SUBIECTE PENTRU EXAMENUL LA DISCIPLINA:ISTORIA POLITICĂ A EUROPEI SECOLULUI AL XX-LEA

1. Semnificaţia Congresului de la Viena(1815)

Congresul de la Viena a instaurat pentru prima oară în istorie era dialogului dintre state, faţă de brigandajul politic al secolelor trecute. Dialogul a fost iniţiat între marile puteri, dar a continuat şi s-a extins în timp, treptat luându-se în considerare doleanţele legitime ale naţiunilor, indiferent de cifra numerică a acestora.

Din 1815 se iniţiază sistemul congreselor, cu rolul de a stabili un consens între marile puteri în privinţa problemelor cu care se confruntă. Astfel, Congresul de la Viena a fost urmat de cel de la Paris (1856) şi de cel de la Berlin (1878).

La Congresul din 1815 au participat aproape toate statele şi stătuleţele din Europa, actul final fiind semnat de reprezentanţii a opt puteri, însă rolul determinant în discuţii l-au avut Anglia, Rusia, Austria şi Prusia. Pentru prima oară într-un document european se stabilesc norme comune privind navigaţia pe fluvii şi râuri (libera navigaţie, sistemul de percepere a dărilor, întreţinerea drumurilor pe apă). Pe lângă actul final, au fost incluse pe parcurs 17 documente care făceau parte integrantă din tratat. Dintre acestea menţionăm Declaraţia asupra desfiinţării comerţului cu sclavi, Regulamentele comitetului de navigaţie, Regulamentul asupra rangului între agenţii diplomatici.

Primele articole ale Tratatului de la Viena se refereau la Polonia. Se desfiinţa Marele Ducat al Varşoviei (1807–1813), teritoriile acestuia urmând a fi incluse în Imperiul Rus, "care le va acorda o constituţie şi administraţie directă" (art. 19). Doar Cracovia rămânea "oraş independent sub protecţia Rusiei, Austriei, Prusiei".

Congresul lua act de existenţa Confederaţiei Germane (38 de state), dintre care Austria şi Prusia erau cele mai puternice. În politica sa expansionistă, Napoleon a avut iniţiativa de a consolida principatele germane. Acum Metternich urmărea ca Austria să joace rolul preponderent atât în cadrul confederaţiei cât şi în viaţa continentului european, inaugurând aşa-numitul "sistem Metternich".

Congresul a confirmat succesul incontestabil al diplomaţiei austriece în Italia (au rezultat 9 state în urma Congresului de la Viena), Austria guvernând astfel în mod direct Lombardia şi Veneţia.

Din punct de vedere teritorial, Franţa rămânea la graniţele din 1792, plătea o contribuţie de 700 000 milioane de franci şi urma să fie ocupată de trupele învingătoare pe o perioadă cuprinsă între 3 şi 5 ani (aceasta a încetat în 1818). Franţa nu a fost însă umilită la Viena, dovadă că Talleyrand, ministru de externe francez, s-a bucurat de un prestigiu imens la Congres, în condiţiile când Franţa fusese sufletul coaliţiei din timpul războaielor napoleoniene. Mai mult, Talleyrand a îndeplinit la Viena rolul de purtător de cuvânt neoficial al celor învinşi.

Anglia îşi păstra imperiul colonial şi căpăta o mare influenţă în Imperiul Otoman şi Peninsula Balcanică, ea inaugurînd aşa-numita perioadă de pax britanica, începută la 1815 şi sfârşită atât de dureros la 1914.

Spania şi Portugalia făceau parte din categoria a doua a marilor puteri. Ele au avut un rol destul de important în înfrângerea lui Napoleon, dar cu toate acestea se aflau departe de alianţele secrete ale vremii. Curând însă Revoluţia spaniolă, din 1820, va reprezenta prima mare fisură în structura conservatoare de la Viena.

În ceea ce priveşte Suedia, ea constituia o uniune cu Norvegia, pe baza a două constituţii.

Congresul i-a sacrificat pe polonezi şi italieni, lăsându-i la discreţia habsburgilor, fapt ce a determinat apoi mişcări naţionale puternice, desfăşurate la 1830 şi 1848.

În 1815 se confruntau două mari puteri: Rusia, cea mai puternică forţă terestră, şi Anglia, stăpâna mărilor şi oceanelor, ele fiind denumite elefantul şi balena. În urma tratatului, Anglia dorea să devină şi o putere terestră, ocupând Hanovra, în 1837, în timp ce Rusia dorea să devină putere maritimă prin stăpânirea Istanbulului şi strâmtorilor.

1

La 1815 a fost restabilită pacea şi s-a creat echilibrul între marile puteri, dar acesta a fost limitat la Europa, generându-se un potenţial dezechilibru pe plan mondial.

Diplomaţia ţaristă, căutând să depăşească izolarea în care doreau să o aducă Anglia şi Austria, a iniţiat Sfânta Alianţă. Aceasta constituia alianţa celor trei monarhi (Alexandru I, Franz I, Frederick Wilhelm al III-lea).

Deşi Congresul de la Viena a însemnat reacţia Europei împotriva Revoluţiei Franceze, ideile s-au răspândit în întreaga Europă, concretizate sub forma a două mişcări: o mişcare democratică liberală, de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa legii, de liberă ascensiune economică, politică, culturală.

2. Unificarea Germaniei şi Italiei

Unificarea Italiei şi Germaniei reprezintă cel mai mare eveniment politic după Revoluţia Franceză.Unificarea Italiei s-a realizat în etape şi cu sprijinul Franţei împotriva austriecilor. În Italia existau mai multe mişcări cu caracter naţional reprezentate de Mazzini, Garibaldi, Cevour, precum şi o mişcare de sorginte catolică. În unificarea Regatului Sardiniei rolul principal l-a avut contele Cavour, considerat unul din cei mai buni maeştri al Realpolitic.Unificarea Italiei a început odată cu colaborarea franco-sardă dintre Napoleon al III-lea şi contele Cavour, prim-ministrul Piemontului, împotriva Austriei (1858). Între 1859 şi 1870 au alternat fazele militare cu fazele populare. În 1859, războiul purtat împreună de Franţa şi Piemont împotriva Austriei a dus la eliberarea Lombardiei şi alipirea ei la regatul piemontez. A doua etapă a fost cea populară, care a consacrat figura eroului naţional Garibaldi. El debarcă, împreună cu 1 000 de voluntari, în Sicilia şi răstoarnă dinastia de Bourbon care domnea la Neapole, aceasta renunţând la putere şi acceptând unirea Nordului şi Sudului peninsulei sub dinastia regală de Savoia. La Villafranca, la 11 iulie 1859, în urma armistiţiului cu austriecii, ia naştere Confederaţia statelor italiene, aflată sub preşedinţia onorifică a papei. La 1861, la Florenţa, se înfiinţează primul parlament al Italiei unificate. Statul modern italian înfiinţat, la 1861, va îngloba apoi în 1866 Veneţia, după ce Prusia învinge Austria. Statul papal, cu excepţia unui spaţiu din Roma (cetatea Vaticanului), este alipit în 1870. Prin amploarea consecinţelor ei, unificarea Italiei a reprezentat unul dintre cele mai extraordinare fapte ale secolului al XIX-lea.Unificarea Germaniei a reprezentat o iniţiativă politică de la vârf, impusă prin forţa armelor de monarhia prusacă. Unificarea e legată de numele lui Otto von Bismarck care iniţiază proiectul de uniune a statelor germane sub egida Prusiei, prin "foc şi sabie". Această acţiune a inclus derularea a trei mari războaie: războiul cu Danemarca pentru provinciile Schleswig şi Holstein (1864), războiul cu Austria, când în 1866 la Sadova în Podişul Boemiei armata austriacă e zdrobită de von Moltke şi războiul cu Franţa având drept pretext candidatura lui Leopold de Hohenzollern la tronul Spaniei. În urma înfrângerii de la Sedan din 1870 Franţa pierde Alsacia şi Lorena, fiind obligată să plătească Germaniei 5 miliarde de franci.Imperiul german reprezenta o federaţie alcătuită din 26 de state, 3 oraşe având statut special (Hamburg, Bremen, Lubeck). Fiecare stat dispunea de guvern şi administraţie proprie. Exista o Cameră a Deputaţilor (Reichstag) şi un consiliu federal. Guvernul central al Reichului se suprapunea celor 26 de state. Autoritatea era reprezentată de împărat şi cancelar, iar puterea executivă nu era responsabilă în faţa Reichstagului. Reichul german, la începuturile sale, a fost fructul unei concepţii moderate privind principiul naţionalităţilor. El a reprezentat un compromis între concepţia franceză cu privire la naţiune, înţeleasă ca un proiect civic şi politic, şi concepţia germană, care vede în naţiune un produs al spiritului popular, o moştenire culturală, cu toate aspectele sale etnice şi lingvistice. Diplomat de factură metternichiană, Bismark a fost adeptul unei "Germanii mici", având un sincer sentiment de menţinere a Europei în sfera unui echilibru al puterii. Angajându-se să menţină un statu-quo favorabil, Bismark lasă în afara graniţelor Reichului o populaţie numeroasă de origine germană, printre care cea din Austro-Ungaria, dar înglobează, în acelaşi timp, minorităţi negermane (danezi, alsacieni, polonezi) cărora le acordă drepturi civile şi politice similare germanilor.Din 1870, Bismarck devine figura centrală a politicii europene timp de 20 de ani. Pe bună dreptate, el însuşi nota în memorii: "Soarta a făcut să mă nasc la 1 aprilie, să mă fac diplomat şi să-i păcălesc pe toţi" . El a încercat să devină un mediator în problemele europene şi să-i domine pe cei trei monarhi ai vremii, din Germania, Rusia şi Prusia. Deşi nu era direct interesat în privinţa moştenirii otomane, Bismark nu putea concepe, totuşi, să fie lăsat în afara rezolvării acestei importante probleme europene. La Congresul de la Berlin (1878), Bismark şi-a asumat rolul principal în reglementarea politicii europene cu scopul de a potoli şi a obstrucţiona pretenţiile Rusiei, victorioasă în războiul împotriva Turciei. Bismark a ştiut să controleze permanent conflictul austro-rus, generat de împărţirea moştenirii otomane, fapt, din păcate, prost gestionat de succesorii săi.

Secolul al XIX-lea în istoriografie a fost apreciat ca fiind o perioadă de echilibru, de siguranţă, deoarece între 1815 şi 1914 nu a fost niciun mare război. Astăzi optica s-a schimbat, mulţi istorici socotind că, în mare parte, stabilitatea a fost doar aparentă şi înşelătoare. Este un secol al antinomiei dintre liniştea de la suprafaţă şi tensiunile din adâncime, care vor răbufni exploziv la cumpăna dintre secole. Mai ales subperioada 1871–1914 are, în mare măsură caracteristici antinomice. Speranţa într-o pace de durată s-a dovedit a fi iluzorie din mai multe cauze: a) expansiunea colonială intră într-o fază periculoasă; b) s-a declanşat cea mai aprigă cursă a înarmărilor; c) s-au încheiat tratate care să conserve echilibrul european, dar acestea au

2

pregătit răsturnarea lui prin forţă; d) apar manifestări extremiste cu ideologii şi organizaţii atât la nivelul diferitelor ţări, cât şi pe plan internaţional; e) crize premergătoare războiului.

Anii 1871–1914 reprezintă punctul culminant al supremaţiei Europei în lume. Dar, asemenea Imperiului Roman de odinioară, Europa devine acum mediul germinativ al declinului, care va caracteriza istoria ei şi în secolul al XX-lea.Balcanii au reprezentat zona fierbinte a continentului, punctul de origine a axei de negativitate ce a caracterizat secolul negru al istoriei europene. Dar, deşi în aparenţă ideea era viabilă, în realitate mijloacele de susţinere a dezlănţuirilor violente erau slabe pentru a produce efecte pe plan mondial, dacă nu s-ar fi implicat în conflicte marile puteri. Astfel, "butoiul cu pulbere" capabil să arunce Europa în aer era constituit din tensionarea intereselor mondiale ale marilor puteri, din potenţialul lor militar aflat în creştere. Ascensiunea Germaniei şi formarea statului naţional italian schimbaseră configuraţia politică a Europei. După 1871, se produce o mutaţie semnificativă în sistemul de relaţii europene întemeiate pe ideea de echilibru. Prusia, care reprezenta un factor major de echilibru, se transformă în Germania, un stat nou şi mult mai influent. Spre deosebire de alte state europene care şi-au adunat forţa treptat, Reichul german s-a născut puternic, beneficiind şi de 5 miliarde de franci obţinuţi în urma războiului franco-prusac.

3. Importanţa revoluţiilor de la 1830 şi 1848

Revoluţia europeană izbucneşte la 1830, în Franţa, Belgia, Italia, Polonia. Franţa a luptat împotriva restauraţiei bourbonilor – Ludovic al XVIII-lea (1815–1824) şi Carol al X-lea (1824–1830) – având ca rezultat instituirea monarhiei constituţionale prin Ludovic Filip de Orleans care devine primul monarh burghez.

Belgienii au luptat împotriva olandezilor alegându-l ca monarh pe Leopold de Coburg, în urma revoluţiei marile puteri recunoscând şi neutralitatea Belgiei (1831), ea adoptând cea mai democratică constituţie, ce va reprezenta un model pentru Constituţia României de la 1866.

În Italia a activat "Italia tânără" a lui Giuseppe Mazzini. Ea va constitui nucleul mişcării de mare amploare "Europa tânără", care va organiza şi pregăti o revoluţie generală europeană pentru libertate. La Londra se va constitui, apoi, un Comitet

Anul 1848 reprezintă un an revoluţionar în întreaga Europă. Revoluţia paşoptistă nu pătrunde în Rusia şi Anglia, ambele puteri fiind ferite de revoluţii datorită unor cauze diferite. În Rusia, absolutismul ţarului nu permitea nicio mişcare democratică, în cealaltă erau deja drepturi şi libertăţi câştigate la 1842.

În 1848–1849 frământările politice din Europa se delimitează în trei zone principale:

revoluţii propriu-zise (Franţa, Conferinţa Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele Române);

încercări de revoluţie şi chiar tulburări pe cale de a se transforma în insurecţii (Spania, Irlanda);

sub influenţa revoluţiilor din Europa, parlamentele au pus în aplicare legi constituţionale sau le-au revizuit în spirit liberal pe cele existente (Elveţia, Belgia, Olanda, Danemarca).

Tipologia revoluţiei de la 1848 diferă în funcţie de obiectivele urmărite de fiecare popor în parte. Dacă în Franţa accentul a fost pus pe obţinerea libertăţilor politice şi sociale, în majoritatea ţărilor europene factorul important a fost cel naţional. În acest din urmă caz, întâlnim două situaţii diferite: pe de o parte, o mişcare naţională de unire în cadrul unui singur stat a teritoriilor dezbinate din punct de vedere politic, cazul tipic fiind Germania, unde Parlamentul de la Frankfurt pe Main a avut drept obiectiv unitatea Germaniei, pe care nu a izbutit să o realizeze; pe de altă parte, o mişcare naţională centrifugă de desprindere din cadrul statelor multinaţionale a teritoriilor asuprite, exemplul revelator fiind revoluţia din Imperiul Habsburgic. Revoluţia română aparţine tipului mixt, revendicările politice fiind îmbinate cu cele naţionale, iar mişcarea centrifugă de desprindere a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei din Imperiul Habsburgic s-a combinat cu cea centripetă de unire a Moldovei cu Ţara Românească.

Deşi revoluţiile paşoptiste au fost reprimate de autorităţi, ideile programatice ale acestora se vor împlini, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

La sfârşitul anilor 1848–1849, Rusia apare ca arbitru necontestat al Europei. Ea a salvat Austria, a oprit valul revoluţionar în sud-estul Europei, a pus la punct Prusia, astfel că Rusia apare acum ca cea mai mare putere continentală, care îşi canalizează

3

acţiunile în trei direcţii: spre Europa Centrală (stăpânind Polonia, Balcanii şi strâmtorile), precum şi spre Pacific şi Asia Centrală.

