Capitolul 2

ŞTIINŢA POLITICĂ: ISTORIA DISCIPLINEI

Gabriel A. Almond

I Introducere

Dacă ar fi să modelăm istoria ştiinţei politice în forma unei curbe a progresului

ştiinţific în studierea politicii de-a lungul secolelor, ar trebui să începem cu ştiinţa

politică din Grecia, să înregistrîm cîteva creşteri modeste în secolele romane, să nu

prea progresăm în Evul Mediu, să ne ridicăm un pic în Renaştere şi Luminism, să

înaintăm ceva mai substanţial în secolul 19, iar apoi să ne avîntăm într-o creştere

solidă în secolul 20, cînd ştiinţa politică dobîndeşte adevăratele caracteristici

profesionale. Ceea ce s-ar măsura prin acesta curbă este creşterea şi îmbunătăţirea

calitativă a cunoaşterii interesată de două chestiuni fundamentale ale ştiinţei politice:

proprietăţile instituţiilor politice şi criteriile pe care le folosim în evaluarea lor.

Am înregistra trei vîrfuri în curba de creştere a secolului 20. A existat vîrful

Chicago în deceniile interbelice (1920-1940), cu introducerea programelor de

cercetare empirică organizată, cu accentuarea interpretării psihologice şi sociologice a

politicului, şi cu demonstrarea valorii cuantificării. Un al doilea vîrf, mult mai larg, în

deceniile de după cel de al doilea Razboi Mondial, ar măsura răspîndirea ştiinţei

1

politice “comportamentale” în întrega lume, îmbunătăţiri în subdisciplinele mai

tradiţionale, şi profesionalizarea (în sensul constituirii departamentelor cu mulţi

membri, recrutaţi meritocratic, relativ non-ierarhice; întemeierii asociaţiilor şi a

societăţilor de specialişti, a revistelor de arbitrare; şi aşa mai departe). Un al treilea

vîrf ar înregistra intrarea metodelor deductive şi matematice şi a modelelor economice

în abordarea “alegerii raţionale/individualismului metodologic”.

Am putea numi această viziune a istoriei disciplinei viziunea “progresiv-

eclectică”. Ea ar fi împărtăşită de aceia care acceptă, ca şi criteriu al erudiţiei ştiinţei

politice, căutarea obiectivităţii bazate pe regulile evidenţei şi inferenţei. Acest criteriu

ar fi aplicabil nu numai studiilor pe care le numim “comportamentale”, dar şi

filosofiei politice (atît cea istorică, cît şi cea normativă), studiilor de caz empirice (atît

cele istorice, cît şi cele contemporane), studiilor comparative sistematice, studiilor

statistice implicînd sondaje şi date cantitative agregate, ca şi cercetarea care implică

modelarea matematică formală şi experimentele (atît reale, cît şi simulate). În acest

sens este un standard eclectic şi non ierarhic, mai curînd decît unul integrat.

Este “progresivă” în sensul că ea atribuie noţiunea de perfecţionare din istoria

studiilor politice cantităţii de cunoaştere, iar calităţii sale, viziunea interioară şi

rigorea. În ce priveşte viziunea interioară, cei mai mulţi colegi ar fi de acord că

Michael Walzer (1983) are o mai bună sesizare a conceptului de dreptate decît1

Platon, iar în ce priveşte rigoarea (dar şi viziunea interioară) Robert Dahl (1989) ne dă

o mai bună teorie a democraţiei decît Aristotel.1

Există patru viziuni opuse ale istoriei ştiinţei politice. Două dintre ele ar

contesta caracterul său ştiinţific. Există o poziţie “anti-ştiinţă”, aşa cum există şi o

poziţie “post-ştiinţă”. Alte două – marxiştii şi teoreticienii “alegerii raţionale”- i-

ar contesta eclectismul în favoarea unui monism purist ierarhic. Straussienii exprimă

viziunea “anti-ştiinţă”, după care introducerea metodologiei ştiinţifice este o iluzie

dăunătoare, că ea trivializează şi înceţoşează înţelegerea şi că adevărurile

fundamentale despre politică urmează să fie revelate prin colocviul direct cu clasicii şi

textele vechi. Abordarea “post-empirică” şi “post-comportamentală” a istoriei

disciplinei adoptă o viziune deconstructivă; nu există nici o istorie privilegiată a

disciplinei. Există un pluralism al identităţilor disciplinare, fiecare cu propria sa

viziune a istoriei disciplinei.

1

1 Vezi la o scară modestă, Riker 1982

2

Abordările marxiste, neo marxiste şi “teoria critică” ne contestă eclectismul,

susţinînd că ştiinţa politică, sau mai degrabă ştiinţa socială (de vreme ce nu poate

exista o ştiinţă politică separabilă) constă din adevărurile nefalsificabile descoperite şi

enunţate în lucrările lui Marx şi elaborate de asociaţii şi urmaşii lui. Această viziune

respinge noţiunea unei ştiinţe politice separabilă de ştiinţa societăţii. Ştiinţa societăţii

se revelează pe sine în decursul propriei dezvoltări dialectice. Teoria alegerii raţionale

ne respinge eclectismul în favoarea unui model ierarhic al ştiinţei politice care se

mişcă spre un set restrîns de teorii formale, matematice, aplicabile întregii realităţi

sociale, inclusiv politicului.

Acest capitol asumă de asemenea că ştiinţa politică are atît componente

ştiinţifice, cît şi umaniste, ambele guvernate de aceleaşi imperative ale cercetării

erudite – regulile evidenţei şi ale inferenţei. Contribuţiile la cunoaştere pot proveni

dintr-o mare viziune interioară, ori dintr-o mare virtuozitate. Asumăm de asemenea

că, în cadrul ontologiei familiei ştiinţelor, ea este pe partea “noroasă” a continuumului

“nori şi ceasornice” al lui Karl Popper (1972)..Ceea ce înseamnă a spune că

regularităţile pe care le descoperă sînt probabiliste mai curînd decît legi, şi că multe

dintre ele au o perioadă de înjumătăţire relativ scurtă.

II Teme ale unei istorii progresiv-eclectice

Obiectul esenţial al ştiinţei politice, pe care ea îl împărtăşeşte cu toate celelalte

ştiinţe este crearea cunoşterii, definită ca inferenţe sau generalizări extrase din

experienţă asupra politcului. Aşa cum s-au exprimat în cartea lor recentă King,

Keohane şi Verba (1994: 7) “Cercetarea ştiinţifică urmăreşte să producă inferenţe…

bazîndu-se pe informaţia empirică despre lume” Acest criteriu este evident chiar şi în

opere atît de explicit anti-ştiinţifice ca cele ale straussienilor. Cu alte cuvinte, ei iau în

considerare evidenţa, o analizează şi formulează inferenţe. Este imposibil a se

concepe o întreprindere ştiinţifică care să nu se sprijine pe acest miez metodologic al

evidenţei-inferenţei. Ea ar include studiile marxiste şi neo marxiste, deşi aceste studii

3

sînt bazate pe asumpţii privitoare la procesele sociale care sînt nefalsificabile şi prin

urmare nu sînt în totalitate supuse regulilor evidenţei sau a inferenţei logice. Ea ar

include “descrierea groasă” a stilului de ştiinţă politică a lui Clifford Geertz (1973),

exemplificat de studiul despre liderul mexican ţăran Zapata, al lui Womack (1968), la

extrema simplei expuneri a evidenţei; şi ar include opera lui Downs (1957) Riker

(1962), şi Olson (1965) la extrema inferenţial-deductivă. În Zapata pare că avem

numai evidenţă fără inferenţă iar în Economic Theory of Democracy, inferenţă fără

evidenţă. Dar Hirschman (1970) ne spune că biografia liderului ţăran gestează

implicaţii politice şi explicative; iar axiomele şi teoremele lui Downs generează o

întreagă familie de propoziţii testabile prin evidenţă. Ambele sînt falsificabile prin

evidenţe contrarii sau vicii logice.

III O retrospectivă istorică

A Grecii şi romanii

Deşi s-au făcut eforturi eroice pentru a include scrierile orientului apropiat antic în

cronica ştiinţei politice, acestea sînt mai propriu privite ca precursoare. Iubirea pentru

Biblie nu poate converti sfatul dat lui Moise de către socrul său despre cum ar putea

să-şi adjudece mai eficient conflictele între copii lui Israel, sau doctrina Deuteronomă

a regalităţii, în ştiinţă politică serioasă. 2 Dar cînd ajungem la Grecia lui Herodot (s.

484-425 î.c.) ne găsim într-o lume în care analiza ideilor şi idealurilor politice,

speculaţiile despre proprietăţile diferitelor feluri de politici, despre natura

conducătorului şi a cetăţeniei, au ajuns parte a inţelepciunii convenţionale. Grecii

informaţi ai secolului 5 î.c – trăind în numeroasele state cetăţi independente, în care se

vorbea aceeaşi limbă şi în care erau veneraţi aceaşi zei sau unii asemănători,

împărtăşind memorii istorice şi mitologice comune, angajaţi în comerţ şi diplomaţie

întrecetăţi, formînd alianţe şi ducînd războaie – ofereau, unei audienţe interesate,

2 Cf. Wildavsky 1984; 1989

4

informaţii şi speculaţii asupra varietăţilor de aranjamente guvernamentale şi politice,

politici economice, de apărare şi de afaceri externe.

Istoria ştiinţei politice începe propriu-zis cu Platon (428-348 î.c) ale cărui

Republica, Omul politic şi Legile sînt primele opere clasice ale ştiinţei politice.3 În

aceste trei studii expune judecăţi despre dreptate, virtute politică, varietăţile politicilor

şi transformările lor care au supravieţuit bine ca teorii politice pînă în secolul 19 şi

chiar pînă astăzi. Teoriile lui despre stabilitatea politică şi despre optimizarea

performanţei, modificate şi elaborate în opera lui Aristotel şi cea a lui Polybius,

anticipează speculaţia contemporană asupra tranziţiei şi consolidării democratice. În

prima sa tipologie politică din Republica, Platon prezintă regimul său ideal bazat pe

cunoaşterea şi posedarea adevărului. Iar de aici exemplificînd domnia virtuţii, el

prezintă apoi alte patru regimuri înrudite prin dezvoltarea în ordinea descrescătoare a

virtuţii – Timocraţia, Oligarhia, Democraţia şi Tirania. Timocraţia este o corupere a

statului ideal în care onoarea şi gloria militară înlătură cunoaşterea şi virtutea;

oligarhia este o corupere a timocraţiei, înlocuind onoarea cu bogăţia ca principiu de

recrutare; democraţia apare din coruperea oligarhiei: care la rîndul ei se corupe în

tiranie.

În Omul Politic, scris mult mai tîrziu decît Republica, şi în Legile, scrisă la

bătrîneţe (după experienţele triste ale Războiului Peloponesiac şi eşecul misiunii sale

în Syracusa), Platon distinge între republica ideală şi varietăţile posibile reale ale

cetăţii. Pentru a clasifica regimuri reale, el introduce faimoasul tabel doi cu trei,

făcînd mariajul cantităţii şi al calităţii.: conducerea de către unul, doi ,mulţi; fiecare în

versiunile pure şi impure. Aceasta a generat clasificarea în şase a regimurilor –

monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia, democraţia. olocraţia – pe care Aristotel a

perfecţionat-o şi a elaborat-o în a sa Politica, şi care a servit ca taxonomie de bază de-

a lungul epocilor, pînă în secolul 19.

In Legile Platon a prezentat prima versiune a “constituţiei mixte” ca fiind, din

punct de vedere realist, cel mai bun şi cel mai stabil regim imaginat să oprească ciclul

dezvoltării şi degenerării implicit în schema de şase. Constituţia mixtă, aşa cum a fost

formulată de Platon, realizează stabilitatea prin combinarea principiilor care,

altminteri, ar fi în conflict – principiul monarhic al înţelepciunii şi virtuţii, cu

principiul libertăţii. Această schemă a fost adoptată şi îmbunătăţită de Aristotel. Este

prima teorie explicativă din istoria ştiinţei politice, în care instituţiile, atitudinile şi

3 Vezi mai departe: Sabine şi Thorson 1973: cap. 4,5; Strauss şi Crpsey 1987: 33

5

ideile sînt puse în legătură cu procesul şi performanţa. Este strămoşul teoriei

separaţiei puterilor.

Aristotel (384-322 î.c.) a petrecut 20 de ani ca membru al Academiei lui

Platon. Apoi, după o perioadă în care a fost tutorele lui Alexandru al Macedoniei,

Aristotel s-a întors la Atena şi şi-a format proriul Lyceum, o instituţie de învăţămînt

cu bibliotecă şi muzeu şi un institut de cercetare. Metoda din Lyceum era inductivă,

empirică şi istorică, spre deosebire de abordarea predominant idealistă şi istorică pe

care se punea accentul în Academia lui Platon. Se spune ca Lyceum a strîns 158 de

constituţii al oraşelor state greceşti, dintre care numai una – cea a Atenei – a

supravieţuit. Conferinţele care au alcătuit Politica lui Aristotel se pare că au fost

extrase din analizele şi interpretările acestor date.

În vreme ce metafizica lui Platon l-a condus la deprecierea lumii reale şi a

capacităţii umane de a o percepe şi de a o înţelege, şi la punerea unei lumi de forme

ideale faţă de care realitatea este o palidă aproximare, în contrast Aristotel, a fost mai

mult un empirist cu picioarele pe pămînt văzînd realitatea aşa cum un medic ar vedea

boala şi sănătatea. Sir Ernest Baker evidenţiază,

“Poate că nu este o fantezie detectarea unei înclinaţii medicale speciale într-un număr

de pasage din Politica. Aceasta nu este numai o chestiune de acumulare de

“înregistrări de cazuri” sau de folosirea scrierilor şcolii lui Hippocrates, cum ar fi

tratatul “Aer, ape şi locuri”. Este o chestiune de recurgere la comparaţia dintre arta

unui om de stat şi arta unui bun medic; este o chestiune a studiului profund al

patologiei constituţiilor şi a predispoziţiei lor la febra răzmeriţei, pe care o aflăm în

cartea a Va a Politicii, este o chestiune a interesului faţă de terapeutică pe care o

găsim de asemenea în aceeaşi carte – un interes deosebit de evident în pasajul (de la

sfîrşitul capitolului XI) care sugerează un regim şi o vindecare a febrei tiraniei “

(Barker, introducere la Aristotel 1958 edn:xxx).

În timp ce, în teoria sa politică, Aristotel începe de la clasificarea în şase a

statelor, a lui Platon, el susţine dintr-un punct de vedere realist că, în realitate există

patru tipuri importante: oligarhia şi democraţia, cele două tipuri în care pot fi

clasificate cele mai multe dintre cetăţile state greceşti; “politeia” sau guvernarea

constituţională sau “mixtă”, care este o combinaţie între oligarhie şi democraţie, şi

care (deoarece reconciliază virtutea cu stabilitatea) este cea mai bună formă de

6

guvernare care se poate atinge, şi tirania, care este cea mai rea. În sprijinul

argumentului său el evidenţiază că, în vreme ce structurile sociale ale cetăţilor variază

corespunzător economiilor, ocupaţiilor, profesiunilor şi statusurilor pe care le conţin,

aceste diferenţe sînt reductibile la distribuţiile diferite ale cetăţenilor bogaţi şi săraci .

Acolo unde domină cei bogaţi, avem oligarhie; acolo unde domină cei săraci avem

democraţie. Acolo unde domină clasa de mijloc avem guvernare “mixtă” sau

constituţională, cu tendinţa de stabilitate, din moment ce interesele extreme sînt

depăşite de cele moderate. Structurile politice şi paternurile de recrutare sînt

clasificate în funcţie de aranjamentele organelor deliberative şi judiciare, de magistraţi

şi în funcţie de acccesul diferitelor clase la acestea.

Un teoretician politic modern – un Dahl, Rokkan, Lipset, Huntington, Verba

sau Putnam- s-ar afla pe un teren destul de familiar cu analiza lui Aristotel, din Etica

şi Politica, a relaţiei dintre status, ocupaţie şi profesie şi clasa varietăţilor instituţiilor

politice, pe de o parte, şi a relaţiei dintre socializarea politică şi recrutarea în

structurile şi procesul politic, pe de alta. Metafizica şi ontologia ar fi împărtăşite. Dar

dacă aceste capitole, sau ceva asemănător lor, ar fi luate spre examinare de către

studenţii aflaţi în căutare de subiecte pentru disertaţie, am putea vizualiza comentariile

marginale ale unui Dahl sau Verba: “Care sînt cazurile pe care le generalizezi?” ; “Ce

ar fi să foloseşti aici o scală?”; “Cum ai testa tăria acestei asociaţii?”; şi altele

asemenea. Aristotel prezintă un set întreg de propoziţii şi de ipoteze – asupra a ceea

ce duce la stabiltate şi asupra a ceea ce duce la prăbuşire, pe secvenţe de dezvoltare,

pe tipare educaţionale, şi performanţă politică – care strigă după proiecte de cercetare

şi analiză cantitativă atentă. Metoda aristoteliană constă esenţialmente în sortarea

clinică a specimenelor, cu ipoteze despre cauze şi secvenţe, dar fără teste sistematice

ale relaţiilor.

Teoria politică greacă a lui Platon şi a lui Aristotel a fost o combinaţie de idei

universale şi parohiale. Lumea asupra cărora ei au generalizat a fost lumea cetăţilor

state gerceşti. Ei au generallizat despre greci şi nu despre omenire. Cetăţenii erau

distinşi de sclavi, rezidenţii străini şi barbari. Odată cu cuceririle lui Alexandru, şi cu

amestecarea culturii greceşti cu cea orintală, au cîştigat autoritate două noţiuni

generate de şcoala filosofică stoică. Acestea au fost ideea unei umanităţi universale şi

a ordinii unei lumi bazată pe legea naturală. Acete idei au fost pentru prima dată

avansate de filosoful stoic Chrysippus, în ultimele decenii ale secolului 3 î.c. Cea mai

clară formulare a lor s-a aflat în opera lui Panaetius (185-109 î.c) şi a lui Polybius

7

(203-1220 î.c), doi filosofi stoici din secolul doi, care la rîndul lor au transmis aceste

idei elitei intelectuale romane ale republicii tîrzii. Polybius a adaptat ideile platonice

şi aristotelice la istoria Romei şi la interpretarea instituţiilor romane.

