+ All Categories
Home > Documents > Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene

Date post: 11-Jan-2017
Category:
Upload: vuongtruc
View: 245 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
31
Ghidul politicilor Uniunii Europene - nr. 3 Politica comercială comună
Transcript
Page 1: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene - nr. 3

Politica comercială comună

Page 2: Ghidul politicilor Uniunii Europene
Page 3: Ghidul politicilor Uniunii Europene

GHIDUL POLITICILOR UNIUNII EUROPENE

Broşura nr. 3

Politica comercială comună

Coordonator:

Prof. univ. dr. Florin Bonciu

Bucureşti, 2012

Page 4: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Coordonator de proiect din partea Institutului European din România Mihai Sebe

Coordonator al proiectului pilot de cercetare Clara Volintiru

Asistent proiect de cercetare Cosmin-Dragoş Laza

Colectiv de stagiari Mihaela-Claudia Cercel, Bogdan Laviniu Fieraru, Alexandru Sporea, Maria-Magdalena Visalon

© Institutul European din România, 2012Bd. Regina Elisabeta nr. 7-9,Sector 3, Bucureştiwww.ier.ro

Grafică şi DTP: Monica Dumitrescu Poză copertă: www.sxc.hu

Page 5: Ghidul politicilor Uniunii Europene

CUVÂNT ÎNAINTE

În ultimii ani a devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea sporirii cooperării dintre mediul academic şi administraţia publică printr-o mai bună cunoaştere reciprocă şi transfer de expertiză şi competenţe. În acest sens, stimularea participării studenţilor la diferite programe de practică în cadrul instituţiilor publice joacă un rol cheie în asigurarea unei tranziţii eficiente de la şcoală la viaţa activă, asigurând îmbunătăţirea gradului de cunoştinţe al studenţilor, dar şi o mai atentă calibrare a conţinutului programei academice în raport cu nevoile pieţei muncii.

La finele anului 2010, Institutul European din România, în calitatea sa de instituţie publică responsabilă printre altele cu creşterea nivelului de cunoştinţe şi abilităţi în domeniul afacerilor europene, a lansat un proiect pilot de cercetare dedicat politicilor europene „Ghidul politicilor Uniunii Europene”, proiect menit să permită realizarea unor materiale de informare în domeniul afacerilor europene, care să ofere informaţii fundamentale şi corecte, într-un limbaj accesibil tuturor celor interesaţi. Scopul principal al acestui proiect pilot de cercetare a fost de a-i sprijini pe studenţii din cadrul ciclului licenţă şi master în dezvoltarea cunoştinţelor şi în sporirea capacităţii analitice privind politicile europene. Am intenţionat astfel să îi pregătim în vederea participării active la spaţiul public european, fie în calitate de cetăţeni informaţi, fie de specialişti implicaţi în procesul de elaborare şi implementare a politicilor europene.

În anul 2011, în cadrul proiectului pilot de cercetare au fost realizate patru broşuri, care au abordat arii tematice relevante în domeniul afacerilor europene. Broşurile s-au oprit asupra unor politici centrale la nivel european, cu un impact direct asupra evoluţiilor României în calitate de stat membru: Politica de cooperare pentru dezvoltare şi Politica de ajutor umanitar, Politica monetară, Politica comercială comună şi Politica de mediu. Sunt atinse astfel domenii cheie ale politicilor europene, cu un impact direct asupra evoluţiilor la nivel naţional şi comunitar.

Ca urmare a succesului acestei prime experienţe şi a interesului manifestat, avem în vedere continuarea proiectului de cercetare în perioada următoare prin realizarea unor noi broşuri care să acopere alte politici comunitare.

În încheiere, aş dori să mulţumesc atât studenţilor stagiari implicaţi în acest proiect, cât şi persoanelor care au avut în grijă buna derulare a proiectului, doamnei Clara Volintiru, în calitatea sa de coordonator, domnului Cosmin-Dragoş Laza, asistent de cercetare şi domnului Mihai Sebe, coordonator de proiect din partea Institutului European din România.

Gabriela Drăgan

Director general al Institutului European din România

Page 6: Ghidul politicilor Uniunii Europene
Page 7: Ghidul politicilor Uniunii Europene

CUPRINS

Lista de acronime...............................................................................................................................Introducere…………………………………………………………………………………................I. Momente Cheie ………………………………………………………………………..................... I.1. Tratatul de la Roma – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (1957) .... I.2. Actul Unic European- AUE (1986) ........................................................................................... I.3. Runda Uruguay şi Runda Doha ................................................................................................ I.4. Tratatul de la Maastricht (1992) ................................................................................................ I.5. Tratatul de la Amsterdam (1997) .............................................................................................. I.6. Tratatul de la Nisa (2001) ........................................................................................................... I.7. Tratatul de la Lisabona (2009) ...................................................................................................II. Baza legală ....................................................................................................................................III. Actori instituţionali .................................................................................................................... III.1. Consiliul Uniunii Europene..................................................................................................... III.2. Parlamentul European ............................................................................................................. III.3. Comisia Europeană .................................................................................................................. III.4. Comitetele consultative antidumping si antisubvenţii ........................................................ III.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ................................................................................... III.6. Procedura de negociere în cadrul politicii comerciale comune ........................................IV. Instrumente ................................................................................................................................. IV.1. Politica de import ...................................................................................................................... i. Acordurile tarifare şi comerciale .................................................................................... ii. Măsurile de liberalizare .................................................................................................. IV.2. Politica de export ...................................................................................................................... IV.3. Produse neliberalizate .............................................................................................................. IV.4. Măsurile de protecţie comercială ............................................................................................ i. Măsuri antidumping ......................................................................................................... ii.Măsuri antisubvenţii ........................................................................................................ IV.5. Acordurile bilaterale şi interregionale ...................................................................................V. Aspecte problematice, tendinţe, provocări .................................................................................. V.1. Aspecte legate de piața liberă şi libera circulație .................................................................... i. Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri nejustificate a liberei circulații ................................................................................................................. ii. Cum se redactează o plângere?....................................................................................... V.2. Aspecte legate de politica vamală comună............................................................................... i. Tipuri ................................................................................................................................. ii. Scopul instrumentelor de politică vamală .................................................................... iii. Mecanismul de funcţionare .......................................................................................... V. 3. Tendințe, provocări ...................................................................................................................

Anexa 1. Principalele etape de desfăşurare a soluționării unei plângeri antidumping şi antisubvenţie .....................................................................................................................................................Anexa 2. Studii de caz asupra unor anchete legate de restricționarea comerțului liber .........................

Bibliografie ........................................................................................................................................................

6777889999910101010111111121212131314141516171818

19192020212121

2425

26

Page 8: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

6

Listă de acronime

1. ASEAN - Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (The Association of Southeast Asian Nations)2. AUE – Actul Unic European 3. BRICS - Grupul ţărilor Brazilia, Rusia, India şi China4. CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului 5. CE - Comisia Europeană 6. CEE - Comunitatea Economică Europeană 7. CIVB - Consiliul Interprofesional al Vinului de Bordeaux 8. CJCE - Curtes de Justiţie a Comunităţilor Europene 9. EEA – Spaţiul Economic European (European Economic Area)10. GATS – Acordul general privind comerţul în servicii (General Agreement on Trade in Services) 11. GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade)12. GPA - Acordul privind achiziţiile publice 13. MERCOSUR- Piața comună a Sudului (Mercado Común del Sur)14. OMC – Organizația Mondială a Comerțului 15. OPEC –Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (Organization of the Petroleum Exporting Countries) 16. PCC – Politica Comercială Comună 17. S.G.P - Sistemul Generalizat de Preferinţe 18. TARIC – Tariful vamal integrat al Comunităţilor Europene19. TBR - Regulamentul privind obstacolele în calea comerţului 20. TCEE – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană21. TFUE – Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene 22. TIC - Consiliul Economic Transatlantic 23. TRIPS – Aspecte comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights) 24. UE – Uniunea Europeană

Page 9: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

7

INTRODUCERE

Efectele politicii comerciale se regăsesc în două dimensiuni: în interiorul şi în exteriorul spațiului comunitar. În interiorul UE activează în sensul omogenizării cadrului de referință pentru activitatea comercială. Prin aceste măsuri din dimensiunea intra-comunitară se vizează atât asigurarea echității şi prosperității cetățenilor statelor membre, precum şi amplificarea performanței economice unionale pe piața internațională. Din punct de vedere al ponderii UE în comerțul mondial cu bunuri şi servicii, se poate observa un impact pozitiv al politicii comerciale. Astfel, în ciuda crizei economice a ultimilor ani, în perioada 2007-2011, se înregistrează o rată medie anuală de creştere a ponderii exporturilor unionale în exporturile mondiale de 5.4%1. SUA este constant primul importator mondial al produselor Uniuni Europene, în perioada 2006-2011, cu valori de peste 200 de miliarde de euro anual. Printre principalii importatori se numără, de asemenea, şi China, Elveția şi Rusia2. Dintre toate categoriile de produse exportate de Uniune, cea mai mare pondere ca valoare o au maşinăriile şi echipamentele de transport, reprezentând 43.2% din totalul exporturilor în 2011, echivalent a 647 de miliarde de euro3.Politica comercială reprezintă una dintre cele mai profunde dimensiuni ale activității Uniunii Europene. Ea este centrală structurii comunitare prin impactul direct pe care îl are asupra performanței economice a fiecărui stat membru, dar şi a Uniunii în ansamblul ei. Această broşură îşi propune să dezvăluie atât construcția instituțională ce susține politica comercială, cât şi aspectele specifice de implementare a acesteia.

I. Momente cheie

Ideea unei politici comerciale comune a luat naştere în 1955, la Messina, când miniştrii de externe ai Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Italiei, Germaniei au decis să îşi concentreze atenţia asupra integrării economice şi a scăderii tarifelor vamale între aceste ţări cu scopul de a stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică.

I.1. Tratatul de la Roma – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (TCEE) (1957)Politica comercială comună a fost concepută în vederea institurii unei pieţe comune funcţionale, consacrate de către Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană4. În vederea atingerii obiectivelor politicii comerciale, statele membre au transferat către Comunitate prerogativele lor constituţionale în materie de relaţii comerciale. Renunţând la interesele lor naţionale, statele membre au fost obligate să pună în aplicare regulile stabilite de către instituţiile Comunităţii.Prin stabilirea unei uniuni vamale, statele membre contribuie, potrivit interesului comun, la eliminarea treptată a restricţiilor din calea schimburilor comerciale, la reducerea barierelor vamale şi la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial5. În esenţă, politica comercială cuprindea schimbul de mărfuri şi parţial, şi pe cel de servicii6.În perioada de tranziţie, statele membre aveau de îndeplinit mai multe obiective vizând punerea în aplicare a Tarifului Vamal Comun. Astfel, trebuiau să îşi coordoneze relaţiile comerciale cu statele terţe, în special armonizând acordurile tarifare în vigoare şi regulile de liberalizare, şi chiar să elimine sau să reducă restricţiile cantitative în raporturile cu aceste state7. Astfel, la 26 septembrie 1962, a fost adoptată de către Consiliu prima măsură importantă din domeniul politicii comerciale, Programul de acţiune care prevedea o politică de import şi export uniformizată, înlocuirea cotelor naţionale cu cele comunitare, elaborarea listelor liberalizate8. De asemenea, în această perioadă, s-a urmărit şi armonizarea regimului juridic al ajutoarelor acordate de statele membre la exportul către ţările terţe, fără ca prin aceasta să fie încălcate obligaţiile asumate de statele membre în cadrul altor organizaţii internaţionale9.Eliminarea barierelor vamale s-a produs printr-un proces de tranziţie, ce s-a finalizat la 1 iulie 1968. Un an mai târziu a luat sfârşit şi procesul de eliminare a restricţiilor cantitative, deja asumat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în prealabil10. După încheierea perioadei de tranziţie, competenţele în materie de politică comercială au trecut de la nivel național la nivel supranaţional, instituţiile comunitare asigurând un cadru uniform de coordonare şi implementare11. De asemenea, politica comercială la nivelul Uniunii a beneficat de un set de principii acoperitoare.

1 Eurostat, accesibil la http://ec.europa.eu/trade/statistics/.2 Ibidem.3 Ibidem.4 Pentru reglementarea politicii comerciale comune, a se vedea art. 110-116, în Capitolul 3 Politica comercială, Titlul II Politica economică al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (TCEE), semnat la Roma, la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, între cele şase state fondatoare: Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda şi Belgia. 5 Ibidem, art. 110, teza intâi.6 CJCE, Avizul OMC (1/94) din 15 noiembrie, publicat în „Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie”, p. I-05267.7 TCEE, art. 111.8 Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 661-662.9 TCEE, art. 112.10 Jean-Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, Paris, 2009, p. 205.11 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L`Union européenne, 7e édition, Dalloz, Paris, 2008, p. 765.