4. Europa la sfârşitul secolului al XIX-lea (1871-1914) şi începutul secolului XX. Pericolul înarmării şi mişcările pacifiste

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru soluţionarea tensiunilor dintre marile puteri, s-a apelat la forţa armată. Comerţul cu arme ia amploare, iar companiile producătoare de arme obţin profituri uriaşe, ca, de pildă, întreprinderile Krupp în Germania, Schneider-Creusot în Franţa, Vickers în Anglia. Militarismul a fost prima ipotecă periculoasă care a apăsat greu asupra Europei. Politica militară în creştere se exprimă, mai ales, în domeniul înarmărilor navale. Din 1890, Germania trece la un program de construire a vaselor de război, pe timp de 25 de ani, care avea menirea să plaseze flota germană pe primul loc în lume. Dar, menţinerea dominaţiei mărilor a fost axioma politicii engleze, astfel că Anglia a ripostat provocării germane printr-un vast program de construcţii navale, care trebuia să asigure, în permanenţă, o forţă de luptă egală cu puterea cumulată a flotelor aflate pe locul 2 şi 3 în lume (two power standard).

Între războiul franco-prusac şi Primul Război Mondial mulţi istorici s-au întrebat dacă ar fi fost posibilă o alianţă germano-britanică şi ce consecinţe ar fi avut aceasta asupra Europei. Posibilitatea acestei alianţe a fost blocată, în primul rând, de chestiunea supremaţiei navale, Anglia neputând să cedeze sau să facă concesii Germaniei în privinţa înarmărilor navale, şi, în al doilea rând, exista între cele două ţări, după opinia multor cercetători, "o incompatibilitate emoţională nedefinită"

Astfel, o alianţă anglo-germană nu a fost posibilă.

Faţă de pericolul înarmării, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au apărut mişcările pacifiste. Pacifismul, în mod paradoxal, este ideea dominantă ce pătrunde în mentalitatea europeană. Cu începere din 1891 au loc congrese mondiale ale păcii (Roma, Budapesta, Glasgow). În 1901 ia fiinţă "Biroul internaţional al păcii", cu sediul la Berna. Sub influenţa acestor mişcări, în 1896 se instituie premiul Nobel pentru pace. Climatul pacifismului a determinat 28 de state să ia parte la Conferinţele internaţionale pentru soluţionarea pe cale paşnică a litigiilor dintre state, ele desfăşurându-se la Haga în 1899 şi 1907. La iniţiativa lui Nicolae al II-lea, se înfiinţează Curtea permanentă de arbitraj de la Haga (1907), devenită din 1922 Curtea de Justiţie de la Haga. Dar, rezultatele acesteia au fost modeste în raport cu speranţele create.

Tot în acest context, la sfârşitul secolului al XIX-lea, biserica catolică se implică în viaţa socială şi politică. În 1891 papa Leon al XIII-lea emite enciclica "Rerum novarum", prin care biserica se angajează efectiv în soluţionarea problemelor sociale, implicându-se în viaţa politică.

5. De la sistemul lui Bismark la Weltpolitic. Formarea Triplei Alianţe şi Antantei.Reichul german s-a născut pe baza puterii economice şi militare prusace, iar noul stat apărea pentru vecinii săi occidentali „deranjant” de puternic, comparativ cu celelalte puteri europene. Burghezia germană a obţinut putere ca partener subordonat al vechiului regim, format din curte, aristocraţie proprietară, castă militară, care-şi menţineau prioritar funcţiile şi privilegiile.

Germania progresează rapid după 1870 şi exprimă ambiţii coloniale, în condiţiile când se intră într-o periculoasă cursă a înarmărilor. "Bismark – spunea Kissinger – a pus Germania pe harta politică la propriu" şi de aici pretenţiile ei teritoriale ulterioare.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Germania trece de la sistemul lui Bismark la Weltpolitic, de la o politică europeană la una de talie mondială. Aceasta a fost politica lui Wilhelm al II-lea care urcă pe tron, în 1888, la 27 ani. Stânjenit de omniprezenţa lui Bismark, îi reproşează acestuia atât insuccesele interne, datorate afirmării mişcării socialiste, cât şi pe cele externe, izvorâte din lipsa dinamismului colonial, Bismark fiind înlăturat în 1890 şi înlocuit cu contele von Caprivi, căruia i-a urmat apoi von Bülov. Concedierea lui Bismark a fost o atitudine nesăbuită din partea tânărului împărat, după opinia multor istorici. Politica lui Bismark viza izolarea Franţei şi crearea unui sistem de alianţe menit să descurajeze orice spirit de revanşă din partea acesteia. De aceea, Bismark încurajase Franţa în politica de expansiune colonială pentru ca ea să uite de Alsacia şi Lorena, "linia albastră a masivului muntos al Vosgilor" şi să ierte victoria de la Sedan

4

Pivotul politicii lui Bismark a fost alianţa cu Austro-Ungaria la care aderă şi Italia. Tripla Alianţă ia naştere în 1882, iar după formarea ei, echilibrul de forţe a încetat să mai existe.

Datorită creşterii puterii Germaniei, rivalităţile franco-engleze au fost depăşite treptat, Franţa şi Anglia încheind în 1904 Antanta Cordială, după ce în 1903 Marea Britanie renunţă la Maroc, iar Franţa la Egipt. Acordul a fost completat de înţelegerea anglo-rusă din 1907, prin care Rusia renunţă la Afganistan, iar Anglia la Tibet. Mulţi istorici au socotit Antanta Cordială ca fiind o înţelegere colonială, întrucât Marea Britanie dorea o consolidare a puterii sale coloniale şi nu o politică de încercuire a Germaniei. Dar, Antanta a căpătat dimensiuni politice clare cu prilejul crizelor premergătoare războiului mondial.

6. De la chestiunea naţională la naţionalismul extremist (1880-1914)

Pe fundalul cursei înarmărilor, problema naţională în Europa capătă o mare amploare, de la naţionalism ajungându-se la naţionalismul extremist. Mai ales din 1880, chestiunea naţională devine o miză importantă în politica europeană. Ea izbucneşte în Regatul Unit al Marii Britanii, unde problema irlandeză capătă amploare. În 1912 Irlanda obţine autonomia, în 1916 ia fiinţă Republica Irlandeză, iar în 1922 se constituie Irlanda ca stat liber. Totodată, Irlanda de Nord, după război, din 1920, devine parte integrantă a Marii Britanii. Apoi urmează mişcarea de renaştere a aspiraţiilor naţionale în Scoţia şi Ţara Galilor.

În Spania, în 1854, Sabino Arana întemeiază Partidul naţional basc, iar paralel se dezvoltă mişcarea catalană în regiunea Aragon, pornind de la semnificaţia acestei zone în decursul istoriei.

În Belgia flamanzii rezistă la introducerea limbii franceze şi se creează partidul extremist flamand. Tot la fel şi în Italia se creează o mişcare de desprindere a Sardiniei din componenţa statului italian, iar în Franţa au loc mişcări similare în provincia Bretagne.

În 1907, Suedia se desparte de Norvegia, devenind două state de sine stătătoare, care din punct de vedere politic vor gravita fiecare într-unul din cele două blocuri opuse.

Între 1880 şi 1914 în Europa de Vest chestiunea naţională ia amploare, în condiţiile în care concepţia despre naţiune evoluează de la patriotism la naţionalismul extremist. Există o clară diferenţă, aşa cum spuneam, între mişcarea naţionalităţilor până la 1880 şi după această dată. Concepţia despre naţiune manifestă o tendinţă de trecere de la patriotism la naţionalism, de la sentimentul de apartenenţă la o entitate poitico-juridică, la respingerea celorlalţi, printr-un exclusivism care, în perspectivă istorică, pare a fi astăzi greu de înţeles.

Naţiunea a condus la formarea unui patriotism de stat care a marcat atât elitele, cât şi masele populare, orgoliul patriotic devenind puternic în toate statele Europei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. De pildă, în Anglia se desfăşoară două jubilee ale reginei Victoria, în 1887 şi în 1897, iar în Franţa, se dezvoltă în rândul tinerilor sentimentul de pietate faţă de patrie, cultivându-se nostalgia faţă de provinciile pierdute şi de aici dorinţa arzătoare de apărare a patriei.

În Europa imperiilor multinaţionale, principiul naţionalităţilor este reclamat cu vigoare crescândă.

Odată cu naţionalismul se afirmă internaţionalismul, având la bază Manifestul Partidului Comunist din 1848, elaborat de Marx şi Engels, unde se afirma sloganul că "Proletarii nu au patrie", Internaţionala I din 1864 promovând acelaşi principiu, ea fiind, de fapt, concepută ca primul partid internaţional. Este semnificativ de subliniat, în acest context, că Internaţionala a II-a, creată în 1879, a încercat să concilieze internaţionalismul cu patriotismul pentru a se înscrie mai bine în spiritul epocii şi a căpăta mai multă influenţă politică. Astfel, din 1905, chestiunea naţională subminează din interior Internaţionala a II-a, ajungându-se la puternice confruntări politice şi ideologice.

Pretutindeni în Europa, între 1880 şi 1914, naţionalismul intră într-un derapaj politic.

5

În Franţa, pe fondul afacerii Dreyfuss, ideea unei revanşe împotriva Germaniei alimentează mişcarea naţionalistă, care pătrunzând în mediile intelectuale şi artistice a generat o puternică ideologie naţională în creştere.

În Germania, mândria patriotică pentru Reich se preschimbă într-o viziune agresivă în ce priveşte locul Germaniei în Europa şi în lume. În 1891, Liga Pangermanică, fondată în 1866, avea peste 12 000 de membri, iar pangermanismul devine rapid un naţionalism cu tentă mondială. El reclamă ca Germania să aibă un imperiu planetar după modelul Franţei şi Angliei.Similar pangermanismului a fost naţionalismul rus. El s-a afirmat printr-o intensă politică de rusificare a popoarelor învecinate. Panslavismul a fost o ideologie imperialistă potrivit căreia naţiunea rusă avea misiunea de a-i proteja pe slavii de pretutindeni din Europa centrală şi balcanică şi federalizându-i în jurul Rusiei, într-un mare imperiuMai mult, naţionalismul a îmbrăcat haina rasismului, degenerând în antisemitism. În 1859, când a apărut Originea speciilor a lui Charles Darwin, noţiunile de "selecţie naturală şi "inegalitate între specii" au fost preluate şi folosite pentru a releva diferenţele dintre rasele umane. Joseph Gobineau, în Eseu asupra inegalităţii raselor (1853), făcea o ierarhie a raselor.7. Crizele premergătoare primului război mondial.

La începutul secolului al XX-lea, pe fondul rivalităţii dintre marile puteri, apar crize puternice ce vor prefigura marele cataclism din 1914.

Principalele antagonisme dintre marile puteri erau: antagonismul anglo-german, la care se adăugau antagonismul franco-german şi ruso-austriac. Primul avea la origine atât tendinţele Germaniei de a obţine noi teritorii coloniale, ea intrând mai târziu în competiţia pentru reîmpărţirea lumii, cât şi faptul că aceasta dorea să realizeze un program de înarmare care să pună în pericol supremaţia maritimă a Angliei. Antagonismul franco-german era generat de războiul din 1870–1871, în urma căruia Franţa a fost obligată să plătească Germaniei o imensă despăgubire de război, dar mai ales de dorinţa Franţei de a recupera cele două provincii pierdute, Alsacia şi Lorena. Ultimul dintre antagonisme, cel ruso-austriac, era cauzat de tendinţele de expansiune ale celor două puteri în zona Peninsulei Balcanice, în condiţiile retragerii din această parte a Europei a Puterii Otomane.

Pe fondul acumulării şi înăspririi contradicţiilor dintre marile puteri, s-au declanşat cinci mari crize, prevestind şi prefigurând marele conflict mondial: două crize marocane (prima soluţionată între 1905 şi 1906, a doua soluţionată în 1911); criza nordică (1907); criza bosniacă (1908–1909); la care s-au adăugat, apoi, războaiele balcanice din 1912 şi 1913.

Prima criză marocană, din 1905-1906, a luat naştere datorită acordului anglo-francez (1904), Germania fiind lezată de înţelegerea dintre Paris şi Londra. Ea a căutat să mineze raporturile franco-engleze, profitând de un factor extern favorabil şi anume înfrângerea Rusiei în Extremul Orient (1905) şi izbucnirea revoluţiei ruse (1905–1907).

La 31 martie 1905, Keiserul Wilhelm al II-lea debarcă la Tanger, unde ţine un discurs fulminant în care cere libertatea şi independenţa Marocului.

La Conferinţa Internaţională de la Algesiras (iulie 1905– aprilie 1906) sudura franco-engleză s-a dovedit a fi trainică. Conferinţa s-a încheiat cu un tratat care stipula integritatea şi independenţa statului marocan şi deplina libertate a statelor în relaţiile cu Marocul. Franţa, însă, avea rolul de a asigura ordinea internă în Maroc, Londra refuzând soluţia propusă de germani privind supravegherea internaţională asupra Marocului. Mai mult, Parisul a căpătat dreptul de a inaugura o bancă a Marocului, bancă în care Franţa, în calitate de creditor principal, avea o poziţie dominantă. Deci, implicit, se recunoştea subordonarea băncii Marocului de către Franţa. În concluzie, prima criză marocană nu declanşează un război franco-german, iar Franţa îşi întăreşte relaţiile cu Anglia şi Rusia. În 1907 se încheie convenţia anglo-rusă prin care Marea Britanie renunţă la Tibet, iar Rusia la Afganistan. În acest fel, prestigiul Germaniei este umbrit şi diminuat.

Criza nordică a fost legată de problema separării dintre Suedia şi Norvegia, între cele două ţări, aşa cum stipulase Congresul de la Viena, fiind realizată o uniune. La Conferinţa de la Karlsbad între delegaţii norvegieni şi suedezi a intervenit chestiunea separării, ulterior cele două ţări având raporturi dramatice, în sensul că Norvegia se va apropia de Anglia, iar Suedia de Germania. Marile puteri semnează, în 1907, la Kristiana un tratat cu regele Norvegiei prin care recunosc independenţa acestei ţări.

6

Criza bosniacă s-a declanşat pe fondul revoluţiei junilor turci din 1908–1909. Profitând de evenimentele petrecute în Imperiul Otoman, Austro-Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina, care din 1878 se aflau în administraţia Antantei. Noul regim otoman, în schimbul a 2,5 milioane lire turceşti, recunoaşte anexarea, încheind un acord, în acest sens, cu Austro-Ungaria.criza bosniacă a însemnat un triumf al diplomaţiei germane şi austro-ungare, fapt ce a adâncit şi mai mult disensiunile dintre blocurile militare opuse, Tripla Alianţă impunându-se Antantei în Balcani. Totodată, Italia se îndepărtează de Tripla Alianţă şi se apropie de Rusia, semnând o înţelegere cu Petersburgul, în 1909, pentru păstrarea status-quo-ului în Balcani.A doua criză marocană a avut loc în 1911, când a izbucnit o răscoală în Maroc. Sub pretextul protejării coloniştilor europeni, Parisul ocupă oraşul Fès (sudul Marocului) şi apoi capitala, trecând Marocul sub autoritate franceză. Acest fapt însemna o încălcare a acordului de la Algesiras, generând reacţii dure din partea Berlinului

Criza balcanică a fost deschisă de Italia, care a pornit un război "neinspirat" împotriva Imperiului Otoman pentru a-l forţa să recunoască ocuparea de către ea a zonelor Tripolitania şi Cirenaica (din Africa). Imperiul Otoman fiind înfrânt, statele balcanice profită de această situaţie pentru a-i obliga pe turci să se retragă definitiv din Balcani. Războiul izbucneşte în octombrie 1912 şi se încheie în 1913, prin Pacea de la Bucureşti, când România se afirmă sensibil în această parte a Europei.

