APOCALIPSA FRANCMASONERIEIINTRODUCERE

Primii interpreţi ai francmasoneriei considerau cuvântul latin LVX, „Lumină”, ca fiind sinonim cu ştiinţa lor, pornind de la ideea că împărţirea Cercului în patru părţi egale dă naştere unei cruci, care formează conturul celor trei litere romane din care este compus cuvântul LVX.

Cercul astfel împărţit formează patru unghiuri drepte, unghiuri de 90°, cunoscute drept „echere”, corespunzând instrumentului folosit de meşterii zidari (masoni) pentru a îndrepta colţurile construcţiilor. Liniile trasate în acest scop formează o cruce, care indică cele patru direcţii, cele patru puncte cardinale ale globului, nord, est, sud, vest. Această figură este văzută, de fapt, ca o criptogramă, simbolizând lumina mistică pe care o primeşte Candidatul în Lojile Masonice.

Această idee a fost confirmată cu aproximativ 200 de ani în urmă de Mosheim, care afirma că “semnul” despre care vorbeau alchimiştii şi rosicrucienii în scrierile lor secrete simboliza, de fapt, cuvântul “lumină”. Nu trebuie să uităm faptul că rosicrucienii cunoşteau în profunzime secretele francmasoneriei şi pentru ei, ca şi pentru masoni, termenul lumină simboliza “cunoaşterea ştiinţei lor”.

De fapt, la baza ceremonialurilor practicate în prezent de către francmasoni se află un sistem filosofic centrat pe nobilul concept al lui Dumnezeu Preaînaltul, ca fiinţă care sălăşluieşte în Lumină (a se compara cu epitetul clasic al lui Jupiter Inlustris) şi care este Ea Însăşi “lumină”, după cum se afirmă în Cartea Legii Sacre. Masonii învaţă să-L privească pe acest Dumnezeu nu numai ca omniprezent şi omnipotent, dar şi ca omniscient, motiv pentru care se vorbeşte despre “Ochiul Său Atotvăzător”, expresie încărcată de multiple sensuri, după cum vom vedea în continuare. Lui totul îi este accesibil; pentru El nimic nu rămâne obscur sau ascuns, iar cei care se înfrăţesc cu El se bucură de lumina Sa chiar şi în întuneric.

Prin urmare, cei care îşi propun să înţeleagă sensul şi scopul a ceea ce se întâmplă în cadrul Lojii trebuie să conştientizeze importanţa specială a acestei idei. Oriunde ne-am afla şi în orice situaţie, doar în lumina Lui vom vedea lumina şi doar amintindu-ne învăţăturile Sale din trecut ne vom putea simţi aproape de profeţii şi sfinţii tuturor vremurilor şi vom înţelege că, într-adevăr, Masoneria deţine răspunsul la multe dintre întrebările ce i-au frământat pe marii gânditori ai trecutului.

CUM A APĂRUT LUMINADeschizând Cartea Legii Sacre la prima pagină, citim că Pământul era “netocmit şi gol”.

Şi, în strădania Sa de a-Şi zămisli creaţia în bezna haosului primordial, a sosit momentul când Marele Arhitect al Universului a rostit de pe Tronul Său porunca “Să fie lumină!” şi-atunci, mare minune: ceea ce se zămislise în întuneric a ieşit la iveală.

Apoi, trei răstimpuri au trecut şi, în al patrulea, Arhitectul a făcut să apară pe firmament Soarele şi Luna, care, potrivit Ritualului Masonic, au fost create ”ca să stăpânească ziua şi să cârmuiască noaptea”. Întrebarea care se naşte firesc este de unde provenea lumina iniţială, înainte de crearea soarelui şi a lunii.

Cei care acced la gradul de “compagnion” în Arca Regală găsesc aceste informaţii în pergamentul sacru pe care vechii fraţi masoni îl citeau odinioară în Lojile lor ca pe o alegorie a elementelor specifice ritualurilor de iniţiere.

Într-adevăr, e lesne de remarcat faptul că, din cele mai vechi timpuri, fiecare Iniţiat trebuia să marcheze aceste trei perioade sau etape preliminare cu picioarele, după care Venerabilul Maestru repeta din scaunul său aceeaşi poruncă zămislitoare de lumină, care anunţa două lucruri: refacerea “binecuvântării materiale” şi comunicarea unor secrete.

Această descriere simplă a unei ceremonii impresionante ne permite să înţelegem motivul pentru care epoca masonică a primit apelativul Anno Lucis, “Anul Luminii”, sugerând faptul că ştiinţa noastră a avut ca punct de plecare prima licărire a luminii.

Vechii fraţi masoni îmbrăţişau această idee şi de aceea considerau toate personalităţile care au influenţat soarta omenirii de-a lungul timpului, începând cu Adam, drept francmasoni sau fraţi. Acest lucru îi poate face să zâmbească pe cei care răsfoiesc Vechile Teme (Old Charges), dar ideile expuse aici sunt în mare parte legitime. Ce altceva este cultura decât o dispersare a luminii în sfera a intelectului? Şi care este scopul Frăţiei noastre decât acela de a promova progresul omenirii şi de a îndruma omul pe calea ştiinţei divine spre Tronul lui Dumnezeu, cea mai puternică sursă de lumină, atât de bine simbolizată de flacăra de foc a Rugului Aprins, ce arde mereu, dar nu se mistuie nicicând?

ÎNTUNERICUL NATURIIÎn Univers, lumina este fără îndoială principala forţă dominantă, dar, în cadrul Ritualului

Masonic, întunericul are, la rândul său, o serie de aplicaţii practice. Să ne amintim că Marele Arhitect a fost cel care le-a sorocit pe amândouă. El a creat lumina, fără însă a elimina complet întunericul. Nu a făcut decât să poruncească luminii să strălucească în timpul zilei, în alternanţă cu răstimpuri de întuneric numite “noapte”. Plantele urmau să înflorească şi să dea rod în lumină, dar toate procesele naturale preliminare aveau să se desfăşoare în spatele scenei, în întuneric, astfel încât lumea să-şi păstreze misterul şi omul să nu poată pătrunde acest mister fără efort.

Francmasonii au folosit întotdeauna stupul ca simbol, iar albinele harnice care extrag mierea din florile câmpului şi o depozitează la întuneric, în adăposturile lor “inteligent construite”, sunt o excelentă ilustrare a vieţii masonice.

Baldachinul întunecat cu care Creatorul a acoperit pământul ne limitează perspectiva, dar nu ne orbeşte, pentru că, pe timp de noapte, este împânzit cu o sumedenie de luminiţe pâlpâitoare care fac întunericul “vizibil”.

Mai mult, acelaşi spectacol mirific pe care îl oferă lumina glorioasă a soarelui la amiază îl oferă cerul înstelat noaptea. Lumina zilei ne ajută să vedem mai clar lucrurile din apropiere, dar întunericul nopţii ne lărgeşte perspectiva. Acest lucru a fost atât de frumos exprimat de Blanco White în sonetul său dedicat nopţii, una dintre cele mai preţioase bijuterii ale literaturii engleze. Soarele luminează lucrurile din imediata noastră apropiere, dezvăluindu-le minunatele forme şi nuanţe, dar ne uimeşte prin însăşi splendoarea lui şi ascunde vederii lucrurile mai îndepărtate, iar noi trebuie să aşteptam până coboară sub linia orizontului şi noaptea învăluie totul pentru a percepe celelalte lumi din univers şi pentru a înţelege că pământul nu este decât o fracţiune minusculă a marii Creaţii! Pentru că, oricât de ciudat ar părea, soarele ascunde mult mai mult decât dezvăluie, în timp ce noaptea (care, în unele privinţe, ne limitează perspectiva) are darul de a îndepărta vălul care acoperă o privelişte magnifică ce rămâne ascunsă privirii noastre în timpul zilei.

Prin urmare, deşi întunericul este văzut în general ca simbol al ignoranţei omului, el se dovedeşte a fi un sprijin eficient pentru ştiinţa noastră. “Castelul eteric”, despre care se vorbeşte

în Ritualul Masonic, este “învăluit de firmamentul înstelat”, şi este într-adevăr “învăluit”, dar nu complet ascuns, pentru că vălul este, de fapt, un ecran luminat prin care se poate vedea Universul nemărginit, unde omul speră să găsească într-o bună zi lumina adevărului absolut. Acest “castel” este descris ca fiind făcut de eter pentru a sugera ideea a ceva intangibil, dar, desigur, acesta este un paradox.

ÎNTUNERICUL MINŢII Restricţiile pe care ni le impune activitatea noastră pot fi supărătoare, dar ele au şi o parte

bună, pentru că servesc unor interesele mai înalte; pe de o parte, ele ne pun piedici, dar pe de altă parte, ne stimulează activitatea. Întunericul invită intelectualul la meditaţie, iar nopţile lungi de iarnă îi oferă o ocazie excelentă pentru studiu. Deşi este posibil să avem un moment neaşteptat de inspiraţie în ceasurile aglomerate ale zilei, de regulă ne este mai uşor să ne adunăm gândurile şi să ne formulăm ideile în linişte şi izolare.

Întunericul Lojii este locul unde ni se vorbeşte despre importanţa “luminii care vine de sus”, lumină fără de care intelectul nostru nu poate face faţă nevoilor. Asta pentru că, oricât de importantă ar fi lumina raţiunii umane pentru depăşirea ignoranţei noastre naturale, aceasta nu suportă comparaţie cu Infinita Înţelepciune a Celui Preaînalt, aşa cum nici pâlpâirea abia perceptibilă a luminii din preajma Venerabilului Maestru nu suportă comparaţie cu lumina soarelui.

La momentul respectiv ni se spune că întunericul Lojii este emblematic pentru valea morţii şi că trebuie să învăţăm “să murim”, dar, după un timp de gândire, ne dăm seama că noul Maestru Mason este de fapt Candidat la “Marea Lojă de sus”, care se dovedeşte a fi un templu eteric, un regat al luminii: abia aici defunctul ajunge să trăiască în adevăratul sens.

Ştim cu toţii din experienţă cât de mult ne ajută învăţăturile masonice în abordarea marilor realităţi transcendentale; probabil că nu reuşim să le înţelegem sau să le pătrundem în profunzime, dar putem să ne formăm o părere despre ele, adică le percepem ca realităţi la modul general, deşi esenţa lor rămâne inexplicabilă. Pentru a ilustra această idee, nu trebuie să uităm faptul că, deşi trăim cu perspectiva viitorului, aceasta este acoperită cu “un văl tainic” – un văl de întuneric şi mister – “pe care ochiul raţiunii umane nu îl poate penetra”, chiar dacă asta nu ne face să pierdem speranţa imortalităţii noastre.

Probabil că cei mulţi şi neiniţiaţi privesc figurile noastre de stil şi simbolurile noastre ca pe nişte jucării pentru copii, dar acest lucru se întâmplă pentru că cei mai mulţi oameni sunt ca nişte copii pe plajă, care cred că înţeleg oceanul, când, de fapt, înţelegerea lor se limitează la nisipul, scoicile şi algele pe care le adună în mici băltoace făcute chiar de ei. Indiferent ce crede lumea, simbolurile noastre reprezintă soluţia pentru unele dintre cele mai importante probleme ce au frământat mintea umană de-a lungul timpului. Viaţa de Apoi rămâne o enigmă de nepătruns, dar pentru Maestrul Mason, două lucruri sunt clare, şi anume că va veni ziua salvării din mormântul întunecat şi a fericitei reîntâlniri cu vechii tovarăşi.

LUMINA ŞI ÎNTUNERICUL MISTERELORÎn cadrul şcolii lui Pitagora, “discipolii” erau obligaţi să se supună unei perioade de

încercări chinuitoare, cunoscute sub numele de “tăcerea de cinci ani”; aceasta era perioada lor de ucenicie, timp în care învăţau foarte multe lucruri, dar în tăcere şi supunere totală. În accord cu această practică, nici chiar Maestrul Pitagora nu consemna nimic în scris, învăţăturile lui fiind

transmise pe cale orală, iar ucenicii erau îndemnaţi să închidă toate informaţiile în acel “depozitar sacru” despre care vorbim şi noi la finalul întâlnirilor noastre.

În plus, se poate remarca faptul că, în cadrul tuturor societăţilor secrete din Antichitate, punctul culminant al ritualului de iniţiere îl reprezenta “iluminarea” celor admişi. De pildă, în Marea Britanie, înainte să fie primiţi în Ordinul Druizilor, Candidaţii trebuiau să petreacă nouă zile închişi într-un loc întunecos (A se observa că cifra nouă este egală cu 3 ori 3).

Aceeaşi practică o regăsim în Grecia, dar perioada de izolare în întuneric variază în funcţie de ritual, ajungând, în unul dintre cazuri, chiar până la 27 de zile, ceea ce echivalează cu 3 ori 9 şi reprezintă practic o lunáţie completă. Astfel a apărut, după câte se pare, grăitoarea metaforă a “trecerii de la întuneric la lumină”. De exemplu, unul dintre personajele din Misterele Greceşti era numit Photagogue, ceea ce înseamnă în traducere “Mesager al Luminii”. Chiar în Persia, în timpului ritualului solemn de “Iluminare”, Iniţiatului i se dezvăluia ceva descris drept “lumină divină”.

Mai aproape de prezent, este bine cunoscut faptul că, în Ordinele Cavalereşti, titlul de cavaler nu era conferit aspirantului decât după ce acesta petrecea o noapte întreagă de veghe singur în faţa altarului, după care primea distincţia (accolade) prin atingerea de trei ori a gâtului cu sabia, aceasta fiind un semn de penitenţă (Termenul englezesc accolade – “distincţie” - provine din latinescul ad collum, însemnând “la gât“).

Desigur, este evident pentru toată lumea faptul că ceea ce se întâmplă astăzi în cadrul Lojilor Masonice poartă amprenta clară a acestor ritualuri antice. Întrunirile noastre, de pildă, se ţin seara pentru a simboliza faptul că trăim într-o lume a întunericului; dar motoul nostru stăvechi, Lux e tenebris, sugerează faptul că ne propunem să aducem “lumina din întuneric”. Şi, dacă ne dorim ca simbolurile noastre să aibă vreun corespondent în realitate, atunci acest moto trebuie să aibă un sâmbure de adevăr.

În multe ţări, “încăperea alăturată”, în care are loc pregătirea preliminară, este, de fapt, o cameră întunecată şi, chiar în cadrul ritualului nostru, candidatul este descris ca venind în Lojă din întuneric, pentru că, după cum ştim, el nu vede nimic.

Aşa cum embrionul se formează în umbra uterului matern, la fel Candidatul devine Mason când este încă întuneric. De aici, comparaţia între iniţierea sa şi intrarea în existenţa de muritor, comparaţie care explică în mare parte expresia “Mama Lojă”.

Spunem că fiecare candidat este “pregătit” de noi, dar ceea ce se petrece cu el este emblematic pentru ceea ce s-a întâmplat deja “în intimitatea sufletului său”, după cum el însuşi recunoaşte. Este vorba despre ceva ce el a trăit probabil ani întregi înainte să fie pregătit să primească lumina masonică. Abia în acest moment i se va putea împlini dorinţa, dar numai după ce va reuşi să îndeplinească anumite formalitaţi absolut necesare.

RITUALUL MASONICDocumentul la care ne referim ca fiind Ritualul francmasoneriei a fost şi continuă să fie

subiectul multor controverse. De fapt, este un mister. Nimeni nu ne poate spune cine l-a conceput. În realitate este în continuă devenire, unele părţi sunt chiar moderne.

Pentru noi, cea mai străveche tipărire a ritualului este presupusa expunere din 1730 ce a apărut în revista The Pennsylvania Gazette. Se pare că este identică cu ce a descris Desaguliers în Anglia ca fiind „un lucru prostesc ce nu trebuie băgat în seamă”, ceea ce implică faptul că nu este decât o distorsiune a realităţii şi de aceea vrednică de dispreţ. Cu toate acestea, deşi ne poate

răni sentimentele, nu trebuie înlăturată ca fiind fără valoare. Deoarece este o dovadă importantă a existenţei, în acea perioadă, a unui ceremonial bine definit şi regulat. Şi fiind aşa, putem observa că are în conţinutul său toate caracteristicile esenţiale ale Ritualului care este practicat acuma şi, de aceea, substanţial la fel.

Această versiune a Ritualului ne duce înapoi cu circa 200 de ani, o simplă bagatelă. Dar este interesant de observat că, indiferent cât de timpuriu am repera francmasoneria, cu atât mergem mai mult în Antichitate. Nu există un moment anume când să fi fost nou, la modă, este întotdeauna străvechi.

Ritualul care este la modă acum aproape peste tot, sub jurisdicţia Marii Loje a Angliei, este cunoscut sub numele de „Emulaţie” şi este rezultatul unui compromis la care s-a ajuns, acum aproximativ 100 de ani, între cele două secţiuni ale Ordinului, „Antic” şi „Modern”. Fără îndoială, Anticii urmau modelul medieval mult mai sistematic decât Modernii, deşi cei din urmă se bucurau de prestigiul Marii Loje pe care o înfiinţaseră în Londra. Dar admitem faptul că rivalitatea dintre aceste două secţiuni, care în timpul secolului al XVII-lea se acuzau reciproc de îndepărtare de la origini, este o garanţie solidă a faptului că nu au avut loc schimbări importante. Indiferent de noile căi pe care s-a plecat în 1717, substanţa (cea convenită de toţi la momentul Uniunii) a rămas neschimbată.

Că nu s-au efectuat schimbări majore când Marea Lojă a Londrei a fost înfiinţată acum 200 de ani poate reieşi din minuta unei întâlniri a Lojei Antichităţii, susţinută în 3 noiembrie 1722, care spune următoarele: „Maestrul a raportat procedurile Marii Loje şi numirea Fratelui Anderson de a revizui vechile constituţii. A fost părerea Lojei ca Maestrul şi Paznicii lui să participe la toate Comitetele pe perioada revizuirii constituţiilor pentru a nu se face nici o modificare în vechea formă

Şi din nou că ordinea lucrurilor în Lojă, şi anume numirea simbolurilor, era aproape la fel atunci ca şi acum poate fi dedusă din folosirea a trei lumini, care par a fi fost simboluri caracteristice. Întrucât, în minutele unei şedinţe susţinute de aceeaşi Lojă în 3 iunie 1723, este decis: „ Cele trei Sfeşnice de Mahon prezentate acestei Loje de către venerabilul maestru, Sir Christopher Wren, a dat ordin a fi depuse într-o ladă de lemn acoperită cu o pânză ce trebuie cumpărată numaidecât pentru acest scop”.

În „O istorie a Rhode Island-ului” a preotului E. Petersen, care a apărut în 1853, este specificat că nişte evrei care au emigrat din Olanda în Coloniile Americane în primăvara anului 1658 practicau „gradele” masoneriei la Newport. Mulţi ani după apariţia acelei publicaţii, un mason american eminent a făcut cercetări în legătură cu acest raport şi, deşi a găsit documentele originale care certificau declaraţiile acelui istoric, a refuzat să le creadă. Documentele spun următoarele: „ ... (data a fost ştearsă, respectiv ziua şi luna) ne-am întâlnit în Casa lui Mordecai Campannall şi după sinagogă i-am dat lui Abm Moses Gradele Masoneriei”.

Această dovadă are toate caracteristicile autenticităţii. Nu are un scop ascuns, iar vârsta este neîndoielnică; este mult anterioară anului 1717. Confirmă ceea ce am fi putut presupune, că masoneria era practicată în rândul evreilor spanioli (Sephardim). Ajută să explicăm elementul ebraic din Ritual. Şi totuşi, cercetătorul american Fratele Thomas Doyle, incapabil de a concepe masoneria înainte ca aceasta să ajungă din Anglia după 100 de ani, în 1749, nu a vrut să recunoască această mărturie.

Întrucât francmasoneria era o societate ce avea secrete păzite cu înverşunare, anterior anului 1717 putem descoperi doar fragmente, frânturi de informaţii, fleacuri ce ne permit să afirmăm existenţa Frăţiei fără a-i destăinui caracterul sau activităţile. Exista o Lojă la York în 1705, una la Alnwick în 1701, una la Dunblane în 1698; acestea erau Loje speculative, iar la ultimul loc, puţini dintre membri erau masoni operativi. În 1691, Robert Kik a scris o lucrare în care „Lumea Masonică” era conectată la Tradiţie a Rabinilor, „după legenda celor două coloane Jachin şi Boaz”, şi afirmă că la acea vreme masonii aveau un semn secret ce era „transmis din mână în mână”. În acelaşi an, 1691, auzim de o adunare generală a Frăţiei în Londra, unde Fratele Christopher Wren a trebuit să fie „adoptat” într-un fel, scriitorul nu avea cum să ştie deoarece nu era mason, deşi auzise de secretele şi misterele lor.

În 1686, dr. Robert Plot ne informează că nişte oameni „de cea mai eminentă calitate” din Staffordshire erau membri ai Frăţiei. Pe o copie a Constituţiilor, datată în 1665, există o transcriere brută a Jurământului Masonic, unde cuvintele şi semnele se cer a fi ţinute secrete faţă de toată lumea, cu excepţia Maeştrilor şi a Membrilor. În 1658, un vechi pergament arată că Regele James al VI-lea a fost făcut mason şi vorbeşte despre „Templul Templelor construit pe acest pământ”, însemnând bineînţeles Templul regelui Solomon., ca dând naştere Lojelor din Kilwinning şi Scoon. În 1652, într-o Declaraţie Solemnă a Sinodului Presbiterian de la Kelso, se specifică faptul că unii dintre preoţi fuseseră francmasoni în trecut. În 1646, Elias Ashmole a devenit mason. În 1641, Sir Robert Moraz a fost iniţiat. Manuscrisul Cooke, conţinând Constituţiile Masonice, este datat în 1430, dar la o examinare mai atentă se constată că este o lucrare compusă din materiale mai vechi. Manuscrisul Regius, în formă metrică, este asociat anului 1415, dar este general considerat ca o transcriere a unuia mai recent, din jurul anului 1380.

Există dovezi care să susţină ideea noastră cum că francmasoneria provine din zilele regelui Solomon? Răspunsul la aceasta depinde de răspunsul pe care îl dăm unei alte întrebări: Existau mistere în legătură cu Templul de la Ierusalim? În Macabei 3, ii. 30, găsim o aluzie la un om care a fost consacrat conform Ritualului prescris atunci; iar în Cartea Înţelepciunii lui Solomon viii. 4, Înţelepciunea personificată este comparată cu „Cel iniţiat în învăţăturile lui Dumnezeu”. În aceeaşi Carte, xiv. 30, găsim prima referire la „Numele incomunicabil”, numele de care Josephus spune că „nu este drept să vorbeşti”.

După cum foarte bine a spus Fratele Waite, „este aproape imposibil să desluşeşti problema originilor noastre pe linie istorică”. Dar analizând Ritualul Masonic prin propriile dovezi interne, două lucruri sunt perfect clare:

(a) Că a început cu oameni care erau familiari cu teosofia mistică evoluată de mult în rândul evreilor şi

(b) că aceiaşi oameni erau, de asemenea, cunoscători ai încetăţenitelor Mistere ale timpurilor clasice, urmându-le în anumite aspecte, după cum vom vedea în continuare

VALOAREA PROBATORIE A SIMBOLURILOR NOASTREFrancmasoneria este un sistem ciudat de moralitate învăluit în alegorie şi ilustrat prin

simboluri. Întrucât dorim să facem un studiu al Ritualului nostru deosebit, primul lucru pe care trebuie să-l observăm este caracterul simbolic a aproape tot ceea ce vedem şi auzim pe parcursul

Ceremoniei. Putem găsi înţelesuri ascunse chiar şi în acele detalii care la început par simple bagatele. Unele remarci ale Maestrului Venerabil par a fi făcute la întâmplare şi par a fi nimicuri insignifiante de care te poţi lipsi, dar în Ritual nimic nu este trivial, totul este important.

Elementul pe baza căruia suntem admişi, paşii în urma cărora avansăm, însemnele pe baza cărora ne cunoaştem între noi, Cuvintele care ne sunt încredinţate, toate au, mai mult sau mai puţin, o importanţă simbolică. Locul care le este desemnat anumitor ofiţeri se bazează pe anumite considerente, atitudinea prescrisă pentru Ucenic şi Calfă când se găsesc la Nord-Est sau Sud-Est sunt extrem de importante, căci Maestrul Venerabil spune: „Acum pentru toţi cei din afară sunteţi un Mason Liber drept şi cinstit etc”. Planşele de Arhitură prezentate Candidatului la fiecare grad au de asemenea o aplicaţie morală.

Autorul acestui tratat a fost primul Iniţiat al primei Loje din Manila (Insulele Filipine) pe timpul când a fi Mason era o crimă şi de aceea membrii Breslei trebuiau să-şi ascundă identitatea. Făceau aceasta prin adoptarea unui nume simbolic, singurul care apărea în documentele oficiale, devenind astfel cunoscut fraţilor săi drept „Fratele Cezar”.

Aceasta ar putea părea ca o practică oarecum bizară, dar analizând-o, vedem că este în concordanţă cu Ritualul Englezesc. Să analizăm anumite fapte cunoscute.

Când Maestrul Venerabil şi Venerabilii îi spun Candidatului „Treci cutare şi cutare ”, ei folosesc de fapt un nume simbolic, care variază în funcţie de gradele pe care Candidatul le parcurge întrucât, în timpuri vechi, se obişnuia să se spună „Treci Frate B., T. sau L. C”., după cum era cazul.

Apoi, Candidatul de Gradul Trei este însărcinat să îl personifice pe „unul dintre cele mai strălucite personaje înregistrate în analele Masoneriei” şi pe moment este considerat drept Maestrul nostru, însuşi Hiram Abif. În Capitolul Arcului Regal, toţi ofiţerii superiori poartă nume simbolice şi sunt văzuţi ca reprezentând Z, H, J. E şi N. Ei sunt întotdeauna adresaţi cu aceste nume.

În Breaslă, nu dăm astfel de nume Ofiţerilor Lojei, dar afirmăm în mod distinct că „cei trei care care conduc o Lojă” şi care sunt nucleul ei reprezintă „cei trei Mari Maeştri care au ctitorit clădirea primului Templu al Ierusalimului”, numele fiindu-le dat în timpul Ritualului. Mai mult, în deschiderea Marei Loje, diverşi Ofiţeri sunt întrebaţi astfel: „Pe cine reprezinţi?”. Ideea este că apar acolo în personajul lui B., J., H.A. după caz. Importanţa acestor fapte va fi observată dacă luăm în calcul dificultatea care există în reperarea originilor Francmasoneriei. În mod cert nu o putem descoperi în dovezi documentare. Când avem de-a face cu Breasla, avem de-a face cu o Societate care de la începuturile existenţei sale a ţinut anumite amănunte secrete. Se pare că Vechea „Accepţiune”, care se întâlnea la Masons Hall în Londra, nu a ţinut niciun registru sau, dacă a ţinut, sunt absolut secrete. Descendenţa noastră din acel grup de oameni este incontestabilă, este atestată de numele sub care am fost cunoscuţi dintotdeauna: „Masoni acceptaţi sau Speculativi”. Merită să reflectăm asupra unei observaţii făcute de Fratele Waite întrucât arată cât de preţioase pot fi aceste fapte. El spune că „orice cunoştinţe noi vor veni mai degrabă din analiza documentelor simbolice decât din ce se înţelege ca dovadă istorică directă”.

NEVOIA DE PRECAUŢIEÎn acest capitol intenţionăm să dăm un plan consecvent de interpretări care ne va permite

să urmărim legătura noastră cu trecutul şi să dovedim dreptul la antichitate pe care Fraternitatea

îl cere şi l-a cerut pentru sine dintotdeauna. Scopul nostru este unul constructiv, nu distructiv; să construin, nu să demolăm; să explicăm şi să armonizăm, nu să băgăm vină şi să descredităm.

Ritualul Masonic necesită cea mai mare atenţie. Este nevoie de discriminare întrucât cuvintele sunt adesea folosite cu sensuri diferite. De asemenea, putem observa că lucrurile sunt prezentate sub diferite aspecte şi de aceea există un risc destul de crescut de a înţelege greşit ceea ce se spune despre ei şi astfel se poate crea confuzie. De exemplu, putem distinge cel puţin şapte aspecte diferite ale Lojei Francmasonice; le vom enumera cât se poate de succint:

(1) În primul rând, este vorba de clădirea în sine, materială, tangibilă, dar simbolică, unde ne întâlnim pentru scopul francmasonic, ca atunci când vorbim despre „conduita modestă şi corectă în Lojă” sau când spunem „în cazul în care vei vizita o Lojă etc”.

(2) Apoi este Loja mistică pe care ne-o imaginăm ca şi corespondent al Templului Regelui Solomon, concepţie ce îl face pe Maestrul Adorat să spună: „Eu, ca şi Maestru al acestei Loje şi, prin urmare, reprezentant al Regelui Solomon”. La Instalarea sa îi este cerut să ocupe scaunul Regelui Solomon. În perioada Evului Mediu, această concepţie era foarte în vogă în rândul celor care studiau ştiinţele ocultului. De asemenea, este important de observat că toate Misterele Antice erau asociate cu un Templu, cultul distinctiv din care promovau într-un mod general ca adevărate sincretisme.

(3) Ocazional, Loja devine doar un alt nume pentru Fraternitatea însăşi, care este comparată cu o Clădire. Astfel că, atunci când un bărbat este nou admis, se spune că „reprezintă în mod figurat” a piatră din Clădire. Fiecare din noi am ridicat aceeaşi Clădire. Ideea revine la Ceremonia de Instalare atunci când vorbim despre „Consacrarea acesteia ca şi casă a noastră”, care se referă, bineînţeles, la Frăţie.

(4) Mai există, de asemenea, ideea mai largă a unui Templu universal mistic care a fost într-un proces de construcţie încă de la începuturile lumii. Proiectul de reconstrucţie a Zionului le-a fost atribuit Cavalerilor Templieri, dar Misticii de toate vârstele au ţintit spre ceva mai bun decât piatră şi mortar, şi asta este ceea ce noi considerăm că s-a ridicat pe „pământ sfânt”. Dimensiunea pe care Ritualul o dă „Lojei” presupune asemenea concepţii.

(5) Pe urmă, Loja este şi o copie a Universului material, Dumnezeu însuşi fiind Arhitectul şi Stăpânul ei. Fraţilor noştri înaintaşi le-a fost sugerată această idee de numărul planetelor, care este şapte, numărul unei Loje perfecte. Reţineţi faptul că Maestrul adevărat al Lojei sale este atât Maestrul Soarelui cât şi al Lunii, pentru că, aşa cum îi spunem Iniţiatului, „Maestrul stăpâneşte şi guvernează această Lojă”, i.e. Universul. În cazul acesta „Soarele” este „la apus”, Prim Supraveghetorul este la vest iar Maestrul e întotdeauna la Est.

(6) Din nou găsim o Lojă astrală sau astronomică „descrisă emblematic” pe Prima Planşă de Urmărire, ceea ce noi numim un grup de Şapte Stele pe Cerul Nopţii, binecunoscut Fraţilor noştri străvechi. Aceasta nu trebuie să fie confundată cu precedenta, vom avea ocazia să ne referim in extenso (pe larg) la acest simbol într-un alt loc.

(7) În cel puţin un pasaj este menţionată „Marea Lojă de sus”, la care cu toţii vom fi chemaţi într-o zi. Aceasta este ceva cu totul divin, întrucât este descrisă ca „vorbind la figurat, o casă eterică ascunsă ochilor muritorilor de firmamentul stelar” şi ca „o clădire nu construită de mâini, ci eternă în ceruri”. Dar vorbind la modul general, Loja noastră, asemenea Templului însuşi, este un tip de manifestare. De acea, se presupune, Cartea Secretarului Lojei este „Planşa de urmărire spirituală a Marelui Arhitect al Universului”. PreaÎnaltul este Loja, şi anume, Casa

Sufletului, şi toate concepţiile pe care le-am luat la cunoştinţă sunt doar schiţe ale acestui fapt central. În acel mare depozit al misticismului evreiesc, Sepher ha Zohar sau „Cartea Splendorii”, Templul Regelui Solomon este spiritualizat şi tratat mai degrabă drept „o Casă a Doctrinei”, decât fapt material. Se spune că ar fi fost ridicat de Regentul Tradiţiei Secrete în Israel; este considerat că ar sta în centrul lumii şi că ar avea un Sanctuar - Sanctum Sanctorum – care este, din punct de vedere mistic, Inima Lumii. Toate acestea corespund întocmai cu concepţia masonică, întrucât Templul Regelui Solomon este declarat a fi „Prima Lojă” şi descriindu-l astfel ne referim la faptul că Templul a fost întruparea filosofiei noastre mistice, totul în el fiind simbolul ideilor noastre şi reflectând lumina noastră. În baza acestei idei se spune că Loja Masonică este ridicată pe pământ sfânt.

Modul în care Gradele se întrepătrund este cu adevărat de admirat. La fiecare etapă succesivă, candidatul pare a fi mulţumit de ceea ce vede şi aude şi, dacă nu l-am avertiza că sunt alte Grade în Francmasonerie, probabil că nu s-ar aştepta la nimic mai mult. Asta deoarece la fiecare Grad el primeşte ceea ce Breasla are să-i ofere; „alocaţia” obiectelor de primă necesitate date Ucenicului Admis, „remuneraţia în bani” plătită Camaradului de Breaslă, pe care va trebui să o administreze; sau partea datorată Maestrului Masonic şi Companionului, după caz.

Dar putem observa că îi sunt date Candidatului aşteptări pentru lucruri mai bune ce îl vor duce către viitoarele etape. Pe moment poate fi mulţumit cu planul minimal şi jumătăţile de adevăr prin care este pregătită mintea sa, dar în final el va vedea adevărata natură ale acelor previziuni întunecate, iar orizontul său este lărgit. Important este ca atenţia noastră să fie fixată pe lucrurile esenţiale ale Ritualului, şi anume asupra a ceea ce este cunoscut drept „hotarele străvechi ale Ordinului”; ele îl ghidează în progresul său.

CELE TREI TEMPLEDin punct de vedere istoric, masonii au creat trei clădiri ca reşedinţe ale Celor Preaînalţi

şi ca Loje istorice, reflectând „Sistemul de moralitate” Masonic; acestea sunt Tabernacolul, Templul Regelui Solomon şi cel de-al Doilea Templu. „Cea dintâi Lojă” menţionată în Explicaţia Primei Planşe de Trasat este pur şi simplu „Primul Templu din Ierusalim”, deţinut de Meşteşugar, aşa cum reiese din Explicaţia Celei de-a doua Planşe de Trasat. Ni se spune că „doar trei Mari Maeştri i-au ctitorit construcţia”.

Dar nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare luând această afirmaţie despre „Cea dintâi Lojă” ca pe un adevăr absolut. Acesta a fost „primul... din Ierusalim” şi „prima” încercare de a sculpta în piatră acel tipar pe care cei trei Mari Maeştri afirmau a-l fi primit de la Marele Arhitect al Universului.

