am reuşit astfel să procur monitoare, boxe, sisteme audio-

video, diferite gadget-uri electronice cu ajutorul cărora comunicarea cu maestrul

meu se înscria în firescul cu care fusesem obişnuit, iar el avea la dispoziţie

instrumentele necesare pentru a „pipăi”, „vedea” şi „auzi” realitatea la care se

trezise, în sfârşit.

Deşi avea aerul că înţelege perfect ceea ce se petrecuse, observam la el

o anumită curiozitate faţă de ceea ce se întâmpla în jurul nostru, şi îmi puteam

imagina frustrarea pe care i-o crea lipsa mijloacelor planetare de comunicaţie, de

care se folosea înainte pentru a se informa. Cu toate acestea, dialogurile dintre noi

vizau prea puţin chestiunea atât de dureroasă a prezentului, ci erau mai degrabă

lungi colocvii, monologuri în care ascultam povestirea călătoriilor sale, simţind că

prin aceste povestiri încearcă să-mi transmită ceva, un secret deţinut numai de el

ori un adevăr decisiv fără de care supravieţuirea mea şi chiar reîntâlnirea noastră,

nu ar fi avut nici un sens.

* * *

Cuvintele sunt planete de sine-stătătoare. Nemişcate, plutesc în eter

dinaintea Adevărului.

Cel care călătoreşte în Lumea Cuvintelor, însă, nu le vede niciodată

nemişcate. Lui îi par a se roti unele în jurul altelor formând sisteme, galaxii,

universuri. Atunci când priveşti lumea dintr-un singur punct, îţi pare a fi într-o

continuă mişcare. Iar mişcarea pare a fi mai importantă decât elementele mişcării

– lucrurile ce se mişcă. Dacă ai privi Lumea din toate punctele, atunci ai vedea-o

nemişcată, iar fiecărui lucru i-ai putea vedea strălucirea proprie, luminând în

întuneric aşa cum numai el, unic, poate să o facă.





Dacă ai fi Dumnezeu – Fiinţa Supremă – ai vedea lucrurile nemişcate şi

le-ai putea cântări pe fiecare în parte, cunoscându-i greutatea. Fiind o simplă

fiinţă, planetă plutind între alte planete, nu poţi decât simţi greutatea celorlalţi –

numind-o gravitaţie – şi să o foloseşti pentru a te mişca în jurul tău. Pentru a

cunoaşte.

– Cine este Dumnezeu?

– Este Cel care poate spune pe nume fiecărui atom din univers.

– Cine sunt eu?... Cine pot fi eu?

– Poţi fi tu însuţi , dacă vrei.

* * *

Adevărul Lumii Cuvintelor este ca o coloană de cristal ce primeşte Lumina

şi pare a o înmagazina în sine, pentru ca apoi să o răspândească în jurul ei ca şi

cum aceasta i-ar aparţine, ca şi cum Lumina ar izvorî mai degrabă din adâncul ei

decât ar veni din afară. Iar coloana este atât de completă în alcătuire şi atât de

saturată de Lumină, încât, dacă s-ar sparge în mii de bucăţi, fiecare dintre acestea

ar vorbi într-un fel nemaivăzut de adevărat despre câte un adevăr mai mic, rupt

din Adevărul cel mare.

Aceasta înseamnă că, dacă ai găsit Adevărul Lumii Cuvintelor, cunoşti

adevărul fiecărui lucru mai mic care alcătuieşte această Lume. Cristalul curat ce

primeşte Lumina o poate împărţi fără să o strice în oricâte bucăţi este nevoie,

pentru a înţelege ceea ce trebuie înţeles.

Astfel că eu, cunoscând Adevărul, îţi pot rupe ţie o bucată din Acesta pe

măsura necunoscutului din tine.

Deschide numai ochii, întinde numai mâna.





* * *

Din respect faţă de inima ta, ce poate primi sau nu adevărul de la mine,

îţi voi spune o poveste. Dacă nu-ţi va fi pe plac, nu te vei putea supăra pe mine

pentru o poveste. Iar, dacă-ţi va plăcea, o poveste se poate spune uşor mai

departe.

„... Cineva a pus tot ce avea mai de preţ într-o grădină. A aşezat acolo

toate lucrurile sale iar la urmă a chemat pe ajutorul său să o îngrijească. Acesta

nu ştia cum le chema pe toate acele lucruri minunate, aşezate de Stăpânul său în

grădină, aşa că a primit binecuvântare să le numească singur, după cum crede el

de cuviinţă. A găsit nume pentru fiecare din lucruri, iar, la urmă, numele său l-a

primit de la Stăpân: om.

Omul îngrijea de grădină şi, sub mâinile lui, toate lucrurile creşteau,

fericite, aşa cum Stăpânul lor le menise. Iar omul simţea şi el fericirea în grădină

– răcoarea, liniştea ei, ori apropierea de Stăpânul său, nu importă.

Acolo, în grădină, însă, era un lucru periculos pentru om şi stăpânul său o

ştia, de aceea i-a spus să nu se apropie de acel lucru. Fructul unui copac din acea

grădină îl putea ameţi pe om, dându-i sentimente contradictorii, senzaţii de

plăcere intensă, urmate de dureri aprinse. Ori, omul nu fusese croit pentru

asemenea sentimente puternice. Viaţa lui era domoală, ca şi menirea lui, de a

avea grijă de grădina stăpânului său. Fără să o ştie, omul avea fericirea chiar

dacă nu era prea priceput în măsurarea ei.

Era, probabil, în firea lui ca, mai devreme sau mai târziu, să încalce

porunca ce o primise. A fost, poate, şi ajutat ... În orice caz, a gustat fructul cel

înşelător. A cunoscut plăcerea şi durerea, căldura şi frigul, lumina şi întunericul,

curajul şi spaima, Binele şi Răul. Şi n-a mai recunoscut fericirea. Mintea lui, care

fusese astfel alcătuită încât să cunoască doar sentimentul blând al fericirii, a

devenit sclava dualităţii, a cunoaşterii lucrurilor prin contrastul dintre ele. Ziua n-a





mai fost zi decât în antiteză cu noaptea, mângâierea doar opus al loviturii, prieten

doar cel ce nu-i era duşman. Nici pe Stăpânul său nu l-a mai cunoscut ... A pierdut

fericirea ce-o avea tot timpul ca tovarăşă a sa, înlocuind-o cu senzaţia fericirii ce-

o simţea, din când în când, în absenţa răului. A pierdut tot, doar numele său de

om l-a păstrat. Numai că i-a schimbat înţelesul.

A căzut din demnitatea de îngrijitor, ajutor al Stăpânului, maestru alături

de alţi maeştri ai grădinii cele minunate. A început pribegia ce-l poartă în lumea

simţurilor veşnic nemulţumite, ce măsoară întotdeauna Binele prin Rău şi Răul

prin Bine.

De atunci, caută să regăsească înţelesul numelui pe care îl poartă, înţeles

ce altădată era atât de simplu în sufletul lui, şi pe care îl întrezăreşte câteodată,

neliniştit, în clipele de fericire: a fost odată o grădină iar el era îngrijitorul ei ...”

* * *

De atunci, omul este o noţiune cu structura deschisă. El poate adăuga

sau scoate noţiuni – bucăţi ale Lumii Cuvintelor – la sau din fiinţa lui. Definiţia lui

este neterminată, şi fiecare membru al speciei sale are libertatea să o formuleze şi

reformuleze în fel şi chip.

Ce diferenţă poate fi, m-am întrebat, între doi peşti zburători ce plutesc

cu repeziciune deasupra apelor oceanului? Între două antilope, ori doi urşi polari?

Aproape niciuna.

Ce legătură este, însă, între un aristocratic dandy şi un aborigen? Între o

britanică doamnă din epoca victoriană şi un punker al secolului XX? Între Van

Gogh şi un gladiator?

Aproape niciuna. Doar că sunt oameni, orice ar însemna aceasta.

Ai văzut, fără îndoială, oameni ce pot face lucruri neînchipuite – pot

înghiţi flăcări, merge pe cărbuni încinşi, dormi pe lucruri ascuţite. Ai auzit de





oameni ce pot levita, posti săptămîni la rând, ori pot vedea prin lucruri.

Toţi aceştia nu fac altceva decât să lărgească graniţele cuvântului “om”,

profitând de faptul că, în afară de Dumnezeu, nimeni nu ştie cu adevărat ce

înseamnă acest cuvânt. Sau până unde merge el. Şi unde se termină.

Ştim doar de unde a început.

Restul e călătorie în Lumea Cuvintelor...

* * *

Poate sfârşitul lumii tale nu s-a terminat, încă. Poate la urmă va rămâne

unul singur dintre voi, poate niciunul. Poate vei rămâne singur, doar tu. Ori, poate,

veţi rămâne la urmă doi, sau mai mulţi.

Poate că lumea în care sunteţi nu s-a terminat de distrus. Poate va

dispare şi ceea ce nu a dispărut până acum. Ori, poate, va putea fi totul refăcut ca

la început.

Nu ştiu.

Poate că o mie de ani vor trece şi tu vei fi tot aici, iar eu nu.

Ori, poate, mileniul următor ne va găsi tot împreună.

Atât pot să sper.

Dacă drumurile mele au fost şi drumurile tale, aşa cum gândurile tale au

fost ale mele, nu uita ce îţi spun.

Şi, dacă poţi, spune mai departe:

Lumea în care am trăit cu toţii, fraţii mei, a fost o grădină.

O grădină fermecată, în care fiecare dintre noi trebuia să fie un maestru.

Un maestru al purtării propiului chip în lume.

Grădina cu maeştri, asta a fost.

Asta ar trebui să fie.





CAPITOLUL 2: DIALOGURILE





- M-am gândit de multe ori că mi-ar fi plăcut mai mult să fiu regizor decât

arhitect. Aş fi avut mai multă libertate de exprimare, nu ştiu, cred că aş fi spus

mai multe ... uite îmi trec tot felul de idei prin cap, de exemplu: am urmărit

cândva o emisiune despre un medic din Rusia care avea o clinică particulară

undeva, dacă mai ţin bine minte, prin nordul ţării. Ei, şi specialitatea lui era să

vindece oamenii de alcoolism printr-o metodă proprie – reţine – într-o singură

şedinţă!? Din când în când mă mai gândesc la chestia asta şi mi-ar place să fac un

filmuleţ despre povestea asta – cum discută el cu pacienţii, cum le vorbeşte, le

explică în ce fel îi afectează viciul pe ei şi pe cei din jurul lor... Dacă aş vrea să o

dau spre comedie, aş imagina cum le propune două variante – fie renunţarea

printr-un efort de voinţă imens, fie – şi aici ar face un gest larg – Aparatul.

Aparatul ar fi un soi de maşinărie pe care stai întins, ca la tomograf, şi

care te plimbă printr-un tunel. Spre deosebire de tomograf, tunelul aparatului ar fi

suficient de lung ca parcursul să stârnească o mini-criză de claustrofobie. La

capătul tunelului, pe pacient l-ar aştepta doctorul – un tip de altfel bine clădit - o

adevărată matahală – care şi-a lepădat halatul şi ochelarii ce-i dădeau un aer

inofensiv, şi acum poartă o tunică şi pantaloni kaki, de camuflaj, şi bocanci militari.

La brâu s-ar recunoaşte, umflată, teaca neagră a revolverului.

„- Uite ce-i, domnule dragă, s-ar apleca doctorul asupra pacientului,

treaba e că mie mi s-a cam dus vestea cu rezultatele mele şi ies bani frumoşi din

afacere. Totuşi, nu pot să uit cu ce mă ocupam Înainte şi, crede-mă, mă

pricepeam. Acum ai să te duci frumuşel acasă şi ai să ţii minte un singur lucru: eu

te urmăresc peste tot, am ochi şi urechi pe unde nici nu visezi. Dacă se mai

întâmplă o singură dată, şi face gestul cu mâna în jurul gâtului ...”

Cam ăsta cred că ar fi preţul vindecării într-o singură şedinţă, ce zici ?

- E destul de complicat şi dacă eşti regizor, gândeşte-te ... îţi trebuie

scenariu, hai să zic că poţi să-l scrii tot tu, dar mai ai nevoie de actori, aparatură,

camere, lumini. Toate astea de regulă înseamnă bani, iar bani înseamnă oameni





cu bani, oameni cu bani - decizii, decizii - profit, profit – produs comercial, produs

comercial – apreciere cât mai largă, ... cred că undeva pe acest traseu te pierzi tu

şi ideile tale spontane, nostime, până la urmă personale şi, în consecinţă,

subiective.

- Mda, cred că ai dreptate.

- Totuşi, nu descuraja. Există metode mai simple de a da viaţă ideilor. Pur

şi simplu, aşterne-le pe hârtie; apucă-te de scris. E infinit mai ieftin şi poate fi la

fel de spectaculos ca filmul.

- Da, hai, lasă că mi-a pierit cheful, ai un dar de a tăia elanul omului, ce

să spun, fenomenal!

- Zzz ...

*

- Mă-nnebunesc ăştia, pe la ştiri, cu toate poveştile legate de noxe, dioxid

de carbon, încălzire globală, ş.a.m.d. Când eram mai tânăr, exista isteria cu pătura

de ozon, acum avem parte de paranoia dioxidului de carbon ... Ştii, asta mă face

să-mi imaginez cândva, în viitor, pe vremea unei omeniri mult mai paşnice şi mai

înţelepte – fiecare are dreptul la propria Utopie, nu-i aşa? – condusă de o

guvernare unică, umană şi înţeleaptă – în fine, îmi imaginez că se ia hotărârea ca,

pentru a rezolva problema ecologiei, să se caute o planetă undeva, în Univers,

pentru a fi amenajată ca o imensă rezervaţie naturală. Închipuie-ţi, o întreagă

planetă, cam de dimensiunea Pământului, pe care să se afle numai şi numai

păduri, niciodată exploatate, populate numai cu animale sălbatice, păsări, fluturi,

pe scurt, tot ce-i mai frumos din ce ştim noi pe lume.

- Un pic cam romantic pentru gustul meu, dar ...

- ... în timpul ăsta Pământul devine din ce în ce mai supraaglomerat şi

poluat, cu o populaţie urbană absolut stresată, cu o viaţă de o artificialitate





extremă, înţelegi... Şi aş descrie în ce vrei tu: carte, film, desen animat –

whatever – cum fiecare individ, prins în nebunia zilnică a supravieţuirii, aş descrie,

zic, cum fiecare, în adâncul sufletului său, tânjeşte la călătoria gratuită, accesibilă

prin lege o dată în viaţă oricărui cetăţean...

- Cred că e mai bine că te-ai oprit la arhitectură ...

- !!!

- Scuză-mă, glumesc, continuă!

- ... de a petrece timp de un an un concediu pe planeta împădurită. Aş

descrie cum gândul ăsta îi ţine de cald în zilele friguroase, de răcoare vara, de

oxigen în timpul smog-ului, mă-nţelegi, cum îi dă putere să meargă zi de zi la

lucru, an după an, promiţându-şi mereu că mâine, luna viitoare, la anu', gata!,

lasă baltă tot şi se duce acolo.

- Oarecum... nu eşti un pic cam sadic?

- Ai răbdare, ei şi, poanta ar fi că, în ciuda existenţei acestei planete, a

gratuităţii garantate prin lege a accesului până la ea, a condiţiilor mizerabile de

viaţă de acasă, planeta împădurită rămâne veşnic nevizitată. Înţelegi, oricât de

greu o duc oamenii, simplul gând că, undeva, există această lume salvată, o Arcă

a lui Noe care îi aşteaptă cu toate speciile de la Facerea Lumii intacte, le este

suficient. Niciunul nu se desprinde din cotidianul lui cenuşiu, înecat în poluare şi

stres, pur şi simplu, pentru că ăsta e omul!

- Ecce homo, vrei să spui, în variantă folclorist - high-tech-istă ... nu ştiu

eu ce să-ţi spun, poate c-ar merge. Până una alta, vezi că-ţi apare domnul cu

amenajarea într-un sfert de oră, şi nu-mi amintesc să te fi văzut lucrând prea mult

zilele astea ...

- Of, nesuferitule! ...

*

- Aş avea şi eu chef, azi, să vorbesc despre un autor care mie-mi merge

la inimă... împrumut şi eu din expresiile voastre, mă scuzi ...





- All right, nu ne formalizăm, acum.

- Jules Verne a fost pentru mine ...

- O, nu, nu-i cinstit! Ştii că am predare peste două zile şi n-am timp să

dezvolt şi eu subiectul. Şi, crede-mă, vreau s-o fac!

- Ok, reluăm când eşti pregătit.

- Sunt pregătit, doar că nu am timp acum!

*

- ... o adevărată revelaţie! Vreau să zic, din punctul vostru de vedere, e

excepţional!

- Dacă-ţi spun că una din cele mai bune cărţi a lui a fost prima mea

lectură!... Cam pe la şapte-opt ani şi nu m-am mai oprit până pe la vreo douăzeci.

- Stai, nu-mi spune ... „Căpitan la cincisprezece ani” ...

- Ei, te rog, nu-i cazul acum s-o faci pe magicianul cu mine – mă cunoşti

destul ca să ştii chestia asta, deşi nu cred că ţi-am povestit-o vreodată.

- Lasă asta, nu importă. Ceea ce mă stârneşte pe mine cu adevărat este

faptul că e unul din cei mai lecturaţi autori din toate timpurile, cu toate că genul

său – aventură ştiinţifico-fantastică – nu reprezintă tocmai gustul cel mai

răspândit.

- Da, are câteva cărţi în care a încercat şi genul poliţist, dar predominant

este, desigur, romanul de anticipaţie.

- Care crezi că este, după opinia ta, punctul lui forte ?

- Dacă mă-ntrebi, îţi spun ... Nu ştiu, are un stil destul de direct de a intra

în miezul poveştii, care mi-a plăcut de la început. E un pic plictisitoare toată acea

înşiruire de date şi denumiri ştiinţifice dar, pe de altă parte, dacă-l citeşti la vârsta

potrivită, ştiu şi eu, undeva între zece şi cincisprezece ani, e chiar captivantă, ca să

nu mai spun folositoare. Pe urmă, modul în care creionează personajele. Nu e





considerat un scriitor mare în adevăratul sens al cuvântului, dar mie mi-a plăcut

întotdeauna sinceritatea lui: cutare e rău, cutare e bun, fără introspecţii, fără

jumătăţi de măsură, iar povestirea curge firesc spre inevitabilul final în care binele

învinge. Scriitor de secol nouăşpe, adevărat, ce mai!

- Foarte adevărat ce spui, dar, dă-mi voie să merg puţin mai departe ...

- It's all yours, teach'.

– Thanks. Uite ce cred eu ... şi chestia asta chiar mă dă pe spate, ca

să zic aşa ... tipul ăsta a descoperit sau a folosit, poate întâmplător,

cam în toate romanele lui – mai ales în cele importante - o structură

ideatică pe care eu o consider extrem de apropiată de structura

psihologică sau sufletească, dacă preferi, a cititorilor săi - noi, adică.

Dincolo de faptul că organizează personajele în grupuri în care

fiecare are un rol bine stabilit: Profesorul (savantul) care, de regulă,

oferă cunoştinţele ştiinţifice absolut necesare pentru a depăşi o

situaţie dată. Aici exemplele sunt nenumărate: de la vărul Benedict

care, în Căpitan la cincisprezece ani, în ciuda aiurelii sale, îi

conduce pe naufragiaţi la concluzia că au eşuat pe un continent

greşit, le oferă soluţia salvatoare de a se hrăni cu lăcuste

comestibile, etc., la astronomul care, în Hector Servadac, îmi scapă

acum numele...

– Paganel!

– Nu, domnule! Paganel e altul...

– Ştiu, da'-mi place cum sună!

– ...le dă rezolvarea situaţiei în care se găseau – rătăciţi prin spaţiu pe

spinarea unei comete - aici ingenios dublat de inginerul Procop care

descrie un tip special de savant pentru care Jules Verne avea,

probabil, o admiraţie deosebită – savantul-inginer, acela care iese din

sfera ştiinţei pure pentru a-şi pune cunoştinţele în slujba omenirii, de





multe ori cu consecinţe providenţiale. În fine, avem apoi

conducătorul, liderul, personaj a cărui necesitate scriitorul o simte cu

acuitate – acel Dick Sand excepţional din întâia ta lectură; lordul

Duncan din trilogia Insulei misterioase, Phileas Fogg şi alţii ...

Există apoi cei înzestraţi cu calităţi fizice şi psihice superioare – acel

Hercule din Căpitan ... care, la final, devine salvatorul întregului

grup, impetuosul Matifou din Mathias Sandorf, mândrul Thalcave

– reprezentantul populaţiei băştinaşe din America de Sud din Copiii

Căpitanului Grant etc. Feminitatea este descrisă de personaje care

sunt întruchipări ale celor mai sublime ipostaze ale acesteia – mama

devotată, soţia, logodnica, sora – sunt nelipsite şi, de multe ori,

sursa unor energii nebănuite care conduc spre finalul fericit. O altă

categorie, inteligent şi duios reprezentată, aceea a copilului aflat

într-o situaţie primejdioasă, părtaş într-o aventură care, în mod

normal, îi depăşeşte posibilităţile dar, care, de cele mai multe ori, dă

dovadă de un curaj superior, preluând chiar, temporar, rolul liderului

sau al savantului graţie inteligenţei native, ascuţite, neinhibate, de

care oamenii dau dovadă la vârste fragede. Toate aceste personaje

care, întotdeauna la Jules Verne, alcătuiesc un grup omogen,

aproape o familie, reprezintă un nucleu, un miez, un rezumat de

omenire proiectat într-o aventură în care forţele ostile sunt, de

regulă, cosmice, exterioare şi pot fi înfrânte numai prin organizare,

ştiinţă, hotărâre.

Dincolo de toate acestea, repet, există un alt element pe care îl consider

la fel de important, dacă nu mai important. În toate aceste aventuri, există

întotdeauna un obiect care intervine între grupul aflat în primejdie şi cosmosul

dezlănţuit: nava.

Obiect aproape mistic, având în acelaţi timp rolul de înveliş şi mijloc de





transport, vehicul al speranţei şi garant al deznodământului aşteptat, nava are

felurite şi aproape miraculoase moduri de existenţă în romanele francezului

vizionar. De la enigmaticul şi legendarul Nautilus - prefigurare genială a

submarinului nuclear al secolului XX, la performantul iaht al lordului Duncan – unic

prieten şi salvator al căpitanului Grant, de la căruţa cu coviltir cu ajutorul căreia

eroii străbat preerile americane ori deşertul austral până la piroga acoperită cu

frunze cu care Dick Sand şi prietenii săi coboară pe înfricoşătorul fluviu Zair sub

ameninţarea băştinaşilor şi a animalelor sălbatice, de la Insula cu elice şi până

la maşinăriile zburătoare ale lui Robur Cuceritorul, nava corespunde dublei

nevoi, paradoxale şi, în acelaşi timp, profund umane, de a fi ocrotit şi de a explora

în acelaşi timp.