Liga balcanică alcătuită din Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia obţine victoria împotriva Porţii, dar învingătorii nu s-au înţeles între ei în privinţa împărţirii teritoriilor. Sub egida marilor puteri, la 30 mai 1913, la Londra se semnează un tratat care satisface Austro-Ungaria, dar nemulţumeşte Bulgaria. Se prevedea crearea unui stat albanez sub protectorat austriac, blocându-se accesul Serbiei la Marea Adriatică. În iunie 1913, Bulgaria atacă Serbia. Aceasta, împreună cu Grecia şi România se coalizează şi atacă Bulgaria, generând al doilea război balcanic. Pacea pecetluieşte divizarea Macedoniei: Grecia înglobează Salonicul, Serbia preia Scoplie, iar Bulgaria nordul provinciei. Albania ocupă coasta Adriatică (în sudul Muntenegrului), până la insula Corfu (Grecia). Astfel, Grecia creşte teritorial ca urmare a înglobării unei părţi a Macedoniei. De asemenea, României îi revine sudul Dobrogei (Cadrilater), în defavoarea Bulgariei. Dar, marea învingătoare pare a fi Serbia, care se afirmă ca o putere în ascensiune în Balcani. Aflată sub influenţa Rusiei, Serbia Mare este o ameninţare latentă pentru Viena. Pentru a fi păstrat echilibrul european dintre marile puteri, unele hotare trebuiau să fie intangibile, întrucât modificarea lor ar fi însemnat război.

În 1912 se reînnoiesc acordurile Triplei Alianţe şi Triplei Înţelegeri. Bulgaria şi Turcia gravitează spre Puterile Centrale, iar România se apropie de Antantă. Marele război, deşi părea aproape evitat, în realitate se apropia cu paşi repezi.

8. Consecinţele imediate ale primului război mondial.Primul Război Mondial a fost un şoc enorm pentru Europa.Războiul a afectat toate planurile vieţii, de la cel material la cel psihic, pentru mulţi el apărând ca cea mai mare calamitate de la căderea Romei.Războaiele secolului al XX-lea au fost provocate de dezintegrarea imperiilor habsburgic şi otoman, de disputa privind dominaţia asupra Europei şi de amploarea şi sfârşitul colonialismului .În 1914, Freud, în Consideraţii actuale asupra războiului şi asupra morţii, analiza lipsa totală de pregătire a opiniei publice în faţa unui număr impresionant de morţi, idee pe care o va relua în 1918.

Francezii au pierdut în război unul din trei bărbaţi, iar englezii o jumătate de milion sub 30 de ani, dintre care a fost sacrificată întreaga generaţie cu studii superioare de la Cambridge şi Oxford.

Natura ucigaşă a războiului a înăsprit spiritele. Paradoxul războaielor europene din secolul al XX-lea este acela că întreţin fascinaţia pentru mişcare

Războiul a fost "total" din trei puncte de vedere: a) nu au participat numai efectivele armate ale ţărilor beligerante ci întreaga populaţie (70 milioane de oameni din 28 de ţări); b) urmările lui nu au fost resimţite nu numai în zonele de operaţiuni, ci pe întreg teritoriul statelor beligerante (şi a celor neutre ca Spania, Olanda, cele trei ţări scandinave şi Elveţia); c) a fost purtat în toate mediile fizice posibile (pe uscat, în aer, pe apă şi sub apă).

7

Au căzut victime ale războiului 10 milioane de morţi, 22 milioane de răniţi, plus 10 milioane care au suferit de epidemii grave. Sacrificiile au părut inutile, iar acest sentiment de frustrare a avut efecte sociale foarte adânci. Războiul a zdruncinat Europa şi a bulversat economia ei, a schimbat regiuni şi structuri sociale, a răsturnat echilibrul unor sisteme de forţă, a avut urmări psihologice asupra stărilor de spirit, a conţinutului şi istoriei ideilor.

Războiul a generat "cascada tronurilor", după cum spunea Take Ionescu. În primul rând, Imperiul Austro-Ungar s-a prăbuşit. Imperiul Rus a fost distrus de revoluţie şi înlocuit cu Uniunea Sovietică, paralizată de războiul civil, de invazia străină, de ideologia totalitară, precum şi de o "incompetenţă crasă" în guvernare. Imperiul Otoman, s-a dezintegrat iar Imperiul German a fost înlocuit cu Republica de la Weimar.

S-a produs o bulversare totală a vieţii politice interne, precum şi a raporturilor dintre state. În sistemul politic european s-a modificat raportul dintre statele mici şi mari ale Europei. Primele au crescut semnificativ ca pondere, iar cele mari s-au redus. Dacă înainte de război erau cinci sau şase mari puteri, după au rămas doar două, Anglia şi Franţa (sau două şi jumătate, Italia având un statut îndoielnic de mare putere). Germania reapare ca forţă majoră doar la mijlocul perioadei interbelice, în vreme ce Rusia nu cunoaşte o asemenea evoluţie în perioada interbelică . Pentru Ungaria, războiul a fost un dezastru teritorial, ea reducându-se cu două treimi, ca urmare a triumfului principiului naţionalităţilor şi a formării sau desăvârşirii statelor naţionale.

Marea Britanie şi Franţa au fost slăbite de războiul în sine, dar şi de angajarea exagerată în problemele din afara Europei pentru a compensa pierderile suferite şi a acumula o forţă suplimentară pe care o socoteau ca fiind necesară în procesul dezvoltării şi afirmării lor ulterioare.

Imperiul britanic a promovat la nivelul Europei o sensibilă politică de izolare, urmărind să se implice cât mai puţin posibil în afacerile ei, iar la scară mondială nu s-a mai bazat pe o expansiune colonială.

Războiul din 1914–1918 a reprezentat declinul Europei din poziţia de primă putere economică şi politică în lume. S-au afirmat Statele Unite şi Japonia pe arena mondială. Deşi SUA a abandonat izolaţionismul, la sfârşitul Primului Război Mondial ea nu devine, totuşi, arbitru al situaţiei mondiale. Două au fost contribuţiile importante ale SUA şi ale preşedintelui Wilson la elaborarea unui nou echilibru european şi mondial prin conţinutul tratatelor de pace.

În primul rând este vorba de impunerea principiului autodeterminării ca bază a reaşezării frontierelor politice ale Europei. Cele 14 puncte ale lui Wilson, expuse în faţa Senatului

9. Sistemul de la Versailles- jalon în viaţa continentului european în perioada interbelică

Pe fondul acestor principii s-a constituit sistemul de la Versailles, care reprezintă un jalon în viaţa continentului european şi a întregii lumi. Conferinţa şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, ea fiind chemată să înfăptuiască trei obiective importante: a) să recunoască stările de lucruri existente după dezmembrarea celor patru imperii care au fost înlocuite cu o serie de state-naţiuni; b) să îndrepte inechităţile; c) să asigure progresul paşnic al umanităţii. Pe această bază, conferinţa trebuia să fixeze frontierele, să soluţioneze chestiunea "reparaţiilor" şi să stabilească noul echilibru european. Aşezările de frontiere stabilite la Versailles au fost, în decursul timpului, aspru criticate de perdanţii teritoriali, aceştia socotind tratatele ca fiind un privilegiu cinic al învingătorilor. Dar, cu toate aceste defecte recunoscute, ele au eliberat de trei ori mai mulţi oameni de sub stăpânire străină decât pe cei care i-au supus noilor orânduieli.

Tratatele de la Versailles (tratatul cu Germania semnat la Paris, cu Austria la Saint-Germain, cu Ungaria la Trianon, cu Bulgaria la Neuilly, cu Turcia la Sevres) au consacrat triumful principiului naţionalităţilor ca fundament al construcţiei de stat din Europa. La conferinţa de la Paris principalele hotărâri au fost luate de cei patru mari reprezentanţi ai SUA, Anglia, Franţa şi Italia (Wilson, Lloyd Georges, Clemenceau, Orlando). Dar, cei patru mari nu au putut controla desfăşurarea lucrărilor, cum o făcuseră la Viena miniştrii marilor puteri. Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în cadrul a 58 de comisii, fiind stabilite câte una pentru fiecare ţară.

Personalitatea cea mai reprezentativă a Conferinţei de pace a fost liderul american Wilson. El s-a confruntat deseori cu Clemenceau, "supranumit tigrul". Dacă americanii şi anglo-francezii încercau să facă o nouă ordine mondială, italienii au venit la Paris cu scopul de a culege cât mai mult din "prada" de război.

8

Senatul american a refuzat să ratifice tratatul de pace al cărui artizan principal fusese Wilson.SUA nu a făcut parte din societatea Naţiunilor.

10. Cauzele care au lipsit tratatele de pace de la Paris (1919-1921) de autoritatea cuvenită

Au mai fost câteva motive care au lipsit tratatele de pace de autoritatea cuvenită.

În primul rând, Rusia sovietică nu a participat la Versailles, nefiind invitată şi consultată. Guvernanţii de la Moscova au considerat tacit că nu sunt angajaţi în respectarea tratatelor încheiate. Lenin a socotit forumul păcii ca reprezentând o adevărată "Internaţională Neagră", destinată a conserva ordinea burgheză. La 15 octombrie 1920 spunea: "Când Rusia sovietică se va întări, praf şi pulbere se va alege din Tratatul de la Versailles" . Pentru Lenin pacea era o "orgie capitalistă" stabilită de ţări care aveau drept obiectiv intervenţia în războiul civil din Rusia.

Imperiul Rus a avut totdeauna un rol în echilibrul european. Prin neparticiparea Rusiei sovietice, ordinea politică europeană din răsăritul continentului a implicat un factor de nesiguranţă, de risc, a stat permanent sub "sabia lui Damocles".

Apoi, sistemul de la Versailles nu a luat în considerare interesele Germaniei, Rusia şi Germania alcătuind mai mult de jumătate din populaţia Europei. În acest fel, sistemul de la Versailles nu a inclus cele mai puternice naţiuni din Europa. Numai o conştientizare limpede a acestui fapt dezvăluie realitatea că pactul era sortit eşecului.

În privinţa Germaniei erau poziţii diferite ale liderilor europeni şi americani. În vreme ce Clemenceau se pronunţa pentru o pedepsire drastică a Germaniei, Lloyd Georges era mult mai rezervat, iar SUA nu dorea o învinovăţire a acesteia.

Astfel, formula rezultată la Conferinţa Păcii de la Paris nu a semănat cu pacea de la Viena, fiind eliminate din securitatea continentului două state: Germania şi Rusia. Secolul de pace al Congresului de la Viena s-a bazat pe trei piloni în egală măsură indispensabili: a) o pace conciliatoare cu ţara învinsă (Franţa); b) un echilibru de forţe; c) un sentiment comun al legitimităţii, credibilităţii.Arhitecţii acordului de la Versailles au realizat exact opusul a ceea ce îşi propuseseră. Ei au încercat să slăbească Germania din punct de vedere fizic, dar n-au făcut decât să o întărească în plan geopolitic. . Germania avea o poziţie mult mai bună de a domina Europa în perioada interbelică decât a avut-o înainte.

Congresul de la Viena nu a stabilit o pace punitivă, iar Franţa nu a fost umilită, ci admisă în sistemul de congrese, păstrându-şi vechile frontiere. Echilibrul puterii şi sentimentul comun al legitimităţii a fost exprimat de Cvadrupla Alianţă (Marea Britanie, Prusia, Rusia, Austria) şi Sfânta Alianţă (Austria, Rusia, Prusia).

Tratatul a favorizat apropierea Germaniei de Rusia cu consecinţe nefaste atât pentru Estul Europei, cât şi pentru întreaga Europă. Securitatea Europei era minată de la început întrucât Germania a încheiat tratative cu ruşii (un acord în 1919 şi o convenţie militară în 1921). Apoi, tratatul de la Rappalo (în apropiere de Genova) din aprilie 1922 însemna o sfidare la adresa Versailles. Baza tratatului avea drept obiectiv eludarea principiilor înscrise la Versailles. Germania oferea ajutor pentru refacerea Rusiei sovietice, fapt care în aparenţă era un lucru bizar, în condiţiile când Germania reclama clauzele împovărătoare ale acordului de la Versailles.Cel mai grav neajuns psihologic al tratatului a fost articolul 231 despre clauza vinovăţiei de război. La Conferinţa de la Paris s-a alcătuit o comisie pentru stabilirea responsabilităţilor, aceasta acreditând ideea că întreaga conflagraţie a avut loc exclusiv din vina Germaniei. Prin articolul 231 din Tratatul de la Versailles, Germaniei i s-a impus să recunoască acest lucru.

Europa, după 1918, a fost instabilă din punct de vedere politic, deoarece Versailles nu a funcţionat cu un sistem la care să adere puterile majore ale Europei. Unii istorici au socotit că anii 1919–1939 nu au fost ani de pace reală, ci întreruperea unui război care a durat treizeci de ani, din 1914 şi până în 1945. În această perspectivă, Tratatul de la Versailles apare ca fiind "ceva mai mult decât un armistiţiu între două războaie" .

11. Revoluţia bolşevică şi impactul ei asupra mentalului colectiv european

Cea de-a doua componentă a valului revoluţionar a fost revoluţia bolşevică. Impactul revoluţiei bolşevice asupra mentalului colectiv european a fost uriaş. Pentru occidentali, în special, impresia a fost teribil de puternică.

9

În preajma Primului Război Mondial niciun stat european nu avea instituţii atât de învechite ca Rusia ţarilor. Spre deosebire de ţările europene care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea intraseră într-un puternic proces de dezvoltare, Rusia a întors faţa modernizării.

Pe fondul stării de înapoiere, la începutul secolului al XX-lea s-a declanşat o luptă înverşunată între trei tipuri de forţe politice: a) unele care doreau să salveze vechiul regim; b) altele care încercau să-l reformeze; c) iar cele mai radicale voiau să-l distrugă.

Erorile guvernării ţariste au fost amplificate de starea de război. Dincolo de faptul că ţarul Nicolae al II-lea nu avea talent în guvernare asemenea predecesorilor săi, în 1915 el preia direct conducerea armatei, încredinţând treburile imperiului Alexandrei, soţia sa şi mai puţin pricepută în problemele politice decât el. Din păcate, ţarina se afla sub influenţa lui Grigori Rasputin, un ciudat şi straniu lider spiritual care excela în corupţie, beţie, promiscuitate şi nu avea nicio competenţă în guvernare. Era capabil doar să ţină sub control hemoragiile moştenitorului tronului, Alexei, bolnav de hemofilie.

În decembrie 1916, un grup de nobili din înalta aristocraţie rusă l-au asasinat pe Rasputin în speranţa de a salva vechiul regim şi a-i trezi la realitate pe Romanovi. În preajma revoluţiei, toate straturile societăţii se pronunţau împotriva actualului mod de funcţionare a sistemului ţarist.

Regimul ţarist s-a prăbuşit în momentul când la 23 februarie (8 martie) au început manifestaţii de stradă haotice în capitala Rusiei, la Petersburg, cu ocazia zilei de 8 martie. Grupuri de femei au cerut pâine, iar unităţile armatei trimise să înăbuşe demonstraţia s-au alăturat mulţimii. Deşi ţarul a interzis manifestaţiile, acestea au crescut în amploare. Liderii Dumei (Parlamentului) au luat atitudine împotriva ţarului, formând un "guvern provizoriu". La 15 martie 1917 Nicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său Mihail care, la rându-i, renunţă la tron.

Statul ţarist, deşi imens, era neobişnuit de fragil, dezorganizat politic, precum şi din punct de vedere economic şi tehnic . Mulţi contemporani, în momentul desfăşurării evenimentelor din Imperiul Rus au avut impresia că sunt martorii unei revoluţii fără precedent, începută de sus în jos.

Căderea ţarismului a determinat o situaţie confuză în ceea ce priveşte gestionarea puterii. Caracteristica fenomenelor politice din Rusia a fost dualitatea puterii. Pe de o parte, s-a creat guvernul provizoriu, dominat de partidele grupate în Blocul Constituţional Democrat, cel mai important dintre ele fiind Partidul Constituţional Democrat, creat în 1905, (KD-cadeţi) care urmăreau instaurarea unui regim de tip occidental, fiind partide de orientare liberală. Pe de altă parte, s-au creat Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, cel mai important fiind Sovietul din Petrograd cu o mare influenţă în rândul armatei. Sovietul din Petrograd grupa socialiştii revoluţionari, care înclinau către o tactică teroristă, de asasinare a conducătorilor oficiali, ca modalitate de subminare a ţarismului, şi cele două aripi ale Partidului Social Democrat: bolşevicii, care din 1903 îmbrăţişau doctrina lui Lenin, şi menşevicii, adepţii doctrinei tradiţionale. Sovietele de revoluţionari s-au creat în toată ţara, având un mare ecou în rândurile muncitorilor şi ţăranilor.