Pe de altă parte, Companionii Arcului Regal declară, pe bună dreptate, că Templul din piatră din Ierusalim era „a Doua Lojă, sau Loja Sacră”. Ei susţin asta pentru că locul de chemare ridicat la poalele unui alt Munte (unde modelul istoric a fost văzut de Marele nostru Maestru Moise) este considerat „Primul”, iar acesta mai este numit şi Loja „Sfântă”, pământul de sub el fiind sfinţit de această structură. Confraţii noştri Antici au văzut în ambele „Loje” (în Tabernacol şi în Templul Regelui Solomon) o reproducere a Modelului care i-a fost arătat Marelui nostru Maestru Moise, adică un corespondent a ceva din ceruri, din firmament, ceva care era, la rându-i, emblematic pentru o Realitate mai înaltă. O a treia încercare de a reproduce acel Model avea să

fie făcută, în cele din urmă, prin ridicarea Lojei Mari sau a celei Regale, ale cărei schiţe o avem în Volumul Legii Sacre.

Faptul că ridicarea Templul Regelui Solomon nu respectase întocmai planul moştenit de la Moise era parte din Tradiţia secretă. Cabaliştii au afirmat că acesta a fost distrus pentru că nu respectase modelul original. Cauza eşecului contructorilor nu este explicată, numai Francmasonii o cunosc. Planurile şi schiţele s-au pierdut, iar Templul ridicat a fost atât de nedesăvârşit, încât a fost nimicit pentru a demonstra lumii că nimic imperfect nu va dăinui. Moartea prematură a Maestrului Hiram Abif a fost cauza pierderii acelor planuri şi schiţe; în urma dispariţiei lui bruşte şi misterioase, acestea nu au mai fost valabile şi au trebuit înlocuite. Câteva secole mai târziu, au fost găsite şi s-a făcut o nouă încercare de a le reproduce. Din aceste ruine, care încă mai există, putem trage învăţătura că orice Templu construit de om (inclusiv Loja Francmasoneriei noastre) nu este altceva decât o schiţă imperfectă a celui ideal.

Gândurile noastre sunt ilustrate prin comparaţii ce pot părea înşelătoare, dar, în ceea ce ne priveşte, acestea s-au dovedit a fi benefice, nu pot înşela decât un cowan (termen folosit cu sens negativ pentru a desemna un zidar iniţiat în mod necinstit). În cadrul Ceremoniilor, apărem drept Constructori şi chiar discutăm despre munca bine făcută, dar, exprimându-ne astfel, filozofăm doar, „structura proiectată” nu va fi ridicată pe pământ însemnat cu firul de mătase. Oricât de mult i-am admira pe pricepuţii Arhitecţi care au umplut lumea de construcţii alese, ne lăudăm că putem face mai mult. Obiectivul nostru este îngrijit enunţat prin cuvintele folosite într-un anumit Grad: „Atotputernice Suveran, din lipsa de teritorii, le construim în inimile noastre”. Faptul că această cuvântare nu este originală, ci ne-a fost transmisă din timpuri străvechi poate fi dovedit de inscripţia veche scrisă pe o tăbliţă din alama şi fixată pe structura uni pod construit în 1513 de câţiva masoni: „Străduiţi-v-a trăi cu dragoste şi grijă/După riglă şi compas.” Folosirea de către masoni a frazeologiei în acele timpuri este de ajuns pentru a şoca criticii distrugători ai zilelor noastre.

ORGANIZAŢIA NOASTRĂModul de organizare a Lojei este o altă chestiune ce trebuie tratată cu atenţie. Explicaţia

oferită de noi Companionilor este următoarea: „3 conduc o Lojă, 5 o susţin, 7 sau mai mulţi o desăvârşesc”.

Cele două motive oferite Companionilor pentru argumentarea necesităţii prezenţei a şapte masoni pentru a „perfecta” o Lojă sunt simple pretexte. Primul motiv este acela că „Regele Solomon a construit Templul în 7 ani şi a fost Vistiernic al Domnului”, nu face altceva decât să pună carul înaintea boilor. Celălalt este că numărul acesta „face aluzie la cele 7 Arte şi Stiinţe Liberale”. Singura observaţie pe care am avea-o ar fi în legătură cu Ritul în sine, faptul că acesta este „asemănător”, cu caracter similar explicaţiei dată anterior. Dar principiul enunţat aici reprezintă un reper străvechi, acela că „şapte fac Loja perfectă”. Doar că nu este oportun a împărtăşi adevărata explicaţie unui Companion, aşa că îi inducem în eroare printr-o indicaţie falsă. În 1688, Robert Plott scria că în timpurile acestea era nevoie de „cinci sau şase bătrâni ai Ordinului” (adică cinci sau şase Meşteşugari, ei înşişi complet iniţiaţi) pentru a constitui o Lojă cu drept de iniţiere. Această afirmaţie nu este precisă, dar dovedeşte că această chestiune era strict reglementată şi că exista un minim considerat indispensabil. Însuşi Plot pare a fi nesigur; dar ce voia să spună prin „cinci sau şase”? Maestru Venerabil putea sau nu fi inclus şi a luat, oare, în considerare Vistiernicul „de la uşa Lojei”? Nu era obligatoriu ca Vistiernicul să fie un

„bătrân al Ordinului”. Şi ce se întâmpla cu Iniţiatul? Era şi el inclus? Afirmaţia lui Plott se apropie într-atât de formula de mai sus pentru a presupune că 250 de ani mai târziu nu a existat vreo schimbare esenţială.

Formula pare a insinua că cinci puteau „susţine o Lojă”, cel puţin o „Lojă F.C.”, aşa cum reiese din istoria tradiţională a celui de-al Treilea Grad. Dar, mai important, Loja deţine puterea de a iniţia; dar odată ce au avut loc două iniţieri, odată ce doi Ucenici s-au alăturat primilor cinci, Loja a atins statutul de „Lojă perfectă”. În prezent, ne raportăm la mai sigura regulă ca fiecare iniţiere să aibă loc "în cadrul unei Loje drepte, perfecte şi orânduite”.

Există un al treilea motiv pentru care se cere prezenţa a şapte Masoni, dar acesta este insinuat doar de simbolul celor şapte stele reprezentate în prima Planşă de Trasat. Informaţi fiind că acele şapte stele „fac aluzie la tot atâţia (oameni) intraţi în rândul Masonilor, fără de care nici o Lojă nu este perfectă, nici unul nu poate spune că vreun Candidat nu poate fi (acum) iniţiat oficial în Ordin”. Deci, adevărata interpretare a pictogramei pare a fi aceea că cei Şapte Masoni care alcătuiesc Loja perfectă reprezintă un fenomen extraordinar din ceruri, pe care Confraţii noştri Străvechi l-au învestit cu semnificaţie.

Nu este greu să identificăm acel fenomen, pe cerul nopţii existând, într-adevăr, o constelaţie alcătuită din şapte stele (Ursa Minor) ce gravitează în jurul propriei extremităţi, punct marcat de Steaua Polară, care devine, astfel, centru vizibil al unui cerc şi, chipurile, „Maestrul care îşi conduce Loja”. Astfel, putem lua cele şapte stele drept arhetipul atât al tainicei noastre fraternităţi, cât şi al celor şapte lumini simbolice ale Lojei. Acestea sunt: cele trei „mari” lumini care sunt prezentate Candidaţilor: Volumul Legii Sacre, Echerul şi Compasul; cele trei mai „mici”, ocupante ale celor trei postamente din Est, Sud şi Vest pe care le asociem cu lumânările aprinse învecinat; şi „Marea Lumină”, cea care luminează întreg locul, „Strălucirea din Centru”.

NUMĂRUL 7 DUPLICATÎn mod curios, acest simbol de pe cerul nopţii este duplicat. Există o altă constelaţie

(cunoscută ca Ursa Mare) care se compune din acelaşi număr de stele aranjate în aceeaşi ordine şi care, rotindu-se în jurul aceleiaşi Stele Polare, descrie un al doilea cerc, mult mai mare decât primul, cuprinzând o suprafaţă mai mare a cerului.

Aceste două constelaţii ce domină bolta cerească au fost remarcate de Confraţii noştri Străvechi. Idealul Lojei perfecte „din centru” a fost inspirat de prima constelaţie, iar din cea de-a doua (care este duplicatul sau copia acesteia) au aflat nevoia „emulaţiei”, la baza căreia stă „supunerea absolută” faţă de o Putere centrală; asta înseamnă cadenţa mişcării în jurul Conducătorului Suprem. Tot din acest simbol trebuie că au învăţat o altă caracteristică dintotdeauna a Masonilor, şi anume subordonarea celor relative faţă de Absolut sau Etern.

Nu există îndoială că Străvechii noştri Confraţi au studiat Astronomia, aceasta fiind una (ultima şi cea mai importantă) dintre cele Şapte Arte şi Ştiinţe Liberale pe care Meşteşugarii trebuie să le studieze. De asemenea, este important a observa că, în Capitolul Arcului Regal, cele Paisprezece Stele sunt prezentate ca echivalentul unui alt simbol menţionat în istoria Tradiţională a Arcului Regal. Să ne amintim cum, însărcinaţi de Stăpânii noştri, cei trei Maeştri Masoni din Babilon sunt angajaţi într-un studiu ce se finalizează cu descoperirea a paisprezece Stâlpi, adică a şapte perechi, dintre care una, se spune, are o „structură şi gravură deosebită” (corespunzând

astfel celor două stele principale din constelaţiile menţionate), iar „alte şase perechi de o egală simetrie şi frumuseţe”.

Deci, în mod evident, cele şapte stele de pe prima Planşă de Trasat au fost duplicate. Sunt paisprezece stele (sau Stâlpi) ce reprezintă două Loje concentrice, din punct de vedere simbolic, Loja „din centru” şi o Lojă „de emulaţie” aşa cum e fiecare Adunare a Masonilor.

Iar, în final, acest total de paisprezece ajunge la cincisprezece, deoarece aceiaşi Maeştri Masoni din Babilon descoperă ceva asemănător unei baze dintr-un stâlp sau coloană, dovedită a fi mult mai importantă decât orice semn care îi preocupase până atunci. Legat de acest simbol unic vor fi observate trei lucruri: există anumite caractere misterioase gravate pe piedestal; există un voal misterios, iar sub voal se află cel mai lăuntric secret al Capitolului.

În natură, punctul central este Steaua Polară şi toate celelalte orbite din spaţiu, toate stelele, se rotesc în jurul ei. Dar profetul misterios caută dincolo de materia creaţiei şi distinge „un punct din interiorul unui cerc”, invizibil, imaterial, divin. El avea să conceapă simboluri pentru aceasta, în încercarea de a-şi exprima ideile, dar acel punct dintr-un cerc avea să devină expresia Realităţii Supreme pe care, atingând-o, simţim că suntem în prezenţa Celei Necreate.

Aşadar, atunci când Maestrul Mason atinge acest nivel de cunoştinţe, este dezgolit de bunurile materiale şi i se acordă statutul ce îi permite „participarea deplină la Misterele noastre”.

FORMA, LOCAŢIA/AMPLASAMENTUL ŞI SUBSTANŢA LOJEIPotrivit obişnuinţei Masoneriei de a se ocupa de Lojă, o vom descrie folosind limbajul

figurat: forma sa, locul unde ar trebui să se situeze şi chiar calitatea construcţiei sale fiind exprimate prin metafore folosite cu sute de ani în urmă.

(a) FormaLoja are formă de paralelipiped, adică de Cub Dublu. Deşi această descriere nu este exactă,

ea se potriveşte cu măsurătorile interne ale „Locului Sfânt” (partea centrală a Templului Regelui Solomon), având 19,2 metri lungime, 9,6 metri lăţime (Ezechiel 42:20) şi 9,6 metri înălţime.

Semnificaţia mistică a Cubului Dublu, care poate fi ilustrat prin aşezarea în linie a celor două pietre Ashlar1, trebuie să fie evidentă pentru toţi. Căci, aşa cum la Locul Sfânt Israelitul trecea printr-un proces de purificare, aşa piatra brută devine Una Perfectă.

Iar acest simbol al Cubului Dublu este fundamental în Sistemul Masonic. E interesant cum ne urmează în Capitolul Arcului Regal, unde ia forma „Altarului Tămâii” pe care Maestrul Mason are bucuria de a găsi ceea ce căuta.

Altarul a fost, dintotdeauna, simbolul devotamentului faţă de un ideal, dar acum e mai mult decât atât. Căci, aşa cum spuneau Cabliştii, Altarul Tămâii e locul unde Arhanghelul Mihail a sacrificat sufletele celor drepţi pentru ca aceştia să se poată înălţa la Iehova curaţi şi înmiresmaţi. Totuşi, pe acelaşi Altar, sufletele oamenilor desăvârşiţi primesc recompensa strădaniilor lor. Toate acestea se armonizează cu aspiraţiile masonilor : „fie ca vorbele şi acţiunile noastre să urce

1 Ashlar (Aslar) - piatra brută şi cea lustruită, în sens general, metafora pietrei este legată de identificarea ei cu însuşi masonul; lucrarea masonică a măsurării şi lustruirii pietrei brute corespunde cu transformarea lui însuşi, lucru pe care masonul îl face pentru a trece de la stadiul diform, inconştient şi pasiv al profanului la stadiul regulat, creativ şi conştient al masonului liber. Aşa cum piatra brută nu este potrivită pentru edificarea unei catedrale pentru că produce instabilitate şi dizarmonie, la fel piatra cubică, regulată şi lustruită se aseamănă în unicitatea ei cu alte pietre lucrate la fel şi contribuie la ridicarea Templului.

nepângărite până la tronul Graţiei Divine „Prin purtare S....e, paşi şi intenţii drepte sperăm să ne ridicăm la acele lăcaşuri nemuritoare de unde provine întreaga bunătate”.

(b) LocaţiaÎn ceea ce priveşte poziţia sau amplasamentul, se spune că Loja este o structură solidă de

formă pătrată şi că este orientată adecvat „faţă de Est şi Vest”. Trei motive Masonice sunt atribuite acestei orientări, dar numai două se dezvăluie în cadrul Ceremoniilor, întrucât îi spunem Iniţiatului că celălalt „nu va fi abordat acum” deoarece explicaţia ar dura prea mult, deşi, într-o zi, „pe parcursul Prelegerilor noastre”, pe care sperăm „că va avea multe ocazii de a le auzi”, va descoperi un întreg expozeu referitor la această temă.

Cele două motive sunt: (a) acela că Estul şi Vestul reprezintă locul de unde soarele răsare şi respectiv apune; (b) acela că, la modul general, Învăţăturile s-au răspândit de la Est la Vest. Dar „al treilea, ultimul şi cel mai important motiv”, ar putea fi sintetizat astfel: Masonii trebuie să-şi construiască Templul urmând modelul istoric original (Templul Regelui Solomon). Cinstind împrejurarea, acesta avea să fie ridicat (asemeni Tabernacolului din Sălbăticie) în conformitate cu modelul dezvăluit de Dumnezeu lui Moise la Horeb, model pe care Regele Solomon îl cunoştea foarte bine.

Aşa cum reiese din Explicaţia celei de-a doua Planşe de Trasat, „Prima Lojă” menţionată în Explicaţia Primei Planşe de Trasat a fost „Primul Templu de la Ierusalim”. Iar, spre îndrumarea Masonilor din toate timpurile, expozeul menţionează că acesta fusese orientat corect.

Deci, acestea sunt motivele pentru care ideea ca fiecare Lojă „trebuie să fie”, şi chiar este închipuită a fi, construită faţă de Est şi Vest. De aceea, în Lojă călătorim de la Est la Vest. Tânărul Paznic îşi ocupă locul în Echer. Dar asta se întâmplă cu un anume acop, acela de „a reprezenta Soarele la meridian” şi doar pentru un timp limitat. Apoi cu toţii se întorc de la Vest la Est, locul luminii.

(c) Calitatea construcţieiReferitor la material, aflăm că Loja este „un lăcaş eteric”. Semnificaţia de bază a

termenului „eteric” este aceea de lichid misterios numit „eter”, în care întreg Universul ar fi scufundat. Dar noi folosim vag acest adjectiv pentru a descrie, în genere, ideea unui Templu imaterial, impalpabil şi divin. Doar astfel putem argumenta descrierea sa ca fiind un „paralelipiped lung de la Est la Vest, lat de la Nord la Sud, adânc de la suprafaţa pământului până la centru şi înalt până la ceruri”. Două motive justifică descrierea Lojei ca fiind „atât de vastă”. În primul rând, „pentru a demonstra universalitatea şiinţei”, care a pătruns în toate ţinuturile şi care are, de fapt, caracter cosmopolit. Apoi, pentru a delimita măsura „filantropiei unui Mason” care nu ar trebui să cunoască vreo limită, în afară de cea a prudenţei”.

Totuşi, este evident că nu putem folosi limbajul vreunei construcţii materiale. Adevăratul motiv, şi anume că Loja ideală este o oglindire a creaţiei lui Dumnezeu, nu este exprimat aici, dar poate fi găsit în alt loc. De aici, afirmaţia că Marele Arhitect „Îşi încoronează Templul cu stele, asemeni unei diademe”. Tot de aici, ideea că „acoperământul Lojei” este un baldachin ceresc (zis şi înnorat) cu o varietate de culori, chiar „cerul”. Din moment ce ar trebui să ne întâlnim într-un loc neacoperit de mâna omului, „acoperişul” metaforic al firmamentului înstelat de deasupra noastră se reflectă pe podeaua pe care călcăm (acolo unde Confraţii noştri Străvechi şi-au avut „Planşa de Trasat”), aşa cum „Graniţa” şi „Pavajul” devin un duplicat al „Universului”, un microcosmos.

PRECIZĂRIAm stabilit deja că materialul mistic este prea vast pentru a fi măsurat de om. La

examinarea planurilor şi schiţelor, adică la studierea legăturii dintre întregul nostru sistem şi relaţia de dependenţă a părţilor lui, obţinem viziunea unui proiect îngrijit ce va provoca vechea exclamaţie: „O, minunaţi Masoni!”.

Nu putem lua asupra noastră sarcina de a oferi o descriere amănunţită a diferitelor părţi ale clădirii deoarece nu găsim nicăieri detalii specifice. Dar informaţii referitoare la acea secţiune sau cameră, ori „ornamente”, sunt împrăştiate pe tot parcursul Ritualului, astfel că, adunând şi comparând datele disponibile, discuţia despre semnificaţia termenilor şi modul cum fiecare parte îşi are locul în sistem devine posibilă.

Totuşi, în tratarea acestei chestiuni trebuie să repetăm semnalul de alarmă deja sunat în antrenarea cauţiunii. Nu vom considera sensul de bază al cuvintelor ca având înţelesul real sau efectiv. De multe ori, textul Ritualului urmăreşte a ascunde pe cât dezvăluie şi, dacă nu suntem prudenţi, vom fi derutaţi.

Într-o prezentare de ansamblu, Loja mistică prezintă o compartimentare întreită, fiind alcătuită din trei părţi sau compartimente. Iar această împărţire triplicată era o caracteristică uimitoare a Templului Regelui Solomon. Aceste compartimente erau: (a) Pridvorul, (b) partea centrală, numită „Locul Sfânt”, deja descrisă, şi (c) „Sanctum Sanctorum (Sfânta Sfintelor), care era un cub perfect.

La sol, Pridvorul apărea sub forma unei jumătăţi de pătrat cu lungimea de 4,8 metri şi 9,6 metri lăţime.

Locul Sfânt era o „Cameră de Mijloc” interpusă între Pridvor şi Sanctum Sanctorum cu dimensiunile de 19,2 metri lungime şi 9,6 metri lăţime (formând un pătrat dublu); iar Sanctum Sanctorum era un pătrat perfect, având 9,6 metri lungime şi 9,6 metri lăţime. Toate astea concordă cu cele trei etape principale ale desăvârşirii sale ca Mason: (a) ritul pregătitor al Iniţierii, (b) Încercarea Meşteşugului din Camera de Mijloc, (c) ceremonia de înălţare prin care Secundul Mare Diacon J. primeşte dreptul de a intra în Sanctum Sanctorum. Semnificativ este faptul că, practic, toate Templele celorlalte naţiuni erau divizate şi ele în trei părţi.

Totuşi, examinând acest subiect, vom folosi o compartimentare în şapte părţi: (1) Pridvorul, (2) Coloanele, (3) Pavajul cu Bordura sa, (4) Camera de Mijloc împreună cu Scara care a condus la ea, (5) Lumina din Mijloc, (6) Lucarna şi (7) Mormântul. Împărţirea în şapte se află în armonie cu natura simbolică a Lojei, oferindu-ne o privire de ansamblu asupra acesteia.

Cu toate acestea, cercetând Ritualul, aflăm că planul cuprinde cincisprezece elemente diferite, pe care le vom analiza pentru a stabili semnificaţia lor reală. Acestea sunt:

(1) Pridvorul prin care intră Iniţiatul(2) Boaz, Coloana care cântăreşte greu pentru Calfă(3) Joachin, cea de-a Doua Coloană, descoperită Companionilor(4) Piedestalul dinspre Est, care trebuie abordat în dublă perspectivă(5) Steaua Strălucitoare văzută de Ucenic(6) Scara în spirală a Companionului, pe care se urcă dinspre latura Sudică(7) Bordura, rotundă sau ovală(8) Camera misterioasă şi ademenitoare(9) Simbolul Sacru din Camera de Mijloc

(10) Sanctum Sanctorum rezervat Maestrului Mason(11) Pavajul mozaicat al Maestrului Mason(12) Steaua Luminoasă a Dimineţii(13) Lucarna din Altar sau Sanctum Sanctorum(14) Mormântul Maestrului nostru, Hiram Abiff, având dimensiunile de 2,88m x 1,44 x 2,4

= 43,2 metri(15) Altarul de Marmură Albă (aflat în Capitolul Arcului Regal)Precizăm că elementele enumerate sunt dezvăluite Masonului treptat, una după alta.

Ucenicului i se spune doar despre cinci dintre ele: despre Pridvor, Coloana din partea stângă, Piedestalul, Bordura, luată drept marginea minunatului Pavaj, şi Steaua Strălucitoare. Ultimele două sunt înfăţişate ca simple „Ornamente”, deşi va afla, în curând, că sunt mult mai mult decât atât.

Odată „înălţat”, el află despre încă patru lucruri, şi anume cea de-a Doua Coloană şi o Scară în Spirală care conduce spre o misterioasă „Cameră de Mijloc”, unde, aşa cum spun Meşteşugarii care au fost înăuntru, s-a descoperit un Simbol Sacru a cărui natură nu este prezentată nicăieri în întregime. Tot la „înălţare” este informat despre alte şase lucruri. Acestea sunt Pridvorul Sfintei Sfintelor, Sanctum Sanctorum însuşi, Pavajul mozaicat şi Lucarna (Trei dintre acestea apar şi ca „ornamente ale Lojei unui Maestru Mason”, dar este evident că sunt şi elementele importante ale structurii). Mai sunt şi Steaua Strălucitoare a Dimineţii şi Mormântul.

CONTINUITATEA GRADELORAşa cum am văzut, planul parterului din Templul Regelui Solomon prezenta trei aspecte

dreptunghiulare, toate de aceeaşi lăţime şi plasate continuu pentru a forma un singur dreptunghi cu dimensiunile de 33,6 metri lungime şi 96 metri lăţime. Astfel, luând Templul Regelui Solomon ca prototipul Lojei Masonilor, înţelegem că diferitele Grade nu reprezintă compartimente etanşe, ci sunt etape succesive ale dezvoltării în cadrul aceluiaşi Templu sau aceleiaşi Frăţii, deşi sunt considerate drept „separate şi diferite”.

Există secrete deosebite limitate fiecărui Grad, acestea fiind transmise Candidaţilor în funcţie de merit şi capabilităţi, dar Candidaţii sunt aceiaşi indivizi. În plus, astfel putem aprecia spectatorii, pe măsură ce Loja se deschide şi se închide odată cu fiecare Grad succesiv, Conacul nostru mistic rămâne unul şi acelaşi; se înregistrează o schimbare a contextului, dar, la fel ca fundaţia, strategia de iniţiere este una singură şi rămâne neschimbată.

Faptul că un Grad deschide drumul înspre altul (cel superior completându-l pe cel inferior) învederează unitatea fundamentală a Lojei, iar confuzia de idei pe această temă apare numai din cauza neglijării celor mai simple elemente din Masonerie. Totuşi, trebuie remarcat faptul că practica actuală din Lojă nu convine întotdeauna tradiţiei Masonice. Conform chestionarului folosit de Maestrul Venerabil în deschiderea Lojei, Demnitarii Principali se află în punctul Estic, Sudic şi respectiv Vestic şi, indiferent de Gradul în care ne aflăm, nici unul dintre ei nu-şi schimbă poziţia, locurile lor sunt fixe. Dar în istoria tradiţională repetată în Loja Companionilor, Paznicul Tânăr este înfăţişat a sta la piciorul Scării în Spirală, în timp ce Paznicul Bătrân se află „în vârful” scării (cel puţin, ceea ce Companionul consideră a fi „vârful”) acesteia. Ca efect al acestei descrieri, Loja devine mai degrabă o clădire înaltă cu cel puţin două etaje, şi nu un coridor lung, ca în cazul Templului Regelui Solomon. Dar scopul acestei metafore este acela de a

ne oferi un tablou diferit al Lojei, suplimentar faţă de concepţia anterioară. Constatăm cât de curios şi paradoxal este limbajul folosit în această conexiune: spunem că „Prin... paşi regulaţi2... sperăm a ne înălţa spre acele conacuri eterne etc”. Iar asta nu se poate îndeplini pentru că, mergând pe acelaşi nivel, nu ne vom ridica niciodată. Şi cum ne poate ajuta o „conduită dreaptă” în această ridicare? Ştim răspunsul, dar nu îl putem verbaliza.

Din nou, în tradiţia celui de-al Treilea Grad, Oficianţii sunt reprezentaţi ca neaflându-se la nivelul solului şi nici pe Scară, ci în G.3, de unde au coborât pentru a juca o scenă aleasă. În primul rând, ei îi personifică, istoric, pe cei trei „Companioni ai acelui grad superior numiţi în fruntea celorlalţi” care s-au transformat în trădători; iar apoi, pe cei „trei neclintiţi” consemnaţi a fi îndeplinit sarcina primită de la Regele Solomon cu maximă fidelitate”.

Observăm, deci, că totul este simbolic şi, în acelaşi timp, totul este relativ, simbolurile nefiind altceva decât simple jetoane care îşi schimbă culoarea, ca să spunem aşa, şi care trebuie interpretate în funcţie de moment; adică în fiecare Grad succedat aceste simboluri sunt modificate şi primesc o semnificaţie cu totul diferită faţă de cea (până de curând) anterioară.

Spunem despre un Frate că este Ucenic, Calfă sau Maestru Mason, dar aceste titluri au rolul de a indica etapa în care Masonul se află în acel moment. Cele Trei Grade reprezintă atâtea etape ale dezvoltării, trei capitole separate, dar consecutive ale unei poveşti ce cuprinde toate cele trei Mistere ale Vieţii, Morţii şi Învierii; şi, treptat, pe măsură ce Masonul avansează, lucrurile primesc noi semnificaţii, până când, într-un final, lecţia supremă îi este întipărită cu efect dramatic.

Ucenicul trebuie să facă faţă încercării la care este supus de Paznicul Tânăr înainte de a-l lăsa să treacă; Companionii trebuie să treacă de următoarea probă a Paznicului Bătrân înainte de a pătrunde în Camera de Mijloc. Însă Maestrul Mason este considerat conducător suveran, preot şi rege, răspunzător numai în faţa Celui mai Înalt, şi de aceea va fi preluat de Maestrul Venerabil.

Ucenicul se aşază lângă coloana Boaz, având faţa înspre Est şi vedere la latura dinspre Nord-Est, şi parcurge cu privirea minunata panoramă iluminată de Soarele fizic. Apoi, odată „trecut”, se identifică cu Coloanei Joachin, de unde are o perspectivă asupra părţii Sud-Estice a Lojei. Dar acum, după ce nu numai că şi-a schimbat poziţia, dar a şi urcat „cinci trepte” ale Scării mistice, are o privelişte mult mai cuprinzătoare asupra decorului înconjurător, zărind Simbolul Sacru din interiorul Camerei de Mijloc, pentru care trebuie să privească în sus. Din interiorul Lojei, Companionul nu poate vedea nici Boazul şi nici Jachinul, dar le găseşte corespondentele în colţurile din Nord-Est şi respectiv Sud-Est, acolo unde sunt aşezaţi Candidaţii primelor două Grade, adică obiectele materiale cedează locul celor „două mari paralele” din punctele extreme Nord şi Sud, indicatoare ale lăţimii Lojei şi presupus diametru al cercului nostru misterios.

Acest cerc are un centru unde, în cazul Lojei Maeştrilor Masoni, vom găsi într-o zi un G., deşi, deocamdată, Companionul nu vede acolo nimic altceva decât Piedestalul şi Volumul Legii Sacre, în partea superioară. Doar ca Maeştri Masoni atingem acel centru; iar el, odată găsit, ne va

2 În original: „By . . . level steps . . . we hope to ascend to those immortal mansions”. În limba engleză, cuvântul level semnifică atât ideea de plat, orizontal, la nivelul solului, cât şi pe cea de regulat, ritmic atunci când se referă la mişcare. Autorul face o paralelă între planul de la nivelul solului al Templului Regelui Solomon şi paşii de urmat pentru creştere în grad.3 Unul dintre principalele simboluri ale masoneriei, (litera) G. reprezintă iniţiala cuvintelor God (cuvântul englezesc pentru Dumnezeu), geometrie, generare, geniu, gnoză etc.

oferi o privelişte completă a întregului cuprins. Maestrul Mason va avea, de acum, dreptul de a explora fiecare parte a cercului.

Se presupune că, trecând prin diferitele Grade, Candidatul va combina experienţele şi, de aceea, încă din stadiul de Companion este instruit să îmbine denumirile celor două coloane. Într-adevăr, el va trebui să îmbine multe alte lucruri pentru a deprinde semnificaţia Ritualului nostru. Ca atare, Candidaţii parcurg drumurile progresiv; mai întâi unul, apoi două, apoi trei. Prima este o deplasare mintală în jurul Bordurii, care îi aparţine Iniţiatului; apoi, în jurul Pavajului, care este un pătrat mare; în ultimul rând, cuprinzând cele patru laturi ale unui dreptunghi, ce reprezintă Sălaşul Morţii, în centrul acelui Pavaj. Iar aceste trei figuri geometrice sunt concentrice.

Continuitatea Gradelor noastre poate fi ilustrată de punctele indicate în cele trei Ceremonii. Pe podeaua Lojei, ele desenează cele două triunghiuri întreţesute, cunoscute sub numele de Sigiliul lui Solomon. În cazul primului triunghi, Jachin şi Boaz alcătuiesc faţada (reprezentând punctele unde Iniţiatul şi Companionul stau la început), iar vârful se află în Piedestal, în punctul Estic. Cel de-al doilea triunghi este inversat, are baza formată din punctele Nord-Estic, respectiv Sud-Estic ale Lojei (acolo unde se spune că se află „cele două mari paralele”) şi vârful în Vest, acolo unde se află Paznicul Bătrân. Atunci când noul ridicat în grad a fost consacrat, merge în centrul acestei embleme misterioase, de unde marele nostru Luminator îşi revarsă razele asupră-i. Acela este locul unde ar trebui să fie personajele evreieşti legate de acel simbol sacru; aşadar, el a ajuns la Realitatea Supremă.

PRIDVORUL UCENICIEIÎn cazul Templului Regelui Solomon, Pridvorul era o suprafaţă dreptunghiulară acoperită,

situată la capătul estic, având 20 de coţi lungime şi 10 coţi adâncime, adică jumătate de pătrat. Aceasta era lăţimea clădirii (1 Regi 6:3). Aşa-zişii adoratori treceau prin acest Pridvor pentru a intra în Templu. O structură impozantă puţin misterioasă se afla deasupra lui. Scriitorul Cărţilor Regilor nu îi precizează înălţimea, dar în Cronici ea apare ca fiind de 120 de coţi (3:4). Aceasta reprezintă o dificultate pe care numeroasele modele ridicate nu au reuşit să o rezolve. Există detalii ale Templului Regelui Solomon care nu vor fi clarificate din cauza incercitudinii privind semnificaţia unor anumite cuvinte evreieşti. Dar unii cercetători moderni au obiectat faţă de presupusa înălţime a suprastructurii, invocând motivul că proporţiile 20 x 10 x 120 ar fi „imposibile atât din punct de vedere estetic, cât şi static”. Dar în Septuagintă – traducerea în greacă de acum 2000 de ani –, înălţimea Pridvorului era specificată a fi 120 de coţi şi minţile strălucite ale timpului nu au avut nimic de obiectat.

Mai mult, în Istoria Artei, doi scriitori moderni, Perrot şi Chipiez, consideră valabilă această afirmaţie şi că un asemenea Pridvor este, pur şi simplu, o reproducere a stâlpilor folosiţi de egipteni pentru a-şi construi Templul. Spre exemplu, marele Naos de la Karnack atingea înălţimea de 47,7 coţi, iar stâlpul avea cu aproximativ 31,8 de coţi mai mult.

Aşadar, este evident că faţada Templului Regelui Solomon avea forma unui turn sau a unei clopotniţe al cărui centru atingea o înălţime foarte mare. Dar este posibil ca aceasta să fi fost mai mică de 120 de coţi. Este remarcabil faptul că, în crearea noului Templu, Ezechiel dubleză dimensiunile celui dintâi. Ezechiel nu precizează dimensiunea Coloanelor Pridvorului, dar Cronicile (oferindu-ne concepţia unei perioade mai târzii) susţin că erau „înalte de treizeci şi cinci de coţi”, dublu faţă de Prima Carte a Regilor, 7:15, unde sunt menţionate a avea

„optsprezece coţi înălţime una”. Cronicarul a fost însufleţit de tendinţa lui Ezechiel de a exagera gloria Israelului.

Aceasta oferă un temei rezonabil pentru ideea că înălţimea Pridvorului (aşa cum este ea redată de autorul Cronicilor, scrise mai târziu decât Cartea Regilor) a fost şi ea dublată şi că adevărata înălţime era, de fapt, aceea de 60 de coţi, şi nu 120. Bineînţeles, este posibil ca, iniţial, Cartea Cronicilor să fi menţionat „60 de coţi” şi ca un copist să fi modificat textul pentru a concorda cu mentalitatea unei epoci ulterioare, dar rezultatul final este acelaşi. Astfel, luând în considerare înălţimea de 60 de coţi, trebuie că era loc pentru trei etaje de aceeaşi dimensiune cu Sfânta Sfintelor, deci de 20 de coţi fiecare. Şi, dacă aşa era, rezultatul obţinut va fi surprinzător: acest Pridvor-turn de 60 de coţi metri înălţime, împreună cu restul edificiului (Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor la un loc), ce avea 60 de coţi, conferă întregului Templu forma de Pătrat uriaş, simbolul principal al Masoneriei!