Polybius atribuie remarcabila creştere şi putere a Romei, instituţiilor sale

politice. El face şi mai explicite ideile despre dezvoltare ale lui Platon şi Aristotel,

oferind explicaţii psihologice sociale simple pentru decăderea formelor pure ale

monarhiei, aristocraţiei şi democraţiei şi pentru degenerarea lor în formele impure ale

tiraniei, oligarhiei şi ochlocraţiei. După Polybius, constructorii satului roman au

redescoperit, printr-un proces de încercări şi erori, virtuţiile constituţiei mixte –

combinaţia principiilor monarhice, aristocratice şi democratice implementate în

Consulat, Senat şi Adunare. Aceste instituţii sînt cele care au făcut posibilă cucerirea

lumii în cursul unei jumătăţi de secol, şi care, după Polybius, au garantat viitorul unei

conduceri a lumii stabilă şi dreaptă sub legea romană.4

Trei sferturi de secol mai tîrziu, juristul roman, Cicero (106-43 î.c) a aplicat

teoria constituţiei mixte la istoria romană la o vreme în care instituţiile Republicii

Romane erau deja într-o profundă decădere. Această parte a operei sale a fost un apel

la reîntoarcerea la structura şi cultura Republicii Romane timpurii, anterioară

deceniilor de război civil sub Gracchi, Marius şi Sulla. Mai semnificativă şi mai

durabilă a fost a sa dezvoltare a doctrinei stoice a dreptului natural. Aceasta era

credinţa că există o lege naturală universală care rezultă din ordinea divină a

cosmosului şi din natura raţională şi socială a umanităţii.A sa formulare a acestei idei

a dreptului natural a fost cea care a fost preluată de dreptul roman şi trecută de aici în

doctrina bisericii catolice şi în cele din urmă în manifestările Luminismului şi ale

peroadei moderne.5

Astfel, aflăm formulate în gîndirea greacă de la sfîrşitul secolului trei î.c. şi în

gîndirea romană din secolele următoare, cele două mari teme ale teoriei politice, teme

care continuă în toată istoria ştiinţei politice pînă în prezent. Acestea sînt: “Care sînt

formele instituţionale ale organizării politice ?” şi “Care sînt standardele pe care le

folosim pentru a le evalua?” Răspunsul la prima a fost clasificarea în şase, a lui Platon

şi Aristotel, a formelor organizaţionale pure şi impure, şi constituţia mixtă ca soluţie

la problema degenerării şi ciclicităţii. Răspunsul la problema evaluării –legitimitate,

dreptate – a fost doctrina dreptului natural. Aceste idei au fost transmise Romei prin

4 Vezi mai departe Sabine şi Thorson 1973: cap. 4-95 Vezi mai departe Sabine şi Thorson 1973: cap. 9,10

8

stoicii tîrzii (în mod deosebit Panaetius şi Polybius) şi din opera romanilor (ca Cicero

şi Seneca) în teoria politică catolică.

B Constituţiile mixte şi teoria dreptului natural în istorie

Teoria constituţiilor mixte şi teoria dreptului îşi primesc codificarea deplină

medievală în opera lui Toma din Aquino (1225-1274), care leagă constituţia mixtă de

dreptate şi stabilitate prin conformarea ei cu legea divină şi naturală. Exemplarele

sale de constituţie mixtă sînt ordinea politică divin predestinată a Israelului lui Moise,

Joshua şia judecătorilor, cumpănită de bătrîni şi conducătorii tribali, şi Republica

Romană în peroada sa de înflorire, cu al său mixaj de Adunare, Senat şi Consulat. El

urmează argumentele lui Aristotel privind slăbiciunea şi sensibilitatea formelor pure

de guvernare monarhică, aristocratică şi democratică, la tiranie. Combinarea formelor

pure este antidotul la slăbiciunea şi corupţia umană.6

În evul mediu tîrziu şi în Renaştere, guvernarea mixtă şi dreptul natural

furnizează moneda teoretică în conformitate cu care se evaluau guvernările. Întocmai

cum a privit Toma din Aquino, şi cei pe care i-a influenţat, perioada pre monarhică a

lui Israel şi Roma epocii republicane, ca apropiindu-se de idealul guvernării mixte, tot

astfel pentru teoreticienii politici italieni ai evului mediu tîrziu şi ai Renaşterii,

exemplarul l-a constituit Veneţia, cu Dogele său monarhic, Senatul său aristocratic şi

al său Mare Consiliu democratic. Stabilitatea, bogăţia şi puterea Veneţiei erau luate ca

dovadă a superiorităţii sistemului mixt.

Varietatea de principate şi de republici din Italia nordică, pretenţiiile de

atotcuprindere rivale ale bisericii şi imperiului, războiul, cucerirea, revoluţia,

negocierea diplomatică şi inovaţia instituţională în care erau constant angajaţi, a

stimulat cîteva generaţii de teoreticieni politici care au reflectat asupra şi au scris

despre această experienţă politică.7 Centrale discuţiei lor au fost ideile constituţiei

6 Vezi mai departe Blythe 1992: cap. 37 Vezi mai departe Blythe 1992; Pocock 1975; Skinner 1978.

9

mixte aşa cum au fost ele exprimate de către Aristotel şi Toma din Aquino. Cu

traducerea, în secolul 16, a lucrării sale asupra Istoriei Romei, Polybius devine

deosebit de influent în Florenţa şi în opera lui Machiavelli (1469-1527). În crizele

florentine de la sfîrşitulsecolul 15 şi de la începutul secolului 16, Machiavelli s-a

anagat într-o polemică cu istoricul Guicciardini, în care principalele autorităţi erau

Aristotel, Polyibius şi Toma din Aquino, iar discuţia s-a oprit asupra problemei care

dintre ţări oferă cele mai bune exemple de constituţie mixtă. Guicciardini favoriza o

direcţie aristotelică, aristocratic veneţiano-spartană; Machiavelli favoriza un rol

oarecum mai mare pentru elementul popular, bazîndu-se mai mult pe sprijinul lui

Polybius.8

Spărtura în teoria politică renascentistă se află în tratamentul pe care

Machiavelli îl aplică legitimării regimurilor şi liderilor politici. Înainte de Principele

şi de Discursuri, scriitorii au tratat regimurile politice dihotomic, ca pure şi corupte,

nomative sau non- normative, în sensurile originale platonic şi aristotelic9

Machiavelli, văzînd politica aşa cum era practicată în Italia secolelor 15 şi 16, a

legitimat politicile non-normative ca inevitabile, legate de supravieţuire, ca parte a

realităţii. Un Prinţ care eşuează în utilizarea unor mijloace problematice atunci cînd

este necesar pentru supravieţuire, estei incapabil să facă bine atunci cînd acest lucru

va fi posibil. Machiavelli a atins nervul ştiinţei politice cu această orientare “liberă de

valori”, iar numele său a devenit sinonimul pentru indiferenţa morală şi cinismul

politic. Chestiunile ridicate de această aventurare în realism încă mai vîră în sperieţi

filosofia politică.

Teoria suveranităţii, o temă atît de importantă în evul mediu, Renaştere şi

Luminism, capătă prima sa formulare deplină în scrierile lui Jean Bodin (1529-1596).

A sa doctrină a absolutismului, ca soluţie la problema instabilităţii şi a dezordinii, este

formulată în polemică cu teoria constituţiei mixte. Utilizînd o metodă realistă, istorică

el realizează argumentul după care, cazurile clasice de guvernare mixtă. Roma şi

Veneţia, au fost de fapt regimuri concentrate şi centralizate: într-adevăr, toate

regimurile importante şi durabile au concentrat puterile legislative şi executive sub o

autoritate centrală. A sa apreciere a influenţei condiţiilor structurale de mediu şi

sociale asupra caracteristicilor statelor îl anticipează pe Montesquieu prin

sensibilitatea sa antropologică.10 8 Vezi mai departe Blythe 1992: 292 ff9 Vezi mai departe Skinner 1978: 131 ff10 Vezi mai deprate Sabine şi Thorson 1973: cap.21

10

În timp ce a existat un progres substanţial în dezvoltarea ştiinţei politice în

Luminism, scriitori ca Hobbes, Locke, Montesquieu, Hume, Madison şi Hamilton au

urmărit aceeaşi temă care i-a preocupat pe Platon, Aristotel, Polybius, Cicero, Aquino,

Machiavelli şi Bodin – formele şi varietăţile conducerii, şi standardele după care

acestea pot fi judecate. În considerarea progresului realizat de filosofii Luminismului,

căutăm perfecţionarea în strîngerea şi evaluarea evidenţei şi în structura inferenţei.

Primul proiect ştiinţific realizat de Thomas Hobbes (1588-1679) a fost o

traducere a Războaielor Peloponeziace a lui Thucidide, o istorie a unei epoci

dezordonate şi tragice, tot aşa după cum Anglia secolului 17 a fost răvăşită de război

civil, regicid, dictatură şi exil. Viziunea lui Hobbes asupra stării naturalem asupra

raţiunilor consensului omenirii de a fi guvernată, asupra naturii obligaţiei politice şi

legitimtăţii diferitelor forme de guvernare, a fost influenţată de reflecţiile asupra

căderii Atenei şi asupra violenţei şi confuziei morale din Anglia secolului 17. În

cărţile sale de mai tîrziu, De Cive şi mai ales Leviathan, Hobbes a concluzionat că se

cere autoritate suverană în societate, dacă urmează a fi securizată ieşirea membrilor

săi dintr-o stare naturală violentă şi dezorganizată. În schimbul obligaţiei şi al

obedienţei, supusul dobîndeşte siguranţă şi securitate. Cea mai bună formă de

guvernare – logic derivată din aceste premise, pentru că este raţională şi lipsită de

ambiguitate – este absolutismul monrahic, limitat de obligaţia conducătorului de a

asigura securitatea şi bunăstarea membrilor societăţii. Realizarea lui Hobbes a fost a

sa derivare logică a concluziei privitoare la cea mai bună formă de guvernare din ceea

ce el a privit ca fiind condiţiile materiale şi nevoile umane. El a avansat argumentul

prin restricţionarea asumpţiilor la ceea ce el a observat, iar istoria, credea el a

confirmat, ca evidenţă “materială” a condiţiei umane. El a extras din aceste asumpţii

inferenţe11 logice lipsite de compromis.

Concluziile lui John Locke privitoare la originile şi legitimarea guvernării, în

al său Al Doilea tratat despre guvernare, sînt derivate dintr-un set diferit de asumpţii

contractuale decît cele ale lui Hobbes. Oamenii consimt la guvernare pentru a-şi

asigura bunăstarea şi libertatea. Starea naturală lockeană nu este atît de abisală ca cea

a lui Hobbes. Există inconveniente şi costuri, iar consimţămîntul la guvernare este

unul condiţional, măsurat de extinderea la care guvernarea performează aceste funcţii

limitate. Mişcîndu-se de la starea naturală, oamenii cedează spre comunitate dreptul

lor de a impune legea raţiunii pentru a prezerva astfel mai bine viaţa, libertatea şi

11 Vezi mai departe Sabine şi Thorson: cap.24. Strauss şi Cropsez 1987: 396-420

11

proprietatea. La John Locke există începuturile teoriei “separaţiei puterilor”. Puterea

cedată comunităţii este divizibilă în trei componente – legislativul, executivul şi

federativul, ultima o putere relativ lipsită de specificaţie avînd de a face cu relaţiile

externe. La Locke, ca şi la Hobbes, progresul în erudiţia ştiinţei politice stă în

derivaţia logică a naturii şi formelor de guvernare şi a bazelor autorităţii, libertăţii şi

obligaţiei, pornind de la asumpţii sociologice şi psihologice. Forţa lor se află în

raţionalismul lor logic, mai degrabă decît în culegerea de evidenţe.

Cu toate că este o exagerare a descrie evidenţa lui Montesquieu ca riguros

culeasă şi acumulată, cu siguranţă el face acest pas mai departe decît Hobbes şi

Locke. În vreme ce el recunoaşte legile naturale şi derivă formarea guvernării din

aceste legi, el accentuează, mai presus de orice, varietatea experienţei politice umane

şi pluralitatea cauzaţiei. Montesquieu merge în “Persia” şi înapoi în timp, la Roma, la

Veneţia, ca să zicem aşa, în multe alte ţări europene, şi mai ales în Anglia, spre a

compara instituţiile lor cu cele ale Franţei. El este un pluralist comparativist şi

cauzalist. Pentru a explica varietăţile de organizare a guvernării şi politicile publice el

ia în considerare climatul, religia, obiceiurile, economia, istoria şi altele asemenea. El

află cea mai bună formă de guvernare în a sa noţiune de separaţie a puterilor şi un soi

de echilibru newtonian între aceste puteri, pe care-l socoteşte cel mai nimerit în

prezervarea libertăţii şi promovarea bunăstării. Iarîn Cartea a XI a a Spiritului Legilor,

el descoperă cea mai bună exemplificare a separaţiei sale a puterilor în post Petiţia

Dreptei Anglii.

Clasificarea guvernărilor a lui Montesquieu include republicile, monarhiile şi

despotismele, cu categoria republicii fiind mai departe divizibilă în aristocraţii şi

democraţii. El descoperă în guvernarea Angliei exemplificarea idealului guvernării

mixte, care combină instituţiile democratice, aristocratice şi monarhice într-un

echilibru dialectic armonic. Teoria sa politică este o teorie explicativă, sistemic –

funcţională, a politicii condiţional-procesuale.

Ea a avut o mare influenţă asupra celor care au elaborat constituţia americană.

Şi s-ar putea să fi fost în mintea lui Hamilton cînd scria în Federalistul 9 că “Ştiinţa

politicii…a dobîndit o mare perfecţiune. Eficacitatea variatelor principii este bine

înţeleasă, care, anticilor, fie nu le-au fost de loc cunoscute, fie au fost cunoscute

imperfect” şi în Federalistul 31, că “Deşi nu se poate pretinde că principiile

cunoaşterii politice şi morale au, în general, acelaşi grad de certitudine ca cele ale

matematicii, totuşi ele au o pretenţie cu mult mai îndreptăţită la aceasta decît…am fi

12

dispuşi să le-o admitem.”(Hamilton 1837 edn: 48, 189). Ceea ce i-a condus pe

Madison şi Hamilton să se considere nişte oameni de ştiinţă politici atît de buni, a fost

faptul că ei au testat teoriile lui Montesquieu, Locke şi ai altor filosofi europeni contra

experienţei celor treisprezece colonii şi a Statelor Unite sub articolele Confederaţiei.

Ei au avut siguranţa de sine a inginerilor în aplicarea legilor politicii, derivate din

examinările empirice, asemănătoare celor de laborator, ale cazurilor individuale.

Separînd puterea executivă. legislativă şi judecătorească (lucru învăţat de la

Montesquieu) şi mixtînd puterile prin control şi echilibru (lucru învăţat din experienţa

practică cu cele treisprezece colonii), i-a făcut capabili să trateze politica într-o formă

ecuaţională: ”Separare + control şi echilibru = libertate”.

C Secolul 19

In secolele 17 şi 18 filosofii Luminismului au prognosticat ameliorarea condiţiei

materiale, politice şi morale a umanităţii ca o consecinţă a creşterii cunoaşterii. În

secolele 19 şi 20, oamenii de ştiinţă şi intelectualii au elaborat această temă a

progersului şi ameliorării, formulînd predicţii asupra traiectoriilor diverse şi a

secvenţelor cauzale. În prima parte a secolului 19 aceştia au fost marii istorici (sau

determinişti istorici) – Hegel (1770-1831), Comte (1798-1857) şi Marx (1818-1883) –

care, în tradiţia luministă, au văzut istoria ca o dezvoltare neliniară în direcţia libertăţii

şi a conducerii raţionale. La Hegel. Raţiunea şi libertatea sînt exemplificate în

monarhia birocratică prusacă, la Comte, constrîngerile teologiei şi metafizicii sînt

separate de ştiinţă, întrucît ea dă putinţa umanităţii să exercite controlul raţional

asupra naturii şi instituţiilor sociale. La Marx, capitalismul înlocuieşte feudalismul, şi

el este înlocuit la rîndu-i, întîi de socialismul proletar, iar apoi de adevărata societate

liberă şi egalitară.

Hegel pleacă de la noţiunile luministe, cu a sa viziune dialectică a istoriei ca

ciocnire a contrariilor şi apariţie a sintezei. Monarhia birocratică prusacă raţionalizată

şi modernizată în deceniile post napoleoniene, a fost privită de Hegel ca

exemplificarea sintezei finale.12 La Marx, dialectica hegeliană devine principiul luptei

de clasă, care conduce la la transformarea finală a societăţii umane. După Marx,

natura procesului istoric este astfel, încît singura ştiinţă socială care este posibilă, este

12 Vezi mai departe Sabine şi Throson 1973: cap. 17. Strauss şi cropsez 1987: 732 ff

13

aceea care este descoperită prin, şi folosită în acţiunea politică. În marxism, această

ştiinţă a societăţii devine o schemă în totalitate validată, orientată economic,

ideologic, politic. Înarmată cu această teorie puternică o avangardă informată va

deschide o lume a ordinii, justiţiei şi bogăţiei.13

Auguste Comte, care împreună cu Saint-Simon (1760-1825), este

întemeietorul pozitivismului filosofic, a inaugurat noua ştiinţă a “sociologiei” în a sa

operă în şase volume Cours de Philosophie Positive (Koenig 1968). El a realizat

argumentul că toate ştiinţele trec prin două stadii – primul, cel teologic; al doilea, cel

metafizic – înainte de a ajunge în cel de al treilea stadiu, cel ştiinţific sau pozitiv.

Astfel, susţine Comte, astronomia a trecut întîi prin aceste trei stadii, apoi fizica, apoi

chimia, apoi psihologia. În cele din urmă, fizica socială (ştiinţele sociale, inclusiv

psihologia) se află în procesul de maturizare, ca ştiinţă. Comte a văzut în noua

sociologie ştiinţifică cea care putea furniza proiectul de reformare a societăţii.