Guvernul provizoriu s-a uzat rapid, între membrii acestuia existând divergenţe în privinţa încheierii păcii separate cu Puterile centrale. Criza politică a avut ca efect imediat căderea guvernului. Guvernele care i-au succedat lui Miliukov, cele conduse de Lvov şi Alexandr Kerenski, n-au satisfăcut aşteptările ruşilor.

În aceste condiţii, s-a produs ascensiunea la putere a bolşevicilor. Victoria bolşevicilor s-a datorat activităţii lui Lenin, care la izbucnirea revoluţiei din februarie se afla în Elveţia. În aprilie 1917 s-a înapoiat în Rusia, cu sprijinul diplomaţiei secrete germane interesate în câştigarea războiului ca urmare a eventualei eliminări din conflict a Rusiei, lansând faimoasele Teze din aprilie. Ele întruchipează programul bolşevic de cucerire a puterii şi instaurare a unui regim dictatorial sub forma Republicii Sovietelor. Se cerea încheierea imediată a păcii, trecerea pământului în posesia ţăranilor şi preluarea întregii puteri de către Soviete. La început bolşevicii s-au opus Tezelor din aprilie, socotind, în spirit marxist, că o revoluţie poate avea loc numai după parcurgerea etapei de dezvoltare capitalistă, deci după victoria acesteia în Occident. Lenin a reuşit să-şi impună, în final, punctul său de vedere, el bucurându-se de o adeziune în rândul maselor de soldaţi, muncitori, ţărani.

În septembrie 1917, bolşevicii au cucerit majoritatea în Sovietul din Petrograd unde preşedinte era Leon Troţki.

Bolşevicii au putut prelua puterea în cadrul Sovietelor datorită revoltelor din vara anului 1917. Aceste evenimente s-au desfăşurat pe fondul revoltei din iulie, când un grup de rebeli militari din unităţile staţionate în Petersburg, cu sprijinul bolşevicilor, au început atacul împotriva guvernului. La 18 iulie mişcarea a fost reprimată, bolşevicii fiind acuzaţi de trădare

10

datorită faptului că erau susţinuţi de nemţi. Lenin se refugiază în Finlanda, iar o vreme popularitatea bolşevicilor s-a diminuat. Ea a fost refăcută, însă, în urma afacerii Kornilov.

Cel care a pregătit insurecţia din octombrie 1917 a fost Leon Troţki. Preluarea puterii de către bolşevici, conform planului troţkist, trebuia să se desfăşoare cu ocazia deschiderii Congresului Sovietelor din întreaga Rusie, din 7 noiembrie 1917. În seara de 6 noiembrie, bolşevicii au ocupat punctele strategice ale capitalei şi Palatul de iarnă. Preluarea puterii s-a desfăşurat pe cale paşnică, dar ulterior revoluţia a inclus acte de violenţă fără precedent în istorie. Congresul Sovietelor a aprobat "Revoluţia din Octombrie" şi a destituit guvernul condus de Kerenski, bolşevicii devenind stăpâni pe întreaga Rusie. Acelaşi congres a aprobat noul guvern numit Consiliul Comisarilor Poporului, având în frunte troica Lenin, Troţki şi Stalin. Leon Troţki a ocupat fotoliul de externe, iar I.V. Stalin la naţionalităţi.

12. Valul revoluţionar şi componenta sa naţională. Importanţa europeană a creării sau desăvârşirii Statelor naţionale

La izbucnirea războiului, în 1914, nu exista în rândul taberelor aflate în conflict o viziune coerentă în privinţa viitoarei organizări statale a Europei. Două evenimente politice au stat la baza luptei popoarelor pentru autodeterminare: Conferinţa pe întreaga Rusie a partidului bolşevic care, la 14 noiembrie 1917, a cerut "dreptul la autodeterminare şi constituirea de state independente" pentru toate popoarele din Rusia , şi mesajul preşedintelui Wilson, prezentat la 8 ianuarie 1918 Congresului SUA, în care cerea autonomia popoarelor din Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, crearea unei Polonii libere.

După pacea de la Brest-Litovsk (martie 1918) guvernul rus a renunţat la suveranitatea sa asupra Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Ucrainei, Basarabiei, iar populaţia din aceste teritorii, prin adunări reprezentative, şi-a hotărât soarta pe baza principiului naţionalităţilor. La 18 noiembrie 1918 a fost proclamată independenţa Lituaniei, la scurt timp Estonia s-a proclamat stat independent. Finlanda şi-a obţinut dreptul la existenţă în urma unui război civil. Ucraina şi-a proclamat în iunie 1917 autonomia, iar la 20 noiembrie 1918 Rada a hotărât crearea unei republici naţionale. La 2 decembrie 1917 Sfatul ţării din Chişinău a hotărât proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, care a devenit independentă la 24 ianuarie 1918. La 27 martie 1918 Sfatul Ţării, cu majoritate de voturi, a hotărât unirea Basarabiei cu România.

Prăbuşirea militară a Puterilor centrale şi Mesajul preşedintelui Wilson au favorizat declanşarea revoluţiilor naţionale în cadrul dublei monarhii austro-ungare. La sfârşitul lui septembrie 1918, Consiliul naţional maghiar a dorit constituirea unui stat maghiar în graniţele lui medievale. La 12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a proclamat Republica Austria, după ce la 11 noiembrie, ultimul împărat habsburg Carol I, părăsise ţara. La 28 noiembrie, Marea Adunare Naţională a românilor din Bucovina a hotărât unirea Bucovinei cu România. La 1 decembrie 1918 Consiliul Naţional Român a hotărât, la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România.

Paralel cu aceste evenimente, la sfârşitul lunii octombrie a izbucnit la Praga revoluţia naţională cehă, care la 28 octombrie 1918 a proclamat crearea statului independent ceh. Două zile mai târziu, Consiliul Naţional a adoptat declaraţia de integrare a Sloveniei în cadrul Statului Cehoslovac unitar. La 7 noiembrie 1918 s-a format la Liublin un guvern popular care a proclamat Republica Poloneză. În Balcani, dezmembrarea monarhiei habsburgice a condus la constituirea regatului sârbo-croato-sloven, la 1 decembrie 1918, la care au aderat Muntenegru, Vojvodina, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina. Izbucnirea revoluţiei naţionale turce a condus la formarea statului naţional modern turc. Principiul naţionalităţilor a fost adoptat şi de o serie de popoare din Asia, Africa şi cele două Americi.

13. Primele măsuri revoluţionare luate de Lenin şi războiul din Rusia sovieticăPrimele măsuri revoluţionare luate de Lenin au fost cele două decrete asupra păcii şi asupra pământului. Pacea separată cu Puterile Centrale însemna o trădare a aliaţilor, însă Lenin a înţeles că numai în acest fel putea salva revoluţia bolşevică. Abolind marea proprietate funciară, regimul a iniţiat apoi şi o serie de reforme privind naţionalităţile, separarea bisericii de stat, controlul muncitorilor asupra fabricilor şi, în final, naţionalizarea. Moscova a devenit capitala Rusiei sovietice, în martie 1918, iar la 3 martie 1918 a fost semnată Pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale. În iulie 1918, Congresul al V-lea al Sovietelor a adoptat Constituţia Republicii Sovietice Federative Ruse care consacra rolul unic al partidului bolşevic în conducerea societăţii. Sub privirile uimite ale unei Europe sleite de puteri în timpul războiului, se instaura primul regim totalitar din istoria ei, sub forma dictaturii proletariatului care de la început şi-a pus pecetea sângeroasă asupra secolului al XX-lea. Lenin a fost demonul distrugerii sălbatice a vechii burghezii liberale, inspirând nu numai teroarea revoluţionară, ci transformând-o şi într-o instituţie de stat. A creat o variantă rusească de comunism marxist radical. Plehanov, adevăratul

11

creator al marxismului rus, în a cărui organizaţie Iskra s-a înscris şi Lenin, îl acuza pe acesta că "nutreşte un spirit exclusiv sectar", confundând "dictatura proletariatului cu dictatura asupra proletariatului" .

Lenin a fost primul organizator profesionist de politică totalitară, ideea forţei fiind ilustrată nu numai în practica politică, ci şi în scrierile sale, unde abundă metaforele militare: stări de asediu, pânze de oţel, baricade, a suda, a extermina etc. Ideile lui Lenin au fost preluate de Mussolini, care a activat iniţial în mişcarea socialistă italiană.

În vara anului 1918 a izbucnit războiul civil care a provocat ruşilor suferinţe mai grele decât războiul mondial. În timpul războiului civil, opozanţii revoluţiei ruse s-au aflat pe punctul de a răsturna de la putere noua conducere.

Pentru a salva revoluţia, noul regim a luat o serie de măsuri extrem de dure, denumite "comunism de război" care a supravieţuit în diferite forme până la sfârşitul anilor '80. Socotind că tot ceea ce contribuie la victoria comunismului este moral, Lenin a dezlănţuit teroarea înfiinţând organe punitive specifice. În aceste condiţii a luat fiinţă organizaţia teroristă CEKA (Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi sabotajului) în frunte cu Felix Dzerjinski. Instituindu-se formula tipică epocii potrivit căreia "un bun comunist est un bun cekist", Felix Dzerjinski a primit misiunea de a lichida şi fizic burghezia ca clasă. Astfel, revoluţia din 1917, deşi la început s-a aflat într-o situaţie precară, prin terorism a devenit victorioasă punând capăt monarhiei ţarilor într-o modalitate atât de brutală încât a inculcat Europei o teamă cumplită, în perioada interbelică ajungându-se la o exagerare a pericolului bolşevismului.

Lupta dintre Armata Roşie şi facţiunile albe conduse de Anton Denikin a fost crâncenă, dezlănţuind o ofensivă în sudul Rusiei. Ele se luptau împotriva Sovietelor, cele mai importante forţe alb-gardiste desfăşurându-se în vestul Siberiei, sub conducerea lui Alexandr Kolceak. De asemenea, la nord-vest, în Estonia, exista o mişcare a albilor condusă de Nicolai Iudenici care a ameninţat chiar Petrogradul.

Armata Roşie a ajuns aproape la 5,5 milioane de oameni , conducătorul acesteia Leon Troţki dovedindu-se un excelent profesionist capabil să-i înfrângă pe "alb-gardişti". Pe bună dreptate se spune că Troţki a fost "braţul" revoluţiei bolşevice, iar Lenin creierul acesteia.

În timpul războiului civil, minorităţile naţionale din zona Asiei au încercat să-şi proclame independenţa, însă acţiunile lor au fost zdrobite de Soviete.

Intervenţia aliată împotriva revoluţiei bolşevice, alcătuită din 14 state, s-a dovedit a fi anemică. Motivul formal al coalizării aliaţilor a fost împiedicarea germanilor de a captura materialele de război, dar ea viza răsturnarea de la putere a comuniştilor. Neputând să extirpeze comunismul în Rusia, Occidentul a încercat să se apere de acesta cu ajutorul unui "cordon sanitar", România având un rol important în bararea expansiunii bolşevice. Rusia trebuia să rămână izolată, lăsându-i pe bolşevici "să fiarbă în suc propriu – după afirmaţia lui Wilson – până când circumstanţele aveau să-i facă pe ruşi mai înţelepţi" .

După triumful bolşevicilor un val de revoluţii a străbătut întreaga Europă.

14. Valul revoluţionar din Germania (1918-1919)

Prima explozie cu caracter comunist a avut loc în Germania, unde umilinţa înfrângerii s-a corelat cu celelalte nemulţumiri sociale. Izbucnită mai întâi în portul Kiel ca urmare a revoltei marinarilor, ea s-a extins rapid în centrele Bremen, Lubeck, Hamburg, la 9 noiembrie 1918, declanşându-se revoluţia la Berlin. Împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat trecând graniţa, împreună cu 51 de ofiţeri, în Olanda. Socialiştii moderaţi au proclamat Republica, alcătuind un guvern în frunte cu Frederich Ebert. În afara cercului de socialişti, susţinători ai Republicii erau marxiştii care doreau să instaureze republica sovietelor. Ei erau grupaţi în uniunea Spartakus în frunte cu comuniştii Karl Libknecht şi Rosa Luxemburg. Aceştia, în ianuarie 1919, s-au pregătit să răstoarne noua guvernare, generând o mişcare de amploare la Berlin. Revolta spartakiştilor a fost zdrobită de autorităţi, conducătorii comunişti ai revoltei fiind ucişi la 15 ianuarie 1919. Ei au devenit, apoi, simbolul martirilor comunişti care şi-au dat viaţa pentru victoria socialismului.

12

Pentru a pune capăt crizei bolşevice a fost adoptată rapid Constituţia de la Weimar, în Turingia, la 31 iulie 1919, Germania fiind proclamată republică. Potrivit Constituţiei, Germania republicană urma să se numească Reich (imperiu). Reichstagul, ales prin vot universal pe timp de 4 ani, se ocupa de pregătirea şi aprobarea legilor. Pe lângă acest organ legislativ mai funcţiona Reichsrathul, consiliu al Reichului format din reprezentanţii statelor (landurilor).

Landurile aveau propriile guverne şi adunări, în atribuţiile cărora intrau toate problemele cu caracter local. Problemele externe, finanţele şi legislaţia erau de competenţa guvernului central. În fruntea republicii era un preşedinte ales pe o durată de 7 ani. Atribuţiile acestuia erau destul de largi. Preşedintele numea pe cancelar şi pe miniştri, putea dizolva Reichstagul şi organiza noi alegeri.Max Weber, Constituţia de la Weimar a oferit Germaniei un cadru de dezvoltare democratic. Republica de la Weimar s-a confruntat cu grave probleme de natură economică şi politică.

Înfrângerea revoluţiei de la Berlin n-a însemnat sfârşitul mişcărilor de stânga din Germania, ci ele au continuat în Bavaria, unde, în aprilie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Bavareză, o creaţie politică ce a durat numai două săptămâni. Intervenţia armatei şi asasinarea şefului Republicii, Kurt Eisner, a marcat sfârşitul ei. După aventura bolşevică din Bavaria, criza politică s-a extins în Saxonia şi Turingia, prelungindu-se până în anul 1923. În octombrie 1923, aici s-au format guverne cu participarea comuniştilor. De asemenea, la Hamburg, în zilele de 23–25 octombrie 1923, forţele de ordine s-au confruntat pe străzile oraşului cu răzvrătiţii conduşi de comunistul Ernst Thalman.

15. Bela Kun şi revoluţia bolşevică maghiară

În Ungaria, revoluţia bolşevică a izbucnit având ajutor financiar sovietic. Bela Kun, conducătorul bolşevicilor maghiari a recunoscut faptul că în patru ani de guvernare a căpătat din partea lui Lenin două milioane de ruble. Investiţia pe care Rusia sovietică a acordat-o revoluţiei maghiare s-a datorat încrederii pe care a avut-o Lenin în posibilitatea răspândirii revoluţiei în Occident, şi de aici în întreaga lume. Cristian Rakovski, un marcant membru al comunismului internaţional, a fost trimis de Lenin la Budapesta, având misiunea de a-l sprijini în acţiunile sale pe Bela Kun. Guvernul sovietic instaurat la Budapesta, avându-l în frunte pe Sandor Gorbai şi pe Bela Kun, în calitate de ministru de externe, a comunicat întregii Europe alianţa cu Rusia sovietică, precum şi dorinţa de a declara război republicilor burgheze pentru a impune dictatura proletariatului. Primul stat vizat a fost România care s-a aflat sub o dublă ameninţare: la graniţa de est – Rusia Sovietică care nu se putea împăca cu pierderea Basarabiei şi la graniţa de vest – Republica Maghiară a Sfaturilor care urmărea ocuparea Transilvaniei. Exista pericolul unirii armatei bolşevice maghiare cu cea bolşevică rusă, care puneau sub o gravă ameninţare statul unitar român. Declanşând mobilizarea generală pentru a-i ataca pe cehoslovaci şi români, Bela Kun a obţinut unele succese împotriva armatei cehoslovace. Pe 20 iulie 1919, Bela Kun a declanşat atacul asupra României, iar contraatacul armatei române a distrus armata maghiară bolşevică. Armata română a ocupat Budapesta, la 3 august 1919, după ce în ziua precedentă Bela Kun părăsise capitala. În locul regimului comunist a fost instaurată dictatura lui Miklos Horty . Contrarevoluţia ce a urmat înfrângerii lui Bela Kun a fost extrem de brutală. Ungaria a fost proclamată regat, dar ultimul împărat habsburgic şi rege al Ungariei nu şi-a mai ocupat tronul, tentativele sale de a reveni la conducere fie chiar şi prin forţă eşuând. Amiralul Miklos Horthy "a fost numit regentul unui regat care rămăsese fără rege până în 1944 când s-a prăbuşit" .