Page 10: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

8

Principiile de politică comercială comună au constat într-o serie de reguli fundamentale adoptate în domenii precum12:- modificările tarifare;- încheierea de acorduri tarifare şi comerciale;- politica de export;- uniformizarea măsurilor de liberalizare;- măsurile de protecţie comercială (aplicabile în

caz de dumping şi subvenţii).Începând chiar din 1958, au fost permise măsuri de protecţie. Totuşi, Comisia le poate stabili condiţiile şi normale de aplicare, în cazul în care metodele recomandate de către aceasta, privind colaborarea statelor membre în evitarea dereglărilor în traficul comercial sau a dificultăţilor economice nu dau rezultatele dorite13. Prin TCEE se prevede de asemenea o procedură de urgență, ce permitea în perioada de tranziție, reglementarea de către Comisie a măsurilor de protecție adoptate de statele membre. I.2. Actul Unic European- AUE (1986)În 1985, Comisarul britanic, Lordul Cockfield a redactat în numele Comisiei un program foarte precis de finalizare a pieţei interne, stabilind totodată o lungă listă de bariere care urmau să fie îndepărtate până la un termen limită stabilit în 1992. Actul Unic European (numit şi Planul Delors) a reprezentat un angajament politic de respectare a acestui termen. Actul Unic European (AUE) a revizuit Tratatele de la Roma, în scopul de a face trecerea la o nouă etapă în procesul de integrare europeană şi pentru a se finaliza piaţa internă. Articolul 8A defineşte în mod clar obiectivul Actului Unic European, acela de a stabili progresiv piaţa internă într-o perioadă care expiră la 31 decembrie 1992. Piaţa unică este definită ca fiind o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat. Actul Unic European a avut în vedere mai multe domenii care completau liberalizarea pieţei, precum politica concurenţei, micşorarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci, creşterea eficienţei producţiei (prin investirea în cercetări), orientarea către o uniune monetară, armonizarea legilor privitoare la mediu etc.În concluzie, adoptarea AUE a condus la transformarea pieţei comune într-o piaţă unică la 1 ianuarie 1993. Prin crearea de noi competenţe comunitare şi reformarea instituţiilor, AUE a deschis calea unor noi reglementări în domeniul politicii comerciale comune consacrate în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

I.3. Runda Uruguay şi Runda DohaRunda Uruguay, se referă la o rundă de negocieri comerciale multilaterale, începută în 1986, între statele membre GATT. Discuţiile au avut ca obiect comerţul cu servicii, aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală şi măsurile legate de investiţiile în comerţ. Toate aceste probleme împreună cu fostul GATT au fost unite într-un singur acord, cel prin care s-a înfiinţat Organizaţia Mondială a Comerţului, semnat în 1994 la Marrakesh14.Chiar şi după finalizarea Rundei Uruguay, s-a considerat că anumite probleme, în special negocierile referitoare la agricultură şi servicii, nu au fost soluţionate în totalitate. Astfel, a urmat Runda Doha (denumită Agenda de Dezvoltare de la Doha). Agenda negocierilor de la Doha s-a concentrat pe reformarea sistemului de acordare a subvențiilor din agricultură, facilitarea accesului pe piața mondială şi asigurarea că noile politici de liberalizare a pieței mondiale nu afectează nevoile şi premisele de creştere economică a statelor în curs de dezvoltare. Prioritățile UE au vizat liberalizarea pieței globale pentru sectorul bunurilor industriale, în acest sens propunând adoptarea unui cadru legislativ de către OMC care să fie favorabil comerțului între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Pentru sectorul agricol, UE a propus o reformă a acordării subvențiilor care să corespundă PAC a UE, iar pentru țările cele mai puțin dezvoltate extinderea accesului bunurilor naționale ale acestora pe piața statelor dezvoltate. De asemena, UE a propus şi adoptarea de către OMC a unor instrumente legale menite să standardizeze practica comercială internațională în domeniul vamal. Datorită neînţelegerilor şi împotrivirii unora dintre state, în special dintre SUA, India şi China din cauza mecanismului special de salvgardare din domeniul agricol, măsură destinată protejării fermierilor săraci prin care aceste state îşi rezervau dreptul de a impune o tarifare specială anumitor produse agricole în cazul scăderii bruşte a prețurilor sau a unui volum de import prea mare a acestor produse. Deschiderea acestei runde de negocieri a întârziat, începând abia după 9 septembrie 2001 când SUA a devenit un mare susţinător al Rundei Doha. Cu toate acestea, runda nu a avut succesul dorit, rămânând încă multe probleme nesoluţionate. Deşi au avut loc mai multe runde de negocieri, Runda Uruguay este considerată ca fiind cea mai importantă având în vedere câştigurile economice obţinute în urma negocierilor, care sunt considerate a fi echivalente cu aproape jumătate din cele derivate din urma înfăptuirii pieţei unice.

12 TCEE, art. 113, alin. (1).13 TCEE, art. 115.14 Paul Craig, Grainne de Burca, EU Law. Text, Case and, Materials, fourth edition, Oxford University Press, Oxford, 2008

Page 11: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

9

I. 4. Tratatul de la Maastricht (1992)Tratatul semnat în 1992 la Maastricht, care a reprezentat o mare schimbare a Comunităţii Europene, mai este cunoscut şi drept Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta este momentul în care s-a vorbit pentru prima oară despre o uniune, tratatul putând fi considerat a fi cel care a dat naştere Uniunii Europene de astăzi.Cea mai importantă revizuire constă, fără îndoială, în introducerea celor trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Primul pilon constă în Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Euratom şi se referă la domeniile în care statele membre au suveranitatea, prin intermediul instituţiilor comunitare. Aceste domenii sunt: politica comercială comună, politica agricolă comună, uniune vamală şi piaţă internă, politica în domeniul concurenţei, şi politica structurală.Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă cheie în construcţia europeană, completând formarea Pieţei Unice.

I. 5. Tratatul de la Amsterdam (1997)Tratatul semnat la Amsterdam în 1997 şi intrat în vigoare în 1999 a amendat tratatul anterior, fără a introduce schimbări majore. Totuşi, acest tratat interzice în mod expres în art. 25 impunerea de taxe vamale între statele membre.

I. 6. Tratatul de la Nisa (2001)Tratatul de la Nisa a adăugat alte domenii asupra cărora instituţiile comunitare puteau negocia şi încheia acorduri: comerţul cu servicii şi aspectele comerciale ce ţin de proprietatea intelectuală15. I.7. Tratatul de la Lisabona (2009)Tratatul de la Lisabona încorporează principiul consistenței, stipulat pentru prima dată în Tratatul Uniunii Europene, între domeniile de acțiune externă şi între acestea şi politicile interne ale UE, politica comercială comună acoperind acum comerțul cu bunuri şi servicii, aspectele comerciale ce țin de proprietatea intelectuală şi investițiile străine directe.

II. Baza legală Potrivit Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TEU), politica comercială este de competenţa exclusivă a Uniunii Europene16 şi reprezintă o politică externă, vizând schimburile comerciale între ţările membre şi statele din afara spaţiului Uniunii17. Obiectivul politicii comerciale comune este promovarea interesului economic şi politic al Uniunii Europene. În preambulul tratatului se precizează că prin intermediul politicii comerciale comune se urmăreşte eliminarea treptată a restricţiilor din cadrul schimburilor internaţionale. Dar, se mai adaugă în tratat, şi faptul că aceste interdicţii nu trebuie să determine discriminări arbitrare sau limitări disimulate în comerţul dintre statele membre18.Titlul II din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene reprezintă temeiul juridic al politicii comerciale comune. Astfel, în vederea realizării uniunii vamale, Uniunea Europeană ia măsurile necesare pentru dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional şi pentru reducerea barierelor vamale şi de altă natură şi, de asemenea, contribuie la înlăturarea progresivă a restricţiilor ce afectează schimburile comerciale şi investiţiile externe directe19. În continuare sunt prezentate principiile care fundamentează domeniul politicii comerciale comune, şi anume cele referitoare la20:

modificările tarifare;încheierea de acorduri tarifare şi comerciale în

legătură cu schimburile de mărfuri şi servicii;aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;investiţiile străine directe;armonizarea măsurilor de liberalizare; politica exporturilor;măsurile de protecţie comercială, inclusiv cele

legate de respingerea practicilor de dumping şi de subvenţii.

De asemenea, este enunţat temeiul juridic în baza căruia se încheie acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, precum şi rolul instituţiilor europene în această materie. Regula adoptării deciziilor în domeniul politicii comerciale comune este cea a majorităţii calificate, dar este aplicată şi metoda unanimităţii, într-un număr restrâns de situaţii, indicate expres în tratat21:

15 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, op. cit., p. 766.16 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 83/49, art. 3 lit. (e), (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF, accesat la 12.04.2011).17 Ibidem, art. 32 lit. (a).18 Ibidem, art. 36, teza finală. 19 Ibidem, art. 206.20 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, , art. 207, alin. (2) şi (3), (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:RO:PDF, accesat la 12.04.2011).21 Ibidem, art. 207 alin. (4), lit. (a) şi (b).

Page 12: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

10

în materia comerţului cu servicii culturale şi audio-vizuale atunci când există riscul ca acordurile încheiate de Uniunea Europeană să aducă atingere diversităţii culturale şi lingvistice a statelor membre;

în domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, dacă acordurile încheiate de Uniune pot afecta în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi pot fi susceptibile de a aduce atingere răspunderii statelor membre pentru furnizarea acestor servicii.

În final22, având în vedere caracterul supranaţional al politicii comerciale comune, se fac precizări importante privind relaţiile dintre Uniunea Europeană şi statele membre. Prin urmare, exercitarea atribuţiilor Uniunii în acest domeniu nu aduce atingere repartizării competenţelor între Uniune şi statele membre şi nici nu presupune uniformizarea prevederilor actelor cu forţă legală şi ale normelor administrative ale statelor membre.

III. Actori instituţionali În domeniul politicii comerciale comune, deciziile sunt luate exclusiv la nivelul instituţiilor Uniunii Europene. Instituţiile care exercită atribuţii în legătură cu politica comercială sunt următoarele: Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Comisia Europeană (fiind sprijinită în activitatea sa şi de Comitetele consultative antidumping şi antisubvenţii) şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

III.1. Consiliul Uniunii EuropeneÎn cadrul politicii comerciale comune, atribuţiile Consiliului sunt reglementate, în principal, sub două aspecte: pe de-o parte, privind adoptarea de acte normative în baza tratatelor, iar pe de altă parte, în negocierea şi încheierea de acorduri, care reprezintă acte convenţionale încheiate între Uniunea Europeană şi state terţe sau alte organizaţii internaţionale. În privinţa actelor normative, Consiliul poate adopta numai regulamente, fiind al doilea colegislator european în domeniul politicii comerciale comune, alături de Parlamentul European. Însă, dacă este necesară negocierea şi încheierea de acorduri cu una sau mai multe state terţe sau organizaţii internaţionale, Consiliul are un rol predominant. În primul rând, este cel care autorizează Comisia să înceapă negocierile şi îi poate adresa directive. În al doilea rând, votează negocierea şi încheierea acordurilor.

Cu privire la negocierea şi încheierea de acorduri, este importantă procedura de vot, fie majoritatea calificată, fie unanimitatea, întrucât Consiliul reprezintă şi apără interesele statelor membre. Regula este cea a majorităţii calificate, însă statele au menţinut în tratat anumite domenii supuse unanimităţii.Prin urmare, îndrumarea cea mai importantă este oferită de către Consiliu. Se apreciază că fără o influenţă puternică din parte acestuia, politica comercială comună nu ar fi la fel de eficientă în a rezolva dificultăţile cauzate în special de activitatea de lobby din partea anumitor grupuri economice23.

III.2. Parlamentul EuropeanRolul legislativ în domeniul politicii comerciale comune este partajat între Parlament şi Consiliu. Procedura aplicată este cea ordinară (vechea procedură de codecizie), în care atribuţiile Parlamentului sunt mult sporite, putând bloca adoptarea unor acte legislative de către Consiliu.În această politică, măsurile care-i definesc cadrul de aplicare sunt stabilite numai prin regulamente, acestea având caracter general şi fiind obligatorii în toate elementele, nefiind necesar niciun act subsecvent de transpunere din partea statelor membre. Odată cu Tratatul de la Maastricht, Parlamentul European a adoptat, alături de Consiliu, o serie de regulamente importante privind politica de import şi export a Uniunii. În urma Tratatului de la Lisabona, politica comercială comună este integrată în Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, acesteia fiindu-i extinse competenţele în sfera serviciilor, protejarea drepturilor intelectuale şi investiţiilor străine directe. Parlamentul European va fi noul actor dominant în ceea ce priveşte relaţiile externe ale Uniunii.

