1

Capitolul 1

ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

Concepte-cheie: ideea de Uniune Europeană; principii fundamentale ale dreptului comunitar; Tratatul CECO; Tratatul Comunităţii Economice Europene; Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice; Tratatul de Fuziune;Actul Unic European; Tratatul asupra Uniunii Europene; Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la Nisa; Tratatul de la Lisabona; Politica Externă şi de Securitate Comună; Justiţie şi Afaceri Interne; cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală; pilonii cooperării europene; Eurojust; funcţionalismul sectorial; interguvernamentalism; nefuncţionalism; Uniunea Europei Occidentale; aquis comunitar

1.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri (n. 29 mai 1265, Florenţa, d. 14 septembrie 1321, Ravena, poet şi filosof italian, om politic florentin, primul mare poet de limbă italiană), în „Divina comedia” îşi imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.

Concepţia lui Alighieri merită menţionată pentru că a intuit necesitatea păstrării suveranităţii statelor membre, a monedei unice, pe care Uniunea Europeană a realizat-o parţial începând cu anul 2002, la peste 50 de ani de la începuturile construcţiei comunitare, dar şi a limbii unice despre care încă nu se discută.

2

În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully (numit în 1597 şeful administraţiei financiare din timpul regelui Henric al IV-lea al Franţei, şi care aparţinea grupării religioase a hughenoţilor), în „Grand Dessin” a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.

Immanuel Kant, în 1795, a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip republican.

Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849, spunea că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”.

O Europă unită a existat efectiv pe vremea Imperiului roman care însă cuprindea şi coasta de nord a Africii, Asia Mică, incluzând Turcia, aspirantă la statutul de membru U.E., dar şi Israelul, timp în care Marea Mediterană ajunsese un lac interior al Imperiului.

Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

Saint Simon (1760-1825) în 1814 prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”1. Acestei alianţe i se puteau alătura şi alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative.

Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. După Primul Război Mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea Generală a Societăţilor Naţiunilor, a propus să se constituie „un fel de legătură federală” între naţiunile europene.

În 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă europene, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifice, sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.

1 Adrian Năstase, Europa quo vadis?,Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003, p. 21-29.

3

În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.

În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga în 1948, care a reunit peste 800 de delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie. Richard Caudenhove-Kalergi a creat mişcarea „Pan Europa”2 .

1.2. Etapele realizării Uniunii Europene

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se află Planul Marshall care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare europeană.

După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă, în special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunţat Secretariatul de stat din Washington că, din cauza gravelor dificultăţi cu care se confrunta economia britanică, Regatul Unit al Marii Britanii nu mai avea forţa economică şi militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană.

În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările socialiste şi comuniste prosovietice, ajungându-se chiar la desemnarea unor miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei. În acest context, Truman, preşedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei şi Turciei. Congresul SUA a aprobat ajutorul şi a stabilit

2 Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda

unică, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14.

4

obiectivul de a „manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de Moscova”.

La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale URSS care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revoluţia mondială.

Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală, viza şi relansarea propriei economii, aflată în recesiune, relansare posibilă prin cererea mare de mărfuri dar şi stoparea avansurilor socialiste şi comuniste din Italia şi Franţa care, împreună cu naţionalizarea laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menţinerea economiei de piaţă în această parte a lumii.

La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei a avut loc la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economică (CECE), ce a avut menirea de a realiza un studiu privind necesităţile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferinţa din 22 septembrie 1947 şi a fost transmis în SUA.

La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei externe (Foreign Assistance Act) prin care era susţinut Programul de Recuperare Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A fost creată Administraţia de Cooperare Economică (CECA), agenţie federală pentru organizarea ajutorului, aceasta funcţionând până la 30 septembrie 1951.

La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ca agenţie europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de observator3. Ajutorul dat de SUA Europei, între 1949 şi 1961 a fost de peste 30 miliarde dolari.

3 Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.

5

OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene.

Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la 9 mai 1950, într-un discurs, la aniversarea a 5 ani de la victoria asupra fascismului, a propus crearea unei înalte autorităţi supranaţionale, care să dirijeze producţia şi desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania după cel de-al doilea război mondial. Acesta, în 1949 a propus o „asociere de drept internaţional pe bază de cooperare” în care „Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele”4.

4 Adrian Năstase, op. cit., p. 28.

6

La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism

7

deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).

Dorinţa de colaborare viza şi alte domenii, între altele şi cel al apărării. S-a încercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor membre CECO având ca punct de plecare Planul Pleven.

La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în subordine trupele europene. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodată în aplicare urmare a faptului că, în 1954, Adunarea Naţională Franceză nu l-a ratificat.

În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel înfiinţată avea competenţă generală în domeniile politicii economice, al securităţii şi politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare5.

Conferinţa la nivel înalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis ca viitorul cooperării europene să se bazeze pe integrarea economică şi, în special, pe realizarea unei pieţe comune între statele membre. În acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul întocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE).

În 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM.

Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor, constituit din reprezentanţi ai statelor membre, şi o Curte de Justiţie. Acestea aveau competenţe în domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.

5 Idem, op. cit., p. 35

8

Şi Tratatul de la Roma prevedea constituirea unor instituţii – o Comisie (echivalentul Înaltei Autorităţi), aceasta fiind executivul independent al Comunităţii, Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental şi autoritate legislativă, Curtea de Justiţie – autoritate judiciară şi o adunare parlamentară cu rol consultativ.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3 comunităţi (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi a Înaltei Autorităţi (CECO), acestea fiind înlocuinte cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie6.

Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, începând cu anul 1975, şefii de state sau de guverne s-au reunit de trei ori pe an, în cadrul Consiliului European (acesta este un alt organism decât Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunităţii.

6 Idem, op. cit., p. 35.

9

În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a Greciei şi, în 1986, a Portugaliei.

La 20 septembrie 1976, „Consiliul” a aprobat condiţiile pentru alegeri direct în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.

În 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piaţa Internă, a dat publicităţii Carta Albă, document care a pus bazele unui program legislativ în vederea realizării pieţei interne, obiectiv propus să se realizeze până la 31 decembrie 1992.

În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Albă, s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului”. Tratatul a intrat în vigoare în 1987.

Prevederile majore ale Actului Unic European sunt: • Adăugarea la competenţele Comunităţii Europene a şase noi

domenii de strategie: piaţa unică, cooperarea monetară, politicile sociale, coeziunea (între regiunile mai înstărite şi cele mai sărace), cercetarea şi dezvoltarea, standardele de mediu.

• Extinderea competenţelor Parlamentului European: - Consiliul de Miniştri putea trece peste un veto al P.E. în majoritatea domeniilor de strategie legate de piaţa unică numai printr-un vot în unanimitate.

• Introducerea în Consiliu a votului prin majoritate calificată (VMC), punându-se capăt veto-ului naţional în cele mai multe domenii aparţinând pieţei unice.

• Acordarea unui statut oficial Consiliului European, în care şefii de stat sau de guvern ai statelor membre se întrunesc pentru a stabili politici.

• Declaraţia că piaţa internă a CE urma să fie completă până la 31 decembrie 1992 şi că toate barierele care mai existau în calea comerţului intracomunitar urmau să fie înlăturate7.

La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, convenit în decembrie 1991 când s-a stabilit cadrul realizării Uniunii Economice şi

7 Steven p. Mc. Giffen, Uniunea Europeană, Ghid critic, Editura „Monitorul Oficial”, 2007, p. 8.

10

Monetare, şi care a intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca obiective:

1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică;

2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună;

3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor8;

5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni: – primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din

ansamblul dispoziţiilor privind comunităţile europene, care nu se mai limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice Europene. Competenţa U.E. a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea profesională, tineretul, cultura, sănătatea publică, protecţia consumatorilor, infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi politicile industriale;

– al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate comună (PESC). Consiliul European defineşte orientările generale ale PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei acţiuni comune. Uniunea este reprezentată de Preşedinţie;

– al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne (JAI), devenit mai târziu cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală. Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei. Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune, decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regulamentelor în statele membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre adoptare.

8 Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 9-10.

11

Există un Comitet de Coordonare, compus din înalţi funcţionari care formulează avize destinate Consiliului şi care pregăteşte lucrările acestuia9.

Prevederile majore ale Tratatului privind Uniunea

Europeană (T.U.E.) – „Tratatul de la Maastricht”, semnat în decembrie 1991 sunt:

• Înfiinţarea Uniunii Europene (U.E.) într-o structură cu trei piloni:

9 Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.

12

1. Comunitatea Europeană (CE) 2. Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) 3. Cooperarea în Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).

– PESC şi JAI sunt „interguvernamentale”: – nu pot fi folosite ca bază pentru Directive şi

Regulamente (legi ale CE); – sunt realizate de către guvernele naţionale prin

Consiliul de Miniştri şi Consiliul European; – nu atribuie competenţe formale instituţiilor

supranaţionale - Comisia, PE şi Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). • Crearea unui program şi a condiţiilor pentru Uniunea

Economică şi Monetară (UEM), inclusiv pentru o monedă unică. • Crearea cetăţeniei Uniunii Europene. • Extinderea în continuare a competenţei CE la: educaţie,

cultură, „reţele transeuropene”; extinderea competenţelor existente în materie de politici de mediu; extinderea politicii industriale şi a politicii cercetării şi dezvoltării.

• Acordul a 11 state membre (fără Marea Britanie) privind capitolul social.

• Extinderea în continuare a puterilor PE. • Crearea Fondului de Coeziune. • Atribuirea competenţei Curţii Europene de Justiţie de a aplica

amenzi statelor membre. • Includerea subsidiarităţii în textul Tratatului. • Introducerea unei Politici Externe şi de Securitate Comune

(PESC, cel de-al doilea Pilon) cu prevedere limitată pentru votul cu majoritate calificată (VMC) şi o declaraţie de intenţie de a construi o apărare comună.

• Introducerea competenţelor legate de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI, cel de-al Treilea Pilon) şi abordarea unor aspecte precum politica de azil şi de supraveghere.

În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia. Această extindere s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetică a aranjamentelor instituţionale. Pregătirea extinderii prin includerea ţărilor din centrul şi estul Europei a fost încredinţată unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG), sub preşedinţia italiană. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut

13

loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost reformulate obiectivele Uniunii.

În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilităţii, în sensul acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui

14

grup de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare fără ca progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea celorlalte state membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost extinsă participarea directă a Parlamentului European în domeniul legislativ prin procedura codeciziei într-un număr tot mai mare de noi domenii10.

Prevederile majore ale Tratatului de la Amsterdam (1997): Extinderea Votului ptin Majoritate Calificată (VMC)

• Extinde VMC la următoarele domenii: linii directoare pentru ocuparea forţei de muncă şi măsuri de stimulare; excludere socială; libera circulaţie a persoanelor (după cinci ani).

• Tratament special pentru cetăţenii străini; sănătate publică; şanse egale şi tratament egal pentru bărbaţi şi femei; cercetare şi dezvoltare; luptă împotriva fraudei; cooperare vamală; statistică; protecţia datelor; regiuni periferice. Schimbări instituţionale

• Limitează numărul membrilor Parlamentului European la 700, indiferent de nivelul extinderii UE.

• Nominalizarea preşedintelui Comisiei de către statele membre trebuie aprobată de Parlament; membrii Comisiei trebuie nominalizaţi de comun acord între guverne şi preşedinte; preşedintele trasează orientările politice generale pentru Comisie.

• CEJ primeşte responsabilitate directă pentru garantarea respectării drepturilor omului, iar jurisdicţia ei este extinsă la domeniile imigraţiei, azilului, vizelor şi trecerii frontierelor şi al cooperării cu poliţia, în materie judiciară şi penală.

• Curtea de Conturi a UE primeşte noi competenţe de investigare. Dezvoltarea PESC

• Asigură o cooperare mai aprofundată între statele membre în vederea unei Politici Externe şi de Securitate Comune.

10 Idem, p. 44-45.

15

• Acordă Uniunii puterea de a îndeplini sarcini de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii (cunoscute ca sarcini Petersberg), de a elabora strategii comune, principii generale de politică externă, acţiuni şi poziţii comune.

• U.E. urmează a fi reprezentată de un grup (numit troică) format din Preşedinţia Consiliului, Comisie şi Secretarul General al Consiliului, care va acţiona în calitate de „Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate comună” (un nou post).

Probleme sociale şi drepturi civile

• Acordă Consiliului puterea de a adopta măsurile adecvate pentru a combate discriminarea pe bază de sex, rasă sau origine etnică, religie sau credinţe, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală şi oferă măsuri de combatere a discriminării din motive de dizabilitate. Face din încurajarea egalităţii între sexe o sarcină a Comunităţii.

• Creează condiţiile colaborării permanente şi regulate, în cadrul Comunităţii, pentru ocuparea forţei de muncă şi şomaj.

• Protejează indivizii împotriva prelucrării datelor personale şi libera circulaţie a acestor informaţii prin intermediul instituţiilor şi administraţiilor care le folosesc.

Securitatea internă

• Creează condiţiile pentru o cooperare mai strânsă între forţele de poliţie şi autorităţile vamale şi direct cu Europol, reţeaua de poliţie europeană.

• Iniţiază o măsră legală în vederea mai strânsei cooperări între poliţiile şi autorităţile judiciare ale statelor membre pentru a combate şi preveni rasismul, xenofobia, terorismul, crima organizată, traficul de persoane şi infracţiunile îndreptate împotriva copiilor, traficul de droguri, corupţia şi frauda.

• Stabileşte în principiu un standard minim comun pentru reguli şi sancţiuni pentru crimă organizată, terorism şi trafic de droguri. Migraţia către interior

16

• Încorporează în Tratat acordul Schengen (un acord interguvernamental care stabileşte o zonă fără restricţii impuse circulaţiei libere în scop de călătorie între 13 dintre cele 15 state membre – exclusiv Marea Britanie şi Danemarca). Prevede, de asemenea, înlăturarea tuturor controalelor asupra persoanelor care trec graniţele interne – fie ele cetăţeni ai U.E. sau cetăţeni ai unor state nemembre; în privinţa controalelor la toate graniţele externe ale Uniunii Europene, stabileşte standarde şi proceduri comune pentru verificarea persoanelor, reguli comune pentru vize pentru şederi programate de maximum trei luni, o listă comună cu ţările nemembre ai căror cetăţeni au nevoie de viză la trecerea frontierelor externe şi o listă cu ţările nemembre ai căror cetăţeni sunt scutiţi de această prevedere. Iniţiază proceduri şi condiţii comue pentru emiterea de vize de către statele membre şi o definire a condiţiilor în care cetăţeni ai ţărilor nemembre vor fi, în principiu, liberi să călătorească în U.E. timp de trei luni.

• Defineşte standardele minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre şi pentru clasificarea cetăţenilor ţărilor nemembre ca refugiaţi.

• Formulează termenii pentru accesul şi şederea imigranţilor în Uniunea Europeană şi standardele pentru procedurile de emitere a vizelor pe perioadă îndelungată şi a permiselor de şedere de către statele membre, standardele pentru soluţionarea imigraţiei ilegale şi şederii ilegale, repatrierea rezidenţilor ilegali, drepturile cetăţenilor din statele nemembre ce locuiesc legal într-un stat membru şi condiţiile în care aceştia pot locui în alte state membre.

Mediul, sănătatea şi protecţia consumatorului

• Stipulează că, în definirea şi implementarea politicilor şi acţiunilor Comunităţii, trebuie să se asigure un nivel înalte de protecţie a sănătăţii umane.

• Prevede un nivel înalt al protecţiei consumatorului.

În toate politicile Comunităţii trebuie să se ţină seama de mediu. Pentru propriile propuneri, Comisia este obligată să efectueze o evaluare a consecinţelor asupra mediului. Legislaţia pentru mediu, sănătate publică şi protecţia consumatorului este acum marcată (cu

17

rare excepţii) de procedura codeciziei, acordându-se şi Parlamentului European o anumită competenţă în aceste domenii11.

După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.

O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent.

Prevederi majore ale Tratatului de la Nisa Se adoptă Noul Protocol asupra extinderii. VMC se extinde la

noi domenii, în special: – anumite întruniri la nivel înalt, inclusiv ale Preşedintelui

Comisiei şi ale Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună;

– anumite aspecte ale elaborării acordurilor internaţionale; – acţiuni vizând sprijinirea măsurilor anti-discriminare

adoptate de statele membre; – anumite acţiuni pentru a le permite cetăţenilor să se

bucure de libertatea de mişcare; – majoritatea măsurilor referitoare la vize, azil şi imigraţie; – acordarea de sprijin financiar de urgenţă statelor

membre; – majoritatea măsurilor de politică industrială; – din 2007 sau de la data adoptării perspectivelor

financiare pentru 2007-2013 dacă nu se ajunge la un acord îaninte de 2007, măsuri aferente Fondurilor structurale;

– acorduri de cooperare financiară şi tehnică cu ţări terţe (nu se aplică acordurilor de asociere sau măsurilor de preaderare).

Oficializarea „Cooperării Consolidate” – grupuri de cel puţin opt state membre pot încheia între ele acorduri care să le permită să

11 Steven P. Mc Giffen, op. cit., p. 9-12.

18

avanseze, în special în anumite domenii de interes, mai mult decât sunt pregătite să o facă celelalte state, fiind necesar ca aceste acorduri să îndeplinească următoarea condiţii:

• să promoveze obiectivele UE şi să consolideze integrarea;

• să respecte tratatele şi cadrul instituţional unic al Uniunii;

• să respecte legislaţia existentă a UE; • să respecte competenţele exisente; • să nu submineze piaţa internă sau coeziunea economică

şi socială; • să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile

statelor membre neparticipante; • să fie, în principiu, deschise tuturor statelor membre; • să fie folosite numai ca ultimă soluţie.

Stabilirea unui nou organism de cooperare judiciară, Eurojust. Procedură clară pentru modificarea ţelurilor de bază ale Uniunii,

prin consultare cu BCE şi cu vot unanim al Consiliului. Preşedintelui Comisiei i se acordă mai multă putere pentru a

conduce Comisia şi pentru a forţa demisia unui comisar. Din 2005, Comisia va fi alcătuită din câte un membru pentru fiecare stat membru până în momentul în care numărul membrilor UE ajunge la 27. după acest moment, numărul membrilor va fi unul fix şi va exista un sistem de rotaţie al ţărilor, care va fi stabilit prin vot unanim în Consiliu.

Numărul maxim de membri ai Parlamentului European fixat la 732 (ulterior, revizuit la 750).

Crearea unui Comitet consultativ pentru Protecţie socială. Definirea procedurii prin crearea de „partide politice la nivel

european”. Anumite reuniuni ale Consiliului European (care au fost

întotdeauna organizate în ţara ce deţinea Preşedinţia) vor avea loc la Bruxelles. După aderarea celui de-al 18-lea stat membru, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles12 – se arăta în Tratatul de la Nisa.

12 Steven P. Mc Giffen, op. cit., p. 12-13.

19

Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confrunta construcţia comunitară, prin Declaraţia de la Laecken, din 2001, a fost instituită Convenţia europeană care a avut ca scop redactarea unui text constituţional care să răspundă în mod real nevoilor comunităţii europene.

La 28 februarie 2002, în hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles, Convenţia Europeană, concepută ca un forum mai larg de dezbatere, a reunit reprezentanţii ţărilor membre, dar şi ai celor candidate, 28 la număr, incluzând şi Turcia, ai Comisiei europene şi Parlamentului European. Lucrările au durat până la 10 iulie 2003. Au fost 26 reuniuni plenare şi numeroase întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru. Preşedinţia Convenţiei a fost exercitată de şeful statului francez, Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepreşedinţi, foşti prim-miniştri, belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giulliano Amato. A fost adoptat proiectul noului Tratat constituţional.

Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea unei conferinţe interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat fundamental al UE.

La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe, alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. România, Bulgaria şi Turcia au participat cu statut de observator. Datorită divergenţelor apărute între participanţi proiectul nu a putut fi adoptat.

Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie 2003, a luat notă că nu a fost posibil pentru CIG să găsească un acord global privind Tratatul constituţional şi s-a cerut preşedinţiei, deţinută de Irlanda, ca, pe baza consultărilor, să facă o evaluare a perspectivelor de progres şi să pregătească un raport pentru Consiliul European din martie 2004.

Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toţi participanţii, a fost posibilă încheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constituţional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea completă a Tratatului este Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. În lucrare vom folosi pentru acesta şi termenul Constituţia de la Roma.

20

Schimbările de esenţă aduse de Tratatul constituţional vor fi analizate la fiecare capitol în parte. Anticipăm, precizând sintetic, aceste schimbări:

– introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. O decizie care se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape să fie atins, statele membre vor face eforturi pentru găsirea unei soluţii de consens;

– a fost inclusă în Tratat şi Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, fiind astfel deschisă calea aderării ulterioare a UE la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

– UE a primit explicit personalitate juridică. Facem menţiunea că personalitate juridică au avut Comunităţile;

– a fost creată funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales prin vot de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre;

– s-a renunţat la sistemul „pilonilor U.E.” introdus în 1993 prin Tratatul de la Maastricht;

– s-a prevăzut posibilitatea dezvoltării unei apărări europene şi s-a introdus o clauză de solidaritate a statelor U.E. în faţa unui atac extern asupra uneia dintre ele;

– Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, faţă de 736 în prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputaţi pentru un stat membru (faţă de 4 în prezent), iar cel maxim de 96 (faţă de 99, astăzi);

– a fost recunoscută dimensiunea socială a Uniunii, între obiectivele acesteia fiind şi dezvoltarea unei economii sociale de piaţă şi progresul social;

– în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a prevăzut un Parchet european cu competenţă în lupta contra fraudelor comunitare, precum şi împotriva criminalităţii grave, cu dimensiune transfrontalieră. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare în domeniul interne.

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa urma să intre în vigoare după aprobarea sa de către toate statele membre. S-a prevăzut o dată, ca ipoteză de lucru, pentru finalizarea aprobării de către statele membre - 1 noiembrie 2006.

21

Supusă ratificării, Constituţia pentru Europa nu a trecut acest test. A fost respinsă la vot mai întâi de Franţa şi apoi de Olanda. Încrederea în succesul acesteia a fost atât de mare încât nu a fost prevăzută şi o soluţie de avarie. Ce se întâmplă dacă unul sau mai multe state o resping? Când acest fapt s-a petrecut, Uniunea Europeană a fost total nepregătită.

Soluţia a venit mai târziu din partea Germaniei care a deţinut preşedinţia Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene în semestrul I al anului 2007 şi a constat în adoptarea, la Lisabona, a unui Tratat de reformă al Uniunii Europene („Tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”). Asupra acestui tratat revenim în secţiunea J.4.

1.3. Semnificaţia şi sensul evoluţiei comunitare

La sfârşitul primului război mondial, în ciuda ideilor exprimate în timp, aşa cum am arătat, despre unirea statelor Europei, o astfel de realizare părea imposibilă. Marele sociolog român Dimitrie Gusti13, într-un studiu consacrat naţiunii şi statului naţional în raporturile juridice şi politice internaţionale, referitor la Conferinţa de pace de la Versailles, aprecia că omenirea asistă la un însemnat capitol istoric: la o înmormântare şi la o înviere. A murit statul vechi, veşnic agresiv şi cuceritor, bazat, înăuntru şi în afară, pe simpla putere, brutală, şi i-a luat locul statul nou întemeiat pe ideea naţională şi democratică. „Victoria finală a principiului naţional înseamnă începutul unei noi ere de legislaţie internaţională; de astăzi titlul juridic al întemeierii de viitoare state va trebui să fie dreptul naţiunilor de a dispune de ele înseşi (…). Întregul program politic al păcii, care s-a încheiat la Versailles, este cuprins aici. Singurul criteriu pentru reconstituirea hărţii politice a Europei va trebui să fie harta naţiunilor, iar congresul păcii ar fi avut de făcut numai o operă de înregistrare, aceea de a stabili coincidenţele dintre frontierele politice şi cele naţionale. Astfel s-a născut o Europă nouă. Iar pentru a ne da seama de puterea creatoare a vieţii politice noi, pe care a avut-o ideea naţională, este de

13 Dimitrie Gusti, Sociologie juridică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

22

ajuns să amintim că, înainte de pacea de la Versailles, în Europa erau 28 state şi 62 naţiuni (numai Austro-Ungaria conţinea 10 naţiuni); aşadar, majoritatea naţiunilor erau asuprite, căci din 28 state numai 7 erau alcătuite din câte o naţiune, prin urmare, din 62 naţiuni numai 7 erau propriu-zis independente, având organizaţia lor politică proprie (…). Astăzi, popoarele au devenit naţiuni, iar statele dinastice, state naţionale.”

Realitatea crudă a celui de-al doilea război mondial a dovedit nerealismul acestei speranţe de pace bazate pe state naţionale, atât de frumos exprimată de Gusti.

Şi speranţa s-a ivit din nou, plecând de la două state europene, etern rivale, şi care întotdeauna au avut ceva de disputat – Franţa şi Germania.

Europa postbelică a fost caracterizată de euforie federalistă. Statele europene însă au manifestat prudenţă faţă de ideea de federalism în special din cauza temerii pierderii suveranităţii.

Jean Monnet, care a realizat experimentul planificării economice în perioada imediat următoare, credea că singura posibilitate de a evita un război în Europa era de a înlocui suveranitatea naţională cu o construcţie federală de „State ale Europei”, obiectiv care putea fi atins printr-o integrare funcţională, ce presupunea cooperare supranaţională în anumite sectoare economice. Cooperarea dintre state în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Europeană, constituită pentru derularea Planului Marshal, a fost în esenţă o cooperare interguvernamentală. Pentru întărirea legăturilor dintre state era necesară înfiinţarea unei instituţii căreia să i se dea puteri supranaţionale. În acest sens, Robert Schuman a propus înfiinţarea unei organizaţii independente de guvernele statelor care o compun, căreia să i se dea competenţe pentru două dintre componentele-cheie ale economiilor lor - cărbunele şi oţelul.

În privinţa direcţiilor de evoluţie a construcţiei europene, se disting mai multe curente de gândire:

– funcţionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de instituţionalismul juridic francez (integrarea funcţională). A stat la baza realizării CECO şi Euratom, care au avut o abordare sectorială a cooperării. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor economice;

23

– interguvernamentalismul - care se pronunţă pentru cooperarea interguvernamentală. Acest curent a fost reprezentat şi de fostul preşedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat în sensul că trebuie reorientat procesul de construcţie europeană de la un caracter supranaţional la unul interguvernamental. Era răspunsul la planul Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a Statelor care să aibă o politică externă şi de apărare comună prin centralizarea instituţiilor comunitare. Ulterior, în 1965, în relaţia Franţei cu ceilalţi parteneri europeni s-a produs criza numită a „scaunului gol”. Charles de Gaulle a respins propunerile instituţiilor comunitare vizând extinderea votului majoritar în Consiliu, creşterea atribuţiilor bugetare ale Parlamentului European şi a propus ca majorarea cheltuielilor Comunităţii să se facă din resurse proprii. Ca urmare, Franţa nu şi-a mai ocupat locul în Consiliu. Criza a încetat în 1966, în urma „compromisului de la Luxemburg” prin care s-a decis că, în cazul în care sunt în joc interese foarte importante ale unui stat membru, Consiliul va prelungi discuţiile până la ajungerea la un compromis care poate fi adoptat în unanimitate;

– neofuncţionalismul având ca întemeiere teoretică conceptul „spillover process”. Este vorba de revărsarea competenţelor comunitare de la un domeniu la altul;

– federalismul interguvernamental ca metodă a construcţiei europene în opoziţie cu metoda interguvernamentală şi într-o anumită continuitate cu funcţionalismul sectorial. Are la bază propunerea lui Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirată din experienţa germană a federalismului corporatist. Printr-un discurs ţinut în mai 2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o dezbatere europeană privind trecerea de la U.E. la Statele Unite ale Europei. Viza Tratatul instituţional şi Constituţia Europeană, instituirea unui guvern unional şi a unei preşedinţii europene. „Europa statelor naţiune” urma să fie conciliată cu „Europa popoarelor” prin următoarele măsuri:

– realizarea unui parlament bicameral prin crearea a două camere care să reprezinte naţiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor;

24

– distribuirea competenţelor între cele trei nivele ale administraţiei (europeană, naţională, regională), în lipsa căreia nu putea exista o corectă aplicare a principiului subsidiarităţii;

– adoptarea unei Constituţii Europene care să includă şi un Catalog al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni14.

Răspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitată, arătând, totodată, că Franţa nu a abandonat teza apărării identităţii naţionale în construcţia europeană şi în procesul de integrare europeană. Franţa continua să aibă o viziune suveranistă a statului, iar modelul de Uniune dorit de Franţa era al unei „uniuni de state” faţă de „federaţia europeană” a lui Fischer15.

În acest context, preşedintele francez Chirac, în anul 2000, aflat în faţa Parlamentului german, păstrând unele dintre ideile unanim acceptate de francezi, respectiv identitatea naţională, refuzul realizării unui suprastat european, repartizarea mai clară a competenţelor, participarea Parlamentelor naţionale la activitatea comună, specificitatea instituţiilor europene, a trebuit să accepte şi unele dintre ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea „crizei de proiect comunitar şi apropierea extremelor federaliste şi interguvernamentale”. În discursul rostit cu această ocazie, deşi a respins termenul de „federal”, a fost de acord cu Fischer în două direcţii importante:

– crearea unui „grup pionier” de state în jurul axei franco-germane, care, ajutat de o instituţie nouă, Secretariatul General al Cooperării Întărite”, trebuia să ducă la capăt, începând cu 2001, o accelerare a integrării în domeniile politicilor economice, politicii externe şi de securitate comună, apărării comune, securităţii interne;

– elaborarea unei Constituţii Europene care să includă Carta drepturilor fundamentale ale U.E., să facă o mai clară distribuţie a funcţiilor în U.E. şi să stabilească limitele geografice ale acesteia16.

14 Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naţional la federal, Editura

Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 20. 15 Vedrine, Reponses a Joschka Fischer, „Le Monde”, 11.06.2000,

apud Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22. 16 Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22-23.

25

Acceptarea ideii necesităţii adoptării unei Constituţii este în favoarea federalismului pentru că, în mod firesc, o constituţie presupune a avea şi un stat.

Putem aprecia, deci, că evoluţia Uniunii Europene s-a făcut în două direcţii:

– de la economic la politic, constând în evoluţia de la cele 3 comunităţi economice iniţiale (CECO, CEE şi Euratom) spre o uniune cu competenţe lărgite;

– de la naţional la federal, constând în crearea unor instituţii supranaţionale şi în adoptarea unei constituţii.

Totodată, evoluţia a avut loc şi în planul extinderii europene, de la cele 6 state fondatoare la cei 27 membri în prezent, România şi Bulgaria devenind membri ai U.E. de la 1 ianuarie 2007.

1.4. Semnificaţia şi perspectivele Tratatului de reformă

Evoluţia comunitară în direcţia adoptării unei Constituţii părea

să dea câştig de cauză federalismului, direcţia fiind de la interguvernamental spre integrat. Uniunea Europeană tindea spre un nou statut depăşind formal categoria organizaţiilor internaţionale în direcţia primirii unor competenţe care ţin mai degrabă de esenţa statului federal.

Respingerea Tratatului constituţional impunea găsirea unei soluţii pentru continuarea construcţiei comunitare.

Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, în Declaraţia adoptată la 25 martie 2007 la Berlin s-a subliniat că Uniunea Europeană este răspunsul la provocările majore care depăşesc graniţele naţionale, că „acest model european îmbină succesul economic cu responsabilitatea socială. Piaţa unică şi moneda unică ne fac puternici. Astfel putem modela în funcţie de valorile noastre interdependenţa tot mai accentuată a economiei globale şi concurenţa tot mai mare de pe pieţele internaţionale. Bogăţia Europei stă în cunoştinţele şi capacitatea cetăţenilor săi. Acestea reprezintă cheia creşterii economice, a ocupării forţei de muncă şi a coeziunii sociale (…) Odată cu unificarea europeană, un vis al generaţiilor trecute a devenit realitate. Istoria noastră ne aminteşte că trebuie să protejăm această unificare pentru binele generaţiilor viitoare. În acest sens

26

trebuie să reînnoim mereu forma politică a Europei pentru a ţine pasul cu vremurile. De aceea, astăzi, la 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, suntem uniţi în scopul nostru de a aşeza Uniunea Europeană pe noi baze comune înainte de alegerile parlamentare europene din 2009”.

Parlamentul European a adoptat la 11 iulie 2007 o Rezoluţie de convocare a Conferinţei interguvernamentale (CIG) cu un mandat menit să transforme majoritatea înnoirilor cuprinse în Tratatul constituţional în amendamente la tratatele în vigoare.

Consiliul European a stabilit mandatul Conferinţei interguvernamentale (CIG) de redactare a unui tratat, denumit Tratat de reformă, de modificare a tratatelor existente în vederea consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi coerenţei acţiunii sale externe. Se renunţă astfel la conceptul constituţional care presupunea abrogarea tuturor tratatelor existente, acestea fiind înlocuite cu un text unic intitulat Constituţie.

Mandatul CIG prevedea: – Tratatul de reformă amendează TUE, care îşi păstrează

titulatura, şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), care se va numi Tratatul privind funcţionarea Uniunii;

– Uniunea înlocuieşte Comunitatea şi îi succede acesteia; – cele două tratate nu vor avea caracter constituţional; – „ministrul afacerilor externe al Uniunii” se va numi „Înaltul

Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”;

– se va renunţa la denumirile de „lege” şi „lege-cadru”, păstrându-se cele de „directive”, „regulamente” şi „decizii”;

– nu va mai exista în tratatele modificate niciun articol care să facă referire la simbolurile UE precum steagul, imnul sau deviza;

– vor fi păstrate elementele de noutate de la CIG 2004 privitoare la delimitarea competenţelor care revin U.E. şi, respectiv, statelor membre, natura specifică a politicii externe şi de securitate comună, rolul consolidat al parlamentelor naţionale, caracterul atribuit Cartei drepturilor fundamentale şi crearea unui mecanism în domeniul cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală, care să permită statelor membre să avanseze în direcţia unui act specific, permiţând în acelaşi timp celorlalte să nu participe la aceasta;

27

– extinderea codeciziei la 50 de domenii incluzând domenii cheie de politică, printre care libertatea, securitatea şi justiţia;

– participarea parlamentelor naţionale la activitatea Uniunii, fără a aduce atingere competenţelor stabilite Uniunii;

– deschiderea pentru public a dezbaterilor legislative care au loc în cadrul Consiliului de Miniştri;

– posibilitatea ca un milion de cetăţeni din statele membre ale Uniunii să ceară Comisiei să prezinte o nouă propunere legislativă;

– prevederea că decizia de a rămâne în Uniune este opţiunea statelor membre şi recunoaşterea dreptului de retragere;

– extinderea votului cu majoritate calificată la mai mult de 40 de domenii noi;

– simplificarea modului de calcul cu majoritate calificată; – cooperarea simplificată; – dubla majoritate (55% din populaţie sau 55% din numărul de

state pentru minoritatea de blocaj); – clauza de solidaritate, care va da forţă obligatorie statelor

membre de a se susţine reciproc în eventualitatea unui atac terorist, calamitate naturală sau provocată de om;

– conceptul de minoritate de blocare, alcătuită din membrii Consiliului reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin 75% din numărul statelor membre;

– instituirea funcţiei de Preşedinte permanent al Consiliului European.

Tratatul a fost aprobat mai întâi în reuniunea informală a Consiliului European din 13 octombrie 2007 de la Lisabona şi apoi în şedinţa Consiliului European din 13 decembrie 2007 de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona a fost respins de Irlanda, fapt care a pus sub semnul întrebării adoptarea sa. Referendumul a fost reluat şi, la data de 3 octombrie 2009, 67,3% dintre irlandezi a votat în favoarea Tratatului de la Lisabona.

După acest moment, liderii europeni au cerut Poloniei şi Republicii Cehe să artifice Tratatul. Pe parcursul negocierilor Tratatului de la Lisabona Polonia, ca şi Regatul Unit, a solicitat unele derogări de la prevederile Tratatului, derogări care au fost acceptate. Solicitarea poloneză era în sensul includerii în Tratat a unei clause

28

care să permită unor state în minoritate să blocheze temporar decizii inacceptabile.

După aprobarea Tratatului de la Lisabona de către irlandezi, Vaclav Klaus, preşedintele ceh, a refuzat să semneze legea de ratificare a Tratatului, deja aprobată de Parlamentul ceh. Solicitarea preşedintelui ceh era de a se introduce, ca notă de subsol, o derogare care să împiedice orice restituire a bunurilor germanilor confiscate după cel de-al doilea război mondial. Slovacia, care şi ea se poate confrunta cu astfel de cereri de restituire, deşi a ratificat Tratatul, ar fi dorit aceeaşi derogare.

După şedinţa Consiliului European de la Bruxelles din octombrie 2009, preşedintele ceh a anunţat că semnează Tratatul de la Lisabona deoarece a primit suficiente asigurări.

În cursul lunii noiembrie 2009 urmează să fie desemnat preşedintele Consiliului European şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi politica de securitate.

1.5. Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.)

Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) este o structură de securitate, în exclusivitate europeană, care a luat fiinţă prin Tratatul de la , din 17 martie 1948, semnat de Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Scopul tratatului, formulat în preambul, era acela „al garantării reciproce a securităţii statelor semnatare şi angajamentul ferm al acestora de a lua măsurile necesare în cazul revenirii Germaniei la o politică de agresiune”.

Ulterior, ca urmare a schimbărilor petrecute în lume, a „războiului rece” şi eşuării Tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare, s-a procedat la revizuirea Tratatului. Au fost invitate Germania şi Italia să adere la acest tratat şi noul tratat s-a transformat în Uniunea Europei Occidentale.

Germaniei i-au fost impuse restricţii militare: o armată de cel mult 12 divizii; nu va avea un stat major general propriu; nu va produce sau achiziţiona armament nuclear, chimic şi bacteriologic (N.B.C.) şi nu va dezvolta anumite tipuri de tehnică militară terestră, de aviaţie şi maritimă cu potenţial ofensiv. Aceste restricţii au fost în vigoare până în anul 1986, când ele au fost ridicate la insistenţele

29

Germaniei, cu excepţia interdicţiei posedării armelor de nimicire în masă (N.B.C. sau A.N.M.).

După admiterea Germaniei în NATO, această alianţă occidentală (UEO) s-a transformat dintr-o instituţie cu caracter militar într-o organizaţie de securitate cu caracter politic.

În 1984, urmare a Memorandumului Franţei cu privire la UEO, prin care s-a afirmat că „UEO este singura instanţă europeană competentă în materie de apărare”, a fost reactivat Consiliul de Miniştri al UEO, alcătuit din miniştrii apărării ai statelor membre.

În anul 1986 a avut loc o întâlnire între preşedintele american, Ronald Reagan, şi secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), Mihail Gorbaciov, care, în discuţiile purtate, au fost pe punctul de a lua hotărâri care vizau soarta Europei şi a întregii lumi, fără a consulta şi statele europene.

Franţa a propus semnarea unei Carte de Securitate a Europei ca o contrapondere la o înţelegere între S.U.A. şi U.R.S.S.

În 1987 s-a semnat „Platforma asupra intereselor europene în materie de securitate”.

Spania şi Portugalia au devenit şi ele membre ale UEO în anul 1987 ca urmare a aderării la Comunitatea Europeană.

În 1990 s-a pus problema unei noi abordări a relaţiilor cu fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) în domeniul controlului armamentului, problemă care să facă obiectul unei CIG care să analizeze şi modul în care UEO poate fi integrată organic în Uniunea Europeană.

În Tratatul de la Maastricht, la art. J4, se prevede: „Uniunea Europeană cere UEO, care este parte a dezvoltării Uniunii, să elaboreze şi să aducă la îndeplinire deciziile şi acţiunile Uniunii, cu implicaţii în domeniul apărării”.

Ulterior, compunerea UEO a fost lărgită cu membrii Uniunii. În 1997 erau membri plini: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie; membri asociaţi: Islanda, Norvegia, Turcia; observatori: Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia; parteneri asociaţi: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia.

Tratatul de la Lisabona a introdus în Tratatul privind Uniunea Europeană o secţiune intitulată „Dispoziţii privind politica de

30

securitate şi apărare comună”. Potrivit secţiunii nou introduse, politica de securitate şi apărare comună face parte din politica externă şi de securitate comună şi asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la aceste mijloace pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei O.N.U. Capacităţile vor fi furnizate de statele membre, individual, dar şi de statele membre care constituie în comun forţe multinaţionale.

Deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare comună (P.S.A.C.) se adoptă cu unanimitate de Consiliu.

Statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi care subscriu unor angajamente mai stricte în materia P.S.A.C. stabilesc o cooperare structurală permanentă în cadrul Uniunii.

Misiunile în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare pot fi:

– acţiuni comune de dezarmare; – umanitare şi de evacuare; – de consiliere şi asistenţă în probleme militare; – de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii; – de gestionare a crizelor, inclusiv de restabilire a păcii şi de

stabilizare după încetarea conflictelor. Statele membre care doresc să participe la cooperarea

structurală permanentă (C.S.P.) îşi notifică intenţia Consiliului şi Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

Agenţia din domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament, denumită Agenţia Europeană de Apărare, identifică necesităţile operaţionale, promovează măsurile pentru satisfacerea acestora, propune proiecte multilaterale în materie de capacităţi militare şi susţine cercetarea în materie de tehnologie a apărării. Consiliul, cu majoritate calificată, adoptă o decizie care defineşte statutul, sediul şi regulamentul de funcţionare a agenţiei.

Cooperarea structurală permanentă (C.S.P.) cere statelor care se angajează în acest system să dispună, până în 2010, fie cu titlu naţional, fie ca o componentă a grupurilor multinaţionale de forţe, de unităţi de luptă pentru misiunile preconizate, ca o grupare tactică, cu elemente de susţinere în ceea ce priveşte transportul şi logistica,

31

capabile să îndeplinească misiuni, în special pentru a răspunde la solicitările O.N.U., în termen de 5 până la 30 de zile. Misiunile la care pot lua parte aceste unităţi pot să fie menţinute pentru o perioadă iniţială de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii până la cel puţin 120 de zile.

1.6. Aderarea României la Uniunea Europeană

România a avut legături cu Uniunea Europeană înainte de

Revoluţia din decembrie 1989. În anul 1980 s-a semnat un Acord pentru crearea comisiei mixte România – U.E.

În anul 1993 s-a semnat Tratatul de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, pentru o perioadă de 5 ani, fiind prelungit ulterior cu încă 5 ani.

Obiectivele acestei asocieri erau următoarele: – asigurarea unui „cadru adecvat pentru dialogul politic între

părţi”, care să permită aprofundarea şi extinderea acestei componente a raporturilor bilaterale;

– promovarea dezvoltării comerţului, precum şi a unor „relaţii economice armonioase” între părţi;

– asigurarea unui „fundament solid pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală” între România şi Comunităţile Europene;

– sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a unei economii de piaţă şi de consolidare a democraţiei;

– crearea de instituţii adecvate pentru a face efectiv demersul de asociere a României la U.E.;

– asigurarea unui cadru corespunzător privind „integrarea graduală” a României în Comunităţile Europene, ţara noastră urmând să acţioneze în acest sens pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare.

Principiile generale ale asocierii României la U.E.: – angajamentul părţilor de a se abţine de la introducerea, până la

intrarea efectivă în vigoare a Acordului, a unor reglementări care s-ar afla în contradicţie cu prevederile deja negociate (clauza „stand-still” sau „status-quo”);

32

– „asimetria în acordarea reciprocă de concesii comerciale”, concretizată în faptul că ansamblul Comunităţilor Europene îşi vor îndeplini angajamentele cu precădere în prima parte a perioadei de tranziţie, în timp ce concesiile la care a convenit România vor fi puse în aplicare, în cea mai mare parte a lor, în a doua parte a perioadei de tranziţie;

– disponibilitatea părţilor ca, după intrarea în vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranziţie, să procedeze de comun acord, funcţie de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la „revederea perioadei şi ameliorarea concesiilor reciproce”, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora (clauza de accelerare);

– stabilirea, pentru realizarea asocierii, a unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani, împărţite în două etape egale.

Prin semnarea Tratatului din 25 aprilie 2005, România a trecut de la statutul de „stat candidat” la statutul de „stat în curs de aderare”.

În vederea aderării până la 1 ianuarie 2007, România a fost supusă unui proces de monitorizare. Primul raport de monitorizare a fost publicat de Comisie în data de 25 octombrie 2005. În 2006 au mai fost două rapoarte. Raportul Moscovici, prezentat Parlamentului European la 29 noiembrie 2006, a recomandat primirea României în UE, care a avut loc, aşa cum s-a preconizat, la 1 ianuarie 2007.

1.7. Conceptul de acquis comunitar

Termenul de acquis provine din limba franceză şi înseamnă „ceea ce s-a dobândit”.

Acest concept nu a fost folosit în tratatele institutive. Curtea Europeană de Justiţie (fostă CJCE) nu a folosit o

perioadă îndelungată conceptul, în locul căruia a folosit pe cel de „ordine juridică comunitară” (v. cauza 6/64 Costa c. E.N.E.L.).

Conceptul este utilizat, pentru prima dată, într-un document oficial al UE, în Tratatul de la Maastricht (TUE), semnat în 1992 (în Titlul I, Dispoziţii comune, în Titlul VII, Dispoziţii privind cooperarea întărită şi în anumite Protocoale). TUE nu conţine dispoziţii de interpretare a conceptului de acquis comunitar.

Şi Curtea Europeană de Justiţie a introdus gradual conceptul fără însă să dea o definire expresă a conţinutului şi utilităţii.

33

La începutul anilor '80, Spinelli, în proiectul TUE, aprecia că termenul este unul mai mult politico-sociologic decât unul juridic. Unii autori sunt de părere că el este o „noţiune fără un sens permanent” sau o „noţiune fără un conţinut tangibil” datorită constantei sale politizări.∗

Jeno Czuczai distinge următoarele trăsături ale acquis-ului: – este un termen interdisciplinar, în conţinutul său fiind posibil

să se regăsească elemente de natură juridică, sociologică, politică, instituţională şi chiar psihologică, nefind, aşadar, pur juridic, politic sau sociologic;

– este în continuă evoluţie a conţinutului. Ceea ce a reprezentat „ acquis-ul”, în trecut sau în prezent, nu va avea aceeaşi semnificaţie în viitor;

– este bine structurat în conţinut, putând fi privit într-o dublă dimensiune, pe verticală sau pe orizontală;

– dimensiunea verticală este ceea ce numim „acquis-ul constituţional al extinderii UE”. Autorul spune că este verticală în privinţa a ceea ce se află în ierarhia sa şi nu este negociabilă în contextul de extindere a U.E.;

– dimensiunea orizontală este ceea ce numim „acquis instituţional” şi anume cadrul instituţional unic comunitar, adoptat şi parţial implementat la nivel supranaţional;

– este structurat prin el însuşi şi are o logică internă proprie, putând fi descris în termeni ştiinţifici într-o dimensiune trihotomică:

(i) sub aspectul acquis-ului de transpus şi/sau direct aplicabil (la nivel de legiferare);

(ii) sub aspectul construcţiei instituţionale şi al implementării (atât la nivel comunitar, cât şi naţional);

(iii) din perspectiva intrării în vigoare şi dimensiunii experienţelor dobândite.

În mod impropriu, atât în doctrină, cât şi în documente oficiale, dat fiind faptul că România a fost condiţionată sectorial, în procesul de negociere, de atingerea anumitor performanţe în 34 capitole

∗ Jeno Czuczai, Noţiunea de „acquis comunitar” în procesul de extindere către Est a Uniunii Europene, „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 3/2004, p. 111.

34

(domenii), conceptul este perceput prin identificarea cu aceste domenii.

Conceptul de acquis nu poate fi rezumat nici la cel de repertoriu al tuturor actelor şi măsurilor legale ale C.E. Noţiunea este specifică doar primului pilon (ansamblul dispoziţiilor privind comunităţile, fără a se mai limita la competenţele lor strict economice ci la cele generalizate ale U.E. - n.n.). Pilonii II (PESC) şi III (cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală) se supun principiilor cooperării interguvernamentale.∗

1.8. Construcţia europeană. Repere cronologice

19 septembrie 1946 - Winston Churchill, într-un discurs la

Universitatea din Zurich, cere crearea unui „fel de State Unite ale Europei”

17 decembrie 1946 - este fondată, la Paris, Uniunea Federalistă Europeană

1 ianuarie 1948 - intră în vigoare Convenţia pentru vămile dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg

17 martie 1948 - Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la Bruxelles) este semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie

16 aprilie 1948 - este creată, pentru coordonarea Planului Marshall, Organizaţia pentru Cooperarea Economică Europeană (OEEC)

28 ianuarie 1949 - ţările Benelux, Marea Britanie şi Franţa decid crearea Consiliului Europei şi cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu

4 aprilie 1949 - semnarea la Washington a Tratatului NATO 5 mai 1949 - statutul Consiliului Europei este semnat la

Londra (Marea Britanie)

∗ Idem, p. 113.

35

3 august 1949 - intră în vigoare Consiliul Europei 8 -10 august 1949 - prima sesiune a Adunării Consultative a

Consiliului Europei este ţinută la Strassbourg (Franţa). Membrii federalişti ai parlamentului cer constituirea unei autorităţi politice europene

9 mai 1950 - într-un discurs inspirat de Jean Monet, Robert Schumann, ministrul de externe francez, propune, Franţei şi Germaniei, şi oricărei alte ţări europene care vor să li se alăture, punerea împreună a resurselor de cărbune şi oţel („Declaraţia Schumann”)

3 iunie 1950 - Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia, Olanda şi Germania subscriu la Declaraţia Schumann

26-28 august 1950 - Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul Schumann

18 aprilie 1951 - la Paris cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

10 decembrie 1951 - Paul-Henri Spaak părăseşte preşedinţia Adunării Consultative a Consiliului Europei ca protest faţă de atitudinea Marii Britanii faţă de Europa

27 mai 1952 - cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează la Paris Tratatul Comunităţii Europene a Apărării

23 iulie 1952 - Jean Monnet este numit Preşedinte al Înaltei Autorităţi, iar Paul-Henri Spaak este numit preşedinte al Adunării

30 august 1954 - Adunarea Naţională Franceză respinge Tratatul Comunităţii Europene a Apărării

20 octombrie 1954 - urmând Conferinţei de la Londra, se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles şi ia viaţă Uniunea Europei Occidentale

10 noiembrie 1954 - Jean Monnet, Preşedintele Înaltei Autorităţi, demisionează ca urmare a eşecului

36

Comunităţii Europene a Apărării 21 decembrie 1954 - Curtea Europeană de Justiţie dă prima sa

hotărâre 23 octombrie 1955 - conform rezultatelor referendumului,

Saarland decide să renunţe la statutul ei autonom şi se alipeşte Germaniei

25 martie 1957 - Tratatele de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM sau CEEA) care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958

1 ianuarie 1958 - intră în vigoare Tratatele de la Roma. Sediul Comunităţilor noi create este stabilit la Bruxelles. Adunarea Parlamentară are sediul la Luxembourg, iar Curtea de Justiţie este comună pentru toate cele 3 comunităţi

26 ianuarie 1958 - cei 6 decid crearea unui Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi ai Ţărilor Membre (COREPER) care să pregătească Consiliile

13 mai 1958 - deputaţii din Adunarea Parlamentară se grupează pentru prima oară conform afinităţilor politice, şi nu conform naţionalităţii

7 octombrie 1958 - este stabilită în Luxemburg Curtea Europeană de Justiţie care înlocuieşte Curtea de Justiţie CECO

4 ianuarie 1960 - este semnată la Stockholm (Suedia) Convenţia Asociaţiei Europene a Liberului Comerţ (EFTA), care cuprinde Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie

1962 - elaborarea primului plan pentru crearea uniunii monetare, de către Comisia CE

14 ianuarie 1962 - Consiliul adoptă primele norme privind Politica agricolă comună (PAC)

30 iulie 1962 - intră în vigoare normele care creează Politica agricolă comună (PAC)

37

1 noiembrie 1962 - intră în vigoare acordul de asociere dintre Grecia şi Comunitate

14 ianuarie 1963 - Generalul de Gaulle, Preşedintele Franţei, îşi exprimă îndoiala cu privire la voinţa politică a Marii Britanii, în legătură cu aderarea la Comunităţi. Câteva zile mai târziu, negocierile cu toate ţările candidate sunt suspendate

8 aprilie 1965 - Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de fuziune) realizează unificarea executivelor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi CEEA)

1 ianuarie 1966 - CEE intră în cea de-a treia şi ultimă fază de tranziţie către Piaţa Comună. Aceasta implică trecerea de la votul cu unanimitate la cel cu majoritate pentru majoritatea deciziilor luate de Consiliu

28 - 29 ianuarie 1966

- Compromisul Luxemburg . Franţa, după 7 luni de aplicare a politicii „scaunului gol”, îşi reia locul în Consiliu în schimbul păstrării necesităţii votului în unanimitate atunci când deciziile ce se iau prezintă un interes major

9 februarie 1967 - Consiliul de Miniştri al CEE decide să armonizeze taxele indirecte în Comunitate, să adopte principiul sistemului taxei pe valoarea adăugată, să aprobe primul program economic pe termen mediu prin care se defineşte şi se fixează scopurile politicii economice a Comunităţii pentru anii ce urmează

30 iunie 1967 - Comisia semnează Actul final al negocierilor multilaterale GATT (Runda Kennedy)

1 iulie 1967 - intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene

12 noiembrie 1969 - cazul Stauder. Curtea Europeană de Justiţie arată că în principiile generale ale dreptului comunitar este inclusă şi respectarea drepturilor fundamentale ale individului

38

1-2 decembrie 1969 - are loc la Haga conferinţa CE şi se reliefează necesitatea elaborării unui raport privind posibilităţile de dezvoltare ale CE într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM)

4 martie 1970 - Comisia înmânează Consiliului un memorandum cu privire la un plan de stabilire a unei Uniuni Economice şi Monetare

1970 - se prezintă şi este aprobat Planul Werner privind crearea UEM în perioada 1971-1980

22 aprilie 1970 - se semnează Tratatul de la Luxemburg. Consiliul decide introducerea graduală a unui sistem de resurse proprii, prin care Comunitatea va primi toate taxele vamale asupra produselor importate din ţările nemembre, toate impunerile asupra importurilor din domeniul agriculturii, precum şi resursele care au ca bază taxa pe valoarea adăugată. Se decide şi extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European

22 martie 1971 - Consiliul adoptă planul Werner privind întărirea coordonării politicilor economice. Ţările membre trebuie să ia măsuri pentru a armoniza politicile lor bugetare şi pentru a reduce marginile fluctuaţiei dintre monedele lor

31 martie 1971 - cazul Acordului European privind Transportul Rutier. Curtea Europeană de Justiţie dezvoltă principiile care fac separaţia între componentele Comunităţilor şi cele ale ţărilor membre

12 mai 1971 - Consiliul introduce un sistem de compensare monetară pentru comerţul cu produse alimentare între ţările membre, pentru a se menţine unitatea pieţei comune agricole

24 aprilie 1972 - este creat sistemul monetar tip „şarpe”. Cei 6 cad de acord să limiteze marginile fluctuaţiei între monedele lor la 2,25%

19-21 octombrie 1972

- are loc un Summit la Paris. Şefii de stat şi de guvern definesc noi domenii ale acţiunii

39

comunitare şi reafirmă că 1980 este data limită până la care se va ajunge la Uniunea Economică şi Monetară

1971-1973 - are loc şocul petrolier şi se întrerupe aplicarea Planului Werner

1973 - prima extindere – Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la CECO, CEE şi EURATOM

11-12 februarie 1974

- Consiliul recunoaşte oficial dreptul Comitetului Economic şi Social de a trimite opinii din proprie iniţiativă. S-a căzut de acord şi că acest Comitet să-şi publice opiniile

21 iunie 1974 - cazul Reyners. Curtea Europeană de Justiţie statuează că în cazul când un cetăţean al unei ţări membre doreşte să creeze o afacere în altă ţară membră, această din urmă ţară nu are dreptul să apeleze la niciun text de lege sau prevedere administrativă sau din practica judiciară care să discrimineze persoana respectivă în raport cu cetăţenii proprii

30 noiembrie 1974 - sunt ratificate, de către Comunitate şi ţările membre, Acordurile dintre CECO, Norvegia şi Finlanda. Acestea vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1975

3 decembrie 1974 - Consiliul ajunge la un acord cu privire la conţinutul unui proiect de Tratat asupra puterilor bugetare ale Parlamentului şi asupra creării unei Curţi de Conturi

9-10 decembrie 1974

- are loc un Summit în Paris. Şefii comunitari de stat sau de guvern decid să se întâlnească de trei ori pe an în Consiliul European, îşi dau acordul asupra alegerii directe a Parlamentului European, asupra creării Fondului European Regional de Dezvoltare şi hotărăsc să stabilească o Uniune Economică şi Monetară.

40

Ei cer primului ministru belgian, Tindemans, să întocmească un raport asupra Uniunii Europene până la sfârşitul lui 1975

1974 - anul înfiinţării Consiliului European 1975 - din acest an se reunesc în cadrul Consiliului

European (alt organism decât Consiliul Europei) şefii de stat sau de guvern ai membrilor U.E.

18 martie 1975 - Consiliul creează un Fond European Regional de Dezvoltare şi un Comitet pentru Politici Regionale. Consiliul adoptă o unitate europeană de cont bazată pe un coş compozit al monedelor din spaţiul comunitar. Va fi utilizată iniţial pentru Convenţia Lomé şi pentru operaţiunile Băncii Europene de Investiţii. Va fi mai târziu introdusă gradual şi în alte sectoare ale activităţilor comunitare

1-2 decembrie 1975 - Consiliul European se întruneşte la Roma. Se ia decizia asupra alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal

8 aprilie 1976 - cazul Defrenne. Curtea Europeană de Justiţie arată, în decizia sa, că principiul egalităţii plăţii femeilor cu bărbaţii este direct aplicabil

12-13 iulie 1976 - Consiliul European are loc în Bruxelles. Se cade de acord asupra numărului şi distribuţiei locurilor pentru Parlamentul ce se va alege în 1979 prin sufragiu direct şi universal. Consiliul îl desemnează pe Roy Jenkins drept preşedinte al Comisiei

20 septembrie 1976 - adoptarea Actului pentru alegerea reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu universal direct – primele alegeri directe în 7 iunie 1979

3 noiembrie 1976 - Consiliul decide că ţările membre vor extinde, de la 1 ianuarie 1977, limitele pescuitului la 200 mile de coastele Mării Nordului şi Atlanticului Nordic. Această decizie marchează începutul politicii comune

41

în domeniul pescuitului 9 martie 1978 - prin decizia Simmenthal, Curtea Europeană de

Justiţie consolidează principiul proeminenţei legii comunitare

4-5 decembrie 1978 - are loc un Consiliu European la Bruxelles. Este stabilit Sistemul Monetar European (SME), care se bazează pe o unitate valutară europeană (ECU)

13 martie 1979 - intră în vigoare Sistemul Monetar European (SME) cu scopul de a asigura stabilirea cursurilor de schimb între monedele naţionale ale statelor membre CE

1981 - a doua extindere – Grecia aderă la CECO, CEE şi EURATOM

3-4 decembrie 1984 - are loc un Consiliu European la Dublin (Irlanda). Se decide întărirea Sistemului Monetar European (SME) şi acordarea pentru ECU a unui rol mult mai important

13 februarie 1985 - cazul Gravier. Curtea Europeană de Justiţie a decis că, potrivit principiului nediscriminării în funcţie de cetăţenie, un student francez (în acest caz) care dorea să studieze în Belgia nu va trebui să plătească taxe mai mari decât colegii săi belgieni

1986 - a treia extindere – Spania şi Portugalia aderă la CECO, CEE şi EURATOM

1 iulie 1987 Intră în vigoare Actul Unic European (AUE) care stabileşte ca obiectiv până la finele anului 1992 realizarea pieţei interne unice; se adaugă, astfel, la cooperarea economică şi cooperarea politică. Danemarca preia Preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene

12 aprilie 1988 - Comitetul Delors prezintă raportul cu privire la uniunea economică şi monetară. Parlamentul adoptă Declaraţia asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale

42

1989 - Consiliul European de la Madrid aprobă

Raportul Delors care identifică condiţiile şi etapele pentru realizarea UEM

20 iunie 1990 - CEE şi EFTA pornesc negocieri oficiale pentru crearea Spaţiului Economic European

4 decembrie 1990 - Consiliul European adoptă măsuri tranzitorii cu privire la cadrul reunificării Germaniei

14-15 decembrie 1990

- are loc un Consiliu European la Roma. Sunt lansate cele două Conferinţe Interguvernamentale cu privire la Uniunea Monetară şi Uniunea Politică

26 noiembrie 1991 - Comunitatea aderă la Organizaţia Agriculturii şi Alimentaţiei (FAO), devenind prima organizaţie de integrare economică membră cu drepturi şi obligaţii depline la o agenţia specializată ONU

9-10 decembrie 1991

- la Maastricht, Consiliul European stabileşte cadrul realizării UEM

7 februarie 1992 - Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Se semnează tratatul cu privire la realizarea UEM şi UP. Acesta şi-a definit ca obiective: 1) trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând trecerea la o monedă unică; 2) afirmarea identităţii U.E. pe scena internaţională printr-o politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună; 3) întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; 4) dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor

43

1 noiembrie 1993 - intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene

6 decembrie 1993 - Consiliul şi Comisia ajung la un acord asupra codului de conduită ce guvernează accesul public la documentele oficiale

25 mai 1994 - Biroul Guvernatorilor Băncii de Investiţii Europene creează Fondul de Investiţii Europene

27 iulie 1994 - Comisia adoptă o „Carte Albă” cu privire la politica socială europeană

6 decembrie 1994 - Consiliul adoptă programul vocaţional „Leonardo da Vinci”

17 decembrie 1994 - este semnat, la Lisabona, Tratatul asupra Cartei Europene a Energiei

1994 - se înfiinţează Institutul Monetar European (IME), precursorul Băncii Centrale Europene (BCE)

1995 – 14 martie - Consiliul şi Parlamentul semnează „Programul Socrate” în domeniul educaţiei

1995 - a patra extindere – Austria, Finlanda şi Suedia aderă la UE

29 martie 1996 - se deschide, la Torino (Italia), Conferinţa Interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht.

