Gheorghe Secheșan

Trezeşte-te, Maria!

– ROMAN –

La buiezi

Buiezile, Maria, erau buruienile de pe marginea drumului, din care mama făcea fiertură

pentru porci. Toată lumea fierbea buiezi la porci, iar noi, de obicei, ţineam în curtea mică nu

unul, ci doi, sau chiar trei porci. În coteţul din spate, care era numai al nostru, mergeam,

Maria, cu tanti Cornelia, sau cu tanti Ana, ori cu cine avea grijă, atunci, de noi, şi priveam cum

porcii se reped, lacomi, în vălăul plin cu fiertura verzuie, cu miros puternic. Se împingeau unii

pe alţii, se aruncau în covată, se muşcau, guiţau, era o stare febrilă care mie îmi plăcea; de

aceea mergem deseori să văd cum se dădea de mâncare la porci. Dar îmi părea rău de ei;

începusem să-mi dau seama că vor fi tăiaţi. În preajma duminicilor de iarnă, acelea care erau

pentru ceilalţi, dar nu şi pentru noi, începea tăiatul porcilor. Satul se umplea de guiţatul lor

disperat, iar mie mi se rupea sufletul, ştiind că vor muri.

La noi în curte erau mai multe familii, şi fiecare, aproape, tăia un porc.

Ţineam minte mai ales tăiatul nostru de porc şi al lui nenea Munteanu, când curtea se

umplea de forfotă şi lume, când se lucra de dimineaţă până seara târziu, şi când ziua se încheia

cu pomana porcului pe care, deşi eram obosiţi, nu o puteam pierde, pentru că atunci se mânca

friptură, şi cârnaţi frip ţi şi, mai ales, cei mari spuneau tot felul de istorisiri, pe care alscultam

cu nesaţ.

Multă vreme, însă, nu putusem suporta guiţatul sfâşietor al porcilor, şi dimineaţa devreme

îmi astupam urechile cu mâinile, ca să nu aud ţipătul lor sfâşietor de moarte.

Mie îmi plăcea cel mai mult de la porc, Maria, inima, şoricul, şi jumerile. Nouă, de obicei, ne

tăia porcii nenea Păducel, un măcelar din Golibreg, şi care venea de dimineaţă, îşi punea

cuţitele în ordine, pe o masă mare, în curte, apoi ajutoarele lui scoteau, pe rând, porcii din

curte, îi înjunghiau (nu am putut vedea scena aceasta decât o singură dată, pentru că mi s-a

făcut rău, şi mama mea nu m-a mai lăsat niciodată să îi mai privesc murind, de atunci încolo), îi

agăţau într-un cuier special de la noi din magazie, îi aşezau în covată, şi apoi porneau la

pregătirea lui. Nenea Păducel ştia ce mult îmi plăcea inima şi, după ce totul fusese fiert în

cazanul cel mare din magazia noastră de vară, mă chema la el, şi îmi dădea o bucată mare, pe

care o mâncam, de obicei, aproape pe nerăsuflate, să nu mă vadă ceilalţi copii, deoarece

organul acela, vital pentru orice om, se băga la tobă. Îmi plăcea mult şoriciul, din ăsta primeau

toţi copiii, nenea Păducel scotea din cazan mai multe bucăţi mari, le punea într-o oală, şi apoi

le mâncam de acolo, cu pâine şi cu sare.

Dar cel mai mult îmi plăceau jumerile. Nimeni nu le făcea mai bune, mai aurii, şi mai

crocante decât el. Îl iubeam mult pe nenea Păducel, deşi o dată, mai demult, nu l-am mai iubit.

Venise primăvara, zăpada se topise, înverzise totul, şi în straturile din faţa casei noastre

începuseră să înflorească primele flori. Am ieşit în curte, şi l-am văzut pe nenea Păducel

ridicând cuierul pe care el atârna, de obicei, iarna, porcii. M-am mirat mult, Maria, şi am fugit

la mama mea, să o întreb de ce tăia nenea Păducel porci, primăvara, şi pe ai cui porci îi tăia

din moment ce în curtea mică, nu se mai afla ţipenie? Mama mea s-a răstit la mine, spunând că

nu se taie nici un porc şi să-mi văd de joaca mea. M-am dus din nou în curte, dar nenea

Păducel nu mai era acolo. A venit puţin mai târziu cu un mieluţ alb ca spuma laptelui, pe care l-

a legat de unul din picioarele cuierului. M-am repezit la el, şi am început să-l mângâi, avea

blăniţa moale şi lângă ureche îi înmuguriseră corniţe. Nu vedeam ce face nenea Păducel acolo,

dar el a venit, m-a împins deoparte şi brusc, a tras cu cuţitul sub bărbia mieluţului. Acesta a

scos un behăit scurt, sângele a ţâşnit dintr-o dată, şi mieluţul a căzut, mai întâi pe picioarele din

faţă, apoi s-a prăbuşit şi s-a stins cu totul. Lumea începea să se schimbe, pentru mine.

De fapt, Maria, nenea Păducel era măcelar la Abator. Abatorul era lângă Tăbăcării, mai jos

de pod, la Miniş, înspre Luncavişin. Mirosea grozav acolo, dar m-am dus de câteva ori pentru

că, mai jos, pe apă, se prindeau mulţi peşti. Într-o zi, coboram dinspre pod, cu undiţele,

împreună cu Vasilică şi cu Doru Daviţoiu, fiul secretarului de la Sfat. Doru ne spusese, cu o zi

înainte că la Tăbăcării, ar fi prins câteva mrene frumoase, iar noi, Vasilică şi cu mine eram

nerăbdători să prindem, la rândul nostru, câteva.

Era o dimineaţă geroasă de decembrie, dar apa nu îngheţase decât la mal, aşa că se putea da

foarte bine, de pe gheaţă, spunea Doru. Tocmai vorbeam despre momeală, şi ne aflam în

dreptul Abatorului, când am auzit, în curtea acestuia, zgomot şi ceartă. Cunoşteam Abatorul,

Maria. Nu ştiu de ce, într-un an, nu am mai crescut porci, şi atunci mama mea m-a luat cu ea şi

am plecat la Abator, să vorbească cu nenea Păducel, pentru doi porci, pe care să-i cumpere de

aici.

Aşa că ne-am strecurat toţi trei, în curte, prin spatele staulului de vite, ocolind aleea

principală, cea care despărţea cele două ţarcuri, şi am ajuns până aproape de intrarea

principală. Poarta era larg deschisă, Maria, şi m-am mirat să văd un grup de trei miliţieni,

lovind şi ţinând în genunchi un om, care gemea şi spunea că el nu ştie nimic. Şi mai mult m-am

mirat când am văzut că miliţienii erau de la noi, din Curtea Miliţiei, şi că omul pe care îl ţineau

strâns şi îl loveau era Traian Şchiopu, croitorul la care noi ne făceam hainele. Deodată, Maria,

am rămas încremeniţi. Unul dintre miliţieni a scos pistolul de la centură şi i l-a pus lui Şchiopu

Traian la ceafă şi a spus că dacă nu spune tot, îl împuşcă.

DOSARUL I

Adevărurile din sat ne erau total necunoscute, Maria. Într-o zi, am fost la Sediu să îl caut pe

tatăl meu, nu ştiu de ce. Era iarnă frig, eu îngheţasem şi îmi era dor de el. Târam sania după

mine. Paznicul de la Sediu mi-a spus că nu era acum, dar mi-a deschis uşa biroului de visa-vis,

acolo unde primea oamenii în audienţă, pentru ca aceştia să nu mai urce în sus, pe scări, la etaj,

şi să tulbure liniştea Centrului Raional de Partid cu plânsetele, văicărelile şi nemulţumirile lor.

M-am aşezat pe scaunul mare, cu spătar, negru şi lustruit. Biroul însă nu era aşa de mare şi de

impunător, precum cel de sus. Aici nu ştiam rosturile, aşa că mă plictiseam. Am deschis la

întâmplare unul dintre sertarele biroului, am luat un dosar, şi am început să-l citesc:

Spiru Blănaru, cu grupul lui, s-a retras de la Pietrele Albe către Feneş. Între Rusca şi

Feneş, la locul numit Târşâtură, s-au organizat din nou în apărare, pregătindu-se de luptă.

Un grup, în frunte cu Spiru Blănaru, format din Petre Berzescu, Iacob Cimpoca şi Ion

Caraiman pleacă după informaţii, la Feneş. Pe poziţii de apărare au rămas Nicolae

Horescu, Anişoara Horescu şi Ion Berzescu, pregăti ţi de luptă. Târziu, noaptea s-au întors

de la Feneş Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca. Ei au adus vestea de cele întâmplate în lupta

de la Feneş. În casa lui Ion Caraiman, din Feneş, au fost primiţi cu o prefăcută căldur ă de

către socrul lui Caraiman. Spiru şi-a dat seama că nu-i ceva curat. Socrul a ieşit afară

repede şi a dispărut. În această situaţie, Spiru Blănaru şi cu Ion Caraiman au ţâşnit afară,

fugind din grădină, spre pădure. Securitatea i-a ajuns din urmă şi a deschis foc. Au

răspuns, la rândul lor, cu foc. În timpul acesta Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca s-au

retras spre pădure, trăgând cu armele. În această luptă a căzut mortal Ion Caraiman şi

Spiru Blănaru, rănit la picior. Era 12 martie 1949. Albul zăpezii de pe colinele Feneşului se

înroşise. Sângele lui Ion Caraiman curgea, în acea iarnă cu zăpadă mare, sacrificiu în

lupta împotriva comuniştilor. Sângele lui Spiru Blănaru se înfrăţea cu cel al lui Ion

Caraiman, în omătul mare, jertfindu-se pentru credinţă.

Spiru Blănaru a fost arestat şi dus la Securitatea din Caransebeş.

Deodată, am auzit paşi pe coridor. Am închis repede dosarul şi l-am băgat înăuntru. Nu

înţelegeam nimic, dar tremuram tot.

Cigania

În bucătăria noastră, Maria, era un cuptor mare şi negru, din fontă, căruia oamenii din sat îi

spuneau şpoiert, şi pe care mama fierbea de mâncare, sau murăturile pentru iarnă, ori cremele

pentru torturi şi prăjituri.

Îmi plăcea enorm de mult în bucătărie, mirosurile acelea amestecate, de mâncăruri care

fierbeau mă linişteau şi mă făceau fericit. Ani mulţi după aceea, aburii oţetului care unduia,

pentru murături, îmi creau o stare aparte, de linişte.

Trăiam, atunci, într-o lume de siguranţă şi de bunăstare, pe care nu aveam să o mai uit

vreodată.

Eu nu ştiam, Maria, că în chiar timpul în care stăteam cuminţi pe scaunele mici, sau pe patul

din bucătărie, privind cum mama pregăteşte mâncarea, existau oameni foarte nefericiţi, stăteau

închişi în celule de închisoare şi nu primeau mai nimic de mâncare ca să moară de foame.

Toţi aceşti oameni erau numiţi duşmani ai poporului şi ai regimului, iar unii erau chiar de la

noi din sat. Îi luau de acasă, îi anchetau, îi băteau iar cei din sat, erau duşi chiar aici, la Postul

de Miliţie din spatele casei noastre, Maria, de la băgrini..

Dar noi nu ştiam aceste lucruri, eram ţinuţi departe de ele, astfel încât nimic nu ne putea

strica bucuria din vremea în care eram copii.

În bucătărie existau multe vase, oale, cratiţe, tigăi, de toate mărimile, formele şi culorile.

Oamenii de aici aveau însă alte denumiri şi pentru lucrurile din bucătărie şi, în general, pentru

tot ceea ce ne interesa pe noi.

Aşa eram într-o zi la Lena, Maria, prietena ta, şi stăteam pe scaunele acelea mici, cu trei

picioare, rotunde şi înnegrite de fum. Bunica Lenei a venit la noi în cuină şi ne-a întrebat dacă

nu vrem „ouă la ciganie”.

Suna bine, Maria, dar am înghiţit în sec, căci îmi plăceau ouăle, însă nu ştiam ce e aceea o

„ciganie”.

Bunica Lenei a luat atunci, dintre toate vasele care atârnau pe un perete, deasupra

şpoiertului, o tigaie cu coadă lungă, în care a pus ulei, şi apoi, puţin mai târziu, a spart ouăle.

Dincolo, pe celălalt ochi al cuptorului, fierbea o mămăligă, mare, galbenă şi aurie aburindă.

Bunica Lenei a luat mămăliga cea galbenă şi frumos mirositoare, a răsturnat-o pe un fund mare

de lemn, şi apoi a adus ouăle, care sfârâiau în untură.

A tăiat mămăliga cu o aţă, ne-a pus la fiecare în farfurie câte două ouă, cu un miros

ameţitor, şi apoi şi-a făcut cruce.

Deci, aceasta era cigania.

Mai târziu, Maria, atunci când am început să mergem la bunicul nostru, în satul acela

îndepărtat, şi am urcat la colibă, într-una din dăţi, bunicul a făcut o altfel de ciganie.

Sus, pe deal, departe mult de şosea şi de lume, bunicul avea o colibă mică, veche, din lemn,

unde stătea din primăvară şi până toamna târziu, după ce se făceau ţuica şi vinul,

nemaicoborând aproape de loc în sat. Se rupea de lume, acolo îşi făcea de mâncare, acolo se

culca, acolo se trezea. Noi veneam la el mai cu seamă la începutul verii, când începeau „să se

facă” poamele, cireşele şi merele de Sân’ Petru, şi toamna, când se pârguiau strugurii şi când

începeau să cadă nucile din pom, cu zgomote mari ca de împuşcături.

Bunicul a început să facă, atunci, o ciganie, în care nu pusese numai ouă ci şi, pe rând,

ceapă, cârnaţi, ardei, brânză şi roşii.

În mirosul ameţitor de mâncare, care a umplut dintr-o dată toată coliba şi, parcă, întreaga

grădină, priveam tăcuţi cum creştea „cigania”, în vreme ce bunicul ne povestea.

De fapt, spunea el, povestind, pe acele locuri au mai răsunat împuşcături. El era bătrân şi nu

îi mai păsa de nimic. S-a certat rău cu tatăl nostru, Maria, atunci când era vorba să îşi dea

pământurile la C.A.P. Dar C.A.P. nu s-a mai făcut, pentru că în zonă erau dealuri, iar bunicul a

rămas numai cu supărarea aceea a lui, mai veche, că tatăl nostru s-a făcut activist, şi că s-a dat

de partea „ălora”.

Dar împuşcături s-au mai auzit, Maria, şi nu era vorba numai de cele din al doilea război

mondial, care au şi fost puţine de altfel, că acolo nu a prea fost front. Numai atunci s-au auzit

mai multe, spre sfârşit, când nemţii au început să se retragă, şi în urma lor au venit ruşii,

urmărindu-i aceştia, însă, nu se mulţumeau numai cu atât, că au început să umble pe dealuri, pe

la sălaşe şi colibe, luând ce apucau, răchie şi şuncă şi ruşinând femeile, dacă le găseau singure

şi fără apărare, sau împuşcându-i pe bărbaţi, dacă aceştia erau acolo şi se împotriveau.

Nu, nu de împuşcăturile acelea era vorba în povestea bunicului, ci de acelea care s-au auzit

mai târziu, în sus, pe deal, nu departe de sălaş, şi unde „partizanii” şi-au făcut colibă ca să se

ascundă de miliţie.

Erau luptători, care se ascundeau de Miliţie, Maria, şi care se băteau cu comuniştii, şi

regimul pe care ei l-au adus. Luptau cu armele, Maria, cei mai mulţi fuseseră militari, se

întorseseră cu ele de pe front şi nu le predaseră, aşa cum veniseră ordinele, de sus.

Bunicul ne-a arătat locul unde fusese sălaşul partizanilor. Din povestirile lui, în închipuirea

noastră, locul trebuia să arate aproape ca o cetate solidă, înconjurată de întărituri şi de

capcane, pe care miliţienii nu ar fi putut niciodată, cu nici un chip, să le treacă.

În fapt, ascunzătoarea era o biată groapă săpată adânc în pământ, ascunsă bine de ochii

indiscreţilor, cu frunze, crengi şi butuci. De altfel, Maria, noi am mai trecut de multe ori pe

acolo, şi niciodată nu am văzut nimic altceva decât un mărăciniş încâlcit.

În locul acela strâmt stăteau şapte inşi. Era cald şi înăbuşitor, se spunea, nu se putea face

focul decât noaptea, pe ascuns, acoperit, ca să nu se vadă fumul de departe.

Cei din sat le aduceau de mâncare, ziua stăteau în hruba aceea, şi îşi petreceau vremea cum

puteau, povestind, discutând, jucând cărţi. De fiecare dată aveau doi oameni care stăteau de

pază.

Într-o zi, înainte de ora prânzului, cel care supraveghea partea de sus s coborât în goană de

la postul său de observaţie strigând: „Vine cineva de sus! Sunt mai mulţi!”

Atunci, cei care stăteau în hruba întunecoasă, o gaură în pământul negru, numai în cămaşă

de corp şi în izmene, şi-au înşfăcat armele şi au rupt-o la fugă în jos, spre vale, sperând că

astfel vor scăpa, regrupându-se, apoi, mai târziu. Abia venise iarna, Maria, ninsese în seara

precedentă, şi acum totul, copacii, frunzele, mărăcinii, tufele, precum şi coliba din pământ a

partizanilor, era acoperit cu un strat subţire de zăpadă.

Nu era frig, dar cei dinăuntru au rupt-o la fugă, aşa cum erau. Desculţi, unii în picioarele

goale, pe stratul subţire de zăpadă din dorinţa de a scăpa cumva. De a nu cădea în mâinile

Securităţii, căci asta ar fi fost sfârşitul, şi nu oarecare, ci unul cumplit, în care nu moartea era

cel mai îngrozitor lucru, ci torturile la care ar fi fost împinşi, pentru a-i trăda pe ceilalţi.

Şi, într-adevăr, din cei şapte partizani de la colibă, unul singur a căzut în mâinile Securităţii,

nenea Petru Duică. L-am cunoscut mult mai târziu, Maria.

Locuia pe un deal mai îndepărtat, dintr-un sat învecinat celui al bunicului, într-o casă

adevărată, mare, din piatră şi cărămidă, înconjurată de o mulţime de acareturi. În jos, paralel,

cu drumeagul care urca spre nea Petrică, se întindea o grădină imensă, plină cu pruni şi cu alţi

pomi, atât de încărcaţi, cu poamele mari şi zemoase, încât pusese la toţi araci de lemn, care să

sprijine crengile, să nu se rupă. Dar asta mai, căci nenea Petrică fusese eliberat în armistiţiul

din 65, şi apoi umblase ani în şir să îşi recapete tot al lui şi să îşi reia existenţa, să îşi refacă

viaţa, dar nu se mai putea.

Căci între timp, cât el fusese la închisoare, se risipise totul. Nevasta, îngrozită de cea ce ar fi

putut păţi mai târziu din partea Securităţii, divorţase.

Casa nu i-o luase statul, căci era prea departe de sat ca să facă din ea Şcoală, Mili ţie,

Primărie ori Sediu de partid, aşa cum se întâmpla de obicei cu casele celor care fuseseră

declaraţi duşmani ai poporului; la fel, şi cu cei închişi, deportaţi, expulzaţi sau pur şi simplu

omorâţi. I-o dărâmaseră, însă, iar acareturilor le dăduseră foc; averea i-o confiscaseră

împărţind-o, între ei.

Petrică Duică, aşadar, se întorsese din închisoare, şi numai el ştia, probabil, ce fusese atunci

în sufletul său, şi cu câtă greutate şi amărăciune în suflet se căznise, ca să refacă totul. Să îşi

reclădească locuinţa şi să facă din nou, din pustiul în care îi transformaseră comuniştii casa, un

adevărat rai.

Pe ceilalţi ostatici ai lui Petrică, Securitatea nu reuşise să pună mâna, nu pentru că ar fi

reuşit ei să scape, aşa cum m-am gândit (şi m-am bucurat) la început, ci pentru că muriseră în

timp ce încercau să fugă.

Şi e de mirare, Maria, că au căzut atât de uşor în capcană pentru că, aşa cum ţi-am mai spus,

luptătorii anticomunişti, fuseseră, în marea lor majoritate, militari. Securitatea a organizat,

însă, o diversiune, trimiţând câţiva militari în sus, pentru a-i determina pe luptători să coboare

înspre sat, unde îi aştepta grosul trupei. Cei şapte fuseseră trădaţi, şi aşa căzuseră în capcană.

Pentru ei, greul începea toamna, când se desfrunzea pădurea şi nu se mai puteau ascunde,

retrăgându-se tot mai mult, înspre vârful munţilor. Atunci, de altfel, Securitatea organiza şi cele

mai mari „acţiuni”, menite să rărească numărul luptătorilor anticomunişti, capturându-i sau

omorându-i. Acum erau izolaţi, depinzând mai mult de „legăturile” din sat, care le aduceau

provizii şi veşti despre mişcările celor de la Securitate şi de la Miliţie. Uneori, fie că, bănuiţi de

Securitate, recunoşteau, în urma bătăilor şi a torturilor, fie, pur şi simplu, îşi ofereau voluntar

serviciile, în schimbul unor bani.

Numai aşa puteau cădea, rând pe rând, „bandele” de rezistenţi şi chiar reţele întregi, pentru

că altfel erau foarte bine organizaţi, şi buni luptători, respingând de nenumărate ori trupele de

Securitate, şi care veneau să îi caute în număr tot mai mare.

Acum, cei care (sentinela fusese prinsă înainte) o luară la fugă spre vale, cu gândul de a

scăpa pentru moment şi de a se regrupa, apoi, au fost întâmpinaţi de focul armelor automate, şi

al mitralierelor, căzând seceraţi. Dar nu au murit toţi pe loc. Doi dintre ei au fost doar răniţi,

Petrică Duicu şi cu alt camarad. Acesta, văzându-se încolţit şi ştiind foarte bine, ce îl aşteptă,

şi-a luat viaţa singur folosindu-se de pistolul pe care îl avea asupra lui.

Petre nu a reuşit acest lucru, deşi, a încercat; securiştii s-au aruncat asupra lui, ţinându-l de

mâini, smulgându-i arma din mână, lovindu-l peste tot, cu bocanci, cu mâinile şi cu picioarele,

cu o furie greu de imaginat chiar dacă fusese rănit grav. Securiştii au predat trupurile celor

morţi autorităţilor, iar acestea, cu ordin de sus, le-au plimbat prin tot satul, lăsându-le apoi să

putrezească la marginea aşezării, pentru ca oamenii să se îngrozească şi să nu mai cuteze să îi

ajute pe rezistenţi.

Priveam locul unde fusese cândva adăpostul luptătorilor anticomunişti, Maria, şi nu îmi

venea să cred că aici, lângă groapa aceasta atât de anostă, s-au întâmplat atâtea lucruri

importante

Într-o zi, când ne aflam iarăşi la bunicul, Maria, pe drumul care trecea pe lângă grădină, am

văzut urcând nişte fiinţe negre, care purtau ceva strălucitor în mână. M-am speriat şi mi-am

spus, partizanii, dar apoi am văzut că arătările întunecate erau femei, care urcau la „colibă”

plângând, cu lumânări în mână.

Plângeau încet, semn că durerile erau vechi, rănile nu se închiseseră încă (şi nu aveau să o

facă, în fapt, niciodată); când au ajuns la groapă, au înconjurat-o încet, ca într-un ritual, apoi

au început să se roage şoptit şi să plângă, strigând, din când în când, pe nume, pe toţi cei care

plecaseră pe drumul fără întoarcere, de la coliba îngropată în pământ.

Dosarul II

Subsemnatul, Ioţa Constantin, domiciliat în comuna Bozovici, raionul Bozovici, fiul lui

Ioan şi al Mariei, declar următoarele:

În ziua de miercuri, 25 mai, 1958, mă deplasam, la sapă, la lotul meu din Lunca

Nergăniului, în jurul orei 6. Nu deparce gie locul mieu, pră socacul gie coşie de pe

marginea râului, m-o ajuns o mărşână, dă-i dzîşie GAZ, dar nu am putut pentru ca să-i

reţin număru’. M-am oprit şî m-am uitat la ei, să văd şinie îs, şî ungie mierg. În drieptu

mieu, GAZu s.o oprit şî dîn ia s-or scoborît comandantul gie Miliţie gie la noi gin sat,

Căpeţelu, şî plutonieru Popa Ionel. Cum s-or dat jios, or tăbărît pr ă minie, şî or înşieput să

gia ca-n sac. M-or dzîs că-s chiabur, duşman al poporului, şî al tovarăşului Stalin. Mă

loviau, şî strîgau la minie aşa: „M ă, până când mai faşi tu greutăţi Statului şi Partidului, şî

riefuzi să ce înscrii la colectivă?

Da io să şciţi, tovarăşu prim-secretar, că io n-am nimic cu tovarăşu Stalin, că nici nu-l

cunosc, şi nişi nu m-o supărat cu nimic. Da io pământu’ mieu nu-l dau, că-i gie la moşu’

mieu şî n-am gi şie să-l dau.

Eu atunci am început să strig după ajutor, că n-am vrut să mă pun cu ei, da’ dacă am

văzut că nima nu m-augie, l-am luat pe plutonier gie piept şî am dat cu iel dă pământ,

crucea mamii lui, cum să gia iel în minie, da’ tovarăşu căpitan o dus mâna la răvolf şî o

dzîs că mă pucă, cum puşci un mâţ, numa’ atunşi ori vinit şî oaminii gie la câmp, cătr ă noi,

că or audzât larmă, şî iei nu şciu, or s-or speriat, or nu or vrut să îi vadă lumia şie or f

făcut, da’ s-or urcat în mărşînă şî s-or dus. Io am rămas pră câmp, bătut şî plin dă sînjie.

Numa’ năinciedă a fuji cu mărşîna m-or mai strâgat că o să mă ia procuratura, şî o să

mă ju gişie pântru fapcilie miele, şî asta încă să dzâc mulţam, dacă nu o să mă triezăsc în

Niera, şî să nu măi şcie nima nimic dă minie.

Io declar pră propria mia r ăspungiere, tovarăşu prim secretar, că nu mi-s chiabur, şî

nişi ixploatatori, cum dzîc iei, şi nişi r ău n-am făcut la nima. Că dacă am douăzăşi gie lanţă

gie pământ, aşcia li-am primit gie la moşu mieu, şî cu şi-am mai cumpărat.. Că io pământu

mieu gi şie să-l dau? Pînă acu am lucrat şinstit, şî tot aşa o să fac şî gie aişi înăincie. Da’

pământu’ mieu nu-l dau. Drept pîntru carie îm susţîn declaraţia şî o sămniez, Ioţa

Constantin, agricultor.

Ciupagul

Lângă casa noastră, Maria, era Căminul Cultural cel mic, şi instructor de dansuri nenea

Velişca. Pe stradă, între noi şi cămin mai era o casă, de fapt, nici nu era prea potrivit să-i spui

chiar casă, Biblioteca Centrală Comunală.

Am descoperit mai târziu biblioteca, atunci când am învăţat să citesc, şi am intrat în

universul fascinant al cărţilor. Dar şi aici, la fel ca şi în sat, la fel ca în întreaga noastră

existenţă, erau două lumi.

Pe de o parte, existau cărţile de poveşti, de legendă, de basme şi de poezii, pe care le-am

îndrăgit din prima clipă, şi care mi-au rămas adânc întipărit în memorie. Visam cu ochii

deschişi, aievea şi, în funcţie de cartea citită, eram, alături de prietenul Vasilică, de la noi din

curte, când Robin Hood, şi atunci ne furişam prin crângurile din sat, încărcaţi cu tolbe şi săgeţi,

când piraţii lui Drake. Acest episod era să ne coste viaţa, de altfel, pe mine şi pe prietenii mei,

Maxim şi Nicu Petrica, fiii secretarului doi de la Sfat. Tocmai văzusem un film cu piraţi, la

Cinematograful lui Cionca, de sus, din deal, iar curiozitatea noastră iscoditoare a găsit

numaidecât modalitatea de a-şi satisface nesaţul: o colecţie destinată aventurilor, din care

foarte multe aveau ca subiect tot ceea ce ne interesa, adică piraţii. Aşa că am început să citim

cu nemiluita acele cărţi, până când imaginaţia noastră ne-a mutat în altă lume; gândul nu ne

mai era decât la asta.

Într-o zi, pe când, eram la blocul lui Max şi Nicu, unuia dintre noi i-a venit o idee: să ne

facem o corabie. Am sărit în sus de încântare, dar ne-am dezumflat repede, uitându-ne chiorâş

la Nicu: grea treabă, într-adevăr, pentru nişte copii atât mici şi de nepricepuţi cum eram noi.

Mai ales că în minte ne stăruia eşecul anului trecut, atunci când, fascinaţi de mulţimea

scândurilor, a lemnelor din magazia noastră, ne-am decis să ne confecţionăm o sanie.

Ne-am apucat, cu înfrigurare, să alegem lemnele potrivite, dar ne-am oprit la coarne. Nu am

găsit nimic potrivit.

Aşa că am renunţat la colibe, dar ne-a venit o altă idee: pe stadionul din vale se construia o

tribună aşa că, într-o seară ne-am furişat acolo, am luat o schelă şi am pitit-o la râu, legând-o

bine de un copac. Când au venit apele mari, în primăvară, iar Minişul, s-a umflat, ne-am dus la

râu şi am urcat pe plută. Noroc că unul dintre fraţii Petrica şi-a dat seama de pericol şi a

strigat; noi am sărit de pe „corabie”, altfel, ne-am fi înecat, cu toţii, în mijlocul bulboanelor

mari, urâte şi negre, care veneau la vale cu repeziciune.

În bibliotecă mai erau şi cărţi ale Partidului, cu pioneri, cu Stalin, cu colhozuri, cu spice şi

cu combine, cu şantiere şi cu eforturi mari, gigantice, impresionante. Eu ştiam, Maria, că

lucrurile nu stau întocmai aşa, căci le vedeam aproape în fiecare zi, atunci când mergeam cu

maşina tatălui, prin satele şi comunele din vecinătatea satului nostru.

Mult mai târziu, atunci când ne-am făcut mari, ne-am dat seama că nici Volga, nici Pobeda,

nici Warşava cu care călătoream pe drumurile şi pe câmpurile raionului Bozovici nici nu erau

măcar sovietice, aşa cum toată lumea se grăbea să spună. Erau furate tocmai de la americani,

pe care erau obişnuiţi să îi numească duşmani, capitalişti, călăi.

Noi ne născuserăm, Maria, la puţin timp după moartea lui Stalin, cel numit „părintele”,

tătucul, „ocrotitorul” popoarelor, atât în cărţile mari şi roşii, cât şi la şedinţe, la jurnalele de

film, la radio sau, uneori, la şcoală. Aşa că tot ce venea din Uniunea Sovietică era bun, tot ceea

ce se făcea în Uniunea Sovietică era minunat, toate cărţile din limba rusă, sau traduse din

această limbă erau desigur erau, desigur, extraordinare, la fel ca şi filmele care rulau sus la

cinematograful lui Cionca.

Aşa ne-am trezit, Maria, în această lume, cu toate că, de multe ori, vedeam că lucrurile nu

stau tocmai aşa, că nu toţi erau nebuni de bucurie când auzeau de ruşi şi de sovietici, că la

combinele Gloria (modelul sovietic, desigur), precum şi la batozele de pe arie nu se lucra chiar

atât de entuziast şi de cu spor cum vedeam noi la jurnale.

Dar noi creşteam o dată cu această realitate, pe care o trâmbiţau filmele, jurnalele, cărţile,

ziarele şi panourile cu lozinci făcute la Sediul de partid din satul nostru, trăiam alături de ea, o

vedeam zilnic.

Cele două cămine culturale, cel mare, de sus, unde se ţineau serbările şi unde Cionca făcea

şi filme, în fiecare zi, precum şi căminul cel mic, de lângă noi, îşi aveau şi ele rolul lor. De

obicei, pe scena Căminului Cultural din deal se dădeau spectacole, şi nu erau deloc puţine: de 1

Mai, de 23 August, de 7 noiembrie, de 30 Decembrie, de ziua Recoltei, de 10 ianuarie şi câte

altele.

Dacă era vremea frumoasă, spectacolele se ţineau afară şi, deşi era mult mai frumos şi era

mai multă lume, noi, băieţii, nu ne bucuram atât de mult, căci spectacolele din sală, ne privau

de un spectacol extraordinar, pe care, în aer liber nu îl puteam vedea, din pricina oamenilor

celor mulţi şi care ar fi observat, desigur, cu cât nesaţ ne uitam noi sub fustele fetelor, şi cât de

entuziaşti eram atunci când făceau piruetele acelea largi, prilej cu care le puteam vedea

chiloţii.

Dar asta era, desigur, un lucru interzis şi de ruşine, aşa că aşteptam cu atât mai mult vreo

astfel de sărbătoare, de-a tatei, pentru a ne agăţa coatele de scenă şi, sub pretextul de a putea

privi mai bine, să vedem ceea ce ne interesa.

La cocii

Când noi am venit în sat, Maria, nu era c.a.p.-uri. La început, ele se numeau g.a.c.-uri, şi

doar mai târziu, când am crescut şi am început să mergem la şcolile de la oraş, am aflat ce erau

şi se chemau, de acum, c.a.p.-uri, cooperative agricole de producţie.

Oamenii nu vroiau aceste g.a.c.-uri, gospodării agricole de stat, asta însemnând că statul, în

cele din urmă, le va lua totul: caii, pământurile, boii, căruţele, cazanele de ţuică, lăsându-le

doar casele şi o grădină mică. Comuniştii, însă, adică cei care veniseră la putere, vroiau să le

impună cu forţa aceste gospodării colective Fuseseră aduşi la putere de către ruşi, se spunea,

căci în ţară, înainte de război nu existau decât foarte puţini membri ai partidului comunist, şi

nimeni nu le dăduse, de altfel, vreo importanţă. După război însă, odată cu tancurile ruseşti

venise şi o mână de oameni, crescuţi, învăţaţi în Uniunea Sovietică şi care, în cele din urmă,

ajunseseră ştabi. Ei impuseseră, peste tot, modelul sovietic de viaţă, şi oricine nu era de acord

cu ei sfârşea în închisori, în lagărele de deportare sau în Bărăgan.

Noi nu ştiam atunci aceste lucruri, Maria. Ne-am trezit în acel sat ca într-un Paradis în care

ne era atât de bine, unde toţi ne înconjurau, (se părea) cu atenţie şi cu dragoste şi unde nimic

rău, cu adevărat, nu ni se putea întâmpla, cel puţin la prima vedere.

Mult mai târziu, atunci când am crescut mari, am aflat că tatăl nostru nu era iubit în acele

locuri. El fusese secretar doi de raion, într-un orăşel de pe malul Dunării, acolo unde, de altfel

Maria, eu mă şi născusem. În această funcţie se pare, „corespunsese” pe deplin (conform

limbajului consacrat de către partid), şi atunci fusese numit secretar prim de raion într-un alt

sat, desigur nu acolo unde se născuse şi unde mai avea neamuri. Partidul se gândea departe şi

ştia că se vor petrece lucruri rele şi dureroase cu oamenii, şi atunci aveau grijă ca respectivii să

nu aibă deloc rude acolo unde erau repartizaţi, tocmai pentru a nu fi influenţaţi în hotărârea

lor; bunicul nostru, de altfel, a intrat foarte greu şi foarte târziu în cooperativă, şi a rămas un

veşnic nemulţumit; cel mai teribil moment a fost acela în care linia de înaltă tensiune trebuia să

treacă pe deasupra grădinii lui, de sus, de pe deal, de la Colibă: „M ăi, Ghiţă, nu poţi tu să faci

atâta lucru? Doar tu ai funcţie mare, mă!” „Cum să pot eu face aşa ceva?” răspundea tatăl

meu, cu amărăciune. „Asta vine de departe, de la Bucureşti! Lasă, că te obişnuieşti tu.” Şi s-a

obişnuit. Şi bunicul, şi toţi ceilalţi din sat, fără pământ, fără colibele de la deal, fără nimic,

nimic.

Dar, m-am întrebat, Maria, de ce atâtea măsuri de precauţie, atâtea griji şi tertipuri, din

moment ce socialismul şi comunismul erau, nu-i aşa, cele mai bune lucruri de pe lume, ele

trebuind să triumfe pe întreaga suprafaţă a globului, aşa cum spusese tovarăşul Stalin şi alţi

clasici (mari) ai marxism-leninismului, precum şi conducătorii de partid de la noi, ca şi toţi

activiştii, de peste tot, din toate oraşele şi satele ţării, şi care apăruseră aidoma ciupercilor

după ploaie?

Oamenii spuneau că, de fapt, toţi aceşti „comonişti” erau nişte oameni de nimic, cei mai

slabi, lipsiţi de orice demnitate şi valoare din toate locurile, oameni care nu însemnaseră nimic

înainte. Fuseseră ultimii, peste tot, la locurile lor de muncă, în satele sau oraşele unde, dintr-o

dată, se ridicaseră peste noapte, devenind cei mai puternici, dobândind puteri absolute, de viaţă

şi de moarte, asupra tuturor.

Tatăl nostru era acum prim-secretar în satul în care locuiam. De fapt, era mult mai mare

decât un sat, era o comună care, în curând avea să devină oraş, după cum se spunea. Nu a mai

devenit niciodată, şi nici tren nu s-a mai făcut, deşi trei regimuri le-a tot promis acest lucru.

Noi am aflat toate aceste lucruri, Maria, mult mai târziu, atunci când am început să mergem

la şcolile cele mari şi înalte, de la oraş, când totul începuse să ne pară cu totul altfel decât am

cunoscut, am învăţat şi am ştiut, înainte.