A existat un val de reacţie empiristă împotriva acelor teorii exhaustive,

abstracte, moniste. Această reacţie a produs un mare număr de studii descriptive,

formal-legale asupra instituţiilor politice şi cîteva etnografii monumentale, prozaice,

descriptive, ca de exemplu Political Science; Or the State Theoretically and

Practically Considered (1878) a lui Theodore Woolsey; Politik: Geschichtliche

Naturlehre der Monarchie, Aristokratie und Demokratie (1892) a lui Wilhelm

Roscher; şi The State: Elements of Hastorical and Practical Politics (1889/1918) a lui

Woodrow Wilson. Acestea au fost esenţialmente exerciţii clasificatoare masive,

utilizînd unele variaţii ale sistemului de clasificare platonic-aristotelic.

Asemeănători istoriciştilor, dar mai empirici în abordare şi mai pluralişti în

explicaţie, a fost un grup de scriitori din a doua jumătate a secolului 19, care ar putea

fi caracterizaţi ca “evoluţionişti” şi care au influenţat sociologia modernă într-o

multitudine de feluri. Acesta i-a inclus pe Herbert Spencer (1820-1903), Sir Henry

Sumner Maine (1822-1888) şi Ferdinand Toennies (1855-1936). Spencer

(1874/1965), un evoluţionist social post darwinist, evită simplul unilinearism. El este

preocupat cu explicarea variaţiei culturale şi politice, ca şi cu perfecţionarea generică.

El explică descentralizarea şi centralizarea politică prin trăsăturile fizice ale mediului,

cum ar fi terenul montan versus cel plan al preeriei deschise. El argumentează de

asemenea, susţinut de exemple istorice, ca democratizarea este o consecinţă a

13 Vezi mai departe Sabine şi Throson 1973: cap. 34. Strauss şi cropsez 1987: 802 ff

14

schimbărilor socio-economice care rezultă în concentrări urbane şi în proliferarea

intereselor, datorată dezvoltării manufacturilor şi răspîndirii comerţului.

Printre scritorii tîrzii ai secolului 19 a existat un pattern dualist comun. Maine

(1861/1963) distinge între legea antică şi cea modernă în termenii schimbării de la

relaţii de status cu un caracter difuz, la unele specific contractuale. Toennies

(1887/1957) introduce distincţia dintre Gemeinschaft und Gesellschaft (Comunitate şi

Societate). La trecerea dintre secole Weber (1864-1920) şi Durkheim (1858-1917)

contrastează raţionalitatea modernă cu tradiţionalitatea (Weber 1922/1978: vol. I

pp.24 ff), solidaritatea organică cu cea mecanică (Durkheim 1853/1960). Această

temă a “dezvoltării”, a “modernizării” continuă de-a lungul întregului secol 20 pînă în

ziua de azi, cu eforturi de definire, operaţionalizare, măsurare şi interpretare a

“modernizării” socio-economice şi politice, discutată mai jos.

În tot secolul 19 era un lucru obişnuit a se vorbi despre studiul politicului şi

societăţii ca ştiinţe, iar cunoaşterea despre politic să fie descrisă ca şi constînd în

propoziţii întemeiate asupra instituţiilor şi evenimetelor politice, bazate pe evidenţă şi

inferenţă. Collini, Winch şi Burrow documentează acest fapt cu o mare profunzime şi

detaliere în cartea lor That Noble Science of Politics (1983). Ca şi în vremurile

trecute, istoricii şi publiciştii secolului 19 căutau “învăţăminte” din istorie, dar cu o

sofisticare din ce în ce mai mare. Amintindu-şi de metoda sa cînd scria Democracy in

America, Tocqueville (1805-59) observa că “Deşi am vorbit foarte rar despre Franţa

în cartea mea, nu am scris nici o pagină din ea fără ca să o am, ca să zic aşa, în faţa

ochilor mei”; iar în aprecierea mai generală a metodei comparative, el spunea că “Fără

să compare, mintea nu poate continua”

Collini, Winch şi Burrow evidenţiază că, în secolul 19, propoziţiile depre

natura şi explicaţia fenomenului politic au ajuns să se bazeze din ce în ce mai mult pe

inducţii istorice, mai degrabă decît pe asumpţii despre natura umană. Acest fapt este

atribuibil în parte, simplei creşteri a cunoaşterii despre societăţile istorice şi

contemporane. Imperialismul şi colonialismul au adus în orizontul intelectual al

oamenilor de ştiinţă şi intelectualilor europeni, culturi complexe şi vaste, ca cea a

Indiei, dar şi societăţi la scară mică , primitive cum au fost culturile indo-americane şi

africane. Părţi exotice ale lumii au devenit accesibile, invitînd la eforturi mai precaute

şi mai controlate de inferare a cauzei şi efectului, decît în cazul lui Machiavelli şi al

lui Montesquieu. La Oxford şi Cambridge, chiar la sfîrşitul secolului 19, sub

conducerea lui E.A. Freeman (1874), Frederick Pollock (1890) şi John Seeley (1896),

15

istoria comparată a ajuns să fie privită într-o oarecare măsură consangvină, drept

fundamnet al studiului genuin ştiinţific asupra politicului. Ea a fost introdusă în

History Tripos la Cambridge în 1897, sub forma a două lucrări – una despre Ştiinţa

Politcă Comparată sau Inductivă, iar a doua despre Politica Analitică sau Deductivă

(Collini et al: 341 ff). La 1843, John Stuart Mill (1806-73) recunoştea în al său System

of Logic(1843/1961) ,că metoda comparativă în ştiinţele umane este într-un oarecare

sens echivalentul metodei experimentale din ştiinţele naturii. Cu un secol şi jumătate

mai devreme, Mill a anticipat de fapt “cea mai similară strategie a sistemelor” a lui

Prezeworski şi Teune (1970).

Pentru John Stuart Mill, Tocqueville, Ostrogorski, Wilson şi Michels,

democraţia, ca alternativă la alte regimuri, este o preocupare majoră. Fiecare dintre ei,

în felul său, continuă dezbaterea despre “guvernarea mixtă”. Mill vrea ca cei educaţi,

informaţi, civic responsabili să joace rolul predominant în democraţie, pentru a evita

potenţele de corupţie şi de masă latente în ea. Tocqueville a găsit în profesiunea

juridică americană o mixtură aristocratică în stare să modereze propensiuile

“nivelatoare” ale democraţiei. Atît Ostrogorski (1964: vol. II, Concluzii), cît şi

Michels (1949), văd fisurile fatale ale democraţiei şi oligarhia inevitabilă, rezultînd

din birocratizarea partidelor politice de masă.

Aceste curente ale secolului 19 cad deja sub conceptul nostru organizator de

avansare a rigorii şi coerenţei logice în studiul fenomenului politic, definit ca

proprietăţile şi legitimarea conducerii.

Ceea ce a legat teoria politică europeană cu ştiinţa politică americană din

primele decenii ale secolului 20, a fost conceptul de “pluralism”, o variaţie a temei

“guvernării mixte”. Conceptul de suveranitate de stat, asociat cu ideologia monarhiei

absolute, a fost contestat la sfîrşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, atît de către

“pluraliştii” de stînga, cît şi de dreapta. Otto Gierke (1869) în Germania şi Leon

Duguit (1917) în Franţa, chestionează autoritatea completă a statului central.

Teoreticieni conservatori, ca Figgis (1896) au asertat autonomia bisericilor şi

comunităţilor; teoreticienii de stînga, ca de exemplu Harold Laski (1919) au avut

pretenţii similare pentru grupurile profesionale şi sindicate.

Cu figurile seminale ale lui Marx şi Freud, şi cu marii teoreticieni sociologi de

la sfîrşitul secolului 19 - Pareto, Durkheim, Weber – şi cu polemica despre

suveranitate şi pluralism, ne aflăm deja în apropierea decorului intelectual al ştiinţei

politice a secolului 20.

16

D Profesionalizarea ştiinţei politice în secolul 20

În a doua jumătate a secolului 19 şi în primele decade ale secolului 20, creşterea

rapidă şi concentrarea industriei, proliferarea marilor oraşe din Statele Unite, populate

într-o măsură considerabilă de emigranţi veniţi de la ţară sau din alte ţări, a creat o

situaţie propice corupţiei la o scară majoră. A fost nevoie de antreprenori politici cu

resurse pentru a organiza şi disciplina electoratul în cea mai mare măsură ignorant,

care a luat cu asalt centre urbane ca New York, Boston, Philadelphia, Chicago, St.

Louis, Kansas City ş.a.m.d. “Şeful” şi “maşina” şi mişcările de reformă intermitente

au fost cele mai vizibile fenomene politice americane de la sfărşitul secolului 19 şi

începutul secolului 20. Mişcările de reformare inspirate de o ideologie a eficienţei şi

integrităţii, şi susţinute de elitele urbane profesionale şi de afaceri, au atras talentele

jurnaliştilor din media de calitate şi a comunităţilor academice. Coruperea politicilor

de către corporaţiile de afaceri aflate în căutarea contractelor, privilegiilor şi protecţiei

faţă de reglementările guvernamentale, a devenit subiectul literaturii jurnalistice “de

scandal”, care aducea în faţa publicului o infrastructură şi un proces politic – “grupuri

de presiune” şi “lobby” foarte penetrante şi corupătoare pentru procesele politice

locale, statale şi naţionale.

În perioada interbelică oamenii de ştiinţă politică americani au fost provocaţi

de această infrastructură politică, şi de literatura de scandal care a expus-o, şi au

început să producă studii monografice serioase despre grupurile de presiune şi

activităţile de lobby. Peter Odegard (1928) a scris despre Liga Americană Anti-

Saloon, Pendleton Herring (1929) despre grupurile de presiune şi congres, Elmer

Schattschneider (1935) despre politică şi taxe, Louise Rutherford (1937) despre

Asociaţia Baroului American şi au mai fost mulţi alţii. Ei şi-au pus marca pe ştiinţa

politică a anilor interbelici. Realismul şi empirismul acestor precursori, privitor la

ceea ce unii au numit guvernul “invizibil” sau “informal”, s-a construit pe ideile unui

generaţii anterioare de teoreticieni politici care i-a inclus pe Frank Goodnow (1900)

şi Woodrow Wilson (1887).

17

1 Şcoala de la Chicago

Aşadar în primele decenii ale secolului 20 noţíunea de studiu “ştiinţific” al politicului

dobîndise deja o greutate substanţială. Europenii, ca de exemplu Comte, Mill,

Tocqueville, Marx, Spencer, Weber, Durkheim, Pareto, Michels, Mosca, Ostrogorski,

Bryce şi alţii, fuseseră pionierii sau încă mai făceau pionieratul sociologiei,

antropologiei şi psihologiei politice, în care ei au transformat studiul politicii într-un

mod explicativ conştient de sine. În universităţile americane, au făcut cîţiva paşi

înainte studiile empirice asupra proceselor guvernamentale şi politice. Dar în

copleşitoarea sa parte studierea politicului în aceste decade, în universităţile

americane, a fost încă, în metodologia sa, esenţialmente juridică, filosofică şi istorică.

Semnificaţia şcolii de ştiinţe politice de la Universitatea din Chicago, (1920-40) se

află în a sa demonstraţie că, sporirea genuină a cunoaşterii politice prin studii

concrete, empirice, este posibilă prin strategii de cercetare interdisciplinară,

introducerea metodologiilor cantitative şi prin susţinerea cercetării organizate. Alţi

scriitori au vorbit un limbaj asemănător lui Merriam (1931 b) din “The Present State

of the Study of Politics” (spre exemplu Catlin 1964). Dar şcoala pe care a fondat-o

Merriam în anii 1920 şi în care a angajat o parte din studenţii săi, a făcut un salt

cantitativ în rigoarea empirică a investigaţiei, puterea inferenţială în studiul politicului

şi în inovaţia instituţională.

Ceea ce l-a făcut să ajungă cel mai mare antreprenor al ştiinţei politice din

generaţia lui, a fost aşezarea dinamică a oraşului Chicago, cu explozia de bunăstare şi

aspiraţie spre cultură, din primele decenii ale secolului 20, şi interferenţa vieţii sale

academice cu cariera sa politică. Speranţele lui pentru funcţii politice înalte, au fost

spulberate odată cu înfrîngerea suferită în campania pentru funcţia de primar din

1919. Nu mai era posibil pentru el să aspire la a deveni “Woodrow Wilson al vestului

mijlociu” (Karl 1974: cap. 4). Totodată, el nu a fost în stare să accepte o carieră

academică liniştită. Anii săi din politica municipală, experienţa sa din timpul

războiului în afacerile externe şi în propagandă, l-au sensibilzat la “noile aspecte” în

studierea politicii. Nu mult după reîntoarcerea lui la Universitatea din Chicago de la

postul său de “informare publică” din Italia, el şi-a publicat declaraţia New Aspects

(1913 b) şi a început edificarea departamentului din Chicago şi a diverselor programe

de cercetare, care l-au identificat drept o “şcoală” distinctă. El a fost un inovator

instituţional: întîi creeînd Social Science Research Committee (Comitetul de

Cercetare în Ştiinţele Sociale) la Universitatea din Chicago pentru a difuza printre

18

profesorii de ştiinţe sociale din Chicago sprijinul financiar iniţiativelor de cercetare

promiţătoare; şi apoi făcînd pionieratul pentru formarea Social Science Research

Council (Consiliul de Cercetare în Ştiinţele Sociale) pentru a furniza oportunităţi

similare la scară naţională.

Primul program major de cercetare iniţiat la Chicago a fost construit în jurul

lui Harold Gosnell, care şi-a luat doctoratul la Merriam în 1921 şi a fost numit ca

profesor asistant în 1923. El şi Merriam au colaborat într-un studiu despre atitudinile

de vot la o selecţie de aproximativ şase mii de locuitori ai oraşului Chicago în

alegerile pentru funcţia de primar din 1923 (Merriam şi Gosnell 1924). Eşantionarea a

fost făcută înainte de introducerea “eşantionării probablistice” şi a fost realizată prin

metoda cotelor, încercîndu-se astfel reflectarea caracteristicilor demografice ale

populaţiei din Chicago prin selectarea de cote din principalele grupuri demografice.

Metoda cotelor, discreditată în alegerile Truman-Dewey din 1948, era pe vremea

aceea abordarea de vîrf în eşantionarea populaţiilor mari. Cei care intervievau erau

absolvenţi ai Universităţii din Chicago, antrenaţi de Merriam şi Gosnell. Gosnell şi-a

continuat studiul cu primul experiment întreprins vreodată în ştiinţa politică. Acesta a

fost un sondaj al efectelor asupra votului unui eşantion non-partizan din Chicago,

despre care s-a crezut că va scoate la iveală voturile preconizate ale alegerilor

naţionale şi locale din 1924 şi 1925. Tehnica experimentală pe care a inventat-o

Gosnell (1927) era destul de riguroasă: existau grupurile experimentale şi de control

cu grijă potrivite, au fost utilizaţi diferiţi stimuli, iar rezultatele au fost analizate după

cele mai sofisticate tehnici statistice care existau la acea vreme. Continuarea cercetării

a fost realizată de Gosnell în Marea Britanie, Franţa, Germania, Belgia, şi Elveţia.

Nimic asemănător nu fusese vreodată făcut de către oamenii de stiinţă a politicului.

Harold Lasswell (1902-78), un tînăr risipitor dintr-un orăşel din Illinois, a

implementat strălucit interesul lui Merriam pentru psihologia politică. Realizările

sale , la vîrsta cînd era de 20 şi 30 de ani, au fost extraordinare. Între 1927 şi 1939 el a

produs şase cărţi, fiecare dintre ele inovatoare, explorînd noi diemnsiuni şi aspecte ale

politicului. Prima, Propaganda Technique in the World War (1927), a introdus studiul

comunicării politice (care avea să fie urmat în 1935 de o bibliografie adnotată de

dimensiunile unei cărţi, numită Propaganda and Promotinal Activities), dînd

identitate noui literaturi a comunicării, propagandei şi relaţiilor publice. A doua carte,

Psychopathology and politics (1930), explora “adîncimile psihologice ale politicii”

prin analize de caz ale istoriei politicienilor, unii dintre ei cu tulburări mentale. A treia

19

carte, World politics and Personal Insecurity (1935), specula asupra bazelor

psihologice şi aspectelor comportamentului politic individual, asupra diferitelor tipuri

de regimuri, şi proceselor politice. A patra carte, celebrata Politics: Who Gets What,

When and How (1936), era o succintă expunere a teoriei politice generale a lui

Lasswell, cu accentul pe interacţiunea elitelor, în competiţia pentru astfel de valori ca

“venit, respect şi siguranţă”. În 1939 el a publicat World Revolutionary Propaganda:

A Chicago Study, în care el şi Blumenstock examinau impactul depresiunii mondiale

asupra mişcărilor politice în rîndurile şomerilor din Chicago, exemplificînd

interacţiunea factorilor macro şi micro din politică la nivelul local, naţional şi

internaţional. Lasswell a mai publicat vreo douăzeci de articole în timpul acestor ani,

în periodice ca The American Journal of Psychiatry, The Journal of Abnormal

Psychology, Scientific Monographs, The American Journal of Sociology, The

Psychoanalytical Review şi altele asemenea. El a fost primul investigator al

interacţiunii proceselor psihologice şi mental-emoţionale, care a folosit metode de

laborator. El a publicat mai multe articole în acest interval, care raportau rezultatele

experimentelor sale în relaţionarea atitudinilor, stărilor emotive, conţinutului verbal şi

condiţiilor psihologice, aşa cum erau acestea raportate sau reflectate de înregistrările

interviurilor, pulsului, presiunii sîngelui, presiunii pielii ş.a.m.d.

În timp ce Gosnell şi Lasswell erau făuritorii cu normă întreagă ai revoluţiei în

studiul ştiinţei politice, seniorii din cadrul departamentului – inclusiv Merriam însuşi,

şi colegii săi Quincy Wright în relaţii internaţionale şi L.D. White în administraţia

publică – erau de asmenea implicaţi în căi majore de construire a reputaţiei Şcolii de

la Chicago. Merriam (1931 a) a sponsorizat şi editat o serie de cărţi despre educaţia

civică în Stalele Unite şi Europa, un precursor al studiilor contemprane de socializare

şi cultură politică. În timpul aceloraşi ani, Quincy Wright (1942) a dus mai departe

studiul său major asupra cauzelor războiului, care implica testarea ipotezelor

sociologice şi psihologice prin metode cantitative. Leonard White a reluat problema

Lordului Bryce (1888) “de ce în America cei mai buni oameni nu intră în politică”.