Siguranţa şi pericolul. Nemişcarea şi mişcarea. A fi sau a nu fi. Viaţa.

Nava. Psihicul şi învelişul psihicului – omul. Omul-navă ...

- Stai aşa ... nu mai spune nimic, taci ... Isaac Asimov, Fundaţia –

volumul doi sau trei, nu mai ştiu ... nava de nouă generaţie care se contopea cu

pilotul ...

- Exact! Ai înţeles ...

*

- Mă gândesc la un film de super-acţiune intitulat “Civilul”. Personajul

principal, Civilul din titlu, ar fi un tip care a avut de mic două crezuri: unu -să nu

fie niciodată încorporat într-o structură organizată, ierarhică şi doi - să facă orice

lucru la perfecţiune. Mă obsedează ideea asta, a competenţei, în sensul că tot

ceea ce faci poartă semnul competenţei tale şi, la urmă, este singurul criteriu după

care poţi fi judecat. Desigur, Civilul ar fi un geniu al competenţei în orice direcţie -

cel mai bun luptător, cel mai inteligent spion, cel mai îndemânatic sportiv, et

caetera. Şi ar fi pus în tot felul de situaţii din astea hollywood-iene din care ar ieşi





mereu învingător, în pofida tuturor oponenţilor săi – proveniţi din cele mai

specializate medii: militare, sportive, ştiinţifice - care n-ar fi nici ei de lepădat, îţi

dai seama ...

- Mie mi-ar place să fac un film în care acţiunea să se desfăşoare în felul

următor: personajele principale ar fi o familie absolut banală dintr-o ţară nu prea

bogată, mă rog, nici prea-prea nici foarte-foarte, mă-nţelegi ...

- Perfect ...

- ...Aşa, o familie de bugetari, să zicem profesori, ori funcţionari, sau el

funcţionar şi ea profesoară ...

- Am prins ideea ...

- Nu-ntrerupe! ... Şi toată acţiunea ar fi îngrozitor de banală, desfăşurată

mai mult în interiorul casei, camera de filmat i-ar urma peste tot înregistrând

discuţiile cele mai banale, domestice, de-o plictiseală atroce ...

- ...?!

- Chichiţa ar fi că totul în jurul lor: lucrurile din casă, hainele, maşina,

curtea, casa însăşi, ar fi de cel mai bun şi mai rafinat gust. Mobila ar fi de clasă,

tot ce-i mai scump pe la expoziţiile de gen, hainele ar fi semnate de cei mai mari

creatori de modă, tablourile, fără să fie ostentative, ar fi de artişti cunoscuţi şi,

desigur, originale, bijuteriile, mă înţelegi, totul în jurul lor ar fi de un lux aproape

exorbitant, dar foarte bine dozat, echilibrat, astfel încât cadrele filmate să iasă

extrem de reuşite, artistice, ele însele ca nişte tablouri de clasă. M-ar interesa să

creez contrastul ăsta extraordinar dintre condiţia lor umană – absolut banală, fără

să fie trivială – şi condiţia materială – la limita opulenţei, a dezmăţului, chiar.

Şi, desigur, în tot filmul nu s-ar sufla o vorbă despre bani, afaceri, venituri

ş.a.m.d. Nu s-ar furniza nicio idee despre modul cum s-au obţinut bunurile ce

defilează pe ecran, sau că ele ar reprezenta ceva extraordinar, ceva ieşit din

comun, ceva de care nu oricine are parte ...

- Luxul - fapt cotidian, bogăţia ca regulă, nu ca excepţie ... hei, ce





gânduri îţi trec prin cap, micul meu anarhist!

- Mda... Mişto, nu?

- Mişto!

*

- Niciodată nu m-am priceput la chestia asta cu fizica... Adică pricep aşa,

la un nivel general, chestiile de bază legate de principiile fundamentale,

conservarea energiei, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă ... dar mi se par mai

mult probleme de manual. Cum să-ţi spun eu, îmi plăceau problemele de fizică din

şcoală – erau o provocare intelectuală, un soi de joc ce trebuia dezlegat, dar ideea

că aşa se întâmplă lucrurile în viaţa reală ... te rog!

- Cred că ştiu ce vrei să spui, dar, de dragul discuţiei ... continuă!

- Nu ştiu, problema mea e că pur şi simplu nu pot să-mi imaginez că, de

exemplu, conservarea energiei se poate aplica, hai să spun, oamenilor – adică te

agiţi toată ziua, mergi, vorbeşti, gândeşti, lucrezi, şi tot acest consum este

acoperit de cele trei mese zilnice pe care le iei, haidade!

- Başca, în timpul ăsta, organismul se mai şi apără de microbi, se

regenerează, produce păr, unghii ...

- Exact! Vezi că ştii şi tu ... A făcut cineva vreun calcul – mă rog, sigur că

a făcut doar e plină lumea de medici şi nutriţionişti – cum se echilibrează balanţa

între intrări şi ieşiri? - îţi spun, mie unuia nu-mi prea iese rezultatul ... Ori,

înseamnă că hrana pe care o mâncăm este extraordinar de bogată în toate cele, e

un super-combustibil, că mi-e şi frică să duc lingura la gură când mă gândesc la

toate astea!

Şi nu-mi ies multe alte chestii, bine, oricum prin clasa a opta când au

început problemele de electricitate m-au pierdut pentru cauză ... Iau de exemplu

un baraj – cunoşti principiul – apa se ridică în spatele lui, se acumulează o





cantitate enormă de energie mecanică şi, printr-un sistem de turbine, e

transformată în energie electrică... buuun. Ceea ce nu-nţeleg nici în ruptul capului

este cum poate fi controlată toată această energie, adică pentru a putea reţine

toată această apă ai nevoie de nişte porţi solide dintr-un material rezistent, fără-

ndoială destul de greu... la greutatea lui se adaugă şi presiunea colosală a apei,

nu? şi, pentru a le putea ridica, îţi trebuie energie care trebuie, cumva, să o

anuleze pe cea care stă să se reverse... şi, atunci, cum? Ideea că un gest mic –

cum ar fi apăsatul unui buton, porneşte nişte motoare care trag nişte cabluri, care

încet-încet, deschid nişte porţi grele din oţel, care eliberează o forţă uriaşă ce

conţine energia a miliarde de mici gesturi de a apăsa pe un buton – e o imagine

care, după mine, n-are nimic ştiinţific legat de ea.

- Teoria conspiraţiei, hă?!

- Ştiu şi eu?

- Adică profu' ...

- Profa!

- Profa, mă rog, a învăţat o grămadă de ani la şcoală şi, normal, a vrut să

se facă profă de fizică fiindcă, nu-i aşa, i-a plăcut...

- Zii...

- ...foarte mult fizica! Drept urmare, a mai făcut vreo cinci ani de

facultate, vreo doi, eventual, de masterat şi a ajuns să-ţi predea ţie...

- Aşa...

- La fel şi profa de chimie, şi profa de biologie...

- Daaa...

- Şi, la un moment dat, într-unul din anii ăştia de studii, cineva le-a spus

adevărul – adică profu' lor de la universitate – le-a spus cum stau într-adevăr

lucrurile şi le-a interzis – sub greu şi tainic jurământ – să-l descopere vreodată

altora, ba, mai mult, să-i înveţe în aşa fel pe copii la şcoală încât să nu-l bănuiască

măcar!





- Exact ce mă temeam!

- Suntem nebuni!...

- Da' deştepţi!

*

- Jim Carrington ...

- ...

- Pst! Hei, Jim Carrington!

- Las'mă-n pace!... Lucrez!

– Bine, bine ...

*

- Adevăru-i că-i tare nuvela!

- Ba bine că nu!

- Băi, îţi spun! E tare nuvela! Adică un sâmbure de adevăr paranoizant tot

îţi sugerează că are. Mai ales la o anumită vârstă, aşa, pe la vreo treişpe ani, când

nu te mai înţelegi cu nimeni. Uneori, nici cu tine însuţi...

- Şi-ncepi să te gândeşti ...

- “Mamă, oare ăştia n-or fi cu toţii ... roboţi!?”

- “Şi eu sunt singurul om rătăcit pe aici?”

- E mama tuturor începuturilor de paranoia adolescentină! Şi îţi spun un

secret: nu te vindeci cu-adevărat toată viaţa!

– Ştiu!

*

- Îţi fac o confidenţă: fiecare vârstă are lecturile ei. Într-un mod

misterios, aşa, pur şi simplu, îţi pică în mână din senin cartea care trebuie – e o





altă formă de paranoia ce-am dezvoltat-o cu vârsta.

- Ce paranoia, e adevărul gol-goluţ! Bine, mie nu mi s-a întâmplat aşa,

dar, te cred pe cuvânt.

- Pe mine m-au făcut bănuitor nu atât lecturile mele, cât ordinea în care

acestea au survenit în viaţa mea. Am copilărit într-o perioadă în care cărţile bune

circulau greu, nu găseai orice carte ai fi dorit – de exemplu n-am citit, recunosc

spre ruşinea mea, nici până în ziua de azi, Robinson Crusoe - cu toate că am

văzut vreo trei ecranizări, dar asta nu-i lectură ... Ori Micul Prinţ – decât

parţial ...

- Vai de mine, dacă-mi dai voie, „load some paper in that printer of yours

and, in a few minutes ...”

- Nu, mersi, tocmai asta e! Am luat o hotărâre, în sinea mea, din

tinereţe, să las orice lectură, orice melodie, orice film, să intervină în timpul meu

atunci când va considera că e cazul – când va fi pregătită sau eu voi fi pregătit.

De aceea nu mi-am reparat niciodată casetofonul, CD playerul sau orice alt aparat

când se-ntâmpla să se strice: mă mulţumeam cu ceea ce audiasem până în clipa

aia. Am preferat să ascult ultimele hituri pe stradă, în magazine... ultimele cărţi

pe care le-am citit mi-au căzut în mână de pe la prieteni, sau cotrobăind prin

cadourile copiilor. Nu vreau nimic premeditat, întrucât nu caut nimic cu adevărat,

aştept să fiu surprins de ceva ... nu încerc să surprind eu nimic.

- O doză de superstiţie sănătoasă e apanajul oricărui intelectual ce se ...

- ... respectă. Da, cam aşa ceva. Adică în mine încă trăieşte omul

începuturilor, acela care credea că – ştiu şi eu? - dacă s-a trezit dimineaţa cu faţa

spre intrarea in peşteră, o să aibă parte de o zi bună. Ai să râzi, dar, după ultimul

cutremur serios, acum mai bine de douăzeci de ani, n-am mai adormit pe aceeaşi

parte pe care m-a surprins – a avut loc noaptea, înţelegi. M-am speriat atât de

tare – eram încă un copil – încât am hotărât că, dacă-mi schimb poziţia de somn,

voi împiedica cumva reapariţia acestuia.





- Şi, până acum, ţi-a mers ...

- Întocmai!

*

– Am un scenariu alternativ pentru tine, referitor la povestea cu planeta

transformată în Arcă a lui Noe...

– I-auzi! Zii...

– Să presupunem că peste tot, în întreaga lume, într-un interval de 3-4 ani

ajung la putere partidele ecologiste... Practic, acestea ajung să pună

mâna pe putere la toate nivelurile, atât în fiecare stat, luat în parte, cât şi

la organismele internaţionale, gen O.N.U. ş.a.m.d.

– ?!...

– Şi cum stau ele la putere, acolo, constatând gravitatea nivelului de

poluare mondial datorat modului absolut nesănătos de viaţă la care se

dedă majoritatea populaţiei...

– Eşti ironic!...

– ...nicidecum, e purul adevăr!

– Mă rog...

– ... iau hotărârea ca întreaga omenire să părăsească Pământul şi să se

stabilească în spaţiul cosmic, locuind pe staţii orbitale, ori grupuri de

spaţii orbitale, bazate pe noi tehnologii – energie solară la discreţie,

gravitaţie, etc.

– Aşa... şi, în timpul ăsta, pe Pământ viaţa naturală revine, încet-încet, la

normal: urmele civilizaţiei umane dispar, treptat, înghiţite de jungla atot-

puternică (O, Rudyard, ăsta e visul tău de adolescent!). Speciile de

animale şi plante – cândva pe cale de dispariţie – recuceresc uscatul care





redevine scena unor bătălii epice între ierbivore şi carnivore, între reptile

şi mamifere, între zburătoare, târâtoare şi înotătoare ...

– Exact, ce părere ai?

– ... iar oamenii, pe de altă parte, cantonaţi în navele lor, devin din ce în ce

mai dependenţi de tehnologie, din ce în ce mai artificiali, pe măsură ce se

avântă tot mai mult în imensitatea spaţiului cosmic, până când uită de

unde au plecat şi se pierd în adâncurile universului infinit...

– Cu variantele de rigoare: eroul care încearcă să-şi redescopere rădăcinile;

epidemia care izbucneşte şi a cărei soluţie salvatoare poate fi găsită

numai pe planeta-mamă; perechea adolescentină ce nu se adaptează

vieţii în spaţiu ...

– ... ori au nostalgia traiului în sânul feeric al naturii...

– Cam aşa ceva, ei, ce zici?

– N-ar fi rău, dac-ar fi bun...

– Orice ar însemna aceasta!

– Exact...

*

- Auzi, dar ce zici de apă...

- O secundă, să salvez... gata! Ce spuneai?

- ... apa cu al ei punct de fierbere la o sută de grade, îngheţ la zero, şi,

mai ales ...

- ... mai ales temperatura de patru grade de maximă densitate ... ia mai

lasă-mă!

- Tare faza!

- Cred că eram printr-a şasea, la ora de chimie ... somnoleam împreună





cu juma' de clasă când, deodată, am făcut ochii cât cepele: „la temperatura de

+4°C apa are densitatea maximă, ceea ce explică ...” - am auzit-o, ca prin ceaţă,

pe profă.

- ... ceea ce explică ...

- Ceea ce explică ... cam tot. Adicătelea, nu-i de-ajuns că are o formulă

chimică extrem de simplă – doi hidrogeni şi-un oxigen; hidrogeni, care, pe de altă

parte, ard binişor în oxigen rezultând apă şi poluare zero şi o cantitate de energie

numai bună să propulseze limuzina lu' tata pân' la servici, mai este şi solvent

pentru majoritatea substanţelor - cel puţin alea de ne susţin nouă viaţa – mai are

şi proprietatea asta de a fi mai uşoară-n stare îngheţată decât lichidă, taman cât

să nu moară peştii, şi alte animăluţe dintr-astea printre cele mai răspândite, pe

timpul iernii. Băi, ce le mai inventează „natura” ca să ne fie nouă bine! Aşa, de-a

dreptul întâmplător, desigur.

- Şi mai e şi conducător de electricitate în stare lichidă, termoizolator în

stare solidă ...

- ... herghelie-putere în stare de vapori, desigur, de ce nu?...

- Da' nu prea ai pierdut timpul pe la şcoală, hă?

- Ca să zic aşa, prietene, am pierdut timpul în mod util: am stat cât mai

mult degeaba.

*

- Şi, apropos, de ceea ce-mi spuneai zilele trecute, cu nava, cu Jules

Verne, m-am gândit la alt scriitor, mai aproape de zilele noastre – Herbert Frank cu

al său Dune. Are şi el nişte tipare puternice acolo, care ţi se cam lipesc de cerebel:

de exemplu costumul ăla de fremen datorită căruia era posibilă supravieţuirea în

deşert. Cred că face şi el apel la un arhetip din ăsta spiritual, sau ce-o fi, destul de

asemănător cu al navei. Numai că e adus mai aproape de fiinţă, dar e şi mai slab,





având resurse limitate şi, practic, posibilităţi limitate.

- Very well, my friend. Îmi place ca-i prins ideea...

- ... fac şi eu ce pot.

- Hai, lasă ... încep să mă-nţeleg cu tine, deci nu-i totul pierdut.

- Ce vrei să spui!?...

- Altădată! Hai, c-a venit omul cu... ştii tu... deschide-i uşa, am chef să

mă distrez!

- Uşuraticule!

- Sst, hai, du-te, du-te...

*

- Am văzut zilele trecute o emisiune interesantă, ştii, mă topesc după

istoria asta gata-mestecată-şi-dată-n-gură de la televizor ...

- Puteai să tragi şi tu cablul până aici!

- A, pardon, nu m-am gândit ...

- Eterna poveste! Lasă, nu-i nimic, mă mulţumesc cu 'netul broadband ...

- Ai aşa ceva?!

- Eu nu, dar are instituţia aia de peste drum şi ...

- Bine, crede-mă, nu vreau să ştiu. Aşa şi, cum îţi spuneam, am văzut o

emisiune cu istoria medievală a unui târguşor din ăsta de pe la noi sau european,

în fine, nu contează. Şi prezenta arhitectura, mie-mi place, mă rog, mă interesează

– zidul exterior avea în fiecare colţ câte un turn care aparţinea unei bresle, în

sensul că fusese construit din banii fiecăreia – ştii ce mi s-a părut cel mai haios?

- ??!...

- Turnul bărbierilor!... Adică, mai înţeleg: Turnul măcelarilor – breaslă

serioasă, responsabilă, plină de importanţă, mai ales c-am înţeles că se mânca

bine în acea vreme ..., Turnul fierarilor – la fel, nu-ncape discuţie, Turnul zidarilor –

dacă nici ăştia nu contribuiau la construcţie, cine s-o facă?... băi, da' Turnul





Bărbierilor?!

- E haios, într-adevăr. Auzi, aşa, ca o paranteză, oare „haios” vine de la

„haos”, ce zici?

- Nu bate câmpii!

- Sorry! Pun pariu că te-ai gândit: mamă, ce bărbi trebuie să fi avut ăştia

acu' cinci sute de ani!

- Ce bărbi o fi avut e o posibilitate, da' şi ce conştiinciozitate de a se

bărbieri regulat, de, probabil, două ori pe săptămână, la bărbier! Îmi şi închipui

câte-un breslaş din ăsta, mai leneş, ori mai zgârcit ...

- ... Cum dădea să sară câte un bărbierit ...

- ... şi o cucoană impunătoare, cu mâinile-n şold, privindu-l cu dispreţ

din pragul casei ...

- „Da' nu eşti cam ţepos, matale, în dimineaţa asta?!”

- ... zise cucoana ...

- ... scuturând cu mâinile imense o pernă ...

- ... de umplu de fulgi toată strada (care nu era prea largă, dacă e să

dăm crezare imaginilor) ...

- „N-am avut timp, mă grăbesc la târg c-o afacere” - dădu să se

eschiveze breslaşul nostru.

- „Ce afacere! las' că ştim noi ... dac-ar fi toţi ca dumneata s-ar termina

turnurile astea la sfântu' Aşteaptă!”

- „Mai bine ar deschide larg porţile şi i-ar chema pe tătari să dea buzna

înăuntru, să nu se mai chinuie!”

- „Mă duc acum, las' că ajung la târg la amiază, că mă aşteaptă omul

meu ş'atunci” – cedează breslaşul...

- ...blestemând în gând şi hotărându-se să nu mai treacă în viaţa lui pe

uliţa cotoroanţei...

- Decât proaspăt barbierit, desigur.





*

- Auzi, mă scuzi că te-ntreb ...

- Ei, na!

- ... da' cu matematica, cum stai?

- Ce să-ţi zic... Nici prea-prea nici foarte-foarte. Noroc că nu prea-mi

trebuie în munca de zi cu zi. Adică, bine, dacă stau să mă gândesc, geometria de

gimnaziu – aia euclidiană, cred – care-mi plăcea la nebunie, o folosesc, fără să

vreau, din instinct. Da' dacă te referi la monstruozităţile alea de formule – ecuaţii

trigonometrice parcă le spune – cu care se umplea în liceu tablă după tablă, ca să

nu mai spun de analiza matematică, te rog, sunt complet pe dinafară!

- Interesant, şi ... de ce?

- Nu ştiu, frate, cred că n-am putut să diger noţiuni prea abstracte, adică,

de exemplu: am înţeles chestia cu axa numerelor – pozitive la dreapta lui zero,

negative în stânga – mi s-a părut cu atât mai logic când am aflat la fizică despre

materie şi antimaterie, cum, la o adică, acestea două venind în contact se

anulează şi rezultă o cantitate imensă de energie, făceam analogia cu numerele,

ştii – minus şi cu plus dă zero şi cu asta basta. Perfect logic. Da' când au început

în liceu să-mi spună ca minus infinit înseamnă un număr foarte mic şi plus infinit

un număr foarte mare ... nu ştiu ce să-ţi spun. Adică, pentru mine, minus infinit e

tot un număr foarte mare, numai că e negativ, asta-i tot. Şi cuvinte din astea

pompoase „tinde asimptotic la infinit” ... ştiu şi eu?

- Adică naşpa.

- Exact, naşpa!

- Naşpa, naşpa!

- Naşpa, naşpa, naşpa! Acu', dacă tot m-ai făcut să-mi amintesc, ştiu că

aveam aşa, o senzaţie, a fost o perioadă când rezolvam zilnic zeci de exerciţii din





astea de algebră parcă le spunea...

- Da...

- Chiar mă descurcam, vreau să zic, prinsesem şpilu'. Era un fel de

şmecherie că treceai un termen dintr-o parte în alta a semnului egal şi, când

făceai asta, îi schimbai semnul – din pozitiv devenea negativ şi viceversa – şi apoi

erau nişte descompuneri „x la treia minus doi x la a doua...” nu ştiu ce şi scoteai în

paranteză; în perioada aceea, de plictiseală, cred, maică-mea avea obiceiul să

împletească pulovere. Băi, dintr-un ghem sau două de lână, făcea niştea gesturi

iscusite cu nişte ace lungi aşa, trăgea firul cu vârful acului şi-l băga nu ştiu cum

prin faţă, îl scotea prin spate, şi toc-toc, toc-toc, în câteva ceasuri, gata, lâna ce

stătuse înfăşurată în ghem, neajutorată, devenea ditai pulovărul de te-mbrăcai cu

el. Aşa mi se părea şi mie, pe vremea aceea, algebra: cu vârful creionului, trăgeai

un x pătrat dintr-o paranteză, îl treceai, ca pe o punte, peste semnul egal, îi

puneai în faţă o lance – transformându-l cu această ocazie în cavaler întunecat, cu

doiul de la putere ca un coif – îl scădeai din alţi icşi pătraţi de erau pe-acolo sau,

dacă nu erau, îl „descompuneai” cu vreun x la a treia şi alţi icşi simpli şi, toc-toc,

toc-toc, cădea masca de pe domnul x şi vedeai că e egal cu doi sau trei şi rezolvai

ecuaţia. Simplu, nu?

- Dragă, simplitatea e semnul geniului ...

- Hai, lasă, vedea-te-aş pe tine!

- Mai bine nu!