III. 3. Comisia EuropeanăPentru punerea în aplicare a politicii comerciale comune prin acte normative, se prevede procedura legislativă ordinară, în care Comisia Europeană este singura îndreptăţită să prezinte propuneri de regulamente Consiliului. Acesta împreună cu Parlamentul European vor parcurge procedura adoptării actului respectiv.În baza regulamentelor adoptate de către Consiliu şi Parlament, Comisia deţine atribuţii importante în domeniul politicii de import şi export. În ambele cazuri, Comisia are dreptul de a iniţia procedura de consultare cu privire la necesitatea luării de măsuri de protecţie comercială şi este singura instituţie care poate dispune aplicarea acestor măsuri, însă pe o durată limitată, în aşteptarea acţiunii ulterioare a Consiliului.

22 Ibidem, art. 207 alin. (6).23 Cf. Raymond Vernon, Deborah L. Spar, Glenn Tobin, Iron Triangles and Revolving Doors: Cases, în U.S. Foreign Policymaking, 2007, p. 61-99.

Page 13: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

11

În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se recurge la o procedură specială, completată cu cea obişnuită în materia negocierii şi încheierii oricărui acord extern24 (nu doar acorduri comerciale, ci şi acorduri de asociere sau acorduri care au implicaţii bugetare importante pentru Uniune etc). Astfel, Comisia va prezenta recomandări Consiliului, care o va autoriza să iniţieze procedurile de negociere. Comisia, alături de Consiliu, este răspunzătoare de asigurarea concordanţei între acordurile negociate şi politicile şi normele interne ale Uniunii.Procesul de negociere este derulat de către Comisie, fiind asistată de un comitet special desemnat de Consiliu, cu rol de consultare, şi respectând directivele Consiliului. De asemenea, Comisia este obligată să transmită periodic un raport comitetului special şi Parlamentului European în legătură cu evoluţia negocierilor.În cazurile legate de dumping şi subvenţii, Comisia poate adopta măsuri provizorii în termen de 9 luni de la începerea investigaţiilor. Ulterior, Consiliul decide dacă să impună definitiv aceste măsuri, pe baza propunerilor formulate de către Comisie. Referitor la măsurile de salvgardare, toate acestea sunt luate de către Comisie. Totuşi, dacă măsura luată este prezentată Consiliului de către un guvern naţional, aceasta trebuie să obţină votul majorităţii calificate a membrilor acestuia25.De altfel, Comisia este instituţia care execută aproape integral măsurile legislative adoptate în materie de politica comercială, se implică în planificarea politicilor viitoare, supraveghează şi controlează buna implementare a acestora, negociază cu grupurile de interese implicate în mediul comercial printr-o multitudine de consultări şi, nu în ultimul rând, poartă discuţii importante cu ţările terţe26.Trebuie menţionat că rareori preşedinţii Comisiei Europene se implică direct în problemele tehnice ale politicii comerciale deoarece necesită meticulozitate. Cu excepţia problemelor majore, Comisia se bazează în special pe comisarul responsabil de chestiunile legate de comerţ. Acesta negociază cu guvernele Statelor Membre şi asigură buna implementare şi desfăşurare a politicii în zonele şi sectoarele care întâmpină dificultăţi.

III. 4. Comitetele consultative antidumping şi antisubvenţii27

Rolul acestor două comitete este de a face propuneri în diferitele stadii ale investigaţiilor asupra dumpingului şi subvenţiilor. Mai exact, Comisia consultă aceste comitete în următoarele cazuri:

- când trebuie să decidă dacă să iniţieze anumite proceduri;- când trebuie să decidă dacă să impună măsuri provizorii sau definitive;- când decide luarea amendamentelor asupra unor măsuri existente.Deşi recomandările comitetelor nu au forţă obligatorie pentru Comisie, aceste consultaţii sunt un element foarte important în procesul de luare a deciziilor. Comitetele consultative sunt formate din reprezentanţi ai fiecărui stat membru. Acestea pot fi convocate la cererea oricărui stat membru sau a Comisiei.

III. 5. Curtea de Justiţie a Uniunii EuropeneCu privire la politica comercială comună, rolul Curţii de Justiţie s-a dovedit deosebit de important, în special în stabilirea domeniului său de aplicare (neexistând în tratat o definiţie în acest sens), în interpretarea principiilor sale uniforme, în precizarea regimului de protecţie contra practicilor comerciale neloiale sau în materie de acorduri.Curtea de Justiţie poate fi sesizată de către un stat membru, Parlamentul European, Consiliu sau de către Comisie cu privire la respectarea de către un acord ce ar putea fi sau este negociat cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale, a dispoziţiilor tratatelor28. În exercitarea acestei competenţe, Curtea de Justiţie se exprimă prin avize care au forţă juridică obligatorie. Astfel, în situaţia unui aviz negativ, acordul respectiv va putea intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor. III. 6. Procedura de negociere în cadrul politicii comerciale comune29:În ceea ce priveşte procedura de negociere pentru dezvoltarea şi implementarea politicii comerciale la nivelul UE, diferiți actori instituționali sunt implicați (vezi Fig. 1). Procesul demarează cu etapa consultațiilor publice cu diferiți reprezentanți ai societății civile. Urmează negocierile în cadrul Comisiei. În urma acestora se produc raportări regulate ce sunt supuse evaluării Consiliului şi Parlamentului.

24 TFUE, art. 207, alin. (3), completat cu prevederile art. 218.25 www.ec.europa.eu – site oficial al Comisiei Europene.26 Nugent, Neill, The Goverment and Politics, 2004, p.237 - 239 şi Kohler-Koch, Interessen und Integration, 2005, p. 97 - 100.27 www.ec.europa.eu, site oficial al Comisiei Europene.28 TFUE, art 218, alin (11).29 Ce este Politica Comercială a Europei ?, Document disponibil online la: http://ec.europa.eu/trade/about/introduction-to-trade

Page 14: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

12

Fig. 1 Procedura de negociere pentru politica comercialăSursa: adaptată de autori

IV. Instrumente În realizarea principiilor de politică comercială comună sunt utilizate mai multe instrumente, care reprezintă mecanisme economice şi juridice prin care sunt puse în aplicare următoarele categorii de măsuri ce vizează:politica de import;politica de export;produse neliberalizate la import sau export;măsurile de protecţie comercială.

IV. 1. Politica de importLegislaţia aplicabilă este diferită după cum importul produselor este liberalizat sau supus unor contingente (este permis doar importul anumitor contingente,

cantităţi din produsul respectiv). De asemenea, exista reguli distincte cu privire la acordurile tarifare şi comerciale. 

i. Acordurile tarifare şi comercialeUnul din domeniile politicii comerciale comune îl reprezintă acordurile tarifare şi comerciale. Aceste două tipuri de acorduri prezintă particularităţi proprii30. Astfel acordurile tarifare au fost încheiate cu preponderenţă în perioada de tranziţie către piaţa unică, adică până la 1 iulie 1967, când au fost necesare armonizări tarifare ale statelor membre în raport cu ţările terţe. După această dată, instrumentul predilect de politică de import l-a reprezentat acordul comercial. Au fost încheiate acorduri comerciale care aveau ca obiect: măsurile cu efect echivalent, practicile discriminatorii, problema investiţiilor şi chiar aspecte tarifare.În negocierea şi încheierea acordurilor tarifare şi comerciale cu alte state sau organizaţii internaţionale, atribuţiile suverane ale statelor Comunităţii au fost cedate instituţiilor comunitare, acestea fiind obligate prin deciziile luate şi acordurile încheiate de către

30 Pentru o comparaţie a celor două tipuri de acorduri, a se vedea Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit matériel de l`Union européenne, 5e édition, Montchrestien, Paris, 2009, p. 663.

Societatea Civilă şi Consultări Publice

Negocierile Comisiei: � Reprezentând cele 27 de state membre

� Raportare regulată către Consiliu şi Parlamentul European

Consiliul co-decide: � Directivele pentru negociere;

� Urmăreşte procesul de negociere;

� Aprobă deciziile rezultate din negociere ( în general prin majoritate calificată ).

Parlamanetul European co-decide: � Participă la elaborarea

legislaţiei privind comerţul în interiorul spaţiului comunitar sau cu terţii;

� Îşi dă consimţământul în ceea ce priveşte acordurile care reies din negocieri.

Page 15: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

13

Consiliu31. Prin urmare, statele membre trebuie să aibă o politică comună în cadrul organizaţiilor economice internaţionale, definită de către Consiliu cu majoritate calificată la propunerea Comisiei32. ii. Măsuri de liberalizareÎn sfera de cuprindere a domeniului politicii comerciale comune intră şi măsurile de liberalizare, acestea referindu-se la eliminarea barierelor netarifare, în special a restricţiilor cantitative. Înainte de a adera la regulile impuse de Organizaţia Mondială a Comerţului importurile au fost în cea mai mare parte liberalizate (produsele importate din state terţe nu au mai fost supuse restricţiilor), iar în anumite cazuri s-a stabilit respectarea unor contingente la import (cote fixe)33. Aceste restricţii erau interzise de principiile GATT şi au fost progresiv eliminate şi la nivelul Comunităţii Europene, inclusiv pentru produsele agricole34.După 1 ianuarie 1995, crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului a determinat la nivelul Comunităţii Europene adoptarea unor norme corespunzătoare35 pentru importul din state terţe al produselor liberalizate. Pentru a preveni dezechilibrele provocate de liberalizarea produselor au fost prevăzute şi anumite măsuri de precauţie36 ce pot fi luate în următoarea ordine: procedura de informare a Comisiei de către

statele membre în cazul în care anumite importuri necesită măsuri de supraveghere sau de salvgardare;

procedura de consultare realizată în cadrul unui comitet consultativ, la cererea Comisiei sau a unui stat membru, asupra condiţiilor, modalităţilor şi evoluţiei importurilor, a situaţiei economice şi comerciale a produselor la import, a posibilelor măsuri ce pot fi adoptate;

procedura de anchetă urmăreşte să stabilească dacă importurile produsului respectiv ameninţă să producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din cadrul UE. Dacă aceste fapte sunt confirmate, se poate încheia cu luarea unor măsuri de supraveghere sau de salvgardare;

măsurile de salvgardare provizorii pot fi luate oricând dacă se constată că orice întârziere ar antrena un prejudiciu dificil de reparat sau dacă s-a stabilit în prealabil că o creştere a importurilor a produs sau ameninţă să producă un prejudiciu grav. Aceste măsuri pot fi dispuse pentru cel mult

200 de zile şi trebuie să constea în majorarea taxelor vamale pentru produsele respective în cazul în care aceste măsuri pot preveni sau repara un prejudiciu grav.

măsurile de supraveghere atunci când un anumit produs provenind din state terţe ameninţă să provoace prejudicii producătorilor statelor membre şi dacă interesele UE impun supravegherea acestora;

măsurile de salvgardare, în cazul în care un produs este importat în cantităţi prea mari şi/sau în alte condiţii decât cele stabilite astfel încât ameninţă sau cauzează prejudicii grave producătorilor statelor membre.

Prin urmare, liberalizarea produselor la import poate cunoaşte excepţii, prin punerea în aplicare a unor măsuri de salvgardare. Acestea sunt de două tipuri:- poate fi limitată perioada de valabilitate a

documentelor de import emise pentru produsul respectiv când a facut obiectul procedurii de supraveghere;

- libera circulaţie a produsului respectiv poate fi condiţionată de obţinerea unei autorizaţii de import.

De asemenea, în temeiul tratatului37 importul anumitor produse poate fi limitat prin introducerea de interdicţii sau restricţii cantitative, justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor etc.

IV. 2. Politica de export

În tratat38, printre componentele politicii comerciale comune, este menţionată şi politica de export, fondată pe principii unitare. În principiu, exportul produselor din Uniune către alte state este liber, dar sunt prevăzute şi excepţii39. Pentru produsele destinate exportului se pot institui proceduri de informare şi consultare la nivelul Comisiei în ipoteza apariţiei unor disfuncţionalităţi ale pieţei comune. De altfel, în ipoteza prevenirii sau a remedierii unui deficit de produse esenţiale, vor fi luate măsuri de salvgardare (derogare de la principiul liberalizării exporturilor), care sunt provizorii şi vor consta în impunerea de către Comisie a unor autorizaţii de export, care se acordă

31 TFUE, art. 113, alin. (2)-(4) şi art. 114.32 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, op. cit., p. 766.33 Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, op. cit., p. 767.34 Louis Dubouis, Claude Blumann, op. cit., p. 663.35 A se vedea ca principal izvor juridic al politicii de import, Regulamentul (CE) nr. 3285/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind regimul comun aplicabil importurilor şi de abrogare a Regulamentlui (CE) nr. 518/94, publicat In „Jurnalul Oficial”, L 349, 31 decembrie 1994, p. 53, modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 2200/2004 al Consiliului din 13 decembrie 2004, L 374, 22 decembrie 2004, p. 1 .36 Ibidem, art. 2-22.37 TFUE, art. 36.38 TFUE, art. 207, alin. (1).39 A se vedea ca bază legală a politicii de export, Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor, publicat în „Jurnalul Oficial”, L 291, 7 noiembrie 2009, p. 1-7.