16 iulie 1997 - este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă” – privind reforma instituţională a Uniunii Europene

2 octombrie 1997 - Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cuprinde prevederi în domeniile protecţiei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, cooperarea în domeniul securităţii şi al justiţiei şi dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător

1998 - se definesc cele 11 ţări ce urmează să formeze UEM, începând cu anul 1999

1 iunie 1998 - crearea Băncii Centrale Europene 1998 - se desemnează conducerea Băncii Centrale

Europene

44

1 ianuarie 1999 - se introduce moneda unică – euro în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Austria, Spania, Portugalia, Finlanda şi Irlanda)

1 mai 1999 - intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam 15 ianuarie 2000 - la Bruxelles încep negocierile de aderare cu

statele candidate: Malta, România, Bulgaria, Slovacia, Lituania şi Letonia

9 mai 2000 - se celebrează a 50-a aniversare a „Declaraţiei Schuman”

7-11 decembrie 2000

- Tratatul de la Nisa - accelerarea negocierilor de aderare şi reforma instituţională - este semnat de către miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale U.E. la 26 februarie 2001

2 ianuarie 2001 - Grecia devine cel de-al 12-lea stat membru ai zonei euro

15-16 iunie 2001 - Consiliul European de la Göteborg ia decizii cu privire la extinderea U.E. şi procesul de aderare; se prevede, printre altele, ca „eforturi speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României”  

1 ianuarie 2002 - intră în circulaţie moneda euro în cele 12 state care au îndeplinit criteriile de convergenţă

28 februarie 2002 - se sfârşeşte perioada de circulaţie monetară duală, euro devine moneda unică în spaţiul celor 12 state participante la zona euro

1 februarie 2003 - intră în vigoare Tratatul de la Nisa 1 aprilie 2003 - semnarea Tratatului de aderare de către cele

10 state ce urmează să intre în UE la 1 mai 2004

19-20 iunie 2003 - Consiliul European de la Salonic adoptă proiectul noii Constituţii Europene

1 mai 2004 - Ziua Extinderii (a cincea extindere): 10 noi ţări aderă la UE: Malta, Cipru, Estonia,

45

Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria

1 ianuarie 2007 Aderarea Bulgariei şi României la U.E.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. De către cine vedea Dante Aligheri condusă Europa unificată? 2. Care sunt cele trei comunităţi care au precedat Uniunea

Europeană? 3. Care erau instituţiile politice ale CECO?

46

Capitolul 2

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Concepte-cheie: Consiliul European; Preşedinţia Consiliului

European; Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună; Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene; organe auxiliare ale Consiliului de Miniştri; Comisia Europeană; majoritate simplă; majoritate calificată; unanimitate; drept de veto; organism de control politic; Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale; comisari europeni; Parlamentul European; chestori; comisiile parlamentare; grupurile parlamentare; Curtea Europeană de Justiţie; Tribunalul de Primă Instanţă; Curtea de Conturi; CES; Comitetul Regiunilor; SEBC; BEI; Comitetul Consultativ CECO

2.1. Evoluţie instituţională Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a

arătat, aveau, la început, instituţii proprii. La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi

Oţelului a fost prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:

a) Înalta Autoritate – organism supranaţional; b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental; c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor

membre. Începând cu anul 1979, membrii Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal;

d) Curtea de Justiţie. Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi un Consiliu

47

de Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi, şi o Curte de Justiţie.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, denumit şi Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, acestea fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci, Comunităţile aveau în final următoarele instituţii:

a) Comisia Comunităţilor Europene; b) Consiliul de Miniştri; c) Adunarea Comună, devenită mai târziu Parlamentul

Europei; d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai statelor membre au

decis să se reunească cu regularitate. În acest mod a luat naştere Consiliul European (a se vedea secţiunea următoare).

În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene sunt: Consiliul European, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, denumit uzual Consiliul, Comisia Uniunii Europene şi Curtea Europeană de Justiţie. Particularităţile acestor instituţii nu permit încadrarea lor precisă, potrivit separaţiei puterilor statului (legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor fi prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte.

48

2.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale

• Prima distincţie: Consiliul European - Consiliul Europei

Consiliul European nu este, ca instituţie, aceeaşi cu Consiliul Europei.

Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a statutului acestuia. La acea dată, la palatul St. James din Londra, 10 ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia au semnat Tratatul de înfiinţare a Consiliului Europei. Ca sediu, a fost ales oraşul Strasbourg, capitala provinciei

49

Alsacia, regiune franceză, oraş situat la graniţa franco-germană. Şi-a început activitatea la 8 august 1949, prin ţinerea primei sesiuni a Comitetului Miniştrilor la Primăria oraşului Strasbourg. Lucrările au fost deschise de ministrul francez de externe Robert Schuman şi au fost prezidate de Paul-Henri Spaak, ministrul belgian de externe. La 18 septembrie 1959 a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. La 28 ianuarie 1977, Preşedintele Franţei, Valery Giscard d'Estaing, a inaugurat, la Strasbourg, Palatul Europei, noul sediu al Consiliului. În prezent, sunt 47 de state membre ale Consiliului Europei şi un stat candidat – Belarus.

Scopul Consiliului Europei (art. 1 din Statut):

• realizarea unei mai mari

unităţi între membrii săi pentru: – salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună; – facilitarea progresului economic şi social.

• acest scop va fi realizat prin: – discutarea chestiunilor de interes comun prin organele consiliului; – încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ; – participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea lor în cadrul O.N.U. şi altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care sunt părţi;

• chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa Consiliului Europei.

50

Consiliul Europei are următoarele organe proprii: a) Comitetul

de Miniştri; b)Adunarea Consultativă; c) Secretariatul. România s-a alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul

acestuia prin Legea nr. 64/1993.

Consiliul Europei a elaborat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 septembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Instituţii ale Consiliului Europei cu competenţe privind drepturile omului

• Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954, şi-a încetat activitatea la 31 octombrie 1999);

• Curtea Europeană a Drepturilor Omului (instituită în 1959, cunoscută ca vechea Curte,care şi-a încetat existenţa la 31 octombrie 1998. La 1 noiembrie 1998 şi-a început activitatea noua Curte);

• Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei.

51

• A doua distincţie: Consiliul European - Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul European este una dintre instituţiile politice ale Uniunii Europene. Reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre U.E. Consiliul de Miniştri al U.E. este tot o instituţie politică a U.E., are compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ cu atribuţii decizionale al U.E. De regulă, în documente oficiale din doctrină, pentru a desemna Consiliul de Miniştri, se foloseşte denumirea scurtă de Consiliul. Nu este o regulă stabilită oficial şi expres. Referirea la instituţie poate fi şi trebuie să fie înţeleasă şi prin raportare la context.

• Consiliul European. Apariţie

– Nu a fost prevăzut în tratatele institutive (CECO, CEE, Euratom). Este rezultatul unui proces istoric. – A apărut pe cale neconvenţională ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt a şefilor de stat sau de guvern. – Existenţa sa a fost reglementată ulterior prin Actul Unic European (AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (TUE).

• Consiliul European. Evoluţie

– Prima etapă - Întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961-1974) – A doua etapă – Consiliul European a fost înfiinţat în urma hotărârii

52

Conferinţei la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974 (1974-1987) – A treia etapă - Oficializarea Consiliului European prin AUE – A patra etapă - Instituţionalizarea Consiliului European prin TUE

Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat sau de guvern

ai statelor membre ale Comunităţilor europene s-au întâlnit, cu caracter neregulat, în conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri au avut un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Natura juridică a instituţiei şi actelor pe care le adopta era incertă.

A doua etapă. La summit-ul din 1974 de la Paris, şefii de stat şi de guvern au stabilit că, împreună cu preşedintele Comisiei, ar trebui să se întâlnească periodic pentru a discuta problemele majore ale Comunităţii într-o atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile Consiliului de Miniştri17. Iniţial, denumirea era Consiliul Comunităţilor Europene. Competenţele Consiliului erau:

• impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale; • orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor

directoare de ordin general; • coordonarea politicilor comunitare; • definirea noilor sectoare de activitate adăugate după

Consiliul de la Londra din 30.06.1977. A treia etapă. Actul Unic European, semnat la Luxemburg, la

14 februarie 1986, de 9 din cele 12 state membre, şi la Haga, la 28 februarie 1986, de celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în vigoare în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin acest act s-a făcut oficializarea Consiliului European. Potrivit art. 2 al AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de guvern, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Reuniunile aveau o periodicitate de două ori pe an.

17 Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura

Universal Dalsi, 2001, p. 36.

53

Începutul celei de a patra etape, cunoscută ca instituţionalizarea Consiliului European, fost marcat de Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992.

• Misiunile Consiliului European:

• impulsionează dezvoltarea Uniunii; • stabileşte orientările politice generale

necesare dezvoltării Uniunii (art. D); • prezintă Parlamentului European un

raport, în urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune (art. D);

• defineşte principiile şi orientările PESC (art. J 3(1));

• stabileşte strategiile comune ce vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune (art. J 3(2));

• stabileşte progresiv o politică de apărare comună, care ar putea duce la o apărare comună;

• decide cu privire la o posibilă integrare a Uniunii Europei Occidentale în Uniune (art. J 7).

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, preşedinţia

Consiliului European va fi exercitatăde preşedintele Consiliului European.

Preşedinţia Consiliului European este asigurată în prezent prin rotaţie de către statele membre pe perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se odată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula fiind ca acelaşi stat U.E. să deţină, în acelaşi timp, conducerea celor două foruri.

54

CRONOLOGIA PREŞEDINŢIEI CONSILIULUI EUROPEAN - începând cu anul 1998 -

Anul Statul care a asigurat Preşedinţia

Preşedintele Consiliului European

1998 - Regatul Unit al Marii Britanii - Austria

Tony Blair Viktor Klima

1999 - Germania - Finlanda

Gerhardt Schröder Paavo Lipponen

2000 - Portugalia - Franţa

Antonio Guterres Lionel Jospin

2001 - Suedia - Belgia

Göran Persson Guy Vorhof Stadt

2002 - Spania - Danemarca

Jose Maria Azna-Lopez Anders Fogh Rasmussen

2003 - Grecia - Italia

Costas Simitis Silvio Berlusconi

2004 - Irlanda - Olanda

Bertie Ahern Jean Peter Balkenende

2005 - Luxemburg - Regatul Unit al Marii Britanii

Jean-Claude Juncker Tony Blair

2006 - Austria - Finlanda

Wolfgang Schüsel

2007 - Germania - Portugalia

2008 - Slovenia - Franţa

2019-sem. al II-lea

România

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru

care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă, în lunile iunie şi

55

decembrie. Din 2002, urmare a Tratatului de la Nisa, cel puţin o şedinţă a Consiliului European se ţine la Bruxelles.

Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate în considerare.

Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului, care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună.

• Natura juridică a Consiliului European Au fost formulate mai multe opinii privind natura juridică a

Consiliului European. Una dintre teorii susţine natura juridică a Consiliului European

de organ interguvernamental de cooperare. Acesta acţionează ca o instituţie politică, este un organ suplu şi informal, respectând competenţele şi responsabilităţile instituţiilor comunitare. O altă teorie susţine natura juridică a Consiliului European ca organ sui-generis. În ce priveşte acest aspect, susţinem atât natura de organ interguvernamental, prin alcătuirea şi competenţele sale, dar şi de organ sui-generis, având în vedere faptul că este unicul organ de acest fel.Este o noutate prin el însuşi pentru că este instituţionalizat, dar şi pentru argumentul că, prin competenţa sa, nu se încadrează, prin asemănare cu instituţiile naţionale şi federale, nici în puterea legislativă, nici în celelalte două puteri (executivă sau judecătorească). Asupra acestui aspect vom reveni când vom examina natura juridică a tuturor instituţiilor politice ale Uniunii Europene.

• Consiliul European după Tratatul de la Lisabona Sediul materiei îl constituie art.I-21 şi art. I-22 din Constituţie.

Misiune - dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia; - defineşte orientările şi priorităţile politice generale; - nu exercită funcţii legislative; - identifică interesele strategice ale Uniunii şi

56

stabileşte obiectivele politicii externe şi de securitate comune. Înainte de a întreprinde orice acţiune pe scena internaţională sau de a-şi asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European.

Compunere - şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate participă la lucrările Consiliului European. Fiecare membru poate decide să fie asistat de un ministru; - preşedintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European pentru a fi audiat, iar preşedintele Comisiei Europene poate fi asistat şi de un membru al Comisiei.

Lucrările (reuniunile)

- se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui Consiliului European; - în cazul în care situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

Hotărârile - Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel - majoritate calificată (art- I-25). În caz de vot fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui singur alt membru. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică deliberările care necesită unanimitatea.

Preşedintele Consiliului European

- nu poate exercita un mandat naţional, deci nu poate fi unul dintre şefii de stat sau de guvern, aşa cum este în prezent; - este ales de Consiliul European cu majoritate calificată pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată; - în caz de imposibilitate a exercitării mandatului sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune

57

capăt mandatului prin majoritate calificată

Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European

- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European; - asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza Consiliului Afacerilor Generale; - acţionează pentru facilitarea coeziunii şi consensului, în cadrul Consiliului European; - prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European; - asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără să aducă atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate.

Actele Consiliului European

- sunt fără caracter legislativ; - adoptă decizii europene în cazurile prevăzute de Constituţie; - poate adopta, în unanimitate, o decizie europeană care autorizează Consiliul Miniştrilor să hotărască, cu majoritate calificată, în alte cazuri decât cele prevăzute în partea a III-a a Constituţiei care priveşte politicile şi acţiunile interne; - actele sale pot să primească orice alt nume cu excepţia celor prevăzute ca acte legislative europene (orientări, declaraţii, rezoluţii ş.a.).

Deşi Consiliul European nu are competenţe legislative, actele

sale nu se limitează la cadrul general de orientare al evoluţiei Uniunii. Consiliul European hotărăşte prin vot cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numirea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Prin aceeaşi procedură, Consiliul European pune capăt mandatului acestuia.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate prezidează Consiliul de Afaceri Externe, una dintre

58

configuraţiile Consiliului Miniştrilor şi, în acelaşi timp, este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene.

Deşi Tratatul de la Lisabona nu prevede în dispoziţiile privind

numirea, durata mandatului Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate, durata mandatului este egală cu durata mandatului membrilor Comisiei. Deducem aceasta din dispoziţiile art. 215 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona, care prevede că, în caz de demisie, de destituire sau de deces, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate este înlocuit, până la încheierea mandatului, în conformitate cu art. 9E, alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate

Este numit de Consiliul Europei, cu majoritate de voturi şi cu acordul preşedintelui Comisiei Europene.

Participă la şedinţele Consiliului european şi este împuternicitul acestuia pentru aducerea la îndeplinire a politicii externe.

Prezidează Consiliul de Afaceri Externe, una din configuraţiile Consiliului Miniştrilor

Este vicepreşedintele Comisiei Europene

Conduce politica externă şi contribuie, prin propuneri, la elaborarea acestei politici. Acţionează cu aceleaşi competenţe privind politica de apărare şi securitate comună

59

2.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (Consiliul)

2.3.1. Precizări terminologice

Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de surse şi traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri, Consiliul Miniştrilor sau doar Consiliul U.E. Atunci când referirea va fi la reuniunea şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, întotdeauna va fi folosită denumirea de Consiliul European.

2.3.2. Consiliul Miniştrilor U.E.

Ca instituţie politică a Uniunii Europene, a apărut în urma procesului evolutiv al construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare comunitate (CECO, CEE, CEEA) avea propriul organism interguvernamental:

CECO → Consiliul Special al Miniştrilor; CEE → Consiliul; CEEA → Consiliul. Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965, intrat în

vigoare în 1967, a luat naştere un singur Consiliu de Miniştri. Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind

Comunitatea Europeană, acesta „este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru”. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe. În această formulă este denumit Consiliul General pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe∗. În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, reprezentarea este asigurată de ministrul de resort, aceste consilii fiind consilii tehnice.

Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului guvernelor statelor membre. Tendinţa firească a acestora este de a da prioritate interesului naţional în faţa celui comunitar, dar aceasta este amortizată de conferirea monopolului iniţiativei legislative Comisiei Europene.

∗ În unele surse, traducerea este Consiliul General pentru Afaceri

Generale şi Afaceri Externe.

60

Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii legislative (decizionale) şi bugetare, pe care le împarte cu Parlamentul European.

Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede, la art. 145, că, pentru asigurarea realizării obiectivelor acestui tratat,

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană,

În afara acestor principale atribuţii, Consiliul mai are următoarele competenţe:

– numeşte secretarul general al Consiliului;

61

– decide asupra organizării secretariatului general; – adoptă regulamentul intern; – cu avizul Comisiei, stabileşte statutul comitetelor prevăzute

de tratat; – stabileşte remuneraţiile, indemnizaţiile şi pensiile

preşedintelui şi membrilor Comisiei, ale preşedintelui, judecătorilor, avocaţilor generali şi grefierului Curţii de Justiţie, precum şi orice indemnizaţie care ţine loc de remuneraţie.

Consiliul poate să adopte poziţii comune şi să promoveze, în forma şi conform procedurilor adecvate, orice modalitate de cooperare care este utilă pentru urmărirea obiectivelor Uniunii şi să adopte acţiuni comune atunci când obiectivele Uniunii pot fi realizate mai bine printr-o acţiune comună decât prin acţiuni separate ale statelor membre.

La propunerea Comisiei şi cu consultarea Parlamentului, poate lua măsurile necesare pentru combaterea oricărei discriminări bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă sau orientare sexuală (art. 6A introdus prin Tratatul de la Amsterdam).

Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că rolul Consiliului este dublu:

• for al reprezentanţilor statelor membre; • organ legislativ. Conducerea Consiliului. Se exercită de către Preşedintele

Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de fiecare stat membru pe o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu. Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind Consiliul European, Preşedinţia este exercitată de acelaşi stat membru în acelaşi timp şi la Consiliul European, şi la Consiliul de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă statului în cauză o poziţie avantajoasă prin faptul că acesta stabileşte priorităţile dar prezintă şi inconvenientul finalizării măsurilor stabilite în mandatele anterioare. Acesta stabileşte întâlnirile Consiliului, dar este şi responsabil de maniera în care se desfăşoară întâlnirile pe perioada mandatului său. În urma experienţei acumulate în funcţionarea Consiliului, au fost luate o serie de măsuri pentru creşterea eficienţei şi continuitatea şedinţelor sale, precum:

62

• introducerea troicii, constând în permanentizarea întâlnirii preşedintelui în exerciţiu cu predecesorul şi succesorul acestuia, asigurând astfel o continuitate a instituţiei;

• planificarea agendei de lucru care este compusă din:

• diferite măsuri practice: – planificarea amănunţită a şedinţelor; – asigurarea documentelor de lucru cel puţin cu o

săptămână înainte de şedinţă; – coordonarea datelor de ţinere a şedinţelor ministerelor de

resort ale statelor membre pentru a asigura participarea miniştrilor la şedinţele Consiliului.

Statul care urmează să preia Preşedinţia Consiliului, potrivit Regulilor de procedură, trebuie ca, până cel mai târziu cu o săptămână înainte de preluarea mandatului, să stabilească, pe baza programului operaţional anual, şi cu consultarea comisiei, agenda provizorie cu arătarea activităţii legislative şi a deciziilor operaţionale preconizate. La întocmirea acestei agende este consultat şi statul care va prelua preşedinţia următoare.

Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de externe (Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe), este răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor Consiliului European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt ce a determinat ca la Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 să se convină reducerea numărului acestora. Noile configuraţii au fost stabilite prin Regulamentul din 2002.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni, pregăteşte reuniunile

63

Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia. Elaborează acţiunea externă a Uniunii conform liniilor strategice stabilite de Consiliul European.

Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea preşedintelui său, din iniţiativa sa, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei.

Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe două domenii: • Afaceri Generale; • Relaţii Externe. În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol major este

rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică. În funcţie de problemele discutate, se întâlneşte în următoarele

configuraţii:

Cu o zi înainte de întrunirea ECOFIN, miniştrii din ţările zonei

euro (16 în prezent)∗, se întâlnesc pentru a analiza probleme şi lua

∗ Statele din zona euro – Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa,

Germania, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Pe lângă acestea, patru „microstate” utilizează moneda euro: Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican. Statul Muntenegru, care nu este membru U.E., nu are monedă naţională şi foloseşte euro ca monedă.

64

decizii privind Uniunea Economică şi Monetară. Reprezentanţii ţărilor care nu au trecut la moneda euro nu au drept de vot în ECOFIN în problemele legate de euro sau UEM.

Consiliul Afacerilor Consuma-torilor, Sănătăţii, Politicii Sociale şi a Forţei de Muncă

Compunere: miniştrii de resort din statele membre (sănătăţii, muncii şi protecţiei sociale, protecţiei consumatorului)

Periodicitatea şedinţelor: de 4 ori pe an

Atribuţii: - adoptă regulile europene pentru armonizarea şi coordonarea legilor naţionale privitoare la condiţiile de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor şi protecţiei consumatorilor. Protecţia socială şi regulile de angajare sunt totuşi de competenţa statelor membre. Consiliul stabileşte obiective comune, analizează măsurile naţionale luate şi face recomandări statelor membre

65

Consiliul în configuraţia pentru Transport, Telecomunicaţii şi Energie

Compunere: miniştrii de resort

Periodicitatea şedinţelor: o dată la două luni

Atribuţii: - politicile în domeniile de competenţă (reţele de energie, telecomunicaţii şi transport transeuropean). A adoptat deciziile pentru crearea sistemului de navigaţie prin satelit – GALILEO. Tot în domeniul telecomunicaţiilor şi-a stabilit 4 obiective: • stabilirea unor reţele integrate la nivel european; • introducerea societăţii informaţionale; • deschiderea pieţelor naţionale; • eliminarea diferenţelor de reglementare din legislaţia statelor membre. În domeniul energiei: • reţele transeuropene; • accesul la energie pentru toţi consumatorii; • crearea unui cadru mai prietenos pentru mediu; • piaţă competiţională pentru energie.

Consiliul Concurenţei (creat în iunie 2002 prin comasarea Consiliului pentru Piaţa Internă. Consiliul Pentru Industrie şi Consiliul pentru Cercetare)

Compunere: în funcţie de problematică, este alcătuit din miniştrii afacerilor europene, industriei, cercetării

Periodicitatea şedinţelor: de 5 sau 6 ori pe an

Atribuţii: - face propuneri legislative în domeniul pieţei unice, industriei, cercetării (concurenţă, ajutor de stat, protecţia mediului, IMM-uri, politici de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică). Principalul instrument în acest moment în constituie Al Şaselea Program Cadru (2002-2006)

66

Consiliul Agriculturii şi Pescuitului

Compunere: miniştrii de resort (agricultură, silvicultură, pescuit). Participă şi comisarii europeni pentru agricultură, pescuit, siguranţă alimentară, probleme veterinare, sănătate publică. Este unul dintre cele mai importante consilii deoarece agricultura este o problemă de prim ordin a Uniunii

Periodicitatea şedinţelor: o dată pe lună

Atribuţii: - agricultură; - pescuit; - siguranţă alimentară; - sănătate publică. Lucrările sale sunt pregătite de 12 formaţiuni de lucru împărţite în 45 de subdiviziuni sau domenii.

Consiliul pentru Educaţie, Tineret şi Cultură

Compunere: miniştrii de resort

Periodicitatea şedinţelor: de 4 ori pe an

Atribuţii: - cultură; - problemele tineretului; - recunoaşterea mutuală a diplomelor; - audiovizualul; - comunicarea.

Consiliul pentru Mediu

Compunere: miniştrii de resort

Periodicitatea şedinţelor: o dată pe lună

Atribuţii: probleme de mediu

67

Lucrările Consiliului sunt pregătite de Secretariatul General (acelaşi şi pentru Consiliul European). Secretarul general a fost, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, şi Înaltul Reprezentant pentru PESC al Uniunii Europene. Secretariatul general asigură permanenţa şi garantează stabilitatea. Începând cu 18 octombrie 1999, secretar general şi Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună este Javier Solana Madariga (fost ministru cu diferite portofolii în Guvernul Spaniei şi secretar general al NATO, între iulie 1992 şi octombrie 1999). În iulie 2004 a fost desemnat pentru al doilea mandat de cinci ani.

Secretarul general este ajutat de un secretar general adjunct, care este responsabil cu gestionarea Secretariatului.

Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o serie de organe auxiliare, dintre care cel mai important este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care a fost instituit prin Tratatul de fuziune din 1967. Este menit să pregătească lucrările Consiliului, dar are şi rolul de a exercita controlul politic din partea statelor membre. Orientează şi supervizează activitatea numeroaselor grupuri de experţi de care dispune Consiliul. Este alcătuit din două subcomitete: COREPER 1 ŞI COREPER 2.

2.3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului Miniştrilor

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a vota: → a) majoritate simplă; → b) majoritate calificată;

COREPER

COREPER 2 – este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre cu rang de ambasadori

COREPER 1 – este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre. Se ocupă de probleme tehnice

68

→ c) unanimitate. a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma,

hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul prevede altfel.

b) Majoritatea calificată. Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie de decizii pentru care până atunci au prevăzut sistemul unanimităţii, respectiv în problemele considerate ca ţinând de suveranitatea lor.

Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în Consiliu este diferit în funcţie de mărimea sa. Repartizarea numărului de voturi a suferit modificări de la momentul tratatelor institutive şi până în prezent. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevedea următoarea repartizare (pentru 15 state membre):

- câte 10 voturi fiecare

- Franţa - Germania - Italia - Marea Britanie

- câte 4 voturi fiecare

- Austria - Suedia

- 8 voturi - Spania - câte 4 voturi fiecare

- Danemarca - Irlanda - Finlanda

- câte 5 voturi fiecare

- Spania - Belgia - Grecia - Olanda - Portugalia

2 voturi - Luxemburg

Pentru adoptarea actelor, majoritatea calificată însemna: – 62 voturi, când actele erau adoptate la propunerea Comisiei; – 62 voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în

celelalte cazuri. De la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi a fost de 321,

iar majoritatea calificată este de 232 voturi. Repartizarea pe state este următoarea:

- câte 29 voturi fiecare - Germania - Franţa - Italia - Regatul Unit al Marii Britanii

69

- câte 27 voturi fiecare - Polonia - Spania

- 13 voturi - Olanda

- câte 12 voturi fiecare - Grecia - Republica Cehă - Belgia - Ungaria - Portugalia

- câte 10 voturi fiecare - Austria - Suedia

- câte 7 voturi fiecare - Danemarca - Finlanda - Irlanda - Lituania - Slovacia

- câte 4 voturi fiecare - Cipru - Estonia - Letonia - Luxemburg - Slovenia

- 3 voturi - Malta

După aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007,

numărul de voturi este de 345, cu o majoritate calificată de 225 de voturi. Numărul de voturi ale vechilor membri rămâne neschimbat, la acesta adăugându-se voturile celor două ţări nou-intrate, respectiv:

Bulgaria - 10 voturi; România - 14 voturi,

iar majoritatea va fi de 258 voturi. În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi în ce

priveşte numărul de state care realizează aceste voturi (state mari-state mici) şi ponderea populaţiei pe care o reprezintă din totalul populaţiei Uniunii (62%). Redăm, în continuare, informativ, date în acest sens privind statele membre ale Uniunii Europene. Orice stat membru va putea cere verificarea condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din populaţia Uniunii.

70

AUSTRIA - 10 voturi BELGIA - 12 voturi - anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1995 - republică parlamentară - Viena - 83.858 km2

- 8,18 mil.locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- membru fondator - monarhie constituţională - Bruxelles 30.510 km2

- 10,29 mil. locuitori

CIPRU - 4 voturi DANEMARCA - 7 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică - Nicosia - 9.250 km2

771.651 locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1973 - monarhie constituţională - Copenhaga - 43.094 km2

- 5,38 milioane locuitori

ESTONIA - 4 voturi FINLANDA - 7 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică parlamentară - Tallinn - 45.226 km2

- 1,4 milioane locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1995 - republică - Helsinki 337.030 km2

- 5,19 milioane locuitori

FRANŢA - 29 voturi GERMANIA - 29 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa

- membru fondator - republică - Paris - 547.030

- anul aderării - forma de guvernare - capitala

- membru fondator - republică federală - Berlin - 357.021 km2

71

- populaţia km2

- 60,18 mil. locuitori

- suprafaţa - populaţia

- 82,4 milioane locuitori

GRECIA - 12 voturi IRLANDA - 7 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1981 - republică parlamentară - Atena - 131.940 km2

- 10,66 mil. locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1973 - republică - Dublin - 70.280 km2

- 3,92 milioane locuitori

ITALIA - 29 voturi LETONIA - 4 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- membru fondator - republică - Roma - 301.230 km2

- 57,99 mil. locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică parlamentară - Riga - 64.589 km2

- 2,35 milioane locuitori

LITUANIA - 7 voturi LUXEMBURG - 4 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică parlamentară - Vilnius - 65. 200 km2

- 3,59 mil. locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- membru fondator - monarhie constituţională - Luxemburg 2.586 km2

- 454.157 locuitori

MALTA - 3 voturi REGATUL UNIT AL MARII

72

BRITANII - 29 voturi - anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică - Valletta - 316 km2

- 400.420 locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1973 - monarhie constituţională - Londra 244.820 km2

- 60,09 mil. locuitori

OLANDA - 13 voturi POLONIA - 27 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- membru fondator - monarhie constituţio-nală - Amsterdam - 41.526 km2

- 16,15 mil. locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică - Varşovia -312.685 km2

- 38,62 mil. locuitori

PORTUGALIA - 12 voturi REPUBLICA CEHĂ -

12 voturi - anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1986 - republică - Lisabona - 92.391 km2

- 10,1 mil. locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică parlamentară - Praga - 78.866 km2

- 10,25 mil. locuitori

SLOVACIA - 7 voturi SLOVENIA - 4 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa

- 2004 - republică parlamentară - Bratislava - 48.845 km2

- anul aderării - forma de guvernare - capitala

- 2004 - republică parlamentară - Ljubljana - 20.723 km2

73

- populaţia - 5,43 mil. locuitori

- suprafaţa - populaţia

- 1,93 milioane locuitori

SPANIA - 27 voturi SUEDIA - 10 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1986 - monarhie constituţio-nală - Madrid - 504.782 km2

- 40,22 mil. locuitori

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

-1995 - monarhie constituţio-nală - Stockholm - 449.964 km2

- 8,87 milioane locuitori

UNGARIA - 12 voturi BULGARIA - 10 voturi

- anul aderării - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 2004 - republică parlamentară - Budapesta - 93.030 km2

- 10,2 mil. locuitori

- acord de asociere - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1993 - republică parlamentară - Sofia - 110.996 km2

- 7,53 milioane locuitori

ROMÂNIA - 14 voturi

- acord de asociere - forma de guvernare - capitala - suprafaţa - populaţia

- 1993 - republică - Bucureşti - 237.500 km2

- 22,27 mil. locuitori

74

c) Unanimitatea se practică în cazul legilor comunitare, armonizării legilor naţionale, impozitelor indirecte, asistenţei financiare, fondurilor comunitare ş.a.. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede că abţinerile membrilor prezenţi nu pot să împiedice Consiliul să adopte acte care necesită unanimitate. După 1986 s-a renunţat la impunerea realizată prin Compromisul de la Luxemburg şi s-a renunţat treptat la votul unanim. În prezent doar 20% din deciziile Consiliului mai necesită vot unanim.

Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul care-l invocă trebuind să convingă că, prin acest drept, protejează interesele sale fundamentale. Urmare a crizei „scaunului gol”, generată de Franţa (prezentată anterior), prin „Compromisul de la Luxemburg” s-a căzut de acord ca, în situaţia deciziilor care afectează interesele fundamentale ale unui stat membru, Consiliul se va strădui să găsească, într-un timp rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către toţi membrii.

Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru care se abţine de la vot poate să însoţească abţinerea de o declaraţie formală. În acest caz, statul în cauză nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea să se abţină de la orice acţiune care ar intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii bazată pe respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi respecte poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de o asemenea declaraţie reprezintă mai mult de o treime din voturile ponderate, decizia nu este adoptată.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, în formula actuală va fi menţinută majoritatea calificată până la data de 31.10.2014.

Începând cu 1 noiembrie 2014, în cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, majoritatea calificată este constituită din cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Atunci când nu toţi membrii Consiliului participă la vot, începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată este constituită astfel:

75

– cel puţin 55% din membrii Consiliului care reprezintă state membre a căror populaţie constituie cel puţin 65% din populaţia Uniunii;

– prin derogare de la regula de mai sus, atunci când Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, cel puţin 72% din membri, iar aceştia să reprezinte 65% din populaţie.

De asemenea, potrivit Tratatului de la Lisabona, în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017, minoritatea de blocare este constituită fie de:

a) voturile membrilor Comisiei reprezentând trei pătrimi din populaţia statelor membre U.E., sau

b) voturile membrilor Consiliului reprezentând cel puţin trei pătrimi din numărul statelor membre; în caz de vot fiecare membru al Consiliului poate primi mandat din partea unui singur alt membru. Dacă membrii Consiliului, alcătuind minoritatea de blocare, îşi exprimă opoziţia faţă de adoptarea unui act de către Consiliu, cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra chestiunii în cauză, astfel încât să ajungă, într-un termen rezonabil, şi fără să aducă atingere termenelor obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o soluţie care să răspundă preocupării exprimate de acei membri ai Consiliului.

În conformitate cu Regulamentul de procedură al Consiliului, preşedintele Consiliului, cu concursul membrilor Consiliului, trebuie să întreprindă toate iniţiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi.

Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puţin numărul minim de membri din Consiliu care reprezintă 35% din populaţia Uniunii, plus un membru. În caz contrar, se consideră că s-a întrunit majoritatea calificată.

Începând cu 1 aprilie 2017, minoritatea de blocare, prevăzută de Tratatul de la Lisabona, va putea fi alcătuită din:

a) membrii Consiliului reprezentând cel puţin 55% din populaţia statelor membre, sau

b) cel puţin 55% din numărul statelor membre U.E. La fel ca şi până la 1 aprilie 2017, în cazul constituirii minorităţii

de blocare Consiliul depune toate eforturile pentru a ajunge la o soluţie satisfăcătoare fără a aduce atingere termenelor obligatorii

76

stabilite de dreptul Uniunii. Preşedintele Consiliului, la fel ca şi în perioada anterioară (1 martie 2014 - 31 martie 2017), cu concursul membrilor Consiliului, întreprinde toate iniţiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze cât mai largi în cadrul Consiliului. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri si Consiliului, altfel se consideră că a fost întrunită majoritatea calificată.

Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată va putea fi alcătuită din cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi care să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Sesiunile de lucru ale Consiliului sunt alcătuite din două părţi: – o parte este consacrată deliberărilor privind actele legislative

ale Uniunii; – cealaltă parte este consacrată activităţilor fără caracter

legislativ.

2.3.4. Consiliul în reglementarea după Tratatul de la Lisabona

• Compunere - este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru pe care îl reprezintă;

- abilitat să angajeze Statul Membru; - abilitat să exercite dreptul de vot.

77

Formaţiunile Consiliului de Miniştri

Consiliul Afacerilor Generale: -asigură coerenţa diferitelor formaţiuni ale Consiliului; - pregăteşte reuniunile Consiliului; - împreună cu preşedinţia Consiliului European şi cu Comisia, urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate.

Consiliul Afacerilor Externe: - preşedinţia acestuia este exercitată de ministrul afacerilor externe ale Uniunii; -elaborează politica externă a Uniunii; - asigură coerenţa acţiunii Uniunii

Alte formaţiuni ale Consiliului pe care acesta le stabileşte printr-o listă adoptată cu majoritate calificată

78

2.4. Comisia Europeană 2.4.1. Istoricul comisiei

Comisia a avut la origine Înalta Autoritate a Comunităţii

Economice a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO, Paris 1951 - intrat în vigoare în 1953). Avea sediul la Luxemburg şi răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor CECO. Avea caracterul de organ politic interguvernamental. Era compusă din 9 membri (8 desemnaţi de cele 6 state membre şi cel de-al nouălea, de către Înalta Autoritate). Hotărârile se adoptau cu majoritate simplă.

În 1967, prin Tratatul de fuziune, Înalta Autoritate a fuzionat cu executivele celorlalte comunităţi (CEE şi CEEA), devenind Comisia Comunităţii Europene.

Până în prezent au funcţionat următoarele comisii:

Perioada Preşedintele 1957-1962 Walter Hallstein (Germania) 1962-1967 Walter Hallstein (Germania) 1967-1970 Jean Rey (Belgia) 1970-1972 Franco-Maria Malfatti (Italia) 1972-1973 Sicco Mansholt (Olanda) 1973-1977 Xavier Ortoli (Franţa) 1977-1981 Roy Jenkins (Marea Britanie)

Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei de Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre, într-un sistem de rotaţie egal în condiţiile care vor fi stabilite printr-o decizie a Consiliului European, care va fi adoptată cu majoritate calificată. Consiliul Afaceri Externe este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate

• Preşedinţia Consiliului de

Miniştri

79

1981-1985 Gaston Thorn (Luxemburg) 1985-1989 Jacques Delors (Franţa) 1989-1993 Jacques Delors (Franţa) 1993-1995 Jacques Delors (Franţa) 1995-1999 Jacques Santer (Luxemburg) 1999-2004 Romaro Prodi (Italia) din 2004 José Manuel Durao Barroso (Portugalia)

Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18

noiembrie 2004, şi-a început mandatul pe 22 noiembrie 2004 şi are o durată de 5 ani. În perioada 2004-2009 a avut următoarea compunere:

Preşedinte - José Manuel Durao Barroso (Portugalia) Vicepreşedinţi

- Siim Kalls (Estonia) - Probleme Administrative, Audit şi Antifraudă

- Günter Verheugen (Germania) - Întreprinderi şi Industrii

- Jacques Barrot (Franţa) – Justiţie, libertate şi securitate. Acest domeniu a aparţinut lui Franco Fratini care a demisionat pentru a exercita mandatul de ministru de externe al Italiei

- Margot Wallström (Suedia) - Relaţii Instituţionale şi Strategia Comunicării

- Antonio Tajari (Italia) care l-a înlocuit pe Franco Fratini şi a preluat domeniul lui Jacques Barrot.

Comisari - Joachim Almunia (Spania) - comisar pentru Afaceri Economice şi Monetare

- Laszlo Kovacs (Ungaria) - comisar pentru Impozite şi Uniunea Vamală

-Danuta Hubner (Polonia) - comisar pentru Politica Regională

- Charlie McCreevy (Irlanda) - comisar pentru Piaţa Internă şi Servicii

- Joe Borg (Malta) - comisar pentru Pescuit şi Afaceri Maritime

80

- Janez Potocnik (Slovenia) - comisar pentru Ştiinţă şi Cercetare

- Androulla Vassiliou (Cipru) - comisar pentru Sănătate

- Vladimir Spidla (Republica Cehă) - comisar pentru Ocupare, Afaceri Sociale şi Şanse Egale

- Jan Figel (Slovacia) - comisar pentru Învăţământ, Cultură şi Tineret

- Mariann Fischer Boel (Danemarca) - comisar pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală

- Dalia Gribauskaite (Lituania) - comisar pentru Programare Financiară şi Buget

- Andris Prebalgs (Letonia) - comisar pentru Energie

- Peter Mandelson (Marea Britanie) - comisar pentru Comerţ

- Olli Rehn (Finlanda) - comisar pentru Extindere

- Nelii Kroes (Olanda) - comisar pentru Concurenţă

- Louis Michel (Belgia) - comisar pentru Dezvoltare şi Asistenţă Umanitară

- Benita Ferrero-Waldner (Austria) - comisar pentru Relaţii Externe şi Politica Europeană de Vecinătate

- Viviane Reding (Luxemburg) - comisar pentru Societatea Informaţională şi Media

- Stavros Dimasi (Grecia) - comisar pentru Mediul Înconjurător

- Leonard Orban (România) – comisar pentru Multilingvism;

- Meglena Kuneva (Bulgaria) – comisar pentru Protecţia Consumatorului.

81

Compunerea Comisiei al cărei mandat a început începând cu 2010 (după alegerile din 2009)

1. Jose Manuel Barroso – preşedinte (Portugalia); 2. Catherine Ashton – vicepreşedinte, Înalt Reprezentant al

Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (Regatul Unit al Marii Britanii);

3. Viviane Reding – vicepreşedinte, comisar pentru justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie (Luxembourg);

4. Joaquin Almunia – vicepreşedinte, comisar pentru concurenţă (Spania);

5. Siim Kallas – vicepreşedinte, comisar pentru transporturi (Estonia);

6. Nelie Kroes – vicepreşedinte, comisar pentru agendă digitală (Olanda);

7. Antonio Tajani – vicepreşedinte, comisar pentru industrie şi antreprenoriat (Italia);

8. Maros Sefcovic – vicepreşedinte, comisar pentru relaţii interinstituţionale şi administraţie (Slovacia);

9. Janez Potocnik – comisar pentru mediu (Slovenia); 10. Oli Rehn – comisar pentru afaceri europene şi monetare

(Finlanda); 11. Andris Piebalgs – comisar pentru dezvoltare (Letonia); 12. Michel Barnier – comisar pentru politica internă şi servicii

(Franţa); 13. Androulla Vassiliou – comisar pentru educaţie, cultură,

multilingvism şi tineret (Cipru); 14. Algirdas Semeta – comisar pentru impozitare şi uniune

vamală, audit şi antifraudă (Lituania); 15. Carel De Gucht – comisar pentru comerţ (Belgia); 16. John Dalli – comisar pentru sănătate şi protecţia

consumatorilor (Malta); 17. Maire Gheoghegan-Quinn – comisar pentru cercetare,

inovare şi ştiinţă (Irlanda); 18. Ianusz Lewandowski – comisar pentru programarea

financiară şi buget (Polonia);

82

19. Maria Damanaki – comisar pentru afaceri maritime şi pescuit (Grecia);

20. Cristalina Georgieva – comisar pentru cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacţia la situaţii de criză (Bulgaria),

21. Gunter Oettinger – comisar pentru energie (Germania); 22. Johannes Hahn – comisar pentru politica politica regională

(Austria); 23. Connie Hedegaard – comisar pentru combaterea

schimbărilor climatice (Danemarca); 24. Stefan Fule – comisar pentru extindere şi politica de

vecinătate (Cehia); 25. Laszlo Andor – comisar pentru ocuparea forţei de muncă,

afaceri sociale şi incluziune (Ungaria); 26. Cecilia Malmstrom – comisar pentru afaceri interne; 27. Dacian Cioloş – comisar pentru agricultură (România).

2.4.2. Numirea Comisiei Europene

Iniţial, numărul membrilor comisiei era de 9, apoi a ajuns la 17.

În momentul când Uniunea avea 15 membri numărul lor a ajuns la 20, fiecare stat membru desemnând un reprezentant, iar cele 5 state mari ale Uniunii (Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania) desemnau câte 2. Această compunere era prevăzută de Tratatul privind Comunitatea Europeană, aşa cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995 după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei:

„Art. 157 - (1) Comisia este compusă din douăzeci de membri, aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile de independenţă.

Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu, hotărând în unanimitate. Numai cetăţenii statelor membre pot fi membri ai Comisiei.

În componenţa Comisiei trebuie să intre cel puţin un cetăţean din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor care au cetăţenia aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi”.

După extinderea Uniunii (1 ianuarie 2004) la 25 de membri, numărul comisarilor a fost extins la 25 de membri, apoi, conform Tratatului de la Nisa, când numărul de membri a ajuns la 27, şi

83

numărul comisarilor a crescut la 27, Comisia având compunerea arătată anterior la secţiunea 2.4.1. După alegerile din 2009 numărul comisarilor este mai mic decât numărul statelor membre.

Numărul de membri prevăzut de art. 157 (1) din TCE a fost modificat şi a ajuns la 27, după aderările din 2005 (10 state) şi din 2007 (Bulgaria şi România).

Potrivit Tratatului de la Lisabona, comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014, va fi, în continuare, compuseă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii acesteia. După 1 noiembrie 2014, va avea un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, incluzând preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Consiliul European poate hotărî, în unanimitate, modificarea acestui număr de membri ai Comisiei.

Durata mandatelor membrilor Comisiei (comisari) a fost de 4 ani, dar de la 1 ianuarie 1995 este de 5 ani pentru ca mandatul lor să coincidă cu cel al Parlamentului European unde mandatul europarlamentarilor este tot de 5 ani. Mandatul comisarilor europeni poate fi reînnoit.

• Procedura de numire a Comisiei Consiliul European, ţinând seama de alegerile pentru

Parlamentul European, după ce procedează la consultările necesare, hotărăşte cu majoritate calificată, asupra unei persoane pe care să o propună Parlamentului European drept candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Dacă acest candidat nu întruneşte majoritatea în Parlamentul European, Consiliul European, tot prin majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat. Candidatul propus de Consiliul European trebuie să fie votat de Parlamentul European cu majoritate calificată.

Celelalte personalităţi care urmează să devină membri ai Comisiei sunt stabilite de comun acord de Consiliu şi preşedintele ales.

84

Parlamentul European aprobă Comisia ca organ colegial (preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri).

Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European care hotărăşte prin vot cu majoritate calificată.

După reducerea numărului membrilor Comisiei, desemnarea lor se va face printr-un sistem de rotaţie stabilit în unanimitate de Consiliul European, pe baza următoarelor principii:

– statele membre sunt, în mod absolut, egale în ceea ce priveşte stabilirea ordinii de rotaţie şi a duratei prezenţei reprezentanţilor lor în cadrul Comisiei. Diferenţa dintre numărul de mandate între statele membre nu poate fi niciodată mai mare de uu;

– Comisia, sub rezerva principiului enunţat mai sus, trebuie să reflecte satisfăcător diversitatea demografică şi geografică a statelor membre.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu prevede ce înseamnă diversitatea demografică şi geografică, la fel ca şi în cazul competenţei generale a comisarilor.

În ce priveşte prevederea din Tratat, referitoare la competenţa generală a persoanelor desemnate de Statele Membre, acest criteriu este neclarificat şi nedetaliat. În practică, majoritatea comisarilor au fost desemnaţi dintre politicienii de frunte ai Statelor Membre.

De reţinut că aceştia sunt reale personalităţi. Exemplificăm cu penultimul preşedinte al Comisiei care a fost Jacques

Santer (născut la 18 mai 1937). Acesta a îndeplinit succesiv următoarele funcţii: avocat la Curtea de Apel Luxemburg, ataşat la Ministerul Muncii şi Securităţii Sociale, ataşat guvernamental, secretar parlamentar al Partidului Creştin Social, secretar de stat pentru Cultură şi Afaceri Externe, secretar general al Partidului Creştin Social, preşedinte al Partidului Creştin Social, membru al Parlamentului, membru al Parlamentului European (vicepreşedinte), ministru de Finanţe, ministru al Muncii şi Securităţii Sociale, prim-ministru, guvernator al Băncii Mondiale, guvernator al Fondului Monetar Internaţional, guvernator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, preşedinte al Consiliului Europei.

Şi actualul preşedinte al Comisiei, José Manuel Durao Barroso (n. 23 martie 1956 la Lisabona), licenţiat în drept la Lisabona, diplomă în Studii Europene la Universitatea din Geneva, cadru didactic universitar, membru al Partidului Social-Democrat (din 1980), membru al Parlamentului în 6

85

mandate consecutive, preşedinte al Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului portughez (1995-1996), secretar de stat pentru Afaceri Interne, în cel de-al X-lea Guvern constituţional, secretar de stat pentru Afaceri Externe şi Cooperare, în cel de-al XI-lea şi al XII-lea Guvern constituţional, prim-ministru al celui de-al XV-lea Guvern constituţional din aprilie 2002, vicepreşedinte al Partidului Popular European (1999-2002), vicepreşedinte ale Centrului Democrat Internaţional din 2001.

Şi ceilalţi membri ai actualei comisii au biografii la fel de impresionante. Am mai exemplifica cu Franco Fratini (n. 14 martie 1957 la Roma), licenţiat în drept, procuror, judecător, avocat, consilier juridic la Trezorerie (1986), consilier juridic al adjunctului primului-ministru (1990-1991), secretar general adjunct în Guvernul Berlusconi (1994), ministru pentru Funcţia Publică şi Afaceri Regionale (1995-1996), membru al Camerei Deputaţilor, Ministru pentru Funcţia Publică şi Coordonarea Serviciilor de Spionaj şi Securitate (11.06.2001-14.11.2002). A avut şi activitate didactică.

După desemnarea comisarilor, viitoarea Comisie, ca organ colegial este supusă aprobării Parlamentului European.

După aprobarea de către Parlamentul European, preşedintele şi ceilalţi membri sunt numiţi, de comun acord, de guvernele Statelor Membre (Consiliul European).

Preşedintele Comisiei are rol administrativ şi protocolar, el reprezentând Comisia în raporturile cu celelalte instituţii ale Uniunii, precum şi cu terţii. În practică are o influenţă foarte puternică deoarece defineşte orientările politice, organizarea internă a Comisiei, asigură coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia. El numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar (care este obligat în acest mod să demisioneze).

După alegerile din 2009, Jose Manuel Durao Barroso a fost desemnat, din nou, să formeze Comisia.

86

2.4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene

Pentru a putea să răspundă condiţiei garanţiei de independenţă a comisarilor, prevăzută de Tratatul Comunităţii Europene, aceştia beneficiază de un statut aparte incluzând condiţiile în care poate să le înceteze mandatul, precum şi o serie de imunităţi şi privilegii.

Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, comisarii sunt independenţi în raport cu acestea, dar şi cu statele membre. Această independenţă îşi are suportul şi în modalităţile reglementate de încetare a mandatului lor, care se poate produce în următoarele modalităţi:

– demisie voluntară; – deces; – la cererea Consiliului sau Comisiei poate fi declarat demis de

Curtea Europeană de Justiţie dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare pentru exerciţiul funcţiilor sale sau dacă este în culpă gravă;

– odată cu întreaga Comisie, ca urmare a trecerii în Parlamentul European a unei moţiuni de cenzură (exemplu: Santer în anul 1999).

Mandatul unui comisar mai poate înceta şi prin demisie, la cererea preşedintelui Comisiei. Această prevedere, introdusă prin Tratatul de la Nisa şi menţinută prin Tratatul de la Lisabona, pune totuşi sub semnul întrebării independenţa comisarului european.

Consiliul European propune preşedintele Comisiei

Parlamentul se pronunţă cu privire la propunere

Consiliul propune Parlamentului, spre aprobare, Comisia, ca organ colegial

După aprobarea de către Parlamentul European, Consiliul numeşte în funcţie Comisia, cu majoritate calificată

Consiliul, împreună cu preşedintele desemnat (cu majoritate calificată), desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor naţionale

87

Rezultă de aici că preşedintele Comisiei poate îndepărta, în mod discreţionar, pe orice comisar care nu se încadrează în viziunile sale.

Mandatul noului comisar sau noii Comisii încetează în momentul la care ar fi încetat mandatul celui/celei pe care l-a/a înlocuit/înlocuit-o.

Pe timpul mandatului lor, membrilor Comisiei le este interzis să îndeplinească orice altă activitate profesională, remunerată sau neremunerată. La numire se angajează solemn în acest sens, precum şi că, după încetarea mandatului, vor respecta obligaţiile decurgând din funcţia avută, inclusiv să dea dovadă de onestitate şi prudenţă în acceptarea, după încetarea mandatului, de avantaje sau funcţii sub sancţiunea decăderii din dreptul la pensie sau alte avantaje.

Pentru a fi efectiv independenţi în exercitarea mandatului lor, comisarii beneficiază de o serie de imunităţi şi privilegii:

– imunitate de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor de comisar;

– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate din exercitarea funcţiilor lor (salarii, pensii).

2.4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei

88

În activitatea sa, Comisia se sprijină pe un Secretariat general, pe directoratele generale şi o serie de alte structuri auxiliare.

Deşi Comisia este considerată executivul Uniunii Europene (vom vedea în paragraful următor că mai are şi alte competenţe), comisarii nu pot fi asimilaţi întocmai miniştrilor din guvernele naţionale, între ei şi directoratele generale (comparabile cu ministerele naţionale), nefiind o corespondenţă fidelă. Un comisar european poate coordona mai multe directorate generale sau este posibil ca un directorat general să fie coordonat de mai mulţi comisari europeni.

Împărţirea responsabilităţilor între comisarii europeni a fost prezentată la secţiunea 2.4.1.

Numărul directoratelor generale nu a fost întotdeauna acelaşi (în prezent sunt peste 36 de structuri). Directoratele generale sunt:

– DGI - Relaţii externe economice; – DGIA - Relaţii externe politice; – DG II - Economie şi finanţe; – DG III- Piaţă internă şi industrie; – DG IV - Concurenţa; – DG V - Forţă de muncă; – FG VI - Agricultură; – DG VII - Transport; – DG VIII - Dezvoltare; – DG IX - Personal şi Administraţie; – DG X - Audiovizual, Informare, Comunicare şi Cultură; – DG XI - Mediu înconjurător, Securitate Nucleară şi Protecţie

Civilă; – DG XII - Ştiinţă, Cercetare, Dezvoltare; – DG XIII - Telecomunicaţii, Tehnologii informaţionale,

Industrie; – DG XIV - Pescuit; – DG XV - Instituţii financiare şi de drept; – DGXVI - Politică regională; – DG XVII - Energie; – DG XVIII - Credit şi Investiţii; – DG XIX - Buget; – DG XX - Control financiar; – DG XXI - Taxe vamale şi taxare indirectă;

89

– DG XXII - Politică de coordonare structurale; – DG XXIII - Politica întreprinderilor, Turism. Directoratele Generale sunt conduse de un director general care,

de regulă, are o altă naţionalitate decât cea a Comisarului. Acest principiu este menit să păstreze coeziunea internă a Comisiei şi să împiedice formarea unor enclave naţionale în cadrul directoratelor.

În schimb, cabinetele comisarilor au rolul de a-l asista pe acesta, iar numirea funcţionarilor se face pe principiul echipei - comisarul este cel care face echipa şi echipa pleacă odată cu acesta. Acest principiu a creat şi creează tensiuni între acest tip de funcţionari şi funcţionarii de carieră, care ocupă posturile prin concurs în timp ce membrii cabinetelor sunt numiţi şi ocupă poziţii mai avantajoase.

Comisia mai dispune de: Biroul statistic, Biroul juridic, Biroul traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar, Biroul servicii.

Personalul Comisiei Europene este cel mai numeros în raport cu celelalte instituţii ale Uniunii (peste 21.000 de funcţionari). Dintre aceştia 20% se ocupă de traduceri.

Funcţiile, în aparatul Comisiei Europene, sunt: – funcţii administrative (AD); – funcţii de asistenţă (AST). Funcţionarii încadraţi pe funcţii administrative (administratori) se

ocupă de coordonarea politicilor statelor membre, negocieri cu state terţe, politica agricolă comună ş.a.

Funcţiile de asistenţă (asistenţi) se ocupă de operaţiunile administrative.

Regimul juridic al funcţiilor angajaţilor Comisiei este reglementat de Statutul funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene. Acesta defineşte funcţionarul comunităţilor ca fiind „orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de Statut într-o funcţie permanentă într-una din instituţiile comunitare, printr-un act scris de autoritate investită cu putere de numire în această funcţie”.

Comisia Europeană asigură reprezentarea externă prin delegaţii cu rang de ambasadă. Şi la Bucureşti a existat Delegaţia Comisiei Europene, şeful acesteia fiind Jonathan Scheele (din octombrie 2001), până la integrarea României în Uniunea Europeană, iar acum există Biroul Comisiei Europene.

90

2.4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei

Comisia are următoarele atribuţii: 1. veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a măsurilor luate

de instituţii în virtutea acestuia; 2. formulează recomandări sau avize dacă tratatele prevăd în mod

expres sau dacă Comisia le consideră necesare; 3. dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de

formare a actelor Consiliului şi Parlamentului European, în condiţiile prevăzute de acest Tratat;

4. exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta.

În doctrină, funcţiile Comisiei au fost formulate astfel: a) Gardianul tratatelor. Acest atribut este dat de prevederile arătate,

dar şi de alte texte ale tratatului. Art. 16 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie de către Comisie, cu privire la neîndepliniria obligaţiilor de către unul dintre statele membre. Înainte de a sesiza Curtea de Justiţie, Comisia emite un aviz motivat către statul în cauză, dar numai după ce i-a dat acestuia posibilitatea să-şi formuleze observaţiile. Tratatul nu obligă Comisia să sesizeze Curtea de Justiţie, termenul folosit fiind „poate sesiza”.

Comisia este în continuare cea care trebuie să urmărească conformarea statului în cauză la hotărârea Curţii atunci când s-a constatat că nu şi-a îndeplinit obligaţiile. În cazul în care constată că nu a luat măsuri conform hotărârii Curţii, Comisia, din nou, emite, după ce a dat acestui stat posibilitatea să-şi prezinte observaţiile, un aviz motivat, precizând punctele asupra cărora nu s-a conformat hotărârii Curţii de Justiţie (art. 171 din TCE).

Cu privire la încălcările Tratatului, sesizări ale Curţii de Justiţie poate face orice stat membru. Sesizarea Curţii de Justiţie se poate face după sesizarea prealabilă a Comisiei. Aceasta cere statelor în cauză să-şi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi orale, după care emite un aviz motivat. Atunci când Comisia nu emite avizul în termen de 3 luni de la cerere, statul care a sesizat încălcarea Tratatului poate sesiza Curtea de Justiţie. Art. 213 din TCE prevede că, pentru îndeplinirea sarcinilor care îi sunt încredinţate, Comisia poate aduna toate informaţiile şi poate proceda la toate verificările necesare. Tot în exercitarea funcţiei de „gardian al

91

Tratatelor”, Comisia stabileşte fără întârziere, într-o procedură de urgenţă, măsurile de salvgardare pe care le consideră necesare, precizându-le condiţiile şi modalităţile de aplicare.

b) Participarea la procesul legislativ. Comisia are iniţiativa legislativă în adoptarea legislaţiei comunitare şi participă activ şi nemijlocit la procesul de legiferare în Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Comisia mai are şi competenţă proprie de a emite acte legislative:

– potrivit prevederilor Tratatului; – în baza delegării de către Parlament şi Consiliu; – în aplicarea legislaţiei adoptate de către Parlament şi Consiliu. Art. 189 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede

că, pentru îndeplinirea misiunii lor, – Parlamentul, împreună cu Consiliul; – Consiliul şi – Comisia adoptă → regulamente → directive iau → decizii formulează → recomandări sau → avize. Asupra acestei atribuţii a Comisiei vom reveni în capitolul afectat

izvoarelor dreptului european. Parlamentul European poate să solicite Comisiei să prezinte orice propunere adecvată în problemele în care consideră necesară elaborarea unui act comunitar.

c) Funcţia de reprezentare. Art. 210 din TCE conferă Comunităţii Europene personalitate juridică. Comunitatea este reprezentată de Comisie, atât în relaţiile cu statele membre, cu organizaţiile internaţionale, cu statele terţe, cât şi cu funcţionarii proprii. Ambasadorii pe lângă Uniunea Europeană prezintă scrisorile de acreditare Preşedintelui Comisiei.

Comisia are reprezentanţe în statele membre şi în state terţe, la nivel de ambasade, numite „delegaţia Comisiei Europene” în statele membre şi „birouri” în ţările membre.

d) Funcţia bugetară. Aspectele privind activitatea bugetară sunt reglementate, în special, de TCE la Titlul II - Dispoziţii financiare - al

92

Părţii a V-a intitulată Instituţiile Comunităţii (art. 199-209 A). Comisia este cea care, pe baza estimărilor fiecărei instituţii comunitare, întocmeşte un anteproiect de buget. După adoptare, Comisia execută bugetul pe propria responsabilitate şi în limitele fondurilor alocate, conform principiului bunei gestionări financiare. Tot Comisia este cea care prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European conturile exerciţiului precedent la care ataşează bilanţul financiar care descrie activul şi pasivul Comunităţii.