Cartea lui The Prestige Value of Public Emplyment, bazată pe sondaje şi cercetare, a

apărut în 1929.

2. Al Doilea Război Mondial şi revoluţia comportamentală post belică

20

Şcoala de la Chicago şi-a continuat productivitatea pînă la sfîrşitul anilor 1930, cînd

administraţia universităţii sub Hutchins a atacat valoarea cercetării empirice din

ştiinţele sociale. Mai mulţi profesori din Departamentul de Filosofie, înclusiv George

Herbert Mead şi alţi faimoşi “pragmatişti” au demisionat şi au plecat la alte

universităţi. În ştiinţa politică, au demisonat Lasswell şi Gosnell, iar pensionarea lui

Merriam aproape că a dus la stagnare productivitatea Deprtamentului de Ştiinţă

Politcă. Totuşi, Şcoala de la Chicago ajunsese la o masă care deja îi asigura din plin

viitorul în ţară. Herman Pritchett şi-a continuat munca inovatoare în dreptul public la

Universitatea din Chicago; Lasswell şi-a continuat munca la Yale, inspirîndu-l pe

Dahl, Lindblom şi Lane în transformarea departamentului lor la Yale. V. O. Key Jr. la

Harvard a produs mai multe generaţii de studenţi cu interes în cercetarea empirică şi

cantitativă a partidelor politice, alegerilor şi opiniei publice. David Truman şi Avery

Leiserson au adus studiul grupurilor de interes la împlinirea teoretică. William T.R.

Fox. Klaus Knorr şi Bernard Brodie şi subsemnatul cu studenţii lor au adus relaţiile

internaţionale din Universitatea din Chicago la Yale, Princeton, Columbia, Stanford,

MIT şi Rand Corporation.

Al Doilea Război Mondial s-a dovedit a fi un laborator şi o importantă

experienţă de antrenament, pentru mulţi dintre profesorii care vor arunca sămînţa

“revoluţiei comportamentale”. Problemele cum se poate asigura o rată înaltă a

producţiei agricole şi industriale cu o forţă de muncă redusă, cum să se recruteze şi să

se antreneze soldaţii, marinarii şi piloţii, iar mai tîrziu cum să se producă eliberarea

lor şi readucerea la viaţa civilă, cum se pot vinde obligaţiuni de război, cum se poate

controla consumul şi inflaţia, cum să se monitorizeze morala internă şi atitudinile

aliaţilor şi inamicilor, au creat cererea pentru personal calificat în ştiinţele sociale în

toate ramurile serviciilor civile şi militare. Efortul de război a creat bazine de

expertiză în ştiinţele sociale,care, la terminarea războiului, au alimentat instituţiile

academice în creştere, din deceniile post belice.

Lucrînd pentru Departamentul de Justiţie, Lasswell a dezvoltat o analiză de

conţinut cantitativă sistematică pentru monitorizarea presei de limbă străină şi pentru

studiul propagandei aliaţilor şi inamicilor în Statele Unite.El a participat de asemenea

împreună cu oameni de ştiinţă din ştiinţele sociale, ca Hans Speier, Goodwin Watson,

Nathan Leites şi Edward Shils la munca unei diviziuni de analiză din Foreign

Broadcast Intelligence Service of the Federal Communications Commission, care

printre alte lucruri a analizat conţinutul comunicaţiei naziste pentru informare, asupra

21

condiţiilor interne morale şi politice din Germania şi Europa ocupată. Au fost aduse

tehnicile de cercetare prin sondaj, şi alte feluri de metode de intervievare, spre a face

faţă problemelor legate de război din diversele servicii militare, Departamentele de

Agricultură, Finaţe şi Justiţie şi din agenţii ca Office of Price Administration (Biroul

pentru administrarea preţurilor) şi Office of War Information (Biroul pentru

informaţia de război). Antropologia, aflată atunci în faza sa psihiatric-psihanalitică, a

fost de asemenea atrasă în efortul de război. Cauzele fascismului şi nazismului,

motivele căderii politice franceze, vulnerabilităţile culturale ale Rusiei, Marii Britanii

şi Statelor Unite au fost căutate în structura familiei, socializarea copilului şi tipare

culturale. Biroul pentru informaţia de război şi Departamentul de Război au atras

expertiza antropologică şi psihologică a lui Ruth Benedict, Margaret Mead, Cora

Dubois, Clyde Kluckhohn, Ernest Hilgard, Geoffrey Gorer şi alţii. Sociologii şi

psihologii sociali specializaţi în cercetare prin sondaje şi psihologie socială

eperimentală – incluzîndu-i pe Rensis Likert, Angus Cambell, Paul Lazarsfeld,

Herbert Hyman, Samuel Stouffer şi Carl Hovland – au fost angajaţi de armată, marină

şi aviaţie, pentru a trata problemele personalului lor, de către Departamentul de

Agricultură în efortul său de a spori producţia alimentară, de către Finanţe în efortul

lor de a pune obligaţiuni pe piaţă, şi de către diverse servicii secrete, inclusiv OSS. O

generaţie mai tînără de oameni de ştiinţă politică, care a lucrat în aceste agenţii

diferite în timpul anilor de război, a trăit experienţa unui soi de practică post doctorală

sub supravegherea unora dintre liderii din disciplinele ştiinţelor sociale.

Întreprinderea academică, în creştere rapidă din lumea post belică şi a

Războiului Rece, s-a inspirat din aceste experienţe din timpul războiului. Curricula de

ştiinţă politică şi profesorii din departamente au răspuns rapid la acestă concepţie

lărgită asupra disciplinei şi la răspîndirea educaţiei mai înalte. Studiul relaţiilor

internaţionale, stimulat de rolul american important din lumea post belică şi a

Războiului Rece, a fost cultivată în institute de cercetare, cele mai multe nou create, la

Yale, Princeton, Columbia, MIT, Harvard, şi s-au răspîndit în universităţile din vest şi

din vestul mijlociu în anii 1950 şi 1960. Odata cu angajarea personalului în noile

institute de cercetare şi departamente de ştiinţă politică, s-au alăturat noi

subspecializări ca studiile de seciritate, economia politică internaţională, opinia

publică, studii de cultură politică, celor mai vechi din dreptul internaţional, istoria

organizaţională şi diplomatică. Noile naţiuni în dezvoltare din Asia, Africa, Orientul

Mijlociu şi America Latină, privite acum sub ameninţarea unei Uniuni Sovietice

22

agresive, au cerut specialişti de arie şi specialişti în procesele şi problemele de

dezvoltare economică şi politică. Departamentele de ştiinţă politică s-au extins rapid

pentru a acomoda aceste noi specialităţi de arie şi programe de relaţii internaţionale.

Specialiştii cercetărilor prin sondaje din timpul celui de al Doilea Război

Mondial au descoperit că sînt la mare căutare. Afacerile doreau să ştie cum să

marcheteze şi cum să-şi comercializeze mai bine produsele; iar politicienii doreau să

afle susceptibilităţile şi intenţiile alegătorilor lor. De la începuturile modeste din anii

1930 şi 1940, cîmpul cercetării prin sondaj şi al pieţei a explodat în deceniile post

belice (Converse 1987). Ea a avut atăt o componentă comercială, cît şi una academică.

Principalele instituţii academice implicate în această dezvoltare au fost: Universitatea

din Michigan (University of Michigan), cu al său Institut de Cercetare Socială

Institute of Social Research) şi cu al său Centru de Cercetare prin Sondaj (Survey

Reasearch Center) fondat de psihologii Renis Likert, Angus Campbell şi Dorwin

Cartwright; Biroul de Cercetare Socială Aplicată (Bureau of Appplied Social

Research) la Columbia, fondat de Paul Lazarsfeld şi Robert Merton; şi Centrul

Naţional de Cercetare a Opiniei (National Opinion Research Center) la Universitatea

din Chicago, condusă în primii săi ani de sociologul Clyde Hart. Aceste trei

organizaţii au produs în deceniile post belice o literatură şi un profesorat care a

contribuit substanţial la “revoluţia comportamentală”.

Dintre cele trei universităţi, Universitatea din Michigan s-a dovedit a fi cea

mai importantă în recrutarea şi antrenarea oamenilor de ştiinţă politică. Al său Institut

de Cercetare Socială a întemeiat o Şcoală de vară pentru folosirea metodelor de

sondaj (Summer Training Institute), deschisă oamenilor de ştiinţă din domeniul

ştiinţei politice şi a altor ştiinţe sociale deja din 1947. De-a lungul anilor acest

program a antrenat sute de teoreticieni politici americani şi străini în tehnicile de

sondare şi cercetare a electoratului. În 1961 el a întemeiat Consorţiul Interuniversitar

pentru Cercetare Politică şi Socială (Interuniversity Consortium for political and

Social Research, ICPSR), susţinut de universităţile care au subscris, menţinînd într-o

formă consultabilă o arhivă de date obţinute prin sondaje şi alte date cantitative, în

creştere rapidă. Această arhivă a servit drept bază de date pentru un număr mare de

disertaţii doctorale, articole din reviste de specialitate şi cărţi importante, iluminînd

aspecte variate ale procesului democratic. El şi-a administrat propriul program de vară

în metode cantitative.

23

În 1947 Universitatea din Michigan, Survey Center Research Election Studies

a devenit American National Election Studies susţinut de un grant major din partea

National Science Foundation, cu un bord de supraveghetori independent, ales din

universităţi americane. Această organizaţie – cu baza la Center of Political Studies of

the Institute of Social Research of the University of Michigan, condus de Warren

Miller, şi cu bordul de supraveghetori al cărui preşedinte este Heinz Eulau de la

Universitatea din Stanford – a condus în mod regulat studii naţionale electorale, cu

input din partea comunităţii de ştiinţe politice şi ştiinţe sociale naţionale, descoperirile

cărora sînt deschise întregii comunităţi de oameni de ştiinţă (Miller 1994; mai jos,

cap. 11).

Dacă putem vorbi despre şcoala de ştiinţă politică de la Universitatea din

Chicago ca despre agenţul care a fost scînteia revoluţiei ştiinţifice în studiul

politicului din perioada interbelică, cu siguranţă University of Michigan Institute of

Social Research merită cel mai mare respect pentru răspîndirea acestei culturi

ştiinţifice în deceniile de după cel de al Doilea Război Mondial, printre cele mai multe

centre academice majore din Statele Unite şi din străinătate. Mai multe sute de tineri

cercetători au fost antrenaţi în tehnici de sondare şi metode statistice la a sa Summer

Training Institute; sute de articole şi duzini de cărţi au fost produse de către

cercetătorii care au folosit materialele sale de arhivă; studiile de alegeri Michigan au

servit ca modele pentru cercetări sofisticate ale alegerilor în toată lumea.

Răspîndirea şi progresul din teoria politică empirică a implicat mai mult decît

teorie şi tehnici de cercetare a alegerilor. Domenii ca relaţiile internaţionale, şi politica

comparată au crescut la fel de rapid ca şi cîmpul politici americane, iar creşterea lor

mai nouă a implicat cuantificare şi abordări interdisciplinare. Centrele universitare

majore de studii postuniversitare din perioada post belică – Yale, The Univerity of

California la Berkeley, Universităţile din Michigan, Wisconsin, Minnesota, Stanford,

Harvard, Princeton, MIT şi altele – au produs sute de doctori în ştiinţe politice care au

fost angajaţi de departamentele de ştiinţă politică aflate în plină proliferare şi creştere,

în Satele Unite, dar şi în numeroase colegii şi universităţi de peste hotare. Cele mai

multe din aceste centre de antrenare post universitară au furnizat instruire în metode

cantitative din deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial. (Somit şi

Tannehaus 1967; Crick 1959; Eulau 1976).

Sub conducerea lui Pendleton Herring, Social Science Research Council a

facilitat şi îmbogăţit, între anii 1940 şi 1960, aceste dezvoltări prin bursele sale post

24

universitare şi doctorale şi prin programele de sprijinire a cercetării. Două din

comitetele sale de cecetare în ştiinţa politică – Committee on Political Behavior şi

Committee on Comparative Politics au luat conducerea în dezvoltarea şi sofisticarea

studiilor de arie şi comparate.14 În timp ce, cei mai mulţi dintre participanţii la aceste

programe au fost oameni de ştiinţă americani, aproximativ o cincime din participanţii

la conferinţele organizate de Committee on Comparative Politics între anii 1954-1972

au fosat cercetători străini. Unii dintre ei – Stein, Rokkan, Hans Daalder, Samuel

Finer, Richard Rose, Giovanni Sartori, printre alţii – au fost la rîndul lor lideri în

răspîndirea şi ameliorarea studiilor de ştiinţă politică şi ştiinţe sociale în Europa şi în

ţările lor.

Disciplina ştiinţei politice a devenit în aceşti ani o “profesiune” modernă.

Departamentele de Ştiinţe politice, Guvernare şi Politică, au luat fiinţă pentru prima

dată la sfîrşitul secolului 19, cînd ele au început să se formeze prin alianţă cu istoricii,

juriştii şi filosofii. Pîna la primele deceni ale secolului 20, ele erau departamente

independente în multe din universităţile americane. American Political Science

Asociation s-a format în 1903 cu ceva mai mult de 200 de membri. La sfîrşitul celui

de al Doilea Război Mondial a ajuns la aproximativ 3000, a trecut de 10.000 la

mijlocul anilor 1960, iar acum include mai mult de 13,000 de membri individuali.Cei

mai mulţi dintre membri sînt profesori în instituţii de invăţămînt superior, organizate

într-un număr mare de sub specializări. Cei mai mulţi dintre profesorii şi cercetătorii

din ştiinţele politice au obţinut grade de doctor în ştiinţe politice într-unul din centrele

mari de învăţămînt. Calificarea pentru grade implică de obicei trecerea unui set de

examene metodologice şi din domeniu, şi completarea unui proiect major de

cercetare. Reputaţia de om de ştiinţă se bazează pe publicarea cărţilor şi articolelor

examinate de “referenţi”. Avansarea în gradele ştiinţifice necesită de obicei evaluarea

de către referenţi externi din domeniul candidatului. Există duzini de reviste de ştiinţe

politice, specializate în domeniu şi guvernate de procesul de recenzare.

Jumătatea de secol de cercetare şi antrenare în ştiinţa politică, de la sfîrşitul

celui de al doilea Război Mondial, a creat o profesiune academică majoră, cu multe

sub specializări, şi a adus contribuţii majore la cunoaşterea şi înţelegerea noastră a

politicului în toate manifestările sale. Cercetarile studiilor de arie asupra Europei

occidentale şi de est, Asiei de est, sud-est şi sud, Orientului Mijlociu, Afriii şi

Americii Latine, realizate de mii de cercetători antrenaţi oraganizataţi în centre de

14 Pentru detalii vezi mai ales raportul din 1972

25

“studii de arie” în nenumărate universităţi şi colegii, cu propriile lor organizaţii şi

reviste – au produs biblioteci de monografii informative şi adesea sofisticate.

O scurtă şi selectivă revedere a programelor de cercetare fundamentală ne-ar

putea ajuta în aprecierea acestei creşteri a cunoaşterii ştiinţifice. Am descris deja

răspîndirea şi sofisticarea în cercetărea alegerilor. Recordul său de predicţie poate fi

comparat cu cel din meteorologie şi seismologie. Am făcut progrese majore în

înţelegerea noastră asupra culturii politice, aşa cum afectează ea instituţiile politice şi

performanţa lor, ca şi culturile elitelor importante şi a altor grupuri sociale. Exemple

din cercetarea prin sondaj includ operele lui Gabriel Almond, Sidney Verba, Alex

Inkeles, Ronald Inglehart, Samuel Barnes şi Robert Putnam.15 Studii mai descriptiv-

analitice ale culturii politice sînt exemplificate de opera lui Lucian Pye (1962; 1985;

1988; Pye şi Verba 1965). Înţelegerea noastră asupra participării politice a fost adusă

la un nivel înalt de o serie de studii realizate în ultimele decenii de către Verba şi

asociaţii lui.16

În primele decenii ale perioadei post belice Talcott Parsons şi alţii au dezvoltat

cadrele “sistemice” pentru comparaţia dintre diferitele tipuri de societăţi şi instituţii,

construind pe opera unor teoreticieni sociologi europeni ca Weber, şi Durkheim.17

Insiprîndu-se din aceste surse, dar şi din altele, David Easton a fost pionierul

introducerii conceptului de “sistem” în ştiinţa politică (Easton 1953; 1965; Almond şi

Coleman 1960; Almond şi Powell 1966).

Prin metode statistice agregate, am progresat acum substanţial în inţelegerea

noastră asupra proceselor de modernizare şi democratizare18 şi asupra performanţei

guvernamentale.19 Un progres semnificativ s-a făcut în înţelegerea grupurilor de

interes şi a fenomenului “corporatist”20, şi în aprecierea noastră a importanţei cheie pe

care o au partidele politice în procesul democratic.21

Teoriile reprezentării şi ale comportamentului şi procesului legislativ au fost

explorate şi codificate în studii de Eulau, Wahlke, Pitkin şi Prewitt.22 Herbert Simon,

15 Almond şi Verba 1963,Verba 1987.Inkeles şi alţii 1950; 1959; 1974. Inglehart 1977; 1990. Barnesşi Kaase et al. 1979. Putnam 1973; 1993.16 Verba şi Ahmed 1973. Verba şi Nie 1972. Verba, Nie şi Kim 1978. Scholmn şi Verba 1979. Verba şi Brady 1995.17 Parsons 1951. Parsons şi Shils 1951. Parsosn şi Smelser 1956

18 Lerner 1958; Deutsch 1961; Lipset 1959; 1960; 1994. Diamond şi Platner 1993.19 Hibbs 1978; Cameron 1978; Alt şi Chrystal 1983.20 Goldhorpe 1978; Schmitter şi Lehmbruch 1979, Berger 1981.21 Lipset şi Rokkan 1967; Sartori 1976; Lijphart 1968; 1984; Powell1982.22 Wahlke şi Eulau 1962; 1978; Eulau şi Prewitt 1973; Eulau 1993; Pitkin 1967.