Demnă de observat este afirmaţia din Cronici (1 28:10) că „planul Pridvorului” era parte integrantă a modelului original al Templului transmis de la Moise la David şi, apoi, la fiul său, Solomon.

Nu primim nici o informaţie cu privire la scopul practic al acelei înalte suprastructuri. Dar este evident că pentru oamenii din acea regiune ar fi fost un reper, indiferent dacă avea 120 de coţi sau doar 60. În plus, ţintind în sus, ar fi amintit trecătorilor nevoia de a reflecta asupra cerinţelor celui Atotputernic. Din vârf se putea vedea o panoramă a întregii regiuni înconjurătoare. Dar posibilitatea ca vreunul din aceste motive să fi fost scopul principal în ridicarea construcţiei este discutabilă. Confraţii noştri Străvechi practicau arta şi ştiinţa Astronomiei, iar vârful acelui Pridvor semeţ ar fi fost un loc excelent pentru observarea stelelor pe timpul nopţii şi aprecierea lucrărilor minunate ale Prea-Măritului. Probabil că acesta era scopul practic al ridicării sale.

Semnificaţia Pridvorului reiese din ideea că locul de unde „pietrele ashlar neşlefuite” se obţin se află în afara Lojei, în lumea largă, iar asta duce la indispensabilitatea unui portal. Pridvorul este punctul de intrare spre interior şi, în acelaşi timp, asigură calea de ieşire pentru cei dinăuntru. În plus, este un mijloc de aerisire a clădirii. Deci, îl putem socoti drept un simbol al comunicării constante dintre frăţie şi „lumea obişnuită” în general. Dacă, pe de o parte, Meşteşugăria exercită o influenţă benefică asupra omenirii în general, atunci întâmplările petrecute în afara Lojei reprezintă un ajutor real în dezvoltarea vieţilor noastre.

Munca premergătoare pregătirii Pietrei metaforice are loc în lume cu mult timp înainte ca aceasta să ajungă la Portic sau Intrare. Aici vom observa că procedura actuală este puţin diferită de cea rostită acum două sute de ani. În acele timpuri, interogatoriul referitor la calificările candidatului, atunci când era prezentat Maestrului Venerabil, se desfăşura afară, şi nu înăuntrul Lojei, în prezenţa „Intendenţilor Lojei” sau a Diaconilor, cum ar trebui să îi numim. Apoi, Piatra metaforică deja cioplită şi pregătită era adusă la uşa Lojei şi se rosteau întrebările: „În faţa acestor cavaleri, declari cu seriozitate şi pe onoarea ta că nepărtinitor etc”. După această încercare, Intendenţilor li se permitea să conducă Piatra prin Pridvor, urmând obiceiul descris încă din cele mai vechi timpuri, şi îl aduceau la Portic pentru a-l încredinţa unui meşteşugar mai experimentat, care avea să o mânuiască în continuare.

PRIDVORUL MAESTRULUI MASON

Maestrul Mason are o altă perspectivă asupra „Pridvorului”, el numindu-l „intrarea în Sfânta Sfintelor”. Aşa cum am văzut, în Templul Regelui Solomon, „Porticul sau Intrarea” era punctul de acces din Est şi se deschidea în „Locul Sfânt”. Din acel Loc Sfânt se făcea trecerea în Sfânta Sfintelor, situată în celălalt capăt. Prin urmare, trebuie că Maestrul Mason, atunci când vorbeşte despre Pridvor, îşi imaginează Locul Sfânt (oarecum corespondent al „Camerei de Mijloc din Templul lui Solomon”, aşa cum reiese din Ritual) ca punct de intrare în Sfânta Sfintelor; adică înţelege Locul Sfânt ca o extensie a Pridvorului propriu-zis. Şi, într-adevăr, nu există o altă intrare în Sfânta Sfintelor.

Accesul înspre interior nu este permis până când Companionul nu este „şlefuit” cum trebuie (şi, să spunem aşa, nu a devenit o piatră Ashlar Perfectă) în acel loc intermediar. Această operaţiune se desfăşoară la Altarul Sacrificiului.

În cadrul ceremoniei de deschidere a Lojei celui de-al Treilea Grad, Maestrul Venerabil îl întreabă pe Tânărul Paznic: „De unde vii?”. Răspunsul este: „Din Est”. Iar acest răspuns este corect istoriceşte, având în vedere că Pridvorul era în Est. Dar în Lojele moderne intrăm, de obicei, printr-o uşă aflată undeva în capătul opus Estului simbolic. Motivul reiese din răspunsul Paznicului Tânăr atunci când Maestrul Venerabil îl întreabă pentru a doua oară „De unde vii?”. El spune: „Din Vest”. În unele Loje există obiceiul prefixării sintagmei: „În calitate de Maestru Mason, de unde vii?”.

Dar direcţia este inversată deoarece aceşti Maeştri Masoni veniţi dinspre Est în Vest acceptă că această căutare a lor în Vest a dat greş şi, astfel, după o lungă pribegie în ţinuturi îndepărtate, se întorc din Vest în Est. Ei sperau să găsească „ceea ce s-a pierdut” în filozofia europeană, dar, dezamăgiţi din acest punct de vedere, se întorc la învăţătura Orientului, unde sunt convinşi că vor primi ceea ce îşi doresc. Dar ce găsesc în Est? Misterul inefabil al Zorilor, Soarele în gloria sa, Lumina Divină.

Dar în examinarea direcţiei urmate de Maestrul Mason este bine să ţinem cont de faptul că am inversat poziţia Templului lui Solomon, unde Pridvorul se afla în Est, iar Sfânta Sfintelor în Vest. Dar în cazul Lojei este altfel; pentru noi, Estul este totul. Intrând în Sfânta Sfintelor, aflăm un loc al întunericului. Dar, apoi, întorcându-ne în Est, unde ne-am început drumul, găsim lumina; în locul Pridvorului, găsim acum o Cameră de Mijloc şi, deasupra ei, o Cameră Superioară. Ritualul susţine ideea celor „trei intrări” care se găseau în Templul lui Solomon. Ucenicul intră prin Est, prin colţul Sud-Estic al Pridvorului, unde este situată prima Coloană, şi este confirmat ca „Frate”. Apoi intră a doua oară prin ungherul Nord-Estic al Pridvorului, unde este situată Jachin, şi este învestit în funcţia mai înaltă de Meşteşugar. Dar acei Meşteşugari denumiţi „Menatschin” obişnuiau să intre prin „Porticul de pe latura Sudică”, astfel se presupune că această intrare era rezervată celor mai înalţi în grad pentru că prezenta avantajul de a permite acces atât în camerele laterale, cât şi în Templu.

Spunând că Maestrul Hiram Abiff a fost în Templu, vom înţelege că intrase în Sfânta Sfintelor (lucru mai degrabă sugerat decât specificat limpede). Apoi, terminându-şi evlaviile, a ieşit şi a încercat să iasă pe aceeaşi cale pe care intrase, adică „prin intrarea dinspre Sud”. Zădărnicind, s-a îndreptat către intrarea Nordică (despre care nu avem detalii) şi apoi, după ce retragerea i-a fost împiedicată pe ambele laturi, s-a îndreptat către intrarea Estică, intrarea poporului, unde a avut parte de un sfârşit tragic. Aşadar, el nu intrase prin Pridvorul Obişnuit; „Pridvorul” lui era de fapt „Locul Sfânt”, aşa cum se întâmpla în cazul oricărui Maestru Mason.

Importanţa intrării Sudice provine din faptul că aici, sau în apropiere, se afla Scara în Spirală care dădea Masonilor de grad înalt accesul spre camerele laterale. Vom aborda acest subiect pe dată.

COLOANELE GEMENEStudiul precedent ne-a pregătit minţile pentru cercetarea Coloanelor. Acele coloane din

Portic sau intrarea în Templul Regelui Solomon au dat naştere multor controverse dar, deocamdată, criticii nu au hotărât dacă aveau rol de susţinere sau dacă erau simple ornamente.

Acest simbol dual nu este menţionat în cazul Primului Grad. Dar Boaz este numită „Coloana din dreptul mâinii stângi”, ceea ce ne conduce la concluzia că exista şi o Coloană din dreptul mâinii drepte, şi poate încă o alta. Mai mult, Maestrul Venerabil îi comunică desluşit Ucenicului că „Lojele noastre sunt susţinute de trei mari Coloane”, anticipând, astfel, toate învăţăturile Masoneriei pe această temă. În cadrul Ritualului, primele două sunt închipuite la faţada Lojei ideale, dar în interiorul Pridvorului.

Acestea erau trăsături comune ale Templelor Semitice, aşa cum se poate observa în reprezentările picturale ale celor mai cunoscute; de exemplu, cel de la Hierapolis, Frigia, şi în alte oraşe ale lumii antice. Pe monede vechi, aceste coloane sunt înfăţişate ca elemente remarcabile ale Templelor din Paphos şi Cipru. Scriitori clasici au idilizat cei doi munţi din Strâmtoarea Gibraltar („Stânca” de pe latura europeană şi Muntele Atlas din Africa) drept cele două coloane ridicate de natură pentru a indica poarta spre lumea nevăzută din Vest. Şi fenicienii le-au reprodus la intrarea faimosului Templu închinat lui Hercule de la Gades (ţinutul care marca limita fizică a teritoriului), Strâmtoarea Gibraltar aflându-se la Poarta lumii nevăzute. Acest simbol al Coloanelor gemene nu este unul exclusiv semitic, apărând şi pe unele monumente asiriene.

Modul în care acele Coloane au fost întrebuinţate de către evrei le-a făcut foarte interesante şi le-a oferit o aplicare morală. Într-adevăr, toată lumea părea a le fi cunoscut semnificaţia. Timp de secole, Regii Israelului au fost miruiţi lângă Coloana Boaz; iar Înalţii Preoţi treceau prin acea ceremonie stând lângă Jachin. De aici şi aluzia Cronicii la Boaz (2, 23:13) „Regele stătea lângă Coloana sa”), expresie ce indică familiaritatea cu acea idee. În Ritualul Masonic, Boaz este şi Prinţ sau Conducător al Israelului, iar despre Jachin se spune că era „numit astfel” datorită asocierii sale cu un anumit Asistent al Marelui Preot „care a oficiat la sfinţirea sa”, care probabil că a fost învestit „Mare Preot”.

De asemenea, sugestia făcută Meşteşugarului că numele Coloanelor trebuie „îmbinate” sau asociate are o semnificaţie profundă. Unii au crezut că autorul Cronicilor, în afirmaţia că cele două coloane erau lungi de 35 de coţi (în loc de 17, jumătate), se referea la faptul că erau puse cap la cap; dar am văzut că există o altă explicaţie. Masonul se asociază, pe rând, cu amândoi pentru a demonstra că reuneşte în interiorul său atât natura Regelui, cât şi pe cea a Preotului. Deci, cele două nume se unesc pentru a arăta că acelaşi gând îl însufleţeşte în ambele firi, în cea de civil şi în viaţa religioasă. Citindu-le succesiv, obţinem: „La El este virtutea; El va întrona”. Nu se specifică cine sau prin ce mijloace va face acest lucru, dar orice Mason ştie şi se bizuie pe această promisiune de stabilitate pentru misterioasa structură pe care o clădeşte.

Atât Ucenicul, cât şi Companionul găsesc spaţiul dintre cele două Coloane, dar, în primul caz, Candidatul, aflat în starea de adormire spirituală, nu este capabil să observe ceva. În cazul al doilea, le observă pe amândouă, dar nu este conştient de semnificaţia lor. Totuşi, pe măsură ce

ele devin obiectul învăţăturii celui de-al Doilea Grad, vor ajunge pe primul loc în mintea Companionului. Astfel se justifică atenţia însemnată pe care o primesc şi numărul mare de lucrări scrise de Masoni pe această temă.

Masonul nu ştie nimic despre Jachin decât o dată „trecut”, moment în care află că cele două Coloane sunt intim legate, fiind de fapt un simbol îngemănat, şi devine nerăbdător să audă ceea ce avem să-i spunem referitor la detalii: situaţia lor, numele, semnificaţia numelor, locul unde au fost sculptate, cine a dispus sculptarea, cine a supravegheat lucrarea, materialul din care au fost făcute, aspectul, ornamentele, dimensiunile, lungimea, diametrul, circumferinţa şi grosimea, scopul fusului, baldachinul, globurile sferice, cele trei tipuri de lucrări decorative - reţeaua, crinii şi rodiile – şi semnificaţia morală a celor trei.

Dar cu toate că Ucenicului nu i se spune decât despre Boaz, ajungând puţin mai departe află că înăuntrul Lojei se află cele două misterioase „mari paralele” ce marchează lăţimea Lojei „între Nord şi Sud”; iar despre acestea se spune că sunt duplicate ale Coloanelor Boaz şi Jachin. Această egalitate îl va nedumeri un timp, dar, reflectând, va afla curând că rolul lor este de a-l călăuzi.

Despre Boaz se spune că se află în partea stângă, dar în cazul Templului lui Solomon, dacă stăm în faţa clădirii, aceasta era în partea dreaptă. Pentru a înţelege trebuie să facem referire la diagramele de mai sus, care ne vor aminti două aspecte adesea ignorate. În primul rând, acela că am întors Templul cu spatele în faţă şi, în al doilea rând, că privim Coloanele din interiorul clădirii, şi nu ca simpli privitori din afară. În cazul din urmă, „partea stângă” ar fi fost colţul Sud-Estic al Templului; dar pentru o persoană aflată înăuntru (presupunând că nu şi-ar fi schimbat poziţia), partea stângă rămânea stângă oricât am fi rotit Templul.

În moment ce Coloanele gemene erau în Est, Jachin se afla în colţul Nord-Estic al edificiului. Dar, presupunând că ne aflam în interiorul Templului, ar fi trebuit să îi spunem partea dreaptă. Sfânta Sfintelor era situată în capătul opus. Trebuie să ţinem cont de asta pentru a evita confuziile.

Evreii au inversat poziţia obişnuită, adoptată de restul lumii, a Templelor; iar mergând spre Sfânta Sfintelor, ei se deplasau de la Est la Vest. Dar Masonii au reinstituit această practică aproape universală şi au pus Altarul în Est, în loc de Vest. Şi, cu toate că urmăm metoda arienilor, adoptăm limba ebraică; deşi întoarcem Templul, vorbim în continuare despre Adepţi (Confraţii noştri Antici) ca urmând calea spre Sfânta Sfintelor, pe care ne-o imaginăm în Est. Aşadar, Candidaţii la Primul şi al Doilea Grad, intraţi prin Pridvorul situat în Vest, se deplasează pe diagonală, în primă instanţă, în calitate de Ucenici dinspre Sud-Vest (unde este situată Coloana Boaz) înspre Nord-Est, iar apoi, în calitate de Companioni, de la Nord-Vest (unde se află Coloana Jachin) spre Sud-Est. Dar amândoi merg înspre Est, ratând uşa Sfintei Sfintelor; „dovedind o scăpare”.

Ca Masoni ne-am îndreptat cumva înspre Vest, dar suntem conştienţi de necesitatea mistică de a merge în Est. Şi totuşi, acest Est misterios nu se află în Sfânta Sfintelor, ci în Pridvor, căci acolo, în vârf, există ceva rezervat exclusiv celor care şi-au câştigat dreptul de a intra în Sfânta Sfintelor; iar, după trecerea nopţii, vom urca la Etajul Superior al Pridvorului şi, întorşi spre Est (orice Maestru Ilustru, precum orice Companion al Arcului Regal care a trecut prin Scaune, ştie ceva despre întoarcerea înspre Est), vom contempla Răsăritul Soarelui şi vom afla în el sursa iluminării noastre.

Iar acum urmează lecţia Coloanelor. Căci atunci când Candidaţii stau în laturile Nord-Estică şi Sud-Estică ale Lojei, iar Maestrul Venerabil spune: ”Acum, potrivit înfăţişării exterioare, eşti un Mason drept şi virtuos”, ei nu fac altceva decât să simuleze Coloanele, iar corespondenţii lor, Paralelele; astfel, ei adoptă o poziţie perfect dreaptă, picioarele lor fiind sub forma literei S, aşa cum ar trebui să fie orice Coloană. Dar în cazul lor nu există grija vreunui ornament material, cărămidă sau piatră; ei înţeleg pe deplin că simbolul se aplică moralităţii lor. Poziţia verticală a corpului sugerează o minte onestă şi năzuitoare, iar picioarele indică corectitudinea vieţii şi a faptelor, a comportamentului şi ţelului.

De asemenea, luaţi aminte că, aşezând un picior de-a latul Lojei., iar pe celălalt în josul acesteia, se formează un pătrat care se deschide înspre Confraţi, parcă pentru a cuprinde întreaga Frăţie.

În cazul Templului Regelui Solomon, lăţimea Pridvorului (reprezentând lăţimea întregului Templu) era indicată de Boaz şi Jachin. Iar cele două mari paralele din interiorul Lojei ar trebui să corespundă celor doi pereţi laterali, marcând, astfel, lăţimea Lojei.

În ceea ce priveşte Masonii Medievali, cele două mari paralele par a fi fost atribuite unor anumite fenomene astronomice. Căci, aşa cum aflăm din Prelegerile noastre, ei îşi „hărăzeau” Lojele celor doi Intendenţi Bătrâni, Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul. Nu pentru că ţineau neapărat să cinstească acei sfinţi (deşi în calitate de Creştini o făceau incidental), dar intenţiile lor erau de a marca şi sărbători cele două Solstiţii care împărţeau anul în două părţi egale: unul având loc iarna, atunci când Soarele atingea cel mai Nordic punct, în jurul datei de 22 Decembrie (Sf. Ioan Evanghelistul era în 27), iar celălalt vara, când soarele atingea cel mai Sudic punct, în jurul zilei de 24 Iunie (Sf. Ioan Botezătorul era în 24); adică cea mai lungă şi cea mai scurtă zi ale anului.

Datorită acestei practici antice s-a formulat în Regulamente (emise de Marea noastră Lojă în 1720) importantul principiu conform căruia Confraţii din toate Lojele care se supun jurisdicţiei trebuie să participe la Comunicarea şi Praznicul Anual ce au loc în ziua Sf. Ioan Botezătorul sau cea a Sf. Ioan Evanghelistul. Încă din timpuri îndepărtate, acestea au fost zilele îndătinate acestui tip de adunări.

COLOANA PRINCIPALĂAici se iveşte o altă problemă. Iniţiatului i se spune în mod desluşit că „Lojele noastre sunt

susţinute de trei mari Coloane”. Dar, până acum, nu am descoperit decât două. Unde este a treia? Nu auzim nimic despre ea. Dar haideţi să vedem afirmaţiile referitoare la cele trei coloane misterioase:

(a) Sunt reprezentative pentru trei calităţi sau atribute dumnezeieşti: Înţelepciunea, Puterea, Frumuseţea; asta implică existenţa unor reprezentări ale lor undeva în Lojă, în Planşa de Trasat, de exemplu.

(b) Fără a le ştirbi adevărata semnificaţie mitică, uneori „le atribuim celor mai cunoscute trei Ordine Arhitectonice, Ionic, Doric şi Corintic”; de exemplu, când gravăm cele trei coloane ale Oficianţilor Principali, care ilustrează aceste stiluri.

(c) Se spune că sunt întruchiparea celor trei Mari Maeştri care stăpâneau în perioada când primul Templu a fost construit, reprezentaţi tot de Oficianţii Principali.

Incontestabil, ideea celor trei Coloane este o piatră de hotar pentru Ordin; aceasta datează încă de pe vremea celei de-a doua Însărcinări Masonice ca vechime, cea a lui Matthew Cooke (datând din 1430 d.Hr.; alcătuită din lucrări şi mai vechi), de unde aflăm că înţelepciunea lumii antediluviene a fost păstrată providenţial prin intermediul a trei Coloane descoperite după potop de doi Masoni remarcabili, Fratele Pitagora şi Fratele Hermes.

Despre Fratele Pitagora ştim că a fost iniţiat în Mistere la Samothrace şi există unele referiri enigmatice în câteva dintre vechile Însărcinări Englezeşti, unde este numit „Peter Gower”. Iar, în ceea ce-l priveşte pe Fratele Hermes, suntem de părere că numele lui este forma grecească a lui Hiram. Tradiţia păstrării învăţăturilor prin intermediul unor coloane pe care au fost înscrise ideile unei epoci anterioare apare la mulţi alţi autori şi coincide cu ceea ce noi înşine spunem despre Boaz şi Jachin, şi anume că au fost create „ca arhive ale Masoneriei”, deci ca depozite pentru învăţăturile Masonice, în ele fiind depuse Papirusurile Constituţionale, Volumul Legii Sacre şi alte comori literare care vor fi de folos generaţiilor următoare.

Numărul „trei” se potriveşte caracterului general al Masoneriei. Templul Regelui Solomon era împărţit în cele trei secţiuni deja menţionate: Pridvorul, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor. Iar în Lojă îi avem pe cei trei Oficianţi principali din Est, Sud şi Vest care prezidează cele trei Ordine Masonice, fiecare dintre ei afişând o coloană lângă ei. Dacă cele două coloane ale celor doi Venerabili sunt corespondentele lui Boaz şi Joachin, cui îi corespunde cea de lângă Maestrul Venerabil?

În Explicaţia celei de-a Doua Planşe de Trasat, se spune că cele două coloane Boaz şi Joachin sunt „Monumente comemorative” ale Coloanei de foc şi norului descrise acolo. Iar afirmaţia ridică suspiciunea că această a Treia Coloană este corespondentul Altarului Tămâierii, reprezentat tot de Piedestalul din faţa Maestrului Venerabil şi de un alt obiect din Capitol; pe Altarul Tămâii exista „foc şi nor” sau fum. În Templul Regelui Solomon, acesta se afla în faţa intrării în Sfânta Sfintelor.

În alte sisteme, simbolul celor trei Coloane alegorice a fost folosit diferit. Astfel, Cabaliştii, spre exemplu, şi le-au imaginat ca fiind aliniate pe o linie oblică în mijlocul Templului lor mistic: Înţelepciunea pe latura Sudică, Puterea (sau Forţa) în Nord, iar frumuseţea (alias Bunătatea, care este frumuseţea caracterului) între cele două, adică „în centru”. Tot Cabaliştii au fost cei care au semnalat alcătuirea lui Boaz şi Jachin din şase părţi diferite: două fusuri, două capiteluri şi două antablamenturi; şi le-au conferit nume simbolice. Dar nu se ajunge până la a preciza că Marea Coloană ar fi fost la fel. Trebuie, mai degrabă, să o privim ca pe un obiect singular, fără capitel sau antablament – aşa cum apare în Capitul -, şi, prin urmare, alăturând-o celorlalte şase părţi constitutive ale Coloanelor Gemene, obţinem un total de şapte, număr simbolic. Am stabilit deja valoarea emblematică a Coloanelor pentru cele trei funcţii de Preot, Profet şi Rege, iar aceste funcţii se reunesc în Maestrul Mason. În această privinţă, ei ne spun că învăţăturile Tetragramaton-ului (întruchipate de Profet) sunt cele care dau putere şi consecvenţă naturii Maestrului Mason.

Nu se spune nimic precis referitor la forma, numele sau poziţia celei de-a Treia Coloane. Dar dacă ceea ce s-a spus este mai mult decât pură imaginaţie sau vreo invenţie recentă sau vreo noţiune fantastică, trebuie să existe un indicator al naturii şi funcţiei lor; chestiunea e prea importantă pentru a fi trecută cu vederea.

Prin analogie, am putea pune lucrurile astfel: dacă Jachin şi Boaz aparţin Ucenicului şi respectiv Companionului, atunci Coloana anonimă şi cea de-a treia trebuie că îi aparţin Maestrului Mason; şi, încă o dată, dacă Jachin şi Boaz sunt corespondentele Paznicului Tânăr şi ale celui Bătrân, cealaltă trebuie să se raporteze la Maestrul Venerabil. Am putea chiar merge mai departe sau privi mai sus şi spune: dacă primele două reprezintă Soarele şi Luna, aceasta din urmă îl simbolizează pe Maestrul Lojei cosmice. Cabaliştii spuneau că, pe măsură ce avansa în studiul Volumului Legii Sacre, individul învăţa „să îmbine Numele Binecuvântat cu misterele lui Boaz şi Jachin”. „Prin aceste două Coloane şi prin Dumnezeul Viu (El Hai), mintea şi sufletele coboară ca prin pasajele şi canalele lor”, adică trebuie să treacă prin ele în acest proces de iluminare. Aşadar, este evident că cea de-a Treia Coloană era considerată simbolul Dumnezeului Viu, deci al Maestrului, „Maestrul” Lojei cosmice, al Luminii şi al Vieţii, de la care primim nu numai energia vieţii, ci şi inteligenţa. Spunem că, devenind Maeştri Masoni, atingem apropierea cea mai intimă faţă de misteriosul Arhitect, Maestrul Constructor, H.A.B; dar asta se întâmplă deoarece acesta este momentul când împărtăşim cunoştinţele lui despre Dumnezeul Suprem.

Masonul Meşteşugar ar putea contesta existenţa vreunui simbol asemeni Coloanei Principale în Lojă; dar, de fapt, se prefigurează încă de la început, din Pridvor, când Candidatul este învăţat „să avanseze potrivit procedurii”, adică având atitudinea unui solicitant „care cere umil” ceea ce va primi în acest punct. Postura indicată împrejurărilor este emblematică pentru atitudinea minţii şi sufletului pe care o aşteptăm de la el. Postamentul din Primul Grad este un obiect material obişnuit, un simbol-surogat, dar, aşa cum descoperim în curând, se află într-un punct al compasului ce sugerează lumina şi care, în final, se dovedeşte a fi izvorul luminii. Deci, în Primul şi al Doilea Grad, când Candidaţii sunt rugaţi să se îndrepte spre acel punct, nu mai pomenim Postamentul, ci, în schimb, ne referim la înaintarea către Est, unde, într-o zi, vom găsi Coloana în discuţie.

Practic, acel punct este ceea ce Companionul consideră „mijlocul edificiului” şi ceea ce Maestrul Mason numeşte „centrul”. Este, de fapt, locul de unde răsare Soarele, de unde provin învăţăturile.

Şi, trecând de la Misterele Minore ale Meşteşugăriei la Misterele Majore ale Capitulului, vom afla desluşirea ulterioară a acestui subiect. Poate ni se spune că Arcul Regal este recent, datând doar de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Dar Arcul Regal a păstrat ceea ce reprezintă, fără doar şi poate, esenţa Meşteşugăriei, protejând-o de profanare într-un timp când exista pericolul invadării Lojei de către clanul Cowan. Înţelesul a ceea ce Maestrul Mason numeşte „centrul” devine foarte clar atunci când cei trei Maeştri Masoni din Babilon semnalează descoperirea a „ceva asemănător bazei unui Stâlp sau unei Coloane”, care se dovedeşte a fi cheia întregii noastre orânduiri. Numai când Masonul a descoperit blocul de marmură albă, Altarul Tămâierii, Cubul Dublu devine candidat la ridicarea înaltului grad acordat de Capitul.

Iar faptul că Tradiţia Arcului Regal nu este o invenţie modernă poate fi dovedit prin reproducerea celor scrise de Philostorgius în jurul anului 364 d.Hr. – acum mai bine de 1.500 de ani – despre o poveste veche ajunsă la urechile lui. El povesteşte că, în timpul uneia dintre multele încercări de a reconstrui Templul de la Ierusalim, în timp ce solul era pregătit, o piatră alunecată de la locul ei a dezvăluit privirii o adâncitură sau un puţ. Muncitorul coborât acolo cu o frânghie s-a trezit într-o cameră subterană dreptunghiulară. Acest loc fiind inundat, muncitorul a fost nevoit să-şi croiască drum prin apa ce îi ajungea până la glezne, dar a avut bucuria de a

descoperi o coloană mică care se afla acolo şi pe care, ridicată la suprafaţă odată cu el, s-au găsit inscripţii care începeau cu aceste cuvinte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Paralela seamănă îndeajuns versiunii noastre pentru a ne convinge că există un temei pentru ceea ce Primul-Venetic repetă în Capitul.

LOCUL LUMINII ÎN LOJĂÎnvăţătura îşi are originile în est, de unde s-a răspândit ulterior către apus, lucru care s-a

întâmplat şi cu Francmasoneria. Termenul “Orient”, nume atribuit Marii Loji pe continentul european, înseamnă Soare-Răsare, locul de unde Marele Maestru ar trebui să prezideze, dat fiind faptul că el este izvorul luminii şi puterii pentru întreg Ordinul. Acest lucru explică şi aşezarea în partea de est a scaunului Venerabilului Maestru al unui Loji, pentru că, aşa cum soarele apare şi dă viaţă zilei de la răsărit, la fel Venerabilul Maestru deschide Loja din colţul de răsărit, cu scopul de a-i implica şi a-i instrui pe masoni.

P. se află tot în partea de est, acesta fiind locul unde candidatul primeşte lumina care va risipi întunericul din mintea lui. El nu poate ajunge la această stare decât prin anumite “metode”, pentru care are însă nevoie de instrucţiuni de la cineva care a parcurs deja acest drum. Sunt două lucruri de învăţat de aici: pe de o parte, faptul că, în misiunea noastră de căutare a adevărului, ar trebui să profităm de experienţa altora, şi, pe de altă parte, că trebuie să ştim să ne orientăm şi să ne îndreptăm în direcţia cea bună.

Cele trei deplasări ale candidatului în încăpere simbolizează pelerinajul său în căutarea luminii; atunci când acesta se deplasează spre nord, sud, est şi vest sub privirile celor prezenţi, nu numai că este recunoscut ca “fiind capabil şi potrivit pentru a deveni…”, dar împarte Loja în patru părţi egale, demonstrând astfel că a învăţat să-şi armonizeze diversele experienţe ale vieţii cu un ideal clar. Se spune că cei trei paşi făcuţi de Ucenic la momentul culminant al ceremonialului ar reprezenta primele trei etape ale Creaţiei dinaintea apariţiei soarelui pe firmament, dar ei simbolizează de asemenea eforturile din trecut ale minţii umane, eforturi care au însemnat tot atâţia paşi înainte, fiecare mai îndrăzneţ decât precedentul, fiecare având darul de a ne aduce din ce în ce mai aproape de lumină, până reuşim să o atingem. Pentru că, deşi se spune despre Candidat că s-ar afla în întuneric, acest întuneric este relativ; cuvintele pe care le repetă în faţa Prim Supraveghetorului, “Ceea ce mi-a fost cunoscut până acum”, sugerează faptul că acesta are deja un minimum de cunoştinţe masonice, deşi, cel mai probabil, ele sunt lipsite de coerenţă până în acest moment.

Aşa cum în viaţă ne simţim călăuziţi de o Providenţă misterioasă, ale cărei căi sunt de nepătruns, şi aici suntem conduşi de mâini nevăzute, dar prietenoase, care ne dau sentimentul că “nu ne paşte niciun pericol”. Pentru Iniţiat, toate acestea sunt extrem de surprinzătoare. Înaintaşii noştri au călătorit de la răsărit către apus şi înapoi. La fel facem şi noi astăzi, călătorind o dată cu soarele întâi către apus şi apoi din nou spre răsărit. Coloana nu este în niciun caz ţelul final al masonului, ci marchează mai degrabă punctul de pornire al carierei sale masonice. Coloana este locul unde el învaţă o sumedenie de lucruri noi şi unde progresează foarte mult, dar va fi nevoie de eforturi mult mai mari şi de un proces mult mai îndelungat, iar el nu va rămâne pe loc, ci va merge mai departe. Legendele lui Hercule ne învaţă acelaşi lucru.

Numele lui (varianta latină a grecescului Herakles) derivă din semiticul Ha Rakel, însemnând “Călătorul”. El a primit acest nume datorită călătoriei pe care a întreprins-o, pornind

de la răsărit şi ajungând până la graniţele cele mai îndepărtate ale apusului, unde a ridicat faimoasele Coloane ce marcau atât hotarele lumii fizice, cât şi trecerea sau intrarea spre lumea de dincolo. Odată această misiune îndeplinită, el s-a întors în răsărit, unde a fost întâmpinat ca un zeu. La fel se întâmplă şi în cadrul ritualului masonic: Ucenicul întreprinde aceeaşi “călătorie” istorică, ajungând să ocupe locul Prim Supraveghetorului în partea de vest (apus), după care se reîntoarce în estul simbolic (locul unde a văzut pentru prima dată lumina), de această dată în calitate de Venerabil Maestru.

ACTUL ILUMINĂRII

Înainte să-i fie permis să vadă ceva, Candidatului i se pun întrebări legate de motivaţia sa, deoarece ne dorim să aflăm dacă este impulsionat de o dorinţă generală de cunoaştere. El este ţinut special în întuneric pentru a fi pregătit pentru ceea ce urmează, intenţia fiind aceea de a-l determina să reflecteze la anumite adevăruri şi de a-l ajuta astfel să dea frâu liber viziunii sale interioare.

Abia după ce Iniţiatul, aflat acum lângă Pavaj, într-o poziţie foarte ciudată, îşi mărturiseşte “marea dorinţă a inimii”, vălul - simbol al ignoranţei sale – este în sfârşit îndepărtat, permiţând luminii să pătrundă. După cum se ştie, în ritualul Masonic, poziţia corpului este uneori “o emblemă a minţii”, iar în acest caz, poziţia pe care o prevede Ritualul este plină de semnificaţie, sugerând faptul că Iniţiatul se prezintă nu doar în postura de Căutător, ci şi în postura cuiva care imploră, a cuiva nerăbdător să înveţe. Când se ridică din nou în picioare, Candidatul devine conştient de faptul că undeva în interiorul său a avut loc o schimbare, iar acest sentiment este susţinut de către Venerabilul Maestru prin salutul său: “Ridică-te, noul nostru Frate, printre..”..

Este momentul acum pentru o serie de descoperiri, căci, pe lângă lumina reală care inundă scena, mai există o altfel de lumină care-l învăluie pe Iniţiat şi-i permite să perceapă caracterul simbolic al tuturor lucrurilor care-l înconjoară şi să simtă că a devenit el însuşi parte integrantă a acestui tablou bizar. În acest moment, Venerabilul Maestru declară: “Ai devenit acum, prin postura ta, în ochii tuturor, un demn şi drept Francmason”. Ceea ce este adevărat, dat fiind faptul că orice obiect aflat în poziţie verticală pe o suprafaţă plană formează unghiul de 90° al unui pătrat perfect, iar Pătratul simbolizează Codul nostru de conduită. Doar atunci când ne trăim viaţa în conformitate cu principiile masonice “recunoaştem valoarea pătratului” şi de aceea îl ducem la gât şi la piept, la tâmplă şi la frunte şi îi învăţăm pe Candidaţi să-l formeze cu mâinile şi picioare, cu braţele şi genunchii. Apoi, Venerabilul Maestru atrage atenţia Iniţiatului asupra a trei obiecte aşezate pe Pavaj şi asupra a trei persoane importante aflate în încăpere, descrise ca Marea Lumină şi respectiv Luminile Mici. Poate părea ciudat, dar, la fel cum în natură un corp opac poate deveni luminos, în Francmasonerie nu doar fiinţele umane radiază lumină mistică, ci şi obiectele pe care le mânuim.