Page 16: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

14

până la adoptarea unei decizii de către Consiliu. Măsurile decise de către Comisie pot fi limitate la exportul produselor din anumite zone ale Uniunii sau doar către anumite ţări nemembre, însă acestea nu vor afecta produsele aflate deja în liberă circulaţie spre a trece frontierele Uniunii.Totodată, limitarea exportului anumitor produse poate fi justificată în baza prevederilor tratatului40, şi anume pentru raţiuni de: moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.În privinţa anumitor categorii de bunuri a fost stabilit un regim specific. Astfel, în cazul bunurilor culturale, exportul acestora este condiţionat de obţinerea unei licenţe de export41.Domeniul politicii de export cuprinde regimurile de ajutoare la export şi, în special, măsurile privind creditele pentru finanţarea cheltuielilor locale legate de operaţiunile de export42. IV. 3. Produse neliberalizateÎn vederea realizării pieţei interne, este necesară instituirea unui sistem de administrare a contingentelor cantitative (cote, cantităţi de produse admise la import şi export) pentru produsele care nu au fost liberalizate la import şi export43. Regulile care reglementează contingentele cantitative pot fi fixate prin acorduri comerciale cu alte state nemembre sau prin acte normative ale UE.Administrarea contingentelor la import sau la export presupune emiterea de licenţe în statele membre potrivit criteriilor cantitative stabilite la nivelul UE, de către Comisie. Procedura de administrare trebuie să garanteze oricărui solicitant condiţii echitabile de acces la contingente, iar documentele emise trebuie să poată fi utilizate pe întreg teritoriul UE.Procedura începe cu anunţul de deschidere a contingentelor publicat de către Comisie în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Anunţul trebuie să conţină precizări privind: metoda de distribuire, condiţiile de admisibilitate şi termenele de prezentare ale cererilor de licenţă, precum şi lista autorităţilor naţionale unde acestea vor fi depuse. Orice importator sau exportator dintr-un stat membru al UE poate înregistra pentru fiecare contingent o sigură cerere de licenţă la autorităţile competente dintr-un stat membru la alegere, redactată în limba sau limbile oficiale ale respectivului stat.

Există trei metode de administrare a contingentelor care pot fi aplicate singure sau împreună, prevăzându-se totodată posibilitatea aplicării altor metode dacă niciuna din cele trei nu corespunde cerinţelor contingentului respectiv:- prima metodă se bazează pe luarea în considerare

a schimburilor comerciale tradiţionale, ceea ce presupune că o parte din contingente revine importatorilor şi exportatorilor tradiţionali, iar restul de cote este atribuit celorlalţi importatori şi exportatori;

- a doua metodă are în vedere ordinea cronologică de prezentare a cererilor potrivit principiului „primul venit, primul servit”. Statele membre emit licenţele imediat, după verificarea soldului comunitar disponibil, solicitanţii admişi beneficiind de cantităţi egale.

- a treia metodă constă în repartizarea proporţională în raport cu cantităţile solicitate la momentul depunerii cererilor (metoda examinării simultane a cererilor).

Pe baza informaţiilor comunicate de către statele membre, Comisia determină cantităţile care trebuie redistribuite. Când sunt aplicate prima şi a treia metodă de administrare a contingentelor, Comisia comunică autorităţilor competente din statele membre, într-un termen determinat, cantităţile pentru care acestea emit licenţele diferiţilor solicitanţi. Autorităţile din statele membre emit licenţele de import sau de export în termen de zece zile lucrătoare de la notificarea deciziei Comisiei sau în termenele stabilite de aceasta.Importul sau exportul produselor contingentate se poate realiza doar în baza licenţelor de import sau de export, care sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii. Dacă un contingent este limitat la una sau mai multe regiuni din cadrul Uniunii, licenţele de import sau de export nu sunt valabile decât în statul sau statele membre din regiunea sau regiunile respective. De regulă, licenţele de import sau de export sunt valabile timp de patru luni, durată de la care se poate deroga în anumite condiţii.

IV. 4. Măsuri de protecţie comercialăPolitica de liberalizare a importurilor trebuie însoţită de măsuri de protecţie împotriva practicilor neloiale44. În tratat45 sunt menţionate expres două categorii de măsuri de protecţie comercială: în caz de dumping şi subvenţii.

40 TFUE, art 36.41 Pentru mai multe precizări privind regimul specific al exportului de bunuri culturale, a se vedea Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind exportul bunurilor culturale (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 39, 10 februarie 2009, p. 1-7.42 CJCE, Avizul nr. 1/1975 din 11 noiembrie 1975, publicat în „Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie”, p. I - 01355.43 A se vedea, pentru mai multe detalii privind procedura de administrare a contingentelor cantitative la import şi la export, Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administarre a contingentelor cantitative (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 198/1, 26 iulie 2008, p. 1-7.44 Louis Cartou, L`Union européenne, 2e édition, Dalloz, Paris, p. 597.45 TFUE, art. 207 alin. (1).

Page 17: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

15

i. Măsuri antidumpingÎn vederea protecţiei împotriva practicilor de dumping a fost prevăzut un regim distinct de cel al subvenţiilor46 în conformitate cu obligaţiile internaţionale ale Uniunii, mai specific Acordul privind aplicarea articolului VI din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1994, impus de OMC.DefiniţieDumpingul se întâlneşte atunci când un agent economic exportă un produs către statele UE la preţuri mai scăzute decât valoarea normală a produsului (preţul domestic al produsului sau costul de producţie al acestuia) pe piaţa autohtonă.Stabilirea existenţei dumpingului47

Mai întâi este stabilită valoarea normală a preţurilor plătite de către cumpărătorii din ţara exportatoare sau din alte ţări din afara UE, în cadrul operaţiunilor comerciale obişnuite. În al doilea rând, este precizat preţul de export al produsului respectiv. În continuare se realizează o comparaţie echitabilă între preţul de export şi valoarea normală, pentru vânzări efectuate la date cât mai apropiate şi ţinând cont totodată de diferenţele care pot afecta comparabilitatea preţurilor. În final se determină marja de dumping, ce reprezintă suma cu care valoarea normală a produsului depăşeşte preţul de export.Stabilirea existenţei unui prejudiciu48

Pentru luarea unor măsuri de protecţie antidumping nu este suficientă constatarea utilizării unui preţ de dumping, ci este nevoie şi de producerea unui prejudiciu. Prin prejudiciu se înţelege fie cauzarea unui prejudiciu important într-o ramură industrială dintr-un stat membru, fie ameinţarea cu producerea unui astfel de prejudiciu, fie întârzierea semnificativă în crearea unei industrii.Stabilirea existenţei prejudiciului presupune examinarea obiectivă a două criterii: - volumul importurilor ce reprezintă obiectul unui

dumping şi a efectului acestor importuri asupra preţului produselor similare din cadrul Uniunii

- efectul acestor importuri asupra industriei din statele membre.

Mecanism de desfăşurare49

Comisia Europeană este responsabilă pentru investigarea acuzaţiilor de dumping produs de către producătorii-exportatori din ţările nemembre UE. De obicei, Comisia deschide o anchetă după ce a primit o plângere din partea producătorilor din statele membre ai produsului în cauză, dar se poate face acest lucru şi la sesizarea venită de la un stat membru. Ancheta nu poate fi deschisă decât dacă Comisia

constată că plângerea a fost depusă de industria dintr-un stat membru sau în numele acesteia, adică este susţinută de producători din UE ale căror producţii însumează în total mai mult de 50 % din producţia totală a produsului similar realizată în cadrul industriilor din statele membre.Se pot deschide anchete asupra tuturor produselor importate, dar nu asupra serviciilor. Produsele pot proveni din orice ţară din afara UE, singurele excepţii fiind Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, care sunt excluse de la aplicarea legislaţiei antidumping la majoritatea produselor.Probele privind dumpingul şi prejudiciul sunt examinate concomitent pentru a se decide dacă se va deschide sau nu o anchetă. O plângere este respinsă atunci când elementele de probă privind dumpingul sau prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica declanşarea procedurilor.Dacă Comisia a primit o plângere de la producătorii din UE, căreia îi va da curs, publică un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene privind deschiderea unei anchete. Ancheta are ca obiect atât dumpingul, cât şi prejudiciul, care vor fi investigate simultan pentru o perioadă de cel puţin şase luni. Limita maximă pentru o anchetă în conformitate cu aceste proceduri este de 15 luni. Pot fi impuse taxe provizorii în anumite condiţii, cel devreme în termen de şaizeci de zile şi cel târziu în termen de nouă luni de la declanşarea procedurii. Comisia adoptă o măsură provizorie după consultări sau, în caz de extremă urgenţă, după ce a informat statele membre. Taxele antidumping provizorii nu trebuie să aibă o valoare mai mare decât marja de dumping stabilită provizoriu.Constatările detaliate, sunt publicate în Jurnalul Oficial, de exemplu, ca un regulament de instituire a taxelor antidumping sau de închidere a procedurii, fără a fi impuse taxe.Investigaţia trebuie să constate că:

- există dumping realizat de către producătorii-exportatori din ţările în cauză;

- prejudiciul material a fost suferit de industria comunitară în cauză;

- s-a constat o legătură de cauzalitate între dumping şi prejudiciul;

- instituirea de măsuri nu este împotriva interesului comunitar.

În cazul în care toate cele patru condiţii de mai sus au fost îndeplinite atunci ancheta va impune măsurile anti-dumping necesare la importurile în cauză. Aceste măsuri au de obicei forma unor taxe ad-valorem, dar pot fi aplicate şi taxe specifice

46 Pentru mai multe detalii privind regulile aplicabile în caz de dumping, a se vedea Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial, L 343, 22 decembrie 2009, p. 51-73.47 Ibidem, art. 2.48 Ibidem, art. 3.49 Ibidem, art. 5-13.

Page 18: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

16

sau constrângeri prin preţ. Taxele sunt plătite de importator în UE şi colectate de autorităţile vamale naţionale ale ţărilor membre UE în cauză.Producătorii-exportatori îşi pot asuma un angajament prin care să fie de acord să vândă la preţ minim, de exemplu. În cazul în care oferta lor este acceptată, taxele anti-dumping nu vor fi colectate la aceste importuri. Comisia nu este obligată să accepte această promisiune. ii. Măsuri antisubvenţiiDefiniţieNormele UE antisubvenţie50 definesc termenul de subvenţie ca „o contribuţie financiară făcută de un guvern sau un organism public care conferă un avantaj beneficiarului”. UE poate impune taxe compensatorii pentru a înlătura beneficiile unei astfel de subvenţii numai în cazul în care este limitată la o anumită firmă, industrie sau un grup de firme sau industrii. Subvenţiile la export şi subvenţiile cu privire la utilizarea produselor naţionale în detrimentul produselor importate sunt considerate a fi specifice.Tipuri de subvenţiiO subvenţie poate lua mai multe forme: - Un transfer direct sau indirect de fonduri

(grant-uri, împrumuturi, oferirea de garanţii la împrumuturi etc.);

- Venituri guvernamentale (care sunt datorate în mod normal) la care se renunţă sau care nu sunt percepute (de exemplu credite fiscale);

- Furnizarea de către guvern de bunuri şi servicii (altele decât o infrastructură generală);

- Achiziţionarea de bunuri de către stat;- Oricare dintre funcţiile de mai sus efectuate

de un organism privat (de exemplu o bancă) la instruirea guvernului.