Tatăl nostru, era însă, pentru noi, Maria, un om bun. Deşi îl vedeam destul de rar, căci era

mereu plecat, în maşinile de la sediu ale Partidului, şi stătea foarte rar cu noi, copiii. Atunci,

însă, pentru noi era un tată nemaipomenit, ne plimba cu sania prin sat, atunci când era iarnă şi

cădeau zăpezile cele mari, şi când era liber; dar asta se întâmpla foarte rar. Ne spunea tot felul

de istorisiri (în special Puiul, de Al. Brătescu-Voineşti (la auzul căreia, deîndată, începeam să

plângem ca la comandă, căci ştiam sfârşitul şi nu ne puteam împăca la gândul că bietul pui, cu

aripa frântă, va muri îngheţat de viscolul necruţător al iernii), mergea cu noi la râu, la stăvilar,

învăţându-ne să pescuim, cum să punem momeala, cum să ne facem beţele, cum să ţinem mai

multă vreme peştii proaspeţi, dacă stăteam mai mult timp la râu şi nu ajungeam mai devreme

acasă, să îi prăjim.

Cum putea fi rău, atunci, tatăl nostru Maria? Cum puteau fi, Maria, într-o singură fiinţă, doi

oameni? Unul care să „îi asuprească pe oameni, care să le ia averile, pământurile, vitele,

totul” – aşa cum am auzit mai târziu că ar fi făcut comuniştii –, şi un altul, care să ne facă atât

de fericiţi şi cu care ne mândream atât de mult? Asta pentru că, atunci când mergeam în sat cu

el, sau doar atunci când îi pronunţam numele, lumea îl înconjura de dragoste şi de respect.

Mult mai târziu, atunci când am crescut mare, am început, nu să nu îl mai iubesc, ci să nu mă

mai înţeleg cu tatăl meu. Începusem să aflu şi să înţeleg anumite lucruri. Nimic ori aproape

nimic nu mai era aşa cum îmi spusese, şi cum ştiam noi că era, din familie. Comunismul nu

fusese iubit de nimeni – învăţam, singuri, cu trecerea anilor –, iar ei, comuniştii, nu aduseseră

oamenilor decât nefericire, jale şi moarte.

Dar tatăl meu, când anii au trecut, îmi spunea că ştiu toate aceste lucruri de la oameni

duşmănoşi, care nu fac altceva decât să poarte vorbe otrăvite dintr-o parte într-alta, că el a

trăit acele vremuri, şi că, ucenic fiind a asistat la entuziasmul maselor populare (erau chiar

cuvintele lui), în ziua de 23 August, a alergat împreună cu ei, pe podul de la Topleţ, şi a fluturat

şi el, alături de alţii, steagul roşu al comuniştilor.

Un pic de adevăr era în toate acestea. La 23 August (zi care figura la loc de cinste în marile

sărbători ale tatei, când el vorbea de sus de la tribună sau de la bină – cum mai spuneau

oamenii din sat –, şi era muzică, fanfară, jocuri şi distracţie peste tot, în sat). România întorsese

armele împotriva fostului său aliat (– şi aici fusese ceva, Maria, căci nemţii nu aveau să le mai

ierte niciodată românilor această trădare de arme – ), şi se alăturase celorlalţi, aliaţilor anglo-

americani şi, mai ales, sovieticilor..

Atunci oamenii se bucuraseră, în marea lor majoritate, căci se credea că războiul luase

sfârşit definitiv, şi că acum toate vor fi bune şi frumoase. Poate că de aceea oamenii ieşiseră cu

entuziasm pe străzi, şi poate că steagurile roşii nici nu existaseră vreodată cu adevărat, decât în

imaginaţia lor, a activiştilor de partid, a oamenilor acestuia şi a propagandiştilor. Cine ştie!

Acum era iarnă, Maria, şi noi ne aflam în faţa g.a.c.-ului. Tatăl meu şi cu prietenii lui

organizau o „acţiune mare”, cum le plăcea lor să spună. Era vorba de împrăştierea bălegarului

pe câmp, adunat în grămezi uriaşe lângă grajdurile.

Vederea grămezilor de bălegar îmi dădea frisoane, Maria. Acolo, la grajdurile g.a.c.-ului,

noi mergeam adesea, să luăm râme, pentru pescuit. Scormoneam cu un băţ gunoiul de la

suprafaţă, şi deîndată o lume mişcătoare, mirosind fetid, ni se dezvăluia. Coropişniţe care ni se

păreau uriaşe, şi de care atunci ne speriam – deşi erau cele mai bune pentru pescuit, pentru

peştii cei mari – tot felul de gândaci, viermi, musculiţe mişunau în faţa ochilor noştri. Dar noi

adunam râmele, lungi, roşii, strânse în gheme mişcătoare şi gelatinoase. Era, de fiecare dată,

începutul unei zile fericite.

Acum se cerea să se adune cât mai multe căruţe, cât mai mulţi cai, cât mai mulţi oameni, ca

acţiunea să aibă, în consecinţă un succes „răsunător”.

Întrebarea care se punea era, însă, de unde? Oamenii se codeau, mai ales că le venise, o

dată, mai mult, apa la moară. De unde cai, vorbeau ei între ei? Păi, nu i-aţi omorât, (deşi, cei

mai mulţi dintre ei nu îi dăduseră pe toţi la g.a.c., în pofida interdicţiilor şi regulamentelor

extrem de severe, de tot felul)? Şi căruţele, nu ni le-aţi luat (cu toate că oamenii nu stătuseră cu

mâinile în sân, şi îşi confecţionaseră, degrabă altele, căci nu puteau trăi după vrerea g.a.c.-ului,

care îi programa şi îi făcea să aştepte după propriile căruţe şi propriii cai, până când se

săturaseră şi începuseră să îşi facă, din nou, rostul lor).

Şi apoi, întrebau, tot ei, atunci când nu era nici un reprezentant al Partidului să îi audă, unde

erau camioanele, tractoarele, remorcile de care se auzea vorbindu-se zilnic la radio şi de care

se putea citi, la fel, în fiecare zi, în ziarele Partidului? Căci parcă fusese vorba că ele vor

înlocui totul, munca boilor şi a cailor, a căruţelor şi a plugurilor „primitive”, chiar şi munca

obositoare a oamenilor, care nu vor mai avea, de acum înainte, de făcut, decât să supravegheze

motoarele? Unde era, aşadar, această forţă a socialismului, încât oamenii se vedeau nevoiţi să

îşi scoată iarăşi căluţii din grajduri şi cociile din şopruri?

Ele, maşinile, de bine, de rău, existau. Marea problemă era că drumurile erau desfundate şi

pline de gheaţă, ninsese mult şi acum dăduse dezgheţul. Pe drumurile de la marginea ogoarelor

mai mergea cum mergea, dar deîndată ce maşinile încercau să pătrundă în câmp, se înfundau

până la osii, astfel încât era imposibil şi să le mai scoţi de acolo, dară’mite să mai şi lucrezi cu

ele?

Astfel încât se apelase, din nou, la ţărani şi la mijloacele lor rudimentare, învechite şi

înapoiate, aşa cum se grăbiseră să le numească mai marii Partidului, cei care importaseră de

fapt comunismul de la ruşi, şi care se grăbiseră să arunce peste bord vechile rânduieli, ca

nemaifiind corespunzătoare cu programul noii lumi.

Rămăsesem afară, Maria, în faţa g.a.c-ului. Tatăl meu era înăuntru, cu alţi câţiva activişti.

Erau foarte supăraţi, acţiunea nu se lega; din când în când, prin sat se plimba câte o căruţă cu

cai obosiţi şi un stăpân plictisit şi fără chef. Totul era departe de ceea ce plănuise şi imaginase

el, adică un lanţ nesfârşit de cocii, un du-te vino de căruţe, pe două rânduri, unele plecând

pline, şi altele întorcându-se goale.

În faţa g.a.c.-ului se odihneau acum câteva sănii, pline cu mere. În satul nostru, Maria, ca şi

în satele din jur, se făceau multe mere şi poame de tot felul, iar oamenii, mai ales iarna,

mergeau la târg să le vândă. Acum, în vederea marii acţiuni de împrăştiere a bălegarului, orice

transport de acest fel fusese drastic interzis. Se pare chiar că săniile fuseseră întoarse din drum,

la marginea satului. Se anunţase, de fapt, o şedinţă furtunoasă, cu tunete şi fulgere, în care

urmări ţii vinovaţii aveau să fie aspru traşi la răspundere.

Cei mari, aşadar, intraseră înăuntru, împreună cu tatăl meu. Aveau să stabilească, desigur,

ce şi cum, întrebările pe care aveau să le pună nenorociţilor, precum şi reacţiile la răspunsurile

acestora, ca şi, desigur, pedeapsa ce se va fi cuvenit pentru o greşeală atât de gravă. Folosirea

căruţelor în alte scopuri decât împrăştierea gunoiului de grajd, pe câmp.

În jurul săniilor erau mai mulţi oameni, oarecum îngrijoraţi. Nimeni nu ştia ce avea să se

întâmple, cu adevărat. În acele vremuri extrem de tulburi şi de grele, dar pe care noi le simţeam

uşoare şi fericite, nici nu ştiai Maria, când te puteai alege (om mare fiind, şi dacă nu te găseai

în tabăra tatălui meu şi a prietenilor lui, activiştii de partid) cu o condamnare pe viaţă, o

deportare sau măcar câţiva ani de închisoare corecţională.

Dar noi nu ştiam, atunci, Maria, toate aceste lucruri. Era iarnă, zăpadă şi era bine, o

atmosferă ca în preajma sărbătorilor de iarnă. În sănii se răsfăţau merele mari, roşii şi

strălucitoare, încât am întins mâna, şi chiar am luat un măr, dar dintr-o dată, unul din oamenii

aceia s-a încruntat la mine şi a zis:

— Furaţi şi crăpaţi, nu v-ar mai ajunge.

— Lasă-l măi, a zis un altul cu ce e el vinovat?

M-a podidit plânsul, Maria; ziua cea frumoasă de iarnă se stricase.

În ograda bunicul meu se afla o cască de oţel. Militară. Cu forma aceea specifică,

inconfundabilă, nemţească. Era găurită într-o parte, de un glonte. Marginile găurii se

deformaseră, se zdrenţuiseră. Mâncate de rugina ce acoperise treptat întreaga suprafaţă a

căştii, altădată lustruită, fără cusur.

Cel puţin astfel spunea bunicul nostru că era. El îi văzuse de nenumărate ori. Treceau, mai

ales la început, într-o aliniere perfectă, în ţinută impecabilă, cu căştile lucind în soarele

dimineţii. Mai târziu, o mai fi fost şi altfel. Dar lui aşa i-au rămas în minte. Şi chiar mai apoi,

când se retrăgeau, o făceau în ordine şi în rânduială. Acum, din cască beau apă puii de găină,

raţele, curcile.

Uneori, atunci când vreuna din păsări se apleca prea mult, casca se lăsa într-o parte, iar apa

curgea prin gaura ruginită. Nu am ştiut că pe acolo trecuse un glonţ, care îl ucisese pe soldatul

neamţ. Ne-o spusese bunicul, într-una din povestirile sale despre război.

Mergeam rar în satul bunicului, tatăl era mereu ocupat. Îl vedeam arareori. Uneori ne urca

în maşină şi ne ducea în satul acela. Ştiam că mergem acolo. Maşina era pregătită pentru drum

lung. Lustruită. Nenea Sandu şoferu’ oprea în faţa casei, aripile maşinii, geamurile, roţile, toate

străluceau de curăţenie. Înăuntrul maşinii era răcoare, miros de proaspăt şi curat. Maşina lui

Nenea Sandu nu era niciodată murdară, plină de praf. Atunci însă când mergeam departe era

ca nouă. Ieşeam prin sat pe la Crucea Rudăriei, apoi o luam la stânga. Pe la Prilipeţi (oamenii

îi spuneau Pârlipăţ), Borloveni, Iablaniţa. Vedeam câmpurile de porumb, arse de soare. Uneori,

pe ele erau oameni care lucrau. Ne întâlneam cu căruţe cu fân, oameni obosiţi, cu chipurile

pline de praf. Salutau, feţele le erau mohorâte. Drumul plin de gropi. Până la şosea mai era

mult. Mie însă îmi plăcea drumul acesta. Pe lângă noi continuau să alerge copaci, stâlpi de

telegraf , câmpuri, oameni, la muncă sau şezând plictisiţi şi fumând, în faţa caselor. Ajungeam

la bunicul în pragul amiezii. Curtea se umplea de larma noastră zgomotoasă. În mijlocul

ogrăzii stătea casca de oţel. O ocoleam cu un fel de teamă. Luam masa înăuntru, în bucătăria

strâmtă, de ţară. Mâncam cu poftă, deşi odaia era plină de mirosuri iuţi, înţepătoare. Apoi îi

ceream bunicului să ne povestească de război. El nu participase. Fusese prea bătrân, sau

reuşise cumva să scape, n-am ştiu niciodată. De altfel, nici nu îmi băteam capul, pe vremea

aceea, cu aşa ceva. Ne aşezam pe laviţele mari, acoperite cu scoarţe colorate, mirosind a lână

veche, a ceva nedefinit şi totuşi apropiat.

Bunicul ne povestea cum se încrucişau avioanele pe cerul de deasupra satului. Cum veneau

cele americane, întunecând văzduhul, şi cum apăreau, imediat, cele româneşti şi cele nemţeşti.

Începea lupta. Ascultam cu ochii mări ţi, vedeam parcă aparatele acelea umplând orizontul, cu

trupurile lor greoaie, de oţel, încleştându-se.

În tot acest timp găinile se apropiau de cască, sorbeau din apa sălcie cu pliscurile lor

galbene şi ciudate, se cuibăreau în praf. Vizitele la bunicul erau zile de sărbătoare.

*

Deşi, de sărbători, de adevăratele sărbători, cele ale satului, nu mergeam niciodată la bunicul.

Nu înţelegeam de ce, dar îmi plăcea iarna, pentru că tata ne ducea cu sania. Foarte rar. Era

întotdeauna ocupat. Noi, însă, Maria, ne bucuram. Pe uliţă strălucea zăpada, satul întreg se

întindea, în faţa noastră, pustiu. Din când în când trecea câte o sanie mare, trasă de cai. El

vorbea cu oamenii aceia, apoi ne legam sania noastră de a lor.

Simţeam că întreaga uliţă, casele, lumea sunt ale noastre. De sus, apoi, de la spitalul din

Golibreg, tata ne trăgea cu sania pe strada mare, albă şi părăsită. Simţeam atunci că el este

singur, stăpân şi trist. Tu nu ai putut să-mi spui niciodată, Maria, de ce satul era gol, atunci eram

duşi la plimbare. Căci oamenii nu fugeau de el. În biroul lui, pe care scria Audienţe, am văzut

întotdeauna multă lume.

Treceam cu sania pe drum, caii răsuflând alb, în gerul aspru, pe faţa oamenilor o bucurie albă

şi frumoasă. Iarna sărbătorile erau mai dese, Maria. Satul era acoperit cu zăpadă şi lini şte. De

Revelion părinţii noştri plecau, iar noi stăteam cu tanti Cornelia, acasă. Ea ne spunea că acolo

erau baloane mari şi frumoase, ghirlande din hârtie colorată, oameni care dansau şi se simţeau

bine. A doua zi dimineaţa mergeam la Sediu, la televizor. Acolo vedeam baloanele despre care

tanti Cornelia ne povestea. În sala de şedinţe scaunele nu mai erau aşezate ca la cinematograf,

iar eu ţi-am spus că se poate să nici nu fi fost vreo şedinţă, acolo. Scaunele erau înşirate de-a

lungul unei mese lungi, care umplea toată sala. La capătul ei era o alta, mai mică. Aerul din sală

era rece.

Îi spuneam tatei să plecăm. Uneori răsărea soarele, iar mie îmi plăcea să închid ochii şi să te

privesc în gând, cu obrajii îmbujoraţi, ţinându-mă de mijloc, pe sanie, cu căldura aceea bună sub

pleoape. De Crăciun, pentru tatăl meu nu era duminică, şi nici pentru noi nu era, Maria, deşi prin

sat treceau acum mult mai multe sănii ca de obicei. În ele stăteau băieţii cei mari. Erau îmbrăcaţi

în haine albe şi cântau melodii atât de frumoase, pe care numai în preajma duminicilor de iarnă

le puteam auzi. Odată, Nelu Mavrea ne-a luat în sania lui. Îi vedeam acum pe toţi, de aproape.

Câmpan avea un butoi mare, din care scotea un muget prelung, ca boii cei mari de la Poneasca.

Din biciul lui, Zaharia Verindeanu pocnea, făcând să răsune întreaga uliţă. Apoi, băieţii au

început să cânte. Deşi nu era sâmbătă seara, şi nici nu eram la Căminul Cultural. Cântau despre

un om pe care îl iubeau mult. Cântecul era frumos şi trist, iar în el se pomenea numele Tău,

Maria. Mi-am amintit de un tablou pe care l-am văzut în casa lui Matei Borcan. Am întrebat-o

pe Lena. Nu înţelegeam cine este omul despre care ei cântau. A vrut să-mi răspundă, însă pe pod

a apărut tatăl meu. Simţeam că este supărat, dar în noi se născuse atât de multă linişte, încât nu

ne-a mai fost teamă. Străzile erau îngheţate, străluceau. Pe drum era aşezată, în straturi, o

pulbere aurie. Nu ne mai era nici teamă, nici frig. Am ştiut, nelămurit, că acesta este Crăciunul.

Dar cel mai mult m-a mirat, Maria, atunci când au început să cânte. De ce vroiau ei să cânte,

acum? Căci nu era nici sâmbătă, şi nici seara, şi nu ne aflam la Căminul Cultural. Numai acolo,

la Cinematograful de lângă Biserică, auzeam eu cântece. Şi îi vedeam pe băieţii şi pe fetele din

ansamblul lui nenea Velişcu, dansând. Repetiţiile, nenea Velişcu le ţinea lângă casa noastră, la

Căminul Cultural cel mic. Acolo jucau toţi, în sala mică, plină de praf şi de transpiraţie. Totul

era altfel, atunci, nici băieţii şi nici fetele nu erau îmbrăcaţi în costumele lor populare.

Pe scena cea mare, însă, totul era frumos. Nici praf nu mai era. În sală mirosea bine. Noi,

Maria, stăteam întotdeauna alături de tatăl meu, în primul rând. De acolo vedeam foarte bine,

totul. Pe mulţi dintre băieţii de pe scenă îi cunoşteam. Pentru ce cântau acum prietenii Lenei,

Maria? Iată vin colindători,/ Hai Domnului, Doamne, / Seara pe la cântători, Hai Domnului,

Doamne, / Şi ei vin mereu, mereu, / Hai, Domnului Doamne, / Şi nu v-aduc nici un rău, / Hai

Domnului, Doamne, / Ci v-aduc pe Dumnezeu.

Cine era Domnul acea despre care cântau, şi pe care-l iubeau? Şi de care rău anume se temeau

ei, oamenii din sat, când eu ştiam că totul era bine şi frumos? De la tatăl meu. Am vrut s-o întreb

pe Lena toate aceste lucruri, ea le cunoştea, în mod sigur, şi chiar am întrebat-o. A vrut să-mi

răspundă, dar, deodată, pe pod apăruse tatăl meu. Era supărat, nu ne-a spus nimic, mergea

înainte, tăcând. Eram atât de fericiţi, şi-atâta linişte se născuse în noi, încât nu ne-a fost teamă să

îl întreb cine e acela Dumnezeu? S-a mâniat şi mai tare, spunând că n-o să ne mai lase niciunde,

niciodată, ca să învăţăm toate porcăriile. Simţeam că pentru el, ceea ce se întâmplase era ceva

rău. Şi nu înţelegeam cum putea fi astfel ceva ce îi făcea pe oameni atât de fericiţi? Străzile erau

îngheţate şi strălucitoare.

Nu ne era frig, şi nici teamă mu ne mai era ,de nimeni, nici de tatăl meu, şi nici de ceea ce ar

fi putut spune mai târziu.

Cuina

Într-o zi, Maria, ne aflam la Lena, în cuina de vară. Tatăl nostru nu ne prea lăsa să mergem

la prietena ta, Lena Mavrea, căci spunea că acolo învăţăm tot felul de prostii, care ne strică

mintea şi creierii.

De fapt, nouă ne plăcea la Lena. Acolo aflam o mulţime de lucruri, care altfel ne-ar fi rămas

necunoscute. Întâlneam multă lume, tot felul de oameni; ei vorbeau de lucruri de care, în casa

tatălui meu, nu auzeam. Aşa, de pildă, faptul că oamenii nu erau atât de mulţumiţi şi fericiţi cum

păreau la sărbătorile tatălui meu, şi cum credea sau îi plăcea lui să creadă că sunt, la 1 Mai, la

23 August sau la 30 Decembrie. Deşi tatăl meu fusese fericit atunci când s-a întors de la

Bucureşti, de la Congres. „Am terminat colectivizarea”, spusese, şi chiar băuse un păhărel cu

ţuică, el, care nu bea aproape niciodată. Eram copii, Maria, şi tot ce venea din partea lor, a

părinţilor noştri, nu putea fi, în mod firesc, decât bun şi potrivit. Mai ales că noi ne simţeam

foarte bine în satul şi în casa noastră şi nici nu bănuiam că în jurul nostru este atâta nefericire.

Oamenii nu erau deloc bucuroşi de venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare. Asta

însemna de fapt, că li se lua tot, dintr-o dată, fără să li se dea nimic în schimb, decât vagi şi

deşarte promisiuni. Am auzit astfel, atunci când am început să creştem, Maria, şi să înţelegem

altfel lucrurile, că de multe ori oamenii nu aveau ce mânca, în ţară era sărăcie mare.

Comuniştii luaseră totul tuturor, avere, moşii, vite, ogoare, case şi atunci unii, din bogaţi sau

îndestulaţi cum fuseseră înainte, au ajuns de nu mai aveau cu ce să îşi ducă zilele de azi pe

mâine, vânzând la preţuri de nimic adevărate bogăţii.

La noi în sat nu am observat aşa ceva, Maria. Că oamenii, adică, nu ar avea ce mânca.

Oricum, se spunea, deveniseră mai săraci prin venirea comuniştilor la putere.

Nouă nu ne lipsea, în casă, Maria, niciodată nimic. Deşi nu aveam grădină, aveam tot timpul

ce ne trebuie, ba ardei, şi roşii şi castraveţi în miezul iernii, pe care tatăl nostru le cumpăra de

la bufetul Partidului din Sediu ori, mai ales, din oraşul cel mare şi îndepărtat, unde avea mereu

tot felul de şedinţe şi de conferinţe. De acolo ne aducea mereu banane, portocale, mandarine,

pe care, la magazinul universal al lui tanti Viorica nu le văzusem niciodată.

Apoi bufetul Partidului de la noi din sat era mereu plin cu tot felul de bunătăţi: muşchi

ţigănesc, parizer, ciocolată cu lapte, în interiorul cărora găseai basme şi poveşti, ciocolate mici

cât unghia unui copil, pe care erau desenaţi pitici turnând o vadră de lapte), pâine albă, bună şi

pufoasă, al cărei gust nu aveam să îl uit, dar nici să îl mai întâlnesc, vreodată, de atunci încolo.

Desigur, în sat, oamenii nu aveau atâtea bunătăţi. Dar nici foarte, foarte rău nu o duceau.

Iarna, în apropierea Anului Nou, satul nostru era plin de strigătul sfâşietor al porcilor

înjunghiaţi, din care aveau să se facă şunca, slănina, toba, cârnaţul, cramele, şi toate acele

bunătăţi, de care şi masa noastră era plină întotdeauna. Şi nu numai în perioada de iarnă, când

era firesc ca toată lumea să aibă pe masă „cele ale porcului”, dar chiar şi înspre vară, târziu.

În timpul acesta Maria, în vreme ce noi o duceam atât de bine, şi se părea că nimic rău nu va

putea pătrunde în lumea noastră, existau oameni care tânjeau după un coltuc de pâine, iar o

bucată de cârnaţi ori de şuncă li se va fi părut ruptă din rai.

Erau oameni care zăceau în închisoare, Maria. Dar nu pentru că ar fi furat, ori pentru că ar

fi fost nişte răufăcători. Ei refuzaseră să intre în colectiv, Maria, sau pur şi simplu vorbiseră de

rău pe comunişti peste tot, spunând că aceştia nu vor face altceva decât să aducă oamenilor

necazuri, moarte şi mizerie. Aşa că prietenii tatălui meu activiştii, mili ţienii şi toţi cei care

apăruseră peste noapte, în toate locurile din ţară, ca să-i înveţe pe oameni cum să trăiască

fericiţi, i-au aruncat pe aceşti „du şmani ai poporului” în închisori. Acolo domnea foamea,

foamea absolută, Maria, aşa cum greu şi-ar putea imagina cineva că se poate suferi de foame:

se vorbea, iar noi am auzit aceste lucruri mai târziu, cu mult mai târziu, că dimineaţa oamenii

aceia primeau o cană cu apă colorată (cafeaua) şi un coltuc mucegăit de pâine; la prânz, o

supă chioară, fără nici un fel de carne ori grăsime în ea, cu câte un fir de morcov, vreo boabă

de fasole şi „felul doi” un terci oribil, din mălai stricat, pe care, în mod obişnuit nici animalele

de casă nu le-ar fi mâncat. Dar ei, oameni care înainte avuseseră de toate, duseseră un trai

îmbelşugat, erau siliţi, acum, să mănânce aceste lucruri oribile (seara un turtoi din acelaşi

mălai imposibil), menite să îi distrugă fizic.

Noi nu ştiam, Maria, toate acestea, şi ne bucuram de viaţa îmbelşugată pe care o duceam şi

de toate bunătăţile de care aveam parte.

Îmi plăceau mult, Maria, dimineţile albe de iarnă, cu soarele răsărind în odaia încălzită, iar

noi, lângă teracotă, în camera mare, bând ceai rusesc, tare şi îmbietor, mâncând cârnaţi

afumaţi sau felii subţiri şi gustoase de şuncă, caltaboşi, tobă ori sângerete.

În vremea aceasta, Maria, alţi oameni mureau de foame, în închisori. Mai mult, chiar,

auzeam că în satele învecinate, ascunşi prin păduri, în grote şi gropile de pe dealuri, stăteau

ascunşi partizanii. Ce erau aceşti partizani, Maria, eu nu ştiam prea bine. Ştiam doar că lumea

îi considera duşmani ai tatălui meu şi ai prietenilor săi, ai Partidului, ai comuniştilor şi, în

consecinţă, comuniştii spuneau ai poporului.

Alţii, dimpotrivă, spuneau că ei, partizanii, sunt adevăraţii „buni”; ei singuri s-ar fi opus

comuniştilor, cu arma în mâini şi au refuzat să lase ţara la discreţia ruşilor şi a sovieticilor.

S-au ascuns în munţi, pe la stâne şi sălaşe, sperând multă vreme, ani în şir, că vor veni

americanii şi îi vor ajuta să pornească lupta împotriva sovieticilor. Deşi îi încurajau,

trimiţându-le arme, bani, muniţii şi provizii, americanii nu au mai venit niciodată, lăsându-i pe

partizani singuri în faţa trupelor de securitate. Încet, rând pe rând, i-au înconjurat pe rezistenţi,

i-au prins, pe unii i-au împuşcat pe loc, iar pe alţii i-au aruncat în închisori, să putrezească

acolo, şi să moară încet, chinuit.

La fel, Maria, de bunăseamă că şi aceşti oameni sufereau de foame. Izolaţi în grote, în munţi,

la sălaşe sau pe dealuri, ei erau aprovizionaţi de „cei din vale”, rude, neamuri ori prieteni

strecurându-se periodic în locurile unde se ascundeau luptătorii din rezistenţă, şi aducându-le

merinde pentru mai multă vreme, provizii, veşti despre cele ce se mai întâmplau în ţară şi

despre cei de acasă.

Dar nu întotdeauna acest lucru era posibil. Uneori rudele erau urmărite, nu mai puteau veni,

întârziau cu zilele, cu săptămânile iar în acest timp, cei din munţi trebuiau să se descurce cum

puteau, mai mâncând poame, dacă vremea era caldă, sau mai vânând câte un animal sălbatic,

atunci când venea iarna şi, când, de altfel, era cel mai greu, pentru toţi, dar cel mai uşor pentru

securitate, căci se găseau, acum, urme peste tot.

Atunci foametea era mare, şi ei tot aşteptau să le vină proviziile de jos, amăgindu-se cu o

coajă de pâine, sau un şorici uscat, căci foc nu se putea face, s-ar fi văzut de departe, şi ar fi

fost repede prinşi.

Nu cunoşteam, Maria, toate aceste lucruri şi ne petreceam zilele liniştite, fără griji, fără

a ne gândi măcar că am putea suferi vreodată de foame.

*

Am ajuns la poarta Lenei. Acolo ne aştepta bunicul ei. Când l-am văzut în poartă, cu capul

descoperit, ningea. Am uitat imediat că am fugit de acasă, şi de faptul că am putea fi pedepsiţi

pentru asta. Fulgii cădeau rari şi leneşi. Am intrat înăuntru, în odaia caldă, luminată doar de

câteva lumânări. La capătul coridorului lung, cu geamuri mari, dincolo de care fulgii pufoşi se

aşterneau necontenit, era o altă lume. N-am intrat de la început, în încăpere erau oameni mulţi,

veselie şi larmă. Mie, Maria, atunci când se adunau atâţia oameni la un loc, mi se făcea frică.

Bunicul Lenei ne-a luat, însă, de mână, şi ne-a împins înăuntru. Pentru o clipă, au tăcut toţi,

privindu-ne cu umbre de spaimă. Nu era pentru întâia oară, Maria, când venirea noastră îi făcea

pe oameni să amuţească, ca şi cum le-ar fi fost o frică foarte mare. Apoi, Lena a sărit de pe

scaun şi ne-a îmbrăţişat. Era fericită, aproape că îi venea să plângă. I-am văzut acolo şi pe

prietenii mei, din Luncavişin ori din Dubauşia: Petrică Marcia, Pescariu, Pavel Mavrea şi Neluţu

Jurchescu. Erau, cu toţii, frumos îmbrăcaţi, şi fericiţi. În mijlocul odăii trona un brad uriaş, care

umplea încăperea de lumină. Era un pom frumos împodobit, cu multe lumânări, şi ne-am mirat,

Maria, asta pentru că la noi bradul se împodobea mai târziu, aproape de sărbătoarea

Revelionului, şi cea a Anului Nou. Nu eram singuri, prietenii noştri din sat se aflau acolo.

Alături de brad am văzut o masă mare, încărcată cu prăjituri, sticle de băutură şi multă, multă

mâncare. Nimeni nu se atingea, însă, de nimic, de parcă ar mai fi aşteptat să vină cineva, iar noi

nu ştiam cine, şi nici nu îndrăzneam să întrebăm.

Când, peste câtva timp, în noaptea albă care se aşternea tăcut, leneş, am auzit clopoţeii unei

sănii, bunicul Lenei a spus: Vinie cu colinda!

Am ieşit cu toţii în curtea mare, Moş Pătru a deschis poarta. Flăcăii au intrat chiuind, cu

strigăte de veselie, din caii negri se ridica un fum alb, care se amesteca în zborul fulgilor de

zăpadă. Petrică Marcea a oprit sania, curtea s-a umplut de sunetul zurgălăilor şi de bubuiturile

tobei lui Valentin Câmpan, feciorii au coborât din sanie, iar Nelu Mavrea, fratele Lenei, s-a

îndreptat spre noi. Eram aşezaţi cu toţii, pe treptele casei. În faţă stătea bunicul, tuşa Maria.

Pavel era îmbrăcat cel mai frumos dintre toţi, cu o şubă albă şi lungă, împodobită cu flori

colorate. Pe cap avea o căciulă neagră de miel. În mână avea un toiag alb şi frumos, cu panglici

colorate. S-a oprit în faţa noastră, au amuţit şi zurgălăii, şi toba, şi buhaiul, toate. Pavel şi-a

înfipt toiagul în neaua pufoasă, şi a spus, apoi: „ Bună zâua la dumneavoastră, gazdă bună şi

inimoasă / Noi ne-am sfătuit / Prin nămeţ mare-am pornit, / Să vigiem dă n-aţi durmit, /

Vestea mare-aţi audzât? / Primiţ, gazdă luminată, / Colinda de cu zori plecată, / Că de nu, ne-

om supăra, / L-altă casă om pleca, / Pe alţii i-om colinda.

Primim, primim, a răspuns, râzând, Moş Pătru. Nelu Mavrea a dat un chiot. S-au pornit din

nou pocnetele de bici, zurgălăii, buhaiul şi toba cea mare. Poftiţi de intraţi. Ne-am dat cu toţii la

o parte, Nelu Mavrea a intrat primul, şi-a dezbrăcat şuba cea albă şi ninsă. Avea zurgălăi şi la

picioare, Maria, care sunau la fiecare pas pe care el îl făcea. Sub şubă se vedea un cojoc alb,

înflorat, aşa cum nu vedeam decât foarte rar, la Expoziţiile de la Ziua Recoltei ori la Căminul

Cultural al lui Nenea Velişcu. Acum însă eram atât de fericit să privesc toate aceste lucruri,

adevărate şi apropiate, încât odaia s-a luminat, parcă, deodată, şi mai mult.

Au intrat şi ceilalţi. Conducătorii nu s-au aşezat, însă, ci au început să cânte frumos. Trei

păstori se întâlniră, / Şi aşa se sfătuiră, / Floarea Soarelui, Raza Soarelui, / Haideţi fra ţilor,

să mergem, / Floricele să culegem, / Raza Soarelui, Floarea Soarelui, / Şi să facem o cunună,

/ S-o-mpletim cu voie bună, / Floarea Soarelui / Raza Soarelui, / Şi s-o ducem lui Christos, /

Să ne fie de folos. / Floarea Soarelui, Raza Soarelui.

Pe feţele tuturor strălucea o fericire nouă şi ciudată, Mi se părea că, în afara acestei seri albe,

şi de cântecul trist al flăcăilor din sat, de bucuria blândă de pe feţele oamenilor din odaie nu mai

exista nimic altceva pe lume. Nici supărarea tatălui meu, şi nici necazul oamenilor, pe care îl

ştia, şi nu îl înţelegeam. Nimic altceva decât cântecul acesta trist şi frumos, şi noaptea senină şi

fericită de Crăciun. Când am auzit gazul tatălui meu, te-am luat de mână şi am ieşit, singuri,

afară.

Coleşa

Nouă ne plăcea multă mămăliga, Maria, şi dintr-un alt motiv (de fapt, cei din sat îi spuneau

coleşă, aşa cum de altfel, multe şi nenumărate cuvinte aveau cu totul altă denumire, la noi

acasă şi în sat). Într-o bună zi, în acele zile rare, pline de bucurie, când tatăl meu era acasă,

mama a răsturnat pe mijlocul mesei o mămăligă uriaşă. Tatăl meu s-a prefăcut că-i dă o palmă

coleşei aburinde, dar nu a atins-o cu adevărat, iar noi, copiii ne-am lăsat imediat păcăli ţi şi am

plesnit şi noi cu toată forţa. Nu ne-am prefăcut, însă, aşa că ne-am fript, apoi am râs cu toţii şi,

de fiecare dată, multă vreme de atunci încolo, atunci când mâncam mămăligă, repetam

„p ăcăleala” chiar dacă nu mai găseam, aproape deloc, martori care să se lase păcăli ţi.

Dar, când am repetat „figura” la bunica Lenei, aceasta s-a supărat. S-a încruntat şi a

început să strige la mine, spunând că ce este asta, că aşa ceva nu a mai văzut, că asta este o

adevărată bajiocură, să baţi coleşa, care-i sfântă, că-i de la Dumniezău şi noi o batem, că dacă

nu ne trebe să n-o mâncăm, dar nu să o batem ca păgânii.

Cine ne-o învăţat să batem coleşa cu mâna o ştiut el ce-o ştiut. Nima nu face aşa ceva; cine

vrea să-şi bată joc de cele sfinte grea povară îşi ia şi grea pedeapsă o să-l aştepte.

Lena vroia să o mai potolească, într-un fel, cumva, dar ea nu şi nu, cu cât Lena se

străduia mai mult, cu atât bunica se îndârjea mai tare.

— Na, s-a jucat şi el, acuma ce-i?

— Iastă, că ne-o luat pământurile şi coliba şi tu nu ştii nimic, şi mi-i aduci în casă, că o

să creşti şi o să vrei să te mări ţi şi o să te trimit la ei să îţi acopere curu, că eu nu o să mai am

cu ce.

Oamenii din sat, Maria, nu vorbeau urât. Sau poate că nu îi auzeam eu, întotdeauna tăceau

parcă într-adins atunci când eram în preajma lor. Dar nici să suduie nu-i auzeam.

Acum, însă, bunica Lenei era tare mâniată, şi nu înţelegeam, de ce.

– Cum ne-au luat pământurile, ce vorbeşti aşa, fără rost, numa’ să ne sperii? a mai întrebat

speriată Lena.

– L-or obligat pe tată-tu să ne bage în colectivă, fi-le-ar colectiva a dracului, cu cine a făcut-

o cu tot, seca-i-ar inima.

Atunci Lena şi-a dus mâna la gură şi dintr-odată a început să plângă. Nu înţelegeam ce se

întâmplă şi, mai ales, de ce, deîndată ce se pomenea de colectivă şi colectivizare, oamenii se

enervau, apăreau lacrimi, şi plânsete şi vaiete.

Mai demult, Maria, Lena a venit într-o dimineaţă la noi, şi a spus că ne ia la ea la colibă.