Parlamentul European, la recomandarea Consiliului, cu majoritate calificată, dă descărcare de gestiune Comisiei pentru executarea bugetului Uniunii. Asupra competenţelor bugetare vom reveni.

e) Funcţia administrativă. Comisia este instituţia care rezolvă şi aspectele administrative ale Uniunii. Art. 156 TCE prevede că, în fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului European, Comisia publică un raport general asupra activităţii Comunităţii. La începutul fiecărui an, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport care se referă mai ales la activităţile desfăşurate în materia cercetării şi dezvoltării tehnologice şi a difuzării rezultatelor pe perioada anului precedent şi la programul de lucru pe anul în curs (art. 130 P).

93

2.4.6. Modul de lucru al Comisiei

Comisia se convoacă de preşedintele său şi se întruneşte săptămânal, de regulă în ziua de miercuri, şi ori de câte ori este nevoie. Secretariatul General joacă un rol esenţial în pregătirea şedinţelor, ajutat fiind de Serviciul Juridic. Cu toate acestea, între Secretariatul General şi Directorate nu există relaţie de subordonare, ci de colaborare.

Ordinea de zi a şedinţelor este stabilită de preşedinte pe baza programelor anuale şi trimestriale. Comisarii pot să ceară amânarea uneia dintre problemele de la ordinea de zi sau pot să propună o problemă care nu figurează pe ordinea de zi.

Şedinţele nu sunt publice.

Funcţiile Comisiei

gardian al tratatelor

iniţiativa legislativă

funcţia de reprezentare

în raporturile cu instituţiile

Uniunii

în raporturile cu statele membre

în raporturile cu statele nemembre

în raporturile cu terţii

în raporturile cu

funcţionarii Uniunii

funcţia bugetară

funcţia administrativă

94

Întrunirea Comisiei este precedată de întâlnirea şefilor de cabinet. Atunci când problemele care urmează să fie pe ordinea de zi au un caracter tehnic sau atunci când este vorba de acte de executare, serviciile sunt cele care au o contribuţie preponderentă. Când deciziile au caracter pronunţat politic acestea sunt de competenţa comisarilor.

Deciziile pot fi luate la propunerea unuia sau mai multor comisari.

Nu toate proiectele ajung să fie discutate în plen. În procedură scrisă, propunerile sunt difuzate membrilor Comisiei. Dacă niciun membru nu formulează obiecţii într-un anumit termen, propunerea se consideră adoptată. Propunerile se înregistrează în prima şedinţă a Comisiei.

La propunerile transmise membrilor Comisiei, aceştia pot să facă rezerve sau amendamente, fie să ceară motivat discutarea în plenul Comisiei.

Propunerile ajunse în discuţia comisiei sunt supuse votului la cererea unuia dintre membri, fie în forma iniţială, fie în forma modificată.

În locul membrului Comisiei, la şedinţă poate participa şeful său de cabinet, care prezintă opiniile acestuia.

Proiectul de proces-verbal al şedinţei Comisiei este aprobat în prima şedinţă următoare celei la care se referă.

În îndeplinirea atribuţiilor Comisiei mai poat fi aplicate: – procedura abilitării, prin care Comisia poate împuternici pe

unul sau mai mulţi membri ai săi să îndepliniească unele atribuţii de management, administrative sau chiar să dea forma finală unei propuneri dezbătute;

– procedura delegării, prin care un comisar poate acţiona în numele altuia prin mandatare. Delegarea problemelor de management poate fi dată şi directorilor generali sau şefilor de serviciu.

În privinţa celorlalte atribuţii ale Comisiei, Consiliul de Miniştri a creat trei tipuri de comitete, care supraveghează activitatea acesteia, alcătuite din experţi naţionali. Această procedură poartă numele de comitologie.

95

2.4.7. Comisia Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona

2.4.7.1. Funcţiile Comisiei după Tratatul de la Lisabona

96

Raporturile Comisiei cu Parlamentul

→ Comisia răspunde în faţa Parlamentului European

Parlamentul → Parlamentul European poate adopta moţiune de cenzură împotriva

Funcţii

• promovează interesul general al Uniunii şi adoptă iniţiativele corespunzătoare acestui scop • veghează la aplicarea tratatelor şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acesteia – deci din „gardianul tratatelor” devine „gardianul Constituţiei”

• supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

• execută bugetul şi gestionează programele

• exercită funcţii de coordonare, de execuţie şi administrare în condiţiile prevăzute de tratate

• asigură reprezentarea externă a Uniunii

• adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de acorduri instituţionale

Membrii Comisiei

- au mandat de 5 ani

- sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi ataşamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă

• are monopolul iniţiativei legislative, cu excepţia cazului în care Constituţia prevede altfel

97

Comisiei. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv

Numirea comisiei → Consiliul European, cu majoritate calificată, propune Parlamentului European candidatul la preşedinţia Comisiei → Candidatul este supus votului Parlamentului European. Pentru a forma comisia, trebuie să fie votat de către majoritatea membrilor acestuia. Dacă nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, cu majoritatea calificată, în termen de o lună, propune un nou candidat în aceeaşi procedură → Consiliul (de Miniştri), de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune ca membri ai Comisiei → Alegerea membrilor Comisiei se face pe baza sugestiilor statelor membre → Comisia, ca organ colegial (preşedinte, Înaltul Reprezentant al Uniunii şi ceilalţi membri), este supusă votului de aprobare al Parlamentului European → Pe baza votului Parlamentului European, Consiliul European, cu majoritate calificată, numeşte Comisia

98

2.5. Parlamentul European

2.5.1. Apariţia şi evoluţia Parlamentului European

Aşa cum am arătat deja, Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a creat patru instituţii comunitare, între acestea fiind şi Adunarea Comună, constituită ca un Parlament al Statelor Membre. Reglementarea acestei instituţii este făcută de art. 7 şi art. 20-25 din Tratat. Era compusă din 78 delegaţi desemnaţi de parlamentele naţionale. Tratatul CECO prevedea că membrii Adunării sunt aleşi prin sufragiu universal direct şi după o procedură uniformă în toate statele membre. La 23 iulie 1952, Paul Henri Spaak a fost numit preşedinte al Adunării. În fapt, delegaţii erau desemnaţi de parlamentele naţionale. Se întruneau cel puţin o dată pe an pentru a dezbate raportul Înaltei Autorităţi.

Tratatele de la Roma (CEE şi EURATOM) au prevăzut crearea aceloraşi adunări, dar şi unificarea celor 3 adunări sub denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană, după modelul Consiliului Europei. La 19 martie 1958 a avut loc sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare Europene la Strasbourg care a ales ca Preşedinte al Adunării pe Robert Schuman. La 13 mai 1958 membrii Adunării Parlamentare s-au grupat pentru prima oară pe criterii politice, şi nu pe criterii naţionale. Prin rezoluţia sa din 30 martie 1962, Adunarea

99

s-a redenumit „Parlament European”, denumire confirmată şi prin declaraţia solemnă a Consiliului European din 1983 de la Stuttgart. Consacrarea oficială a fost făcută prin Actul Unic European (AUE).

Deşi Tratatele, încă de la început, prevedeau alegerea membrilor Adunării, abia la 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea reprezentanţilor în Adunare cu sufragiu universal direct”, dar primele alegeri directe au avut loc la 7 iunie 1979. Fiecărui stat membru îi era permisă stabilirea de reguli proprii privind alegerile europene, cu respectarea unui set de condiţii minime comune:

– vot unic - fiecare alegător putea vota o singură dată; – alegerile au loc în cursul unei perioade unice pentru toate

statele, în cursul aceleiaşi săptămâni, începând de joi dimineaţa până duminică;

– urnele nu sunt deschise până nu se încheie alegerile în toate statele membre. Prin Decizia Consiliului nr. 2002/772 de modificare a Actului privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin vot universal direct, s-a recomandat statelor membre ca alegerea să se facă pe baza reprezentării proporţionale, folosindu-se sistemul de liste sau votul unic transferabil. Unele state organizează alegerile pe bază regională (Italia, Marea Britanie, Belgia) sau pe bază naţională (Franţa, Spania, Austria, Danemarca şi altele).

La început, europarlamentarii aveau o dublă calitate - erau şi parlamentari europeni şi parlamentari naţionali. Acest lucru a fost determinat de modul desemnării lor la începuturile instituţiei, dar şi de Actul din 1976, care prevedea că exercitarea ambelor mandate nu este incompatibilă. Unele state au decis însă incompatibilitatea celor două funcţii, dar şi alte incompatibilităţi, acestea urmând a fi prezentate în paragraful privind statutul europarlamentarilor. Mandatele în Parlamentul European au fost repartizate în funcţie de numărul alegătorilor din fiecare stat comunitar, acestea fiind privite ca o circumscripţie electorală. Numărul de mandate nu a fost întotdeauna acelaşi.

Număr de mandate Ţara 1978 1994

Franţa 81 87 Germania 81 99

100

Italia 81 87 Marea Britanie 81 87 Spania 60 64 Olanda 25 31 Belgia 24 25 Grecia 24 25 Portugalia 24 25 Danemarca 16 16 Irlanda 15 15 Luxemburg 6 6

Statele nou intrate, în 1995, au primit mandate astfel: Suedia -

22; Austria - 21; Finlanda - 16. După extinderea din 2005, Parlamentul European numără 731

membri. În prezent, numărul membrilor este de 736. României îi revin 33 de locuri în Parlamentul European, după ce, între aderarea sa şi alegerile din 2009, a avut 35 de mandate.

Sub aspectul funcţiilor sale, Parlamentul European a evoluat de la un organ consultativ la un organ cu puteri decizionale, puteri pe care le împarte cu Consiliul. De altfel, despre legislativul european s-a spus că este asemenea unui parlament bicameral, în care Consiliul Miniştrilor U.E. este camera superioară (ca un senat al parlamentului naţional), iar Parlamentul European este asemenea camerei inferioare (camera deputaţilor din parlamentele naţionale bicamerale).

2.5.2. Statutul membrilor Parlamentului European

Tratatul Comunităţii Europene prevede că Parlamentul

European, compus din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate exercită puterile care îi sunt atribuite prin acest tratat. De aici rezultă o primă trăsătură a statutului europarlamentarilor, şi anume aceea de reprezentanţi ai popoarelor statelor comunitare.

Europarlamentarii afirmă că nu reprezintă doar propriile popoare, ci şi celelalte popoare ale Comunităţii, invocându-se gruparea lor pe orientări politice, şi nu pe naţionalităţi.

101

Mandatul lor este reprezentativ, şi nu imperativ, iar în raporturile cu puterile statului din care provin, se bucură de totală independenţă. Ei nu pot fi mandataţi de puterile statelor lor spre a îndeplini anumite misiuni şi nici nu sunt ţinuţi de obligaţia de consultare.

Mandatul lor este de 5 ani şi este egal cu perioada de legislatură a Parlamentului European.

Membrii Parlamentului European îşi exercită mandatul personal, dreptul de vot neputând fi delegat.

Europarlamentarii sunt supuşi unor interdicţii şi incompatibilităţi dar se bucură, în acelaşi timp, de imunităţi şi privilegii.

Interdicţii şi incompatibilităţi ale europarlamentarilor: – nu pot îndeplini alte funcţii sau mandate naţionale, şi nici să

desfăşoare alte activităţi profesionale; – nu pot fi membri ai guvernului lor; – nu pot fi membri ai Comisiei, ai Curţii de Justiţie sau ai altor

instituţii ale Uniunii; – pot fi instituite şi alte incompatibilităţi. Privilegii şi imunităţi. Sunt aplicabile dispoziţiile Protocolului

asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţii din 1965: – nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau

voturile exprimate în exercitarea funcţiilor; – pe timpul sesiunilor, pe teritoriul statelor lor beneficiază de

imunităţile recunoscute membrilor parlamentelor naţionale; – pe teritoriul oricărui alt stat membru nu se poate lua împotriva

lor nicio măsură de detenţie sau urmărire judiciară, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Parlamentul European poate ridica imunitatea unui membru al său.

Imunităţile au fost instituite nu pentru a crea un statut juridic aflat deasupra legii, ci ca o garanţie a independenţei membrului Parlamentului European. Tocmai de aceea, Parlamentul este cel în măsură să ridice imunitatea. În această procedură, Parlamentul poate să constate dacă un membru al său este sau nu supus unor presiuni de natură să-l determine să acţioneze de o anumită manieră sau, dimpotrivă, să fie obţinută abţinerea cu privire la o anumită problemă.

102

Sunt indemnizaţi pentru activitatea lor la nivelul parlamentarului

naţional, aspect de natură să creeze inechităţi. Se încearcă atenuarea acestei situaţii prin diverse compensaţii la nivelul Parlamentului European.

2.5.3. Organizarea Parlamentului European

În organizarea sa internă, Parlamentul European cuprinde:

a) Preşedintele este ales prin vot secret, candidaturile fiind

prezentate de un grup politic sau de un număr de europarlamentari.

103

Durata mandatului este de 2 1/2 ani şi poate înceta înainte de ajungerea la termen, în caz de culpă gravă.

Atribuţiile preşedintelui Parlamentului European: – reprezintă Parlamentul European; – prezidează şedinţele plenare, ale biroului, biroului lărgit şi

conferinţei preşedinţilor; – coordonează, în condiţiile Regulamentului de procedură,

ansamblul activităţilor Parlamentului European şi ale organelor sale; – adresează comisiilor comunicările ce ţin de competenţa lor. b) Biroul este organul de conducere al Parlamentului European

şi este alcătuit din: – preşedintele Parlamentului European; –14 vicepreşedinţi ai Parlamentului European; – 5 chestori. Aceştia nu au vot deliberativ, ci vot consultativ pe

probleme administrative şi financiare. Mandatul membrilor biroului este de 2 1/2 ani. Competenţele Biroului: – rezolvă problemele financiare, de organizare şi administrative,

referitoare la parlamentari, organizarea internă, secretariat şi organele sale;

– rezolvă aspectele parlamentarilor neînscrişi în grupurile parlamentare;

– ia măsurile necesare pentru buna desfăşurare a şedinţelor plenare;

– stabileşte organigrama secretariatului şi ia hotărâri în problemele ce ţin de salarizarea angajaţilor;

– numeşte secretarul general; – decide cu privire la finanţarea partidelor; – stabileşte orientările pentru chestori; – autorizează reuniunile comisiilor în afara locurilor obişnuite de

desfăşurare a activităţilor, a audierilor, precum şi călătoriile de studiu şi de informare ale raportorilor;

– preşedintele şi/sau biroul pot încredinţa unor membri ai Biroului sarcini generale sau speciale care ţin de competenţele preşedintelui sau biroului, precum şi modalităţile de executare a acestor sarcini.

104

După alegeri, Biroul rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament.

Chestorii sunt însărcinaţi cu sarcinile administrative şi financiare ale parlamentarilor.

c) Conferinţa preşedinţilor Este compusă din preşedintele Parlamentului şi preşedinţii

grupurilor politice, aceştia din urmă putând fi reprezentaţi de un membru al grupului. Parlamentarii neafiliaţi sunt reprezentaţi de doi delegaţi din rândul acestora, care nu au drept de vot.

Competenţele Conferinţei preşedinţilor sunt următoarele: – hotărăşte cu privire la organizarea lucrărilor Parlamentului,

programarea legislativă şi întocmeşte proiectele de ordine de zi pentru sesiunile Parlamentului;

– hotărăşte cu privire la relaţiile cu: – alte organe şi instituţii ale Uniunii Europene; – parlamentele naţionale ale statelor membre, pentru care

desemnează doi vicepreşedinţi; – ţările terţe; – instituţiile şi organizaţiile din afara Uniunii;

– hotărăşte componenţa şi competenţele comisiilor, comisiilor de anchetă, comisiilor parlamentare mixte, ale delegaţiilor permanente şi ale delegaţiilor ad-hoc;

– hotărăşte repartizarea locurilor în sala de şedinţe pe grupuri politice, pentru parlamentarii neafiliaţi şi instituţiile Uniunii Europene;

– autorizează rapoartele din proprie iniţiativă; – prezintă propuneri Biroului în chestiuni administrative şi

bugetare ale grupurilor politice. d) Conferinţa preşedinţilor de comisie este alcătuită din

preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare; ea îşi alege un preşedinte. Anterior, funcţiona Biroul lărgit, alcătuit din membrii Biroului şi preşedinţii de comisie.

Competenţe: – poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură

cu lucrările comisiilor şi ordinea de zi a sesiunilor; – poate primi sarcini delegate de la Birou şi Conferinţa

preşedinţilor.

105

e) Conferinţa preşedinţilor de delegaţie este alcătuită din preşedinţii delegaţiilor interparlamentare permanente. Îşi alege un preşedinte.

Competenţe: – poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor privind

lucrările delegaţilor; – poate primi sarcini delegate de la Birou şi Conferinţa

preşedinţilor. f) Grupurile politice În cadrul Parlamentului European, eurodeputaţii nu sunt grupaţi

pe criterii de apartenenţă naţională, ci pe criterii de afinităţi politice. În mandatul 2004-2009, în Parlamentul European erau

constituite următoarele grupuri politice: • Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor

Europeni (PPE/DE); Era cel mai numeros grup (aproximativ 37%)şi unea pe

democraţi-creştini, conservatori şi alte partide de centru-dreapta. Avea europarlamentari din toate ţările membre. A fost fondat în 1953în cadrul Adunării comune a CECO ca un grup de orientare creştin-democrată (mai corect, democreştini de la democreştinii lui Konrad Adenauer, cancelarul vest-german, care a refăcut Germania occidentală după cel de-al doilea război mondial, fondatorul acestei orientări politice).

Scopul principal, declarat, ale acestui grup poltiic este crearea unei Europe mai democratice, competitive şi apropiate de cetăţenii săi.

• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PES). Era al doilea grup ca mărime din parlamentul European

(aproximativ 29%). Obiectivele acestui grup politic vizează încurajarea

managementului macroeconomic, adâncirea şi îmbunătăţirea strategiei de ocupare a forţei de muncă, creşterea coeziunii sociale.

• Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)

Era al treilea grup ca mărime şi s-a implicat în probleme legate de extindere, Constituţia Europeană, drepturile omului.

• Grupul Verzilor/Alianţa Liberală Europeană (GREEN/EFA).

106

Pe locul patru ca mărime în Parlamentul European, acest grup politic are ca obiective: crearea unei societăţi europene bazate pe respectul drepturilor fundamentale, protejarea mediului, o Europă a oamenilor liberi, creşterea libertăţii în relaţiile de muncă.

• Grupul confederal al stângii unite europene/Stânga verde nordică (EUL/NGL) se bazează pe o structură confederată şi promovează o viziune de stânga asupra Uniunii Europene, creşterea solidarităţii, protecţiei mediului.

• Grupul Independenţă şi Democraţie s-a constituit în iulie 2004 şi încorpora eurocritici şi eurosceptici. A avut ca obiectiv respingerea Constituţiei pentru Europa, respingerea centralizării la nivelul Uniunii.

• Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor avea ca obiective construirea unei Uniuni Europene care să respecte particularităţile naţionale şi moştenirea culturală a ţărilor membre, susţinerea principiului subsidiarităţii, locul central al familiei în societate, îmbinarea în economia Uniunii a caracterului de piaţă cu cel social, protecţia mediului.

• Deputaţii neafiliaţi care nu constituie un grup politic. După alegerile din 2009, principalele grupuri politice din

Parlamentul European sunt următoarele: 1. Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) care

numărăr 265 de membri (37%); 2. Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor

care numără 184 de membri ( %); 3. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa

care numără 84 de membri ( %); 4. Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană care numără 55 de

membri ( %); 5. Grupul Conservatorii şi Reformiştii Eruopeni care numără 54

de membri ( %); 6. Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde

Nordică, având 35 de membri ( %); 7. Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei care numără 32 de

membri ( %); 8. Deputaţi neafiliaţi, în număr de 27.

107

Constituirea grupurilor politice Constituirea se face printr-o declaraţie făcută preşedintelui

Parlamentului, care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În declaraţie trebuie menţionate denumirea grupului, numele membrilor şi componenţa biroului. Grupul politic trebuie să fie alcătuit din cel puţin 20 de parlamentari aleşi în cel puţin o cincime din statele membre. Un parlamentar nu poate face parte decât dintr-un singur grup politic.

Situaţia juridică a grupurilor politice Fiecare grup politic dispune de un secretariat propriu, care face

parte din Secretariatul General al Parlamentului European, precum şi de facilităţi administrative şi alocaţii financiare (credite) prevăzute în bugetul Parlamentului. Parlamentarii neafiliaţi dispun împreună de un secretariat. Biroul Parlamentului aprobă alocaţiile bugetare şi facilităţile administrative, precum şi statutul şi drepturile parlamentarilor neafiliaţi.

j) Comisiile Parlamentul poate constitui: – comisii permanente; – comisii temporare; – comisii de anchetă. • Comisiile permanente se constituie la propunerea

Conferinţei preşedinţilor. Se aleg la începutul lucrărilor Parlamentului pentru o perioadă de 2 1/2 ani. Potrivit anexei VI din regulamentul de procedură, funcţionează următoarele comisii permanente:

I. Comisia pentru afaceri externe este competentă privind politica externă şi de securitate şi apărare (PESC), relaţiile cu ONU, cu ţările terţe, aderarea statelor europene la Uniune.

II. Comisia pentru dezvoltare este competentă pe politica de dezvoltare şi cooperare, dialogul politic cu ţările în curs de dezvoltare, ajutorul acordat acestora şi acordurile de parteneriat.

III. Comisia de comerţ internaţional este competentă în definirea şi aplicarea politicii comerciale, în relaţiile financiare, economice şi comerciale cu ţări terţe şi organizaţii regionale, privind măsurile de armonizare şi standardizare tehnică şi relaţiile cu Organizaţia Mondială a Comerţului.

108

IV. Comisia pentru bugete, cu competenţe privind cadrul financiar multianual şi resursele proprii ale Uniunii, bugetul Uniunii, al organelor descentralizate, activităţile financiare ale BEI ş.a.

V. Comisia pentru control bugetar controlează execuţia bugetului, conturile şi bilanţurile Uniunii, activitatea financiară a BEI. Are competenţe privind relaţiile cu Curtea de Conturi, numirea membrilor şi analizarea rapoartelor acestora.

VI. Comisia pentru afaceri economice şi monetare este competentă privind Uniunea Economică şi Monetară, libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor, concurenţa, ajutoarele de stat sau ajutoarele publice, reglementările fiscale, ale serviciilor, instituţiilor şi pieţelor financiare, privind reglementările contabile.

VII. Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale este competentă în politica de ocupare a forţei de muncă, libera circulaţie a lucrătorilor şi pensionarilor, dialog social, discriminare la locul de muncă ş.a.

VIII. Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară este competentă în politica de mediu, dezvoltare durabilă, protecţie civilă, sănătate publică, legislaţie sanitar-veterinară, siguranţa produselor alimentare.

Alte comisii mai sunt: IX - Comisia pentru industrie, cercetare şi energie; X - Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor; XI - Comisia pentru transport şi turism; XII - Comisia pentru dezvoltare regională; XIII - Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală; XIV - Comisia pentru pescuit; XV - Comisia pentru cultură şi educaţie; XVI - Comisia pentru afaceri juridice; XVII - Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne; XVIII - Comisia pentru afaceri constituţionale; XIX - Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea între sexe; XX - Comisia pentru petiţii. • Comisiile temporare se constituie la propunerea

Conferinţei preşedinţilor. Constituirea poate fi făcută oricând. Atribuţiile, componenţa şi mandatul sunt stabilite în acelaşi timp cu

109

decizia de constituire. Mandatul nu poate fi mai mare de 12 luni, dar la sfârşitul acestuia, Parlamentul îl poate prelungi.

• Comisiile de anchetă se pot constitui la cererea unui sfert dintre membrii Parlamentului European. Pot să aibă ca obiect presupuse încălcări ale dreptului comunitar sau administrări defectuoase în aplicarea acestuia care ar reprezenta fapta:

– unei instituţii sau organ al Comunităţilor; – administraţiei publice a unui stat membru; – unei persoane mandatate prin dreptul comunitar să îl pună în

aplicare. Decizia de constituire a unei comisii europene se publică în

„Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” (JOUE). Activitatea comisiei de anchetă se finalizează în termen de 12 luni,

termen care poate fi prelungit de două ori cu încă 3 luni. Comisiile sunt alcătuite din membri titulari şi membri supleanţi.

Comisia îşi alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi unul sau mai mulţi raportori.

Instituţiile sau persoanele vizate pot fi solicitate pentru audieri sau să transmită documente. Orice persoană chemată în faţa comisiei de anchetă poate invoca drepturile de care ar beneficia în calitate de martor în faţa unei instanţe, din ţara de origine. Aceste drepturi trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă înainte de prezentarea în faţa Comisiei.

Preşedintele Comisiei împreună cu biroul adoptă măsuri pentru păstrarea secretului şi confidenţialităţii lucrărilor şi informează, în acest sens, pe membrii comisiei.

La finalizarea lucrărilor, comisia de anchetă prezintă Parlamentului un raport şi poate cere dezbaterea acestuia în sesiunea următoare sau poate prezenta un proiect de recomandare adresată instituţiilor sau organelor Comunităţii sau statelor membre.

• Alegerea membrilor comisiilor se face pe baza propunerilor grupurilor politice şi deputaţilor neafiliaţi. Numărul supleanţilor unui grup nu poate fi mai mare decât al titularilor. Numai grupurile politice pot numi supleanţi permanenţi. Cu acordul Conferinţei preşedinţilor, în cadrul unei comisii se pot constitui subcomisii.

• Birourile comisiilor sunt constituite din preşedintele comisiei şi unul, doi sau trei vicepreşedinţi, aleşi în tururi de scrutin diferite. Fiecare comisie are patru vicepreşedinţi. Când numărul de

110

candidaţi corespunde numărului de locuri care urmează a fi completate, alegerile pot fi făcute prin aclamare.

h) Delegaţiile interparlamentare Se constituie de către Parlament la propunerea Conferinţei

preşedinţilor. Parlamentul stabileşte natura delegaţiilor, numărul lor de membri. Mandatul acestora este de 2 1/2 ani. Birourile lor se constituie în procedura prevăzută pentru comisii.

i) Comisiile parlamentare mixte Se constituie cu parlamentele statelor asociate la comunitate sau

cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării. Numărul de membri este paritar.

2.5.4. Atribuţiile Parlamentului European

Pe baza competenţelor prevăzute în tratate, doctrina a grupat atribuţiile Parlamentului European în: 1. a) atribuţii de control politic;

b) atribuţii (puterea bugetară); c) atribuţii legislative; d) atribuţii în materie de relaţii externe. Această grupare este împărtăşită şi în doctrina franceză18. 2. Alţi autori grupează atribuţiile Parlamentului European în: a) atribuţii decizionale legislative; b) atribuţii de acnhetă şi de avocat al poporului; c) atribuţii de supraveghere şi control; d) atribuţii consultative19. Observăm că în această a doua grupare nu apare funcţia

externă. 3. O altă grupare împarte atribuţiile în: a) atribuţii bugetare; b) atribuţii normative; c) atribuţii de control politic20.

18 Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit général de l’Union européene, 9me

edition 2006, Sirey Universite, p. 104-115. 19 Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex

Ponto, 2002, p. 26-29.

111

4. Şi, în fine, o altă grupare, tot din doctrina franceză, este următoarea:

a) control politic; – puterea de aprobare şi nominalizare a membrilor instituţiilor; – de anchetă (investigare); – moţiunea de cenzură. b) funcţia decizională şi legislativă. În continuare sunt prezentate aceste funcţii cu motivările ce le

susţin. Atribuţiile de control politic ale Parlamentului European Această funcţie se materializează prin competenţele Parla-

mentului în învestirea Comisiei Europene şi a membrilor altor instituţii ale Uniunii.

După ce Consiliul a convenit cu privire la desemnarea persoanei care va fi preşedintele Comisiei, aceasta face o declaraţie şi îşi prezintă orientările politice în faţa Parlamentului. Prezentarea este urmată de o dezbatere. Parlamentul, prin vot secret, poate să aprobe sau să respingă desemnarea făcută.

Parlamentul este cel care audiază public pe candidaţii propuşi de preşedintele ales al Comisiei şi de Consiliu pentru diferitele posturi de comisar. Audierile au loc în comisiile parlamentare. Apoi, tot în faţa Parlamentului, în şedinţă plenară, este prezentat colegiul comisarilor şi programul acestuia. Prezentarea este urmată de o dezbatere. La şedinţa Parlamentului participă ca invitaţi toţi membrii Consiliului. Parlamentul poate alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Votul este nominal.

În cazul în care se vacantează un loc de comisar, candidatul vizat pentru acest post este audiat în comisia de specialitate a Parlamentului European.

Tot o formă de control politic este şi moţiunea de cenzură la adresa Comisiei. Aceasta trebuie motivată şi trebuie să poarte menţiunea „moţiune de cenzură”. Moţiunea se anunţă deputaţilor de către preşedintele Parlamentului, de îndată după primire, se transmite

20 Jean Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, 12me edition, 2006, p. 129-134.

112

Comisiei şi nu poate fi dezbătută după cel puţin 3 zile de la depunerea acesteia şi nu mai devreme de 24 de ore de la anunţarea deputaţilor. Termenul minim de 24 de ore pare puţin forţat. Această „anunţare” a deputaţilor „de îndată”, fără a se cirumstanţia cât de scurt sau permisiv este intervalul, urmată de o dezbatere care poate avea loc după 24 ore, nu este în concordanţă cu importanţa şi seriozitatea acestor două instituţii, Parlamentul şi Comisia. Este adevărat că termenul de 24 de ore este minimal, dar o punere în aplicare a lui nu ar permite parlamentarilor timp de analiză a problemelor care urmează să fie analizate. Scurtimea acestui termen pare a mai fi atenuată de prevederea potrivit căreia votarea moţiunea de cenzură se face prin vot nominal la cel puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Posibilitatea moţiunii de cenzură nu este doar ipotetică, Parlamentul a făcut uz de ea în mai multe rânduri. Astfel, Comisia prezidată de Santer a fost demisă ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură. Parlamentul European se pronunţă prin vot deschis.

Moţiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul. Observăm că la moţiunea de cenzură numărul de voturi cerut pentru adoptare este mai mare decât la învestire, unde este suficientă o majoritate a voturilor exprimate.

Tot Parlamentul European numeşte membrii Curţii de Conturi, ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene ş.a.

Parlamentul, în exercitarea funcţiei sale de control politic, poate: – să adopte rezoluţii cu privire la declaraţiile prezentate în faţa

sa de către membri ai Comisiei, Consiliului şi Consiliului European, când declaraţiile au fost prezentate ca urmare a solicitărilor venite din partea acestor membri;

– să invite, prin Preşedintele Parlamentului, după consultarea Conferinţei preşedinţilor, pe Preşedintele Comisiei, comisarul responsabil cu relaţiile cu Parlamentul sau un alt membru al Comisiei pentru a prezenta o declaraţie după fiecare reuniune a Comisiei pentru a expune principalele decizii adoptate. În dezbaterea care urmează, aceasta neputând fi mai scurtă de 30 de minute, parlamentarii pot pune întrebări scurte şi precise;

– să invite pe Preşedintele Curţii de Conturi, în cadrul procedurii de descărcare de gestiune sau în cadrul activităţilor de control bugetar,

113

să ia cuvântul pentru a prezenta observaţiile conţinute în raportul anual, în rapoartele speciale sau în avizele Curţii, precum şi pentru a explica programul de activitate al Curţii.

În faţa Parlamentului European se prezintă, de către Preşedintele Băncii Centrale Europene, raportul anual privind activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi politica monetară pentru anul precedent şi anul în curs. Preşedintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la reuniunile comisiei parlamentare competente, de cel puţin patru ori pe an, pentru a prezenta declaraţii şi a răspunde la întrebări. La cererea lor sau la cererea Parlamentului, Preşedintele, vicepreşedintele sau alţi membri ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene sunt invitaţi şi la alte reuniuni.

În privinţa orientărilor generale de politică economică, recomandarea Comisiei europene este prezentată comisiei parlamentare competente, care, la rândul ei, prezintă un raport în plen.

O comisie, un grup politic sau un număr de cel puţin patruzeci de parlamentari pot adresa întrebări Consiliului sau Comisiei şi pot solicita ca întrebările să fie înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului European. Întrebările sunt prezentate în scris Preşedintelui, care le trimite de îndată Conferinţei preşedinţilor, competentă să hotărască dacă şi în ce ordine se înscriu pe ordinea de zi. Întrebările neînscrise pe ordinea de zi în termen de 3 luni de la depunere devin caduce.

Întrebările se transmit instituţiei interesate cu cel puţin: – o săptămână înainte, cele adresate Comisiei; – trei săptămâni înainte, cele adresate Consiliului,

faţă de data şedinţei pe a cărei ordine de zi au fost înscrise. Parlamentul European primeşte rapoarte şi de la alte instituţii

prevăzute în Tratate. Rezoluţiile şi recomandările Parlamentului European.

Rezoluţiile pot fi propuse de orice deputat. Recomandările pot fi propuse numai de un grup politic sau de cel puţin patruzeci de europarlamentari.

Prin competenţele mai sus arătate se apreciază că se exercită controlul politic al Parlamentului.

Aceste competenţe, în cea mai mare parte a lor, cu un caracter de informare, sunt lipsite de forţă şi nu realizează un control politic propriu-zis.

114

Atribuţiile care conferă forţă politică Parlamentului sunt cele privind numirea prin vot a Comisiei şi moţiunea de cenzură.

Atribuţiile legislative Tratatul instituind Comunitatea Europeană, conţine următoarele

prevederi în privinţa atribuţiilor legislative ale Parlamentului European:

– elaborează proiecte în vederea organizării de alegeri prin vot universal direct după o procedură uniformă în toate statele membre [art. 138 (3)];

– se pronunţă cu majoritatea voturilor membrilor săi, prin aviz conform cu privire la dispoziţiile pe care Consiliul le recomandă spre adoptare statelor membre, conform normelor lor constituţionale [art. 138 (3)];

– participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare (art. 138 B);

– emite avize conforme şi avize consultative (art. 138 B). Această atribuţie a determinat atribuirea de către doctrină a funcţiei consultative;

– cu majoritatea voturilor membrilor săi, poate solicita Comisiei să prezinte o propunere adecvată în problemele în care consideră necesară elaborarea unui act comunitar în vederea aplicării Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Parlamentul se reuneşte în sesiune anuală începând cu a doua zi de marţi a lunii martie.

Procedurile în cadrul Parlamentului European vor fi prezentate în Capitolul III al prezentei lucrări, capitol consacrat izvoarelor dreptului comunitar.

Atribuţiile de anchetă şi de avocat al poporului (Ombudsman)

La prezentarea structurii Parlamentului European am făcut vorbire despre comisiile acestuia, inclusiv la comisiile de anchetă. Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede că, la cererea unui sfert din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite de Tratat altor instituţii sau organe, învinuiri privind cotravenţii sau privind administrarea defectuoasă în aplicarea

115

dreptului comunitar. Sunt exceptate cazurile în care faptele afirmate se află în faţa organelor jurisdicţionale.

Tratatul Comunităţii Europene prevede că orice ceăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru al Uniunii Europene se poate adresa Parlamentului European, individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, cu o petiţie asupra unui subiect care ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii care îl/o priveşte în mod direct (art. 138 D). Este de remarcat că acest drept este acordat nu doar cetăţenilor, ci oricărei persoane fizice care are reşedinţa într-un stat membru al Uniunii. Extensia dreptului de petiţie se aplică şi persoanelor juridice. Regula este că persoana juridică are naţionalitatea statului unde are sediul statutar, unde s-a înfiinţat cu respectarea reglementărilor legale ale statului în cauză.

Sunt situaţii când o persoană juridică are sediul principal în statul a cărui naţionalitate a primit-o, având şi sedii secundare în alte state. Dacă persoana juridică are naţionalitatea unui stat nemembru al Uniunii Europene, dar are sedii secundare într-unul sau mai multe state membre, în temeiul articolului arătat din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, ea are acest drept de petiţie adresată Parlamentului Eruopean.

Pentru primirea acestor plângeri, în cadrul Parlamentului European există instituţia Ombudsman-ului (avocatul poporului). Deşi există o persoană care poartă această titulatură, la fel ca în dreptul naţional, în fapt este o instituţie cu organizare proprie şi personal angajat.

Numirea Ombudsman-ului. Se face la începutul fiecărei legislaturi. Preşedintele Parlamentului European face anunţul pentru prezentarea de candidaturi, stabilind şi termenul de depunere a candidaturilor. Anunţul se publică în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. O candidatură trebuie să fie susţinută de cel puţin 40 de europarlamentari din cel puţin două state membre care nu pot susţine şi o altă candidatură.

Candidaţii sunt audiaţi în comisia de specialitate. Aceste audieri sunt deschise pentru orice membru al Parlamentului European. Lista alfabetică a candidaţilor se supune votului, care este secret. Decizia se ia cu majoritatea voturilor exprimate. Dacă niciun candidat nu este

116

ales după două tururi, în turul trei vor fi supuşi la vot doar primii doi clasaţi. Dacă există egalitate de voturi, este declarat câştigător candidatul cel mai vârstnic. La deschiderea votului trebuie să fie prezenţi cel puţin jumătate din membrii Parlamentului. Persoana aleasă depune jurământul în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ombudsman poate fi destituit de către Parlament. Pentru aceasta este necesară o solicitare din partea a cel puţin o zecime din membrii Parlamentului. Solicitarea trebuie să aibă ca motiv:

– faptul că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei,

– fie faptul că a comis o abatere gravă. Solicitarea de destituire se trimite: – comisiei competente. Dacă, în urma votului, majoritatea

membrilor comisiei se pronunţă în sensul că motivele invocate sunt întemeiate, comisia parlamentară prezintă un raport Parlamentului;

– Ombudsman-ului, care, înaintea votului, poate să ceară să fie audiat.

Votul comisiei este secret. Raportul comisiei competente este supus votului Parlamentului.

La vot trebuie să fie prezenţi cel puţin jumătate din membrii Parlamentului.

Dacă în urma votului în Parlament se decide destituirea, iar Ombudsman-ul nu îi dă curs, Preşedintele Parlamentului sesizează Curtea de Justiţie cel mai târziu în perioada de sesiune următoare votului, cu solicitarea de a se pronunţa asupra destituirii. Din această prevedere, conţinută în art. 196 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European, rezultă că hotărârea Parlamentului nu este executorie. Regulamentul de procedură nu califică refuzul Ombudsman-ului de conformare ca o cale de atac împotriva hotărârii. În realitate, nu poate fi privită decât în acest fel, pentru că altfel ar fi de neconceput un astfel de refuz. Ombudsman-ul poate pune capăt acestei proceduri prin demisie voluntară.

Activitatea Ombudsman-ului Ombudsman-ul este împuternicit de Parlamentul European să

primească plângerile cetăţenilor Uniunii sau oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru.

117

Plângerile adresate Ombudsman-ului trebuie să privească situaţii de administrare defectuasă în activitatea instituţiilor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi tribunalelor sale, aflate în exerciţiul funcţiilor jurisdicţionale. Când apreciază că plângerile sunt întemeiate, Ombudsman-ul sesizează instituţia reclamată, care, în termen de 3 luni, trebuie să-şi comunice punctul de vedere. Apoi, Ombudsman-ul transmite un raport Parlamentului European şi instituţiei reclamate şi informează persoana care a făcut plângerea cu privire la rezultatul anchetei.

Din aceste prevederi procedurale rezultă că Ombudsman-ul nu are puteri decizionale de a constata că s-a produs o administrare defectuasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare. De asemenea, mai rezultă că aria sa de competenţă se limitează la instituţiile şi organele comunitare, plângerile neputând viza activitatea statelor membre. Această limitare de competenţă rezultă şi din prevederile art. 138 D din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, potrivit cărora petiţia trebuie să fie „asupra unui subiect care ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii şi care îl/o priveşte în mod direct”.

Despre activitatea sa, Ombudsman-ul prezintă anual un raport Parlamentului European.

În îndeplinirea funcţiilor sale, Ombudsman-ul este pe deplin independent. El nu poate nici să solicite şi nici să primească instrucţiuni din partea vreunui organism.

Atribuţiile Parlamentului European în materie de relaţii externe

Aceste atribuţii îşi au sediul în art. 310 al TCE (fost 238) şi art. 206 TCEEA cu privire la acordurile de asociere. Parlamentul European are dreptul să fie informat despre procesul diplomatic, despre acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe. Procedura de informare este intitulată „Luns/Westerterp”, după numele preşedinţilor Consiliului care au acceptat în numele acestuia (Consiliului).

Competenţele Parlamentului în materie de relaţii externe pot fi grupate în:

a) domeniul tratatelor de aderare; b) domeniul acordurilor internaţionale;

118

c) domeniul reprezentării externe a Uniunii şi politicii externe şi de securitate comună (PESC).

a) Competenţele Parlamentului European în domeniul tratatelor de aderare

a.1. Înainte de începerea negocierilor. În această etapă are loc o informare a Parlamentului, orice cerere fiind trimisă spre examinare comisiei competente. Apreciem că este o procedură de informare, deoarece Regulamentul de procedură al Parlamentului European, nu prevede o măsură pe care poate să o adopte acesta. La propunerea comisiei competente a Parlamentului European a unui grup politic sau a unui număr de cel puţin 40 de membri ai Parlamentului European, Comisia sau Consiliul pot fi invitate de Parlament să participe la o dezbatere înainte de începerea negocierilor. Regulamentul de procedură nu prevede cu ce măsuri se încheie dezbaterea. Este încă un motiv pentru care apreciem că este o procedură de informare prealabilă atâta timp cât pentru Comisie sau Consiliu nu rezultă obligaţii.

a.2. În timpul negocierilor. În această etapă, competenţele Parlamentului cresc. Distingem atât o procedură de informare la nivelul comisiei competente a Parlamentului cu privire la negocieri, dar şi o procedură decizională în care Parlamentul, pe baza unui raport al comisiei sale competente, poate să adopte recomandări, cu majoritatea de voturi cerută pentru avizul conform, solicitând ca recomandările să fie luate în considerare înaintea încheierii tratatului de aderare. Apreciem că este o atribuţie decizională, şi nu consultativă, pentru că avizul, aşa cum am arătat, este conform, deci obligatoriu şi nu consultativ. Informarea pe timpul negocierilor poate fi şi confidenţială.

a.3. La încheierea negocierilor. Proiectul de acord este supus avizului conform al Parlamentului European, care, pe baza raportului comisiei competente a Parlamentului, se pronunţă cu majoritatea voturilor membrilor care îl compun. Este tot o atribuţie decizională, pronunţarea făcându-se prin aviz conform.

b) Competenţele Parlamentului European în domeniul acordurilor internaţionale. Se referă atât la încheierea, cât şi la reînnoirea sau modificarea tratatelor internaţionale. Acordul

119

internaţional poate fi într-un domeniu specific, precum chestiunile monetare sau comerţul.

b.1. Înainte de începerea negocierilor. Comisia competentă a Parlamentului European ia măsuri ca acesta să fie complet informat de către Comisia Europeană cu privire la recomandările sale privind mandatul de negociere. Informarea poate avea caracter confidenţial.

Comisia competentă a Parlamentului, un grup politic din Parlament sau un număr de cel puţin 40 de europarlamentari pot propune Parlamentului să solicite Consiliului să nu autorizeze deschiderea negocierilor până când Parlamentul nu se pronunţă asupra mandatului de negociere. Parlamentul se pronunţă pe baza raportului comisiei sale competente.

Comisia parlamentară competentă poate să solicite Comisiei Europene informaţii privind temeiul juridic pentru încheierea acordului internaţional. Aici pot să apară următoarele situaţii:

1. – comisia nu precizează niciun temei juridic; 2. – comisia comunică un temei juridic dar validitatea lui este

pusă la îndoială; 3. – comisia comunică temeiul juridic şi acesta nu este pus la

îndoială. Cea de-a treia situaţie nu suscită discuţii, însă, la primele două

situaţii se trece la verificarea temeiului juridic, asupra căruia trebuie să se pronunţe comisia parlamentară competentă pentru chestiunile juridice. Concluziile cu privire la validitatea sau pertinenţa temeiului juridic sunt supuse votului Parlamentului. Nu sunt admise amendamente prezentate în plen, care tind să modifice temeiul juridic, când validitatea sau pertinenţa lui nu au fost contestate. Atunci când Comisia nu acceptă să-şi modifice propunerea pentru a se conforma temeiului juridic adoptat de Parlament, se poate propune amânarea votului până la o şedinţă ulterioară. Regulamentul nu mai precizează, la art. 35, ce se întâmplă atunci când nici la şedinţa ulterioară Comisia nu este de acord să-şi modifice temeiul juridic, şi nici art. 83 din Regulamentul de procedură care face trimitere la art. 35 nu precizează aceasta. Tratatul instituind Comunitatea Europeană, la art. 137, stabileşte în competenţa Curţii de Justiţie pronunţarea asupra acţiunilor introduse de Parlamentul European pentru protejarea prerogativelor sale.

120

Problema temeiului juridic al unui tratat internaţional nu este lipsită de importanţă. În lipsa temeiului juridic sau a validităţii sale, acordul internaţional nu poate fi încheiat sau, încheiat fiind, ar fi lipsit de validitate.

b.2. Pe timpul negocierilor acordului internaţional. Comisia parlamentară competentă este informată periodic şi complet de către Comisie sau Consiliu cu privire la stadiul negocierilor. Informaţiile pot avea caracter confidenţial. Parlamentul poate adopta recomandări care să fie luate în considerare înaintea încheierii acordului.

b.3. La încheierea negocierilor. Acordul se prezintă Parlamentului pentru aviz sau aviz conform. Cu această ocazie nu sunt admise amendamente la textul acordului sau protocolului internaţional. Atunci când cerinţa este de aviz conform şi votul majorităţii este negativ Preşedintele Parlamentului informează Consiliul că acordul în cauză nu poate fi încheiat. Votul în Parlament este unic (nu poate fi repetat).

c) Competenţele Parlamentului European în domeniul reprezentării externe şi politicii externe comune (PESC)

Parlamentul European îşi exercită competenţele în domeniul PESC, după cum urmează:

– prin invitarea, de către Preşedintele Parlamentului, a Preşedintelui Consiliului şi a Preşedintelui Comisiei să facă o declaraţie în faţa Parlamentului înainte de numirea Înaltului Reprezentant;

– prin invitarea Înaltului Reprezentant, la numirea sa, dar înainte de preluarea oficială a funcţiei, să facă o declaraţie în faţa comisiei parlamentare competente şi să răspundă la întrebările acesteia. După declaraţia şi răspunsurile la întrebări, Parlamentul poate să facă o recomandare. Invitaţia în faţa comisiei parlamentare se face de către Preşedintele Parlamentului European, la cererea comisiei parlamentare competente, a reprezentanţilor speciali în cadrul PESC, atunci când Consiliul intenţionează să numească astfel de reprezentanţi speciali, care să facă o declaraţie şi să răspundă la întrebările acesteia;

– prin invitarea Consiliului, de către Preşedintele Parlamentului, la cererea Comisiei parlamentare competente, să facă o declaraţie şi să răspundă la întrebările privind mandatul, obiectivele şi alte aspecte

121

pertinente ale misiunii şi rolului pe care ar urma să le îndeplinească un reprezentant special pe care Consiliul are intenţia să-l numească.

Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, în forma

sa din 1957 (art. 203), acordă Parlamentului (Adunării) atribuţii consultative. Prin Tratatul de fuziune din 1967, bugetele comunităţilor

122

au fuzionat şi ele. În 1970 s-a adoptat primul Tratat bugetar (Luxemburg-22 parilie 1970). Acesta a fost modificat prin Tratatul bugetar adoptat la 22 iulie 1975 la Bruxelles (intrat în vigoare la 1 iunie 1977).

Parlamentului i-au fost acordate „puteri bugetare” chiar înainte de a deveni un organ ales (1979) când a început să se comporte ca un organ legislativ în relaţia cu Consiliul.

În prezent atribuţiile bugetare ale Parlamentului European pot fi grupate astfel:

Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul într-un sistem

inedit întemeiat pe dispoziţiile art. 272 TCE, fost art. 203, în funcţie de natura cheltuielilor. Astfel, Parlamentul este compentent în materia cheltuielilor neobligatorii sau „facultative”, iar Consiliul, în materia cheltuielilor obligatorii. Ponderea actuală a celor două categorii este inegală, aproximativ 55% cele facultative şi 45% cele obligatorii. Sunt cheltuieli obligatorii cele pentru Politica Agricolă Comună (PAC),

123

cheltuielile pentru susţinerea preţurilor secţiunii de Garantare din Fondul European de Orientare Agricolă (FEOGA) şi unele cheltuieli ale fondurilor structurale (vezi capitolul privind fondurile structurale). Sunt cheltuieli obligatorii: rambursările monetare directe către statele membre, unele ajutoare pentru dezvoltare.

Uniunea Europeană dispune de resurse proprii din care se formează bugetul.

În privinţa taxelor asupra importurilor agricole, acestea

vizează protejarea producţiei agricole din statele U.E. şi ţin de Politica Agricolă Comună (PAC).

Contribuţiile din taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea unui procent unic asupra sumelor colectate cu acest titlu în statele membre. În această privinţă, contribuţia statelor este inegală. Deşi procentul perceput din TVA este unic, valoarea TVA în statele membre este diferită. Sunt state care, în afara cotei standard, practică şi cote reduse sau cota zero la TVA. Acest procent unic a fost de 0,75% în anul 2003, iar în 2004 a fost redus la 0,5%. Pentru Uniunea Europeană este o sursă importantă de formare a bugetului (în 2003 a reprezentat 24,7% din venituri).

124

Taxa bazată pe PIB (PNB). Procentul din PIB nu a fost în fiecare an acelaşi, el având o tendinţă crescătoare (1,15 în 1988, 1,21 în 1995, 1,22 în 1996, 1,24 în 1997, 1,27 în 1999 până în prezent). Este evident că în sumă absolută contribuţia statelor mai dezvoltate este disproporţionată faţă de contribuţia celorlalte state. Acest fapt a determinat Regatul Unit al Marii Britanii să solicite măsuri în această direcţie. Fostul premier britanic, Margaret Thatcher, la Fontainbleau, a rostit celebrul „I want my money back” („Vreau înapoi banii mei”), cu sensul de a se restitui Marii Britanii o parte din contribuţia determinată asupra PIB, în condiţiile în care sumele primite de acest stat prin bugetul UE erau disproporţionat de mici. Acest subiect a făcut obiectul dezbaterilor, în fiecare an, la alcătuirea bugetului. Ca urmare, s-a instituit procedura „rabatului britanic”, prin care acest stat primeşte restituiri de sume din contribuţia sa la bugetul Uniunii.

• Atribuţiile Parlamentului European de aprobare a bugetului Uniunii Europene

Instituţiile comunitare îşi elaborează proiectele de buget, pe care le înaintează Comisiei până la data de 1 iulie a anului curent pentru bugetul anului următor. Pe baza acestor proiecte, Comisia întocmeşte un proiect preliminar de buget (PPB) pe care îl trimite Consiliului până la 1 septembrie. Consiliul se pronunţă asupra bugetului până la 5 octombrie, cu majoritate calificată (VMC). De obicei, varianta Consiliului este modificată faţă de cea transmisă de comisie. De la Consiliu, proiectul de buget este înaintat Parlamentului până la 5 octombrie.

2.5.5. Procedura bugetului la Parlamentul European

IPOTEZA 1. Parlamentul nu propune amendamente

125

IPOTEZA 2. Parlamentul propune modificări

IPOTEZA 3. Parlamentul respinge bugetul

Propunerea de respingere globală poate fi formulată de o

comisie parlamentară sau de un grup de minimum patruzeci de parlamentari.

Dacă bugetul nu este adoptat, în exerciţiul financiar corespunzător cheltuielile se finanţează în limita a 1/12 din exerciţiul bugetar expirat, până la adoptarea noului buget.

126

Parlamentul poate decide, la propunerea unui număr de cel puţin patruzeci de deputaţi, unui grup politic sau unei comisii parlamentare să fie depăşită doisprezecimea provizorie pentru anumite categorii de cheltuieli, altele decât cele care decurg din tratat şi din actele adoptate în temeiul acestuia. Propunerea trebuie să fie adoptată cu majoritatea membrilor şi trei cincimi din voturile exprimate.

• Atribuţiile de control bugetar ale Parlamentului

European Parlamentul are dreptul să efectueze controale asupra execuţiei

bugetare în curs. Controlul este încredinţat comisiilor parlamentare competente pentru buget şi control bugetar dar şi altor comisii parlamentare interesate.

Parlamentul examinează în fiecare an, înaintea primei lecturi a proiectului de buget, execuţia bugetară în curs.

• Atribuţiile privind descărcarea de gestiune Descărcarea de gestiune a Comisiei se aprobă de către

Parlamentul European până la 30 aprilie sau, în caz de amânare, în perioada de sesiune din octombrie.

127

Aprobarea descărcării de gestiune se face până la data de 30 aprilie a anului următor adoptării raportului Curţii de Conturi.

Dacă în perioada de sesiune din luna aprilie se amână acordarea

descărcării de gestiune, comisia parlamentară competentă în fond prezintă în termen de 6 luni un nou raport. Noul raport poate fi cu propunere de descărcare de gestiune sau de refuz al descărcării de gestiune.

Descărcarea de gestiune se adoptă cu majoritatea voturilor şi constituie închiderea conturilor.

128

Dacă propunerea de rezoluţie sau propunerea de închidere a

conturilor conţin dispoziţii în contradicţie cu votul Parlamentului privind descărcarea de gestiune, votul poate fi amânat şi se stabileşte un nou termen pentru depunerea de amendamente.

Orice decizie sau rezoluţie privind descărcarea de gestiune se publică în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.

• Atribuţii bugetare interne Aceste atribuţii privesc: – elaborarea bugetului propriu; – angajarea şi lichidarea cheltuielilor; – execuţia bugetului propriu, aprobarea conturilor şi descărcarea

de gestiune. Elaborarea bugetului propriu. Biroul Parlamentului European,

pe baza raportului Secretariatului General, întocmeşte proiectul preliminar de estimare a bugetului Parlamentului European. Preşedintele îl transmite comisiei parlamentare competente, care stabileşte proiectul de estimare a bugetului şi raportează Parlamentului. În termenul stabilit de Preşedinte, se depun amendamente, care sunt avizate de comisia competentă. Parlamentul adoptă estimarea bugetului, care se transmite Comisiei şi Consiliului.

129

Angajarea şi lichidarea cheltuielilor. Competenţa în acest domeniu este a Preşedintelui Parlamentului.

Aprobarea conturilor şi descărcarea de gestiune se dau de către Parlament pe baza raportului comisiei competente asupra proiectului de conturi anuale transmis de Preşedintele Parlamentului.

• Atribuţii de sesizare a Curţii de Justiţie Sesizarea are ca obiect existenţa unei încălcări a dreptului

comunitar.

Acţiunea se introduce în numele Parlamentului. Preşedintele

poate să sesizeze plenul cu privire la menţinerea acţiunii. Dacă plenul

130

Parlamentului, cu majoritate de voturi, este împotriva acţiunii, Preşedintele trebuie să retragă acţiunea.

Atunci când Preşedintele Parlamentului introduce o acţiune la Curtea de Justiţie împotriva recomandării comisiei parlamentare, el trebuie obligatoriu să sesizeze Parlamentul cu privire la decizia de menţinere a acţiunii.

2.5.6. Sesiunile şi şedinţele Parlamentului European

Durata mandatului Parlamentului este de 5 ani, iar sesiunile sale sunt anuale.

Sesiunile anuale încep în a doua zi de marţi a lunii martie. În reglementările comunitare se foloseşte şi termenul de

perioadă de sesiune, care reprezintă reuniunea Parlamentului organizată lunar şi care se împarte în şedinţe.

Parlamentul poate fi convocat şi cu titlu excepţional, la cererea Comisiei sau Consiliului sau la iniţiativa Preşedintelui, în caz de urgenţă.

Activitatea se desfăşoară: – în plen; – în comisii. Ordinea de zi se întocmeşte de Conferinţa preşedinţilor şi se

aprobă de Parlament la începutul fiecărei perioade de sesiune. La şedinţele Parlamentului pot asista şi alte persoane decât

membrii Parlamentului, Comisiei, Consiliului, Secretariatului General şi membrilor personalului care îi deservesc pe aceştia, dar numai pe bază de legitimaţie de acces eliberată periodic de Preşedinte sau Secretarul General. Aceste persoane stau în tribune şi trebuie să păstreze liniştea, în caz contrar fiind evacuate de aprozi.

Toate documentele Parlamentului se redactează în limbile oficiale, acestea fiind limbile oficiale ale statelor membre.

Parlamentarii nu pot lua cuvântul fără invitaţia Preşedintelui. Dacă un parlamentar se abate de la subiect, el este atenţionat de Preşedinte. La a treia atenţionare, Preşedintele îi poate retrage cuvântul. Timpul dezbaterilor se împarte între grupurile politice, iar parlamentarilor neafiliaţi li se repartizează un timp global. O fracţiune

131

a timpului de dezbateri se repartizează grupurilor politice în funcţie de numărul lor total de membri.

În prima şedinţă a fiecărei perioade de sesiune, este afectat un timp de 30 de minute pentru declaraţii ale europarlamentarilor pe o chestiune importantă politică. Niciun vorbitor nu poate depăşi un minut.

La sfârşitul dezbaterilor, membrii Parlamentului pot primi cuvântul (solicitare de intervenţie pentru chestiuni de ordin personal) pentru a respinge remarcile din cursul dezbaterii care îl privesc personal, fie opiniile care îi sunt atribuite, fie pentru a-şi rectifica propriile declaraţii.

Cvorumul este o treime din membrii Parlamentului. Parlamentul poate să delibereze, să stabilească ordinea de zi şi să

adopte procesul verbal indiferent de ordinea de zi. Votarea se face prin ridicarea mâinii. Preşedintele poate hotărî

votul electronic dacă apreciază că votul nu este clar. Dacă sistemul electronic nu funcţionează, votarea se face prin „ridicare în picioare”.

În cazul numirilor sau la cererea unei cincimi din membrii Parlamentului, se foloseşte votul secret.

2.6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

2.6.1. Istoric

Crearea acestei instituţii a fost prefigurată în declaraţia lui Robert Schumann din 9 mai 1950, când a propus Înaltei Autorităţi Comune (care a precedat Comisia) şi „căi de atac necesare împotriva deciziilor” acesteia.

132

Prin urmare, într-o primă gândire, instituirea procedurilor jurisdicţionale viza stoparea eventualelor excese sau neregularităţi ale Înaltei Autorităţi ca structură supranaţională.

Primul tratat comunitar, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), cunoscut şi ca Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie 1953 (expirat la 23 iulie 2002), a stat la baza înfiinţării Curţii de Justiţie a CECO, însărcinată să asigure respectarea dreptului comunitar, aplicarea lui uniformă de statele membre şi rezolvarea diferendelor cu privire la aplicarea Tratatului CECO. Numărul membrilor Curţii nu era stabilit în corelare cu numărul statelor membre. Iniţial, au fost şapte judecători şi doi avocaţi generali, care au depus jurământul la 4 decembrie 1952.

Primul preşedinte al Curţii de Justiţie CECO a fost Massimo Pilloti (cetăţean Italian, născut la 1 august 1879, decedat la 29 aprilie 1962). Mandatul acestuia a fost între anii 1952 şi 1958.

În martie 1953, Curtea şi-a elaborat Regulamentul de procedură. A pronunţat primele hotărâri la 21 decembrie 1954 (Hotărârea nr. 1/54, Franţa împotriva Înaltei Autorităţi şi nr. 2/54, Italia împotriva Înaltei Autorităţi).

Tratatul de la Roma (TCEE) din 1957, la art. 164, prevedea că misiunea Curţii de Justiţie o constituie asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului. O dispoziţie similară conţinea şi Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (TCEEA - Euratom), la art. 136. Ambele Tratate de la Roma (TCEE şi TCEEA), în privinţa compunerii CEJ, prevăd un număr de şapte judecători şi doi avocaţi generali. La fel ca în Tratatul CECO, nu sunt prevăzute condiţii privind apartenenţa judecătorilor şi avocaţilor generali la statele membre.

Prin cele două Tratate de la Roma, Curtea de Justiţie devine Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Tratatul de fuziune din 1965 nu a mai trebuit decât să unifice Consiliul Şi Comisia Comunităţilor Europene (Tratat de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene 67/443 CEE şi 67/27 Euratom).

133

Tratatul de fuziune conţine şi dispoziţii privitoare la Curtea de Justiţie, modificând o serie de dispoziţii din Tratatul CECO (art. 16,20, 44), punându-le în acord cu Tratatele de la Roma.

Actul Unic European (AUE) din 1987 a autorizat Curtea de Justiţie să solicite Consiliului crearea, alături de ea, a unei jurisdicţii de primă instanţă, după cum urmează: „ (1) La solicitarea Curţii de Justiţie şi în urma consultării Comisiei şi Parlamentului European, Consiliul, hotărând, în unanimitate, poate alătura Curţii de Justiţie o instanţă cu competenţe de soluţionare în primă instanţă, sub rezerva unui recurs în faţa Curţii de Justiţie, limitat exclusiv la chestiuni de drept şi conform condiţiilor stabilite prin Statut, a anumitor categorii de acţiuni formulate de persoane fizice sau juridice. Această instanţă nu are competenţa să soluţioneze nici acţiuni iniţiate de către statele membre sau de către instituţii comunitare, nici întrebări preliminare înaintate în temeiul art. 41 alin. (2). Consiliul, acţionând în conformitate cu procedura stabilită în alineatul (1), stabileşte componenţa acestei instanţe şi adoptă adaptările şi dispoziţiile suplimentare necesare la Statutul Curţii de Justiţie. Cu excepţia cazurilor în care Consiliul adoptă o decizie diferită, dispoziţiile acestui Tratat referitoare la Curtea de Justiţie, în special dispoziţiile Protocolului privind Statutul Curţii de Justiţie, se aplică acestei instanţe” (art. 35 D, CECO). Dispoziţii similare au modificat şi Tratatul CEE (art. 168 A) şi EURATOM (art. 140 A).