Prin aceste măsuri menţionate este conferit un beneficiu în termeni mai favorabili decât cei valabili pe piaţă. Un bun exemplu este atunci când guvernul asigură electricitate la un nivel de preţ situat sub nivelul pieţei sau dacă cumpără un produs la un preţ mai mare decât preţul pieţei.Scopul utilizăriiSubvenţiile pot fi utilizate pentru mai multe scopuri. de exemplu, pentru urmărirea politicilor interne şi sociale, promovarea producţiei sau exportului, crearea de locuri de muncă, facilitarea creării şi extinderii de industrii noi, sprijinirea activităţii economice care ar putea eşua în caz contrar etc.Cu toate acestea ele denaturează comerţul liber şi corect, dau naştere la concurenţă neloială prin bunuri care devin competitive doar artificial prin subvenţii

concurând împotriva bunurilor nesubvenţionate, afectând astfel negativ concurenţii. Spre exemplu, dacă o ţară, care nu este membră UE, subvenţionează producătorii interni pentru un anumit produs aceşti producători îşi vor reduce preţurile de export pe piaţa UE crescând artificial capacitatea de producţie sau calitatea produselor lor prin investiţii în cercetare. Efectele de mai sus nu pot fi atribuite ca merit firmei ci doar subvenţiei acordate ceea ce poate provoca un prejudiciu grav industriei UE pe ansamblu. În aceste circumstanţe producătorii din UE pot solicita Comisiei să intervină prin aplicarea de măsuri compensatorii pentru a restabili o concurenţă loială în UE.Mecanism de desfăşurareCând o industrie din UE consideră că importurile unui produs dintr-o ţară nemembră UE sunt subvenţionate şi aduc un prejudiciu industriei în cauză poate depune o plângere la Comisie. În cazul în care plângerea conţine dovezi în legătura cu existenţa subvenţiei şi prejudiciului, Comisia va trebui să deschidă o anchetă anti-subvenţie. Dacă ancheta constată că:- Importurile beneficiază de o subvenţie

compensatorie- Există prejudiciu suferit de industria UE - Există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi

importurile subvenţionate- Instituirea de măsuri nu contravine interesului

Comunităţii Atunci Comisia va putea impune măsuri compensatorii provizorii şi anume lansarea de obligaţiuni pe importurile în cauză în termen de 9 luni de la lansarea anchetei. În cazul în care măsurile definitive sunt justificate, acestea trebuie să fie impuse de către Consiliul Uniunii Europene în termen de 13 luni. Măsurile definitive se aplică în mod normal timp de cinci ani.O măsură compensatorie, de obicei sub forma unei taxe, se aplică pentru a contracara efectele de prejudiciu realizate de importurile subvenţionate pe piaţa UE şi pentru a restabili o concurenţă loială. Aceasta poate fi un procent din preţul bunurilor, o sumă fixă pe unitate sau un preţ de import minim la intrarea mărfurilor în Uniune.Exportatorii pot solicita, de asemenea, un angajament de preţ, oferindu-se să se angajeze să vândă produsul care face obiectul anchetei de mai sus la un preţ minim. În schimb, nicio taxă nu este impusă. Ţara exportatoare poate conveni, să elimine sau să limiteze subvenţia.Normele UE antisubvenţie se bazează pe acordul OMC din 1994 care permite adoptarea de măsuri de remediere care trebuie luate împotriva subvenţiilor care sunt considerate o practică comercială neloială. Aceste norme conţin:

50 A se vedea Regulamentul (CE) nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 188, 18 iulie 2009, p. 93-126.

Page 19: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

17

- Definiţia unei subvenţii;- Criterii pentru a determina dacă importurile de

produse fac obiectul unor subvenţii şi cauzează un prejudiciu industriei UE;

- Proceduri pentru iniţierea şi desfăşurarea anchetelor;

- Norme privind punerea în aplicare şi durata măsurilor compensatorii.

Comisia a adoptat de asemenea reguli pentru calcularea cuantumului subvenţiilor.Măsurile sunt impuse, de obicei, pentru de 5 ani. Cu toate acestea, în acest timp, ţările membre UE, importatorii, exportatorii, autorităţile din ţara exportatoare în cauză sau producătorii din UE pot solicita o reexaminare intermediară în cazul în care dispun de dovezi că măsurile nu mai sunt necesare (de exemplu, guvernul unei ţări exportatoare poate susţine că subvenţia nu mai există) sau că acestea nu mai sunt suficiente pentru a contracara importurile subvenţionate cu efect prejudiciabil (industria UE poate pretinde că valoarea subvenţiei a crescut).În cadrul ultimului an de aplicare a măsurilor, producătorii din Comunitate pot cere Comisiei să realizeze o reexaminare pentru a stabili dacă expirarea deciziei va conduce la continuarea sau reapariţia subvenţiei şi a prejudiciului. Dacă se dovedeşte că acest lucru se va întâmpla măsurile pot continua pentru încă 5 ani. (pentru schema desfăşurării unei soluționări a plângerilor antidumping sau antisubvenții vezi Anexa 1)

IV. 5. Acordurile bilaterale şi interregionaleAlte instrumente care au implicații în formarea politicii comerciale comune sunt acordurile bilaterale şi interregionale. Totuşi, acestea nu sunt instrumente propriu-zise de politică comercială. UE negociază acorduri de liber schimb, regulile pentru acestea fiind stabilite de OMC, în special în articolul XXIV din GATT şi în articolul V din GATS.Aceste acorduri au fost concepute pentru a crea un cadru pentru :- Deschiderea de piețe noi pentru produse şi

servicii;- Creşterea oportunităților pentru investiții;- Ieftinirea comerțului în termeni generali prin

facilitarea tranzitului produselor prin vămi şi fixând reguli comune pentru standardele sanitare şi tehnice ce trebuiesc îndeplinite de produse.

Aceste acorduri nu sunt cu sumă nulă, de efectele create de acestea beneficiind ambele părți. UE adaptează strategia pentru fiecare țară în parte la semnarea acestor acorduri conform specificului fiecăreia. Cu cât acordul va fi mai complex şi va cuprinde obiective mai ambițioase cu atât mai mult vor creşte beneficiile pentru țările semnatare.

Cum negociază Comisia?Comisia negociază cu partenerii potențiali în numele UE şi coordonează operațiunile de semnare a acordului îndeaproape cu statele membre şi cu Parlamentul European. Comisia cere apoi autorizare de la Consiliu pentru negocierea acordului cu partenerul respectiv. Acordul de comerț intră în vigoare după ce este ratificat de către Statele Membre. Anumite elemente pot fi luate în considerare în mod provizoriu dacă Statele Membre decid în acest sens. Relaţiile UE cu ţările mediteraneeneRelațiile UE cu țările mediteraneene s-au lansat în 1995 ca urmare a Procesului de la Barcelona care a reprezentat formarea unui cadru legal în vederea consolidării relațiilor bilaterale dintre UE şi a 14 state din zona mediteraneeană, care s-a finalizat prin semnarea Declarației de la Barcelona ce organiza acest parteneriat în conformitate cu cele trei arii de cooperare agreate de părți: dialogul politic şi de securitate – prin care se dorea crearea unei zone comune de pace şi stabilitate, parteneriat economic şi financiar – a cărui finalitate era stabilită de formarea unei zone a liberului comerț şi parteneriatul social, cultural şi uman – menit să promoveze dialogul intercultural. UE a încheiat acorduri cu Turcia, Malta, Cipru pentru liberalizarea comerţului şi înlăturarea barierelor tarifare şi netarifare şi pentru a pregăti integrarea acestor state în Uniune. Referitor la Turcia, pe lângă faptul că s-au eliminat barierele tarifare şi netarifare, aceasta a adoptat taxe vamale comune cu UE la importul din ţări terţe. În cadrul acordurilor mediteraneene mai sunt de menţionat relaţiile Uniunii cu Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria care prevăd de asemenea crearea unei zone de liber schimb.,,Un element caracteristic al acestui acord ar fi principiul cumulului pan-euro-mediteranean care spune că bunurile originare dintr-o ţară mediteraneană pot beneficia de preferinţe vamale la importul într-o altă ţară mediteraneană în măsura în care îndeplinesc prevederile protocoalelor de reguli de origine, anexe ale Acordurilor de comerţ liber încheiate cu ţările din această regiune, acorduri ce conţin reguli de origine identice şi conforme cu legislaţia comunitară.”51.Relaţiile UE cu SUASunt cele mai importante şi sunt marcate de semnarea Declaraţiei Transatlantice ce avea ca scop promovarea cooperării politice şi crearea unei pieţe comerciale transatlantice libere. Acest acord are ca obiective să îmbunătăţească eficienţa cooperării economice bilaterale şi să accelereze procesul de convergenţă a cadrului de reglementări ce susţin integrarea economică.Relaţiile cu America LatinăSunt de menţionat aici relaţiile cu MERCOSUR, Pactul andin, Grupul de la Rio şi Piaţa Comună

51 Octavia Cerchez, Politica Comercială a Uniunii Europene, Editura Logos 2008, pg 56.

Page 20: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

18

Centro-Americană. În cadrul acestui acord Uniunea acordă produselor de origine din aceste ţări acces preferenţial pe piaţa comunitară în cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe. Ideea cooperării dintre U.E şi MERCOSUR a apărut deoarece Uniunea dorea să contracareze influenţele SUA în acea zonă, dată fiind poziţia geografică avantajoasă a acesteia. Relaţiile dintre UE şi MERCOSUR sunt de cooperare bilaterală şi multilaterală în cadrul OMC, obiectivul fiind crearea unei zone de liber schimb.Relaţiile UE cu statele din ASIACele mai importante de menţionat aici sunt relaţiile cu China, Japonia şi acordul semnat cu gruparea economică ASEAN.În ceea ce priveşte relaţiile cu Japonia, aceasta reprezintă a cincea piaţă de desfacere pentru produsele europene după SUA, China, Elveţia şi Rusia. Exporturile sunt concentrate în sectoare precum cel agricol, textile şi industria chimică.UE are încheiate două acorduri specifice cu Japonia şi anume un Acord ce face referire la recunoaşterea reciprocă a conformităţii standardelor de producţie pentru anumite produse industriale (echipamente de telecomunicaţii, echipamente electrice, produse farmaceutice şi produse ale industriei chimice) precum şi un Acord privind cooperarea în sectorul practicilor anticoncurenţiale.Acordul cu ASEAN presupune aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, iar în ceea ce priveşte cooperarea pentru dezvoltare au fost încheiate acorduri bilaterale cu ţările membre ale Uniunii Europene. Relaţiile cu ASEAN se caracterizează printr-un excedent comercial în favoarea ASEAN, raporturile exporturilor ASEAN faţă de cele comunitare fiind de 1:3.Dacă vom analiza volumul schimburilor economice desfăşurate de UE, vom observa că locul doi este deţinut de China după SUA.UE reprezintă pentru China cea mai mare piaţă de desfacere, asiaticii fiind cei mai importanţi beneficiari ai preferinţelor tarifare acordate în cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe (S.G.P.). UE întreprinde măsuri pentru liberalizarea pieţelor chineze, în special în ceea ce priveşte ponderea capitalului străin în sectoare precum construcţii, financiar-bancar, asigurări, telecomunicaţii sau construcţii de automobile etc. UE exportă către China echipamente industriale, maşini electrice, produse siderurgice, chimice şi echipamente de transport, balanța exporturilor fiind excedentară însă pentru China. Principalele produse exportate de China sunt textilele, produsele alimentare, chimice, minereuri.Relația UE cu India poate fi descrisă prin schimburi comerciale bilaterale, India punând accentul pe exportul de textile, produse agricole şi produse ale industriei chimice, în timp ce exporturile UE se concentrează pe livrări de produse ale industriei

chimice, echipamente şi instalații. Deoarece India este considerată ca fiind o țară în curs de dezvoltare, aceasta beneficiază de preferințe comerciale în cadrul S.G.P.UE se axează pe simplificarea procedurilor de import ce sunt aplicate în India, precum şi pe eliminarea unor bariere netarifare în cadrul standardizării, a certificatelor sanitar-veterinare şi fitosanitare.

V. Aspecte problematice, tendinţe, provocări

V.1. Aspecte legate de piața liberă şi libera circulațieO problemă sesizată la nivelul Uniunii este reprezentată de restricţiile permise la libera circulaţie a mărfurilor. În unele cazuri, un stat membru are dreptul de a restricţiona libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor pe teritoriul său. În cauza Cassis de Dijon’, Curtea Europeană de Justiţie a decis că ”obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare care rezultă din disparităţile legislaţiilor naţionale privitoare la comercializarea produselor respective trebuie să fie acceptate în măsura în care aceste prevederi pot fi recunoscute ca necesare pentru respectarea cerinţelor imperative legate în special de eficienţa controalelor fiscale, de protecţia sănătăţii publice, de corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi de protecţia consumatorilor”52. Politica Uniunii Europene este adesea criticată pentru faptul că nu a realizat un progres pe măsura aşteptărilor în ceea ce priveşte liberalizarea pieţelor agricole, sectorul agricol având în continuare nevoie de foarte multe subvenţii, chiar dacă acestea pot denatura, într-o oarecare măsură, comerţul liber.O altă critică este aceea că Uniunea Europeană nu a facilitat accesul produselor procesate şi prelucrate din ţările în curs de dezvoltare, urmând ca acest aspect să fie soluţionat prin intermediul Sistemul Generalizat de Preferinţe (S.G.P) care impunea o reducere tarifară globală rapidă şi accesul preferenţial pentru aceste ţări.Trebuie menţionat că politica comercială comună presupune două aspecte distincte. Primul se referă la negocieri multilaterale şi presupune liberalizarea globală a schimburilor comerciale, iar cel de-al doilea aspect se referă la comerţul din spaţiul comunitar şi problemele acestuia. Deosebirea dintre aceste două sarcini ale politicii comerciale este gradul de transparenţă sub care se desfăşoară negocierile. Cele de natură internaţională sunt mult mai deschise publicului şi aduc în vedere probleme de natură protecţionistă, dar negocierile care presupun probleme comunitare au loc în spatele uşilor închise şi ţin de neconcordanţele guvernamentale ale statelor implicate53.