Aşa-numitele “Lumini Mici” sunt asociate luminătorilor cerului pe care ne propunem să-i personificăm: soarele, luna şi o anume “Stea Călăuzitoare”, care nu este clar identificată. Pare însă a fi vorba despre Steaua Polară, pentru că aceasta domină cerul nopţii, fiind centrul în jurul căruia gravitează întreaga boltă cerească. În cadrul Lojii, fraţii care întruchipează aceste corpuri cereşti sunt identificaţi prin lumânările care ard în dreptul lor.

Ştim că lumina – indiferent de natura ei - are o extraordinară forţă dinamică şi de aceea este atât de surprinzător faptul că ceea ce noi numim “Marile Lumini” nu sunt de fapt fiinţe vii, ci doar simboluri, numite la un moment dat “mobilierul Lojii”. Şi totuşi există o oarecare logică aici, pentru că aceste simboluri, chiar dacă sunt neînsufleţite, au o semnificaţie mistică mai stabilă, mai edificatoare şi mai impresionantă decât lumina care izvorăşte din fiinţa umană, lumină schimbătoare şi ezitantă în cel mai bun caz. Chiar şi în cazul Fraţilor care ocupă funcţiile cele mai importante în organizaţie, caracterul poate suferi modificări în bine sau în rău, pentru că şi ei sunt supuşi circumstanţelor, ca noi toţi. Cu toate acestea, fiecare membru al frăţiei radiază Lumină Masonică într-o măsură mai mare sau mai mică, şi face asta în cel puţin trei moduri:

(1) Prin funcţiile pe care le exercită; (2) Prin exemplul pe care îl oferă celorlalţi Fraţi; (3) Prin sfaturile pe care le dă altora. Este adevărat că fiecare dintre noi poate reflecta o parte din lumina primită asupra celor din

jur în viaţa de zi cu zi. În acest sens, Ritualul Masonic ne încurajează să sperăm că, odată trecuţi prin vicisitudinile vieţii pe pământ, vom putea, în ciuda defectelor noastre, să accedem la un plan superior, unde vom putea “străluci ca stelele, în vecii vecilor”.

Se poate spune, la modul figurat, că Marile Lumini acţionează după cum urmează: (1) Cartea Legii Sacre. reprezintă o lumină constantă, pe care Marele Arhitect al

Universului a revărsat-o peste întreaga lume; (2) S. este lumina pe care niciun francmason desăvârşit nu ar trebui să o lase să se stingă şi, prin urmare, această lumină a fost întotdeauna semnul distinctiv al unui Maestru Instalat; (3) C. reprezintă lumina pe care o emană fiecare dintre noi (chiar şi ce mai modeşti dintre Fraţi), în încercarea de a pune în practică principiile Ordinului.

LUMINA NOASTRĂ MISTICĂ

De-a lungul istoriei, zidari din toate timpurile au utilizat aceeaşi metodă de construcţie folosită la începuturi de Marele Arhitect al Universului. Ca şi acesta, care a creat mai întâi firmamentul boltei cereşti, constructorii au avut întotdeauna grijă să ridice un acoperiş, atât pentru intimitate, cât şi ca mijloc de protecţie împotriva intemperiilor. Pentru a evita însă întunericul, ei au construit lucarne sau alte deschizături în acoperiş, care să permită luminii să treacă.

Şi în cadrul Francmasoneriei Speculative există o preocupare constantă pentru “a menţine Loja bine acoperită”, dar asta nu înseamnă evident că ne dorim să excludem complet lumina. În acest sens, scopul nostru este să obţinem un dublu efect: în primul rând, să sporim intensitatea tainelor noastre şi, în al doilea rând, să creăm un cadru propice dobândirii unei stări de spirit care să permită artei noastre să se releve cât mai bine. Scopul nostru este atât de a ascunde, cât şi de a dezvălui adevărul; îl împărtăşim într-adevăr Candidatului, dar de aşa manieră încât nu numai să evităm orice trădare, dar să excludem complet posibilitatea ca secretele noastre să ajungă să fie cunoscute de profani.

În ciuda numeroaselor “dezvăluiri” făcute de-a lungul timpului despre organizaţia noastră, lumea cunoaşte şi astăzi la fel de puţine lucruri despre Francmasonerie ca şi înainte. Nici chiar cei iniţiaţi nu pot spune că sunt mai mult decât nişte simpli “discipoli”, pentru că, spre deosebire

de “binecuvântarea materială” care se obţine pe loc, luminarea minţii se face treptat, pe tot parcursul vieţii, Masoneria fiind o ştiinţă progresivă.

Celor care acced la Primul Grad Masonic li se permite doar o privire fugară asupra misterelor noastre, iar scena pe care Iniţiatul o vede în faţa ochilor conţine mult mai multe elemente decât poate el înţelege în această etapă. Este foarte puţin probabil, de exemplu, ca el să remarce faptul că cele trei lumânări de la est, sud şi vest formează un triunghi de lumină, cu baza de la est la vest, pentru a simboliza pelerinajul vieţii. Cu atât mai puţin probabil este ca Iniţiatul să identifice triunghiul de întuneric, dat fiind faptul că abia într-o etapă superioară va afla despre loviturile fatale primite de Maestrul Hiram Abiff în punctele de sud, nord şi est, puncte care însă nu sunt marcate de niciun fel de semn exterior, ceea ce face ca acest triunghi să rămână invizibil.

În acest punct al său, Ritualul nu este foarte clar, dar, fără îndoială, Pătratul Lojii Maestrului Mason este văzut ca fiind format din două triunghiuri antitetice, simbolizând nu doar lumina şi întunericul, ci şi viaţa şi moartea. Aceste triunghiuri sunt emblematice pentru străvechiul simbol cunoscut sub numele de Pecetea lui Solomon, simbol format din două triunghiuri aparent opuse unul celuilalt, dar armonios îmbinate.

Punctele în care a fost atacat Maestrul Hiram Abiff sunt indicate exact în Cartea noastră de Emulaţie: “Porţile de Sud, Nord şi Est”. Însă în alte versiuni ale Ritualului, publicate în Statele Unite ale Americii drept “dezvăluiri” în secolul al XIX-lea, mai précis între 1821 şi 1861, punctele indicate sunt “Porţile de Est, Vest şi Sud”, aceasta fiind o uzanţă comună în Statele Unite la acea vreme. Mai mult chiar, atunci când este pusă în scenă pe continentul American povestea Maestrului Hiram Abiff, cele trei atacuri au loc în punctele unde sunt aşezaţi cei trei Demnitari Principali. Prin urmare, partea de Nord este complet ignorată, pe ideea că, aici nefiind aşezat niciun Demnitar, nu are cum să se întâmple nimic în acest punct. De aici şi ideea că poarta de Nord este o zonă a întunericului şi lipsei de activitate.

Dar lucrurile stăteau cu totul altfel în perioada medievală în ţările europene. Într-o versiune cifrată a Ritualului, publicată pentru ultima dată cu aproximativ 120 de ani în urmă (un exemplar se găseşte astăzi în Biblioteca Marii Loji), punctele atacului erau identificate ca fiind porţile de Sud, Nord şi Vest (a se vedea lucrarea Fratelui Max Montesole despre ”Gradul al Treilea”, intitulată Transactions of the Author's Lodge, vol. I). Acest Ritual, cunoscut sub numele de Ritualul Sfântului Ion, era de fapt specific Masonilor “liberi” din secolul al XVIII-elea, care nu se aflau sub jurisdicţia Marii Loji de la 1717. Dar nici punctele atacurilor propuse de ei nu pot fi acceptate, dat fiind faptul că Templul Regelui Solomon nu avea poartă de ieşire spre apus. Nu existau decât trei porţi, pe care Maestrul Hiram Abiff ar fi putut încerca să scape: “Către Sud, Nord şi Est”. Cu toate acestea, meritul pe care îl are alegerea celor trei puncte menţionate de Ritualul Masonilor “liberi” este acela de a plasa triunghiul întunericului în partea de vest.

Pe de altă parte, dacă plasăm colţurile triunghiului morţii la “Sud, Nord şi Est”, acesta va fi localizat în spaţiul asociat de obicei cu lumina şi atunci se va produce o confuzie între Est şi Vest, între zi şi noapte. Dar filozofia noastră mistică nu merge întotdeauna mână în mână cu istoria sau geografia. Se ştie că, de-a lungul timpului, au mai existat astfel de substituţii şi de modificări interne în cadrul Lojii, necesare pentru a scoate în evidenţă un anume simbolism.

Scopul nostru este acela de a sugera antiteza între întuneric şi lumină şi, prin urmare, între Est şi Vest. Dar luminile sunt plasate simbolic pe laturile de est, sud şi vest ale Lojii. Prin urmare, zona întunericului ar trebui să fie pe latura opusă. În Gradul de Rose Croix, cele trei

coloane sunt amplasate astfel: Coloana Înţelepciunii la Nord, cea a Frumuseţii la Sud şi cea a Forţei la Vest, baza triunghiului fiind astfel situată pe latura de vest. Conform Ritualului nostru, aceste Coloane sunt plasate “în jurul Tronului Său”, al Tronului Divinităţii, dar nu putem concepe ca vreuna dintre Coloane să fie amplasată către Nord, aceasta fiind, în mod simbolic, zona întunericului.

Prin urmare, dacă nu din motivele invocate de Fratele Montesole, atunci măcar de dragul consecvenţei ar trebui ca vârfurile celor două triunghiuri să fie îndreptate aşa cum am propus noi: unul spre Sud, unde prezenţa Supraveghetorul Secund marchează poziţia soarelui la amiază, şi celălalt în direcţia opusă, spre Nord.

Lucrurile care se văd şi se aud în timpul ritualului de Iniţiere au un impact care nu mai poate fi şters vreodată din memorie, şi acesta nu este decât începutul. Mai trebuie oare să ni se amintească faptul că abia după ce suntem “promovaţi” ajung să ni se “releve tainele naturii şi principiile adevărului intelectual?” Artele şi Ştiinţele Liberale reprezintă şapte importante căi ale cunoaşterii, care au ca efect lărgirea perspectivei intelectuale a Tovarăşului; dar acestuia i se dăruieşte Lumină Masonică doar atât cât are nevoie şi cât este capabil să primească şi, de aceea, el este permanent însufleţit de aspiraţia ca “razele cerului să-şi reverse influenţa asupra noastră pentru a ne lumina calea spre virtute şi ştiinţă”. Punctul culminant al ritualului de iniţiere a Tovarăşului îl conduce pe acesta către Centrul Mistic, dar nici chiar acesta nu este destinaţia finală. Aşa cum soarele, pe măsură ce se înalţă din ce în ce mai sus pe cer, răspândeşte lumină în cercuri tot mai largi, până când ajunge să scalde cu razele sale o întreagă emisferă, la fel Idealul Masonic ne luminează şi ne influenţează toată viaţa. Aceasta se datorează faptului că Gradele noastre sunt grade de lumină, pe care le putem privi ca pe nişte “paşi înainte în cunoaşterea masonică” sau ca pe un constant progres în aprofundarea acestei cunoaşteri.

PERSPECTIVA MASONILORDupă ce trece prin acest calvar, Candidatul abia iniţiat constată dintr-o dată că a părăsit

tărâmul umbrelor şi a pătruns într-o lume a frumuseţii şi luminii, unde tot ce îl înconjoară este încărcat de simboluri şi înţelesuri. În acest moment i se spune să reia poziţia perfect verticală şi să facă câţiva paşi; deşi aceste instrucţiuni îl nedumeresc, el este încredinţat că în curând va înţelege motivul pentru care trebuie să le îndeplinească.

Iniţiatul se află abia la începutul carierei sale, dar deja seamănă cu alpinistul lui Longfellow, care şi-a început căţărarea anevoioasă, strângând în mână un drapel cu ciudata inscripţie, Excelsior! Precum fascinantul personaj, Iniţiatul avansează cu tenacitate urmărindu-şi Idealul, hotărât cu orice preţ să înfrunte toate pericolele şi greutăţile “cu o încredere fermă, dar umilă” - chiar până la moarte! I se spune că, asemeni personajului din poem, trebuie să urce până în ceruri, iar pentru asta are la dispoziţie o Scară “cu multe trepte, din care însă doar trei principale”.

Figurile de stil folosite în timpul Ritualului sunt, de fapt, ilustrări grafice ale realităţii, ale unor fenomene reale. De pildă, se spune că lumina Raţiunii coboară asupra omului la început sub forma unei “raze scânteietoare”. Dar învăţăm să o urmărim în evoluţia sa, etapă cu etapă, uneori cu trudă, până când, în cele din urmă, ajutaţi de învăţăturile noastre mistice, reuşim să ajungem la sursa supremă a raţiunii, “chiar până la Tronul lui Dumnezeu Însuşi”.

Aceste figuri de stil pot părea ciudate, dar ele nu sunt deloc noi, întrucât ne-au fost transmise din vremuri foarte îndepărtate. Şi ştim cu toţii cât de înălţătoare, revigorante şi reconfortante pot fi pentru noi!

Proaspătul Frate este reprezentat ca stând în picioare la marginea cercului mistic, pe circumferinţa sa, şi prin urmare vorbim despre el ca despre un “Frate”, deosebindu-l astfel de “Pardoseală”. Acolo, la marginea cercului, Iniţiatul se află într-un soi de crepuscul, un semiîntuneric ce-l obligă uneori să bâjbâie pentru a-şi găsi drumul. Asta pentru că, bineînţeles, nu-i vom dezvălui toate elementele Lojii deodată, ci îl vom lăsa să le descopere singur în timp, pentru că în Masonerie, ca şi în natură, este imposibil să percepem toate elementele din jur într-o singură sclipire bruscă de lumină. Deşi ne revendicăm dreptul asupra tezaurelor de înţelepciune pe care Vechii noştri Fraţi le-au acumulat prin strădania lor, suntem conştienţi de faptul că este nevoie de multă răbdare, studiu şi cercetare din partea noastră pentru a le putea asimila.

Unele lucruri ne pot apărea ca lipsite de perspectivă reală, neconcordante sau chiar distorsionate. Unele pot părea exagerate, altele subestimate. Dar un Mason nu are decât de câştigat dacă lucrurile i se dezvăluie separat, treptat, cu un accent puternic, menit fie să amplifice, fie să reducă perspectiva. Toate acestea nu fac decât să-l impresioneze şi mai mult şi să-l facă să înţeleagă şi mai bine valoarea didactică a modalităţii noastre de a exprima lucrurile prin simboluri şi figuri de stil. În cele din urmă, Iniţiatul va rămâne cu sentimentul că tot ceea ce i s-a spus a fost foarte real, în ciuda faptului că a fost exprimat într-un limbaj bizar.

Dar, la urma urmei, ce este oare acest centru, această culme, această ţintă a aspiraţiilor noastre? Care este oare destinaţia finală? Aceasta este cunoscută drept “lăcaş eteric”, ce pare a fi sinonim cu “Muntele Heredom”, menţionat într-o veche legendă masonică din Evul Mediu. Acest nume mistic pare a îşi avea originea în străvechea Lojă de la Kilwinning, dar se regăseşte şi în documentele Rosicruciene care vorbesc despre el ca despre “Muntele Iniţierii” şi Mons Magorum Invisibilis, “Muntele Invizibil al Magilor”. Se spune că termenul “Heredom” este compus din termenii greceşti Hieros şi Domus, însemnând “Casa Sfântă”, dar, în acest caz, este vorba doar de omonimie, şi nu despre o derivare directă. Vechii Masoni erau extrem de pasionaţi de astfel de jocuri etimologice. De altfel, termenul Heredom este de fapt ebraic, şi nu grecesc.

În relatarea despre Templul Regelui Solomon pe care o găsim în Cartea Legii Sacre se face referire la “Conducătorul Demnitarilor lui Solomon”. În timp ce Cronicarul evreu (II. viii 10) atribuia acestor Demnitari numele de Menatschin, în Cartea Regilor ei erau numiţi Harodim (I. v. 16). În Ceremonialul de accedere la Gradul Trei, se foloseşte termenul Menatschin pentru a denumi “prefecţii sau supraveghetorii”, dar vechii masoni păreau a prefera termenul Herodim, care îi denumeşte pe “aceia care se supun regulilor”. Prin urmare, acest termen poate apărea şi în cadrul Gradelor superioare.

Waite face următoarea observaţie prudentă: “Este cunoscut faptul că, în a doua parte a secolului al XVII-lea, a existat în nordul Angliei un Ordin sau Grad Masonic care a purtat numele de Harodim, dar nu există informaţii clare privind natura sa”.

Avem, în schimb, dovezi documentare ale existenţei, în 1690, a unei Loji Masonice la Winlaton, cunoscută sub numele de Highrodiam, Lojă care a fost apoi mutată la Swalwell şi care, pe 21 martie 1735, a intrat sub jurisdicţia Marii Loji din Londra. Potrivit lui Yarker, la acea dată existau două Grade de Maestru, şi anume cel de Maestru Englez şi cel de “Highrodiam”, acesta din urmă fiind conferit în cadrul unei Mari Loji.

Oricât de fragmentate ar fi aceste informaţii, ele demonstrează faptul că termenul Harodim, sau derivatele sale, a fost utilizat de vechii masoni pentru a denumi un ordin superior al Masonilor Speculativi, al căror scop era acela de a ridica un Templu spiritual mai degrabă decât unul material, deşi mulţi dintre ei aparţineau pur şi simplu unei bresle active de zidari. Legătura noastră cu aceşti Masoni este demonstrată de specificul celei de-a Treia Ceremonii, care reprezintă în mod incontestabil “fundamentul şi cheia de boltă ale întregului edificiu speculativ”. Căci, aşa cum spunea Waite, Gradul Maestrului Mason “nu este specific numai şcolilor ermetice, ci şi altor Şcoli anterioare”. Într-adevăr, poate fi demonstrat faptul că Gradul Masonic menţionat anterior necesită un nivel superior de cunoaştere a Kabbalei, mult mai complex decât cel adoptat de adepţii Artei Ermetice din toate colţurile Europei.

Între timp, nu trebuie să uităm faptul că ambii termeni, Harodim şi Menatschin, erau folosiţi pentru a descrie Masonii “dintr-o clasă superioară, desemnaţi să-i conducă pe ceilalţi”. Aceştia erau consideraţi potriviţi pentru a afla secretele ritualului de trecere spre Gradul Trei, dar numai după ce demonstrau “răbdare şi sârguinţă”.

PAVAJUL ŞI BORDURA SAVom analiza acum frumoasa pardoseală a Lojei masonice. Aşa cum am văzut deja, unul

dintre primele lucruri semnalate Ucenicului este acela că lăţimea ei este diametrul unui cerc numit „Bordura”. În cazul Ucenicului se pune mare accent pe acest aspect deoarece el ar trebui să stea la marginea Francmasoneriei.

Pavajul este primul dintre „Ornamentele” Lojei enumerate în Primul Grad, iar Bordura este menţionată imediat după ca fiind separată. Ele vor fi în continuare de o deosebită importanţă pe tot parcursul profesiunii noastre masonice. Dar, de fapt, cele două sunt un singur simbol. Bordura este înfăţişată aparte pentru că are o semnificaţie proprie şi pentru că Ucenicul se află atunci la marginea Meşteşugăriei. Cele două sunt abordate separat pentru a uşura cercetarea şi pentru a scoate la iveală semnificaţia fiecăreia. Dar unicitatea simbolului este evidentă şi, în plus, conferă un model minunat podelei Lojei.

Bordura este descrisă a fi „dantelată şi întreţesută”, ceea ce înseamnă că este alcătuită din plăci pătrate sau din fragmente din astfel de plăci, adică din pătrate sau părţi ale unor pătrate, aşezate cu scopul acoperirii unei suprafeţe. Dar Pavajul este făcut din Mozaic şi are o semnificaţie mai profundă. Acesta este un pătrat în interiorul cercului descris de Bordură (vezi ilustraţia).

În prezent am stilizat Bordura ca marginea ornamentală a unui covor cu modelul descris mai sus. Dar Bordura originală era un Zodiac, adică o centură rotundă sau ovală care, din timpuri străvechi, era împărţită în douăsprezece părţi pe care erau aşezate cele douăsprezece Zodii reprezentative pentru anumite constelaţii sau grupuri de stele. Astfel se susţine afirmaţia Maestrului Venerabil care explică Prima Planşă de Trasat, şi anume că acest simbol „face trimitere la planete, care, în timpul feluritelor rotaţii, alcătuiesc o minunată Bordură sau coroană în jurului Soarelui”.

De aceea, atunci când Iniţiatul înconjoară Loja, nu face altceva decât să urmărească aşa-zisul curs al orbitelor din spaţiu şi, asemeni lor, gravitează înspre misteriosul Soare, acesta din urmă aflându-se în punctul central, considerat de noi sursa luminii. Căci Masonul Speculativ îşi

începe drumul pe Bordură, unde îi oferim viziunea acelui Soare şi a stelelor în general pentru ca el să poată afla frumuseţea cerurilor, dar şi a pământului, a cărui întruchipare este Pavajul.

Semnificaţia cosmică a Pavajului reiese din declaraţia emblematică a vieţii noastre lumeşti, „arătând diversitatea obiectelor ce împodobesc şi decorează creaţia, elementele ei atât cele însufleţite cât şi cele neînsufleţite”. Deci, indiferent cât de mare ar părea pământul nostru, el este doar o parte a Universului vast, iar Masonul din centrul Pavajului se va vedea în relaţie cu acel Univers, având stele sub picioarele sale, stele deasupra şi peste tot în juru-i, întreagul tablou stelar mergând înainte, fiecare stea îndeplinindu-şi misiunea faţă de Marele Arhitect al Universului.

Într-adevăr, aici avem o alegorie simplă, dar impresionantă a aspiraţiei instinctive a omului, înspre stele, către suflul naturii. Orbitele nenumărate de pe bolta cerească se rotesc an după an, neîncetat, dar Marele Arhitect al Universului rămâne în centru, nemişcat şi de neclintit, Înalt Stăpânitorul, Sursa întregii puteri, domnind peste creaţia Lui în virtutea propriei Sale perfecţiuni, fără nici cea mai mică diminuare a Luminii şi puterii Sale. Sufletul omului se încadrează în Infinit odată cu înţelegerea acestui adevăr.

Până şi Ucenicul află că Pavajul acestei Loje ideale este construit din „Mozaic”. Mozaicul este o lucrare aleasă compusă din o multitudine de cubuleţe minuscule de diferite nuanţe şi mărimi îmbinate cu grijă pentru a reda artistic un aspect alegoric. Şi, deci, acest model este descris ca fiind „pestriţ şi cadrilat”, adică dispus simetric şi având culori variate.

Dar, deşi Pavajul este construit din Mozaic, suprafaţa sa este plată, adică perfect dreaptă, deoarece doar una din cele şase feţe ale fiecărui cub este la vedere. Asta ar trebui să ne readucă aminte că, în mod asemănător, nu ne cunoaştem semenii decât datorită faptelor exterioare, scopurile şi motivele fiind mai mult sau mai puţin ascunse şi îndoielnice. Motiv pentru care orice apreciere a lor se bazează pe cunoştinţe incomplete şi foarte limitate. Ca şi în cazul Bordurii, am stilizat acest simbol prin punerea pe podeaua Lojei a unui simplu covor dreptunghiular ce are un model din pătrate albe şi negre; numai în locurile unde se uneşte cu Bordura putem observa jumătăţi de pătrate sau porţiuni întretăiate.

Aceasta corespunde indicaţiei obscure legate de forma Lojei atunci când o explicăm Iniţiatului: „Candelabre în colţurile încăperilor sunt patru canafuri destinate a ne reaminti cele patru virtuţi cardinale, şi anume: Prudenţa, Cumpătarea, Justiţia şi Curajul”. Aşadar, înţelegem din nou că totul are aplicarea sa morală în Lojă. Cele patru virtuţi circumscriu sfera vieţii unui Mason; canafurile, simbolurile lor se află în cele patru puncte extreme.

PAVAJUL PĂTRAT AL MAESTRULUI MASONPentru Companion, Pavajul are formă dreptunghiulară, toate unghiurile sale având 90 de

grade. Dar acum, devenit Maestru Mason, află că în cel de-al Treilea Grad Pavajul are o trăsătură extrem de importantă, este diferit, fiind un pătrat perfect. Din punct de vedere istoric, aceasta corespunde arhetipului nostru: ştim despre Templul Regelui Solomon că acea Cameră de Mijloc era un pătrat dublu cu dimensiunile de 40 x 20 de coţi (19,2 x 9,6 metri), dar că Sfânta Sfintelor avea 20 x 20 de coţi (9,6 x 9,6 metri), deci un pătrat perfect. Iar locul acesta din urmă îi era rezervat exclusiv Marelui Preot; exista „pentru ca Marele Preot să păşească pe el”. Aluzia la Marele Preot înseamnă, bineînţeles, că Loja este de fapt un Templu, un edificiu construit pe

pământ sacru şi sfinţit corespunzător, căci pe el „toată slava” îi va fi dedicată Celui Mai Înalt, aşa cum şi „toată recunoştinţa” îi revine lui.

Afirmaţia că Pavajul Mozaicat este consacrat Marelui Preot conţinea prezumţia că de acum Maestrul Mason este acceptat în frăţie cu Marele Preot, Loja fiind copia Templului, iar Gradul al Treilea reprezintă Sfânta Sfintelor. Mai mult, se presupune că Maestrul Mason, „în calitate de frate al lui Hiram Abiff”, este Asociatul, egalul şi partenerul atât al Preotului, cât şi al Regelui (se sugerează că aceştia aveau cu toţii dreptul să intre acolo şi să îl adore pe Cel Mai Înalt). Şi cu siguranţă că, înaintea Preotului, a Regelui Solomon sau a lui Hiram, Rege al Tirului, „Constructorul” a fost acolo.

Acel trio istoric format din Regele Solomon, Maestrul nostru Hiram Abiff şi Hiram, Regele Tirului, era păstrătorul recunoscut al „adevăratelor taine” în timpul construirii Primului Templu din Ierusalim, creaţie comună a lor. Şi, odată ajunşi la Altar sau Sfânta Sfintelor, între ei era înţelegere desăvârşită. Aşa cum fiecare membru al Arcului Regal ştie, era nevoie de consimţământul şi cooperarea celor trei pentru transmiterea tainelor respective. Fiecare Maestru Mason va afla asta atunci când va redescoperi „ceea ce s-a pierdut”.

Pentru mulţi, afimaţia că Pavajul Lojei Maestrului Mason este „pătrat” va părea stranie, având în vedere că acel covor uzitat în Loja noastră este dreptunghiular, lungimea sa fiind mai mare decât lăţimea cu cel puţin o treime. Totuşi, covorul reprezintă un compromis între două aspecte, şi anume concepţia unei Loje cosmologice redată prin paralelipiped şi forma pătrată a Sfintei Sfintelor. Nu am putea schimba covoarele la ceremonia de deschidere a Lojei „pe mijloc” şi la reluarea acesteia „pe pătrat” – de aici rezultând compromisul.

Din sensul evident al cuvintelor rostite în Ritual ajungem la concluzia că Pătratul Pavajului este inclus în cercul descris de Bordură, cele două figuri geometrice fiind concentrice (vezi ilustraţia) şi că cele patru unghiuri ale Pătratului iau contact cu circumferinţa în patru puncte ce marchează cele patru sferturi ale globului, Nord, Est, Sud şi Vest.

Totuşi, acelaşi Pătrat ar putea fi privit ca fiind două triunghiuri „unite”, cu baza pe centru, iar cele patru colţuri ale sale sunt reprezentative pentru cele patru valori din firea unui Mason. Se fac aluzii la aceste calităţi morale în Ceremonii. Din enumerare ele par a fi şase: în primul rând, cele trei Dictaturi întipărite pe veci în Inimă – „de Adevăr, de Onoare şi de Virtute” – iar apoi, cele trei trăsături specifice ale unui bun Francmason – „Virtute, Onoare şi Milostenie”. Dar trebuie observat că două dintre acestea, „Virtutea şi Onoarea”, se repetă pentru că, cele două triunghiuri unindu-se şi formând un Pătrat, mai sunt doar patru colţuri, cele patru puncte ale Pătratului şi, astfel, doar patru calităţi menţionate.

La deschiderea Lojei în cel de-al Treilea Grad se face referire la Centrul respectivului Pătrat, căci, aşa cum îi spunem Iniţiatului, „în orice Lojă regulară şi bine constituită există un punct în interiorul unui cerc în jurul căruia Confraţii nu au voie să greşească; acest cerc este circumscris Nordului şi Sudului prin intermediul a două mari paralele... pe partea superioară a acestui cerc se află Volumul Legii Sacre”. Masonul trebuie să se deplaseze în jurul acelui punct (care reprezintă pivotul Francmasoneriei) cu regularitatea planetelor simbolizate de Bordură.

Am putea reda aceasta după cum urmează. Pe podeaua Lojei putem vedea patru lucruri:(1) Punctul central, care poate fi reprezentat printr-un Ochi, prin litera G. sau, simplu,

printr-un punct.(2) Cele două Triunghiuri, care unite formează un Pătrat.

(3) Pătratul cu cele patru colţuri, Nord, Est, Sud şi Vest.(4) Cercul atotcuprinzător numit Bordură.Ucenicul de pe Bordură este un om nedesăvârşit care, în mişcarea sa, păşeşte pe o

combinaţie de pătrate întregi şi pătrate neregulate. Companionul a ajuns în Pavaj, dar este în continuare un Căutător. Maestrul Mason este Omul Desăvârşit care, ajuns la centru, este călăuzit de lumina sa interioară şi, animat de convingerile sale, are grijă să meargă doar pe pătratele sau cuburile Mozaicului, care simbolizează acţiunile, gândurile şi motivele. Acest om este personificarea excelenţei de caracter insuflate de Meşteşugărie şi prin intermediul lui învăţăm că, dacă toate faptele noastre ar fi „drepte” şi cinstite4, asemeni cuburilor din Mozaic, rezultatul ar fi, inevitabil, un model de viaţă exemplar, „cu fracţiuni ideale şi cinstite faţă de Constructor”.

Înconjurarea de către Mason a celor patru colţuri ale Lojei denotă nevoia de netezire5 a întregii sale vieţi. Această nivelare nu este străină de ideea încercuirii cerurilor, simbolizată de Bordură. Orbitele pe care planetele se deplasează sunt mai mult sau mai puţin rotunde, dar din moment ce Pavajul simbolizează globul pământesc (pe care noi am învăţat a-l împărţi în patru sferturi) atunci şi ocolurile şi trecerile ce se fac peste laturile Pavajului au înţelesul lor aparte.

SCARA INIŢIAŢILORScara în Spirală a Meşteşugarilor poate fi văzută în trei moduri diferite: ca un simbol real,

pe care îl vedem zugrăvit pe cea de-a doua Planşă de Trasat, ca pe o aluzie istorică, prezentă în cadrul Ritualului, sau ca pe o concepţie filosofică.

Singura reprezentare vizibilă a Scării în Spirală ce se poate găsi în Lojă este pe Planşa de Trasat alegorică a Companionilor. Masonii au făcut mereu legătura între acest simbol şi adevărata Scară din Templul Regelui Solomon, care este reprezentată ca o piesă arhitecturală remarcabilă şi unică.

În templul Regelui Solomon, a existat, într-adevăr, o astfel de scară; există referiri la ea în Istoria noastră Tradiţională. Aceasta se afla situată pe latura sudică şi permitea accesul la cele trei rânduri de Camere construite pe laturile nordică, sudică şi vestică ale edificiului sacru. Cele aflate în rândul al doilea erau numite "Camerele din Mijloc".

Mulţi şi-au exprimat îndoiala cu privire la forma spiralată a Scării, dar cuvântul utilizat în originalul ebraic, Lulim, înseamnă ceva ce "se învârte circular"; pe când redarea termenului în forma sa greacă, helikte, în Septuaginta (în comparaţie cu latinescul helix, care stă la originea termenului englezesc "helical"6), implică faptul că evreii de acum 2.000 de ani înţelegeau termenul în sensul pe care i-l atribuim noi astăzi.

Este destul de curios faptul că printre obiectele cele mai interesant de văzut la Catedrala Sfântului Pavel, opera unui mare francmason, se află renumita „Scară Geometrică”.

Cuvântul latinesc pentru Scară este utilizat de către Lordul Bacon în sensul unei metafore dintre cele mai grăitoare. Căci în planul măreţei sale opere, Instauratio Magna, acesta îşi propune să dea capitolului IV titlul de Scala Intellectus, "Scara Minţii”, care constituie chiar ideea din spatele simbolului; căci Scara noastră este un lucru ideal, lipsit de orice existenţă 4 Joc de cuvinte. În limba engleză, sintagma „on the square” are semnificaţia de „drept, onest”, dar, tradusă cuvânt cu cuvânt, face aluzie la „pătrate”. Expresia „on a true dye” face referire la culorile Mozaicului, având sensul de „cinstit”.5 Din nou, verbul „to square” face referire la pătrat şi semnifică, totodată, netezirea, îndreptarea, ajustarea.6 Helical = elicoidal, în spirală (n.t.)

obiectivă, o simplă metaforă cuprinzând ideea că pentru a dobândi lumină trebuie să ne înălţăm mintea şi inima către Soarele mistic al Francmasoneriei, Sursa oricărei lumini, când, ajutaţi de artele masonice, ne vom putea avânta dincolo de monotonia suferinţei umane, deasupra nivelului obişnuit al omului.

Scara originală din istoria ebraică a pierit, iar noi nu o mai putem reconstitui acum. Însă ne rămâne simbolul, care transmite o lecţie ce s-ar putea dovedi a ne fi de folos. Semnificaţia sa practică devine extrem de clară atunci când ni se spune că fraţii care au dobândit virtutea Carităţii "în forma ei cea mai amplă" pot fi consideraţi a fi urcat Scara mistică, "atingând culmea profesiei lor". Altruismul trebuie să meargă mână în mână cu cunoaşterea, şi chiar şi cunoştinţele noastre nu ar valora nimic fără facerea de bine.

Existenţa acestei Scări este prefigurată în sistemul progresului, observată la Gradul Întâi. În lojă, treptele par a fi la nivelul solului. În unele locuri se vorbeşte despre "paşi îndrăzneţi”. Dar în Francmasonerie nu trebuie să ne imaginăm niciun fel de trepte la nivelul solului. Într-adevăr, ilustrarea scării implică existenţa unui urcuş de la început până la sfârşit. În plus, trebuie să ne aducem aminte că prototipul nostru istoric, Templul Regelui Solomon, era construit pe o colină şi că, prin urmare, cei care porneau într-acolo trebuiau să parcurgă un urcuş; astfel, ei înregistrau un progres cu fiecare pas înaintat, oricât de puţin şi-ar fi dat seama de aceasta.