16. Consolidarea puterii lui Stalin şi teroarea bolşevică

După aceste încercări eşuate de constituire a republicilor de tip sovietic, comunismul a fost stopat şi izolat în interiorul Rusiei.

În 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) care grupa republicile comuniste. În teorie acestea erau egale în drepturi, dar în practică elementul rus prevala, având întâietate asupra celorlalte. Prima constituţie fusese elaborată, după cum spuneam, în iulie 1918, în baza acesteia constituindu-se Republica Socialistă Federativă Rusă (RSFSR). Constituţia din 1918 a fost întocmită potrivit dispoziţiilor lui Lenin. Ea întruchipează sintetic "dictatura proletariatului" pe care Lenin a descris-o în mod brutal "un tip special de ciomag, nimic altceva" . După opinia lui Lenin, nu exista opoziţie între individ şi stat, întrucât individul era statul, deci nu putea exista conflict, cu excepţia în care individul este duşmanul statului. Ea a avut de înfruntat criza din anii 1918–1922, când războiul civil, bolile şi foametea au provocat moartea a 20 de milioane de ruşi. În martie 1921, marinarii de la garnizoana navală din Kronstadt, socotiţi a fi cei mai mari eroi ai revoluţiei bolşevice, s-au revoltat din cauza condiţiilor dure de viaţă impuse de aplicarea în practică a "comunismului

13

de război". Armata Roşie condusă de Troţki a reprimat cu brutalitate prima mare revoltă proletară. Apoi episodul Kronstadt a fost folosit pentru a se pune capăt oricărei reminescenţe de democraţie din interiorul partidului. Putem spune că, printr-o sinistră ironie a istoriei, comuna din Kronstadt a pierit la 18 mai 1921, ziua celei de a cincizecea aniversări a Comunei din Paris.Pentru a salva statul sovietic de la pieire, Lenin a trecut în 1921 la un program de reformă care combina comunismul dictatorial cu iniţiativa privată capitalistă. Noua Politică Economică (NEP) permitea funcţionarea micilor întreprinderi private, cu până la 20 de angajaţi, precum şi dreptul ţăranilor de a arenda pământ şi de a se angaja ca lucrători, fapt ce a generat o prosperitate a muncii în agricultură.

În 1924 a fost adoptată o nouă constituţie a URSS care prevedea structuri de conducere similare celor cuprinse în Constituţia din 1918. Puterea era deţinută de Congresul Sovietelor din întreaga Uniune Sovietică, alcătuit din 2000 de reprezentanţi ce se întruneau anual. În practică el nu avea autoritate. Comitetul său executiv central s-a transformat într-un organ bicameral compus din Consiliul Uniunii şi Consiliul Naţionalităţilor care nu administra, în realitate, problemele sovietice. Prezidiul şi Sovnorkomul asigurau conducerea statului pe baza ordinelor căpătate de la forul superior al partidului, Biroul politic care cuprindea 7 membri.

După moartea lui Lenin (21 ianuarie 1924) a început o luptă dură pentru putere între mai mulţi fruntaşi comunişti. Pe de-o parte Buharin, susţinut de Stalin, proslăveşte continuarea NEP axată pe creşterea producţiei agricole, pe de altă parte, Troţki şi Preobrajinski preconizează o dezvoltare accelerată a industriei grele. Dar dincolo de divergenţele legate de problemele economice, lupta politică avea drept obiectiv central controlul partidului şi supunerea faţă de secretarul general, oponenţii fiind reduşi la tăcere. Din această confruntare, câştigătorul a fost Stalin, care şi-a eliminat rând pe rând toţi rivalii: Troţki, Kamenev, Zinoviev şi Buharin. Însă, cea mai violentă înfruntare în planul dezbaterilor politice a fost cea dintre Troţki şi Stalin. Troţki era adeptul concepţiei potrivit căreia succesul URSS depindea de cel al revoluţiei mondiale, în vreme ce Stalin, preluând formula lui Buharin "socialism într-o singură ţară", afirma ideea că victoria comunismului în URSS poate avea loc, chiar dacă acesta nu cunoaşte un triumf pe plan mondial într-un viitor apropiat. La Congresul partidului din 1927, Troţki şi adepţii lui au fost excluşi din partid. În 1929 Troţki părăseşte Uniunea Sovietică, fiind apoi asasinat din ordinul lui Stalin în Mexic, în 1940.

Consolidarea puterii lui Stalin s-a datorat spaimei pe care sovieticii o aveau faţă de lagărele de muncă, unde erau deportaţi nu numai opozanţii regimului, ci şi oamenii care nu s-au implicat în viaţa politică. În urma terorii organizate de Stalin, cu sprijinul organelor de represiune (NKVD urmaş al CEKA), milioane de sovietici au căzut victime. Ohrana ţaristă, cel mai mare organism de acest fel din lume, avusese 15 000 de oameni. CEKA, la trei ani de la înfiinţare, avea 250 000 de agenţi. Dacă ţarii executaseră 17 oameni pe an, CEKA, între 1918–1919, ajunsese la o medie de 1000 pe lună. Chamberlain, primul istoric al revoluţiei ruse şi martor ocular, a calculat că până la sfârşitul anului 1920, CEKA condamnase 50 000 de oameni la moarte. Valurile de epurări din perioada interbelică au afectat nu numai partidul ci şi societatea civilă. În anii colectivizării, execuţiile au fost sistematice precum şi deportările în Siberia. Procesul de colectivizare a generat 10 milioane de victime, iar după afirmaţiile lui Hrusciov, Stalin, cu bună ştiinţă, a provocat o foamete cumplită în Ucraina în anii 1931–1932, când au murit peste 6 milioane de oameni.

Congresul partidului din 1934, deşi a proslăvit realizările lui Stalin, a adus şi unele critici conducătorului, opozanţii încercând să-l aleagă pe Serghei Kirov în funcţia de secretar general. Când cei 1200 de delegaţi la Congres au ales Comitetul Central, Stalin a primit cele mai multe voturi împotrivă. Pentru acest motiv, în decembrie 1934, Stalin a început campania de subordonare totală a partidului, prin asasinarea lui Kirov. Implicat direct în asasinat, Stalin i-a acuzat însă pe membrii NKVD de moartea lui Kirov, dezlănţuind o teroare printre cetăţenii din Leningrard (Petrograd, Sankt Petersburg), oraşul de baştină al lui Kirov. În urma a numeroase procese scurte, 30 000 de cetăţeni au fost trimişi în lagărele de muncă.

Între 1936 şi1938 Stalin a dezlănţuit "Marea epurare", căreia i-au căzut victime zeci de mii de comunişti. Aceasta i-a vizat în primul rând pe membrii elitei artistice şi majoritatea ofiţerilor armatei roşii care au fost fie executaţi, fie trimişi în lagărele de muncă. Circa jumătate din corpul ofiţeresc a fost împuşcat sau deportat, inclusiv 90% din generali.

În jurul marilor oraşe au fost amenajate "terenuri de execuţie", iar mulţi profesori universitari au fost asasinaţi sau trimişi în lagărele de muncă. În final, Stalin l-a acuzat pe şeful NKVD, Iagoda, că a exagerat represiunea şi l-a executat.

Stalin a avut o putere totalitară fără echivalent în lume şi fără precedent în istorie, iar în mâinile lui Internaţionala a treia a devenit "o sectă demnă de dispreţ", transformându-se pretutindeni "într-un auxiliar inconştient, dar eficace, al contrarevoluţiei" .

14

Consolidarea statului comunist prin forţă şi represiune, precum şi ofensiva partidelor comuniste din toate ţările europene, care activau ca secţii ale Internaţionalei Comuniste, dirijată de Moscova, au stimulat dezvoltarea unor forme de opoziţie de o extremă violenţă: fascismul şi hitlerismul.

17. Naşterea fascismului în Italia

Fascismul ajuns la putere a refuzat apoi să mai menţină vechile structuri politice şi a preluat controlul asupra societăţii. Transferul total al puterii şi eliminarea tuturor rivalilor a fost un proces care s-a derulat în timp, el fiind mai îndelungat în Italia (1922–1928) decât în Germania (1933–1934). Dar, odată realizat nu au mai existat obstacole politice interne în faţa unui lider populist (Duceführer), acesta devenind marele deţinător al puterii.

Naşterea regimului totalitar a avut loc în Italia. Spre deosebire de alte state europene, în Italia criza politică postbelică a cunoscut o evoluţie aparte. Încă din anii războiului, extremismul de stânga şi de dreapta era foarte puternic, ameninţând structurile democratice italiene. Italia se afla într-o situaţie economică dificilă, împrumutând sume uriaşe din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Astfel, în 1914, datoria Italiei era de 16 miliarde de lire, iar în 1919 aceasta ajunsese la 85 miliarde de lire. Creşterea inflaţiei a distrus grav economia italiană şi a lovit puternic clasa mijlocie, a cărei putere de cumpărare s-a redus sensibil, după război, cu mai mult de 25%. Mult sperata prosperitate socială aşteptată de majoritatea italienilor nu şi-a găsit locul, în vreme ce marii industriaşi obţineau profituri uriaşe. Progresul liberal şi fundamentele libertăţii umane au fost distruse de şocul războiului şi de consecinţele acestuia, cu atât mai mult cu cât o bună parte a populaţiei rămăsese indiferentă faţă de ideile libertăţii. Regimul liberal italian era expresia unei minorităţi, a unei elite care luptase cu înflăcărare pentru unitatea Italiei.

Dacă democraţia italiană s-a menţinut în vremea războiului, ea a fost însă incapabilă să facă faţă dificultăţilor postbelice. Începând din anul 1920, Italia s-a aflat în faţa ameninţărilor revoluţionare soldate cu greve şi confiscări de proprietate care au generat un adevărat haos politic. Pe de altă parte, în 1915, Italia intrase în război, având clare obiective de natură teritorială. Ea urmărea să ocupe un teritoriu aflat între peninsula italică şi cea balcanică, însă aliaţii occidentali i-au refuzat lui Orlando, prim-ministrul Italiei de atunci, regiunea respectivă, pe motiv că ea era locuită de mulţi slavi care, în acest fel, trebuiau să intre sub suveranitatea Italiei. Reprezentanţii dreptei cereau ca Italia să primească nu numai teritoriile stabilite pe baza înţelegerii cu Antanta, din 1915 (Tirolul de Sud, Trentina, Istria şi părţi din Dalmaţia), ci şi oraşul Fiume aflat pe graniţa Istriei. Socotind că oraşul este vital pentru economia statului iugoslav, conducătorii Marii Britanii, Franţei şi SUA au refuzat să-l predea Italiei, fapt ce a sporit înverşunarea naţionaliştilor care condamnau violent slăbiciunea liberală. Constatând că Italia nu va primi nici măcar Dalmaţia, pentru că acolo trăiau prea puţini italieni, şi că nu va lua parte la împărţirea coloniilor germane din Africa, naţionaliştii, sprijiniţi de mulţi dintre foştii combatanţi, cereau ca Italia să devină dinamică şi puternică, folosind şi alte metode decât cele diplomatice.

În vreme ce prim-ministrul Italiei se afla la Paris, în ţară se crease o atmosferă de nemulţumire, socotindu-se că pentru italieni victoria a fost "mutilată", iar pacea era, de fapt, o "înfrângere" dureroasă. În septembrie 1919, poetul Gabriele d'Annunzio, în fruntea unei armate personale formate din circa 1000 de oameni înarmaţi, a ocupat portul Fiume de la Marea Adriatică şi l-a declarat "oraş italian".

La Conferinţa de la Paris, în 1920, Italia în înţelegere cu Regatul Sârbilor, Slovenilor şi Croaţilor au declarat Fiume ca fiind oraş liber (azi Rijeka în Croaţia). În epocă, mulţi italieni au aprobat fapta de arme a lui d'Annunzio, socotind-o a fi dovada unui netăgăduit patriotism. Timp de un an, d'Annunzio a condus Fiume, devenind eroul postbelic al Italiei. Acuzaţiile aduse guvernului, stilul teatral de exprimare, au făcut din el modelul pentru cel mai mare duşman al liberalismului italian. Astfel, pe fondul crizei politice, s-a produs ascensiunea lui Benito Mussolini. Liderul fasciştilor italieni a făcut parte, la început, din mişcarea socialistă italiană, fiind exclus din Partidul Socialist în 1914, când îşi şi dă demisia din funcţia de redactor-şef de la Avanti şi înfiinţează publicaţia Il Popolo d'Italia. Înrolat în armată cu gradul de caporal, la întoarcerea din război declară că Il Popolo nu este socialist, ci este ziarul "combatanţilor şi producătorilor" . După cinci ani, în 1919, Mussolini organizează la Milano primele fascii, al căror nume amintea de puterea şi gloria Romei. Ele reprezentau grupări de luptă capabile să desfăşoare bătălia de stradă împotriva stângii revoluţionare.

Fasciştii au condamnat liberalismul şi democraţia ca fiind ideologii ce puneau drepturile individuale mai presus de datoriile naţionale. Folosind o propagandă naţionalistă, fasciştii, denumiţi cămăşile negre, îi atacau pe grevişti, împiedicând confiscarea proprietăţilor. În 1921, cu prilejul Congresului de la Roma, s-a creat Partidul Naţional Fascist, ce reunea în

15

rândurile sale 200 000 de membri. Bucurându-se de o mare popularitate, la doar un an de la înfiinţare, rândurile lui cresc extrem de rapid, ajungând în 1922 la 700 000 membri. O parte din guvernanţi socoteau că fascismul poate însănătoşi statul liberal, aflat într-o profundă criză, având forţa de a îndepărta ameninţarea revoluţionară şi a restaura privilegiile.

Mussolini şi-a atras de partea sa pe foştii combatanţi întorşi din război, pe marii proprietari şi industriaşi care se temeau de comunism. La sfârşitul lui octombrie 1922, Congresul fascist a hotărât declanşarea acţiunii de cucerire a puterii. La 29 octombrie 1922, Mussolini a început "Marşul asupra Romei", obligându-l pe regele Victor Emanuel al II-lea să-i încredinţeze formarea guvernului, iar pentru a evita vărsarea de sânge, regele a acceptat.

Stăpân pe putere, Mussolini a impus doctrina fascistă, care avea la bază supremaţia statului asupra societăţii şi primatul societăţii asupra individului. De altfel, eul individual a fost marele duşman al mişcărilor totalitare, fie de stânga, fie de dreapta. Fasciştii au condamnat liberalismul şi democraţia, în primul rând, datorită faptului că acestea aşezau drepturile individuale deasupra datoriilor naţionale. De altfel, pentru a-şi exprima şi expune vizibil opţiunile naţionaliste, fasciştii au recurs la simbolul fasciilor, împrumutat din emblema imperială a Romei antice, securea dublă şi mănunchiul de vergi (nuiele) ce o înconjoară, legate strâns între ele. Imaginea avea menirea de a evidenţia unitatea, puterea şi gloria statului, aşa cum trebuia să o perceapă opinia publică italiană, fasciştii promiţând fidelitate şi respect faţă de gloria de odinioară a Romei, prin întărirea rolului statului în raport cu individul.

Instrumentul principal prin care s-a exercitat autoritatea statului asupra individului a fost forţa. Beneficiind de o indiscreţie completă, statul pătrunde în viaţa întreprinderilor, în interiorul familiilor, în desfăşurarea activităţilor culturale, artistice, sportive, spărgând vechile structuri ale societăţii civile. Fascismul a însemnat întoarcerea la absolutism, fiind "un nou Ev Mediu pentru omenire" , cea mai urâtă formă a dictaturii, care s-a dovedit a fi extrem de periculoasă pentru omenire.