52 http://curia.europa.eu - HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE DIN 20.2.1979 – CAUZA C-120/78.53 J. Michael Finger, Trade Policies in the United States, 2008, p. 79-108.

Page 21: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

19

i. Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri nejustificate a liberei circulațiiÎn cazul în care o persoană este afectată de un obstacol în calea comerţului, aceasta va trebui să înainteze o plângere Comisiei pentru a nu suferi de pe urma prejudiciilor aduse de aceasta şi pentru a contracara efectele negative ale acesteia.Imediat ce plângerea a fost primită de Comisie, aceasta va fi trimisă la statele membre UE, care vor furniza apoi Comisiei comentariile lor. De la primirea plângerii Comisia are la dispoziţie 45 de zile pentru a decide dacă aceasta este admisibilă. Dacă se consideră că plângerea conţine destule informaţii pentru a justifica deschiderea unei proceduri de examinare şi aceasta se dovedeşte a fi în interesul Comunităţii, ea va confirma că plângerea a fost considerată admisibilă şi va urma în această direcţie deschiderea unei anchete. În acelaşi timp va fi publicată în Jurnalul Oficial al UE decizia Comisiei cu scopul de a informa părţile potenţiale interesate de obstacolele în calea comerţului şi ţara responsabilă pentru producerea acestora.Pentru a fi considerată admisibilă o plângere trebuie să conţină probe suficiente pentru demonstrea existenţei obstacolului în calea comerţului şi trebuie să cuprindă următoarele elemente :- existenţa mărfii;- dovada că măsura este contrară obligaţiilor

internaţionale;

- dovada prejudiciului.Pe perioada anchetei Comisia verifică toate informaţiile furnizate de părţile în cauză. Comisia ascultă părerile tuturor părţilor implicate, va încerca ridicarea obstacolului identificat sau va evalua posibilităţile de a remedia situaţia. Ancheta ar trebui să dureze maxim cinci luni, această perioadă putând fi extinsă la 7 luni. În ceea ce priveşte răspunsul Comisiei, un raport confidenţial va fi prezentat Statelor Membre şi va fi elaborată de asemenea o versiune publică a raportului.

ii. Cum se redactează o plângere?O plângere trebuie să conţină următoarele elemente:- Numele, adresa şi statutul juridic al societăţii ce

emite plângerea;- Activităţile desfăşurate de societate. O scurtă

prezentare generală a activităţilor comerciale cuprinzând mai ales cifra de afaceri, nivelurile de producţie, numărul de angajaţi, cota de piaţă atât pe piaţa UE cât şi pe pieţele de export;

- Legătura cu produsul care face obiectul obstacolului în calea comerţului;

- Descrierea produsului (sau serviciului) şi precizarea codului tarifar format din opt cifre;

- Producţia, vânzările, importurile şi exporturile produsului sau serviciului de către societate.

Plângerea va trebui să includă suficiente elemente pentru a se constata existenţa obstacolului în calea comerţului. În cazul încălcărilor de jure, dovada textului va fi suficientă. În cazul încălcărilor de facto, atunci când legislaţia este pusă în practică şi creează obstacole, societatea în cauză va fi nevoită să prezinte toate elementele disponibile cum ar fi scrisori sau faxuri de la agenţi de vânzări, importatori, clienţi care confirmă existenţa unei practici comerciale şi care dovedesc participarea unei autorităţi publice la o asemenea practică.Plângerea trebuie să conţină suficiente elemente pentru a demonstra :- - existenţa unui prejudiciu;- - prejudiciul este cauzat de obstacole în calea

comerţului invocat.Pentru a demonstra existenţa unui prejudiciu se vor utiliza următoarele elemente:- Datele statistice la fluxurile comerciale afectate

privind factori precum volumul importurilor, exporturilor şi producţiei, consumul pe piaţa statului terţ sau pe piaţa comunitară;

- Pierderea unor cote din piaţă;- Rata de creştere a exporturilor înspre piaţa unde

are loc concurenţa cu produse comunitare;- Capacitatea de export a ţării de origine sau de

export, care există deja sau care va exista într-un viitor previzibil, precum şi probabilitatea ca exporturile rezultând din acea capacitate să fie destinate pieţei unde are loc concurenţa cu produsele comunitare.

De asemenea, plângerea trebuie să demonstreze existenţa unei legături de cauzalitatea între efectele comerciale negative şi practica incompatibilă cu regulile OMC care face obiectul anchetei. Dacă la finalul anchetei sau pe parcursul acesteia statul terţ doreşte să negocieze o soluţie cu Comisia, procedura se suspendă temporar pentru a permite desfăşurarea negocierilor. Dacă se ajunge la un acord, procedura poate fi formal suspendată sau închisă. Dacă nu s-a putut ajunge la nicio soluţie satisfăcătoare, cazul poate fi adus în faţa organului OMC de rezolvare a diferendelor sau supus altor mecanisme internaţionale potrivite, cum ar fi mecanismele stabilite prin acorduri bilaterale. În Anexa 2 se găsesc două studii de caz asupra desfăşurării unor astfel de anchete.Conform unei declarații a ministrului pentru politica comercială, Karel De Gucht, în acest moment, dintre investigațiile în desfăşurate, cele mai numeroase sunt în legătură cu măsuri anti-dumping (aproximativ 87%) şi 12% fiind legate de antisubvenții54.

54 www.ec.europa.eu/trade/

Page 22: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

20

O altă critică adusă PCC a fost aceea că este deficitară din punct de vedere democratic. Tratatul de la Lisabona îi conferă Parlamentului dreptul de a participa la rezolvarea tuturor situaţiilor sau problemelor ce ţin de PCC. Prin urmare, au apărut neînţelegeri. În 2006, de exemplu, Parlamentul şi-a dat acordul pentru semnarea doar a acordurilor care conţineau clauza cu drepturile omului, iar în aprilie 2008 Parlamentul declara că îşi va da aprobarea pentru semnarea acordului cu Consiliul de Cooperare din Golf doar dacă se va ţine seama suficient de mult de obiectivele prevăzute în articolul 21 al Tratatului UE. Se produce aşadar o politizare a deciziilor, acestea fiind mai greu de implementat, putând duce şi la neîndeplinirea obiectivelor generale ale UE.

V. 2. Aspecte legate de politica vamală comunăPolitica comercială comună este una foarte complexă, fiind dependentă de multe alte domenii. Astfel, nu putem vorbi despre politica comercială şi piața liberă fără a menționa câteva aspecte legate de politica vamală. Unele instrumente de politică vamală au implicații asupra politicii comerciale.

i. TipuriInstrumentele prin care este exercitată politica vamală comună a UE sunt, în primul rând, taxele şi tarifele vamale percepute la importul sau exportul de produse, iar, în al doilea rând, avem codurile, directivele şi regulamentele comerciale, acestea fiind aplicate diferit de la un produs la altul.Cea mai importantă clasificare regăsită în literatura de specialitate împarte instrumentele în 3 mari categorii:- Instrumente de politică vamală de natură

netarifară;- Instrumente de politică vamală de natură tarifară;- Instrumente de stimulare şi promovare a

schimburilor comerciale externe.Instrumentele de natură tarifară sunt denumite astfel deoarece principala funcţie a acestora este de a încadra un produs într-o anumită poziţie tarifară din nomenclatorul vamal şi a aplica taxa vamală, contribuind astfel la bugetul statului. Totodată, acestea mai au funcţia de negociere (statele îşi pot negocia concesii vamale prin intermediul lor) sau protecţionistă (rolul de a proteja economia domestică de practici neloiale precum dumping sau subvenţii de stat practicate de concurenţa străină).Instrumentele de natură netarifară au, în principiu, dimensiune politică, se constituie sub forma unor bariere în fapt şi sunt utilizate pentru a limita şi restricţiona importul sau exportul de mărfuri, deformând astfel fluxul internaţional de produse. Sunt mai puţin transparente, sunt de mai multe tipuri şi de obicei sunt aplicate ca măsuri de retorsiune la practicile concurenţilor care, aplicând preţuri de dumping, pot exercita concurenţă neloială prejudiciind economia statului în cauză.

Prin intermediul acestor instrumente se influenţează volumul fizic al importurilor, preţul bunurilor importate sau se manifestă un anumit grad de protecţionism în sensul că :- Taxele cresc pe măsură ce gradul de prelucrare

al produselor importate creşte faţă de materiile prime sau produsele semifabricate;

- Acestea nu permit furnizorilor să îşi diversifice exporturile în ceea ce priveşte produsele prelucrate, beneficiind de un protecţionism superior faţă de situaţia în care ar exporta materiile prime respective;

- Se pot impune anumite interdicţii pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată la anumite tipuri de produse pentru diverse motive: pentru prevenirea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, pentru protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii publice, prezervarea unui mod de viaţă tradiţional, aplicarea de sancţiuni etc.;

- Licenţele de import se pot acorda mai greu, pot fi costisitoare, perioada de valabilitate poate fi mai scurtă decât cea în care trebuie să se desfăşoare tranzacţia, acordarea se face cu prioritate unor anumiţi importatori etc.;

- Pot apărea limitări voluntare la export; - Există acorduri pentru limitarea controlată a

comerţului cu anumite produse ca de exemplu aranjamentele OPEC, acordurile internaţionale pe produse etc.;

- Există obstacole tehnice astfel încât anumite produse nu pot fi comercializate pe teritoriul altei ţări deoarece nu corespund standardelor tehnice impuse de aceasta.

Tarifarea barierelor netarifare are ca scop estimarea impactului asupra preţului, echivalentă cu estimarea diferenţei dintre preţul mondial al unui produs şi preţul intern protejat de aceste bariere. Pentru a putea măsura beneficiile de pe urma eliminării unei bariere netarifare de pe o anumită piaţă de export, trebuie să se ia în considerare diferenţele de preţ dintre cele două pieţe, dar şi gradul de substituibilitate între produsele domestice şi exporturile concurenţilor pe piaţa importatoare. În acest sens trebuie să ţinem cont şi de faptul că preţurile interne sunt relativ rigide faţă de preţurile internaţionale, ceea ce va conduce la variaţii ale echivalentului tarifar.Instrumentele de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe, după cum le spune şi numele, reflectă intervenţia statului pentru a genera efecte pozitive pentru anumiţi agenţi economici privaţi, oferindu-le acestora facilitaţi cu scopul de a-i motiva pe aceştia să îşi internaţionalizeze produsele. Măsurile promoţionale presupun încurajarea firmelor spre participarea la târguri şi expoziţii, reprezentarea comercială oficială în străinătate, prestarea de servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, diverse forme de publicitate externă etc.Aceste instrumente pot lua forma subvenţiilor acordate de stat, primelor directe pentru export, oferirea de facilităţi fiscale, credite de export,

Page 23: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

21

asigurarea şi garantarea acestor credite precum şi prime valutare, dar şi deprecierea monedei.Aceste acţiuni însă de multe ori deformează fluxurile comerciale ducând chiar la practici neloiale şi efectuarea de dumping astfel că acestea nu sunt recomandate să fie aplicate, mai ales că duc la necesitatea luării măsurii de salvgardare şi practicii de retorsiune.ii. Scopul instrumentelor de politică vamalăDin perspectivă politică, aceste instrumente pot fi folosite pentru a limita comerţul de anumite bunuri şi servicii care pot avea efecte negative asupra economiei statului în cauză. Din perspectivă financiară, acestea au o contribuţie însemnată, aducând venituri importante pentru bugetul de stat. Pe de altă parte instrumentele politicii vamale pot fi folosite pentru a realiza statistici cu privire la desfăşurarea fluxurilor de mărfuri şi analizarea circuitului comercial internaţional, pentru redefinirea activităţilor de export sau pentru punerea în aplicare a politicii fiscale a statului respectiv.iii. Mecanismul de funcţionareOdată ce un produs a ajuns la vama statului pe teritoriul căruia urmează a fi comercializat, acesta este încadrat pe o anumită poziţie tarifară în funcţie de prevederile din nomenclatorul vamal din cadrul Tarifului Vamal Comunitar sau după caz din cadrul Tarifului vamal integrat al Comunităţilor Europene prescurtat TARIC. Principalele nomenclatoare de mărfuri utilizate pe plan internaţional sunt: Standard International Trade Clasification, Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles, Sistemul Armonizat de Descriere şi Codificare a Mărfurilor etc.Tariful vamal comunitar (sau tariful vamal comun) este format din toate taxele aplicate mărfurilor importate de către statele membre ale Uniunii Europene ţinând cont de regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate şi cuprinde două mari componente: taxele vamale şi nomenclatorul vamal.Există mărfuri care pot fi clasificate pe mai multe poziţii tarifare. În această situaţie bunurile compuse din materii diferite se încadrează după natura articolului care le conferă caracterul esenţial. Dacă nu pot fi clasificate după aceste reguli amintite, se vor încadra în poziţia cu numărul cel mai mare dintre poziţiile susceptibile ce s-au luat în considerare.Tariful vamal integrat al Comunităţilor Europene (TARIC) este o bază de date ce cuprinde măsuri de natură tarifară şi netarifară şi se aplică unui produs atunci când este exportat în afara teritoriului Uniunii Europene sau este importat. Prin intermediul acestuia, fiecărui produs îi este atribuit un cod prin care se stabileşte poziţia tarifară în care se încadrează. La încadrarea pe o anumită poziţie tarifară trebuie ţinut cont de originea mărfii respective, în funcţie de care se pot obţine şi regimuri comerciale preferenţiale. În funcţie de originea produselor, se determină cuantumul taxelor vamale şi natura acestora. Dacă un produs este rezultatul unor procese de producţie desfăşurate pe teritoriul mai