Ne-am bucurat, mă bucuram de orice plecare, vroiam să cuprind totul, cât mai mult. Cu

trecerea anilor, îmi dădeam seama că fusesem muncit de o nelinişte aparte, ce venea dintr-un

sentiment de vină, de necunoaştere, de teamă şi dezamăgire, în acelaşi timp.

Am luat-o pe scurtătură, pe drumul din spatele capului, apoi am urcat panta mică ce suia în

Golibreg, am ieşit pe şosea, pe drumul înspre Poneasca, şi am mers aşa câţiva zeci de metri,

până am ieşit de tot din sat. Mi-a rămas în minte, Maria, o casă mare, veche, părea părăsită,

dar era atât de frumoasă, de vie şi de tulburătoare; simţeam un nod în gât de câte ori treceam

pe acolo. Casa avea ceva straniu şi de neînţeles. Mai târziu am aflat şi de ce simţeam atâta

emoţie trecând pe lângă casă. Fusese casa unui partizan. Adică a unui luptător din lupta

anticomunistă, care luase drumul pădurilor şi al munţilor, să lupte împotriva comuniştilor. Se

înfrăţise cu banda lui Spiru Blănaru, din Domaşnea, iar detaşamentul lui era format aici, în

zona noastră şi tot de aici acţionau, alăturându-se acţiunilor comandantului.

Casa îi fusese imediat confiscată, membrii închişi, trimişi în cele mai îndepărtate şi cumplite

locuri, la Canal, ori la închisori de femei şi de copii.

Dar toate acestea noi le-am aflat, Maria, cu mult, mult mai târziu, şi ni se părea că toată

acea lume de flori, de discursuri şi de festivism a tatălui meu, este pe deplin adevărată.

Aşa, Maria, de 8 Martie noi, la şcoală ne întreceam să le facem mamelor noastre felicitări,

care de care mai frumoase şi mai atrăgătoare. Desenam ghiocei, sori şi raze strâmbe şi

caraghioase, pe care le dăruiam în public, la serbarea de Ziua Femeii când de obicei, venea şi

tatăl meu, alături de alţi prieteni de-ai săi, şi ascultau cu mare interes poeziile şi cântecele

noastre, prostuţe şi naive, închinate Partidului, şi comuniştilor, şi Ţării.

Cum puteam noi şti, Maria, că Ziua Internaţională a Femeii era, în fapt, o invenţie

comunistă, o sărbătoare pe care o născociseră sovieticii, pentru a avea şi ei marile lor

sărbători, aşa cum le şi aveau capitaliştii americani, şi pentru a da poporului alte prilejuri de

bucurii, în schimbul sărbătorilor care le vor fi fost furate, cum ar fi Crăciunul, sau Paştele, sau

Ruga satului?

Odată, de mult, Maria, au venit la noi în sat două fete mult mai mari decât noi,, Marika şi

Ilona. Eu m-am îndrăgostit imediat de ele şi când mă luau de mâini şi mă dădeau huţa, simţeam

că mă topesc de emoţie şi bucurie, atât de încântat eram. Fetele acelea frumoase şi mari, care

mă aţâţau cu mirosul lor tulburător, şi pe care le priveam, devastat, cum se dezbrăcau în

camera vecină, cea a Pomului de Iarnă, printr-o gaură făcută special în hârtia albastră ce

acoperea geamul, veniseră, din Oraşul cel Mare, să organizeze Ziua Internaţională a Femeii.

Erau cunoştinţe de-ale părinţilor noştri şi de atunci înainte, când mergeam la oraş trăgeam

întotdeauna la ei. Amintirea dezbrăcării lor persistă dureros, ca şi teribilul miros de femeie, aşa

că, în prezenţa lor, mă apuca o slăbiciune ciudată, roşeam şi mă fâstâceam. Ele nu ştiau ce se

întâmplă, mă mângâiau şi mă alintau, iar asta mă dădea gata definitiv. Sfârşeam prin a

tremura, pur şi simplu.

Acum veniseră să mobilizeze femeile din sat şi mergeau peste tot, trăgându-mă după ele. În

cele din urmă, totul s-a terminat cu o sărbătoare mare la Căminul Cultural. La o masă festivă,

îmbrăcată în roşu, sta mama mea, şi cele două fete de la oraş, precum şi încă două prietene ale

mamei mele, tanti Mărioara şi tanti Craia, ai căror soţi lucrau, de asemenea, undeva la Sfat ori

la Sediul de Partid.

Sala era plină de femei, în primele rânduri stăteau soţiile activiştilor de la Sediu sau de la

Sfat ai celor care lucrau la Miliţie, soţia medicului, a farmacistului.

S-au citit discursuri, s-au scandat lozinci, apoi a avut loc un spectacol folcloric. Mie cel mai

mult mi-a plăcut însă în timpul şedinţei, căci Marika şi Ilona aveau fuste scurte, ele veneau de

la oraş şi, când se aşezau, li se vedeau chiloţii, iar eu mă uitam ţintă acolo, cu gâtul neclintit,

înţepenit, încât toată lumea, la sfârşit, m-a lăudat, apreciindu-mă cât de atent am ascultat tot ce

s-a spus, şi cât de cuminte am fost pe tot parcursul şedinţei.

Şi ziua de 1 Iunie, Maria, ziua Internaţională a Copilului, aveam să aflăm mai târziu, tot o

invenţie comunistă era. Aşa vroiau să arate că Statul şi Partidul avea grijă de copii, că ei

reprezentau interesul cel mai de seamă pentru Partid şi Popor.

Multă vreme mi-a plăcut ziua de 1 Iunie, ziua copilului, Maria. Mergeam în Parcul cel Mare

(Parcul Poporului), unde recitam, cântam şi spuneam poezii, şi apoi primeam cadouri,

bomboane, ciocolată, cărţi şi caiete. Atunci, încă, se pare, Partidul era bogat.

Mai târziu ziua de 1 Iunie mi-a devenit nesuferită. Într-o zi, tovarăşa educatoare mi-a spus să

concurez la trotinete. Ştiam să merg cu trotineta, Maria, chiar aveam una a mea, cineva din

casă, poate tu, poate tanti Cornelia nu mai ştiu bine, mi-a şi împodobit-o cu panglici din hârtie

creponată, din acelea cu care se împodobeau brazii pentru pomul de iarnă, astfel încât se

făcuse în jurul meu o adevărată atmosferă de sărbătoare.

Necazul cel mare, Maria, a fost acela că, din trei sau patru concurenţi, eu am ieşit ultimul. Şi

mai grav a fost faptul că, apropiindu-mă de linia de sosire, oamenii au început să mă fluiere, şi

să mă batjocorească, ceea ce m-a umilit. Cu atât mai mult, cu cât eram obişnuit ca peste tot,

acolo unde mergeam, împreună cu tatăl meu, să fiu bine primit, şi toată lumea să mă înconjoare

cu atenţie, cu dragoste şi cu bucurie. Iar acum mă batjocoreau şi mă fluierau. Descumpănit,

înainte, chiar de a ajunge la linia de sosire m-am oprit, şi am dat cu trotineta de pământ, cât de

frumos împodobită şi vopsită ar fi fost ea. Asta i-a întărâtat şi mai mult pe oameni şi au început

să râdă cu şi mai multă poftă.

Am luat trotineta, am târât-o spre casă, căci locuiam nu departe de Parcul Poporului (şi pe

care înainte îl chemase Parcul Maria Tereza) şi, plângând, am trântit-o de scările casei,

spunând că eu nu mai merg la nici un concurs, şi la nici un 1 Iunie, câte zile oi mai avea.

Toate serbările, acestea, Maria, frumoase şi încântătoare, cum mi se păreau mie atunci, se

petreceau în vreme ce bărbaţi, femei şi copii îşi petreceau timpul, chinuiţi, în închisori.

Existau, în acele timpuri, Maria, fără ca noi să ştim aceste lucruri, penitenicare

„specializate”, pentru femei şi pentru copii. Cu ce-ar fi putut greşi femeile, şi mai ales copiii,

împotriva regimului comunist, mă întrebam, mai târziu, Maria, atât de mult, încât să sufere

chinuri atât de îngrozitoare, aşa cum se povestea că se întâmplaseră lucrurile.

Femeile, de pildă, erau dezbrăcate la piele în celulele îngheţate, iar ochiul vigilent al

paznicului (întotdeauna bărbat) le privea cu nesaţ, umilindu-le până în cele mai mici tainiţe ale

trupului şi ale sufletului. Umilirea mergea şi mai departe de orice altă închipuire încât, atunci

când mergeau la toaletă, sau în foarte puţinele cazuri când aveau dreptul la duş colectiv,

acelaşi ochi vigilent al paznicului le privea pofticios, umplându-le de silă faţă de propriul trup

şi faţă de toată omenirea.

Fiind duse la interogatoriu (de cele mai multe ori, pentru vini imaginare sau inexistente, căci

marea majoritate erau fiice sau soţii de foşti demnitari ori oameni politici, de partizani, de

rezistenţi, de ţărani declaraţi chiaburi şi care ajunseseră în închisoare pentru acest simplu fapt,

ori pentru refuzul de a-şi turna soţii, sau de a colabora cu securitatea) erau, la fel, dezbrăcate,

măsurate de sus până jos de ochiul gardianului, umilite, bătute, torturate şi de cele mai multe

ori, violate, căci nimic nu i se putea întâmpla celui care peste noapte (şi care, de obicei, fusese

un nimeni la el în sat) devenise mai marele peste vieţi, peste destine şi peste fiinţele a zeci şi sute

de femei.

Dar copiii, Maria? Ce se întâmpla cu copiii, a căror zi noi o serbam cu atâta fast, de 1

Iunie? Cum putea deveni un copil mic, ca mine, ca tine şi ca toţi cei cu care ne jucam în fiecare

zi, în curte, în parc, la râu sau la „cazemată” duşman al poporului?

Or, iată, Partidul hotărâse că se poate. Erau, „automat”, duşmani ai poporului copiii

celor care fuseseră întemniţaţi pe motive politice (foşti politicieni, oameni cu funcţii în

administraţie, jandarmerie, bănci etc.), copiii „bandiţilor,” adic ă ai partizanilor şi ai

rezistenţilor, precum şi ai „chiaburilor”, arestaţi pe motivul că ar fi prea bogaţi, aveau prea

mult pământ şi prea multe grâne, se foloseau de argaţi şi, chiar dacă munceau cot la cot cu ei,

de cădeau în brânci, se chema că sunt exploatatori, deci condamnabili prin simplul fapt că se

născuseră astfel.

Mai erau, apoi, copiii mai mari, care făcuseră parte din frăţiile de cruce ale mişcării

legionare, înainte sau după Război, în fond nu mai conta, căci tot vinovaţi se chema că sunt, şi

care fuseseră duşi într-o închisoare specială, în pofida tuturor legilor.

Dar mai erau şi altfel de „copiii răi”, Maria, pe care noi nu îi cunoşteam, sau poate că

existaseră şi la noi în sat, dar noi fuseserăm ţinuţi departe de ei. Auzeam, de pildă, că în oraşul

unde merseserăm adeseori, existau copii care, auzind de prăpădul armatelor sovietice, de

comunism, şi de tot dezastrul pe care îl aduceau cu ei, de la părinţii lor, şi-au încropit propria

organizaţie anti-comunistă, cu statut, regulament, haine confecţionate din vechile uniforme de

război, şi care încă se mai găseau la rude şi la cunoştinţe, cu arme în toată regula, numai că...

din lemn şi soc. Bineînţeles că Securitatea, aceea care „veghea atent la binele Ţării şi al

Poporului”, aflase foarte repede de toate acestea, şi îi arestase pe copii. În ciuda evidenţei, a

rugăminţilor disperate ale părinţilor şi ale profesorilor, a faptului că totul fusese un simplu joc

copilăresc, fără nici un fel de pericol, copiii au fost duşi la închisoare. Care le era regimul,

acolo?

Nici pomeneală să fi fost mai blând, fiind vorba de nişte copii. Cei care îi văzuseră pe copii

în lagărul special destinat lor, spuseseră că filmele în care erau prezentaţi copiii exoftalmici de

la Auschwitz sau Dáchau erau de-a dreptul nişte desene animate, pe lângă ce se întâmpla acolo.

Am trecut de casa pustie, Maria, tristă şi părăsită ca o moarte, şi apoi am apucat-o pe şosea,

pe drumul mare în sus, spre Poneasca, de-a lungul râului Miniş. Era o dimineaţă de vară,

frumoasă, senină şi bucuroasă. Minişul se strecura printre stâncile de la marginea satului, de

unde săreau băieţii cei mari şi îndrăzneţi. Apoi, pe măsură ce urmam drumul, malul cobora, iar

apele unduiau clare şi limpezi, printre rădăcini, ierburi şi flori, crengi aplecate deasupra.

Aerul mirosea tare, a bucurie, a viaţă şi a senin. Aş fi vrut să merg aşa ore întregi, nimic nu

mai părea să ne poată strica bucuria din acea zi când, apropiindu-ne de ORACA, am auzit

câteva împuşcături. Inima ne bătea în piept cu spaimă, şi am început să alergăm nebuneşte într-

acolo, să vedem ce s-a întâmplat.

ORACA, Maria, era locul unde erau adunate vitele din sat, pentru a fi sacrificate la abator,

ori duse la oraş. Normal ar fi fost ca ele să fie cumpărate de la ţărani, spre a fi apoi

„valorificate” a şa cum era limbajul de acum al noilor stăpâni ai ţării. În fapt, se spunea,

Maria, că şi aceasta era o dureroasă minciună. Luând modelul sovieticilor, care aduseseră la

noi în ţară comunismul, stăpânii de azi ai ţării, instalaţi de Kremlin, furau de la oameni, totul.

Stabiliseră şi un sistem „legal”, pe care l-au numit sovrom, şi care era un fel de prăvălie mai

mare, ca a lui tanti Marioara, mă gândeam, numai că ruşii nu plăteau nimic şi luau totul, aşa

că asta nu se mai putea numi nici schimb, nici comerţ; nimic altceva decât jaf la drumul mare,

pe care oamenii trebuiau să-l accepte. Deşi ruşii erau oficial, aliaţii noştri, în fapt, se

comportau ca nişte cotropitori.

Vitele erau adunate la ORACA, încărcate în camioane, duse la oraş şi, dacă se adunau prea

multe (iar cei de la Sfat aveau grijă să strângă cât mai multe), erau adunate în turme, şi mânate

aşa pe drum, până la cel mai apropiat oraş, apoi îmbarcate în vagoane speciale, şi duse până la

marea prietenă a ţării, Uniunea Sovietică.

Alteori, însă, la ORACA erau chiar sacrificate animale şi, când treceam pe acolo la pescuit,

la furat de prune sau pur şi simplu să colindăm dealurile, puteam vedea, printre ochiurile

gardului de sârmă, sângele cald scurgându-se pe canalele speciale făcute pentru aşa ceva.

De aceea, Maria, când am auzit împuşcăturile, am crezut că cei de la ORACA s-au hotărât să

lichideze vitele mai uşor, căci omorârea lor cu barosul nu era nici prea uşoară, şi nici nu

„mergea” atât de repede, pe cât ar fi vrut stăpânii cei noi.

Am părăsit şoseaua, Maria, şi am ocolit gardul de sârmă, spre a nu fi văzuţi. Învăţasem să ne

furişăm, căci ştiam că mereu se întâmplau în sat lucruri pe care conducerea cea nouă vroia să

le ascundă de ochii oamenilor din sat.

În spate la ORACA începea dealul, iar gardul din spate era năpădit de buruieni, de tufişuri şi

de mărăcini. Încet, cu băgare de seamă, spre a nu fi simţiţi, ne-am furişat acolo şi, printre

frunze, spini şi mărăcini am privit tot ceea ce se întâmpla.

Pe cimentul prevăzut cu şanţuri pentru scurgerea sângelui animalelor sacrificate stăteau, în

genunchi, cu mâinile legate la spate, câţiva oameni. În spatele lor erau câţiva miliţieni, cu

pistoalele mitralieră îndreptate spre ei. Ţipau, înjurau cu toţii şi, din când în când, îi loveau cu

patul puştii pe cei îngenuncheaţi. La un moment dat, dintre miliţieni s-a desprins unul, care se

vedea că e şeful lor, căci era îmbrăcat altfel. Uniforma sa era dintr-o stofă mai bună, el ţipa cel

mai tare, şi de el ascultau toţi. Şi-a scos pistolul din toc, s-a îndreptat brusc spre oamenii legaţi

şi, din spate, pe rând, i-a tras fiecăruia câte un glonte în ceafă.

Au răsunat cinci împuşcături pe dealurile de la ORACA. Ţestele celor cinci au explodat

brusc, pe cimentul pe care de obicei curgea sângele vitelor sacrificate s-au împrăştiat creierii

celor cinci, şi sângele lor, amestecat cu ţăndări de oase şi şuviţe de păr.

Am luat-o la goană cu disperare, Maria, care încotro, nimeni nu mai era atent pe unde

alerga. Ne-am regăsit mai târziu, lângă podeţul care traversa Minişul, spre coliba Lenei, eram

speriaţi, palizi şi îngroziţi. Mi s-a făcut rău acolo, lângă râu, am vomitat stând în genunchi, la

fel ca oamenii care îşi găsiseră la ORACA moartea.

Apoi am urcat în sus, pe cărare, spre coliba Lenei. Nimeni nu scotea o vorbă, din când, în

când întorceam capul îngroziţi, aşteptându-ne parcă, să fim şi noi prinşi de miliţienii din vale, şi

împuşcaţi la fel cu oamenii aceia.

Am ajuns, într-un târziu, la sălaşul Lenei, bunicul ei s-a speriat când ne-a văzut, trebuie că

arătam îngrozitor, livizi, zgâriaţi, loviţi, plini de noroi. Bunicul nu a spus nimic, se poate să îşi fi

dat şi el singur seama, mai mult ca sigur că auzise şi el împuşcăturile de acolo, de sus, de pe

deal.

Mai târziu, spre după-amiază, bunicul Lenei a fiert o mămăligă în ceaun, ne-a îmbiat să

mâncăm, avea şi brânză, şi lapte, şi pastramă de oaie, dar noi priveam bucatele cu ochii mari,

şi nu puteam mânca nimic.

Bunicul Lenei a venit, seara, cu noi în sat, semn că se petrecuse ceva foarte grav, căci

niciodată oamenii nu îşi lăsau animalele, şi rostul singure, la sălaşul construit anume pentru ca

vara să se stea acolo.

La întoarcere am trecut pe la ORACA. Era linişte, şi pace. Nu se auzea, nu se vedea nimic, ca

şi cum nimic nu se întâmplase. Noi, însă, simţeam mirosul de sânge plutind în aer, şi vedeam

aievea imaginea celor morţi, căzând cu capetele zdrobite. Ştiu, Maria, că atunci am căzut

bolnav. Am zăcut câteva zile, am avut temperatură mare, cei ai casei credeau că voi muri, căci

nici un medicament, nici un doctor din sat nu îşi putea da seama ce puteam avea. Într-un târziu

m-am făcut singur bine, dar continuam, uneori, noaptea, să aiurez, mă trezeam şi începeam să

strig, speriindu-i şi tulburându-i pe toţi ai casei.

De toate astea mi-am adus, brusc, aminte, Maria, atunci când bunica Lenei mi-a spus de

colectivă. De aceea era ea atât de tulburată şi se supărase, brusc, pe noi. Am început să înţeleg,

vag şi nelămurit, că lucrurile nu erau chiar atât de bune şi de frumoase, aşa cum erau ele

prezentate de tatăl meu, în şedinţele lui de la 1 Mai şi 23 August.

Mâncam, acum, la Lena, coleşa caldă, cu brânză şi ochiuri de ou (mâncare care mie îmi

plăcea mult, dar care, acum, îmi provoca o nesfârşită silă), şi mi-am amintit, deodată, de scena

de la ORACA. Îmi dădeam seama că oamenii îşi pierdeau, odată cu colectivizarea, sălaşurile şi

locurile, şi tot ce aveau mai bun şi mai drag. Tot ce fusese, pentru mine, o bucurie şi o mândrie,

devenea odios, îngrozitor şi de neîndurat.

Coleşa, care altădată îmi creştea sufletul de fericire, îmi părea un lucru îngrozitor, de parcă

aş fi furat din averea şi din viaţa celor împuşcaţi atunci,la ORACA.

Acum, coleşa bunicii lui Lena Mavrea avea gust de moarte.

*

În ograda bunicului meu, uneori, venea vecinul său, ca să stea de vorbă. Nu ştiu de ce, atunci

când îl vedea pe tatăl meu, părea supărat, şi abia dacă îl saluta. Nici tatăl meu nu era foarte

bucuros, de altfel, şi simţeam crescând între ei ca o duşmănie. Într-o zi stăteam sub nuc, bunicul

meu şi vecinul lui tăifăsuiau, aşezaţi pe două scaune mici, crescute parcă din pământ. Deodată,

vecinul a ridicat vocea, spunând: „Tu-i mama’ lui de colectiv, cu cine l-o făcut, cu tot!” A

aruncat o scurtătură de lemn în casca de oţel, ce s-a întors deodată într-o parte, rânjindu-şi golul

prin care apa murdară se scurgea pe pământ. Găinile au ţâşnit speriate, eu m-am ridicat să văd de

ce se ceartă. De fapt, nu se certau. Vecinul bunicului s-a ridicat şi a plecat. Am rămas foarte

mirat, dar nu ştiam cum să-l întreb pe bunicul.

Acum îmi reaminteam de o altă seară, frumoasă şi caldă, de vară, când tatăl meu a intrat pe

uşă şi a spus, bucuros: „Am încheiat colectivizarea. Mâine mergem la Congres, să raportăm.”

Am înţeles că o fericire ascunsă îl încerca. Bucuria lui, aşadar, nu putea fi una rea. Nu

înţelegeam, atunci, din ce pricină era atât de mânios acel vecin. Şi de ce, mai mult, uneori mă

privea cu duşmănie. Ura aceasta o mai simţisem odată, demult, atunci când unchiul Lenei

Mavrea, uica Pavel, a povestit cuiva de pe uliţă cum că din pricina tatălui meu nu se va construi

în sat fabrica de cherestea, de parcă ar fi pământurile lu’ ta-su, să nu aprobe.

Mai spunea apoi că lor, celor din conducere, le-ar fi fost frică de tovarăşii cei noi, şi cu carte,

care aveau să vină de la oraş, şi să conducă fabrica, dându-i pe ei, „cei vechi”, la o parte. Multe

se spuneau în sat despre tatăl meu, şi despre prietenii săi de la Sediu. Şi mai multe povestea

vecinul bunicului meu, în faţa căştii de oţel, de parcă numai în faţa ei lucrurile se puteau rosti, şi

numai aici, în faţa găurii făcute de glonţ, vorbele ar fi căpătat un rost anume. Dar toate astea se

spuneau pe şoptite, de parcă vorbele ar fi fost furate de undeva, iar ei, bunicul meu şi cu vecinul

lui, s-ar fi temut să nu fie prinşi rostind acele cuvinte, care poate nici nu erau ale lor, le luaseră

de undeva, şi se jucau acum cu ele. Simţeam că, dintr-o clip în alta, cineva se va năpusti asupra

noastră, ne va surprinde, arătându-ne cu degetul, începând să strige: „A ţi furat cuvintele!”

Mai cunoscusem şi altădată sentimentul acesta ciudat, de teamă că ai putea fi surprins făcând

un lucru interzis, că faptele tale nu sunt bune, şi că îţi vor aduce numai necazuri.

La colectivă

La noi în sat colectivizarea s-a făcut mai târziu decât în alte părţi. Peste tot, unde te uitai,

numai dealuri, şi pământul era mai sărac decât la câmp, aşa că în sat colectivizarea a venit mai

în urmă. Oamenii credeau că peste ei trecut năpasta asta, că pe ei i-a ajutat Dumnezeu, de a

scăpat de o urgie aşa de mare, dar iarăşi a venit un ordin de la Regiune, să se facă şi la noi

G.A.C.uri. Atunci i-am auzi certându-se, în biroul cel mare, de la Sediu, al tatălui meu. Şi, mai

ales, inginerul agronom susţinea că nu-i bun pământul pentru aşa ceva, că nu poate fi

mecanizat, că nici calităţile necesare pentru scoaterea producţiei la hectar, nu le are. Cineva i-

a atras atenţia să fie atent cum vorbeşte, şi să nu se opună progresului, că s-ar putea să fie

interpretat drept duşman al poporului. Atunci l-am văzut pe tatăl meu neputincios, nici el nu

dorea colectivizarea, dar astea erau directivele de sus. Aş fi dorit să îl pot ajuta cumva, dar el

era tare supărat. Înţelegeam că nu se poate vorbi cu el, acum. Până la urmă, s-au liniştit, au

semnat nişte hârtii, au adus răchie, şi mâncare multă, şi bună, au început să petreacă, dar nu

păreau, cu toţi, la fel de bucuroşi. Cel mai bine petreceau tovarăşii de la Regiune, ei erau

fericiţi că au rezolvat sarcina, şi că pot raporta de împlinire a îndatoririlor, mai sus.

Peste două zile au plecat cu maşina la oraş, să ducă probe la analize, la laborator. Trebuia

dovedit faptul că pământul era foarte bun, că se poate lucra mecanizat şi că se poate face

colectivă şi în satul nostru. Dar la câţiva kilometri de oraş s-au oprit, au descărcat lăzile în care

puseseră pământul de analiză. L-au aruncat în şanţ, nenea Sandu, şoferul, a luat un hârleţ din

portbagaj, a început să sape, şi a încărcat din nou lăzile, de data aceasta cu pământul cel negru

şi bun, din câmpie. Oamenii spuneau că pe acela l-ar fi dus, de fapt, la analiză, că apoi în sat au

sosit rezultatele, şi că acum nu se mai putea spune nimic. Aşa că se hotărâse de sus, de tot, să se

înfiinţeze colectivă şi la noi în sat, şi gata.

Pe Ioţa, însă, l-au luat şi l-au dus. Înainte de asta l-au chemat la Sfatul Popular, să dea o

declaraţie că intră în G.A.C., dar a refuzat, din nou. Atunci, într-o seară, în casa lui au venit

cinci miliţieni (afară, în curte, în grădină şi pe uliţă mai erau câţiva), şi i-au spus să se

pregătească, pentru că o să plece din sat. A mers cu trenul de vite trei săptămâni, la el nu mai

avea nimic, un săculeţ de făină şi unul de secară, daţi de nevastă-sa, înainte de plecare. Când

au ajuns în câmp, au făcut focul cu ce uscături au găsit, şi au prăjit boabele de secară. Până

atunci primiseră doar peşte sărat şi, foarte rar, apă murdară.

Muncea pe rupte, acolo în câmp, unde au fost lăsaţi singuri, de izbelişte, pentru 600 de

grame de pâine pe zi, de dimineaţa până seara. Mestecând pâinea acră, necoaptă şi mucegăită,

i se făcea rău gândindu-se la casa lui, la pământ, la cele patru vaci, la hambarele pline, la

pâinea pe care o cocea nevasta, în ţăst. Se mângâia cu gândul că, poate, cele de-acasă i-or fi

rămas soţiei, copiilor, deşi speranţa era tare slabă, pe aici se auzeau numai grozăvii. Nu avea

de unde să ştie, bietul Ioţa, că i se confiscase totul, şi că fusese declarat, oficial, chiabur.

Nevasta şi copiii au rămas numai într-o cameră a casei, şi pentru aceea trebuind să plătească o

chirie. Nimic nu aveau, nici măcar o vacă, să poată da lapte la copii.

Nu ştiu de ce, Maria, mă apucase o mare tristeţe. Deodată, toate lucrurile din sat deveneau

altele. Încercam cu disperare să le prin urma, să le întorc înapoi, să le aşez în rosturile lor. Mai

auzisem cândva de plecările acestea, ale oamenilor din sat. Vecinul bunicului plecase şi el, în

Bărăgan, cu toată familia. Cu câteva ore înainte de miezul nopţii, au venit în casa lor mai mulţi

miliţieni, înarmaţi, şi le-au spus să încarce tot ce vor ei, într-o cocie, căci vor pleca pentru mult,

mult timp. Copiii tocmai se culcaseră, femeile trebăluiau prin bucătărie, bărbaţii fumau, bând

câte-un pahar cu vin, vorbind cu îngrijorare despre cele ce aveau să vină, şi pentru ei.

A sosit, şi mult mai devreme decât se aşteptau, căci oamenii aceia care aveau ordin special

erau fără milă, nu au ascultat nimic, nici de rugăminţile bărbaţilor, de a-i lăsa măcar până

dimineaţa, pentru a se putea rostui, cumva, nici de plânsetele femeilor, nici de ţipetele copiilor,

treziţi din somn într-o vânzoleală de sfârşit de lume.

Ce puteau să încarce într-o căruţă? se întreba vecinul bunicului meu, întrebându-l, în acelaşi

timp, pe el. Aproape toată lumea plângea, bărbaţii (adică el, vecinul bunicului, ginerele lui,

Adam, şi cu feciorul cel mare, Ion) mergeau pe lângă căruţă, îndemnând caii, potrivind mereu

câte ceva, încercând să nu lase să se vadă pe chipul lor ce aveau în suflet, şi cât erau de

îngrijoraţi. Din când în când, se străduiau să intre în vorbă cu miliţienii, să-i întrebe unde îi

duc, şi de ce. Aceştia le strigau însă să închidă gura, şi să îşi vadă de treabă, or să vadă ei unde

vor fi duşi.

La gară s-au întâlnit cu alţi consăteni, ridicaţi şi ei de la casele lor, cu tot ce putuseră aduna

în mare grabă, cu miliţieni stând cu puştile întinse în spatele lor. Era mai rău ca pe front, în

prima bătaie, acolo ştiai măcar cu cine te baţi, aici era ca la sfârşit de lume. Nu ştiai nimic,

unde vei fi dus, de ce, şi pentru câtă vreme.

*

Dosar III

Drumul a fost îngrozitor, ne-au închis în vagoane de vite, n-aveai unde să-ţi faci nevoile,

n-aveai aer să respiri, nu primeai apă. Copiii plângeau şi strigau că vor înapoi acasă, că

unde îi duc, aşa, în miezul nopţii, cei mari ne uitam unii către alţii, eram convinşi că ne vor

duce în Siberia, şi că acolo ne vom găsi sfârşitul, cu toţii. Am mers o zi şi o noapte,

credeam că vom muri de sete; degeaba băteam în uşile vagoanelor, la oprirea în gări, cu

disperare, să ne audă măcar alţi oameni, cerând apă pentru copii, cel puţin; tot drumul am

primit doar dou ă vedre de apă, şi aceea neagră, ca în visele rele, cu gust rău, de nebăut.

Nevoia este însă mai tare decât orice, şi am băut, ce puteam face alta?

Într-un târziu, am ajuns şi la câmpie, la Bărăgan. Trenul a oprit în plin câmp, nu era

nici gară, nici haltă, nici oameni, pustietate, ca la marginea lumii, şi o căldur ă care te bătea

în creştet.

Ne-am înşirat to ţi, de-a lungul unui drum care abia de se întrezărea în câmpia prăfuit ă,

arsă cumplit; a venit o remorcă, învăluit ă într-un nor de praf, încărcată cu ţăruşi.

Mili ţienii au adunat toţi bărbaţii la un loc, şi le-au poruncit să meargă cu ei. Eram

înfricoşaţi, ne puteam aştepta la orice, parcă se întorsese lumea cu susul în jos.

Ne-au pus să batem ţăruşii din loc în loc, în câteva pătrate mai mari, şi ne-au spus că, de

acum încolo, asta ne este casa.

La Căisâni

La noi în curte, Maria, nu locuiam doar noi. Erau şi alţi oameni, care lucrau la raion, cu

tatăl meu, sau la Sfatul Popular. Printre ei se afla şi familia lui nenea Munteanu, un ţigan mare

şi mustăcios, care venise mai târziu în curte, cu o liotă de copii şi nepoţi; se stabiliseră în casa

mare, cu trei camere, de pe terasa curţii noastre. Oficial lucra la Sfat, dar lumea spunea că el

era bătăuşul Mili ţiei, că prin mâinile sale treceau toţi cei care nu vroiau să se înscrie în c.a.p. şi

care, într-un fel sau altul, deveniseră duşmanii tatălui meu şi ai prietenilor săi. El le-ar fi

administrat nişte bătăi soră cu moartea, pe care nu aveau să le uite toată viaţa.

Într-o zi frumoasă de primăvară, când toţi copiii din curte eram pe terasă, jucându-ne şi

povestind, a venit nenea Munteanu, mirosind rău a băutură, clătinându-se puternic şi rânjind.

Noi, Maria, tocmai „achiziţionaserăm” un pisoi negru, care nu mai contenea să se joace, în

faţa noastră, a copiilor, încercând să îşi prindă coada sau alergând după florile de tei pe care

noi i le aruncam. Căci tocmai înfloriseră teii din faţa terasei lui nenea Munteanu, şi toată

curtea era scăldată în mirosul lor. Nenea Munteanu s-a aşezat lângă noi, pe terasă, cu un

zâmbet ciudat, a prins dintr-o dată pisoiul cel negru şi l-a băgat sub cişmeaua alăturată, de

unde se scotea apa pentru udatul curţii. A scos apoi, nu ştiu de unde, un baston de cauciuc, şi a

început să izbească pisoiul cu toată forţa, în strigătele noastre disperate. Au ieşit femeile în

curte dar, atunci când nenea Munteanu l-a azvârlit scârbit pe jos şi s-a dus înjurând înăuntru,

pisoiul abia mai sufla. A murit la scurt timp după aceea.

Nenea Munteanu avea copii mai mari decât noi, pe Nesi, Marişca şi Irina. Cu ei, din când în

când, mai ales în vacanţe, erau doi copii de vârsta noastră, Vasilică şi Ana. Vasilică a şi rămas

în sat, o vreme, la şcoală, căci mama sa (una din fetele cele mai mari ale lui nenea Munteanu)

avusese ceva probleme pe la oraş şi îşi trimisese copiii aici, la noi.

Vasilică îmi era cel mai bun prieten, eram aproape nedespărţiţi. Mergeam împreună la

pescuit, pe deal, făceam arcuri sau „indiene”, mergeam împreună la blocurile cele noi, de unde

furam ţevi din plastic, cu care apoi ne jucam. Până într-o zi, când mama a spus să nu îl mai

prindă în casă pe Vasilică. Într-o seară ne jucam, noi copiii, în camera mare. Mai întotdeauna,

la noi erau aproape toţi copiii din curte. Aveam multe jucării şi, mai ales, ceea ce foarte puţini

din sat aveau la acea vreme, televizor. Deodată, Vasilică a spus pur şi simplu că pleacă şi nu se

mai joacă. Am început să ne rugăm de el să nu plece, să nu strice jocul, dar era neînduplecat şi

a ieşit pe uşă. Mama mea a intrat în cameră, a auzit despre ce este vorba, s-a dus glonţ la

dulapul cu vitrină, a privit şi apoi s-a dus în coridorul cel mare, spunând: „Vasilică, să vii

imediat înapoi”! Vasilică s-ar fi codit, apoi s-a moşmonit câteva secunde, după care s-a

îndreptat înspre mama mea, care l-a căutat prin buzunare, spunându-i mereu: „Unde i-ai

ascuns? Unde i-ai ascuns?” Când mi-am dat seama despre ce era vorba, am început să plâng,

căci nu puteam să cred că Vasilică ar fi furat într-adevăr câteva sute de lei din vitrină, aşa cum

spusese mama mea. Banii nu erau însă, aşa că mă înverşunam cu atât mai mult să cred că totul

era o minciună şi că prietenul meu cel mai bun, Vasilică, fusese învinuit pe nedrept. A doua zi

de dimineaţă, însă, devreme, când se luminase de ziuă, cineva a găsit sutele de lei aruncate la

gura de canal de la capătul coridorului. Vasilică a mărturisit, mai apoi.

O vreme ni s-a interzis cu desăvârşire să ne apropiem unul de celălalt, dar apoi asprimea

pedepsei s-a înmuiat, dar nimic nu mai era ca înainte. Apoi, într-o zi, a plecat la şcoala cea

mare, de la oraş, de unde venise, şi nu l-am mai văzut niciodată.

Într-o zi de început de vară Marişca, Irina şi Nesi au trecut pe la noi şi m-au chemat să merg

pe deal „la căisâni”. Tocmai începuseră să se pârguiască fructele acelea galbene, zemoase şi

mari, şi m-am bucurat mult că m-au chemat, deşi m-am mirat, Maria, pentru că ei nu aveau

grădini, şi nici chiar în grădina noastră, din spatele C.A.P.-ului nu creşteau astfel de pomi

fructiferi.

Am trecut Minişul pe podeţul de la Jidan, apoi am traversat livada de pruni, şi am început să

urcăm. Mergeam pe drum, sporovăind, când deodată Marişca s-a întors brusc, şi-a dus degetul

la buze, făcându-ne semn să nu mai vorbim, apoi a dispărut pe o potecă îngustă, pe care eu nici

nu o văzusem. Ne-am strecurat tiptil cu toţii, şi am intrat într-o livadă imensă de caişi. Cei trei

au scos nişte plase şi au început să îndese în ele caise, cu crengi, cu frunze, cum apucau.

Deodată într-unul din caişi s-a izbit cu putere o boată mare, iar noi ne-am speriat şi am dat un

strigăt. Cel care aruncase boata era stăpânul livezii, şi atunci am înţeles că, de fapt, plecasem

la furat de căisâni. Cu o altă boată în mână, stăpânul se apropia ameninţător de noi, urmat de

un câine mare şi lăţos, ce hămăia îngrozitor la noi. Când tocmai eram pe punctul de a o păţi,

Marişca s-a repezit la mine, m-a luat pe după umeri şi a strigat: „E copilu’ lu’ tovarăşu prim”!