şi cum Portalul se afla la un nivel cumva mai înalt decât cel al drumului, pentru a putea intra, trebuia să urci nişte trepte. Existenţa acestei Scări adevereşte informaţia împărtăşită Iniţiaţilor, cum că în Francmasonerie există nişte Grade, căci cuvântul englezesc Degree provine din latinescul grades, care înseamnă treaptă; de aici termenul englezesc grade. Prefixul de în Degree indică o „treaptă descendentă”, însă noi utilizăm cuvântul în sensul general, indiferent de direcţia deplasării celor care folosesc Scara, în sens ascendent sau descendent. Acest cuvânt a ajuns în limba engleză prin normanzi.

În Explicaţia de pe Prima Planşă de Trasat, treptele Iniţiaţilor sunt comparate cu treptele unei scări. Acele trei trepte reprezintă prima lor încercare de a merge şi sunt numite "cele principale”. Această afirmaţie se potriveşte ideii conform căreia începutul unui lucru este întotdeauna cea mai importantă parte. Ni se oferă o explicaţie a înţelesului lor pentru a putea să le conştientizăm importanţa.

Indicaţiile date Iniţiaţilor în legătură cu o astfel de Scară formează, desigur, doar introducerea în subiect. Dar chiar avansând către gradele mai înalte (în engleză, unele dintre ele începând cu abrevierea P.7 [n.t.]), ne putem da seama că acei primi paşi reprezintă un progres; fraze precum "puţin mai mult. . . chiar mai mult" exprimă o promovare. Şi putem observa că proporţiile sunt cam aceleaşi cu 3 – 5 – 7, despre care le vorbim Companionilor, reprezentând cele trei Grade.

Ni se spune că Scara Iniţiaţilor este precum aceea pe care a văzut-o Iacov în visul sau viziunea sa; şi acest fapt este adevărat din două puncte de vedere: mai întâi, prin aceea că nu este materială, ci este una care conduce către un "palat nematerialnic"; mai apoi, prin faptul că este alcătuită din multe trepte. Se aseamănă aceleia pe care a văzut-o Iacov, în măsura în care acceptăm următoarea interpretare naturalistă a visului. În timpul zilei, Iacov trebuie să fi observat splendidul fenomen al Curcubeului, felul în care acesta acoperea cerul şi construia o punte între

7 P: Past, Prince, Principal etc. (de exemplu, P.M .= Past Master = Maestru din Trecut; P.J. = Prince of Jerusalem = Prințul Ierusalimului; P.C.W. = Principal Conductor of the Work = Conducător Principal al Lucrărilor etc.) (n.t.)

cer şi pământ; în înţelegerea atribuită acestui fenomen de către evrei, Curcubeul reprezintă semnul împăcării omului cu Dumnezeu. Astfel, pe timpul nopţii, deşi se simţea ca un fugar într-un loc părăsit, fără acoperiş deasupra capului, departe de cunoscuţi şi rude, atunci când Curcubeul s-a proiectat în subconştientul său, i-a adus despovărare inimii, căci l-a ajutat să realizeze că Dumnezeu era cu el, la fel cum a fost şi cu înaintaşii săi.

Aceasta apare în concordanţă cu faptul că Curcubeul s-a aflat întotdeauna printre simbolurile Fraţilor noştri Medievali, în viziunea lor sugerând o Scară a luminii. Aceasta era reprezentată în şapte culori, după cum urmează: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet, dar în acea scară existau “trei principale” – trei culori primare: roşu, verde şi violet.

SCARA COMPANIONILORDupă ce Iniţiatul a trecut de cele trei trepte, lăsăm la o parte tipul de scară simplă şi

adoptăm un tip mai impunător.8 Aici se ajunge în punctul unei platforme intermediare de unde continuă mai departe treptele Supraveghetorilor Secunzi. Şi, într-adevăr, după fiecare progres înregistrat, se presupune că ajungem la o altă astfel de platformă.

Cele "câteva Grade" corespund "multelor trepte" despre care i-am vorbit Iniţiatului în legătură cu Scara sa, iar aceasta ajută la exprimarea faptului evident că "Masoneria este o ştiinţă progresivă”, fapt ce a încurajat milioane de oameni în ascensiunea morală şi intelectuală. Încă mai este de învăţat! Iar nădejdea în atingerea unui progres mai mare se va face simţită în stăruinţa noastră.

Ne este cunoscut faptul că Fraţii noştri din vechime au idealizat Scara din Templul Regelui Solomon şi i-au dat o importanţă foarte mare. Pentru ei, aceasta era mai mult un simbol decât o utilitate, emblematic pentru viaţa umană, pe care ei o vedeau ca pe un urcuş. Astfel, în simbolismul lui Zohar, Omul însuşi, adică Candidatul sau Adeptul, după cum este cazul, reprezenta Scara pe care sufletul urca către cer; extremităţile inferioare ale corpului său, adică picioarele, rămâneau pe pământ, în timp ce partea superioară, capul, "se întindea către ceruri", ţinta aspiraţiilor sale.

Şi aceasta îşi găseşte paralela în Misterele Antice. Căci potrivit lui Celsus (după cum este citat de Origen), în cadrul Ritualului Mitraic, sufletul omului era reprezentat ca urcând şi coborând prin sferele planetare pe "o scară cu şapte porţi, la capăt existând o a opta". Aceste şapte porţi corespundeau celor şapte Grade ale Iniţierii; şi acestea corespundeau, la rândul lor, celor şapte planete prin ale căror sfere sau orbite trebuia să treacă Candidatul. Ultima reprezenta eliberarea definitivă a sufletului şi reprimirea sa în Viaţa Divină. În Breasla Masonilor, această reprezentare încă se mai păstrează, căci a treia secţiune a Scării Mistice, prin care ajungem la sublimul grad D.9 al unui Maestru Mason, este alcătuită din şapte trepte.

Înţelesul simbolic al celorlalte trepte ale scării nu a fost explicat încă Iniţiatului, întrucât preocuparea lui deocamdată trebuia să fie doar pentru primele trei. Însă i s-a precizat că este

8 În limba engleză, se face o diferență foarte clară între scară ca obiect (de lemn, de fier, de frânghie etc.) alcătuit din două părţi laterale lungi şi paralele, unite prin piese paralele aşezate transversal la distanţe egale şi servind pentru a urca şi a coborî la alt nivel, și scară în înțelesul de  element de construcţie alcătuit dintr-un şir de trepte de lemn, marmură, piatră etc. (cu balustradă), servind pentru comunicarea între etaje, între o clădire şi exteriorul ei (cf. dex online), pentru primul tip utilizându-se termenul ladder, iar pentru cel din urmă staircase (n.t.).9 D: Deputy (de exemplu, D. G. M. = Deputy Grand Master = Mare Maestru Adjunct) (n.t.)

vorba despre "multe" trepte, prea multe ca să se poată încerca măcar o explicaţie amănunţită a ceea ce presupune fiecare. La început, progresul făcut poate părea nesemnificativ şi se poate să nu conştientizăm vreo înaintare, însă, pe măsură ce urcăm treaptă cu treaptă, căpătăm o vizibilitate tot mai mare, ne apar la orizont culmi măreţe, iar această privelişte din ce în ce mai cuprinzătoare este dovada pozitivă şi incontestabilă a faptului că ne-am ridicat mult deasupra punctului nostru de plecare. Lucrurile pot apărea doar ca umbre, iar drumul pe care trebuie să-l urmăm poate fi de-abia perceptibil, însă experienţa noastră îl motivează pe Venerabilul Maestru să ne îndemne să ne străduim a realiza "zilnic un progres în cunoaşterea masonică”. Căci, cu siguranţă, toată această strădanie are o mulţime de aplicaţii. "Forma necesară" recomandată avansării către E.10, în al Doilea Grad, este "ca şi urcuşul pe o Scară în Spirală. Acesta nu ar trebui să fie un secret pentru el, căci cu puţină reflecţie îşi va da seama că deja a ajuns pe prima platformă, punctul atins de ucenici, şi că acum se îndreaptă spre a doua secţiune, alcătuită din cinci trepte.

Este interesant cum fiecare secţiune succesivă a Scării indică o extensie. Sunt trei seturi de trepte, cu câte 3, 5 respectiv 7 trepte fiecare, rezultând un total de 15, acesta fiind un simbol numeric. Când Meşteşugarul a ajuns cât de sus a putut, este informat că a urcat până la jumătatea Scării Mistice, adică, este, de fapt, la "jumătatea drumului în Francmasonerie". Iar acest lucru este evident, căci el se îndreaptă către cea de-a opta treaptă, care se află la jumătatea Scării formate din 15 trepte. Simbolul cuprinde, într-adevăr, înţelesuri mai adânci decât le pot pătrunde, deocamdată, cu mintea Ucenicul sau Companionul, după cum vom vedea de îndată.

În ce măsură acest număr se bazează pe adevăruri istorice ne vom putea da seama din următoarele date. În Templul lui Irod (cel distrus de romani), pentru a trece din curtea largă, cunoscută drept "Curtea Femeilor" (numită aşa pentru că era accesibilă femeilor), către "Curtea Bărbaţilor lui Israel" trebuia să urci un set de 15 trepte; iar Talmudul ne spune că aceste 15 trepte corespund, din punctul de vedere al numărului, celor Cincisprezece Psalmi, de la 120 până la 134, numiţi de către noi "Cântarea treptelor" pentru că erau cântaţi în timpul urcuşului.

Apoi, mai putem observa că în Templul lui Ezechiel existau şapte trepte la intrarea principală, în Est, şi alte opt la Poarta Interioară ce deschidea drumul către Curtea Interioară, în total cincisprezece (a se vedea xl. 22, 26, 31). Dar numărul corespunde şi Templului Regelui Solomon, căci acele trei rânduri de Camere despre care am spus că erau construite pe cele trei laturi ale Templului, una deasupra celeilalte, erau înale de 5 coţi şi, înmulţind acest număr cu numărul celor trei Camere, avem un total de cincisprezece.

În Templul lui Ezechiel, intrarea pentru publicul larg se făcea prin Portal şi, potrivit Septuagintei (Ez. xl. 48), lăţimea era de 14 coţi; cea a Lăcaşului Sfânt, 10 coţi, iar Sfânta Sfintelor avea doar 6 coţi lăţime; astfel, acestea erau dublul numerelor 7 – 5 – 3. Şi cum lăţimea Templului lui Solomon avea 20 de coţi cu totul, dacă aplicăm aceste măsurători, vom descoperi că proiecţiile pereţilor, sau "fragmentele laterale”, se aflau într-un raport exact invers, 3 - 5 - 7 coţi, către stânga şi dreapta fiecăreia dintre cele trei intrări.

Din aceste analogii deducem în mod firesc că numărul 15 reprezenta un număr standard pentru constructorii Templului lui Solomon. Probabil că era prevăzut în regulamente; oricum ar fi, era, cu siguranţă, acceptat în aplicarea generală. Pe această bază putem presupune că erau construite şi treptele simbolice ale Scării în Spirală. Desigur, numărul total de trepte se poate să 10 E:.Eminent; Excellent.

fi fost mai mare în realitate. Ritualul are în vedere câteva în plus faţă de ceea ce era necesar în scopul simbolismului; afirmaţia este "3 - 5 - 7 sau mai mult". Dar este discutabil dacă erau mult mai multe.

CARACTERELE EBRAICEPotrivit Istoriei Tradiţionale a celui De-al Doilea Grad, Meşteşugarii au urcat Scara în

Spirală. Totuşi, asta nu înseamnă că s-au ridicat până la punctul cel mai înalt pe care îi este permis unui Mason să îl atingă. Ascensiunea lor este indicată de 3 + 5 = 8 trepte, aducându-i, astfel, la capătul celui de-al doilea set de trepte şi la platforma corespunzătoare acestora. Aici au găsit o uşă; uşa care să îi ducă spre Camera din Mijloc; aceasta era „deschisă”, adică le-a permis trecerea spre interior şi accesul la secretele Lojei Companionilor, însă era „acoperită bine cu ţigle... de Marele Custode”. Era nevoie, mai întâi, ca pregătirea lor să îl mulţumească pe acesta, dar după ce i-au adus acele „dovezi convingătoare” despre care ştim, i-a lăsat să treacă pragul. Cu toate acestea, trebuie notat faptul că de acum nu mai erau simpli Meşteşugari, ci aspiranţi la Mistere mai Înalte.

Nu ne mai sunt menţionate grelele încercări ce îi aşteptau după aceasta; însă ştim că mai exista încă un set de şapte trepte şi dacă încercau să meargă mai departe, l-ar fi întâlnit pe însuşi Venerabilul Maestru, care, la rândul lui, trebuia să fie mulţumit în ceea ce priveşte pregătirea necesară cunoaşterii Misterelor mai Înalte.

Platforma intermediară sugerează un interval în progresul Masonic. Totuşi, uşa fiind deschisă larg, Companionii reuşesc să arunce o privire de ansamblu asupra a ceea ce presupune marele secret. Marele Custode, postat lângă uşă, nu dezvăluie nimic în legătură cu modalitatea sau timpul în care Misterul va fi scos la iveală. Principala sa preocupare este să se asigure de calificarea Candidatului pentru a intra. Într-o anumită privinţă, adevărul îi este deja revelat; reuşeşte să zărească emblema care îl întruchipează, expusă privirii sale, însă fără să i se ofere nicio explicaţie a acesteia, cu excepţia celor trei factori menţionaţi deja: (1) că emblema are inscripţionate pe ea anumite caractere ebraice care în prezent au fost înlocuite cu litera romană G; (2) că acele caractere fac referire la Marele Geometru al Universului (G.G.O.T.U.); (3) şi că este aşezată în centrul clădirii. Acestea toate îl pun pe Companion serios pe gânduri.

La fel ca şi cabaliştii, Fraţii noştri din vechime vorbeau despre un Cuvânt mistic pierdut cu mult timp în urmă sau care, dintr-un anumit motiv, a fost ascuns cunoaşterii omului. Şi spuneau că atunci când Cuvântul va fi reconstituit oamenilor, va fi găsit pentru a dezlega taina universului şi, implicit, va oferi cheia enigmei Templului lui Solomon, construit după planul unor linii cosmice. Este oare posibil ca acele caractere ebraice să dezvăluie cuvântul?

Companionul se află pe drumul recuperării Cuvântului pierdut, dar, vai, nu după multă vreme va afla că în Meşteşugul Masoneriei tot ce ţine de Mistere şi „adevăratele secrete” a creat loc „unor secrete înlocuitoare” şi că obiectul căutării sale nu poate fi găsit decât după ce a trecut prin valea umbrei morţii. Se poate, totuşi, să nu presupunem că acele caractere ebraice au vreo legătură cu Cuvântul în cauză? Companionii Arcului Regal ne-ar putea spune dacă este aşa; însă nu îndrăznim să anticipăm: " Pune-ţi degetul pe b. . . etc”.

Hinduşii au o criptogramă căreia îi atribuie caracteristici sacre, şi anume a-u-m, un cuvânt ce face referire la ceea ce spune Katha-Upanishad: „Oricine cunoaşte această silabă va obţine orice îşi doreşte”. Această criptogramă a misticismului oriental a constituit subiectul a numeroase speculaţii; şi mulţi susţin că ea indică Soarele Spiritual, în contradistincţie cu Sooraj,

Soarele lumii fizice. Aici am dori să subliniem, totuşi, că Fraţilor noştri Medievali le era cunoscută criptograma, căci ei foloseau cele trei sunete sau litere esenţiale în legătură cu cei trei meşteşugari menţionaţi în Istoria Tradiţională astfel: JubelA, JubelO, JubeluM.

Ne vom da seama de importanţa acestui subiect amintindu-ne de expresia "Cuvântul perfect". Astăzi folosim expresia în contextul în care un Frate este capabil să repete Ceremoniile fără cea mai mică abatere de la versiunea oficială; dar în trecut însemna că Fratele se afla în posesia misteriosului „Cuvânt Masonic”. Acela îl făcea Mason; şi era considerat cea mai convingătoare dovadă dintre toate.

Prin anul 1687, comunicarea acestui Cuvânt constituia partea cea mai importantă a Ceremoniilor din Lojă; căci în acel an, Rev. George Hickes, descriind Cuvântul Masonic, spunea că acesta reprezintă „un semnal secret”, presupus a fi la fel de evechi ca şi Turnul Babel sau cel puţin de pe vremea lui Solomon; astfel, putem deduce (a) că trebuie să fi fost un cuvânt ebraic, această limbă fiind considerată atunci forma originală de comunicare umană şi (b) că în timp ce îl împărtăşeau cuiva, Masonii vremii aceleia foloseau anumite semne, gesturi sau mişcări ale corpului; cu alte cuvinte, transmiteau Cuvântul într-o anumită „poziţie” stabilită de mai înainte. Numai aşa poate fi justificată descrierea lui ca „un semnal”.

SPICUL DE GRÂUŢinta iminentă a căutărilor Companionului nu este, însă, un cuvânt pierdut. Ideea care îl

însufleţeşte se pare că este una alegorizată în Lojă prin neobişnuita pictogramă sugerată de Cuvântul de Trecere. Acel Cuvânt deschide calea de la Gradul Întâi către Gradul al Doilea şi se spune că denotă belşugul (Shibboleth) 11.

Şi mai înainte de a spune ceva despre ideea generală pe care o reprezintă cuvântul Shibboleth, am putea observa că acesta apare simbolizat în cadrul Ceremoniilor în trei moduri diferite: (1) prin bijuteria distinctivă purtată de Maestrul de Agape, Cornul Abundenţei, care este un model antic folosit în arhitectură şi sculptură, aşezat adesea în mâinile lui Plutos, ale Fortunei şi ale altora; (2) apoi prin Rodiile de pe Capitelurile Stâlpilor Boaz şi Jachin, care în Explicaţia de pe cea de-A Doua Tablă de Trasat sugerează semnificaţia de Shibboleth, „datorită abundenţei seminţelor lor”; (3) după care, cea mai importantă dintre toate, prin pictograma din Diagramă, numită de noi Tablă de Trasat, care ilustrează Parola Candidatului, unde vedem un Spic de Grâu lângă o Cascadă de Apă.

Raţiunea alegoriei din urmă este că Companionul a ajuns să îşi dea seama că în cele din urmă toată bogăţia nu este decât rezultatul exploatării noastre a naturii. Alegoria a fost sugerată de cele două accepţiuni ale cuvântul ebraic; acesta înseamnă atât „spic de grâu”, cât şi „cascadă;” iar aceste două accepţiuni sunt îmbinate pentru a exprima ideea de Shibboleth; căci belşugul este rezultatul creşterii grâului într-un pământ bine udat.

11 Aici se face referire la cuvântul ebraic Shibboleth (לתbב dש), folosit de galaadenii conduși de Iefta ca test (de pronunție) pentru efraimiți, la vadurile Iordanului (v. Judecători, 12). În ebraică, termenul are două înțelesuri: (1) spic de grâu, (2) flux de apă (atribuindu-se, astfel, sensul metaforic de belșug; după cum este adoptat aici); în limba română însă, acesta a primit conotația de „parolă” (amintind de evenimentul de la trecătoarea Iordanului, când galaadenii le-ar fi îngăduit efraimiților să treacă râul dacă pronunțau corect cuvântul), ortografiat și pronunțat „șibolet”. (n.t.)

Indiferent de momentul în care a fost adoptat Cuvântul, adoptarea acestuia înseamnă că Fraţii noştri Antici ştiau de cele două înţelesuri ale termenului ebraic. Altfel nu ar fi avut motive să îi înveţe pe Companioni să le îmbine în pictograma prin care se transmite înţelesul de belşug.

Merită notat faptul că egiptenii antici cultivau un soi de grâu cu multe spice, având adesea câte şapte spice pe o singură tulpină. Aluzia ce se face în legătură cu acesta în Volumul Legii Sacre (Gen. xli. 5) presupune că evreilor din vremea Regelui Solomon nu le era necunoscut; şi trebuie să admitem că acest tip de grâne era cel mai potrivit simbol al belşugului.

Ideea esenţială pe care o exprimă Shibboleth este de "belşug, bogăţie". Însă oamenii au o concepţie diferită asupra bogăţiei şi standarde diferite ale valorii. Omul reprezentat de Ucenic se gândeşte mai ales la elementele fundamental–necesare vieţii, la „grâu, vin şi untdelemn”, iar „grâul”, pâinea lui zilnică, este menţionat primul, ca fiind ceva indispensabil. Însă omul mai bun – Companionul – îşi vrea „plata în numerar”, căci, ştiind câte ceva despre sistemul de credite, acesta vede în monedele pe care le are în mână semne ale valorii la fel de bune ca şi produsele şi este destul de inteligent ca să ştie cum să îşi folosească bugetul în scopul nevoilor sale.

În ceea ce-l priveşte pe Maestrul Mason, acesta tinde către o răsplată mai mare decât oricare dintre cele două categorii de oameni, ceva mai valoros, ce nu poate fi exprimat în termenii bogăţiei materiale. Ambiţia sa trebuie asemănată cu cea a marilor genii din trecut.

Ambele Cuvinte de Trecere ce deschid drumul către Gradul 2 şi Gradul 3 transmit aceeaşi idee, căci despre unul se spune că denotă belşugul, iar celălalt, făurirea. Dar asta ca să se arate că pentru a fi admis în Gradul fie de Companion/Calfă, fie de Maestru Mason, acela în cauză trebuie să fi câştigat experienţă în a exploata natura, ca mijloc de asigurare a unui trai pentru sine şi pentru cei care depind de el. Acela care eşuează în a realiza asta va fi nevoit să se zbată într-o sărăcie cumplită şi nu va fi în stare să aprecieze corect idealismul nostru. Numai după ce-şi va fi găsit mijloacele de împlinire a dorinţelor sale fizice şi şi-a asigurat o poziţie stabilă în lume va putea beneficia de pe urma studiului Francmasoneriei ca ştiinţă speculativă.

Dar să trecem acum să discutăm semnificaţia ezoterică a Spicului de Grâu. Acesta este unul din multele simboluri pe care Fraţii noştri Medievali obişnuiau să îl deseneze în diagramele de pe podeaua Lojei, şi asta se făcea în scopul instruirii şi al perfecţionării meşteşugarilor, adică transmitea o lecţie morală. Acest fapt este important, căci descoperă încă o verigă de legătură între meşteşug şi Misterele Antice. Căci Hipolit (scriind cu aproape 1.700 de ani în urmă) a remarcat cum Spicul de Grâu era considerat pe timpul său „misterul cel mai desăvârşit al Epoptae-ilor”, adică al celor care au atins gradul cel mai înalt de iniţiere în Misterele lui Demeter de la Eleusis. Demeter însăşi (Mama Pământ) era cunoscută drept zeiţa grâului, deşi avea un alt nume, Ceres. Iar scopul principal al acestui simbol era să reprezinte (cum s-a şi făcut sub diverse forme în toate Misterele Antice) continuitatea vieţii. Căci înmulţirea bobului de grâu sub influenţa apei şi a energiei solare era o paralelă şi o anticipare a coborârii omului în mormânt şi a sculării sale din nou; după ce a făcut aşa, spuneau ei, acela se va reîntâlni cu tovarăşii săi de suferinţă.

Astfel, găsim legenda Zeiţei Grâului a Morţii şi Învierii Bobului de Grâu ca un mit pus în scenă în cadrul Ceremoniilor din The Mysteries12. Acesta culmina cu vestea adusă de mai-marele preoţilor despre naşterea „unui prunc sfânt” (corespunzând Ceremoniei Învierii la noi), când acest preot purta Cornul Abundenţei în mână şi îl prezenta pe pruncul nou-născut, Candidatul 12 Un ciclu de trei piese cuprinzând istorisiri biblice de la Facerea Lumii până la Judecata de Apoi.

însuşi. Apoi, în ziua a noua, şi ultima zi din Ritul Iniţierii, se vărsa vin din două căni, una înspre răsăritul soarelui, Est, de unde venea lumina care fertiliza pământul, iar alta către Apus, Vest, de unde veneau norii de ploaie şi unde apunea soarele. În acest ritual al vărsării avem o analogie cu ceea ce facem noi înşine după fiecare iniţiere, care, după cum ştim, este urmată de ceea ce este numit în termeni familiari „al patrulea grad”.

CAMERELE DIN MIJLOCUnde sau în ce parte a Templului lui Solomon erau păstrate Misterele Antice? Aceasta este

o întrebare încărcată de dificultăţi. În Tradiţia noastră Istorică se specifică în repetate rânduri cum Companionii trebuia să intre în „Camera de Mijloc a Templului”; şi cum Locaşul Sfânt se afla într-o poziţie intermediară – între Portal şi Sfânta Sfintelor – suntem înclinaţi să concluzionăm că aici găsim o rezolvare deplină şi că nu mai este nimic de adăugat. În realitate însă, aceasta este doar o jumătate de adevăr.

Într-adevăr, ţinând seama de caracterul alegoric a tot ceea ce se rosteşte şi se întâmplă în Lojă, orice încăpere sau şir de încăperi ocupând o poziţie intermediară între alte două astfel de încăperi sau şiruri de încăperi ar fi putut la fel de bine să fie considerate drept ilustraţii ale camerei ideale pe care o avem în minte.

În timp ce Locaşul Sfânt era, într-adevăr, Camera de Mijloc, unele formulări din Ritual ce fac referiri la „Camera de Mijloc” indică o cu totul altă locaţie. Căci Locaşul Sfânt în Templul lui Solomon se afla, practic, la nivelul drumului, pe când la Camera de Mijloc în cauză se ajungea urcând o scară cu două rânduri de trepte; după care mai exista un rând de trepte ce duceau spre un loc mai înalt. Evident, termenul „Mijloc”, folosit în această conexiune, presupune un loc deasupra unei camere aflate la un nivel mai jos şi având o a treia cameră deasupra.

În Templul lui Solomon erau, de asemenea, trei rânduri de Camere construite pe cele trei laturi: nordică, vestică şi sudică. Şi întrucât în unele pasaje din Volumul Legii Sacre se face referire la aceste cămări prin termenul „Camera” (Neemia 13,4 4, în Vulgata, dar şi în Versiunea Autorizată13), la singular, suntem justificaţi să presupunem că aici, în legătură cu Camerele, avem o soluţie alternativă, şi anume, „Camera de Mijloc” se poate să fi fost al doilea rând de Camere.

În sprijinul acestei idei se poate aduce argumentul care prezintă Camera noastră din Mijloc ca fiind locul unde meşteşugarii angajaţi să lucreze la Templul lui Solomon mergeau „să-şi primească plata”. Căci evident acesta nu poate fi „Locaşul Sfânt”, cel puţin nu dacă luăm afirmaţia ad litteram. Însă aceasta s-ar aplica în cazul acestor cămări sau al unora dintre ele, având în vedere că erau în afara Templului. Într-adevăr, am putea înţelege la fel de multe din denumirea dată unora dintre ele; căci ce altceva am putea înţelege din numele de „Vistieriile Casei lui Dumnezeu”, la plural, iar uneori „Casa Vistieriilor”, la singular, decât că aceste Cămări erau cu adevărat folosite în acest scop? (Neemia 10, 38-39; 1 Cron. 9, 26)

În ele se păstrau tot felul de lucruri de preţ, nu doar mobilierul scump al Templului, ci şi „grâul, mustul şi untdelemnul” pe care le aduceau oamenii ca zeciuială pentru îngrijirea edificiului Templului. Acolo, putem deduce, mergeau masonii să-şi primească remuneraţia, fie că era sub forma unei „simbrii”, care se plătea în numerar, fie, cum era în cazul Ucenicilor, sub 13 King James (n.t.)

forma unei bonificaţii săptămânale acoperind elementele absolut necesare traiului, în fiecare a şaptea zi.

Se pare că la fiecare cat erau câte treizeci de odăi; cel puţin aşa afirmă Ezechiel (41, 6). Unele dintre ele erau rezervate anumitor persoane: preoţi, cântăreţi, paznici şi căpăteniile uşierilor, adică oameni cu o îndeletnicire zilnică la Templu; iar acestea se aflau în posesia lor, deşi nu locuiau în ele (Neemia 13, 4; 7-9; 1Cron. 9, 26). La un moment dat, „supravegherea” camerelor a fost încredinţată unui anume Eliaşib, care trebuie să fi fost un om cu vreun oarecare statut, având în vedere că a devenit Mare Preot. Unul dintre fiii săi, Iohanan, este menţionat ca fiind în poesesia unei anumite cămări (Ezra 10, 6); dar Eliaşib i-a permis amonitului Tobia să se folosească de o alta, iar Neemia a denunţat fapta aceasta, considerând-o un act de profanare ce trebuia îndreptat. Desigur, bărbaţii care ocupau acele cămări alcătuiau o comunitate închisă. Acestea existau în Templul lui Ezechiel, dar erau dispuse diferit.

În cel de-Al Doilea Templu, unele dintre camere erau folosite ca locuri de întâlnire, cei care participau la ele fiind căpeteniile preoţilor, leviţii şi capii familiilor lui Israel; expresia din urmă face referire la „bărbaţii liberi” sau oamenii obişnuiţi, cuvântul utilizat în ebraică fiind acelaşi cu cel care apare în istoria noastră, Abiv.

Una dintre camere era dată în folosinţa „fiilor”, adică a ucenicilor, a adepţilor lui Hanan, care este descris ca fiind „un om al lui Dumnezeu”, după cum era numit de obicei orice învăţător ilustru. Aceste trei rânduri de camere se potrivesc celor trei ordine masonice ale noastre. Şi este de remarcat faptul că mărimea lor era tot mai mare pe măsură ce urcau cu un cat mai sus. Cele de la primul cat erau cele mai mici, 5 coţi înălţime, 5 lungime şi 5 lăţime; acestea erau, după cum este de aşteptat, destinate unor bărbaţi cu o funcţie mai puţin importantă; cele de pe rândul din mijloc erau puţin mai mari, adică de 6 coţi lăţime, şi erau pregătite pentru bărbaţii care ocupau poziţii mai înalte. Cele de sus erau cele mai mari, având 7 coţi lăţime, şi cel mai probabil erau rezervate bărbaţilor eminenţi. Această lăţime crescândă s-a putut realiza printr-o îngustare treptată a zidului Templului.

În Cartea Regilor (I. 6. 8) aflăm că Scara în Spirală care ducea la „Camera din Mijloc” era pe latura sudică. Camerele de sus erau ocupate de cei care răspundeau în faţa Venerabilului. Căci citim cum „Camera Căpeteniilor” era situată exact deasupra celei ocupate de Maaseia, „uşierul”, adică aceasta din urmă se afla imediat dedesubt, la catul de mai jos, unde era scara. Apoi mai exista un fel de uşă cu un funcţionar în dreptul ei care o păzea, astfel că nimeni nu putea urca scara fără consimţământul lui. Aceasta se potriveşte foarte bine cu ceea ce citim în Explicaţia de Trasat şi, prin urmare, îi putem pe drept cuvânt atribui lui Maaseia funcţia de Acoperitor secund, care era însărcinat, la fel ca şi Acoperitorul nostru, să împiedice orice persoană necalificată să urce scara şi să fie admis în Camera Căpeteniilor (Ezra 8,29; Ier. 34,4). Aceste Căpetenii erau Menatschin, meşteşugari „făcând parte din acea clasă superioară orânduită a stăpâni peste restul”.

La fel de evident este şi faptul că „uşierii” erau trei la număr, corespunzând numărului de intrări în Templu şi al rândurilor de camere. Scara în Spirală se afla lângă Portal sau intrarea sudică a Templului. Nu exista decât o scară cotită şi probabil că mai era cineva de strajă la catul al doilea, cum era şi la primul; poate chiar şi la etajul de sus. Însă nu trebuie să presupunem că aceştia erau simpli străjeri. Aceştia erau, de fapt, funcţionari responsabili, deţinând controlul asupra întregului Templu, inclusiv asupra acestor odăi. De aceea, când sunt menţionaţi alături de

alte persoane importante, aceştia apar în ordinea priorităţilor imediat după Marele Preot şi al Doilea Preot. (Ier. 3, 24; 2 Regi 25,18).

Toate aceste lucruri par să sugereze că am identificat Camera de Mijloc a Companionilor; dar este, într-adevăr, aşa? Prima obiecţie care ne-ar putea veni în minte este că până şi cele mai încăpătoare camere de deasupra erau mult prea mici pentru a adăposti un grup atât de mare de oameni, să zicem de douăzeci, şi, prin urmare, prea mici pentru a putea constitui sediul unei frăţietăţi, dar ce să mai spunem despre spaţiul necesar Ceremoniilor, dacă e să ne gândim la Ritualurile care se desfăşoară într-o Lojă Masonică?

IDENTIFICAREA CAMEREI NOASTREDar dacă această identificare nu poate fi acceptată, atunci unde altundeva putem găsi un

loc care să corespundă mai bine descrierii Camerei de Mijloc a celui de-Al Doilea Grad? Răspunsul la această întrebare este următorul: acolo unde Iniţiatul îşi începe cariera masonică, adică în Portal, Şi considerăm că argumentele aduse în favoarea acestui răspuns surprinzător vor fi decisive.

Dacă Portalul Templului lui Solomon era o structură în formă de turn, de cel puţin 60 de coţi înălţime, presupunând că înălţimea intrării comune de la bază era aceeaşi cu aceea a Sfintei Sfintelor, adică de 20 de coţi, mai rămân 40 de coţi deasupra pentru restul turnului. Şi într-o încercare de a afla la ce puteau fi folosiţi aceşti 40 de coţi, socotim în mod firesc că deşi trebuie să mai fi existat o a doua încăpere deasupra intrării, ar fi absurd să presupunem că aceasta să aibă 40 de coţi înălţime. Este mult mai probabil ca Portalul să fie alcătuit din trei părţi, şi anume: intrarea dedesubt, o Cameră de Mijloc de 20 de coţi înălţime, şi o A Treia Cameră deasupra. Septuaginta şi versiunea siriacă vorbesc, de fapt, despre înălţimea Portalului ca fiind de 20 de coţi. Astfel, ne-am gândi că cele trei nivele aveau aceeaşi înălţime.

Spaţiul exista şi este de necrezut ca acesta să nu fi fost folosit. Cele trei lucruri trebuie să fi existat, deşi nu se face nicăieri referire la ele. Într-adevăr, faptul că cele două cămări de deasupra Portalului au rămas într-un mod atât de misterios nemenţionate le creşte importanţa, căci tăcerea indică un caracter ascuns al istoriei.