26

James March şi alţii, au creat, începînd de la studiile oraganizaţiilor gevernamentale,

un nou domeniu interdisciplinar al teoriei organizaţionale, general aplicabil la o scară

largă de organizaţii, inclusiv corporaţiile de afaceri.23 Cercetarea politicilor publice,

începută simultan în Europa şi Statele Unite, a luat un avînt în ultimele decenii şi

promite dezvoltarea unei noi economii politice.24

Teoria democraţiei a fost semnificativ avansată de opera lui Robert Dahl,

Arend Lijphart şi Giovanni Sartori.25 Cea a democratizării a fost dezvoltată de Juan

Linz, Phillipe Schmitter, Guillermo O’Donnell, Samuel Huntington şi alţii.26

Dedicarea, lungă de o viaţă, a lui Dahl studiului democraţiei este un exemplu al

felului în care teoria politică normativă şi empirică se pot îmbogăţi reciproc. (Dahl

1989).

În vreme ce am accentuat, în acest capitol, creşterea şi răspîndirea ştiinţei

politice empirice, explicative şi cantitative, a existat “progres” şi în ramurile mai

vechi ale disciplinei. Judecăţile şi speculaţiile istoricilor politici, filosofilor politici şi

ale juriştilor, s-au fundamentat din ce în ce mai mult pe ameliorarea metodologiei

cercetării – acumularea riguroasă de informaţie şi rafinarea în logica analizei şi

inferenţă. Istoria politică comparată a adus contribuţii importante la teoria statului,

instituţiile politice şi politicile publice (Moore 1966; Skocpol 1979;1984). Rafinări în

metodologia studiului de caz au fost făcute de Harry Eckstein şi Alexander George,

iar acestea au mărit rigoarea studiilor istorice în politica comparată şi politica

externă.27 Metodologia comparaţiei a fost rafinată şi îmbunătăţită de opera lui Almond

şi a colaboratorilor săi, Adam Przeworski şi James Teune, Arend Syphart, Neil

Smelser, Mattei Dogan, David Collier şi Gary King, Robert Keohane şi Sidney

Verba.28

Cu operele lui Rawls, Nozick, Barry, Walzer, Fishkin şi alţii, filosofia politică

normativă a realizat progrese substanţiale, şi nu în totalitate fără influenţa studiilor

empirice.29 William Galston (1993) în ediţia recentă a volumului Political Science:

The State of the Discipline II, evidenţiază că filosofia şi teoria politică se mişcă în

23 Simon 1950; 1953; 1957. March şi Simon 1958. March 1963; 1988.24 Wildavsky 1986. Flora şi Heidenheimer 1981. Heidenheimer, Heclo şi Adams 1990. Castles 1989.25 Dahl 1956; 1961; 1966; 1970; 1971; 1973; 1982; 1985. Lijphart 1968; 1984; 1994; Sartori 1987. 26 Linz şi Stepan 1978. Diamond şi Plattner 1993. Schmitter, O’Donnell şi Whitehead 1986. Huntington 1991.27 Despre metodologie vezi Eckstein 1975 şi George şi McKeown 1982. Pentru aplicaţii vezi: George şi Smoke 1974; George 1980; George et al. 1983. George şi Simons 1994.28 Almond şi Coleman 1960; Almond, Flanagan şi Mundt 1973. Przeworski şi Teune 1970. Syphart 1971. Smelser 1976. Dogan şi Pelassy 1990. Collier 1993. Kink, Keohane şi Verba 1994.29 Rawls 1971. Noziick 1974. Barry 1970. Walzer 1983. Fishkin 1992.

27

direcţia unei tot mai mari fundamentări pe evidenţa empirică, o mare parte a acesteia

fiind extrasă din cercetarea din ştiinţa politică şi din alte discipline ale ştiinţelor

sociale.Galston îi îndeamnă pe teoreticienii politicului să îşi ia sarcina de a codifica

acele descoperiri ale cercetărilor empirice care au relevanţă pentru filosofia politică,

aşa cu au procedat Roabert Dahl (1956), Dennis Thompson (1970) şi James Q.

Wilson (1993).

Evaluarea lui Martin Shapiro (1993) a studiului contemporan al curţilor de

judecată şi a dreptului public cheamă similar la o mai strînsă integrare a studiilor

legale cu ştiinţa politică instituţională şi procesuală. Ştiinţa politică fără analiză legală

este în mod serios lipsită de putere explicativă; iar analiza legală în afara contextului

politic instituţional şi procesual este formală şi sterilă. Lucrările lui Shapiro şi cele ale

unui numaăr din ce în ce mai mari de cercetărori din dreptul public şi tribunale,

demonstrează validitatea acestei propoziţii (vezi Drewry mai jos: cap. 6).

Astfel, povestea noastră despre istoria ştiinţei politice include progresul

realizat de subdisciplinele timpurii tradiţionale, măsurate după acelaşi criteriu. Tot

astfel cum revoluţia ştiinţifică a ultimului secol a avut înrîurire asupra studiului

politicului, şi răspunsul disciplinei ştiinţei politice a fost multivocal şi ambivalent.

Unele părţi ale disciplinei au răspuns mai devreme la aceste provocări; iar altele au

văzut faţa ştiinţei ca lipsită de orice fel de compasiune şi empatie, şi ca o ameninţare

la erudiţia umană. Nu ar trebui să neglijăm spaima de a fi învechit pe care o generează

introducerea statisticii, matematicii şi virtuozităţii diagramatice. Dar generaţiile mai

noi, care cultivă studiul istoriei politice, filosofiei şi dreptului au depăşit aceste

anxietăţi, au descoperit vulnerabilităţile şi neajunsurile abordării comportamentale, au

dezvoltat propriul arsenal de mistificări şi s-au dovedit să la fel de competenţi în

folosirea fumului şi oglinzilor, ca fraţii lor comportamentalişti.

3. Ştiinţa politică în Europa

În vreme ce ştiinţa politică şi-a avut originile şi prima creştere în lumea

mediteraneană a antichtăţii, în evul mediu catolic, Renaştere, Reformă, Luminism şi

secolul 19 în Europa30, aceasta a fost o chestiune de cercetare individuală – fie în

30 Şi într-adevăr în antichitatea inidiană (Ranvajan 1987) şi în Islamul evului mediu (Rabi 1967).

28

aşezăminte instituţionale, ca academiile greceşti, fie în universităţile europene ale

evului mediu şi de mai tîrziu. Mulţii dintre teoreticienii şi filosofii politici din

vremurile acelea au funcţíonat ca şi cărturari cu jumătate de normă în cadrul bisericii,

a birocraţiei şi a ordinelor sale, au fost sprijiniţi de patroni regali şi aristocraţi, sau au

fost ei înşişi aristocraţi sau oameni cu stare. În secolul 19 odată cu creşterea

universităţilor europene, învăţătura despre stat, administraţie, politică şi politici

publice s-a desfăşurat din ce în ce mai mult în universităţi. Pînă recent unitatea tipică

a universităţilor europene a constat dintr-o singură catedră profesorală deţinută de un

învăţat înconjurat de cei mai puţin erudiţi sau asistenţi. În deceniile post belice unele

dintre aceste catedre universitare au fost mărite la departamente, cu un număr de

ordine profesorale atribuite diferitelor specializări de predare şi cercetare.

Un număr recent al revistei European Journal of Political Research (Valles şi

Newton 1991) este dedicat istoriei post belice a ştiinţei politice occidental europene.

Eseul introductiv al autorilor susţine că progresul ştiinţei poliitce în Europa a fost

asociat cu democratizarea, aceasta din motive evidente, şi cu apariţia statului

bunăstării, deoarece un stat activist, deschis, penetrant, necesita cantităţi mari de

informaţie asupra proceselor politice şi performanţa politică. În timp ce autorii au

recunoscut impactul substanţial al ştiinţei politice americane asupra celei europene, ei

au evidenţiat faptul că existase deja o o tradiţie a studiului electoral comportamental

în Europa înainte de al doilea Război Mondial (Siegfried 1930), cu Duverger

(1951/1976) în Franţa şi Tingsten (1937/1963) în Suedia. Marile figuri din ştinţele

sociale din secolul 19 şi de la începtulu secolului 20, care au inspirat dezvoltările

creative din America erau europene, aşa cum am arătat. Richard Rose (1990)

evidenţiază că, în timp ce dezvoltarea majoră din ştiinţele politice a avut loc în Statele

Unite după cel de al doilea Război Mondial, fondatorii ştiinţei politice americane –

acei Woodrow Wilsoni, acei Frank Goodnowi, acei Charles Merriami – şi-au luat

gradele sau au petrecut anii post universitari la universităţile europene, în principal în

cele germane. Învăţătura, cultura şi capacităţile profesionale erau concentrate în

Lumea Veche, şi erau din ce în ce mai subţiri pe măsură ce mergeai spre vest. În

perioada dinaintea celui de la doilea Război Mondial, cerectătorii americani încă se

simţeau provinciali. În perioada interbelică, şi în centre atît de inovatoare ca

Universitatea din Chicago, Merriam încă îi îndemna pe cei mai promiţători studenţi ai

săi, să petreacă un an post universitar în Europa şi le furniza ajutorul financiar pentru

aceasta.

29

Cucerirea nazistă şi fascistă şi devastarea produsă de cel de al doilea Război

Mondial, a distrus viaţa universitară a Europei continentale pentru aproape un

deceniu. Numeroşi oameni de ştiinţă germani din ştiinţele sociale au fost efectiv

transplantaţi în Statele Unite, unde au contribuit la efortul de război american şi au

îmbogăţit cercetarea şi predarea în sociologie, psihologie, ştiinţa politică. La New

School for Social Research din New York a fost o întreagă facultate exilată; şi

aproape că nu găseai o universitate majoră fără unul sau mai mulţi profesori exilaţi în

facultăţile lor de ştiinţe sociale. Oameni de ştiinţă ca Paul Lazarsfeld, Kurt Lewin,

Wolfgang Kohler, Hans Speier, Karl Deutsch, Hans Morgenthau, Leo Lowental, Leo

Strauss, Franz Neumann, Henry Ehrmann, Otto Kirchheimer, Herbert Marcuse au

adus contribuţii importante la revoluţia comportamentală din Statele Unite, ca şi la

diversele curente care au atacat-o. Deci, ştiinţa politică care a fost plantată în Europa

după cel de al doilea Război Mondial a fost în parte produsul ştiinţei politice ale cărei

rădăcini au fost la origine în Europa.

În primele decenii de după cel de al II lea Război Mondial, pe măsură ce avea

loc noua reimplantare fizică a Europei, şi instituţiile ei erau puse pe picioare şi

umplute cu personal, ceea ce era nou în ştiinţele sociale era în cea mai mare parte de

origine americană. Ruptura faţă de abordarea juridică şi istorică în studierea

instituţiilor guvernamentale, a partidelor politice şi a alegerilor, grupurilor de interes,

opiniei publice şi comunicării, fusese produsă în universităţile americane şi în centrele

de cercetare. Odată cu planul Marshall pentru economia distrusă a europei, oamenii de

ştiinţă americani, susţinuţi de fundaţii filantropice americane, au fost misionari în

reînnoirea cercetării ştiinţifice europene şi în asimilarea abordărilor americane

emprice şi cantitative. Zeci de tineri cercetători europeni, susţinuţi de burse

Rockefeller şi ale altor fundaţii, au vizitat şi au urmat cursurile universităţilor

americane. Programele de cercetare cu baza în Statele Unite – SSRC Committee on

Comparative Politics, studiile electorale de la Universitatea din Michigan, studiile lui

Inglehart asupra valorilor politice – au căutat colaboratori europeni, i-au antrenat şi

adesea i-au finanţat.

Această dependenţă de o singură parte a durat numai pentru o scurtă perioadă

de timp. Cercetarea şi tradiţiile ştiinţelor sociale erau prea adînc înrădăcinate în

culturile europene pentru a fi fost iremediabil distruse în perioada nazistă. Pînă în anii

1960, vechile universităţi au fost reconstituite şi s-au fondat multe altele noi. Vocile

europene aveau din ce în ce mai mult contribuţii semnificative la outputul cercetării

30

din ştiinţele sociale. Comitetul pentru Sociologie Politică al Asociaţiei Sociologice

Internaţionale, deşi însuma eforturile americane celor europene, era predominant

europeană în participare. Impactul său în Europa a fost foarte asemănător aceluia,

anterior, al comitetului American pentru Politică comparată. Studiile europene

comparative, cum ar fi proiectul Democraţii Europene Mai Mici (Smaller European

Democracies), condus de Dahl, Lorwin, Daalder şi Rokkan, a ajutat contribuţiile la

dezvoltarea profesionalismului în ştiinţa politică europeană. Survey Research Center

de la Universitatea din Michigan, şi-a început rolul activ în dezvoltarea unei

sofisticate cercetări a algererilor din Europa, cu un studiu în Anglia la începutul anilor

1960, urmat de alte ţări europene. Fiecare dintre aceste studii asupra alegerilor

naţionale a lăsat în urmă cadre profesionale antrenate în continuarea cercetărilor

asupra alegerilor.

În 1970 a fost fondat European Consortium for Political Science (ECPR) cu

fonduri de la Fundaţia Ford (Rose 1990), cu o agendă similară aceleia a comitetelor

de ştiinţă politică ale American Social Science Research Council. El a furnizat fonduri

pentru instituirea unei şcoli de vară cu programe de antrenare în metodologia ştiinţelor

sociale (cu locaţia la Universitatea din Essex), workshop-uri ţinute în diferite centre

naţionale privind diferite teme particulare de cercetare, proiecte de cercetare

comune.Printre activităţile pe care le-a cultivat sînt o arhivă de date şi o revistă

profesională, The European Journal for Political Research. Calitatea de membru în

ECPR este prin departament sau instituţie. Pînă în 1985 Directoriul Oamenilor de

Ştiinţă Politică Europeni lista un număr de aproape 2500 de membri. Forţa ştiinţei

politice din ţarile europene individuale, este sugerată de un număr de departamente

afiliate cu ECPR. Din cei 140 de membri la 1989, 40 erau din Regatul Unit, 21 din

Germania, 13 din Olanda, 11 din Italia, şi 5 din Franţa (Rose 1990: 593). Influenţa

ştiinţei politice americane asupra ştiinţei politice internaţionale şi europene este

reflectată într-o oarecare măsură de numărul de membri străini ai American Political

Science Association, şi ca atare, a celor care sînt abonaţi la American Political

Science Review: Regatul Unit, Germania şi Japonia au fiecare mult peste o sută de

membri, Israleul, Coreea de Sud şi Olanda au fiecare cîte cincizeci de membri;

Norvegia, Suedia, şi Taiwan au în jur de treizeci de membri; Franaţa are 27 (APSA

1994: 327ff).

În 1990, organizată în Asociaţia Internaţională de Ştiinţă Politică, în

numeroase oarganizaţii naţionale şi subnaţionale, ca şi în numeroase specializări

31

funcţionale diferite, profesiunea ştiinţei politice împreună cu o concepţie unitară a

comunităţii ştiinţifice, este temeinic statornicită la nivel global.

IV Perspective opuse asupra istoriei disciplinei

Aceia care nu ar fi de acord cu această relatare progresiv-eclectică a istoriei ştiinţei

politice pot fi împărţiţi în patru grupe. Sînt cei care resping noţiunea unei ştiinţe a

politicii progesive – dintr-o perspectivă anti-ştiinţă (straussienii); sau dintr-o

perspectivă deconstructivă, post-ştiinţă. Apoi sînt cei care resping eclecticismul

poziţiei noastre. Printre aceştia sînt marxiştii şi neo marxiştii, care susţin că legile

fundamentale ale societăţii umane arată că, procesele istorice, economice, sociale şi

politice, ca şi acţiunea umană care rezultă în aceste procese, sînt o singură unitate

inseparabilă; deci marxiştii ar respinge atît progresivitatea cît şi eclectismul abordării

noastre. Al doilea grup care respinge eclectismul metodologic al abordării noastre sînt

maximaliştii dintre teoreticienii “alegerii raţionale”, a căror viziune despre istoria

disciplinei este una care culminează într-un stadiu parcimonios, reductiv, formal-

matematic.

A Anti-ştiinţă

Versiunea straussiană a istoriei ştiinţei politice revine la polemica intelectuală

germană a sfîrşitului de secol 19 şi început de secol 20. Ca tînăr doctor în filosofie,

chiar în anii de după I Război Mondial, Leo Strauss a împărtăşit admiraţia generală

faţă de Max Weber pentru “devoţiunea lui intransigentă faţă de onestitatea

intelectuală…devoţiunea lui pasionată faţă de ideea de ştiinţă…”(Strauss 1989: 27).

În drumul său spre nord de Freiburg, unde el, în 1922, audiase prelegerile lui

Heidegger, Strauss se descrie ca avînd deja experienţa deziluziei damasciene faţă de

Weber şi convertirea la existenţialismul heideggerian. Modalitatea lui Strauss de a

face faţă pesimismului punctului de vedere heideggerian asupra naturii “fiinţei”, a

32

fost prin filosofia politică pozitivă, căutînd societatea şi organizarea politică justă prin

recuperarea marilor exemplare ale canonului filosofiei politice, prin dialog şi

deliberare, şi prin educarea unei elite civice.

După Strauss, Weber a fost figura intelectuală problematică care a legitimat

ştiinţa socială pozitivă modernă, a sa separare a faptelor şi valorilor, neutralitaea sas

etică, efortul său de a deveni “liberă de valori”. Strauss atribuie lui Max Weber

credinţa că toate conflictele de valori sînt insolvabile. “Credinţa că judecăţile de

valoare nu sînt supuse, în ultimă analiză, controlului raţional, încurajazează înclinaţia

de a face aserţiuni iresponsabile privind ceea ce este drept şi nedrept, bun şi rău. Se

poate evada dintr-o discuţie serioasă asupra unor chestiuni serioase, prin simplul

procedeu de a le elimina ca probleme de valoare.” Această căutare a obiectivităţii

produce o

“emancipare faţă de judecăţile morale… o obtuzitate morală…Obiceiul de a privi

fenomenul uman sau social fără a face judecăţi de valoare are o influenţă corozivă

asupra oricărei preferinţe. Cu cît mai serioşi sîntem ca oameni de ştiinţă a socialului,

cu atît dezvoltăm mai complet în noi înşine o stare de indiferenţă faţă de orice ţel, sau

de lipsă a oricărei aspiraţii şi derivă, o stare care poate fi numită nihilism.”