Actul Unic European conţine şi o serie de dispoziţii cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească membrii Tribunalului de Primă Instanţă, pe care le vom analiza într-o secţiune ulterioară.

În baza acestor prevederi, la 24 octombrie 1988, a fost creat Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene.

Prin TUE (Maastricht, 1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2001), s-au operat modificări de competenţe în sensul transferului unor competenţe de la Curtea de Justiţie către Tribunalul de Primă Instanţă.

Incepând din 1995, numărul de judecători a fost stabilit la 15, iar al avocaţilor generali la 9, până în octombrie acelaşi an, după care numărul avocaţilor generali a fost redus la 8.

Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înfiinţării Tribunalului Funcţiei Publice. Acesta a fost înfiinţat în baza deciziei

134

Consiliului din 2 noiembrie 2004, luând fiinţă efectiv în iulie 2005, fiind prevăzut cu 7 judecători.

Din 2004, după extinderea la 25 de state membre, Curtea de Justiţie avea 25 de judecători şi 8 avocaţi generali, iar din 2007, după aderarea Bulgariei şi României, are 27 de judecători şi 8 avocaţi generali.

Momentul Curtea de

Justiţie Tribunalul de Primă Instanţă

Tribunalul Funcţiei Publice

1952 - Curtea de Justiţie CECO, 6 state membre

- 7 judecători - 2 avocaţi generali - 57 funcţionari

1958 – Curtea de Justiţie a Comuni-tăţilor Europene, 6 state membre

- 7 judecători - 2 avocaţi generali - 73 funcţionari

1973 9 state membre

- 9 judecători - 4 avocaţi generali - 223 funcţionari

- 10 judecători - 4 avocaţi generali

Martie 1981 - 11 judecători - 5 avocaţi generali - 452 funcţionari

- 13 judecători - 6 avocaţi generali

Iulie 1989 12 judecători

571 funcţionari -15 judecători - 9 avocaţi generali până în octombrie, apoi 8 avocaţi generali

15 judecători

950 funcţionari

135

-25 judecători - 8 avocaţi generali

25 judecători Iulie 2005 7 judecători

1641 funcţionari -27 judecători - 8 avocaţi generali

27 judecători 7 judecători

Circa 2000 funcţionari

Tratatul de la Lisabona a schimbat denumirea Curţii din Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă în Tribunalul. Tot Tratatul de la Lisabona prevede, în afara instanţelor europene existente, şi înfiinţarea de tribunale specializate. Art. 19 din Tratatul modificat privind Uniunea Europeană prevede: „(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate.”

2.6.2. Curtea Europeană de Justiţie

2.6.2.1. Compunere

În prezent, Curtea de Justiţie funcţionează cu 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Potrivit art. 221 din tratatul C.E., astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali poate fi mărit de Consiliu la propunerea Curţii de Justiţie (art. 222 TCE).

Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile pentru exercitarea în ţările lor a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi de competenţă recunoscută. Ei sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 (şase) ani. La fiecare 3 ani are loc înlocuirea parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, treisprezece şi, respectiv, patrusprezece judecători, iar avocaţi generali, câte patru. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali poate fi reînnoit.

Prin Tratatul de la Lisabona a fost modificată procedura de numire a judecătorilor şi avocaţilor generali. Această modificare a fost

136

incorporată la art. 255 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În acest scop se constituie o comisie care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Membrii comitetului sunt desemnaţi prin decizie a Consiliului. Tot prin decizie a Consiliului se stabileşte şi regulamentul de funcţionare a comitetului.

Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali poate înceta: – la expirarea duratei de 6 ani; – prin deces; – prin demisie; – prin înlăturare din funcţie. • Încetarea mandatului prin demisie Judecătorul adresează scrisoarea de demisie preşedintelui Curţii

pentru a fi transmisă preşedintelui Consiliului.judecătorul demisionar îşi continuă activitatea până la preluarea funcţiei de către succesorul său.

• Înlăturarea din funcţie Acest mod de încetare a mandatului se produce atunci când în

opinia unanimă a judecătorilor Curţii şi avocaţilor generali, fie judecătorul respectiv nu mai corespunde condiţiilor cerute, fie nu mai îndeplineşte obligaţiile aferente funcţiei sale.

Judecătorul în cauză nu ia parte la aceste deliberări. Decizia Curţii de înlăturare din funcţie se aduce la cunoştinţa

preşedintelui Parlamentului European şi preşedintelui Comisiei şi se notifică preşedintelui Consiliului de către grefierul Curţii.

Notificarea adresată preşedintelui Consiliului este actul care antrenează eliberarea postului.

Judecătorul desenmnat în locul altui judecător, al cărui mandat a încetat înainte de epuizarea duratei mandatului, este numit pentru restul mandatului.

Judecătorii nu pot exercita nicio funcţie politică sau administrativă şi nicio activitate profesională, nici chiar neremunerată.

137

Desfăşurarea unei activităţi remunerate poate fi acordată cu caracter derogatoriu de către Consiliu şi numai cu titlu excepţional.

Avocatul general are rolul de a prezenta, în mod public, concluzii motivate cu privire la cauzele aflate pe rolul Curţii. În cazul în care se consideră că o cauză nu pune o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, că aceasta poate fi judecată fără concluziile avocatului. Concluziile se prezintă public şi trebuie să fie imparţiale şi independente.

Dintre avocaţii generali, unul este numit prim-avocat general. Grefierul Curţii se subordonează preşedintelui Curţii, depune

jurământ în faţa Curţii că îşi va exercita funcţia cu deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei sale şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor şi are în subordine personalul auxiliar pus la dispoziţia Curţii.

Atunci când grefierul nu îşi poate exercita funcţia, Curtea organizează suplinirea grefierului.

La propunerea Curţii, Consiliul, cu unanimitate, poate hotărî numirea unor raportori adjuncţi şi stabili statutul acestora. Raportorii adjuncţi trebuie să participe la instrumentarea cauzelor şi să colaboreze cu judecătorul raportor.

2.6.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie

Curtea formează, în cadrul ei, Marea Cameră, Camera din trei şi din cinci judecători.

Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Curţii de Justiţie şi pe preşedinţii de cameră. În cazul camerelor de cinci judecători, preşedinţii camerelor se aleg pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o dată.

La fel şi preşedintele Curţii este ales pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

Marea Cameră este alcătuită din treisprezece judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii. Din Marea Cameră fac parte preşedinţii camerelor de cinci judecători şi alţi judecători. Curtea se întruneşte în această compunere la cererea unui stat membru sau a unei instituţii comunitare care este parte în proces.

Curtea se reuneşte în şedinţă plenară atunci când este sesizată:

138

– în temeiul art. 195 alin. (2) TCE – pentru destituirea Ombudsman-ului, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă;

– în temeiul art. 213 alin. (29) TCE – pentru destituirea unui membru al Comisiei, decăderea din dreptul de pensie ori la avantaje echivalente, la sesizarea Consiliului sau Comisiei, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor impuse de mandat şi, în special, a obligaţiei de onestitate şi prudenţă, după încheierea mandatului, în a accepta alte funcţii sau avantaje;

– art. 216 sau art. 247 alin. (7) TCE – pentru destituirea unui membru al Curţii de conturi sau decăderea din alte drepturi sau avantaje, în cazul în care se constată că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor.

Curtea mai poate să considere că o cauză are o importanţă specială şi să decidă, după ascultarea avocatului general, trimiterea cauzei în şedinţă plenară.

2.6.2.3. Competenţa Curţii de Justiţie

Aşa cum am mai arătat, iniţial Curtea de Justiţie a fost concepută pentru căile de atac exercitate împotriva deciziilor Înaltei Autorităţi (executivul) CECO.

În acest moment, competenţa Curţii este deosebit de complexă. 1) În primul rând, Curtea este instanţă de recurs, limitat la

chestiuni de drept, pentru deciziile pronunţate de tribunal în cauzele date în competenţa sa.

2) Atunci când Comisia consideră că un stat membru a încălcat obligaţiile decurgând din Tratate, emite un aviz motivat, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea să-şi prezinte observaţiile. Dacă statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea.

(3.) Curtea poate fi sesizată de oricare stat membru care consideră că un alt stat membru a încălcat o obligaţie decurgând dintr-un tratat, după ce mai întâi a sesizat Comisia, care, în termen de trei luni, trebuie să emită un aviz motivat. Statelor în cauză, Comisia trebuie să le permită să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise

139

şi orale. Dacă avizul nu a fost emis în termen de trei luni, statul reclamant poate sesiza Curtea.

Statele sunt obligate să se conformeze hotărârii Curţii. În caz contrar, Comisia, după ce a dat posibilitatea statului în cauză să îşi formuleze observaţiile, sesizează Curtea. Comisia propune Curţii şi cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu, la care să fie obligat statul care nu s-a conformat deciziei Curţii.

Curtea poate să impună plata unei sume forfetare sau unei penalităţi atunci când constată că nu a fost respectată hotărârea sa.

4) Curtea poate primi competenţa de fond în aplicarea sancţiunilor prevăzute de Regulamentele adoptate de Consiliu, precum şi de Regulamentele adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliu.

5) Curtea poate primi competenţa de a judeca litigii legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul tratatelor care creează titluri comunitare de proprietate intelectuală. Această competenţă poate fi conferită de Consiliu, cu unanimitate, după consultarea Parlamentului şi după ce statele membre au aprobat dispoziţiile Consiliului în conformitate cu normele lor constituţionale.

6) Curtea controlează legalitatea: a) actelor legislative; b) actelor Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii Centrale Europene,

altele decât recomandările şi avizele; c) actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European

menite să producă efecte juridice faţă de terţi; d) actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să

producă efecte juridice faţă de terţi. Acţiunile pot fi formulate de un stat membru, de Parlamentul

European, Consiliu sau Comisie pentru: – motive de necompetenţă; – motive de încălcare a unor norme fundamentale de procedură; – încălcarea Tratatelor sau oricărei norme de drept; – abuz de putere. 7) Curtea se pronunţă asupra acţiunilor formulate de Curtea de

Conturi, de Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor privitoare la salvgardarea prerogativelor acestora.

140

Curtea poate declara nul şi neavenit actul contestat, indicând, atunci când este necesar, efectele actului pe care le consideră irevocabile.

8) Persoanele fizice sau juridice pot să formuleze acţiuni împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct, individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măduri de executare. Acţiunile pot fi formulate în legătură cu legalitatea actelor legislative, a actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

Acţiunile persoanelor fizice sau juridice împotriva actelor organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, care urmează să producă efecte juridice faţă de ele, pot să fie supuse unor proceduri şi condiţii speciale prevăzute în actele constitutive ale respectivelor organe, oficii sau agenţii. Acţiunile se formulează în termen de două luni de la:

– publicarea actului; – notificarea acestuia reclamantului; – data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv. Dacă acţiunea este întemeiată, Curtea declară nul actul şi atunci

când este necesar, arată care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

9) Curtea poate să constate încălcarea prevederilor Tratatelor de către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană, prin abţinerea de a hotărî.

Pentru ca acţiunea să fie admisibilă, este necesar ca instituţia, organul, oficiul sau agenţia respectivă să fi fost solicitată să acţioneze şi să nu o fi făcut în termen de două luni prin precizarea unei poziţii. După aceste două luni, în termen de alte două luni, poate fi introdusă acţiunea la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor poate fi exercitată de: • statele membre; • celelalte instituţii ale Uniunii; • orice persoană fizică sau juridică în condiţiile arătate mai

sus în legătură cu omisiunea unei instituţii, organ, oficiu sau agenţie a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.

141

a) cu titlu preliminar, Curtea de Justiţie se pronunţă cu privire la:

• interpretarea tratatelor; • validarea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Acţiunea cu titlu preliminar poate fi iniţiată prin invocarea unei astfel de chestiuni în faţa unei instanţe naţionale, care:

• poate să aprecieze că o decizie în acest sens îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre; • este obligată să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie atunci când deciziile sale nu mai sunt supuse niciunei căi de atac; • este obligată să sesizeze Curtea Europeană de Justiţie, care, la rândul ei, trebuie să hotărască în cel mai scurt timp atunci când asemenea chestiune se invocă privitor la o persoană supusă unei măsuri privative de libertate.

10) Curtea Europeană de Justiţie se pronunţă şi în materia răspunderii extracontractuale a Uniunii care este obligată să repare în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor, cu excepţia Băncii Centrale Europene care trebuie să repare pe cheltuiala sa prejudiciile cauzate de ea însăşi sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.

Modalitatea în care agenţii răspund faţă de Uniune este stabilită prin statutul sau regimul care li se aplică.

11) Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că Uniunea se întemeiază pe respectarea valorilor demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.

Consiliul, conform art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la propunerea:

– unei treimi din statele membre; – Parlamentului European;

142

– sau a Comisiei Europene, şi cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate:

a) existenţa unui risc clar de încălcare a valorilor prevăzute la art. 2 de către un stat membru. Mai înainte de constatare, Consiliul audiază statul membru şi îi poate adresa recomandări; hotărârea se adoptă cu o majoritate de patru cincimi din membrii Consiliului;

b) existenţa unei încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute la art.2. Mai înainte de constatare, statul membru este invitat să-şi prezinte observaţiile. Hotărârile se adoptă cu unanimitate de voturi. În cazul constatării unei încălcări grave, Consiliul, hotărând cu o

majoritate calificată, poate să suspende drepturi care îi revin statului membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Obligaţiile statului sancţionat rămân în vigoare. Modificarea sau revocarea măsurii se poate face tot cu majoritate calificată.

Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe cu privire la legalitatea unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în temeiul art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Curtea poate fi sesizată numai de statul în cauză şi numai cu privire la respectarea dispoziţiilor de procedură prevăzut de art. 7.

12) Curtea judecă orice litigiu dintre Uniune şi agenţii săi. Competenţa Curţii se manifestă în limitele şi condiţiile stabilite prin statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii.

13) Curtea judecă litigiile ţinând de îndeplinirea obligaţiilor statelor membre rezultate din Statutul Băncii Europene, precum şi litigiile privind Hotărârile Consiliului Guvernatorilor sau Consiliului de administraţie al Băncii Europene sau de îndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor rezultând din tratate şi din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene (BCE). Banca centrală naţională care nu şi-a îndeplinit obligaţiile trebuie să se conformeze hotărârii Curţii şi să adopte măsurile necesare executării acesteia.

14) Atunci când într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia, există o clauză

143

compromisorie de atribuirea competenţei în favoarea Curţii, această Curte soluţionează diferendul ivit.

15) Tot pe temeiul unui compromis, Curtea are competenţa de a se pronunţa asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu obiectul tratatelor.

16) Curtea judecă acţiunile privind legalitatea deciziilor care prevăd măsuri restrictive adoptate de Consiliu împotriva persoanelor fizice sau juridice în baza dispoziţiilor speciale privind politica externă şi de securitate comună (Titlul V, Capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană).

17) Curtea judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Tribunalul de primă instanţă.

18) Curtea reexaminează deciziile pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă în acţiunile introduse împotriva hotărârilor Tribunalului funcţiei publice.

Curtea de Justiţie nu are competenţa să judece: – dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună

(PESC); – actele adoptate în temeiul dispoziţiilor privind politica externă

şi de securitate comună; – legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de

poliţie într-un stat membru; – exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre

pentru menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne. Curtea, după primirea acţiunii, poate: – să ordone suspendarea actului atacat (art. 278 din Tratatul

consolidat privind funcţionarea Uniunii); – să dispună măsurile provizorii necesare (art. 279 din acelaşi

Tratat consolidat). Hotărârile Curţii au forţă executorie. Hotărârile Curţii pot fi revizuite în urma descoperirii unui fapt

de natură să aibă o influenţă decisivă. Faptul trebuie să nu fi fost cunoscut părţii şi Curţii la data judecăţii dar să fi preexistat judecăţii.

Procedura, în cazul revizuirii, are două faze: – admisibilitatea, în care Curtea trebuie să constate existenţa

faptului şi natura lui decisivă. În caz contrar, Curtea respinge cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă;

144

– reluarea judecăţii, în care decizia atacată este desfiinţată, iar cauza este rejudecată. Admiterea nu semnifică schimbarea soluţiei, Curtea putând să decidă că hotărârea este corectă, iar faptul preexistent şi recunoscut să nu schimbe starea de fapt sau de drept. 2.6.2.4. Tipurile de acţiuni de competenţa Curţii Europene de Justiţie

Aceste competenţe au fost grupate în doctrină în 8 tipuri de

acţiuni (vezi figura următoare):

2.6.2.5. Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie

Art. 20 din Statutul Curţii Europene de justiţie prevede că

procedura este alcătuită din faza scrisă şi faza orală. Reprezentarea în faţa Curţii se face:

Acţiuni la Curtea

Europeană de Justiţie

Procedura întrebărilor preliminare

Acţiunea în neîndeplinirea

obligaţiilor

Acţiunea în anulare

Acţiunea în interpretarea

propriilor decizii

Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona

Revizuirea

Reexaminarea

Recursul

145

– în cazul statelor membre sau instituţiilor Comunităţilor, de către un agent numit pentru fiecare cauză. Agentul poate fi asistat de un consilier sau un avocat;

– celeilalte părţi, de către un avocat care trebuie să fie autorizat să exercite această profesie într-un stat membru.

• Procedura scrisă Sesizarea Curţii se face printr-o cerere introductivă depusă la grefa Curţii.

Grefierul Curţii trimite, spre publicare, în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” a unei comunicări privind acţiunea, cuprinzând motivele şi concluziile reclamantului.

Cererea introductivă se comunică părţii adverse care, în termen de o lună, trebuie să depună un memoriu în apărare (similar întâmpinării din dreptul naţional românesc).

Reclamantul poate formula o replică, iar pârâtul, o duplică, tot în termene de câte o lună. Preşedintele poate aproba prelungiri ale acestor termene.

Cererea introductivă trebuie să fie însoţită de actele şi documentele pe care se întemeiază sau copiile acestora certificate pentru conformitate.

Atunci când se cere anularea actului, acesta se ataşează cererii introductive. În cazul acţiunii în constatare de a acţiona, se ataşează o probă scrisă a datei invitaţiei de a acţiona. Grefierul Curţii poate cere părţii să prezinte actele care nu sunt anexate, fără ca această cerere să ducă la prelungirea termenului în care poate fi introdusă acţiunea, termen al cărui

146

nerespectare este sancţionată cu decăderea.

Cererea introductivă trebuie să conţină: datele de identificare ale reclamantului (nume, denumire, domiciliu, calitatea semnatarului, pârâţii cu datele de identificare, obiectul litigiului şi o expunere sumară a motivelor invocate (vom reveni asupra cestui subiect).

În cazul procedurii întrebării preliminare, sesizarea se face prin decizia instanţei naţionale care, odată cu sesizarea, decide suspendarea cauzei. Decizia instanţei naţionale de sesizare a Curţii cu o întrebare preliminară se notifică de către grefierul Curţii părţilor şi instituţiilor Uniunii în cazul în care actul contestat provine de la acestea, precum şi Parlamentului şi Consiliului atunci când actul a fost adoptat de acestea în procedura codeciziei. În termen de două luni de la notificare, poate fi exercitat dreptul de a depune la Curte memorii sau observaţii scrise.

Procedura accelerată, prevăzută de art. 23 a din Statutul Curţii, permite acesteia să scurteze termenele şi să nu se mai ia concluziile avocatului general în cauzele extrem de urgente şi pentru acţiunile în pronunţarea unei hotărâri preliminare privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. În procedura accelerată se poate decide limitarea părţilor sau a altor persoane interesate autorizate să depună memorii sau observaţii scrise, iar, în cazuri de

147

extremă urgenţă, Curtea poate să decidă trecerea peste faza scrisă a procesului.

În soluţionarea cauzei, Curtea poate să ceară statelor membre şi instituţiilor, altele decât părţile în cauză, informaţii pe care le consideră necesare soluţionării litigiului sau poate decide efectuarea unei expertize.

• Faza orală Cuprinde: – raportul prezentat de un

judecător raportor; – reuniunea generală a

judecătorilor şi avocaţilor generali; – repartizarea cauzei unei camere,

Marii Camere sau în şedinţă plenară, după ascultarea avocatului general;

– audierea agenţilor, consilierilor şi avocaţilor părţilor;

– ascultarea concluziilor avocatului general;

– audierea martorilor şi experţilor, dacă este cazul. Dacă martorii nu se prezintă, Curtea poate aplica sancţiuni pecuniare. Audierea se face sub prestare de jurământ. Curtea mai poate decide prin comisie rogatorie de către o instanţă naţională.

Părţile pot depune concluzii scrise. La fiecare şedinţă se întocmeşte un

proces-verbal care se semnează de către preşedinte şi de către grefier.

Lista de şedinţe se stabileşte de preşedinte. Statele membre pot interveni în litigiile aflate pe rolul Curţii.

Dreptul de intervenţie este recunoscut oricărei persoane care dovedeşte un interes în soluţionarea litigiului dedus judecăţii, cu excepţia litigiilor:

– între statele membre;

148

– între instituţiile Comunităţilor; – între statele membre pe de o parte, şi instituţiile

Comunităţilor, pe de altă parte. În cazul în care Comisia consideră că o cauză nu pune o

problemă nouă de drept, decide, după ascultarea avocatului general, să treacă la judecarea acesteia fără concluziile avocatului general.

Preşedintele poate decide, într-o procedură sumară, fie suspendarea actului, fie măsuri provizorii, fie suspendarea executării silite.

• Hotărârea Curtea soluţionează litigiul printr-o hotărâre care menţionează numele judecătorilor care au deliberat, se motivează, se semnează de preşedinte şi grefier, se citeşte în şedinţă publică şi se publică în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Deliberările sunt secrete.

• Căi de atac – Hotărârea Curţii poate fi atacată în termen de o lună de la comunicarea ei. Executarea ei nu se suspendă odată cu atacarea ei, chiar când a fost pronunţată în lipsă, decât dacă se decide astfel de către Curte.

Terţa opoziţie poate fi exercitată de către:

– statele membre; – instituţiile Comunităţilor; – orice alte persoane fizice şi juridice

care nu au fost audiate şi cărora hotărârile le lezează drepturile;

– interpretarea hotărârii Curţii revine acesteia la cererea uneia dintre părţi atunci când apreciază că există dificultăţi în înţelegerea sensului sau domeniului de aplicare.

Revizuirea – a fost prezentată mai sus. Termenul înlăuntrul căruia se poate formula nu trebuie să depăşească zece

149

ani de la data hotărârii. Apreciem că fixarea acestui termen, relativ scurt, menit să asigure securitatea circuitului civil, neagă ideea de justiţie. Acţiunea de revizuire pentru fapt necunoscut părţilor ar trebui să fie imprescriptibilă.

• Cheltuielile judiciare

Prin încheiere, Curtea se pronunţă şi cu privire la cheltuielile de judecată. Procedura în faţa Curţii este scutită de taxe judiciare. Curtea poate decide, atunci când apreciază că o parte se află în imposibilitate de a face faţă în totalitate sau doar în parte cheltuielilor judiciare, să se acorde acelei părţi asistenţă juridică gratuită. În rest onorariul avocaţilor se suportă de către părţi şi, la pronunţare, cade în sarcina părţii aflate în culpă.

• Regimul lingvistic Toate limbile oficiale ale celor 27 de state membre ale Uniunii Europene (23 de limbi) pot fi limbi de procedură. Judecătorii, în mod tradiţional, deliberează în limba franceză.

2.6.3. Tribunalul de Primă Instanţă

2.6.3.1. Compunerea Tribunalului şi statutul judecătorilor

Este compus tot din 27 de judecători, câte unul desemnat de fiecare stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Tribunalul de Primă Instanţă nu are avocaţi generali, judecătorii acestuia putând fi chemaţi să exercite funcţia de avocat general (art.48 din Statutul Curţii de Justiţie).

Mandatul judecătorilor este de 6 ani, iar acesta poate fi reînoit. La fel ca la Curtea Europeană de Justiţie, la fiecare 3 ani se înlocuiesc alternativ câte paisprezece, respectiv, treisprezece judecători.

150

Aceştia depun jurământul, la numirea în funcţie, că îşi vor exercita atribuţiile cu deplină imparţialitate şi potrivit conştiinţei lor şi că nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor. Jurământul este individual.

Judecătorii beneficiază de imunitatea de jurisdicţie în ceea ce priveşte actele îndeplinite de ei, inclusiv cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, şi continuă să beneficieze de această imunitate după încetarea funcţiilor lor. Nu pot să exercite nicio funcţie politică sau administrativă şi nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu, Consiliul putând să deroge cu titlu excepţional şi aceasta doar în cazul învăţământului superior.

Mandatul judecătorilor Tribunalului de Primă Instanţă poate înceta în exact aceleaşi condiţii precum cele ale judecătorilor Curţii, fiindu-le aplicabile aceleaşi dispoziţii ale Statutului Curţii (art.2-8, art.14 şi 15, art.17, primul, al doilea, al patrulea şi al cincilea paragraf şi aticolul 18).

Cauzele se judecă: – în camere compuse din 3 sau 5 judecători; – în complet cu judecător unic; – în Marea Cameră (13 judecători); – în şedinţă plenară. Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor. Atunci când un membru al Tribunalului a exercitat funcţia de

avocat general într-o cauză, el nu mai poate să participe la judecarea acelei cauze.

Tribunalul dispune de un grefier propriu cărua îi sunt aplicabile dispoziţiile ce privesc grefierul Curţii.

2.6.3.2. Competenţa Tribunalului de primă instanţă

Tribunalul este competent să judece:

Art.256 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

– cererile persoanelor fizice sau juridice împotriva Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului, Comisiei, Băncii Centrale Europene, instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor în legătură cu omisiunea lor de a le adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz. Acţiunea poate fi introdusă într-un termen de două

151

luni, după expirarea unui termen de două luni de la data solicitării de a acţiona, fiind adresată instituţiei, organului etc., care nu a acţionat şi nu şi-a precizat poziţia;

Art.263 din Tratatul privind Uniunea Europeană

– cererile oricărei persoane fizice sau juridice împotriva actelor al căror destinatar este, sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare;

Art.268 din Tratatul privind Uniunea Europeană

– litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor cauzate de instituţiile Uniuniisau agenţii săi în exercitarea funcţiunilor lor decurgând din răspunderea extracontractuală; litigiile privind reparaţiile prejudiciilorcauzate de Banca Centrală Europeană. Soluţionarea se face în conformitate cu principiile generale comune ale statelor membre;

Art.272 din Tratatul privind Uniunea Europeană

– cu privire la o clauză compromisorie cuprinsă într-un contract de drept public sau privat încheiat de Uniune sau în numele acesteia;

Art.256 (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană

acţiunile formulate împotriva deciziilor tribunalelor specializate. În mod excepţional acestea pot face obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi limitele prevăzute de Statut, în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii;

Art.256 (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană

– trimiteri preliminare cu privire la: • interpretarea tratatelor; • validitatea şi interpretarea actelor

adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii (art.267). În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu susceptibilă să aducă atingere unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii, Tribunalul poate trimite cauza spre

152

soluţionare Curţii de Justiţie. Aceste decizii pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă pot face obiectul unei căi de atac în reexaminare, la Curtea de Justiţie, atunci când există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii.

Tribunalul de Primă Instanţă mai judecă: – acţiuni ale statelor membre împotriva Comisiei; – acţiuni privind ajutoarele de stat şi concurenţa; – acţiuni privind răspundera contractuală a Comunităţilor

atribuite în mod expres Tribunalului; – acţiuni în materia mărcilor comunitare.

2.6.3.3. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă

Această procedură este aceeaşi ca şi în faţa Curţii de Justiţie,fiind compusă din două faze: faza scrisă şi faza orală.

2.6.3.4. Regimul lingvistic

Acest regim este acelaşi cu cel al Curţii de Justiţie. Cererea se

poate redacta în oricare din cele 23 de limbi oficiale, iar judecătorii deliberează într-o limbă comună, tradiţional limba franceză.

2.6.4. Tribunalul Funcţiei Publice

Potrivit articolului 257 din Tratatul privind Uniunea Europeană

(fost art.225 din T.C.E.), Parlamentul şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate. Până la acest moment nu a fost înfiinţat decât un singur tribunal specializat, respectiv, Tribunalul Funcţiei Publice.

2.6.4.1. Compunere

Tribuanlul Funcţiei Publice este alcătuit din 7 judecători numiţi

de Consiliu pe o perioadă de 6 ani. Mandatul lor poate fi reînoit.

153

Numirea judecătorilor se face pe bază de canditaturi asupra cărora hotărăşte un comitet format din şapte personalităţi, foşti membri ai Curţii sau Tribunalului de Primă Instanţă ori dintre jurişti cu competenţă notorie.

Alegerea judecătorilor trebuie să asigure o compunere echilibrată şi o reprezentare geografică pe cât posibil mai largă a resortisanţilor statelor membre şi sistemelor juridice naţionale.

Judecătorii îşi aleg un preşedinte pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînoit, şi numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.

Tribunalul Funcţiei Publice soluţionează cauzele în: - complete cu judecător unic; - camere compuse din trei judecători; - camere compuse din cinci judecători; - în plen.

2.6.4.2. Competenţa

Tribunalul Funcţiei Publice este instanţă specializată în materia

contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene. Judecă litigiile dintre instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii şi

personalul acestora în materie de: – remuneraţie; – carieră; – recrutare; – măsuri disciplinare; – regimul de securitate socială (pensie, boală, invaliditate, accidente

de muncă, alocaţii familiale). Competenţa Tribunalului Funcţiei Publice include şi litigiile cu

personalul din cadrul Eurojust, Europol, Banca Centrală Europeană şi Oficiul pentru Armonizare în Cadrul Pieţei Interne (O.A.P.I.).

Litigiile dintre administraţiile naţionale şi proprii salariaţi, fie ei funcţionari publici sau lucrători contractuali, nu pot fi supuse soluţionării Tribunalului Funcţiei Publice.

2.6.4.3. Procedura şi regimul lingvistic

154

Tribunalul Funcţiei Publice se conduce după aceleaşi reguli de procedură şi are acelaşi regim lingvistic ca şi Curtea şi Tribunalul de Primă Instanţă, procesul fiind alcătuit, la fel, dintr-o fază scrisă şi una orală.

2.6.5. Hotărârile

Actele prin care Curtea şi cele două tribunale soluţionează

litigiile cu care au fost sesizate se numesc hotărâri. Hotărârile trebuie să cuprindă:

• menţiunea pronunţării de către Curte/Tribunal; • data pronunţării; • numele preşedintelui şi judecătorilor şi, eventual, numele avocatului general; • numele grefierului; • arătarea părţilor a agenţilor, consilierilor sau avocaţilor părţilor; • concluziile părţilor (modul în care şi-au susţinut poziţia); • menţiunea că avocatul general şi-a prezentat concluziile, dacă este cazul; • expunerea sumară a faptelor; • motivele; • dispozitivul, inclusiv soluţia privitoare la cheltuielile de judecată.

Dispozitivul este acea parte a hotărârii în care Curtea/Tribunalul dispune asupra litigiului, dă dezlegare pricinii.

Hotărârile se pronunţă în şedinţă publică, iar părţile trebuie să fie citate.

Originalul hotărârii se semnează de preşedinte, de judecătorii care au luat parte la deliberări şi de grefier, este sigilat şi depus la grefă. O copie certificată pentru conformitate cu originalul se comunică fiecărei părţi.

Deliberările reprezintă momentul procesual în care judecătorii, după parcurgerea fazei scrise şi fazei orale, decid, în secret, cu privire la soluţionarea cauzei, iau hotărârea. Atunci se redactează dispozitivul, motivarea urmând a fi redactată mai târziu.

Hotărârea este obligatorie de la data pronunţării.

155

2.6.6. Cheltuielile de judecată

Procedura în faţa Curţii de Justiţie şi a celor două tribunale ale

Curţii este scutită de taxe. Onorariul avocatului cade în sarcina celui care l-a angajat. Cu toate acestea Curtea/Tribunalul poate să decidă atunci când o parte nu poate să suporte cheltuielile de judecată, la solicitarea acesteia, să acorde asistenţă juridică gratuită.

Atunci când Curtea/Tribunalul a făcut cheltuieli care puteau fi evitate, aceasta/acesta poate obliga partea care le-a provocat la restituirea lor.

Cheltuielile pentru orice activitate de copiere şi traducere, apreciate de grefier ca extraordinare, se suportă de partea care le-a solicitat, existând fixat, în acest scop, şi un tarif.

În privinţa cheltuielilor de judecată efectuate de părţi, acestea sunt suportate, la cerere, de partea care a căzut în pretenţii. Atunci când sunt mai multe părţi care au căzut în pretenţii, Curtea/Tribunalul decide cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată.

Chiar dacă o parte a avut câştig de cauză, Curtea/Tribunalul poate să o oblige la cheltuieli de judecată atunci când constată că aceste cheltuieli au fost provocate în mod nejustificat sau şicanatoriu.

Dacă părţile au ealizat un acord cu privire la cheltuielile de judecată, Tribunalul se pronunţă după acordul părţilor.

La Tribunalul Funcţiei Publice, în litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, cheltuielile făcute de instituţii rămân în sarcina lor.

Cheltuielile cu executarea silită făcute de o parte se restituie de cealaltă parte, potrivit tarifelor practicate în statul unde are loc executarea silită.

Cheltuielile de judecată care se acordă părţilor sunt numite cheltuieli recuperabile şi sunt alcătuite din:

– sumele datorate martorilor şi experţilor; – cheltuielile necesare efectuate de către părţi în legătură cu

procedura, în special: – cheltuieli de deplasare; – cheltuieli de şedere; – remunerarea unui agent, consilier sau avocat.

156

Termenul de „cheltuieli de şedere”, prevăzut în Statutul Curţii (art.91), semnifică faptul că aceste cheltuieli nu se rezumă la cele de cazare (hoteliere), fiind avute în vedere şi celelalte cheltuieli necesare; cu hrana, taxe de şedere, transport urban.

2.6.7. Asistenţa judiciară

Această asistenţă judiciară acoperă, în tot sau în parte,

cheltuielile legate de o asistenţă juridică şi reprezentare calificată în faţa Tribunalului. Aceste cheltuieli sunt avansate din casieria Tribunalului.

Starea materială avută în vedere la solicitarea asistenţei are în vedere elemente obiective precum: veniturile, patrimoniul şi situaţia familială.

Cererea de asistenţă juridică se respinge atunci când acţiunea în legătură cu care ea se solicită este vădit inadmisibilă sau vădit nefondată.

Asistenţa judiciară poate fi solicitată la introducerea acţiunii sau după acest moment.

Partea poate să propună ea însăşi Tribunalului un avocat care să o asiste. Dacă partea nu propune un avocat sau Tribunalul nu este de acord cu avocatul propus, Tribunalul trimite ordonanţa prin care a încuviinţat asistenţa judiciară şi o copie a cererii de asistenţă judiciară la autoritatea competentă din statul respectiv pentru a desemna un avocat. Prin ordonanţă se poate stabili şi onorariul avocatului sau un plafon al cheltuielilor care nu poate fi depăşit.

Preşedintele poate revoca beneficiul asistenţei juridice dacă împrejurările care au justificat acordarea ei nu mai există.

2.6.8. Desistarea

Atunci când părţile dintr-un litigiu aflat în soluţionarea Curţii de

Justiţie sau tribunalelor acesteia, ajung la un acord cu privire la soluţionarea litigiului şi informează instanţa europeană că renunţă la orice pretenţie, preşedintele dispune radierea cauzei şi se pronunţă cu privire la cheltuielile de judecată.

157

Preşedintele dispune radierea cauzei şi atunci când reclamantul informează în scris Tribunalul că renunţă la judecată.

2.6.9. Incidentele de procedură

Atunci când Tribunalul constată că nu este competent, potrivit

Tratatelor, să judece o cauză, aceasta fiind de competenţa Curţii, prin ordonanţă motivată, trimite cauza acesteia din urmă.

2.6.10. Căile extraordinare de atac

Sunt prevăzute două căi extraordinare de atac:

Terţa opoziţie Aşa cum o arată numele, este o cale de atac promovată de o parte care nu a participat la judecată (este un terţ în raport cu părţile). Cererea trebuie să arate: - hotărârea atacată; - motivele pentru care hotărârea atacată aduce atingere drepturilor terţului oponent; - motivele pentru care terţul oponent nu a luat parte la litigiul principal. Cererea se formulează împotriva tuturor părţilor din litigiul principal. Cererea poate fi depusă în termen de două luni de la publicarea hotărârii în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” . Se poate dispune suspendarea hotărârii la cerere terţului oponent. În urma admiterii terţei opoziţii hotărârea poate fi modificată în măsura în care a fost admisă cererea. Soluţionarea cererii se face de către Camera care a pronunţat hotărârea atacată.

Revizuirea Poate fi cerută Curţii, numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influenţă decisivă şi care înainte de

158

pronunţarea hotărârii era necunoscut Curţii şi părţii care o invocă. Nu poate fi făcută după trecerea unui termen mai mare de 10 (zece) ani de la data hotărârii, dar nu mai târziu de trei ani, situaţi în termenul de 10 ani de la când solicitantul a cunoscut faptele care le invocă pentru revizuire. Cererea de revizuire trebuie să cuprindă: - arătarea hotărârii atacate şi punctele din aceasta pe care revizuientul înţelege să le atace; - faptele pe care îşi întemeiază cererea; - prezentarea mijloacelor de probă a faptelor invocate şi respectarea termenelor de 3 luni şi respectiv, 10 ani în care se află. Cererea se repartizează camerei care a pronunţat hotărârea atacată. Cererea se formulează împotriva tuturor părţilor din proces.

2.6.11. Întreruperea hotărârilor

Atunci când o hotărâre este apreciată ca prezentând dificultăţi în înţelegerea sensului sau domeniului ei de aplicare, se poate face cerere de interpretare. Cererea poate fi făcută de o parte sau de o instituţie comunitară care justifică un interes.

Cererea de interpretare se formulează împotriva tuturor părţilor din proces şi trebuie să conţină, în plus faţă de menţiunile cerute oricărei cereri (numele, domiciliul, partea împotriva căreia este îndreptată, obiectul litigiului, motivele invocate, concluziile reclamantului şi probele propuse) şi indicarea hotărârii în cauză, precum şi textele a căror interpretare se solicită.

Cererea se repartizează camerei care a pronunţat hotărârea şi se soluţionează tot printr-o hotărâre care se anexează hotărârii

159

interpretate, făcându-se menţiune pe marginea originalului hotărârii interpretate.

2.7. Curtea de Conturi

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care

dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu următoarele organe:

– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prevăzută cu comisari delegaţi pentru conturi;

– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, cu Comisia de control.

Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a început activitatea în 1977.

Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţilor, precum şi a totalităţii conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control, fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat de sau au folosit fonduri comunitare.

Compunere. Curtea de Conturi este alcătuită din 27 de membri, câte unul din fiecare stat membru, numiţi pe 6 ani de către Consiliu, cu consultarea Parlamentului. Membrii Curţii de Conturi aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor, dar şi cel al preşedintelui pot fi reînnoite.

Membrii Curţii sunt aleşi dintre persoanele care au făcut parte, în ţările lor, din instituţiile de control financiar extern sau au o calificare deosebită pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă şi trebuie să îşi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.

Garanţiile independenţei membrilor Curţii de Conturi:

• nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la niciun guvern şi de la niciun alt organism;

160

• se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor;

• pe durata mandatului nu pot exercita nicio altă activitate profesională, remunerată sau nu;

• mandatul lor nu poate fi revocat de statul care i-a desemnat şi nici cererea altui stat membru, sau a unei instituţii a Uniunii;

• mandatul lor poate înceta prin:

– ajungere la termen (schimbare ordinară);

– demisie; – deces; – prin destituire declarată de Curtea de Justiţie, atunci când, la cererea Curţii de Conturi, constată că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor;

• beneficiază de imunităţile şi privilegiile Comunităţilor Euro-pene care sunt recunoscute judecătorilor Curţii de Justiţie.

Salarizarea membrilor Curţii de Conturi, precum şi condiţiile de

încadrare în muncă şi pensiile acestora sunt de competenţa Consiliului de Miniştri al U.E. care trebuie să hotărască prin vot cu majoritate calificată.

La numirea membrilor Curţii, aceştia se angajează solemn să respecte, pe toată durata mandatului lor şi după încetarea mandatului, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi

161

prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje.

2.8. Comitetul Economic şi Social (CES)

Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al CEE şi CEEA, este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii economice şi sociale: agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi etc.;

Numărul de membri ai CES nu poate depăşi 362, României revenindu-I 15 locuri.

Belgia - 12 Italia -24 Polonia - 21 Cehia - 12 Cipru - 6 Portugalia - 12 Danemarca - 9 Letonia - 7 Slovacia - 7 Germania - 24 Lituania - 9 Slovacia - 9 Estonia - 7 Luxemburg - 6 Finlanda - 9 Grecia - 12 Ungaria - 12 Suedia - 12 Spania - 21 Malta - 5 Regatul Unit - 24 Franţa - 24 Ţările de Jos - 12 Bulgaria - 12 Irlanda - 9 Austria - 12 România - 15

2.9. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat în 1994 prin TUE (Maastricht) şi este format din reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi locale şi care sunt:

– fie aleşi în cadrul unei autorităţi regionale sau locale; – fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări

alese. Numărul de membri desemnaţi din fiecare dintre statele membre

este diferit, în funcţie de întindere şi populaţie. În prezent, situaţia numărului de membri se prezintă astfel:

– Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit – câte 24 de membri; – Polonia, Spania – câte 21 de membri; –România – 15 membri; – Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Ţările de Jos, Austria,

Portugalia, Suedia, Bulgaria – câte 12 membri; – Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda – câte 9

membri;

162

– Estonia, Letonia, Slovenia – câte 7 membri; – Cipru, Luxemburg – câte 6 membri; – Malta – 5 membri. Comitetul are un număr egal de membri supleanţi. Membrii Comitetului Regiunilor, cât şi supleanţii acestuia se

numesc de către Consiliu, la propunerea statelor membre, pentru un mandat de patru ani, care poate fi reînnoit. Ei nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai Parlamentului European. Mandatul lor nu este unul imperativ, aceştia exercitându-şi funcţiile în deplină independenţă în interesul Comunităţii.

• Preşedintele – ales de Comitetul regiunilor pentru un mandat de doi ani;

• Organe de conducere

• Biroul – ales tot pentru un mandat de doi ani.

Comitetul Regiunilor este un organ consultativ şi se convoacă la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie iniţiativă. Comitetul prezintă avize la cererea celor două instituţii. Poate fi consultat şi de către Parlamentul European.

Comitetul Regiunilor poate emite avize şi din proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră util acest lucru.

Îşi elaborează un regulament propriu de procedură. Se întruneşte în cinci sesiuni plenare. Comitetul are comisii pe probleme, după cum urmează: 1. Comisia pentru politici de coeziune teritorială (COTER):

– coeziune economică, socială şi teritorială; – fonduri structurale; – cooperare teritorială; – planificare spaţială; – politici urbane; – transport şi reţele de transport transeuropene.

2. Comisia pentru politică economică şi socială (ECOS): – ocupare; – politică socială şi protecţia socială; – egalitatea şanselor; – întreprinderi, competiţie şi taxare;

163

– politica economică şi monetară; – piaţa internă.

3. Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE): – politica agricolă comună şi dezvoltare durabilă; – pescuit; – energie şi reţele transeuropene de energie; – politica consumatorului; – sănătate publică; – mediu şi resurse naturale; – protecţie civilă; – turism;

4. Comisia pentru cultură, educaţie şi cercetare (EDUC): – cultură şi diversitate culturală; – cetăţenie activă; – promovarea limbilor comunitare; – tineret; – sporturi; – educaţie; – învăţare pe durata întregii vieţi; – formare; – cercetare şi tehnologie, inclusiv chestiuni etice; – societatea informaţiei şi reţele transeuropene de

telecomunicaţii; – comunicaţii, industria audiovizuală şi media; – tehnologii şi pieţe.

5. Comisia pentru afaceri constituţionale şi guvernare europeană, spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei (CONST):

– integrare europeană şi rolul autorităţilor locale şi regionale;

– implementarea TUE; – consecinţele instituţionale ale extinderii; – competenţele U.E. şi subsidiaritate; – descentralizare; – guvernanţă europeană; – Carta U.E. a drepturilor fundamentale:

– drepturile cetăţenilor; – strategia U.E. pentru informare şi comunicare;

164

– spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei; – politici de imigrare, azil şi viză.

6. Comisia pentru relaţii externe şi cooperare descentralizată: – procesul de extindere; – relaţiile cu autorităţile locale şi regionale din ţările

candidate şi non-U.E.; – parteneriat Euro-Mediteraneean; – dimensiunea nord-europeană; – Balcanii; – cooperarea descentralizată şi dezvoltarea; – Organizaţia Mondială a Comerţului; – cooperarea la graniţele externe ale U.E.; – politica de vecinătate.

2.10. Sediile instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene

Prin Protocolul nr.8 la TCE, au fost stabilite sediile

instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene : – Strasbourg, unde ţine cele douăsprezece sesiuni plenare inclusiv sesiunea bugetară . – Bruxelles, unde ţine sesiunile plenare suplimentare şi comisiile parlamentare.

• Parlamentul European

– Luxemburg, unde lucrează Secretariatul General al Parlamentului European şi serviciile acestuia.

• Consiliul U.E. – Are sediul la Bruxelles. În aprilie, iunie şi octombrie, ţine sesiunile la Luxemburg.

• Comisia Europeană

Are sediul la Bruxelles şi unele servicii la Luxemburg.

• Curtea de Justiţie şi Tribunalele

– Au sediul la Luxemburg.

• Curtea de Conturi – Are sediul la Luxemburg.

165

• Comitetul Economic şi Social – Are sediul la Bruxelles • Comitetul Regiunilor – Are sediul la Bruxelles • Banca Europeană de Investiţii

– Are sediul la Luxemburg

• Banca Centrală Europeană – Are sediul la Frankfurt • Oficiul European de Poliţie(EUROPOL)

– Are sediul la Haga

2.11. Alte organisme comunitare

În afara principalelor instituţii arătate mai sus, există şi alte

organisme comunitare, printre care: a) Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC); b) Banca Europeană de Investiţii (BEI) – aceasta trebuie să

finanţeze proiectele vizând dezvoltarea regională şi proiectele de interes pentru două sau mai multe state membre;

c) Comitetul Consultativ CECO – reprezintă producătorii, lucrătorii, consumatorii şi comercianţii. A încetat la expirarea duratei de 50 de ani cu Tratatul CECO (1953-2002).

Întrebări de verificare a cunoştinţelor 1. Consiliul European şi Consiliul Europei desemnează acelaşi

organism? 2. Care sunt competenţele Consiliului European? 3. Care sunt atribuţiile Consiliului de Miniştri? 4. Ce este Comisia Europeană şi din cine este constituită? 5. Cine sunt reprezentanţii Statelor Membre la COREPER 1 şi

COREPER 2? 6. Care sunt procedurile de adoptare a deciziilor de către

Consiliul de Miniştri? 7. Care sunt imunităţile şi privilegiile comisarilor europeni? 8. Care sunt atribuţiile Comisiei Europene? 9. Cum se constituie Parlamentul European şi care sunt

atribuţiile acestuia? 10. Care sunt atribuţiile Biroului lărgit al Parlamentului

European?

166

11. Cum se adoptă bugetul comunitar? 12. Care este competenţa Curţii Europene de Justiţie şi ce fel de

atribuţii are?

167

Capitolul 3

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Concepte-cheie: izvoarele dreptului comunitar; regulamentele; directivele, deciziile; declaraţiile şi rezoluţiile; recomandările şi avizele; principiile dreptului comunitar.

3.1. Enumerare Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel: a) Tratatele originare:

– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO); – Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);

b) Tratatele şi actele modificatoare: – cele două tratate bugetare; – Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967; – decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul

European din 1976; – tratatele de aderare; – Tratatul de la Maastricht; – Tratatul de la Nisa; – Tratatul de la Lisabona. c) tratatele de aderare încheiate cu statele membre; d) izvoarele secundare (derivate) sunt acte adoptate de

instituţiile comunitare pentru aplicarea prevederilor tratatelor: – regulamentele; – directivele; – deciziile; – declaraţiile şi rezoluţiile; – recomandările şi avizele; e) principiile generale ale dreptului comunitar:

168

– principiul proporţionalităţii; • principiul egalităţii;

– principiul securităţii juridice; – principiul dreptului la apărare.

f) jurisprudenţa instanţelor comunitare; g) cutuma.

3.2. Regulamentele

Sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii

Europene, acestea fiind considerate regulamente de bază sau de Comisia Europeană, acestea fiind numite regulamente de executare. Regulamentele de bază sunt emise pe baza procedurilor legislative prevăzute de tratat. Regulamentele de executare sunt emise de către Comisie în baza abilitării legislative conferite de Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către Consiliul Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor de bază.

Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se caracterizează prin forţa lor obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-se de recomandări şi avize care nu obligă) şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea aplicării lor în dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din statele membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea, ci şi drepturi.

Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în raporturile lor cu Comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau privat.

3.3. Directivele

Directivele sunt acte normative de drept comunitar, cu caracter general şi obligatoriu, care stabilesc obiective sau rezultate de atins, lăsând la îndemâna statelor membre alegerea mijloacelor şi formelor pe care le vor utiliza. Directiva obligă statele să se conformeze într-un timp determinat. Se poate spune că în aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment este cel până la care statele trebuie să se conformeze şi până la care cetăţenii nu se pot prevala de prevederile directivei. După acest moment, cetăţenii, firmele, particularii, în

169

general, se pot prevala în mod direct de dispoziţiile directivei, statul fiind răspunzător pentru neaducerea la îndeplinire.

Pentru a se conforma directivelor statele trebuie să adopte actele normative necesare sau să-şi modifice corespunzător legislaţia. Deci, în cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai este direct aplicabil în dreptul naţional.

Aplicarea directivelor direct în ordinea naţională a statului şi dreptul particularilor de a se adresa Curţii de Justiţie a fost consacrată prin decizia Van Duyn în 1974.

În această cauză, Regatul Unit al Marii Britanii a apreciat că articolul 189 din Tratat distinge între efectele regulamentelor, ale directivelor şi ale deciziilor şi că, prin urmare, este necesar să se prezume că, prin adoptarea unei directive şi nu a unui regulament, Consiliul a dorit ca acest act să aibă un efect diferit de cel al unui regulament şi ca, prin urmare, acesta să nu fie direct aplicabil.

Curtea de Justiţie a apreciat că deşi articolul 189 prevede că regulamentele sunt direct aplicabile şi, prin urmare, prin însăşi natura lor, pot produce efecte directe, nu rezultă din aceasta că alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot produce niciodată efecte similare. Este incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul de a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate.

În special în cazurile în care autorităţile comunitare obligă statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act este diminuat în cazul în care justiţiabilii sunt împiedicaţi să se prevaleze de acesta în justiţie, iar instanţele naţionale sunt împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.

Articolul 177, care permite instanţelor naţionale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justiţiabili în faţa instanţelor respective.

Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul şi formularea dispoziţiei în cauză pot produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi persoanele particulare.

170

Pentru invocarea efectului direct al directivei, pe calea jurisprudenţei comunitare, s-a decis că este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) dreptul sau interesul pretins în baza directivei să fie suficient de clar şi precis şi să fie necondiţionat;

b) persoana care invocă directiva să aibă un interes direct în aplicarea prevederilor invocate.

Redăm această decizie van Duyn a Curţii de Justiţie deoarece prezintă importanţă nu numai pentru aplicabilitatea directă a directivei.

Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 4 decembrie 1974 în cazul Yvonne Van Duyn împotriva Home Office nr. 41/74

Curtea Europeană de Justiţie, în cazul Van Duyn nr.41/74, a decis în

favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a face uz, în mod direct, de dispoziţiile directivelor, statul fiind considerat vinovat de neaplicarea în termenul stabilit.

High Court (Înalta Curte) a Regatului Unit al Marii Britanii a sesizat Curtea Europeană de Justiţie în procedură preliminară cu privire la următoarele întrebări:

1. Articolul 48 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene este direct aplicabil, în sensul că acordă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiţie într-un stat membru?

2. Directiva 64/221, adoptată la 25 februarie 1964 în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene este direct aplicabilă, în sensul că acordă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în justiţie într-un stat membru?

3. Articolul 48 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene şi articolul din Directiva 64/221/CEE este necesar să fie interpretate în sensul că, atunci când îşi îndeplineşte obligaţia de a-şi întemeia măsura adoptată pentru motive de ordine publică exclusiv pe comportamentul personal al persoanei interesate, un stat membru are dreptul să considere că ţin de comportamentul personal (a) faptul că această persoană este sau a fost afiliată la un grup sau la o organizaţie ale cărei activităţi sunt considerate de către statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislaţia acestui stat, (b) că persoana în cauză intenţionează să desfăşoare o activitate în acest stat membru în cadrul unui asemenea grup sau organizaţie, iar cetăţenilor

171

statului membru respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară în cadrul unui asemenea grup sau organizaţie nu li se impune nicio restricţie?

4. Ordonanţa emisă de „High Court” din 1 martie 1974 a fost înregistrată la grefa Curţii la 13 iunie 1974.

Au prezentate observaţii scrise în numele domnişoarei van Duyn de către domnul Alan Newman, pentru Regatul Unit de către domnul W.H.Goodwin şi pentru Comisie de consilierul juridic al acesteia, domnul A.McClellan.

Curtea, pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, a hotărât să deschidă procedura orală, fără cercetare judecătorească prealabilă.

Observaţiile scrise înaintate Curţii

Cu privire la prima întrebare Domnişoara van Duyn şi Comisia au susţinut că articolul 48 din

Tratatul CEE este direct aplicabil. Acestea se referă în special la hotărârile pronunţate de Curte la 4 aprilie în cauza 167/73, Comisia împotriva Republicii Franceze Recueil de la Jurisprudence de la Cour, 1974, pagina 359) şi la 21 iunie în cauza 2/74 Reyners împotriva Statului belgian hotărârea n-a fost încă publicată).

Ţinând seama de hotărârea pronunţată în cauza Regatul Unit nu prezintă nicio observaţie cu privire la această întrebare.

Cu privire la a doua întrebare Domnişoara van Duyn susţine că articolul 3 din Directiva 64/221 este

direct aplicabil.Aceasta arată că a fost deja afirmat de către Curte faptul că, în principiu, directivele pot produce efecte directe. Aceasta face trimitere la hotărârile pronunţate de Curte la 6octombrie 1970 (în cauza 9/70 Grad împotriva Finanzamt Traunstein Rec.1970, p.825) şi la 17 decembrie (în cauza 33/Spa SACE împotriva ministrului italian al finanţelor Rec.p.1213).

Aceasta susţine că, pentru a stabili dacă o directivă sau anumite dispoziţii ale unei directive) este sau nu direct aplicabilă, criteriul folosit este identic criteriului adoptat în cazul anumitor articole din tratat şi subliniază că însăşi Curtea nu a considerat că are obligaţia să susţină că un anumit articol din tratat nu este direct aplicabil doar pentru că formularea acestuia impune o obligaţie unui stat membru. Aceasta face trimitere la hotărârile pronunţate de Curte la 19 decembrie 1968 (în cauza 13/68, Salgoil împotriva ministrului italian al comerţului exterior Rec.1968, p.661) şi la 16 iunie

172

1966, (în cauza 57/65, Lütticke GmbH împotriva Hauptzollamt Sarrelouis Rec.p.293).

Domnişoara van Duyn susţine, de asemenea, că o directivă care afectează în mod direct o persoană de drept privat poate crea drepturi în favoarea acesteia atunci când dispoziţiile sale sunt clare şi necondiţionale şi atunci când aceasta nu conferă o putere discreţionară reală statului membru în ceea ce priveşte rezultatul care este necesar să fie atins. Cu condiţia ca aceste criterii să fie îndeplinite, aceasta consideră că nu prezintă importanţă faptul că:

a) dispoziţia cuprinsă în directivă constă într-o obligaţie pozitivă de a face sau într-o interdicţie cu caracter negativ sau faptul că

b) forma şi metodele ce este necesar să fie adoptate pentru atingerea rezultatului stabilit sunt la alegerea statului membru.

În ceea ce priveşte litera (a), aceasta consideră că din hotărârile Curţii pronunţate în cauzele Lütticke şi Salgoil (citate anterior) rezultă în mod implicit că un articol din tratat care impune unui stat membru o obligaţie pozitivă de a face poate avea aplicabilitate directă şi că acelaşi raţionament se aplică şi directivelor.

În ceea ce priveşte litera (b), aceasta observă că articolul 189din tratat stabileşte în mod expres o distincţie în legătură cu directivele între efectul obligatoriu cu privire la rezultatul care este necesar să fie atins şi natura discreţionară a mijloacelor folosite.

Aceasta susţine că dispoziţiile articolului 3 îndeplinesc criteriul necesar pentru ca o dispoziţie să fie direct aplicabilă. Aceasta face trimitere la considerentele directivei, care au în vedere o aplicabilitate directă atunci când afirmă: „având în vedere faptul că este necesar ca, în fiecare stat membru, să li se ofere resortisanţilor celorlalte state membre, căi de atac suficiente împotriva actelor administrative în acest domeniu […]” în special atunci când un stat membru invocă motive de ordine publică, de siguranţă publică sau de sănătate publică în materie de deplasare sau de şedere a străinilor).

În opinia sa, „singura cale de atac suficientă” deschisă unei persoane de drept privat este dreptul de a invoca dispoziţiile directivei în faţa instanţelor naţionale. Fără îndoială, o decizie în acest sens are ca efect consolidarea protecţiei juridice de care beneficiază cetăţenii în instanţelor naţionale.

Comisia susţine că o dispoziţie a unei directive este direct aplicabilă atunci când este clară şi neambiguă. Aceasta se referă la hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Grad şi SACE (citate anterior).

173

Comisia indică faptul că un regulament comunitar are, în ceea ce priveşte caracterul imediat al efectelor sale, o sferă de aplicare identică domeniului de aplicare al legislaţiei naţionale, în timp ce efectele unei directive sunt similare celor ale dispoziţiilor tratatului, care creează obligaţii pentru statele membre. Deşi dispoziţiile unei directive sunt clare şi lipsite de ambiguitate din punct de vedere juridic, lăsând autorităţilor naţionale o putere de apreciere doar în ceea ce priveşte modalităţile de aplicare, acestea este necesar să aibă efecte similare celor ale dispoziţiilor din tratat, a căror aplicabilitate directă a fost recunoscută de Curte.

Prin urmare, aceasta concluzionează că: a) puterea executivă a unui stat membru are obligaţia de a respecta

dreptul comunitar, b) în cazul în care o dispoziţie cuprinsă într-o directivă nu are

corespondent într-o dispoziţie identică din legislaţia naţională, ci rămâne la aprecierea autorităţii naţionale, în ceea ce priveşte rezultatul care este necesar să fie atins, puterea discreţionară a acestei autorităţi este restrânsă de dispoziţia comunitară;

c) în aceste împrejurări şi dat fiind faptul că nu este întotdeauna indispensabil să se modifice legislaţia naţională pentru a se asigura conformitatea cu o directivă, este evident că persoana particulară trebuie să aibă dreptul de a împiedica depăşirea în detrimentul acesteia de către autoritatea naţională în cauză a sferei competenţelor care i-au fost atribuite prin dreptul comunitar.

Conform Comisiei, articolul 3 este una dintre dispoziţiile Directivei 64/221 care prezintă toate caracteristicile necesare pentru a produce efecte directe în statul membru destinatar, şi aminteşte, de asemenea, că dificultăţile create de aplicarea normelor într-un caz particular nu afectează caracterul general al aplicabilităţii.

În acest context, Comisia analizează hotărârea din 7octombrie 1968 pronunţată de Conseil d’État din Belgia în cauza Corveleyn (CE 1968, nr.13/146, hotărârea din octombrie p.710).

Întrucât autorităţile naţionale nu au utilizat formularea de la articolul pentru a obţine rezultatul cerut, Comisia consideră, în temeiul articolului 189 şi în lumina jurisprudenţei Curţii, că articolul 3 din directivă constituie o obligaţie direct aplicabilă care limitează puterea discreţionară extinsă atribuită serviciului de imigrări prin articolul 65 din „Statement of Immigration Rules”. Comisia propune să se răspundă în felul următor la întrebarea adresată: atunci când o dispoziţie este clară şi lipsită de ambiguitate din punct de vedere juridic, astfel cum este cazul articolului din Directiva 64/221, această dispoziţie este direct aplicabilă, în sensul că

174

aceasta conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot invoca în faţa instanţelor unui stat membru.