„ Şi ce dacă?”, a strigat ţăranul acela mare şi furios, „şi căisânii îs a mei, nu de la C.A.P.-eu”,

dar îşi lăsase mâna în jos şi a oprit şi câinele care s-ar fi repezit, negreşit, la noi. „Ia plecaţi, că

vă rup picioarele, şi ce dacă i-a lu’ tovarăşu’ prim, livada i-a mé”, iar noi atât am aşteptat, am

rupt-o la fugă, şi nu ne-am oprit decât după ce am trecut podul înapoi, cu răsuflarea tăiată,

uitându-ne în continuare înapoi, să vedem dacă nu s-a răzgândit stăpânul şi nu ne urmăreşte.

Dosar IV

Celula 11 a închisorii din Târgu-Mureş, anul 1959

În celulă sunt 60 de deţinuţi. Majoritatea tineri, membri ai lotului Uniunea Tineretului

Liber din Reghin. Apoi tineri maghiari din Miercurea-Ciu c, arestaţi şi condamnaţi pentru

uneltire împotriva orânduirii socialiste, art. 209, partea a II-a, cod penal vechi. Ceilalţi

sunt oameni în vârstă. Fiecare are propria încadrare într-unul din articolele de lege ale

codului penal din acea perioadă:

Ţărani din Unghieni, bătuţi cu sălbăticie pentru că s-au opus „transformării socialiste a

agriculturii”, proces condus de generalul de securitate, Nicolae Ceauşescu. Acesta nu ezită

să folosească pistolul, pe care îl fixează, înainte de a trage, după modelul chinez, în ceafa

vinovatului.

Membrii unor secte religioase: „Martorii lui Iehova ”, adventiştii. Regimul comunist

scoate în afara legii aceste secte, iar membrii lor primesc pedepse variind între 15 şi 25 de

ani de muncă silnică. Partidul se teme, mai mult decât de orice, de credinţă.

Liberalii: avocaţii Folea Mircea, Tămăşoiu Virgil.

Ţărăniştii: Gliga Ion, ş.a.

Legionarii: Bubu M ărgineanu, Dioti Luigi, Povanci Gheorghe, Benea Sabin şi Trifescu.

Toţi sunt originari din Râmnicu-Sărat, muncitori la Fabrica de Ţigări. Sunt anchetaţi de

Securitatea Ploieşti, de pe strada Rudului (în acelaşi local care adăposteşte sediul

Gestapoului). Anchetator: Luţa.

Independenţi (numiţi, generic, de către regim, „contrarevolu ţionari”): magistratul

Tîrn ăveanu, din Ibăneşti, Popescu, maior de cavalerie (arestat cu lotul Faliboga).

Într-una din zile moare, sub ochii noştri, în suferin ţe îngrozitoare, bătrânul Silvaş, din

Habic Mureş, în vârstă de 80 de ani. Vina: avea un fiu plecat în Australia. Pentru că tatăl

refuză să îşi recheme fiul în ţară, este arestat şi închis. Va muri în scurt timp.

Regimul penitenciar: de exterminare şi de violenţă fizică. Acest lucru li se aducea, de

altfel, la cunoştin ţă deţinuţilor din primele clipe ale detenţiei.

Comandant: Colonel Diriti Pal.

Şef de cameră: Suciu Ioan, din Târgu-Mureş, fost director al închisorii între 1947-1949.

Turn ător. Datorit ă lui, majoritatea deţinuţilor au trecut prin regimul de izolare.

Izolarea: celulă de dimensiuni extrem de reduse, compusă dintr-un prici fixat în beton,

o rogojină veche, iar noaptea, o pătur ă de o vechime greu de precizat. Pedeapsa este de la

o zi până la douăzeci şi una de zile, cu lanţuri sau fără, în funcţie de semnătura

comandantului. Celula nu este încălzită pe tot parcursul anului. Regimul alimentar: două

zile, o cană cu apă şi o felie de pâine de 60-70 de grame, a treia zi hrana normală de celulă.

În aceeaşi celulă erau ţinuţi şi condamnaţii la moarte, având acelaşi regim.

Căpara

Într-o zi, Maria, stăteam în faţa casei noastre, pe scăunele, şi priveam uliţa pustie. Era

sfârşitul verii, în curând avea să înceapă şcoala, satul era pustiu de copii şi de oameni. Era o zi

de sâmbătă, ţin bine minte, deoarece tatăl meu era acasă, deşi aproape niciodată nu îl vedeam

nici măcar duminica, şi cu atât mai puţin sâmbăta. Se întâmplase ceva, de data aceasta «în sens

pozitiv», aşa cum îi auzeam spunând, adeseori, pe tovarăşii de la Centru; se încheiase cu succes

campania agricolă de vară, şi nu începuse, încă, cea de toamnă, adică recoltatul porumbului şi

arăturile. Era o pauză de acţiuni Priveam de-a lungul uliţei, şi nimeni nu apărea, nu înţelegeam

unde puteau fi toţi copiii cu care ne jucam în mod obişnuit, sau mergeam la scăldat. Deodată,

dinspre Centru, mai sus de Sediu, s-a auzit un strigăt puternic: «Nuntăăă, băă!» Ne-am ridicat

în picioare, bucuroşi că starea de amorţire se terminase, că aveam, de acum, ce privi. Dinspre

capul satului, mai sus de Sediul de partid, venea o mulţime mare de oameni. Acum nu se vedeau

prea bine, şi totuşi nu putea fi nimic altceva decât o mare bucurie, căci se auzeau torogoatele, şi

viorile, şi dubele. Coloana se apropia, şi atunci am putut vedea mai bine că lumea era în straie

de sărbătoare, în costume populare frumoase, aidoma celor pe care le îmbrăcau băieţii şi fetele

din ansamblul lui nenea Velişcu, atunci când se ţineau «sărbătorile mari» ale tatălui meu. Dar

acum totul era, parcă, altfel, mai adevărat, cumva, şi cu cât oamenii se apropiau mai mult, cu

atât simţeam cum ne pătrunde atmosfera de sărbătoare. În fruntea erau câţiva feciori cu

steaguri, dar nu din acelea cernite, pe care le văzusem la înmormântare, şi nici din cele ale

Partidului, roşii, cu stema URSS-ului pe ele, ori roşii, cu stema URSS-ului pe ele. ci viu colorate

împodobite cu ghirlande de flori şi podoabe de tot felul. Cu cât se apropiau mai mult, îi

recunoşteam, şi puteam vedea că ei sunt aproape aceiaşi pe care îi mai văzusem şi la alte

sărbători ale satului, cum ar fi iarna, în preajma sărbătorilor de iarnă, sau la hramul bisericii,

adică, «la rugă». Am înţeles că ei trebuie să facă asta, să vină la oameni când este sărbătoare,

să chiuie şi să le vorbească, astfel încât oamenii să înţeleagă că nu mai este o zi obişnuită, că

ceva anume s-a schimbat în lume, şi trebuie neapărat să se bucure pentru asta. Flăcăii şi întreg

convoiul se apropia tot mai mult, şi atunci am putut vedea că toţi cei din frunte aveau petrecute

pe după umeri panglici şi ghirlande de flori, sau din material gros, împodobite cu flori şi motive

florale. La şold purtau clondire mari, din lemn încrustat, pline cu răchie. Strigau mereu, pe

rând, sau, uneori, cu toţi odată «Nuntăăă, măă», umplând satul de larmă, chiot şi de încă ceva

pe care nu-l puteam înţelege, dar care mă umplea de linişte şi de fericire. Se opreau la câte o

casă, acolo începeau să cânte, feciorii intrau în curte, stăteau câtva timp, apoi ieşeau şi

continuau mersul prin sat. Nu ştiam,, Maria, unde mergeau, de fapt, şi nu am înţeles nici de ce

anume s-au oprit în faţa casei noastre. Tocmai atunci ieşise însă tatăl meu, vrând să ne ia în

casă, să nu plecăm cu oamenii, aşa cum de altfel am fi făcut, dacă rămâneam singuri, sau să nu

primim «de pomană» cine ştie ce de la ei, ceea ce ar fi fost, desigur, extrem de ruşinos pentru

secretarul de partid pe raion. Tocmai atunci se aflau în faţa casei, şi atunci nu unul singur, ci

chiar mai mulţi flăcăi s-au desprins din şir, s-au îndreptat spre tatăl meu şi l-au poftit să închine

din clondirele de ţuică pe care le aveau acum în mână. La început tatăl meu nu a vrut (bea

foarte rar, şi atunci extrem de puţin), dar apoi a luat clondirul din mâna fiecărui flăcău în parte

şi a gustat puţin. Flăcăii i-au spus ceva, nu am înţeles ce anume, tatăl meu a răspuns «nu» de

vreo câteva ori, dar apoi a dat din cap că da, băieţii au început să chiuie de bucurie, le-a strigat

ceva celor din alai şi aceştia au început şi ei să struge, torogoatele s-au pornit iar şi convoiul s-

a îndreptat spre podul peste Miniş, în sus, spre Golibreg.

Nu era, de fapt, tocmai o nuntă, Maria, aşa cum spuneau flăcăii din sat, şi aşa cum îmi

închipuiam eu, deja, bucuros că după-masă vom merge la nuntă, unde ne vom juca alături de

copiii din sat (ceea ce se întâmpla foarte rar; noi ne jucam cu copiii activiştilor, de la noi din

curte sau de la blocuri, cu Maxim şi Nicu Petrica, cu Doru Daviţoiu cu Cheţan Vasilică, cu

Mioara Oprean, ori cu Mariana Popa, fiica doamnei învăţătoare Popa).

Era doar «căpara», adică stabilirea datei nunţii şi a invitaţilor. Convoiul pleca acum la casa

fetei, unde avea loc o masă, şi vorbeau despre nuntă.

Petrecerea a avut loc mai târziu, Maria, peste câteva săptămâni, şi a fost una de pomină, pe

care aveam să o ţinem minte nu numai noi, toată viaţa, dar şi întreg satul.

„Petrecul”, cum spuneau oamenii din sat, a început după prânzul cel mic, atunci când alaiul

de nuntaşi s-a întors de la biserică (noi nu puteam merge, tatăl meu nu fusese niciodată la

biserica satului, şi ne-a interzis şi nouă, cu desăvârşire, să intrăm acolo). Potrivit promisiunii

făcute, tatăl meu a venit la nuntă, şi totul a decurs foarte bine, jocul s-a ţinut în faţa casei

miresei, sus, pe o uliţă laterală din Golibreg, şi tot acolo erau întinse mesele, pline cu băutură şi

mâncare, pe care nu mai conteneau să le aducă vreo câteva femei bătrâne, aflate într-un

continuu du-te, vino. Se făcea seară, coborau umbrele amurgului, iar jocul era în toi, mireasa,

îmbrăcată la început în rochie de albă, purta acum un costum popular, cusut numai în fir de aur

şi cu fluturaşi strălucitori, tot din aur. La gât avea o salbă din galbeni strălucitori, ce zornăiau

atunci când o jucau, pe rând, mirele ori nuntaşii. Deodată, dinspre capătul uliţei, înspre deal, s-

a făcut linişte. Un murmur de mirare s-a aşternut peste nuntă, iar oamenii din partea aceea au

tăcut brusc, şi s-au dat la o parte. La început am crezut că visez, căci ceea ce vedeam era rupt

parcă din filmele cu partizani şi ostaşi sovietici, pe care le vedeam la Cinematograful lui

Cioancă, împreună cu tatăl meu. În capul uliţei au apărut trei oameni, îmbrăcaţi în uniforme

militare, destul de pestriţe şi de rupturoase, aşa că nu puteam să îmi dau seama cărei armate îi

aparţin; purtau insemne pe care nu le cunoşteam (mai târziu aveam să aflu, din discuţiile şi

anchetele care s-au făcut apoi, că ele aparţineau armatei regale a României, desfiinţată şi

înlocuită cu Armata Populară a Republicii Populare Române). În mâini ţineau arme automate

adevărate, aşa cum nu mai văzusem, Maria, decât la grănicerii de pe Dunăre, într-o excursie de

23 August, cu activiştii de la Sediu şi cu familiile lor. Am încremenit pentru că, aşa cum ştiam

eu din filme, ei ar fi trebuit să tragă; dar nu, nu s-a înâmplat aşa ceva, cel din mijloc s-a

apropiat de mireasă, l-a dat pe mire la o parte, şi a spus: «Ăsta îi jiocu mieu». A chiuit şi a

început să o joace pe mireasa înfricoşată, dar mai mult uimită, în vreme ce prietenii săi stăteau

cu armele aţintite înspre mulţime, şi mai ales spre cei din capul mesei, invitaţii de la Partid, ca

nu cumva aceştia să facă ceva. A fost ca o ieşire din timp, ca o fotografie în care ar începe,

deodată, să se mişte personajele, ceva ireal.

După joc cei trei au dispărut prin acelaşi loc pe unde au venit, dar nunta se terminase.

Imediat au venit miliţienii, au luat interogator nuntaşilor, apoi au pornit-o pe drumeagurile de

pe deal, în GAZ-uri ori pe jos. Nunta a mai continuat, dar toată lumea era speriată şi vorbea în

şoaptă, cu voce scăzută şi chiar cu oarecare admiraţie. Nu mai era bucuria cea mare dinainte

şi, cu toate că nimeni nu spunea, cu voce tare, nimic, am înţeles, din şoaptele mesenilor care

mai rămăseseră pe la mese, că omul înarmat care venise să o joace pe mireasă fusese primul

drăguţ al miresei, dar cu care ea nu se mai măritase, deoarece el fugise în munţi, la partizani,

să lupte împotriva regimului popular instituit de tovarăşii de la partid, cei aidoma tatălui meu şi

prietenilor săi. Fata nu a vrut să se căsătorească cu altcineva, zicea lumea, dar părinţii nu

puteau să o lase să se mai ţină cu un om fără căpătâi, care fugea şi se ascundea în munţi, ca o

fiară încolţită.

Aşa că Zaharia (aşa îl chema pe flăcăul în haine de soldat şi cu armă în mână), venise să o

joace, pentru ultima oară, pe cea care îi fusese dragă. Asta a iscat un viespar de miliţieni în tot

satul, care nu avea să se stingă nici după câteva luni.

Dosar V

DIRECŢIUNEA REGIONAL Ă A SECURITĂŢII POPORULUI

Nr. 1949, din 2 martie, 1949

Expediat prin curier, 2.III.1949. Am preluat originalul în două exemplare, cu una

fotografie. Plut. (indescifrabil), Molnar Iosif.

DIRECŢIUNEA REGIONAL Ă A SECURITĂŢII POPORULUI

BUCUREŞTI

A se preda imediat Tov. Director General

Urmare a raportului nostru nr............... din ............. 1949, raportăm următoarele:

În urma acţiunei informative, şi cercetărilor ce sunt în curs, asupra organizaţiei

subversive Col. UTZA IOAN, până în prezent s-au constatat următoarele elemente noi:

1. – Au fost identificaţi ca făcând parte din organizaţia subversivă încă un număr de 50 /

cincizeci / persoane / afară de cele 30 persoane reţinute în prezent / din comunele:

Cornereva, Verendin, Domaşnea şi Canicea, judeţul Severin, şi care urmează a fi ridicate.

2. – Au fost reţinuţi următorii:

– Slt. în C.D. CERNESCU NICOLAE, din comuna Cornereva, judeţul Severin, fost

funcţionar la Şantierul Văliug, jud. Caraş, identificat ca unul care a luat legătura prin

curier cu colonelul UTZĂ IOAN, şi a dat informaţiuni despre situaţia politică din Reşiţa şi

Văliug. Col. UTZĂ urmărea organizarea acţiunei sale prin cel reţinut în Reşiţa şi Văliug. /

Fapt ce nu s-a efectuat deoarece legătura s’a luat abia în luna ianuarie 1949 /

Col. în Rez. GURGU MIHAI, din Caransebeş, judeţul Severin, care ne-a reeşit din

informa ţiuni şi declaraţia celor reţinuţi ca unul care avea contact cu Col. UTZA şi activa

în organizaţia lui / este în curs de cercetări. /

Raportăm totodată că în prezent atât acţiunea informativă, cât şi cercetările sunt în

curs pentru: 1. – Prinderea bandiţilor fugari, care au făcut parte din banda Col. UTZĂ

IOAN;

1. – Identificarea complectă a membrilor componenţi ai organizaţiei;

2. – Identificarea legăturilor Col. UTZ Ă IOAN cu persoane care au făcut legături

eventuale cu reprezentanţi ai statelor capitaliste din Apus, concret a persoanelor

denumite de Col. UTZA / în scrisorile ce se găsesc în dosarul înaintat Dvs. Ca,

copie de pe materialul găsit asupra numitului / «Omul de Fier», şi «Omul din

oraş».

Pentru ajungerea la un rezultat pozitiv în realizarea scopului arătat la punctul 1, s’a

organizat de noi următoarele:

– A fost introdus în rândul bandiţilor fugari un informator al nostru, care a reuşit

concret să i-a legătura cu aceşti bandiţi şi printr’o ac ţiune dirijat ă de noi să

producă diversiune în rândurile lor, având ca rezultat concret scindarea a doi

bandiţi, de către grupul de bandiţi / grupul este compus din 10 persoane / şi

acţiunea este în curs pentru a monta împuşcarea celor doi bandiţi despăr ţiţi de

grup, chiar de către ceilalţi bandiţi.

– Tot prin acest informator s’a putut stabili în mod precis locurile de adăpost a

acestor bandiţi şi toate persoanele care sunt în legătur ă cu ei, alimentându-i şi

adăpostindu-i.

În baza acestor informaţii precise în prezent suntem în curs de a organiza captarea

bandiţilor printr-o ac ţiune simultană la obiectivele identificate cu precizie, folosind

informatorul pentru a verifica obiectivul înainte de trecere la acţiune.

Pentru realizarea scopului arătat la punctul 2, s’a executat de noi următoarele:

– Sunt cercetaţi toţi cei reţinuţi pentru a se stabili şi identifica cu precizie

legăturile lor şi elementele care au făcut parte din organizaţie.

– S-a organizat o acţiune informativă prin elementele formate de noi, ca

informatori, chiar din membrii organiza ţiei / fiind aleşi cei care au fost constataţi

cei mai potriviţi din toate punctele de vedere pentru acest scop /.

Pentru realizarea sarcinei arătate la punctul 3, s’a executat de noi următoarele:

– S’a identificat, până în prezent, un crier a Col. UTZĂ, în persoana numitului

VULPEŞ NICOLAE, zis PICURĂ din com. Cornereva, judeţul Severin, care

urmează a fi reţinut şi prin el se va putea eventual identifica obiectivele pe care

le urmărim.

Adrian Munthiu

Grupul, după luptele de la Feneş, s-a retras spre Teregova şi Domaşnea. Aici au fost

înconjuraţi şi prin şi, după mai mult timp, de hăituial ă.

În toiul luptelor de la Feneş, au fost urmări ţi şi de aviaţie.

Zăpada mare le-a dat mult de lucru partizanilor în retragerea lor, şi chiar în lupta

de apărare. Pentru a înşela pe urmăritori, au încălţat opincile cu gurguiul la spate. Aşa au

mai reuşit să scape de urmărire.

Pe dealul Doranie, după Tomnacic, a mai fost o încercare de rezistenţă din partea

lui Iovan Berzescu şi Horea Smultea, în zilele de 13 şi 14 martie 1949. Şi au căzut la luptă,

pentru lege şi neam.

Cei care au scăpat de urmărie, au ajuns în grupul colonelului Uţă. Acolo s-au înscris

în alte pagini de glorie, apărând fiin ţa neamului.

La începutul lunii februarie 1949, grupul lui Spiru Blănaru avea următoarea

componentă

Teregova

1. Spiru Blănaru – mort

2. Petru Domăşneanu – mort

3. Gheorghe Ionescu – mort

4. Pavel Stoichescu – mort

5. Ion Stoichescu – mort

6. Moise Ancului – mort

7. Petru Berzescu .....

8. Ion Berzescu .....

9. Iacob Cimpoca – mort

10. Tudor Ruşeţ – mort

11. Petru Anculia – mort

12. Iovan Berzescu – mort

13. Gheorghe Ivanici .....

14. Ilie Ghimboaşă – mort

15. Ianăş Grozăvescu – mort

16. Gheorghe Smultea – mort

17. Horea Smultea – mort

18. Romulus Mariţescu – mort

19. Nicolae Ghimboaşă – mort

20. Iancu Ghimboaşă – mort

21. Martin Cop ăceanu – mort

22. Gavril ă Stoichescu – mort

23. Nicolae Ciurică .....

24. Romulus Anculia – mort

Domaşnea

25. Nicolae Horescu – mort

26. Ani şoara Horescu .....

27. Vichentă Puşchiţă – mort

28. Petre Puşchiţă – mort

29. Gheorghe Urdăreanu – mort

Feneş

30. Ion Caraiman – mort

Slatina Timiş

31. Moatăr Martin – mort

32. Vasile Văluşescu .....

Acesta a fost grupul de partizani care s-au angajat în luptă, până la dezmembrarea

lui, în 12 martie 1949.

Urmează acum tabelul cu toţi oamenii care au susţinut lupte în pădure şi care au

făcut închisoare, angajându-se în lupta de rezistenţă.

Teregova

1. Alexandru Nicolici – mort

2. Dumitru Stoichescu – mort

3. Ion Iliescu ....

4. Petru Cojocaru .....

5. Atanasie Berzescu .....

6. Corneliu Costescu – mort

7. Romulus Copăceanu – mort

8. Petru Ruşeţ – mort

9. Nicolae Cojocaru .....

10. Horea Librimir .....

11. Horea Anculia – mort

12. Nicolae Iacobescu .....

13. Ion Colţan – mort

14. Petru Colţan – mort

15. Ilie Pârvulescu – mort

16. Ion Lăzărescu – mort

17. Ion Lăzărescu – mort

18. Gheorghe Grozăvescu .....

19. Pavel Bona .....

20. Toma Grozăvescu – mort

21. Ilie Grozăvescu .....

22. Dumitru Popescu – mort

23. Petru Stepanescu .....

24. Traian Stepanescu .....

25. Nicolae Burai .....

26. Iacob Niculescu .....

27. Petru Grozăvescu – mort

28. Ion Bica .....

29. Petru Stoichescu – mort

30. Traian Smultea – mort

31. Petru Bumbăcilă – mort

32. Ion Iacobici – mort

33. Ion Vela – mort

34. Mihai Copăceanu – mort

35. Traian Stoicescu – mort

36. Octavian Stoichescu – mort

37. Ilie Dr ăgulescu .....

38. Petru Grozăvescu .....

39. Roman Grozăvescu .....

40. Horea Stoichescu .....

41. Petru Măranu – mort

42. Ilie Cojocaru – mort

43. Grigore Ianoşiga – mort

DOMA ŞNEA

1. Gheorghe Munteanu .....

2. Ilie Cristescu – mort

3. Maria Cristescu .....

4. Grigore Cristina .....

5. Căla Cristescu .....

6. Vichentie Puşchiţă – mort

7. Petru Puşchiţă – mort

8. Petru Dinicu .....

RUSCA

1. Gheorghe Novac – mort

2. Ion Banda – mort

3. Ion Nicoară – mort

4. Traian Banda – mort

5. Ion Stepanescu – mort

6. Petru Gherga – mort

7. Ianăş Gherga

8. Petru Gherga

ARMENI Ş

1. Ianăş Feneş .....

2. Ion Vela .....

3. Ion Dragomir .....

4. Nistor Vela .....

5. Ion Berzescu .....

6. Gheorghe Feneş .....

FENEŞ

1. Ilie Ghinescu

2. Ilie Popnoran

3. Arsenie Marchescu

CORNEA

1. Ion Sadovan – mort

2. Ion Drăgănescu .....

LUNCAVI ŢA

1. Mircea Vlădescu

2. Petru Vuculescu

CARANSEBEŞ

1. Petru Hamat .....

2. Tiberiu Lazăr – mort

3. Ion Matei .....

4. Petru Matei .....

5. Manole Vlad – mort

6. Andrei Adam .....

7. Toma Linţu .....

8. Busu Busuioc – mort

9. Petru Drăgulete .....

10. Achim Crâsnic .....

11. Lazăr Magheţi .....

12. Ion Cristoiu .....

13. Ion Brânzei .....

14. Traian Anderca .....

15. Petru Aldea .....

16. Mihai Buracu .....

17. Petru Delurenţiu .....

18. Pavel Jumanca .....

PLUGOVA

1. Gheorghe Cristescu – mort

Un alt grup, din comuna IABLANI ŢA, MEHADICA, PETNIC, PLUGOVA şi

BĂILE HERCULANE:

1. Târziu Nicolae .....

2. Ratec Iosif – mort

3. Gheorghe Saracovan .....

4. Nicolae Trica .....

5. Grigore Velinescu .....

6. Gheorghe Golopenţa

7. Ilie Velean

8. Petru Drăgan

9. Tudor Vădraru

10. Pavel Vădraru

11. Petru Guran

12. Ioan Târziu

13. Petru Grozăvescu

14. Ioan Laitin

CUPTOARE

1. Păun Stolojescu – mort

2. Petru Jurescu .....

3. Ioan Juca – mort

4. Tudor Iliescu – mort

5. Andrei Iliescu – mort

6. Moise Stolojescu – mort

7. Petru Teregovan .....

8. Sabin Cristescu .....

9. Andrei Jurescu – mort

10. Petru Lupulescu – mort

11. Nistor Lăzărescu .....

12. Timotei Lăzărescu .....

13. Ştefan Cristescu – mort

14. Moise Cristescu .....

15. Ion Stolojescu .....

16. Gheorghe Cristescu – mort

17. Victor Goanţă .....

18. Ion Iliescu .....

LISTĂ

Primele forme de organizare a luptei anticomuniste din Banat apar în anul 1946, iar

primele ciocniri armate au avut loc la începutul anului 1948, la Herculane. Lotul respectiv

a fost format din următorii:

1. Zaharia Marineasa

2. Ştefan Dumitrescu

3. Ioan Petchescu

4. Toma Mărăşescu

5. Gogu Spătaru

6. Gheorghe Popovici

7. Ion Ismană

8. Ion Tomescu

9. Mugurel

10. Pavel Ciucur

11. Alexandru Dorobanţu

12. Cornel Lăcătuş

13. Alexandru Domăşneanu

14. Ilie Vulpeş

15. Darpeş

16. Ştefan Mătăsaru

17. Talpeş

18. Ion Spătaru

19. Moise Popescu

20. Ion Ghilezan

21. Maria Domăşneanu

22. Rudolf Cristin

23. Ion Băcilă

24. Lazăr Miu ţescu

25. Nistor Drăghicescu

26. Mugurel Şimian

27. Ilie Ciucurel

28. Gheorghe Stoicovici

29. Ion Costescu

30. Nicolae Ţăranu

31. Aurel Chera

32. Ilie M ărăscu

33. Gheorghe Mărăscu

34. Ion Bulbucan

35. Gheorghe Damşescu

36. Petru Belovici

37. Dumitru Petchescu

38. Petru Domăşneanu

39. Petru Nicoară

Din acest grup a făcut parte şi dna Domăşneanu, soţia comandorului. Numai după

cinci sau şase luni de la arestarea dnei Domăşneanu, comandorul este obligat să ia drumul

munţilor.

Pe lângă grupul Spiru Blănaru a existat şi grupul colonelului Ioan Uţă. Acesta

acţiona în zona altor comune. S-a ajuns la un acord între aceste grupe, de a nu se uni, şi de

a acţiona împreună pentru mai multă mobilitate în mişcările de apărare.

Uniţi, ar fi fost o ţintă mai bună pentru Securitate. Nu a existat nici o neînţelegere

între aceste grupuri, şi nici ur ă. S-au respectat şi s-au ajutat unii pe alţii.

Grupul Spiru Bl ănaru înscrie o pagină în istoria neamului românesc, ca luptători cu

arma în mână împotriva comunismului. În analele ONU-lui sunt menţionaţi de către

Vîşinski, ca bandiţi de pe dealurile Teregovei, care luptă împotriva comunismului.

Era anul 1949 ...Prof. Atanasie Berzescu

Cotări ţa

În casa noastră, Maria, se făcea foc cu lemne, în teracotă. Se auzea că departe, la oraş,

oamenii aveau încălzire cu centrală, cu calorifer, că nu mai trebuiau să facă focul, în fiecare zi,

şi că pe viitor toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate, vor beneficia de astfel de condiţii

minunate.

Dar nouă ne plăcea mult, Maria, focul din teracotă, mai ales când se deschidea uşa mare de

fontă, şi puteai vedea jarul de un roşu aprins, aruncând lumină şi umbre pe zidurile odăii.

În fiecare toamnă, Maria, în curtea noastră se adunau lemne de la pădure, pentru foc. În

spatele curţii fiecare familie avea propria magazie de lemne. Pe poarta imensă, dinspre râu,

intra camionul, oamenii alegeau buştenii potriviţi de groşi, fără noduri (căci în curte stăteau

mai mulţi „ ştabi”, de la sfat şi de la raion, în frunte, desigur, cu tatăl meu, care era prim-

secretar şi atunci totul trebuia să fie de cea mai bună calitate, pentru cei mai buni fii ai

poporului); apoi, după o zi sau două venea Ioşca – baci cu ferizul şi, aproape o zi întreagă, se

putea auzi în curte zgomotul ascuţit al maşinii electrice de tăiat lemne.

Mie îmi plăcea mult, Maria, să văd cum se taie lemnele, mă bucuram când ele erau aduse în

curte şi aruncate în grămezi imense şi unde, zile în şir, ne jucam, fascinaţi de mirosul tare al

lemnului şi al pădurii.

În acest fel se anunţa, Maria, toamna, cu Ziua Recoltei, cu drumurile cu maşina prin satele

din jur, cu mustul băut din cănile de lut, cu pastrama de oaie, cu miros iute, înţepător şi gust

minunat, pe grătar, cu mulţimea de fructe din care mâncam nesăţios, ziua întreagă, până când

ni se făcea rău.

Ziua Recoltei, Maria, era încă o zi inventată de tatăl meu ori, mă rog, de prietenii săi,

comuniştii. În mod obişnuit, în sat existau tot felul de sărbători, mai mari sau mai mici, dar Ziua

Recoltei, nu. Una dintre aceste sărbători era chiar toamna, la Sântă Mărie Mică. Nu prea

înţelegeam bine ce este asta, Maria, dar ştiam că este Fecioara care poartă numele tău, şi pe

care oamenii din sat o respectau, o venerau şi o sărbătoreau nu numai acum, de Sântă Mărie

mică, ci şi în alte zile din an, în preajma marilor sărbători de iarnă sau de primăvară. Se făcea

târg, mai sus de noi, la stadion şi eram nebun de fericire văzând cum se adună lumea la

tarabele improvizate ori pur şi simplu în jurul stadionului,, vânzând fructe, obiecte din lemn,

vite, păsări, zarzavaturi.

După amiază se făcea horă şi fetele se plimbau prin sat, ţinându-se de mână, cu catrinţe noi,

cu ii împodobite cu fluturi din aur strălucitor, mergeau la biserică, unde venea multă lume din

sat de la noi sau din satele învecinate, astfel încât satul întreg se umplea de sărbătoare şi de

sfinţenie. Tatălui meu şi prietenilor săi nu le plăceau însă aceste sărbători ale satului, care

adunau lumea la biserică, şi atunci inventau altele, paralele, care să le concureze şi apoi chiar

să le înlocuiască pe cele ale satului. Cu toate că aveau concursul şi sprijinul „autorit ăţilor”

(cum se spunea), aceste sărbători erau sterpe, sărace.

Poate ai crede, Maria, că eu inventez aceste poveşti, că mi se pare şi că, de fapt, puţine fapte

au existat în realitate.

Odată, însă, de Ziua Recoltei, prima de acest fel sărbătorită în satul nostru, când stăteam

alături de prietenii tatălui meu, alături de grătarul plin cu mici şi cu fleici, nu departe de un fel

de mică expoziţie improvizată, cu ştiuleţi de porumb, dovleci imenşi, ciorchini de struguri, mere,

pere şi gutui, care din care mai frumoase şi mai mari, l-am auzit spunând:

– Avem 1 Mai, de primăvară, avem 23 August de toamnă, 30 decembrie de iarnă şi acum

avem şi una de toamnă. Deşi se cheltuiau bani mulţi pentru aceste sărbători, ele nu aveau

aproape nimic din fericirea şi din bucuria celorlalte, mari, religioase ale satului.

Sosirea lemnelor anunţa această serbare. După venirea lui Ioşca-baci la noi în curte, partea

din faţă a magaziei se umplea de butuci, pe care apoi îi băgam în magazie. E adevărat că noi,

copiii, Maria, mai mult încurcam, dar nu toţi butucii erau mari şi ne bucuram să ne încărcăm

braţele cu acele trunchiuri mici, subţiri, care aveau încă pe ele coaja mirosind a pădure.

Era într-o sâmbătă, Maria, şi tatăl meu, ca niciodată era acasă. Ne-a luat şi ne-a dus în

curte, în faţa magaziei, unde trona o grămadă imensă de lemne, mirosind proaspăt a rumeguş.

A luat din magazie un coş de nuiele, pe care noi, copiii, îl încărcam, iar tatăl meu îl ducea în

magazie, stivuind frumos trunchiurile gata pentru spart şi pentru băgat în foc. Din când în când,

noi, copiii, mai luam câte un braţ de trunchiuri mici, subţiri şi duceam singuri lemnele înăuntru,

unde tatăl meu le orânduia frumos.

Deodată, mi-am amintit cum procedau oamenii mari din curte, atunci când îşi duceau

lemnele la magazie. Aruncau din partea cealaltă a grămezii, în gura magaziei o mică

grămăjoară, şi apoi o stivuiau înăuntru.

Am luat deîndată un trunchi subţirel l-am azvârlit spre gura magaziei, fără să mă mai

gândesc. Tu chiar treceai pe acolo, cu un braţ de lemne în mână. Am strigat şi te-ai întors

speriată cu faţa la mine. În clipa aceea trunchiul te-a izbit drept în frunte, sângele a ţâşnit cu

putere, ca dintr-un izvor, iar tu ai leşinat, căzând, cu lemnele în braţe.

Mai târziu, Maria, când am crescut, mi s-a spus că, mic fiind, am fost un copil rău. Nu

ascultam de părinţi şi plecam singur pe coclauri, de câteva ori era să mă înec la râu, mă

băteam cu ceilalţi copii, aveam o înverşunare pe care ceilalţi o numeau răutate.

Mi-am dat seama, Maria, mai târziu, mult mai târziu, că această înverşunare venea din

aversiunea disimulată a celor din jur faţă de noi, copiii de ştabi, pe care n-o înţelegeam, dar o

simţeam mereu, plutind în aer, ca o furtună. Nu eram rău, eram duşmănit.

Pe de altă parte, femeile din sat ar fi spus, pe atunci, că răutatea mea ar fi venit din faptul că

nu am fost botezat căci, conform principiilor comuniste, acest lucru nu era permis. Absenţa

botezului se spunea, m-ar fi făcu agresiv, nemulţumit şi frustrat şi, ca atare, treceam drept unul

dintre copiii cei mai răi din sat.

Acum, tu zăceai, plină de sânge, inconştientă lângă cotări ţa goală. Tatăl meu a venit

dinăuntrul magaziei şi m-a plesnit puternic peste cap, încât urechea a început să-mi ţiuie. Apoi

a sărit tanti Munteanu, tanti Popa, tanti Cornelia. Ţipau şi mă loveau, care cum treceau pe

lângă mine.

Eu plângeam, Maria, dar nu pentru că mă certau şi mă băteau, ci pentru că erai întinsă pe

jos, faţa îţi era plină de sânge, aveai ochii închişi.

A venit repede maşina lui nenea Sandu şoferul (cine îl anunţase, cum, pentru că noi nu aveam

telefon, asta nu aveam să o ştiu ) şi te-a dus, Maria, la Spitalul lui nenea Olaru, sus, în

Dubaucea. Acolo te-au cusut, ţi-au pus trei copci şi te-au ţinut câteva ore. Se pare că rana

fusese foarte gravă, dar semnele ţi-au rămas toată viaţa, ci nişte cruci mici pe fruntea ta.

Spitalul lui nenea Olaru, nu era de fapt al lui, ci al satului. Tatăl meu se lăuda că el îl

construise, ca şi parcul, ori blocurile cele noi care începuseră să se lucreze în faţa Sediului de

partid şi apoi, mai târziu, lângă pod.

Nenea Olaru era directorul spitalului. Locuia aproape, iar cu băiatul lui mă înţelegeam

destul de bine şi nu mă băteam, căci ne vedeam foarte rar. Mai bine îl cunoşteam pe nenea

Olaru căci, în vremea când începuse să se construiască spitalul, începuse să vină tot mai des pe

la noi ca să vorbească tot felul de probleme cu tatăl meu. Uneori, rămânea la masă, dar asta

foarte rar, şi după foarte multe insistenţe ale mamei mele.

E adevărat, Maria, că şi tatăl meu mergea acolo, cu maşina. De câteva ori m-a luat şi pe

mine. Dar, neascultător cum eram, negăsindu-mi niciodată astâmpărul, în vreme ce ei vorbeau

în faţa spitalului, eu am zburghit-o în spate, de acolo de unde venea un zgomot nedesluşit şi un

vag hârâit de câini.