Ceva mai tîrziu el califică această propoziţie, “Pozitivismul ştiinţei sociale

favorizează nu atît nihilismul, căt conformismul şi filistinismul.” (Straus 1959: 21 ff).

Acest atac asupra lui Weber a fost extins de Strauss şi de urmaşii săi, la

curentele comportamentaliste din ştiinţa politică, despre care se spune că ar fi fost

insiprate de Weber. În opoziţie faţă de această ştiinţă weberiană “pozitivistă”, Strauss

prezintă un model de “ştiinţă socială umanistă” în care ştiinţa este intim şi pasionat

angajată într-un dialog cu marii filosofi politici asupra înţelesului principalelor idei şi

idealuri ale politicului – dreptate, libertate, obligaţie şi altele asemenea. Istoria ştiinţei

politice în decursul timpului, pe care straussienii o oferă în locul celei prezentate aici,

caracterizează ştiinţa politică “comportamentalistă” contemporană ca fiind produsul

unei erezii care a dobîndit o formă palpabilă în secolul 19 şi a fost complet formulată

în opera lui Max Weber la sfîrşitul secolului.31

31 Pentru întregul buchet al contestării straussiene, vezi eseurile din Storing 1962 şi dezbaterea pe care au provocat-o în revista American Political Science Review (Schaar şi Wolin 1963; Storing et al. 1963=.

33

Caracterizarea sa a lui Weber ca pozitivistul de vîrf, şi separatorul faptelor şi

valorilor, şi a ştiinţei politice “comportamentale”, ca urmînd acest curs eronat al

“neutralităţii etice”, este greşită atît cu privire la Max Weber, cît şi cu privire la cei

mai mulţi dintre practicienii contemporani ai aşa numitei ştiinţe politice

comportamentaliste. Viziunea lui Weber asupra relaţiei dintre “fapt şi valoare” este cu

mult mai complexă şi implică o mai profundă preocupare pentru problemele de

valoare, decît caricatura conţinută în scrierile lui Strauss şi ale discipolilor săi.

Atragem atenţia asupra a două contexte în care Weber tratează aceste chestiuni: în

prelegerea lui “Politics as a Vocation” (1949) şi în eseul său “Obiectivity in Political

Science” (1958). În prelegerea sa prelegerea “Politics as a Vocation” el se referă la

două feluri de acţiune politică orientată etic – etica scopurilor absolute, şi etica

răspunderii. (Gesinnungsethick und Veratnwortungsethick). Ştiinţa nu ar avea mai

multe contribuţii de adus la etica scopurilor absolute, decît examinarea adecvării

relaţiei mijloacelor cu scopurile. De vreme ce scopul este sacru sau absolut, nu este

posibilă nici o analiză a oportunităţii şi costurilor consecinţelor de urmărire ale acestui

scop faţă de alte scopuri. Dar, dacă se adoptă un punct de vedere raţional şi

responsabil faţă de efectele mijloacelor asupra scopurilor, atunci analiza ştiinţifică

face posibilă analiza “oportunutate-cost” a acţiunii politiice, adică, felul în care o

alegere dată, de politică sau acţiune poate, pe de o parte, să transforme scopul căutat,

iar pe de alta, să împiedice alegerea altor opţiuni. “Noi putem în acest fel” spune

Weber (1949:152), “să estimăm şansele de atingere ale unui anumit scop prin anumite

mijloace disponibile…putem critica punerea scopului însăşi ca semnificativ din punct

de vedere practic…sau ca lipsit de semnificaţie avînd în vedere condiţiile existente.”

Elaborîndu-şi argumentul despre căile în care mijloacele pot afecta scopurile în

“modalităţi neintenţionate” Weber (1958:152) spune,

“putem răspunde la această întrebare: ce va “costa” atingerea scopului dorit în

termeni de pierdere predictibilă a altor valori. De vreme ce în vasta majoritate a

cazurilor, fiecare ţel pentru care se luptă “costă”…ceva în acest sens, cîntărirea

scopului în termenii consecinţelor neintenţionate nu poate fi omisă în deliberarea

persoanelor care acţionează cu un simţ al răspunderii…[Ştiinţa poate să ne facă să]

realizăm că toate acţiunile şi natural,…inacţiunile, implică în consecinţele lor

îmbrăţişarea anumitor valori, şi…ceea ce este atît de frecvent trecut cu vederea,

respingerea anumitor altora.”

34

Dar în plus faţă de această dublă analiză mijloace-scopuri, Weber (1958:152)

evidenţiază că ştiinţa ne poate face capabili să ne clarificăm scopurile, şi să le

înţelegem semnificaţia. “Noi facem aceasta prin explicitarea şi dezvoltarea într-o

manieră logic consistentă a “ideilor” care…se află la baza scopurilor concrete. Este de

la sine evident că una dintre cele mai importante sarcini ale oricărei ştiinţe din viaţa

culturală, este de a ajunge la o înţelegere raţională a acestor “idei” pentru care

oamenii…luptă.”

“Dar” continuă Weber (1958:152), ”tratarea ştiinţifică a judecăţilor de valoare

poate nu numai să înţeleagă şi să analizeze empatic scopurile dorite şi idealurile care

stau la baza lor; ea mai poate să le judece critic…” în conformitate cu consistenţa lor

internă. “Ridicarea acestor ultime standarde… la nivelul explicitării este maximum pe

care îl poate face tratarea ştiinţifică a judecăţilor de valoare, fără a intra pe tărîmul

speculaţiei…O ştiinţă empirică nu poate sa spună nimănui ceea ce ar trebui să facă, ci

mai degrabă, ceea ce poate face – şi în anumite împrejurări – ce ar dori să facă”.

Realitatea formulării weberiene fapt-valoare este departe de caricatura

straussiană, aşa cum este şi zugrăvirea stării ştiinţei politice empirice contemporane.

Noi respingem, ca atare, viziunea istoriei disciplinei implicată de perspectiva

straussiană. Pe de altă parte, am include o mare parte din munca substanţială depusă

de aceşti teoreticieni politici – şi cea a lui Strauss insuşi, în munca pe care noi o

includem în relatarea progresiv-eclectică pe care o dăm aici, în măsura în care ea

măreşte corpul inferenţelor logice despre politică extrase din acumulări solide de

evidenţă.

B Post- ştiinţă, post-comportamentalism

Există, printre oamenii de ştiinţă a politicii, o răspîndită, poate predominantă viziune

asupra istoriei disciplinei, după care acum noi ne aflăm într-un stadiu “post-pozitivist,

post-ştiinţific, post-comportamentalist”. Saxonhouse (1993: 9) vorbeşte despre

“demiterea pozitivismului şi a cerinţelor de verificare ca singura atitudine filosofică

pentru ştiinţele umane, şi reîntinerirea discursului normativ într-o societate preocupată

de pericolele unei ştiinţe dezlănţuite…Politologii în general şi teoreticienii politici în

35

particular, nu mai sînt dispuşi să adopte necritic distincţia dintre fapte şi valori care a

controlat ştiinţele sociale cîteva generaţii…”

O mică sub disciplină din ştiinţa politicii specializată în “istoria ştiinţei

politice” urmăreşte această temă. David Ricci, într-o carte din 1984 intitulată The

Tragedy of Political Science, susţine că credinţa naivă în “ştiinţa” politică, care a

apărut prin ştiinţa politică americană începînd cu anii 1920, pînă în 1960, a fost aspru

discreditată odată cu tulburările din anii 1960 şi 1970. El concluzionează că ştiinţa

politică, ca ştiinţă empirică, fără includerea sistematică a valorilor şi altenativelor

morale şi etice, şi un angajament la acţiune politică, este condamnată la deziluzie.

Ştiinţa politicii trebuie să aleagă o parte sau alta, sau să devină un cîmp de studiu

“preţios” şi irelevant. Şi mai tăios, Raymond Seidelman (1985) respinge

profesionalismul ştiinţei politice, spunînd că ştiinţa politică modernă trebuie să fie o

punte peste separarea dintre cunoaştere şi acţiune “dacă (aceste deziluzii profesionale)

urmează să fie transformate în realităţi democratice noi.”

Asupra “identităţii” şi istoriei ştiinţei politice a existat un substanţial schimb

de idei în decada limitată de cele două ediţii ale volumului lui Ada Finifter Political

Science State of Discipline (1983; 1993). In prima, John Gunnell (1983, p.12 ff)

prezintă tabloul istoriei ştiinţei politice marcată de revoluţia “scientistă” din jumătatea

de secol, de la 1920 pînă în 1970, urmată de o perioada “post-scientistă” care continuă

pînă în prezent. În a doua ediţie, Arlene Saxonhouse (1993) face comentarii despre

“demiterea comporatmentalismului” citată mai sus. În intervalul dintre aceste două

volume, în American Political Science Review, a existat un schimb continu de opinii

între un număr de istorici ai ştiinţei polticii. În articolul care a apărut în numărul din

decenbrie 1988, “History and Discipline of Political Science”, John Dryzek şi Stephen

Leonard (1988: 1256)

“concluzionează că nu există o poziţie neutră în evaluarea, acceptarea, sau respingerea

identităţilor disciplinare. Mai curînd, standardele vor apare numai în conflictele şi

dezbaterile din cadrul şi dintre tradiţiile de cercetare. În acest conflict şi dezbatere se

cristalizează relaţia dintre istoria şi identitatea disciplinei…[P]luralitatea urmează să

fie esenţa mai degrabă, decît obstacolul în calea progresului ştiinţei politice.”

36

Opinia exprimată aici este că vor exista atîtea istorii ale disciplnei cîte

“identirtăaţi disciplinare” şi că nu există o cale “neutrală” de alegere între ele.

Această abordare pluralistă a istoriei ştiinţei politice a fost întîmpinată de o

rafală de răspunsuri, însumate sub titlul “Can political Science History be Neutral?”

(Dryzek et al 1990). Contribuţiile au venit din partea lui James Farr, John Gunnell şi

Raymond Seidelman, cu o replică din partea lui Dryzek şi Leonard. Toţi cei trei

respondenţi sprijină viziunea “pluralistă” a istoriei disciplinei exprimată de Dryzek şi

Leonard, cu cîteva amendamente. În două culegeri recente de articole şi lucrări care

tratează istoria ştiinţei politice, James Farr şi asociaţii săi (Farr şi Seidelman 1993;

Dryzek, Farr şi Leonard 1995) codifică această perspectivă pluralistă.

Va trebui să concluzionăm din aceste schimburi că, cel puţin între scriitorii

contemporani din acest grup, care tratează despre istoria ştiinţei politice, există un

consens “deconstrucivist, postmodernist”, care susţine că nu există un canon

privilegiat în ştiinţa politică. În vreme ce fiecare dintre şcolile majore de ştiinţă

politică competitive – aşa numitele “comportamentaliste” sau a perspectivei “ştiinţei”

politice, ai perspectivelor anti şi post ştiinţă şi a celor marxistă şi a alegerii raţionale -

au pretenţia că sînt abordarea validă a istoriei disciplinei, acest consens susţine că nici

una dintre ele nu poate emite o pretenţie validă. Relatarea noastră despre creşterea

cunoaşterii politicului, definită ca şi capacitatea de a extrage inferenţe logice solide

dintr-un corp din ce în ce mai mare de evidenţe trainice, la care aceşti “istorici” se

referă ca la “neo-pozitivism”, ar fi numai una dintre nenumăratele relatări, nici una

dintre ele neputînd emite o pretenţie specială la validitate.

Tratamentul nostru din acest capitol avansează şi demonstrează în relatarea sa

istorică, tocmai, că există o versiune “privilegiată” a istoriei discplinei noastre şi că

aceasta este una progersivă, măsurată de creşterea cunoaşterii bazate pe evidenţă şi

inferenţă. Ea ar include opera şcolilor opuse, în măsura în care îndeplineşte aceste

standarde.Ea ar exclude acele pretenţii şi propoziţii care nu sînt fundate pe experienţă,

sau nu sînt falsificabile prin evidenţă şi analiză logică. Studiul obiectiv, riguros este

într-adevăr calea privilegiată în istoria noastră a disciplinei.

C Integralism şi maximalism: anti – pluralism

37

1 Teorie şi praxis

Există mai multe şcoli care ar contesta abordarea istoriei ştiinţei politice ca progresul

studiului “obiectiv”, pe temeiul că obiectivitatea este atît imposibil de realizat, cît şi,

dacă ea este căutată, conduce la “scientism” şi la îmbrăţişarea statusului quo. Din

acest punct de vedere chiar căutarea obiectivităţii profesionale trebuie evitată. Trebuie

să alegem de care parte politică ne aflăm şi să folosim conştient de sine studiul în

slujba ţelurilor politice bune. Pentru diverse şcoli neomarxiste aceasta a însemnat

agăţarea ştiinţei de socialism.

În istoria studiului marxist a existat un punct în care una dintre ramurile

acestei tradiţii a respins această viziune dialectică asupra ştiinţei. Karl Mannheim, în

Ideology and Utopia, a concluzionat că obiectivitatea în ştiinţa politică este posibilă.

“Răspunsul la întrebarea dacă o ştiinţă a politcului este posibilă şi dacă ea poate fi

predată, trebuie să fie, dacă rezumăm tot ceea ce am spus pînă acum, afirmativ”. El îi

atribuie lui Max Weber demonstraţia că studiul obiectiv al ştiinţei sociale este posibil

(Mannheim 1949: 146). Dar, în vreme ce obiectivitatea este posibilă pentru

Mannheim, această capacitate poate fi dezvoltată numai de “o pătură fără clasă care

nu are o situare foarte fermă în ordinea socială…Această pătură neancorată, relativ

lipsită de clasă, este, pentru a folosi terminologia lui Alfred Weber, “intelighenţia

neataşată social”” (1949: 171). Pentru studiul ştiinţei politice contemporane,

“profesionalismul” a luat locul “intelighenţiei netaşate” a lui Mannheim, ca şi garant

al obligaţiei de a căuta obiectivitatea – profesionalism în sensul afilierii la asociaţii

profesionale, acreditare ca referent şi recenzor de recrutare şi studiu şi altele

asemenea. La vremea la care Weber şi Mannheim prezentau aceste idei, asociaţiile

profesionale în ştiinţele sociale erau la începuturile lor. Şi este de interes faptul că,

exact această noţiune despre căutarea obiectivităţii prin profesionalism, este cea care

continuă să fie ţinta atît pentru neomarxiştii contemprani, cît şi pentru alţi critici de

“stînga”.

Această polemică împotriva “neutralităţii etice” şi a “căutării obiectivităţii” a

fost continuată de un număr de perspective. Şcoala de la Frankfurt din care a apărut

“teoria critică” - inspirată de teoreticianul marxist Georg Lukacs şi condusă de Max

Horkheimer, Theodor Adorno, Herbert Marcuse şi al cărei lider curent este Jurgen

Habermas – au văzut conducerea cercetării politice ca pe un aspect

38

“al unei situaţii total prinsă în procesul schimbării sociale…Pozitiviştii eşuează în a

înţelege că procesul cunoaşterii nu poate fi rupt de lupta istorică dintre oameni şi

lume. Teoria şi munca teoretică sînt întreţesute în procesele vieţii sociale.

Teoreticienii nu pot rămîne detaşaţi, contemplînd pasiv, reflectînd şi descriind

“societatea” sau “natura” (Held 1980: 162 ff).

O formulare recentă a lui Habermas (1992: 439 ff) reafirmă această unitate a

perspectivei teoriei şi “praxis-ului”. Influenţa acestui punct de vedere a fost reflectată

de penetrarea adîncă a acestor viziuni în studiile latino americane, africane şi ale altor

arii, sub numele de “teoria dependenţei”, în peroada anilor 1970 şi 1980 (Packenham

1992).

Cum am putea trata studiile marxiste şi neomarxiste în această relatare

progesiv-eclectică a istoriei ştiinţei politce? Aceste literaturi sînt într-adevăr foarte

substanţiale, ajungînd la multe sute de volume şi numeroase articole erudite. Exemple

de foarte importantul loc pe care unele din aceste lucrări trebuie să îl aibă în istoria

ştiinţei politice, sînt studiile empirice importante asupra claselor şi politicilor, care au

fost în cea mai mare parte produsul studiului marxist şi neomarxist. Totuşi, în vreme

ce marxiştii îşi îndreaptă atenţia spre puterea explicativă a dezvoltării economice şi

structura socială, ea şi-a îndepărtat atenţia de la alte variabile explicative importante

cum ar fi instituţiile politice, religia, etnicitatea, sistemul internaţional, leadership-ul

individual, contingenţa şi şansa. Concepţia sa despre dezvoltarea economică a fost

supra simplificată şi primitivă. Pe măsură ce economia modernă a produs o forţă de

muncă din ce în ce mai diversificată şi internaţionalizată, capacitatea studiului marxist

de a percepe şi de a cîntări corect variabilele economice, sociale şi politice, s-a

atenuat. Ca atare, în vreme ce aceste diverse şcoli marxiste au sporit cantitatea şi

felurile de evidenţe la îndemîna studiului istoric şi al ştiinţei sociale, logica lor

inferenţială a avut greşili serioase şi nu a fost propriu-zis deschisă falsificării. Eric

Hobsbawn (1962; 1987; 1994) şi alţi istorici marxişti )Hill1982; Hilton 1990;

Thompson 1963) au adus contribuţii majore la studiul istoric al secolelor 19 şi a celor

anterioare, dar întîmpină dificultăţi în eforturile lor de interpretare şi explicare a celui

20 (Judt 1995).

39

2 Maximalismul ştiinţific: abordarea alegerii raţionale

Abordarea alegerii raţionale – denumită variat “teorie formală”, “teorie pozitivă”,

“teoria alegerii publice” sau “teoria alegerii colective” – este, predominant, o intrare

laterală în ştiinţa politică prin economie. Metaforele economice au fost folosite de

politologi cum sînt Pebdleton Herring, V.O. Key Jr. şi Elmer Schattschneider

(Almond 1991: 32 ff.). Dar economiştii – Kenneth Arrow, Anthony Downs, Duncan

Black, James Buchanan şi Gordon Tullock şi Mancur Olson – au fost cei care au

aplicat prima dată modele şi metode economice în analiza unor teme politice ca

alegerile, votul în comitete şi corpuri legislative, teoria grupurilor de interes şi altele

asemenea.32 În ediţia din 1993 a volumului Political Science. The State of the

Discipline, capitolul care tratează “teoria formală a alegerii raţionale” descrie această

abordare ca promiţînd “o cumulativă ştiinţa a politicii”. Co-autorii săi susţin că “teoria

alegerii raţionale a schimbat fundamental felul în care disciplina trebuie să procedeze

în studiul politicului şi în antrenarea studenţilor” (Lalman et al. 1993).