Regatul Unit aminteşte că articolul 189 din Tratatul CEE stabileşte o distincţie clară între regulament, directivă şi decizie şi prevede pentru fiecare categorie de dispoziţii efecte diferite. Prin urmare, acesta consideră că, la prima vedere, neadoptând un regulament, Consiliul pare să fi urmărit ca directiva să aibă un efect diferit de cel al unui regulament şi, în consecinţă, ca aceasta să nu fie obligatorie în toate elementele sale, şi nici direct aplicabilă în toate statele membre.

Regatul Unit consideră că nici hotărârea Grad, nici hotărârea SACE nu pot fi invocate în sprijinul tezei conform căreia este mai puţin important ca o dispoziţie să fie inclusă într-un regulament, o directivă sau o decizie.În ambele cazuri, obiectivul directivei în cauză era pur şi simplu de a stabili o dată pentru executarea unor obligaţii clare şi imperative cuprinse în tratat şi în actele juridice adoptate în aplicarea acestuia. Aceste două cauze arată că, în anumite circumstanţe, o dispoziţie limitată cuprinsă într-o directivă poate fi direct aplicabilă. Dispoziţiile directivei din speţă sunt complet diferite. Directiva 64/221 are o sferă de aplicare mult mai extinsă. Aceasta le oferă statelor membre indicaţii detaliate cu privire la toate măsurile pe care este necesar să le adopte şi care afectează libertatea de circulaţie a lucrătorilor, iar articolul 10 prevede în mod expres că statele membre au obligaţia de a pune în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive. În fapt, însăşi formularea articolului alineatul (1) vizează adoptarea de măsuri.

Regatul Unit trece în revistă doar cele patru cazuri în care, după cunoştinţele sale, instanţele naţionale au avut în vedere problema aplicabilităţii directe a directivei. Acesta consideră că respectivele cazuri sunt puţin convingătoare. Acesta remarcă, printre altele, că efectul real al cauzei Corveleyn citată anterior) a făcut obiectul unor discuţii semnificative între juriştii belgieni, iar această hotărâre trebuie interpretată în sensul că Conseil d’État nu a decis că directiva era direct aplicabilă, ci a recurs la conceptul belgian de ordine publică, care presupune luarea în considerare a obligaţiilor asumate de către Belgia pe plan internaţional.

Cu privire la a treia întrebare Domnişoara van Duyn a arătat că prima parte a întrebării vizează

cazul în care o organizaţie desfăşoară activităţi pe care statul nu le consideră ilegale. Întrebarea nu presupune neapărat că persoana particulară în cauză are intenţia să fie în continuare afiliată la această organizaţie.Este suficient că a fost afiliată în trecut. În această privinţă, domnişoara van Duyn aminteşte faptul că, deşi persoana în cauză a fost

175

afiliată la o organizaţie ilegală şi a condamnată pentru o infracţiune, ca urmare a activităţilor desfăşurate în cadrul acestei organizaţii, acest lucru nu constituie în sine, în temeiul dispoziţiilor articolului 3 alineatul (2) din Directiva 64/221, un motiv suficient care să îi permită unui stat membru să adopte măsuri întemeiate pe ordinea publică, în vederea expulzării acesteia.

În opinia sa, simpla apartenenţă la o organizaţie legală, fără a fi necesară participarea la activităţile acesteia, nu poate fi considerată „comportament”. Comportamentul implică „activitate”. De altfel, activităţile organizaţiei în cauză nu sunt, doar pentru că persoana particulară în cauză este sau a fost un membru pasiv, „personale” în raport cu persoana în cauză. O apreciere diferită conduce la situaţia în care un stat membru poate expulza o persoană de drept privat doar pentru că, într-un trecut îndepărtat, aceasta a făcut parte, pentru o perioadă scurtă, în mod perfect legal, dintr-o oarecare organizaţie extremistă politică sau religioasă în propriul stat membru.

În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, domnişoara van Duyn aminteşte faptul că principiul liberei circulaţii este unul dintre principiile fundamentale enunţate de tratat şi că discriminarea pe bază de naţionalitate este interzisă de articolul 7. Excepţiile de la aceste principii fundamentale este necesar să fie interpretate în mod restrictiv.

Aceasta afirmă că întrebarea arată o discriminare pe de naţionalitate şi vizează ipoteza în care o persoană de drept privat a cărei activitate din trecut a fost ireproşabilă încearcă să intre într-un stat membru ca să lucreze pentru o organizaţie în cadrul căreia cetăţenii statului membru se pot angaja în deplină libertate. Aceasta crede că, în cazul în care se consideră că o organizaţie aduce atingere interesului general, statul membru are de făcut o alegere simplă: fie împiedică pe oricine, inclusiv pe cetăţenii săi, să aibă acces la o activitate profesională în cadrul acestei organizaţii, fie să admită şi resortisanţii altor state membre în aceeaşi măsură ca pe cetăţenii săi.

Comisia susţine că, în ceea ce priveşte conceptele de „ordine publică” şi de „comportament personal” cuprinse în articolul 48 alineatul (3) din tratat şi în articolul din Directiva 64/221, acestea sunt concepte de drept comunitar. Acestea este necesar să fie interpretate, în primul rând, în contextul dreptului comunitar, iar criteriile naţionale intervin doar pentru aplicarea acestora.

În practică, în cazul în care fiecare stat membru este liber să stabilească în mod discreţionar limitele interpretării noţiunii de ordine publică, obligaţiile care decurg din principiul liberei circulaţii a lucrătorilor prezintă o mare diversitate de forme în diferitele state membre.Această libertate de circulaţie poate fi menţinută în întreaga Comunitate numai în

176

temeiul unei aplicări uniforme în toate statele membre. Este contrar dispoziţiilor tratatului ca un stat membru să accepte lucrători veniţi din alt stat membru, în timp ce propriii săi lucrători nu pot primi în acest stat un tratament identic celui pe care-l primesc cetăţenii în ceea ce priveşte aplicarea normelor de ordine publică.

Comisia susţine că discriminarea exercitată de către un stat membru din motive de ordine publică în ceea ce priveşte resortisanţii unui alt stat membru, pe motiv că aceştia sunt angajaţii unei organizaţii ale cărei activităţi sunt considerate de către acesta contrare interesului general, în timp ce faptul de a fi angajat de către această organizaţie nu este ilegal pentru proprii cetăţeni, contravine articolului 48 alineatul (2) din tratat. Articolul alineatul (1) din directivă stabileşte în mod precis că măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul lor. Un comportament personal considerat legal atunci când este exercitat de un cetăţean al unui stat membru nu poate fi considerat ilegal în acest stat membru, conform dreptului comunitar, atunci când este exercitat de un resortisant al unui alt stat membru.

Este necesar să se considere că articolul 3 îi interzice unui stat membru să invoce ordinea publică, cu titlu de mijloc preventiv general împotriva unui eventual prejudiciu adus societăţii, pentru a refuza unui resortisant al altui stat membru dreptul de a pătrunde pe teritoriul său, atunci când comportamentul personal al acestei persoane de drept privat în propriul său stat, în statul în care a avut ultimul loc de muncă sau în statul membru care îi refuză intrarea nu contravenea sau nu contravine ordinii publice. Este incontestabil faptul că afilierea la o organizaţie militantă interzisă în statul membru gazdă constituie un element care este necesar să fie luat în considerare la aprecierea comportamentului personal pentru a justifica un refuz al autorizaţiei de intrare pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică.

În ceea ce priveşte prima parte a întrebării, Regatul Unit are în vedere trei aspecte.

Primul aspect constă în a stabili dacă faptul că o persoană este sau nu afiliată la o organizaţie poate fi considerat drept comportament personal al acestei persoane. Regatul Unit consideră că, din punct de vedere al ordinii publice, este important ca un stat membru să fie autorizat să ia în considerare afilierea unei persoane la un grup sau organizaţie. Statului membru este necesar să i se permită să refuze intrarea acestei persoane pe teritoriul său în anumite circumstanţe, de exemplu, atunci când organizaţia este considerată suficient de indezirabilă din punct de vedere al ordinii

177

publice sau în cazul în care afilierea acestui individ la grup sau organizaţie este suficient de restrânsă.

În al doilea rând, Regatul Unit consideră că o măsură adoptată din motive de ordine publică şi în temeiul căreia unui individ resortisant al unui al stat membru i se refuză intrarea într-un stat membru, pe motiv că este afiliat la o organizaţie este compatibilă cu condiţia impusă de articolul alineatul (1). Acesta admite că intenţia ascunsă a acestui articol a fost cu siguranţă excluderea posibilităţii unui stat membru de a efectua expulzări colective şi de a obliga instanţele naţionale să analizeze în fiecare caz circumstanţele personale ale fiecărui individ. Totuşi, această intenţie nu exclude posibilitatea, în opinia sa, ca un stat membru să fie autorizat să ia în considerare afilierea individului la o organizaţie şi ca acesta să-i refuze unui individ, în anumite cazuri, intrarea pe teritoriul său, ca urmare a acestei afilieri. Problema dacă, într-un anumit caz, un asemenea refuz este justificat depinde de punctul de vedere al statului membru cu privire la organizaţia respectivă.

În fapt, operaţiunile privind admiterea unor persoane pe teritoriul unui stat membru sunt efectuate în mod necesar de către un număr mare de funcţionari. Nu ne putem aştepta ca aceşti funcţionari să cunoască tot ce are guvernul obligaţia să ştie în ceea ce priveşte o anumită organizaţie şi este inevitabil ca aceşti să acţioneze în conformitate cu instrucţiunile guvernului: acestea impun un număr de principii generale cărora funcţionarii au obligaţia a li se conforma. De asemenea, este inevitabil ca asemenea instrucţiuni să se refere, după caz, la anumite organizaţii specifice care pot aduce atingere, în opinia guvernului, interesului general.

În al treilea rând, Regatul Unit consideră că faptul că activităţile organizaţiei nu sunt ilegale într-un stat membru, cu toate că acesta le consideră contrare interesului general, nu împiedică statul membru în cauză să ia în considerare afilierea individului la această organizaţie.În mod necesar, fiecărui stat îi revine să decidă dacă este necesar să declare ilegale activităţile unei organizaţii sau organizaţia însăşi.Acest stat este singurul competent pentru a adopta o asemenea decizie şi, pentru acest lucru, ţine seama de datele de care dispune. Astfel, după cum se ştie, Regatul Unit a manifestat în mod tradiţional o mare toleranţă faţă de organizaţiile din interiorul Regatului Unit. În cazul scientologiei, motivele pentru care Regatul Unit consideră că activităţile scientologilor sunt contrare ordinii publice au fost prezentate în declaraţia pe care ministrul sănătăţii publice a făcut-o în faţa Parlamentului la 25 iulie 1968. Sediul general al scientologilor, unde se află responsabilii pentru toate ţările, este tot în Regatul Unit, astfel încât acest stat se preocupă în mod special de asociaţia de scientologie.

178

Regatul Unit observă că se pun două probleme în legătură cu elementul de fapt citat la litera (b) a întrebării.

Prima problemă este dacă faptul că un individ are intenţia de a lucra cu organizaţia în cauză este un aspect al comportamentului personal al individului. Acesta consideră că o asemenea intenţie constituie un aspect esenţial al comportamentului personal al individului.

A doua problemă este dacă că nu se impune nicio restricţie cetăţenilor unui stat membru, atunci când doresc să lucreze în acelaşi mod cu organizaţia respectivă, împiedică statul membru să ia în considerare această intenţie.

Regatul Unit arată că este inevitabilă, în ceea ce priveşte intrarea pe teritoriul unui stat, existenţa unei anumite discriminări în favoarea cetăţenilor acestui stat.Unui cetăţean, oricât de indezirabilă şi de periculoasă poate fi intrarea sa pe teritoriul statului, nu i se poate refuza intrarea în propria sa ţară.Un stat are obligaţia, în conformitate cu dreptul internaţional, să-şi primească propriii cetăţeni.Regatul Unit se referă, printre altele, la articolul 5 litera punctul ii) din Declaraţia universală a drepturilor omului, conform căruia: „Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi să revină în ţara sa”.Acesta observă că un stat membru are dreptul, de exemplu, să refuze intrarea pe teritoriul său unui toxicoman care este resortisant al altui stat, fiind obligat în acelaşi timp să-i permită unui toxicoman care este cetăţeanul său să intre pe teritoriul acestuia.

Domnişoara Van Duyn, reprezentată de domnul Alan Newman, Regatul Unit, reprezentat de domnul Peter Gibson şi Comisia, reprezentată de domnul Anthony McClellan, şi-au prezentat observaţiile orale în şedinţa publică din 23 octombrie 1974.

Avocatul general şi-a prezentat concluziile în şedinţa din 13 noiembrie 1974.

În drept 1. Prin decizia emisă de Vice Chancellor la 1 martie 1974, primită la

Curte la iunie, Chancery Division a High Court of Justice din Anglia a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, trei întrebări privind interpretarea anumitor prevederi de drept comunitar referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor.

2. Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unei acţiuni împotriva Home Office introduse de o resortisantă olandeză, căreia i-a refuzată autorizaţia de intrare în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretară la „Church of Scientology”, Biserica Scientologică).

179

3. Intrarea i-a fost refuzată în conformitate cu politica Guvernului Regatului Unit faţă de respectiva organizaţie, ale cărei activităţi le consideră ca reprezentând un pericol social.

Cu privire la prima întrebare Prin prima întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă articolul

48 din Tratatul CEE este direct aplicabil, în sensul că acesta conferă persoanelor particulare drepturi pe care le pot valorifica în justiţie într-un stat membru.

Articolul 48 alineatele (1) şi (2) prevede că libera circulaţie a lucrătorilor este garantată cel târziu la încheierea perioadei de tranziţie şi implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă”.

Aceste prevederi impun statelor membre o obligaţie precisă, care nu necesită adoptarea niciunei măsuri, nici din partea instituţiilor Comunităţii, nici din partea statelor membre, şi a cărei executare nu le lasă acestora nicio putere discreţionară.

Alineatul (3), care defineşte drepturile pe care le implică principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, supune aceste drepturi unor restricţii, justificate pe motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică.

Aplicarea acestor restricţii este, cu toate acestea, supusă unui control jurisdicţional, astfel încât dreptul unui stat membru de a se prevala de aceste restricţii să nu împiedice ca dispoziţiile articolului 48, care consacră principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, să confere persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie şi pe care instanţele naţionale este necesar să le protejeze.

Prin urmare, este necesar să se răspundă afirmativ la prima întrebare adresată.

Cu privire la a doua întrebare Prin a doua întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă

Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică este direct aplicabilă, astfel încât să confere persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru.

180

Din decizia de trimitere rezultă că singura prevedere din directivă relevantă în acest caz este articolul 3 alineatul (1), care prevede că „măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul lor”.

Regatul Unit a subliniat că articolul 189 din tratat distinge între efectele regulamentelor, ale directivelor şi ale deciziilor şi că, prin urmare, este necesar să se prezume că, prin adoptarea unei directive şi nu a unui regulament, Consiliul a dorit ca acest act să aibă un efect diferit de cel al unui regulament şi ca, prin urmare, acesta să nu fie direct aplicabil.

Cu toate acestea, chiar în cazul în care, în temeiul dispoziţiilor articolului 189, regulamentele sunt direct aplicabile şi, prin urmare, prin însăşi natura lor, pot produce efecte directe, nu rezultă din aceasta că alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot produce niciodată efecte similare.

Este incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul de a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate.

În special în cazurile în care autorităţile comunitare obligă statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act este diminuat în cazul în care justiţiabilii sunt împiedicaţi să se prevaleze de acesta în justiţie, iar instanţele naţionale sunt împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.

Articolul 177, care permite instanţelor naţionale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justiţiabili în faţa instanţelor respective.

Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul şi formularea dispoziţiei în cauză pot produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi persoanele particulare.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221, prevăzând că măsurile de ordine publică este necesar să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului în cauză, tinde să limiteze puterea discreţionară pe care legislaţiile naţionale o atribuie, în general, autorităţilor competente în materie de intrare şi expulzare a străinilor.

Pe de o parte, dispoziţia enunţă o obligaţie care nu este însoţită de nicio excepţie sau condiţie şi care, prin natura sa, nu necesită intervenţia niciunui act, nici din partea instituţiilor comunitare, nici din partea statelor membre.

181

Pe de altă parte, fiind vorba despre o obligaţie a statelor membre, în aplicarea unei clauze de derogare de la unul dintre principiile fundamentale ale tratatului în favoarea persoanelor particulare, de a nu ţine cont de factori străini comportamentului personal, siguranţa juridică a persoanelor în cauză impune ca respectiva obligaţie să poată fi invocată de acestea, deşi a fost prevăzută într-un act normativ care nu are automat efect direct în ansamblul său.

În cazul în care sensul şi sfera exactă de aplicare a dispoziţiei pot ridica probleme de interpretare, acestea pot fi rezolvate pe cale judiciară, ţinând cont, de asemenea, de procedura prevăzută la articolul 177 din tratat.

Prin urmare, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în acest sens că articolul alineatul din Directiva nr.64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru şi pe care instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja.

Cu privire la a treia întrebare Prin a treia întrebare, Curţii i se solicită să se pronunţe dacă articolul

48 din tratat şi articolul din Directiva 64/221 este necesar să fie interpretate în sensul că „atunci când îşi execută obligaţia de a întemeia măsura pe care o adoptă din motive de ordine publică exclusiv pe comportamentul personal al persoanei interesate, un stat membru are dreptul de a considera ca ţinând de acest comportament personal:

a) faptul că persoana respectivă este sau a fost afiliată la un grup sau organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, dar nu sunt interzise de legislaţia statului în cauză;

b) faptul că persoana interesată intenţionează să exercite o activitate în statul membru respectiv în cadrul unui astfel de grup sau organizaţie, atunci când nu se impune nicio restricţie cetăţenilor statului membru respectiv, care doresc să exercite o activitate similară, în cadrul unui astfel de grup sau organizaţie.”

În această privinţă, este necesar să se examineze în primul rând dacă afilierea la un grup sau la o organizaţie poate constitui în sine un comportament personal, în sensul articolului din Directiva 64/221.

Cu toate că este adevărat că o afiliere care s-a încheiat în trecut nu este necesar, în general, să justifice o decizie care îi refuză persoanei interesate dreptul la libera circulaţie în cadrul Comunităţii, nu este mai puţin adevărat că o afiliere actuală, ce reflectă participarea la activităţile grupului sau ale organizaţiei, precum şi identificarea cu scopurile şi planurile acesteia, pot fi considerate un act voluntar al persoanei interesate şi, prin

182

urmare, ca făcând parte din comportamentul său personal, în sensul dispoziţiei citate.

Întrebarea adresată ridică în continuare problema de a şti ce importanţă este necesar să se acorde faptului că activităţile organizaţiei în cauză, care sunt considerate de statul membru ca fiind contrare interesului general, nu sunt, cu toate acestea, interzise de legislaţia naţională.

În această privinţă, este necesar să se sublinieze faptul că noţiunea de ordine publică în contextul comunitar şi, în special, ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor, este necesar să fie înţeleasă în sens strict, astfel încât sfera de aplicare a acesteia să nu fie stabilită în mod unilateral de fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor Comunităţii.

Nu este mai puţin adevărat că împrejurările specifice care pot justifica recurgerea la noţiunea de ordine publică pot varia de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, şi că, de aceea, este necesar să se recunoască autorităţilor naţionale competente, în această privinţă, o marjă de apreciere, în limitele impuse de tratat.

Din cele de mai sus rezultă că un stat membru ale cărui autorităţi competente şi-au definit în mod clar poziţia faţă de activităţile unei anumite organizaţii, caracterizându-le ca reprezentând un pericol social, şi care au luat măsurile administrative de contracarare a acestor activităţi, nu este necesar să fie obligat, pentru a putea invoca noţiunea de ordine publică, să le interzică prin lege, în cazul în care o asemenea măsură nu este considerată potrivită în circumstanţele respective.

Întrebarea adresată ridică, în cele din urmă, problema de a şti dacă un stat membru, din motive de ordine publică, este autorizat să se opună exercitării pe teritoriul său, de către un resortisant al unui alt stat membru, a unei activităţi salariate în cadrul unui grup sau al unei organizaţii, în cazul în care nicio restricţie similară nu este impusă cetăţenilor proprii.

În această privinţă, tratatul, deşi consacră principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, fără discriminare între resortisanţii statelor membre, prevede la articolul 48 alineatul (3), restricţii justificate pe motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică aduse drepturilor ce decurg din acest principiu.

Drepturile supuse unor astfel de restricţii sunt, printre altele, în temeiul dispoziţiei menţionate, dreptul de a accepta oferte de muncă efectiv înaintate, dreptul de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, precum şi dreptul de şedere într-unul din statele membre pentru angajare.

183

Restricţia menţionată are, prin urmare, ca efect faptul că accesul pe teritoriul unui stat membru, precum şi şederea pe acest teritoriu îi pot fi refuzate unui resortisant al unui alt stat membru, în toate cazurile în care se aplică restricţia respectivă.

Pe de altă parte, un principiu de drept internaţional, pe care Tratatul CEE nu îl poate omite în raporturile dintre statele membre, se opune faptului ca un stat să le refuze propriilor cetăţeni dreptul de a avea acces şi dreptul de şedere pe teritoriul său.

Rezultă că un stat membru poate, în cazul în care consideră necesar din motive de ordine publică, să-i refuze unui resortisant al unui alt stat membru beneficiul principiului liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării unei activităţi salariate determinate, chiar şi atunci când nu impune nicio restricţie similară propriilor cetăţeni;

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 48 din Tratatul CEE şi articolul 3alineatul (1)din Directiva 64/221 este necesar să fie interpretate în sensul că un stat membru, impunând restricţii justificate de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ţinând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar în cazul în care cetăţenilor statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care doreşte să o desfăşoare resortisantul unui alt stat membru nu li se impune nicio restricţie, în cadrul aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii.

Cu privire la cheltuielile de judecată Întrucât cheltuielile efectuate de Regatul Unit şi de Comisia

Comunităţilor Europene, care au prezentat observaţii Curţii, nu pot face obiectul unei rambursări; întrucât procedura are, în raport cu părţile din acţiunea principală, un caracter incidental faţă de procedura din faţa înaintea instanţei naţionale, este de competenţa acestei instanţe să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, CURTEA,

pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de High Court of Justice, prin decizia din 1 martie 1974,

hotărăşte:

184

1) Articolul 48 din Tratatul CEE are efect direct în ordinea juridică a statelor membre şi conferă persoanelor particulare drepturi pe care instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja.

2) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva nr. 64/221 a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea şi şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică, le conferă persoanelor particulare drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru şi pe care instanţele naţionale au obligaţia de a le proteja.

3) Articolul 48 din Tratatul CEE şi articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221 este necesar să fie interpretate în sensul că un stat membru, impunând restricţii justificate de ordinea publică, poate lua în considerare, ca ţinând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizaţie, ale căror activităţi sunt considerate de către statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi, cu toate acestea, interzise, chiar în cazul în care cetăţenilor statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care doreşte să o desfăşoare resortisantul unui alt stat membru nu li se impune nicio restricţie, în cadrul aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii.

3.4. Deciziile

Deciziile se pot emite de către Comisie sau de către Consiliul

Miniştrilor U.E. Sunt direct aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi destinatari, deci au un caracter individual. Sunt considerate a fi acte administrative. Art. 189 din Tratatul CEE prevede că decizia este „act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”.

Destinatarii deciziilor pot fi atât statele, cât şi persoanele fizice sau juridice de drept public sau privat (instituţii, comercianţi etc.).

Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate să prevadă şi mijloacele, forma juridică de punere în aplicare în cadrul ordinii de drept naţionale.

3.5. Recomandările şi avizele

Instituţiile comunitare nu dispun de puteri proprii în toate domeniile, ci numai în acelea în care statele au acceptat să-şi

185

diminueze suveranitatea. În domeniile în care nu pot interveni direct, Consiliul Miniştrilor UE şi Comisia au ales să folosească recomandările. Prin acestea statele membre sunt îndrumate în vederea armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii, dar recomandările nu au forţă obligatorie.

Recomandările formulate de Parlamentul European pot fi propuse numai de un grup politic sau de cel puţin patruzeci de europarlamentari.

Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor membre. Ele nu exprimă, de fapt, decât o opinie.

3.6. Declaraţiile şi rezoluţiile

Declaraţiile şi rezoluţiile nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt

folosite de Consiliul Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă.

În schimb, rezoluţiile sunt prevăzute de Regulamentul Parlamentului, unde dreptul de a propune rezoluţii este conferit fiecărui deputat. Au, aparent, o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte normative care să fie emise ulterior. Ca şi directivele, ele pot servi la orientare şi interpretare.

3.7. Principii generale ale dreptului comunitar

Din sensurile date termenului de principiu în Dicţionarul explicativ al limbii române rezultă că acesta este elementul de la care se pleacă sau pe baza căruia se construieşte ceva.

Immanuel Kant definea principiile ca fiind judecăţi sintetice „a priori” care nu derivă din alte cunoştinţe mai generale şi care cuprind în ele fundamentul altor judecăţi21.

Nicolae Popa defineşte principiile dreptului ca fiind acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice. Ele asigură prin, jocul lor, unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei forţe asociative22.

21 Apud Radu Stancu, Norma juridică, Editura Tempus, 2002, p. 110. 22 Idem, p. 114.

186

George Antoniu apreciază că principiile fundamentale nu sunt concepute ca putând rezulta şi din norme, ci ele se situează exclusiv în afara normelor, reflectând părerile oamenilor despre drept, fiind numai consacrate explicit, uneori prin norme, alteori deduse prin interpretare din norme23.

Jerry Wroblewski a definit principiile ca norme sau construcţii, care servesc drept bază a dreptului, ca surse de creare a lui, şi a considerat că, din punct de vedere teoretic, utilizarea polisemantică a termenului de „principii”sau pentru a desemna altceva decât norme este criticabilă24.

Autorii care admit că în compunerea dreptului, alături de norme, există şi principii, pun în evidenţă că acestea provin fie din chiar conţinutul dreptului, fie din sistemele normative nejuridice, cum ar fi morala sau politica.25

Jerry Wroblewski a pus în evidenţă cinci tipuri de principii. 1) principiile pozitive, care sunt norme pozitive; 2) principiile implicite ale dreptului ce constituie expresia spiritului pe care îl degajă normele şi care nu se identifică cu acestea, nici din punct de vedere al conţinutului şi nici al formei de exprimare, putând însă să stea la baza edictării sau aplicării lor; 3) principiile extrasistemice care pot proveni din morală, obiceiuri şi politică; 4) principiile-nume care pun în evidenţă trăsăturile esenţiale ale unei instituţii sau reglementări juridice, 5) principiile construcţii sunt presupuse din practica dogmatică juridică. Cazul paradigmatic este construcţia legiuitorului raţional sau perfect. Raţionalizarea legiuitorului este presupusă şi în raţionamentele de sistematizare a dreptului şi în interpretarea acestuia.26

Mark van Hoecke, în privinţa principiilor juridice nescrise, adică a celor care nu sunt expres formulate în textul legii, a distins două tipuri, respectiv, principiile juridice structurale şi principiile juridice ideologice27.

23 Idem, p. 121. 24 Idem, p. 123. 25 Idem, p. 124. 26 Idem, p. 128. 27 Idem, p. 129.

187

Principiile structurale provin sau cel puţin pretind să povină din drept. Ele sunt „axiome” ascunse de către structura logică a sistemului de drept sau de unele ramuri ale sale. Mark van Hoecke exemplifică în acest sens cu unele principii cum sunt principiul general al bunei credinţe şi principiul „pacta sunt servanda”. Ele pot fi atât principii călăuzitoare, cât şi principii corectoare.

Principiile ideologice nu se bucură de un sprijin instituţional28. De regulă, ele sunt principii de corecţie şi acţionează contra-legem.

Din punct de vedere al acţiunii lor, principiile pot fi: a) principii care acţionează contra legem; b) principii care acţionează praeter legem; c) principii care acţionează secundum legem.29 În privinţa principiilor generale ale dreptului comunitar, în

doctrină ele au fost clasificate în varii moduri. Un exemplu îl constituie clasificarea în:

– principii rezultate din natura Comunităţilor; – principii de drept internaţional; – principii deduse din dreptul statelor membre.

O altă clasificare distinge între. – principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibrul

instituţional, la alegerea bazei legale; – principii generale ale dreptului, din care fac parte principiile

inerente ale oricărui sistem juridic organizat; – principii generale comune sistemelor naţionale de drept ale

statelor membre; – principii deduse din natura Comunităţilor. După cum se poate constata, clasificările sunt diferite de la autor

la autor. La fel şi formularea principiilor. Am putea distinge între: – principii formulate expres în tratate; – principii enunţate în hotărârile Curţii Europene de Justiţie; – principii extrase de doctrinari din spiritul dreptului comunitar; – principii ale dreptului public şi privat internaţional, caracteristice

naţiunilor civilizate şi recunoscute în dreptul comunitar.

28 Idem, p. 129. 29 Idem, p. 129.

188

A. Principii din tratate În cuprinsul Tratatelor comunitare institutive au fost identificate

următoarele principii: a) principiul echilibrului instituţional sau al reprezentării

intereselor, potrivit căruia, în cadrul Uniunii, Parlamentul European reprezintă interesele Comunităţilor (Uniunii Europene), iar Consiliul Miniştrilor reprezintă interesele statelor membre;

b) principiul autonomiei, care dă instituţiilor posibilitatea să se organizeze în mod liber;

c) principiul democraţiei reprezentative, consta în alegerea reprezentanţilor popoarelor, care, la rândul lor, aleg Comisia, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi altele;

d) principiul respectării drepturilor omului, statele membre trebuind să acorde protecţia persoanelor, să asigure exercitarea şi protecţia drepturilor în condiţiile acordate de fiecare stat propriilor cetăţeni;

e) principiul diversităţii culturale, prevăzut de art. 128 TCE, vizează îmbunătăţirea cunoaşterii şi difuzării culturii şi istoriei popoarelor europene, păstrarea şi protejarea patrimoniului cultural european, schimburile culturale necomerciale şi creaţia artistică şi literară, inclusiv în sfera audiovizualului;

f) principiul loialităţii sau bunei credinţe, care constă în obligaţia statelor membre de a lua măsuri legislative, economice şi de altă natură pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor comunitare şi conlucrarea cu bună-credinţă a instituţiilor comunitare;

g) principiul subsidiarităţii, definit la Consiliul European de la Edinburg din decembrie 1992, a fost introdus prin art. 5 din TUE. Potrivit acestui text comunitar, Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite prin Tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, potrivit principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele activităţii programate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate.

189

B. Principii formulate de Curtea Europeană de Justiţie a) Principiul proporţionalităţii a fost formulat în sensul că

măsurile care se iau nu trebuie să depăşească obiectivul propus. S-a decis însă că legalitatea unei măsuri este afectată numai dacă este evident necorespunzătoare. Măsura nu trebuie să meargă mai departe decât este necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci când există posibilitatea de a alege între două sau mai multe măsuri, să fie aleasă cea care aduce atingerile cele mai mici.

b) Principiul egalităţii; i se mai spune şi al nediscriminării şi constă în aplicarea unui tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. Nediscriminarea priveşte naţionalitatea, sexul, libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este aplicabil tuturor relaţiilor juridice stabilite pe teritoriul comunitar.

c) Principiul securităţii juridice este cunoscut şi sub numele de principiul certitudinii juridice. Constă în certitudinea că aplicarea legii într-o anumită situaţie să fie previzibilă, legea să fie uşor de stabilit, destinatarii ei să aibă siguranţa că se aplică o anumită prevedere legală, şi nu alta, şi că va fi interpretată în mod unitar. O lege care nu a ajuns la cunoştinţa destinatarilor nu poate fi aplicată şi nici nu poate retroactiva.

d) Principiul dreptului la apărare care constă în posibilitatea subiecţilor de a lua parte la orice procedură judiciară sau administrativă pentru susţinerea intereselor legitime.

3.8. Aplicarea tratatelor comunitare

Deşi Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în 1967, cunoscut ca Tratatul de fuziune, a unificat instituţiile celor 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA), acestea pot să-şi exercite fiecare puterea în cadrul Comunităţii în care funcţionează, fiind aplicabil principiul autonomiei tratatelor comunitare. Art. 232 al Tratatului CEE prevede că dispoziţiile sale, în calitate de tratat general, nu le modifică pe cele ale CECO şi CEEA care sunt tratate speciale.

Practica Curţii de Justiţie tinde însă să unifice, în interpretările sale, prevederile celor 3 tratate.

190

3.9. Aplicabilitatea dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre

Normele din dreptul comunitar au o aplicabilitate imediată şi

directă în dreptul intern, fără a mai fi nevoie să fie ratificate printr-un act normativ naţional. În dreptul intern, normele comunitare au locul lor distinct, nu se confundă, nu se suprapun şi nu se identifică cu cele naţionale, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să le aplice cu prevalenţă faţă de cele din dreptul intern. Prioritatea normei comunitare nu este rezultatul unei ierarhii între autorităţile naţionale şi cele comunitare, statele păstrându-şi suveranitatea, ci este urmarea convenţiei dintre statele membre. În caz contrar, norma încetează să mai fie comună, fiind golită de conţinut şi finalitate.

Excepţie fac Tratatele modificatoare, completatoare, de aderare şi asociere care sunt supuse ratificării, ca în cazul actelor internaţionale, potrivit legislaţiei naţionale.

3.10. Actele juridice comunitare în reglementarea Constituţiei pentru Europa

Denumirea actelor normative comunitare a fost aleasă astfel

încât să menajeze susceptibilităţile antifederaliştilor europeni, prin evitarea denumirilor specifice legislaţiilor naţionale. Utilizarea termenului de constituţie ar fi semnalul integrării federale, aşa că autorii ei nu au mai ezitat să folosească denumirea de lege.

Astfel proiectul Constituţiei de la Roma din 2004 prevedea următoarele categorii de instrumente juridice:

– legi europene; – legi cadru europene; – regulamente europene; – decizii europene; – recomandări şi avize. Legile europene erau definite ca acte legislative cu

aplicabilitate generală, obligatorie şi cu aplicabilitate directă pentru toate Statele Membre.

Legile-cadru europene erau definite ca acte legislative care obligă statele membre în sensul obţinerii unui rezultat, dar le lasă

191

competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestora.

Şi legile europene, şi legile-cadru europene urmau să fie adoptate pe baza propunerilor Comisiei, în comun, de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri, în procedură legislativă ordinară. Dacă Parlamentul şi Consiliul nu ajung la un acord cu privire la un act, acesta nu se adoptă. Mai pot fi adoptate la iniţiativa unui grup de state membre. În cazurile speciale prevăzute de Constituţie, pot fi adoptate de Parlamentul European cu participarea Consiliului de Miniştri sau de către Consiliul de Miniştri cu participarea Parlamentului European, în conformitate cu procedurile legislative speciale.

Regulamentele europene sunt acte executive, cu aplicabilitate generală, în scopul implementării actelor juridice şi a unor dispoziţii specifice proiectului de Constituţie. Pot fi obligatorii, situaţie în care dispoziţiile acestora se aplică direct Statelor Membre (asemănător legilor europene) sau pot să fie obligatorii doar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins de statele membre cărora li se adresează, dar lăsând acestora competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a acestui scop (ca şi legile-cadru europene).

Deciziile europene sunt acte executive, obligatorii în toate elementele lor. Atunci când nu specifică pentru cine sunt obligatorii, ele nu se aplică decât destinatarilor vizaţi.

Recomandările şi avizele se adoptă de instituţiile comunitare şi nu au forţă de constrângere.

Consiliul de Miniştri şi Comisia, în reglementarea constituţională, aveau competenţa de a adopta regulamente europene şi decizii europene în următoarele situaţii:

– prin legile europene sau legile-cadru, Comisia poate primi competenţa, prin delegare, de a promulga regulamente în scopul completării sau amendării anumitor elemente secundare ale respectivelor legi sau legi-cadru. Obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare sunt explicit definite în legi şi legi-cadru. Delegarea nu poate fi dată pentru elementele esenţiale ale unui domeniu. Acestea sunt rezervate legilor şi legilor-cadru. Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri pot decide revocarea delegării. Regulamentul adoptat prin delegare poate intra în vigoare doar dacă nu a întâmpinat obiecţii din

192

partea Parlamentului European sau Consiliului de Miniştri, în termenul prevăzut în acest scop prin legea sau legea-cadru de delegare. Parlamentul European hotărăşte în această privinţă prin votul majorităţii, iar Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate calificată.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Cum pot fi grupate izvoarele dreptului comunitar? 2. Ce sunt regulamentele de bază? Dar cele de executare? 3. Care sunt momentele aplicării directivelor? 4. Cum se aplică tratatele comunitare?

193

Capitolul 4

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

Concepte-cheie: Uniunea Economică şi Monetară; Sistemul

European al Băncilor Centrale; Institutul Monetar European; criterii de convergenţă

4.1. Necesitatea unei Uniuni Economice şi Monetare Europene

Neajunsurile manifestate în funcţionarea Sistemului Monetar

Internaţional (SMI) creat prin Acordurile Conferinţei de la Bretton Woods din 1944 au determinat statele europene să caute o alternativă.

Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar Internaţional (FMI), care are ca principală menire creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi. Resursele FMI se constituie din aportul ţărilor membre, constituite în proporţie de 25% în devize şi 75% în moneda naţională, stabilite în cote-părţi procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări. DST este o lichiditate internaţională creată de FMI care se alocă ţărilor membre proporţional cu cotele deţinute. DST este purtător de dobânzi. DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată între FMI şi membrii săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.

Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte încercări de a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb. Între anii 1950-1958 a funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii care, în 1958, a fost înlocuită cu Acordul Monetar European. În 1970 a fost publicat Planul Pierre Werner, care conţinea principalele elemente ale Uniunii Monetare Europene şi avea ca obiectiv pe termen lung o totală convertibilitate a monedelor şi o completă libertate de circulaţie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3

194

etape în decurs de 10 ani. Acest plan urmărea convergenţa politicilor economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie ale acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital, instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.

La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (SME), bazat pe principiul parităţilor fixe dar ajustabile între monedele naţionale. La acestea au participat toate statele membre ale Comunităţii cu excepţia Marii Britanii. SME şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă: ECU.

În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques Delors privitor la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a UEM vizând coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare independente care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.

4.2. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în

decembrie 1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către ţările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.

Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31 decembrie 1998. A avut loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autorităţile naţionale către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Băncii Centrale Europene.

Obiectivul principal al SEBC a fost menţinerea stabilităţii preţurilor şi sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate, prin acţiuni conforme principiilor economiei de piaţă. Misiunile fundamentale au fost: definirea şi punerea în practică a politicii

195

monetare, conducerea operaţiunilor de schimb, preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale şi este condus de Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv, alcătuit din 6 membri numiţi de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană).

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea cooperării între băncile centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcţionării SME; realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării ECU şi supravegherea evoluţiei acestuia.

Etapa a III-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi monetare instituţiilor comunitare. A început cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) care îndeplineau criteriile de convergenţă, iar la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, li s-a adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-şi păstreze „suveranitatea monetară”. Începând cu această dată, politica monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană, care a înlocuit Institutul Monetar European. Acest moment a marcat şi trecerea la moneda unică, monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state menţionate se desfăşoară în euro.

4.3. Criterii de convergenţă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru

trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă: • un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă de

orice altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat membru, acesta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;

• un set de criterii economice, după cum urmează:

196

– rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul trecut;

– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum 2% mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele mai bune 3 state.

Trecerea la euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri. Sunt prezentate drept avantaje:

– stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică comună, constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care puteau bloca comerţul intereuropean. Această stabilitate va duce şi la o creştere a schimburilor economice ca urmare a scăderii cheltuielilor prin necesitatea de cumpărare a monedei străine şi eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre ţările partenere;

– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemafiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;

– economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;

– stimularea integrării politicilor economice, ca urmare a unei politici valutare comune.

Sunt prezentate drept costuri: – pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale

statelor membre, care duce şi la absorbirea băncilor centrale naţionale de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie însă şi un avantaj deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire care ar determina inflaţie şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui stat;

– posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu economiile mai performante din Comunitate şi de

197

aici o migrare necontractuală cu consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;

– reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea costului de schimb.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile

trecerii la euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1 ianuarie 2007, să adopte acquis-ul comunitar. În domeniul monetar, conform calendarului convenit cu UE, până la sfârşitul anului 2004 au fost armonizate prevederile referitoare la independenţa băncii centrale, eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de către Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare. Armonizarea legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul monetar va urmări: asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să aibă ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii preţurilor; asigurarea independenţei personalului BNR prin armonizarea cu legislaţia comunitară privind durata mandatului membrilor consiliului de administraţie, motivele de revocare din funcţie, dreptul de contestare în justiţie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese; interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către banca centrală.

Urmare a schimbărilor intervenite în economia naţională, în perioada de după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA şi în special în cursul anului 2002, pe fondul demersurilor şi pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană a început să câştige teren în faţa dolarului, ajungând ca raportul de schimb să devină din subunitar, supraunitar. Pe acest fond, având în faţă perspectiva aderării în 2007 a României la UE, la 1 martie 2003 euro a devenit în ţara noastră moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american.

198

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Care sunt etapele realizării UEM? 2. Care sunt criteriile de convergenţă pentru introducerea

monedei unice? 3. Care sunt avantajele şi dezavantajele monedei unice? 4. Care sunt măsurile luate de România pentru armonizarea

legislaţiei sale cu cea din domeniul monetar?

199

Capitolul 5

UNIUNEA VAMALĂ

Concepte-cheie: zone de liber schimb; uniune vamală; tarif vamal comun; Document Administrativ Unic

5.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamală şi cooperarea economică pot îmbrăca mai

multe forme dintre care cel mai des întâlnite sunt uniunile vamale şi zonele de liber schimb.

a) Zonele de liber schimb au drept caracteristică eliminarea totală a drepturilor de vamă şi a restricţiilor asupra schimburilor între statele participante. Se utilizează când statele în cauză doresc să-şi apropie economiile dar nu şi să le integreze sau să le transforme într-o singură economie. Exemple de zone de liber schimb: Spaţiul Economic European (SEE); Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS) dintre SUA, Canada şi Mexic. În cadrul acestor zone, statele membre îşi păstrează propriul sistem de taxe vamale şi propria politică comercială în relaţiile externe. Prin regulile de origine se stabileşte care dintre mărfuri pot circula liber de la o ţară la alta în interiorul zonei.

b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără restricţii în interiorul graniţelor lor, fără frontiere vamale şi cu un tarif vamal comun aplicabil frontierelor externe.

5.2. Realizarea Uniunii vamale a UE

Prin Tratatul de la Roma, din 1978, s-a creat o uniune tarifară,

care elimina diferenţele dintre drepturile vamale ale statelor membre.

200

Tratatul CEE a prevăzut eliminarea taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor şi a tuturor taxelor, cu efect echivalent în comerţul dintre statele membre. El prevedea, de asemenea, adoptarea unui tarif vamal comun cu statele nemembre (art. 23).

În 1968, toate drepturile de vamă şi restricţiile dintre cele 6 state membre (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost eliminate şi s-a introdus tariful vamal comun, aplicabil mărfurilor provenind din statele nemembre.

În 1988 a fost adoptată Decizia de elaborare a unui Document Administrativ Unic, care a înlocuit cele peste 150 de documente vamale diferite utilizate de administraţiile vamale ale statelor membre.

Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile statelor membre pentru control şi îndeplinirea formalităţilor vamale şi fiscale. La 1 ianuarie 1993, acest sistem a fost înlocuit cu un nou sistem care nu necesita niciun control şi nicio întocmire de acte în momentul trecerii graniţelor naţionale din interiorul Uniunii.

Pentru eliminarea diferenţelor de interpretare şi aplicării omogene a legislaţiei vamale armonizate prin legislaţiile naţionale, în decembrie 1996, Parlamentul şi Consiliul UE au adoptat propunerea Comisiei privind un program de acţiune comunitară în domeniul vamal. Programul s-a numit Vama 2000 şi constituia o orientare clară pentru serviciile vamale. Acest program a fost ameliorat şi completat prin programul Vama 2002, care utiliza informatizarea şi programul de formare Mathaeus şi avea ca obiectiv eliminarea divergenţelor în materie vamală la nivel naţional.

Vama 2002 prevedea o serie de măsuri: – vizite ale echipelor Comisiei şi ale statelor membre pentru

evaluarea funcţionării, identificarea celor mai bune practici, dar şi a insuficienţelor în procedurile de control;

– lupta contra fraudelor; – sprijinirea măsurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale

administraţiilor vamale; – schimbul de funcţionari vamali pentru perfecţionarea

experienţei; – organizarea de seminarii; – informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

201

5.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pieţei unice a UE a avut drept consecinţă desfiinţarea frontierelor economice interne între statele membre. Controlul se face la graniţele exterioare. Creşterea volumului intrărilor şi ieşirilor de mărfuri din Uniune face imposibil controlul fizic la frontiere. Aceasta ar duce la costuri foarte mari şi nu în ultimul rând la sufocare şi blocarea vămilor de la punctele de frontieră.

Din aceste considerente, s-a trecut la metodele de verificare după importare ceea ce facilitează traficul şi reduce imobilizarea mărfurilor în porturi şi aeroporturi.

Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal comun şi nomenclatura comunitară.

Comisia Europeană, prin Direcţia privind fiscalitatea şi uniunea vamală, este competentă în ce priveşte iniţiativele de dezvoltare şi perfecţionare a politicii vamale, face propunerile în domeniul legislaţiei vamale şi asigură cooperarea dintre administraţiile statelor membre; adoptă legislaţia secundară numită şi dispoziţii de aplicare, după aprobarea de către statele membre în cadrul Comitetului Codului Vămilor pentru legislaţia vamală sau în cadrul altui comitet atunci când este vorba de o altă legislaţie.

Administraţiile vamale ale statelor membre aplică legislaţia vamală în sensul perceperii drepturilor de vamă, TVA şi accizelor.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Care sunt formele de integrare vamală şi cooperare economică?

2. Care sunt măsurile prevăzute de Vama 2002? 3. Care este rolul Comisiei Europene în politica vamală?

202

Capitolul 6

LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE∗

Cuvinte cheie: libera circulaţie a mărfurilor; standardizare; achiziţii publice; serviciile; libera circulaţia a serviciilor; libera circulaţie activă; libera circulaţie pasivă; libera circulaţie a capitalurilor; spălarea banilor; libera circulaţie a persoanelor; Acordul Schengen

Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi

fundamentale ale Pieţei interne: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului.

6.1. Libera circulaţie a mărfurilor

Realizarea pieţei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de

la Roma. Acest obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi servicii. Încheierea perioadei de tranziţie a fost fixată la 1 ianuarie 1970; dar, până la acest moment nu s-au putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulaţie a lucrătorilor şi armonizarea unor taxe, între care şi introducerea generală a TVA-ului în anul 1970.

∗ Notă: Jurisprudenţa folosită în acest capitol este redată după

următoarele culegeri editate de Ministerul Afacerilor Externe: 1. Repere ale jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene (2003-2004), Bucureşti, 2005. 2. Repere fundamentale ale jurisprudenţei Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene.

203

La mijlocul anilor '80 nu se realizase o reducere a restricţiilor cantitative. Libertatea circulaţiei bunurilor era afectată de practici anticoncurenţiale ale autorităţilor naţionale cum sunt: drepturi exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.

Piaţa unică s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Albă a Comisiei Europene, din 1985, care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986). Aceasta conţinea 300 de măsuri legislative (termenul limită de finalizare fiind 31.12.1992), grupate pe trei obiective principale:

– eliminarea frontierelor politice; – eliminarea frontierelor tehnice; – eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe. În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, temeiul legal îl

constituie art. 7 din Tratatul de la Roma care a definit piaţa internă a Comunităţilor ca „o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

Această dispoziţie este reluată în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la art. 16(2).

Libera circulaţie a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre şi tuturor produselor din terţe ţări cu drept de liberă circulaţie în spaţiul comunitar.

Potrivit art. 29 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru mărfurile provenind din statele terţe din care au fost importate cu îndeplinirea formalităţilor şi încasarea taxelor de import, respectiv, taxe vamale şi taxe cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri.

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent, inclusiv taxele vamale cu caracter fiscal, precum şi restricţiile cantitative la import sau export şi orice măsuri cu efect echivalent.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la art. 28 prevede că „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea între statele membre, a taxelor vamale la import şi la

204

export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.”

Libera circulaţie a mărfurilor se aplică: – produselor originare din statele membre; – produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă

circulaţie în statele membre. Produsele din ţări terţe sunt considerate a fi în liberă circulaţie în

statele membre, dacă pentru acestea: – au fost îndeplinite formalităţile de import; – au fost percepute în statul membru taxele vamale şi taxele cu

efect echivalent, exigibile; – nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor

taxe şi impuneri. Comisia Europeană, în executarea atribuţiilor de asigurare a

liberei circulaţii a mărfurilor are în vedere: – necesitatea promovării schimburilor comerciale în interiorul

Uniunii, precum şi cu statele terţe; – evoluţia condiţiilor de concurenţă în scopul creşterii

competitivităţii întreprinderilor; – satisfacerea necesităţilor de materii prime şi semifinite ale

Uniunii fără denaturarea condiţiilor de concurenţă la produsele finite;

– evitarea perturbărilor vieţii economice, dezvoltarea raţională a producţiei şi creşterea consumului în Uniune.

Între statele membre sunt interzise: – restricţiile cantitative şi orice măsuri cu caracter echivalent

la import; – restricţii cantitative şi orice măsuri cu efect echivalent la

export. Sunt exceptate restricţiile şi măsurile cu efect echivalent la

import, export şi tranzit, justificate de: – motive de morală publică, de ordine publică şi de siguranţă

publică; – protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor; – protecţia sănătăţii şi vieţii animalelor; – conservarea plantelor;

205

– protejarea unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică;

– protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. Statele membre trebuie să-şi adapteze monopolurile naţionale şi

cu caracter comercial pentru excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre în privinţa condiţiilor de aprovizionare şi comercializare. Aceste măsuri trebuie luate şi cu privire la orice organism prin care un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduc sau influenţează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre state membre, precum şi faţă de monopolurile de stat concesionate.

Regulile concurenţiale se aplică şi produselor agricole cu unele excepţii, după cum urmează:

– produsele neexceptate sunt stabilite prin lista anexă la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;

– se aplică numai în măsura stabilită de Parlamentul European şi de Consiliu;

– măsurile privind stabilirea preţurilor, a taxelor, a ajutoarelor şi a contingentelor, precum şi stabilirea şi repartizarea posibilităţilor de pescuit, se adoptă de Consiliu la propunerea Comisiei;

– dacă într-un stat membru, un produs face obiectul unei organizări naţionale a pieţei sau al oricărei reglementări interne cu efect echivalent care afectează concurenţial o producţie similară dintr-un alt stat membru, statele membre aplică la import o taxă compensatorie acestui produs provenit din respectivul stat membru, cu excepţia cazului în care acest stat membru aplică o taxă compensatorie la export.

În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi comercializarea mărfurilor, dar acestea nu trebuie să constituie restricţii cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora.

Obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor naţionale sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative cum ar fi mai ales eficacitatea controalelor

206

fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor.

În lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislaţia statului membru de origine.

Art. 307 (1) TCE prevede că dispoziţiile acestui tratat nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor rezultate din convenţii încheiate înainte de 1958, iar pentru statele care au aderat după 1958, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, şi unul sau mai multe state membre, de cealaltă parte.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că dispoziţiile Regulamentului nr. 2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine nu se opun aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu există legătură directă între o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci are doar rolul să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit stat).

Astfel de tratate, prin prevederile lor pot constitui un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor, contravenind liberei circulaţii a mărfurilor asigurată prin interzicerea restricţiilor cantitative la import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 28 TCE). Judecătorul naţional trebuie să decidă dacă tratatul mai este în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia unor părţi.

În cauza C–110/05, Comisia Comunităţilor Europene – Republica Austria, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că s-a produs încălcarea art. 28 şi 30 din TCE, deoarece reglementarea naţională condiţionează înmatricularea vehiculelor de ocazie, importate şi înmatriculate anterior în alte state membre de îndeplinirea anumitor cerinţe tehnice, în condiţiile în care vehiculele de ocazie care sunt deja pe piaţa naţională a Austriei şi au aceleaşi caracteristici nu sunt supuse unor asemenea cerinţe cu ocazia unei noi înmatriculări.

În Italia, decretul legislativ nr. 285 din 30 aprilie 1992, care constituie codul rutier italian, prevede că numai automobilele, troleibuzele şi tractoarele automobile pot să tracteze remorcă. În urma unei plângeri a unui particular la Comisie, aceasta în urma unei anchete neoficiale, a adresat Italiei o scrisoare de punere în întârziere, în care susţinea că interdicţia impusă motocicletelor de a tracta o

207

remorcă constituie o încălcare a obligaţiilor care reies din art. 28 CE. Comisia a propus, printre altele să se aplice cele două categorii de dispoziţii care reglementează utilizarea unui produs:

– cele care subordonează utilizarea unui produs respectării anumitor condiţii proprii acestuia sau care limitează această utilizare în spaţiu sau în timp;

– cele care prevăd interdicţiile absolute sau aproape absolute de utilizare a produsului respectiv.

Italia a susţinut că o normă privind domeniul de utilizare, intră în domeniul art. 28 TCE dacă aceasta interzice toate utilizările unui produs sau utilizarea unică a acestuia în cazul produselor de unică folosinţă. În schimb, dacă există o marjă de apreciere cu privire la posibilităţile de utilizare a acestui produs situaţia nu ar mai intra în domeniul de aplicare a art. 28 TCE.

În soluţia pronunţată, Curtea reaminteşte că potrivit unei jurisprudenţe constante, orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial, un obstacol în calea comerţului intracomunitar trebuie considerată ca o măsură cu efect echivalent unor restricţii cantitative în sensul articolului 28 CE (a se vedea în special Hotărârea Dassonville, pct. 5). Din jurisprudenţa constantă a Curţii, rezultă că art. 28 din CE reflectă obligaţia de respectare a principiilor nediscriminării şi recunoaşterii reciproce a produselor fabricate şi comercializate în mod legal în alte state membre, precum şi pe cea de asigurare a unui acces liber pe pieţele naţionale pentru produsele comunitare (a se vedea Hotărârea Sandoz din 14 iulie 1983, nr. 174/82, Hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe-Zentral, cunoscut sub numele „Cassis de Dijon, nr. 120/78, precum şi Hotărârea Keck şi Mithauard). Astfel, reprezintă măsuri cu efect echivalent restricţiile cantitative, obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă în lipsa armonizării legislaţiilor naţionale, din aplicarea, în privinţa mărfurilor provenite din alte state membre unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor norme privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile respective, chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor.

Comisia consideră măsuri cu efect echivalent restricţiile cantitative la import, în sensul art. 28 TCE, măsurile adoptate de un

208

stat membru care au ca efect aplicarea unui tratament mai puţin favorabil, produselor provenind din alte state membre. De asemenea, face parte din aceeaşi noţiune orice altă măsură care împiedică accesul pe piaţa unui stat membru a produselor originare din alte state membre. Prin urmare, interdicţia prevăzută de art. 56 din Codul rutier constituie, potrivit Comisiei, un obstacol în sensul art. 28 TCE şi nu ar putea fi considerată compatibilă cu Tratatul CE decât dacă ar fi justificată în conformitate cu articolul 30 TCE sau printr-un motiv imperativ de interes general iar Italia nu a invocat nici o justificare, nici un motiv imperativ de interes general în timpul procedurii precontencioase. Dimpotrivă, Italia a admis existenţa interdicţiei respective şi a obstacolului în calea importurilor care rezultă din aceasta şi s-a angajat să o elimine.

Curtea a analizat interdicţia numai în privinţa remorcilor pentru motociclete nu şi în privinţa remorcilor destinate să fie tractate de automobile.

Curtea a apreciat că interdicţiile de utilizare a unui produs pe teritoriul unui stat membru are o influenţă considerabilă asupra comportamentului consumatorilor , comportament care afectează, la rândul său, accesul acestui produs pe piaţa statului membru respectiv. Articolul 56 din Codul rutier este un obstacol în cale existenţei unei cereri pe piaţa în cauză pentru astfel de remorci, împiedicând astfel importul, în condiţiile în care acestea sunt comercializate în mod legal în alte state membre decât Republica Italiană şi constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la import interzisă de art. 28 CE, cu excepţia situaţiilor în care aceasta poate fi justificată în mod obiectiv de motivele de interes general enumerate la articolul 30 CE sau de cerinţe imperative.

Republica Italiană a susţinut că acest ansamblu compus dintr-o motocicletă şi o remorcă prezintă un pericol pentru siguranţa rutieră.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a decis că această interdicţie pentru motociclete de a tracta o remorcă concepută în mod special pentru acestea şi care este fabricată şi comercializată legal în alte state membre decât Republica Italiană, trebuie considerată ca fiind justificată de motive privind protecţia siguranţei rutiere şi a respins acţiunea Comisiei.

209

Interdicţiile sau restricţiile la import, la export sau de tranzit pot fi impuse atunci când sunt justificate de motive ţinând de.

• morala publică; • ordinea publică, siguranţa publică (exemplu: arme, produse

toxice, stupefiante); • protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor; • conservarea plantelor (exemplu - organismele modificate

genetic); • protejarea nor bunuri de patrimoniu; • protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. Restricţiile trebuie să îndeplinească două condiţii: 1) să se aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi

celor importate; 2) să fie proporţionale cu scopul urmărit. Statele membre trebuie să accepte pe teritoriul lor produse care

sunt conforme cu legislaţia statului membru de origine. Este interzisă impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare, precum şi taxele de natură să protejeze alte produse.

Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de standarde de calitate. Au fost reglementate condiţiile introducerii pe piaţă şi utilizării produselor, obligaţiile producătorului, reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a conformităţii produselor, marcajul de conformitate al produsului. Standardele au ca scop protecţia muncii, protecţia sănătăţii consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.

Achiziţiile publice. Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96 CEE; 93/97 CEE şi 92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber, concurenţial şi transparent în organizarea licitaţiilor pentru achiziţii publice.

210

6.1.1 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a mărfurilor

Cazul: Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung

für Branntwein (Cassis de Dijon), nr. 120\78, 20 februarie 1979 Situaţia de fapt Interzicerea importării şi comercializării în RFG a unei băuturi

originare din Franţa (Cassis de Dijon), pe motivul că legislaţia germană prevede o concentraţie minimă de alcool, pe care băutura respectivă nu o avea.

Dreptul aplicabil: Articolul 2830 TCE - Noţiunea de restricţii cantitative şi

măsuri cu efect echivalent; Teoria exigenţelor imperative Soluţia şi principiile degajate de CJCE 1. În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel

comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi comercializarea alcoolului şi băuturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie restricţii cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora.

2. Obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor naţionale sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai ales: eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor.

3. În speţă, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la importul de mărfuri, care nu se justifică printr-o exigenţă imperativă.

30 Articolul 28 TCE dipune: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi toate măsurile cu efect echivalent acestora”.

211

Cazul Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabil, 18 noiembrie 2003

Situaţia de fapt Braseria Budweiser Budvar, cu sediul în localitatea cehă

Budweis, produce şi exportă în Austria bere cu marca „ Budweiser Budvar”. Societatea Ammersin, cu sediul în Austria comercializa berea cu marca „American Bud”, produsă de o societate cu sediul în St. Louis, SUA. Între Austria şi fosta Cehoslovacie s-a încheiat în 1976 un tratat de protejare a indicaţiilor geografice de origine pentru produsele alimentare regionale ale celor două părţi. În anexa care enumeră indicaţiile geografice a căror protecţie este asigurată de părţi este menţionată şi marca „Bud”.

Având ca bază legală acest tratat, braseria Budweiser Budvar a solicitat instanţei austriece interzicerea comercializării pe acest teritoriu de către societatea Ammersin a berii cu macra „American Bud”. Judecătorul austriac a introdus un recurs prejudicial în faţa instanţei de la Luxemburg, pentru a stabili în ce măsură sunt conforme legislaţiei comunitare şi pot fi aplicate în speţă dispoziţiile unui tratat bilateral, care acordă protecţie unei indicaţii geografice chiar dacă nu există pericolul inducerii în eroare a consumatorilor.

Dreptul aplicabil: – Regulamentul 2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice

şi a denumirilor de origine – Articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise

restricţiile cantitative la import, precum şi toate măsurile cu efect echivalent acestora”.

– Articolul 30 TCE: „Dispoziţiile art. 28 şi 29 nu împiedică impunerea unor interdicţii sau restricţii la import, export sau tranzit, justificate de raţiuni de morală publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor, (…), protecţia proprietăţii industriale şi comerciale (…)”.

– Articolul 307 al. 1 TCE: „Dispoziţiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor rezultate din convenţii încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 sau pentru statele care au aderat

212

mai târziu, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE În soluţia dată, Curtea a stabilit că dispoziţiile Regulamentului

2081/92 nu se opun aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu există legătură directă între o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci menţionarea acestei indicaţii are doar rolul să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit stat).

În schimb, dispoziţiile tratatului amintit pot constitui un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor care sunt legal comercializate pe teritoriul unui stat membru, contravenind astfel articolului 28 TCE, care interzice orice restricţii la importul mărfurilor.