Nu am cotit bine, Maria, că am şi rămas locului, încremenit. Toată partea din spate era

înconjurată cu sârmă ghimpată. În cele patru colţuri se înălţau foişoare din lemn, în care erau

postate santinele îmbrăcate în uniforme albastre, cu arma mitralieră la piept.

Din loc în loc, de-a lungul gardului de sârmă ghimpată stăteau alte santinele, tot cu armele

la piept, în vreme ce alţi miliţieni se plimbau de-a lungul gardului, ţinând în lesă câini lupi

imenşi, cu boturile negre.

În spatele sârmei ghimpate stăteau oameni în haine vărgate, ponosite, murdare şi zdrenţuite,

aşa cum nu îi mai văzusem niciodată, nici măcar pe ţigani, Maria.

Printre ei stăteau soldaţi cu armele în mână şi, din vreme în vreme, îi înghionteau pe oamenii

aceia care păreau extrem de bătrâni şi de bolnavi. Erau palizi, traşi la faţă, cu feţele supte, cu

ochii adânciţi în orbite, suferinţa se putea citi pe faţa lor. Cărau roabe grele, pline cu nisip, cu

pietre, cu cărămizi, sau cu mortar, ducându-le spre ziduri, unde trebăluiau, într-o teribilă

grabă, alţi deţinuţi. Totul se întâmpla foarte repede, Maria, căci la cea mai mică ezitare a

vreunuia dintre sărmanii oameni, nu doar unul, ci chiar doi, trei dintre militari se repezeau

îndată înspre el, îl îmbrânceau, îl loveau, îl înjurau, îndemnându-l să nu lenevească. Şi, cu toată

graba, se vedea că oamenii aceia făceau eforturi dureroase pentru a se mişca. Îşi întindeau cu

mare efort mâinile, braţele, îşi îndreptau cu multă greutate spatele.

Mă întrebam, Maria, oare ce or fi făcut aceşti oameni, ca să merite atâta chin şi atâta

suferinţă?

Apoi, totul s-a petrecut într-o fracţiune de secundă. Unul dintre gardieni m-a văzut, şi a

început să strige şi să înjure. Am rămas ţintuit locului, cu o spaimă imensă strângându-mă de

gât, dar îndată un altul a strigat la el, zicându-i să mă lase în pace, că sunt a lu’ primu Atunci s-

au oprit toţi, brusc, căci în spatele celui care ţâşnise deja spre mine, se mai aflau câţiva,

scandalizaţi de ideea că un ochi de copil a putut vedea grozăviile de acolo.

Tocmai atunci a apărut de după colţ nenea Sandu şoferu’, care m-a smucit de mână şi m-a

dus repede la tatăl meu. El m-a certat rău, şi mi-a strigat că nu o să mă mai ia niciodată cu el,

niciunde, iar eu am început să plâng şi tot drumul spre casă, în maşină, lacrimi mari îmi

curgeau pe obraji.

Plângeam, Maria, nu atât pentru că tatăl meu mă certase, ori pentru că mă ameninţase că nu

mă va mai lua niciodată cu el, cât pentru oamenii aceia suferinzi, slabi şi necăji ţi, care păreau

mai degrabă nişte morţi decât nişte vii.

Şi brusc, Maria, mi-am amintit o scenă care s-a petrecut la noi în casă. Tanti Cornelia, cea

care avea grijă de noi, şi pe care noi o iubeam cel mai mult dintre toate femeile care se

ocupaseră de noi a avut, în bucătărie, o discuţie aprinsă cu tatăl meu. El era supărat şi spunea

că nu se poate, sub nici o formă nu este posibil aşa ceva, nici nu putem gândi, spunea el, dar

tanti Cornelia îşi frângea mâinile în faţa lui şi îl ruga necontenit, până când a alunecat uşor în

genunchi şi i-a cuprins braţele cu piciorul, şi tatăl meu tulburat, a ridicat-o, şi a spus că bine,

să vedem ce putem face.

Se pare, Maria, că tatăl meu s-a ţinut de cuvânt. Mama mea era la o conferinţă, iar tatăl meu

s-a dus pe teren ca de obicei.

Tanti Cornelia stătea cu noi, dar se vedea că e tulburată şi că aştepta pe cineva, căci se uita

necontenit pe fereastră. Deodată, Maria, s-a auzit scârţâitul porţii celei mari, dinspre drum, şi

apoi o bătaie în uşă. Tanti Cornelia a sărit ca arsă şi noi, imediat după ea. În cadrul uşii

deschise un om îmbrăcat în haine de puşcărie, neras, care şi-a luat imediat şapca, ne-a salutat

pe noi, copiii, cu „să trăiţi”, iar lui tanti Cornelia i-a spus săru’ mâna. Miliţianul s-a uitat sever

la noi toţi, înarmat şi nesuferit, l-a îmbrâncit pe omul cel zdrenţuit spre tanti Cornelia, şi i-a

spus, cu o voce aspră, lipsită total de orice fel de omenie: „Răspunzi cu capul, să ştii”. A trântit

uşa şi a plecat.

Dar lui tanti Cornelia nu-i mai păsa de nimic. Era de-a dreptul nebună de bucurie şi l-a

acoperit de sărutări pe omul cel zdrenţăros şi îmbrăcat în haine vărgate. S-a dus după aceea în

bucătărie, şi l-a servit pe deţinut cu tot felul de bucate, pe care le scotea pe rând din cuptor. I-a

oferit câteva păhăruţe de răchie,, pe care omul acela le-a dat brusc pe gât, şi aşa a şi început să

mănânce, hulpav, pe nemestecate dar, văzându-ne pe noi cum îl privim, şi pe tanti Cornelia,

care se uita la el cu mâna la gură, în vreme ce lacrimi mari îi alunecau pe obraji, s-a oprit

brusc, şi a început să mănânce încet, cu o infinită tristeţe, adulmecând mâncarea, luând-o cu

grijă în furculiţă, de parcă ar fi fost din sticlă, şi i-ar fi fost frică să nu se spargă, mâncarea,

astfel.

Apoi am trecut cu toţii în cameră, omul acela şi-a aprins o ţigare, deşi la noi în casă nu se

fuma, şi desigur că mirosul avea să persiste multă vreme după aceea, dar tanti Cornelia era

acum mult prea fericită ca să-i mai pese de aşa ceva. Astfel că omul cel zdrenţăros, îmbrăcat în

haine de puşcărie, s-a aşezat pe jos, lângă genunchii lui tanti Cornelia, şi a început să cânte.

Era un cântec frumos şi trist, Maria, pe care nu-l mai auzisem niciodată, înainte, şi care nu

semăna deloc cu cântecele răsunătoare şi stridente ale tatălui meu.

Am aflat mai apoi că omul cel zdrenţăros era tatăl copiilor lui tanti Cornelia, Elena şi Silviu.

Fusese partizan, îl prinseseră şi acum lucra împreună cu alţi puşcăriaşi la Spitalul cel Nou.

Dosar VI

Bătaia: Frecventă în regimul penitenciar comunist. În urma încercării de a aplica o

„corecţie” turn ătorului Suciu Ioan, suntem scoşi din celulă de comandantul închisorii,

însoţit de un mare număr de gardieni înarmaţi. Suntem duşi în curtea interioară, de

plimbare, unde aşteptăm, cu faţa la pământ. Pe rând, suntem introduşi în infirmeria

închisorii, unde ni se administrează 25 de lovituri de baston. Delatorii se află sub protecţia

administraţiei închisorii, peste tot, în ţară.

Ocupaţii: regimul penitenciar inventează ocupaţii de care până atunci nu aveam nici

cea mai vagă cunoştin ţă: scrisul pe săpun, pe tăbli ţa impregnată cu DTT, un beţişor în loc

de creion, ace confecţionate din bucăţi de sârmă. Orice obiect de acest fel găsit asupra

deţinutului atrage după sine pedeapsa carcerală.

Hrana: neîndestulătoare, menită să aducă deţinutul în ultimul hal de extenuare fizică.

În cameră apar repede primii distrofici şi TBC-i şti, cărora le suplimentăm hrana din raţia

noastră, oricum insuficientă.

Raţia: Dimineaţa, 150 de grame de terci, şi un lichid negru, pe care gardienii îl numesc

cafea. Fără zahăr, cu un gust oribil: la prânz, 250 de grame de ciorbă, cu o bucată de

turtoi, iar seara o felie de pâine de 60 de grame - „rândunica”, cu acelaşi fel de mâncare ca

la prânz. Raţia, atât cantitativ, cât şi calitativ constituie un „semn”. Astfel, în funcţie de

componenţa raţiei, se apreciază situaţia politică internaţională: dacă fasolea este mai

groasă, şi cu resturi de carne (în fapt, unghii, intestine, zgârciuri etc.,) înseamnă că

americanii sunt aproape şi că eliberarea nu poate fi nici ea departe; dacă este slabă, marea

Uniune Sovietică este puternică.

Starea de spirit: în ciuda tuturor vicisitudinilor, starea morală, îndeosebi a celor tineri,

este extrem de bună; ei par să ignore şi întârzierea americanilor, şi pedepsele corporale

crunte, şi detenţia grea, la care majoritatea sunt condamnaţi.

Contactul cu exteriorul: total interzis; interdic ţie de pachete, vorbitor sau scrisori. După

1961, în lagărul Grind, primesc drept la un pachet de 5 kg., fără drept la corespondenţă şi

la vorbitor.

La ghiji

În general, îmi plăcea la şcoală, Maria. Era frumos, ne jucam, învăţam tot felul de lucruri,

din cărţile mari şi roşii, de pe prima pagină a cărora ne privea sever un om caraghios, cu o

mustaţă imensă, şi care am aflat că se numea Iosif Visarionovici Stalin, părintele tuturor

popoarelor şi al copiilor din lumea întreagă: „Stalin, învaţă micul pionier / Şi utecistul nostru

Stalin spune / Când a pornit la muncă-nflăcărat. / Şi inimile mici – în mare sărbătoare – /

zvâcnesc în piept, de parcă vrea să-l spargă: / Noi, toţi copiii clasei muncitoare / Noi, risipiţi,

dar înfrăţiţi în lumea largă suntem copiii lui. / Din inimile-n floare / în mii de graiuri cântecul

să zboare: / Pe veci hotarul vrajbei să se şteargă / şi pentru toţi numească-acelaşi soare”.

Învăţam astfel de poezii şi le recitam cu patos, pe scena Căminului Cultural, şi mi se umezeau

ochii de emoţie, Maria, atunci când le spuneam, căci chiar credeam în ele. Eram convins că,

într-adevăr, Stalin este tatăl tuturor copiilor din lume, deşi nu înţelegeam prea bine cum ar

putea fi asta, şi că are grijă de noi toţi, de copiii din întreaga lume, că nimic rău nu ni se poate

întâmpla din această pricină şi că de aceea este normal ca în zile deosebite, cum ar fi, de pildă,

ziua lui, să ne întrecem în a-l sărbători prin versuri şi cântece: „Prieten al copiilor din lumea-

ntreagă, / Tu, călăuză, dascăl şi părinte, / îţi mulţumim pentru învăţătura dragă, / cioplită în

granitul faptei, / turnată-n vorba ta fierbinte / Lui Stalin, lui Stalin, / în cântec voios de copii /

Ani mulţi fericiţi îi dorim / Pe Stalin, pe Stalin / În cântec voios de copii / Cu dragoste noi îl

dăruim”.

Tatăl meu îl iubea foarte mult pe Stalin, Maria, şi ne ducea adesea la cinematograf, să vedem

filme cu război, despre Armata Sovietică. Acolo eram mut de admiraţie, căci îi vedeam pe

soldaţii sovietici făcând adevărate minuni de vitejie, cum se lupta câte unul, singur, cu o

mulţime de tancuri, cum se sacrifica, apoi, câte un singur soldat, rămânând la mitralieră,

pentru ca să se poată retrage ceilalţi, şi cum murea, copleşit de numărul mare al duşmanilor;

cum refuza el, ostaşul sovietic, cu hotărâre şi eroism, să spună ceva duşmanului, chiar atunci

când era torturat cu brutalitate. Şi alte multe asemenea scene pline de eroism şi de abnegaţie,

Maria, care mă umpleau de fiori şi de emoţie.

Mai încolo, însă, am aflat că lucrurile nu au stat chiar aşa. Ce nu citeam noi în cărţile de

istorie, iar profesorii noştri nici măcar nu se gândeau să ne spună, era că la început ostaşul

sovietic primise o bătaie soră cu moartea de la nemţi, cei atât de huliţi, fiind cât pe-aci să

piardă chiar Moscova, „sfânta” capitală a ţării.

În alte ore, confecţionam tot felul de obiecte, cu care se organizau expoziţii, în cinstea

diferitelor evenimente, de care programul Partidului Comunist era plin.

Aşa, de pildă, o bună bucată de vreme, Maria, tanti Micicoi a fost bolnavă, iar în locul ei a

venit tanti Mărioara, învăţătoare la o altă clasă, şi al cărei soţ lucra la Sfat. Ea preda ore de

lucru manual, ne punea să facem tot felul de lucruri: să tăiem figuri de şah din placaj, cu trusa

de traforaj, să îmbrăcăm o sticlă în fire de nylon colorate, să facem din pănuşi de porumb

preşuri pentru şters picioarele.

Eu nu aveam îndemânare pentru aceste lucruri, şi de aceea orele de lucru manual îmi erau

cele mai nesuferite. Ceilalţi copii tăiau frumos cu firizul figuri dintre cele mai reuşite, şi mai

frumoase, în vreme ce, în permanenţă, pânzele mele de traforaj se rupeau, tăiam strâmb, nu se

deşuruba mica menghină cu care era prevăzută trusa, şi atunci totul, placajul, menghina şi

firizul îmi cădeau pe jos, făcându-i pe copii să râdă, ceea ce mă enerva şi mă umilea cumplit.

Nici la îmbrăcatul sticlei lucrurile nu îmi ieşeau cu mult mai bine. În vreme ce obiectele

făcute de ceilalţi copii erau frumoase, bine împletite cu tot felul de modele (şi nu puteam

înţelege în ruptul capului cum anume le făceau), sticlele mele arătau ca nişte plase vechi şi

destrămate de pescuit, cu nailonul atârnând sau făcând burţi pe sticlă, cu noduri inestetice, cu

tot felul de culori, care de care mai ţipătoare şi mai nepotrivite.

Şi totuşi, Maria, atunci când se organizau expoziţii, în cinstea nu ştiu cărui mare eveniment,

obiectele confecţionate de mine se aflau la mare cinste, tronând în mijlocul celor dăruite de

copii marilor oameni de stat şi conducători de popoare. M-am mirat, Maria, şi l-am întrebat pe

tatăl meu, am întrebat-o şi pe tovarăşa Mărioara, dar ea m-a asigurat că nu s-a întâmplat

nimic, acelea sunt chiar rezultatele mele, numai că lucruşoarele au fost puţin transformate şi

îmbunătăţite, ca să arate mai bine. Am acceptat explicaţia, deşi nu înţelegeam cum putea ieşi,

din lucrurile acelea atât de diforme, obiecte atât de frumoase, de elegante şi de gingaşe.

Cel mai mult, Maria, îmi plăcea însă lucrul cu ghijile. Ghijile erau foi de porumb uscate, pe

care noi le puneam în apă, să se înmoaie, şi apoi le puneam, cu ajutorul unui ac special ori al

unei agrafe, pe rândul următor al preşului, care tot creştea, creştea.

Mie nu prea îmi ieşea nici asta, Maria. Eram neîndemânatic, iar preşurile făcute de mine nu

erau deloc netede şi arătoase ci, dimpotrivă, strâmbe, distorsionate; din ele ieşeau fire, noduri,

capete de ghiji, aşa încât preşul meu arăta mai degrabă ca un mic monstru.

Dar îmi plăcea enorm, Maria, foşnetul uscat al ghijilor. Într-o seară, Maria, Lena Mavrea,

prietena ta, a venit la noi, şi a stat de vorbă cu mama mea, în bucătărie. Apoi a venit la noi şi a

spus că în seara aceea vom dormi la ea. Am sărit în sus de bucurie, Maria, căci îmi plăcea

enorm la Lena acasă, era altfel acolo, deşi şi noi stăteam la casă. Şi noi creşteam, la fel ca toată

lumea din curte, păsări şi porci, dar la Lena, Maria, totul era şi arăta diferit.

Am plecat pe uliţele întunecate ale satului, dar nu îmi era frică. Niciodată, Maria, atunci

când eram cu cineva din sat, nu îmi era frică să merg noaptea. Căci ei aveau ceva ce noi nu

aveam, pe ei, pe copiii din sat, nu sărea nici o umbră să îi sperie, de la vreun colţ de casă sau

de stradă.

Am ajuns acasă la Lena şi m-am culcat repede, în camera cea mare, soba bună aşa cum o

numeau cei din sat, şi unde se celebrau evenimentele importante ale familiei şi ale satului.

Paturile erau acoperite cu aşternuturi curate dar, când mi-am aşezat capul pe pernă am auzit

un zgomot ciudat. Am întrebat-o pe Lena ce se întâmpla, ea a râs şi a venit apoi cu o plapumă

imensă în braţe, care foşnea la fel, şi căreia ea îi spunea dună. Cu ea m-am acoperit, Maria, şi

multă vreme ne-am amuzat, mişcându-ne şi auzind foşnetul pănuşelor de porumb. Era ca într-o

vară târzie, început de toamnă, de fapt, când am fost cu tatăl meu undeva departe, sus, în munte,

la căminul de la Putna. Tatăl meu şi cu doi tovarăşi, îmbrăcaţi în negru, la fel ca şi el, au plecat

sus, cu maşina. Era aproape un drum de munte, Maria, rău şi plin de gropi, în spatele G.A.Z.-

ului se ridicase un nor imens de praf, maşina ne scutura tare, aruncându-ne dintr-o parte în alta

dar, dacă nu ţineai cont de această hurducăială continuă, puteai vedea, în dreapta şi în stânga,

locuri minunate, care parcă erau rupte din rai.

Noi nu cunoşteam religie deloc, Maria dar, din când în când, prin casele unde mergeam,

femeile bătrâne, în special, ne citeau dintr-o carte cu poze, în care apăreau oameni ce stăteau

pe nori, sau cu fulgerul în mâini, oameni care zburau, având aripi în spate, ori femei frumoase,

purtând numele tău, şi pe care bătrânele acelea evlavioase, bune şi blânde îi numeau când Isus,

când Dumnezeu, când Fecioara Maria, când Maria Magdalena.

Când urcam spre Putna, am crezut că mă aflu în rai, şi chiar l-am întrebat pe tatăl meu, dacă

acesta este raiul, dar el s-a supărat şi a spus că o să mă bată dacă mai îndrug astfel de prostii,

să îl fac de râs peste tot.

Şi mai târziu, Maria, când am ajuns la un lan de porumb, care foşnea uscat, a toamnă şi a

recoltă bună, am văzut, pe câmpia care începea acolo unde se termina cucuruzul, o biserică

înaltă şi strălucitoare, cu acoperişul din tablă. În timp ce tatăl meu se certa cu cineva din sat,

iar toţi ceilalţi stăteau şi îl priveau, noi am plecat într-acolo. Cum ne-am apropiat, dinăuntru a

ieşit un om, şi s-a îndreptat spre noi. La început ne-am speriat, căci avea părul lung şi barba la

fel, şi semăna întru totul cu cel pe care bătrânele ni-l arătaseră a fi Dumnezeu.

Ne-a luat de mână cu blândeţe şi ne-a întrebat ce vrem, iar noi i-am răspuns că am dori să

vedem ce este înăuntru. Ne-a dus într-o încăpere mare, şi-a făcut cruce, dar noi nu ştiam să

facem acest lucru, şi am rămas cu ochii aţintiţi în tavan, şi pe pereţi, unde erau zugrăvite

chipuri ale acelor oameni pe care bătrânele din sat îi numiseră sfinţi, şi Isus şi Dumnezeu. Era

ca o vrajă, Maria, şi dintr-odată ne-a umplut o tihnă şi o pace adâncă, pe care nu le mai

simţiserăm niciodată înainte. Bărbatul cu plete şi cu barbă şi-a împreunat mâinile, şi a început

să se roage, dar noi nici nu ştiam măcar ce este aceasta, şi nu ştiam nici o rugăciune, aşa că ne-

am împreunat mâinile, şi ne-am aplecat capetele, mişcând buzele, aşa cum îl vedeam pe

bărbatul cu plete că face, fără să spunem nimic.

Aşa ne-a găsit tatăl meu, Maria, în altarul mănăstirii Putna, căci apoi, în drumul spre casă,

am aflat că locul în care intrasem era o mănăstire, la care oamenii veneau des să se roage. În

zilele de sărbătoare, aici era un adevărat pelerinaj. Oamenii veneau de bunăvoie, şi nu obligaţi.

Se simţeau cu adevărat bine în încăperile mari cu icoane, şi nu se prefăceau numai, aşa cum se

părea că se întâmplă la sărbătorile tatălui meu căci, deşi pe faţă oamenii erau bucuroşi, se

grăbeau să aplaude şi să strige : „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus, sau „Ana, Pauker

şi cu Dej, / Bagă spaima în burgheji”, atunci când credeau că nimeni nu îi vede şi nu îi aude

înjurau cu năduf sau râdeau batjocoritor făcând glume despre „panarama” care se desfăşura

sub ochii lor.

Nu a spus nimic, căci nu se cuvenea să tulbure liniştea mănăstirii, oricine ai fi fost, ne-a luat

de mână şi ne-a tras afară, iar acolo mie mi-a tras o palmă, căci de fiecare dată, Maria, deşi tu

erai mai mare, eu eram găsit izvorul tuturor răutăţilor pe care le făceam.

Noi nu credeam în Dumnezeu, Maria, aceste lucruri nu se rosteau deloc la noi în casă şi la

biserică nu mergeam aproape niciodată. Uneori, nimeream acolo întâmplător. Într-o duminică

dimineaţa ne aflam în Golibreg, mai sus de biserica de lângă şcoala unde învăţam eu. Ne-am

întâlnit cu un băiat, pe care îl cunoşteam mai puţin şi de care ne era frică. Era fratele unui băiat

care juca în ansamblul lui nenea Velişcu. Într-o zi, la un mare spectacol, a coborât scările care

duceau la scenă, ne-a luat de mână (căci noi întotdeauna stăteam în primul rând la spectacole,

Maria, chiar şi atunci când părinţii noştri nu erau cu noi) şi ne-a dus în culise.

M-am înfiorat, căci pe scenă tocmai jucau, singure, fetele şi, atunci când se roteau, puteam

să le văd de aproape, şi foarte bine chiloţii albi, imaculaţi, pe pulpele rozalii, strălucitoare.

Apoi au intrat şi flăcăii în joc, băiatul acela înalt şi frumos a intrat şi el, fetele erau acum

învârtite mai cu foc de către băieţi, iar eu nu-mi puteam dezlipi privirile de la acel spectacol

copleşitor.

Dosar VII

Mai, 1960

Sunt transferat, în lanţuri, la Gherla. Din fericire, aici stau puţin timp. Gherla este

binecunoscută în toată ţara, printre deţinuţi. Ajuns, fac cunoştin ţă cu celebra „baie”, locul

unde se desfăşurau „acţiunile de re-educare”. În iulie 1958, mi se spune că, odată cu

izbucnirea revoltei împotriva re-educării, pardoseala băii se acoperise literalmente de

sânge. Văd şi celula în care a stat închis, până la execuţie, locotenentul Mărgineanu. Este

ofiţerul care încearcă declanşarea unei revolte anticomuniste, în Transilvania, în vederea

eliberării închisorilor Aiud şi Gherla, în fruntea unei unităţi de blindate. Încercarea

eşuează, Mărgineanu este prins şi condamnat la moarte.

Plecarea, 10 martie 1960: Cu un tren de marfă, format din câteva zeci de vagoane, atât

de păzit de parcă ar fi transportat tezaurul României, plecăm într-o direcţie necunoscută.

Mut ările de la o închisoare la alta sunt frecvente în lagărele comuniste şi se efectuează în

cel mai mare secret posibil. Secretomania e o trăsătur ă a întregului regim dar, în cazul

deplasărilor de ţinuţilor politici, ea nu cunoaşte, practic, margini. În vagon nu cunosc pe

nimeni. Sunt martorul unor r ăfuieli dintre deţinuţi şi foştii tor ţionari de la Canal şi de la

alte lagăre. Înfometat, şi aflat dintr-o dat ă în faţa unei cantităţi atât de mari de hrană

(raţia pentru toată durata călătoriei), înghit totul aproape pe nemestecate. Mi se face rău

şi vomit. La fel păţesc toţi ceilalţi. Atmosfera, şi aşa greu respirabilă, din cauza lipsei de

aer, a mirosului de fecale, devine, dintr-o dată, de infern. Ne liniştim şi încep poveştile: toţi

deţinuţii provin de la Zarca, şi fac parte din categoria „periculoşilor” şefi de organizaţii,

recalcitranţi sau pur şi simplu consideraţi periculoşi, dintr-un motiv sau altul, de către

administraţia închisorii.

Povestitor: Lica Vasiliu, un tânăr din Constanţa: Am fost supuşi unui veritabil regim de

exterminare, la început de către Goiciu, Dorobanţu şi, înaintea plecării, de către maiorul

Alexandrescu. Nu îl pot uita însă nici pe maiorul Istrate, secondat de plt. Şomlea, Biriianu,

Gabor. Am văzut cu ochii mei execuţia celor din grupul Susman, de la Posaga. Execuţia a

avut loc în anul 1958, în curtea de plimbare de la „Zarca”. În curte a fost adusă o maşină,

al cărei motor a fost turat la maximum. În spatele ei au fost aduşi, unul câte unul,

condamnaţii, care au fost executaţi cu focuri de mitralier ă. Ei sperau că nu se vor auzi

focurile de armă. S-au auzit. Printre cei executaţi a fost şi un preot ortodox.

În vederea asigurării securităţii transportului locotenentul Istrate introduce, încă de la

plecare, informatori, cărora li se dă un costum către cei care păzesc vagoanele, în cazul

unor evenimente deosebite. Nu depăşim bine Dejul şi de mine se apropie un tânăr, Stelică,

şi îmi şopteşte: „sunt informator”. F ăcea parte din grupa celor puşi de colonelul Istrate să

îl informeze exact, pas cu pas, de toate mişcările din lagăr ale deţinuţilor, dar mai cu

seamă despre tentativele lor de fugă. Era vorba, mi-am dat seama numaidecât, de o

adevărată specializare a delatorilor. Cel care se ocupa în mod special de această

„activitate” era ofi ţerul politic, Ciobanenko.

Periprava, noaptea: Coborâm din tren, mânaţi ca nişte vite de urletele gardienilor.

Trecem printr-un coridor sinistru, format numai din ofiţeri de Securitate, înarmaţi până

în dinţi, mai ceva ca la război. Şi pentru cine? La lumina puternică a reflectoarelor văd o

masă informă de oameni distrofici, umbre vii, invalizi din timpul războiului, un adevărat

infern. M ă gândesc că toată această umanitate scheletică şi bolnavă va fi pusă, şi asta chiar

de mâine, la muncile cele mai grele cu putinţă: la desecări, la tăiat de stuf, cu picioarele

permanent în apă, printre roiuri de ţânţari, la îndiguiri, unde şansa ca un val de pământ să

se prăvălească peste tine reprezintă una din cele mai palide ameninţări. În aceeaşi

atmosferă de teroare, de urlete şi de lovituri, suntem îmbarcaţi într-un şlep imens. Am

sentimentul că ne aflăm în pântecul unei balene. Pe Dunăre, până la Periprava. La

debarcare, „comitetul de primire”: colonelul Fecioru, comandantul de la Periprava-

Centru, secondat de şeful de pază şi regim, Ianinski. „Ve ţi munci ca să vă plăti ţi apa şi

aerul, pe care de altfel nici nu-l meritaţi. Un cuvânt dacă v-aud, o mişcare, şi ajungeţi ca

ăsta”. Un gardian dezveleşte un cadavru pe care colonelul, victorios, îl loveşte cu piciorul.

Este trupul ciuruit al unui tân ăr de 18 ani, originar din Brăila, care a încercat să evadeze.

Scena este cu adevărat macabră, şi este menită să taie cheful de fugă oricărui eventual

amator, după cum ni se şi repetă, de altfel.

La o comandă, formăm din nou o coloană (realmente, un şir de schelete vii), şi ne

îndreptăm, păziţi cu străşnicie de securişti militari în termen, spre Grind. Trecem pe lângă

un lagăr imens. Periprava-Centru, locul de detenţie al deţinuţilor administrativi. Aflu şi ce

sunt aceştia: legionari, unii afla ţi în închisori încă înainte de război şi care, la terminarea

„mandatului” dat de către tribunalele militare erau interna ţi, din dispoziţia Securităţii, pe

o perioadă de până la cinci ani, pe motive de... securitate; membri ai rezistenţei

anticomuniste; sute de ţărani care au refuzat să intre în colectiv, victime directe ale

procesului de transformare socialistă a agriculturii.

Golibreg

În satul nostru, Maria, nu se intra numai pe la Crucea Rudăriei. Exista şi o altă intrare, la fel

de frumoasă, la capătul celălalt, pe drumul care venea de la Tabăra Poneasca, şi care se chema

Golibreg. La Poneasca era colonia de pionieri, la care tatăl nostru ne ducea în fiecare an. Era

minunat să fii pionier. Ţin minte cât de mândru m-am simţit atunci când, în clasa a doua, mi s-a

pus la gât cravata roşie, cu inel alb, strălucitor, din plastic (era un lucru nou şi nemaivăzut la

noi în sat, apărut de curând de „la oraş”, şi de care „detaşamentul” nostru beneficia, acum,

pentru prima oară): tovarăşa învăţătoare Micicoi adunase toţi elevii, îmbrăcaţi frumos, cu

cămăşi albe. Cei din clasa a treia aveau cravate roşii, purpurii, la care ne uitam cu invidie. Am

început să ieşim din rând, câte un elev din clasa mai mare „ne caracteriza” (aşa cum am aflat

mai târziu că se numeşte asta), lăudându-ne cât de cuminţi şi de buni la învăţătură eram. M-am

mirat, Maria, pentru că, de fapt, nu toţi eram chiar atât de cuminţi şi de buni pe cât se spunea,

dar toată lumea se făcea că nu ştie acest lucru, şi se întreceau care mai de care în tot felul de

laude. Dar n-am întrebat nimic, pentru că tocmai atunci o fată frumoasă, purtând numele tău, a

început să mă caracterizeze şi pe mine, nemaicontenind cu „aprecierile pozitive”, aşa cum am

auzit vorbindu-se mai târziu la şedinţele tatălui meu. Am roşit..

La tabăra de pionieri se adunau în fiecare an mulţi copii, de departe, de la oraşele mari din

ţară. Era frumos în tabără, Maria, ne plăcea atât de mult. Tatăl meu ne lua cu el în fiecare

vară, la deschiderea festivă. Stăteam cuminţi lângă el, mai mulţi oameni ţineau discursuri

despre partid, patrie, popor şi alte asemenea lucruri. Nu pricepeam niciodată mai nimic, nici

noi, şi nici ceilalţi copii: căscau, vorbeau şi râdeau, în timp ce tovarăşii îşi ţineau discursurile,

până când instructorii de detaşamente se răsteau la neastâmpăraţii ce „stricau solemnitatea

clipei” şi atunci, pentru moment, tăceau, pentru ca imediat după aceea să înceapă din nou să

vorbească şi să râdă. Acesta era momentul cel mai neplăcut din tabăra de la Poneasca, pentru

tatăl meu şi pentru tovarăşii lui, dar apoi totul era minunat.

Credeam că a fi pionier, Maria, este un lucru bun, frumos şi minunat. Tatăl meu mă făcea să

mă simt mândru de lucrul acesta dar, treptat, pe măsură ce purtam, în zilele festive, uniforma şi

cravata roşie, mi se părea că văd pe chipul oamenilor din sat un surâs batjocoritor, şi nu

înţelegeam, de ce?.

Cel mai mult îmi plăceau, Maria, la Poneasca, clădirile din lemn, cu bârne frumos colorate,

cu miros de proaspăt vopsit, în fiecare an. Într-o zi, în faţa clădirii principale (acolo unde se

aflau cantina şi comandamentul), erau mai mulţi tovarăşi, printre care şi tatăl meu. Am întrebat

cine a construit casele astea, mari şi frumos colorate. Până atunci, cei din jurul tatălui meu

glumeau, vorbeau cu voce tare şi râdeau, erau bine dispuşi, cu toţii. Dintr-o dată s-a lăsat între

ei tăcerea, chipurile li s-au înnegrit, iar tatăl meu, supărat, mi-a spus să plec să mă joc cu

ceilalţi copii. Mi-am dat seama că era mânios, şi am plecat.

Am aflat că, de fapt, Poneasca fusese un sat ce aparţinuse, înainte de război, pemilor. Ştiam

ce sunt pemii, pentru că la noi în curte locuia o fată, pe care o chema Marişca, şi care era

pemoaică. Când ne supăram pe ea, o strigam „Marişca – pemoaica”, iar ea se supăra, ca şi

cum i-am fi strigat cuvinte urâte şi necuviincioase. Cu toate că nu puteam înţelege de ce o rănea

atât de tare lucrul acesta, de câte ori vroiam ca ea să plângă, strigam aşa după ea: „Mari şca,

pemoaica!”.

Se spune că pemii ar fi venit la Poneasca demult, de pe vremea Mariei Tereza, împărăteasa

care le-ar fi dat oamenilor pământuri şi păduri. Aceeaşi împărăteasă, Maria, din dorinţa căreia

s-ar fi ridicat şi parcul de lângă noi, şi care purta numele de „Parcul Poporului”. De multe ori,

însă, oamenii îi spuneau şi acum, „Maria Tereza”. Tot atunci s-a mai înfiinţat un sat de pemi la

noi în zonă, Ravensca, şi care apoi, nu s-a mai desfiinţat niciodată, nici măcar atunci când au

venit la putere tovarăşii, prietenii tatălui meu. Acolo locuiau, de fapt, şi bunicii Marişcăi şi, cu

toate că noi am colindat, în maşina „Pobeda”, a tatălui meu, aproape toate satele din raion,

acolo nu am fost niciodată. Marişca ne povestea nouă, copiilor din curte, despre sat, despre

casele sale, albe, frumoase şi îngrijite, cu geamuri mari, prin care se vedea, de pe stradă, ce

făceau oamenii înăuntru, despre dealul imens, pe care se dădeau cu sania, iarna. Acolo ningea,

întotdeauna, pentru prima dată, spunea Marişca, astfel încât satul de pemi al Marişcăi părea că

se află, pentru noi, departe, într-o poveste în care noi nu aveam să ajungem niciodată.

Pe acolo, prin partea aceasta, dinspre Poneasca şi dinspre Ravensca, am intrat în satul

nostru mult mai târziu. De o parte a drumului curgea Minişul, râul în care noi aveam să ne

scăldăm de atâtea ori, vara. Cealaltă parte era străjuită de munţi, ce păreau să pornească de-a

dreptul din drum. Erau acoperiţi cu păduri, care nouă ne-au plăcut atât de mult. Aveam să

aflăm, însă, că pe acolo au trecut partizanii. Asta mult mai târziu, Maria, pentru că acum eram

fascinaţi de casa aceea lungă, veche, din lemn, care străjuia intrarea în sat. Maşina intra pe

drumul pavat acum cu bucăţi mari de piatră. La noi acasă, însă, Maria, puteai să ajungi mai

repede, pe un drum mai scurt, dacă o luai pe jos. Era un drum nepietruit, care venea de sus, de

pe dealul la „Trei Cruci” şi tăia în două drumul principal pavat cu piatră. Se numea Golibreg.

DOSARUL VIII

Grind: sunt repartizat în brigada a V-a, brigadier Nicu Alexe, din Bucureşti, cu o pedeapsă

de 25 de ani, din care efectuasem 12. Soarta unui brigadier de omenie era dintre cele mai

ingrate. El trebuia să împace capra normelor imposibile, uriaşe, cu varza neputinţei

deţinuţilor, slăbiţi de regimul alimentar, de boală şi de tortur ă. Nicu Alexe a fost unul

dintre aceşti brigadieri rari, care a reu şit acest lucru.

Comandant: locotenentul major Ailinchii, un beţiv notoriu şi un sadic învederat. Cea

mai mare plăcere a lui este să bată. De altfel, înainte de a veni aici, comite o serie de crime

împotriva aşa-zişilor „chiaburi”. Pân ă şi comuniştii se înspăimântă de ororile lui, astfel că

este condamnat. Odată cu venirea lui Drăghici, însă, pentru care nici o pedeapsă şi nici o

crimă nu sunt suficiente, faţă de „duşmanii poporului”, a fost reabilitat şi repus în funcţie.

E primăvară şi noi suntem scoşi la muncă. Slăbiţi, în soarele dogoritor, fără apă, prăşim

porumb, având, fiecare, norme imposibile. Primele zile sunt cele mai grele. Ca într-un

coşmar, vezi cum câte un vecin de-al tău, mai îndepărtat sau mai apropiat, cade şi nu se

mai ridică niciodată. Primii mor ţi. Aş putea spune că ei sunt cei mai fericiţi. Cei care nu îşi

fac norma, dar nici nu mor, sunt bătuţi până la nesimţire, în plin câmp. Seara, sunt lăsaţi

la poartă, din ordinul comandantului, şi acolo sunt bătuţi din nou. Cei care sunt pedepsiţi

cu „izolatorul”, în timpul nop ţii, sunt duşi să muncească, ziua, la fel ca orice alt deţinut.