Această abordare oferă perspectiva unei teorii unificate, cumulative a ştiinţei

politice – parte a unei teorii unificate, formalizate a ştiinţei sociale – bazată pe axiome

sau asumpţii comune derivate esenţial din economie. Aceste asumpţii sînt acelea că

fiinţele umane sînt maximizatori raţionali, pe termen scurt şi auto interesaţi.

Suţinătorii ei argumentează că de la astfel de premise este posibil a deriva ipoteze

privind orice sferă de activitate umană - de la decizii privitoare la ce să cumperi şi cît

să plăteşti pentru ce ai cumpărat şi pentru cine să votezi, pînă la decizia cu cine să te

căsătoreşti, cîţi copii să ai, cum ar trebui să negocieze partidele politice şi să formze

coaliţii, cum ar trebui să negocieze naţiunile şi să formeze alianţe şi altele asemenea.

Teoria este parcimonioasă, consitentă logic, matematică şi preferă metode

experimentale celor observaţionale şi inductive, pentru testarea ipotezelor.

Aceasta este versiunea maximală, aspiraţională a abordării – întîlnită în

contribuţia la volumul II al State of the Discipline citat mai sus (Lalman et al. 1993),

în lucrarea lui Peter Ordeshook “The Emerging Disciplne of Political Economy”

(1990), în cea a lui William Ricker “Political Science and Rational Choice”, în cea a

lui Mancur Olson “Toward a Unified View of Economics and the Other Social

Sciences” (1990), ca şi la alţi scriitori ai genului. Această abordare susţine o

discontinuitate în istoria ştiinţei politice, în care tot ceea ce a fost înainte trebuie să fie

văzut ca pre-ştiinţific. A sa viziune a viitorului disciplinei este aceea a unui corp

32 Arrow 1951. Downs 1957. Black 1958. Buchanan şi Tullock 1962. Olson 1965.

40

cumulativ de teorie formală, intern logică şi consistentă, capabilă să explice realitatea

politică cu un număr relativ mic de axiome şi propoziţii.

Unii scriitori eminenţi din această mişcare nu împărtăşesc aceste aşteptări

maximale. Asupra unei chestiuni cum ar fi conţinutul utilităţii, unii economişti

resping modelul Omului Economic ca maximizator raţional, material, auto interesat.

Milton Friedman (1953) a luat cu mult înainte poziţia că nu este nici o diferenţă dacă

această asumpţie este sau nu corectă, numai atîta vreme cît ea produce predicţii

valide. Nimai atîta vreme cît s-a dovedit de fapt relevantă, ea a putut servi drept

funcţie euristică în testarea folosului deferitelor versiuni ale utilităţii. Este de interes

faptul că unul dintre pionierii teoriei politice a alegerii raţionale, Anthony Downs, s-a

îndepărtat de atunci de Omul Politic modelat pe Omul Economic; iar acum el este

angajat într-o operă majoră despre valorile sociale şi democraţia, care asumă

importanţa instituţiilor politice în formarea alegerii politice, şi importanţa socializării

politice a elitelor şi cetăţenilor în utilizarea şi ameliorarea instituţiilor politice (Downs

1991). Pierzînd contactul cu instituţiile prin strategia reducţionistă urmată de această

mişcare, azi, cei mai mulţi dintre parcticienii săi sînt în căutare de instituţii (Weingast

mai jos: cp. 5; Alt şi Alesina mai jos: cap. 28).

Robert Bates (1990), un pionier al aplicării teoriei alegerii raţionale în studiul

ţărilor în dezvoltare, favorizează acum o abordare eclectică a analizei politice.

“Oricine lucrează în alte culturi ştie că credinţele şi valorile oamenilor contează, şi tot

astfel caracteristicile distinctive ale instituţiilor lor…” El doreşte să combine

abordarea economiei politice cu studiul culturilor, structurilor sociale şi instituţiilor.

“O atracţie majorră a teoriilor alegerilor şi interacţiunilor umane, care se află în

miezul economiei politice contemporane, este aceea că ele oferă uneletele pentru

legarea cauzală a valorilor şi structurilor cu consecinţele lor sociale.”

Această versiune mai puţin eroică a teoriei alegerii raţionale este destul de continuă cu

aşa numita ştiinţă politică “comportamentalistă”. Şi este văzută astfel şi de această

versiune a istoriei ştiinţei politice. Abordarea sa formal deductivă în generarea

ipotezelor are uzitări distincte, dar este acum inerent superioară procesului de derivare

a ipotezelor din cunoaşterea empirică adîncă, aşa cum pretind unii dintre devotaţii săi.

Green şi Shapiro (1994:10) susţin că

“formalismul nu este un panaceu pentru boala ştiinţelor sociale. Într-adevăr,

expunearea formală nu garantează nici măcar gîndire clară. Teoriile formal riguroase

41

pot fi inexacte şi ambigui dacă referenţii lor empirici nu sînt bine specificaţi. Mai

mult, formalizarea, nu poate fi un scop în sine; oricît de strîns analitică şi

parcimonioasă ar fi o teorie, valoarea sa ştiinţifică depinde de cît de bine ea explică

datele relevante.”

Într-o critică majoră a leteraturii empirice produsă de abordarea alegerii raţionale,

Green şi Shapiro (1994:10) conchid:

“s-au tras mult prea puţin învăţăminte. Parte a dificultăţii izvorăşte pur şi simplu din

sărăcia aplicaţiilor empirice: proponenţii alegerii raţionale par a fi cel mai interesaţi de

elaborarea teoriei, lăsînd pentru mai tîrziu, sau altora, treaba mai încurcată a testării

empirice. În lectura noastră, eşecul empiric are, de asemenea, rădăcini importante în

aspiraţia teoreticienilor alegerii raţionale de a veni cu teorii universale ale politicii. Ca

o consecinţă a acestei aspiraţii, afirmăm că, grosul lucrării empirice inspirate de

alegerea raţională, este tarat de defecte metodologice.”

Pentru a scăpa de acestă sterilitate, Green şi Shapiro îi sfătuiesc pe teoreticienii

alegerii raţionale să

“reziste impulsurilor de salvare a teoriei care rezultă din cercetarea bazată pe metodă.

Mai fructuos decît a întreba “Cum ar explica teoria alegerii raţionale X?” ar fi

întrebarea ieşită din problemă: “Ce explică X?” Aceasta ar conduce în mod natural la

cercetări asupra importanţei relative a unei mulţimi de posibile variabile explicative.

Fără îndoială, va fi un calcul strategic, dar vor fi, tipic, multe altele, înşiruindu-se de

la tradiţii de comportament, norme şi culturi, la diferenţele în capacităţile oamenilor şi

contingenţele circumstanţelor istorice. Ar trebui să se reziste îndemnului de a fugi din

faţa unei astfel de complexităţi, în loc de a construi modele explicative care le iau în

considerare, chiar dacă aceasta înseamnă reducerea seriei de aplicare. Recomandarea

noastră nu este lucrul empiric în loc de teorie; este ca teoreticienii să se apropie de

date astfel încît să teoretizeze în modalităţi empiric pertinente.”

Răspunzînd criticii lui Green şi Shapiro, Ferejohn şi Satz (1995: 83) ne spun

“Aspiraţia spre unitate şi căutarea explicaţiilor universaliste au grăbit progresul în

fiecare ştiinţă. Excluzînd universalismul pe temeiuri filosofice, Green şi Shapiro

abdică de la aspiraţiile explicative ale ştiinţelor sociale. O astfel de abdicare este atît

42

prematură, cît şi auto distructivă.” Pe de altă parte Morris Fiorina (1995:87), un

membru al taberei mai moderate, eclectice a şcolii alegerii raţionale, răspunzînd

criticii lui Green-Shapiro, minimalizează extinderea universalismului şi a

reducţionismului în comunitatea alegerii raţionale. El recunoaşte, “Cu siguranţă, se

pot cita cercetători ai alegerii raţionale care scriu ambiţios – chiar dacă nu grandios –

despre construcţia teoriilor unificatoare ale comportamentului politic.” Dar aceştia,

după Fiorina, sînt o mică minoritate. Iar atunci cînd emit pretenţii extravagante, ei nu

se deosebesc supralicitîndu-se, de funcţionalişti, de teoreticenii sistemelor şi de alţi

inovatori din ştiinţele sociale sau din alte ramuri ale cercetării. Astfel, doi dintre cei

mai importanţi contributori ai abordării alegerii raţioale, adoptă poziţii foarte diferite

asupra problemei maiximalismului ştiinţific -–unul o apără, ca pe o aspiraţie în lipsa

căreia progresul ştiinţific ar fi compromis, celalt oferă o jumătate de scuză pentru

orgoliul său, cealată jumătate a scuzei fiind abţinută, de vreme ce “toată lumea o

face”.

Polemica privind aspiraţiile mai largi ale abordării algerii raţionale ne conduc

la subsumarea realizărilor sale viziunii noastre progresiv-eclectice a progresului

disciplinei, respingîndu-i pretenţiile maximale şi viziunea asupra ştiinţei politice, şi

recunoscînd contribuţiile pozitive ale abordării formal deductive la arsenalul

metodologiilor, hard şi soft, care ne sînt la îndemînă, în eforturile noastre de a

interpreta şi explica lumea politicului. Mişcarea de penetrare a ştiinţei politice din

lateral, pentru a spune aşa, fără a dobîndi în multe cazuri cunoaşterea domeniilor

importante care sînt propuse prentru transformare, a condus inevitabil la o strategie

dominată de metodă şi la o ilustrativă înregistrare a realizărilor, mai degrabă decît la o

strategie focalizată pe probleme, în care metodele formal deductive să-şi găsească

locul potrivit.

V Concluzie

Istoricii recenţi ai ştiinţei politice, citaţi mai sus, ne cer să adoptăm o viziune

pluralistă a ştiinţei politice. Methodenstreit – războiul metodologic – al anilor 1970 şi

43

1980, ni se spune, a sfîrşit într-un impas. Idea unei discipline continue orientată în

jurul unui sens împărtăşit al identităţii a fost respinsă. Există tot atîţia istorici ai

ştiinţei politicului, spun ei, pe cît de multe sensuri ale identităţii, deoarece există

abordări distincte în disciplină. Iar relaţiile dintre aceste abordări distincte sînt

izolative. Nu există nici o bază de studiu impărtăşită. Ne aflăm acum, după aceşti

autori, şi este de presupus într-un viitor indefinit, într-o epocă post-comportamentală,

post-pozitivistă, o disciplină divizată condamnată să stea la mese diferite.

Ceea ce propunem în acest capitol privind istoria ştiinţei politice este o viziune

bazată pe cercetarea literaturii din antichitate pînă în ziua de azi, demonstrînd unitatea

de substanţă şi metodă, şi cumulativă în sensul unei baze a cunoaşterii din ce în ce

mai mari, şi în ameliorarea rigorii inferenţiale. Există un pluralism în metodă şi

abordare, dar el este eclectic şi sinergic, mai curînd decît izolativ. Ea recunoaşte

contribuţiile substanţiale ale şcolii marxiste exemplificate în a sa istorie a claselor

sociale, contribuţiile straussienilor la istoria ideilor politice, contribuţia ştiinţei

politice a alegerii raţionale la rigoarea analitică, şi altele asemenea. Acest pluralism nu

este “izolativ”, el este eclectic şi integrativ, guvernat în ultimă instanţă de

angajamentul său lipsit de compromis faţă de regulile evidenţei şi inferenţei.

Multumiri

Recunoştinţa mea pentru cele mai utile critici din partea lui Robert E. Goodin (şi a referenţilor săi anonimi), Heinz Eulau, Alex Inkeles, S.M. Lipset, Robert Packenham, Neil Smelser şi Kaare Strom.

Referinţe

ALMOND, G. A. 1991. Rational choice theory and the social

sciences. Pp. 32-52 în The Economic Approach to Politics, ed. K.

R. Monroe. New York: HarperCollins.

44

_____ şi COLEMAN, J., eds. 1960. The Politics of the Developing

Areas. Princeton, N.J.: Princeton University Press.

_____ şi POWELL, G. B. 1966. Comparative Politics: A

Developmental Approach. Boston: Little, Brown.

_____ şi VERBA, S. 1963. The Civic Culture. Princeton, N.J.:

Princeton University Press.

_____ FLANAGAN, S. şi MUNDT, R. 1973. Crisis, Choice, and

Change. Boston, Mass.: Little, Brown.

ALT, J., şi CHRYSTAL, A. 1983. Political Economics. Berkeley:

University of California Press.

_____ şi SHEPSLE, K., eds. 1990. Perspectives on Positive Political

Economy. Cambridge: Cambridge University Press.

(APSA) AMERICAN POLITICAL SCIENCE ASSOCIATION. 1994.

Directory of Members; 1994-96. Washington, D. C.: APSA.

ARISTOTLE. 1934. The Ethics of Aristotle. London: Everymans'

Library, Dent.

_____ 1958. The Politics of Aristotle, trad. E. Barker. Oxford: Oxford

University Press.

ARROW, K. J. 1951. Social Choice and Individual Values. New

Haven, Conn.: Yale University Press.

BARNES, S.; KAASE, M.; et al. 1979. Political Action. Beverly Hills,

Calif.: Sage.

BARRY, B. 1970. Sociologists, Economists and Democracy. London:

Collier-Macmillan.

BATES, R. H. 1990. Macropolitical economy in the field of

development. În Alt şi Shepsle 1990: 31-54.

BERGER, S., ed. 1981. Organizing Interests in Western Europe.

Cambridge: Cambridge University Press.

BLACK, D. 1958. The Theory of Committees and Elections.

Cambridge: Cambridge University Press.

BLYTHE, J. M. 1992. Ideal Government and the Mixed Constitution.

Princeton, N.J.: Princeton University Press.

45

BRYCE, J. 1888. The American Commonwealth. 3 vol. London:

Macmillan.

BUCHANAN, J. şi TULLOCK, G. 1962. The Calculus of Consent.

Ann Arbor: University of Michigan Press.

CAMERON, D. R. 1978. Social democracy, corporatism, labor

quiescence, and the representation of economic interest in

advanced capitalist society. În Goldthorpe 1978: 143-78.

CASTLES, F. G., ed. 1989. The Comparative History of Public

Policy. Oxford: Polity.

CATLIN, G. E. G. 1964. The Science and Method of Politics.

Hamden, Conn.: Archon Books; original publicat 1927.

COLLIER, D. 1993. The comparative method. În Finifter 1993: 105-

20.

COLLINI, S.; WINCH, D. şi BURROW, J. 1983. That Noble Science

of Politics: A Study in Nineteenth-Century Intellectual History.

Cambridge: Cambridge University Press.

COMMITTEE ON COMPARATIVE POLITICS, SOCIAL SCIENCE

RESEARCH COUNCIL (SSRC). 1972. A Report on the Activities

of the Committee. New York: SSRC.

CONVERSE, J. M. 1987. Survey Research in the United States:

Roots and Emergence, 1890-1960. Berkeley: University of

California Press.

CRICK, B. 1959. The American Science of Politics. Berkeley:

University of California Press.

DAHL, R. A. 1956. A Preface to Democratic Theory. Chicago:

University of Chicago Press.

_____ 1961. Who Governs? New Haven, Conn.: Yale University

Press.

_____ ed. 1966. Political Oppositions in Western Democracies. New

Haven, Conn.: Yale University Press.

_____ 1970. After the Revolution. New Haven, Conn.: Yale

University Press.

_____ 1971. Polyarchy. New Haven, Conn.: Yale University Press.

46

_____ ed. 1973. Regimes and Oppositions. New Haven, Conn.: Yale

University Press.

_____ 1982. Dilemmas of Pluralist Democracy. New Haven, Conn.:

Yale University Press.

_____ 1985. A Preface to Economic Democracy. Berkeley: University

of California Press.

_____ 1989. Democracy and its Critics. New Haven, Conn.: Yale

University Press.

DEUTSCH, K. 1961. Social mobilization and political development.

American Political Science Review, 55: 494-514.

DIAMOND, L. şi PLATTNER, M., eds. 1993. The Global Resurgence

of Democracy. Baltimore, Md.: Johns Hopkins University Press.

DOGAN, M. şi PELASSY, D. 1990. How to Compare Nations.

Chatham, N.J.: Chatham House.

DOWNS, A. 1957. An Economic Theory of Democracy. New York:

Harper.

_____ 1991. Social values and democracy. Pp. 143-70 în The

Economic Approach to Democracy, ed. K. R. Monroe. New York:

HarperCollins.

DRYZEK, J.; FARR, J. şi LEONARD, S., eds. 1995. Political Science

in History. Cambridge: Cambridge University Press.

_____ şi LEONARD, S. 1988. History and discipline in political

science. American Political Science Review, 82: 1245-60.

_____ _____ FARR, J.; SEIDELMAN, R. şi GUNNELL, J. 1990. Can

political science history be neutral? American Political Science

Review, 84: 587-607.

DUGUIT, L. 1917. The Law and the State. Cambridge, Mass.:

Harvard University Press.

DURKHEIM, E. 1893/1960. The Division of Labor in Society, trad.

G. Simpson. Glencoe, Ill.: Free Press.

DUVERGER, M. 1976. Political Parties, trad. B. şi R. North. 3rd

edn. London: Methuen; original publicat 1951.

EASTON, D. 1953. The Political System. New York: Knopf.

47

_____ 1965. A Systems Analysis of Political Life. New York: Wiley.

_____ 1990. The Analysis of Political Structure. New York:

Routledge.

ECKSTEIN, H. 1975. Case study and theory in political science.

Vol. vii, pp. 79-137 în Handbook of Political Science, ed. F. I.

Greenstein şi N. S. Polsby. Reading, Mass.: Addison-Wesley.

EULAU, H. 1976. Understanding political life in America: the

contribution of political science. Social Science Quarterly, 57:

112-53.

_____ 1993. The Congress as research arena: an uneasy partnership

between history and political science. Legislative Studies

Quarterly, 18: 569-92.