După ce stabileşte aplicarea de principiu a articolului 28 în speţă, Curtea verifică în ce măsură o asemenea restricţie la import poate fi justificată de excepţiile prevăzute la articolul 30 TCE. Instanţa constată că aplicarea dispoziţiilor tratatului bilateral în speţă are ca obiectiv asigurarea unei concurenţe loiale, înscriindu-se în „protecţia proprietăţii industriale şi comerciale” din cadrul articolului 30 TCE.

Prin urmare, dacă judecătorul naţional stabileşte, în urma cercetărilor efectuate, că denumirea „Bud” desemnează o regiune de pe teritoriul Cehiei, iar această denumire trebuie protejată în conformitate cu regimul proprietăţii industriale şi comerciale, dreptul comunitar nu se opune extinderii protecţiei denumirii respective pe teritoriul Austriei, în conformitate cu prevederile tratatului bilateral încheiat între cele două state.

În ceea ce priveşte tratatul bilateral invocat de Cehia, poziţia Curţii merge în sensul recunoaşterii opozabilităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultând din acest act, fiind vorba de un tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-se deci dispoziţiile art. 307 al. 1 TCE (în prealabil trebuie însă stabilit de judecătorul naţional dacă tratatul este încă în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia juridică a unei părţi - respectiv dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originară la tratat, şi

213

succesiunea Republicii Cehe la acordurile internaţionale încheiate de fostul stat).

În acest context, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 307 TCE, chiar dacă obligaţiile rezultând din tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea Europeană ar fi incompatibile cu legislaţia comunitară, până la eliminarea incompatibilităţilor, judecătorul naţional poate să aplice dispoziţiile tratatului bilateral.

Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told-go Skattestyrelsen, 17 iunie 2003

Situaţia de fapt În Danemarca nu se produc automobile. În ianuarie 1999, De

Danske Bilimportorer (DBI), o asociaţie daneză de importatori de vehicule, a cumpărat un autovehicul nou, marca Audi, pentru un preţ total de 67.152 EURO din care 40.066 EURO au fost plătiţi cu titlu de taxă de înmatriculare.

Estimând că taxa de înmatriculare a fost plătită fără justificare, DBI a cerut rambursarea sa de către autorităţile fiscale daneze. Acestea au refuzat cererea. În consecinţă, DBI a introdus un recurs împotriva Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor şi Accizelor). În sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor, principiu prevăzut de tratatul CE. În acest context, justiţia daneză a întrebat CJCE dacă un impozit indirect perceput de un stat membru (o taxă de înmatriculare), care se ridică, pentru vehiculele noi, la 105% din prima tranşă de 52.800 DKK şi la 180% din restul valorii impozabile, pot constitui o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import, fiind, din acest motiv, incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.

Dreptul aplicabil Art. 90 TCE privind interzicerea impunerii asupra

produselor din alte state membre a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare, precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.

214

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea constată că taxa daneză de înmatriculare prezintă un

pronunţat caracter fiscal şi este perceput nu ca urmare a trecerii frontierei, ci cu ocazia primei înmatriculări a vehiculului pe teritoriul Danemarcei. Ea aparţine, deci, regimului general de redevenţe interne asupra mărfurilor. În consecinţă, problema trebuie analizată prin prisma art. 90 TCE. Acest articol interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare, precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse. Articolul vizează să asigure libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, în condiţii concurenţiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecţie, putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre. Acest text trebuie, de asemenea, să garanteze neutralitatea perfectă a impozitărilor interne cu privire la concurenţa dintre produsele naţionale şi produsele importate.

Curtea reaminteşte că art. 90 TCE nu poate fi invocat împotriva impozitărilor interne asupra produselor importate în absenţa unei producţii naţionale similare sau concurente. Este interzisă în mod special cenzurarea caracterului excesiv al nivelului de taxare pe care statele membre l-ar putea stabili pentru anumite produse, în absenţa oricărui efect discriminatoriu sau protector. Având în vedere că în Danemarca nu există producţie naţională de maşini, CJCE a stabilit că taxa de înmatriculare daneză vizând autovehiculele noi nu intră în sfera de aplicare a art. 90 TCE şi că, în orice caz, sumele comunicate nu conduc la concluzia că libera circulaţie a acestui tip de produse între Danemarca şi celelalte state membre este afectată din cauza taxei foarte mari.

Cazul: Comisia contra Spaniei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16 ianuarie 2003

Situaţia de fapt Comisia a introdus două recursuri, în baza art. 226 TCE,

împotriva Spaniei şi Italiei, solicitând Curţii să constate încălcarea dispoziţiilor articolului 28 TCE de către cele două state, respectiv

215

impunerea de restricţii cantitative la import, aducând astfel atingere liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii.

În speţă, Spania şi Italia interziseseră comercializarea sub denumirea de „ciocolată” a unor produse care respectau conţinutul minim de unt de cacao impus de regulile comunitare, dar care aveau în compoziţie şi materii grase vegetale altele decât untul de cacao, în proporţie de până la 15% din conţinutul total. Produsele respective erau fabricate în alte state membre (Danemarca, Italia, Portugalia, Suedia, Finlanda, Marea Britanie), cu respectarea legislaţiei lor interne, dar Spania şi Italia au interzis pe teritoriul lor comercializarea acestor produse sub denumirea de „ciocolată”, impunând utilizarea denumirii „înlocuitor de ciocolată”.

Dreptul aplicabil: – articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise

restricţiile cantitative la import, precum şi toate măsurile cu efect echivalent acestora”;

– directiva 73/241/CEE din 24 iulie 1973 relativă la apropierea legislaţiilor statelor membre privind produsele din cacao şi din ciocolată destinată alimentaţiei umane;

– directiva 2000/36 din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao şi ciocolată destinate alimentaţiei umane, care, la data intrării în vigoare (3 august 2003), a abrogat dispoziţiile directivei 73/241.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Din analiza dispoziţiilor Directivei din 1973, Curtea remarcă că,

prin acest act, se urmăreşte stabilirea unor reguli comunitare în materie, pentru a permite libera circulaţie a produselor din ciocolată în interiorul Comunităţii.

Directiva prevedea în mod expres posibilitatea statelor membre de a menţine dispoziţiile naţionale privind adăugarea unor materii grase vegetale în afară de untul de cacao pentru produsele fabricate pe teritoriul lor. Faţă de această situaţie, celelalte state membre nu pot să introducă restricţii privind circulaţia produselor astfel fabricate, iar obligaţia de schimbare a denumirii lor cu „înlocuitori de ciocolată” este susceptibilă de a crea obstacole în

216

calea acestei libertăţi, în măsura în care au o influenţă negativă asupra modului de percepere a produselor de către consumatori.

În conformitate cu prevederile articolului 30 TCE, asemenea măsuri restrictive pot fi justificate prin apărarea unor interese diverse, iar din jurisprudenţa constantă a Curţii, protecţia consumatorilor se poate încadra în acestea. Trebuie însă îndeplinite două condiţii: restricţiile respective trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi celor importate, respectiv, să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. În speţă, principiul proporţionalităţii nu este respectat, Curtea considerând că obiectivul privind protecţia consumatorilor poate fi realizat în mod satisfăcător printr-o menţiune pe ambalaj care să specifice prezenţa materiilor grase vegetale în conţinutul produsului respectiv.

Prin urmare, dispoziţiile legislaţiei spaniole şi italiene contravin regulilor comunitare în materia liberei circulaţii a mărfurilor între state.

Notă: Directiva 2000/36, care a intrat în vigoare după pronunţarea hotărârii Curţii, abrogând dispoziţiile directivei din 1973, permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.

6.2. Libera circulaţie a serviciilor

Definiţii Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a

oferi servicii pe teritoriul oricărui stat membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii Europene.

Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa reglementărilor privitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se spune că această libertate are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit trei criterii de identificare:

1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului trebuie să se facă cu trecerea unei frontiere interioare a Uniunii.

217

2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a UE. 3. Prestaţia să fie remunerată. Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul de

servicii poate exercita şi numai temporar prestarea de servicii în altă ţară. Dacă el şi-ar stabili sediul pe teritoriul statului în cauză, nu ar mai fi vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire. Alegerea între libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciului aparţine prestatorului şi poate fi determinată de posibilitatea păstrării unui anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare.

Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activităţi financiare, bancare, asigurări, intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.

Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, atunci când furnizorul se deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi pasivă, când beneficiarul se deplasează în statul membru unde este stabilit prestatorul.

Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin: 1. Interdicţia discriminării fondate pe naţionalitatea sau

rezidenţa prestatorului. Sunt interzise discriminările directe, indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus în ţara sa de origine.

2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Este vorba de măsuri naţionale care reglementează accesul – exemplu: la unele profesii, este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea – exemplu: controale administrative, contabilitate, declaraţii administrative.

În anumite condiţii, sunt admise şi măsuri naţionale restrictive, care pot fi justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste condiţii sunt:

1) domeniul vizat să nu fi fost armonizat; 2) măsura să urmărească un interes general; 3) măsura să nu fie discriminatorie; 4) măsura să fie în mod obiectiv necesară;

218

5) măsura să fie proporţională cu scopul urmărit; 6) măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce. În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care

se deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului său naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.

Beneficiarii liberii circulaţii a serviciilor pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

Persoana fizică. Este avută în vedere persoana fizică având calitatea de „resortisant” (rezident) comunitar.

Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoaştere a persoanelor juridice, sunt aplicabile reglementările naţionale.

Curtea Europeană a decis că simplul fapt că un agent economic furnizează servicii în alt stat membru de o manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de o infrastructură care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale, nu este suficient pentru a considera această întreprindere stabilită în acest stat membru. Curtea a mai decis că obligaţia de înscriere în registrul meseriilor constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor. Această formalitate este de natură să întârzie, să complice sau să facă mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire odată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că potrivit regulilor comunitare, prestaţiile oferite în schimbul unei remuneraţii sunt considerate drept servicii.

Tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a formulat principiul potrivit căruia un avantaj fiscal rezultând pentru prestatorii de servicii din nivelul de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia sunt stabiliţi, nu ar constitui, pentru alt stat membru o justificare a unui tratament fiscal mai puţin favorabil aplicat destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Existenţa cerinţei autorizării prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizarea poate apărea ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii

219

medicale de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării principiului general al proporţionalităţii. Principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Uniunii Europene se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către personalul medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Simplul fapt că un agent economic furnizează servicii într-un alt stat membru de manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de infrastructura care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale nu este suficient pentru a considera această întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru. Curtea a relevat faptul că obligaţia de înscriere în Registrul Meseriilor, cerinţă a legislaţiei germane, constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată de raţiuni imperios necesare de interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii activităţilor artizanale. Dreptul comunitar se opune ca un operator economic să aibă obligaţia de a se înregistra în Registrul Meseriilor pentru că acest fapt este de natură a întârzia, a complica sau a face mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire, o dată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Sunt exceptate de la dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice. Exceptări mai pot fi stabilite de Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.

Prevederile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene referitoare la libera circulaţie a serviciilor nu pot aduce atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. Parlamentul European şi Consiliul adoptă directive privind coordonarea acestor măsuri.

Libera circulaţie a serviciilor are aspecte comune cu libera circulaţie a persoanelor, activităţile independente lucrative ale

220

persoanelor putând să îmbrace caracterul de prestare de servicii. De aceea, Parlamentul European şi Consiliul, în procedura legislativă ordinară adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora. În privinţa profesiilor medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora în diferitele state membre.

Sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre, societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii. Prin societăţi, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (art. 54, ex.-art. 48 TCE), desemnează societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără caracter lucrativ.

În privinţa serviciilor de transport, în interiorul Uniunii sunt interzise discriminările care constă în aplicarea de către un transportator a unor tarife şi condiţii diferite în funcţie de ţara de origine sau de destinaţie, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport. Este, de asemenea interzisă, aplicarea de către un stat membru, a unor tarife şi condiţii care includ orice element de sprijin sau de protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.

Dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că nu se opune reglementărilor unui stat membru de atribuire a serviciilor poştale unei societăţi comerciale pe acţiuni cu capital integral de stat. Această derogare a fost instituită prin art. 7 din Directiva nr. 97/67 (Cauza C – 220/06).

Restricţia privind libera prestare a serviciilor care constă în faptul că o reglementare naţională care prevede aplicarea unei scutiri de la impozitul pe venit în privinţa remuneraţiilor plătite de universităţi persoane juridice de drept public, stabilite pe teritoriul naţional în schimbul unei activităţi de învăţământ exercitate cu titlu

221

accesoriu, însă refuză aplicarea atunci când aceste remuneraţii sunt plătite de o universitate stabilită într-un alt stat membru, nu este justificată de motive imperative de ordin general. O astfel de reglementare, care se aplică în acelaşi mod resortisanţilor naţionali şi străini care exercită activităţi în cadrul persoanelor juridice naţionale de drept public, instituie un tratament mai puţin favorabil pentru serviciile furnizate unor destinatari din alte state membre, în comparaţie cu tratamentul prevăzut pentru serviciile prestate pe teritoriul naţional. Această restricţie nu poate fi justificată de promovarea învăţământului, a cercetării şi a dezvoltării în măsura în care ea aduce atingere libertăţii profesorilor care îşi exercită activitatea cu dreptul accesoriu de a alege locul unde să îşi presteze serviciile, fără să se fi stabilit. Restricţia nu poate fi justificată nici de necesitatea asigurării coerenţei sistemului fiscal naţional, din moment ce, din punctul de vedere al regimului fiscal, nu există o legătură directă între scutirea fiscală a îndemnizaţiilor pentru cheltuieli profesionale plătite de universităţile naţionale (în speţă universităţile germane) şi o compensare a acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată.

Faptul că statele membre au competenţa de a decide ele însele cu privire la organizarea sistemului educaţional propriu, nu poate face compatibilă cu dreptul comunitar o reglementare care prevede beneficiul unei scutiri fiscale pentru contribuabilii care exercită activităţi în serviciul sau în numele unei universităţi naţionale. Reglementarea în cauză nu este o măsură legată de organizarea sistemului educaţional, ci o măsură fiscală de natură generală care acordă un avantaj fiscal atunci când un particular se consacră desfăşurării unor activităţi în beneficiul colectivităţii. Chiar dacă o astfel de reglementare constituia o măsură legată de organizarea sistemului educaţional, aceasta nu ar însemna că ar fi mai puţin incompatibilă cu tratatul, având în vedere că afectează alegerea locului în care să îşi presteze serviciile profesorii care îşi exercită profesia cu titlu accesoriu. (Cauza C – 281/06).

Art. 49 TCE (actualul art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), care prevede că sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări adoptate

222

de un stat membru care impune distribuitorilor de televiziune prin cablu ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul relevant al respectivului stat membru să difuzeze, în temeiul unei aşa numite obligaţii „must carry” (care trebuie îndeplinită; impusă) programele de televiziune emise de posturi private care se află sub controlul organelor puterilor publice ale statului în cauză, desemnate în acest scop de către stat, atunci când reglementarea:

– urmăreşte un interes general, precum păstrarea în temeiul unei politici culturale a acelui stat membru, a caracterului pluralist al ofertei de programe de televiziune în cadrul acelui teritoriu şi,

– nu este disproporţionată în raport cu acest obiectiv, fapt pentru care trebuie ca modalităţile de aplicare a acesteia să fie adoptate cu respectarea unei proceduri transparente întemeiate pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute dinainte.

Acordarea statutului „must carry” nu trebuie să fie subordonată, nici în drept, nici în fapt, unei cerinţe privitoare la stabilirea pe teritoriul naţional (cauza 250/06).

Un stat membru care impune organismelor private de control al produselor obţinute din agricultura ecologică care au fost autorizate într-un alt stat membru, să dispună de un sediu pe teritoriul naţional pentru a furniza prestaţii de control în acel stat, nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în temeiul fostului art. 49 TCE, actualul art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene care interzice restricţiile privind libera circulaţie a serviciilor (Cauza C – 393/05 şi C – 404/05).

Art. 7 alin. 4 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 prevede în privinţa şcolilor private, după cum urmează:

„ (4) Dreptul de a înfiinţa şcoli private este garantat. Şcolile private, alternative şcolilor publice trebuie să fie aprobate de stat şi sunt supuse legilor landurilor. Aprobarea trebuie să fie acordată atunci când şcolile private nu au un nivel inferior faţă de şcolile publice în ceea ce priveşte programele, dotările şi pregătirea ştiinţifică a personalului didactic şi nici nu favorizează o selectare a elevilor în funcţie de averea părinţilor. Aprobarea trebuie să fie refuzată în cazul în care situaţia economică şi juridică a personalului didactic nu este suficient garantată.

223

Germania a exclus, fără excepţie, de la deducerea fiscală, cheltuielile de şcolarizare legate de frecventarea unei şcoli situate în alt stat membru al Uniunii Europene.

Deşi art. 50 (fost) din TCE nu menţionează decât libera prestare a serviciilor activă, în cadrul căreia prestatorul serviciului se deplasează la beneficiarul serviciului, rezultă din jurisprudenţa constantă şi consacrată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că libera prestaţie a serviciilor include libertatea destinatarilor serviciilor de a se deplasa într-un alt stat membru în care se află prestatorul pentru a beneficia de astfel de servicii. In conformitate cu ultimul alineat al art. 50 CE, serviciile sunt „prestaţii furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii.”

Curtea de Justiţie UE a exclus din noţiunea de „servicii” în sensul avut de art. 50 CE cursurile organizate de anumite instituţii care făceau parte dintr-un sistem de învăţământ public şi care erau finanţate în întregime sau în mare parte din fonduri publice. În schimb organizarea unor cursuri de către instituţii de învăţământ finanţate în cea mai mare parte din fonduri private, în special de către studenţi şi părinţii acestora, constituie servicii în sensul art. 50 TCE, scopul urmărit de aceste instituţii fiind de obţinerea unei remuneraţii pentru serviciul oferit.

Art. 49 TCE este aplicabil reglementării naţionale în măsura în care şcoala privată în care contribuabilii unui stat membru îşi şcolarizează copii este stabilită în alt stat membru şi poate fi considerată drept furnizor de servicii remunerate, respectiv, este finanţată în cea mai mare parte din fonduri private.

O astfel de reglementare dezavantajează din punct de vedere fiscal şi afectează salariaţii care provin din alt stat membru sau pe contribuabilii care exercită o activitate independentă şi care s-au instalat în Germania din motive personale şi doresc să îşi şcolarizeze în continuare copii în statul lor de origine, cât şi pe contribuabilii germani care din cauza transferului domiciliului într-un alt stat membru, şi-au înscris copiii într-o şcoală privată din statul membru unde domiciliază.

Dispoziţiile care împiedică sau descurajează un resortisant al unui stat membru să părăsească statul de origine, constituie obstacole

224

în calea acestei libertăţi, chiar dacă se aplică indiferent de cetăţenia lucrătorilor în cauză.

Prin excluderea, în mod general, a cheltuielilor de şcolarizare plătite şcolilor stabilite într-un alt stat membru de la deducerea fiscală, Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind libera circulaţie a serviciilor prevăzută de art. 39 CE şi 43 CE. (Cauza C – 318/05).

Nu încalcă dispoziţiile art. 49 CE statul membru care impune angajatorilor străini care angajează lucrători pe teritoriul său naţional, obligaţia de a traduce în limba acelui stat membru, anumite documente care trebuie păstrate la locul de muncă pe întreaga durată a încadrării efective în muncă a lucrătorilor detaşaţi.

Deşi această obligaţie crează o poziţie de inegalitate din punctul de vedere al concurenţei, cu angajatorii stabiliţi în statul gazdă, prin cheltuielile pe care le generează şi descurajează prestatorii stabiliţi pe teritoriul altui stat membru să presteze servicii în acest stat membru şi constituie o restricţie privind libera circulaţie a serviciilor, ea poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general în legătură cu protecţia socială a lucrătorilor deoarece permite autorităţilor competente din statul membru gazdă să efectueze controalele necesare pentru a garanta drepturile lucrătorilor.

Nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin, conform art. 49 CE, statul membru care impune întreprinderilor străine, cu încadrare în muncă temporară, obligaţia de a declara nu numai punerea la dispoziţie a unui lucrător în favoarea unei întreprinderi utilizatoare în statul membru respectiv, ci orice modificare referitoare la acel loc, în timp ce întreprinderile de acelaşi tip stabilite în acest stat membru nu sunt supuse acestei obligaţii suplimentare (Cauza C – 490/04).

O reglementare naţională care interzice exercitarea activităţilor de colectare, acceptare, înregistrare şi transmitere a propunerilor de pariuri, în special pariuri sportive, în lipsa unei concesiuni sau a autorizaţiei poliţiei eliberate de statul membru vizat, de către un operator fără licenţă în contul unei societăţi şi care operează pe bază de autorizaţie într-un alt stat membru, constituie o restricţie la libertatea de stabilire, precum şi la libertatea de a presta servicii, prevăzute de art. 43 CE şi 49 CE. Este de competenţa instanţelor statului membru să verifice dacă, în măsura în care limitează numărul de operatori care acţionează în sectorul jocurilor de noroc,

225

reglementarea naţională răspunde cu adevărat obiectivului de prevenire a exploatării activităţilor din acest sector în scopuri criminale sau frauduloase. Articolele 43 CE şi 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care exclude şi, mai mult, continuă să excludă din sectorul jocurilor de noroc operatorii constituiţi sub formă de societăţi de capitaluri ale căror acţiuni sunt cotate pe pieţele reglementate, în lipsa unei concesiuni sau a unei autorizaţii a poliţiei cerute de legislaţia naţională atunci când aceste persoane nu au putut obţine respectivele concesiuni sau autorizaţii din cauza refuzului acestui stat membru, care încalcă dreptul comunitar de a li se acorda (C – 338/04, C 359/04, C 360/04, C – 466/05).

Republica Elena a fost condamnată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C – 269/05), pentru că a menţinut în vigoare:

– drepturile portuare aplicabile navelor de pasageri (incluzând navele de croazieră) sau navelor de mărfuri, de intrare în radă, de acostare şi de ancoraj în porturile Pireu şi Salonic, mai reduse atunci când transportul este efectuat între două porturi de pe teritoriul naţional decât atunci când transportul este internaţional;

– drepturile în favoarea fondurilor, organismelor portuare constituite ca societăţi pe acţiuni potrivit legii nr. 2932/2001 şi ale porturilor Pireu şi Salonic, percepute vehiculelor la îmbarcarea pe feriboturi care efectuează curse internaţionale, în timp ce astfel de drepturi nu sunt percepute pentru cursele între porturile greceşti;

– dreptul municipalităţilor pe teritoriul cărora funcţionează porturile, de a percepe redevenţe pentru vehiculele care se îmbarcă pe feriboturi, având ca destinaţie porturi străine.

Prin menţinerea în vigoare a acestor drepturi, Republica Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin potrivit articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986, de aplicare a principiului libertăţii de a presta servicii în transporturile maritime între state membre şi între state membre şi ţări terţe.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost solicitată să se pronunţe în procedura hotărârii preliminare cu privire la interpretarea art. 43 CE şi 49 CE (C – 330/07), referito la refuzul acordării societăţii Jobra Gmbh, societate austriacă, a primei de creştere a investiţiei

226

pentru vehiculele grele pe care le-a cumpărat şi le-a închiriat în sistem de leasing societăţii Braunshofer Gmbh, altă societate de drept austriac, pentru motivul că aceasta le utiliza în alte state membre.

Art. 108e alineatele 1 şi 2 din Legea austriacă din 1988 privind impozitul pe venit, denumită ESTG din 1988, prevede:

„1. investiţiile în bunuri economice care sunt eligibile pentru prime pot da dreptul la o primă de investiţii de 10%, cu condiţia ca sumele utilizate pentru achiziţionare sau pentru fabricare să fie deductibile fiscal pe calea amortizării bunurilor supuse deprecierii (art. 7 şi 8).

2. bunurile eligibile pentru prime sunt bunurile economice corporale neutilizate încă ce fac parte din capitalul fix amortizabil. Nu intră în categoria bunurior economice eligibile pentru prime:

( ....) – bunurile economice care nu sunt utilizate într-un sediu

permanent situat pe teritoriul naţional destinat realizării de venituri în sensul articolului 2 alineatul 3 punctele 1 3. Bunurile economice care, în urma unei cesiuni cu titlu oneros, sunt utilizate în principal în străinătate nu sunt considerate utilizate într-un sediu permanent situat pe teritoriul naţional.”

Articolul 24 alineatul 6 din Legea din 1988 privind impozitul pe profit prevede:

„Dispoziţiile articolelor (.......) 108e şi 108f din ESTG din 1988 se aplică, prin analogie, persoanelor juridice în sensul articolului 1, în măsura în care nu sunt scutite de impozitul pe profit.”

O măsură naţională care restrânge libera prestare a serviciilor poate fi justificată atunci când vizează în mod specific aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, al căror unic scop constă în obţinerea unui avantaj fiscal. Cu toate acestea, împrejurarea că o societate care solicită prima de investiţii pune la dispoziţie cu titlu oneros31 bunuri unei întreprinderi care le utilizează în principal în alte

31 Termenul juridic de “oneros” desemnează un tip de act juridic în

care ambele părţi urmăresc obţinerea unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Jurnaliştii utilizează termenul de “oneros”, în mod greşit, în sensul de afacere necinstită, folos nemeritat, eludare a legii, în locul epitetului “veros”.

227

state membre, nu constituie în sine un abuz. O astfel de punere la dispoziţie nu constituie temeiul unei prezumţii generale, privind existenţa unei practice abuzive şi să justifice o măsură care aduce atingere exercitării unei libertăţi fundamentale garantate de tratat.

Articolul 49 CE se opune unei reglementări a unui stat membru, în temeiul căreia se refuză acordarea avantajului unei prime de investiţii întreprinderilor care dobândesc bunuri corporale, pentru singurul motiv că bunurile pentru care se solicită această primă şi care sunt puse la dispoziţie cu titlu oneros, sunt utilizate în principal în alte state membre.

Aplicarea unui regim fiscal mai puţin favorabil bunurilor puse la dispoziţie cu titlu oneros şi folosite în alte state membre decât cele utilizate pe teritoriul naţional constituie, în principiu, o restricţie privind libera circulaţie a serviciilor prin descurajarea întreprinderilor care pot solicita acest avantaj fiscal să furnizeze servicii de închiriere (leasing) agenţilor economici care desfăşoară activităţi în alte state membre. Această măsură poate, de asemenea, să descurajeze întreprinderea locatară (utilizatoarea) să exercite activităţi transfrontaliere datorită legăturilor economice strânse cu locatorul (societatea de leasing). Reglementarea nu poate fi justificată de cerinţa repartizării echilibrate a competenţelor fiscale între statele membre deoarece veniturile locative produse prin punerea la dispoziţie (închirierea, leasingul) bunurilor corporale pentru care se solicită prima de investiţii sunt impozabile în statul membru care acordă prima şi dreptul său fiscal nu este compromis.

Reglementarea nu este justificată nici de cerinţa garantării coerenţei fiscale deoarece nu există nici o legătură directă între prima de investiţii acordată locatorului (societăţii de leasing) pentru bunurile corporale pe care le-a dobândit şi impozitarea ulterioară a locatarului (utilizatorului), a veniturilor realizate prin utilizarea acestor bunuri puse la dispoziţie cu titlu oneros.

228

6.2.1 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a serviciilor

Cazul: Forsakringsaktibolaget Skania & Ola Ramstedt/

Riksskatteverket, 26 iunie 2003 Situaţia de fapt Ola Ramstedt, cetăţean suedez cu reşedinţa în Suedia, este

salariat la Societatea suedeză Skandia. Dl. Ramstedt şi Skandia au convenit ca o parte din pensia domnului Ramstedt să fie asigurată prin subscrierea, de către Skandia, a unei asigurări de pensie complementare la o societate de asigurări dintr-un alt stat membru. Dl. Ramstedt şi Skandia au solicitat Comisiei Administrative Fiscale dacă această asigurare ar putea fi considerată ca o asigurare de bătrâneţe. Comisia a considerat că, potrivit dispoziţiilor din legislaţia suedeză, această asigurare ar fi considerată de capital.

Instanţa superioară, în faţa căreia s-a făcut recurs, a cerut CJCE să se pronunţe asupra compatibilităţii dintre legislaţia suedeză şi reglementările comunitare în acest domeniu. În domeniul asigurărilor complementare de pensie subscrise şi ale căror prime sunt plătite de angajator în favoarea unui angajat, legislaţia suedeză face distincţie între asigurările de persoane în vârstă (assurance vieillesse) şi cele de capital (assurance capitaux).

În materie de fiscalitate directă, cele două tipuri de asigurări sunt supuse unor regimuri diferite de deducere diferite, având efecte mai puţin favorabile pentru asigurările de capital, şi, în consecinţă, pentru asigurările complementare de pensie făcute la un asigurator dintr-un alt stat membru. Cotizaţiile plătite de către un angajator cu titlu de asigurare de bătrâneţe sunt imediat deductibile din rezultatul său impozabil, iar pensia vărsată ulterior este în întregime impozabilă cu titlu de impozit pe venit, pe care va trebui să-l plătească salariatul pensionat. Cotizaţiile vărsate în cadrul unei asigurări de capital nu sunt deductibile, dar angajatorul dispune de un drept de deducere a sumelor pe care s-a angajat prin contract să le verse salariatului. Pentru salariat, sumele primite constituie un venit din muncă impozabil.

229

Dreptul aplicabil Sunt aplicabile dispoziţiile din Tratatul CE relative la libera

prestare de servicii (art. 49 TCE şi urm.). Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea precizează mai întâi că, potrivit regulilor comunitare,

prestaţiile oferite în schimbul unei remuneraţii sunt considerate drept servicii. În speţă, cotizaţiile vărsate de Skandia constituie contraprestaţia economică a pensiilor pe care le va primi dl. Ramstedt dacă îşi va înceta activitatea.

Curtea consideră că reguli fiscale de genul celor în vigoare în Suedia constituie o îngrădire a liberei prestări de servicii. Aceste reguli sunt susceptibile de a descuraja angajatorii suedezi să încheie asigurări de pensie complementare la societăţi de asigurare aflate în alt stat membru.

Curtea, după analizarea argumentelor prezentate de guvernul suedez, hotărăşte că regulile aflate în vigoare nu sunt justificate.

În ceea ce priveşte nevoia de a asigura coerenţa fiscală a sistemului naţional, Curtea constată că, pentru a beneficia de o asemenea justificare, este necesar să existe o legătură directă între facultatea de a deduce cotizaţii şi caracterul impozabil al sumelor vărsate de către asiguratori. Trebuie să existe o măsură compensatorie care să contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat membru, spre deosebire de un angajator care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate de asigurări naţională.

Curtea estimează că eficacitatea controalelor fiscale poate fi asigurată prin metode care să nu aducă atingere principiului liberei prestări de servicii, dând exemplu în acest sens aplicarea directivei comunitare din 1977 care prevede posibilitatea schimbului de informaţii, relative la impozit, între autorităţile competente din statele membre.

În ceea ce priveşte nevoia de a asigura baza de calcul a statului membru, Curtea reaminteşte principiul potrivit căruia un avantaj fiscal rezultând, pentru prestatorii de servicii, din nivelul de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia sunt stabiliţi, nu ar constitui, pentru un alt stat membru, o justificare a unui

230

tratament fiscal mai puţin favorabil aplicat destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Evaluare Trebuie să existe o măsură compensatorie care să

contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat membru, spre deosebite de un angajator care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate de asigurări naţională.

Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et

Van Riet/Onderlinge Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen,13 mai 2003, recurs prealabil

Situaţia de fapt Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la

bază principiul acordării prestaţiilor în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod gratuit îngrijire medicală asiguraţilor. Prin personal medical autorizat se înţelege personalul care a încheiat convenţii cu casele de asigurări. Prin urmare, pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda, nici în străinătate, de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de convenţii cu casele de asigurări olandeze, decât după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii speciale. Această autorizaţie se poate acorda numai dacă se face dovada că îngrijirile respective sunt necesare şi nu pot fi acordate în timp util de un medic autorizat (în Olanda).

Reclamanţii, două persoane având reşedinţa în Olanda, au solicitat în această ţară rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în Germania şi, respectiv, Belgia, fără să fi avut autorizaţia specială din partea casei de asigurări olandeze, întâmpinând însă refuzul acesteia, pe motiv că îngrijirile respective puteau fi obţinute în mod satisfăcător într-un interval de timp rezonabil şi în Olanda. Litigiul a ajuns în faţa judecătorului olandez, care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în vederea verificării conformităţii legislaţiei olandeze cu dreptul comunitar.

231

Dreptul aplicabil Articolul 49 TCE, libera prestare a serviciilor: „În condiţiile

dispoziţiilor de mai jos, este interzisă restricţionarea libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Comunităţii, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât destinatarul prestaţiei respective”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE În măsura în care este evident că, prin aplicarea legislaţiei

olandeze în materia asigurărilor de sănătate, cetăţenii olandezi sunt descurajaţi în a solicita îngrijiri medicale în alt stat membru, condiţiile de obţinere a rambursării fiind mult mai oneroase decât dacă ar apela la personalul olandez care a încheiat convenţii cu casele de asigurări, suntem în prezenţa unei restricţionări a liberei prestaţii a serviciilor între statele membre, contravenindu-se astfel dispoziţiilor Tratatului.

După ce stabileşte existenţa unui obstacol în calea libertăţii amintite, Curtea examinează dacă aceste restricţii pot fi justificate din punctul de vedere al dreptului comunitar. Conform jurisprudenţei sale anterioare, se reaminteşte că riscul grav de perturbare a echilibrului financiar în sistemul de asigurări sociale, precum şi necesitatea menţinerii calităţii serviciilor medicale şi de spitalizare pot constitui justificări ale unor restricţii în calea liberei prestări a serviciilor între statele membre. Pentru a verifica îndeplinirea acestor justificări în speţă, Curtea examinează în mod distinct situaţia îngrijirilor medicale, după cum acestea necesită sau nu spitalizare.

Astfel, după cum Curtea a decis într-un caz precedent (Smits şi Peerbooms), existenţa unei autorizaţii prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizare poate apărea ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii medicale de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării principiului general al proporţionalităţii.

Situaţia este alta în privinţa tratamentului ambulatoriu. În lipsa probării de către Olanda a faptului că suprimarea autorizaţiei prealabile ar duce la deplasări masive peste frontieră a pacienţilor olandezi şi ar pune astfel în pericol echilibrul financiar al sistemului

232

medical, principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor din interiorul Uniunii se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către personalul medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Curtea sancţionează astfel Olanda, care, prin legislaţia sa în materia asigurărilor de sănătate, contravine în mod nejustificat principiilor ce guvernează libera circulaţie a serviciilor între ţările membre.

Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil, 11decembrie 2003

Situaţia de fapt Bruno Schnitzer, cetăţean german, conduce o întreprindere,

persoană juridică portugheză, care desfăşoară o activitate artizanală în Germania.

În conformitate cu legislaţia germană în domeniu, activităţile artizanale sunt autorizate doar pentru persoanele şi societăţile înscrise în Registrul Meseriilor.

În anul 2000, autorităţile oraşului Augsburg i-au administrat domnului Schnitzer o amendă administrativă pentru încălcarea legii ce vizează lupta împotriva muncii „la negru”, pe motiv că întreprinderea portugheză nu era înscrisă în Registrul Meseriilor.

Dl. Schnitzer a contestat această decizie în faţa Tribunalului de la Augsburg, care a cerut Curţii Europene de Justiţie dacă legislaţia germană în domeniu se află în contradicţie cu principiul libertăţii prestării de servicii şi cu directiva privind recunoaşterea reciprocă a experienţei profesionale.

Dreptul aplicabil: – art. 49 TCE privind libertatea prestării de servicii; – art. 50 TCE, unde sunt enumerate domeniile în care se pot

presta servicii (industrial, comercial, manufacturier, activităţi profesionale);

233

– art. 54 TCE privind egalitatea de tratament în cazul impunerii unor restricţii prestării de servicii;

– art. 55 TCE referitor la aspectele procedurale legate de prestarea de serviciu;

– Directiva Consiliului 64/427/EEC privind industria şi firmele industriale de mici dimensiuni.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea estimează că întreprinderea portugheză furnizează

servicii cărora le sunt aplicabile dispoziţiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeană referitoare la servicii, în cazul în care această întreprindere este considerată ca fiind stabilită în Germania.

În consecinţă, Curtea constată că simplul fapt că un agent economic furnizează servicii într-un alt stat membru de manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de infrastructură care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale, nu este suficient pentru a considera această întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru.

Pe de altă parte, Curtea relevă faptul că obligaţia de înscriere în Registrul Meseriilor constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată de raţiuni imperios necesare de interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii activităţilor artizanale. În consecinţă, dreptul comunitar se opune ca un operator economic să aibă obligaţia de a se înscrie în Registrul Meseriilor, pentru că acest fapt este de natură a întârzia, a complica sau a face mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire, odată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

6.3. Libera circulaţie a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor este reglementată general de dispoziţiile articolelor 63 (ex – articolul 56 TCE), articolul 64 (ex – articolul 57 TCE), articolul 65 (ex – articolul 58 TCE) şi articolul 66 (ex – articolul 59 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

234

Articolul 63 (ex – articolul 56 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene interzice orice restricţii privind circulaţia capitalurilor sau privind plăţile între statele membre precum şi între statele membre şi ţările terţe.

Dispoziţiile articolului 63 nu aduc atingere aplicării în raport cu ţările terţe a restricţiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor către ţări terţe sau provenind din ţări terţe în cazul în care acestea implică:

– investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare; – stabilirea, prestarea de servicii financiare; – admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital. În privinţa statelor membre Bulgaria, Estonia şi Ungaria, data

avută în vedere la determinarea restricţiilor în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale este 31 decembrie 1999.

Parlamentul European şi Consiliul, pentru realizarea obiectivului liberei circulaţii a capitalurilor între statele membre şi ţări terţe, în cea mai mare măsură posibilă şi fără a aduce atingere celorlalte capitole ale tratatelor adoptă în procedură legislativă ordinară, măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe care implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.

Deşi Parlamentul European este constituit ca urmare a votului cetăţenilor europeni, şi este cel mai îndreptăţit să adopte măsuri legislative, această îndreptăţire fiind recunoscută şi transpusă în tratate în privinţa legiferării în comun cu Consiliul, în procedura codeciziei, există încă în tratate prevederi care dau competenţă legislativă specială Consiliului. Art. 64 (ex – art. 57 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene derogă de la procedura legislativă ordinară şi dă dreptul Consiliului să hotărască, în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, adoptarea de măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în privinţa liberalizării circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”.

235

Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un act normativ comunitar, aşa cum s-a procedat la libera circulaţie a serviciilor. Definirea s-a făcut de către Curtea de Justiţie. Desemnează operaţiunile financiare care vizează în mod esenţial plasarea şi investirea sumelor în cauză, şi nu plata pentru o anumită prestaţie. Curtea de Justiţie a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie.

Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii statelor membre, dar şi cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru UE, în conformitate cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).

Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în UE s-a făcut treptat prin trei directive (din 18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986, nr. 86/566, JOCE, L332 din 26 noiembrie 1986 şi nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) şi prin Tratatul de la Maastricht.

Prin liberalizarea circulaţiei în UE s-au realizat o mai bună repartiţie a capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.

Un stat membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulaţie a capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar asemenea măsuri pot fi aplicate numai de o manieră nediscriminatorie.

Orice persoană căreia i se aplică o astfel de măsură trebuie să dispună de o cale de atac.

Libera circulaţie a capitalurilor nu aduce atingere dreptului statelor membre:

• de a aplica dispoziţiile legislaţiilor fiscale care disting între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile au fost investite;

• de a adopta măsurile necesare pentru a combate încălcarea legislaţiei lor, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, precum şi de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate din motive de ordine publică sau siguranţă publică.

236

Aceste măsuri nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor (art. 58 TCE).

Consiliul, la propunerea Comisiei, poate să adopte, în raport cu ţările terţe, măsuri de salvgardare pentru o perioadă de şase luni. Aceste măsuri pot fi luate în împrejurări excepţionale sau atunci când capitalurile provenind din ţările terţe ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare.

Dacă nu au fost adoptate aceste măsuri de către Consiliu, un stat membru poate adopta, în raport cu ţările respective, din raţiuni politice grave şi din motive de urgenţă, măsuri unilaterale împotriva unei ţări terţe în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor şi plăţile. comisia şi celelalte state sunt informate până cel mai târziu la data întrării lor în vigoare.

Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide ca statul membru care a luat aceste măsuri să le modifice sau să le elimine.

Această competenţă a Consiliului nu este excesivă în raport cu suveranitatea statelor, deoarece priveşte moneda unică, şi nu moneda naţională a statelor care nu sunt în zona euro.

Articolul 56 TCE (actual articolul 63 TFUE) se opune legislaţiei unui stat membru privind impozitul pe venit care subordonează dreptul persoanelor fizice rezidente şi integral supuse la plata impozitului, de a beneficia atât de deducerea din baza impozabilă a pierderilor provenind din închirierea şi arondarea unui bun imobil în anul producerii acestora, cât şi de aplicarea unei armonizări degresive, în cazul determinării veniturilor obţinute dintr-un astfel de bun, condiţiei ca acesta din urmă să fie situat pe teritoriul statului membru respectiv (C – 35/08).

O legislaţie naţională care interzice, în lipsa unei autorizări administrative prealabile a ministrului de resort, exercitarea unor activităţi transfrontaliere de către o întreprindere care are prin lege misiunea de a-şi desfăşura activitatea în cadrul politicii privind locuinţele a statului membru respectiv, în măsura în care o astfel de reglementare nu se întemeiază pe criterii obiective, nedescriminatorii şi cunoscute în prealabil care pot circumscrie suficient exercitarea de către autorităţile naţionale a puterii lor de apreciere, trebuie interpretat în sensul că se opune articolului 56 CE (actual art. 63 TFUE) care

237

interzice restricţia privind circulaţia capitalurilor şi plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe (C – 567/07).

În măsura în care dreptul comunitar, în stadiul său actual, într-o situaţie de impozitare mai împovărătoare a veniturilor mobiliare de origine străină decât impozitarea veniturilor mobiliare plătite de o societate stabilită în statul membru de reşedinţă, nu impune criterii generale pentru repartizarea competenţelor între statele membre în legătură cu eliminarea dublei impuneri în cadrul Uniunii Europene, articolul 56 CE (actual 63 TFUE) nu se opune unei convenţii fiscale bilaterale în temeiul căreia dividendele distribuite de o societate stabilită într-un stat membru unui acţionar rezident în alt stat membru pot fi impozitate în cele două state membre şi care nu prevede că statul membru în care este rezident acţionarul îi revine obligaţia necondiţionată de evitare a dublei impuneri juridice care rezultă din aceasta.

Aplicarea unui regim fiscal mai puţin favorabil dividendelor obţinute în străinătate decât dividendelor de provenienţă naţională, respectiv o scutire fiscală pentru dividendele distribuite de societăţile naţionale, excluzând dividendele distribuite de societăţile care îşi au sediul într-un alt stat membru, contravine dispoziţiilor articolelor 43 CE şi 56 CE.

Articolele 56 şi 58 CE nu se opun dublei impozitări rezultând din imposibilitatea de a deduce impozitul perceput într-un alt stat membru din impozitul naţional atunci când bunurile succesorale situate în acest din urmă stat membru sunt conturi bancare.

Dacă o societate de capital rezidentă, deţine la o altă societate de capital o participaţie mai mică de 10% şi înregistrează o reducere de profit datorită unei amortizări parţiale a participaţiei sale deţinute la această societate, articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că se opune la o interdicţie de a deduce reducerea de profit rezultat dintr-o astfel de participaţie la o societate nerezidentă decât pentru participaţia la o societate rezidentă.

Diferenţa de tratament fiscal făcută în raport de locul investiţiei este de natură să descurajeze un acţionar să facă investiţii de capital într-o societate stabilită în alt stat membru. Totodată, determină un efect restrictiv faţă de societăţile constituite în alte state constituind pentru acestea un obstacol în calea obţinerii de capital din alt stat

238

membru. Expirarea mai devreme a posibilităţii de a reduce valoarea profitului impozabil prin amortizare parţială la o societate stabilită în alt stat, o poate determina să le înstrăineze mai repede detinerile decât ar fi făcut-o în cazul în care deţinerile erau la o societate din statul de rezidenţă. Este nerelevant faptul că tratamentul diferenţiat şi discriminatoriu, pozitiv pentru cele rezidente şi negativ pentru societăţile nerezidente a fost instituit pentru o perioadă limitată, deoarece nu înlătură posibilitatea ca diferenţa de tratament să producă efecte importante şi astfel restricţia în libera circulaţie a capitalurilor să fie reală (C – 377/07).

Comunitatea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi Confederaţia Elveţiană, pe de altă parte, au încheiat la 21 iunie 1999, la Luxemburg, şapte acorduri privind libera circulaţie a persoanelor, acorduri care au intrat în vigoare la 1 iunie 2002.

S-a convenit prin aceste acorduri ca realizarea liberei circulaţii a persoanelor între ele să se întemeieze pe normele care se aplică în Comunitatea Europeană.

Articolul 1 din acord, cu titlul marginal „Obiectiv”, prevede: „Obiectivul prezentului acord, în beneficiul resortisanţilor

statelor membre ale Comunităţii Europene şi ai Elveţiei, este: (a) de a acorda dreptul de intrare, de şedere, de acces la o

activitate economică salariată, de stabilire ca lucrător care desfăşoară o activitate independentă şi dreptul de a rămâne pe teritoriul părţilor contractante;

(b) de a facilita prestarea de servicii pe teritoriul părţilor contractante şi, în special, liberalizarea prestării de servicii de scurtă durată;

(c) de a acorda dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul părţilor contractante persoanelor care nu desfăşoară o activitate economică în ţara gazdă;

(d) de a acorda condiţii de viaţă, de angajare şi muncă identice cu cele acordate resortisanţilor proprii.”

Acordul, la articolul 5 alineatul (1), cu titlul „Prestatorul de servicii”, prevede:

„Fără a aduce atingere altor acorduri specifice încheiate între părţile contractante care se referă în special la prestarea de servicii (inclusiv Acordul privnd achiziţiile publice, în măsura în care

239

reglementează prestarea de servicii), persoanele care prestează servicii, inclusiv societăţile, în conformitate cu dispoziţiile din anexa I, au dreptul de a presta un serviciu, pe teritoriul celorlalte părţi contractante pe o perioadă care să nu depăşească 90 de zile de muncă efectivă în decursul unui an calendaristic.”

Articolul 25 din anexa I prevede: „(1) Un resortisant al unei părţi contractante care are drept de

şedere şi reşedinţă principală în statul gazdă se bucură de aceleaşi drepturi ca un cetăţean în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile. Acesta îşi poate stabili reşedinţa principală în statul gazdă în orice moment în conformitate cu normele naţionale indiferent de durata angajării sale. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri.

(2) Un resortisant al unei părţi contractante care are drept de şedere, dar care nu are reşedinţa principală în statul gazdă, beneficiază de aceleaşi drepturi ca un cetăţean în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile necesare pentru activitatea sa economică. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri. El poate fi, de asemenea, autorizat să cumpere o a doua reşedinţă sau o casă de vacanţă. Prezentul acord nu afectează normele care se aplică investiţiilor de capital sau afacerilor cu terenuri libere de construcţii şi cu apartamente.

(3) Un lucrător transfrontalier se bucură de aceleaşi drepturi ca un resortisant în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri imobile pentru activitatea sa economică şi a unei rezidente secundare. Părăsirea statului gazdă nu implică nici o obligaţie de a înstrăina aceste bunuri. Acesta poate fi, de asemenea, autorizat să cumpere o casă de vacanţă. Prezentul acord nu afectează normele care se aplică în statul gazdă investiţiilor de capital sau afacerilor cu terenuri libere de construcţii şi apartamente.”

Legea austriacă privind dobândirea de bunuri mobile de către resortisanţii străini, intrată în vigoare la 4 martie 1998, prevede la articolul 1 alineatul (1):

„(1) Validitatea dobândirii între vii, de către un resortisant străin, a proprietăţii (coproprietăţii), a unui drept de construcţie, a unui drept de servitute personală, privind fondurile construite sau neconstruite de orice natură sau punerea în posesie a unui resortisant străin cu privire

240

la un astfel de fond în temeiul unui contract de închiriere cu menţionarea în registrul funciar este condiţionată de autorizarea sa administrativă.”

Categoria juridică de „resortisant străin” este definită de articolul 2 din aceeaşi lege austriacă:

„ În sensul prezentei legi, este considerat resortisant străin: 1. orice persoană fizică fără cetăţenie austriacă; 2. orice persoană juridică şi orice societate de persoane care au

capacitate juridică şi sediul în Austria în care resortisanţii străini în sensul punctelor 1 şi 2 deţin o participaţie majoritară;

3. orice persoană juridică şi orice societate de persoane care au capacitate juridică şi sediul în Austria, în care resortisanţii străini în sensul punctelor 1 şi 2 deţin o participaţie majoritară;

[ …]” Articolul 3 din legea menţionată mai sus, exceptează de la

aplicabilitatea art. 1 din aceeaşi lege, persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de libertăţile stabilite de dreptul Uniunii şi de Acordul privind Spaţiul Economic European şi, potrivit acestui articol 3, punctul 3, „în măsura în care alte angajamente internaţionale se opun acestor dispoziţii.”

Articolul 5 din aceeaşi lege prevede: „(1) Drepturile vizate la articolul 1 alineatul (1) nu pot face

obiectul unei înscrieri în registrul funciar în beneficiul unui resortisant străin [ … ] decât cu condiţia ca autorul cererii să prezinte decizia de acordare a unei autorizaţii potrivit prezentei legi [ …].

[ … ] (4) dacă dobândirea unui drept este scutită în temeiul articolului

3 punctul 2 sau 3, de obligaţia autorizaţiei prevăzute la articolul 1, autoritatea municipală trebuie să confirme acest lucru în scris dobânditorului, la simpla cerere însoţită de elementele de probă necesare (atestare negativă).”

Cerinţa atestării negative a fost introdusă la 4 martie 1998. O societate cu răspundere limitată (Finanzierungsberatung

Immobilientcenhand und Anlageberatung Gmbh – prescurtat „FIAG”) cu sediul social în Viena (Austria), a dobândit, la 18 aprilie 2007, prin contract de vânzare, un bun imobil situat în oraşul Viena. Părţile sociale ale acestei societăţi erau deţinute de societăţi pe acţiuni

241

elveţiene. În contract s-a menţionat că nu era necesară pentru contractul de vânzare, obţinerea unei autorizaţii pentru dobândirea de bunuri imobile de către un străin, în temeiul articolului 25 din anexa 1 la Acord. La acel moment majoritatea părţilor sociale ale FIAG erau deţinute de o societate cu sediul social în Elveţia.

În urma unor impedimente la înscrierea în registrul funciar şi opoziţiei făcute de Fokus Invest la radierea unor menţiuni făcute în favoarea sa, cerere de radiere făcută de FIAG, a aparut un litigiu intre FIAG si Fokus Invest, litigiu care a fost supus soluţionării judecătoreşti la instanţa civilă din Viena.

Instanţa civilă vieneză a menţinut înscrierea pentru motivul că, în temeiul articolului 25 din anexa I la acest acord, o societate al cărui sediu este situat în Austria şi ale cărei părţi sociale sunt deţinute exclusiv de societăţi elveţiene ar beneficia de acelaşi tratament ca şi o societate austriacă. Prin urmare nu este necesar să prezinte o „atestare negativă” a autorităţii competente pentru scutirea tranzacţiei în cauză de obligaţia de autorizare.

Hotărârea a fost atacată de Fokus Invest, care, printre înscrierile făcute la Registrul funciar avea şi o înscriere de rang inferior în favoarea sa, a punerii în aplicare a unei proceduri de licitaţie care urmărea obţinerea plăţii unor creanţe şi a unor cheltuieli.

Instanţa de recurs a cerut Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să pronunţe o hotărâre preliminară în temeiul art. 234 CE.

Instanţa de trimitere a cerut C.J.U.E. să stabilească: 1. Dacă articolul 25 din anexa I la Acord, trebuie interpretat în

sensul că egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali prevăzută în materie de dobândire de bunuri imobile este aplicabilă persoanelor fizice dar nu şi societăţilor?

2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: Dispoziţiile legii Landului Viena privind dobândirea de bunuri

imobile de către resortisanţii străini, care impun prezentarea unei atestări de scutire de obligaţia de autorizare în cazul dobândirii de bunuri imobile de către societăţi străine în sensul articolului 2 punctul 3 din acesta [articolul 5 alineatul (4) şi articolul 3 punctul 3 din această lege], constituie o restricţie privind libera circulaţie a capitalurilor (articolul 56 CE) admisibilă în raport cu Confederaţia Elveţiană, ca ţară terţă, potrivit articolului 57 alineatul 1 din CE?

242

La o întrebare asemănătoare cu prima întrebare în hotărârea pronunţată în C – 351/08 (Grimme) C.J.U.E. a arătat că acordul cu Confederaţia Elveţiană a fost semnat ulterior respingerii de către Confederaţia Elveţiană, la 6 decembrie 1992, a Acordului privind Spaţiul Economic European (SEE) şi că, prin refuzul său, aceasta nu a subscris la proiectul unui ansamblu economic integrat, cu o piaţă unică, fondat pe reguli comune între membrii săi, ci a preferat calea înţelegerilor bilaterale cu Uniunea şi cu statele sale membre în domenii stabilite.

Curtea a apreciat că invocarea articolului 48 CE, în sensul că societăţile ar fi asimilate persoanelor fizice în privinţa libertăţii de stabilire, nu este pertinentă în această cauză. Interpretarea dreptului Uniunii privind piaţa internă nu poate fi transpusă automat în cazul interpretării Acordului dintre Uniunea Europeană şi Confederaţia Elveţiană şi că, în orice caz, persoanele juridice nu se bucură, în temeiul acordului de dreptul de stabilire.

Prin Acordul în cauză, dreptul de stabilire pe teritoriul unei părţi contractante este rezervat numai lucrătorului care desfăşoară o activitate independentă care este resortisant al unui stat membru al Uniunii sau al Confederaţiei Elveţiene. Articolul 1 litera (a) din Acord recunoaşte, în mod explicit, ca având ca obiect dreptul de stabilire al lucrătorului care desfăşoară o activitate independentă numai persoanelor fizice, drept de care nu se bucură şi persoanele juridice.

Prin urmare, articolul 25 din Anexa I la Acordul dintre Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia pe de o parte şi Confederaţia Elveţiană, pe de cealaltă parte, privind libera circulaţie a persoanelor, din 21 iunie 1999, trebuie interpretat în sensul că egalitatea de tratament cu resortisanţii naţionali prevăzută în materia dobândirii de bunuri imobile este aplicabilă exclusiv persoanelor fizice.

La cea de-a doua întrebare, C.J.U.E. a răspuns că articolul 64 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) trebuie interpretat în sensul că dispoziţiile Legii Landului Viena privind dobândirea de bunuri imobile de către resortisanţii străini, din 31 martie 1998, care impun resortisanţilor străini, în sensul acestei legi, în cazul dobândirii de bunuri imobile situate în Landul Viena, obligaţia de a fi titulari ai unei autorizaţii pentru această dobândire sau prezentarea unei atestări potrivit căreia condiţiile

243

prevăzute de această lege pentru a beneficia de o scutire de această obligaţie sunt întrunite, constituie o restricţie privind libera circulaţie a capitalurilor admisibilă în privinţa Confederaţiei Elveţiene ca ţară terţă.

Articolul 64 alineatul (1) TFUE, care interzice restricţiile privind libera circulaţie a capitalurilor, în sensul articolului 63 TFUE, nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor aflate în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii indirecte, inclusiv, investiţiile imobiliare.

În reglementările comunitare privind libera circulaţie a capitalurilor, dar şi liberei circulaţii a serviciilor, un volum semnificativ îl ocupă asigurările.

Cu privire la felul asigurărilor pot fi întâlnite multe clasificări, aceste clasificări având o natură doctrinară şi nu legală. În plus, societăţile de asigurări au propriile lor clasificări. Pentru a evita riscurile excesive, societăţile de asigurări la rândul lor, se asigură la alţi asiguratori. Astfel, au apărut reasigurările, domeniu distinct al serviciilor.

În principal asigurările sunt de bunuri, de răspundere civilă, de sănătate (de accidente şi boală), de viaţă.

Apoi mai sunt asigurările de sănătate, asigurările sociale (pensii pentru atingerea vârstei standard) numite şi prestaţii sociale. Existenţa acestor asigurări în condiţiile liberei circulaţii a persoanelor generează fluxuri financiare între statele membre, recunoaşteri ale perioadelor de cotizare, plăţi pentru servicii medicale ş.a.

Existenţa acestor fluxuri financiare, dar şi a celor decurgând din libera circulaţie a mărfurilor a impus reglementări de natură bancară.

Decizia Consiliului din 22 martie 1971 privind consolidarea cooperării dintre băncile centrale ale statelor membre şi Comunitatea Economică Europeană a stabilit că statele membre îşi coordonează politicile monetare şi de credit ţinând cont de orientările de politică economică generală stabilite de Consiliu. Acestea trebuie să îşi coordoneze politicile în domeniul monetar şi de credit în cadrul Comitetului guvernatorilor băncilor centrale, să stabilească orientări generale care să fie urmate de fiecare dintre ele, în special cu privire la

244

evoluţia lichidităţii bancare, condiţiile pentru acordarea de credite şi nivelul dobânzilor şi să stabilească metode practice pentru aplicarea acestei proceduri.

Directiva Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat (88/361/CEE) a stabilit că mişcările de capital acoperă:

– toate operaţiunile necesare mişcărilor de capital, încheierea şi executarea tranzacţiilor şi transferurilor aferente;

– operaţiunile efectuate de orice persoană fizică sau juridică, inclusiv operaţiunile privind activele şi pasivele statelor membre sau ale altor instituţii ale administraţiei publice şi organizaţii publice, conform dispoziţiilor art. 68 din Tratat;

– accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piaţă utilizate pentru efectuarea operaţiunii în cauză, ex.: tranzacţii la termen, tranzacţii cu primă sau garanţie, operaţiuni swap contra alte active, deschidere de conturi, plasarea de fonduri în aceste conturi, tranzacţii valutare la termen);

– operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obţinute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligaţiilor comunitare;

– operaţiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor. Această listă nu are caracter limitativ şi nici exhaustiv. Directiva 88/361/CEE a stabilit şi sfera investiţiilor directe,

investiţiilor imobiliare, operaţinilor cu valori mobiliare tranzacţionate în mod obişnuit pe piaţa de capital ş.a., care vor fi prezentate în continuare.

Sunt investiţii directe, investiţiile de toate tipurile efectuate de către persoane fizice sau de către întreprinderi comerciale, industriale sau financiare care servesc la stabilirea sau menţinerea unor legături directe şi de durată între persoana care furnizează capitalul şi antreprenorul sau întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziţie capitalul în vederea desfăşurării unei activităţi economice.

În concret investiţiile directe sunt cele făcute pentru: 1. înfiinţarea şi extinderea de sucursale sau noi întreprinderi

aparţinând doar persoanei care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a întreprinderilor existente;

245

2. participarea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile;

3. credite pe termen lung în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile;

4. reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii unor legături economice durabile;

Este de pus în evidenţă subordonarea acestor participări financiare scopului formării şi/sau menţinerii unor legături durabile.

Împrumuturile pe termen lung sunt cele acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani.

În funcţie de participanţi şi locul efectuării, investiţiile directe mai pot fi:

1. investiţii pe teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi; 2. investiţii directe în străinătate efectuate de către rezidenţi. Investiţiile rezidenţilor pe teritoriul naţional nu sunt cuprinse în

această clasificare pentru că nu intră în sfera liberei circulaţii a capitalurilor.

Sunt investiţii imobiliare cele făcute pentru achiziţii de clădiri şi terenuri şi construcţia de clădiri de către persoane particulare, în scopul obţinerii de profit sau pentru folosinţă personală. Această categorie cuprinde şi drepturile de uzufruct, servitute şi superficie.

Directiva le clasifică în : 1. investiţii imobiliare pe teritoriul naţional efectuate de

nerezidenţi; 2. investiţii imobiliare în străinătate efectuate de rezidenţi. Valorile mobile tranzacţionate la bursa de valori (cotate

oficial sau neoficial) sunt valori mobiliare a căror tranzacţionare este controlată prin regulamente, al căror preţ este publicat în mod regulat, fie de către burse de valori oficiale (valori mobiliare cotate oficial) sau de alte organisme aferente bursei de valori – de exemplu comitetele băncilor. Pot să fie : bonuri de tezaur, alte titluri negociabile, certificate de depozit, poliţe bancare, hârtii comerciale si alte asemenea instrumente.

Obligaţiunile sunt valori mobiliare negociabile, cu scadenţa la doi sau mai multi ani de la momentul emiterii, pentru care fixarea ratei dobânzii şi a condiţiilor de restituire a creditului şi a dobânzii sunt stabilite la momentul emiterii.

246

Acţiunile şi alte valori mobiliare de natură participativă includ dreptul de a subscrie la acţiuni nou emise.