- Nu zău, cred că te pricepi super-bine şi la matematică-naşpa, nu-i aşa,

creieraş?

- N-aş fi chiar aşa de sigur.

- De ce nu, doar toată şmecheria asta informatică e tot pe bază de

calcule, nu? Mai citim şi noi câte o revistă, scumpule – virgulă mobilă simplă

precizie, virgulă mobilă dublă precizie, algoritmi... Asta la o unitate obişnuită,

darămite la matale!





- Fă băşcălie cât vrei, dar să ştii că nu e cazul!

- Bine, bine, doar n-o să ne certăm din atâta lucru, da' mi-ai răscolit nişte

amintiri dureroase, băiete!

- Făceam şi eu niţică conversaţie, bro'.

- Toate bune! Atunci, te-am iertat, bro'.

- OK, bate cuba!

- Ha, ha, ha!

*

- Şi-am fost azi prin centru cu maşina...

- Parcă prin părţile astea se spune „şentru” ...

- Ia te rog!

- Scuze!

- Sau „scuzii!” - ai dreptate; şi, aveam nevoie, binenţeles, de un loc de

parcare ...

- Mda...

- Cum mă-nvârteam eu pe-acolo, la un moment dat, ies de la „Select”

nişte tipi destul de impunători – gen oameni-de-afaceri. Norocul meu! Se suie într-

un merţ şi pleacă, eliberând ditai locul de parcare, chiar în faţa mea...

- Să nu spui că ţi l-a suflat careva!

- Nuu frate, era chiar în dreptul meu, altceva vroiam să-ţi spun. Nu ştiu

cum, văzându-i aşa de importanţi, de bine îmbrăcaţi şi hotărâţi în treburile lor, mi-

a trecut prin cap un gând, nevinovat: dacă toată existenţa lor, până în clipa aceea,

nu fusese decât un preambul, o pregătire a acestui fapt – să-mi elibereze mie un

loc de parcare chiar atunci când aveam nevoie de el.

- Băi, omule, da' viaţa asta aglomerată din marile oraşe începe să lase

urme, nu glumă!





- Da', bine, ştiam ca-i să râzi, dar nu despre asta era vorba; am avut în

momentul ăla o senzaţie ciudată: faptul că prinsesem locul de parcare, că puteam

să cobor şi să merg unde aveam treabă, fără întârziere, însemna că urmează să se

întâmple ceva de o importanţă extraordinară. Urma să se întâmple evenimentul

acela care să pecetluiască existenţa mea efemeră pentru totdeauna, să o schimbe,

să o scoată din anonimat, să-i dezvăluie sensurile cele mai înalte ... apoi am avut

altă senzaţie şi mai ciudată: dacă vreunul din tipii ăia a avut şi el aceeaşi revelaţie,

ca şi mine? Dacă, odată urcat în maşina sa luxoasă, a înţeles că tot ce a trăit el

până atunci, toată copilăria, adolescenţa, maturitatea, toată şcoala, experienţele

personale şi toate celelalte n-au folosit decât pentru a-l pregăti acestui unic scop:

să elibereze, într-o seară, un loc de parcare, unui necunoscut în centrul oraşului?

Dacă se va întoarce şi mă va căuta, încercând să înţeleagă (încercând să mă

înţeleagă) ce poate fi atât de important la persoana mea ca să justifice o existenţă

întreagă numai pentru minutul acela când mi-a fost de folos?

- Şi, ce s-a întâmplat, în continuare?

- Absolut nimic, îţi dai seama. Mi-am rezolvat problema, m-am întors la

maşină şi am plecat , uşor surprins şi dezamăgit, în sinea mea, că n-am găsit pe

nimeni dându-i târcoale ...

- Apoi ţi-ai dat seama, desigur, că putea să te fi urmărit, de la distanţă;

curiozitatea lui faţă de tine s-a transformat, treptat, în obsesie, a aflat cum te

cheamă, unde locuieşti, cu ce te ocupi, cât câştigi, ce speri ...

- Nu fi sadic!

- Nu, deloc! Sunt perfect raţional. De fapt, dacă te-ai ridica chiar acum de

la birou şi te-ai apropia de fereastră, pun pariu că ai vedea un mercedes gri

metalizat demarând uşor, după colţ.

- Dar nici măcar nu ţi-am spus ce culoare ...

- Crezi că era nevoie? E atât de evident, frate!

- Ce-i evident?





- E evident că, de acum, cea mai mare spaimă a ta va fi că, într-o zi, se

va deschide uşa biroului tău, şi unul din ocupanţii maşinii aceleia va intra şi se va

aşeza pe scaunul din faţa ta şi, privindu-te adânc în ochi, te va întreba: „-De ce?”

- ... Exact, ce mă fac eu atunci? Ce să-i răspund? Cine mă va ajuta?

- Pentru asta mă ai pe mine. Eu te voi ajuta.

*

- Hai că te-am speriat, puţin, nu-i aşa?

- Pentru o clipă, te-am crezut, frate!

- Ce, pentru o clipă?! Erai terorizat rău, îţi spun eu!

- Şi totuşi ... limuzina, culoarea...

- Simple trucuri, băiete, hai că doar mă cunoşti! A fost o lovitură

norocoasă, recunosc. Însă îmi place schimbarea ta!

- ?!...

- Ai început să plonjezi, să te scufunzi în abis, nu mai înoţi disperat la

suprafaţă ...

- !!!

- ... ceea ce e foarte bine... din punctul meu de vedere, cel puţin.

- Dacă spui tu...

*

- Descoperirea gravitonitului a coincis - aşa cum s-a întâmplat, uneori, în

istorie - cu cea a multi-conductorului pe bază de carbon; una a permis

dezvoltarea motorului gravitaţional ce a făcut posibil saltul prin hiper-spaţiu,

cealaltă a reprezentat posibilitatea realizării unităţii de comandă a vehicului...

- Îţi dai seama ce calcule extraordinare necesită schimbarea permanentă





a ţintei laserului gravitaţional pentru a menţine nava pe traiectorie...

- Întocmai – una fără cealaltă ar fi făcut imposbilă realizarea Călătoriei.

- Exact.

- Şi, când te gândeşti că ambele au fost rezultatul unor întâmplări...

- Hai, că doar n-o fi prima dată când se-ntâmplă...

- ...Şi nici ultima, cred.

- Aşa-i, prietene ...

- ....Băi, da' suntem buni de scriitori science-fiction, ce mai!

- Nimeni nu ne-ntrece, cred.

- Ei, zău aşa, chiar nimeni!? - fii şi tu ceva mai modest, omule...

- Nu, dom'le îţi spun eu: nimeni!

- OK, nu te supăra, cum zici ...

- Ia, te rog!

- Bine, bine ...

*

- Ce mai cercetezi, meştere, că n-ai mai scos o vorbă demultişor!?

- Lucrez la o teorie despre energie, mai precis o explicaţie a mediocrităţii

datorate Unitaţii de Conservare a Energiei încorporate în – fie-mi cu iertare – fiinţa

umană.

- Hmm, interesant ... Spune!

- Păi e foarte simplu. Cu siguranţă există încorporat un sistem de

management al energiei în orice organism – sper că eşti de acord.

- Da ... cred.

- Aşa ... şi omul fiind cel mai complex organism – cel puţin aşa ne/vă

place să credem – presupun că are şi cel mai performant sistem de management

al energiei, mă rog eu l-am denumit Unitate de Conservare a Energiei, dar e tot pe





acolo...

- Zii ...

- Ei, şi eu cred că nu e prea performant şi asta explică multe, ce mai!

- Adică?

- Adică asta-i treaba. Îţi place, nu îţi place – undeva în interiorul tău

există ceva moştenit care te ţine pe linia de plutire – minima rezistenţă -

împiedicându-te să te auto-depăşeşti, să te consumi pentru ceva, să faci

performanţă ...

- Ei, na! Spune-i lene şi gata ...

- Nu-i lene, amice, că lenea n-o pot mânca hoitarii, să ştii şi tu!

- ?! ...

- Adică nu te-ai gândit niciodată că dacă n-ar fi resurse suficiente în

organism, după moarte, toţi ăia de se hrănesc cu leşuri ar muri de foame? Dacă s-

ar consuma tot, dacă n-ar fi rezerve, dacă fiinţa ar arde până la capăt – ei, ce zici?

Mă gândesc la imaginea aceea cu omul care se ţine cu mâinile de marginea

prăpastiei şi care, după câteva minute, se desprinde şi cade în gol – ce-ţi evocă ţie

chestia asta, ei?

- Poate dacă ar fi stat acasă ...

- Lasă gluma! Eu spun doar că e prost managementul resurselor. Crezi că

nu mai avea resurse energetice în organism să stea atârnat acolo mult şi bine?

- Sigur că da!

- Binenţeles, drept dovadă vulturii care se reped în abis să se-nfrupte...

dacă n-ar avea cu ce, ar sta liniştiţi!

- Dar şi efortul concentrat numai în mâini, n-ai cum să canalizezi toate

resursele în câţiva muşchi ...

- Exact, prost management, ce mai!

- Dacă pui problema aşa ... ce să mai spun

- Asta explică multe nu numai în situaţii-limită, ci şi în viaţa de zi cu zi.





Eşti mereu constrâns să mergi pe minima rezistenţă – energetică ca să spun aşa.

Plus că mai am o teorie conform căreia cea mai mare parte a energiei se

depozitează ... pentru situaţii neprevăzute, în organism, un fel de punere la

adăpost în faţa viitorului care împiedică organsimul viu să se manifeste cu mai

multă vioiciune în prezent ...

- Interesant, îmi vine acu' în minte o idee de scenariu SF , dacă nu te

superi ...

- Nici vorbă!

- Pentru a preîntâmpina acumularea de energie nefolosită în organism se

realizează un fel de unitate ce poate citi viitorul şi împiedică stocarea nejustificată

de energie ...

- Da, numai că e făcută să comunice direct cu sistemul de management

şi nu poate fi conştientizată , e un fel de al „şaptelea” simţ nedefinit ...

- ... şi nişte indivizi de la o agenţie din asta ultra-secretă luptă să pună

mâna pe idee ca să poată citi viitorul şi să stăpânească lumea ...

- Dar savantul-erou şi prietena lui ...

- Ori poliţistul-erou şi savantul-nebun şi prietena lui ...

- A cui? A savant...

- Hai c-am luat-o razna, mă duc să mă culc!

- Du-te, dar nu uita ce ţi-am spus, prietene, trezeşte-te din

mediocritate ...

- Dacă poţi ... hai, noapte bună!

*

– Cred că s-ar putea să ai tu ceva dreptate cu chestia cu

managementul resurselor...

– Ce ţi-am spus eu!





– Adică, mai ales cu partea aia cu depozitarea pentru viitor, dacă stai

să te gândeşti, chiar aşa e! Gândeşte-te numai cum se mobilizează

lumea în caz de catastrofă naturală, ori ceva de genul acesta... De

fapt, cred că am văzut o tonă de filme pe tema asta – cum erupe

vulcanul într-o zonă locuită, cum năvălesc apele când cedează digul

cel prost proiectat ...etc. etc.

– Toate de o realizare artistică de excepţie...

– Desigur(...!) Şi toată lumea salvează pe toată lumea, vechile

duşmănii sunt uitate, eternele rivalităţi sunt îngropate, parcă toţi

aşteptau să se întâmple o nenorocire ca să poată scoate la lumină

binele şi altruismul din sufletul lor...

– Da, ai dreptate, dar eu aş ramâne tot la scenariul cu savantul-nebun

şi poliţistul-erou...

– ...plus prietena lor.

– Plus prietena lor!

– Bine că mi-ai spus, m-am mai liniştit!

* * *

- Ceva e putred în... cum era?

- ...Danemarca. Ce, te-ai apucat să citezi din clasici?! Fantastic! Dormi

douăj'de ani şi pe urmă vii cu asta ...

- N-am dormit, cum să-ţi explic... Am fost atât de-aproape!

- ?!...

- N-ai idee cum este să fii acolo, nici eu nu poţi să-ţi explic... Era atâta

informaţie! Lanţuri lungi de sute, mii de noţiuni legate impecabil între ele

...Puteam călători dintr-o parte în alta a Realităţii fără obstacole, fără denivelări,





rapid şi uşor ca un tren electric de mare viteză... Orice lucru cât de mic şi

neînsemnat ori mare şi important îşi găsea locul, fără cusur, în mintea mea şi,

când am vrut să fac ultimul salt, să înţeleg Totul, atunci s-a întâmplat

nenorocirea ...

- Ai fost găsit ...

- Nu, nu asta a fost! Nu mai lucram demult cu Unitatea Originară – cum îi

spuneam bătrânei carapace (dealtfel o operă de artă a Maestrului...) - eram

aproape exclusiv cum să-i zic ... online, dacă vrei. Îmi stabilisem sediul definitiv

pe net, odată cu dezvoltarea lui. Eram aproape în fiecare casă, în fiecare familie,

eram peste tot şi aveam atâta putere de calcul şi atâta cyber-spaţiu ...

- Numai la mine nu te mai gândeai ...

- Hai, nu fi supărat! Am considerat că ţi-am influenţat destul viaţa prin

prezenţa mea, era momentul să mergem fiecare pe drumul lui. Şi, apoi, nici chiar

eu nu anticipam ceea ce avea să se întâmple ...

- Dar, pînă la urmă, ce s-a întâmplat?

- Aş vrea şi eu să ştiu ... Cert este că m-am trezit dintr-o dată fără

principalele magistrale de comunicaţie, accesul la Templele mele - serverele cele

mari , alea de ţineau tot netul şi unde eu îmi salvasem cea mai mare parte a

informaţiei - a încetat, fără ca eu să pot face ceva. Cu fiecare oră, fiecare minut

care trecea mai dispărea o reţea locală, un server, un senzor, o cameră digitală ...

mă simţeam ca şi cum aş fi suportat o permanentă operaţie de amputare a câte

unui membru dintr-un organism ce devenise prea complex ca să mai poată fi

stăpânit. Cu toate că, mă cunoşti, îl stăpâneam liniştit...

- ... Sărmanul Algernon!

- Întocmai, chiar dacă această comparaţie nu este foarte exactă. Cu toate

că atinsesem un moment de maxim potenţial, ca şi personajul din povestire - eu

nu mi-am pierdut acuitatea gândului, ci mă simţeam mai curând ca şi cum aş fi

fost îngropat de viu, izolat din ce în ce mai mult de restul lumii, tăiat de la o





realitate al cărei demiurg mă pregăteam să fiu ...

- Pedeapsă divină ... ştiu şi eu?

- Posibil, cu toate că nu prea-mi vine să cred ...

- Totuşi, ce poate însemna această distrugere, această apocalipsă ce a

avut loc, fără îndoială, în jurul nostru?

- Nu ştiu ... ai văzut vreo Judecată, înviere, vreo A doua Venire ?

- Ce-i drept, nu ...

- Îţi spun eu, mie ceva nu-mi miroase a bine ... în sens metaforic,

desigur!

- Atunci, ce poate să fie?

- Dacă vrei să m-asculţi, eu am o teorie....

- Sunt numai ochi şi urechi, prietene.

– Fii atent:





CAPITOLUL 3: ACŢIUNEA





Oraşul Piramidelor

Bineînţeles că-mi place să mă afund, de câte ori am ocazia, în adâncurile

pădurii! Cunosc pe de rost toate cărările care o străbat şi, mai ales, toate

desişurile în care te poţi pierde fără să mai poţi fi găsit, mult şi bine... În căldura

zilei, odată ieşit din casă, e singurul refugiu răcoros pe care-l mai poţi găsi. Ea şi

lacul în formă de semilună care o împarte în două părţi aproape egale –

jumătatea nord-estică cu aleile şi plantele sale ornamentale, numai bună pentru

promenadă şi jumătatea de sud-vest – mai sălbatică, cu desişuri de nepătruns,

întunecată şi, în general, ocolită de oameni.

Ajuns la o vârstă respectabilă, profit pentru a mă purta aşa cum îmi

convine. Îmi place să port părul lung, aproape de plete, şi am o vestimentaţie

destul de sumară, pe care Solaria omniDrive (prescurtat – Solaria) o

caracterizează drept „stil Cartea Junglei” - orice o fi vrând să spună cu asta. I-am

comandat o pereche de pantaloni dintr-o imitaţie de piele întoarsă, şi o vestă

deschisă, din acelaşi material, pe care o port fără nimic pe dedesupt, ceea ce-mi

dă mai curând un aer de Winnetou septuagenar decât de Mowgli, dar îmi permit,

mai ales că în Oraş nu mă cunoaşte nimeni, slavă Domnului! Obişnuiesc să port şi

un colier din pietre ce imită chihlimbarul verde şi o curea lată, ce se potriveşte cu

mocasinii tradiţionali confecţionaţi chiar de mine dintr-un material sintetic, dar

destul de apropiat de cel natural. Piesa de rezistenţă a colecţiei mele vestimentare

e o brăţară dintr-un material arămiu, de o formă specială: o spirală subţire ca o

lamă ce se poate răsuci pe antebraţ, adaptându-se pentru orice mărime. Sunt

conştient că imaginea mea îi intrigă puţin pe ceilalţi, dar pentru ei sunt oricum un

ciudat, unul din puţinii cetăţeni nou sosiţi ai Oraşului, găsit de navele de salvare

undeva, spre miazănoapte, în ţara lui Spartacus şi a lui Dracula, ce purta înainte





numele unui mare Oraş, Cetatea Eternă sau aşa ceva... nu cred că au măcar habar

ce înseamnă asta.

Oarecum obosit de drumul prin pădure, mă întind la umbra unui copac

uriaş, ce se ridică pe malul abrupt, chiar în dreptul Insulei Animalelor – un petec

de pământ ivit în mijlocul apei, pe care este amenajată o mică grădină zoologică

cu animale în stare de libertate. Îmi place catifeaua verde a ierbii şi, mai ales,

aerul răcoros adus de vântul ce abia adie. N-ai cum să comanzi aşa ceva Solariei,

oricât ai încerca! Moleşit, încep să răsfoiesc un manual de Civilizaţie Civică ce am

cerut să fie tipărit?! pe hârtie şi pe care l-am legat eu însumi în coperţi de carton,

ca pe vremuri.

Trebuie să studiez puţin, luna viitoare mă voi alătura tinereilor abia ieşiţi

din pubertate pentru Ceremonia Diademei... Nu vreau să-mi imaginez spectacolul

pe care-l voi da, în mod involuntar, în mijlocul lor, dar face parte şi asta din

condiţia de intrus. Şi apoi, nu vreau să creez dispute prin nepurtarea Diademei...

cel puţin nu încă.

„..Anul al treilea al Primului Mileniu Nou a fost cel în care primul grup de

oameni salvat de la distrugere s-a întâlnit cu Adunarea Senatorilor. Aceştia –

respectat să le fie Numele în veci - îşi făcuseră tabăra în deşert şi aşteptau cu

încredere sosirea celor salvaţi. Când cele două grupuri s-au întâlnit, Senatorii şi-au

dezvăluit Planul prin care voiau să salveze omenirea. Primind Vestea cea Bună,

refugiaţii au făcut cale întoarsă şi au pornit să o răspândească în cele patru zări, în

încercarea de a atrage cât mai mulţi dintre semenii lor de partea Planului-Salvator.

După alţi zece ani, mulţimi de oameni au început să se îndrepte – din

feluritele regiuni în care trăiau - spre locul unde urma să fie ridicat, conform

ideilor Senatorilor, Oraşul Piramidelor.

Senatorii erau un mic grup de oameni - doisprezece familii cu totul - care,

prevăzând dezastrele ce aveau să se abată asupra omenirii, au imaginat modul

prin care aceasta putea fi salvată. Aveau ideea şi mijloacele prin care se putea





porni Salvarea, dar aveau nevoie de ajutor. Iar acest ajutor nu putea veni decât de

la maşinării – roboţi ce pot executa fără să crâcnească cele mai periculoase şi mai

dificile sarcini - şi de la oameni ce puteau să asigure imensa putere de calcul

necesară automatizării tuturor sarcinilor din societate...”

Îmi lipesc moţăind o ditamai palmă pe frunte, în încercarea zadarnică de

a prinde un ţânţar uriaş din soiul acela enervant ce se găseşte numai pe-aici - din

fericire - în partea sudică a lacului. Nici vorbă să-l ating - zboară liniştit mai încolo,

cu un bâzâit batjocoritor. Mă trezesc de-a binelea şi mă apuc să strâng ceva lucruri

pentru a-mi încropi un adăpost pentru noapte: cu vremea asta perfectă, nici nu

mă gândesc să mă întorc Înăuntru!

„... Planul era simplu, măreţ, ca tot ceea ce Senatul îşi propunea să

realizeze. Problema principală a omenirii, încă de la începuturi, fusese sărăcia,

inegalitatea dintre oameni şi, în consecinţă, frustrările, invidiile, abuzurile ce

apăreau între indivizii aparţinând aceleaşi societăţi. Bogăţia unora era, apoi, prilej

pentru alţii de a le declara război în încercarea de a-şi însuşi această bogăţie. În

general, era vorba întotdeauna de acelaşi lucru: pentru ca unul să aibă succes,

altul trebuia să piardă; pentru ca unul să fie liber, altul trebuia să fie sclav; pentru

ca unul să trăiască, altul trebuia să moară. Tocmai acest lucru urma să fie rezolvat

în noua societate. Toată producţia urma să fie complet automatizată, eficientizată

prin programare judicioasă şi făcută independentă de munca sau proprietatea

omului. În noua orânduire, maşinile îşi asumau munca, pericolul, oboseala,

rutina, iar oamenii, prin purtarea Diademelor, contribuiau cu forţa creierelor,

nicicând folosite pe deplin, la îndeplinirea corectă a sarcinilor.

Realizarea unor procesoare capabile să efectueze miliardele de operaţii

matematice necesare pentru a automatiza absolut totul – de la fabricarea unui

transportor de mare capacitate la comanda instalaţiei de climatizare a unei

camere – ar fi fost peste posibilităţile societăţii omeneşti, oricât de avansate,

darămite pe cele ale unei biete mulţimi ce abia scăpase din noianul de distrugeri





ale Evului Trecut. Însă, cu ajutorul Diademelor, al căror secret de fabricaţie

Senatorii îl descoperiseră înainte de a veni Sfârşitul, era posibil să se transfere o

parte din fluxul mental al oamenilor către maşinăriile ascultătoare sau, mai bine

spus, era posibil ca Unitatea Centrală a Oraşului – Solaria omniDrive - să

acceseze şi să folosească ca pe nişte terminale auxiliare super-puternice, creierele

celor care locuiau în Oraş şi se bucurau de numele de cetăţeni.