Rezistenţa: În lagărul de la Grind există un număr foarte mare de tineri, majoritatea

condamnaţi la pedepse între 15 şi 25 de ani de muncă silnică, şefi de organizaţii, de loturi şi

de grupuri mai importante. Descopăr, pentru prima oar ă de când mă aflu în închisoare, o

intenţie colectivă ce urmăreşte să excludă timorarea şi resemnarea provocate de condiţiile

inumane de muncă şi viaţă. Pe durata unui an, înjghebăm un nucleu de iniţiativă, în

vederea pregătirii unor ac ţiuni; suntem favorizaţi de o relativă libertate de mişcare,

datorată specificului muncii de acum: încărcarea în şlepuri a recoltei de floarea - soarelui.

Comandantul şlepului, Gheorghe Câmpeanu, avea un fiu fugit din ţară şi stabilit în

Australia. De aceea ne-a şi ajutat. Cu ajutorul lui am reu şit să transmitem mesaje în ţară

şi să obţinem medicamente pentru bolnavii din infirmerie. Două lucruri extrem de

importante, prin ele însele: a transmite semnale celor dragi, a-i înştiin ţa că trăim şi ne

aflăm într-un loc anume era un lucru extraordinar pentru moralul nostru. La fel,

obţinerea unui medicament, de orice fel, era o problemă de viaţă şi de moarte în condiţiile

în care orice asistenţă medicală era în mod absolut refuzată, şi numai în cazuri foarte

grave, când bolnavul se afla, practic, cu un picior în groapă, primea ... aspirine. Lucrurile

au fost atât de bine puse la punct, încât Ciobanenko nu a aflat niciodată nimic de rolul

imens pe care l-a jucat, pentru noi, şlepul „Sambord”. Curajul lui Gheorghe Câmpeanu

este, într-adevăr, de invidiat, în condiţiile în care orice ajutor, cât de mic şi neînsemnat,

acordat de către civili deţinuţilor politici, era pedepsit cu ani grei de puşcărie. Ştiind acest

lucru (în 1953, la Baia – Sprie, a avut loc un răsunător proces în care au fost implicaţi

civilii care i-au ajutat pe deţinuţi), ne-am ocupat, mai întâi, de izolarea informatorilor şi a

colaboratorilor ofi ţerului politic. Şi nu erau puţini.

Proces – verbal

Încheiat azi, 23 iulie, 1953

Hanţi

Casa noastră nu a fost, Maria, de la început acolo, în sat. Când am ajuns în curtea casei nu

era nimeni. Am iubit de la început curtea aceea care acum era a noastră. Am sărit din camion şi

am alergat pe terasa albă, din ciment, plină cu găinaţ. În faţa noastră se ridica neagră, bine

clădită şi veche, o stivă cu lemne. Ne-am căţărat pe ea şi am văzut tot. Aceea era lumea în care

aveam să trăim de acum încolo.

Casa nu era numai a noastră. Mai locuiau aici şi nenea Oprea, de la Sfat, cu fiica sa,

Mioara, nenea Popa, directorul şcolii mari, cu Mariana şi Nicu, tanti Bidiviu, vecina noastră

din gang, cu fiica lor, Cuţa şi, mai târziu, născută atunci când eu eram mai mare, Adriana.

De fapt, toţi veniserăm aici mai târziu, după ce Hanţi plecase. Căci a lui fusese întreaga casă

înainte, cu terasa cea mare, curtea întinsă, apartamentele numeroase, în care acum locuiau

familiile de „ştabi”.

Neamţul avusese aici o fabrică de lapte, aşa spunea lumea. Cumpăra laptele din sat, de la

oameni, şi apoi făcea din el unt, smântână şi brânză, pe care le apoi la oraş. Acum înţelegeam

eu de ce era atât de mare terasa. Aici trăgeau căruţele, dimineaţa devreme, când zorile se

îngânau cu noaptea, pentru a aduce, în vedre acoperite cu pânză subţire, laptele spumos. Tot

aici venea, puţin mai târziu, camionul cisternă, de la Oraş. Acum înţelegeam şi de ce casa

noastră avea două porţi. Una la strada mare, frumos vopsită, cu un gang înclinat, şi alta în

spatele curţii, care era, uneori, încuiată, şi atunci noi ne căţăram pe partea de sus, încălecând

suprafaţa rece şi neprietenoasă de metal, cuprinzând cu privirea întreaga curte, cu găinile care

ciuguleau nătâng sub soarele dogoritor, dar şi partea de dincolo, dinspre râu, unde se vedeau

sălciile foşnind deasupra undelor verzi şi răcoroase. O clipă dura, Maria, luarea în stăpânire a

acestei lumi, care era a noastră dar care, de fapt, nu ne aparţinea. Apoi săream în praful uliţei

din spate, alergând spre râul cel mic, ori spre nucii de la Miliţie.

Lui Hanţ i-au luat casa şi a plecat, iar noi, împreună cu toţi vecinii noştri de la Sfat şi de la

Sediu, locuiam în casa lui.

„Unde a plecat Neamţu’”, l-am întrebat pe tatăl meu, într-o seară când a venit mai devreme,

era bucuros şi se părea că va sta mai mult cu noi. Veselia i s-a şters dintr-o dată, aşa cum

doamna Micicoi, învăţătoarea noastră de la şcoala din Deal, ştergea bastoanele chinuite şi

bosumflate, pe care noi le zgâriam anevoie pe tablă. „Ce Neamţ, care Neamţ, vă stă mintea

numai la prostii. Ascultaţi toate tâmpeniile de pe stradă. Aşa îi trebuie lu’ mamă-ta, dacă vă

lasă umblaţi peste tot, şi să auziţi numai vorbe veninoase. Neamţul a plecat pentru că era

exploatator, De-aia a plecat.” „Şi unde a plecat Neamţul exploatator?”, am îndrăznit eu, sun

privirile tale îngheţate, Maria, şi ochii plini de mânie ai mamei. „Treaba lui unde a plecat. Ce

ştiu eu. Acolo unde este locul exploatatorilor!” „Şi unde este...?(locul exploatatorilor, aş mai fi

vrut să întreb, şi ce sunt aceia exploatatori, pentru că nu ştiam şi nu înţelegeam nimic, dar tatăl

meu a ieşit din cameră trântind uşa, şi a plecat la bucătărie. Mama mi-a ars o palmă peste

urechea care s-a înroşit brusc şi a început să mă usture, şi a pornit după el, ca să-l îmbuneze.

Tu, Maria, stăteai pe patul cel mare şi frumos, cu aşternuturile proaspăt schimbate, mirosind

frumos a râu şi a aer curat, şi plângeai. Mie îmi părea rău că stricasem o seară atât de

frumoasă, cu întrebările mele tâmpite, care indispuneau pe toată lumea.

Îmi aminteam, Maria, că tot aşa păţisem şi cu tovarăşa Mărioara, cea care o înlocuise pe

tanti Micicoi, foarte bolnavă şi care acum era operată, la spitalul lui nenea Olaru. Aveam lecţie

de istorie, şi tovarăşa Mărioara ne-a vorbit despre exploatatori şi despre ţărani, cărora

moşierii le luau tot ce câştigau aceştia. Şi de aceea s-au şi răsculat împotriva lor, cu furci,

topoare, coase, şi ce mai aveau ei prin curte. Apoi, tovarăşa a spus că boierii şi burghezii au

trimis armata, ca să-i împuşte pe ţărani. Soldaţii ar fi fost tot ţărani, dar i-au împuşcat pe

ceilalţi, pe ţăranii care se răsculaseră. Atunci chiar că am încetat să mai înţeleg ceva.

Noi, copiii, eram împărţiţi, în sat, în mai multe tabere. Ne încăieram adesea, mai ales după

ce vedeam un film istoric, cu daci şi romani, la cinematograful lui moş Cionca, cu turci sau cu

tătari. Dar niciodată nu treceam dintr-o tabără în alta, şi nu îl atacam pe vreunul dintre ai

noştri. Am ridicat mâna şi am întrebat-o pe tovarăşa Mărioara de ce soldaţii, dacă erau ţărani,

trăgeau cu arma în ceilalţi ţărani?

În clasă s-a lăsat o tăcere adâncă, aşa cum se mai lăsa doar atunci când tanti Micicoi ne

spunea să deschidem caietele. Dar tovarăşa Mărioara a zâmbit, şi mi-a spus că eu sunt prea

mic ca să înţeleg. Când voi fi mare voi afla că oamenii nu aveau, încă, un grad atât de mare de

conştiinţă, pentru a se putea împotrivi stăpânilor lor. Şi mai multe întrebări se îmbulzeau acum

în mintea mea: de ce nu se răzvrăteau împotriva lor, dacă aceştia erau atât de răi, aşa cum se

spunea? Doar ei aveau armele, iar stăpânii şi exploatatorii erau neputincioşi, căci nu aveau

nimic de acest fel. Şi, în plus, ce putea să fie aceea, conştiinţă?

DOSARUL IX

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI TIMIŞOARA

Nr. ............................... din 11 martie 1949.

Către

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

B U C U R EŞ T I

A se preda imediat Tov. Director General

Urmare raportului nostru Nr. ......................... din .................. 1949, raportăm următoarele:

1./ În urma cercetărilor bandiţilor RUSET TUDOR şi STOICHESCU PAVEL, din comuna

Teregova, în ziua de 11 Martie 1949, a fost ridicat de la domiciliul numitului STOICHESCU

PAVEL, armamentul ce era asupra celor doi bandiţi arătaţi mai sus.

S-a ridicat:

– un pistol mitralieră Parabelum cu două încărcătoare şi 29 / douăzeci şi nouă / cartuşe,

proprietatea banditului STOICHESCU PAVEL.

– Un pistol mitralieră sovietic cu încărcător şi 30 / treizeci / cartuşe, proprietatea

banditului RUSET TUDOR din com. Teregova

Ambele pistoale mitralieră sunt în perfectă stare de funcţionare.

2./ În urma informaţiunilor şi cercetărilor ce sunt în curs, în ceea ce priveşte organizaţia

subversivă din Teregova / condusă de notarul public IONESCU GHEORGHE, în noaptea de 10

spre 11 Martie 1949 au fost ridicaţi încă un număr de opt indivizi din com. Teregova, membri în

organizaţia subversivă şi în legătură cu bandiţii fugiţi.

Prin această acţiune au fost ridicaţi 90 dintre membrii organizaţiei subversive din Teregova,

rămânând să fie lichidaţi restul bandei de fugari în frunte cu şeful organizaţiei notarul public

IONESCU GHEORGHE, acţiune ce este în curs.

3./ În urma acţiunei informative şi cercetărilor ce sunt în curs referitor la organizaţia

subversivă legionară din judeţul Severin, în ziua de 10 Martie 1949, au fost identificate noi

elemente în legătură cu banda de legionari fugari / condusă de SPIRU BLĂNARU/, şi care au

organizat elemente legionare în comunele: Rusca, Feneş, Armenis, Valisoara, Buchin şi Cârpa,

judeţul Severin.

În prezent este în curs acţiunea de ridicare a vârfurilor acestei organizaţii, urmând a se stabili

legătura precisă cu banda de legionari fugiţi şi de a identifica întreaga organizaţie.

4./ În ceea ce priveşte organizaţia subversivă COL. UTZĂ IOAN, s-au identificat membrii

organizaţiei, care urmează să fie ridicaţi / afară de cei raportaţi ca reţinuţi / după lichidarea

restului bandei / compusă în prezent din opt persoane în frunte cu fraţii DUICU zis BOERU /

care se mai găsesc înarmaţi în regiunea Cornereva şi fiind creiată o reţea informativă în jurul lor,

s-ar stânjeni această muncă dacă s-ar efectua reţinerile imediat, având în vedere că majoritatea

celor ce urmează a fi reţinuţi sunt din com. Cornereva, judeţul Severin, unde organizaţia

subversivă a colonelului UTZA IOAN, a avut cea mai puternică organizaţie.

Starea de spirit a populaţiei este liniştită, şi se observă şi mai accentuat ataşamentul ţărănimii

sărace faţă de organele militare şi autorităţi în general, prin sprijinirea lor în acţiunea dusă contra

bandiţilor.

În întreg judeţul Severin, este linişte perfectă şi nu se semnalează nici un eveniment deosebit.

Vom raporta la timp orice constatări.

Lt.col. de Securitate,

Ambrus Coloman

La Înviere

Întâiul ştab pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu. Pe atunci nu ştiam prea bine ce înseamnă

asta, şi de aceea nici nu înţelegeam prea multe. Nici prietenii mei cei mai buni, Nelu Jurchescu,

din Golibreg, Pescaru, din Luncavişin, ori Matei Broancă nu pricepeau mai mult decât mine,

dar ei nu puneau atât de multe întrebări. Aşa, de pildă, am citi pe faţa lor o imensă nedumerire,

atunci când am venit, pentru prima oară, cu maşina la şcoală.

Învăţam la şcoala ce mică, de lângă biserica satului. În dimineaţa aceea, însă, am urcat

panta din faţa şcolii şi a bisericii în GAZ-ul tatălui meu. Căci mi-am rupt piciorul. Împreună cu

prietenul meu cel mai bun, Vasilică, am urcat pe zidurile blocului neterminat de lângă Moara

din Centru, care se construia acum.

Cunoşteam blocul acela de când tatăl meu mă luase cu el. Toată lumea se adunase în jurul

lui, vorbindu-i frumos. Pe mine mă mângâiau şi zidarii, de care îmi era teamă, căci auzisem că

îi băteau pe copiii care veneau acolo, să fure ţevi din plastic. Aceste ţevi deveniseră una dintre

cele jinduite comori printre băieţii satului. Erau bune la toate. Tăiată la aproximativ jumătate

de metru, ori chiar mai mult, făceai din ea o minunată sarbacană. În ea puneai sâmburi de

cireşe, fructe necoapte, mici ori, dacă făceai parte dintr-o tabără mai în vârstă, chiar ace cu

bold, înfipte în ghemotoace de hârtie ori în bucăţi de plută, la un capăt. Astfel puteai sufla în

duşmani ori în picioarele fetelor mai mari, când treceau seara pe uliţă.

Dar câte nu se puteau face din ţevile de plastic. Pe un suport de lemn în formă de puşcă o

ţeavă mai scurtă se putea prinde cu humă sau sârmă, devenind o puşcă formidabilă, ori

arbaletă, după caz. Ca să nu mia vorbesc că unii aveau chiar pistoale, cu ţevi confecţionate tot

din aceste ţevi de plastic. Problema cea mare era că ele se găseau foarte greu, erau scumpe, şi

foloseau la instalaţiile de apă de la blocurile cele noi care se construiau în sat. Era o adevărată

aventură să le capturezi, mai ales că nu aveai voie şi, în plus, erau straşnic păzite de ungurii cei

răi.

Mie însă nu îmi era foarte frică de ei, căci îi cunoşteam pe toţi. Într-o zi am fost la bloc, căci

urma să ne mutăm şi noi în blocul acela, mai târziu. Nu am apucat, căci ne-am mutat, în câteva

luni, la oraş, începuse reorganizarea administrativă. Dar nimeni nu ştia atunci, aceste lucruri,

aşa că ne pregăteam de zor pentru mutarea în blocul cel nou, care abia acum se construia.

Zidarii vorbeau cu tatăl meu prieteneşte şi cu mult respect, aşa că nu puteau fi decât prietenii

mei.

De aceea nu mi-a fost teamă să mă duc împreună cu Vasilică, atunci când m-a chemat la

furat de ţevi. Ne-am trezit cocoţaţi pe zidurile neterminate, cu zidarii beţi în camera neisprăvită,

ne-am dat drumul amândoi, cu ochii închişi. Vasilică a fugit, eu am rămas pe ciment, cu

piciorul rupt. Un lucrător m-a luat de ureche şi mi-a tras o palmă. Atunci am început să urlu, cu

ură am început să strig, nu atât de durere, cât din pricina palmei omului aceluia, acelaşi care

îmi dăruise ţevile, cu câteva zile în urmă. Unul dintre ei i-a zis, însă: „Lasă-l, măi, în pace, nu

vezi că e al lui Primu’? Au început deodată să vorbească altfel, m-au mângâiat, m-au întrebat

ce mă doare?

Aşa se face că veneam acum cu maşina la şcoală, în GAZ-ul condus de Tata Iancu. El nu era

şoferul tatălui meu. Ci al tovarăşului Vârcioreanu, viceprimu’ de la Raion. Era folosit, însă,

atunci când nenea Sandu refuza o corvoadă. Şi, în general, Tata Iancu era un om bun. Astfel că

a acceptat să îi ducă pe toţi activiştii în câmp, de Paşti. Adică, pe tatăl meu, pe vice-prim.

Inginerul agronom şi tovarăşul de la Regiune.

Noi nu ştiam ce e acela Paşti. Nu ne spusese nimeni, nimic despre asta, aşa că, în acele zile,

pentru noi nici nu era sărbătoare.

Acum, prietenii mei cei mai buni, Neluţu, Pescaru şi Broancă vorbeau despre o lume pe care

se vedea de departe că o iubeau mult. Mi s-a părut întotdeauna ciudat că noi nu o cunoşteam,

dar îmi era ruşine să întreb. Vorbeau despre Paşti ca despre râul din spatele cooperativei, sau

despre podul Nerei, ca despre nişte lucruri care existau cu adevărat, şi care puteau fi oricând fi

văzute. Acum, venise din nou primăvara. Râul nostru se făcuse verde şi curat. Îmi plăcea mult

să stau pe mal şi să privesc. În undele clare se oglindeau dealurile verzi, cu prunii albi şi

înfloriţi, cerul senin şi albastru. Chipul tău, Maria, se răsfrângea în lumea aceea liberă şi

frumoasă.

Stăteam în curtea şcolii şi eram trist. Era soare, cerul senin şi limpede, eu singur şi trist.

Priveam frunzele care abia începeau să crească. Ceva important avea să se întâmple, din nou,

pentru întreaga lume a satului, iar noi nu puteam lua parte. Şi eram trist.

Nelu Jurchescu, Pescaru şi cu Matei Broancă s-au apropiat de mine. Am crezut că vor să mă

bată. Nu m-am ridicat. Şi nu am fugit. La biserica din faţa şcolii a început, deodată, să bată

toaca. Rar, sacadat şi puternic, ca un ceasornic al satului, trezit din somn. Sunetul acela

puternic şi ciudat mă umplea de bucurie. Era semnul. Toaca răsuna pe uliţele satului. Neluţu s-

a apropiat şi mai mult, şi mi-a spus că la noapte va fi Învierea. Era stânjenit, ca atunci când

Tovarăşa scotea câte unul dintre noi la tablă, şi nu ştiam lecţia. A mai zis că vor merge, la

noapte, în deal, la Trei Cruci, şi dacă vreau să vin şi eu. Mi-au povestit apoi cât de frumos era

acolo. Vin toţi oamenii din dat, şi preotul Ţunea, vine. Se aprind lumânări, lumea cântă

Christos a-nviat, şi ciocnesc ouă roşii. Era pentru întâia oară că mă chemau la Înviere, şi nu

ştiam ce să le răspund. Ştiam sigur că tatăl meu nu ne va lăsa.

În sat erau acum mulţi oameni. Erau îmbrăcaţi frumos, stăteau adunaţi în grupuri, şi

vorbeau. Tatăl meu era acasă, deşi era după-amiaza devreme, şi nici duminică nu era. L-am

întrebat dacă ne lasă seara, la Înviere, la Trei Cruci, cu prietenii noştri, şi s-a supărat.

Când am păşit pe uliţa largă, întunecoasă, ni s-a făcut teamă. Noi nu umblasem niciodată

noaptea prin sat. Îl cunoşteam doar ziua, pe lumină, atunci când mergeam la şcoală, când ne

jucam în curte sau când ne duceam cu maşina. Ne-a fost teamă, Maria, la început, dar apoi am

privit cerul. Te-am luat de mână şi l-am privit. Pe uliţă nu mai era deloc întuneric, numai o

lumină albă.

Începuseră să apară oameni. Era tot satul. Numai tatăl meu şi prietenii săi de la Sediu

lipseau. Sătenii mergeau liniştiţi şi tăcuţi, ca atunci, demult, la moartea lui Luca Ioviţă,

taragotistul. S-au îndreptat cu toţii spre biserica din deal a preotului Ţunea. Atât de multă lume

la un loc nu mai văzusem niciodată. Nici chiar de 1 Mai şi de 23 August, când în mijlocul

satului se făcea o tribună mare, de unde tatăl meu le vorbea tuturor.

În biserică, preotul Ţunea şi mulţimea de femei adunată acolo cântau frumos. Vorbeau

despre un om care a murit, şi apoi a înviat, pentru ca Lumea să fie mai bună, şi apoi să se

mântuiască. Nu prea înţelegeam ce spunea, Maria, dar vedeam pe chipurile tuturor o fericire

mare şi senină. Mai ştiam că şi tatăl meu dorea acelaşi lucru, să facă el o lume în care oamenii

să fie egali şi fericiţi. Dar oamenii nu erau deloc mai luminoşi atunci când vorbeau despre el, şi

asta nu puteam eu să înţeleg. În biserică, glasurile răsunau frumos, era cald, lumină şi bine.

Christos a înviat din morţi, / Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte / Viaţă

dăruindu-le.

Te-am strâns de mână, Maria. Aş fi vrut să te întreb dacă tot ceea ce cânta preotul Ţunea

acolo, în biserică, era adevărat. Şi nu se putea să nu fie. Aş fi vrut să nu fie. Aş fi vrut să ştiu,

atunci, de ce sunt oamenii trişti, când moare cineva? De ce se adună tot satul sus, la Morminţi,

în Golibreg, şi îl duc la groapă pe mort, cu lacrimi, cu bocete şi cu durere în glas?

Noi nu avem un mort al nostru la Morminţi. Acum îl ascultam pe preotul Ţunea. Cânta

frumos, cu o voce caldă şi blândă.

Acum ştiam că este o astfel de zi. Tata Iancu a pufnit din mustăţi, când a aflat ce avea de

făcut. Nici nu m-a privit, măcar, când a intrat în garaj (mă lua întotdeauna în braţe, iar

mustăţile lui albe şi mari miroseau a tutun, în mirosul acela era ceva care mă atrăgea ca o

vrajă).

A încălzit motorul, a scos maşina pe poarta Sediului, s-a aşezat pe aripa maşinii, aprinzându-

şi o ţigară. Nu ştiam ce să fac. Ceilalţi erau în curte, vorbeau ca şi cum nimic nu s-ar fi

întâmplat, de parcă maşina, şi Tata Iancu, şi eu, nici n-am fi fost. Am claxonat, lung şi cu

putere, şi cred că uram ceva, nu un om, sau o fiinţă anume, ci ceva, pe care nu-l puteam numi

dar care îmi merita, totuşi, ura. Am mers mult cu maşina, în tăcere. Tata Iancu fuma tot timpul,

uneori îmi spunea câte o vorbă. Îndreptându-se spre tractorul părăsit, care se vedea în câmp, a

scos două ouă, unul roşu, iar celălalt verde, mi-a dat şi mie unul, apoi a spus: „Christos a-

nviat!” , şi am ciocnit. Eram atât de fericit că am şi eu un ou vopsit, al meu, cu care puteam şi

eu ciocni. Nu mă mai simţeam umilit, aşa cum se întâmpla de fiecare dată, de Paşti, când îi

vedeam pe ceilalţi copii ciocnind ouă roşii, şi nu puteam înţelege de ce numai eu, din tot satul,

nu aveam. Apoi a venit tatăl meu, m-a văzut mâncând oul, dar n-a zis nimic. Mă aşteptam să se

supere şi mai tare, văzând cojile de pe jos, împrăştiate în jurul meu, dar el era supărat de ceea

ce găsise în câmp. „Nu se poate, zicea, când noi am mobilizat atâta popor de oameni, eu să

găsesc un tractor părăsit. O să-i raportez tovarăşului prim de la Regiune, vedeţi voi pe

dracu’!”

Tovarăşul cel nou, pe care nu-l cunoşteam, şi care era de la regiune, privea încruntat, dar eu

ştiam că nu e supărat, ci vrea, doar, să pară. „Asta e situaţia” , părea, parcă să spună. Numai

tatăl meu nu vroia, sau nu putea să nu înţeleagă. I se întâmplau uneori astfel de lucruri. Să nu

priceapă nimic. El se vroia acum gospodarul şi stăpânul acestor locuri sau, cel puţin, aşa se

purta. Din ceea ce auzeam vorbindu-se în sat, însă, lucrurile nu erau tocmai aşa. Aşa că tatăl

meu mă privea, şi nu mă vedea.

DOSARUL X

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI TIMIŞOARA

Nr. ........................... din 10 Martie 1949.

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

B U C U R EŞ T I

A se preda imediat Tov. Director General.

Urmare raportului nostru nr........... din ................ 1949, raportăm următoarele:

În noaptea de 9 spre 10 Martie 1949, au fost prinşi în comuna Teregova, bandiţii:

– RUSET TUDOR, plugar din com. Teregova, membru al bandei IONESCU

GHEORGHE şi SPIRU BLĂNARU, şi participant la atacul Postului de Jandarmi din Teregova.

– STOICHESCU PAVEL zis ŞTIRBEI, plugar din com. Teregova, membru al aceleiaşi

bande şi participant la atacul Postului de Jandarmi din Teregova.

Armament nu s-a găsit asupra bandiţilor.

Desfăşurarea acţiunei:

În urma informaţiunilor precise posedate de organele noastre, din care reieşa că un număr de

circa 5-6 bandiţi din banda Teregova se găsesc chiar în comuna Teregova, s-a organizat o razie

în ziua de 5 Martie 1949, cu scopul de a prinde bandiţii.

Razia a avut rezultat negativ.

Cu toate acestea organele noastre au fost informate că totuşi unii dintre bandiţi sunt în

comuna Teregova şi în cursul raziei au reuşit să se adăpostească în ascunzişuri special făcute.

Având în vedere cele de mai sus s-au organizat de noi incursiuni, prin patrule camuflate în

comuna Teregova, şi o acţiune informativă pentru captarea bandiţilor.

În noaptea de 9 spre 10 Martie, s-a primit informaţii precise de locul unde se găsesc bandiţii,

şi s-a trecut la acţiune, reuşind să fie prinşi doi bandiţi care erau în obiectiv.

Odată cu bandiţii a fost ridicat şi gazda lor PĂTĂRESCU ŞTEFAN, plugar din comuna

Teregova.

Armament nu s-a găsit asupra bandiţilor, deoarece l-au ascuns, având intenţii / în urma

acţiunei de desbinare a bandei dusă de noi / de a se preda autorităţilor.

S-au luat de către noi măsuri de cercetarea celor doi bandiţi pentru a stabili adăpostul exact a

restului bandei.

Din primele cercetări reiese că banda s-a dispersat în grupuri mai mici şi că circa doi, trei

bandiţi au venit cu cei doi bandiţi capturaţi în comuna Teregova, unde cred ei că mai sunt /

eventual la sălaşele din apropierea comunei. /

Se continuă atât cercetările, cât şi acţiunea informativă pentru lichidarea complectă a bandei.

Vom raporta la timp orice noi constatări.

Lt.col. de Securitate,

Ambru ş Coloman

Ieruga

Când am ieşit din apele acelui sat, ştiam bine că nu voi înceta să revin. Maria, tu ai fost

singura care ţi-ai dat seama. Mă aşezasem pe spate în apa răcoroasă şi verde. Cred că

zâmbeam. Soarele devenise, dintr-o dată, altul. Nu mai întunecat, mai clar, dar mai verde. O

puzderie de balonaşe ţâşneau în sus. În fiecare ţâşnea o lumină puternică, orbindu-mă. Nu-mi

mai plăcea, dar mă cuprinsese o stare de toropeală. Mâinile scăpaseră crengile, mângâindu-mi

obrajii. Încet, aţipeam.

Şi, deodată, vocea calmă, clară, a Mariei: Se îneacă. Apoi, smucitura puternică, dureroasă.

Maria, de ce n-ai venit şi tu? Te-am strigat, dar m-ai privit de parcă nu m-ai fi auzit. Sunt sigur

ţi-ar fi plăcut. Aşa ceva noi n-am văzut niciodată. De ce plânge Maria? Lacrimile ei sunt la fel

ca picăturile care cădeau adineaori din soare. N-am mai văzut-o plângând de atunci, de când

am fost împreună în tabără la mare, şi ne-au culcat în dormitoare diferite. Maria i-a spus

profesorului aceluia că ea n-a dormit niciodată fără mine. Atunci l-am urât cel mai tare pe acel

om. Maria a început să plângă. Ca şi cum ar fi vorbit, sau zâmbit. Ca o mustrare. De ce o baâi

pe Maria? Am ţipat, aşa cum nu o mai făcusem decât demult, într-o seară, când tatăl meu

venise cu un iepure uriaş, cenuşiu. Ştiam că-l împuşcase el, acum pleca din nou la vânat şi nu

vroia să mă ia şi pe mine. A venit un alt om, l-a certat pe omul acela, iar pe noi ne-a dus într-un

dormitor mai mic, unde am rămas singuri.

„De ce plânge Maria?

– Te înecai. Dacă nu te trăgeam, aia fi murit.

– M-a durut atât de tare. Ai fost rea. Rea de tot. Ce înseamnă să mori, Maria?

– Of, niciodată nu înţelegi nimic. Înseamnă pur şi simplu să pleci şi să nu te mai

întorci. – Şi asta e rău? Eu l-am văzut într-o zi pe nenea Pavel. Cu puşca şi cu ogarul

lui, mergeau la vânătoare. De atunci nu l-am mai văzut. Tata doar a mai spus ceva

despre el. Înseamnă că nenea Pavel vânează mereu. Teribil trebuie să fie. Ţii minte

când am fost cu...

– Dar nu mai vânează deloc, nu înţelegi? Maria hohotea, suspinele ei mă miră şi mă

surprind. Nu o mai văzusem niciodată, astfel. A plecat din lumea asta. Nu îl va mai

găsi nimeni, niciodată.

– Poate că nu ştiu ei unde să caute. Se ascunde undeva, are o cabană în pădure. Mi-a

promis că o să mă ducă şi pe mine...Când o să se-ntoarcă, o să mă ducă, ai să vezi.

– Termină o dată, pentru numele lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să te las să te umfli de apă,

ca butoaiele lui moş Zahan, din Dubuacea. Acela era locul din capul satului, dincolo

de pod. Mergeam cu mama şi cu Maria, să cumpărăm zăr pentru porci. Îmi plăcea

mult la moş Zahan. Mirosea a oaie, şi îmi amintea de ciobanii aceia la care ne-am

oprit să ne jucăm cu mieii. Dar cel mai mult îmi plăceau butoaiele, negre, mari şi

murdare.

– Ce proastă eşti, Maria. Butoiul este din lemn. Eu sunt din altceva.

– Din ce? Azi am fost din apă. Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost din soare. Tu însă nu ştii

nimic. Vezi, dacă n-ai fost cu mine?

Maria plânge din nou. Plânge frumos, Maria. E pentru întâia oară când nu ştiu ce să spun.

Nu mai am poftă nici să întreb, nici să râd, nici să urlu. E ceva ce nu am mai simţit până acum.

Nici nelinişte, nici regret. Amărăciune, poate. Ca atunci când câinele meu, Cezar, a adormit. L-

am strigat dar era, poate, prea obosit. Nu l-am mai văzut niciodată. „Cezar, cezar, unde eşti?

Te-ai supărat? Pentru c te-am certat? Dar ţi-am cerut iertare. Ţi-am dat şi puii doamnei

învăţătoare Popa.”

Doamna Popa este învăţătoarea mea şi stă cu noi în curte. Este afurisită şi are mulţi pui. Eu

îi prind, şi îi dau lui Cezar. Nu îi încurc niciodată cu ai noştri. Nici Cezar. Puii mamei mele sunt

vopsiţi sub aripă cu roşu, ai ei cu verde. Mai sunt cei ai doamnei Oprea, ai Nemţoaicei, şi ai

doamnei Poenaru. Cu ei n-am nimic. „Hai, vino!” Atunci am plâns cu adevărat.

Moş Toma mi-a spus în seara aceea, când veneam de pe dealul cu pruni al c.a.p.-ului, cu

obrajii murdari, şi ştiam că Cezar nu o să mai vină, rupând cu nuiaua scaieţii uscaţi, şoptindu-i

numele, „Cezar, Cezar!” Mi-a spus atunci: „Vezi, trebuie să te obişnuieşti. Cunoşti ceva, sau pe

cineva, într-un fel. Bineînţeles că îi dai un nume: Cezar, Maria, apă, floare. Dar, într-o zi, se

schimbă. Devine frunză, dacă era Cezar, sau Soare, dacă era Maria. Trebuie să îl cauţi în altă

parte, şi să îi spui altfel. Să-l chemi mereu, şi o să vină. Dacă vrei cu tot dinadinsul, sub alt

chip, dar o să vină”. Deodată, Maria, m-am apropiat de râu. Pe oglinda lui chipul meu se

răsfrângea în mii de culori. Amestecându-se cu adâncul, cu pietrele albe, cu iarba unduitoare.

Vroiam să fiu râu, Maria, şi chiar eram. Între mine şi râul curat nu mai era decât chipul

oglindit. Trebuia să ai răbdare, să uiţi durerea privirilor ce nu mai vedeau decât apa, să uiţi

amorţeala din trupul care începea să curgă apoi odată cu undele străvezii.

Fugeam uneori de lângă tine, fără să-ţi spun nimic, o şoaptă sau o mângâiere, şi te supărai.

Acolo, însă, lângă râul care intra în sat, lăsându-mă să mă cufund în el într-un abur răcoros, cu

toată fiinţa lui de apă şi nelinişte, eram departe de toţi şi cel mai aproape de tine. În râu se

oglindea satul.

Tu nu ştiai, Maria, toate lucrurile astea, şi atunci eu le spuneam râului. Te duceam adeseori

pe malul abrupt. Să aruncăm cu pietre, să înotăm apoi, până când simţeam o moleşeală plăcută,

ca o sfârşeală.

Coborau în râu şi prunii încărcaţi cu fructe mari şi negre, se amestecau cu rădăcinile

încâlcite ale sălciilor. Apele adunau în oglinda şerpuitoare dealurile şi chipurile noastre.

De aici începeam noi.

Ascultam foşnetul vântului. Cu ochii aţintiţi pe cer, cu degetele răsfirând nisipul fierbinte,

ascultam legănarea domoală a ierbii, ca un cântec pentru râu.

Râul din spatele grajdurilor. Mergând la locul de baie, treceam prin curtea plină cu bălegar

uscat.

DOSARUL XI

„CRACUL STÂNEI” / circa 22 km. Vest Cornereva /, s-a hotărât declanşarea unei acţiuni pe

ziua de 9 Martie 1949, cu un efectiv de două plutoane din.

Conducerea operaţiunei s-a încredinţat

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI TIMIŞOARA

Nr. ................. din 9 Martie 1949.

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

B U C U R EŞ T I

A se preda imediat Tov. Director General.

Urmare la raportul nostru telegrafic Nr......... din ....... 1949, raportăm următoarele:

1. Acţiunea dusă în ziua de 6 Martie 1949, şi terminată în ziua de 9 Martie a.c., la

obiectivul „CRACUL STÂNEI” / circa 22 km. Vest Cornereva, judeţul Severin / cu scopul de a

lichida rămăşiţele bandei Colonelului UTZA IOAN, s-a soldat cu următorul rezultat:

– A fost împuşcat mortal banditul IZBAŞA HORIA zis, originar din comuna Canicea, judeţul

Severin, de profesiune plugar, care a făcut parte înarmat din bandă, luând parte la actele teroriste

săvârşite de bandă.

– A fost rănit, reuşind să dispară banditul NISTOR ARMAŞ, membru înarmat al bandei,

participant la atacurile teroriste ale bandei şi făptaş al mai multor crime.

– S-a captat următorul armament ce a fost asupra bandiţilor:

– trei bucăţi de grenade ofensive

– una mitralieră

– un pistol mitralieră

– 100 bucăţi cartuşe

– două cutii cu pulbere de praf de puşcă.

2. Desfăşurarea acţiunei.

Informatorul nostru be-a spus că restul bandei UTZA în număr de 10 bandiţi, se găsesc

adăpostiţi la sălaşul numitului DUICU PAVEL, plugar din comuna Cornereva, judeţul Severin,

într-un adăpost special construit, la locul numit „CRACUL STÂNEI” / circa 22 km. Vest

Cornereva /; s-a hotărât declanşarea unei acţiuni, pe ziua de 6 Martie 1949, cu un efectiv de

două plutoane din Batalionul 9 Securitate.

– Conducerea operaţiunii s-a încredinţat Plt. de Securitate GIUCHICI RISTA şi

căpitanului DICESCU din Bat. 9 Securitate.

– S-a dat de către noi călăuza, care cunoştea perfect regiunea şi locul exact al adăpostului.

– Deplasarea spre obiectiv, s-a executat în bune condiţiuni, ajungându-se în obiectiv în

dimineaţa zilei de 7 Martie 1949, când s-a şi luat contact cu bandiţii.

– La obiectivul dat de noi au fost găsiţi numai cei doi bandiţi arătaţi mai sus, restul de opt

bandiţi s-au deplasat din obiectiv cu 24 ore înainte de declanşarea operaţiunei.

– Luarea de contact cu cei doi bandiţi s-a produs prin deschiderea focului de către bandiţi,

la care s-a răspuns cu foc.

– A reuşit să fugă banditul NISTOR ARMAŞ zis GARBIN, din următoarele motive:

În timpul luării de contact bântuia un viscol foarte puternic cu o abundentă cădere de zăpadă,

care a redus vizibilitatea la circa un metru.

Încercuirea nu s-a putut efectua complect din acelaşi motiv arătat mai sus, şi din cauza

imposibilităţii de a contura obiectivul.