multor ţări, acesta se va considera originar din ţara în care a suferit ultima transformare substanţială. Regimurile comerciale preferenţiale sunt descrise de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) care cuprinde produse împărţite în două categorii: cele normale, care beneficiază de scutiri de taxe şi în acelaşi timp nu afectează în niciun fel economia UE şi sensibile, cărora trebuie să li se impună un anumit nivel tarifar deoarece pot aduce prejudicii economiilor statelor membre. Acest sistem este folosit de Uniunea Europeană pentru a-şi consolida poziţia pe plan global oferind preferinţe tarifare produselor provenite din ţări în curs de dezvoltare, cu scopul de promova comerţul liber, corect şi transparent, dar şi pentru a susţine astfel economiile statelor emergente (state precum China, India şi alte ţări din fosta Uniune Sovietică). V. 3. Tendințe, provocăriÎn ceea ce priveşte tendinţele şi provocările cu care se confruntă politica comercială comună, acestea se desprind din aspectele privitoare la piaţa comună, menţinerea echilibrului dintre regiuni, economia de scală sau competitivitatea.În primul rând, piaţa europeană trebuie să fie dinamică şi deschisă, deşi Uniunea Europeană impune încă anumite restricţii importurilor sensibile care pot afecta economia statelor membre. Uniunea trebuie să continue să promoveze comerţul cu ţările terţe pentru că aceasta duce la o creştere economică stabilă. În al doilea rând, menţinerea echilibrului dintre regiuni este importantă pentru asigurarea coeziunii şi reducerea decalajelor economice în statele membre. Crearea pieţei unice a îngreunat accesul pentru exportatorii din ţările în curs de dezvoltare, ceea ce contravine liberalizării comerţului, făcând Uniunea mai sensibilă la şocurile economice externe.Totodată, va trebui pus accentul pe economia de scală, varietatea producţiei şi concurenţă, acestea putând fi înfăptuite numai prin intermediul unei vaste pieţe libere. De asemenea, un rol important îl joacă şi comerţul electronic care oferă oportunităţi nelimitate care vor putea fi exploatate la scară internaţională. Comerţul electronic facilitează promovarea şi vânzarea produselor, dar şi accesul la informaţie, aspect esenţial urmărit de orice consumator în ziua de azi. De asemenea, a fost semnalat faptul că dacă UE vrea să ţină pasul cu economiile dezvoltate din China, Japonia sau SUA aceasta va trebui să ia în considerare provocările impuse de fenomenul globalizării şi să fie capabilă să le preîntâmpine pentru a le contracara efectele negative.Va fi nevoie de asemenea de o atentă supraveghere a comerţului deoarece în contextul liberalizării circulaţiei de bunuri, capitaluri şi forţă de muncă acestea pot da naştere la dezechilibre şi ţările dezvoltate pot profita mai mult în acest sens în detrimentul celor mai puţin dezvoltate. De aceea pe viitor un rol important îl vor avea acordurile pe

Page 24: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

22

materii prime şi presiunile concurenţiale dintre UE şi mari jucători economici globali pentru,,cucerirea” pieţelor emergente care se vor dovedi de o importanţă majoră. Creştere economică, scăderea ratei şomajului şi prosperitate pot fi atinse doar prin îmbunătăţirea competitivităţii la nivel global. Aceasta înseamnă că toate entităţile vor trebui să se concentreze pe o alocare cât mai eficientă a resurselor, pe economisirea acestora, bazându-se astfel pe dezvoltare durabilă şi pe dezvoltarea unei economii verzi.În ceea ce priveşte cadrul juridic, UE va trebui să realizeze anumite îmbunătăţiri la operaţiunile sale internaţionale, precum şi pentru o mai bună supraveghere şi înăsprirea legislaţiei privind perturbaţiile externe, cum ar fi practicile de dumping sau alte practici comerciale neloiale. Politica comercială comună are un caracter foarte dinamic. Accentul se pune pe realizarea de acorduri care să permită liberalizarea pieţelor, protecţia investiţiilor şi dobândirea accesului la materii prime precum şi la pieţe de desfacere, dar şi răspunzând cu aceeaşi monedă practicilor neloiale. În principiu UE va trebui să aibă capacitatea să55:- negocieze acorduri globale în contextul unei

concurenţe din în ce mai accentuate;- protejeze interesele firmelor europene pe pieţele

din ţările din afara Uniunii;- negocieze o nouă generaţie de acorduri de liber

schimb, în scopul de a se poziţiona cât mai bine pe piaţa concurenţială pentru a garanta industriilor europene condiţii egale de acces pe pieţele internaţionale, în comparaţie cu concurenţii lor externi;

- deschidă piaţa europeană întreprinderilor din ţări din afara UE.

Cele mai multe dintre aceste provocări sunt cuprinse în Strategia Europa 2020. Aceasta a fost lansată în martie 2010 de către Comisia Europeană care stabileşte un model de dezvoltare inteligentă şi durabilă. Principalul obiectiv al politicii comerciale a UE conform Europa 2020 este stimularea creşterii economice, crearea de locuri de muncă şi creşterea prosperităţii pentru cetăţenii UE. Pe lângă aceste obiective se poate menţiona şi asigurarea unei creşteri raţionale şi sustenabile, precum şi îmbunătăţirea competitivităţii internaţionale a mediului de afaceri european şi a produselor din acest spaţiu56. Este evident faptul că politica comercială va trebui adaptată la un mediu global în continuă schimbare în acest sens fiind menţionate schimbările produse de criza economică şi cele survenite odată cu Tratatul de la Lisabona, iar pieţele economice emergente au crescut în importanţă. Accesul la materii prime a devenit o preocupare mult mai importantă şi necesită o implementare a unei strategii europene mult mai complexe şi detaliate.

Criza economică a determinat un declin de 9% în cadrul comerţului global în 2009 şi a creat presiuni pentru adoptarea de măsuri protecţioniste. Deşi acestea au încercat să fie evitate, mai mult de 278 de măsuri de restricţionare a comerţului au fost totuşi adoptate afectând până la 5.2 % din exporturile UE. Zone de interes sunt subvenţiile, restricţii în cadrul cheltuielilor publice şi industrii grele care au fost sever afectate (sectorul construcţiilor de automobile, oţel, textile)57.Europa va trebui să încerce să îşi ţină pieţele deschise şi să supravegheze atent măsurile protecţioniste deoarece rata şomajului ridicată şi deficitele bugetare pot pune presiuni pe impunerea de măsuri protecţioniste. Comunitatea europeană va trebui să renunţe la protecţionism cum ar fi renunţarea la taxe pe export, subvenţii ale industriilor autohtone, transfer involuntar de drepturi intelectuale etc.În ceea ce priveşte strategia de liberalizare a pieţelor europene ar trebui să se pună accentul pe eliminarea barierelor din China, Rusia, India, Brazilia. Ar trebui de asemenea să se înăsprească condiţiile pentru ţările care nu îşi respectă angajamentele internaţionale. Liberalizarea comerţului va conduce la realizarea unei economii a consumului de resurse şi la dezvoltarea aşa numitei ,,economii verzi”. Mai mult, datorită potenţialului enorm al pieţelor din ţările emergente ar trebui îmbunătăţit şi liberalizat accesul la aprovizionarea cu materii prime din aceste ţări ceea ce va contribui la prosperitatea comunităţii europene. În acest sens va trebui extins domeniul de aplicare al Acordului guvernamental de Achiziţii din cadrul OMC (GPA). Astfel ar trebui promovată aderarea ţărilor partenere la acest acord, pe primul loc situându-se China.O altă prioritate rămâne liberalizarea comerţului multilateral deoarece diminuează costurile de tranzacţii şi liberalizarea comerţului global aducând de asemenea un set de reguli care ar putea fi folosit ca bază pentru guvernarea internaţională a comerţului. UE ar trebui să acţioneze atunci când se confruntă cu o situaţie care prejudiciază sau deformează comerţul liber un prim pas fiind modificarea în acest sens a Regulamentului privind obstacolele în calea comerţului (TBR). Companiile europene au o anumită reticenţă atunci când trebuie să semnaleze un prejudiciu suferit deoarece se tem de represalii. UE ar trebui să intervină prin stabilirea unor mecanisme care să permită să acţioneze fără riscul apariţiei represaliilor.UE se concentrează de asemenea pe scăderea taxelor vamale pentru produsele şi serviciile ecologice, prin acestea ajutând la îmbunătăţirea condiţiilor şi iniţiativelor de dezvoltare a climatului tehnologic. La eliminarea acestor taxe va trebui să se ţină seama de faptul că nu va trebui să se creeze mai multă birocraţie.

55 www.ec.europa.eu/trade 56 Public consultation on a future trade policy document disponibil la www.ec.europa.eu/trade 57 Public consultation on a future trade policy document disponibil la www.ec.europa.eu/trade

Page 25: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

23

UE ar trebui să interzică (elimine) complet practicile care denaturează comerţul liber cum ar fi folosirea preţurilor duble în practicile dintre UE şi Arabia Saudită.Acorduri bilaterale sunt esenţiale pentru a spori accesul firmelor europene pe pieţele ce au înregistrat creşteri spectaculoase cum sunt cele din India şi Asia de Sud-Est. De asemenea, vor trebui consolidate relaţiile UE-SUA. Consiliul Economic Transatlantic (TIC) ar trebui să aibă un rol important în coordonarea măsurilor ce trebuiesc luate pentru a crea o piaţă transatlantică liberă58. În ceea ce priveşte acordurile bilaterale, se va ţine cont de următoarele direcţii:- UE ar trebui să încheie acorduri cu acei parteneri

strategici şi de importanţă economică şi care vor ajuta la dezvoltarea mediului de afaceri european. Aceştia sunt consideraţi a fi: India, Brazilia, China;

- Acordurile vor trebui să asigure acces liber la produsele, serviciile şi investiţiile comunitare;

- Regulile care stabilesc originea produselor ar trebui simplificate, coerente cu cele ale altor acorduri bilaterale şi cu sistemul SGP reformat şi să se bazeze pe consultarea deplină a sectoarelor afectate;

- Rezultatele vor trebui să fie corecte pentru toţi partenerii şi să asigure echilibru general;

- Negocierile, în special cele aflate în fazele finale, vor trebui să fie purtate în cooperare cu BUSINESSEUROPE şi cu asociaţiile membrilor naţionali.