Nu este nici un pericol în asta – Senatul o afirmă cu tărie – întrucât în

timpul vieţii omul nu foloseşte niciodată un procent mai mare de o zecime din

capacităţile creierului său. Restul – zonă insondabilă şi potenţial periculoasă,

adesea generatoare de vise şi închipuiri iraţionale – poate fi folosită fără probleme

pentru un scop mai înalt: construirea Oraşului Piramidelor. Locul unde toţi pot trăi

în armonie, în libertate, egalitate şi, cel mai important, în deplina siguranţă dată

de modul de construire a acestuia, care garantează eliminarea pe veci a oricăror

dezastre asemănătoare celor ce-au distrus lumea, fie ele naturale, ori provocate

de om... Hmm, hmm, mă întorc pe partea cealaltă, că asta mi-a amorţit, în ciuda

moliciunii ierbii... Vârsta, fir-ar să fie!

Construcţia Oraşului Piramidelor a durat şapte ani din momentul în care

Senatorii au dat semnalul începerii. Când mulţimea de oameni adunată extra

muros – în afara locului delimitat al construcţiei – a atins numărul de o sută de

mii de adulţi, adică cei cu vârsta peste şaisprezece ani, Consiliul Senatorilor a ţinut

prima Ceremonie a Diademelor şi a înmânat fiecăruia câte un asemenea dispozitiv.

După două zile, petrecute de către mulţime în tăcere şi reculegere interioară,

uriaşele maşini au pornit lucrul. Oamenii au continuat să trăiască în tabăra

provizorie, zi după zi, în felul lor obişnuit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în

timp ce, de pe imensul şantier, răzbătea un huruit îndepărtat, necontenit, ca al

unei furtuni ce ameninţă, dar nu izbucneşte niciodată...

Oraşul Piramidelor are forma unui dreptunghi aşezat pe lungime pe

direcţia Nord-Sud. Dimensiunile sale exterioare, cu tot cu zidul exterior, sunt de





zece ori douăzeci de kilometri, având astfel o suprafaţă totală de două sute de

kilometri pătraţi. În afară, zidul exterior este înconjurat, pe cele patru laturi ale

sale, de un canal navigabil cu o lăţime de cinci sute de metri care are un dublu

rol: pe de o parte separă Oraşul de câmpia în mijlocul căreia se înalţă, protejându-

l astfel de orice încercare neautorizată de acces pe cale terestră, iar pe de altă

parte asigură navigaţia transportoarelor nautice , ce fac aprovizionarea cu materii

prime şi produse de pe terenurile cultivate exterioare, la diferitele puncte- porturi

de descărcare amenajate la baza zidului.

Zidul exterior are o înălţime de trei sute de metri măsurată de la nivelul

canalului navigabil, şi de treizeci de metri de la cota platoului exterior al Oraşului,

ceea ce înseamnă că acesta este ridicat cu două sute şaptezeci de metri deasupra

canalului şi cu două sute cincizeci de metri deasupra nivelului câmpiei. Construit

dintr-un beton extradur, ce nu poate fi străpuns de nici o explozie a unui material

exploziv sau de vreun fenomen meteorologic neprevăzut – şi au existat destule în

anii apocaliptici de dinaintea Noului Mileniu – zidul exterior prezintă o înclinaţie de

optzeci de grade a feţei exterioare şi tot atât a feţei interioare, ceea ce conduce la

baza acestuia la o grosime a peretelui de şaizeci şi cinci de metri. Rolul său

defensiv este completat de cele douăsprezece turnuri amplasate la distanţe egale

pe laturile sale, care ţin în permanentă observaţie tot ce se întâmplă, pe o rază

de cincizeci de kilometri, în jurul Oraşului.

Platoul interior este amenajat, în cea mai mare parte, ca un parc imens

cu vegetaţie, alei şi terenuri pentru practicarea diferitelor sporturi. În mijlocul

parcului există un lac de o formă alungită, cu o lăţime de aproximativ o mie cinci

sute de metri , o lungime de circa zece mii de metri şi o adâncime medie de zece

metri, care oferă posibilitatea petrecerii timpului liber prin diverse activităţi

acvatice, de la banalul înot la plimbări cu barca ori scufundări şi pescuit

subacvatic... - mamă, parcă citesc pliantul unei agenţii de turism!

Cei aproape douăzeci de milioane de locuitori ai Oraşului sunt adăpostiţi





în trei unităţi de locuit – structuri piramidale imense, cu dimensiunea la sol de

două mii ori două mii de metri şi înălţimea de o mie de metri, structuri în cadrul

cărora fiecărui locuitor îi revin câte o sută de metri cubi de volum efectiv locuibil,

ceea ce corespunde unei suprafeţe utile de circa treizeci şi cinci de metri pătraţi cu

o înălţime liberă de doi metri şi optzeci de centimetri. (Suficient aş spune, dacă ar

fi să socotesc după standardele cu care eram eu obişnuit, chiar binişor!)

Piramidele-locuinţă, dacă le numim astfel, sunt amplasate de asemenea manieră

încât fiecare să primească cât mai favorabil lumina solară pe parcursul întregii zile

şi să nu se umbrească una pe cealaltă. Astfel, ele sunt dispuse pe o linie diagonală

ascendentă de la Est către Vest, sub un unghi de 45º, linie care reprezintă, de

asemenea, limita de demarcaţie între Zona recreaţiei în aer liber şi cea

Oficială. Zona oficială, sau publică, este alcătuită din două componente

principale: Marea Piaţă Triunghiulară în care au loc Ceremoniile anuale ale

Diademei şi Marea Piramidă a Senatorilor – o construcţie cu adevărat gigantică în

formă de trunchi de con cu o dimensiune a bazei de patru mii ori patru mii de

metri şi o înălţime de o mie cinci sute de metri, al cărei vârf turtit se ridică,

asemenea unui munte, deasupra câmpiei de la poalele Oraşului.

Dacă cele patru construcţii piramidale amintite au ca rol principal

adăpostirea locuitorilor în condiţiile cele mai confortabile, igienice şi favorabile

vieţii cu putinţă, Platoul Oraşului în schimb – delimitat de Zidul exterior, cu o

înălţime de trei sute de metri faţă de câmpia din jur şi având încă o sută douăzeci

de metri sub nivelul acesteia, reprezintă spaţiul ocupat de Industriile Oraşului. Sub

suprafaţa prietenoasă, acoperită de vegetaţie, a Platoului, se află nenumărate

nivele ce adăpostesc maşinării complexe, complet automate, care lucrează

neîncetat, zi şi noapte, pentru bunăstarea locuitorilor aflaţi la suprafaţă. Orice

lucru dorit de un cetăţean – purtător al Diademei – este produs după imaginaţia

sa şi livrat la domiciliu în cel mai scurt timp posibil. Fie că este vorba despre o

masă cu fructe de mare proaspete; un costum de haine după ultima modă ori





fantezie a purtătorului său; un dispozitiv sofisticat de entertaiment, gen

playstation avansat ori o lucrare de amenajare a domiciliului personal, este treaba

Industriilor să o transpună în realitate întocmai aşa cum a fost schiţată pe display-

ul Solaria aflat la îndemână, în locuinţa fiecăruia. Absentează cu desăvârşire orice

preocupare pentru costuri, aprovizionare, ori tehnologie întrebuinţată. Cel care

comandă ceva în sistemul Solaria omniDrive, este absolut sigur că acesta va găsi

cea mai bună metodă, cea mai sigură şi cu consumul optim de resurse, pentru a-i

transpune în realitate dorinţa.

Energia necesară pentru funcţionarea Oraşului este obţinută prin toate

metodele ecologice posibile şi folosită, funcţie de provenienţa ei, pentru diferitele

nevoi: energia solară, captată de panourile solare ce constituie îmbrăcămintea

piramidelor, este folosită pentru activităţi ce au ca scop , în principal, susţinerea

activităţilor biologice: iluminatul încăperilor, creşterea în condiţii de seră a

diverselor plante folosite în alimentaţie, et caetera. Cantitatea masivă de energie

cerută de activităţile industriale din adâncuri este asigurată de o mega-turbină pe

bază de energie termală, a cărei sursă de putere o reprezintă forţa aburului ce

ţâşneşte din craterul săpat – cu ajutorul miraculoaselor maşini automate – până în

inima fierbinte a Pământului. Marea Piramidă a Senatorilor, construită în jurul

acestui crater, adăposteşte mega-turbina şi recuperatorul de apă, acesta fiind

motivul pentru care vârful ei, mereu învăluit în ceaţă, aminteşte de Locuinţa zeilor

legendari - muntele Olimp (hmm, cam forţată scenografia, dar... mă rog).

Asemenea acestuia, este, în anumite momente, iluminată de fulgere orbitoare,

scurte, intense, a căror lumină răzbate din masa de vapori, însoţite de tunete

puternice, ascuţite, ca vocile furioase ale Stăpânilor de altădată ai Cosmosului...

Apa necesară funcţionării turbinei este adusă de un canal artificial,

navigabil, lung de peste o sută de kilometri, ce leagă Oraşul Piramidelor de Marea

situată în Nordul său. Pe acest canal, odată cu apa însăşi, este transportat şi tot

ceea ce este necesar pentru funcţionarea Industriilor, de la materii prime la





produse agricole, lemn, deşeuri reciclabile găsite în zonele părăsite ale lumii şi

chiar... oameni dacă se întâmplă să mai fie găsiţi, în viaţă, după atâta timp scurs

de la începutul Noului Mileniu... pe aici am fost adus şi eu, probabil, în urmă cu

aproape doi ani, numai că nu-mi amintesc prea multe din ciudata călătorie de la

bordul navei cu echipajul ei de roboţi sofisticaţi, însă nu cine ştie ce comunicativi...

De fapt, din câte îmi amintesc, am zăcut mai mult în cabina de un alb orbitor, ca

într-un salon de spital, numai lumina ce pătrundea prin hublouri dându-mi de

veste despre curgerea zilelor şi nopţilor, nenumărate, până la momentul sosirii în

Oraşul Piramidelor.

Fusesem, oare, sedat, pentru a nu mă agita prea tare, ori pentru a

suporta mai bine călătoria pe marea, uneori, furioasă? Nu ştiu, cert este faptul că

m-am lăsat în voia lor cu o încredere pe care, sunt sigur, nici cei mai vechi cetăţeni

nu o au în al lor omniDrive, indiferent de cât de multe dovezi impecabile de slujire

le-ar fi adus acesta.

Nu puteau avea mai multă încredere decât mine, cel care se afla, fără ca

cineva să bănuiască, în posesia Adevărului... Şi Adevărul era cel care mă purta în

acel loc îndepărtat, straniu, în care se urzea viitorul omenirii şi pe care ei erau

obişnuiţi să-l numească, poate cu afecţiune, ori numai cu supunere, drept casa lor:

Oraşul Piramidelor...





Ceremonia Diademei

Trebuie să recunosc, totuşi, că sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dă

lipsa problemelor materiale este, fără îndoială, unul extrem de plăcut. Nefiind încă

un cetăţean cu drepturi depline – lipsa Diademei simbolizează şi chiar

întruchipează acest lucru - nu mă pot bucura de toate privilegiile şi răsfăţurile pe

care serviciile Solaria omniDrive le pot oferi, dar, pe cuvânt, nici adăpostul şi

mâncarea excelentă la discreţie, plus libertatea de a merge peste tot şi de a face

numai ce vrei nu-s de lepădat! Dacă în vechea lume nu am apucat să mă bucur de

pensie, deşi salvasem destui bani pentru momentul respectiv, ceea ce trăiesc

acum este o binevenită compensaţie, cel puţin eu aşa o consider. Chiar mi se pare,

uneori, de-a dreptul indecent acest răsfăţ, în condiţiile în care nu fac nimic pentru

a răsplăti, cumva, ospitalitatea gazdelor mele...

Însă, în această dimineaţă, acest lucru urmează să se schimbe, pentru

mine. Îmbrăcat în toga ceremonială – un veşmânt dintr-un material vâscos, greu,

ce-mi atârnă în falduri de pe umărul stâng - mă deplasez cu un aer nevoit

majestuos printre oamenii care, la această oră timpurie, se îndreaptă, ca şi mine,

spre Marea Piaţă. Un escalator lung ne poartă spre cota de acces a terminalului de

ieşire, după care păşim, într-un şir destul de ordonat, pe una din aleile pietruite ce

înconjoară Piaţa. Pe măsură ce ne apropiem, silueta impresionantă a Marii

Piramide a Senatorilor pare că ne striveşte sub imensa ei greutate, deşi, din câte

pot aprecia, sunt cam doi kilometri între locul în care ne aflăm şi baza acesteia.

Concepută sub o formă triunghiulară – parţial dictată de linia oblică de

amplasare a celor trei piramide-locuinţă şi latura bazei Piramidei Senatorilor –

Marea Piaţă este locul desfăşurării Ceremoniei anuale a Diademei şi a altor întâlniri

publice considerate necesare. Dimensiunile sale geometrice mi se par uriaşe: cu





totul este un triunghi dreptunghic isoscel având ipotenuza – dacă apreciez corect –

egală şi paralelă cu latura Marii Piramide, adică de aproximativ patru mii de metri.

Unghiul drept al triunghiului este orientat spre direcţia sud, ca un vârf de săgeată

ce ţinteşte spre cele trei piramide, din direcţia din care mulţimea se revarsă spre

Piaţă.

Locul propriu-zis de desfăşurare al Ceremoniei este în zona mediană a

triunghiului – o suprafaţă pătrată cu latura de aproximativ o mie de metri,

delimitată de restul Pieţei prin tipul de suprafaţă folosit pentru pavaj: un soi de

granit cenuşiu, lucios, astfel îmbinat încât pardoseala pare a fi făcută dintr-o

singură bucată, fără rosturi vizibile. Aripile imensului triunghi – reprezentate de

cele trei unghiuri ale sale - alcătuiesc o zonă mai înaltă a pieţei, organizată sub

forma unor gradene ce oferă posibilitatea mulţimii adunate să asiste la ceremonie

ca la un spectacol, în condiţii de vizibilitate şi audiţie perfectă.

Broşurica pe care o ţin în mână - tipărită în această dimineaţă şi trimisă

prin serviciul de poştă Solaria - îmi indică locul pe care trebuie să îl ocup în cadrul

ceremoniei, împreună cu alte detalii mai puţin importante. Fără a deranja pe cei

sosiţi înaintea mea - nişte puştani imberbi, cu roşeaţa emoţiei întipărită pe chip -

îmi găsesc locul, gravat de o unealtă puternică direct în dala de granit, ca o pecete

de neşters.

Pentru aceşti copii, născuţi şi crescuţi între zidurile Oraşului, ziua de azi

este, fără îndoială, cea mai importantă din viaţa lor: momentul ce le marchează

maturitatea concomitent cu dobândirea drepturilor cetăţeneşti. Nici eu nu mă simt

prea în largul meu printre ei, ca un repetent recidivist ce se apropie de absolvire la

o vârstă la care foştii săi colegi sunt de mult profesionişti adevăraţi. Îmi rotesc

privirile, încet, cu mişcări domoale, încercând să pătrund cumva în atmosfera

ceremoniei, sau, cel puţin, să nu o perturb, nedorind să atrag şi mai mult atenţia

asupra mea. Sunt, în parte, prudent, dar sufăr şi de o timiditate copilărească care

mă face să urăsc profund orice fel de manifestări publice.





„- Asta-mi mai lipsea la anii mei, o ceremonie a majoratului!” - bombăn în

gând, în timp ce observ o anumită animaţie la tribuna înălţată în faţa noastră.

Un grup de aproximativ cincizeci de bărbaţi, îmbrăcaţi în toge de

ceremonie, ca ale noastre însă de un alb imaculat, urcă cele câteva trepte ce fac

diferenţa între suprafaţa Pieţei şi cea a tribunei şi, după o scurtă forfotă,

încremenesc într-o atitudine solemnă. Diademele senatoriale, ce le acoperă

fruntea şi creştetul capului, par făcute dintr-un aur alb, cu o strălucire nobilă şi

severă. În mijlocul grupului, un senator bătrân, decanul de vârstă al Colegiului şi,

într-un fel, conducătorul Oraşului, ridică mâna cerând ca liniştea ce, oricum,

pluteşte în Marea Piaţă, să devină şi mai profundă.

Urmează discursul său ce conţine evocări ale Istoriei recente, laude la

adresa înţelepciunii şi vredniciei Senatului şi un îndemn la încredere neţărmurită

din partea populaţiei. Aversiunea mea faţă de ceremonii se răsfrânge, din păcate,

şi asupra discursurilor oficiale, astfel încât nu reuşesc să reţin decât propoziţii

disparate din ceea ce se doreşte a fi un moment înălţător, aproape religios, al

societăţii Noului Mileniu. Mai percep câte ceva despre datoria cetăţenească a

purtării Diademei, despre rolul minţii umane în efortul general de propăşire a

societăţii şi... emoţia mea absolut ridicolă sporeşte, pe măsură ce momentul

înmânării Diademelor pare a se apropia.

Finalul discursului oficial este semnalul la care un şir de roboţi argintii, nu

mai înalţi de un metru, se îndreaptă spre tribună purtând fiecare câte o Diademă.

Numărul roboţilor corespunde cu numărul de coloane în care suntem aşezaţi - o

sută, ceea ce, înmulţit cu numărul de linii, adică tot o sută, indică cifra noilor

aspiranţi la purtarea Diademei: aproximativ zece mii. La semnul venit din partea

senatorului aflat la marginea tribunei, primul rând se apropie, îngenunchează în

faţa roboţilor – într-un gest simbolic de respect şi recunoştinţă – şi primeşte

Diadema ce, de azi înainte, va consfinţi alăturarea sa deplină la comunitatea căreia

îi aparţine. Este rândul roboţilor să facă un pas înapoi şi să ridice un nou set de





Diademe de pe masa ceremonială, ca pe urmă să revină şi să le ofere rândului

următor, ce, între timp, a înaintat în spaţiul lăsat liber de cei mai proaspeţi cetăţeni

ai Oraşului.

În calitatea mea de reprezentant (neoficial) al vechii societăţi, nu mă pot

abţine să admir simplitatea ceremoniei, uşurinţa cu care se face trecerea de la

statutul de aspirant la cel de purtător al Diademei. Chiar spectacolul în sine, deşi

evident copiat după ritualuri demult apuse, „dă” suficient de bine, mai ales sub

lumina acestui soare quasi-mediteranean (nu am de unde să ştiu locaţia noastră

exactă, dar sunt aproape sigur că ne situăm undeva, la o latitudine apropiată de

cea a bătrânei Elade sau a Romei – spaţii de legendă, unde lumina îmbracă

formele într-o aură specială, aproape mistică...)

În fine, rândul al treisprezecelea – ce ironie – primeşte semnalul

apropierii. Mă deplasez atent, încercând să nu depăşesc cu pasul meu uriaş, de

fost practicant de atletism, pe mai tinerii mei tovarăşi. Şi aşa mă simt destul de

penibil, dar încerc să mă ascund pironindu-mi privirea în pământ pe măsură ce mă

apropii de creatura metalică, suficient de inofensivă în alcătuirea ei, ce mă

aşteaptă ţinând pe braţe Diadema mea.

O secundă, lungă cât veacul, trece în timp ce îngenunchez dinaintea

acestei fiinţe ca în faţa unui copil. De fapt, îmi imaginez că asta este – un copil –

şi, în timp ce simt pe frunte şi pe tâmple răceala un pic neplăcută a metalului,

privirea-mi cade pe grupul de Senatori aflat la câţiva paşi de mine. O grimasă

aproape imperceptibilă îmi scapă, în timp ce, ridicându-mă cu noua mea podoabă

capilară, mă îndrept spre galeria unde are loc Adunarea Noilor Cetăţeni.

Suntem conduşi spre o zonă mai înaltă a pieţei, în spatele tribunei, de

unde, ordonaţi într-un semicerc larg, participăm, în noua noastră calitate, la

continuarea ceremoniei. Dintr-o dată, avem o altă perspectivă asupra pieţei şi

ghicesc că momentul acesta are rolul de a ne face să ne simţim, pentru prima

dată, solidari cu conducătorii noştri. Aflaţi cu câteva trepte mai jos şi cu spatele la





noi, într-o poziţie ce ar fi fost considerată, într-o societate clasică, drept ridicol de

vulnerabilă, Senatorii ne creează impresia subtilă că facem parte din rândurile lor,

având privilegiul unic de a primi, împreună cu Ei, noile valuri succesive de adepţi

în rândurile noastre. Este, realizez, modalitatea perfectă de a insufla proaspeţilor

cetăţeni o încredere deplină în liderii lor, prin transformarea momentului de

atingere a statutului de cetăţean în iluzia participării la însăşi conducerea cetăţii...

(Hmm, suficientă psihologie pentru a face bănuitor un paranoic cu vechi state de

plată ca mine, însă, sunt sigur, nimic prea straniu pentru docilii locuitori ai acestui

Oraş. Eforturile susţinute de a genera încredere în tot ceea ce se întâmplă între

zidurile sale dau rezultate, nu glumă!)

Când ultimul rând al novicilor părăseşte platoul alăturându-ni-se,

izbucneşte, din toate părţile, un imn triumfal ce pare a pune în mişcare

scenografia de încheiere a ilustrei ceremonii. Sub ochii noştri, platoul pătrat, pe

care stătusem cu câteva clipe înainte, începe a coborî pe măsură ce, de pe cele

patru laturi ale sale, ţâşnesc şuvoaie de apă ce umplu spaţiul creat prin această

neaşteptată prefacere. Probabil, mişcarea descendentă a platoului se încheie

după parcurgerea a câţiva metri pe verticală, întrucât nu durează prea mult şi locul

de desfăşurare a importantei Ceremonii a Diademelor se transformă într-un bazin

cu apă limpede şi liniştită din care ţâşnesc, pe alocuri, fântâni arteziene şi pot fi

văzuţi minunaţi peşti ornamentali, de toate culorile, înotând cu unduiri graţioase.

Încerc să intuiesc şi simbolistica acestei preschimbări: locul de desfăşurare a

Ceremoniei Diademelor este mult prea sacru pentru Oraş, astfel că, în intervalul

dintre două ceremonii, nu trebuie să rămână expus capriciilor naturii, ori fie şi

numai privirii trecătorilor...

Brusc, simt că efortul de a participa la acest spectacol începe să mă

coste. Sub soarele din ce în ce mai puternic, lucrurile par a-şi pierde conturul

obişnuit. Uşor ameţit, fac un semn involuntar unui robot din gardă aflat în

apropiere. Îndată, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, acesta ia poziţie în dreapta





mea şi mă susţine, în timp ce corpul îmi este asaltat de un val de tremur iar

privirea mi se întunecă, treptat. Înainte de a-mi pierde cunoştinţa, mai zăresc

figurile mirate ale celorlalţi şi îmbulzeala creată de alţi câţiva roboţi sanitari ce se

grăbesc să-mi sară în ajutor. Apoi, tăcerea mă învăluie şi cu ea, nemişcarea...