Operaţiunile cu valori mobiliare pe piaţa de capital se fac cu: 1. acţiuni şi alte valori mobiliare de natură participativă; 2. obligaţiuni. Tranzacţiile cu valori mobiliare pe piaţa de capital îmbracă

următoarele modalităţi: 1. achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare

interne tranzacţionate prin bursa de valori; 2. achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine

tranzacţionate prin bursa de valori; 3. achiziţionarea de către nerezidenţi a valorilor mobiliare

interne netranzacţionate prin bursa de valori; 4. achiziţionarea de către rezidenţi a valorilor mobiliare străine

netranzacţionate prin bursa de valori. Introducerea la bursa de valori sau pe piaţa monetară

recunoscută reprezintă admiterea, potrivit unei proceduri specifice, a valorilor mobiliare şi a altor instrumente negociabile la tranzacţionări, controlate fie oficial, fie neoficial la o bursă de valori recunoscută în mod oficial sau pe un segment oficial recunoscut al pieţei monetare.

Emiterea de valori mobiliare şi alte titluri negociabile semnifică vânzarea prin ofertă către public.

Plasarea valorilor mobiliare şi altor instrumente negociabile constă în vânzarea directă a valorilor mobiliare de către emitent sau de către un consorţiu pe care emitentul l-a însărcinat să le vândă, fără a se fi făcut o ofertă către public.

Plasarea valorilor mobiliare şi altor instrumente negociabile constă în vânzarea directă a valorilor mobiliare de către emitent sau de către un consorţiu pe care emitentul l-a însărcinat să le vândă, fără a se fi făcut o ofertă către public.

Admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital se face prin:

1. introducerea la bursa de valori; 2. emiterea şi plasarea pe piaţa de capital :

a) acceptarea de valori mobiliare interne pe piaţa străină de capital;

247

b) acceptarea de valori mobiliare străine pe piaţa internă de capital.

Creditele privind tranzacţiile comerciale sau prestările de servicii la care participă un rezident pot fi :

1. pe termen scurt (mai puţin de un an); 2. pe termen mediu (de la unu la cinci ani); 3. pe termen lung (cinci ani sau mai mult). În funcţie de creditor şi creditat, creditele, în raport de libera

circulaţie a capitalurilor pot fi : 1. credite acordate de nerezidenţi rezidenţilor; 2. credite acordate de către rezidenţi nerezidenţilor. Premiile şi plăţile legate de asigurările de viaţă 1. contracte încheiate între societăţile de asigurare a creditelor

interne cu nerezidenţii; 2. contracte încheiate între societăţile străine de asigurare a

creditelor cu rezidenţii. Circulaţia capitalului cu caracter personal cuprinde: 1. împrumuturi; 2. cadouri şi donaţii; 3. zestre; 4. moşteniri şi succesiuni; 5. plata datoriilor de către imigranţi în ţara anterioară de

reşedinţă; 6. transferul, în timpul perioadei de şedere, al economiilor

imigranţilor în ţara anterioară de reşedinţă. Întreprinderile de plasament sunt întreprinderi care: – au ca obiect de activitate plasamentul colectiv în valori

mobiliare sau în alte active pentru care ele adună capital şi care funcţionează pe principiul dispersării riscului şi

– ale căror unităţi sunt recumpărate sau răscumpărate direct sau indirect din activele acelor întreprinderi, la cererea deţinătorilor, conform condiţiilor legale, contractuale sau statutare.

Articolul 106 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevedea că statele membre se angajează să nu introducă între ele noi restricţii privind transferurile aferente tranzacţiilor invizibile enumerate în anexa III la Tratat.

Potrivit acestei anexe sunt tranzacţii invizibile:

248

– plata navlului maritim şi fluvial, a transportului rutier, aerian, cheltuieli de escală, cu carburanţii, uleiurile, reparaţiile minore, gararea, cheltuieli pentru şoferi şi personalul de bord;

– drepturi vamale şi taxe; – cheltuieli de tranzit; – cheltuielile cu reparaţiile de nave şi mijloace de transport; – comisioane şi brokeraj; – profituri şi operaţii de tranzit; – comisioane şi speze bancare; – cheltuieli de reprezentare, publicitate, călătorii de afaceri; – drepturi de autor; – pensii şi alte venituri similare, pensii de întreţinere; – succesiuni; – dote; – transferuri şi tranzacţii pentru asigurări directe, reasigurări şi

retrocesiuni; – profituri, chirii, arende, dobânzi, onorarii, remuneraţii; – salarii pentru lucrători frontalieri sau sezonieri şi alte prestaţii

ale nerezidenţilor; – amenzi, impozite şi taxe, cheltuieli cu brevetele şi mărcile; – daune interese; – cheltuieli guvernamentale, cotizaţii; – abonamente la ziare, periodice, cărţi, publicaţii muzicale; – călătorii şi sejururi cu caracter personal din motive de familie; – turism; – contracte de antrepriză; – altele asemenea. Din Directiva Consiliului nr. 63/474/CEE din 30 iulie 1963

privind liberalizarea transferurilor aferente tranzacţiilor invizibile care nu au legătură cu libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, a fost stabilită o listă a tranzacţiilor invizibile pentru care statele membre trebuia să acorde autorizaţiile de schimb necesare pentru rezidenţii statelor membre. Domeniile liberalizate au fost: spezele bancare, cheltuielile de reprezentare; participarea filialelor şi sucursalelor la cheltuielile generale ale societăţii principale care are sediul în străinătate şi viceversa; diferenţe, garanţii şi depozite privind operaţiunile la termen cu privire la mărfuri, efectuate conform

249

practicii comerciale obişnuite; cotizaţii; cheltuieli guvernamentale; impozite şi taxe; daune interese, în măsura în care nu pot fi considerate drept capital; rambursări pentru caz de anulare a unor contracte sau a unor plăţi nedatorate; amenzi; plăţi consulare; pensii de întreţinere; speze pentru documentaţie; prime pentru sportivi şi câştiguri din curse.

Prin Directiva 2000/46/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 18 septembrie 2000 a fost reglementată iniţierea, exercitarea şi supravegherea prudenţială a activităţii instituţiilor de bani electronici.

Directiva defineşte banii electronici ca un substitut al monedelor şi bancnotelor, care se stochează pe un dispozitiv electronic, cum ar fi un card electronic sau o memorie de calculator şi care sunt destinaţi, în general, scopului de a efectua plăţi electronice cu valori limitate.

Primirea de fonduri de la public în schimbul banilor banilor electronici, care rezultă într-ul sold creditor în cont deschis la instituţia emitentă, constituie primirea unor depozite sau altor fonduri rambursabile. Rambursabilitatea ar trebui să fie întotdeauna înţeleasă ca fiind la valoare nominală.

Banii electronici. Potrivit Directivei nr. 2000/46CE, „banii electronici” înseamnă o valoare monetară care reprezintă o creanţă asupra emitentului şi care este:

– stocată pe un dispozitiv electronic; – emisă la primirea de fonduri reprezentând o valoare egală cu

cel puţin valoarea monetară emisă; – acceptată ca un mijloc de plată de către întreprinderi, altele

decât cea emitentă. Activităţile comerciale ale instituţiilor de bani electronici, în

afara emiterii banilor electronici, sunt limitate la: – furnizarea de servicii financiare sau nefinanciare strâns legate,

precum gestionarea banilor electronici prin exercitarea unor funcţii operaţionale şi auxiliare legate de emisiunea sa şi emisiunea şi gestionarea altor mijloace de plată, cu excluderea acordării vreunei forme de creditare şi

– stocarea datelor pe dispozitivul electronic în numele altor întreprinderi.

250

Instituţiilor de bani electronici nu li se permite să deţină nici o participaţie în alte întreprinderi, cu excepţia cazurilor când acestea exercită funcţii operaţionale sau auxiliare, legate de banii electronici emişi sau distribuiţi de instituţia în cauză.

Alte definiţii ţinând de libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor se regăsesc în Regulamentul (CE) nr. 2560/2001 al Parlamentului European.

Prin plăţi transfrontaliere sunt desemnate: a) transferuri transfrontaliere; b) tranzacţii transfrontaliere de plată electronică; c) cecuri transfrontaliere. Transferurile transfrontaliere sunt tranzacţiile efectuate la

iniţiativa unui emitent, printr-o instituţie sau prin sucursala acesteia dintr-un alt stat membru; emitentul şi beneficiarul pot fi una şi aceeaşi persoană.

Tranzacţiile transfrontaliere de plată electronică pot fi: – transferuri transfrontaliere de fonduri, altele decât cele dispuse

şi executate de instituţii, efectuate prin instrumente de plată electronică;

– retrageri transfrontaliere de fonduri, efectuate prin intermediul unui instrument de plată electronică şi încărcarea/descărcarea unui instrument de bani electronici în dispozitive distribuitoare de bani şi bancomate, situate în sediile emitentului sau ale unei instituţii abilitate, prin contract, să accepte instrumentul de plată.

Cecurile transfrontaliere sunt cecuri pe suport hârtie, definite prin Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931 privind cecurile, trase asupra unei instituţii situate în interiorul Comunităţii şi utilizate pentru operaţii transfrontaliere, în interiorul Comunităţii.

Instrumentul de plată electronică este un instrument de plată la distanţă şi un instrument de bani electronici, care permite posesorului/titularului să efectueze una sau mai multe operaţii de plată electronică.

Instrumentul de plată la distanţă este cel care permite posesorului titularului accesul la fondurile din contul său la o instituţie, prin care plata poate fi efectuată către un beneficiar şi care necesită, în mod normal, un cod personal de identificare, şi o altă dovadă similară a identităţii. Include:

251

– cardul de plăţi (carduri de credit, de debit, de debit amânat sau carduri reîncărcabile);

– carduri care permit efectuarea de operaţiuni bancare, telefonic sau la domiciliu.

Nu include transferurile transfrontaliere de fonduri. Instrumentul de bani electronici este fie instrumentul de plată

reîncărcabil, fie un card cu valoare stocată, fier memoria unui calculator, pe care sunt stocate electronic unităţi valorice.

Instituţie este termenul care desemnează orice persoană fizică sau juridică care execută plăţi transfrontaliere ca parte a activităţii sale.

Taxe percepute înseamnă orice taxă percepută de o instituţie şi care este legată în mod direct de o plată transfrontalieră în euro.

În 2002 Consiliul a invitat Comisia să instituie comitete însărcinate să o consilieze în domeniul bancar, al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale.

Pentru domeniul bancar, s-a prevăzut un Comitet European al inspectorilor bancari. Acest comitet este însărcinat cu reflecţia, dezbaterea şi emiterea unor avize Comisiei în domeniul reglementării şi supravegherii bancare şi trebuie să contribuie la aplicarea coerentă şi în timp util a legislaţiei comunitare în statele membre, la convergenţa practicii autorităţilor de control de pe întreg teritoriul Uniunii Europene, precum şi la promovarea cooperării în domeniul bancar, inclusiv prin intermediul schimbului de informaţii. Existenţa Comitetului nu exclude organizarea unui control bancar la nivel naţional şi comunitar.

Comitetul European al inspectorilor bancari este format din înalţi reprezentanţi:

a) ai autorităţilor publice ale statelor membre însărcinate cu controlul prudenţial al instituţiilor de credit;

b) ai băncilor centrale investite cu o responsabilitate operaţională specifică în cadrul controlului individual al instituţiilor de credit, în paralel cu autoritatea publică naţională competentă;

c) ai băncilor centrale care nu participă direct la controlul individual al instituţiilor de credit, inclusiv ai Băncii Centrale Europene.

252

Fiecare stat membru desemnează doi înalţi reprezentanţi, iar Banca Centrală Europeanădesemnează un reprezentant care participă la reuniunile Comitetului european al inspectorilor bancari.

De asemenea, Comisia Europeană este reprezentată la reuniunile Comitetului de un înalt reprezentant care participă la dezbateri.

Comitetul îşi alege un preşedinte dintre reprezentanţii autorităţilor de control competente şi poate invita experţi şi observatori la reuniunile sale.

În activitatea sa poate crea grupuri de lucru şi invita Comisia la reuniunile acestor grupuri de lucru. Atunci când emite avize către Comisie, Comitetul are obligaţia de consultare, largă, deschisă şi transparentă a participanţilor pe piaţă, consumatorilor şi utilizatorilor finali. Consultarea trebuie să aibă loc în etapa iniţială a reflecţiilor Comitetului european al inspectorilor bancari.

Când avizul priveşte dispoziţiile aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi societăţilor de investiţii, Comitetul trebuie să consulte autorităţile însărcinate cu supravegherea societăţilor de investiţii care nu sunt reprezentate în cadrul său.

Numai reprezentanţii autorităţilor de control au drept la vot. Atunci când au loc schimburi de informaţii confidenţiale privind

o anumită instituţie supusă controlului, participarea poate fi limitată, în sensul că nu mai participă decât înalţii reprezentanţi ai autorităţilor publice însărcinate cu controlul şi ai băncilor centrale investite cu responsabilitate operaţională privind controlul individual al instituţiilor de credit.

Prin Decizia nr. 2001/527/CE a fost instituit Comitetul european pentru valori imobiliare.

Comitetul european pentru valori mobiliare este format din înalţi reprezentanţi ai autorităţilor publice ale statelor membre, competente în domeniul valorilor mobiliare, inclusiv OPCVM. Are menirea să consilieze Comisia la solicitatea acesteia sau din proprie iniţiativă, în special în legătură cu proiectele de măsuri în domeniul valorilor mobiliare, inclusiv cele privind OPCVM (organismele de plasament colectiv în valori mobiliare).

Prin Decizia Comisiei nr. 2004/10/CE din 5 noiembrie 2003 s-a instituit un comitet consultativ privind activităţile bancare din Comunitate numit „Comitetul bancar european” care să ofere

253

consiliere Comisiei Europene la solicitarea acesteia cu privire la problemele de politici privind activităţile bancare. Comitetul bancar european este format din înalţi reprezentanţi ai statelor membre şi este prezidat de un reprezentant al Comisiei Europene.

La reuniunile Comitetului bancar european participă, în calitate de observator, şi preşedintele Comitetului european al inspectorilor bancari. La aceste reuniuni pot fi invitaţi experţi şi observatori. Secretariatul Comitetului este asigurat de Comisie.

În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (nr. 301/1991 şi 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operaţiune bancară.

6.3.1 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a capitalurilor

Cazul: Comisia c. Spania şi Comisia c. Regatul Unit, 13 mai

2003 Situaţia de fapt Legea spaniolă privind regimul juridic al cesiunii participaţiilor

publice în anumite întreprinderi prevede condiţiile de privatizare a mai multor întreprinderi spaniole din sectorul public. Această lege, ca şi decretele regale de executare, sunt aplicabile unor întreprinderi ca Repsol (petrol şi energie), Telefonica (telecomunicaţii), Argentaria (banca), Tabacalera (tutun), Endesa (electricitate). Regimul de autorizare prealabilă instaurat de legislaţia spaniolă se extinde asupra unor decizii importante privind dizolvarea, sciziunea, fuziunea, modificarea obiectului social, cesiunea de active sau participaţii din capitalul social al anumitor întreprinderi.

Statutul British Airports Autorithy plc (BAA) - întreprindere privatizată care deţine anumite aeroporturi internaţionale în Regatul Unit - creează o acţiune specifică în favoarea guvernului britanic care îi conferă puterea de a autoriza anumite operaţiuni ale societăţii

254

(dizolvare, cesiune). De asemenea, statutul BAA împiedică achiziţia de acţiuni cu drept de vot care să depăşească 15% din capitalul social.

Comisia a introdus două recursuri împotriva Spaniei şi a Regatului Unit pentru violarea principiului liberei circulaţii de capital.

Dreptul aplicabil Art. 56 TCE, Capitolul 4, Titlul III. Soluţia şi principiile degajate de CJCE CJCE a arătat, în primul rând, că tratatul CE interzice orice

restricţie a mişcărilor de capitaluri între statele membre, la fel ca şi între acestea din urmă şi state terţe. Investiţiile sub formă de participaţii constituie, potrivit reglementărilor comunitare, mişcări de capitaluri. CJCE subliniază că regimul spaniol, ca şi regimul britanic, antrenează restricţii la mişcările de capitaluri între statele membre.

Totuşi, CJCE reaminteşte că o anumită influenţă a statelor membre este justificată în întreprinderile privatizate cu activitate în domeniul serviciilor de interes general sau al celor strategice. Restricţiile, în cazul în care se aplică fără discriminare atât întreprinderilor naţionale, cât şi celor comunitare, pot fi justificate de raţiuni de interes general. Pentru a putea fi astfel justificate, aceste restricţii trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, adică nu pot depăşi ceea ce este necesar pentru a garanta realizarea obiectivului urmărit. Un regim de autorizare administrativă prealabilă răspunde principiului proporţionalităţii dacă

• se bazează pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute dinainte întreprinderilor în discuţie

• orice persoană căreia i se aplică o asemenea măsură restrictivă trebuie să dispună de o cale de atac.

În ceea ce priveşte regimul spaniol, CJCE a considerat că Tabacalera (tutun) şi Argentaria (grup de bănci comerciale operând în sectorul bancar tradiţional) nu constituie entităţi destinate să furnizeze servicii publice. În ceea ce priveşte întreprinderile Repsol (petrol), Endesa (electricitate) şi Telefonica (telecomunicaţii), CJCE a admis că obstacolele aduse liberei circulaţii de capitaluri pot fi justificate prin motive de siguranţă publică. Garantarea siguranţei aprovizionării cu astfel de produse sau furnizării unor astfel de

255

servicii, în cazul în care există o ameninţare reală şi suficient de gravă, afectând un interes social fundamental, constituie un motiv de siguranţă publică.

În acelaşi timp, CJCE a considerat că principiul proporţionalităţii n-a fost respectat pentru că:

• administratorii întreprinderilor dispuneau de puteri discreţionare foarte largi, al căror exerciţiu nu este supus niciunei condiţii;

• investitorii nu cunoşteau circumstanţele specifice şi obiective în care o autorizaţie prealabilă ar fi acordată sau refuzată;

• deşi exercitarea unei căi de atac pare posibilă, reglementările spaniole în vigoare nu oferă judecătorului naţional criterii precise pentru a controla exercitarea puterii discreţionare a autorităţii administrative.

În ceea ce priveşte regimul britanic, guvernul britanic a arătat că nu este vorba despre o restricţie adusă liberei circulaţii a capitalurilor, în măsura în care, pe de o parte, nu s-ar aduce atingere liberului acces pe piaţă şi, pe de altă parte, statutul BAA intră în sfera de aplicare a dreptului societăţilor, nu în sfera dreptului public. Astfel, guvernul britanic a declarat că nu s-a prevalat de raţiuni de interes general pentru a justifica reglementările existente. CJCE a respins aceste argumente.

În acest context, CJCE a declarat că regimurile spaniol şi britanic sunt contrare liberei circulaţii a capitalurilor.

6.4. Libera circulaţie a persoanelor

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

Libera circulaţie a mărfurilor constă în eliminarea discriminărilor dintre cetăţenii oricărui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre care stau şi muncesc pe teritoriul său. Aceste discriminări privesc condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.

256

Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piaţă internă. Conceptul a evoluat în timp. Primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic (angajat sau furnizor de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins şi a cuprins noţiunea de cetăţean al Uniunii, fără a mai fi legat de dimensiunea economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.

Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 20 martie 1995).

Convenţia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, paralel cu întărirea controalelor la frontierele externe. Stabileşte o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi schimb eficient de informaţii.

La frontierele externe, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii statelor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză la intrare, trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul Spaţiu Schengen. Totuşi, un stat membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor unor terţe ţări. Un astfel de exemplu l-au constituit Regatul Unit al Marii Britanii şi, până în urmă cu puţină vreme, Elveţia, state pentru care cetăţenii români aveau nevoie de viză.

Dacă un stat membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este aplicabilă în întregul Spaţiu Schengen.

Prin urmare, conceptul de liberă circulaţie a persoanelor are două componente:

- dreptul de a exercita o profesie, ca lucrători salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă, într-un alt stat membru decât cel în care şi-a obţinut calificările profesionale;

- dreptul de stabilire (libertatea de stabilire). Articolul 18 din T.C.E. prevede că orice cetăţean al Uniunii are

dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest tratat. Mai mult chiar, Art.19 din T.C.E. dă dreptul cetăţenilor Uniunii, care îşi au reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia, de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care îşi

257

are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Aceleaşi drepturi îi sunt recunoscute şi în privinţa alegerilor pentru Parlamentul European.

Libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:

• de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă şi de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; • de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv.

Acest drept nu se aplică în cazul încadrării în administraţia publică.

Libera circulaţie a lucrătorilor se asigură prin:

cooperarea între serviciile naţionale de ocupare a forţei de muncă; eliminarea obstacolelor repre-zentate de procedurile şi practicile administrative precum şi din perioadele de acces decurgând din dreptul intern sau din acordurile anterioare dintre statele membre; eliminarea perioadelor, restric-ţiilor şi condiţiilor diferite în alegerea unui loc de muncă, dintre lucrătorii celorlalte state membre şi lucrătorii statului respectiv; stabilirea de mecanisme proprii pentru corelarea şi echilibrării cererii şi ofertei de locuri de

258

muncă pentru a evita ameninţarea gravă a nivelului de trai şi deocupare a forţei de muncă între diferite regiuni şi ramuri industriale.

În domeniul securităţii sociale s-au adoptat măsuri pentru:

• cumulul tuturor perioadelor lucrate în diferite state membre în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii (pensii, şomaj, altele), precum şi calcularea acestora; • plata prestaţiilor pentru persoa-nele rezidente pe teritoriile statelor membre.

Condiţiile asigurării liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul

Comunităţii au fost stabilite prin Regulamentul nr.1612/68 din 15 octombrie 1968 al Consiliului Miniştrilor. Orice lucrător beneficiază, pe teritoriul unui alt stat membru de aceeaşi prioritate ca şi resortisanţii statului respectiv la accesul la locurile de muncă disponibile.

Regulamentul nr. 1612/68 prevede că nu pot fi aplicate actele normative, cu putere de lege ori administrative, şi nici practicile administrative care:

– restrâng sau supun unor condiţii diferite, de cele cerute propriilor cetăţeni cererea şi oferta de locuri de muncă;

– restricţionează accesul la ocuparea unui loc de muncă; deşi se aplică indiferent de cetăţenie scopul sau efectul lor exclusiv sau principal, este de a împiedica accesul resortisanţilor altui stat membru la locurile de muncă diferite;

– restricţionează încadrarea în muncă a străinilor, ca număr sau ca procentaj, în funcţie de întreprindere, de ramura de activitate, sau de regiune, ori la nivel naţional.

Aceste reglementări şi practici pot să constea în: – obligativitatea recurgerii la proceduri speciale de recrutare

pentru străini;

259

– condiţionarea eligibilităţii de înregistrare la oficiile de ocupare a forţei de muncă sau împiedicarea recrutării nominale a lucrătorilor în cazul persoanelor care nu îşi au reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv.

Atunci când acordarea unor beneficii întreprinderilor, de orice natură ar fi ele, este condiţionată de încadrarea unui procentaj minim de lucrători naţionali, lucrătorii proveniţi din celelalte state membre sunt consideraţi lucrători naţionali.

Cei care caută un loc de muncă pe teritoriul unui alt stat membru, beneficiază de aceeaşi asistenţă ca şi cea acordată propriilor cetăţeni. Lor li se aplică aceleaşi criterii medicale, profesionale, care nu sunt discriminatorii pe criterii de cetăţenie.

Atunci când un lucrător este destinatarul ofertei este nominalizat (personal), angajatorul poate să îl supună unei examinări profesionale.

Lucrătorii au drept egal de acces la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare.

Sunt nule de drept clauzele convenţiilor colective sau individuale privind accesul, încadrarea, remunerarea sau alte condiţii de muncă în măsura în care prevăd sau permit condiţii discriminatorii faţă de lucrătorii resortisanţi ai celorlalte state membre.

Lucrătorul încadrat într-un alt stat membru, beneficiază de egalitate de tratament privind afilierea şi exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv de vot.

Egalitatea de tratament include şi drepturile şi avantajele privind locuinţele, respectiv:

– dreptul de proprietate asupra locuinţei de care are nevoie; – să se înscrie pe lista cererilor de locuinţe, în regiunea în care

astfel de liste sunt ţinute. Familiile lucrătorilor, incluzând soţul/soţia şi descendenţii mai mici

de 21 de ani, precum şi ascendenţii săi şi ai soţului/soţiei, care se află în întreţinerea acestora au dreptul să se stabilească împreună cu aceştia. Copiii trebuie să fie admişi în sistemul de învăţământ general, la cursurile de ucenici şi de formare profesională, în aceleaşi condiţii cu cei ai resortisanţilor, statului în cauză, dacă domiciliază pe teritoriul acelui stat.

În cadrul Comisiei, funcţionează un Birou european de coordonare a compensării ofertelor şi cererilor de locuri de muncă.

260

Regulamentul nr.1251/70 din 29 iunie 1970 al Comisiei reglementează dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă. Dreptul de a rămâne este caracterizat ca un corolar al dreptului de şedere. Acest drept are în vedere mobilitatea forţei de muncă care presupune ca lucrătorii să poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă, în mai multe state membre, fără ca aceştia să fie defavorizaţi. Priveşte şi dreptul de a rămâne ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza unei incapacităţi permanente de muncă şi rezultă din necesitatea egalităţii de tratament a lucrătorilor. Dreptul de rămânere se aplică şi membrilor de familie arătaţi mai sus.

Sunt stabilite condiţii privind durata activităţii anterioare: – în cazul atingerii vârstei limită de pensie, să fi avut un loc de

muncă în ultimele douăsprezece luni, dacă a locuit în acel stat cel puţin trei ani fără întrerupere;

– a locuit mai mult de doi ani fără întrerupere şi a încetat să mai lucreze ca urmare a intervenirii unei incapacităţi de muncă;

– dacă a intervenit capacitatea de muncă în urma unui accident de muncă sau boli profesionale, care îi dau drept de pensie, totală sau parţială, plătită de o instituţie publică; nu mai este prevăzută condiţie privind durata şederii;

– după trei ani de activitate salariată şi şedere neîntreruptă pe teritoriul acelui stat, ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul primului stat membru unde se întoarce, de regulă, zilnic sau cel puţin o dată pe săptămână.

Pentru asigurarea unei politici de formare profesională comună, prin Decizia Consiliului din 2 aprilie 1963 au fost stabilite principiile generale ale acestui domeniu, menite să asigure tocmai libera circulaţie a lucrătorilor, dreptul fiecărei persoane de a-şi alege liber ocupaţia, instituţia, locul de formare, precum şi locul de muncă.

Pentru a permite libera circulaţie a persoanelor dar şi a serviciilor, au fost elaborate reglementări privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Ca urmare a Consiliului European de la Lisabona din 23-24 martie 2000, Comisia a adoptat o comunicare privind „O strategie pentru piaţa internă a serviciilor având ca obiectiv exercitarea în Comunitate a libertăţii de a presta servicii, la fel de simpli ca în cadrul

261

unui stat membru. Comisia a elaborat o comunicare institulată „Noi pieţe europene ale muncii deschise şi accesibile tuturor”, în urma căreia Consiliul European de la Stockholm din 23-24 martie 2001 a mandatat comisia să prezinte Consiliului European din primăvara lui 2002, propuneri speciale pentru un regim mai uniform, mai transparent şi mai flexibil de recunoaştere a calificărilor.

A fost adoptată Directiva nr.2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Potrivit acestei reglementări, statele membre îşi menţin dreptul de a stabili nivelul minim de calificare necesar pentru a garanta calitatea serviciilor prestate pe teritoriul lor fără să poată însă se impune unui resortisant al unui stat membru să obţină calificări pe care ele le stabilesc, în general, numai în raport cu diplomele eliberate în cadrul sistemului naţional de învăţământ în cazul în care persoana a obţinut deja toate sau o parte din aceste calificări într-un alt stat membru. Orice stat membru-gazdă este obligat să ia în considerare calificările obţinute în alt stat membru şi să verifice dacă acestea corespund celor pe care le solicită.

Atunci când nu au fost armonizate condiţiile minime de formare profesională pentru accesul la profesiile reglementate de sistemul general, statul-gazdă poate să impună o măsură compensatorie.

Definiţii din Directiva 2005/36/CE:

„profesie reglementată”: – o activitate sau un ansamblu de activităţi profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalităţile de exercitare este condiţionată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege şi acte administrative, de posesia anumitor calificări profesionale; utilizarea unui titlu profesional limitată prin acte cu putere de lege şi acte administrative la titularii unei anumite calificări profesionale constituie, în special, o modalitate de exercitare. Atunci când prima teză nu se aplică, o profesie menţionată la alineatul (2) este

262

considerată profesie reglementată; „calificări profesionale”: – calificările atestate printr-un titlu de

calificare, un atestat de competenţă prevăzut la articolul 11 litera(a) punctul (i) şi/sau experienţă profesională;

„titlu de calificare”: – diplomele, certificatele şi alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege şi al actelor administrative ale respectivului stat membru şi care certifică formarea profesională în special în Comunitate. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menţionat la alineatul (3) este considerat titlu de calificare;

„autoritate competentă”: – orice autoritate sau instanţă autorizată în mod special de un stat membru să elibereze sau să primească titluri de calificare sau alte documente sau informaţii, precum şi să primească ce cereri şi să ia decizii, prevăzute în directiva menţionată;

„formare profesională reglementată” :

– orice formare profesională care urmăreşte, în special, exercitarea unei anumite profesii şi care constă într-un ciclu de studii completat, după caz, de o formare profesională, un stagiu profesional sau o practică profesională;

„experienţă profesională”: – exercitarea efectivă şi legală a respectivei profesii într-un stat membru;

„stagiu de adaptare”: – exercitarea unei profesii reglementate în statul membru gazdă, sub responsa-bilitatea unui profesionist calificat şi însoţită, eventual, de o formare profesio-nală suplimentară. Stagiul face obiectul unei evaluări. Condiţiile stagiului şi condiţiile de evaluare a acestuia, precum

263

şi statutul de stagiar migrant sunt stabilite de autoritatea competentă din statul membru gazdă.

Statutul de care beneficiază stagiarul în statul membru gazdă, în special în ceea ce priveşte dreptul de şedere, precum şi în ceea ce priveşte obligaţiile, drepturile şi avantajele sociale, indemnizaţiile şi remuneraţiile, este stabilit de autorităţile competente din respectivul stat membru în conformitate cu legislaţia comunitară aplicabilă. „probă de aptitudini”: – un test care se referă exclusiv la

cunoştinţele profesionale ale solici-tantului şi care este conceput de autorităţile competente din statul membru gazdă, înscopul aprecierii aptitudinii solicitantuluide a exercita profesia reglementată în acel stat membru. Pentru a permite acest test, autorităţile competente întocmesc o listă de discipline care, pe baza unei compa-raţii între formarea profesională impusă în statul membru respectiv şi cea de care a beneficiat solicitantul,nu sunt atestate de diploma sau de titlul sau titlurile de calificare pe care îl/le posedă solicitantul.

Proba de aptitudini trebuie să ţină seama de faptul că solicitantul

are o calificare profesională recunoscută în statul membru de origine sau de provenienţă. Aceasta priveşte discipline selectate dintre cele cuprinse în listă şi a căror cunoaştere constituie o condiţie esenţială pentru exercitarea profesiei în statul membru gazdă. Proba de aptitudini poate include totodată şi cunoştinţe de deontologie, care se aplică activităţilor respective în statul membru gazdă.

Modalităţile probei de aptitudini, precum şi statutul de care beneficiază, în statul membru gazdă, solicitantul care doreşte să se pregătească pentru proba de aptitudini în acel stat sunt stabilite de autorităţile competente ale respectivului stat membru.

264

Pentru recunoaşterea diplomelor de învăţământ superior, a fost adoptată Directiva Consiliului nr.89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani.

Definiţia diplomei de învăţământ superior:

• se înţelege orice diplomă, certificat sau alt titlu de calificare oficială sau ansamblu de astfel de diplome, certificate sau titluri:

– care au fost eliberate de o autoritate competentă dintr-un stat membru, desemnată în conformitate cu actele cu putere de lege sau acte administrative ale statului membru;

– din care rezultă că titularul a urmat cu succes un ciclu de studii postliceale cu o durată minimă de trei ani sau cu o durată echivalentă la fără frecvenţă, în cadrul unei universităţi sau altei instituţii de învăţământ superior sau al altei instituţii cu un nivel similar şi, dacă este cazul, că el a urmat cu succes oformare profesională cerută pe lângă un ciclu de studii postliceale;

– care arată că titularul are calificarea profesională cerută ce îi permite accesul la o profesie reglementată în statul membru respectiv sau exercitarea respectivei profesii, dacă educaţia şi formarea atestate de diplomă, certificatul sau titlul de calificare oficială au fost obţinute în special în Comunitate sau dacă titlularul are o experienţă profesională atestată de statul membru care recunoaşte o diplomă, un certificat sau alt titlu eliberat de oţară

265

terţă. Observăm că se face distincţie între: - diplomele obţinute într-un stat membru, pentru care nu se mai

cere şi experienţa profesională şi - diplomele obţinute în alt stat decât statele membre U.E., pentru

care se impun două condiţii: - să fi fost recunoscută de un stat membru; - titularul ei să aibă, în baza ei o experienţă profesională

de trei ani în statul care a recunoscut respectiva diplomă. În cazul în care într-un stat membru gazdă, accesul la o profesie

reglementată sau exercitarea acesteia este condiţionată de posesia unei diplome, autoritatea competentă nu îi poate refuza resortisantului unui alt stat membru, din motiv de calificare necorespunzătoare, accesul la profesia respectivă sau exercitarea ei în aceleaşi condiţii ca şi pentru resortisanţii statului membru gazdă:

– în cazul în care solicitantul deţine o diplomă cerută în alt stat membru pentru exercitarea respectivei profesii pe teritoriul său sau

– în cazul în care solicitantul şi-a exercitat cu normă întreagă această profesie timp de doi ani în ultimii zece ani într-un alt stat membru care nu reglementează această profesie, având unul sau mai multe titluri de calificare oficială.

6.4.1. Libertatea de stabilire

Libertatea de stabilire priveşte atât persoanele fizice cât şi

societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii, acestea fiind asimilate cu persoanele fizice. În termenul de societăţi sunt incluse şi societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

Prin art.43 T.C.E. sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.

266

6.4.2 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera

circulaţie a persoanelor

Cazul: Lawrie Blum vs. Land Baden Wurttemberg, nr. 66\85, 3 iulie 1986

Situaţia de fapt Lawrie Blum, cetăţean britanic, a trecut primul examen pentru a

deveni profesor în Germania. Totuşi, i-a fost refuzată admiterea în perioada de probă, care trebuia să fie efectuată înainte de a doua examinare, pe motivul că nu avea cetăţenia germană.

Lawrie Blum a argumentat că acest refuz reprezintă o încălcare a art. 39 (2) TCE. Instanţa germană a susţinut, însă, că un profesor în perioada de probă nu se încadrează în noţiunea de „lucrător”, conform art. 39 (2).

Dreptul aplicabil Art. 39 alin. 2 TCE referitor la interzicerea discriminării pe

motivul naţionalităţii între lucrătorii din statele membre. Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea precizează că noţiunea de „lucrător” trebuie definită în

conformitate cu dreptul comunitar, nu conform normelor interne. În consecinţă, în opinia Curţii, un profesor aflat în perioada de probă, în timpul căreia prestează activităţi ca predarea unor cursuri şi în schimbul cărora este remunerat, trebuie considerat un „lucrător”, conform art. 39 TCE.

Cazul: Procurorul regal al Belgiei vs. Royer, nr. 48\75, 8

aprilie 1976

267

Situaţia de fapt Royer, cetăţean francez, a fost condamnat pentru intrare ilegală

în Belgia. Royer nu îndeplinise formalităţile administrative pentru intrarea în această ţară, unde era stabilită soţia sa. A fost, astfel, expulzat pe motivul că reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi pentru că nu a respectat condiţiile legale referitoare la accesul străinilor pe teritoriul Belgiei.

Curtea belgiană a introdus un recurs prealabil în faţa CJCE, cerând interpretarea mai multor dispoziţii de drept comunitar referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor atât din Tratat, cât şi din Directiva nr. 64/221 referitoare la coordonarea măsurilor speciale pentru străini în materie de deplasare şi sejur justificate de motive de ordine publică şi Directiva nr. 68/360, referitoare la suprimarea restricţiilor privind deplasarea şi sejurul lucrătorilor din statele membre şi a familiilor lor în interiorul Comunităţii.

Dreptul aplicabil: – art. 39 alin. 2 TCE referitor la interzicerea discriminării

pe motivul naţionalităţii între lucrătorii din statele membre; – Directiva nr. 64/221 referitoare la coordonarea măsurilor

speciale pentru străini în materie de deplasare şi sejur justificate de motive de ordine publică;

– Directiva nr. 68/360 referitoare la suprimarea restricţiilor privind deplasarea şi sejurul lucrătorilor din statele membre şi a familiilor lor în interiorul Comunităţii.

Soluţiile şi principiile degajate de CJCE Soluţia dată de Curte precizează clar că dreptul resortisanţilor

comunitari de a intra pe teritoriul unui alt stat membru acoperă dreptul de a intra şi a căuta un loc de muncă sau de a se alătura familiei. Eşecul unui stat membru în a îndeplini formalităţile privind accesul, deplasarea sau rezidenţa nu justifică expulzarea.

Cazul: Rutili vs. Minister fir the Interior, nr. 36\75, 28

octombrie 1975

268

Situaţia de fapt În urma unui recurs introdus de un cetăţean Italian având

reşedinţa în Franţa împotriva unei decizii prin care i se interzicea sejurul pe teritoriul francez, în anumite departamente, Tribunalul Administrativ Paris a adresat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene două întrebări, prima, referitoare la aplicarea articolului 39 TCE (libera circulaţie a lucrătorilor şi excepţiile), şi anume dacă acesta se aplică exclusiv dispoziţiilor legale sau regulamentare adoptate de statele membre sau se aplică şi deciziilor individuale luate în aplicarea acestora; cea de-a doua întrebare vizează marja de manevră de care dispun statele membre în invocarea excepţiei privind ordinea publică ca restrângere a libertăţii de circulaţie şi de sejur pe teritoriul lor a cetăţenilor provenind din alte state membre.

Dreptul aplicabil: Articolul 3932 TCE: libera circulaţie a lucrătorilor; excepţii -

clauza de ordine publică. Soluţia şi principiile degajate de CJCE

32 Art. 39 TCE dispune: „1. Este asigurată, prin prezentul tratat, libera circulaţie a lucrătorilor în

interiorul Comunităţii. 2. Aceasta implică înlăturarea oricăror discriminări fondate pe

naţionalitate între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte locul de muncă, salariul şi condiţiile de lucru.

3. Sub rezerva unor limitări justificative prin motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, aceasta implică dreptul:

a) de a răspunde ofertelor de muncă; b) de a se deplasa în mod liber pe teritoriul statelor membre; c) de sejur pe teritoriul unui stat membru în scopul exercitării unei

meserii în conformitate cu dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative, care reglementează condiţiile de muncă pentru lucrătorii naţionali;

d) de a rămâne, în condiţii care vor face obiectul unor regulamente de aplicare a Comisiei, pe teritoriul unui stat membru, după ce au lucrat pe teritoriul respectiv.”

269

Expresia folosită de art. 39, "sub rezerva limitărilor justificate de motive de ordine publică", vizează nu numai dispoziţii legale sau regulamentare pe care un stat le adoptă în scopul limitării liberei circulaţii pe teritoriul său a cetăţenilor unui alt stat membru, ci şi deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de dispoziţii de aplicare generală.

Dacă, în principiu, este recunoscut dreptul fiecărui stat membru de a determina exigenţele de ordine publică care pot justifica luarea unor asemenea măsuri, această libertate nu este nelimitată, ci circumscrisă unei cerinţe de proporţionalitate, astfel încât atingerea adusă drepturilor prevăzute în tratat nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru apărarea ordinii publice „într-o societate democratică”. CJCE se referă expres la principiile consacrate în acest domeniu de Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO).

Cazul: Christine Morgenbesser c. Consiglio dell' Ordine

degli Avvocatidi Genova, Italia - recurs prealabil, 13 noiembrie 2003

Situaţia de fapt Doamna Christine Morgenbesser, de cetăţenie franceză, cu

reşedinţa în Italia, este titulara unei licenţe de drept acordată în Franţa în 1996, dar nu a obţinut certificatul de aptitudine pentru profesia de avocat. După un scurt stagiu în cabinetele de avocatură franceze, din 1998 a lucrat la un cabinet din Genova, Italia. În consecinţă, a cerut să fie înscrisă în registrul practicanţilor din Italia, pentru a-şi efectua în mod valabil perioada de practică în vederea susţinerii examenului de aptitudine pentru practicarea avocaturii.

Cererea sa a fost respinsă de Consiliul Ordinului Avocaţilor din Geneva, cât şi de Consiliul Naţional din Florenţa, pe motivul că legea italiană privind profesia de avocat pune condiţia existenţei unei diplome de drept obţinute de la o universitate italiană şi faptul că doamna Christine M. nu are calitatea de avocat în Franţa.

Curtea de Casaţie din Italia a cerut CJCE să se pronunţe asupra faptului dacă dreptul comunitar admite ca autorităţile italiene să refuze înscrierea titularului unei diplome obţinute într-un alt stat

270

membru, pe simplul motiv că această diplomă nu a fost eliberată în Italia.

Dreptul aplicabil: Art. 43 (privind libertatea de stabilire) Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea precizează mai întâi că, în situaţia doamnei Christine M.,

nu se aplică nici Directiva 98/5 privind exerciţiul permanent al profesiunii de avocat, nici Directiva 89/45 privind recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior, pentru că prima directivă vizează doar avocaţii pe deplin calificaţi, iar calitatea de „practicantă”, fiind limitată în timp şi constituind o parte din formarea necesară dobândirii calităţii de avocat, nu poate fi calificată ca „profesiune reglementată” conform Directivei 89/48.

Ştiindu-se că perioada de practică presupune exerciţiul unor activităţi remunerate (de către clienţi sau de către cabinetele de avocatură, sub formă de onorarii sau de salarii), principiile stabilite în Tratat privind libertatea de stabilire sau vizând libera circulaţie a lucrătorilor sunt aplicabile.

În consecinţă, Curtea reaminteşte principiile pe care le-a stabilit în jurisprudenţa anterioară: dacă regulile naţionale nu ţin cont de cunoştinţele şi calificările deja dobândite de un cetăţean al unui alt stat membru, în afara statului de primire, exerciţiul libertăţii de stabilire şi de circulaţie este restricţionat.

Diploma deţinută de doamna Christine M. trebuie considerată într-un cadru mai larg de către autorităţile italiene, verificându-se în ce măsură cunoştinţele atestate de diplomă, calificările sau experienţa profesională obţinute într-un alt stat membru, cumulate cu experienţa dobândită în Italia, pot satisface, chiar şi parţial, condiţiile necesare accesului la activitatea de practicant.

Cazul: Eran Abatay e.a./ Oficiul pentru Ocuparea Forţei de

Muncă, Republica Federală Germania - 21 octombrie 2003 Situaţia de fapt

271

M. Abatay şi alţi reclamanţi, cetăţeni turci, având domiciliul în Turcia, sunt şoferi în transportul internaţional de mărfuri. Sunt salariaţii unei firme turceşti, filială a unei societăţi din Germania. Cele două societăţi importă în Germania fructe din Turcia, pe care le transportă cu camioane înmatriculate în Germania.

Înainte de 1993, dreptul german prevedea că personalul care lucrează în transportul internaţional pentru firme stabilite în Germania nu are nevoie de permis de muncă. După această dată nu aveau nevoie de permis doar cei care lucrau pentru angajatorii stabiliţi în străinătate, iar după 1996, doar în cazul în care vehiculul este înmatriculat în statul de reşedinţă al angajatorului străin. În consecinţă, după 1996, Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Germania a refuzat să le mai elibereze acestor persoane permise de muncă.

Dreptul aplicabil: Interpretarea art. 41, paragraful 1, din Protocolul Adiţional la

Acordul de Asociere a Turciei cu Comunitatea Europeană şi art. 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de Asociere.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Între Turcia şi Comunitatea Economică Europeană există încă

din 1963 un Acord de asociere, completat în 1972 printr-un Protocol adiţional. Decizia 1/80 a fost adoptată ulterior în cadrul acestui acord. Decizia conţine clauza de „standstill”, prin care se interzice introducerea de noi restricţii în anumite domenii, inclusiv în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, libertatea prestării de servicii şi condiţiile de acces al lucrătorilor ce se găsesc pe teritoriul unuia dintre cele două state în situaţie legală.

După opinia Curţii, cetăţenii turci pot invoca aceste prevederi pentru a înlătura reglementările germane interne contrare.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că şoferii turci, deşi se află în Germania în mod legal, nu petrec destul timp pe teritoriul Germaniei pentru a se putea integra în acest stat.

Deci, această clauză poate fi invocată de o firmă stabilită în Turcia care prestează servicii într-un stat membru, cât şi de şoferii turci care lucrează pentru o astfel de firmă.

272

În schimb, Curtea a stabilit că, pentru ca un prestator să poată invoca această clauză de standstill trebuie ca serviciile să fie destinate cetăţenilor dintr-un alt stat membru, fapt ce nu se verifică în speţă.

Cazul: Politierechtbank te Mechlen - Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003

Situaţia de fapt Domnul van Lent, cetăţean belgian, deţine un automobil

înmatriculat în Luxemburg, unde acesta lucrează. Automobilul este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.

Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni de a înmatricula maşinile în Belgia pe numele proprietarului, ceea ce dl. van Lent nu putea face, deoarece firma de leasing era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autorităţile belgiene i-au intentat proces penal domnului van lent. Tribunalul belgian a sesizat CJCE în legătură cu compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, consacrat de Tratatul CE.

Dreptul aplicabil: Interpretarea articolelor 10 (privind obligaţia de loialitate) şi 39

(privind libera circulaţie a lucrătorilor) din TCE. Soluţia şi principiile aplicabile Curtea precizează faptul că, în absenţa unei armonizări în

domeniu, statele membre pot fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiţia respectării dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor. Legislaţia belgiană în materie poate descuraja angajarea cetăţenilor belgieni în alte state membre.

Curtea a reţinut faptul că, din august 2001, legea belgiană îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii nu are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea, Curtea consideră că

273

nici aceste dispoziţii nu sunt de natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a lucrătorilor.

Cazul: Isabel Burbaud c. Ministerul Muncii şi Solidarităţii, Franţa, 9 septembrie 2003

Situaţia de fapt Doamna Burbaud, cetăţean portughez, a contestat în faţa

tribunalului francez faptul că i s-a refuzat în Franţa admiterea în cadrul corpului de directori de spitale, pe motivul că ar fi trebuit să susţină în prealabil concursul de admitere la Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa (deşi ea obţinuse încă din 1983 titlul de administrator de spital la Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Lisabona).

Dreptul aplicabil: Art. 39 TCE (privind libera circulaţie a lucrătorilor) şi Directiva

89/48 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea a trebuit să stabilească dacă titlul oferit de Şcoala

Naţională de Sănătate Publică este echivalent cu o diplomă (în sensul dat de Directiva 89/48 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior).

În conformitate cu Directiva, diploma este definită ca fiind orice titlu sau certificat eliberat de autoritatea competentă a unui stat membru, ce atestă absolvirea unui ciclu de învăţământ de minimum 3 ani şi prevăzând calificările profesionale cerute pentru a accede la o anumită profesiune reglementată.

Titlul eliberat de Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa întruneşte aceste elemente; în consecinţă, jurisdicţia de trimitere va trebui să stabilească dacă cele două titluri sunt comparabile ca durată şi materii absolvite.

274

Curtea a subliniat, totodată, faptul că acest mod de recrutare, care nu ţine seama de calificările specifice dobândite de candidaţii veniţi din alte state membre îi dezavantajează pe aceştia din urmă şi este de natură a-i descuraja în a-şi exercita dreptul de liberă circulaţie.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Care sunt libertăţile fundamentale ale Pieţei unice? 2. Care sunt criteriile de identificare a prestărilor de servicii? 3. Prin ce se asigură libera circulaţie a serviciilor? 4. În ce condiţii sunt admisibile măsurile naţionale restrictive la

libera circulaţie a serviciilor? 5. Care sunt beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor?

275

Capitolul 7

CONCURENŢA

Concepte-cheie: preţurile de lichidare; ajutoarele de stat; concurenţa loială; concurenţa neloială acord restrictiv; practică concertată; fuziunile (concentrările); ajutoare de stat

7.1. Concepte de bază

Până în anul 1914, relaţiile comerciale dintre state erau întemeiate pe încredere în stabilitatea politică, în stabilitatea monedelor şi în respectarea de către fiecare ţară a clauzelor tratatelor şi convenţiile la care erau parte. Aceste condiţii formau cadrul adecvat pentru încheierea de acorduri comerciale pe termen lung şi pentru susţinerea unor politici tarifare cu adevărat stabile. Înaintea primului război mondial, reperul liberalizării comerţului internaţional l-au constituit iniţiativa şi politica liberală a Marii Britanii. După 1919, eforturile de liberalizare au fost centralizate la nivelul Societăţii Naţiunilor33.

2. Art.81 din T.C.E., devenit, prin Tratatul de la Lisabona, art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prevede că sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea relaţiilor comerciale în cadrul pieţei comune şi în special, cele care:

33 Eugen Ghiorghiţă, Industrializare şi comerţ exterior în România

interbelică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 9.

276

– stabilesc direct sau indirect preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;

– limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

– împart pieţele sau sursele de aprovizionare; – aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii

inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

– condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Acordurile sau deciziile arătate mai sus, sunt nule de drept conform art. 101 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Nu toate acordurile sau categoriile de acorduri dintre întreprinderi, deciziile sau categoriile de decizii ale asocierilor de întreprinderi, practicile concertate sau categoriile de practici sunt interzise. Atunci când acestea contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse, ori la promovarea progresului tehnic sau economic asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care:

- nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

- nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.

Politica în domeniul concurenţei se referă la comportamentul pe piaţă al agenţilor economici şi include măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă, respectiv, politica comercială, politicile de reglementare, măsurile adoptate de către guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din domeniul privat, cât şi din cel public34.

Preţurile de lichidare a concurenţei sunt practici care urmăresc acapararea şi monopolizarea pieţei prin eliminarea

34 Cf. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003, p. 83.

277

concurenţei pe baza practicării unor preţuri sub costurile de producţie.35

Ajutoarele de stat (publice). Comisia şi Curtea de Justiţie le-au definit ca fiind orice ajutor provenind de la stat sau alte entităţi publice sau orice ajutor acordat de autorităţi - locale sau regionale.

Concurenţa loială constă în folosirea nediscriminatorie a instrumentelor competiţiei în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a posibilităţii de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare36.

Concurenţa neloială constă în folosirea de mijloace incorecte, cum sunt acordarea de stimulente agenţilor economici în scopul pătrunderii şi menţinerii pe o piaţă.

7.2. Reglementarea comunitară a concurenţei

Regulile concurenţiale au fost stabilite pentru crearea unui „sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa internă” (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului CE). Aceste reguli vizează:

– combaterea monopolizării prin acorduri protecţioniste, acorduri restrictive şi fuziuni practicate de societăţi;

– abuzul de poziţie dominantă constând în exploatarea unor societăţi în defavoarea altora;

– ajutoarele de stat. Regulile comunitare privind combaterea monopolizării. Art.

81 al Tratatului CE, devenit art. 101 în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona interzice acordurile, deciziile şi practicile concertate între societăţile comerciale dacă acestea „pot afecta comerţul dintre Statele Membre şi care au ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune”.

Un acord restrictiv este cel încheiat între două sau mai multe societăţi prin care acestea convin să adopte un anumit tip de

35 Idem, p. 86. 36 Idem, p. 82.

278

comportament care să ocolească regulile şi efectele unei concurenţe libere pe piaţă.

Practica concertată are o intensitate mai scăzută decât acordul restrictiv şi constă în coordonarea dintre societăţile comerciale. Nu este o manifestare de voinţă clar exprimată, ci o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise acordurile verticale şi orizontale care stabilesc preţuri în mod direct sau indirect, acorduri asupra condiţiilor de vânzare, acorduri care izolează anumite sectoare de piaţă, acorduri asupra cotelor de producţie sau distribuţie, acorduri de împărţire a pieţei, boicoturi colective, acorduri care duc la discriminarea altor comercianţi.

• Abuzul de poziţie dominantă este interzis de art. 82 al Tratatului CE devenit art. 102 în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Orice abuz de poziţie dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieţei interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piaţa internă, atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre.

Abuzul de poziţie dominantă se realizează prin obstrucţionarea concurenţei, pe piaţa pe care acţionează, de către o societate comercială puternică economic. Curtea de Justiţie Europeană a definit abuzul de poziţie dominantă ca „o poziţie de putere economică pe care o deţine o întreprindere şi care îi permite să afecteze concurenţa efectivă de pe o piaţă faţă de concurenţii, clienţii şi, în ultima instanţă, faţă de consumatorii săi”.

Sunt considerate abuzuri de putere dominantă: impunerea directă sau indirectă de preţuri sau condiţii comerciale incorecte; limitarea producţiei, a pieţei sau dezvoltării tehnologice în detrimentul consumatorilor; efectuarea de tranzacţii echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite; forţarea celorlalte părţi din contract să accepte obligaţii suplimentare necuprinse în contract.

Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineşte abuzul de poziţie dominantă, ci doar îl exemplifică, Curtea de Justiţie Europeană a arătat că acesta este un concept obiectiv, constând în „recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile unei concurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor comerciali”.

279

Pe lângă formele de practici abuzive principale, enunţate chiar în Tratatul CE, Comisia şi Curtea de Justiţie au identificat şi alte forme de practici abuzive: discriminarea prin preţuri stabilite pe zone geografice; returnarea unor sume pentru fidelitate care împiedică clienţii să deţină produse de la furnizorii concurenţi; reducerea preţurilor în scopul eliminării concurenţei, refuzul nejustificat al furnizării ce poate duce la eliminarea concurenţei, refuzul acordării de licenţe.

Prevederile art. 82 din TCE au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona, acestea regăsindu-se la art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Prevede că „este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unor poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte a acesteia”. Tot aici sunt prevăzute şi acţiunile care pot constitui practici abuzive, după cum urmează:

„a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;

b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel un dezavantaj concurenţial;

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”

Comisia veghează la respectarea normelor privind concurenţa. La cererea unui stat membru sau din oficiu şi în cooperare cu autorităţile competente ale statelor membre, Comisia învestighează presupusele cazuri de încălcare a principiilor care asigură libera concurenţă. Atunci când constată o încălcare, Comisia propune măsuri adecvate pentru încetarea ei. Atunci când încălcarea nu încetează, Comisia constată încălcarea printr-o decizie motivată, pe care o poate publica, şi poate autoriza statele membre să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei. În ultimă instanţă este sesizată Curtea Europeană de Justiţie care aplică sancţiuni.

280

Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal, se supun normelor T.C.E. şi regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost în credinţată.

• Fuziunile (concentrările). Interzicerea acestei practici anticoncurenţiale îşi are temeiul în art. 81, 82, 85 şi 235 din Tratatul CE.

Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrărilor dintre întreprinderi prevede că: este „incompatibilă cu piaţa internă orice concentrare la nivel comunitar care creează sau consolidează o poziţie ca rezultat al căreia este afectată concurenţa efectivă pe piaţa internă sau pe o porţiune importantă a acesteia”.

Dimensiunea unei societăţi poate fi definită fie prin definirea unui prag la nivel european, fie prin definirea unor praguri naţionale diferite.

Sunt două ipoteze de definire: 1) Prima ipoteză are drept criterii: – o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin

5 miliarde euro; – cel puţin două dintre societăţile comerciale în cauză să aibă la

nivel comunitar o cifră de afaceri de minimum 250 milioane euro; – fiecare dintre aceste societăţi să genereze mai mult de două

treimi din cifra de afaceri la nivel comunitar într-un stat membru. 2) A doua ipoteză are drept criterii: – o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin

2,5 miliarde euro; – o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din cel

puţin trei State Membre; – individual, pentru cel puţin două dintre societăţile comerciale

respective o cifră de afaceri de minimum 25 milioane euro în fiecare din cele trei State Membre şi peste 100 milioane euro în întreaga comunitate.

7.3. Ajutorul de stat

281

Realizarea unei pieţe unice a Uniunii Europene a fost principalul

obiectiv al Tratatului de la Roma. Pe lângă cele patru libertăţi fundamentale, respectiv, libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor, libera concurenţă joacă un rol hotărâtor în realizarea unei economii de piaţă funcţionale.

Mai mult chiar, se apreciază că principalul beneficiar al liberei concurenţe eset cetăţeanul, în tripla sa calitate de consumator, de participant la piaţa forţei de muncă şi de acţionar.

Doctrinele economice au formulat diverse puncte de vedere cu privire la posibilitatea, necesitatea, eficienţa şi rolul benefic al intervenţiei statului în economie. În funcţie de rolul intervenţionist sau neintervenţionist al statului în economie, doctrinarii apreciază şi categorisesc finanţele publice ale unui stat în finanţe publice clasice şi finanţe publice moderne.

În aceste condiţii este firească reglementarea comunitară a mediului concurenţial. Tratatul asupra Uniunii Europene prevede că statele membre trebuie să adopte o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă, deschisă, bazată pe concurenţă loială. Şi pentru ca statele să nu intervină şi să denatureze climatul concurenţial, art. 87 din Tratatul Comunităţilor Europene prevede: „va fi considerat incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de un stat membru din resursele de stat, sub orice formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri atâta timp cât afectează comerţul dintre Statele Membre”.

Legislatorul comunitar nu a făcut o enumerare, nici măcar exemplificativă, a ajutoarelor de stat care fac obiectul acestei interdicţii, ci s-a mărginit a fixa elementele caracteristice esenţiale ce servesc la identificarea lor, respectiv:

a) ajutorul să fie acordat de un stat membru sau din resurse de stat, indiferent de formă;

b) ajutorul să ameninţe să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor bunuri;

c) ajutorul să afecteze comerţul între statele membre.

282

Prin Legea nr. 20/1993, România a ratificat Acordul European instituind o Asociere între România pe de o parte, Comunităţile Europene şi Statele membre ale acestora, pe de altă parte, intrat în vigoare la 1 februarie 1995 (M. Of. nr. 73/12.04.1993). Art. 69 al acestui acord condiţionează integrarea economică a României în Comunitate de armonizare a legislaţiei sale cu cea a Comunităţii. Art. 70 al aceluiaşi Acord stabilea domeniile în care, în special, se va extinde armonizarea, printre acestea aflându-se şi regulile de concurenţă.

Art. 64 paragraful 1 pct. 1 al Acordului prevedea că unt incompatibile cu buna sa funcţionare, în măsura în care ele pot afecta comerţul între România şi Comunitate, orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor mărfuri. Paragrafele 3 şi 4 ale art. 64 din Acord mai prevedeau că, în scopul aplicării prevederilor paragrafului 1 pct. (iii), în perioada primilor cinci ani după intrarea în vigoare a Acordului, orice ajutor public acordat de România va fi evaluat luându-se în considerare că România va fi considerată o regiune identică regiunile Comunităţii descrise în art. 92 (lit.a) al Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, Consiliul de Asociere urmând a decide, ţinând cont de situaţia economică din România, dacă perioada respectivă va fi extinsă pentru o nouă perioadă de cinci ani37. Fiecare parte urma să asigure transparenţa în domeniul ajutorului public.

Din prevederile Acordului European de Asociere rezultau două obligaţii concrete pentru statul român:

1) să ia măsuri de armonizare a legislaţiei sale cu legislaţia Comunităţii (acum Uniunii Europene);

2) să ia măsuri legislative pentru a interzice orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor mărfuri, acestea fiind declarate incompatibile cu buna funcţionare a Acordului.

În îndeplinirea acestor obligaţii, în cadrul măsurilor de armonizare legislativă, a fost adoptată Legea nr. 143/1999 privind

37 Prin Decizia nr. 2/2000 a Consiliului de asociere, s-a extins perioada pe încă 5 ani.

283

ajutorul de stat, care a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 97/2004, în aplicarea căreia au fost emise o serie de acte normative subsecvente despre care vom face vorbire în continuare.

Deşi, aparent, reia definirea din Tratatul de la Roma a ajutorului de stat, Legea nr. 143/1999 conţinea o nuanţare aparent minoră, făcând dintr-o condiţie cumulativă, una alternativă. Astfel, ajutorul de stat era definit ca „orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale ori de alte organisme care administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează comerţul dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal”.

Este lesne de observat că art. 87 din Tratatul de la Roma condiţionează incompatibilitatea de afectarea comerţului între statele membre. Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat a introdus conjuncţia sau înaintea condiţiei afectării comerţului dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene deoarece s-a vrut să constituie sediul materiei pentru reglementarea în dreptul naţional a relaţiilor comerciale interne şi, în acelaşi timp, şi a relaţiilor comerciale externe cu parteneri din statele membre ale Uniunii Europene.

În plan naţional, înainte de aderare a României la Uniunea Europeană, erau aplicabile prevederile Legii nr. 143/1999, care stabileau incompatibile ajutoarele de stat care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, de a produce anumite bunuri sau de a presta anumite servicii.

În planul relaţiilor comerciale cu statele membre ale Uniunii Europene au fost aplicabile prevederile din Acordul European de Asociere dintre Comunităţile Europene şi statele membre pe de o parte, şi România, pe de altă parte, acesta fiind ratificat de România prin Legea nr. 20/6aprilie 1993.