În plus, compartimentarea întreită ar fi în consonanţă cu amândouă seturile de câte trei rânduri de camere de pe margini şi cu forma triplă a Templului însuşi, după cum s-a explicat deja. Iarăşi, din câte ştim, în Portal nu era nicio scară care să facă legătura cu etajele superioare. Asta înseamnă că trebuie să căutăm altundeva o cale de acces, o modalitate de a ajunge la Camera de Mijloc şi la Camera imediat deasupra ei. Singurul mijloc de ascensiune din Templul lui Solomon despre care avem însemnări este Scara în Spirală de pe latura sudică a Templului. Iar Istoria Tradiţională face referiri la aceasta, căci citim: „Au ajuns acolo prin Portal sau prin intrarea sudică. După ce Fraţii noştri Antici au intrat în Portal, au ajuns la piciorul scării cotite, care ducea către Camera de Mijloc..”.. De aici este evident că exista o cale de a urca de la camerele de jos la cele de mai sus; de la parter la Camera de Mijloc, despre care ne vorbeşte Tradiţia şi, prin deducţie, de la sud către încăperile de sus ale Portalului, în est.

Astfel, este limpede că adevărata Cameră de Mijloc unde erau păstrate simbolurile secre ale Francmasoneriei şi despre care Calfele/Companionii trebuie să-şi formeze o imagine de ansamblu se afla la catul al doilea; şi cum această Cameră nu poate fi niciuna dintre camerele laterale descoperite, care erau prea mici, aceasta trebuie să fi fost cea imediat deasupra

Portalului, care măsura 20 pe 10 coţi, sau aproximativ 9 metri pe 4,5, şi care nu a fost niciodată asociată cu vreo anume persoană.

Asta ne dă posibilitatea să înţelegem cum se desfăşura Iniţierea unui Mason în zilele acelea. Candidatul se înfăţişa ca un închinător oarecare la intrarea în Portal. Credinţa lui în Marele Arhitect al Universului era sine qua non14. Apoi trecea printr-un pasaj, despre care nu se vorbeşte nimic, şi urca trei trepte ce îl duceau la nivelul primului rând de camere (Aceste trepte sugerează scara). Acolo era o platformă şi, dacă se întorcea, vedea un coridor lung, pe care trebuia să-l străbată, trecând astfel prin faţa locuitorilor camerelor laterale pentru a dovedi că are competenţele necesare admiterii în Ordin. De acum îi va fi îngăduit să fraternizeze cu Masonii în general. Nu ştim ce secrete i se dezvăluiau în stadiul acela, dar, trecând prin acea primă ceremonie, el este acum un aspirant la rangul mai înalt de calfă.

Venind a doua oară, i se va permite să intre pe poarta sudică, şi nu ca mai înainte prin Portal. Se va lăsa, desigur, sub îndrumarea Acoperitor Secund, care trebuia să-l pregătească şi instruiască. În partea sudică, acesta ajungea să afle de existenţa Scării în Spirală, dar el urcase deja trei trepte, iar acelea erau socotite ca trepte ale Scării. Urca acum cel de-al doilea set de trepte, alcătuit din cinci trepte, acestea corespunzând înălţimii camerelor, care era de 5 coţi. Ajungea, astfel, la o altă platformă, unde îl întâlnea pe Prim Acoperitor.

Mai exista apoi o cotitură şi era necesară o plimbare înspre sud, vest şi nord, în acelaşi scop ca mai înainte, iar asta îl aducea la Camera de Mijloc din est, şi anume la sala imediat de deasupra portalului. Dar mai înainte să poată intra în această fascinantă „Cameră de Mijloc”, Prim Acoperitor îl supunea unor anumite încercări.

După ce era admis, primea gradul de Calfă şi se familiariza cu un anumit simbol mistic, fie din Cameră, fie de pe cer, prin geam, sau poate ambele; dar acesta nu era sfârşitul. Mai exista încă un rând de trepte de urcat, alcătuit din şapte trepte, o altă platformă, încă o traversare a coridoarelor înspre laturile de sud, vest şi nord ale Templului, după care ajungea în sala descoperită de deasupra Portalului şi pe latura estică, unde i se înfăţişau privirii minunatele lucrări ale Atotputernicului.

Aici trebuia să treacă printr-una din cele mai importante probe ale curajului şi loialităţii sale, lecţia supremă a meşteşugului. Probabil că avea loc după lăsarea întunericului, iar când se termina, acesta putea vedea Steaua Strălucitoare a Dimineţii, care să-i inspire noi nădejdi şi să-i sporească entuziasmul.

Aceasta pune semnificaţia denumirii de „Scară în spirală” într-o lumină cu totul nouă; căci, e limpede, chiar dacă nu este în formă de spirală, multele cotituri pe care le are justifică pe deplin acel nume. Acum este momentul când Maestrul Mason se deosebeşte de o Calfă. În sala descoperită el ar putea studia stelele, iar Astronomia este ultima dintre cele Şapte Arte şi Ştiinţe Liberale. Însă, după cum aflăm în Capitolul Arcului Regal, ceea ce găseşte Maestrul Mason în vârful Portalului (cel mai înalt punct atins în meşteşug), va trebui întregit cu ceea ce va descoperi în adâncurile de dedesubt.

Căci este o realitate faptul că domeniul Francmasoneriei cuprinde „colinele înalte şi văile adânci. ... şi multe alte locuri secrete” (Prelegerea I). Putem fi conduşi spre vârful înalt al Portalului şi să culminăm cu arcul caternarian, sau putem fi duşi jos, în inima pământului; într-

14 Fără de care nu se poate –lb. latină (n.t.)

adevăr, doar când am trecut prin amândouă tipurile de experienţă i se dezvăluie spiritului uman Misterul cel mai adânc.

Cercetările noastre arată, deci, că simbolul „Camerei de Mijloc” este unul complex, combinând trei aluzii istorice distincte: una la Templul lui Solomon, şi anume la Locaşul Sfânt ca loc unde se purificau israeliţii cucernici, la Rândul din Mijloc al Camerelor Laterale construite în faţa zidului Templului, care erau date în folosinţa supraveghetorilor construcţiei (Menatschin); iar a treia, la misterioasa sală de la catul al doilea al Portal/Portalului, chiar deasupra intrării, despre care nu avem nicio consemnare clară, după cum ne-am fi aşteptat dacă Misterele erau păstrate acolo.

ILUMINATUL LOJEIÎn decursul carierei noastre masonice ni se spune mereu că lumina Lojei este o „lumină de

sus”, care înseamnă, desigur, că aceasta îşi are originea într-un un alt tărâm. Însă misteriosului astru i se atribuie câte o altă denumire la fiecare etapă succesivă. Mai întâi este o „Stea Aprinsă”, apoi un „Simbol Sacru”, pentru ca în cele din urmă să fie un „Luceafăr Strălucitor de Dimineaţă”. Vom vedea imediat că înţelesul rămâne aproape neschimbat în fiecare dintre cele trei cazuri, deşi simbolul se diversifică în scopul revelării unor adevăruri mai noi şi mai adânci.

La o examinare atentă a diferitelor momente ale Ritualului care îl privesc pe subiect, descoperim că, deşi concepţia noastră masonică apare prezentată sub diferite aspecte, ideea de bază este întotdeauna aceea a Soarelui în slava sa meridiană.

(a) STEAUA APRINSĂGradul Întâi concepe iluminatul Lojei ca datorându-se Stelei Aprinse. Însă această

denumire este o metaforă, căci nu este vorba despre o stea obişnuită; nu putea fi, dacă e „aprinsă”. I se clarifică identitatea prin aserţiunea explicită că aceasta „se referă la Soarele ce luminează Pământul şi prin influenţa sa binefăcătoare revarsă binecuvântări asupra lumii”.

Fraţii noştri din vechime au pus mare preţ pe Soare. Încă de la începuturile istoriei, oamenii şi-au dat seama că este imposibil să pună în umbră marele astru şi, datorită acestui fapt, l-au tratat întotdeauna ca pe un simbol al divinităţii. Căci primitivii, care judecau totul prin filtrul simţurilor, cinsteau Soarele ca pe o manifestare a Dumnezeirii. De aceea nu trebuie să ne mirăm că în Ritual acesta este numit atât „slava din centru”, cât şi „slava Domnului”, lumina supremă a Universului (cum o vedeau Fraţii noştri Antici) şi splendoarea Prezenţei lui Dumnezeu, care se odihneşte în noi, la fel cum mistica iudaică a perceput-o asupra Templului lui Solomon în chipul slavei Shekinah.

În Lojele noastre, Steaua Aprinsă ia de obicei forma unui ornament, un glob sau o lampă simplă care, dacă este poziţionată central, cum ar trebui, de fapt, corespunde foarte bine scopului, căci nu doar că îşi trimite razele asupra întregii adunări, dar luminează locul cu totul.

Cândva, aceasta se afla printre obiectele schiţate, cu cretă, cărbune sau lut, pe Pardoseala Lojei, aceasta constituind adevărata Tablă de Trasat prin care masonii în vârstă primeau instrucţiunile şi îndreptările necesare. Dar acele schiţe prezentau anumite variaţii, în funcţie de Gradul în cadrul căruia funcţionau. Pentru Ucenici, simbolul era reprezentat printr-un Soare cu raze pâlpâinde, pentru a indica aşa-numita „flacără”. Apoi s-au introdus anumite modele geometrice, pe care le vom explica puţin mai târziu, în folosul Calfelor şi al Maeştrilor Masoni. În reprezentările moderne, razele sunt întotdeauna omise.

Simbolurile desenate pe Pardoseală sunt foarte numeroase şi diverse. Pe lângă uneltele specifice diferitelor Grade, printre ele se pot observa unele lucruri foarte pitoreşti, precum, de exemplu, mielul, simbolul neprihănirii, de unde apare ideea şorţului; colina cu valea sa reprezentând răspândirea ştiinţei noastre prin literele E-V; Steaua în cinci colţuri (Pentagrama/Pentalpha=5 A), realizată prin combinarea a trei triunghiuri de câte 120°; Cornul Abundenţei, Curcubeul, Stupul de albine; a 47-a Teoremă a lui Euclid, indicând Maestrul desăvârşit; Scara, simbolizând urcuşul nostru către perfecţiune; Bolta Cerească acoperită de stele; cei Trei Stâlpi şi cele Trei Lumini; Clepsidra, o emblemă a timpului; Sfoara („cablul de remorcă”), reprezentativă pentru relaţiile dintre noi; Coasa; Altarul Tămâierii, exprimând dăruirea de sine; Sicriul, Craniul şi oasele încrucişate, semne ale mortalităţii ş.a.m.d.

Acea diagramă complexă a fost inclusă într-un pătrat, corespunzând Pământului, cu cele patru puncte cardinale, adică Pardoseala. Iar aceasta a fost încadrată de ceea ce s-a numit Bordura, un brâu circular ţintuit cu stele, pentru a reprezenta planetele gravitând „în jurul Soarelui”.

Steaua Aprinsă a fost plasată în centrul Diagramei ca fiind obiectul cel mai evident datorită importanţei sale atotdominante. Astfel, Pardoseala Lojei era adevărata Tablă de Trasat a masonilor, iar cele mai multe lucruri reprezentate pe ea aveau legătură cu realităţi ale naturii, care erau schiţate pentru a pune în lumină concepţia masonilor asupra Universului.

Cum lumina lămpii din tavan cădea pe podeaua Lojei, luminând toate acele simboluri, cei care erau de faţă şi-au dat seama că Masoneria are multe să-i înveţe. Întreaga adunare, de fapt, era un cerc de lumină, iar scopul acesteia nu era doar o relaxare a ochiului, ci instruirea minţii.

Ucenicul trebuie să stea în Portal la Est, bucurându-se de spectacolul naturii ce i se desfăşoară în faţa ochilor. Acesta vede Soarele ca sursa principală de lumină şi viaţă. Primitivii făceau la fel; erau asemenea copiilor. Dar acum îl învăţăm pe Ucenic să se dezvolte către o concepţie mai înaltă, căci trebuie să observe acelaşi Soare în trei poziţii: la răsăritul său în est, „la meridianul său”, adică la cel mai înalt punct pe care îl poate atinge, şi la apusul acestuia în vest; făcând aşa, acesta obţine cele trei puncte care îi vor da posibilitatea să proiecteze un triunghi imaginar imens, care este, de fapt, o piramidă de lumină şi simbolul prezenţei divinităţii. Semnificaţia acelui triunghi este că Dumnezeu este imanent în creaţia Sa.

Acesta îşi mai găseşte expresia în binecunoscuta formulă adoptată de Masonul Arcului Regal atunci când rosteşte: „Punct... triunghi... cerc... 1, 2, 3, 4”. Punctul îl constituie acel punct din cerc la care ne-am referit mai înainte; triunghiul este un simbol al lui Dumnezeu, în jurul căruia noi descriem un cerc; iar 1, 2, 3, 4 reprezintă nordul, estul, sudul şi vestul, cele patru puncte cardinale ale globului simbolizate de Pardoseală, toate fiind figuri concentrice.

Am înţeles deja că motivul pentru care Masonii Medievali au adoptat zilele de 27 decembrie şi de 24 iunie ca date pentru principalele lor întâlniri era dorinţa acestora de a celebra apariţia luminii în lume. Biserica îi sărbătoreşte în aceste zile pe Sf. Ioan Evanghelistul15 şi pe Sf. Ioan Botezătorul şi din aceste considerente Meşteşugul a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Masoneria Sfinţilor Ioan”. Acest lucru i-a conferit Ordinului nostru o anumită substanţă creştină (fapt ce trebuie să fi fost agreabil pentru Fraţi, într-o perioadă în care întreg Vestul Europei se bucura de unitate religioasă), fiind însă doar întâmplător. Adevăratul sens al acelor date era acela

15 Sf. Ioan Evanghelistul este sărbătorit pe data de 27 decembrie de către romano-catolici, anglicani și luterani, însă în calendarul ortodox și greco-catolic, sărbătoarea Sfântului apare pe data de 8 mai. (n.t.)

că, trecând de ziua cea mai scurtă, respectiv cea mai lungă din an, Fraţii au considerat potrivit să semnaleze acele fenomene astronomice neobişnuite prin întâlnirile lor tot la o jumătate de an. Prin urmare, după Crăciun, când lumina se reîntorcea şi zilele începeau să se mărească, Masonii considerau că este timpul să se reorganizeze şi să îşi reia activităţile; şi când, şase luni mai târziu, se ivea cea mai lungă zi din an, cu un maxim de lumină şi minim de întuneric, evenimentul impunea o sărbătorire veselă şi un Praznic marcat întotdeauna de bună dispoziţie şi bucurie.

Toate acestea vor înlesni explicarea înţelesului acelui glob splendid ce apare pe şorţul purtat de Preavenerabilul, Marele Maestru al Angliei. Acesta adevereşte faptul că Fraternitatea noastră este condusă de Soarele Dreptăţii, nu de Soarele material, ci de Dumnezeu (al cărui simbol este Soarele), iar El îşi varsă razele spre a ne călăuzi pe căile virtuţii şi ale ştiinţei.

(b) SIMBOLUL SACRUDeşi Steaua Aprinsă este prezentată corect Ucenicului sub forma unui glob simplu, uneori

putem vedea reprezentate pe suprafaţa sa anumite embleme aparţinând gradelor mai înalte. Acest lucru trebuie dezaprobat, căci dacă Gradele Francmasoneriei trebuie diferenţiate foarte clar, Ucenicului nu ar trebui să i se permită să vadă decât ceea ce ţine de rangul său.

Când este admis în Loja Calfelor/Companionilor, acesta va observa că astrul ce luminează Loja se află încă acolo, însă acum este văzut ca „un Simbol Sacru”, asumând în felul acesta un aspect diferit. Ideea simbolurilor dătătoare de lumină este una esenţială în Masonerie. Evidenţiem faptul că Soarele se află la meridian, însă acesta nu mai este un fenomen astronomic indicând ora douăsprezece fix, ci exprimă o concepţie mistică. Căci dacă Calfa este un mason speculativ, un gânditor, „Soarele” nu reprezintă acum o sferă cerească fizică care produce lumina zilei, ci ceva care străluceşte în interiorul său, raţiunea sa, capacitatea intelectuală, ştiinţa care îl descoperă pe Dumnezeu în Marele Geometrician al Universului. Şi astfel spunem că Simbolul Sacru „face aluzie” la Atotputernicul Arhitect care a produs şi face să funcţioneze sofisticata sa maşinărie, în conformitate cu legile pe care el însuşi le-a stabilit.

Prin urmare, simbolul-lumină al Calfelor nu este un simbol gol; căci întruchipează o realitate spirituală extrem de încurajatoare. Nu constituie nicidecum un element nou: este acelaşi cu Steaua Aprinsă a Ucenicilor; dar Calfele au acum o viziune diferită asupra lui. Iar această viziune nouă îl face să realizeze că acesta aparţine domeniului minţii, ceva imaterial, intangibil şi invizibil. Pare nepotrivit să încercăm a-i atribui o formă exterioară. Dar Fraţii noştri Antici au căutat să ilustreze totul prin simboluri. În Ritual, aceştia afirmă desluşit că ei au descoperit acest simbol, în timp ce ei înşişi se aflau într-un anumit loc, şi au precizat că ocupă un anume loc, unul central – „în centrul clădirii”, adică, acelaşi loc unde Ucenicul a văzut Steaua Aprinsă, vârful triunghiului imaginar aflat între est şi vest.

Din cauza faptului că simbolul este acum creat să transmită o idee diferită, sfera luminoasă a Ucenicilor nu mai este adecvată scopului, trebuind, astfel, modificată. „Simbolul Sacru” încă mai luminează, deci trebuie reprezentat prin ceva luminos; dar acum emblema va lua un aspect geometric. Într-adevăr, înţelegând că se face referire la Marele Geometrician al Universului, trebuia să ne aşteptăm la aşa ceva. Astfel, încă din vechime, în Loja Calfelor „Steaua şi pecetea lui Solomon” a fost proiectată pe faţa lămpii. Fraţii noştri Antici au adaptat-o acestei utilizări, pentru că o considerau Simbolul Filozofului.

Într-adevăr, în măsura în care îi putem trasa urma în timp, adepţii ocultismului văd această „Stea şi Pecete” ca adoptând o dublă referinţă: mai întâi, la Macrocosmos, adică Universul lui Dumnezeu; iar în al doilea rând, la Cele Trei puteri care mărturisesc în cer, unite cu acelea Trei care mărturisesc pe Pământ, căci putem vedea că aceste puteri sunt reprezentate de două triunghiuri, din care este alcătuit Simbolul. Triunghiurile menţionate se află în opoziţie, dar totuşi armonios întrepătrunse, dând de înţeles că a avut loc o împăcare. De aici descrierea „Stelei şi a Peceţii” ca fiind „Rezumatul cel mai simplu şi mai complet al ştiinţei universale”.

În cele două Triunghiuri aflate în opoziţie putem descoperi un simbol al antagonismului naturii, al vieţii şi al morţii, al luminii şi al întunericului, al materiei şi al duhului etc., forţe active oriunde, în noi înşine şi pe tot cuprinsul Universului, dar care au fost echilibrate şi armonizate, după cum se poate vedea dintr-o privire în această figură geometrică şi în hexagonul convenţional, folosit uneori ca înlocuitor pentru aceasta.

Dacă lăsăm un frate să stea în „postura” unui Companion, deschizându-şi inima, acela va descoperi curând Viaţa care pulsează în Inima Lumii şi lumina care iradiază de acolo; căci acea „poziţie” exprimă atitudinea sa de „solicitant” de lumină şi relaţia sa cu Sufletul Naturii.

Se crede că Fraţii noştri Antici au înglobat în simbol anumite „caractere ebraice” enigmatice. Primii Ucenici le puteau vedea acolo, deşi în vremea noastră acestea au fost înlocuite cu litera „G”. Modelul geometric este, astfel, un fel de cadru, sau casetă, în care inscripţia a fost păstrată cu sfinţenie. Meşteşugarii înşişi nu pot să ne explice semnificaţia acelor caractere. Este ceva ce s-a pierdut, dar, oricum, ei ştiau „la cine face referire (simbolul)”.

În Ritual avem două indicii referitoare la aceasta: primul, în răspunsul Prim Acoperitorului, care spune că aceasta are legătură cu Marele Geometru al Universului, despre care credem că se află în centrul Universului, la fel cum credem şi despre Soare; al doilea, în morala Maestrului Venerabil: „Prin urmare, Fraţilor, să ne amintim că... El este cu noi şi ochiul Său Atotvăzător ne vede etc”..

În Gradul al Doilea, acea inscripţie misterioasă nu ar trebui să apară pe Simbolul Sacru. Din vechime, exista obiceiul înlocuirii acesteia cu o literă convenţională, conturul unui ochi sau alt model. Într-adevăr, dacă nu s-ar face aşa, secretul ar fi scos la iveală. Reflecţia Maestrului Venerabil ne aminteşte de faptul că ochiul a fost făcut în unele cazuri pentru a servi scopului. Şi acest ochi ce apare pe faţa Lămpii Lojei era atunci un simbol în simbol, exprimând măiestrit ce avem noi în minte, că „Ochiul Său atotvăzător ne observă”.

Marele Geometrician al Universului se uită în jos din „cuibul” său din centru şi îşi priveşte toată creaţia şi toate lucrările Sale. Această idee apare şi în Istoria Tradiţională a Calfelor, când citim că pe când Fraţii noştri Antici intrau în Camera de Mijloc, atenţia le-a fost atrasă îndeosebi de caracterele ebraice scrise acolo, pe simbol.

Acest lucru s-a întâmplat doar după ce au ajuns la capătul Scării în Spirală, nu mai înainte. Şi chiar şi atunci, simbolul era mult deasupra capetelor lor. Practic, fiecare rasă a perceput Soarele ca un semn al Prezenţei lui Dumnezeu. Iar menţionarea ochiului constituie o altă legătură între meşteşug şi înţelepciunea lumii antice. Romanii antici se refereau la Soare prin denumirea de „ochiul lui Jupiter”, iar grecii îl numeau „ochiul cerului”(Hemma oetheros). Egiptenii foloseau discul solar ca o emblemă a lui Ra, cinstit de ei ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor. Aceştia mai vorbeau de „Ochiul lui Horus”, adică „al Cerului”, Horus fiind creatorul zorilor, care, deschizându-şi pleoapele, făcea zorile, iar noaptea, închizându-le.

Vedem, astfel, cum caracterele inscripţionate iniţial în interiorul modelului mistic, Steaua cu şase colţuri, sau Hexagonul, aveau un înţeles adânc. Însă ne este interzis să cercetăm problema mai departe. Înlocuirea inscripţiei cu litera G. s-a făcut tocmai pentru a păstra acest secret suprem neatins. Aceia care aspiră la desăvârşirea cunoaşterii trebuie să urce întreaga Scară în Spirală; trebuie să facă întreaga călătorie de la est la vest şi înapoi la est; trebuie să escaladeze înălţimi. Şi atunci, după ce au reuşit să stăpânească bine tot ce i-a învăţat meşteşugul, aceştia vor trebui să coboare „în adâncurile” de mai de jos, unde vor afla că adevăratele secrete au fot păstrate. Fiecare Mason al Arcului Regal va înţelege aceasta, deoarece totul ţine de experienţa căpătată pe parcurs.

Am putea, totuşi, explica că, în Templul lui Solomon, modalitatea de vocalizare a Numelui alcătuit din Patru Litere era un secret al Marelui Preot; cu alte cuvinte, această Tetragramă ce nu putea fi împărtăşită altora era rezervată acelora calificaţi admiterii în Sfânta Sfintelor. Iar Fratele Iachin, fiind doar Al Doilea Mare Preot, nu avea încă permisiunea să intre; trebuia să aştepte până ce avansa în grad.

De aceea, ceea ce se spune şi se face în Loja Companionilor este conceput să ne impresioneze prin faptul că Dumnezeu este lumina minţii, Soarele gânditorului, precum şi luminătorul universului Său fizic.

(c) LUCEAFĂRUL STRĂLUCITOR DE DIMINEAŢĂAcum, în acelaşi fel în care Maestrul Mason se bucură de o viziune mai înaltă decât

Companionul, tot aşa referirea care se face la mijloacele sale de iluminare îl înalţă pe subiect pe un plan încă şi mai înalt. În consecinţă, în Gradul al Treilea, Venerabilul Maestru i se adresează noului avansat în grad, îndemnându-l să „ne ridicăm ochii la acel Luceafăr Strălucitor al Dimineţii, al cărui răsărit aduce pace şi izbăvire etc”..

Unii dintre Fraţii noştri Iudei au avut ezitări în ceea ce priveşte utilizarea acestui epitet, căci au existat anumiţi scriitori masoni (încă din 1735) care susţineau că aceasta era o referire la Steaua care i-a călăuzit pe Magi în Tradiţia Creştină, călătorind de la est la vest, în căutarea Marelui Maestru. Însă cu timpul s-a renunţat la această interpretare, deşi rămâne o ilustrare frumoasă.

Pronumele demonstrativ acel – „acel Luceafăr Strălucitor al Dimineţii” – sugerează că aici avem de-a face cu un nume familiar folosit retoric, adică nu în sensul familiar, ci într-o modalitate de mai mică importanţă, fiind aplicat unui lucru care prezintă cel mult o analogie. Orice Stea, şi în acel scop, orice obiect care să strălucească deasupra capetelor noastre ar fi la fel de potrivit.

În fapt, ideea „Stelei de Dimineaţă” este departe de a fi una exclusiv creştină. Autorul Apocalipsei a împrumutat-o, la fel ca şi noi, de la scriitorii clasici ai Greciei. Şi de ce să îi restrângem sensul la Steaua din Bethleem, când de secole, şi aproape în toată lumea, sub numele acesta, ca o altă denumire populară şi acceptată de toţi, apărea planeta Venus? Ori de câte ori grecii vorbeau despre „Aducătorul de Lumină”, se refereau la Venus, în care vedeau un Vestitor al Zorilor; iar Steaua era atât de strălucitoare, încât a devenit proverbială pentru splendoarea sa neîntrecută, neegalată vreodată în toată galaxia dinspre miazănoapte.

Însă nu are importanţă de unde a apărut prima dată denumirea sau cum a ajuns să fie adoptată de masoni. Ci este important să înţelegem la ce facem referire atunci când vorbim

despre „Luceafărul Strălucitor al Dimineţii”. Loja Masonică fiind ceea ce este, iluminarea sa nu i se poate datora Soarelui fizic, nici inteligenţei raţionale, ci mai degrabă Substanţei Inefabile în care am descoperit Sursa supremă de Lumină, fizică, intelectuală şi divină. Pentru a vedea această Stea, trebuie, deci, să facem ceva mai mult decât să privim doar simbolul cu ochii noştri trupeşti; trebuie să ne înălţăm întreaga noastră fire către Realitatea Supremă. Este o metaforă, şi Fraţii noştri Antici nu au ezitat să şi-o reprezinte şi să facă din ea emblema Lojei; dar realitatea este extrem de materială.

Caracteristica distinctivă ce îl reprezintă este o figură geometrică cunoscută în mod variat sub numele de pantalpha, stea cu cinci unghiuri, sau pentagramă, pe care mulţi au convenţionalizat-o ca o Stea cu Cinci Colţuri. Pentru ocultişti, această emblemă a însemnat întotdeauna foarte mult.

Potrivit lui Eliphaz Levi, care nu este o autoritate în domeniu, cercetătorul în filozofia speculativă vedea steaua în cinci colţuri ca pe un semn al Microcosmosului, adică Omul, corespunzând Microprosopusului din Kabbala. Şi în rândurile masonilor, acel simbol nu reprezintă doar Universul, ci pe acela în jurul căruia se învârte Universul, Omul, adică Omenirea regenerată. Căci putem observa că fiecare Maestru Mason este învăţat să proiecteze figura cu ajutorul a două corpuri umane, în momentul avansării în grad, Ceremonia numindu-se, astfel, "ridicarea la 5........”. Acesta este lucrul cel mai important în Gradul Al Doilea şi este interesant cum acel număr simbolic, 5, poate fi găsit atât în simbolismul naturii şi al religiei, cât şi în Meşteşug. Nu este doar o coincidenţă că în Templul lui Solomon intrarea în Locul Sfânt (care corespunde Camerei de Mijloc din Masonerie) era de 5 coţi lăţime; căci Maestrul Mason nu este doar ridicat la 5......, dar Iniţiatului i se spune că întotdeauna poate demonstra şi altora faptul de a fi mason prin „colţurile perfecte ale intrării sale”. Şi aceste colţuri (la care se face referire în însărcinări) sunt în număr de cinci:

Cele două lucruri promise „să ascundă şi să tăinuiască”. (A ascunde înseamnă doar „a acoperi” un obiect. „A tăinui” împreună cu noi înseamnă „a da informaţii greşite despre ceva, a induce în eraoare prin jumătăţi de adevăr”.) Şi cele trei lucruri indicate de prepoziţiile „prin”, „la” şi „pe”, care sunt:

(a) Prin voia şi acceptul meu liber, (b) La uşa Lojei, (c) Pe vârful unui instrument ascuţit apăsat în partea stângă a pieptului meu gol. Acest lucru este foarte pitoresc şi mai mult sau mai puţin adevărat, dar simbolismul

numărului 5 şi al stelei în 5 colţuri merge mult mai departe. Luceafărul Strălucitor al Dimineţii nu este altceva decât un alt nume pentru Soarele mistic

al Francmasoneriei, care trebuie să fie „strălucitor” cu adevărat pentru a merita să fie contrastat cu „raza pâlpâindă” din Loja întunecată şi să fie considerat identic atât cu Steaua Aprinsă a Ucenicului, cât şi cu Simbolul Sacru al Companionilor, care marchează centrul mistic în Gradele 1 şi 2.

Scriind în secolul al doilea, Apuleius a lăsat în urmă o relatare a propriei iniţieri în Mistere şi ne aduce la cunoştinţă că în cadrul Ceremoniilor a fost condus în nişele interioare ale Templului îmbrăcate în veşmânt de in (adică complet în alb), iar când s-a apropiat de hotarul Morţii (mormântul), a reuşit să zărească Soarele strălucind la miezul nopţii, într-o extremă splendoare, după care i s-a permis intrarea în compania zeilor.

Cu alte cuvinte, deşi era miezul nopţii, Soarele era perceput a fi la meridian, în acelaşi mod paradoxal întâlnit în Masoneria Modernă. Din nou, Candidatul se afla lângă mormânt, când a auzit ceva asemănător unui îndemn: „Ridică-ţi privirea către acel Luceafăr Strălucitor al Dimineţii etc.”; şi trecând prin întunericul ceţos al morţii, acesta a păşit într-o viaţă nouă de lumină scânteietoare. Asemănarea este, într-adevăr, uimitoare.

Identificând astfel „Luceafărul Strălucitor al dimineţii”, ar trebui să observăm că limbajul folosit de Venerabilul Maestru sugerează că acesta ocupă Centrul, în cel mai înalt cer, căci este reprezentat ca fixat într-un punct spre care se presupune că fiecare Frate trebuie să-şi înalţe privirea şi gândurile, ca centrul atracţiei pentru întreaga Fraternitate. Din acea înălţime, punctul cel mai înalt pe care ni-l putem imagina, Soarele nostru mistic îşi revarsă razele de lumină asupra a tot şi tuturora celor de dedesubt, fiind atât sursa cunoaşterii, cât şi a inspiraţiei, precum şi legătura comună a uniunii şi camaraderiei dintre noi. În mod firesc, când ne lăsăm influenţaţi de acest Soare Mistic, simţim că trebuie să subordonăm acestuia toate celelalte simboluri, idei, opinii şi speculaţii.

Referirea la „răsăritul” Stelei de Dimineaţă poate părea nepotrivită cu interpretarea noastră; căci, desigur, un corp ceresc la răsărit şi unul aflat la zenit par a reprezenta idei complet diferite. Totuşi, această contradicţie este mai mult aparentă decât reală. Nu trebuie să uităm că avem de-a face cu figuri de stil; adică, deşi ne referim la realităţi absolute, utilizăm un limbaj simbolic. Simbolul înlţat şi fixat pe tavanul sălilor noastre prezintă diferite aspecte, dar indică o realitate divină, a cărei influenţă depinde foarte mult de atitudinea noastră mentală, care uneori este favorabilă, iar alteori nu; şi de aceea vorbim despre corpul ceresc ca „înălţându-se” sau „coborând”

Ideea noastră este aceea a Soarelui mistic poziţionat, în mod ideal, în gloria sa meridiană. Dar puterea sa asupra vieţii umane variază din când în când în fiecare indvid. Deci istoria arată ascendenţa – „răsăritul” – acestei influenţe ca fiind treptată; aceasta oscilează sau fluctuează în funcţie de timp şi de loc, dar cu toate acestea noi nutrim speranţa că într-un final aceasta îşi va statornici puterea în inimile noastre şi în lume, în general, şi atunci rezultatul vor fi pacea şi fericirea universală, nu doar ca vise, ci ca fapte reale.

Acest simbol poartă cu sine o lecţie morală de mare profunzime. Căci pe măsură ce Maestrul Mason îşi concentrează atenţia asupra lui, realizează că Soarele Adevărului Divin s-a transformat într-o lumină lăuntrică care-i luminează interiorul şi viziunea. Acesta se afla atunci în postura Marelui Preot al lui Israel, când, o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor; fizic, acesta se găsea atunci într-o beznă totală, căci, în ciuda referirii noastre la o ferestruică în acoperiş, acolo nu exista nicio fereastră care să lumineze locul. Totuşi, în acel întuneric, acesta şi-a dat seama de adevărul Prezenţei Divine, iar acea Prezenţă era lumina sufletului său. Precum Marele Preot, deci, Maestrul Mason se bucură de lumina lăuntrică, conştient fiind de „prezenţa Celui Preaînalt”, neţinând seama de împrejurările sau condiţiile ordinii fizice; acesta ar vedea lucruri chiar şi dacă i s-ar lua vederea ochilor, adeverind zicerea că „în lumina Lui vom vedea lumină”.

MORALA LUMINIICele menţionate mai sus ne dovedesc necesitatea unei atenţii sporite atunci când luăm în

discuţie Ritualul şi pericolul abaterii pe o cale greşită în încercarea de a defini importanţa expresiilor despre iluminare folosite în Lojă. Ce am spus până acum justifică următoarea

concluzie: În Gradul Întâi avem o reprezentare a Soarelui cu ajutorul unei lumini artificiale pe care Ucenicul o priveşte cu ochii săi trupeşti. Acesta este un simbol al luminii naturii, cuprinzând elementele „adevărului şi ale virtuţii”.

În Gradul Al Doilea, acest simbol întruchipează o aluzie la Marele Geometrician al Universului, de unde primim lumina raţiunii, care ne face conştienţi de acţiunea legii şi a ordinii în Univers şi care ne determină să ne extindem cercetările în misterele naturii şi ale ştiinţei.

În Gradul Al Treilea, mintea ajunge să se gândească la Însuşi Cel Preaînalt, Soarele de la miezul zilei fiind considerat doar o emblemă a Dumnezeirii şi raţiunea noastră doar o reflecţie slabă. Noi venim în faţa acestei Prezenţe ca Moise la „Rugul Aprins”, fiind astfel considerată întotdeauna o emblemă masonică.