_____ şi PREWITT, K. 1973. Labyrinths of Democracy. Indianapolis,

Ind: Bobbs-Merrill.

FARR, J. şi SEIDELMAN, R., eds. 1993. Discipline and History:

Political Science in the U. S. Ann Arbor: University of Michigan

Press.

FEREJOHN, J. şi SATZ, D. 1995. Unification, universalism, and

rational choice theory. Critical Review, 9: 71-84.

FIGGIS, J. N. 1896. The Divine Right of Kings. Cambridge:

Cambridge University Press.

FINIFTER, A., ed. 1983. Political Science: The State of The

Discipline. Washington, D.C.: APSA.

_____ ed. 1993. Political Science: The State of The Discipline II.

Washington, D.C.: APSA.

FIORINA, M. 1995. Rational choice, empirical contributions, and

the scientific enterprise. Critical Review, 9: 85-94.

FISHKIN, J. 1992. The Dialogue of Justice. New Haven, Conn.: Yale

University Press.

FLORA, P. şi HEIDENHEIMER, A., eds. 1981. The Development of

Welfare States in Europe and America. New Brunswick, N.J.:

Transaction.

FREEMAN, E. A. 1874. Comparative Politics. New York: Macmillan.

48

FRIEDMAN, M. 1953. Essays in Positive Economics. Chicago:

University of Chicago Press.

GALSTON, W. 1993. Political theory in the 1980s: perplexity amidst

diversity. În Finifter 1993: 27-55.

GARCEAU, O. 1941. The Political Life of the American Medical

Association. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

GEERTZ C. 1973. Thick description: toward an interpretive theory

of culture. Pp. 3-30 în Geertz, The lnterpretation of Cultures.

New York: Basic.

GEORGE, A. L. 1980. Presidential Decision-making in Foreign

Policy: The Effective Use of Information and Advice. Boulder,

Colo.: Westview Press.

_____ şi McKEOWN, T. 1982.. Case studies and theories of

organizational decision-making. Advances in Information

Processes in Organization, 2: 21-58.

_____ et al. 1983. Managing U.S.-Soviet Rivalry: Problems of Crisis

Prevention. Boulder, Colo.: Westview Press.

_____ şi SIMONS, W., eds. 1994. The Limits to Coercive Diplomacy.

Boulder, Colo.: Westview Press.

_____ şi SMOKE, R. 1974. Deterrence in American Foreign Policy.

New York: Columbia University Press.

GIERKE, O. 1868. Die Deutsche Genossenschaftsrecht. Berlin:

Weidman.

GOLDTHORPE, J. H., ed. 1978. Order and Conflict in Contemporary

Capitalism. Oxford: Clarendon Press.

GOODNOW, F. 1900. Politics and Administration. New York:

Macmillan.

GOSNELL, H. F. 1927. Getting Out The Vote. Chicago: University

of Chicago Press.

GREEN, D. P. şi SHAPIRO, I. 1994. Pathologies of Rational Choice

Theory. New Haven, Conn.: Yale University Press.

GUNNELL, J. G. 1983. Political theory: the evolution of a sub-field.

În Finifter 1983: 3-45.

49

HABERMAS, J. 1992. Further reflections on the public

sphere/ . . . /Concluding remarks. Pp. 421-46 şi, respectiv, 462-79

în Habermas and the Public Sphere, ed. C. Calhoun. Cambridge,

Mass.: MIT Press.

HAMILTON, A.; MADISON, J. şi JAY, J. 1937. The Federalist.

Washington, D.C.: National Home Library; original publicat

1787-8.

HEIDENHEIMER, A.; HECLO, H. şi ADAMS, C. 1990. Comparing

Public Policy. 3rd edn. New York: St. Martins.

HELD, D. 1980. Introduction to Critical Theory. Berkeley:

University of California Press.

HERRING, P. 1929. Group Representation Before Congress.

Washington, D.C.: Brookings Institution.

HIBBS, D. 1978. On the political economy of long run trends in

strike activity. British Journal of Political Science, 8: 153-75.

HILL, C. 1982. The Century of Revolution. New York: Norton.

HILTON, R. 1990. Class Conflict and the Crisis of Feudalism.

London: Verso.

HIRSCHMAN, A. 1970. The search for paradigms as a hindrance to

understanding. World Politics, 22: 329-43.

HOBSBAWM, E. J. 1962. The Age of Revolution. New York: New

American Library.

_____ 1987. The Age of Empire. New York: Pantheon Books.

_____ 1994. The Age of Extremes: A History of The World, 1914-

1991. New York: Pantheon.

HUNTINGTON, S. 1991. The Third Wave: Democratization in the

20th Century. Norman: University of Oklahoma Press.

INGLEHART, R. 1977. The Silent Revolution. Princeton, N.J.:

Princeton University Press.

_____ 1990. Culture Shift in Advanced Industrial Society. Princeton,

N.J.: Princeton University Press.

INKELES, A. 1950. Public Opinion in Soviet Russia. Cambridge,

Mass.: Harvard University Press.

50

_____ 1959. The Soviet Citizen. Cambridge, Mass.: Harvard

University Press.

_____ şi SMITH, D. 1974. Becoming Modern: Individual Change in

Seven Countries. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

JUDT, T. 1995. Downhill all the way. New York Review of Books, 42

(#9: 25 mai): 20-5.

KARL, B. 1974. Charles E. Merriam and the Study of Politics.

Chicago: University of Chicago Press.

KING, G.; KEOHANE, R. O. şi VERBA, S. 1994. Designing Social

Inquiry. Princeton, N.J.: Princeton University Press.

KÖNIG, R. 1968. Auguste Comte. Vol. iii, pp. 201-6 în International

Encyclopedia of the Social Sciences, ed. D. L. Sills. New York:

Macmillan/Free Press.

LALMAN, D.; OPPENHEIMER, J. şi SWISTAK, P. 1993. Formal

rational choice theory: a cumulative science of politics. În

Finifter 1993: 77-105.

LASKI, H. 1919. Authority in the Modern State. New Haven, Conn.:

Yale University Press.

LASSWELL, H. D. 1927. Propaganda Technique in the World War.

New York: Knopf.

_____ 1930. Psychopathology and Politics. Chicago: University of

Chicago Press.

_____ 1935. World politics and Personal Insecurity. New York:

McGraw-Hill.

_____ 1936. Politics: Who Gets What, When, and How. New York:

McGraw-Hill.

_____ şi BLUMENSTOCK, D. 1939. World Revolutionary

Propaganda. New York: Knopf.

_____ CASEY, R. D. şi SMITH, B. L. 1935. Propaganda and

Promotional Activities. Minneapolis: University of Minnesota

Press.

LERNER, D. 1958. The Passing of Traditional Society. Glencoe, Ill.:

Free Press.

51

LIJPHART, A. 1968. The Politics of Accomodation. Berkeley:

University of California Press.

_____ 1971. Comparative politics and the comparative method.

American Political Science Review, 65: 3.

_____ 1984. Democracies. New Haven, Conn.: Yale University Press.

_____ 1994. Electoral Systems and Party Systems. Oxford: Oxford

University Press.

LINZ, J. şi STEPAN, A. 1978. The Breakdown of Democratic

Regimes. Baltimore, Md.: Johns Hopkins University Press.

LIPSET, S. M. 1959. Some social requisites of democracy.

American Political Science Review, 53: 69-105.

_____ 1960. Political Man. New York: Doubleday.

_____ 1994. The social requisites of democracy revisited. American

Sociological Review, 59: 1-22.

_____ şi ROKKAN, S., eds. 1967. Party Systems and Voter

Alignments. New York: Free Press.

MAINE, H. 1963. Ancient Law. Boston: Beacon; original publicat

1861.

MANNHEIM, K. 1949. Ideology and Utopia, trad. L. Wirth şi E.

Shils. New York: Harcourt Brace.

MARCH, J. G., ed. 1965. Handbook of Organizations. Chicago: Rand

McNally.

_____ 1988. Decisions and Organizations. New York: Blackwell.

_____ şi SIMON, H. A. 1958. Organizations. New York: Wiley.

MERRIAM, C. E. 1931 a. The Making of Citizens. Chicago:

University of Chicago Press.

_____ 1931 b. New Aspects of Politics. 2nd edn. Chicago: University

of Chicago Press.

_____ şi GOSNELL., H. F. 1924. Non-Voting: Causes and Methods of

Control. Chicago: University of Chicago Press.

MICHELS, R. 1949. Political Parties, trans. E. and C. Paul. Glencoe,

Ill.: Free Press; original publicat 1915.

52

MILL, J. S. 1843-1961. A System of Logic, Ratiocinative and

Inductive. London: Longman.

MILLER, W. 1994. An organizational history of the intellectual

origins of the American National Election Studies. European

Journal of Political Research, 25: 247-65.

MOORE, B. 1966. Social Origins of Dictatorship and Democracy.

Boston: Beacon.

NOZICK, R. 1974. Anarchy, the State, and Utopia. New York: Basic.

ODEGARD, P. 1928. Pressure Politics: the Story of the Anti-Saloon

League. New York: Columbia University Press.

OLSON, M. 1965. The Logic of Collective Action. Cambridge,

Mass.: Harvard University Press.

OLSON, M. 1990. Toward a unified view of economics and the

other social sciences. În Alt şi Shepsle 1990: 212-32.

ORDESHOOK, P. C. 1990. The emerging discipline of political

economy. În Alt şi Shepsle 1990: 9-30.

OSTROGORSKI, M. 1964. Democracy and the Organization of

Political Parties, ed. S. M. Lipset. New York: Doubleday.

PACKENHAM, R. A. 1992. The Dependency Movement. Cambridge,

Mass.: Harvard University Press.

PARSONS, T. 1951. The Social System. Cambridge, Mass.: Harvard

University Press.

_____ şi SHILS, E. 1951. Toward a General Theory of Action.

Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

_____ şi SMELSER, N. 1956. Economy and Society. London:

Routledge and Kegan Paul.

PITKIN, H. 1967. The Concept of Representation. Berkeley:

University of California Press.

POCOCK, J. G. A. 1975. The Machiavellian Moment. Cambridge:

Cambridge University Press.

POLLOCK, F. 1890. The History of the Science of Politics. London:

Macmillan.

53

POPPER, K. 1972. Objective Knowledge: An Evolutionary Approach.

Oxford: Clarendon Press.

POWELL., G. B. 1982. Contemporary Democracies. Cambridge,

Mass.: Harvard University Press.

PRZEWORSKI, A. şi TEUNE, H. 1970. The Logic of Comparative

Social Inquiry. New York: Wiley.

PUTNAM, R. 1973. The Beliefs of Politicians. New Haven, Conn.:

Yale University Press.

_____ 1993. Making Democracy Work. Princeton, N.J.: Princeton

University Press.

PYE, L. 1962. Politics, Personality, and Nation-Building. New

Haven, Conn.: Yale University Press.

_____ 1985. Asian Power and Politics. Cambridge, Mass.: Harvard

University Press.

_____ 1988. The Mandarin and the Cadre. Ann Arbor: University of

Michigan Press.

_____ şi VERBA, S., eds. 1965. Political Culture and Political

Development. Princeton, N.J.: Princeton University Press.

RABI, M. M. 1967. The Political Theory of Ibn Khaldun. Leiden: E.

J. Brill.

RANGAVAJAN, L. N. 1987. Kautilya: The Arthashastra: The Science

of Statecraft. New Delhi: Penguin Books.

RAWLS, J. 1971. A Theory of Justice. Cambridge, Mass.: Harvard

University Press.

RICCI, D. 1984. The Tragedy of Political Science. New Haven,

Conn.: Yale University Press.

RIKER, W. H. 1962. The Theory of Coalitions. New Haven, Conn.:

Yale University Press.

_____ 1982. The two-party system and Duverger's law: essay on the

history of political science. American Political Science Review,

76: 753-66.

_____ 1990. Political choice and rational choice. In Alt and Shepsle

1990: 163-81.

54

ROSCHER, W. 1892. Politik: Geschichtliche Naturlehre der

Monarchie, Aristokratie, und Demokratie. Stuttgart: J. G. Colta.

ROSE, R. 1990. Institutionalizing professional political science in

Europe: a dynamic model. European Journal of Political

Research, 18: 581-603.

RUTHERFORD, L. C. 1937. The Influence of the American Bar

Association on Public Opinion and Legislation. Philadelphia:

Foundation Press.

SABINE, G. şi THORSON, T. 1973. A History of Political Theory.

4th edn. New York: Holt, Rinehart and Winston.

SARTORI, G. 1976. Parties and Party Systems. Cambridge:

Cambridge University Press.

_____ 1987. Theory of Democrary Revisited. 2 vol. Chatham, N.J.:

Chatham House.

SAXONHOUSE, A. 1993. Texts and canons: the status of the "great

books" in political science. În Finifter 1993: 3-26.

SCHAAR, J. H. şi WOLIN, S. S. 1963. Essays on the scientific study

ot politics: a critique. American Political Science Review, 57:

125-50.

SCHATTSCHNEIDER, E. E. 1935. Politics, Pressures, and the

Tariff. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

SCHLOZMAN, K. L. şi VERBA, S. 1979. Injury to Insult:

Unemployment, Class, and Political Response. Cambridge, Mass:

Harvard University Press.

_____ şi BRADY, H. 1995. Participation is not a paradox: the view

from American activists. British Journal of Political Science, 25:

1-36.

SCHMITTER, P. şi LEHMBRUCH, G., eds. 1979. Trends Toward

Corporate Intermediation. Beverley Hills, Calif.: Sage.

_____ O'DONNELL, G. şi WHITEHEAD, L. 1986. Transitions From

Authoritarian Rule. Baltimore, Md.: Johns Hopkins University

Press.

55

SEELEY, J. R. 1896. An Introduction to Political Science. London:

Macmillan.

SEIDELMAN, R. 1985. Disenchanted Realists: Political Science and

the American Crisis, 1884-1984. Albany: State University of New

York Press.

SIEGFRIED, A. 1930. Tableau des Partis en France. Paris: Grasset.

SHAPIRO, Martin. 1993. Public law and judicial politics. În Finifter

1993: 365-81.

SIMON, H. A. 1950. Public Administration. New York: Knopf.

_____ 1953. Administrative Behavior. New York: Macmillan.

_____ 1957. Models of Man. NewYork: Wiley.

SKINNER, Q. 1978. The Foundations of Modern Political Thought.

Cambridge: Cambridge University Press.

SKOCPOL, T. 1979. States and Social Revolutions. Cambridge:

Cambridge University Press.

_____ ed. 1984. Vision and Method in Historical Sociology.

Cambridge: Cambridge University Press.

SMELSER, N. 1976. Comparative Methods in the Social Sciences.

Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall.

SPENCER, H. 1965. The Study of Sociology. Ann Arbor: University

of Michigan Press; original publicat 1874.

SOMIT, A. şi TANNENHAUS, J. 1967. The Development of

American Political Science. Boston: Allyn and Bacon.

STORING, H. J., ed. 1962. Essays on the Scientific Study of Politics.

New York: Holt, Rinehart and Winston.

_____ BERNS, W.; STRAUSS, L.; WEINSTEIN, L. şi HOROWITZ, R.

1963. Replies to Schaar and Wolin. American Political Science

Review, 57: 151-60.

STRAUSS, L. 1959. What is Political Philosophy? Chicago:

University of Chicago Press.

_____ 1989. The Rebirth of Classical Political Rationalism. Chicago:

University of Chicago Press.

56

_____ şi CROPSEY, J. 1987. A History of Political Philosophy.

Chicago: University of Chicago Press.

THOMPSON, D. 1970. The Democratic Citizen. Princeton, N.J.:

Princeton University Press.

THOMPSON, E. P. 1963. The Making of the English Working Class.

New York: Vintage.

TINGSTEN, H. 1963. Political Behavior. Totowa, N.J.: Bedminton

Press; original publicat 1937.

TOCQUEVILLE, A. DE. 1985. Selected Letters on Politics and

Society, ed. Roger Boesche. Berkeley: University of California

Press.

TÖNNIES, F. 1957. Community and Society, ed. şi trad. C. Loomis.

East Lansing: Michigan State University Press.

VALLÈS, J. M. şi NEWTON, K., eds. 1991. Special issue: political

science in Western Europe, 1960-90. European Journal of

Political Research, 20: 225-466.

VERBA, S. 1987. Elites and the Idea of Equality. Cambridge, Mass.:

Harvard University Press.

_____ şi AHMED, B. 1973. Caste, Race and Politics. Beverly Hills,

Calif.: Sage.

_____ şi NIE, N. 1972. Participation in America. New York: Harper

and Row.

_____ _____ şi KIM, J. 1978. Participarion and Political Equality.

Cambridge: Cambridge University Press.

WAHLKE, J. şi EULAU, H. 1962. The Legislative System. New York:

Wiley.

_____ 1978. The Politics of Representation. Beverly Hills, Calif.:

Sage.

WALZER, M. 1983. Spheres of Justice. New York: Basic.

WEBER, M. 1949. The Methodology of The Social Sciences, trad. E.

Shils şi H. Finch. Glencoe, Ill.: Free Press.

_____ 1958. From Max Weber, trad. şi ed. H. Gerth and C. W. Mills.

New York: Oxford University Press.

57

_____ 1978. Economy and Society, ed. G. Roth şi C. Wittich, trad. E.

Fischoff et al. Berkeley: University of California Press.

WHITE, L. D. 1929. The Prestige Value of Public Employment.

Chicago: University of Chicago Press.

WILDAVSKY, A. 1984. The Nursing Father: Moses as a Political

Leader. Birmingham: University of Alabama Press.

_____ 1986. A History of Taxation and Public Expenditure in the

Western World. New York: Simon and Schuster.

_____ 1989. What is permissible so that this people may survive?

Joseph the administrator. PS: Political Science and Politics, 12:

779-88.

WILSON, J. Q. 1993. The Moral Sense. New York: Free Press.

WILSON, W. 1887. The study of administration. Political Science Quarterly, 2: 197-222.

_____ 1918. The 5tate: Elements of Historical and Practical Politics. Boston: Heath; original publicat 1889.

WOMACK, J. 1968. Zapata and the Mexican Revolution. New York:

Knopf.

WOOLSEY, T. 1878. Political Science: The State Theoretically and

Practically Considered. New York: Scribner.

WRIGHT, Q. 1942. A Study of War. Chicago: University of Chicago

Press.

58