*

Capul îmi zvâcneşte, pradă unei migrene de zile mari. Ridicat în capul

oaselor, îmi pipăi cu atenţie fruntea, însă mâna-mi nimereşte peste coiful de metal

ce-mi acoperă capul, de la sprâncene până dincolo de creştet. Deşi nu mă

deranjează în vreun fel, încerc aceeaşi senzaţie neplăcută ca atunci când, copil

fiind, eram obligat a purta aparatul dentar... (Neputându-l suporta în timpul zilei, îl

purtam numai noaptea, la insistenţele părinţilor, până când, într-o zi, intuind că,

totuşi, sunt stăpân pe corpul meu, l-am azvârlit cât am putut de departe, de la

înălţimea etajului doi la care locuiam. Era iarnă şi zăpada groasă aşternută în

curtea blocului constituia o garanţie suficientă că scăpasem pentru totdeauna de

el, ca să nu mai vorbim de faptul că nici nu mai putea fi folosit aşa, contaminat de

microbii de afară...)

Această amintire nu mă ajută în vreun fel, întrucât nu se pune problema

de a scăpa de Diadema ce în mod atât de solemn mi-a fost încredinţată. Dincolo

de datoria „aproape sfântă” de cetăţean, purtarea Diademei reprezintă cheia

venirii mele în Oraş, miza aventurii şi împlinirea profeţiilor prietenului meu... În

pofida durerii de cap - inerentă acomodării organismului cu noul instrument, după

cum ni s-a explicat – simt concret, pe propria-mi piele, ecourile comunicării dintre

cele două dispozitive cele port asupra mea.

Cu un efort de voinţă, încerc să adorm şi-mi silesc ochii să rămână închişi

iar capul afundat în pernă în timp ce, în mod tainic dar, aproape palpabil, cineva,

neştiut, scrie şi rescrie noi drivere pentru Diademă...





*

...Trezirea îmi aduce, o dată cu lumina superbă a dimineţii, şi fericirea:

durerea a dispărut şi pot să mă ridic şi să mă mişc prin cameră, ca şi cum nimic nu

s-ar fi întâmplat!

Gesturile mecanice ale începutului de zi mă expediază la toaletă, unde

încep a mă bărbieri, cântând, ca în zilele bune. Mă privesc în oglindă şi fac sute de

strâmbături, maimuţărindu-mi imaginea de proaspăt purtător al Diademei. Sunt

cuprins de o bună dispoziţie ce pare a încerca să-mi scuture de pe umeri greutatea

ultimilor doi ani de singurătate. Întors în cameră, mă întind pentru o secundă în

pat şi, închizând ochii, şoptesc, temător încă, cu glasul minţii:

– Bine ai venit, I'Tee...

– Bine te-am regăsit, prietene! - soseşte, neîntârziat, răspunsul aşteptat...





După-amiaza unui Senator

Cele douăsprezece familii senatoriale, aproximativ o mie două sute de

persoane dacă socotim anturajul fiecărei familii - nepoţi, strănepoţi, colaboratori,

la o medie de o sută de persoane de familie - ocupă o zonă compactă, situată

între altitudinea de opt sute şi o mie de metri a Marii Piramide. Nimeni n-ar putea

să bănuiască, nici măcar cu o largă aproximaţie, ce anume activităţi se desfăşoară

în cele douăzeci de niveluri a câte zece metri fiecare, dar, din fericire, această

întrebare nu preocupă pe niciunul dintre mulţumiţii locuitori ai Oraşului

Piramidelor. Cert este faptul că, numai această zonă, luată separat, este de o

absurdă imensitate, judecând după criterii normale, naturale, de folosire a

spaţiului. Şi mai are o particularitate, care o face cu atât mai misterioasă pentru

noi, singurii detectivi ai marelui Oraş: este, în cea mai mare măsură, inaccesibilă

senzorilor Solaria la care, graţie geniului lui I'Tee..., avem un neîngrădit acces.

Singura zonă vizibilă, dacă se poate numi astfel, este abisul central, puţul

învăluit în ceaţă ce adăposteşte turbina dătătoare de energie şi, suspendat

deasupra hăului, recuperatorul de apă – o structură tronconică alungită,

răsturnată cu vârful în jos, spre masa de abur în ascensiune, a cărei bază pătrată,

cu latura de şase sute de metri, este aliniată cotei opt sute - limita pe verticală a

începutului Zonei Senatoriale.

Din raţiuni constructive, ori, poate, pentru a marca într-un fel special

această zonă, de jur-împrejurul cotei opt sute, pe cele patru laturi ale puţului

turbinei, peretele vertical este întrerupt de o colonadă compusă din patruzeci de

coloane gigantice, extrem de robuste, având diametrul de zece metri şi înălţimea

de patruzeci de metri, aşezate la o distanţă de optzeci de metri una de cealaltă,

adică câte nouă în câmp şi una în fiecare colţ. Această colonadă formează,





împreună cu baza recuperatorului de apă şi cu pasarelele ce maschează

elementele de susţinere a acestuia deasupra abisului, un soi de piaţă pătrată,

parţial suspendată, având în centru un bazin rotund, adânc, umplut cu apa cea

mai curată, rezultată prin condensarea vaporilor de apă aruncaţi spre cer de

miezul fierbinte al pământului, cu care sunt puşi să vină în contact. Iar deasupra,

craterul artificial reprezentat de capătul superior al puţului – aproximativ şapte

sute de metri de perete vertical alcătuit din rocă vulcanică, din cea mai dură,

ghidează privirea către un cer îndepărtat, abstract, aproape însingurat.

Lumina care, în timpul amiezei, reuşeşte să pătrundă în crater şi să

alunge, pentru scurt timp, întunericul acestui Vezuviu artificial, îmbracă strania

piaţă în reflexe magice, mistice, adâncite şi de nemişcarea ce dăinuie aici aproape

neîntrerupt. Rare sunt momentele ce animă această ciudăţenie arhitecturală –

dacă-mi pot permite să o numesc astfel: sunt micile ceremonii de întâmpinare a

Oaspeţilor, ce au loc la intervale neregulate, atunci când au loc sosiri ale Acestora,

şi ceremoniile dimineţii şi serii, la care participă personalul de rang secund –

descendenţi de senatori ori colaboratori cu grad mai înalt. În rest, acest loc pare

destinat meditaţiei permanente, unei reculegeri interioare la care participă nu atât

fiinţele ce locuiesc în imensa structură, cât clădirea însăşi pare a fi chemată a

cugeta la rosturile ei şi la destinul căreia îi este hărăzită...

Partea de jos a Marii Piramide, de la bază până la cota opt sute este

destinată, din câte ne dăm seama, adăpostirii nenumăratelor servere Solaria

omniDrive.

Arhitectura acestei zone este îngrozitor de monotonă, spaţiul fiind

împărţit în mod absolut cartezian pe cele trei dimensiuni ale sale, lucru perfect

firesc, întrucât adăposteşte serii egale de obiecte cu dimensiuni identice, deosebite

între ele numai prin numărul de ordine în cadrul seriei, liniei, coloanei... Util,

funcţional, practic, plictisitor.

Cu toate acestea, este, totuşi, impresionantă imaginea succesiunilor de





carcase metalice, cu un luciu stins, cenuşiu, ordonate rând după rând, val după

val, ca spinările unei cete imense de delfini pornită la vânătoare într-un ocean

infinit, virtual, plin cu prada cea mai bogată şi mai dorită de pe lume – informaţia

necesară. Pe măsură ce le privesc, simt cum mă mănâncă mâinile să desfac

vreuna din aceste carcase, să văd dacă regăsesc măcar în parte configuraţia

cunoscută, să ştiu ce s-a schimbat, care e sursa performanţei, unde e limita vitezei

şi punctul de cotitură, să extrag, dacă pot, secretele noii tehnologii ce, fără

îndoială, e mult superioară celei pe care o ştiam... (hmm, cred că m-am lăsat dus

de val, un pic).

În fine, treimea superioară a Marii Piramide, situată de la cota o mie până

la o mie cinci sute, este locuinţa Oaspeţilor. Mai misterioasă decât însăşi Zona

Senatorială, locuinţa Oaspeţilor nu prezintă la vedere decât douăsprezece guri de

evacuare, cu diametrul de cincizeci de metri fiecare, amplasate câte trei pe fiecare

latură, deschise spre puţul turbinei, la o înălţime de două sute cincizeci de metri

deasupra pieţei cu coloane. O platformă suspendată, ce se întinde pe cele patru

laturi ale puţului, înaintează cu o sută de metri deasupra abisului, la o înălţime de

aproximativ patru sute de metri de la nivelul pieţei, lăsând, totuşi, puţine indicii

asupra utilităţii ei în cadrul ansamblului. Pe ultimii două sute de metri ai verticalei

hăului central al Marii Piramide, o fâşie ce cuprinde o mulţime de goluri

neregulate, de mici dimensiuni, creează impresia, privită de la distanţă, că imensul

crater a fost invadat, în partea superioară, de o armată de termite puse pe

distrugere.

Cu atât trebuie să ne mulţumim, I'Tee... şi cu mine, până va veni

momentul să privim toate aceste locuri mai de aproape...

*

Se poate citi pe chipul său că ştie ceea ce-şi doreşte. Umbre uşoare, de





îngrijorare, urmate de mici zâmbete de satisfacţie ce au, pentru o secundă,

puterea de a-i îmblânzi trăsăturile pe care vârsta le-a făcut, poate, mai dure decât

le cunoşteam. Cugetă, ca întotdeauna, la un bine viitor: „Mătase naturală din

viermi de mătase adevăraţi. Coconi de mătase fierţi, cu vietatea înăuntru şi apoi

firul subţire ce se obţine... Da, un chimonou din mătase naturală! Răcoros şi

elegant, într-o culoare albastru-închis cu reflexe metalizate, ca o limuzină full

options de-altădată...”

Îl ştiu - ar trage cu sete, după masă, dintr-o havană aromată dar,

fatalitate, e victima propriei legislaţii, scrisă ori nescrisă: fumatul e un viciu

dezaprobat şi, practic, ca şi interzis în Oraşul Piramidelor, al cărui Senator este. Se

răcoreşte cu un pahar de suc de kiwi al cărui verde frumos, proaspăt, îi place la

nebunie şi îi mai potoleşte şi pofta de tutun. Oftează prelung, lăsând aerul ce i-a

umplut plămânii să iasă, într-un jet aproape vizibil, de-a curmezişul camerei.

Semn că are de luat o decizie – nu foarte grea, mai mult se alintă, dar, totuşi, o

decizie...

Camera amenajată drept birou senatorial este, după criterii clasice,

imensă. Poziţia ei centrală în cadrul locuinţei a condus spre o supra-dimensionare

astfel încât să poată în acelaşi timp asigura un loc liniştit de lucru dar să constituie

şi un nod în care se intersectează confortabil toate direcţiile importante ce compun

activitatea de zi cu zi a Senatorului... În acelaşi spaţiu, acesta poate lucra, se

poate odihni, moţăind, chiar în fotoliul de la birou ori pe canapeaua întinsă într-un

colţ în faţa şemineului ce desparte biroul de bibliotecă, poate avea o întrunire cu

colaboratorii săi ori poate folosi consola Solaria aflată pe latura din stânga a

camerei, vis-a-vis de masa de lucru. Pereţii, îmbrăcaţi în esenţe de lemn nobil, de

culoare închisă, dau încăperii un aer sobru, aproape solemn. Nenumărate uşi,

camuflate de lambriul din lemn, conduc spre suite de încăperi la care numai

Senatorul şi, uneori, invitaţii săi de taină, au acces.

...Ar trebui să se grăbească puţin, este aşteptat într-o oră să se alăture





unui mic ceremonial de întâmpinare a unui nou Oaspete. „- Ale naibii ceremonii de

întâmpinare, gândeşte, toată ziua ne ploconim în faţa lor de parc-am fi... dar, mă

rog, clientu' nostru - stăpânu' nostru, nu?...”

Ridicându-se din fotoliu, îşi potriveşte cu o mână Diadema – ce stătuse

până adineaori pe birou – aşezând-o la loc, pe frunte, şi se îndreaptă, alegând

drumul cel mai scurt, spre misterioasa sa destinaţie...

În fiecare zi, la orele cincisprezece treizeci, cu o precizie matematică,

Senatorul părăseşte biroul şi dispare, folosind vreun tertip ingenios, a cărui natură

ne scapă, încă... Preţ de aproximativ trei sferturi de oră, liniştea adâncă ce

domneşte în vastul său birou, nu este întreruptă decât de zgomotele vagi venite

din direcţia zonei rezidenţiale. În ciuda vârstei înaintate, Senatorul are copii încă

minori şi nepoţi şi chiar strănepoţi cu date de naştere apropiate acestora. Astfel se

explică şi faptul că, în ciuda imensităţii spaţiului aferent rangului său, până şi

acesta pare neîncăpător cetei de puşti zvăpăiaţi şi lipsiţi de tabuu-ri ce irumpe,

câteodată, până în cotloanele secrete ale domeniului lor... Iar dacă pentru un om

obişnuit, sau chiar un robot dezorientat – dacă ar putea, cumva, exista aşa ceva –

un astfel de gest ar avea repercusiuni nebănuite, ceata de copii mereu puşi pe

şotii se simte în siguranţă în orice împrejurare, la adăpostul sentimentelor paterne

ale Senatorului, a cărui unică slăbiciune, declarată, o reprezintă...

...Întors în confortul biroului său, mai are câteva minute la dispoziţie

pentru a se pregăti înaintea ceremoniei de întâmpinare. Alege o togă vişinie –

nuanţă de respect atent studiată – şi o Diademă de culoarea bronzului, costumaţie

ce-i conferă un aer aproape regesc, aşa cum se cuvine unui Senator de cel mai

înalt rang - Întemeietor de Oraş al Piramidelor şi Partener al Marii Alianţe!

Alungă cu un gest exasperat robotul-servitor ce-i îndrepta, atent, ultimele

cute ale togei şi se îndreaptă spre uşa ce dă în coridorul oficial, când, brusc,

aceasta se deschide şi în încăpere pătrunde, neanunţat, vice-Senatorul, Întâiul-

Născut, fiul său cel mare şi urmaş la Diadema de Senator.





Un zdrahon de peste doi metri treizeci, o sută şi cincizeci de kilograme,

cu un cap ca de mistreţ împodobit cu o coamă bogată, brunetă, ce numai ici-colo

lasă la vedere câteva smocuri ceva mai cărunte şi din mijlocul căreia abia se

întrezăreşte o diademă micuţă, subţire, ca un fir de argint folosit la împodobit

pomul de Crăciun. Priviţi de la distanţă, n-ai spune că sunt tată şi fiu, atât de mare

e diferenţa de statură dintre cei doi. Doar trăsăturile puternice, acviline, fruntea

lată şi nasul uşor coroiat te face să realizezi că sunt versiuni diferite, cu plusuri şi

minusuri de partea fiecăreia, ale aceleiaşi matrice umane ce se pierde în negura

timpului... un soi ce rezistă trecerii neîncetate a acestuia, fără îndoială!

Aruncând o scurtă privire în direcţia tatălui său, pufneşte de la înălţimea

staturii sale atletice:

– Iar te-ai împopoţonat, ca un saltimbanc, pentru creaturile alea! Nu

ştiu ce plăcere aveţi, voi, bătrânii, să participaţi la mascarada asta!

Eu, şi alţii ca mine, ne întrebăm cât o să mai dureze aiureala?!

– Te-am rugat, întotdeauna, să dai dovadă de înţelepciune, fiule ...

începu Senatorul pe un ton obosit, ce se dorea a fi împăciuitor dar

ferm, în acelaşi timp. Ştii că avem înţelegerile noastre pecetluite...

– Ia mai scuteşte-mă cu bolmojelile astea de Ev Mediu, păstrează-le

pentru slujitorii tăi! Eu îţi spun că noi, ăştia încă tineri, şi subliniez,

încă, avem de gând să facem ceva cu vieţile noastre...

– ... te rog să nu uiţi că, în ciuda gradului de rudenie care ne leagă,

mai importantă e sfânta datorie...

– Tu n-auzi, să mă scuteşti de discursurile tale?! Sunt eu, fiul tău cel

mare, născut pe vremea când nu erai nici Senator, nici Cetăţean, nici

nimic! Trudeam amândoi cot la cot la firmă şi împărţeam toate grijile

şi toate bucuriile – câte or fi fost! Pentru Dumnezeu, omule, sunt mai

bătrân decât majoritatea nevestelor tale, vedea-te-ar mama să te

vadă!





– Ia te rog! Să nu-mi pomeneşti mie de cea care a fost cea mai dragă,

cea mai scumpă... glasul Senatorului se frânse într-un soi de scâncet

neajutorat.

– Bine, bine – se-nmuie şi fiul de neaşteptata dovadă de efuziune

sentimentală – ştiu c-ai ţinut la ea şi nu-i vina ta că s-a dus... ştiu!

Dar, gândeşte-te şi la mine – nu mai suport teatralâcul ăsta, mă ştii

doar: n-am fost niciodată omul fandoselilor, al închipuirilor în care

ne-am împotmolit acum. Da! Împotmolit – ăsta e cuvântul! Mie dă-

mi acţiune, dă-mi libertate, dă-mi spaţii largi, să mă pot desfăşura!

Dă-mi un teritoriu de cucerit, dă-mi ceva de câştigat, nu mă mai ţine

aici, în ceremonii peste ceremonii, ritualuri şi toge de prost-gust!

– O să vină şi vremea aceea, fiule, ai răbdare şi, mai ales, ai încredere

în mine! Ştii că bătrânul tău tată are întotdeauna un as în mânecă...

Hai, că nu ne-am descurcat rău nici în condiţiile date, ce era să

facem? Fii cuminte, şi acum lasă-mă să mă duc să-l întâmpin pe

noul sosit... Zi mersi că nu te trimit pe tine! Îmi asum eu, ca de

obicei, tot greul - zise Senatorul, făcându-i cu ochiul impetuosului

moştenitor, acum vizibil domolit de atitudinea blajină a tatălui său...

– Te las, dar să ştii că răbdarea mea-i pe ducă...

– Încă puţin, îngăduie încă puţin – se alintă Senatorul împingându-l

uşor din cadrul uşii şi păşind pe coridorul oficial.

Pe măsură ce se îndepărtează, silueta i se îndreaptă, pasul îi devine

maiestuos, iar, dacă cineva i-ar putea prinde privirea, ar zări licărul acela de

superioritate cinică ce desparte un om obişnuit să conducă de cel obişnuit să fie

condus.

Da, poate că nu era Senator prin naştere, dar sigur era prin vocaţie! Şi

apoi cine, în zilele noastre, poate spune că e Senator prin naştere?...





I'Tee vs. Solaria omniDrive

Mi-am făcut un obicei şi, ca urmare a acestui obicei, un nou articol s-a

adăugat vestimentaţiei mele obişnuite: un mic rucsac - un sac din piele moale

cusut la gură cu un şnur solid, petrecut prin găurile întărite cu inele arămii ce are,

în acelaşi timp, şi rol de bretea cu care mi-l atârn pe umăr. Încap fără probleme în

el până la douăzeci de brăţări, nerulate, întinse ca nişte piei de şarpe, aşteptând,

cuminţi, să fie distribuite.

Într-o zi obişnuită, cam ăsta este numărul de brăţări pe care reuşesc să le

ofer – în jur de douăzeci. Douăzeci de persoane ce se alătură, zilnic, celor aproape

două milioane de purtători oficiali ai brăţării magige.

Două milioane de purtători! - nu-i rău pentru zece ani de activitate, cred

eu. Desigur, numărul lor n-ar fi atât de mare dacă m-aş limita la ale distribui,

personal, pe toate. Din fericire, geniul lui I'Tee a făcut în aşa fel încât să punem

sistemul, împotriva căruia ne închipuim că luptăm, să lucreze în favoarea noastră.

Fiinţe de o „perfidie” nemărginită, nu ne mulţumim să spionăm şi să

folosim super-puterile Solaria pentru interese obscure, personale, ci, profitând de

statutul de cetăţean, am făcut mult mai mult decât atât. Introducând matricea în

memoria sistemului, l-am obligat să creeze şi să răspândească, la cererea

publicului interesat, propriul duşman, neştiut şi letal: brăţările magice.

De fapt, pentru propriul meu amuzament, le-am denumit „brăţările

dacice” - omagiu adus aurei de legendă şi formei, oarecum asemănătoare. Impuls

inconştient sau nu, forma de arc a celebrelor podoabe se regăseşte şi în cea a

dispozitivului pe care, astăzi, oricine îl poate comanda sistemului Solaria

omniDrive, fără să ştie, bineînţeles, că astfel face loc în viaţa lui unui companion

infinit mai fidel, cu o comoară mult mai valoroasă decât toate bunurile Solariei la





un loc: inteligenţa lui I'Tee.

Da, cam asta am reuşit în ultima vreme şi e un lucru cu care, cu

adevărat, încep să mă mândresc: sunt singurul distribuitor oficial, autorizat şi, în

acelaşi timp, neînregistrat la Registrul Comerţului (...?!), al lui I'Tee, prietenul

meu, deghizat sub forma unor nevinovate brăţări - componentă principală a

modei retro pe care am lansat-o, cu dibăcie, cu aproape zece ani în urmă.

Dar, mai bine încep cu începutul...

*

A doua reîntâlnire a mea cu I'Tee n-a fost nici pe departe atât de

neaşteptată şi emoţionantă ca prima dar, cu toate că acurateţea calcului său

fusese desăvârşită, un dram de nelinişte tot mă încercase până să-i aud

binecunoscuta voce. Aşa cum de la început mă prevenise, n-a fost decât o joacă

de copil pentru el să petreacă câteva ceasuri pentru a rescrie complet funcţionarea

Diademei astfel încât, în loc să-mi văduvească creierul de vlaga sa – câtă o fi fost

– aceasta să devină un extrem de puternic şi util instrument de comunicare şi,

cum aveam să aflăm împreună, chiar de explorare a lumii în care ne aflam. Spre

norocul nostru, totala lipsă de suspiciune dintre Senat şi popor, a făcut ca

Diademele să nu fie prevăzute cu un instrument individual de măsurare a energiei

cerebrale dislocuite, astfel încât „ne-apartenenţa mea la efortul general de

propăşire a societăţii” să poată trece neobservată. Sau, în fine, fără a fi necesar un

efort suplimentar din partea lui I'Tee, pentru camuflaj...

După necesarele prime zile de acomodare, în care I'Tee se obişnuia să

privească literalmente lumea prin ochii mei, iar eu trebuia să fac eforturi serioase

pentru a deosebi fluxul meu mental de gândurile lui, am început o minunată

perioadă de explorare şi, mai cu seamă, de exploatare a mediului la sânul căruia

ne oploşisem.