În consecinţă, aceste simboluri ale luminii transcend sfera vieţii noastre umane şi au de-a face cu Realitatea Supremă. Soarele este dat pentru a stăpâni ziua, iar Luna, noaptea, dar „Stăpânul”, mult mai sus, Stăpânul Soarelui şi al Lunii conduce şi dirijează Loja, adică Universul. Chiar acum simţim că noaptea trece şi zorii sunt aproape şi nădăjduim că „Stăpânul” va mai lăsa încă lumina să ne strălucească în inimi, o lumină mai pură şi mai clară decât cea a Soarelui.

Francmasoneria are presimţirea acelei epoci de iluminism universal, care a fost visul poeţilor şi înţelepţilor din trecut. Şi aceasta se va petrece atunci când „Steaua” noastră mistică va ajunge la zenit; căci în raport cu deplasarea sa spre acel punct, efectul se aşteaptă a fi „pacea şi izbăvirea celor supuşi şi credincioşi ai omenirii”, adică bunăstarea omului în general. Dar această împlinire fericită depinde de receptivitatea inimilor noastre; în prezent pare a fi departe, însă influenţa Stelei de Dimineaţă se face din ce în ce mai mult simţită pe zi ce trece, şi cum lumina sa se propagă în toate direcţiile, vedem în aceasta garanţia biruinţei sale finale.

Nu putem nici recunoaşte că am interpretat greşit simbolul, căci în Masonerie principiul potrivit căruia Dumnezeu este Lumina Lumii este unul esenţial, că tot ce facem sau spunem este rezultatul inspiraţiei Sale, că cercul nostru masonic nu este altceva decât o iradiere a luminii Sale. Este adevărat ce spune Longfellow:

Deasupra capului tău, printre nori, străluceşteO Stea măreaţă; fii răbdător, ai încredere în Steaua ta! Acest sentiment se potriveşte îndemnului dat fiecărui Maestru nou-instalat. „Ca un model de imitat, gândiţi-vă la acel „Astru măreţ al naturii”, care, răsărind la est,

răspândeşte constant Lumină şi Strălucire către tot ceea ce se află în limitele cercului său. Fireşte, Soarele face ceea ce a poruncit „Stăpânul” să facă pentru călăuzirea noastră. Dar să mai observăm că ideea Soarelui Mistic reapare în Capitolul Arcului Regal, unde

simbolul este explicat printr-o ceremonie în trei părţi:(a) Cel avansat în grad de-abia ce a intrat şi i-au fost explicate sarcinile, că şi descoperă

ceva. Totuşi, în legătură cu această descoperire iniţială, acesta mărturiseşte că, din cauza întunericului, nu ştie ce este, deşi ţine obiectul în mână. Poate doar, atingându-l, să spună cu ce se-aseamănă şi în ce scop ar putea fi folosit.

(b) Mai târziu, totul este reluat într-o formă dramatică. Fraţii noştri explorează locul unui oarecare edificiu; unuia dintre ei îi este îngăduit să intre într-un anumit loc, unde este întuneric şi deocamdată nu poate să distingă lucrurile, dar recuperând un anumit document şi aducându-l la lumina zilei, acesta îl identifică, aflând, astfel, informaţii valoroase. Până în acest punct,

inteligenţa umană obişnuită a fost de ajuns. Dar succesul avut îl stimulează pe căutător, care îşi reia căutările.

(c) Acum are satisfacţia descoperirii faptului că Soarele a ajuns în punctul cel mai înalt pe care poate să-l atingă; şi cum razele cad perpendicular pe locul acţiunii, acesta nu reuşeşte doar să vadă, ci şi să înţeleagă. Ne poate spune forma piedestalului, a materialului din care este făcut, inscripţia gravată pe el, şi, chiar mai mult, ce a văzut când s-a ridicat vălul, adevăratul lucru pe care masonii l-au căutat tot timpul. De fapt, aici este locul unde se regăseşte obiectul pierdut cu mult timp în urmă, odată cu moartea pretimpurie a Maestrului nostru, Hiram Abiff.

În relatarea sa din Arcul Regal, observăm o gradare evidentă: îl vedem mai întâi bâjbâind prin întuneric, călăuzit de lumina naturală, dar orientându-se în mare parte după simţuri, adică prin pipăit. Apoi, trecând de la simpla cunoaştere a realităţilor istorice sau acumularea de cunoştinţe la inspiraţia artei şi la înţelepciunea mai înaltă dobândită prin Volumul Legii Sacre. În cele din urmă, Soarele ajunge la meridian şi atunci se lămureşte totul, căci razele sale pătrund în colţişoarele cele mai tainice ale inimii, masonul devenind conştient de o iluminare deplină, moment în care este cuprins de bucuria deţinerii celor mai adânci secrete ale Meşteşugului.

LUCARNADespre Loja Maeştrilor Masoni se afirmă că ar fi prevăzută cu o lucarnă, care, înţeleasă

literal, reprezintă un tip de geam în partea superioară a clădirii. Scopul acesteia este clar enunţat în trei cuvinte: „să dea lumină”, adică să lumineze Loja Maeştrilor Masoni (care este considerată a fi echivalentul Sfintei Sfintelor) spre folosul celor care intră în ea. Dar când în Ritual se face referire la ea ca la „un element de decor”, nu se poate înţelege altceva decât că aceasta este un simbol ilustrând o idee, poate nu o fereastră în adevăratul înţeles al cuvântului.

Totuşi, mai înainte de a analiza problema mai îndeaproape, am putea recapitula multele tipuri de lumină pe care le au Masonii Speculativi. Astfel, vom vedea cât de complex este subiectul. Iată-le, deci, după cum urmează:

(1) Lampa, ca un obiect concret, cu ajutorul căreia se luminează sala Lojei. (2) Conturul Soarelui desenat pe Tabla de Trasat, pe podeaua acestei săli a Lojei. (3) Corpul ceresc fizic – Soarele Naturii – „marcat” de Acoperitorul Secund la amiază. (4) Steaua Aprinsă despre care îi vorbim Iniţiatului. (5) Simbolul Sacru al Companionilor, adică „Steaua şi Pecetea lui Solomon”. (6) Raza pâlpâindă, care ne ajută să distingem conturul lucrurilor. (7) Lumina Raţiunii, pe care o numim „capacitatea intelectuală”. (8) Luceafărul Strălucitor al Dimineţii, adică „Scutul lui David” sau Pentalpha. (9) Lucarna din Loja Maeştrilor Masoni, despre care vom discuta acum. Şi, într-un final, mai este Lumina la care toate celelalte lumini trebuie să se raporteze, şi

anume Cel Preaînalt Însuşi. De unde, în frumoasa Rugăciune Masonică a Gradului Al Doilea, se menţionează „Razele Cerului”.

Dacă între ideile din acest şir lung ar trebui stabilit vreun raport de coordonare, va trebui să dăm dovadă de foarte mare atenţie, întrucât se poate greşi foarte lesne. Ar fi bine să avem în vedere faptul că simbolul Lucarnei nu este nicidecum un element ultramodern. Îl putem întâlni chiar şi în Evul Mediu, căci în Manualul „Anticilor”, cunoscut de obicei sub numele de Ahiman Rezon, se face referire la ea în felul următor:

"Luminile fixe ale Lojei erau iniţial reprezentate de trei ferestre, presupuse a fi în fiecare încăpere unde era o Lojă, făcându-se, astfel, trimitere la punctele cardinale ale busolei, conform regulilor antice ale Masoneriei. Era una la est, alta la vest şi o alta la sud, pentru a lumina activităţile oamenilor care mergeau la lucru, care se aflau acolo sau care se întorceau; dar nu exista nici una la nord, pentru că Soarele nu-şi trimite razele dintr-acolo. Acest simbol al celor trei lumini îşi găseşte justificarea în lumina însăşi, căci ştim că orice tip de lumină este alcătuită dintr-o combinaţie de trei culori primare; şi iarăşi, în acele „lumini emblematice” prezentate Iniţiatului. Dar indiferent de forma sub care apare Lucarna, fie că este una dintre cele trei lumini, fie că sunt trei ferestre diferite pe trei laturi ale încăperii, sau chiar o singură fereastră, sensul ei va rămâne acelaşi; căci transmite ideea că Loja Francmasoneriei este Sălaşul Luminii, cei care fac parte din ea bucurându-se de lumina Soarelui nostru mistic, pe care aceştia îl văd strălucind prin Lucarnă. Însă ar trebui ca fiecare Lojă să aibă câte o fereastră cu trei gemuleţe sau şi mai bine, trei ferestre separate, pentru că având un astfel de simbol înaintea noastră, ne-ar fi mai uşor să ne imaginăm acel Soare Mistic răsărind la est, la meridian, şi apoi apunând la vest, aşa cum îl reprezintă lucarna.

Dar afirmaţia că în Sfânta Sfintelor exista o Lucarnă ne pune în mare încurcătură. Căci Volumul Legii Sacre nu menţionează nicăieri vreo Lucarnă şi, de fapt, acolo nu existau ferestre deloc, de niciun fel. Doar noi, Masonii, spunem asta; dar semnificaţia Ritualului pare a fi că în Loja Maeştrilor Masoni (care este ceva ideal, corespunzând în general Sfintei Sfinelor) ar trebui să ne imaginăm o deschizătură deasupra noastră, o fereastră simbolică (care poate sau nu să ia forma uneia adevărate), pentru a da expresie unui anumit element specific Lojei în Gradul Al Treilea, şi anume strălucirea Luceafărului Strălucitor al Dimineţii.

Lipsa unei fereste în Sfânta Sfintelor este dezmăgitoare, căci dă senzaţia unei discrepanţe în Ritual. Dar mai înainte de a găsi erori în alcătuirea Ritualului, ar fi bine să stabilim natura simbolului nostru, ce reprezintă şi ce face el. În plus, ar trebui să avem în vedere că oricât de valoroase ar fi realităţile istorice în ilustrarea ideilor noastre, concepţia masonică nu depinde de nicio particularitate sau niciun detaliu al Templului lui Solomon.

Israeliţii din vechime îl reprezentau pe marele Iehova ca locuind atât „în întuneric”, cât şi „în lumină. Astfel, mistica ebraică spunea:

„Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric!”(1Regi 8. 12); „Ziua şi noaptea sunt la fel la Tine” (Psalmi xviii. II, cxxxix. 12.). Prin urmare, El nu are nevoie de ferestre sau de lumină artificială. Şi această concepţie cu privire la un Dumnezeu care locuieşte în întuneric poate fi găsită şi la alte neamuri. Căci în învăţătura yoghină estică (cum este în cazul Sufiilor), oricine ajunge la „Adevăr” trebuie să treacă obligatoriu prin ceea ce ei numesc „Noaptea Mistică”, constând în stăvilirea tuturor impresiilor simţurilor, lăsând doar lumina interioară să strălucească. Acesta este, fără nicio îndoială, ideea care stă la baza Gradului Trei; căci Maestrului Mason i se precizează foarte clar că nu trebuie să se încreadă în „raţiunea umană”, care este incapabilă să „penetreze în vălul tainic”, ci în lumina divină lăuntrică, primită „de sus”, şi care ne este trimisă noaptea spre mângâiere.

Am văzut deja că cele trei părţi ale Templului lui Solomon corespund celor trei secţiuni ale Portalului. „Portalul sau Intrarea” era ceva comun celorlalte două secţiuni; Camera de Mijloc de deasupra ei corespundea Locului Sfânt; iar camera de deasupra aceleia corespundea Sfintei Sfintelor. Aceasta era în apartamentul descoperit, unde se întâlneau Regele, Marele Preot şi

Arhitectul la unele ocazii, în anumite scopuri. Prin urmare, oare nu în deschizătura de deasupra se poate găsi explicaţia Misterioasei Lucarne?

În Ritual ni se spune că „acoperământul” unei Loje Masonice îl constituie „bolta cerească”; şi, dacă este aşa, acea Lojă nu poate avea deloc vreun acoperiş; în schimb, aceasta este compusă din patru pereţi (simbolizând cele patru pătrimi ale globului), cu cerul larg deschis deasupra noastră, care le oferă celor dinăuntru o imagine completă a cerului. Cu siguranţă, atunci, acest „cer deschis” este menit să fie „Lucarna”.

Lucarna simbolică, deci, nu era nicidecum o fereastră, ci partea superioară a încăperii fără tavan descoperită, care le permitea celor care se întâlneau acolo să studieze şi să admire minunata creaţie a lui Dumnezeu. Aşadar, este literalmente adevărat că idealul Lojei este „chiar la fel de înalt precum cerurile”; „acoperământul” său fiind cerul.

Prin această „Lucarnă”, Fraţii noştri Antici aveau o vedere nelimitată a întregului cer, devenind, astfel, posibil pentru ei să afle „ordinele cerului” şi „dominaţia lor pe pământ”, cum susţineau încă de pe vremea lui Solomon.

Condiţiile existente în această A Treia Cameră erau foarte diferite de cele din Sfânta Sfintelor, căci aici era întuneric deplin şi nu se putea vedea nicio stea, pe când în A Treia Cameră, întunericul era vizibil. După cum am mai spus, Sfânta Sfintelor se afla la extrema estică, fiind foarte bine poziţionată pentru a servi pe post de observator astronomic.

Ni se poate obiecta faptul că nu avem nicio dovadă concretă a acestui fapt, că totul nu este decât o simplă presupunere; însă noi susţinem că dovezile prezentate sunt cumulative şi că (pentru a menţiona doar pe cea mai scăzută dintre probabilităţi) lasă loc unor interpretări pertinente. Căci, ştiind că acea Cameră nu avea acoperiş, restul decurge de la sine.

Acum, cum totul în Ceremoniile noastre are o aplicaţie morală, descoperim că şi Lucarna transmite o lecţie morală; de fapt, este una dublă. Mai întâi, vedem că lumina unui Francmason nu este una artificială sau făcută de mână omenească, ci este primită de sus, în chip mistic, de la Luceafărul Strălucitor al Dimineţii, care luminează Loja şi reprezintă Soarele pe cerul de la miezul nopţii, în „întunericul vizibil”, acel Soare care va străluci imediat peste noi (de îndată ce trece noaptea), făcând totul să strălucească şi nelăsând loc umbrelor.

În al doilea rând, este la fel de evident faptul că această lumină este pentru minte mai mult decât pentru ochi şi este „de sus”, în sensul că vine din „Centru”, de la „Stăpân”, de la Dumnezeu, potrivindu-se concepţiei noastre asupra Lojei ca Templu. Este ceva spiritual ce coboară de la aşa o înălţime că ar fi imposibil de determinat dacă nu ajunge şi la alte popoare sau să pretindem că noi avem monopolul asupra ei.

Iar aici putem să mai observăm o dată că pentru Maestrul Mason (ajuns la gradul cel mai înalt al iniţierii) este întotdeauna o „apogeul” – întotdeauna miezul zilei - când, având câştigată nu doar o simplă experienţă în Meşteşug, ci acea cunoaştere ezoterică ai cărei păzitori erau Masonii Medievali, acesta a schimbat, în momentul acceptării sale, uneltele de lucru cu robele inocenţei şi a dobândit dreptul la misterele şi privilegiile Sfintei Sfintelor, unde va experimenta singur adevărata „odihnă” a minţii şi inimii. Anticipând atât de mult, presupunem că Maestrul Mason şi-a „împlinit” Gradul.

În adevărata cameră unde aveau loc întâlnirile Fraţilor, lumina poate fi văzută, uneori, revărsându-se printr-o fereastră reală pe perete, sub forma unei coloane solide. Fireşte, aceasta este doar o coincidenţă. Dar dacă acea fereastră ar fi fost o lucarnă în exact centrul tavanului şi

Soarele s-ar fi aflat la mijlocul cerului, coloana de lumină ar lumina „Locuinţa Morţior” de dedesubt, căci ar cădea perpendicular pe locul unde se crede că zace Maestrul nostru, Hiram Abiff.

Acest lucru dezvăluie o lecţie frumoasă, căci unghiul la care razele luminii solare fizice pătrund în camera Lojei variază în funcţie de deplasările Soarelui fizic. Dar pentru Francmasonul adevărat, nu există nicio variaţie; pentru el este întotdeauna „apogeul”, adică „Soarele se află întotdeauna la meridian”, iar gândul acesta ar trebui să ne stimuleze minţile. Este doar o metaforă, dar metafora nu poate să nu ne inspire curaj şi determinare în cariera noastră masonică.

În consecinţă, această Lucarnă a Lojei Maeştrilor Masoni poate fi văzută ca simbolizând lumina pe care o folosim în problemele existenţei. Această aplicaţie morală uimitoare nu era necunoscută Fraţilor noştri Medievali, căci ei spuneau că lumina care venea prin lucarnă era menită să îi călăuzească „spre, la sau de la muncă”; cu alte cuvinte, să-i înveţe cum să trăiască. Căzând pe podeaua Lojei, aceasta dezvăluia o diagramă de o simetrie şi frumuseţe remarcabile, plină de învăţături. La bordură, destul de puţine pătrate erau întregi; dar centrul era alcătuit din mozaic, adică dintr-o mulţime de cuburi mici, simbolizând viaţa noastră umană. Cubuleţele se asemănau întrucâtva unul cu celălalt, dar nu erau identice; într-adevăr, erau foarte diferite; unele fiind de o culoare, altele de alta; unele fiind mai mari decât celelalte; unele fiind pătrate exacte, altele imperfecte; unele simple aşchii sau bucăţi, mai ales de-a lungul marginilor. Şi totuşi, rezultatul acestei combinaţii era o operă de artă extrem de măiestrit lucrată şi un model frumos.

Pardoseala este descrisă ca fiind „pestriţă şi striată” şi pe ea pot fi găsite toate instrucţiunile necesare desăvârşirii unui mason. Viaţa noastră este, într-adevăr, „pestriţă şi striată”, căci vedem că aceasta prezintă o combinaţie de bucurii şi suferinţe, reuşite şi eşecuri, licăriri de lumină şi clipe înnorate; o varietate largă de experienţe, dar care, totuşi, luate împreună, produc un rezultat armonios. Este consolator să ştim că oricâte imperfecţiuni am avea şi prin oricâte lupte trebuie să trecem, în rezultatul final totul va fi sub forma unui amestec perfect, până şi punctele întunecate contribuind la sporirea frumuseţii şi simetriei produsului final.

Dacă reuşim să conştientizăm asta, nu ne vom mira de afirmaţia din Ritual, cum că Pavajul Pătrat este prevăzută „ca Marele Preot să o străbată”; aceasta este reazemul nostru spiritual în viaţă. Vorbim despre Marele Preot în Sfânta Sfintelor pentru a transmite ideea că Maestrul Mason se află în prezenţa Celui Preaînalt, căci, într-adevăr, simţim că viaţa noastră este sfinţită de „Stăpânul”, forţa care nu doar „cârmuieşte şi călăuzeşte” Universul, ci care supraconduce totul spre binele nostru final. În consecinţă, Pavajul ne aminteşte mereu de scopul Său benefic, care nu poate fi decât o încurajare să continuăm „cu o hotărâre fermă, dar supusă”.

LUMINA NOASTRĂ DE LA MIAZĂZIDin expresia „lumina de deasupra” vom înţelege lumina provenită din soarele amiezii. Aşa

cum vom vedea, toate afirmaţiile ezoterice ale Ritualului vin în sprijinul acestui fapt. Întrebat despre primul său contact cu Masoneria, Ucenicul va răspunde că acesta a avut loc atunci când „Soarele era la meridian”. Asta nu este adevărat literalmente, căci de obicei ne reunim seara, după căderea întunericului. Şi totuşi, nu doar că acceptăm acest răspuns, ci chiar îl justificăm, pe motiv că soarele nu apune niciodată în lumea Masonică, Frăţia fiind răspândită pe tot cuprinsul globului. Bineînţeles că, odată cu îndepărtarea vălului şi restaurarea binecuvântării materiale,

Templul pare atât de luminat, încât Iniţiatul năucit şi-ar putea imagina că este amiază. Dar, din punct de vedere Masonic, iniţierea e un fel de ivire a zorilor, iar Iniţiatul, indiferent de sentimentele sale, încă înţelege vag lucrurile, aşa cum trebuie că este cazul fiecăruia dintre noi, în sens fizic, la orele amurgului.

Multe au fost clarificate, dar majoritatea celor spuse fiind alegorice, tot mai încape loc de explicaţii. Nu, pentru toţi cei prezenţi lumea rămâne, aşa cum i se spune „un loc sublunar”, luna dominând în continuare cerul nostru, soarele nefiind încă în putere; astfel simbolurile noastre dragi sunt simple umbre care, neinterpretate corect, ar fi fără valoare. Nu uitaţi că primul semn care ni se încredinţează este unul cu ajutorul căruia am putea recunoaşte un Mason „ziua, dar şi noaptea”. Pe de altă parte, luaţi aminte la ceea ce fac Acoperitorii cu ale lor coloane la deschiderea şi închiderea Lojei: atunci când Prim Acoperitorul o ridică pe a lui, Acoperitorul Secund o răstoarnă; odată ce soarele a ajuns deasupra liniei orizontului, luna apune şi apoi, va răsări din nou, aşa cum va simboliza inversarea acţiunilor Acoperitorilor. Din asta vom concluziona că, zi sau noapte, Masonul nu rămâne niciodată în totalitate fără lumină.

Paradoxul soarelui aflat la meridian se potriveşte foarte bine cuiva care nu vede încă decât suprafaţa lucrurilor, dar aceasta este doar o jumătate de adevăr şi, cum ştim deja, este intenţionat să sugereze altceva. Lumina provenită de la soarele aflat la apogeu este doar un înţeles mistic, lucru care cu uşurinţă poate fi luat drept adevăratul sens al paradoxului.

Să ne amintim un aspect important menţionat în Ceremonii, şi anume că, în timpul construcţiei Templului Regelui Solomon, Maestrul Hiram Abiff avea obiceiul să meargă zilnic în acel loc „pentru a-l slăvi pe Cel mai Înalt la ora Amiezii”, ceea ce, bineînţeles, se referă la poziţia soarelui la meridian. Deci, conform acesteia, dacă Acoperitorul Secund este de pază în momentul în care soarele atinge acel punct, trebuie să fie pentru că Masonul Speculativ îşi începe activităţile la Douăsprezece Fix, atunci când Masonul Operativ, încetându-şi munca, „se reface”. Tot remarcabil este şi faptul că termenul grecesc pentru „amiază” (Endios) provine din aceeaşi rădăcină ca şi numele lui Dumnezeu în limbile clasice principale, latinescul Deus, grecescul Theos, sanscritul Devas, toate aceastea având, deci, aceeaşi implicaţie, şi anume „Cel luminos”.

Ideea care se află la baza paradoxului Ucenicului stăruie în Gradul al Doilea; căci Echerul, simbolul specific Meşteşugarului, este tot o emblemă a soarelui la meridian, indicând faptul că orice verticală cu un unghi de 90 de grade arată înspre mijlocul cerului. Din punct de vedere istoric, simbolul Meşteşugăriei a apărut dintr-o întâmplare menţionată în Volumul Legii Sacre „atunci când soarele se afla în această poziţie”, un anumit conducător s-a rugat pătimaş Atotputernicului „pentru a prelungi lumina zilei, pentru ca el să poată termina”. Noi suntem Meşteşugari şi deci ne rugăm pentru neclintirea luminii de la miazăzi şi a succesului care trebuie să provină din aceasta.

Într-adevăr, de fiecare dată când ne reunim în vederea „desăvârşirii” noatre ca Masoni, aceasta este natura „ajutorului” cerut Marelui Geometrician al Universului. Soarele fizic a fost întotdeauna folosit pentru măsurarea şi socotirea timpului datorită regularităţii perfecte a aparentei sale mişcări. Dar în Ritual, soarele este un simbol şi de aceea are o poziţie fixă în mijlocul cerurilor, întotdeauna la meridian şi, conform, se justifică descrierea ceremoniei iniţierii, dar şi a celorlalte activităţi făcute în „Loja deschisă” ca având loc atunci când soarele este la meridian, adică în timp ce astrul mistic străluceşte deasupra noastră.

Niciun Frate din Arcul Regal nu va întâmpina dificultăţi în această interpretare dacă îşi aminteşte cum, atunci când a fost avansat, unul dintre venetici a explicat modul cum Marele Maestru din Babilon a reuşit să „desluşească acele obiecte pe care le descoperise atât de defectuos”.

Pe scurt, explicaţia este că razele Soarelui ajuns la meridian au căzut perpendiculare în deschizătura adâncă şi totul s-a dezvăluit privitorului care poate vedea acum clar şi desluşit ceea ce înainte era întunecat şi tainic.

MISTERUL MORŢIISupravieţuind Lojei Francmasoneriei, este clar pentru toată lumea că în ea există

personificarea unei concepţii nobile a Universului supravegheat de Arhitectul şi Conducătorul său. Dar acest Univers este umbrit de Moarte, iar, în mod neobişnuit, nu s-a făcut referinţă la aceasta în nici unul dintre pasajele citate sau citite în Ritual. Totuşi, în Lojă există un Mormânt şi ştim că întunericul celui de-al Treilea Grad aminteşte de duplicitatea Morţii. Vom acorda acum atenţie acestui ultim, dar în niciun caz cel din urmă element al simbolisticii noatre.

Nici Ucenicul şi nici Companionul nu ştiu despre existenţa Mormântului; numai Maestrul Mason are voie, la sfârşitul procesului, să o întrevadă. Până atunci nu are vreo prefigurare, vreun indiciu despre ceea ce urmează să se întâmple. Iar această tăcere a noastră, departe de a fi coincidentă, este intenţionată. Mormântul este ascuns vederii, acoperit, până la atingerea climaxului Ceremoniilor din Grad, moment în care se rejoacă o tragedie din Analele Masoneriei, tragedie care cu siguranţă îşi va pune amprenta în adâncul privitorilor. Secretul este dezvăluit doar atunci, şi nu înainte. Aceasta îl ia prin surprindere, dar nu este şocantă, căci deşi scena e ciudată, Maestrul Venerabil l-a pregătit dinainte pe Candidat pentru ceea ce avea să urmeze şi l-a determinat, în mod aproape nesesizabil, să joace rolul protagonistului.

Într-adevăr, coborârea metaforică a Candidatului la cel de-al Treilea Grad în Mormânt şi întruchiparea Maestrului nostru Hiram Abiff este un moment solemn. Totuşi, atunci când, după câteva momente, este ridicat pe 5......., îi creşte inima de speranţă. Căci, în timp ce stă pe marginea mormântului primeşte informaţii valoroase despre Viaţa de Apoi, şi oricine află despre asta este impresionat. Tendinţa este de a asigura Candidatul că ultima şi cea mai mare dintre probleme a fost rezolvată şi învinsă. Iar astfel, episodul nu îl înspăimântă şi nu îl necăjeşte, ci are un efect reconfortant.

După avansare, perspectiva mintală a Maestrului Mason devine subiectul unei schimbări majore. El îşi dă seama acum, aşa cum n-a făcut-o înainte, că mormântul nu este nimic altceva decât poarta vieţii, un pasaj întunecat care se deschide într-o lume a zilei veşnice, unde, înfruntându-şi numeroasele încercări care pot include torturi chinuitoare, se va reuni cu tovarăşii de muncă.

Dimensiunile Mormântului adeveresc interpretarea noastră – ele sunt 3 x 5 x 6 picioare (0,91 x 1,5 x 1,82 metri) – rezultatul fiind o capacitate totală de 90 de picioare cubice (27,43 metri), dimensiunile unui pătrat perfect. Tăiem în unghiuri drepte până şi moartea; iar Pătratul Mormântului îi transmite Fratelui care trece prin respectiva Ceremonie gândul că în moarte, ca şi în viaţă, totul este în regulă cu Maestrul Mason şi că nu trebuie să îi fie teamă de Lumea de Apoi. S-a pus întrebarea de unde au extras Masonii acest ultim simbol, esenţa şi nucleul Meşteşugăriei? Răspunsul nostru este că în el există istorie, mitologie şi filozofie.

În urmă cu 200 de ani, un mare erudit, Dr. Stukeley, iniţiat în 1721, şi-a exprimat în jurnal convingerea că Francmasoneria era „rămăşiţa misterelor Anticilor”. Avea cunoştinţe vaste din domeniul Romei şi Greciei Antice, deci ştia despre ce vorbeşte. Atunci, opinia lui era de nepreţuit, căci sugera că încercările prin care treceau Candidaţii acelor timpuri în Lojă aveau puncte comune cu ceea ce se întâmplase în Misterele lumii antice.

Şi toţi învăţaţii Masonici care s-au dezvoltat în secolul al XVIII-lea au fost convinşi de aceasta, susţinând unanim că Meşteşugăria era o reminiscenţă a Misterelor Antichităţii; fără îndoială că opinia lor era bazată pe faptul că în acele Mistere Candidatul obişnuia să treacă printr-o moarte metaforică care îl învăţa lecţia nemuririi, adică a „vieţii eterne mai pline”.

Într-adevăr, analogiile dintre Ceremoniile noastre de avansare şi Misterele Antice ar putea fi subiectul unei cărţi. Aici putem aborda subiectul pe scurt şi superficial. În Egipt, candidatul trebuia să treacă prin experienţa lui Osiris, al cărui cadavru, după ce a fost închis de Seth într-un cufăr şi aruncat în Nil, a fost recuperat de Isis şi, după unele greutăţi, a fost readus la viaţă: dar nu pe această lume, căci el a devenit Judecătorul Morţii. De atunci formulele de rămas bun din Ritualurile Funerare erau aşa: „Ai plecat viu înspre Osiris”. În Riturile Dionisiace, istoria tradiţională povestea asasinarea lui Dionisos de către Titani; iar Candidatul ar fi înviat într-un mod extraordinar.

În Riturile Kabirice de la Samothrace, Candidatul era omorât metaforic de Zeii Conducători, dar apoi era readus la viaţă şi devenea membru al acelui organ măreţ. În Misterele din Eleusis, mitul avea la bază „violul Proserpinei” (alias Perfesona), fiică a lui Demetra, Zeiţa Porumbului. Totuşi, scriitorul atenian Isocrate ne informează că scopul mitului era acela de a „arăta Iniţiatului cum să nutrească cele mai plăcute aşteptări referitoare la viaţă şi eternitate”.

În acest caz, Ceremoniile se întindeau pe nouă zile; a treia era zi de doliu; în cea de-a şaptea se aşternea un mare întuneric şi avea loc o înscenare a lui Tartar şi o viziune a Câmpiilor Elizee. Apoi avea loc „Uniunea Sacră” dintre Demetra şi Zeus, Pământ şi Cer, iar, după un timp în care protagoniştii s-au retras, Hierofantul apare în faţa adunării purtând „un Spic de Grâu” (simbol al fertilităţii) în mână, proclamând naşterea unui Copil sfânt, Candidatul însuşi primenit.

În alte Mistere Greceşti, arhetipul era Adonis care, ucis de un porc mistreţ, a primit la de Jupiter privilegiul unei vieţi noi pe care avea să o petreacă jumătate (şase luni din an) pe pământ, iar cealaltă jumătate (celelalte şase luni ale anului) în lumea subterană, aceasta fiind o aluzie la ordinea anotimpurilor, cu viaţa în aer liber a primăverii şi a verii şi izolarea comparativă care urma în anotimpurile dificile de toamnă şi iarnă. În timpul acestora din urmă, natura părea moartă, dar revenea la viaţă primăvara, iar vara producea fructe.

Apropiindu-ne de casă, Riturile Druizilor erau şi ele preocupate de renaşterea Candidatului, căruia i se spunea că trebuie să treacă prin trei naşteri; în primul rând, intrarea tuturor oamenilor în existenţa lor morală, pentru care Ceremonia de Iniţiere era emblematică; apoi, la primirea în rangul de Druid, odată iniţiat; şi, în final, era „născut din Ceridwen”, în cazanul căreia afla apele unei învăţături mistice râvnite, care îi potolea setea spiritului. Ultimul nivel al iniţierii era uneori descris ca „născut dintr-o luntre pescărească”, prin aceasta Candidatul dobândind întreaga cunoştinţă despre Dumnezeu şi Univers şi părea dus într-o altă lume: devenea astfel un epopt.

MORALA MORMÂNTULUI ÎN GRADUL AL DOILEA

Morala legendei păstrate în Ritualul Masonic, repetată la fiecare ceremonial de avansare, este destul de evidentă, și armonizează cu toate Misterele Antice analizate aici. În aceasta vedem

o imagine a vieții umbrită de spectrul morții. Și, pe cât de minunată ni se pare viața, este

neplăcut gândul că pământul pe care călcăm se va deschide într-o zi și va primi suferințele acestei lumi în inima sa rece. Pe de altă parte, în ciuda acestei perspective întunecate, noi avem lumina naturii (reprezentată de raza pâlpâindă), care ne ajută să pătrundem sensul realităților

veșnice, reflectate în conștiința noastră, și în aceasta găsim mângâiere.

Momentul acesta este viu reliefat prin istorisirea experiențelor prin care a trecut Prințul

Arhitecților. Cu toate că este o poveste tragică, aceasta nu ne întristează datorită explicațiilor

date, care ne ajută să realizăm că și dintr-o astfel de experiență putem ieși biruitori. Acum se

lămurește un lucru: groaza provocată de dușmanul necruțător, Moartea, nu poate fi comparată cu

pata minciunii și a dezonoarei.

Iar dacă în acea stare ne vom da seama de contradicțiile vieții, moartea însăși va fi o

izbândă prin care ne vom vedea înălțați într-o dimensiune mai înaltă. Lumea va semnala mormântul, dar acel mormânt deveni un monument, un trofeu.

Simbolurile macabre ale mortalității vor fi lăsate în urmă și privite de toți, însă acum le

vom relata simple realități ale naturii, relicve istorice, dovezi a ceea ce s-a întâmplat în timp ce Maestrul Mason se afla în dimensiunea fizică.

De aceea acum nu mai jelim sau ne temem de ceea ce știm că este iminent. Soarele mistic

strălucește și luminează nu doar calea noastră zilnică, ci și Locuința Morții, în care noi am

coborât metaforic. Iar aceasta înseamnă că s-a restabilit un adevăr dublu, care și-a forțat intrarea

în mințile noastre, în rațiunea noastră, acela că mormântul nu este ținta, iar ceea ce o numim în

mod obșnuit „Moarte,” departe de a însemna stârpirea vieții, reprezintă doar o trecere, o transfigurare, o apoteoză.

Simbolul mai ridică o problemă importantă de natură istorică. Căci mormântul pe care îl descoperim în Loja Maeștrilor Masonic este acela al Maestrului nostru, Hiram Abiff, și este firesc să ne punem întrebarea: Unde a fost înmormântat Hiram Abiff? Ritual neagă că ar fi fost în Sfânta Sfintelor. Nu se poate să fi fost acolo, căci legea iudaică nu permitea introducerea trupurilor moarte în incinta sacră a Templului, și nici alte înhumări intramurale. Tot ce ni se spune este că acesta a fost înmormântat „atât de aproape de Sfânta Sfintelor pe cât ar îngădui legea iudaică.”