Mussolini a păstrat vechile instituţii, inclusiv monarhia, dar toate au avut doar un rol decorativ, deoarece adevăratele pârghii de putere aparţineau ducelui, care exercita întreaga conducere în stat. Parlamentul a fost subordonat partidului fascist, iar electoratul aproba doar o listă de candidaţi propusă de acesta din urmă. În iulie 1924 a fost introdusă cenzura presei, iar în ianuarie 1925, Mussolini a format un comitet care să aducă îmbunătăţiri şi constituţiei. Apoi, în decembrie 1925, s-a votat legea care interzicea partidele politice şi sindicatele, crescând controlul fascist asupra administraţiei locale. În anul următor, în ianuarie 1926, Mussolini a obţinut dreptul de a emite decrete cu valoare de lege. Ultimele retuşuri constituţionale au fost aduse dictaturii în 1928, când regele şi-a pierdut dreptul de a-l alege pe primul ministru.

Pentru prima oară, în istoria modernă a Italiei, se instaura dictatura unui singur partid. Fasciştii ocupau toate posturile din administraţia de stat. De asemenea, poliţia se află sub controlul partidului, cămăşile negre devenind o forţă oficială plătită din bugetul statului. Partidul avea o structură piramidală, la bază el era format din fascii, iar la vârf îşi exercita puterea Marele Consiliu fascist, aflat sub controlul lui Mussolini. El avea şi menirea de a propune o listă de candidaţi posibili pentru postul de prim-ministru, iar regele putea să desemneze conducătorul guvernului numai din această listă.

Tehnicile de propagandă ale partidului fascist aveau menirea de a genera ataşamentul şi entuziasmul maselor faţă de măsurile luate de conducerea de stat. Din 1925, Mussolini a trecut la asocierea industriaşilor în corporaţii care au dobândit o mare putere economică, ele pătrunzând în comerţ şi industrie. În 1930, s-a produs fuziunea corporaţiilor cu instituţiile de stat, cu scopul de a crea un sistem de prosperitate, de care să beneficieze toate clasele sociale. Mussolini a creat o formulă celebră "Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului" , definind fascismul ca "o democraţie autoritară organizată, concentrată pe o bază naţională" .

Politica externă a lui Mussolini avea drept obiectiv să facă din Italia o putere de temut. În 1935, Italia invadează Abisinia, fapt ce a generat discuţii aprinse, dar sterile, fără consecinţe practice în cadrul Ligii Naţiunilor. În 1936, forţele italiene, alături de cele germane, l-au sprijinit pe Franco. Între Duce şi Hitler a existat o mare prietenie, dar, cu toate acestea, Italia a rămas neutră până în 1940, pe motiv că nu este pregătită să participe şi numai încurajată de succesele rapide ale Blitzkrigului intră în război.

În 1943, Mussolini a căzut de la putere în urma unui puci sângeros pus la cale de o parte din fruntaşii fascişti şi militari. Noul guvern creat a cerut pace, dar Il Duce reuşeşte să scape din închisoare şi cu ajutor german creează un guvern propriu, ce controla o parte din nordul Italiei, zonă care intră într-un adevărat război civil. Odată cu victoria trupelor aliate şi încheierea războiului, când a fost anunţat că forţele germane au capitulat, Mussolini, în mod sfidător, a declarat că va continua războiul în munţi. Dar, îndreptându-se spre oraşul Como, nu a găsit pe nimeni care să-l urmeze, fiind obligat să meargă singur spre munţi, unde a întâlnit trupele fasciste ce însumau cifra impresionantă de 12 persoane. Arestat de un partizan, împreună cu Clara Petaci, au avut un sfârşit tragic, trupurile lor fiind spânzurate în piaţa din Milano.

16

La alegerile din mai 1921, fasciştii obţinuseră 7% din voturi, respectiv 35 de locuri în parlament, în condiţiile când socialiştii, care erau cei mai numeroşi, obţinuseră 123 de locuri şi Partidul Popular 107 locuri. Pătrunderea în parlament pe cale democratică a dat fasciştilor un aer de respectabilitate politică, Mussolini prezentând violenţa fascistă ca pe un rău necesar pentru a salva Italia de bolşevism. Mai mult, prin propaganda abil afişată, fasciştii apăreau drept promotorii mişcării naţionale, pentru redarea "demnităţii pierdute" de care avea nevoie "Noua Italie". Deşi regele avea posibilitatea de a-l opri pe Mussolini în acţiunea lui de a prelua puterea sau de a-l demite ulterior, el nu a făcut acest lucru de teama stângii revoluţionare care părea ca principala ameninţare pentru regimul democrat. De altfel, la sfârşitul războiului, Partidul Socialist Italian, având 200 000 de membri, reprezenta o forţă politică considerabilă. Membrii lui au trecut, în întregime, după înfiinţarea Internaţionalei Comuniste, în "tabăra comunistă" , sporind frica elitelor conducătoare faţă de pericolul sovietic. Alegerile din 1924 fac dovada prăbuşirii oricărei legalităţi, violenţa şi teroarea fascistă asigurând victoria lui Mussolini. Socialistul Giacomo Matteoti, dezvăluind metodele folosite de fascişti pentru a prelua puterea şi aducând dovezi clare în acest sens, a fost asasinat în iunie 1924. Printr-un pact electoral încheiat cu liberalii de dreapta, fasciştii au obţinut majoritatea voturilor (66%), numărul deputaţilor socialişti în parlament ajungând la 374 din totalul de 535 de mandate. Creşterea numărului membrilor partidului fascist, de la 35 în 1921 la 374 în 1924, era impresionantă şi dovedea faptul că de acum încolo Il Duce avea cale liberă în realizarea rapidă a programului său.

Asemănările dintre fascism şi nazism sunt evidente, în primul rând, datorită fascinaţiei pe care o au oamenii de rând faţă de cei doi conducători. Dar, aşa cum releva Hannah Arendt, pentru mişcările totalitare, în general, şi pentru liderii lor, în particular, este caracteristică "uimitoarea repeziciune cu care ei sunt uitaţi şi surprinzătoarea uşurinţă cu care pot fi înlocuiţi" .

Atât Mussolini, cât şi Hitler au fost mistuiţi de dorinţa de putere, concentrând întreaga forţă a statului în mâinile lor. Dostoievski, în Amintiri din casa morţilor, descrie cancerul organic al puterii: "Tirania este obişnuinţă, îşi are viaţa ei organică proprie, se transformă în cele din urmă într-o boală" .

Asemănările dintre cei doi conducători sunt relevante în privinţa căilor şi metodelor prin care au încercat să înlăture opoziţia. Cenzura şi violenţa de stat le-au asigurat triumful, îngenunchind pe oricine dorea să li se opună. Această intoleranţă faţă de disidenţă este caracteristică regimurilor totalitare, atât de stânga, cât şi de dreapta. Dar, totuşi, în acest context, trebuie să facem şi o distincţie clară între Mussolini şi Hitler. Deşi Mussolini iubea expresia de "stat totalitar", el nu a creat un regim totalitar propriu-zis. Dovada acestui fapt constă în numărul surprinzător de mic şi caracterul relativ blând al sentinţelor pronunţate împotriva opozanţilor politici, mai ales în prima parte a guvernării, între anii 1926 şi 1932. Fascismul italian, spre deosebire de hitlerismul german, nu a putut institui un control absolut al societăţii. Acest fapt s-a datorat, în parte, capacităţii instituţiilor tradiţionale de a avea o anume autonomie sau chiar independenţă în cadrul statului. Este vorba, în primul rând, de puterea Bisericii romano-catolice, de unele instituţii administrative, precum şi de armată.

Mussolini a soluţionat conflictul dintre Biserica catolică şi statul italian, care avea o origine veche, încă din anii 1870, când se înfăptuise unificarea Italiei. La 11 februarie 1929 a fost semnat Acordul de la Lateran, prin care Papa era de acord să recunoască statul italian şi dreptul său de posesiune asupra Romei şi fostului stat papal. În schimb, statul italian recunoştea suveranitatea pontificală asupra Cetăţii Vaticanului, iar Papa primea o despăgubire de 30 de milioane de lire sterline. Concordatul a consfinţit catolicismul ca religie de stat în Italia. Biserica catolică şi politica fascistă au avut puncte comune în privinţa rolului familiei în societate, catolicismul susţinând că avortul şi controlul naşterilor sunt împotriva firii şi a lui Dumnezeu, iar în acest spirit Mussolini a lansat, în 1927, "Bătălia pentru naşteri", un program ambiţios de creştere a populaţiei italiene, care însă nu a putut avea rezultatele scontate. Doctrina fascistă s-a bucurat de o largă susţinere populară, oamenii sperând iluzoriu că liderii mişcărilor de dreapta le pot aduce tuturor categoriilor sociale siguranţă şi prosperitate. Nici Mussolini, nici Hitler şi nici Stalin nu s-ar fi putut menţine la putere, supravieţuind multor crize interne şi externe, dacă nu s-ar fi bucurat de încrederea cetăţenilor. Istoria a demonstrat că mişcările totalitare depind de forţa brută a mulţimii şi de atracţia pe care răul sau chiar crima o pot avea asupra ei.

18. Geneza şi apogeul hitlerismului

Ascensiunea nazismului şi apoi instaurarea lui Hitler la putere au însemnat una din cele mai mari calamităţi din istoria lumii.

Nazismul s-a dezvoltat pe fondul crizei economice şi financiare din anii '30, care a zguduit întreaga lume, având grave consecinţe politice în aproape toate statele europene. Tânăra Republică de la Weimar nu a putut supravieţui acestui

17

cataclism economic, ea fiind confruntată cu opoziţia vehementă a extremei drepte şi extremei stângi, în timp ce susţinătorii ei deveneau tot mai puţini şi mai slabi. În special Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor (NSDAP), creat în 1921, a atacat cu violenţă Republica de la Weimar, pe care o socotea ca fiind de influenţă evreiască. În cadrul partidului au fost create trupele de şoc, de asalt SA (Sturmabteilung), care aveau rolul de a declanşa un atac asupra guvernului pentru a prelua, prin forţă, puterea în stat. Cu ajutorul acestora, Hitler a început "puciul de la berăria din München ", la 8 noiembrie 1923. Defilarea trupelor în centrul München-ului şi ciocnirea lor cu autorităţile s-a soldat cu 14 morţi, Hitler fiind condamnat la cinci ani închisoare. Acţiunea întreprinsă de Hitler s-a soldat cu un eşec doar temporar, victimele contribuind, în timp, la amplificarea propagandei naziste, astfel încât, zece ani mai târziu, înfrângerea din 1923 s-a transformat într-o strălucită victorie.

În închisoare, Hitler a înţeles că trebuie să renunţe la mijloacele de forţă pentru cucerirea puterii şi să-şi asigure triumful prin alegeri libere, intensificând propaganda nazistă. Ştiind în mare parte, ce-şi doreşte, a scris Mein Kampf (Lupta mea), o carte ce prezenta proiectul de luptă al Germaniei pentru obţinerea spaţiului vital (Lebensraum). Cele două cuvinte – Kampf şi Lebensraum – au ajuns să fie la fel de semnificative. Folosind un naţionalism exacerbat şi un antisemitism virulent, Hitler credea că un popor, la fel ca şi o plantă, poate să crească sau să moară. Pentru a creşte, el trebuie să aibă un loc sau spaţiu vital, iar războiul reprezintă mijlocul prin care-l poate obţine. Considera că lupta este benefică pentru organismul politic. Dispreţuindu-i apoi pe toţi cei care nu sunt de origine "ariană", Hitler îi vedea pe evrei (şi ţigani) nu numai ca nişte fiinţe inferioare, dar şi malefice pentru societate. Ideile lui Hitler nu erau noi, ci ele fuseseră formulate de unii oameni politici, de istorici, economişti etc., încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. De fapt, ideologia nazistă reprezenta un amestec de naţionalism german corelat cu un soi specific de imperialism (Lebensraum) şi rasism, având puternice note de antisemitism şi de venerare a rasei ariene superioare.

Hitler era de o tenacitate obsesivă, urmărindu-şi ideile cu înverşunare până la punerea lor în practică. A dorit să scape Germania de evrei şi şi-a pus în practică proiectul de sacrificare a lor. Mein Kampf rămâne documentul oficial al luptei Germaniei pentru obţinerea de Lebensraum.

În perioada 1924–1929, Republica de la Weimar cunoscuse o sensibilă stabilitate caracterizată printr-o relativă prosperitate economică şi socială. Singurul şi adevăratul om politic al Republicii de la Weimar a fost Gustav Stresemann, cancelar în 1923 şi apoi ministru de externe până în 1929, care a ştiut să evalueze corect situaţia internă şi externă a Germaniei (obţinând Premiul Nobel pentru pace), menţinând strânse legături cu omologii săi britanic şi francez. Până în 3 octombrie 1929, când a decedat, Gustav Stresemann reuşise să reducă inflaţia, să asigure însănătoşirea economiei germane şi să realizeze stabilitatea politică. Reabilitarea Germaniei s-a datorat încrederii pe care puterile occidentale o aveau în personalitatea şi onestitatea lui. Înţelegând că, în ciuda limitelor impuse de Tratatul de la Versailles, Germania este cea mai puternică naţiune din Europa, Stresemann s-a străduit să creeze un climat favorabil din punct de vedere diplomatic pentru renaşterea valorilor economice şi politice ale ţării sale. Dar, cu toate acestea, Republica de la Weimar nu s-a bucurat de prea multă credibilitate în faţa germanilor. Ea se confrunta cu destule probleme încă de la înfiinţare, care, apoi, au fost exacerbate în anii 1929–1933.Deşi sistemul de la Weimar oferea posibilităţi pentru o dezvoltare democratică a Germaniei, el nu a fost, totuşi, destul de puternic pentru a rezista în faţa marii crize din 1929–1933. Aceasta afectează puternic Germania, mai ales după retragerea investitorilor americani, când producţia scade la jumătate. În timpul crizei, guvernele Heinrich Bruning (30 martie 1930 – 30 mai 1932) şi apoi Franz von Papen (1 iunie – 17 noiembrie 1932) au practicat o politică deflaţionistă, bazată pe creşterea impozitelor, scăderea salariilor, creşterea şomajului, generând mari nemulţumiri sociale.

Naziştii germani au căpătat sprijin din partea industriaşilor germani (Kirdorf, Tyssen), a marilor latifundiari şi a principalilor conducători ai armatei. Să nu uităm că mijloacele de propagandă folosite de nazişti erau extrem de costisitoare, iar participarea la campaniile electorale costa sume imense. Hitler a ştiut cum să organizeze partidul pentru a câştiga alegerile, în vreme ce în anii '20 avea o slabă influenţă politică. În 1932 obţine 230 de mandate în Reichstag dintr-un total de 600 (cu 100 de mandate mai mult decât socialiştii). Pentru Hitler votează, în 1932, 14 milioane de alegători, ceea ce reprezintă 37% din totalul voturilor, acesta fiind cel mai ridicat procent obţinut de un partid politic la toate alegerile desfăşurate în cadrul Republicii de la Weimar. Cu doi ani în urmă, în 1930, Hitler obţinuse 6,5 milioane de voturi, având 107 mandate în Parlament, ceea ce însemna mai mult decât o dublare a voturilor în 1932 faţă de 1930.

Fracţiunea dreptei moderate în frunte cu Kurt von Schleicher care a deţinut funcţia de cancelar înaintea lui Hitler (3 decembrie 1932 – 28 ianuarie 1933) a făcut presiuni asupra preşedintelui von Hindenburg (12 mai 1925 – 2 august 1934) pentru a-l numi pe Hitler cancelar. Schleicher se temea de o posibilă colaborare între von Papen şi socialişti. La 30 noiembrie 1933, Hitler este numit în fruntea guvernului, în calitatea de cancelar al Germaniei, funcţie pe care o va deţine până la moartea sa, în 30 aprilie 1945. După moartea lui Hindenburg, funcţiile de cancelar şi preşedinte au fost unificate, iar

18

prin decretul din 2 august 1934 Hitler şi-a asigurat puteri depline în cadrul statului, fiind numit "fuhrer şi cancelar" al Reichului.

Oamenii politici străini îl socoteau pe Hitler a fi un lider naţional rudimentar, la fel ca oricare altul, care se încadra firesc în atmosfera confuză din punct de vedere politic a Europei. Având o percepţie comodă asupra realităţii şi eliberându-se de responsabilităţile politice ce le reveneau, ei au preferat să nege la început că Hitler este un dictator şi să vadă în el un simplu partener de coaliţie care va reveni la structurile vechiului regim. Dar Hitler s-a pregătit minuţios pentru preluarea întregii puteri.