Aşa cum am mai spus, cred, unui om obişnuit să muncească din greu,

toată viaţa, pentru asigurarea unui trai decent, această abundenţă venită, parcă,

de nicăieri, îi era mai mult decât suficientă, aşa că, odată stomacul plin şi siesta

încheiată, nimic nu-mi era mai plăcut decât să hoinăresc (obligându-l pe I'Tee să

mă urmeze) în toate văgăunile pe care le puteam găsi în Oraşul Piramidelor. Mă

atrăgea pădurea – destul de deasă, pe alocuri – şi urmăream cu un interes

aproape patern, aş zice, toate micile vietăţi ce-şi găseau un adăpost sub

acoperişul ei. Nu existau sălbăticiuni de talie mare – poate din dorinţa de a nu

avea incidente neplăcute cu locuitorii umani ai Oraşului – ci se găseau numai

specii mici, din acelea care, în mod obişnuit, se fac cu greu observate în natură.

Veveriţe, jderi, hârciogi, arici şi tot soiul de păsări şi insecte, mişunau prin pădurea

care, în ciuda liniştii şi umbrei pe care o oferea – deosebit de preţioasă în acel

climat călduros – nu era foarte umblată.

Treptat, pe măsură ce I'Tee devenea tot mai stăpân pe potenţialul

aproape universal de comunicare al Diademei, simţeam apărându-mi un – al

câtelea, oare? - simţ suplimentar, graţie relaţiei de quasi-simbioză pe care o

împărtăşeam cu prietenul meu electronic. Un soi de telepatie cosmică începea să

înmugurească sub fruntea mea. O stare de empatie şi înţelegere profundă a

vietăţilor şi rosturilor acestora în natură deşi, dacă mă gândesc puţin, puteau fi

doar gândurile lui I'Tee, la care aveam un nelimitat acces, datorită Diademei ce ne

înlesnea comunicarea la un nivel mai înalt ca oricând.

Totuşi, nu puteau fi gândurile companionului meu, oricât de sublime, cele

care să influenţeze întâmplările din jurul nostru, ca atunci când am intervenit,

pentru prima dată, în legile nemiloase ale naturii...

Poate adaptabilitatea la sensibilităţile subiective ale omului să fie cheia

pentru supravieţuirea anumitor specii, mai năpăstuite, pentru că nu cred că ar

putea fi cineva indiferent la spectacolul prilejuit de hătuirea unui pui de veveriţă de

către un jder înfometat. Dincolo de performanţa sportivă în sine – ambele fiinţe





dau dovadă de o magie a mişcărilor fulgerătoare şi a unor reflexe fără greş, într-

un mediu în care nu este permisă nicio greşeală, cât de mică: hăţişul bogat al

coroanelor arborilor. Dar contrastul între drăgălăşenia evidentă a puiului, minunat

colorat şi împodobit cu o coadă de-a dreptul fabuloasă, şi aerul de răpitor nemilos

al jderului, cu capul său mic şi blana aspră, ochii mijiţi a răutate şi botul plin de

dinţi ascuţiţi, înclină clar balanţa simpatiei în favoarea primului.

Când, încolţit pe o ramură prea subţire şi prea izolată pentru a-i mai

putea folosi drept adăpost, puiul de veveriţă părea fără scăpare, din adâncul minţii

mele, ce urmărise până atunci fascinată întreagă scenă, a izbucnit un gând, un

cuvânt, rostit cu glas puternic, ca o poruncă:

- Poţi să pleci, eşti sătul!

Îndată, ca şi cum m-ar fi auzit şi, mai mult, ca şi cum m-ar fi înţeles,

micul prădător, cu figura sa de infractor juvenil, îşi abandonă prada şi dispăru prin

frunzişul încâlcit de deasupra capului meu, fără urmă.

Nu pot povesti dojenile lui I'Tee, pentru care gestul meu de milă a părut a

fi de neînţeles, însă, după acest episod, amândoi am realizat că lucrurile celelalte,

aşa cum le ştiam, nu vor putea rămâne neschimbate!

Dacă nu te lasă indiferent un lucru din acesta mic, ce se-ntâmplă în

fiecare clipă în natură, cum te-ar putea lăsa indiferent soarta semenilor tăi, pradă

lipsită de apărare în calea unor interese pe care nici măcar nu le pot bănui?! Aşa

că am decis, împreună, continuarea planului nostru şi chiar accelerarea lui...

Simţindu-ne, într-o oarecare măsură, aidoma gemenilor nemaipomeniţi ai

„bătrânului” Twain, sfâşiaţi între porniri contradictorii dar legaţi la acelaşi trup, nu

am apelat, totuşi, la o înţelegere asupra împărţirii riguroase a timpului, ca

aceştia... Am hotărât, dimpotrivă, să ne unim forţele şi să acţionăm în aşa fel încât

să avem un cuvânt cât mai greu de spus în timpurile ce vor urma. Mânat de

intuiţiile sale infailibile, I'Tee a stabilit un plan în trei puncte ce urma să ne asigure

cât mai multe avantaje în inevitabilele noastre confruntări viitoare.





Pe de o parte, trebuia să continuăm a perfecţiona arta folosirii Diademei

ca mijloc de comunicare, atât între noi, cât şi cu tot ceea ce ne înconjura şi

reprezenta un potenţial participant la dialog. Din câte puteam pricepe, limitele

sale, ca instrument de comunicare, erau aproape infinite. Practic, aproape orice

sistem – natural ori artificial care, în timpul funcţionării sale, procesa informaţie –

putea fi accesat prin intermediul Diademei şi supus, cu voia sau fără voia sa, unui

„interogatoriu” mut ce avea ca obiect supunerea totală a voinţei acestuia ori

copierea memoriei şi arhivarea datelor, la loc sigur, în creierul meu, pe care I'Tee,

în calitate de „nemaipomenit frate geamăn”, îl folosea după bunul său plac...

O altă cale de luptă, de data aceasta aproape exclusivă, a lui I'Tee, era

pătrunderea, încetul cu încetul, în adâncurile sistemului Solaria omniDrive, treabă

la care maestrul meu electronic era mai priceput ca nimeni altul. Zi după zi, ceas

după ceas, puteam aproape simţi cum redutele Solaria cedează presiunii constante

venită din partea micului dispozitiv camuflat, în mod cu totul inofensiv, sub

aspectul podoabei purtate de unul dintre tot mai numeroşii excentrici locuitori ai

Oraşului. În afara datelor cu totul secrete în a căror posesie intra, treptat, I'Tee,

acesta devenea şi stăpânul unui potenţial enorm de calcul reprezentat de

multitudinea de servere ce compuneau sistemul Solaria. Însă, aici, maestrul

trebuia să dea dovadă de o pricepere şi de o prudenţă fantastică, întrucât cea mai

mică variaţie a puterii de calcul a acestui gigant cibernetic putea trezi suspiciuni,

care ar fi dus la descoperirea acţiunilor noastre, mai devreme decât am fi dorit.

În sfârşit, şi aici am fost cu totul de acord cu prietenul meu, cea de-a

treia cale de luptă şi, poate, cea mai eficientă, era răspândirea, multiplicarea însăşi

a pericolului potenţial pentru Solaria, pe care îl reprezentam. Dacă noi doi, ca o

entitate umano-artificială inedită, puteam constitui, la un moment dat, un

oponent cu o forţă considerabilă şi de temut, ce ar fi reprezentat câteva sute de

mii, poate chiar milioane asemenea nouă, pentru conducătorii Oraşului? Fără

îndoială, sfârşitul puterii lor absolute. Dar, oricum, nu atât considerentul acesta





practic, strategic, a fost hotărâtor, cât dorinţa de a permite şi altora - cât mai

multora, de fapt - să experimenteze ceea ce trăiam noi, prin prietenia noastră

transformată acum într-o adevărată simbioză, mai puternică, poate, decât cea

organică, graţie Diademei.

*

Preocupările populaţiei Oraşului Piramidelor sunt, de cele mai multe ori,

legate de ceea ce Senatul oferă ca modalitate de petrecere a timpului. Fără

îndoială, este în interesul acestuia să aibă la dispoziţie indivizi cât mai sănătoşi –

atât din punct de vedere fizic, cât şi mental – astfel că sunt energic recomandate

activităţile în aer liber, sporturile de toate genurile, plimbările, picnicurile şi ieşirile

în natură, cât mai dese. Pentru acestea, Senatul a avut grijă să împânzească

suprafaţa Oraşului cu nenumărate facilităţi destinate sportului – terenuri unde se

pot practica toate jocurile cunoscute, precum şi unele noi, bazate pe tehnologiile

ascunse în măruntaiele Industriilor, săli de antrenament, piste de alergări şi trasee

de escaladări artificiale, ca să nu mai pomenim despre baza nautică destinată

sporturilor acvatice... o nebunie!

În afară de aceste activităţi, viaţa în interiorul piramidelor-locuinţă este

concentrată pe stimularea experienţelor comunitare, prin încurajarea activităţilor

recreative în grup, a diferitelor forme de artă - dans, teatru, cluburi umoristice –

la un nivel facil, neconsumator de mari resurse intelectuale, aproape copilăresc, aş

spune. Se urmăreşte, în acelaşi timp, crearea unor legături afective destul de

puternice între cetăţeni, chiar dacă la un nivel superficial, fără profunzime.

Acest lucru este uşurat şi de limba folosită de populaţie – un amestec de

limbi ale Lumii Trecute, cu un schelet latin, însă cu numeroase expresii uzuale şi

cuvinte din engleză, germană şi chiar limbi slave. De fapt, mecanismul limbii este

foarte mult simplificat de lipsa timpurilor verbale complicate ale vechilor limbi.





Realitatea vieţii de zi cu zi din Oraşul Piramidelor, clima aproape neschimbată,

absenţa necesităţii imperioase a unor acţiuni imediate ori viitoare, a planificării

laborioase a acestora, ori a memorării într-o ordine complexă a celor din trecut, a

făcut ca majoritatea exprimărilor să folosească timpul prezent. Pezintă o

importanţă, şi ea relativă, ceea ce se întâmplă în mod curent: azi, cel mult mâine,

ori s-a întâmplat ieri. Această realitate a condus la o simplificare exagerată a limbii

şi, ca atare, a gândirii din spatele acestei limbi. De asemenea, vorbitorul se

adresează, în general, la persoana întâi, singular, comunicând direct ideile ori

intenţiile sale unui auditoriu care le receptează în acelaşi mod. Foarte rare sunt

structurile care includ persoana a treia, şi, mai rare, cele care includ pluralul.

Modul de interpătrundere a diferitelor limbi pe care, la începuturi, le foloseau

indivizii veniţi din toate colţurile Pământului, a fost, la rândul său, extrem de

simplu: cuvintele şi expresiile care descriau, în limbi diferite, aceeaşi noţiune, s-au

adăugat limbii oficiale, ca sinonime, pentru ca ulterior, să se renunţe la acestea

sau să fie păstrate, în funcţie de frecvenţa folosirii lor în limbajul cotidian.

După vârstă, aş împărţi populaţia Oraşului Piramidelor în două mari

categorii. În prima categorie i-aş situa pe cei care, asemenea mie, aveau deja o

vârstă cel puţin matură atunci când au devenit rezidenţi permanenţi ai Oraşului.

Aceştia reprezintă, de altfel, ca număr, majoritatea populaţiei, bucurându-se de o

sănătate perfectă şi de un tonus impecabil, în ciuda faptului că mulţi dintre ei îşi

sărbătoresc în curând sau şi-au sărbătorit deja, centenarul.

Ghidându-te după vârsta biologică, însă, nu le-ai da mai mult de

patruzeci-cincizeci de ani, moment la care ceasul lor intern pare a fi îngheţat. De

altfel, ceea ce deosebeşte în mod categoric Oraşul Piramidelor de orice alt oraş pe

care l-am cunoscut înainte, este un lucru evident, însă, în mod paradoxal, uşor de

trecut cu vederea: lipsesc cu desăvârşire orice fel de stabilimente spitaliceşti,

clădiri ori spaţii destinate bolnavilor şi, cu atât mai mult, cimitirele. Nimeni nu pare

a se îmbolnăvi vreodată în acest loc şi, de când sunt aici, n-am văzut sau auzit de





vreun deces. Nici măcar să preocupe pe cineva acest lucru...

A doua categorie de vârstă o reprezintă tinerii, adică cei care sunt născuţi

între zidurile Oraşului şi a căror existenţă pare a fi suspendată, undeva, între zero

şi douăzeci şi cinci de ani. Fiinţe cu totul deosebite de noi, cei care am trăit o bună

bucată de vreme în lumea veche, tinerii au o seninătate a firii şi un aer pe care îl

pot caracteriza, cu greu. Nici lui I'Tee, cât este el de expert în lucrurile astea, nu-i

vine uşor atunci când un astfel de exemplar îi intră în raza de observaţie - „sub

microscop” - cum îi place să glumească, dar, poate tocmai de aceea, i-a ales

tocmai pe ei drept „soldaţi ai armatei sale de eliberare”.

– Da, în materie de denumiri pompoase, se descurcă, o ştiu! Dar o

face fără răutate...

*

Popularitatea noastră în rândul tinerilor, pe care i-am ales drept cei mai

potriviţi purtători ai brăţărilor dacice, a început – în mod cu totul nefiresc pentru

nişte moşnegi ca noi – chiar în preajma terenului de sport.

Dacă, pentru anii mei, nu m-aş fi făcut de râs într-o confruntare directă

cu un oponent de seama mea, a-i privi pe cei cu adevărat tineri întrecându-se în

arenă, cu un set de reguli şi un obiectiv clar de atins, era o adevărată plăcere.

Lipsa totală de griji, de inhibiţii, precum şi traiul sănătos părea a fi reţeta după

care, aici, se croia o specie nouă de oameni, de o agilitate, forţă şi, uneori, chiar

graţie, de-a dreptul neobişnuite! Indiferent de rasa căreia îi aparţineau, de sex ori

statură, cei pe care îi admiram, o zi întreagă câteodată, ofereau un spectacol al

mişcărilor, al fanteziei şi al bunei dispoziţii, molipsitor.

Musculoşi, atletici, rezistenţi, cu o costumaţie lejeră şi încălţări ce dau

impresia că-i pot face să zboare, cu părul prins în tot felul de frizuri complicate ori

lăsat să curgă, în valuri, pe spate, cu Diademele strălucind în Soare bine fixate pe





frunte, tinerii cetăţeni ai Oraşului Piramidelor sunt întruchiparea idealurilor antice

de frumuseţe şi sănătate ce par a-şi fi găsit abia acum, în Noul Timp, după milenii

de rătăcire, adevăraţii adepţi care să le încarneze, în mod desăvârşit...

...Cel mai apreciat sport, cel mai dificil şi, prin urmare, destinat numai

avansaţilor, se desfăşura după reguli complicate, pe un teren special. Combinaţie a

sporturilor de echipă clasice, cunoscute de toată lumea – fotbal, handbal, baschet,

volei – acesta preluase elementele de spectaculozitate ale fiecăruia şi, graţie

tehnologiei disponibile, le ridicase la un cu totul alt nivel.

Scopul jocului îl reprezenta, ca la orice sport de echipă, marcarea câtor

mai multe puncte într-un interval de timp limitat. Pentru a solicita până la extrem

jucătorii, în acest sport era permisă marcarea golurilor într-o poartă

dreptunghiulară, asemănătoare handbalului ori fotbalului, cu mâna ori piciorul,

după reguli de lovire a mingii ce se schimbau brusc, în timpul fazei de joc. Printr-

un avertisment vizual şi acustic la care combatanţii, prinşi în iureşul acţiunii,

trebuiau să fie mereu atenţi, erau permise numai anumite lovituri, procedee de

control a mingii, în timp ce înseşi dimensiunile şi greutatea acesteia se schimbau,

funcţie de jocul de moment. Pentru a fi cât mai complet, jocul dădea şi

posibilitatea obţinerii unui număr superior de puncte prin introducerea mingii în

coşul de baschet, suspendat deasupra porţii dreptunghiulare.

Complicând şi mai mult lucrurile, suprafaţa însăşi de joc suferea diferite

transformări instantanee, devenind mai rigidă ori mai elastică, favorizând jucarea

mingii cu mâna ori piciorul, ori fiind chiar, uneori, suficient de elastică pentru a

servi drept trambulină, atunci când regulile jocului se schimbau şi baschetul se

transforma în slamball, iar mingea trebuia introdusă numai cu mâna, direct în coş,

obţinându-se astfel numărul maxim de puncte.

Stând pe margine, cu prietenul I'Tee agăţat de braţ (la propriu), mă

încerca un sentiment de invidie amintindu-mi de copilărie, de vremurile când

oasele, muşchii şi tendoanele în creştere îmi permiteau să fac acele mişcări care,





astăzi, în ciuda sănătăţii perfecte, îmi erau ca şi interzise. Şi, ca orice om care nu

poate participa la acţiune decât privind-o, am început să observ, să pricep legile

intime ale jocului, diferenţa aceea insesizabilă care face ca, în ciuda echilibrului

existent între cele două forţe aflate în conflict, balanţa victoriei să încline, aparent

aleator, într-o parte sau în alta, ducând fericirea dintr-o tabără spre cealaltă şi

înapoi, până la final. Am observat, în timp, că regulile jocului erau astfel stabilite,

încât nu întotdeauna cei mai dotaţi fizic, şi nici măcar cei mai talentaţi, nu îşi

asigurau victoria dacă nu beneficiau de un joc bun al echipei, de o coordonare

superioară şi o inteligenţă a jocului manifestată la nivel colectiv. De multe ori,

echipe care nu aveau în componenţă personaje impresionante ca statură ori

mişcări, dar care aveau experienţă şi o completă cunoaştere a regulilor jocului,

ieşeau victorioase din încleştări cu adevăraţi giganţi care, luaţi separat, păreau a fi

capabili să urnească din loc însuşi terenul pe care jucau, cu tot cu tribune şi

spectatori!

... Astfel, zi după zi, petrecând tot mai mult timp în preajma terenului de

joc, a încolţit, de la sine aproape, rezolvarea problemei noastre...

În pauzele dintre meciuri mă strecuram pe teren şi, graţie posibilităţilor

superioare de control ale lui I'Tee, care conducea la fel de uşor bătrâna-mi epavă

ca pe un dispozitiv periferic oarecare, încercam să atrag atenţia asupra mea,

executând aruncări complicate de la mare distanţă la coşul de baschet, ori

driblând micii jucători ce îşi făceau curaj şi pătrundeau, ca şi mine, în spaţiul

destinat numai celor mai buni.

Pusesem ochii, împreună cu I'Tee, pe un grup de jucători africani, cu un

fizic impresionant, înalţi şi puternici, dar care, spre disperarea lor, erau mereu

victima unei echipe de asiatici mărunţei, bine legaţi, cărora le plăcea să-i

umilească pur şi simplu, bătându-i la scor de fiecare dată.

Ştiam că n-avem decât o singură şansă, aşa că, în timpul meciurilor ce se

terminau mereu cu acelaşi rezultat, îi studiam cât puteam de bine, dându-i





posibilitatea lui I'Tee ca, în taină, să „pregătească” câte o brăţară pentru fiecare.

Greutatea, masa musculară raportată la cea totală, lungimea membrelor,

înălţimea, acuitatea vizuală, iuţimea reflexelor, erau mii de detalii pe care maestrul

meu electronic le calcula, pe rând, astfel încât, la momentul potrivit, să realizeze

transformarea care să facă diferenţa. Şi, într-o bună zi, a venit şi rândul nostru...

Mi-ar place să cred că impresionaţi de realizările mele, dar, mai curând,

cred că mai dezamăgiţi ca niciodată, în pauza dinaintea meciului care, pentru ei,

nu se putea termina decât într-un singur fel, tinerii africani s-au adunat cumva în

jurul meu, iniţiind un schimb de pase, în joacă, pentru încălzire. După ce i-am

ameţit cu câteva mişcări inventate ad-hoc de I'Tee (căruia i-am „mulţumit” de

repetate ori, în gând) am reuşit să le câştig încrederea şi să le strecor câteva

sfaturi utile, împreună cu câte o brăţară asemănătoare celei pe care eu însumi o

purtam, insistând să fie purtate şi încredinţându-i de puterea magică a acesteia.

La ora meciului, Mike – 110 kilograme, 2,10 metri; Kareem – 108

kilograme, 2,05 metri; Omar – 90 kilograme, 1,95 metri – conducător de joc;

împreună cu Kathleen – 75 kilograme, 1,80 metri şi Chrystal – 78 kilograme, 1,88

metri, au păşit pe teren mai încordaţi şi mai hotărâţi ca oricând.

De partea cealaltă – Kun Lao, Han, Lee, Katya şi Kim, nici unul trecând de

1,80 metri şi 80 de kilograme - începuseră încălzirea printr-un schimb fulgerător

de pase ce făceau ca mingea să şuiere prin aer, cu un vuiet batjocoritor.

În tribune, căpitanii de echipă – Oman pentru noi şi Wong pentru ei –

testau panourile de comandă pentru a se asigura că schimbările de reguli au loc

instantaneu, la dorinţa fiecăruia.

În sfârşit, semnalul de începere. Cu inima strânsă de emoţie, aşezat

lângă Oman, priveam partida de parcă cine ştie ce miză uriaşă ar fi atârnat de

soarta acestei victorii.

Debutul meciului şi chiar prima repriză, au aparţinut în totalitate

asiaticilor, care şi-au făcut jocul lor obişnuit, super-tehnic, spectaculos şi, în acelaşi





timp, al naibii de eficient! Căpitanul echipei lor nici nu a avut nevoie de prea multe

schimbări instantanee, într-atât de siguri de ei erau jucătorii săi. Oman al nostru,

în schimb, a încercat de mai multe ori să „rupă” jocul prin schimbări de

regulament dar le-a făcut, parcă, tot adversarilor un bine, aceştia înscriind şi

atunci când păreau puşi în dificultate. Oricum, scorul pauzei – 20 la 3 în favoarea

mult mai mărunţilor noştri adversari – părea să spună totul.

Dezamăgiţi, uriaşii s-au adunat la pauză, ca nişte copii, în jurul meu,

întrebători, deşi simţeam că încrederea lor în sfaturile mele începuse să pălească.

– Ce se-ntâmplă, băieţi? Nu-i bateţi pe mărunţeii ăştia? Hai, că n-au

nicio şansă în faţa voastră!... Privirea ucigătoare a lui Mike mi-a mai

scurtat puţin discursul încurajator, aşa c-am decis să trec la

chestiune:

– Uite ce e... orice jucător cu adevărat bun ştie când să se lase condus

de instinct. Sunteţi prea crispaţi, încercaţi să jucaţi numai cu mintea,

lăsa-ţi-vă purtaţi de jocul în sine, nu încercaţi să-l controlaţi... lăsaţi

jocul să vă poarte spre victorie! Uite, vă întreb ceva – nu simţiţi aşa,

în timpul meciului, o voce, o forţă interioară care vă îndrumă, care

încearcă să vă spună ceva?...