Aluzia istorică devine clară în Arcul Regal, unde ceea ce s-a pierdut la suprafața pământului se observă că s-a păstrat în adâncurile lui. Camera boltită este fără îndoială, locul. Maestrul Mason speră să găsească „ceea ce s-a pierdut” cu centrul. Dar ce poate să însemne aceasta? Nu „în” centru, ci mai degrabă „prin intermediul, ghidat de centru, orientând-și direcția dintr-acolo.” Pe când în adâncurile de dedesubt, el trebuie să se orienteze cu ajutorul reperelor de la suprafață.

După ce au examinat ruinele Templului lui Solomon, Maeștrii masoni din Babilon coboară

în niște scobitură adânci, unde descoperă niște vestigii arhitecturale minunate, în care este păstrat

cu grijă un Mister Inefabil; iar Oficiantul Principal afirmă deslușit că una dintre acestea,

Piedestalul, stă „în centru . . .,” adică, nu doar centrul acelui loc, ci imediat sub un alt centru de la suprafață.

Potrivit lui Iosua, o anumită „Lojă” era deschisă în „adâncul Muntelui Moria, chiar în centrul suprafeței pe care Sanctuarul . . . a fost construit mai târziu.” „Aceste relicve aveau

legătură cu Arhitectul Sanctuarului, și probabil acesta este locul unde Regele Solomon a poruncit ca principalul său artist să fie re-înhumat. Pe Piedestal avem dovada că toate aceste descoperiri aveau de-a face cu trio-ul istoric despre care știm: cei trei Mari Maeștri care stăpâneau pe vremea construirii primului Templu la Ierusalim.

Pasajul spre locul acela subteran a fost descoperit din întâmplare printre ruinele Templului, iar „masa compactă a masoneriei” care a dat indicii cu privire la el trebuie să fi fost construit înaintea Templului propriu-zis; și a durat mai mult decât Templul din motive bine determinate.

Când masonii Templului lui Solomon au văzut că, din cauza nenorocirii abătute asupra Maestrului nostru, „planurile și desenele” care erau trimise cu regularitate nu mai apăreau, au

fost nevoiți să se încreadă în ingeniozitatea lor și să termine structura pe cât de bine puteau. Dar cei care au venit după au pretindeau că Templul a pierit din cauza abaterii de la modelul original. Planurile și desenele înlocuite atunci s-au dovedit a nu fi perfecte, nemeritând toată munca aceea, motiv pentru care Mai Marele nu le putea tolera. Cu toate acestea, nu trebuie să credem că „acele planuri și desene” erau „advăratele secrete” pierdute odată cu moartea lui pretimpurie.

Referirea la moartea Maestrului nostru, Hiram Abiff ar putea fi tratată ca reprezentând o singură moarte morală prin care trebui să treacă Masonii. Dar asta este inadmisibil. Nevoia unei morţi morale este inoculată în cel de-al Doilea Grad, unde Candidatul se află în acea parte a „Templului” numită „Locul Sfânt”; el reprezintă omul activ şi este renăscut şi purificat prin intermediul ofrandelor. Dar Gradul al Treilea ne duce mai departe, oferindu-ne ceea ce este realmente înscris în Analele Masoneriei. Maestrul nostru intră în „Templu” şi îşi sacrifică viaţa. Are loc o moarte literală, nu voluntară, şi o înhumare, şi încă o ceremonie foarte importantă care urmează şi despre care citim ca fiind un fapt istoric.

În 1879, dr. Marks, profesor la Oxford, a descoperit în Biblioteca Bodleiană un manuscript arab din secolul paisprezece care conţinea o referire la „Maestrul nostru Hiram”. El a menţionat asta unui alt profesor contemporan dar se pare că au considerat chestiunea neimportantă. Dar se întâmplă că mărturisirea lor nu este singulară. Cu căţiva ani în urmă, un rabin evreu din Londra a făcut o afirmaţie asemănătoare, crezând că se referă la o tradiţie dispărută. Nu ştia cât însemna povestea aceea pentru Masoni. Nici noi nu ne-am agitat căci Vechile Însărcinări făceau doar o mică referire la Marele Meşter al Templului, şi doar prin pseudonime ca Amon, Aymon, Aynone, Dynon, Benaim, etc. Aceste nume nu au fost alese la întâmplare; nu sunt fantastice, ci au un înţeles. Scopul lor era evitarea menţionării persoanei, şi deci reprezintă un efort intenţionat de a ascunde ceea ce era, cu siguranţă, subiectul instrucţiei Fraţilor în trecut. Benaim este pluraul cuvântului ebraic pentru „Constructor”, deci cuvântul care apare în "M . . . ben or . . . bena”. Aceasta trebuie să fie o referire la „Cei Trei care stăpâneau la construirea Templului Regelui Solomon”. Amon si celelalte forme ale respectivului termen sunt cuvintele ebraice pentru „Meşterul” (ha Amon), numit într-un loc (Căntecul lui Solomon 7:2) „meşteşugar viclean”. Emun, un alt derivat din aceeaşi rădăcină, semnifică „Stăruitorul”. Căt despre Dznon, acesta ori este o variantă a lui Aznone (litera A iniţială fiind confunată cu D), ori

a lui Adon, „Maestrul”, acesta fiind prima parte dintr-o denumire folosită în cadrul Ceremoniei de Instalare: Adoniram, echivalentul lui Adon Hiram, „Maestrul Hiram”.

Maestrul nostru Hiram Abiff a fost ucis la prânz, când Soarele se afla la meridian, deoarece „la mijlocul vieţii suntem în moarte”. Tipic. A fost ucis de unelte ale Masoneriei operative, cel mai mare duşman al omului „speculativ” fiind cel „operativ”. (Pătratul nu a fost folosit) Intrase în Templu, „aşa cum îi era obiceiul”, cu scopuri mai înalte decât cele urmărite de „operativ” când a avut loc tragedia; dar, asa cum sugerează povestea, viaţa sa a fost departe de a fi un eşec.

Dar deşi această poveste se oferă ca un adevăr, poate fi interpretată şi ca o alegorie cu scopul de a învăţa o morală. Aşa cum Soarele, după ce atinge zenitul, îşi pierde din căldură şi pare a se sfărşi dispărând după linia orizontului, aşa Maestrul nostru Hiram Abiff şi-a încheiat viaţa după devotamentul la prânz, adică după ce a făcut ceea ce exalteză fiinţa umană, şi anume venerarea Domnului.

Şi aşa cum Soarele îşi urmează curul anual, deplasându-se înspre Nord vara şi înspre Sud iarna, întârziind puţin ca şi cum şi-ar lua plata, aşa Maestrul nostru Hiram Abiff a încercat să scape prin porţile dinspre Nord şi Sud. Apoi, ajungând în punctul cel mai Sudic, la solstiţiul de iarnă din 22 decembrie, Soarele pare a renaşte, de unde Festivalul antic Invicti Solis Natalis (Ziua de naştere a Soarelui Neînvins), înlocuit în prezent de Crăciun. Şi aşa a fost şi cu Hiram Abiff, căci el nu a ieşit nici prin Nord şi nici prin Sud, ci a ajuns la capătul Estic şi a coborât în Mormânt unde a s-a pierdut omenirii. S-a scufundat în adâncuri, dar acolo a redescoperit tainele pierdute; vitalitatea i-a fost reînnoită şi a ajuns în rândurile spiritelor înrudite din veacuri trecute, reapărând în Est, ca şi Soarele, un om regenerat.

Metaforic, Hiram Abiff coboară în Mormânt pentru a-i da Maestrului Mason o lecţie importantă. Confraţii noştri Antici şi-l imaginau trecând în lumea de dedesupt, asemeni Soarelui. El călătorise din Est înspre Vest până în acel moment, dar acum îşi va schimba direcţia, mergând înspre Est, sperând să recupereze ceea ce căuta. Deci acum drumul său merge dinspre Vest înspre Est. Oamenii erau îngropaţi cu picioarele înspre Est datorită acestei speranţe. Iar urmărirea de către Candidat a lui Hiram Abiff prin întunericul morţii prefigurează obţinerea participării la ceea ce este rezervat celor care, asemeni lui Hiram Abiff, şi-au „pierdut viaţa”. Învăţându-şi lecţia, devine superior Meşteşugarului dinainte; este „canonizat”; este admis în interiorul cercului „sublim” al celor care au trudit, nu pentru sine, dar pentru bunăstarea omenirii.

Astfel, în cadrul Ceremoniilor noastre, sfârşitul şi începutul, Estul şi Vestul, sunt reunite. La început au existat secrete „înlocuitoare” ale unor semne simbolice; dar mai târziu acestea cedează locul celor „reale”, autentice; Candidatul coboară în adâncimi pentru a simboliza acestea în Capitului Arcului Regal.

Oamenii sunt capabili să creadă că sfârşitul nostru sortit se împlineşte atunci când ating puntul maxim al vieţii; dar chiar şi asta e numai o etapă: adevăratul apogeu îl vom găsi după ce am trecut prin Mormânt, când ne lepădăm de răsucirea de muritori, când crisalida se transformă în fluture, ca să spunem aşa. Apoi, renăscuţi, ajungem în rândul Nemuritorilor. Maestrul Mason moare în prezenţa Zeilor, simbolizaţi de cele şapte planete şi cei şapte oficianţi ai Lojei; apoteoza lui se petrece cu aprobarea şi bună-voinţa lor, fiind binevenit. Toate acestea concordă cu afirmaţia că Loja este deschisă „în centru”, căci el trece prin aceste experienţe „în centru”, înconjurat fiind de ceilalţi. Mai întâi va observa un simbol în acel centru, apoi îl va afla pe

Dumnezeu; mai întâi litera G., apoi viaţa; mai întâi un ochi sau un anumit simbol evreiesc, sau un punct, apoi Steaua Strălucitoare a Dimineţii luminând în toată slava sa de la meridian.

PLENITUDINEA LUMINIIDeşi Masonul este reprezentat ca fiind un peregrin al nopţii, fără doar şi poate că el este

adeptul şi apostolul luminii, bucurându-se de forma supremă de cunoaştere accesibilă omului în această lume a umbrelor.

Adeseori ni s-a spus că „Sistemul de învăţare” Masonic este ilogic, că alegoriile noastre nu numai că sunt neştiinţifice dar şi extrem de puerile. Dar indiferent cât de plăpânde ar fi metaforele noastre, cu siguranţă nu sunt moderne; considerăm că simbolurile şi practicile noastre sunt o moştenire preţioasă, care ne pun î n legătură cu înţelepţii care, în vremuri apuse, au încercat să-şi explice speculaţiile filozofice.

Daţi-ne voie să ilustrăm aceast. Încă din cele mai vechi timpuri, în îndeplinirea ritualurilor de pietate, a existat obiceiul întoarcerii către Soare. Dintotdeauna, omul a realizat că Soarele era sursa luminii şi de aceea l-au adoptat ca simbol al Domnului, care este lumina sufletului nostru. Seara Soarele apunea înspre Vest şi întreaga natură era cuprinsă de un văl întunecat; dar ideea Slavei lui Dumnezeu persista în minte; şi, punând ideile despre Soare şi Steaua Polară cap la cap, cea din urmă a devenit simbolul speranţei.

Steau Polară era însoţită de cei şase Companioni ai săi iar asta părea a le susţine cazul – şapte Masoni ai unei Loji perfecte care aşteptau ivirea zorilor în bezna nopţii. Încă din cele mai vechi timpuri, acele stele au fost subiectul multor speculaţii; ele ofereau spectacolul uimitor al nopţii; şi din moment ce Steaua Polară părea a fi pivotul în jurul căruia gravitau, nu doar celelalte şase, ci întreg universul, a fost numită „Maestra”.

Această constelaţie demonstrează originea cosmică a celui mai important simbol folosit de noi, acela al celor şapte lumini emblematice ale căror aplicaţii practice pot fi găsite la începuturile vieţii umane. Căci cele Şapte Stele din centrul planisferei au devenit temeiul organizării Meşteşugăriei, fiind arhetipul Lojei perfecte, ideal în condiţiile „întunericului vizibil” în care ne regăsim.

Acum aproximativ 1200 de ani, în secolul opt al erei noastre, când preotul Creştin a intrat din sacristia în Biserică cu ocazia sărbătoririi „Misterelor Sfinte”, a fost urmat de şapte slujitori, fiecare ducând o lumănare aprinsă; şi odată ajunşi în Sanctuar ei s-au împărţit: trei au mers de o parte şi ceilalţi patru de cealaltă.

Apoi, cu 1000 de ani înainte, în Persia şi alte ţinuturi, adepţii lui Mithra făceau, în linii mari, acelaşi lucru, ţinând focul sacru aprins pe şapte altare, aşa cum spunea Ritualul. Şi mergând într-o perioadă şi mai îndepărtată aflăm că în Locul Sfânt din Templul Regelui Solomon (care a fost demonstrat a fi corespondentul misterioasei noastre Camere de Mijloc) se afla Sfeşnicul de Aur cu cele Şapte arzătoare care luminau incinta, în special partea centrală unde erau cele două altare, al pâinii şi al tamâii. Legea cerea ca acele şapte lumini să ardă zi şi noapte şi existau preoţi care aveau îndatorirea de a ajusta marginile şi a completa uleiul.

Acest simbol antic a fost transmir nu doar în rândul Masonilor, ci şi în rândul Creştinilor în general, căci există multe Biserici unde putem vedea încă cele şapte lămpi simbolice agăţate în faţa Altarului, iar ele sunt ţinute aprinse ca simbol al „celor şapte daruri ale spiritului” sau al „celor şapte duhuri ale lui Dumnezeu”, indiferent de semnificaţia acestora.

Dar pentru a afla adevărata semnificaţie a celor şapte lumini trebuie să ne îndreptăm atenţia spre Volumul Legii Sacre unde ni se spune că Moise şi-a contruit Sfeşnicul de Aur urmând modelul arătat de Elohim („Dumnezeu”) în timpul retragerii pe Muntele Sinai. Aceasta înseamnă că cele şapte lumini sunt o reprezentare simbolică a celor Şapte Stele cunoscute de noi sub denumirea de Ursa Mică, una dintre minunile cerului nostru. Văzând constelaţia rotindu-se în jurul Stelei Polare, Marele nostru Maestru Moise a adoptat-o ca simbol iar, apoi, Confraţii noştri Antici au îmbrăţişat-o ca emblemă nu doar a cerurilor în mişcare, ci a Lojei cereşti – un comitet de Zei sau semizei – cele „şapte duhuri ale lui Elohim” despre care vorbeau Evreii, sau „marea Lojă de deasupra”, cum o numim noi. În prezent, cele Sapte Stele au devenit simbolice pentru „Loja perfectă” datorită faptului că noi ne considerăm numeroasele Lojele oglindiri ale acesteia.

Astfel putem vedea cum această idee a luat mai multe forme: şapte lumini propriu-zise, şapte Fraţi aleşi numiţi „oficianţii adevăraţi”, şapte stele înfăţişate într-una din Planşele de Trasat; şapte lumini simbolice, şapte Arte şi Ştiinţe Liberale; şapte Bijuterii (cele trei numite „mobile” sau portabile; care se pot transfera – Echerul, Firul de Plumb şi Nivela – şi cele „imobile”, care se află întotdeauna în acelaşi loc – Planşa de Trasat, R. şi blocurile Ashlar perfecte) şi lumina luminilor, „Gloria din centru”.

Este evident că aplicaţia acestui simbol impune tratarea sa atentă. Căci numărul şapte nu ar trebui văzut ca o măsură cantitativă, ci mai degrabă ca o metafora indicativă a „plenitudinii şi integrităţii”; de aceea cele şapte lumini trebuie văzute ca simbol al condiţiei iluminării perfecte de care ne-am bucura odată ajunşi Maeştri ai Meşteşugului, deci după ce am ajuns la centru.

În Gradul Suprem, acţionând în baza cunoştinţelor din Meşteşug, Companionii Arcului Regal aranjează luminile simbolice în Centrul Capitolului într-un mod neobişnuit, şi „avanseazăă” într-un mod care aduce aminte de cele trei scări de 3, 5, 7 trepte ale Scării în Spirală, fiecare nivel al ascensiunii metaforice fiind reprezentat de o mişcare ciudată, care demonstrează că Arcul Regal este încadrat în Meşteşug. Companionul se află deja în vârful Scării şi vede acum modul în care, pe parcursul progresului său, fiecare Grad l-a apropiat de ţelul aspiraţiilor sale.

Totuşi, în Capitol există numai şase lumini, iar cea de-a şaptea – corespunzătoare Stelei Polare – a cedat locul unui alt simbol care ocupă centrul, în timp ce celelalte şase lumini alcătuiesc un triunghi echilateral emblematic pentru Zeitate şi pentru cei trei Mari Maeştri stăpânitori la construirea Templului Regelui Solomon. În cadrul acestui Triunghi atotcuprinzător al Luminii, există unele puncte marcate de noi, în cele trei lumini inferioare care împart cele trei părţi, prin interdemiul cărora obţinem încă patru triunghiuri, toate egale şi echilaterale. Triunghiul principal reprezintă Absolutul, celelalte patru simbolizează Relativul; cel dintâi este idea, emblemativ pentru Trei; cele din urmă sunt pragmatice, denotând patru sferturi; întregul sistem ilustrând combinaţia dintre Soartă şi Cunoştinţe, dintre Cer şi Pământ.

Aici unii vor pune întrebarea: Dar de ce nevoia de atâtea lumini, din moment ce am obţinut-o pe cea a Atotputernicului, cea care contează cel mai mult? Explicaţia este că noi, creaturi neînsemnate ale pământului, putem primi „razele cerului” numai reflectate. În mândria noastră, ne putem lăuda cu viziunea noastră pătrunzătoare, cu agerimea, cu inteligenţa noastră iute, dar de fapt mintea umană este asemeni organelor noastre optice, neputând să privească

Soarele scânteietor şi având nevoie de ceva care să-i îmblânzească şi să-i potolească lumina: după caz, umbră, paravane, jaluzele sau sticlă colorată.

Când soarele răsare după întunericul iernii, naturii i se insuflă căldură şi viaţă. Dar Soarele strălucitor din miezul verii este o provocare; noi nu îl putem privi direct din cauza intensităţii luminii care ne obligă să ne întoarcem. Iar din aceasta misterioşii evrei au învăţat că nici un om nu-l poate vedea pe „Dumnezeu” şi să trăiască pe urmă. De la Soare, el a învăţat ceva despre natura lui Dumnezeu. El nu poate fi cunoscut de noi decât parţia pe parcursul vieţii. Şi pentru asta, trebuie să face recurs la astrele naturii şi ştiinţei. Contemplarea directă a lui Dumnezeu este imposibilă căci mintea noastră nu este destul de puternică să suporte strălucirea acelui Soare mistic. Spre beneficiul nostru, razele lui ajung la noi mijlocit de numeroasele reflectoare oferite de Meşteşug şi Ştiinţă.

Deşi sună paradoxal, este adevărat că toată ştiinţa umană nu este decât lumină reflectată. În 1684, Leibniz a împărţit cunoştinţele în „simbolice” şi „intuitive”. Căci ce altceva este „vederea” dacă nu înţelegerea minţii proiectată pe retină prin intermediul lucrurilor externe? Şi am putea merge mai departe decât Leibniz şi pune întrebarea: ce sunt intuiţiile şi reflecţiile noastre referitoare la acţiunile externe în conştiinţa noastră interioară? Asta ne va ajuta să înţelegem de ce omul nu caută înţelepciunea printr-un apel direct la Atotştiutor, ci întotdeauna prin mijloace indirecte, teste experimentale, comparaţii şi ilustraţii simbolice, crezând instinctiv că procesele lor inductive şi deductive sunt cele mai valoroase pentru fiinţe ca noi, chiar şi atunci când cer o muncă înceată şi obositoare care ocupă o viaţă întreagă.

Asistaţi de artele noastre Masonice, facem adeseori mari descoperiri. Dar oricât de mult am învăţa, niciodată nu vom reuşi să depăşim limitele impuse de lumea fizică asupra minţii umane. Uneori, în căutarea adevărului, devenim conştienţi de un progres, şi ne simţim îndreptăţiţi să strigăm Evrika – „Am găsit!”. Dar deşi suntem mulţumiţi pentru moment, se adevereşte de obicei că ceea ce am găsit era doar o formulă care indica altceva, umanitatea neavând finalitate. În presupunerile noastre, nu reuşim să vedem că aici totul este relativ şi că după fiecare descoperire, apare un nou orizon în depărtare, şi apoi altul, şi altul unde aprecierile noastre referitoare la lucrările Atotfăcătorului vor trebui reconsiderate, pe măsură ce ni se acordă o nouă lumină. Dar aşa cum întunericul morţii din Loja Maestrului Mason este urmată de o scenă a luminii şi a vieţii, aşa şi noi sperăm că într-o zi Francmasonii vor atinge deplinătatea cunoştinţelor într-un plan mai înalt al existenţei.

PARADOXUL LUMINII MAESTRULUI MASONAm văzut că Francmasoneria promite să aducă Lumina, iar acea promisiune se îndeplinește

într-o manieră foarte diferită de ceea ce își imagina adeptul. Când este avansat, Maestrul Mason

se gândește probabil că a sosit, în sfârșit, momentul iluminării depline; dar, dacă lucrurile stau

într-adevăr așa, acesta va fi dezamăgit. Căci orice fel de lumină ar primi atunci, acesta va primi o mustrare serioasă. Chiar atunci, el nu poate vedea decât o rază pâlpâindă lângă Piedestal, iar Venerabilul Maestru declară că „Lumina Maestrului Mason constă doar în vederea întunericului.”

Acum, această frază nu este specifică Ritualului Masonic, dar a fost folosită cu mult timp în urmă de doi mari maeștri englezi, și anume de Milton și Alexander Pope. Primul, scriind cu

aproximativ 300 de ani în urmă, vorbea despre primul spirit care se revoltă împotriva Celui Preaînalt, pentru că a fost aruncat într-un . . . turn înconjurat din toate părțile de flăcări, ca un

mare furnal, și, totuși, din acele flăcări nu răzbate nicio urmă de lumină, doar întuneric vizibil

erc. Această metaforă sugerează interiorul unei sfere foarte mari plină de un foc ce nu răspândeșe

niciun pic de lumină, și, astfel, cei dinăuntru nu au o vedere clară, dar înțeleg principalii factori

ai situației în care se află prin percepție mentală, conștientinzând puternic un sentiment de vină,

de căință, suferință și nenorocire. Firește, la Milton, „întunericul vizibil” reprezenta această

intuiție generală a spiritului detașat de condițiile fizice, o pătrundere a minții în tărâmul eteric. Apoi, un secol mai târziu, Alexander Pope utilizează expresia în Cartea a Patra a

Dunciadei, poem compus în anul 1740. Acolo, haosului îngrozitor i se cere să dea naștere „unei

Raze slabe de Lumină,” iar efectul acestui îndemn este anticipat în propoziția următoare:

Întunericul vizibil doar atât să creeze, cât de jumătate să arate și de jumătate să tăinuiască

misteriosul țel. Considerăm că acest citat este extrem de semnificativ, căci poetul era mason, și

pentru că expresia în cauză este folosită exact cu același sens pe care îl are și în Ritualul

Masonic. În Gradul al Treilea, locul este întunecat și nu este decât o „Rază slabă de Lumină,” care produce „întunericul vizibil” ce ne permite doar să vedem conturul lucrurilor; aceasta ilustrează și acoperă, descoperă și tăinuiește, luminează și întunecă, exact la fel cum spune Alexander Pope că face „Raza lui Slabă.”

Nu vom încerca să explicăm coincidența, dar faptul este demn de luat în considerare. În

Lojă, alegoriile noastre sunt, incontestabil, enigmatice, mistificând și încurcându-l pe masonul

neinițiat. Însă acestea servesc foarte bine scopului, căci ilustrează și clarifică, clarifcând, într-o oarecare măsură, lucrurile în mintea noastră. Lucrurile sunt ascunse, dar vălul ce le acoperă este, pentru noi, unul transparent.

Dunciada este un poem compus sub forma unei satire la adresa epocii în care trăia autorul. Dar Cartea a Patra conține două rânduri, 572 și 573, care reflectă opiniile acestuia. El spune:

Regina conferă Titlurile și Gradele ei,

Fiilor ei mai întâi, celor mai aleși,Care îl studiază pe Shakespeare în Hanurile de la Curte,Torturează licurici sau practică virtutea, Strălucesc în demnitatea de Membru al Societății RegaleUnii Francmasoni, mai pătrunzători, se înscriu în cursa mută,Vrednici să ocupe locul lui Pitagora. Acesta a ridiculizat metodele prin care acei oameni încercau să dezvolte știința, de

exemplu prin disecarea operelor literare, colecționând curiozități, sau investigând lucruri pe care el le considera lipsite de valoare. Pare excesiv de sever, însă el ataca doar pe cei care voiau să pară înțelepți, pe pedanți, „neisprăviții” epocii sale. „Unii” dintre ei, nu mulți, spune el,

străluceau datorită luminii conferite de apartenența la Societatea Regală; alții, tot așa, erau

Francmasoni pricepuți în Meșteșugul lor, dar care erau plini de sine și aroganți; prin urmare, el îi critică după cum merită.

Însă cuvintele sale:Unii, Francmasoni pătrunzători,

Vrednici să ocupe locul lui Pitagora . . . sunt extrem de sugestive. Căci trebuie să ne amintim că Alexander Pope era un Frate, după

cum am mai menționat, fiind inițiat deja de vreo douăzeci de ani. „Masoneria” lui nu îl face să

fie orb în fața greșelilor tovarășilor săi; iar el nu poate, dintr-un simț al dreptății, să-i cruțe pe

sofiști, pe diletanți, care se închipuiau a fi deștepți şi care scriau inițialele M.S.R. după numele

lor, și, în „unele” cazuri, se puteau chiar să fie confrați Masoni. Criticismul său ne pune, într-adevăr, serios pe gânduri.

Asta presupune că Meșteșugul zilelor acelea exista, nu doar ca o schemă modernă de

simbolism, ci ca un fe de știință ocultă asemănătoare aceleia care l-a făcut pe Pitagora renumit.

Printre ceo pe care îi critică, se număără masoni „dintre cei mai aleși,” care se făceau ridicoli

prin felul în care se credeau la fel de buni ca Maestrul lor vestit, Pitagora însuși. Dar acesta nu

este, nicidecum, un atac la adresa Meșteșugului. Astfel de oameni pot fi găsiți în cercurile

masonice chiar și astăzi; i-am și întâlnit. Pentru a aprecia această viziune, trebuie să ne amintim că în perioada de timp ce îl desparte

pe Pope de Milton, în secolul al șaptesprezecelea, rosicrucienii, descoperind că Francmasoneria

poseda un fel de știință ocultă și utiliza anumite simboluri mistice, au încercat să le dobândească

în scopuri personale, inițiindu-se în Fraternitate. Nu a fost niciodată pus la îndoială faptul că

unele simboluri au fost folosite de Pitagora, și, de fapt, Ritualul nostru și toate Însărcinările noastre, îl numesc pe Pitagora un Frate. Un exemplu bun pentru acea categorie de oameni este Elias Ashmole, marele virtuos, care a reușit să se inițieze în anul 1646.

Ideea lui Pope, așadar, pare a fi că influența acestor rosicrucieni nu a fost deloc una

pozitivă, pentru că ei au interpretat greșit, dacă nu chiar abuzat de Masonerie. Această lectură a

istoriei masonice poate fi confirmată de evecarea unui alt fapt. Cu câțiva ani înainte de inițierea

lui Ashmole, și anume, în 1638, Henry Adamson a publicat o istorie a orașului Perth, și acolo găsim acest cuplet deosebit de semnificativ:

Căci noi suntem Frați ai Rozei Cruci,

Deținem Cuvântul Masonic și cel de-al Doilea Văz.

Rosicrucienii au ajuns în posesia „Cuvântului Masonic,” adică, același Cuvânt încredințat nou-avansatului Maestru Mason de astăzi. Fratele Waite afirmă în Enciclopedia lui că noi nu știm care era acel cuvânt. Însă ar trebui să ne aducem aminte cu câtă înverșunare au dezbătut

Anticii și Modernii, modalitatea corectă de pronunțare a Cuvântului Maestrului Mason, și cum, odată cu Unirea, s-au hotărât, în cele din urmă, să comunice Candidatului ambele alternative de pronunție. Acea controversă ne duce în urmă în timp la începuturile Marii Loje, în 1717, când era de neconceput ca Cuvântul Masonic să poată fi schimbat. Faptul că cele două grupuri de masoni au avut controverse în legătură cu un astfel de lucru și că au reușit, în cele din urmă să cadă d ecomun acord (căci nu luptau pentru două cuvinte diferite, ci pentru două variante ale aceluiași Cuvânt) ne fac să concluzionăm că cuvântul în cauză este același cu cel care ne-a fost

transmis și nouă.

În plus, avem afirmația făcută în 1678 de Rev. George Hickes, că Cuvântul Masonic își are originea în vremea Regelui Solomon, dacă nu chiar de pe vremea Turnului Babel.

Pe atunci se credea că limba originală a rasei umane este ebraica, și, prin urmare, acea

afirmație implică clar că Cuvântul Masonic era evreiesc. Dar fiind transmis oral din generație în

generație de oameni care nu cunoșteau limba aceea – în multe cazuri iliterați, - a suferit anumite

modificări, astfel că atât pronunția, cât și scrierea nu erau sigure; înțelesul, totuși, a fost transmis

corect, și o mică modificare a cuvântului l-ar fi corectat.

Știm ce trebuie să însemne Cuvântul; dar rosicrucienii intrați în Ordin se poate să îl fi

interpretat creativ, după propria lor înțelegere. Probabil l-au văzut ca întruchipând anumite

formule misterioase referitoare la „biruința asupra bătrâneții și a momântului,” pe care credeau

că o pot obține prin iscusința lor.

DORINŢA NOASTRĂ DE PĂTRUNDEREDar de ce ar trebui „Cuvântul Masonic” menţionat în citatul de mai sus în conuncţie cu

„Cea de-a Doua Vedere”? Această expresia nu se referă la clarviziunea, aşa cum e înţeleasă în prezent, ci la abilitatea de a vedea lucruri invizibile altora. Anticii credeau că unii oameni au acest dar; iar galii antici il numeau „vederea umbra” (taischitaraugh).

Este posibil ca unii rosicrucieni să fi pretins că aveau literlamente această putere, dar Confraţii noştri Antici nu. Singura afirmaţie a Masonilor a fost (şi încă este) aceea că puteau deosebi şi interpreta lucrurile care fuseseră „învăluite în alegorie şi ilustrate simbolic” timp îndelungat. Într-adevăr, acestea sunt voalate, mascate, şi ascunse; majoritatea lumii este derutată, dar noi le înţelegem semnificaţia.

Aşadar, cuvintele adresate de Maestrul Venerabil nou-avansatului despre „întunericul vizibil” au rol de precauţie. Ele sunt un paradox şi, ca orice alt paradox, e uşor a le înţelege greşit pentru că ceea ce se spune contravine experienţei noastre sau presupune contradicţie a termenilor. Solicitarea făcută înaintea iluminării noastre complete se rezumă la următoarele: în calitate de Meşteşugari, ne bucurăm de libertăţile întregului spectru de cultură omenească, pe care o considerăm cuprinzând toate Artele şi Stiinţele Liberale (expresie care îşi are originea în Învăţătorii din Evul Mediu), acestea fiind de fapt numeroase căi ale învăţării. Se spunea că erau şapte, ceea ce concordă cu luminile simbolice despre care tocmai am vorbit; acestea îi permit Masonului să-şi formeze convingrile sale individuale. În mod normal, cuvântul „întuneric” este folosit cu sensul excluderii totale a luminii, şi se obicei nu ne dăm seama că este un termen relativ, existând grade ale întunericului ca şi grade ale luminii. Într-adevăr, întunericul absolut este, atât fizic cât şi intelectual, ceva neexperimentat şi pe care nu îl putem concepe decât în ne-existenţă. Căci, într-o cameră „destul de întunecată” există destulă lumină pentru a reproduce imaginea lucrurilor de pe farfurii sensibilizate, în condiţiile în care se acordă suficient timp acestei operaţiuni. Deci, ori de câte ori cine observă că „este întuneric” vom înţelege că a redus lumina. Sub îndrumarea Meşteşugăriei, putem obţine multă lumină; dar oricât de multă ar ajunge la noi, viaţa omenească va rămâne un mister. Enigma existenţei va fi rezolvată într-o zi, dar asta nu se va întâmpla aici, căci nouă muritorilor ni s-a sortit să ne petrecem vieţile în „întunericul vizibil”, într-un fel de amurg intelectual.

În prezent ne bucurăm de lumina mistică ce ne-a fost trimisă, şi tot ce putem spune despre ea este că nu izvorăşte din noi ci provine dintr-o sursă exterioară; nu ajunge la noi ca o străfulgerare, ci treptat; nu izbucneşte ca o inspiraţie bruscă, ci este condiţionată de studiul

stăruitor al lucrurilor simbolizate în natură şi refelctate în experienţele noastre personale; nu o primim prin intuiţie directă, ci ca rezultat al unei observaţii perseverente, al unei cercetări îndelungi şi analize laborioase. Astfel, conştienţi de aceasta, trebuie să fim precauţi în estimarea cunoştinţelor noastre; nu trebuie să ne supraevaluăm meritele; nu trebuie să ne răsfăţăm cu amorul propriu fără limită; nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de prezumţii, de dogmatism negândit sau autoafirmare prostească. Este nevoie de un simţ al măsurii la fiecare nivel al dezvoltării noastre intelectuale.

Aşadar, paradoxul celui de-al Treilea Grad are rol de avertisment pentru spiritul propriu, pentru a nu ne prosti cu mândrie neordonată sau să ne arătăm lumii ca vrăjitori vanitoşi, crezând că suntem moştenitorii a tot ceea ce este bun în lume, zugrăvind totul în albastru, în timp ce ne însuşim învăţăturile acumulate de-a lungul anilor. Iar dacă, într-un fel, acest paradox pare umilitor, vă reamintim că este o măsură de prudenţă, intenţionată a ne transforma în elevi precauţi, sârguincioţi şi umili, pentru a putea, astfel, fi martorii unei purtări modeste şi corecte, conlucrând cu alţi căutători ai adevărului.

Poetul Charles Tupper a exprimat frumos învăţăturile Artei noastre Masonice, în următoarele cuvinte:

Toate fiinţele sunt în mister, tălmăcim mister cu mister,Şi totuşi secretul lor stă într-o singură grandoare;Mistere, toate sunteţi una, mintea unui curios ArhitectCe locuieşte la fel în toate, însufleţindu-le şi urnindul-le pe toate.