Banditul fugit a fost rănit şi urmărit circa 4 km. pe urmele de sânge lăsate, însă tot din cauza

viscolului s-a pierdut urma şi direcţia luată de bandit.

Este mai mult ca sigur că banditul fugit a decedat, deoarece din sângele pierdut se constata că

a fost rănit serios şi pe de altă parte banditul a fugit numai în cămaşă, cu capul descoperit şi deci

se crede imposibil de a rezista viscolului şi frigului, cu atât mai mult că nu avea loc de adăpost

pe circa 10 km.

Din partea noastră nu este nici o pierdere, nefiind nici răniţi, nici accidentaţi.

Acţiunea a durat trei zile din cauza greutăţilor naturale arătate mai sus, necesitând ca trupa să

se adăpostească.

La râpa lui Iosică

Niciodată nu mă săturam să văd caii. Erau cei mai frumoşi, pentru şareta preşedintelui. Îmi

plăceau îndeosebi atunci când mâncau fân. Ronţăiau liniştit, privind departe, unde nu exista

nici căruţă, nici sanie, nici plug. O lume a lor.

Mirosea atât de puternic a fân zdrobit, când mestecau. Plutea peste toate parfumul straniu al

nopţilor de vară. Îmi era drag mirosul acela. Şi caii.

De aceea nu înţelegeam cum putea cineva să-i ucidă. Aşa spusese într-o zi vecinul bunicului

meu, stând de vorbă în faţa căştii de război: „Ne-au omorât şi caii”. Auzeam destul de greu,

eram departe de ei. Credeau că mă joc, iar eu nu vroiam ca ei să vadă că ascultam atent tot

ceea ce vorbeau. Dacă ar fi prins de veste, nu şi-ar mai fi spus nimic, ştiu. De câte ori mă

apropiam de ei, tăceau sau schimbau vorba. Aşa făceau şi ţăranii, atunci când tatăl mei se

apropia de ei. Acum vorbeai de cai, şi de felul în care ei îi omorâseră. La început, numai pe

câţiva. Câte unul, doi, trei, apoi mai mulţi, cinci, zece. Oamenii nu au vrut să îi dea. Cum să îşi

lase ei caii, vitele, la G.A.C.? Pământul, dacă li-l luaseră cu de-a sila, în cele din urmă, asta

era, dar cu caii, ce să facă? Li s-a promis că şi de acum înainte caii tot ai lor vor fi, că se vor

putea ocupa de ei când vor dori, că sunt a lu’ toţi acu’, dar pot merge oricând să-i îngrijească,

şi chiar să îi folosească, având aprobarea conducerii G.A.C.-ului, fireşte. Numai că toate astea,

ca şi faimoasele aprobări ale conducerii, au rămas doar vorbe. Oamenii nu se mai puteau

apropia de grajdurile colectivei. Oamenii nu mai puteau apropia de grajdurile colectivei. Îi

întâmpina Mita ţiganul, cu puşca. Devenise acum paznic la G.A.C., dintr-un nimuric şi vai de el,

ce fusese înainte.

Apoi n-au prea avut cu ce să îi mai hrănească. Şi nici nu mai sunt folositori, spuneau. De

acum, agricultura nu va mai fi înapoiată, la fel ca înainte, ci modernă, mecanizată, aşa cum se

întâmpla în ţara prietenă mai mare, Uniunea Sovietică, unde un tractor ara sute şi sute de

hectare. Aşa spunea tatăl meu celor din sat, la şedinţe. Şi oamenii îl ascultau, dar nu prea erau

atenţi. Ei nu puteau înţelege, în ruptul capului, de ce nu mai era nevoie de cai, şi de ce trebuiau

ei omorâţi. Oamenii mai ziceau că, după uciderea lor la Abator, din caii lor se făcea săpun, dar

eu nu credeam că putea fi cineva atât de lipsit de inimă, încât să omoare caii.

Vecinul bunicului meu a continuat, însă, povestea, în vreme ce eu mă prefăceam că amestec

atent noroiul din curte, cu vârful unui băţ. Ca să scape de toţi caii, şi fără prea multă bătaie de

cap (foştii stăpâni veneau mereu la „Audienţe” şi se plângeau), au hotărât să îi omoare pe toţi

deodată. Au găsit şi o prăpastie, Râpa lui Iosică se numea. Au scos toţii caii din grajduri, şi i-au

mânat spre ea. La început, caii alergau bucuroşi. Scăpaseră din grajdurile urâte şi neîngrijite

ale G.A.C.-ului, zburdând acum în soarele puternic de vară, cu coamele fluturând în vânt. Pe

măsură ce se apropiau, au simţit parcă, primejdia şi, cu nările fremătând în văzduh, au început

să necheze.

Cel mai îngrozitor lucru a fost atunci când au început să cadă. Armăsarii, în faţă, cei care se

întinseseră primii la galop, crezând că sunt, iarăşi, liberi, au văzut prăpastia. Era, însă, prea

târziu. Au încercat să se oprească, cei care au venit în urma l or i-au împins în afund. Cu ultimii

ar fi fost cel mai cumplit căci, văzând ce se întâmplase cu ceilalţi cai, nu mai vroiau să

înainteze, cu nici un chip. Atunci au început să-i împuşte pe marginea prăpastiei. Înspăimântaţi,

încercau, însă, să iasă din încercuire. Dar, de pe cai sau din camioanele cu care îi goniseră, cei

care se ocupau cu treaba aceasta, şi care se spunea că nu erau din sat, trăgeau cu armele, până

când nici unul nu a mai mişcat. A fost un vaier, un nor de praf, o nenorocire şi o jale, ca la

sfârşitul lumii. Câteva zile, din fundul abisului s-ar mai fi auzit nechezatul vreunui cal care

trăgea să moară.

Când ne-am întors din sat, am fugit la Râpa lui Iosică. Era departe, spre Poneasca, şi

niciodată nu m-am apropiat de ea. Acum am făcut-o, învingându-mi teama. Vroiam să văd dacă

era adevărată povestea vecinului. M-am apropiat, simţind cum inima îmi bătea, nebuneşte. M-

am aşezat în genunchi, şi am privit cu spaimă în jos.

Erau acolo. Mormane de oase, curăţite de corbi, albite de vânturi şi ploi. Craniile alungite

priveau parcă spre cer, rânjind.

DOSARUL XII

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI TIMIŞOARA

Nr. ............. din 19 Martie 1949

Către

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

B U C U R EŞ T I

A se preda imediat Tov. Director General

Urmare la raportul nostru Nr. .............. din ........... 1949, raportăm următoarele:

1. Acţiunea dusă în ziua de 18 Martie 1949, în vederea identificării şi capturării a bandiţilor

fugari ing. VERNICHESCU şi avocatul TÂRZIU, ambii din Lugoj, cu obiectivul în staţia

C.F.R. Cârpa, judeţul Severin, a avut următorul rezultat:

– au fost prinşi curierii acestei bande: CRISTEA GHEORGHE zis DOILE de 21 de ani

din comuna Vârciorova, şi VICTOR C. BISERICOSU, cu domiciliul în Vârciorova.

Din cercetările efectuate la faţa locului a rezultat că bandiţii VERNICHESCU şi TÂRZIU, cu

un număr de cca 30-35 de bandiţi, se aflau în noaptea de 17-18 Martie a.c., la domiciliul

numitului JUMANCA ION din Vârciorova, şi curierii au avut misiunea de a duce din gara Cârpa

pe 5 indivizi din Timişoara la locuinţa numitului JUMANCA ION.

În urma acestui fapt am declanşat o acţiune imediată la obiectivul mai sus arătat, care acţiune

a fost dusă de o echipă de 5 ofiţeri şi subofiţeri de securitate, 10 subofiţeri din Regimentul de

Securitate Bucureşti, şi 1 pluton din Batalionul 5 Securitate.

Ajungând la faţa locului s-a procedat la încercuirea căşii numitului JUMANCA ION, şi la

scotocirea căşii, rezultatul fiind negativ. La cercetarea soţiei numitului JUMANCA ION, aceasta

n-a recunoscut că în casa respectivă ar fi fost adunaţi în cursul nopţii mai mulţi indivizi. Trecând

la verificarea şi prinderea numitului JUMANCA ION, acesta nu a fost găsit în comună în

locurile şi la locuitorii arătaţi de soţia acestuia. După acest fapt, am procedat la organizarea unei

capcane la acest obiectiv, care capcană nici până în prezent nu s-a soldat cu vreun rezultat.

Tot în decursul după-amiezii zilei de 18 Martie 1949 am trecut la reţinerea numiţilor

BUHEVICI MIHAI, domiciliat în comuna Vârciorova, PÂRVU NICOLAE zis PECICU,

domiciliat în comuna Vârciorova şi STANCU SILVESTRU, domiciliat în comuna Vârciorova.

La cercetarea celor trei reţinuţi şi a curierilor capturaţi a rezultat că bandiţii VERNICHESCU

şi ION TÂRZIU, împreună cu alţii, se află în sălaşul numitului SULEA MIRON din Borlova,

dezertor din armată şi fugar, care sălaş este la cota 342 între comunele Bolvaşniţa, Zlagna şi

Borlova la locul numit Valea Zlagnei.

După acest fapt am trecut în noaptea de 18-19 Martie 1949, la operaţia de capturare a

bandiţilor de mai sus, la locul descris, cu călăuză în persoana banditului capturat CRISTEA

GHEORGHE zis DOILE, cu un efectiv de 2 plutoane, din Batalionul 5 Securitate şi o echipă de

ofiţeri de securitate, retultatul fiind:

Capturarea bandiţilor:

1. MUSTAŢĂ PETRU zis FLAITĂRU, proprietarul sălaşului şi asupra căruia s-a găsit 1

pistol Parabelu şi una grenadă, cu domiciliul în comuna Borlova.

2. DRAGOMIR PETRU zis PRIMEJDIE cu domiciliul în Bolvasniţa.

3. NICOLAE LIUBA zis BOLDAN, cu domiciliul în Bolvasniţa.

4. ION LIUBA, cu domiciliul în comuna Bolvasniţa.

5. DRAGOMIR NICOLAE, cu domiciliul în comuna Bolvasniţa.

După capturarea acestora, s-a trecut la scotocirea sălaşelor în jur, într-un număr de cca 20

sălaşe, şi s-a găsit în sălaşul numitului SULEA MIRON dezertor fugar, una straiţă în care au fost

1 pistol, una grenadă şi diferite scripte şi cu un tabel nominal de 20 de indivizi, după cum

urmează: IONESCU GHEORGHE, ROIESCU IOSIF, ARMAS ION, ISOP ION,

GIURGIULESCU IOAN, VULPEŞ NICOLAE, MIULESCU ION, VULPEŞ PETRU, VULPEŞ

GHEORGHE, STANCU NICOLAE, LAITIM PAUL LAZAH, MUNTEANU NICOLAE,

DUMITRU, DÂRZĂ SIMION, PETRU, BELITU PAVEL, FLOCEA ION ILIE, BANDONI

NICOLAE, COPILU NICOLAE, JURCONI NISTOR FISAG, BALAS NISTOR, CRISTEA

NISTOR şi BAZONI NISTOR.

De remarcat este faptul că din acest tabel nominal găsit în sălaşul mai sus arătat, o parte din

cei specificaţi în acest tabel figurează ca membrii ai bandei UTZĂ, şi care în prezent sunt

reţinuţi.

Tot în acest loc s-a găsit şi Buletinul de Biroul Populaţiei al banditului SULEA MIRON din

Borlova, ce denotă că bandiţii au fost de fapt în acest loc.

Din primele cercetări efectuate la faţa locului, rezultă că în seara zilei de 17 Martie 1949, s-a

ţinut o şedinţă a bandiţilor în sălaşul numitului MUSTAŢĂ PETRU / reţinut /, unde pe lângă

bandiţii VERNICHESCU ŞI TÂRZIU, a participat şi numitul SEBASTIAN, fost primprocuror

şi Preşedintele Biroului electoral la alegerile din 19 Noiembrie 1946, în judeţul Severin, în

prezent comprimat şi funcţionar la Soc. Comercială de Stat APROZAR, cu încă un număr de cca

30 de oameni, până în prezent necunoscuţi de noi.

Faţă de cele de mai sus, am dispus urmărirea şi arestarea legăturilor în comuna Borlova şi

Vârciorova, a bandiţilor identificaţi din cercetările efectuate la faţa locului, şi urmărirea

fugarilor.

În momentul de faţă, la facerea acestui raport, cei 5 reţinuţi se află în drum spre Biroul de

Securitate Caransebeş, cu pază suficientă.

Orice noi constatări vom raporta.

DIRECTOR DE SECURITATE,

LT.COL. AMBRU Ş COLOMAN

Între clăni

În curtea G.A.C.-ului se întindeau imense şire de fân, înalte şi bine clădite. Într-o zi mergeam

spre râu, Maria, cu tine şi cu Silviu, băiatul Corneliei din Luncavişin, care are grijă de noi.

Câteodată, tanti Cornelia este bună, alteori ne bate şi se supără pe noi. Atunci ne interzice să

ne mai jucăm cu Silviu. Nouă ne pare rău, pentru că el ştie o mulţime de lucruri. Uneori îşi râde

de mine, dar eu nu mă supăr. Într-o zi m-a pus să stau cu bărbia lipită de scara găinilor,

promiţând că mă va lăsa apoi să urc în caisul din grădină, iar eu adoram să mă caţăr în copaci.

Am stat şi ceva a început să-mi umble pe faţă, mutându-mă, parcă, dintr-o parte într-alta. La

început, mi-a plăcut, apoi m-am speriat, şi am început să plâng. A venit tanti Cornelia, şi l-a

bătut pe Silviu. Apoi m-a dus în grădină să mă uit în fântână.

Nu era ca atunci când am găsit fântâna din curte deschisă. Fântâna noastră era frumoasă, cu

acoperiş din tablă, ţuguiat, strălucitoare în dimineţile de vară şi seara, în amurg. Uşa ei stătea

tot timpul închisă. Ţii minte, Maria, ce am simţit noi când am găsit uşa fântânii dată la o parte?

O lume ne chema spre ea. Cu totul alta decât cea cunoscută. Nu ştiam cum va arăta. Aflam însă

că mai există o lume. Cerul era jos de tot, pe fundul apei. O clipă am zărit parcă peştii din râu,

înotând în cerul nemaipomenit de senin, cu frânturi răzleţe de nori ce înaintau spre noi,

speriindu-ne.

Ştii, Maria, atunci te-am privit cu adevărat. În ochii tăi mari se retrăsese întreaga fântână.

Părul tău negru se scălda în apa nefiresc de limpede. Acum mergeam la râu, şi l-am rugat pe

Silviu să ne jucăm pe şirele de paie. Nu m-a refuzat. Niciodată nu o făcuse. Nici atunci când l-

am rugat să mă ducă în podul magaziei lui, acolo unde tanti Cornelia nu ne lăsa să urcăm. Pe

toate lucrurile se aşternuse o zăpadă. Mirosea atât de altfel. Iar neaua aceea ciudată se

aşternea, încontinuu. Odată cu razele. Cum putea fi atât de mult întuneric în pod, de vreme ce

ningea cu soare?

Am urcat primul pe şire. Apoi tu, Maria, şi Silviu. Ne-am aşezat sus, în vârf. Silviu a început

să povestească.

Mă lăsam furat de cuvintele lui, şi îmbrăţişam cu privirea, de acolo de unde ne aflam , cotul

pe care râul îl făcea, după stăvilar, acolo unde noi pescuiam, uneori. Malul înalt, de la Ţigănie,

de unde se ridicau fuioare de fum, şi unde mogâldeţe negre se perindau, de colo-colo. Eram ca

sub puterea unei vrăji. Deodată, însă, s-a auzit un huruit puternic. Credeam că s-a prăbuşit, din

nou, şira de paie cu noi. Asta se mai întâmplase o dată demult când, împreună cu alţi copii, am

urcat pe clăile clădite şi am sărit pe ele, până când s-au prăbuşit. Atunci am fost pedepsiţi, căci

paznicul de la G.A.C. a venit acasă, şi ne-a spus părinţilor noştri. Stricasem câteva şire de paie,

ce trebuiau acum reclădite. Acum ne aşteptam, iarăşi, să ne prăbuşim. Huruitul puternic nu mai

continuă, însă, şi nimic nu se mai întâmpla. Dintr-o dată, în faţa noastră, dincolo de curtea

G.A.C.-ului, şi chiar dincolo de râu, dealul începuse să alunece. Priveam cu ochii mari

alunecarea nesfârşită a colinei, în râu. Şi mult timp după ce din ea nu mai rămăsese decât o

parte, noi tot mai auzeam zgomotul acela îngrozitor, care nu se mai termina. O clipă am crezut

că visez, am închis ochii şi i-am strâns cu putere. Nimic nu se schimbase, o clipă mai târziu. Era

adevărat. Din Dealul de la Stăvilar rămăsese doar o bucată, pe care încă mai stăteau agăţate

colibele ţiganilor. Două alunecaseră şi căzuseră în râu. Am aflat mai târziu că nimeni nu

murise.

Atunci însă nu ştiam asta, nici noi, şi nici ţiganii, aşa că se pornise, din partea acee a satului,

un vaier şi un bocet ca niciodată. Am alergat într-un suflet, Maria, alături de Silviu şi de tine,

spre buza spartă a dealului. Marginea ruptă de pământ ni se păruse aproape dar, când am

ajuns pe mal, abia de mai puteam răsufla. Praful se ridica încet, într-un nor care parcă se

pierdea în cer, se limpezeau şi cercurile mari de apă din Miniş, totul părea că va fi la fel ca mai

înainte. Chiar şi vaietele conteniseră. Deodată, am văzut că răsărise un soare în malul râului.

Ceva strălucea puternic. Am dus mâna la ochi, atât de tare lucea dealul. E aur, a spus Silviu,

dar eu nu l-am crezut. Când mergeam pe deal, pe malul Nerei, sau al Minişului, găseam mereu

foiţe de mică. La început, prietenii mei au spus că este aur. Dar nu era decât „banul mâţului”,

aşa că preferam să tac. Uneori, atunci când îi întrebam pe prietenii mei câte ceva, ei izbucneau

în râs, aşa că preferam să tac, de cele mai multe ori, şi să nu spun nimic.

DOSAR XIII

Maiorul Moiş Aurel

Către

Tov. Lt. Col. Ambruş Coloman

Directorul Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului

TIMIŞOARA

Raportez că dintre cei 15 subofiţeri, puşi la dispoziţia noastră de către Direcţiunea Generală a

Securităţii Poporului, doi dintre ei au fost constataţi de medic că sunt bolnavi şi sunt puşi în

imposibilitate de a presta un serviciu greu, în consecinţă am dispus retrimiterea lor la unitatea de

origine.

Totodată un subofiţer a fost chemat la Secretariatul General pentru Trupe, de unde nu s-a

întors până în prezent.

Vă rog să binevoiţi a interveni la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, pentru a înlocui pe

cei trei subofiţeri.

Subofiţerii bolnavi sunt:

– DRĂGHICI MARIAN

– PĂTRU DUMITRU

Subofiţerul chemat la Secretariat este:

– VOICU SEBASTIAN

Vă rog să binevoiţi a dispune:

Maior de Securitate

Moiş Aurel

Kătiuşa

Pe deal se aduna tot mai multă lume, apoi dintr-o dată au apărut coşuri, lighene şi căruţe.

Lumea încărca pământ şi se formase, pe malul acela al Minişului, din partea dinspre Stadion, o

coloană de cocii. Aşa cum mai văzusem o dată, demult, într-o iarnă, căruţe cu gunoi, adus din

grajdurile G.A.C.-ului.

Acum erau mult mai multe care, oamenii încărcau pământul cu o viteză uluitoare, de parcă

ar fi fost furnici. Nu cred că ar mai fi rămas ceva din dealul Ţiganilor, până a doua zi. După-

amiază, însă, s-a auzit un zgomot grozav, un duduit puternic de motoare, aşa cum am mai auzit

doar o dată, cândva, demult, atunci când am văzut pentru prima oară un avion. În această zi nu

era însă vorba despre un aeroplan, ci de o coloană întreagă de camioane, în care se afla o

mulţime de soldaţi. Erau îmbrăcaţi în uniforme frumoase, albastre, iar în mâini purtau puşti

lucitoare. Numai ei nu erau frumoşi. Stăteau încruntaţi ş se uitau pe sub sprâncene. Nu mai

aveau nimic din seninătatea şi bucuria soldaţilor pe care îi văzusem odată, la Cimitirul Eroilor.

Tocmai fusesem făcut pionier, şi eram foarte mândru de asta. Tovarăşa învăţătoare Popa ne

dusese acolo ca să sărbătorim ceva. Nu am înţeles prea bine ce anume, dar ni s-a explicat faptul

că, demult, aici murise cineva important. De aceea noi, copiii, ne-am îmbrăcat cu cămăşi albe,

curate, cu pantaloni negri şi, bineînţeles, cu cravata roşie la gât. Simţeam nelămurit că este o zi

deosebită. Am rupt stânjenei din grădina şcolii şi ne-am îndreptat spre cimitir.

Dar nu ne-am dus la Morminţi, Maria. Acolo unde era cimitirul satului, de fapt, şi unde

oamenii îşi ducea morţii la groapă. Unde vedeam mereu câte o femeie plângând, aprinzând

lumânările şi dând de pomană.

Nu. Cimitirul Eroilor era un pic mai sus de Morminţi, şi era înconjurat de un gard mare din

fier forjat. Înăuntru erau câteva morminte din marmoră, cu lespezi mici, dreptunghiulare, de un

alb orbitor, având fiecare, la cap, în loc de cruce, câte o steluţă roşie. Aici ar fi căzut ostaşii

sovietici, atunci când au venit să elibereze ţara de sub jugul fascist. Aşa învăţasem noi la istorie,

şi aşa ştiam şi eu de acasă, şi de peste tot. Dar mai ales din filmele sovietice, pe care le vedeam

cu tata, la Cinematograful lui Cionca, unde ostaşii sovietici luptau cu fiara hitleristă şi o

răpuneau şi, mai ales, unde am văzut Katiuşa, racheta sovietică, nimicind duşmanul.

Dar oamenii din sat nu povesteau aşa. Ruşii n-ar fi eliberat pe nimeni, pe la noi, ci ar fi venit

în zonă după băutură şi femei. Beţi, răcnind cât îi ţinea gura, au coborât din camioane şi au dat

buzna în casele oamenilor. Fiecare s-a apărat cum a putut. Mai toţi localnicii au avut, chiar şi

înainte de război, arme.

Soarele a început să strălucească, mai târziu a venit şi tatăl meu, cu prietenii lui de la Sediu.

Aveau coroane de flori în mâini, le-au depus la poalele acelui monument din marmură albă. Aş

fi vrut să întreb cine murise, pentru cine depuneau coroane şi de ce nu se aprindeau lumânări,

aşa cum se făcea la mort, dar nu aveam cu cine să vorbesc. Toţi erau ţepeni, tăcuţi şi întunecaţi.

Nici soldaţii nu mai zâmbeau din priviri, ca mai înainte, li se înecaseră şi lor corăbiile. După o

vreme am aflat că acolo era Monumentul Ostaşului Sovietic.

Soldaţii de acum nu mai aveau în ei, însă, nimic de paradă. Camioanele au coborât drumul

de la pod, spre Stadion. Au ocolit poarta de fotbal, cea dinspre stradă, mai întâi. Au traversat

gazonul, lăsând două dâre mari, negre şi urâte. Au ocolit cea de-a doua poartă, şi acolo s-au

oprit. Au sărit din maşini la comandă şi au s-au înşirat pe malul râului. Între timp, pe malul

celălalt, pe drumul spre Ţigănie, urcaseră alte două camioane. Şi din ele au sărit soldaţi.

Niciodată nu am ştiut cu adevărat dacă acolo existase aur. Tatăl meu lipsise mult de acasă,

şi fusese, tot timpul, extrem de agitat, în acele zile. Nu am îndrăznit să-l întreb ceva. În sat

uniformele albastre au stat mai multă vreme. Ţigănia s-a mutat. Stadionul a fost închis. S-a

făcut un şantier, înconjurat de sârmă ghimpată şi gherete cu soldaţi la colţuri. Noi, copiii,

încercam să ne apropiem, dar nu se mai putea vedea nimic, acum. Totul era acoperit cu

rogojini, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu prelate, cu gard. Dealul devenise al soldaţilor şi

numai al lor.

Mai târziu, s-a vorbit că pe deal fusese aur. Că trupele acelea erau de la Securitate, şi că

oamenii care apucaseră să încarce în căruţe pământ cu aur au fost duşi la Mili ţie. Unii ar fi fost

trimişi chiar la închisoare.

DOSAR XIV

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII

Nr................. din 23 Februarie 1949.

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

BUCUREŞTI

A se preda imediat Tov. Director General

Raportăm că în depistarea organizaţiei subversive legionare de pe teritoriul judeţului Severin,

până în prezent au fost reţinute un număr de 80 / optzeci / persoane, asupra cărora s-a dovedit că

activează în organizaţia subversivă legionară.

Aceste reţineri s-au efectuat numai de organele Securităţii.

În ziua de 19 Februarie 1949, organele noastre au reuşit să prindă pe numitul STOLOJESCU

PAVEL, mecanic la IPEIL din com. Cuptoare, jud. Severin, care era fugit şi era în legătură cu

fugarii legionari.

Din cercetările efectuate asupra sus-numitului a putut fi identificat şi ridicat următorul

armament, care se găsea asupra elementelor legionare reţinute de noi şi ascunse de ei:

– 5 / cinci / pistoale automate

– una armă Z.B.

– una armă nemţească

– una armă Z.E. cu 15 cartuşe

– una armă rusească

– una carabină

– muniţia respectivă pentru aceste arme, circa 40 cartuşe de pistol şi armă

Acţiunea gata în curs.

Lt.Col. de Securitate,

Ambru ş Coloman

DOSAR XIV

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII

Nr................. din 23 Februarie 1949.

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

BUCUREŞTI

A se preda imediat Tov. Director General

Urmare raportului nostru Nr.............. din ................. 1949, raportăm următoarele:

În urma studierii materialului găsit asupra Colonelului UTZĂ IOAN şi din cercetările ce se

efectuează de către organele noastre, în legătură cu activitatea sus-numitului colonel, s-a

constatat până în prezent următoarele:

1. / Col. UTZĂ IOAN, fugit de la domiciliu său din Lugoj, în anul 1947, luna Mai, pentru

activitate duşmănoasă împotriva Regimului Democratic şi participare în acţiuni susversive, şi-a

ales ca loc de refugiu regiunea muntoasă din judeţul Severin, şi în special regiunea plasei

Teregova.

2. / Col. UTZĂ IOAN, încă din anul 1947 toamna, a început o activitate subversivă prin

gruparea elementelor fugare în banda lui şi organizarea atât a acestor elemente fugare, cât şi a

elementelor foste în PNŢ-Maniu, al cărui membru a fost şi el, cât şi a elementelor duşmănoase

regimului, indiferent de apartenenţa lor politică.

3. / Scopul urmărit în această organizare subversivă a fost subminarea Regimului de

Democraţie Populară de la noi şi schimbarea lui prin forţă, acţionând sub forma unei mişcări de

eliberare naţionale, în care să fie grupată reacţiunea de la noi

Păpărugile

În după-amiaza albă şi uscată, strigătul se auzea clar, umplându-mă de bucurie. Era o după-

amiază secetoasă, aşa cum fuseseră toate în ultima vreme, amorţind satul. Eram singur, Maria,

în odaia albă şi răcoroasă. Tatăl meu plecase la irigaţii. Toată vara, de altfel, a stat acolo.

Abia dacă a mai avut timp şi pentru campania de recoltare. Cel mai important lucru, acum,

erau irigaţiile. Am fost şi eu acolo, la râu, cu el. Erau multe ţevi întinse pe câmp, până la râu.

Aici se întâlneau într-o pompă albă, uriaşă, de metal, care duduia mereu, la fel ca G.A.Z.-ul lui

Nenea Iancu.

Tatăl meu era grozav de supărat. Pompa nu mergea. Toţi mecanicii de la S.M.T. erau lângă

ea, şi nu vroia să pornească. Mereu avea câte ceva, pompa tatălui mei. Într-o zi capacul a sărit,

din cauza presiunii, şi a căzut în râu. Au început să înjure, toţi, pompa, şi râul, şi capacul care

căzuse în el. Ce se făceau ei acum, fără capac, şi cum aveau să mai pornească apa, pentru a

obţine recoltele bogate pe care Partidul le cerea de la ei ?

Au găsit un ţigan tânăr, căruia i-au promis o ladă de bere dacă va reuşi să scoată capacul.

Nu credeam că o să reuşească puiul de ţigan. Şi nici nu mă gândeam că va reuşi să intre în râu.

Aici, Nera era adâncă, de un verde închis. Niciodată nu m-aş fi scăldat aici. Copilul de ţigan a

intrat, însă. Şi în după-amiaza aceea, şi în cea următoare. Se scufunda atât de mult, încât uneori

credeam că nu va mai ieşi. Apărea însă, cu ochii lui gălbii: „ nimic”.

A găsit capacul a treia zi, mult mai în jos. Îl luase apa. Au sărit cu toţii în sus de bucurie, se

îmbrăţişau, găsiseră capacul. De el fusese legată viaţa lor vreme de trei zile, a oamenilor de la

S.M.T., a preşedintelui de la G.A.C., a primarului şi a tatălui meu.

Au pus capacul, maşinăria a pornit, dar apa nu vroia deloc să ţâşnească. Căci înţelesesem,

Maria, că toate pompele şi ţevile acelea trebuiau să scoată apa din pământ, şi s-o împrăştie pe

ogor. Era un sistem de irigaţii modern şi străin, îl auzisem pe tata vorbind cu nenea Vişan,

inginerul agronom. Costase o grămadă de bani, şi acum nu mergea.

Ce dracu ne facem, spunea tatăl meu, am dat de bucluc. Ne facem de râs, Şi o să ne mai

pună să şi plătim instalaţia asta a dracului. La ce ne-o fi trebuit nouă, nu ştiu.

Le trebuise pentru grădina de legume a G.A.C.-ului, care era la fel de întinsă cât un ogor. Pe

ea oamenii puneau varză, roşii, castraveţi şi ardei. Dacă vara nu ploua, nu avea cine să le ude,

şi se uscau. Dacă nu se ofileau, nu avea cine să le culeagă, şi putrezeau toamna, pe câmp.

Mi-am adus aminte de grădina bunicului meu din Mehadia, acolo unde tatăl meu ne ducea

atât de rar. Grădina era mică şi îngrijită. În ea creşteau roşii mari şi cărnoase. Le spălam la

firicelul de apă care străbătea locul; o apă curată şi limpede. Muşcam din roşii cu poftă, ca

dintr-un măr. Zeama roşie şi gustoasă ne curgea pe bărbie, iar bunicul ne privea bucuros. Era

mândru de grăgina lui. O săpa şi o îngrijea. Singur făcuse canalul care îi aducea apă de la

izvorul din deal. Roşiile lui nu putrezeau niciodată.

Acum, oamenii se chinuiau să pornească maşina de irigat. Erau atât de îndârjiţi, de parcă

toată viaţa lor ar fi fost legată de apa care avea să ţâşnească prin ţevi. Dar eu ştiam, Maria, că

legumele vor continua să putrezească în grădina G.A.C.-ului.

Oamenii lucrau în grădinile lor, atât de mici cum le rămăseseră ele, după colectivizare. La

G.A.C. mergeau de voie-de nevoie. Munceau mult şi primeau prea puţin. Bărbaţii se făcuseră

tractorişti, sau şoferi. Cărau buşteni din pădure, şi câştigau bine. Alţii plecaseră la oraş.

Dar astăzi nimic nu mai era verde în oraş. Venise o căldură uscată şi rea. Nu mai ploua. Se

usca totul pe câmp. Frunzele erau galbene, în aer plutea un praf alb care-ţi pătrunde până la

piele, printre dinţi, în păr.

Păpăăărugă, ruuugă, / Ia ieşi dă nie udă, / C-o găleată d-apă, / Prăstă luumeea toooată!

M-am trezit din amorţeala răcoroasă a camerei. Cineva trecea prin sat şi striga. Am privit pe

uliţă şi m-am speriat. Nişte arătări săreau şi strigau, strâmbându-se. O clipă, Maria, am crezut

că ele erau plăsmuirile râului învins de fierbinţeală. Născocirile secetei aceleia mari, având să-i

gonească pe toţi. Apoi am văzut că erau îmbrăcate în cămăşi de frunze, şi teama mi-a trecut.

Din cap până-n picioare, păpărudele erau verzi. Pe cap purtau ghrilande de flori, în mână,

găleţi cu apă: Păpăăărugă, ruuugă, / Ia ieşi dă nie udă, / C-o găleată d-apă, / Prăstă luumeea

tooooaată! / Pluaie, Duamnie, pluaie, locu’ să să muaie.

M-am luat după ele, mergeam cu tălpile goale prin praful încins şi nu-i mai simţeam

uscăciunea. Eram cu paparudele, şi auzeam foşnetul răcoros al pădurilor de la Poneasca. Ne

aşezam în iarbă cu faţa spre cer şi priveam soarele strecurându-se printre copaci, ajungând

până la noi, şi mângâindu-ne obrajii. Eram singuri, sub cerul acoperit de frunze. Satul avea

nevoie de răcoarea lor. Aerul lua foc din cauza arşiţei căzute din cer şi tremura. Căldura furase

zarea, şi paparudele mergeau acum să o găsească, urcând pe uliţa Golibregului. S-au oprit la

prima casă. Acolo Gheorghe Pircea a ieşit în stradă. Au început să sară şi să-l stropească,

ţopăind în jurul lui. Gheorghe nu se supăra, şi nici nu se apăra. Ridica doar mâinile spre cer,

mulţumindu-i, parcă. Păpărudele ridicau braţele, şi se rugau să vină apa peste sat, să ude

dealurile şi grădinile. Numai tatăl meu nu se bucura de ele.

Când m-am trezit, ploua. Cu picături mari, nesfârşite.

DOSAR XV

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI TIMIŞOARA

Nr................... din 16 Februarie 1949.

Către

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

BUCUREŞTI

A se preda imediat Tov. Director General

Urmare raportului nostru Nr.............. din .................. 1949, raportăm următoarele:

În ziua de 15 Februarie 1949, la orele 16, o patrulă de miliţioneri, condusă de Plut.Maj.

ONESCU GHEORGHE, Şeful Circumscripţiei de Miliţie HERINDEŞTI, jud. Severin, a primit

informaţia de la un cetăţean că în comuna Valea-Mare, jud. Severin, într-o casă se găsesc

adăpostiţi trei militari, care par a fi bandiţi.

Patrula de miliţioneri a înconjurat casa în mod camuflat şi a cerut ajutor Serviciului de

Securitate Lugoj şi posturilor de miliţie din împrejurimi, arătând că cei din casă sunt bandiţi de-

ai lui LASCU IOAN zis CHERA, şi că în casă este chiar şeful bandei LASCU IOAN zis

CHERA.

S-au luat măsuri imediate şi s-au trimis de la Caransebeş cei 15 / cincisprezece / subofiţeri

puşi la dispoziţia Maiorului Moiş Aurel, împreună cu căpitanul Corcioba Ioan, Comandantul

Mili ţiei Severin.

În urma înconjurării casei şi după ce s-a primit o rezistenţă puternică, în dimineaţa zilei de 16

Februarie a.c., s-a reuşit să fie împuşcaţi bandiţii din casă, şi care au fost identificaţi în persoana

următorilor:

1. LASCU IOAN zis CHERA, bandit urmărit de 6 ani, autor al mai multor crime şi atacuri

contra jandarmilor.

2. BURCĂ MIHAI, ferar, din comuna Dolheşti, judeţul Baia, condamnat la 10 ani muncă

silnică şi evadat la data de 15/16 Decemvrie 1948, din Penitenciarul Caransebeş,

3. Un bandit care până în prezent nu a fost identificat, şi care urmează să fie identificat de noi

cu o fotografie ce i s-a făcut.

S-a găsit următorul armament asupra lor:

– un pistol mitralieră Deimler

– un pistol mitralieră E.P.S. / sovietic /

– una armă Z.B.

– un pistol automat Mauser

– au avut şi circa 6 grenade şi un sac de muniţie, pe care au folosit-o în apărarea lor

În această operaţiune s-a evidenţiat în mod deosebit Serg. Maj. POPA GHEORGHE, dintre

cei 15 subofiţeri puşi la dispoziţia Securităţii, care a dat dovadă de multă conştiinţă şi spirit de

sacrificiu, fiind unul din elementele care a hotărât reuşita acţiunei.

Atât acţiunea informativă cât şi cea operativă este în curs.

Lt.Col. de Securitate,

Ambru ş Coloman

La Stăvilar

Cel mai mult mi-a părut rău, după întâmplarea cu aurul şi cu soldaţii, că au distrus

Stăvilarul. Acolo, Maria, noi mergeam la scaldă şi la pescuit. Pe malul apei stăteam într-o

pândă încordată, aşteptând ca vietăţile acelea iuţi şi negre din adâncuri să se lase biruite de

foame şi, renunţând la viclenie, să se repeadă asupra momelii. Iubeam clipa zvâcnirii disperate

a peştelui, victorie asupra undelor verzi şi adânci, ce nu se putea compara cu nici o altă

izbândă. Băţul se încorda cu scrâşnet de fiinţă chinuită, ca şi cum cineva atotputernic i-ar fi dat

viaţă. Iubeam, Maria, clipa aceea de tumult, de zvâcnire a forţelor adâncului pe mal, de

înfruntare.