La sfârşitul lui februarie 1933 s-a produs incendierea Reichstagului, iniţiată de nazişti cu scopul restrângerii libertăţilor democratice. Cu acest prilej, Hitler a emis decretul "Pentru protejarea poporului german" din 28 februarie 1933, care a reprezentat primul mare suport al dictaturii. Comuniştii au fost acuzaţi de incendierea Reichstagului, fiind operate 4000 de arestări din rândul acestora. Libertăţile publice au fost suspendate şi partidul comunist interzis. Alegerile din martie 1933 s-au desfăşurat în condiţiile declanşării unei terori fără precedent. Partidul nazist a obţinut 44% din voturi, un scor scăzut faţă de alegerile precedente, dacă ţinem seama de mijloacele folosite de nazişti pentru a-şi spori voturile.

În aprilie 1933 a fost înfiinţat Gestapo-ul, poliţia secretă în frunte cu Hans Himler. La 14 iulie 1933, NSDAP a devenit partid unic, iar în câteva luni cucereşte întreaga putere. Gărzile personale ale lui Hitler şi trupele speciale SS sunt principale instrumente de impunere a voinţei dictatorului. Hitler îi elimină atât pe concurenţi, cât şi pe opozanţi. La 30 iunie 1934, în "Noaptea cuţitelor lungi", sunt eliminate, prin crimă, 20 de persoane în frunte cu Ernest Röehm, şeful SA, un posibil concurent al lui Hitler la conducerea partidului nazist, şi von Schleicher, devenit principalul său opozant.

După moartea lui Hindenburg, în august 1934, Hitler preia după cum aminteam, şi funcţia de preşedinte, devenind deţinător al tuturor puterilor şi având mână liberă pentru a pune bazele statului totalitar. Pentru a-şi asigura subordonarea întregii societăţi a fost instituit un redutabil sistem de propagandă, în fruntea acestuia fiind numit Goebbels.

19. Legile de la Nurenberg şi „Noaptea de cristal” (1938)

Au fost organizate mitinguri de mare amploare în întreaga Germanie, cele mai importante fiind desfăşurate la Nürnberg, unde, într-o adevărată stare de transă, mulţimea îl ovaţiona pe conducător. De altfel, Hitler şi-a datorat mult ascensiunea stilului său oratoric şi fascinaţiei "magice", ciudatului "magnetism" pe care-l iradia în jurul său, împotriva căruia se spune că nimeni nu era imun. În aceste condiţii, orice opoziţie faţă de regim a fost uşor eliminată sau anihilată.

Singurele forţe ale opoziţiei se găseau fie în rândurile armatei, fie în interiorul Bisericii catolice sau protestante, ambele culte având resentimente faţă de politica nazistă. În iulie 1933, Hitler a încheiat un acord oficial cu Biserica catolică, deschizând apoi, o campanie de restrângere a influenţei creştinismului asupra societăţii germane. Papa Pius al XI-lea (1922–1939) aduce oficial multe critici la adresa lui Hitler, însă succesorul său Pius al XII-lea (1939–1959) a manifestat o ciudată îngăduinţă faţă de nazişti.

Reich-ul lui Hitler era asemănător, în multe privinţe, celui al lui Bismark. Se deosebea însă fundamental de acesta atât din perspectiva contextului european şi mondial, cât şi din pricina naturii lui ideologice cu efecte devastatoare în planul vieţii politice. În timp ce Germania lui Bismark era o putere printre cinci sau şase puteri, în Europa interbelică Germania lui Hitler avea doar două corespondente: Anglia şi Franţa. "Un sistem bazat pe echilibrul de putere, dar cu doar trei pârghii principale, este mai dificil de menţinut decât unul cu şase." Odată Reich-ul întărit, Hitler a început campania împotriva evreilor. În temeiul Legilor de la Nürnberg, acestora le-au fost confiscate bunurile, fiind excluşi din afaceri şi din toate domeniile de activitate. La sfârşitul anului 1938 s-a dezlănţuit "Noaptea de cristal", ca urmare a asasinării unui membru al Ambasadei Germaniei din Paris de către un tânăr evreu. Manifestările antisemite au fost vehemente, soldându-se cu devastarea magazinelor şi distrugerea cartierelor evreieşti. S-a dat foc locuinţelor şi sinagogilor. După dezlănţuirea terorii, guvernul, analizând incidentul, i-a găsit vinovaţi tot pe evrei, aceştia fiind amendaţi cu un milion de mărci. Pentru a-şi pune în practică proiectul privind asasinarea evreilor au fost create trupele speciale cap de mort (Waffen SS), care au funcţionat în cadrul lagărelor morţii.

În politica externă, Hitler s-a angajat spre răsărit pentru degajarea drumului spre Uniunea Sovietică (Drang nach osten). Mai întâi şi-a îndreptat atenţia spre Europa Centrală, vizând înglobarea Austriei pe care o socotea a fi componenta naturală a Germaniei. În februarie 1938, Anschluss-ul german devenea o realitate, iar Occidentul a aprobat tacit anexarea Austriei. În acelaşi an, şi-a îndreptat privirile spre Cehoslovacia, care avea o numeroasă minoritate germană, ea reprezentând un punct

19

nodal în cucerirea Lebestraum-ului. Prin Acordul de la München din septembrie 1938, Hitler obţine regiunea sudetă, iar în martie 1939 anexează întreaga Cehoslovacie.

Războiul civil din Spania (1936–1939) a reprezentat preambulul celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul s-a purtat în termeni ideologici între dreapta şi stânga, cu implicarea Italiei şi Germaniei, pe de-o parte, şi a URSS-ului, pe de altă parte. Războiul a început sub forma unei revolte militare conduse de generalul Francisco Franco împotriva guvernului Republicii spaniole. Generalul Franco, primind ajutor german şi italian, a obţinut victoria împotriva republicanilor, sprijiniţi de brigăzile comuniste roşii internaţionale.

Războiul civil spaniol a accentuat şi mai mult temerile europene "cu privire la braţul lung al comunismului sovietic" şi, nu în ultimul rând, "simbolistica" războiului civil din Spania a fost tragedia care a spulberat unitatea partidelor socialiste şi comuniste.Dar, deşi falanga spaniolă condusă de Franco avea o atitudine vehementă faţă de marxism, cu tot sprijinul primit din partea lui Mussolini şi Hitler, Franco nu a făcut din Spania o ţară cu adevărat fascistă.

La 1 septembrie 1939, prin atacul Germaniei asupra Poloniei, se declanşează cel de-al Doilea Război Mondial. La 17 septembrie 1939, punând în practică pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, Uniunea Sovietică ocupă cealaltă jumătate din Polonia. La 22 iunie 1941, Germania a atacat Uniunea Sovietică.

În perspectivă istorică, se pune deseori întrebarea: unde şi de ce a greşit Hitler?

În primul rând, a greşit atunci când a crezut că britanicii îi vor acorda mână liberă pe continent şi vor saluta atacul împotriva Rusiei sovietice. În realitate, creşterea puterii germane i-a alarmat pe englezi întrucât nu era posibilă dominarea continentului de o singură putere. Englezii erau preocupaţi – după cum spunea Calvocoressi – nu atât de extinderea puterii Germaniei, cât de "caracterul ei malefic" . În al doilea rând, a greşit când a subestimat puterea de rezistenţă a Angliei în faţa agresiunii aviatice germane, pentru prima oară Hitler fiind învins pe cerul Angliei. În al treilea rând, a greşit în privinţa americanilor, deoarece le-a dispreţuit puterea când le-a declarat război.20. Restrângerea „cercului democraţiilor” şi contaminarea cu modelul totalitar în perioada interbelică

Sub influenţa fascismului italian şi nazismului german, în Europa au apărut şi s-au dezvoltat mişcările extremiste, pe fondul acutizării fenomenelor sociale, fiind favorizate mişcările profasciste sau pronaziste.

În Belgia, mişcarea rasistă a lui Leon Degrelle, susţinută financiar de Benito Mussolini, obţine la alegerile din 1936 11% din totalul voturilor (26 de deputaţi). La fel şi în Olanda, mişcarea naţionalistă a lui Anton Mussert, apropiată de modelul hitlerist, obţine, în 1935, 8% din totalul voturilor. În Franţa, mişcarea de extremă dreapta este foarte puternică ca o reacţie faţă de stânga franceză care obţinuse victoria la alegerile din 1936. Lozinca extremei drepte franceze era "Mai bine cu Hitler decât cu Leon Blum", el fiind acuzat de comunism şi de extindere a influenţei Uniunii Sovietice asupra Franţei. Principalele mişcări de extremă dreapta fascistă au fost Action francaise (Acţiunea franceză), Croix de feu (Crucea de foc), Jeunesses patriotes (Tinerii patrioţi). Toate aceste mişcări au atins momentul de vârf în perioada 1934–1936, dar după această dată ele intră într-un vizibil reflux. Diminuarea mişcărilor extremiste reprezintă şi o consecinţă directă a însănătoşirii vieţii economice şi creşterii nivelului de trai, după criza din anii 1929–1933.

Datorită seducţiei exercitate de fascism şi nazism, se restrânge "cercul democraţiilor" europene. În acest context, este important de subliniat că în secolul al XX-lea asupra Europei s-au abătut trei mari tragedii: războiul, totalitarismul şi ineficienţa acţiunilor politice întreprinse pentru apărarea instituţiilor democratice împotriva sfidărilor totalitare.

După Primul Război Mondial, în majoritatea ţărilor au fost adoptate noi constituţii, care au marcat triumful "ideii europene" privind organizarea democratică a instituţiilor statale. Dar, sub presiunea totalitarismului, democraţia intră într-un sensibil şi grav recul. Ţările din Europa de Est au fost mai vulnerabile din punct de vedere politic şi economic în faţa noilor ideologii extremiste. Structurile democratice, în această parte a Europei, au supravieţuit doar în Cehoslovacia şi, parţial, în România, până în 1938.

Cele mai importante progrese pe calea democraţiei, într-un climat de ascensiune a fascismului şi nazismului, le-au avut ţările nordice: Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda. Aceasta deoarece statele scandinave au avut, în epoca modernă, o

20

tranziţie politică calmă spre crearea sistemelor parlamentare democratice. În Finlanda, încă din 1906, femeile adulte şi bărbaţii au căpătat dreptul de vot, când în nicio ţară europeană femeile nu beneficiau de participarea la viaţa politică. Norvegia a acordat drept de vot universal în 1913, Danemarca în 1915, iar Suedia în 1921. În deceniile al treilea şi al patrulea, scandinavii au promovat măsuri guvernamentale vizând realizarea unei largi politici sociale. Într-o atmosferă de compromis constructiv în procesul de democratizare, au fost înlăturate marile diferenţe sociale, înfăptuindu-se, pentru prima oară în istoria Europei, procesul de apropiere a averilor tuturor categoriilor sociale. Îndeosebi Danemarca, Norvegia şi Suedia au reacţionat foarte bine la criza din anii 1929–1933, astfel încât efectele ei negative au fost minime. Putem afirma că nicio altă ţară europeană nu a egalat rezultatele economice şi sociale ale celor trei ţări scandinave. Ele au deschis seria unor programe de bunăstare socială, preocupându-se de persoanele bolnave, handicapate şi vârstnice. De asemenea, aceste state nordice au instituit sisteme de asigurări, menite să rezolve multe din problemele şomerilor, iar Suedia a elaborat primele programe guvernamentale prin care se ofereau locuri de muncă muncitorilor disponibilizaţi.

Micile democraţii din vestul Europei (Benelux-ul) cuprind un triptic de state precum Belgia, Olanda, Luxemburgul a căror istorie a fost deseori comună. Bucurându-se de o bază solidă, cu caracter democratic, cele trei ţări şi-au menţinut instituţiile democratice în perioada interbelică, şi chiar le-au consolidat. În 1919 ele şi-au modificat constituţiile pentru a spori participarea cetăţenilor la viaţa politică. Belgia a acordat votul universal bărbaţilor şi unei părţi a populaţiei de sex feminin, iar Olanda şi Luxemburgul au extins drepturile electorale asupra tuturor cetăţenilor, indiferent de sex. În anii crizei economice, guvernele din aceste ţări au desfăşurat o activitate meritorie pentru a atenua efectele crizei. Dintre cele trei ţări, Elveţia şi-a dezvoltat încă de la sfârşitul Evului Mediu o formă simplă şi practică de democraţie (cea a cantoanelor), ea fiind primul centru al democraţiei europene sub forma republicii, spre deosebire de monarhia constituţională existentă în mare parte în celelalte ţări.

În Elveţia, în perioada interbelică, guvernul a elaborat legi prin care se interziceau organizaţiile politice de tip militarist sau fascist, iar în domeniul social au fost luate măsuri similare celor din ţările scandinave.

În Franţa, regimul democratic rezista cu greu atacurilor venite din partea extremei drepte. La mijlocul deceniului al patrulea, stânga franceză s-a solidarizat în faţa atacului forţelor de dreapta. Astfel, la sfârşitul lui 1935, Partidul Radical Socialist, Partidul Socialist Unit şi Partidul Comunist s-au coalizat formând Frontul Popular, care a câştigat alegerile din mai 1936, Leon Blum devenind prim-ministru. Coaliţia Frontului Popular a căzut de la putere înainte de sfârşitul anului 1938, în locul ei fiind instaurat un guvern de dreapta, în frunte cu Eduard Daladier care nu s-a bucurat nici el de un sprijin prea mare din partea parlamentului şi cetăţenilor. Războiul avea să găsească Franţa destul de divizată din cauza conflictelor politice ireconciliabile generate de afirmarea extremismelor.

Anglia a avut cele mai solide instituţii democratice. Constituţia nescrisă engleză a reprezentat modelul instituţiilor politice europene. Deşi monarhul "domneşte, dar nu guvernează", totuşi el are o mare influenţă politică şi morală simbolizând tradiţia şi valorile naţionale.

Criza economică postbelică şi marea depresiune mondială din anii 1929–1933 nu au afectat dezvoltarea instituţiilor democratice britanice. Dacă până la război aveau drept de vot bărbaţii de peste 20 de ani, în 1918 a fost elaborată o lege electorală care includea, pentru prima oară, în cadrul sistemului de vot femeile care aveau vârsta de peste 30 de ani. După zece ani legea a fost modificată, în 1928, prevăzându-se dreptul de vot al femeilor de peste 20 de ani. Într-un context european dramatic, Anglia a reprezentat singura democraţie aflată în luptă cu totalitarismul fascist şi hitlerist, făcând dovada probei sale morale.

21. Urmările imediate ale celui de Al Doilea Război MondialConsecinţele umane ale celui de-al Doilea Război Mondial au fost şi rămân inimaginabile. Numărul victimelor a fost uriaş, peste 55 milioane de morţi şi dispăruţi, dintre care 28 de milioane de persoane civile, numărul acestora depăşindu-l pe cel al militarilor, fapt caracteristic războiului total. Cei 35 de milioane de mutilaţi de război, dintre care 20 milioane de sovietici, au păstrat şi păstrează încă în trupurile lor urmele de neşters ale acestui uriaş şi devastator cataclism uman. Pierderile umane au fost de patru ori mai mari, comparativ cu Primul Război Mondial. Europa descoperă uluită, la sfârşitul războiului, că 9 milioane de oameni au fost ucişi în lagăre de exterminare naziste, dintre aceştia 6 milioane fiind evrei. În timpul şi imediat după război s-au produs deplasări masive de populaţie (mai mult de 30 de milioane de persoane), care alcătuiau o masă incredibilă de oameni, lipsită de adăpost şi de resurse de viaţă, având o mortalitate înspăimântătoare. Regiuni întregi din

21

Europa fuseseră distruse de cumplitul măcel. Niciodată în istorie o victorie nu a fost obţinută printr-un tablou atât de dureros al suferinţelor umane.Dacă în primul război a avut loc un groaznic măcel al soldaţilor şi a fost distrusă o mare parte a avuţiei acumulate a naţiunilor, în al doilea război, spune Churchill, "avea să piară orice legătură între om şi om. Germanii au comis crime...