Cu privire la aplicarea în timp a prevederilor comunitare, aşa cum am arătat, se disting două etape:

– până la aderarea României la Uniunea Europeană, perioadă în care s-a aplicat Acordul European de Asociere;

284

– după aderare, perioadă în care se aplică reglementările comunitare. Tratatul privind aderarea Republicii Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat de România prin Legea nr. 157/24 mai 2005 (M.Of. nr. 385 din 6 mai 2005), prevede că Bulgaria şi România devin părţi la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea modificate sau completate [art. 1 alin. (2)].

Forma şi scopul ajutorului, precum şi motivul acordării ajutorului sunt irelevante.

Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii, considerate compatibile cu piaţa internă a Uniunii:

– ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub garanţia nediscriminării legate de originea produselor în cauză;

– ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau în situaţii excepţionale;

– ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea ţării, după reunificarea acesteia.

Comisia Europeană a mai declarat ca fiind compatibile cu piaţa internă:

– ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi sau regiuni;

– ajutorul pentru promovarea executării unui proiect important de interes european sau de remediere a unor perturbări grave în economia statelor membre;

– ajutorul pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului;

– alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE. Art. 87 alin. (1) din Tratatul de la Roma s-a mărginit să fixeze

criteriile de recunoaştere a ajutorului public incompatibil cu piaţa comună, fără să-l definească şi fără să enumere, măcar exemplificativ, aceste ajutoare. Această sarcină de identificare a revenit instituţiilor comunitare. Nici Curtea Europeană de Justiţie nu a definit conceptul, afirmând doar că acesta „trebuie înţeles într-un sens mai larg decât noţiunea de subvenţie, deoarece cuprinde nu numai beneficii pozitive cum ar fi subvenţiile, dar şi intervenţii care, sub diverse forme, pot

285

reduce obligaţiile financiare cuprinse în bugetul agentului economic şi care, fără a fi totuşi subvenţii în sensul strict al cuvântului, au un caracter asemănător şi acelaşi efect”.38

Ajutorul de stat, potrivit legii române, putea îmbrăca două forme [art. 2 alin. (5) – (7)]:

– forma unei scheme de ajutor de stat care este un sistem pe baza căruia pot fi acordate alocări specifice individuale întreprinderilor definite în mod general şi abstract sau orice sistem care nu este legat de un anume proiect şi poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată sau într-un cuantum nedeterminat;

– forma ajutorului individual, care este orice alt ajutor decât cel acordat pe baza unei scheme de ajutor.

Mai mult, în lege, într-o enumerare exemplificativă, erau prevăzute la art. 2 alin. (8) şi modalităţi de acordare a ajutorului de stat. Acestea sunt atât prestaţii pozitive şi prestaţii negative.

Prestaţiile pozitive pot să fie atât sub forma unui venit în bani (subvenţii), acordarea de garanţii de către stat, de către autorităţi publice centrale sau locale ori de către alte organisme care administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, în condiţii preferenţiale, sau participări cu capital ale statului, ale autorităţilor publice centrale sau locale ori ale altor organisme care administrează surse ale statului sau ale colectivăţilor locale, dacă rata profitului acestor investiţii este mai mică decât cea normală, anticipată de către un investitor privat prudent.

Această din urmă modalitate poate fi privită şi ca o prestaţie pozitivă şi ca una negativă – o renunţare la venituri. Este de observat criteriul investitorului privat prudent. Exprimăm opinia că statul, asemenea unei companii puternice, interesată mai mult de profitul pe termen mediu sau lung, poate să achiziţioneze participaţii la agenţi economici care la momentul achiziţiei au o rată a profitului mai mică decât cea apreciată a fi normală. Un astfel de sprijin, acordat pe fondul inexistenţei unor măsuri de restructurare sau reorientare a agentului economic, nu corespunde criteriului investitorului privat prudent.

38 Curtea Europeană de Justiţie, cazul 30/59.

286

Ce se întâmplă atunci când statul este acţionar la întreprinderile pe care le controlează? Considerăm că, atât timp cât nu îşi asumă mai mult decât cota sa parte de efort, statul nu se află în situaţia ajutorului de stat incompatibil, el acţionând într-o situaţie normală de piaţă.

Prestaţiile negative pot să îmbrace mai multe modalităţi dar toate sunt renunţări la venituri – certe sau posibile. Sunt astfel de modalităţi: anularea de datorii sau preluarea pierderilor, exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor impozitelor, renunţarea la venituri normale de pe urma fondurilor publice, inclusiv acordarea de împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, reduceri de preţ la bunurile furnizate şi la serviciile prestate de către autorităţi publice centrale sau locale, inclusiv vânzarea unor terenuri aparţinând domeniului privat al statului sau autorităţilor publice locale sub preţul pieţei.

Este dificil de apreciat când vânzările de stat se fac sub preţul pieţei. Dacă vânzarea se face printr-o licitaţie deschisă, preţul obţinut este rezultatul normal al jocului pieţei. Comisia Europeană acceptă chiar preţurile stabilite în urma evaluărilor făcute de experţi independenţi. Privatizările nu trebuie să fie modalităţi indirecte de ajutor de stat către firmele dobânditoare. Dar şi în acest caz, un preţ inferior obţinut printr-o licitaţie deschisă şi necondiţionată nu poate fi tratat decât tot ca un rezultat normal al jocului pieţei.

După modelul reglementării comunitare, şi legea română distingea între ajutor existent şi ajutor nou. Distincţia între ele este importantă din punctul de vedere al regimului lor juridic. Art. 88 alin. (1) din Tratatul de la Roma prevede că „în cooperare cu statele membre, Comisia va supraveghea permanent toate sistemele de ajutor existente în aceste state. Ea va propune acestora măsurile corespuzătoare necesare pentru dezvoltarea progresivă sau pentru funcţionarea pieţei comune”. Prevederea era reluată şi în art. III 168 din Constituţia pentru Europa. În Legea nr. 143/1999, la art. 3, se face definirea ajutorului existent prin prevederea condiţiilor pe care acesta trebuie să le îndeplinească, respectiv: a) să existe înainte de intrarea în vigoare a legii; b) să fi fost autorizat de Consiliul Concurenţei; c) Consiliul Concurenţei să nu fi luat în termenul legal una din deciziile prevăzute în legea în cauză (Legea nr. 143/1999); d) să fie un ajutor de stat pentru care a expirat termenul de prescripţie de 10 ani aplicabil în materie. Măsurile despre care se face

287

vorbire la lit. c), prevăzute în Legea nr. 143/1999, sunt recuperarea, rambursarea sau suspendarea ajutorului ilegal şi a ajutorului interzis.

Ajutorul ilegal şi ajutorul interzis sunt alte concepte decât ajutorul incompatibil. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Legea privind ajutorul de stat, stabilesc ajutoare compatibile cu piaţa comună (respectiv, cu mediul concurenţial şi ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piaţa comună, respectiv, cu mediul concurenţial.

Ajutorul ilegal este, în legea română, ajutorul de stat, altul decât unul existent; nu contează dacă este compatibil sau incompatibil cu mediul concurenţial sau exceptat de la obligaţia notificării care:

– fie a fost acordat fără să fie autorizat de către Consiliul Concurenţial;

– fie a fost acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenţei în termen legal.

Revenind la condiţiile de identificare a ajutorului de stat incompatibil cu Piaţa Comună, respectiv, cu un mediu concurenţial normal, în afara surselor de provenienţă analizate mai sus, celelalte două condiţii privesc distorsionarea sau ameninţarea de distorsionare a concurenţei şi afectarea comerţului între statele membre.

Din formularea legii, reiese cu claritate că nu este obligatoriu să se producă o distorsionare a concurenţei, fiind suficient să se producă orice simplă ameninţare. Ajungerea la acest rezultat trebuie să se producă prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţiei anumitor bunuri, cerinţă denumită în doctrină a specificităţii sau selectivităţii ajutorului de stat. Curtea Europeană de Justiţie a decis în sensul că, în cazul schemelor generale de ajutor se consideră că o măsură este specifică atunci când ajutorul de stat, fie din punct de vedere conceptual, fie prin aplicare, duce sau poate să ducă în practică la favorizarea anumitor întreprinderi. Astfel, în cazul 295/97 al Tribunalului de Primă Instanţă al Curţii Europene de Justiţie39, s-a considerat că aplicarea unui sistem care derogă de la regulile de dreptcomun privind insolvenţa, în beneficiul unor întreprinderi industriale mari aflate în dificultate, cu datorii mari, în special către creditorii publici, constituie ajutor de stat incompatibil atunci când se

39 Apud Ocatvian Matache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, ediţia a IV-a, p. 367.

288

stabileşte că întreprinderea a avut permisiunea să continue comerţul chiar dacă aplicarea regulilor de drept comun privind insolvenţa nu i-ar fi permis sau dacă a beneficiat de unul sau mai multe avantaje precum o garanţie de stat, o rată redusă de taxe, scutirea de facto de datorii publice, în totalitate sau în parte, care nu ar fi putut să fie solicitate, conform normelor de drept comun, de către o altă întreprindere aflată în insolvenţă.

Cea de-a treia condiţie este cea a afectării comerţului fie în plan comunitar, fie în planul relaţiilor comerciale interne. Prin Decizia Comisiei Europene din 15.11.1988, S.A. Belgian Shel, s-a decis, în sensul că măsura este de natură să afecteze comerţul dacă se consolidează poziţia de piaţă a unui agent economic comparativ cu alţi agenţi economici care concurează în comerţul intracomunitar. Prin urmare, nu este o condiţie necesară ca întreprinderea favorizată să desfăşoare operaţiuni de comerţ exterior pentru că ea este totuşi într-o poziţie mai avantajoasă faţă de concurenţii externi care ar încerca să intre pe piaţa statului în cauză.

7.4 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind concurenţa

Cazul: Metro S.B. & CO. KG vs. Comisia &SABA, nr. 26\76,

octombrie 1977 Situaţia de fapt Speţa are la bază întrebarea formulată de un tribunal din

Germania în privinţa condiţiilor impuse în cadrul unui sistem de distribuţie selectivă pentru ca acesta să fie considerat acceptabil de către Comisie. Această întrebare a fost pusă în cadrul unui litigiu între societatea Metro, în calitate de reclamant, şi societatea Cartier. Aceasta din urmă a instituit un sistem de distribuţie selectivă a ceasurilor sale, considerate produse de lux. Societatea Metro nu se afla printre distribuitorii acceptaţi, ci îşi achiziţiona ceasurile Cartier prin intermediari independenţi şi le vindea în garanţie Cartier. Aceasta din urmă refuza, însă, să acorde garanţia, care era rezervată cumpărătorilor de le distribuitorii din cadrul reţelei.

289

Dreptul aplicabil: Articolul 8140 TCE: interzicerea concentrărilor de

întreprinderi; noţiunea de concurenţă eficace (workable competition); sisteme de distribuţie selectivă

Soluţia şi principiile degajate de CJCE 1. Noţiunea de concurenţă eficace (workable competition) „Noţiunea de liberă concurenţă folosită la art. 3 şi 81 vizează

existenţa unei concurenţe eficace pe piaţă, adică a unui grad de concurenţă necesar pentru a fi respectate exigenţele fundamentale şi obiectivele Tratatului, în general, şi în special cele vizând crearea unei pieţe unice.

Aceasta permite ca natura şi intensitatea concurenţei să varieze în funcţie de produsele sau serviciile în cauză şi de structura economică a pieţelor sectoriale vizate”.

2. Sisteme de distribuţie selectivă Comisia a recunoscut că sistemele de distribuţie selectivă nu cad

sub incidenţa interdicţiei conţinute la art. 81, paragraful 1, din Tratatul C.E., cu condiţia ca selectarea vânzătorilor să se facă în funcţie de criterii obiective, calitative, ca, de exemplu, calificarea profesională a vânzătorilor şi a personalului acestora. Aceste criterii trebuie fixate în

40 „Sunt incompatibile cu Piaţa Comună şi, deci, interzise toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau efect să împiedice, să restrângă sau să dăuneze liberei concurenţe în interiorul Pieţei Comune şi, în special:

a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii ale vânzării;

b) limitarea sau controlul producţiei, desfacerii de mărfuri, dezvoltării tehnice sau investiţiilor;

c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare; d) aplicarea partenerilor comerciali de condiţii inegale pentru prestaţii

echivalente; e) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către

parteneri a unor prestaţii suplimentare care nu au legătură cu obiectul acestor contracte”.

290

mod uniform faţă de toţi posibilii vânzători şi aplicate fără discriminare.

Cazul: Continental Can vs. Comisia nr. 6\72, 21 februarie 1973

Situaţia de fapt Societatea Continental Can solicită anularea deciziei Comisiei

prin care s-a constatat violarea art. 82 din Tratat referitor la abuzul de poziţie dominantă, de către societatea menţionată, prin achiziţionarea printr-un intermediar, a 80% din acţiunile şi obligaţiile unei societăţi concurente.

Dreptul aplicabil: Articolul 8241 TCE: abuzul de poziţie dominantă Soluţia şi principiile degajate de CJCE 1. Pentru a contraveni prevederilor Tratatului, o poziţie

dominantă trebuie exploatată abuziv, deci nu este ilicită prin simpla sa existenţă. Enumerarea din alin. 2 art. 82 nu este limitativă. Contravin regulilor concurenţei atât practicile susceptibile să provoace un

41 „Este incompatibilă cu Piaţa Comună şi interzisă, în măsura în care afectează sau riscă să afecteze comerţul dintre statele membre, exploatarea abuzivă de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante pe Piaţa Comună sau pe o parte substanţială a acesteia.

Aceste practici pot să fie, în special, următoarele: a. fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare

sau alte condiţii ale vânzării; b. limitarea producţiei, desfacerii de mărfuri, dezvoltării tehnice sau

investiţiilor; c. aplicarea partenerilor comerciali de condiţii inegale pentru prestaţii

echivalente; d. condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către

parteneri a unor prestaţii suplimentare care nu au legătură cu obiectul acestor contracte”.

291

prejudiciu imediat consumatorilor, dar şi cele care le cauzează acestora un prejudiciu prin atingerea adusă structurilor de concurenţă efectivă.

2. Constituie abuz de poziţie dominantă consolidarea poziţiei pe piaţă a unei întreprinderi aflate deja în poziţie dominantă, astfel încât gradul de dominaţie atins limitează substanţial concurenţa, adică nu lasă să subziste decât întreprinderi dependente în comportamentul lor concurenţial de întreprinderea dominantă.

Cazul: United Brands vs. Comisia, nr. 27\76, 14 februarie

1978 Situaţia de fapt Prin această speţă se solicită, de către societatea United Brands

Co şi de către reprezentantul său în Olanda, societatea United Brands Continental Bv, anularea deciziei Comisiei prin care se constată încălcarea art. 82 al TCE de către cele două societăţi.

Dreptul aplicabil: Articolul 82 TCE - abuzul de poziţie dominantă Soluţia şi principiile degajate de CJCE 1. Determinarea pieţei unui produs: pentru ca un produs să

poată fi considerat ca făcând obiectul unei pieţe distincte de cea a altor produse, Curtea examinează dacă produsul în cauză poate fi individualizat prin caracteristici proprii faţă de alte produse similare, astfel încât nu sunt substituibile şi nu se află în concurenţă cu acestea. Este necesară, de asemenea, determinarea în fiecare caz a pieţei geografice a produsului respectiv, ţinând cont de faptul că, pentru a cădea sub incidenţa art. 82 TCE, concurenţa trebuie să fie afectată într-o parte substanţială a pieţei comune.

2. Noţiunea de poziţie dominantă, vizată de art. 82, se referă la poziţia de putere economică a unei întreprinderi, care îi dă acesteia puterea să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţă şi îi furnizează posibilitatea să aibă un comportament independent de întreprinderile concurente, de clienţii săi şi, în cele din urmă, de

292

consumatori. Poziţia dominantă rezultă în general din reunirea mai multor factori, care, luaţi izolat, nu sunt în mod necesar determinanţi: interzicerea de către o societate în poziţie dominantă pe piaţa unui produs ca distribuitorii agreaţi să revândă acest produs în anumite condiţii, aplicarea de către societatea în poziţie dominantă a unor condiţii inegale pentru prestaţii echivalente ale partenerilor comerciali, practicarea unui preţ excesiv faţă de valoarea economică a prestaţiei etc.

Cazul: Hoffmann - La Roche & Co. AG vs. Comisia, nr.

85\76, 13 februarie 1979 Situaţie de fapt Societatea elveţiană Hoffmann - La Roche et co. solicită

anularea Deciziei „Vitamine” a Comisiei, din data de 9 iunie 1976, privind procedura de aplicare a art.86 TCE.

Potrivit unei hotărâri a Comisiei, societatea La Roche dispunea de o poziţie dominantă pe Piaţa Comună, iar ca urmare a încheierii unor contracte care obligau sau, cel puţin, incitau cumpărătorii, prin acordarea unor prime de fidelitate, să-i acorde exclusivitate sau cel puţin preferinţă, încălcase dispoziţiile art. 86 TCE prin exploatarea abuzivă a acestei poziţii. Prin urmare, Comisia a hotărât aplicarea de sancţiuni societăţii La Roche. Societatea s-a adresat CJCE, susţinând că Decizia Comisiei este incorectă. În Decizia sa, Comisia a arătat că, pentru a aprecia dacă La Roche deţine poziţia dominantă de care e acuzată, trebuie delimitate piaţa relevantă din punct de vedere geografic (care în acest caz se întindea pe toată piaţa comună) şi piaţa relevantă a produsului.

Dreptul aplicabil: Art. 86 TCE Soluţia şi principiile degajate de CJCE În această speţă, Curtea a stabilit că, în ceea ce priveşte dreptul

comunitar al concurenţei, dacă un produs este utilizat cu scopuri diferite şi, de asemenea, răspunde unor nevoi economice diferite, el poate aparţine unei pieţe distincte. Un astfel de produs, alături de toate

293

celelalte produse care îi pot fi substituite şi cu care intră în concurenţă, constituie o piaţă distinctă.

În ceea ce priveşte noţiunea de piaţă relevantă, în interpretarea CJCE se are în vedere posibilitatea ca o concurenţă efectivă să poată exista între produsele care alcătuiesc această piaţă, ceea ce presupune că produsele care intră în concurenţă pot fi substituite.

Cu privire la noţiunea de poziţie dominantă, la care se referă art. 86 TCE, Curtea a considerat că este vizată situaţia în care o întreprindere are puterea economică de a împiedica menţinerea unei concurenţe efective pe piaţă, prin capacitatea de a avea un comportament independent faţă de ceilalţi participanţi pe piaţă, faţă de clienţi şi faţă de consumatori. Acest comportament, deşi nu exclude existenţa unei anumite forme de concurenţă de piaţă, oferă întreprinderii cu o asemenea situaţie posibilitatea să decidă sau cel puţin să influenţeze într-o manieră decisivă condiţiile concurenţiale de pe piaţă. S-a stabilit că deţinerea unui segment de piaţă de mare amploare constituie un indiciu al unei poziţii mai favorabile în raport cu ceilalţi participanţi.

Noţiunea de amploare abuzivă este o noţiune obiectivă, ce vizează comportamentul pe piaţă al unei întreprinderi care deţine o poziţie dominantă de natură să influenţeze structura pieţei, şi care au ca efect crearea unor obstacole privind libera concurenţă. Acţiunea unei întreprinderi care deţine o poziţie dominantă pe piaţă, în sensul de a impune cumpărătorilor obligaţia de a se aproviziona în totalitate cu produsele sale, constituie o exploatare abuzivă a unei poziţii dominante în sensul art. 86 din Tratat. În aceeaşi categorie intră şi acţiunea unei întreprinderi care, fără a obliga clienţii să-şi asume o obligaţie formală, aplică - fie unilateral, fie pe baza unor acorduri încheiate cu clienţii - un sistem de reduceri de preţuri pentru fidelitate (adică pentru faptul că un client se aprovizionează exclusiv sau aproape exclusiv cu produse provenind de la întreprinderea care acordă aceste reduceri). Includerea în contract a unei clauze „englezeşti ” (clauză conform căreia cumpărătorii se angajează să comunice întreprinderii care exploatează o poziţie dominantă orice ofertă mai avantajoasă pe care au primit-o din partea concurenţilor acesteia şi prin care îşi rezervă libertatea de a se aproviziona de la concurenţă în cazul în care întreprinderea dominantă nu aliniază

294

preţurile ofertei mai avantajoase) nu duce la excluderea caracterului abuziv şi anticoncurenţial al contractelor prin care se acordă reduceri de fidelitate. În ceea ce priveşte acordarea reducerilor de fidelitate, CJCE concluzionează că acestea sunt condamnabile fiindcă au drept efect aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiţii inegale pentru prestaţii echivalente care se reflectă în faptul că doi cumpărători ai aceleiaşi cantităţi dintr-un produs plătesc un preţ diferit, după cum se aprovizionează exclusiv de la întreprinderea care se bucură de o poziţie dominantă sau, dimpotrivă, se aprovizionează de la surse diferite.

Cazul: Imperial Chemical Industries (ICI) Ltd. vs. Comisa, nr. 48\69, 14 iulie 1972

Situaţia de fapt Imperial Chemical Industries (ICI) a fost una dintre cele 10

companii, care, împreună, deţineau 80% din piaţa vopselelor în cadrul Comunităţii. În 1964, ea a fost prima întreprindere care a anunţat o creştere a preţurilor, la scurt timp, urmată de o creştere identică din partea celorlalte companii. În 1965 şi 1967 au avut loc alte creşteri, urmate de creşteri de preţuri din partea celorlalţi producători.

Comisia a decis că este vorba de practici concertate, conform art. 81 TCE, şi a impus amenzi acestor companii.

Companiile au contestat decizia Comisiei, argumentând că acele creşteri de preţuri au fost rezultatul unui comportament paralel, normal pe o piaţă oligopol (acest tip de piaţă este caracterizat prin existenţa unui număr mic de competitori, fiecare dintre aceştia urmărindu-l pe cel care este liderul în materie de preţuri).

Dreptul aplicabil: Art. 81 TCE referitor la practicile concurenţiale susceptibile

de a distorsiona concurenţa pe plan comunitar Soluţia şi principiile degajate de TCE După numărul producătorilor implicaţi, Curtea a considerat că

nu se poate spune că piaţa europeană a vopselelor este o piaţă de tip

295

oligopol. În consecinţă, competiţia între preţuri ar fi trebuit să continue, nefiind justificat comportamentul paralel în acest caz.

Astfel, creşterea uniformă şi generală a preţurilor nu putea fi decât rezultatul unei intenţii comune a întreprinderilor de a ajusta preţurile pentru a evita riscurile competiţiei, fapt ce este contrar art. 81 TCE.

În conformitate cu soluţia dată în această speţă, în cazul în care există creşteri de preţuri similare, trebuie analizat dacă acestea reflectă existenţa unui comportament independent în cadrul pieţei sau o practică concertată.

Cazul: Consten SARL & Grundig Verkaufs GmbH vs.

Comisia, nr. 56&58\64, 10 iunie 1965 Situaţia de fapt Compania germană de electronice Grundig a încheiat un

contract de distribuţie exclusivă cu societatea franceză Consten, prin care Grundig a fost de acord să aibă ca unic distribuitor în Franţa această firmă, iar, în schimb, Consten se obliga să nu vândă produse competioare sau să reexporte produse Grundig. Consten a primit, de asemenea, dreptul exclusiv de folosinţă a mărcii GINT, marcă înregistrată internaţional de Grundig.

O altă companie franceză (UNRF) a cumpărat produsele Grundig din Germania, unde erau mai ieftine, şi le-a revândut în Franţa. În consecinţă, Consten a introdus o acţiune în faţa instanţelor franceze pentru încălcarea dreptului asupra mărcii internaţionale GINT. Societatea UNRF a introdus plângere în faţa Comisiei Europene cu privire la contractul existent între Grundig şi Consten, contract ce încălca art. 81 TCE. Comisia a dat o decizie în favoarea societăţii UNFR, decizie ce a fost atacată de Consten şi Grundig în faţa CJCE.

Dreptul aplicabil: Art. 81 referitor la practicile concurenţiale susceptibile de a

distorsiona concurenţa pe plan comunitar

296

Soluţia şi principiile CJCE Curtea a statuat că lista practicilor ilegale din art. 81 TCE este

ilustrativă, şi nu exhaustivă. În acest articol sunt precizate doar interdicţia de a încheia înţelegeri prin care se fixează preţuri, se limitează producţia sau pieţele, se aplică condiţii diferite tranzacţiilor echivalente şi se impun obligaţii suplimentare fără legătură cu obiectul contractului.

În soluţia dată, Curtea a considerat înţelegerea încheiată între Consten şi Grundig ca având efectul partiţionării pieţei de-a lungul graniţelor naţionale, eliminând, astfel, competiţia în detrimentul consumatorilor.

Cazul: Volskswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3

decembrie 2003 Situaţia de fapt Firma producătoare de automobile Volskwagen a interzis

concesionarilor săi din Germania practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic de vânzare. Comisia a considerat că această practică încalcă principiile liberei concurenţe prevăzute de Tratat şi a aplicat o amendă societăţii Volskwagen în valoare de 30,96 milioane de euro.

Volskwagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând că nu s-au încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de plafonare a preţului de vânzare a noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un acord între constructor şi concesionari în acest scop.

Dreptul aplicabil: Articolul 81, alin. 1 TCE, referitor la înţelegerile între

întreprinderi: „Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizie a grupurilor de întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi, susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei interne şi, în special, cele care constau

297

în: a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor comerciale (…)”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE TPI a anulat decizia Comisiei, de aplicare a unei amenzi

societăţii Volkswagen, argumentând că nu fusese dovedită în speţă existenţa unui acord de voinţă între constructorul de automobile şi concesionarii săi din Germania, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, fiind vorba doar de un act unilateral al societăţii Volkswagen. Astfel, Comisia nu a făcut dovada acceptării efective de către concesionari a preţului recomandat de constructor.

Pentru a exista o limitare a liberei concurenţe, sancţionată de art. 81TCE, este necesară constatarea unei înţelegeri între cele două întreprinderi, adică realizarea unui acord de voinţă între cele două părţi, şi nu o simplă decizie unilaterală a unei întreprinderi.

Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit căreia acordul de voinţă dintre constructor şi concesionar, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, rezultă din însuşi contractul de concesiune între aceste părţi, deoarece, prin încheierea acestui contract, concesionarul ar accepta în mod implicit condiţiile care pot fi impuse ulterior de concedent, chiar dacă acestea nu sunt conforme dispoziţiilor comunitare.

Tribunalul consideră că simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi interpretată drept a acceptare tacită, în avans, a unor iniţiative ulterioare ale concedentului, susceptibile să contravină principiilor comunitare privind libera circulaţie în cadrul pieţei interne.

În vederea aplicării art. 81 alin. 1 TCE, Comisia trebuie să facă dovada alinierii poziţiei concesionarului la iniţiativa anticoncurenţială a concedentului, adică să se realizeze o „înţelegere” între cele două părţi.

Notă: Împotriva deciziei TPI se poate introduce, în termen de două luni de la notificare, un recurs limitat la elemente de drept.

298

Cazul : Van den Bergh Foods Ltd./ Comisia, 23.101.2003 (Tribunalul de primă instanţă)

Situaţia de fapt Van den Bergh Foods, denumită HB Ice Cream (HB), filiala

grupurilor Unilever, este principalul producător de îngheţată în Irlanda. Această firmă a furnizat distribuitorilor de îngheţată congelatoare, asupra cărora şi-a păstrat proprietatea şi pe care aceştia erau obligaţi să le folosească exclusiv pentru depozitarea îngheţatei HB. După pătrunderea pe piaţă a producătorului american „Mars”, distribuitorii au depozitat şi această marcă de îngheţată şi, în consecinţă, HB a cerut respectarea contractului de exclusivitate.

În urma plângerii adresate de Mars, Comisia Europeană a emis o decizie în care considera că aceste contracte de exclusivitate sunt contrare dreptului comunitar al concurenţei. Comisia constata că HB deţine o poziţie dominantă pe piaţa irlandeză a îngheţatei (pe baza importanţei distribuţiei şi prin notorietatea mărcii), iar prin aceste contracte se restrânge capacitatea distribuitorilor de a comercializa produse ale altor producători. În consecinţă, Comisia a stabilit că este vorba de un abuz de poziţie dominantă şi a refuzat acordarea unei excepţii individuale către HB.

HB a introdus un recurs în faţa Tribunalului, vizând anularea aceste decizii a Comisiei.

Dreptul aplicabil: Articolele 81, 82 şi 295 TCE referitoare la regulile de

concurenţă: interzicerea acordurilor între întreprinderi şi a abuzului de poziţie dominantă.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Tribunalul consideră că acea clauză de exclusivitate îi determină

pe distribuitori să se comporte diferit cu ceilalţi producători de îngheţată (s-a observat că, după ce HB a cerut respectarea clauzei de exclusivitate, distribuţia de îngheţată Mars a scăzut de la 43% la 20%). Deci, Comisia a apreciat corect că, prin această clauză de exclusivitate, distribuitorilor li se restrânge libertatea de a alege produsele pe care vor să le vândă.

299

Totodată, pentru că distribuitorii nu agreează instalarea congelatoarelor, care nu sunt gratuite, ceilalţi producători sunt obligaţi să facă o investiţie foarte costisitoare pentru achiziţionarea de congelatoare, fapt de natură a-i descuraja pe aceştia să mai intre pe piaţă.

În ceea ce priveşte acordarea unei excepţii individuale către HB, Tribunalul consideră că această clauză nu prezintă avantaje obiective de natură a compensa inconvenientele create în domeniul concurenţei.

Decizia Comisiei nu privează HB de proprietatea congelatoarelor pe care le poate exploata într-o altă manieră.

În consecinţă, Tribunalul a respins recursul înaintat de HB. Notă: Decizia Tribunalului de Primă Instanţă poate fi

contestată pe chestiuni de drept în termen de două luni de la notificare.

Cazul: Arbed e.a. şi Poutrelles e.a./ Comisia Europeană, 2

octombrie 2003(recurs asupra unei decizii a Tribunalului de primă instanţă)

Situaţia de fapt Printr-o decizie din 1994, Comisia a constatat participarea a 17

întreprinderi siderurgice europene şi a asociaţiei lor profesionale, Eurofer, la o serie de acorduri, decizii şi practici concertate privind fixarea preţului, repartiţia pieţelor şi schimburi de informaţii confidenţiale. Pentru aceasta, Comisia a amendat 14 din aceste întreprinderi.

În deciziile din 1999, Tribunalul a confirmat în esenţă decizia Comisiei, reducând însă amenzile. Şapte întreprinderi şi Eurofer au cerut CJCE să anuleze deciziile Tribunalului.

Arbed SA a susţinut în faţa Tribunalului că, după transmiterea reclamaţiilor către filiala sa, Trade Arbed, Comisia a decis amendarea sa fără a informa, în prealabil, nici asupra intenţiei, nici asupra motivelor şi fără a-i permite să-i fie cunoscut punctul de vedere.

Tribunalul de Primă Instanţă i-a respins aceste argumente.

300

Dreptul aplicabil: Art. 65 din Tratatul CECO privind acordurile şi practicile

concertate ale producătorilor europeni din domeniul siderurgic Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea reaminteşte că, în orice procedură susceptibilă a

produce sancţiuni financiare, respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar. În conformitate cu acest principiu, Comisia ar fi trebuit să precizeze întreprinderii pe care avea intenţia să o sancţioneze care sunt elementele esenţiale reţinute împotriva ei, pentru ca aceasta să-şi poată construi apărarea.

Referitor la imputarea unei amenzi unei societăţi ce deţine o filială, pentru faptele comise de aceasta, comportamentul anticoncurenţial al unei întreprinderi, în cazul în care prima nu şi-a determinat în mod autonom comportamentul pe piaţă, dar a aplicat directivele emise de prima, luând în considerare legăturile economice şi juridice ce există între cele două.

Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17

decembrie 2003, decizie a Tribunalului de Primă Instanţă) Situaţia de fapt British Airways (BA), cea mai mare companie aeriană din

Marea Britanie, a încheiat acorduri cu agenţiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de către Asociaţia Internaţională de Transport Aerian, în vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenţii primesc un comision de bază pentru biletele BA vândute şi beneficiază de alte facilităţi financiare complementare, cum este, de exemplu, prima de rezultat, calculată în funcţie de creşterea vânzărilor de bilete.

Virgin Atlantic Airways, o companie concurentă, a depus o plângere împotriva acestor acorduri, la Comisia Europeană. În urma unei anchete conduse de către Comisie, BA a adoptat un nou sistem de prime de rezultat, aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului,

301

fiecare agent putea obţine şi alte comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câştigurilor suplimentare realizate, ci şi vânzărilor totale de bilete BA pentru perioada de referinţă). Compania Virgin Atlantic Airways a depus o nouă plângere la Comisie împotriva acestui nou sistem de recompense financiare.

Prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile şi sistemele de recompensă financiară iniţiate de BA ca fiind un abuz de poziţie dominantă pe piaţa britanică a serviciilor agenţiilor de voiaj aeriene şi a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 milioane Euro. În opinia Comisiei, sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agenţilor de turism de a menţine sau creşte vânzările de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus recurs împotriva acestei decizii în faţa TPI.

Dreptul aplicabil: Art. 82 TCE (privind abuzul de poziţie dominantă) Soluţia şi principiile degajate de CJCE BA a contestat, în primul rând, competenţa Comisiei de a lua

decizia din 14 iulie 1999, pe motivul demisiei colective a membrilor săi (intervenită la 16 martie 1999, numirea noilor comisari făcându-se abia la 15 septembrie 1999). Tribunalul a constatat că cei care au demisionat au rămas în funcţie în această perioadă şi că au conservat (până la înlocuirea lor) plenitudinea competenţelor.

Împotriva argumentului conform căruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura companie aeriană împotriva căreia s-au declanşat cercetări, în timp ce alţi transportatori aerieni au continuat să aplice acelaşi sistem de recompense financiare, Tribunalul a răspuns că faptul că aceşti transportatori nu au făcut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de natură a înlătura infracţiunile reţinute în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizată în privinţa unor nereguli înfăptuite de mai multe întreprinderi mari, Comisia poate să-şi concentreze eforturile asupra unei a dintre aceste întreprinderi.

În cazul în care BA consideră că alţi transportatori aerieni practică astfel de sisteme de recompense financiare, ea poate oricând

302

să conteste decizia Comisiei de a nu da curs plângerilor BA împotriva concurenţilor săi.

Tribunalul consideră că, pentru a stabili dacă BA are sau nu o poziţie dominantă, Comisia a reţinut corect piaţa britanică a serviciilor de distribuţie a biletelor de avion, servicii prestate de agenţiile de voiaj. Agenţiile de voiaj constituie, într-adevăr, un canal de distribuţie indispensabil pentru companiile aeriene şi constituie astfel o piaţă distinctă (piaţă sectorială). Deci, BA deţine o poziţie dominantă pe această piaţă în calitate de beneficiar al serviciilor de distribuţie a biletelor sale de către agenţiile de voiaj. Criteriile în funcţie de care Tribunalul a apreciat că BA deţine o poziţie dominantă sunt: numărul locurilor oferite, numărul zborurilor sale, numărul de bilete vândute de agenţii britanici şi numărul pasagerilor transportaţi.

În ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, Tribunalul consideră că aplicarea unor condiţii inegale faţă de partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente poate fi numită exploatare abuzivă a unei poziţii dominante. Astfel, în cazul sistemului primelor de rezultat, Tribunalul consideră că agenţii britanici ar putea utiliza comisioane diferite pentru aceeaşi sumă, volumul vânzărilor de bilete fiind diferit de la o agenţie la alta (iar comisionul aplicându-se la volumul de vânzări). Pe de altă parte, Tribunalul relevă faptul că acest sistem de prime de rezultat are ca efect restrângerea libertăţii agenţiilor britanice de a furniza servicii companiilor aeriene concurente BA. În consecinţă, concluzia Comisiei este corectă, BA abuzând de poziţia dominantă pe care o deţine pe piaţa britanică a serviciilor prestate de agenţiile de voiaj.

7.5 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie

privind ajutorul de stat

Cazul: Enirisorse SpA/Ministerul Finanţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie 2003

Situaţia de fapt În 1967 au fost înfiinţate, în anumite porturi, de către Ministerul

Marinei Mărfuri din Italia, instituţii publice (aziende dei mezzi meccanici

303

e dei magazinni) însărcinate cu administrarea echipamentelor mecanice şi a spaţiilor de stocare ale statului destinate traficului de mărfuri.

Din 1974, în toate porturile Italiei este percepută o taxă pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor transportate pe mare, taxă vărsată la Trezoreria publică.

Cuantumul taxei este determinat pentru fiecare port prin decret al Preşedintelui, 2/3 din veniturile din aceste taxe fiind repartizate acelor instituţii, pentru îndeplinirea sarcinilor lor, şi o treime revine statului.

Societatea Enirisorse a efectuat, prin mijloace proprii, operaţii de încărcare şi descărcare a mărfurilor naţionale şi străine în portul Cagliari, fără a utiliza serviciile instituţiei Ministerului Marinei ce opera în acest port. Considerând că acea taxă, pe care ar trebui să o plătească şi în cazul în care nu beneficiază de serviciile instituţiei publice, reprezintă un ajutor de stat pentru acele instituţii, societatea Enirisorse a refuzat să o plătească.

În consecinţă, Curtea de Casaţie s-a adresat Curţii Europene de Justiţie, prin recurs prealabil pentru a afla dacă regimul italian este contrar dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil: Articolul 87 TCE referitor la ajutoarele acordate de către

stat Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea reaminteşte că, pentru a fi calificat drept ajutor de stat,

intervenţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să provină din resursele statului; 2) să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre; 3) să favorizeze direct sau indirect o întreprindere; 4) să afecteze/să ameninţe libera concurenţă. Procentul acordat instituţiilor portuare din taxa cerută pentru

transporturile de mărfuri provine de la bugetul de stat şi această indemnizaţie ar putea afecta schimburile intracomunitare, pentru că este destinată unei întreprinderi stabilite într-un port pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor.

304

Pentru ca intervenţia statului să nu fie considerată un avantaj, ea trebuie să reprezinte o compensaţie pentru îndeplinirea unei obligaţii de serviciu public, clar stabilită, iar parametrii de calcul trebuie să fie stabiliţi în prealabil, în mod obiectiv şi transparent.

Curtea precizează, în primul rând, că exploatarea unui port comercial nu antrenează în mod automat îndeplinirea unei obligaţii legate de un serviciu public.

În consecinţă, instituţiile portuare trebuie să demonstreze că au în sarcină o obligaţie de serviciu public şi că sumele care le sunt atribuite constituie o compensaţie pentru îndeplinirea unei asemenea obligaţii, pentru ca banii ce le sunt alocaţi să nu fie consideraţi o formă de ajutor de stat.

Curtea a arătat că Tratatul interzice orice ajutor care a fost acordat fără o prealabilă notificare, judecătorul naţional trebuind să ia orice măsură necesară pentru a împiedica atât perceperea unei părţi din taxă, cât şi atribuirea ei beneficiarilor. Curtea precizează că, în cazul în care se va hotărî vă instituţiile respective au beneficiat de un ajutor de stat, va fi considerată ilegală doar partea din taxa portuară ce era atribuită întreprinderilor beneficiare (restul de plată, vărsat la bugetul de stat nu este afectat).

Cazul: Ministerul Economiei Finanţelor şi Industriei din

Franţa c. GEMO S.A., 20 noiembrie 2003 Situaţia de fapt Societatea GEMO, un supermarket francez care

comercializează, printre altele, carne şi produse de carne, a cerut administraţiei franceze restituirea sumelor plătite ca taxă pentru achiziţiile de carne pentru care trebuie să plătească impozite conform legii naţionale. Această taxă este instituită pentru a finanţa serviciul public francez de colectare şi eliminare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor abatoarelor, care este gratuit pentru crescătorii de animale, cât şi pentru cei care deţin abatoare.

Refuzându-i-se restituirea acestor sume, GEMO a introdus recurs în faţa Tribunalului administrativ din Dijon, care a decis sistemul instituit de legea franceză constituie un ajutor de stat în

305

sensul dreptului comunitar. Ministerul Economiei şi Finanţelor a atacat această decizie şi, prin urmare, Tribunalul a cerut CJCE să decidă dacă această taxă este echivalentă cu un ajutor de stat în sensul dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil: Art. 87 TCE privind ajutoarele acordate de către stat Soluţia şi principiile degajate de TCE Curtea precizează care sunt ajutoarele de stat incompatibile cu

dreptul comunitar: 1) cele care sunt acordate direct sau indirect din resursele de

stat sau din cele impuse de stat; 2) ajutoarele care uşurează sarcinile ce grevează în mod

normal bugetul unei întreprinderii; 3) ajutoarele care împiedică concurenţa şi favorizează

„anumite întreprinderi sau anumite produse” în detrimentul altora;

4) ajutoarele ce pot afecta schimburile între statele membre. Faptul că activitatea de ecarisaj este întreprinsă de firme private

nu înlătură caracterul de ajutor de stat, pentru că iniţiatorii acestui regim sunt autorităţi publice.

Curtea constată, de asemenea, că sarcina financiară privind eliminarea cadavrelor de animale şi a deşeurilor abatoarelor ar trebui considerată ca fiind un cost inerent activităţii economice pentru crescătorii de animale şi deţinătorii de abatoare, de care sunt scutiţi prin instituirea acestui regim de către autorităţile de stat. Este vorba despre un avantaj economic susceptibil a împiedica mecanismul liber al concurenţei; chiar dacă de acest avantaj beneficiază şi alte societăţi, de exemplu, grădinile zoologice, principalii beneficiari rămân producătorii. În consecinţă, este îndeplinită condiţia selectivităţii anumitor producători/produse în detrimentul altora.

Pe de altă parte, prin această măsură este afectat şi preţul cărnii, care devine astfel mai competitivă pe piaţa comunitară, favorizând exporturile franceze de carne şi afectând schimburile intracomunitare.

306

În consecinţă, regimul francez trebuie să fie calificat ca fiind un ajutor de stat în sensul dreptului comunitar.

Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium

Magdeburg, Germania/Nahverkerhrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003

Situaţia de fapt Regulamentul nr. 1191/69 modificat prin Regulamentul 1893/91

vizează eliminarea disparităţilor ce rezultă din obligaţiile inerente noţiunii de serviciu public impuse întreprinderilor de transport terestru de către statele membre, disparităţi de natură a împiedica jocul liber al concurenţei. În consecinţă, s-a considerat necesară suprimarea obligaţiilor de serviciu public chiar dacă menţinerea lor ar putea fi indispensabilă, în anumite cazuri, pentru a garanta furnizarea unor servicii de transport corespunzătoare.

Într-o primă perioadă, legislatorul german a hotărât ca regulamentul să nu se aplice serviciilor de transport urban, suburban şi regional, dar, după 1996, legea germană prevede explicit că serviciile de transport local şi regional sunt supuse regulamentului comunitar.

În 1990, întreprinderea Altmark Trans a obţinut licenţe şi subvenţii pentru transportul persoanelor cu autobuze.în 1994, autorităţile germane au reînnoit licenţele pentru societatea Altmark şi au respins cererea dea acordare de licenţă introdusă de societatea Nahverkerhrsgesellshaft Altmark. Aceasta a introdus un recurs în faţa jurisdicţiei germane, afirmând că Altmark nu era o societate „sănătoasă” din punct de vedere economic pentru că nu ar fi capabilă să supravieţuiască fără subvenţiile publice şi, în consecinţă, acele licenţe erau ilegale.

Jurisdicţia supremă germană a sesizat Curtea Europeană de Justiţie pentru a şti dacă:

– subvenţiile acordate societăţii Altmark Trans sunt ajutoare acordate de stat interzise de dreptul comunitar;

– autorităţile germane sunt în măsură să prevadă faptul că serviciile de transport regional care au autonomie financiară nu

307

trebuie supuse regulamentului din 1969 privind obligaţiile de serviciu public.

Dreptul aplicabil: – Regulamentul nr. 1191/69 din 26 iunie 1969 vizând

acţiunea statelor membre în materie de obligaţii inerente noţiunii de serviciu public în domeniul transporturilor de cale ferată, terestru sau pe apă - modificat prin Regulamentul nr. 1893/91 din 20 iulie 1991;

– Art. 87 TCE. Soluţia şi principiile degajate de TCE În ceea ce priveşte prima chestiune, Curtea reaminteşte

jurisprudenţa sa constantă conform căreia, pentru ca intervenţia unui stat să fie considerată ca fiind „ajutor de stat” în sensul Tratatului CE, ea trebuie să poată fi considerată ca fiind un „avantaj” consimţit întreprinderii beneficiare, avantaj pe care aceasta din urmă nu ar fi obţinut-o în condiţiile normale ale pieţei.

Curtea a considerat că nu există un asemenea avantaj în cazul în care intervenţia statului este considerată ca fiind o compensare a prestaţiilor efectuate de întreprinderile beneficiare pentru executarea obligaţiilor de serviciu public. Totuşi, în unele cazuri concrete, pentru ca o asemenea compensaţie să nu poată fi considerată un ajutor de stat, trebuie îndeplinite patru condiţii:

1) întreprinderea beneficiară trebuie să aibă efectiv obligaţii de serviciu public, dar definite;

2) parametrii pe baza cărora vor fi calculate compensaţiile trebuie să fie stabiliţi în prealabil în mod obiectiv şi transparent;

3) compensaţia nu va depăşi în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea obligaţiilor de serviciu public, ţinând cont de sumele care sunt legate de acestea şi de un beneficiu rezonabil;

4) când selectarea se face în afara cadrului pieţei publice, nivelul compensaţiei trebuie determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (ţinând cont de cheltuielile şi beneficiile rezultate din executarea acestor obligaţii).

Numai analizând aceste patru condiţii se poate deduce dacă o întreprindere nu a profitat în realitate de un „avantaj” financiar

308

care ar avea ca efect punerea acestei societăţi într-o poziţie concurenţială mai favorabilă în raport cu celelalte, având astfel caracterul unui ajutor de stat în sensul Tratatului CE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, se subliniază că, în speţă, jurisdicţia naţională nu va trebui să examineze dacă subvenţiile în cauză au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile tratatului CE relative la ajutoarele de stat decât în cazul în care ajung la concluzia că regulamentul în cauză nu se aplică în Germania. Deci, dacă se va aplica regulamentul, nu mai este cazul să se apeleze la dispoziţiile generale ale tratatului CE.

Curtea a considerat că jurisdicţia germană poate aplica derogarea prevăzută de regulamentul comunitar pentru transportul urban, suburban şi regional, prin aceasta încadrându-se în obiectivele regulamentului. Totuşi, un stat membru nu poate să aplice decât parţial o asemenea derogare pentru ca principiul securităţii juridice să fie respectat. Acest lucru presupune ca legea germană să delimiteze sfera de aplicare a respectivei derogări, pentru a se putea determina în care situaţie se aplică derogarea şi în care regulamentul.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Ce vizează regulile privind concurenţa? 2. Prin ce se realizează abuzuri de poziţie dominantă? 3. Care sunt ipotezele de definire a fuziunilor supuse

controlului? 4. Care sunt ajutoarele de stat compatibile cu Piaţa Internă a

Uniunii?

309

Capitolul 8

FONDURILE STRUCTURALE ŞI

FONDURILE DE TIP STRUCTURAL

Concepte-cheie: fonduri structurale; Fondul de Coeziune; fonduri de tip structural; FSE; FEOGA; IFOP; PHARE; ISPA; SAPARD; FEDER.

8.1. Fondurile structurale

Fondurile europene au fost concepute în scopul consolidării economiilor statelor membre şi pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase a acestora, reducând ecartul dintre diferitele regiuni şi retardul celor mai puţin favorizate (Tratatul de la Roma din 1957). Se află în responsabilitatea principală a statelor membre şi autorităţilor regionale. Nu se substituie eforturile financiare ale statelor membre.

• Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960 şi a avut ca obiectiv major prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care să faciliteze accesul pe piaţa muncii, asigurarea egalităţii şanselor, calificarea profesională, crearea de noi locuri de muncă.

• Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) a fost creat în scopul sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi marketing în agricultură. Are două componente:

– componenta de orientare, creată în anul 1962 pentru ajustare structurală, pentru reconversia producţiei agricole şi dezvoltarea de activităţi complementare în agricultură. Este destinat: investiţiilor în agricultură; facilităţilor destinate tinerilor agricultori; sprijinului pentru ieşirea la pensie în agricultură înainte de limita de vârstă; sprijinului pentru zonele mai puţin favorizate şi pentru zonele cu

310

restricţii de mediu; pentru silvicultură; alte măsuri de conversie şi dezvoltare rurală;

– componenta de garantare, concepută pentru susţinerea preţurilor produselor agricole.

• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) este menit să corecteze principalele dezechilibre regionale şi să contribuie la transformarea regiunilor. A fost creat în anul 1975 şi are ca domenii de intervenţie: investiţii productive; în infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate); dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor; acordarea de asistenţă tehnică.

• Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (UFOP) a fost creat în anul 1993 şi are ca principale domenii de intervenţie: modernizarea flotei; dezvoltarea acvaculturii; protejarea zonelor maritime ş.a.

Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile defavorizate; zonele cu handicapuri specifice; grupurile sociale vulnerabile; colectivităţile locale şi regionale; ţările candidate.

8.2. Fondul de Coeziune

Fondul de coeziune are ca scop principal asistenţa ţărilor cu

dificultăţi economice, în vederea aderării la Uniunea Economică şi Monetară. Fondurile sunt alocate pentru două sectoare: 1) mediu; 2) reţele de transport transeuropene.

Cerinţe pentru accesul la Fondul de coeziune: 1) ţările beneficiare să aibă un venit pe locuitor sub 90% faţă de

media comunitară; 2) ţările beneficiare să aibă un program menit să satisfacă

condiţiile de convergenţă. În perioada 2000-2006, bugetul fondului a fost de 18 miliarde euro.

Prin obiective, Fondul de coeziune se deosebeşte de Fondurile structurale, în sensul că urmăreşte reducerea disparităţilor dintre economiile naţionale în timp ce acestea din urmă au ca scop reducerea disparităţilor dintre regiuni.

8.3. Fondurile de tip structural (Fondurile de pre-aderare)

311

• Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale ţărilor candidate

şi ţările membre UE, precum şi la nivelul regiunilor sunt mari şi îngreunează funcţionarea armonioasă a Uniunii. Pentru reducerea acestor decalaje, UE acordă sprijin ţărilor candidate prin instrumente structurale de preaderare (Fondurile de tip structural). Acestea sunt: Programul PHARE revizuit, Programul Special de pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD) şi Instrumentul Structural de pre-Aderare (ISPA). După aderare, sprijinul financiar va fi acordat prin fondurile structurale şi prin Fondul de Coeziune.

• Programul PHARE. A fost înfiinţat în 1989 pentru Polonia şi Ungaria (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy) şi este un instrument nerambursabil de sprijinire a ţărilor candidate. În anul 1997 a fost revizuit. Este orientat către consolidarea instituţională, susţinerea investiţiilor, dezvoltarea regională şi socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor, cu scopul întăririi instituţiilor democratice, administraţiei publice şi organizaţiilor care au răspunderea implementării legislaţiei comunitare.

• Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare (ISPA). Este un instrument de finanţare destinat statelor candidate, similar cu Fondul de Coeziune. Obiectivele programului sunt: 1) protecţia mediului înconjurător; 2) dezvoltarea infrastructurii de transport; 3) familiarizarea administraţiilor statelor candidate cu politicile şi procedurile fondurilor structurale.

Alocaţiile financiare se stabilesc în raport cu populaţia, PIB/locuitor şi suprafaţă. Pot acoperi până la 75% din cheltuielile publice, iar, în mod excepţional, până la 85%.

• Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD). Are menirea de a pregăti ţările candidate pentru participarea la politica agricolă comună (PAC). Este administrat pe baze complet descentralizate.

• Proiecte finanţate din programul SAPARD având drept ţel: 1) îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi comercializarea produselor agricole şi piscicole; 2) îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi agricolă; 3) dezvoltarea economică a zonelor rurale; 4) dezvoltarea resurselor umane. Bugetul total pentru perioada 2000-2006 a fost de 520 miliarde euro.

312

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Care este scopul fondurilor structurale? 2. Care sunt componentele FEOGA? 3. Care sunt domeniile de intervenţie ale FEDER? 4. Care sunt cerinţele pentru accesul la fondul de coeziune? 5. Care sunt obiectivele programului ISPA? 6. Ce proiecte finanţează SAPARD?

313

Bibliografie selectivă

Tratatele institutive. Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Editia specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, www.eur-

lex.europa.eu. Radu Stancu, Norma juridică, ed. Tempus, 2002. Marin Voicu, Drept comunitar, Teorie şi jurisprudenţă, Editura Exponto,

Constanţa, 2002. Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ed.a III-a

Ed. Actami, Bucureşti, 1997 şi ed. a V-a, 2000. Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Partea generală, Editura All

Beck, Bucureşti, 2003. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE - de la naţional la federal, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2005. Octavian Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Editura All Beck,

Bucureşti. Adrian Năstase, Europa quo vadis? – spre o Europă unită, Editura

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică,

Bucureşti, 2003. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2008. Daniela Popa, Integrarea României şi Uniunea Europeană: o opţiune

ireversibilă, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2006. Ionel Olteanu, Dreptul european al drepturilor omului, vol. I, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. Tudorel Stefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2006. Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2007. Marin Dumitru, colectiv, Preţuri şi concurenţă, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2002. Irina Moroianu Zlătescu, Ion Stoca, Drepturile omului în pragul mileniului al

III-lea, Carta Socială Europeană, IRDO, 1997.

314

Eugen Ghiorghiţă, Industrializarea şi comerţul exterior în România interbelică, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

Eugen Ghiorghiţă, Liberul schimb şi protecţionismul. Începuturile industrializării României 1886-1914, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

Revista „Eurodreptul” nr.1/2006, 2/2006. „Revista de studii şi cercetări juridice”. Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Integrarea europeană şi

dreptul românesc, Ed.Dacoromană, Bucureşti, 2006. Revista română de drept comunitar. Ministerul Afacerilor Externe, Repere fundamentale ale jurisprudenţei Curţii

de Justiţie a comunităţilor europene, Bucureşti, 2005. Ministerul Afacerilor Externe, Repere ale jurisprudenţei recente a Curţii de

Justiţie a Comunităţilor Europene (2003-2004), Bucureşti, 2005.

* * *

Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit général de l’Union Européenne, 9-me Edition, Sirey Universite.

Edmond Jouve, Le Général de Gaulle et la Construction l’Europe (1940-1966), vol.I et II, Universite de Paris, Faculte de Droit et des Sciences Economiques, Librairie générale de droit et de Jurisprudence, R.Pichon et Durand – Auzias, Paris, 1967.

Philippe Jestaz, Le sources du droit, Dalloz, 2005. Francis Lefebvre, Commonaute Européenne, 2002-2003. Christian Gavalda, Gilbert Parleani, Droit des affaires de l’Union

européenne, 4e edition, Groupe Lexis Nexis, 2002. Sandrine Gelin, Jean-François Guedon, QCM, Europe et Union européenne,

Edition d’Organisation, 2004. Steven P.Mc Giffen, Uniunea Europeană, Ghid critic, Ediţie nouă,

Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti.

315

CUPRINS

Capitolul 1 Istoricul Uniunii Europene

1.1. Ideea de uniune europeană.................................................... 1.2. Etapele realizării Uniunii Europene...................................... 1.3. Semnificaţia şi sensul evoluţiei comunitare.......................... 1.4. Semnificaţia şi perspectivele Tratatului de reformă.............. 1.5. Uniunea Europei Occidentale (U.E.O).................................. 1.6. Aderarea României la Uniunea Europeană........................... 1.7. Conceptul de acquis comunitar............................................. 1.8. Construcţia europeană. Repere cronologice………………..

Capitolul 2

Instituţiile Uniunii Europene 2.1. Evoluţie instituţională........................................................... 2.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale...... 2.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (Consiliul).......... 2.3.1. Precizări terminologice.................................................. 2.3.2. Consiliul Miniştrilor U.E............................................... 2.3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului Miniştrilor........ 2.3.4. Consiliul în reglementarea după Tratatul de la Lisabona………………………………………………

2.4. Comisia Europeană................................................................ 2.4.1. Istoricul Comisiei.......................................................... 2.4.2. Numirea Comisiei Europene......................................... 2.4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene......................... 2.4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei.............................. 2.4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei...................................... 2.4.6. Modul de lucru al Comisiei…………………………... 2.4.7. Comisia Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona… 2.4.7.1. Funcţiile Comisiei după Tratatul de la Lisabona 2.5. Parlamentul European............................................................ 2.5.1. Apariţia şi evoluţia Parlamentului European.................

316

2.5.2. Statutul membrilor Parlamentului European................. 2.5.3. Organizarea Parlamentului European............................ 2.5.4. Atribuţiile Parlamentului European...............................

2.5.5. Procedura bugetului la Parlamentul European.............. 2.5.6. Sesiunile şi şedinţele Parlamentului European.............. 2.6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ................................. 2.6.1. Istoric............................................................................. 2.6.2. Curtea Europeană de Justiţie......................................... 2.6.2.1. Compunere......................................................... 2.6.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie............................. 2.6.2.3. Competenţa Curţii de Justiţie............................ 2.6.2.4. Tipurile de acţiuni de competenţa Curţii Europene de Justiţie..........................................

2.6.2.5. Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie.... 2.6.3. Tribunalul de Primă Instanţă......................................... 2.6.3.1. Compunerea Tribunalului şi statutul judecătorilor......................................................

2.6.3.2. Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă….. 2.6.3.3. Procedura în faţa Tribunalului de Primă Instanţă..............................................................

2.6.3.4. Regimul lingvistic............................................. 2.6.4. Tribunalul Funcţiei Publice…………………………... 2.6.4.1. Compunere……………………………………. 2.6.4.2. Competenţa........................................................ 2.6.5. Hotărârile………………………….………………….. 2.6.6. Cheltuielile de judecată……………………………….. 2.6.7. Asistenţa judiciară......................................................... 2.6.8. Desistarea...................................................................... 2.6.9. Incidentele de procedură................................................ 2.6.10.Căile extraordinare de atac………..…………………. 2.6.11. Întreruperea hotărârilor................................................ 2.7. Curtea de Conturi.............................................................. 2.8. Comitetul Economic şi Social (CES)............................... 2.9. Comitetul Regiunilor........................................................ 2.10. Sediile instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene... 2.11. Alte organisme comunitare............................................

317

Capitolul 3

Izvoarele dreptului comunitar 3.1. Enumerare............................................................................. 3.2. Regulamentele....................................................................... 3.3. Directivele............................................................................. 3.4. Deciziile................................................................................. 3.5. Recomandările şi avizele....................................................... 3.6. Declaraţiile şi rezoluţiile........................................................ 3.7. Principii generale ale dreptului comunitar.......................... 3.8. Aplicarea tratatelor comunitare ............................................ 3.9. Aplicabilitatea dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre….................................................................

3.10. Actele juridice comunitare în reglementarea Constituţiei pentru Europa…..................................................................

3.11. Competenţele Uniunii Europene.........................................

Capitolul 4 Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

4.1. Necesitatea unei Uniuni Economice şi Monetare Europene....... 4.2. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare.......................... 4.3. Criterii de convergenţă..........................................................

Capitolul 5

Uniunea vamală

5.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică........... 5.2. Realizarea Uniunii vamale a UE............................................ 5.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală.........................

Capitolul 6

Libertăţile fundamentale

6.1. Libera circulaţie a mărfurilor................................................. 6.1.1. Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a mărfurilor..........................................

6.3. Libera circulaţie a capitalurilor............................................. 6.3.1 Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a capitalurilor.................................................

318

6.4. Libera circulaţie a persoanelor.............................................. 6.4.1. Libertatea de stabilire.................................................... 6.4.2 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a persoanelor.........................................

Capitolul 7

Concurenţa

7.1. Concepte de bază.................................................................. 7.2. Reglementarea comunitară a concurenţei.............................. 7.3. Ajutorul de stat...................................................................... 7.4 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind concurenţa...............................................................................

7.5 Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind ajutorul de stat........................................................................

Capitolul 8

Fondurile structurale şi fondurile de tip structural

8.1. Fondurile structurale............................................................. 8.2. Fondul de Coeziune............................................................... 8.3. Fondurile de tip structural (fondurile de pre-aderare)...........

Bibliografie selectivă....................................................................

319

ABREVIERI

AUE Actul Unic European TUE Tratatul privind Uniunea Europeană TFUE Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene TCE Tratatul Comunităţii Europene CE Comunitatea Europeană TCEE Tratatul instituind Comunitatea Economică

Europeană CEE Comunitatea Economică Europeană TCECO Tratatul instituind Comunitatea Economică a

Cărbunelui şi Oţelului CECO Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului CECA Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

în abrevierea franceză TCEEA Tratatul instituind Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice EURATOM Tratatul instituind Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice SEE Spaţiul Economic European UEO Uniunea Europei Occidentale UEM Uniunea Economică şi Monetară CJUE Curtea de Justiţie a Uniunii Europene PESC Politica Externă şi de Securitate Comună JAI Justiţie şi Afaceri Interne Consiliul Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene CE Comisia Europeană Comisia Comisia Europeană PE Parlamentul European Reg Regulamentul OPCVM Organisme de plasament colectiv în valori

mobiliare