Apoi, când vedeam peştele zbătându-se neputincios, mă cuprindea mila. Acolo, în praful

uscat şi în soare, nu mai era decât o mogâldeaţă urâtă şi chinuită.

Oamenii de la noi din sat, Mari, atunci când veneau în Audienţă la tatăl meu, când întâlneau

vreun „ştab” pe stradă, sau când era sărbătoare mare, cu steaguri, la noi în sat, îmbrăcau,

parcă, alte haine şi alte suflete. Lumea era populată de inşi ieşiţi nu se ştie de unde, zămisliţi

într-o clipă, la o comandă nevăzută, neştiută de nimeni, a cuiva puternic şi necunoscut.

Pe malul apei, Maria, la pescuit, am aflat că, de fapt, în satul nostru erau două lumi.

Era linişte, răcoare şi singurătate. Căci cel mai mult, Maria, îmi plăcea să pescuiesc cu tine,

sau singur. Apa foşnea. Plutea peste tot o tihnă. Iubeam lumea aceasta şi acolo, la pescuit, mă

puteam gândi la ea.

Uneori, oamenii mari veneau şi mă certau. Foarte rar. De obicei, mă întrebau înainte cum

mă cheamă. Auzind numele tatălui meu, se schimbau. Deveneau umili şi neputincioşi. Pe faţă le

răsărea un zâmbet neadevărat, care mă umplea de amărăciune. Toată supărarea dispărea.

În ziua aceea am plecat la locul din spatele grajdurilor de la G.A.C. Puntea era îngustă, din

lemn, şi ducea la dealurile de la Ţigani. Ne aşezam pe lemnul vechi şi uscat, priveam foiala

neliniştită a peştilor, în adâncuri. Preferam locul acela, dintre toate. De acolo se vedea fiecare

mişcare fiecare mişcare a clenilor mari şi lacomi. Nici de plută nu mai aveam nevoie, pândeam

doar săgeata peştelui spre momeală, şi îl trăgeam afară. Era o luptă frumoasă, din care ieşea

învingător cel care acea mai multă răbdare şi viclenie.

Nu mi-a plăcut să pescuiesc altfel, Maria. Peştele era, pentru mine, o fărâmă din lumea

sălbatică a râului şi a satului, pentru care nutream o iubire nespusă.

Într-o seară ne întorceam din satul învecinat, cu maşina. Era spre asfinţit, soarele strălucea

puternic, pentru ultima oară în acea zi. Era spre asfinţit, soarele strălucea puternic, pentru

ultima oară în acea zi. Ne-am apropiat de râu. Maşina a oprit. Am alergat pe pod şi am privit

fascinat. În faptul serii, clenii cei mari şi negri ieşiseră la suprafaţă. Bubuitul puternic a răsunat

în liniştea serii. Oglinda apei s-a spart în mii de cioburi însângerate, de razele soarelui şi de

sângele peştelui lovit. Nenea Sandu ochise unul din clenii de sub pod. Acum se zbătea de

moarte, însângerând apa din jur. Ecoul împuşcăturii îmi răsuna în suflet.

Am ajuns cu Nicu Petrica la punte şi am desfăcut beţele. Râul ne aştepta, strălucind în bătaia

soarelui. Eram legat de această strălucire.

Vedeam înfiorat unduirea apelor şi foşnetul molcom al copacilor. Priveam vrăjit acea vietate

cu pielea strălucitoare, strecurându-se printre ramuri. Nimic nu îmi spunea că m-ar pândi vreo

primejdie, căci nu putea fi rău, Maria, ceva ce aparţinea râului. Ţipătul lui Nicu m-a deşteptat

şi, în aceeaşi clipă, o fulgerare a străbătut aerul. Tăişul toporului s-a înfipt în trunchi cu un

sunet sec şi aspru. Trupul zvârcolit al viperei s-a răsucit în văzduh, apoi s-a prăbuşit în apă.

DOSAR XVI

Atunci ca şi-n prezent, comunismul era considerat drept cel mai mare duşman. Trebuia luptat

împotriva lui. După ce în ţară comuniştii se fixează la teren, sprijiniţi de tancurile ruseşti, începe

să se desfăşoare planul de atac împotriva rezistenţei româneşti.

Odată cu anul 1947, după câştigarea, prin furt, a alegerilor din 1946 de către comunişti,

armata roşie începe implantarea bolşevismului la noi în ţară. Cei care constituiau o primejdie

pentru comunişti erau exterminaţi. Primul obstacol înlăturat a fost monarhia. L-au alungat pe

regele Mihai, în mod necinstit şi abuziv. Au urmărit îndeaproape pe ofiţerii monarhişti, partidele

istorice şi pe toţi cei care luptau pentru apărarea ţării. O înverşunare deosebită au avut împotriva

legionarilor, care au depăşit procentul de 70 % din grupurile de rezistenţă anticomunistă. Porţile

închisorilor s-au deschis. Au intrat cu miile, cu zecile de mii, cu sutele de mii. Munţii au început

să găzduiască o mulţime de români, constituiţi în grupuri armate.

Aşa a luat fiinţă şi grupul de partizani din Teregova, condus de Spiru Blănaru, Petre

Domăşneanu şi Gheorghe Ionescu, în 1948.

Când Gheorghe Ionescu, notar public liberal, organizează în comuna Teregova o formaţie de

luptă (jurământul fiind primit de părintele Alexandru Nicolici din Teregova), Spiru Blănaru

făcea parte dintr-un grup armat de partizani, constituit în munţi. Gheorghe Ionescu înfiinţează

această organizaţie pentru a veni în ajutorul grupurilor de partizani din munţi, conduse de Spiru

Blănaru şi de colonelul Uţă. În vremea aceea nu se mai făcea deosebire între ţărănişti, liberali,

militari sau legionari. Toţi erau români, cu o singură datorie, aceea de a apăra fiinţa neamului de

duşmanii de la răsărit, bolşevicii.

Gheorghe Ionescu a organizat comuna Teregova pentru a putea susţine şi aproviziona grupul

lui Spiru Blănaru şi al colonelului Uţă. El nu a avut grup separat în munţi. Când a fost obligat să

fugă, s-a dus la grupul lui Spiru Blănaru, unde a condus şi a luptat alături de el.

La sfârşitul lui 1948 şi începutul lui 1949, Spiru Blănaru cu grupul său se găsea pe dealurile

Teregovei, organizându-se. Iarna aspră se năpustea tot mai năprasnic, aprovizionarea cu arme şi

cu alimente devenea o mare problemă. În munţi fugeau tot mai mulţi români. Securitatea se

organiza. Începea sfârşitul.

La vila lui Blidaru

Îmi plăcea mult la Stăvilar, Maria. Nu numai pentru că acolo ne scăldam şi, uneori,

mergeam la pescuit. Râul era furios şi spumega. Puţin mai departe se făceau cercuri largi şi

rotitoare, apa era adâncă şi verde. Razele soarelui umpleau de strălucire frumoasă fundul apei,

pietrele albe, printre care peştii mari şi leneşi alunecau alene. În apa clară şi luminoasă se

răsfrângea cerul, Maria, sălciile aplecate deasupra undelor verzi, dudul uriaş, care-şi scălda

frunzele în apă. Şi chipul tău, Maria, se răsfrângea în apă, şi atunci te iubeam mult, pe tine şi

cerul nemaipomenit de limpede, de pe fundul râului.

Îmi plăcea să aud vuietul apei. Să privesc stropii spărgându-se în soare. Din când în când,

un clean sărea la suprafaţă, păcălit de stropii uriaşi. Pe bârnele putrezite, stăteam privind râul,

cu picăturile sale albe, strălucitoare, de lumină, curgând.

Stăteam pe dig şi priveam Minişul În el se oglindea dealul cu pruni, cerul albastru şi

limpede, şi vila domnului Blidaru. Era o vilă frumoasă şi albă, cu gard mare, de fier, cu trepte

din marmoră strălucitoare. În sat, Maria, numai domnul Blidaru avea o astfel de vilă. Totul era

frumos, curat şi lini ştit. Pe marginea treptelor se aflau statui albe. Prin geamurile mari ale

odăilor intra soarele. Nu ştiu de ce, îmi era întotdeauna teamă, la vilă. Nu intram singuri acolo.

Nu pentru că ne-ar fi fost frică de câinele cel mare şi negru: el nu ne lătra niciodată.

Ne privea de după gardul înalt, cuminte şi lini ştit, ştiind că nu vom intra pe poarta de fier,

deschisă întotdeauna. De câteva ori, mama ne-a dus la vilă, la prietena ei, doamna Blidaru cea

bătrână. Am urcat treptele mari, albe şi lucioase, şi am intrat într-o încăpere mare, unde era

răcoare. În odaia aceea trona o masă lungă care la noi, în camera în care dormeam cu toţii,

nici nu ar fi încăput. Atunci te-am şi întrebat, Maria, ce face domnul Blidaru cu masa aceea atât

de mare, când ei erau atât de puţini?

Domnul Blidaru era profesor la Şcoala din vale, dar eu îl vedeam foarte rar. Era bătrân şi

purta ochelari. Era întotdeauna corect îmbrăcat, cu costum şi cravată, chiar şi atunci când

afară era foarte cald. Era sever şi, atunci când se uita la tine, nu te vedea niciodată. Privea

undeva departe, într-o lume care se afla în spatele tău. Deşi el nu îmi vorbea la fel ca toţi

ceilalţi profesori de la şcoală, eu îl iubeam. Altfel decât te iubeam pe tine, Maria, şi altfel decât

iubeam râul. Exista în el ceva ce nu cunoşteam şi care, totuşi, îmi plpcea mult. Uneori, seara

târziu, când veneam cu Vasilică de pe dealul cu pruni al G.A.C.-ului, vedeam la vilă o singură

lumină aprinsă, aceeaşi. Ştiam, nu ştiu de ce, că acolo se afla domnul Blidaru. Mama vorbea

adeseori despre el, cu prietenele ei, tovarăşa învăţătoare Craia şi tovarăşa profesoară Otiman.

Povesteau despre domnul Blidaru că stă noaptea târziu, citeşte şi scrie.

Într-o zi ne aflam din nou sus, la vilă. Noi, Maria, stăteam întinşi pe blana nare de urs,

privind pereţii cei mari şi albi. Domnul Blidaru a intrat în cameră şi ne-a chemat la el. Acolo,

pe pereţo, se aflau multe cărţi. Atât de multe cărţi la un loc nu mai văzusem niciodată, nici chiar

atunci când mama noastră a lucrat, pentru o vreme, la biblioteca şcolii din vale, unde mirosea a

praf şi a hârtie veche. Stăteam într-un colţ şi răsfoiam câte una din cărţile acelea cu poeze

colorate, unde oameni frumoşi, pe care nu-i văzusem, aveau în mâini steaguri şi săbii. În

camera domnului Blidaru găseai, la fel, multe cărţi, şi mirosea bine, a mere şi a gutui.

Într-o vitrină am văzut multe pietre colorate şi strălucitoare. Domnul Blidaru a deschis

vitrina şi a scos de acolo o piatră mare, frumoasă şi strălucitoare. Prin ea treceau razele

soarelui de după-amiază, luminând-o. Mi-a spus că este un ametist, o piatră rară şi preţioasă.

Apoi, a deschis un album mare, cu poze frumos colorate. Vedeam acolo mări albastre, pe

care corăbii pluteau fericite. Păduri însorite, la fel ca pădurea de la Poneasca, atunci când,

dimineţile, ne plimbam prin iarba udă de rouă. L-am întrebat unde erau mările, şi pădurile, şi

corăbiile acelea, iar el mi-a spus că ele nu au existat, aşa, niciodată. Erau desenate de oameni

care se numeau pictori.

M-am mirat, Maria, cum de putea desena cineva ceea ce nu văzuse niciodată. Pe noi, la ora

de desn, tovarăşa învăţătoare ne punea să desenăm doar ceea ce văzusem: tractoarele arând pe

ogor, oameni muncind cu spor şi mult drag, pionierii adunând spicele şi ajutând la strânsul

recoltei îmbelşugate. De fapt, nu văzusem toate acestea, căci fusesem de multe ori cu tatăl meu,

cu maşina, la câmp, şi acolo se aflau, uneori, tractoriştii dormind sau tractoare stricate.

Niciodată nu erau tractoare destule, iar tata se supăraşi îi punea pe tractorişti să lucreze şi

noaptea. Ei nu lucrau cu drag, aşa cum ne spunea tovarăşa învăţătoare, căci era noapte şi erau

obosiţi. Feţele le erau mânjite cu ulei. Veneau femei, cu basmale negre şi opinci în picioare, şi

le aduceau de mâncare. Tractoriştii mâncau necăji ţi şi în tăcere. Pe faţa lor nu se citea nici o

bucurie. Munceau pentru că aşa trebuia, dar noi trebuia să îi desenăm veseli şi frumoşi,

zâmbind, ziua în amiaza mare, pe tractor. I-am spus tovarăşei învăţătoare, dar s-a supărat, şi

mi-a atras atenţia să nu mai pun întrebări prosteşti, că mă spune la tatăl meu.

La Blidaru la vilă am văzut altfel de cărţi decât cele din biblioteca tatălui meu, de la birou.

Acolo tronau mai multe volume, roşii, groase şi urâte, pe care nu le citea nimeni, în mod cert,

deoarece erau, mai mereu, pline de praf. Cărţile din vila lui Blidaru semănau foarte mult cu

cele pe care tatăl meu le arsese odată mai demult, în curtea cea mică.

Într-o după-amiată a făcut focul şi început să arunce cărţi de tot felul. Noi, copiii,

deschideam câte una, în ele erau poze frumoase, colorate. Reapărea mereu chipul blajin şi

blând al unui om cu ochi trişti, cu o coroană de spini pe cap, de pe fruntea căruia cădeau

picături de sânge.

DOSARUL XVII

REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ

MINISTERUL AFACERILOR POPORULUI

DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

- CABINET -

Nr. 11. 816

21 ianuarie 1949

URGENT (înclinat, în text)

DIRECŢIUNEI REGIONALE DE SECURITATE TIMIŞOARA

Tov. Lt. Colonel Ambruş C. sau Tov. Maior Moiş A.

STRICT SECRET (ÎNCLINAT, ÎN TEXT – ŞTAMPILĂ)

CONFIDENŢIAL (înclinat, în text, ştampilă)

Vă facem cunoscut, că începând din ziua de 22 ianuarie 1949 se formează în oraşul

Caransebeş un Comandament unic.

Din acest comandament va trebui să facă parte şi tovarăşul Maior Moiş Aurel.

În faţa acestui comandament unic, se pun o serie de sarcini, pe care dumneata tovarăş Ambruş

le cunoşti de când s-a discutat la Bucureşti, sarcini care revin atât trupelor de jandarmerie M. A.

I., cât şi organelor de Securitate.

A fost activist în mişcarea legionară.

Cirimpei din bucureşti a pârât cuiva, şi atunci l-au luat pe Şchiopu Traian în curtea

Tribunalului, pe scara în spirală, au urcat la directorul închisorii. Pe un coridor, la o distanţă de

10 metri, au văzut un cetăţean în palton – Ştefănescu – funcţionar la gaz şi electricitate Bucureşti

– a fost şi el ridicat.

Gherlă.

La director a fost întrebat câte bilete a trimis cu Cirimbei, făcute sul, din foiţe de ţigări, băgate

în căptuşeala hainei. Directorul îi cere să spună adevărul. A intrat un alt deţinut Claudiu Ion, din

Timişoara, care nu recunoaşte. Directorul a scos pistolul: vă împuşc ca pe câini. L-a băgat

înapoi, apoi i-a întrebat cam câte lovituri vor să primească. Şchiopu Traian răspunde: asta

rămâne la aprecierea dumneavoastră.

Şchiopu Traian dă declaraţie în legătură cu biletele, apoi l-au băgat la neagra (carceră), unde a

stat două săptămâni. Erau trei gardieni buni: unul de la Deva, care i-a adus domnului Şchiopu

haina de piele.

A primit un pachet de acasă.

S-a îmbolnăvit – la spital a avut diagnosticul de pneumonie, avitaminizat, timp de două luni.

L-a spital au fost duşi „pentru îngrăşare”.

La Gherla a stat până în octombrie 1951.

La „neagra” a fost dus şi dl Ionescu, omul pe care l-a văzut la bec.

Ionescu era bătut, tăiat la cap, cu o fiolă, până i-au spart-o de cap şi a fost obligat să spună.

„La neagra” le aducea mâncare mai multă decât celor de afară: gardianul le aducea de

mâncare: cotoare de varză tocate, compot de mere adunate cu grebla de pe nisip.

La două săptămâni l-au scos pe Ionescu de la izolare.

La Canal – Poarta Albă – octombrie 1951, până la eliberare, în ianuarie 1953.

La lucru: descărcări manuale de pământ scos din canal – 8 ore.

Afecţiuni ale picioarelor – simţea fiecare pietricică, până în inimă; medicul a spus că din

cauza efortului – a fost scutit, în două rânduri, câte 2 respectiv 7 zile.

A cărat pământ cu roaba.

A cerut să fie trecut la o brigadă de construcţii, şi a fost aprobat de către fostul director de la

Gherla.

Erau îngrădiţi cu sârmă ghimpată, împrejmuiţi la Poarta Albă: 2000 de condamnaţi în fiecare

colonie, în colonii la Cernavodă, la Kilometrul 14, Valea Neagră, Colonia Peninsulă.

Total: 100.000 de condamnaţi

Acolo nu au avut contact direct cu Securitatea

Deţinuţi politici: popa Buracu, un avocat din Lancrăm.

Locotenentul Adam de la Timişoara, prieten cu Bugarski.

Erau şi preoţi, avocaţi, ingineri, medici, în brigada unde a fost Şchiopu Traian au fost doi

medici.

Era o sală cu 150 de ingineri, şi ţărani şi funcţionari

Erau trataţi cu duritate, cu totul altfel decât deţinuţii de drept comun.

Dormeau în barăci , în care se înghesuiau 100 de paturi suprapuse

Haine peticite le erau peticite până la ultima zdreanţă, căci nu primeau schimburi noi, sub

zeghe purtau hainele cu care veniseră de acasă, şi care după câteva luni arătau ca nişte

strecurători.

Nu aveau periuţe de dinţi, prosoape, pături, cearşafuri, rogojină; lenjeria era spălată de către

deţinuţi.

Mâncare: dimineaţa: terci (făină de cucuruz), plus marmeladă

La prânz: cartofi, ciorbă de cartofi, ciulama - uneori paste făinoase

Seara: cartofi, fasole uscată frecată, 800 de grame de pâne pe zi, ciorbă de oaie – primeau 5 –

600 de lei şi îşi puteau cumpăra diferite lucruri.

Dacă aveau obiecte religioase, erau pedepsiţi: a venit directorul închisorii în inspecţie şi a

găsit pe cineva care avea o cruciuliţă din os şi i-au scos pe toţi la percheziţie, le-au luat tot.

Nu aveau dreptul să citească nici măcar un ziar: nici scrisori, absolut nimic.

Experienţa soţiei:

Acasă i-a rămas soţia cu doi copii mici (Doina, 3 luni, Nicu, 3 ani); A lucrat la pământ, la

gospodărie, ea ştiind despre soţul ei că se află la Timişoara

A venit la vorbitor, la Timişoara.

Ciocu Ion – a fost inspector şcolar – şef de plasă (raion) Bozovici

- s-a înscris în partid la vârsta de 18 ani, în Frăţiile de Cruce – nu erai direct membru

- consecinţe: frate persecutat la Facultatea de Politehnică

Au mai fost închişi: părintele Bogoievici, din comuna Bănia, Aldescu Pavel, preot la

Borlovenii Vechi, Chetrinescu Ioan, din Bozovici, locotenent în Miliţie, Ciocu Ioan, ţăran din

Bozovici, Matei Ion, învăţător din Bozovici, Maria Ion, ţăran din Bănia.

La Morminţi

În dimineaţa însorită de iarnă plutea o linişte apăsătoare. Era frumos şi trist. Mergeam la

Lena Mavrea, Maria. Ne plăcea acolo, pentru că bunicul Lenei ne spunea poveşti. Când eram

trist, fără să ne spunem un cuvânt, ne luam de mână şi ne duceam în Luncavişin. Satul era

pustiu şi părăsit de lume. Pe uliţele largi şi acoperite cu zăpadă nu mai vedeam săniile

frumoase, trase de cai împodobiţi. Era numai zăpadă, scârţâit trist şi apăsat sub picioarele

noastre. Deodată, în faţa noastră am văzut multă lume. M-am bucurat, Maria. Când se adunau

oamenii de la noi din sat era sărbătoare. Nu ca atunci când îi vedeam la Sediu, Atunci, supăraţi,

ţipau mereu unii la alţii.

Niciodată, însă, nu i-am auzit pe oameni vorbind cu atâta blândeţe, aşa cum se întâmpla

duminica sau de sărbători.

Acum, oamenii veneau încet pe uliţa Luncavişinului. Erau mulţi, Maria, şi de aceea ţi-am

spus că se poate să fi fost o nuntă în sat. M-am apropiat, şi am văzut că era altceva, ceva ce eu

nu mai văzusem niciodată. Oamenii aceia duceau cu ei un brad. De ce duceau ei acum un brad,

Maria, atâta vreme cât Anul Nou trecuse?

La fel şi sărbătoarea aceea frumoasă, la care tatăl meu nu ne lăsa să mergem. Cum puteau

oamenii să treacă prin mijlocul satului, ziua-n amaiaza mare, cu bradul uriaş? Ştiam de la tatăl

meu că nu e voie să tai brazi din pădure. Pădurea, spunea el, e a oamenilor, a tuturor. Nu

putem lăsa pe oricine să vină aşa, oricând, să îşi ia bradul şi să plece.

Când ne întorceam cu maşina pe drum, într-o seară de iarnă, am văzut aproape de marginea

drumului, la lumina puternică a farurilor, un om tăind un pom de iarnă. Maşina a oprit.

Împreună cu nenea Pavel Pădurarul, tata a coborât din maşină şi amândoi au început să ţipe.

Omul nu spunea nimic, îi privea, numai. Ţinea toporul ridicat, în ochii lui nu era nici ură, nici

duşmănie, în privirile sale strălucea un licăr ciudat. Dacă Pavel şi tatăl meu nu l-ar fi lăsat în

pace pe omul acela, cred că toporul s-ar fi repezit asupra lor, doborându-i. Dar ei l-au lăsat în

pace pe cel care îşi tăia un brad, de Crăciun...

L-au ameninţat însă că îl vor ţine minte, că îl vor pune să plătească o amendă, să se înveţe

monte să mai fure din bunul întregului popor? Dar ce era acela, Maria, eu nu am înţeles.

Şi asta pentru că şi ogoarele erau ale tuturor, după spusele tatălui meu, şi dealurile cu pruni, şi

tabăra de la Poneasca, şi pădurile cu mistreţi şi căprioare. De ce atunci numai doar tata şi cu

câţiva prieteni de-ai lui se plimbau cu maşina pe arie, şi de numai ei puteau merge la

vânătoare?

Şi de ce numai pe mine nu mă certau paznicii de la G.A.C,m când mergeam să furăm prune şi

mere? Îmi vorbeau frumps, şi mă lăsau să iau tot ceea ce vroiam. Cum putea un lucru să

aparţină tuturor, dacă numai tata şi prietenii lui îl puteau folosi, atunci când vroiau, iar ceilalţi

să se furişeze ca nişte răi?

Oamenii purtau acum cu ei un pom de iarnă. Nu ştiu de ce, bradul acela nu mai trezea nici o

bucurie în mine. Cu capetele descoperite, sătenii duceau bradul ca pe o povară care le apăsa

acum umerii şi sufletele. Când s-au apropiat de noi, am văzut chiar că plângeau. Nu îi mai

văusem pe oamenii din sat plângând, Maria, de atunci, demult, de la moartea lui Luca

taragotistul. Nici atunci când tatăl meu s-a dus şi a anunţat înceheirea colectivizării, oamenii

nu au plâns.

Am crezut că murise cineva. Dar nam văzut nici sicriu, şi nici rudele care să-l plână pe mort.

Erau numai nişte băieţi, cu captele descoperite, şi în urma lor femei şi bărbaţi. Femeile au

început să cânte trist şi sfâşietor.

Nu ştiam cine murise, Maria, dar uliţa se umpluse dintr-odată de durere. Şi atunci a, ştiut,

Maria, că mortul pe care femeile şi flăcăii îl plângeau, era bradul Bradul, uriaş şi stufos,

murise. Bradule, bradule, / Ce rând ai avut? / De mi-ai scoborât, / De la loc pietros, / La loc

mlăştinos? / Io rând n-am avut, / Numa or venit, / Cinci, patru feciori, / Tot cu capul gol, / Şî

toţ cu topoară / Până m-or tăiat, / Şî s-or lăudat, / Că ei m-or săgi, / La lină fântână, / Ungie-i

apa bună, / Da’ ei m-or săgit, / La cap de voinic.

Copacul uriaş umpluse satuld e durere şi de moarte. Ceva sfâşietor cotropise lumea. Am

mers încet după el, cu sufletul pustiit. Feciorii s-au oprit la casa lui Cârpan. În faţă era adunată

lume multă, aşa cum numai duminica sau de sărbători vedeai. Porţile erau larg deschise. În

curtea mare era multă lume. Dar nu se împingea nimeni, nici nu strigau, şi nici nu vorbeau tare.

Era o linişte neagră, adâncă şi rea, şi o clipă am simţit cumo moartea coborâse peste noi.

Numai înăuntru se auzeau lacrimi, înnăbuşite de suspine. Te-am luat de mână şi am început

să urcăm scările cele reci de piatră, când femeile bătrâne din curte au au prins a cânta.

Glasurile lor ascuţite umpleau aerul de durere. Zori se revărsară / Şi se închinară / Pe mâini

se spălară, / Pe mâini pân’ la coate, / De fiori de moarte. / Zorilor, surorilor / Undeaţi zăbovit,

/ De n-aţi înflorit? / Şi azi dimineaţă, / Ca ieri dimineaţă. / Noi am zăbovit, / Că s-o despărţit, /

Pavel de măicuţă, / Şi cătră tăicuţă. / Plângeţi, voi, codrilor, / Mândrelor, pădurilor, / Plângeţi

şi voi munţilor, / Şi voi mândrelor, / Plângi tu Lună şi tu Soare, / Că Pavel din lume moare.

Murise Pavel Cârpanm Maria, băiatul acela înalt şi frumos, care ne luase iarna trecută cu el

în sanie, la colindat. Băiatul pe care-l văzusem odată, în faţa casei, strângând-o în braţe pe

Maria lui Păducel, o fată frumoasă şi cuminte, cu care Pavel voia să se însoare. Mai târziu am

aflat, din povestea vecinului, în faţa căştii de oţel, că fusese omorât de grăniceri. Vrusese să

treacă graniţa.

Sârbii nu erau departe de noi, Maria. Asta însemna o altă ţară, şi mulţi încercau să fugă

acolo. Nu înţelegeam de ce, de vreme ce la noi era atât de bine, aşa cum auzeam vorbindu-se

peste tot, la radio, la şedinţe şi la mitinguri. Dar nici nu puteam întreba pe nimeni. Cuvintele

acestea le auzeam furişate, spuse în şoaptă, de oameni care nu ştiau că îi ascult.

Astfel că aceia care vroiau să fugă erau împuşcaţi de grăniceri. Sau, atunci când erau prinşi,

erau bătuţi până când unii dintre ei mureau. Aşa păţise şi Pavel Cârpan, se vorbea.

Te-am prins de mână li am intrat pe coridorul acela, lung şi rece. Vocile şi plânsetele se

auzeau din ce în ce mai tare. A, pătruns în cameră. Acolo era Pavel. Avea ochii închişi, iar pe ei

doi bani galbeni. Faţa lui era vânătă şi umflată. În camera plină de moarte a intrat mama lui.

Nu mia plângea, lacrimile îi secaseră, şi în locul lor venise liniştea ce mare şi adâncă, plutind

pe faţa ei de moartă. Avea în braţe haine. Curate şi albe, proaspăt spălate, lăsate să se usuce la

vânt şi călcate cu piglaisul cu jar. În tăcerea de moarte şi de sfârşit, hainele albe mă umpleau

de linişte şi de pace. Era ca şi cum Pavel nu murise, Maria, ci avea să plece într-o călătorie. De

parcă nici nu se întâmplase nimic din răul care se povestea, iar Pavel trebuia să plece la un

drum lung, şi mama sa îi pregătea hainele.

Bărbaţii s-au sculat şi au ieşit din cameră. Ne-au scos şi pe noi, Maria, pe gang.

Pe faţa lui Pavel se citea o blândeţe, de parcă ar fi fost bucuros că murise. Pe pieptul lui am

văzut atunci mulţi bani. Şi am ştiut sigur că Pavel nu murise, ci va pleca într-o călătorie, în care

va avea nevoie de bani şi de haine primenite. Lângă banii cei noi Pavel avea o cruce.

Dintr-odată au început să bată clopotele la biserica preotului Ţunea. Se auzeau clar,

limpedeş i puternic, în dimineaţa de iarnă în care ne întâlnisem cu iarna. Pe Cârpan l-au pus în

sicriu. L-au acoperit cu un văl alb şi subţire. Femeile au început să plângă mai tare. Plângeau

de parcă pierduseră totul în această lume, şi viaţa lor avea să sfârşească şi lumea întreagă

odată cu ea. Mariţa din Golibreg plângea cel mai tare: Au, Pavile, cum ne-ai lăsat tu şî ce-ai

dus, şî nu ţ-o păsat dă părin ţ. Cum ne-ai lăsat tu cu inima arsă şî friptă, ş-ai plecat fără să

spui nimica. Au, tu, Pavile, dă şie nu ne-ai luvat cu cinie, şî ne-ai lăsat sângurie pră lumie?

Au, Pavile, au?

Au început să cânte, toate. Plângeau şi se cântau: Pavilie, scumpu mieu, Pavilie, dradu

mieu.

Clopotele s-au auzit din nou. Limpede şi clar, în tot satul. Ele spuneau oamenilor că Pavel

murise. Bărbaţii au luat sicriul şi l-au dus în curte. L-au pus cu grijă într-un car cu boi.

Oamenii aveau în mâini lumânări de ceară şi capetele le erau descoperite. Erau trişti că Pavel

Cârpan murise atât de tânăr: Pavile, dragu mieu, / Cum dă ci-ai îndurat, / Şî pră noi ni-ai

lăsat? / Da dă şie n-ai aşcieptat, / O soţâie să-ţ fi luat?

Când liniştea a fost mare de tot, preotul Ţunea a început să vorbeaqscă. Despre Dumnezeu şi

lumea de apoi, rugându-se să i se ierte păcatele lui Pavel, şi să-l primească în împărăţia Lui.

Moş Pavel Cârpan a ieşit în curte. Lângă el stătea nana Cârpan. Avea în mână colaci, în

care erau înfipte lumânări.S.au apropiat de sania cu sicriul descoperit, şi au dat colacii

femeilor care stăteau lângă sicriu: Să fie de sufletul lui Pavel.

Vişeaua de opt luni să fie a vărului nostru, Ion, de sufletul feicorului nostru. Şî doauă oi,

care l-eam adus de la târg de la Iablaniţa, să fie la sora noastră, Maria, pentru sufletul lui

Pavel.

Moş Cârpan îşi împărţea vitele. Era om bogat, harnic şi priceput. Am crezut, o clipă, că nu

mai vrea să aibă nimic din pricina supărării, că dorea să moară şi el şi să plece după Pavel al

lui, dar a spus, iarăşi: Să fie de sufletul lui Pavel, iar eu am ştiut că moş Cârpan îşi dăruise

vitele, ca să îi fie lui Pavel drumul mai uşor. Sania s-a urnit, şi a ieşit pe poarta mare, deschisă.

Pavel pleca. Boii mergeau încet, trist şi lini ştit. Pe coarnele mari aveau ştergare albe, care

sclipeau curat în liniştea zăpezii. Era împodobiţi cu crenguţe de brad, şi atunci m-am gândit la

bradul pe care oamenii îl aduceau cu ei de dimineaţă. Bradul era acolo, cu Pavel Cârpan cel

mort. Era împodobit cu ştergare mari şi albe, cu mere roşii, cu nuci învelite în staniol care

răsfrângeau frumos lumina strălictoare a după-amiezii de iarnă.

Sania cu boi s-a oprit. Neamurile lui Pavel s-au aşezat în genunchi, oar preotul Ţunea a

început să citească dintr-o carte veche, legată în piele, cu o cruce pe ea. Cânta şi citea din

carte, spunând lucruri bune despre Pavel, şi despre viaţa pe care avea el să o ducă de acum

înainte. Femei îmbrăcate în negru au împărţit, peste sicriu colaci şi bani mărunţi, pe care

oamenii îi luau, spunând Să fie de sufletul lui Pavel, şi Dumnezeu să-l ierte. În faţa bisericii,

oamenii ne aşteptau. Au luat sicriul şi l-au dus înăuntru. În biserica mare şi rece, oamenii

plângeau înnăbuşit. Preotul Ţunea a citit din cartea lui cea veche şi frumoasă, şi oameniii au

cântat pentru sufletul lui. Apoi au ieşit din biserică şi s-au îndreptat spre cimitirul din deal, de

la Golibreg. Mergeau încet. Tuşa ;ariţa şi prietenele ei îl plângeau pe Pavel ca pe copilul lor.

Sania a ajuns la cimitir, feciorii au acoperit cu sicriul, iar nana Cârpan a început să plângă din

nou. Au, Pavilie, cum cie poţ tu duşie şî să mă laş aişi a nimănui? Feciorii au luat sicriul pe

braţe şi l-au dus în cimitir, la o groapă mare, neagră şi adâncă. Acolo era moartea. Au coborât

sicriul, pe nişte funii mari şi groase. În cimitir era atât de multă jale, Maria, încât, pentru o

clipă, am crezut că satul între murise.

DOSAR XVIII

GRUPUL DE REZISTENŢĂ

armata împotriva comunismului din comuna Teregova – Banat

1948 – 1949

Eu, locotenent de Securitate Orcic Carol, din cadrul Ministerului Securităţii Statului, încheind

cercetările asupra numitului Borda Vasile, care se face vinovat de favorizare de infractori şi

depunea activitate ilegală în mod subversiv în favoarea cultului greco-catolic, interzis de legile

R. P. R., am constatat următoarele:

Borda Vasile, născut la 5 aprilie, 1902, în oraşul Bistriţa, regiunea Cluj, fiul lui Vasile şi

Maria, de naţionalitate şi cetăţenie Română, de profesie fost inginer, în prezent preot, are la bază

ca studii facultatea politehnică şi este absolvent în teologie, cu serviciul militar nesatisfăcut, este

căsătorit, având un copil cu ultimul domiciliu în Timişoara, str. Remus, nr. 12.

A fost arestat în ziua de 13 iunie 1953.

Din declaraţiile sale consemnate în procese verbale de interogatoriu anexate la dosar, rezultă

următoarele:

Între anii 1907-1911 termină 4 clase, primare în oraşul Bistriţa după ce se înscrie în liceul

confesional evanghelic cu limba de predare Germană din Bistriţa, unde între anii 1911-1919

termină 8 cl. de liceu.

În 1919, primind bursă de Stat, pleacă în străinătate, pentru studii, şi urmează facultatea de

construcţii din Zürich, Elveţia, frecventând anul şcolar 1919-1920. În anii 1920-1921 se înscrie

şi frecventează facultatea de construcţii din Viena, iar în anul 1921 urmează facultatea de

construcţii din Berlin, în Şarlotemburg, până în anul 1925, când devine inginer constructor.

Terminându-şi studiile el se întoarce în ţară şi se angajează la C.F.R. ca inginer constructor.

Fiind reformat de serviciul militar în anul 1928, se angajează la uzinele Reşiţa, unde lucrează

până în anul 1947, în diferite locuri de muncă, şi în diferite funcţii înalte, ajungând până la

gradul de inspector-şef îndeplinind funcţia de şef de fabrică.

Volga

Am plecat din sat într-o dimineaţă de vară. Tatăl primise un alt post, la Oraş. Stăteam

deasupra lucrurilor adunate în camion şi priveam cu tristeţe: plecam. Departe se vedea râul, ca

o panglică verde, drumul ce urca, îndepărtându.mă pentru totdeauna de Golibreg, de

Luncavişin, de dealul de la Trei Cruci şi de şcoala domnului Director Popa.

Nenea Popa stă la noi în curte, îi place să bea şi să joace cărţi. Lumea, şi mai ales soţoa lui,

doamna învăţătoare Popa, îl vorbesc de rău, dar eu îl iubesc. Ori, mai bine spus, l-am iubit

mult, până când l-a împuşcat pe motanul nostru, Vasile.

Motanul Vasile a fost cel mai frumos motan din câţi a cunoscut curtea noastră. Era mare,

negru, cu ochii verzi, migdalaţi, strălucitori. El a rezistat cel mai mult. Noi, copiii, aduceam

mereu pisicim şi chiar la noi acasă. Dar, când eram plecaţi la şcoală, mama noastră îi ducea la

râu. Nu se mai întorceau. Nici o pisică nu rezista mai mult de câteva săptămâni. Motanul Vasile

a rezistat mai mult de un an. Era neînchipuit de mare şi de gras şi, cu toate acestea, estrem de

agil.

Cel mai mult ne plăcea să îl privim cum pândea porumbeii directorului Popa. Se târa pe gad,

cu o îndemânare pe care nu i-aş fi bănuit-o nciodată. Pe noi ne iubea. Se lăsa alintat şi

mângâiat, se întorcea pe spate, cu labele în sus, sau se ghemuia cu botul pe labe, torcând.

Dar Vasile ataca puii de porumbei ai domnului Popa, precum şi puii de găină, şi îi mânca.