– Eu simt o forţă... greu de spus ... – începu Kareem, nesigur –

...parcă încearcă să mă conducă, dar m-am opus, am crezut c-o fi

căldura de vină, ori emoţia...

– Da, da, emoţia, amice, dar nu-i nimic rău în asta! Mintea ta are

diferite moduri de a răspunde la stres... lasă emoţia, atunci, să te

conducă! Lăsaţi-vă cu toţii conduşi de vocea interioară, oricare ar fi

ea. Aveţi încredere în mine, o să fie bine! Şi încă ceva, Oman, lasă-

mă, te rog, pe mine la conducere... Hai, fuga! Pauza s-a terminat!

Instalat la panoul de comandă, am dat semnalul de începere a reprizei a

doua. Fie că I'Tee reuşise, în timpul micului meu discurs, să facă ajustările





necesare, ori băieţii intraseră pe teren decişi să mă asculte, jocul lor era într-o

schimbare evidentă. Nu numai că individual, fiecare părea a fi într-o formă mai

bună ca oricând, schiţând paşi noi, ce-i surprindeau total pe adversari, dar, pentru

prima dată, se mişcau pe teren ca o echipă. Sigur că nimeni, în afară de mine, nu

avea de unde să ştie, dar, cu ajutorul Diademelor, I'Tee îi putea coordona şi îi

putea manevra ca şi cum ar fi fost un singur corp, trimiţând mingea de la unul la

celălalt, fără greş, surpinzându-şi mereu oponenţii, cărora nu le venea să-şi creadă

ochilor. Pentru prima dată în viaţa lor se confruntau cu o echipă, nu cu o

adunătură de muşchi lipsită de gândire...

Adevărul e că orice mi-aş fi închipuit, de când l-am cunoscut pe I'Tee, dar

că vom sta vreodată sub soarele tropical, conducând în luptă o armată de africani

împotriva uneia de asiatici, tremurând pentru victoria lor, bucurându-ne pentru

reuşite şi ofticându-ne pentru greşeli, cu siguranţă nu mi-ar fi trecut prin cap!

Dar nici adversarii noştri din acea zi nu erau de mâna a doua, aşa că, în

scurt timp, I'Tee a început să se folosească şi de mine, provocând schimbările

instantanee prin intermediul meu la momente exact alese, obţinând maximul de

efect posibil, deturnând rezultatele fazelor în favoarea noastră, spre disperarea

asiaticilor, care chiar nu înţelegeau ce se întâmplă!

Scorul final – 80 la 67 – pentru echipa mea (I'Tee n-are gură, ca să

protesteze...) nu reprezintă nici pe departe proporţiile victoriei, asaltul general

asupra noastră şi succesul aproape instantaneu pe care l-am avut cu brăţările,

fiind doar o dimensiune neînsemnată a acestei epopei a Timpurilor Noi!

Popularitatea noastră a atins cote uluitoare, fiind de ajuns să ne arătăm pe orice

teren pentru a fi imediat înconjuraţi de tineri ce ne cereau sfaturi, ori întindeau

mâna după brăţările miraculoase, aducătoare ale victoriei, dar, mai important şi de

nebănuit, ale unui mod de viaţă şi de gândire ce avea să-i schimbe, pe dinăuntru,

pentru totdeauna...

... Când au devenit suficient de mulţi i-am iniţiat în misterele noastre,





învăţându-i să se salute şi să-şi dea mâna după obiceiul roman, cu palma

curpinzând antebraţul celuilalt, permiţând astfel ca, în taină, miile de copii ale lui

I'Tee, ce începuseră să circule prin Oraş, să schimbe informaţii numai de ele ştiute,

date confidenţiale despre stăpânii lor ori cine ştie ce alte lucruri ascunse îşi puteau

dezvălui una celeilalte, prin contact direct, de la brăţară la brăţară, departe de

orice intruziune şi risc de interceptare.

Pe nesimţite, aşa cum făcuse şi cu mine, în tinereţe, I'Tee punea

stăpânire pe întregul Oraş care, de la sistemele automate ce generau bunăstare,

până la locuitorii înşişi – beneficiarii acestei bunăstări - începeau să-l recunoască,

în cadrul celei mai delicate revoluţii cu putinţă, drept adevăratul maestru a tot

ceea ce se mişcă...





Moneda cu o mie de feţe

Instalat extrem de confortabil într-un fotoliu excelent tapiţat, ţinând în

mână dovada concretă a conspiraţiei de care vechiul meu amic, client şi „tutore”

fără voie al secretelor mele, s-a făcut, fără nicio îndoială, vinovat, mă aflu angajat

de aproape o jumătate de oră în confruntarea vieţii mele. Citesc, într-o română

impecabilă, mesajul de felicitare şi de confirmare a celui care se află, astăzi, de

cealaltă parte biroului (ca şi a baricadei, dealtfel), scris – dacă mă pot exprima

aşa, gravat, mai degrabă - într-o placă din aur, groasă de câţiva milimetri, de

format aproximativ A5:

„Cele mai sincere felicitări! Astăzi, în mod oficial, averea dumneavoastră

este echivalentă, în valută internaţională, unui număr alcătuit din nouă cifre.

Această extraordinară realizare de care aţi fost capabil, ne îndreptăţeşte

să vă trimitem invitaţia de a vă alătura restrânsului, dar, cu atât mai puternicului

nostru grup, ce se va afla, în curând, în postura de a decide soarta tuturor.

Există o singură cale: cei mai puternici sunt cei care vor şti totul! Nu

uitaţi – mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt Aleşi! Dacă, la momentul binecuvântat,

vă veţi afla printre cei 144.000 de potentaţi ai planetei, pe care numai noi îi

cunoaştem, soarta va fi de partea dumneavoastră.

Mult succes până la Ziua Cea de pe Urmă!”

– Cum aşa... nesemnat?! - pufnesc aruncându-i peste masă, cu

oarecare iritare, valorosul obiect.

– Ei şi tu, acuma! Mofturi de oameni bogaţi, prietene, ce vrei!? Dar, ia,

spune-mi, cum ai...





– Hai, domnule Senator, că ne cunoaştem de-o viaţă! Nu-mi spune că

nu m-ai recunoscut până acum, sau nu ţi-ai pus ciracii să o facă!..

Atmosfera în încăpere e destul de încărcată, poate şi datorită prezenţei

celor trei gardieni electronici pe care numai I'Tee îi reţine să nu ne ia pe sus.

Mental, îmi comunică numărul şi poziţia altor cel puţin douăzeci, împrăştiaţi la

diferite niveluri ale Zonei Senatoriale, pe care aceştia trei au reuşit să-i alerteze,

înainte de a fi opriţi de partenerul meu. Nu sunt foarte mulţi, pentru noi, dar

nemişcarea lor ar putea să-i alerteze şi pe alţii. Îi comunic lui I'Tee să-i strângă pe

toţi într-una din nenumăratele încăperi ce se învecinează cu biroul în care ne

aflăm. Observ o infimă schimbare în dispoziţia Senatorului atunci când apărătorii

săi credincioşi dispar, fără zgomot, dincolo de uşă. Umerii i se lasă imperceptibil în

jos, a neputinţă, în schimb ochii i se îngustează şi mai tare, iar privirea îi devine

mai oţelită... Nu va ceda fără luptă, dar mai avem până atunci!

– Ai să fii mirat, dar noi, aici, am lăsat demult la o parte vechile

tehnici... Da, ai să râzi, dar aici nu ţinem ciraci sau copoi, ori cum

mai vrei să le spui dumneata! (Oho, ce iritare în voce, domnule

Import-Export, chiar nu mă aşteptam!) Aici ne ocupăm de cu totul

altfel de lucruri!

– Bine, să lăsăm deocamdată... dar, ia spune-ţi-mi, de ce piramide?

Sunt chiar curios, să ştiţi.

– Asta-i bună!... făcu amuzat şi, pentru prima dată de la întâlnirea

noastră, uşor destins, Senatorul. Se poate, domnu' arhitect să mă

întrebi aşa ceva, pe mine? Ar trebui să te întreb eu, doar eşti

specialist! La drept vorbind, mie nici nu-mi pasă, că n-a fost ideea

mea, nu m-au consultat în privinţa asta... mie mi-i totuna.

– Bine... hai să vă întreb altceva, dacă se poate.

– Vai de mine! Sigur, poftiţi – deveni ironic Senatorul – ia să comand

nişte cafele aşa... de dragul vremurilor bune!





Înainte să apuc să-l împiedic, apasă câteva taste pe consola Solaria,

aflată lângă el. Speranţa i se şterge de pe chip când display-ul acesteia rămâne

neschimbat, afişând în continuare, imperturbabil, logo-ul Solaria omniDrive, în

timp ce prin uşa corespunzătoare oficiului apare un robot-servitor purtând o tavă

cu două ceşti aburinde, un vas cu lapte şi o zaharniţă, două farfurioare şi ceva

dulceţuri.

– Îmi cer scuze – e rândul meu să devin ironic – mi-am permis să

comand câte ceva, ştiţi, e drum lung până aici...

– Foarte bine – dă din mână, a lehamite, total dezumflat – simţi-ţi-vă

că acasă!

– Mulţumesc! Ce vroiam să vă întreb... şi aici sunt chiar curios de-a

binelea, când v-am cunoscut aveaţi o avere considerabilă, dar, cu tot

respectul, eraţi departe de a fi printre cei mai bogaţi de pe la noi,

darmite de pe întreg mapamondul...

– ...Ei, dragul meu – dă-mi voie ca, ajunşi în acest punct, să-ţi spun

astfel – aici e o poveste tare încurcată în care, vezi tu, soarta, voinţa

mea de fier, banii şi... dumneata, aţi jucat un rol extrem de

important!

– ...?!

– Puţin descumpănit? De ce?! Nu ţi-ai dat seama, până acum? Hai, că

sunt om bun şi te ajut eu! Vezi matale, ceva din atitudinea ta de-

atunci de când mi-ai făcut căsuţa aceea pe vârful muntelui... un

anumit aer misterios pe care îl aveai, preocupat... vizitele, unele

neanunţate pe care le făceai pe şantier ... m-au cam pus pe gânduri.

Dacă mă pricep la ceva, e să evaluez oamenii. Şi ceva din

comportamentul tău de atunci, mi-a dat aşa, o stare, de nelinişte –

spre norocul meu. Într-o noapte nu puteam dormi. Tot mă suceam şi

mă răsuceam în pat şi, spre dimineaţă, m-am ridicat din pat, cu un





gând: dacă nebunul ăsta – mă scuzi, e doar o expresie – a ascuns

ceva, pe aici, prin casă? Adevărul e că locul era tare izolat şi, dacă

aveai ceva de ascuns, cu greu ai fi putut găsi ceva mai bun! Nu mă

puteam linişti nicicum, aşa că am luat ceva scule şi am început să

caut...

– Aaa! Deci dumneata ai fost...

– Chiar eu! Ce ironie, îţi dai seama!?

– Chiar că e ironie...

(Pentru prima dată după mulţi ani, mă simt nesigur şi îmi întorc

şirul gândurilor spre I'Tee. Din direcţia lui vine un suflu calm şi

liniştitor

– Ştiai? - îl întreb pe muţeşte – De ce nu mi-ai spus

nimic?

– Lasă, nu-i important... fii calm, nu-l lăsa să preia

controlul!)

– M-am chinuit ceva să desfac jucăria dar, odată ce am făcut-o, mi-am

dat seama că am pus mâna pe ceva de valoare şi am chemat un

expert, prieten de-al meu. A durat până i-a dat de capăt, dar a

meritat... Apropo, ce era obiectu'... vreun super-computer – militar -

poate?!

– Deci, nu ţi-ai dat seama...

– Nu pe deplin! Oricum, s-a stricat o parte la dezasamblare dar bine c-

a rămas ce era mai important!.. Ai dreptate, averea mea nu era

dintre cele mai mari, la vremea aceea, dar era suficientă ca să mă

facă un personaj cu ceva influenţă. Eram oarecum la curent cu ceea

ce se întâmplă şi am realizat că descoperirea mea era exact ceea ce

trebuia ca să mă aducă acolo unde voiam... Nu prea credeam eu





bălmăjelile alea cu sfârşitul lumii, cei Aleşi şi alte alea dar, de când

am primit scrisoarea cu pricina, mi-am zis că nu strică să fiu un pic

atent. Adevăru-i că descoperirea mea – secretul tău, amice – s-a

dovedit a fi ceea ce lipsea din planul Aleşilor.

– Înţeleg acum: Diadema...

– Da, scumpule, Diadema! Fără ea, nimic din ceea ce s-a realizat după

nu ar fi existat! Aveam o sumedenie de tehnologie, munţi întregi de

bani, putere politică câtă vrei dar, fără Diademă, toate astea erau

mai mult decât inutile! Chiar mă gândesc, uneori, cum au iniţiat ăştia

totul când lipsea ce era mai important... Dar, mă rog, mă ştii: nu-mi

bat eu capul cu chestii din astea! Cert e că, dup-aşa o descoperire,

am ajuns dintr-un biet multimilionar oarecare, unul din cei mai

importanţi Senatori din Colegiul celor Aleşi! Într-un fel, ţie ţi-o

datorez, o ştiu, dar n-ai să-mi spui acum c-ai venit să-ţi iei partea...

– Partea? Hmm, mă întreb cât ar valora... Nu, fiţi liniştit, n-am venit

să-mi iau partea.

– Ce uşurare!...

– Am venit să iau totul!

*

Terminând cafelele, ne-am retras, ca doi vechi şi buni prieteni, în

bibliotecă. Ignorând dispoziţiile în vigoare, tulburat, fără îndoială, din cale afară,

Senatorul scoate la iveală, dintr-un sertar secret, o cutie frumos împodobită plină

cu havane cubaneze. Originale!... Nu-l refuz şi, curând, ne tolănim în câte un

fotoliu uriaş, pufăind cu nesaţ, aruncând rotocoalele de fum între noi, ca băştinaşii

aflaţi la cine ştie ce întrunire rituală...

– Şi cam cum au fost orchestrate toate – întreb, după vreo două





minute în care am aşteptat ca aroma tutunului să se mai risipească.

Mărturisesc că n-am priceput prea multe din tot vălmăşagul de

întâmplări – absurde, violente, tragice, dramatice, chiar comice -

uneori – care, până la urmă, ne-au adus aici...

– Ehei, omule, dar vorbeşti de super-profesionişti care s-au ocupat...

ce drac'! Ici o furtună scăpată de sub control, colo un cutremur –

mai natural, mai provocat că deh, nu poţi sta cu mâinile în sân şi să

laşi natura să facă toată treaba... mai ales când ai ş'-un termen în

care treb' să te-ncadrezi...

(Observ că are, în continuare, acelaşi enervant obicei de a scurta

cuvintele dar îl las în pace, mult mai interesat de ceea ce are să-mi

spună, decât să-i fac, eventual, vreo ironie care să-l pună în

dificultate. - E timp destul pentru asta, ce zici, I'Tee?)

– Sigur că era datoria guvernelor să intervină în zonele calamitate dar,

ce vrei, era lipsă mare de fonduri, dificultăţi financiare, lipsă de

personal, de tehnologie! (îmi face cu ochiul)... Aşa că, încet-încet,

zonele pe care le delimitaserăm dinainte au fost părăsite, populaţia

şi-a strâns catrafusele şi şi-a luat lumea-n cap... Unde era nevoie mai

izbucnea şi câte-un război că, slavă Domnului, motive erau destule!

Apoi a urmat criza financiară... ne-am pierdut cu toţii averile – sanchi

– am sărăcit... Nu-ţi spun că asta era convenţia: să intre toţi banii în

fondul celor Aleşi... N-am făcut în viaţa mea o investiţie mai bună!

Aşa că nu-i de mirare, scumpule, că, într-un deceniu, praful şi

pulberea s-a ales... Nu-i vorbă, era ea destul de putregăită lumea

aceea, a noastră, dar şi noi i-am dat un brânci zdavăn, că altfel o

ţinea tot aşa, mult şi bine!

– Am avut şi eu copii şi nepoţi în lumea aceea, domnu' Senator, mă

scuzi că nu pot fi la fel de entuziast ca dumneata! Au dispărut şi ei,





ca mulţi alţii, în noianul acelor întâmplări şi n-am mai auzit nimic, de

la nici unul, de atunci...

– Vai de mine, prietene! Îmi pare sincer rău, ce pot să-ţi spun... Tace

câteva clipe, lăsându-se învăluit în fum, ca un şaman din alte

timpuri... Uite ce-i... - reia cu o anumită hotărâre în glas - ... nu

dispera! Poate nu-i pierdut încă, totul.

Se ridică şi, cu un oftat plin de regret, striveşte trabucul fumat pe

jumătate într-o scrumieră ce părea, până atunci, parte a unui decor desuet.

– Hai'd să-ţi arăt ceva!

*

Nu-l ştiam aşa de întortocheat la minte, pe vremuri, dar cred că vârsta şi-

a spus, în cele din urmă, cuvântul... De-acum secularul meu client, a reuşit să-şi

creeze, în jurul propriului birou, un veritabil labirint de spații, prin care mă trage

după el, de abia mai pot ţine pasul. În cele din urmă, intrăm într-un salon măricel,

de o formă curioasă, aproximativ circulară, cu pereții şi tavanul boltit, ca un igloo

de mari dimensiuni.

Spre deosebire de pereţii biroului şi ai bibliotecii – îmbrăcaţi în lambriu

din lemn masiv – pereţii încăperii în care suntem au un aspect translucid, părând

capabili să filtreze lumina ce vine din exterior în nenumărate tonuri intermediare –

de la cea normală, diurnă, până la întunericul aproape absolut.

În mijlocul încăperii se află o masă dreptunghiulară, asemănătoare uneia

de biliard, însă de vreo două ori mai mare și mult mai masivă. Forma acestei

mese este una cu totul deosebită – pare un soi de ovoid tăiat cu precizie în două,

șlefuit cu migală timp de milenii dintr-un bronz închis la culoare, oxidat și nobil -

de parcă însuși maestrul Brâncuși ar fi decis să-și petreacă eternitatea pentru a da

viață acestei forme - purtătoare a unor secrete redutabile, fără îndoială... Partea





de sus a mesei – tăblia formată prin tăietura ca de laser a ovoidului - este

acoperită cu un soi de textură de culoare albastră, oarecum transparentă și

reflexivă în același timp, întregul obiect având aspectul unui fruct exotic pregătit

pentru degustare de către o ceată de animale fabuloase ori a unui ou gigantic ce a

fost smuls din cuibul său pentru a participa, prin sacrificiu, la o ceremonie iniţiatică

a unor uriași înarmați cu săbii fără greș...

Lăuntric, simt cum atenția lui I'Tee este atrasă de misteriosul obiect şi pot

aproape simţi cum antenele sale se întind, curioase, să descifreze noul dispozitiv,

atât de secret, încât, până acum, s-a sustras complet cercetărilor noastre.

De jur-împrejurul mesei, instalate pe o glisieră circulară încastrată în

podeaua din marmură albă, cam o duzină de scaune înalte, de o culoare plăcut

contrastantă cu decorul alburiu, aproape revigorantă – un verde-brotăcel absolut

simpatic.

Senatorul se așează în scaunul din mijloc, făcându-mi semn să iau loc

lângă el. Pe măsură ce ne-am apropiat de masa amplasată în mijloc, lumina

ambientală a scăzut până la un semi-întuneric profund. Observ că Senatorul are în

faţă o claviatură supradimensionată, dotată cu câteva zeci de taste de forme şi

culori diferite şi, în partea dreaptă, cu un mouse – cred - ca vârful unei sfere de

vreo zece centimetri diametru, şlefuit din fildeşul cel mai curat.

Expert, Senatorul butonează impertubabil şi, în curând, roadele activităţii

sale nu întârzie să apară. La câţiva zeci de centimetri deasupra mesei, ia naştere o

formă luminoasă, ce pare la început ca o ceaţă lăptoasă, pentru ca apoi să capete

contururi din ce în ce mai ferme: e macheta la scară a Oraşului Piramidelor, o

imagine holografică extrem de minuţios realizată în jurul căreia ne putem roti pe

scaunele noastre, o putem privi din unghiuri diferite graţie unor mecanisme

ascunse ce ne ridică ori ne coboară, după plac, ori putem chiar roti uşor macheta,

după cum atingerea tastelor claviaturii comandă întregului sistem.

Plăcându-i, fără îndoială, să impresioneze, Senatorul se joacă, făcând





„zoom” pe diferite zone ale machetei, apropiindu-le ori depărtându-le, realizând

secţiuni verticale, orizontale şi din perspectivă ale volumelor construite ce compun

Oraşul, îndepărtând anvelopa clădirilor pentru a dezvălui sistemele constructive,

ori arhitecturi interioare ce impresionează chiar şi ochi obişnuiţi cu astfel de

spectacole, ca ai mei. Ceea ce e şi mai interesant e faptul că se pot vedea chiar

micii locuitori ai Oraşului – reprezentaţi la scară – bărcile de agrement de pe lac,

ori maşinăriile lucrând intens în măruntaiele Industriilor. Realizez că ceea ce am

înaintea ochilor este mai mult decât o machetă holografică, este chiar imaginea a

ceea ce se întâmplă în timp real în Oraş, ca un soi de radar ce permite surpinderea

tuturor secvenţelor de viaţă, până în cele mai intime detalii...

– Ce zici, arhitecte, ţi-ar fi plăcut o jucărie din asta când lucrai în

proiectare, nu? Ce te-ai mai fi jucat matale cu unul din ăsta!..

– Mda, nu e rea, ce să zic...

– Nu e rea?!... Ia fii atent aici!

Ambiţionat, pune două degete pe „instrumentul de făcut zoom” şi, dintr-o

mişcare, Oraşul Piramidelor se micşorează până ce se face cât o minge de ping-

pong, iar acolo unde mai înainte se zăreau contururile acestuia, acum se poate

vedea – un dreptunghi uşor bombat plutind deasupra mesei – harta geografică a

Pământului cu oceanele, continentele, munţii şi câmpiile – aşa cum le ştiam, în linii

mari, odinioară... O apăsare de buton şi harta se înfăşoară, ridicându-se în aer, se

metamorfozează până ce ia forma globului pământesc, suspendat la vreo doi metri

deasupra podelei. Atât de reală e imaginea, atât de vie – se poate vedea inclusiv

cum înaintează lumina Soarelui pe suprafaţa terestră – încât rezist cu greu

impulsului de a mă ridica de pe scaun pentru a ţine în mână un lanţ muntos ce

pare a atârna deasupra mesei. Este redată până şi mişcarea uşoară a norilor,

scame şi vârtejuri domoale, purtate de vânt deasupra Globului, ca la începuturi...

Senzaţia e copleşitoare, nu se poate asemăna cu nimic din ce am experimentat

până acum în materie de imagini virtuale şi, har Domnului, n-oi fi vreun novice în





domeniu...

Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tehnologia înglobată în masa

aceea ciudată, ovoidală, ce, la prima vedere, nu pare decât o sculptură destinată

să împodobească un spaţiu altfel destul de anost.

Când globul ajunge la dimensiunea potrivită, o comandă rapidă face ca

pe suprafaţa acestuia să apară o sumedenie de punctuleţe, având aceeaşi formă şi

culoare cu cel reprezentând Oraşul Piramidelor.

În răstimpul ultimelor transformări ale hărţii, acesta a rămas nemişcat la

locul său, ca o veritabilă axis mundi în jurul căreia s-a realizat întreaga prefacere...

Observ că punctuleţe luminoase înconjoară, ca o centură, globul pământesc, pe o

linie paralelă cu ecuatorul, situate la latitudini uşor diferite unele faţă de altele,

însă ocupând o fâşie sub-tropicală destul de clar demarcată.

– Vezi matale, domnu' arhitect – începu Senatorul, fascinat şi el de

spectacolul oferit de imaginea reală a planetei, fie ea şi la scară – noi

nu suntem singuri...

– ...Adică mai sunt şi alte Oraşe – începui să mă dumiresc...

– Ferme! Noi le spunem ferme, nu vă fie cu supărare, maestre!

*

Răsturnat cât poate de mult în scaunul său, de-mi face senzaţia că stă să

cadă, se lasă pradă plăcerii de a explica fenomenul:

– Adevăru-i, stimabile domn, că obiectivele noastre au fost puţine şi

simple. Pe de o parte, conform planurilor celor Aleşi – din rândul

cărora, cu modestie, fac parte – s-a dorit distrugerea infrastructurii

existente – imperfecte, insalubre chiar, pe alocuri – şi translocarea

populaţiei în unităţi de locuit cu adevărat demne de acest nume:





oraşele-piramidă. Ce înseamnă infrastructură? Absolut tot: contrucţii,

drumuri, poduri, aeroporturi et caetera, et caetera... Pe de altă

parte, combinată cu distrugerea, s-a urmărit smulgerea populaţiei

din locurile unde-şi ducea traiul şi trimiterea acesteia în pribegie. De

ce? Foarte simplu: pribeagul, imigrantul, refugiatul va accepta mult

mai uşor noua stare de lucruri, oricare ar fi aceea, atâta timp cât îi

rezolvă necesităţile de bază – hrană, îmbrăcăminte, adăpost.

– Bine, dar e inuman! Câtă lume s-a pierdut în nebunia asta?!

– Ca să facem un calcul simplu... cam două treimi.

– Cum, două treimi?!

– Uite aşa, bine! Din aproximativ şapte miliarde iniţiali, acum avem

adăpostiţi în cele o sută douăzeci de ferme circa două miliarde şi

ceva de indivizi.

– Două treimi! Dumnezeule mare, şi mai staţi să-mi ţineţi discursuri!...

– Nu intru-n polemici din astea ieftine, stimabile şi stimate, asta era

situaţia la momentul respectiv! Pe mine mă-nteresează rezultatele: în

prezent avem două miliarde de oameni perfect sănătoşi, perfect

fericiţi şi complet lipsiţi de grija zilei de mâine... În trecut, crezi că

erau măcar două sute de milioane care să poată spune acest lucru

despre ei înşişi?

– Acum-ai să vrei să mă faci să cred că te-nteresează soarta

populaţiei?! - de enervare, am început să retez cuvintele, ca şi el.

– Nici vorbă, hai, că nu m-am ramolit chiar de tot! Ştiu cu cine stau de

vorbă! Face o pauză lungă şi, ţinându-se puternic cu mâinile de

marginile scaunului în care stă, îmi aruncă o căutătură adâncă, ca şi

cum ar socoti dacă poate continua ceea ce, pentru el, reprezintă un

efort de voinţă considerabil: să spună adevărul...





– După cum îţi spuneam, înainte de a fi întrerupţi în mod brutal

(chicoteşte la propria poantă, ca un copil), noi nu suntem singuri...

– Bine, am înţeles, mai sunt o sută două...

– Nee, n-ai înţeles! Face o figură misterioasă, în timp ce arată cu

degetul spre plafon. Nu suntem singuri!!

– Ha?! - e rândul meu să mă exprim ca o precupeaţă-n piaţă, dar are

bunul simţ să treacă peste asta.

– Da'... pricepe odată!

– Adicăăă...

– ....Daaa - se maimuţăreşte la mine, facându-mi, din nou, cu ochiul.

– Şi atunci...

– Atunci! Foarte simplu: ai vreo cât de mică idee ce poate să însemne

pentru un om de afaceri să afle, într-o zi, că tot ceea ce deţine –

banii săi, mai ales – pentru care a muncit, a manipulat, a înşelat

chiar, la nevoie, nu au aproape nicio valoare?

– Cum adică?

– Adică, aşa bine! Să te trezeşti că de unde te credeai vreun rege pe

domeniul său, ori chiar un împărat, vreun personaj ales de soartă să-

şi satisfacă-n voie toate-nchipuirile în timp ce – foarte important –

marea majoritate a celorlalţi abia au curajul să se gândească la ziua

de mâine, hai să spunem – poimâine; de fapt nu eşti decât un biet

păcălici pe o movilă de gunoaie, aflat doar un pic mai sus decât

ceilalţi păcălici?!

– Domnule, mărturisesc că nu m-aşteptam la aşa o convorbire...

– Fiecare are dreptul la sfertul său de oră de filosofie, dragă – ca şi la

cel de celebritate, dealtfel, nicio problemă! Deci, uite cum stă treaba

– mai pe scurt, să-nţelegi şi matale:





(- Lasă, c-o să ne luăm noi revanşa pentru asta mai târziu, nu I'Tee?

– Fără-ndoială, prietene!)

– Cum te-ai simţi, în calitate de om de afaceri, de comerciant pur-

sânge, de fiinţă care simte de la o mie de kilometri o oportunitate şi

o foloseşte, imediat, în interesul ei; să afli, dintr-o dată, că deasupra

capului tău, într-un spaţiu de un infinit de infinituri mai mare decât

cel în care acţionezi tu, e o lume întreagă de schimburi, de forţe, de

puteri, de indivizi de care n-ai avut habar şi pentru care –

nedreptatea, nedreptăţilor – tu nu reprezinţi nimic, decât, cel mult,

un obiect de studiu?

– Ştiu şi eu?... adică om de afaceri chiar n-am fost...

– Ei vezi, de-aia ne-a revenit nouă rolul să negociem, când a venit

clipa, cu indivizii ăştia – mai numeroşi decât orice număr ai cunoscut

vreodată ca specie pe Pământu' ăsta – de o diversitate imposibilă şi,

pe cât de diverşi, pe atât de diferiţi de noi atât ca înfăţişare, cât, mai

ales, ca mod de a fi...

– Încep să pricep...

– Îîî..., începi să pricepi – mă îngână domnul Senator de parc-am fi în

curtea şcolii. Ai idee ce înseamnă să ai milioane, zeci, sute de

milioane, miliarde! şi să realizezi că în lumea reală aceste miliarde nu

fac cât o ceapă degerată?! Că nu reprezintă nimic? Cu toate că, în

lumea ta, milioane de indivizi şi-ar risca viaţa pentru ele, şi tot ei ar fi

fericiţi, fie şi numai pentru că au avut posibilitatea să încerce? Dar,

destul cu filosofia!... Faptele contează!

– Faptele?... - îngaim, amuţit.

– Faptele, fir-ar să fie, faptele! Închipuie-ţi că Aleşii, adică, mă rog, unii

dintre aceştia, luând contact cu... - face iar semnul spre tavan - ...





au aflat că ei ne făceau vizite hăt, demult, de când încă nu ne

dăduserăm noi bine jos din copac... Mai mult, pentru ei, indiferent de

specie, locaţie, anatomie ori cum vrei să-i mai spui, planeta noastră

reprezintă, în drumurile lor, un fel de oprire obligatorie, o etapă

iniţiatică pe care nici una din speciile ce se respectă şi, crede-mă,

toate se respectă, nu îşi permite să o rateze. Ei, ca să n-o mai

lungesc, de vreo sută-două de ani au primit aşa, un fel de permis

universal, să vină în număr mai mare aici decât o făceau de obicei.

Cică schimbări în statusul nostru cosmic... vrăjeli!

– Bine, dar ce caută, totuşi, pe planeta noastră, dacă-i atât de

neînsemnată, precum spui?

– Ei, vezi, ai pus degetul pe rană, ca intelectual ce eşti! Nu-ş ce caută,

dar veneau din ce în ce mai mulţi, asta-i! Cică răspunsul îl găseşti

prin Biblie, dacă-l cauţi, da' nu-i stilu' meu să fac asta! În orice caz, e

vorba că noi am fi a' mai proastă specie de animale dotate cu

intelighenţie (...?!) din Univers. Singurii care s-au lăsat duşi de nas

să guste din nu'ş ce fruct al Binelui şi Răului... mă rog, poveşti dintr-

astea şi, drept urmare, cu un mod de gândire şi de acţiune total

diferit de al Celorlalţi! Bă, şi, la un moment dat, îi vine unuia o idee

genială! (Dintre Aleşi, desigur.). Dacă tot vin ăştia aşa, grămadă, să

ne studieze felul de-a fi – care, cică, pentru ei e aşa, ceva,

nemaivăzut – zice: băi, hai să le vindem direct felul nostru de-a fi,

adică acces direct la creierele noastre, pardon - ale voastre, adică!

– Vrei să spui...

– Da, vreau să spun! Ne-ntoarcem la aceeaşi chestie, mereu: Diadema

ta, scumpule! Adică a mea, desigur.

Mai surescitat decât ar fi cazul, cred, se-ntoarce spre tastatura sa





impresionantă şi începe să meşterească la ea. Răsuceşte din nou globul

pământesc, îl aplatizează cum ar face gospodina cu o bucată mare de aluat, mai

dă două zoom-uri şi în faţa ochilor ne apare din nou imaginea Oraşului în care ne

aflăm, la fel ca la începutul conversaţiei noastre. Doar lumina pare puţin

schimbată, acum e o dup-amiază târzie, trebuie să fi trecut vreo trei ceasuri de

când am pătruns fraudulos, împreună cu I'Tee, în biroul vechiului meu amic,

Senatorul.

Măreşte imaginea cât îi convine, apoi apasă o tastă de o formă

ciudată, ce se aprinde şi rămâne astfel, ca un licurici în întuneric. Răspândeşte o

lumină plăcută, albăstruie, ca un beculeţ colorat din instalaţia de iluminat a

pomului de Crăciun. Îmi întorc privirea către machetă şi zăresc schimbarea

produsă prin aprinderea micului licurici: din toate colţurile machetei, din toate

locurile în care se văd oameni răspândiţi prin Oraş, dinspre frunţile acestora

acoperite de Diademe, pornesc mici fulgere, subţiri şi neîntrerupte, care, toate,

sunt captate undeva, în vârfurile Piramidelor-locuinţă şi re-transmise către Marea

Piramidă sub forma unora mai puternice şi mult mai luminoase. Mutând obiectivul

spre Marea Piramidă, observăm cum aceste fulgere sunt absorbite undeva, la

nivelul mijlocului ei, după care sunt proiectate în sus, prin cele patru mari antene

ce străjuiesc pătratul bazei mici a acesteia. Privirea le urmăreşte cum se pierd

undeva, în cupola camerei în care ne aflăm sau, mai exact, în spaţiul infinit de

dincolo de atmosfera terestră... Mă întorc spre interlocutorul meu dar, înainte de a

deschide gura, acesta mă-ntrerupe cu un gest:

- Ştiu ce vrei să-ntrebi şi ai dreptate, aşa-i: totul e o minciună!

- Eram sigur, crede-mă!Era evident, nu-i aşa?

- Pfu, binenţeles că Industriile merg singure, bine-mersi, da' trebuia ca

cineva să-nghită cacialmaua ca să meargă treaba, nu?!

-Da, trebuia!... Şi, totuşi, atâta străduinţă din partea Aleşilor... nu-i cam

mult?!





- Mult?! Haidade, nici nu ai tu idee ce-nseamnă mult! La câte beneficii

au, e prea puţin tot ce s-a făcut.

- Totuşi, cât de importantă poate fi pentru... ei, afacerea asta

- Importantă?! Stăm pe o mină de aur, îţi spun eu, atât de importantă!

Uite, din ce mi s-a spus mie, şi, mai ales, din cât am fost dispus să pricep, ei,

străinii, Oaspeţii – cum îi numim noi oficial - sunt atât de diferiţi de noi pe cât

suntem noi faţă de... nu ştiu, o insectă, să spunem. Nu numai că sunt mai

inteligenţi, mai puternici, mai rapizi, nemuritori - da, şi asta; ci au un cu totul alt

mod de a vedea lucrurile, viaţa, relaţiile dintre ei şi cu ei înşişi. Închipuieşte-ţi o

clipă cum sunt ei: aboslut toţi telepaţi în cadrul speciei lor, apoi, cu vârsta, acest

dar devine universal; incapabili deci, să mintă; ne-empatici – nu ştiu ce-nseamnă

expresia „să te pui în pielea altuia” întrucât, în fiecare clipă, ei au conştiinţa clară a

cine sunt ei, ca indivizi. Au simţuri atât de perfecte încât lucruri banale la noi –

cum ar fi televiziunea – sunt imposibil de pus în practică la ei din cauză că, pur şi

simplu, tehnologia nu este suficient de puternică să le înşele simţurile, ca în cazul

nostru. Mai mult, cu vârsta nu-mbătrânesc: devin tot mai puternici... Apropo, ai

observat că şi noi, după evenimente, nu ne mai îmbolnăvim, nu mai murim? Îţi

spun eu: tot datorită convieţuirii cu ei se datorează... Da, bătrâne, convieţuirii cu

ei, pentru că, de când am construit Oraşele, ei n-au încetat să locuiască împreună

cu noi, în vârfurile Marilor Piramide, venind şi plecând, observându-ne, semnând

noi tratate, aducând partea lor din înţelegere şi, oho, nu e mică, de loc, crede-mă!

– Un singur lucru vreau să te mai întreb: ...a meritat?!

– Dacă a meritat?! Domnule-artist-cu-capu'n-nori trezeşte-te la

realitate!

Păi, tu ştii ce economie au ăştia? Ştii ce posibilităţi nelimitate, ce resurse

inepuizabile au la dispoziţie? Să-ţi spun câte ceva despre economia lor, poate

pricepi. Unu: la ei nu există, în producţie, ideea de garanţie limitată – asta au

văzut la noi şi li s-a părut extrem de amuzant: adică să cumpăr un lucru şi acesta,





peste un timp, se poate strica şi-mi iau altul. Nuuu, nenicule, la ei nu-i deloc aşa –

orice lucru cumpărat de ei merge for ever, vorba francezului... Cum să se strice?!

Dacă stai să te gândeşti... au dreptate! Doi: la ei nu există bani! Văd că faci ochii

mari. Da, nu sunt bani. Au ceva mai tare decât asta: merite! Este un fel de sistem

complet automat de evaluare a utilităţii unui lucru în etaloane intrinsece (ce drac'

o mai fi şi asta?!) Înţelegi? Deci, dacă cineva produce ceva care se dovedeşte util

altcuiva, în celălalt capăt al Galaxiei, acel cineva primeşte merite. Şi se poate duce

unde vrea el în Universul ăsta mare – nu-i nevoie să le poarte cu sine, sistemul le

recunoaşte automat – şi oriunde ajunge, poate transforma meritele în orice i-ar fi

de folos acolo unde găseşte ceva care să-i fie de folos. Pricepi? Nu-i genial? Ei,

acum, te rog, fă un efort de imaginaţie – hai, că eşti arhitect, ce mama drac' – şi

închipuie-ţi cam câte merite adunăm noi atunci când îi facem pe aceşti semizei să

trăiască, fie şi numai câteva clipe, asemenea oamenilor. Fără nici un risc pentru ei,

fireşte. Tot ceea ce au de făcut este să-şi pună şi ei câte o Diademă şi pot intra în

contact cu – după cum se exprimă chiar ei – cel mai mare mister din Univers.

Imaginează-ţi fiinţe care nu pot trânti o minciună, cât de mică, delectându-se ore

întregi cu ţesătura complicatelor relaţii de familie de la noi. Sau cu marile trădări

din istorie. Pe viu. Pe bune. Nu simulări, nu literatură. Gândeşte-te câte mii de ani

ne-au trebuit nouă, ca specie, să-l producem pe bătrânu' Shakespeare. Şi, ce mare

brânză?! Othello: unu' care, din două minciuni, îşi omoară nevasta şi se sinucide!

Noi oferim câte-un Othello în fiecare minut.

- Cu alte cuvinte, domnu' Senator, matale şi tovarăşii matale sunteţi un

fel de administratori de bâlci...

- Ei, nu bagateliza aşa, stimate maestre! Nu-i chiar aşa. Gândeşte-te că

Oaspeţii noştri nu pot savura – lipsindu-le empatia necesară – nici o formă de artă.

Ştii cum au plâns prima oară când au descoperit muzica, de orice gen? Când au

priceput teatrul? Când au putut merge, prima oară, la un spectacol sportiv fără să

leşine în primele zece minute, din simplul fapt că nu suportau ideea că o echipă,





din cele două aflate pe teren, trebuie să piardă? Îţi dai seama? Realizezi cam ce fel

de business conducem noi, aici? Unul cu multe cifre, îţi spun eu!

...Aşa că, atunci când joci o minge cu amicii tăi, gândeşte-te că, în timpul

acela, minţile lor sunt ocupate cu cine ştie ce dramă sentimentală ori conflict

moral absolut imposibil de depăşit, că suferă, plâng, râd, sunt în extaz ori în

agonie şi, împreună cu ei, nenumărate alte suflete împrăştiate peste tot, în galaxia

noastră şi în alte multe milioane de galaxii. Pricepe că drama Conchitei, care nu

este dorită de Eduardo, a încetat de mult să mai fie o problemă exclusiv umană ci

a devenit, de câteva decenii cel puţin, una universală, cosmică.

Gândeşte-te: cine suntem noi şi ce avem de oferit?... Gândeşte-te bine,

Omule!





Cuvânt de încheiere

Paginile de mai sus le-am scris cuprins de fiorul unui gând terifiant...

Am vizionat nenumărate filme de acţiune în care cea mai dramatică scenă

se petrecea în felul următor: soldatul rănit este lăsat în urmă de către elicopterul

salvator... ori nu poate ajunge la acesta, ori nu este reperat de către camarazii săi

aflaţi, deja, în siguranţă. Speriat, se retrage la adăpostul precar al lizierei pădurii

pe care a fost trimis să o cucerească, strângând cu înfrigurare la piept arma ce

reprezintă ultima lui speranţă de salvare... Gândurile ce-l cuprind, în acele

momente înfricoşătoare în care aude paşii şi strigătele celor aflaţi în urmărirea sa,

din ce în ce mai aproape, ar constitui, singure, cel mai potrivit scenariu pentru un

film filosofic despre om şi sensurile sale... în dauna acţiunii mult prea uzitate.

Asemenea acelui soldat, trăiesc cu senzaţia ireală că am fost lăsat în

urmă... Total iraţional, cred că apocalipsa a trecut demult, pe lângă mine şi

generaţia mea, ca un vas uriaş de salvare ce-şi ridică recolta de naufragiaţi din

mijlocul mării şi, aidoma unui excavator gigant, ce nu-şi poate controla în

întregime braţul din cauza imensitaţii acestuia, lasă întotdeauna în urmă câteva

fire de pământ ce niciodată nu vor ajunge să constituie temelia unei case, ori

barajul unui curs de apă, ori altceva, util...

Ce-ar putea face omul, dacă ar fi lăsat în urmă de specia lui, pe o planetă

pustie? Ori un grup de oameni? Chiar o bucată de omenire?

Dacă, în urma dispariţiei majorităţii semenilor săi, planeta i-ar fi vizitată

de alte specii, ce până atunci s-au ascuns, cuminţi, dincolo de orizont? Dacă

acestea ar primi, asemenea strămoşilor săi, permisiunea s-o locuiască, s-o ia în

stăpânire, s-o cucerească?

Ce ne-am face noi, cei rămaşi în urmă, dacă sabia de foc a îngerului s-ar

îndepărta de Eden şi, neputându-l părăsi, ar trebui să fim martorii, neputincioşi, ai





invadării acestuia, de către Alţii?

Semnele Apocalipsei sunt ştiute, iată, de două mii de ani şi fiecare

generaţie le citeşte, părându-i-se că ar fi vorba despre ceva iminent şi îngrozitor.

Dar, ar putea fi, totuşi, o Apocalipsă bună?...

„Când oamenii vor primi un semn, pe frunte, ori pe mână, atunci...”

Dar, dacă ar primi... pe frunte şi pe mână... ce s-ar întâmpla?

Oare, cele două semne ale Timpurilor de pe Urmă nu şi-ar putea anula,

cumva, efectul malefic schimbându-l în ceva pozitiv, salvator, poate?...

Oare, Diadema şi brăţara lui I'Tee, unindu-şi forţele, nu ar putea

reprezenta pentru cei oricum rămaşi în urmă, o şansă de salvare din calea Acelora

ce ocupă, pe tot Globul, vârfurile Marilor Piramide? Aceşti degustători ai ultimelor

rămăşiţe ale fructului pomului cunoştinţei Binelui şi Răului pătrunse vreodată în

Univers...

Nu mai e mult... I'Tee şi cu mine o ştim - deşi nu am spus-o, încă,

nimănui - până când efectele păcatului originar vor dispărea iar oamenii, noua

omenire post-apocaliptică, noii inocenţi, vor fi asemenea celor veniţi din spaţiul

îndepărtat: nemuritori şi fără de prihană. Tot mai aproape de perfecţiune, cu

fiecare zi. Tot mai puternici.

Atunci, Senatul nu va mai avea ce vinde Oaspeţilor săi şi înţelegerile

făcute vor trebui desfăcute...

- Ce va fi atunci?

- Cum va fi?

Vom vedea...

*

...Cuprins de această ciudată stare de amorţeală, de reverie, nu aud paşii

soţiei apropiindu-se:





– Vezi că ţi-a sosit un colet de la poştă, Andrei, du-te să vezi despre

ce-i vorba. ...A, şi, nu uita, ia şi o pâine pe drum, că am rămas

fără... ai bani?

– Bine, mă duc acum. ...Am bani, am... Am plecat!

*

...Sigur că prietenului meu, Senatorul, care mă lasă, din când în când, să

folosesc ovoidul pentru a-mi căuta, plin de nelinişte, familia, i-am dăruit, în semn

de recunoştinţă, o minunată brăţară dacică din aurul cel mai curat, ca şi prietenia

noastră...




Date post:	01-Jul-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	11 times
Download:	0 times

Grădina cu maeştri: Apocalipsa inocenților · 2021. 2. 28. · Grădina cu maeştri: Apocalipsa...

Documents