Negocieri se află în curs cu parteneri importanţi precum membrii asociaţiei ASEAN şi MERCOSUR, Canada şi Ucraina. Alte negocieri importante sunt cele din America Latină (Columbia şi Peru). Acordul de liber schimb dintre UE şi Coreea de Sud va aduce beneficii semnificative pentru multe firme europene şi va consolida şi dezvolta strategia comercială a Uniunii. Acest acord presupune eliminarea barierelor netarifare şi reglementărilor de cooperare iar procedurile de salvgardare vor fi aplicate atunci când se justifică. UE mai are de asemenea acorduri importante semnate cu Turcia, Elveţia şi ţările EEA, iar barierele pentru exporturi şi investiţii din cadrul acestor acorduri ar trebui treptat eliminate. Cei mai importanţi parteneri comerciali ai UE rămân însă Japonia, SUA şi ţările BRICS59.Acorduri cu SUARelaţia cu SUA rămâne cea mai importantă şi trebuie continuu consolidată şi revitalizată prin adaptări la evoluția situației economice la nivel mondial. Uniunea Europeană este reprezentată în aceste tratative de comisarul de Gucht. Pe termen mediu UE şi SUA ar trebui să se preocupe de crearea unei pieţe transatlantice libere. Un exemplu în acest sens îl constituie consiliul de energie USA-UE pentru cooperarea şi consolidarea relaţiilor în domeniul energetic. Cooperarea strategică va fi necesară

dacă Uniunea îşi doreşte să treacă mai uşor peste problemele globale şi pentru a facilita atingerea obiectivelor pe termen lung.Acorduri cu ChinaDialogul Economic la nivel înalt dintre UE şi China ar fi înregistrat un succes semnificativ şi ar fi contribuit într-o măsură mai mare la dezvoltarea firmelor europene prezente în China dacă ar fi fost stabilite cu exactitate mai mare priorităţile. Aceasta ar duce la conceperea unui plan clar de atingere a obiectivelor şi impunerea unor termene limită exacte pentru ca acestea să fie respectate. Comisia va trebui să evalueze cu regularitate relaţia UE-China şi să îi impună Chinei să îşi respecte obligaţiile asumate. Toate măsurile de politică comercială trebuie plănuite şi îndeplinite în aşa mod încât administraţia chineză să nu exercite presiuni asupra companiilor europene care îşi desfăşoară activitatea în China.Acorduri cu RusiaUE este dependentă de materiile prime ruseşti şi de energie, de aceea se încearcă a se utiliza un dialog cât mai eficient şi strategic pentru a consolida relaţiile existente şi a dezvolta mediul de afaceri pentru companiile europene care operează în Rusia încercând de asemenea rezumarea normală a acordurilor existente.Acorduri cu India Comerţul cu India reprezintă o fracţiune mică din totalul comerţului european internaţional şi din volumul de investiţii dar creşterea economică dinamică şi populaţia enormă fac din aceasta un partener strategic şi de mare importanţă pentru UE. Se doreşte a se realiza un acord de liber schimb care să liberalizeze piaţa indiană pe toate sectoarele, India fiind nevoită în acest sens să dezvolte o strategie de alocare eficientă a resurselor.Acorduri cu JaponiaNegocieri pentru semnarea unui plan de actiune UE-Japonia 2011-2020 sunt în desfăşurare. Se încearcă demararea unor proiecte pilot pe termen scurt ce vor fi verificate anual. Va trebui continuat un dialog constructiv privind facilitarea schimburilor economice reciproce, accentul fiind pus pe barierele non-tarifare mai ales pe recunoaşterea standardelor şi certificatelor, de exemplu în domeniul tehnologiilor de sănătate, dar şi în domeniul investiţiilor.Acorduri cu BraziliaBrazilia este o piaţă cheie pentru Europa nu doar datorită creşterii economice stabile din ultimii ani, ci pentru că este gazda unor investiţii mari realizate de firme europene. Pentru a liberaliza piaţa în această zonă cea mai bună soluţie ar fi încheierea unui acord cu MERCOSUR astfel fiind înlăturate barierele tehnice, taxe vamale şi taxe pe repatrierea profiturilor etc. Trebuie încurajată adoptarea de către Brazilia a tratatelor importante cum este Acordul asupra Tehnologiei şi Informaţiei.

58 Overview of regional trade agreement, document disponibil la www.ec.europa.eu/trade 59 Ibidem.

Page 26: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

24

Anexa 1. Principalele etape de desfăşurare a soluționării unei plângeri antidumping şi antisubvenţie

1 Plângerea va trebui să conţină dovezi cu privire la produsul ce nu este originar din UE şi beneficiind de o subvenţie sau de preţ de dumping este exportat în spaţiul comunitar. Importurile subvenţionate sau cu preţuri de dumping aduc un prejudiciu industriei europene 2 Notificarea cuprinde detalii cu privire la produsul investigat, ţara investigată, drepturile şi obligaţiile părţilor implicate şi termenele limită ce se aplică3 În acest moment Comisia poate lua trei decizii:- Acordă amenzi şi contravenţii;- Continuă investigaţia;- Termină investigaţia fără a impune măsuri.4 Comisia poate lua două decizii:- măsurile sunt impuse definitiv;- cazul se încheie fără impunere de măsuri.

Producătorul european înaintează plângerea Comisiei Europene1

Plângerea este aprobată de către Comisie2

Notificarea este publicată în jurnalul Oficial al UE

45 zile

Sunt trimise chestionare exportatorilor, autorităţilor, producătorilor, importatorilor din ţările în cauză şi care sunt afectaţi de această problemă

Chestionarele sunt verificate de ofiţeri din cadrul Comisiei

şi sunt furnizate rezultatele din urma analizei

Se efectuează vizite de verificare

15-37 zile

Comisia trimite rezultatele către Consiliu3

Comisia continuă investigaţia ţinând cont de recomandările

Consiliului

Comisia publică măsurile finale ce vor fi luate4

9 luni

4 luni

Sunt comentate rezultatele

Sunt comentate rezultatele

Posibilitatea de a se oferi un angajament

pentru inculpat 10 zile

Sursă: adaptat de autori pe baza informațiilor preluate de pe adresa http://ec.europa.eu/trade/tackling-unfair-trade/trade-defence/

Page 27: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

25

Anexa 2- Studii de caz asupra unor anchete legate de restricționarea comerțului liber

COLUMBIA -Discriminare fiscală asupra automobilelor importatePlângere depusă de Volkswagen AG la 7 iulie 20001. Obstacol în calea comerţului - Regimul columbian de TVA pentru maşini, care introduce o discriminare împotriva automobilelor cu o capacitate cilindrică egală sau inferioară la 1400 cm³ importate în Columbia.Ancheta deschisă la 18 august 2000.2.Concluziile anchetei - Practica contestată încalcă obligaţiile asumate de Columbia prin articolul III al GATT 1994. 3.Rezultat: - UE şi Columbia au ajuns la un acord prin care cea din urmă se angajează să nu crească diferenţa de taxă asupra automobilelor importate cu capacitate cilindrică egală sau inferioară la 1400 cm³ şi să o elimine până la 1 iulie 2005, prin reduceri periodice, regulate şi continue de 1 sau 1,5 % la fiecare două luni. Prima reducere trebuia să se aplice de la 1 iulie 2003. La 27 decembrie 2002, Parlamentul columbian a adoptat un proiect de lege prevăzând eliminarea progresivă a diferenţei de taxă pe valoarea adăugată menţionate mai sus. Procedura a fost deci suspendată prin decizia Comisiei din 20 mai 2003.- A fost găsită o soluţie de comun acord.

CANADA - Bordeaux MédocPlângere depusă de CIVB (Consiliul Interprofesional al Vinului de Bordeaux) la 6 decembrie 20011. Obstacol în calea comerţului - Lipsa protecţiei vinurilor care poartă indicaţia geografică “Bordeaux” şi “Médoc” Canada. Ancheta deschisă la 25 mai 2002.2. Concluziile anchetei - Ancheta a confirmat susţinerile petentului conform cărora amendamentul C-57 la legea canadiană asupra mărcilor de comerţ constituie o încălcare a articolului 23, paragrafele 1 si 2, cât şi a articolului 24 paragraful 3 (clauza zisă de status quo) al acordului TRIPS, încălcări care nu pot fi justificate în baza excepţiei prevăzute de articolul 24 paragraful 6 TRIPS.3. Rezultat - La 24 aprilie 2003, Comisia şi Canada au parafat un acord bilateral relativ la comerţul cu vin şi băuturi spirtoase, care prevedea eliminarea definitivă a numelor considerate “generice” în Canada, cum ar fi denumirile “Bordeaux” şi “Médoc”, odată cu intrarea sa în vigoare. La 9 iulie 2003, Comisia a decis să suspende procedura de examinare cu intenţia de a-i pune capăt de îndată ce acordul bilateral va fi intrat în vigoare. Acordul a intrat în vigoare la 1 iunie 2004 şi Canada a eliminat denumirile “Bordeaux” şi “Médoc” de pe lista denumirilor generice care figura în amendamentul C-57. Procedura a fost deci închisă.- A fost găsită o soluţie de comun acord.

Page 28: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Ghidul politicilor Uniunii Europene – GPUE 2012

26

Bibliografie

1. Cărţi, tratate, monografii• Richard Baldwin, Charles Wyplosz, Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti, 2006.• Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucurreşti, 2006.• Jean-Louis Clergerie, Annie Gruber, Patrick Rambaud, L`Union européenne, 7e édition, Dalloz, Paris,

2008.• Paul Craig, Grainne de Burca, EU Law. Text, Case and, Materials, fourth edition, Oxford University

Press, Oxford, 2008.• Mirela Diaconescu, Economia Europeană, ediția a II-a, Editura Uranus, Bucureşti , 2004.• Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale

Uniunii Europene, Editura Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2005.• Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit matériel de l`Union européenne, 5e édition, Montchrestien, Paris,

2009.• Jean-Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, Paris, 2009.• Jeffrey Harrop, The political economy of integration in the European Union, third edition, Edward Elgar

Publishing Limited, 2000.• Kohler-Koch, Interessen und Integration, 2005.• Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. a 5-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2006.• Nugent, Neill, The Goverment and Politics, 2004.• Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi analiză economică, ediția a 2-a, Institutul European din

România, Bucureşti, 2003.• M. Profiroiu, Instituții şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2008.• Asztalos Zsofia, Pakodzy Csaba, Public Policies of the European Union, Editura Universitatea ”Petru-

Maior”, Târgu Mureş, 2008.

2. Studii de specialitate• J. Michael Finger, Trade Policies in the United States, 2008.• Cf. Raymond Vernon, Deborah L. Spar, Glenn Tobin, Iron Triangles and Revolving Doors: Cases, în U.S.

Foreign Policymaking, 2007.• Ce este Politica Comercială a Europei?, Document disponibil online la: http://ec.europa.eu/trade/about/

introduction-to-trade.

3. Tatate• Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (2009).• Tratatul de la Nisa (2002).• Tratatul de la Amsterdam (1997).• Trataul de la Maastricht (1992).• Actul Unic European (1986).• Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957).

4. Legislaţie derivată• Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecţia împotriva

importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial, L 343, 22 decembrie 2009, p. 51-73.

• Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor, publicat în Jurnalul Oficial, L 291, 7 noiembrie 2009, p. 1-7.

Page 29: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

27

• Regulamentul (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind exportul bunurilor culturale (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial, L 39, 10 februarie 2009, p. 1-7.

• Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administrare a contingentelor cantitative (versiune codificată), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 198/1, 26 iulie 2008, p. 1-7.

• Regulamentul (CE) nr. 3285/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind regimul comun aplicabil importurilor şi de abrogare a Regulamentlui (CE) nr. 518/94, publicat în Jurnalul Oficial, L 349, 31 decembrie 1994, p. 53.

5. Culegeri de jurisprudenţă• Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie.

6. Surse internet• http://curia.europa.eu• www.eur-lex.europa.eu • www.ec.europa.eu – site oficial al Comisiei Europene

Page 30: Ghidul politicilor Uniunii Europene
Page 31: Ghidul politicilor Uniunii Europene

Politica comercială comună

Prezenta broşură îşi propune să prezinte principalele coordonate ale politicii comerciale comune. Pornind de la momentele cheie şi baza legală, lucrarea continuă prin a schiţa arhitectura instituţională din spatele acestei politici, maniera în care ea este implementată pe teritoriul UE şi principalele instrumente utilizate. Utilitatea acestui material se regăseşte atât în calitatea sa informativă generală, cât şi în ansamblul de date actualizate pe care le oferă cititorilor pentru buna înţelegere a aplicabilităţii concrete a politicii comerciale comune în 2012.

Florin Bonciu este profesor universitar la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti şi cercetător ştiinţific principal I la Institutul de Economie Mondială. De asemenea, este membru al Consiliului Ştiinţific Consultativ al Institutului European din România.

Cuprins

Lista de acronimeIntroducereI. Momente Cheie

I.1. Tratatul de la Roma – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (1957)I.2. Actul Unic European- AUE (1986) I.3. Runda Uruguay şi Runda Doha I.4. Tratatul de la Maastricht (1992) I.5. Tratatul de la Amsterdam (1997) I.6. Tratatul de la Nisa (2001) I.7. Tratatul de la Lisabona (2009)

II. Baza legală III. Actori instituţionali

III.1. Consiliul Uniunii EuropeneIII.2. Parlamentul European III.3. Comisia Europeană III.4. Comitetele consultative antidumping si antisubvenţii III.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene III.6. Procedura de negociere în cadrul politicii comerciale comune

IV. Instrumente IV.1. Politica de import

i. Acordurile tarifare şi comerciale ii. Măsurile de liberalizare

IV.2. Politica de export IV.3. Produse neliberalizateIV.4. Măsurile de protecţie comercială

i. Măsuri antidumping ii.Măsuri antisubvenţii

IV.5. Acordurile bilaterale şi interregionale V. Aspecte problematice, tendinţe, provocări

V.1. Aspecte legate de piața liberă şi libera circulație i. Depunerea unei plângeri împotriva unei restrângeri nejustificate a liberei circulații ii. Cum se redactează o plângere?

V.2. Aspecte legate de politica vamală comunăi. Tipuri ii. Scopul instrumentelor de politică vamală iii. Mecanismul de funcţionare

V. 3. Tendințe, provocări Anexa 1. Principalele etape de desfăşurare a soluționării unei plângeri antidumping şi antisubvenţieAnexa 2. Studii de caz asupra unor anchete legate de restricționarea comerțului liber Bibliografie

ISBN online: 978-606-8202-27-3


Recommended