Apoi, exterminarea deliberată a unor populaţii întregi, atât de către Germania, cât şi de către Rusia sovietică, în războiul din est, alături de bombardarea unor oraşe deschise, folosirea bombei atomice care a distrus Hiroshima şi Nagasaki, toate aceste orori ilustrează amploarea celei mai cumplite tragedii din istoria umanităţii. Chiar dacă, aflându-se la unison, New York Times şi Izvestia anunţau, în 1945, cu bucurie evenimentul ce marca sfârşitul măcelului, revenirea la normalitate ducea la constatarea limpede că Europa a pierdut pe toate planurile. Germania, în Europa, şi Japonia, în Orient, şi-au pierdut rolul de mari puteri, iar Anglia şi Franţa, deşi victorioase, erau mult slăbite economic şi politic la sfârşitul războiului. URSS şi SUA au căpătat statutul de superputeri, generând o bipolarizare a relaţiilor internaţionale care a dăinuit până la finele secolului al XX-lea.

Războiul fiind prezentat, în propaganda epocii, ca o confruntare între tabăra antifascistă şi fascistă, această imagine a favorizat URSS. Comunismul a apărut la sfârşitul războiului "ca un vector privilegiat al democraţiei"Din această imagine răsturnată a rezultat, adesea, o corelaţie dintre capitalism şi fascism, pe de o parte, şi socialism şi democraţie, pe de altă parte , ce a avantajat mult Uniunea Sovietică în instaurarea controlului politico-juridic şi ideologic asupra Europei Centrale şi de Est. Dar, la sfârşitul războiului existau divergenţe serioase între aliaţi în privinţa organizării lumii postbelice. De fapt, "bătălia giganţilor" începuse cu mult înainte de încetarea ostilităţilor. La sfârşitul lui noiembrie 1943, la Teheran, cei "Trei Mari" au avut convorbiri informative în legătură cu ordinea de după război. URSS se simţea pe deplin îndreptăţită să-şi recupereze toate poziţiile europene pe care le-a avut înainte de 1918. Mai mult, Stalin era hotărât să impună o nouă configuraţie politică care să ţină seama de forţa armată şi de interesele URSS.

Chiar dacă nu s-a exprimat direct, Stalin lăsa să se înţeleagă că graniţele din 1940–1941 ale URSS nu puteau intra în discuţie, ele trebuind să rămână aceleaşi, înglobând Polonia de est, ţările baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei. De asemenea, occidentalii erau chemaţi, în mod firesc, să renunţe la cordonul sanitar.

În relaţiile dintre cei Trei Mari s-a stabilit principiul tocmelii. Dacă Roosevelt a crezut în mod sincer în posibilitatea unei înţelegeri cu Kremlinul, Churchill a fost mult mai neîncrezător în onestitatea lui Stalin.22. Războiul Rece şi fazele de desfăşurare ale acestuiaRăzboiul rece reprezintă conflictul dintre cele mai mari puteri postbelice (SUA şi URSS) care nu a degenerat în război propriu-zis, dar a tensionat la maximum relaţiile europene şi internaţionale. În timpul războiului rece s-a accentuat diviziunea Europei, exprimată dureros prin scindarea celei mai puternice ţări, Germania, ea simbolizând sfâşierea Europei pentru aproape jumătate de secol. Războiul rece a fost un fenomen istoric confuz, exprimat vizibil prin ostilitatea reciprocă dintre SUA şi URSS. Unii autori consideră că al Doilea Război Mondial a fost, în primul rând, o confruntare ideologică care a deschis perspectiva unui război complementar dintre democraţie şi comunism, pentru deţinerea puterii în lume. Semnele războiului rece au apărut încă de la încheierea războiului mondial şi ele au izvorât din diferenţele de sisteme politice, economice, sociale ale celor doi mari rivali (SUA şi URSS) şi din criza de comunicare.

Semnalul public al războiului rece este dat tot de Churchill, în martie 1946, când cu prilejul unei călătorii în SUA ţine un discurs la Colegiul Westminster din localitatea Fulton (Missouri) şi rosteşte cuvintele care au devenit celebre: "De la Sttetin pe Baltica până la Trieste pe Adriatica o cortină de fier s-a aşternut asupra Europei… Rusia nu doreşte războiul. Ce doreşte sunt roadele războiului şi o expansiune nelimitată a puterii ei".

Începutul războiului rece a însemnat săparea prăpastiei dintre cele două Europe. Conflictul a generat o primejdioasă cursă a înarmărilor, un "echilibru al terorii" între cele două superputeri, care şi-au negociat permanent limitele arsenalului lor nuclearÎn plan politic, Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947), cu prilejul unui discurs ţinut în faţa Congresului american, în care preşedintele celei mai mari puteri mondiale susţinea ideea că ţara sa trebuie să apere lumea de ameninţarea comunistă. Ideea fusese invocată de către George Kannen care spunea:

A fost iniţiată politica de îndiguire (containment), iar Truman a semnat la 22 mai 1947 legea prin care SUA deveneau lider mondial în cruciada anticomunistă.

22

Părintele principiului îndiguirii a fost, încă din 1945, diplomatul american George Kannen (consilier la Ambasada americană din Moscova), care a trimis faimoasa Telegramă Lungă (Long Telegram), descriind politica sovietică ca fiind un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. După opinia lui, tendinţele expansioniste sovietice nu puteau fi probate cu exactitate, dar contrariul nu putea fi susţinut şi demonstrat. "Sindromul Telegramei Lungi" a generat o reacţie din partea Occidentului faţă de unele state care se aflau în pericol, primele beneficiare ale politicii de îndiguire fiind Grecia şi Turcia. Ele au intrat în sfera de influenţă occidentală, căpătând rapid un ajutor financiar de 400 milioane de dolari. Tot pe linia acestei politici se înscrie şi planul Marshall.

23. Conferinţa de la Moscova din 9 octombrie 1944 şi împărţirea Europei de Est

La 9 octombrie 1944 s-a desfăşurat Conferinţa de la Moscova, când Stalin şi Churchill s-au înţeles, în mod cinic, cu privire la împărţirea Europei de Est şi a procentajului deţinut de cele două părţi. În România, Rusia obţinea 90% şi ceilalţi aliaţi 10%, în Grecia, Marea Britanie, de acord cu SUA, obţinea 90% şi URSS 10%, în Iugoslavia 50% URSS şi 50% aliaţii ceilalţi, în Ungaria 50% şi 50%, în Bulgaria URSS obţinea 75% şi ceilalţi aliaţi 25%.

Deşi în aparenţă cifrele indicau procentele menţionate, fiind rezultatul unei târguieli între cele două părţi, în realitate ele exprimau o situaţie concretă: 90% şi 10% reprezentau o modalitate politicoasă de a spune 100% şi 0 %, fapt confirmat, în cazul Greciei şi României, de intrarea Greciei sub influenţă aliată, în speţă britanică, fără ca sovieticii să protesteze, şi de instaurarea unui regim comunist în România cu acordul tacit al aliaţilor. Ulterior, Ungaria şi Bulgaria au avut soartă identică, iar Iugoslavia, deşi iniţial s-a aflat în sfera de influenţă sovietică, a ieşit curând din această situaţie.

Roosevelt nu a acceptat proiectele de reîmpărţire a Europei înainte de Conferinţa de pace, încercând să ofere sovieticilor satisfacţii în Extremul Orient, pentru a fi mai puţin duri în Europa, fapt dovedit însă a fi zadarnic, aceasta deoarece Aliaţii se aflau într-un clar dezechilibru strategic în Europa. Chiar dacă Roosevelt excludea împărţirea, statutul continentului era ambiguu, trezind îngrijorarea tuturor factorilor politici şi a opiniei publice europene.

La Yalta, între 7 şi 11 februarie 1945, deşi a fost adoptată "Declaraţia asupra Europei eliberate", ea reprezenta o mare ipocrizie întrucât nu se baza pe o justă apreciere a situaţiei militare şi politice, care era categoric în favoarea sovieticilor. Armata Roşie, în 1945, deţinea controlul asupra celei mai mari părţi din Europa răsăriteană.

Începând din august 1944, sovieticii ocupaseră Lituania, intrând în Vilnius, apoi până la sfârşitul anului ocupă Polonia. Armata sovietică intră totodată în România, în vara lui 1944, iar în octombrie, acelaşi an, în Ungaria. A urmat apoi ocuparea Cehoslovaciei, Stalin dominând Europa răsăriteană. Numai Grecia a făcut excepţie, deoarece Stalin, potrivit înţelegerii stabilite cu Churchill, a refuzat să-i ajute pe comuniştii greci, care au declanşat o revoltă politică. Britanicii, bazându-se pe propriile sciziuni şi ezitări ale comuniştilor, având încuviinţarea lui Stalin, au înfrânt tentativa acestora de preluare a puterii, la sfârşitul anului 1944.

24. Planul Marshall şi importanţa lui pentru EuropaLa trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat american G. Marshall, într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic de ajutorare a Europei sleite de război, cu scopul de a-i asigura sănătatea economică şi politică, considerând că de marasmul crizei socio-politice în care se zbăteau ţările europene ar fi putut profita comuniştii, în interesul Moscovei. Planul Marshall deschidea porţile unui ajutor economic de proporţii pentru Europa Occidentală, care a scos-o din criză, asigurându-i creşterea economică şi evoluţia ei pe calea democraţiei. Invitat de Stalin la Moscova (25 aprilie 1945), Marshall a avut o discuţie lungă cu acesta, liderul comunist insistând asupra importanţei relaţiilor americano-sovietice, afirmând că este nevoie "de răbdare şi să nu devenim pesimişti" . La întoarcerea de la Moscova, într-o conferinţă de presă, Marshall a declarat că "oferta de ajutor economic este valabilă pentru toate ţările aflate la vest de Asia". Sovieticii au perceput mesajul lui Marshall ca pe o clară formă de penetrare economică a SUA în spaţiul de influenţă politică a Uniunii Sovietice. Din acest motiv, reacţia Moscovei a fost extrem de dură, Molotov spunând că statele care vor accepta planul îşi vor pierde independenţa economică şi naţională. Mai mult, guvernul sovietic a cerut imperativ statelor est-europene să refuze să participe la planul Marshall. Molotov era interesat să primească ajutor, dar respingea orice condiţii de control din partea americanilor, ceea ce excludea posibilitatea utilizării de către URSS şi ţările satelite ei a planului Marshall.

23

O componentă a războiului rece a fost formarea blocurilor militare opuse, care au generat o teamă exagerată faţă de reizbucnirea unui nou război mondial, amintind de cele anterioare ale Antantei şi Puterilor centrale.

Două evenimente politice au contribuit la constituirea celor două blocuri antagoniste în Europa: primul eveniment a fost Lovitura de la Praga, din 1948, şi cel de-al doilea Blocada de la Berlin, din vara lui 1948 (iunie 1948).

25. Criza Berlinului (1948) şi consecinţele ei

În privinţa celui de-al doilea eveniment, la Berlin, în iunie 1948, Stalin blochează toate căile de acces, feroviare şi rutiere, spre capitală. Americanii şi puterile occidentale nu au cedat în faţa lui Stalin şi au ripostat prin crearea unui pod aerian care a asigurat aprovizionarea cu alimente şi bunuri de consum a oraşului, unde se aflau două milioane de oameni. Ei au creat, de asemenea, o contrablocadă a zonei sovietice, deplasându-şi o parte din bombardierele cu rază medie de acţiune pe aerodromurile din Anglia. În perioada iulie 1948 – mai 1949 avioanele americane şi britanice au transportat 1,5 milioane tone de alimente, combustibil şi alte bunuri pentru a asigura satisfacerea nevoilor de hrană atât ale populaţiei civile, cât şi ale trupelor militare de ocupaţie. Masivele transporturi aeriene au durat 11 luni (318 zile), până în mai 1949, când blocada a fost ridicată. Europa s-a aflat în pragul unui nou război, Truman lăsând să se înţeleagă că orice tentativă de atac sovietic asupra avioanelor va genera o ripostă americană. Berlinul reprezenta obiectivul central al tentativelor sovietice de a controla Germania care doreau să o menţină întreagă, transformând-o într-un stat comunist. Criza Berlinului a marcat consolidarea finală a celor două sfere de influenţă. În prima fază a acestui proces, din 1945 şi până în 1948, Stalin a stabilit sferele de influenţă în est. În cea de-a doua fază, din 1949 şi până în 1956, democraţiile occidentale au acţionat prin formarea NATO, consolidarea zonelor de influenţă şi începerea procesului de integrare europeană.

Astfel, la 4 aprilie 1949, cu o lună înainte de încheierea blocadei, s-a înfiinţat Pactul Atlanticului de Nord (NATO), având iniţial în componenţa sa 10 state europene, la care se adăugau SUA şi Canada.

Odată cu moartea lui Stalin (5 martie 1953) se încheie prima fază a războiului rece, care a fost şi cea mai dură. A urmat un relativ "dezgheţ" în politica europeană şi cea mondială. Relaţiile sovieto-americane s-au ameliorat datorită ascensiunii lui Nikita Hruşciov, promotorul unei politici mai suple faţă de Occident. El a formulat principiul "coexistenţei paşnice"

Destinderea diplomatică în raporturile dintre cele două superputeri s-a exprimat prin întâlnirea celor Patru Mari de la Geneva, din iulie 1955, când s-a încercat o reglementare a relaţiilor postbelice. Dar, la două luni după întâlnirea la vârf de la Geneva, Uniunea Sovietică a vândut arme Egiptului în schimbul bumbacului. Era o tentativă de extindere a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu, fapt ce leza interesele Europei Occidentale, în special cele ale Marii Britanii, pentru care Egiptul reprezenta cea mai importantă moştenire a trecutului său imperial.

Prosperitatea Germaniei de Vest, precum şi regimul său democratic, a determinat pe foarte mulţi germani din Est să se refugieze în această zonă occidentală. Pentru a opri valul de emigranţi, sovieticii au ridicat un zid, denumit apoi "Zidul ruşinii", care despărţea cele două sectoare ale oraşului (12/13 august 1961). Zidul Berlinului a devenit, după cum menţionam, simbolul războiului rece, al divizării Germaniei şi continentului european.

26. Evenimentele din Cuba şi agravarea relaţiilor sovieto-americane(1958-1962)

Simultan cu aceste evenimente europene, cele petrecute în Cuba au agravat relaţiile sovieto-americane şi au făcut ca lumea să se afle, din nou, la un pas de catastrofa nucleară. De această dată, confruntarea sovieto-americană se desfăşura la graniţa SUA.

După victoria revoluţionarilor din Cuba, în frunte cu Fidel Castro, în aprilie 1961, forţele anticastriste sprijinite de CIA au pătruns în Golful Porcilor, dar neavând un suficient sprijin intern au fost zdrobite de autorităţi. Evenimentele au generat o apropiere a Cubei de URSS, care îşi arogă dreptul de a apăra Cuba faţă de eventualele atacuri venite din exterior. La 12 octombrie 1962 americanii descoperă rampe de lansare pentru rachete care puteau să transporte încărcătură nucleară, iar la 22 octombrie 1962, într-o cuvântare televizată, preşedintele J.F. Kennedy, adresându-se poporului american, dezvăluie pericolul în care se află ţara. A doua zi semnează decretul de instituire a blocadei maritime asupra Cubei. Dând dovadă de o excelentă abilitate diplomatică, Kennedy a reuşit să soluţioneze conflictul pe cale paşnică, printr-un compromis menit să salveze situaţia. URSS şi-a retras rachetele din Cuba, având promisiunea americanilor că vor înceta blocada şi nu vor invada

24

Cuba. După acest grav eveniment, s-a instituit "hot line", telefonul special americano-sovietic pentru soluţionarea crizelor dintre cele două superputeri.

Criza Berlinului împreună cu apogeul său, criza rachetelor din Cuba, a marcat un punct de cotitură în istoria războiului rece.

În urma ameliorării relaţiilor sovieto-americane s-a produs o sensibilă destindere în raporturile internaţionale, primejdia unui război nuclear fiind mult diminuată. Se realizează un echilibru militar strategic între URSS şi SUA, iar conducătorii celor două superputeri adoptă o linie mult mai suplă în relaţiile cu Occidentul şi cu Răsăritul Europei. Pe de o parte, Leonid Brejnev deschide capitolul unei politici prudente, dar axată pe consolidarea influenţei sovietice în lume, pe de altă parte, Richard Nixon, ales preşedinte în noiembrie 1968, împreună cu principalul său consilier Henry Kissinger, adoptă o linie politică mult mai deschisă în raport cu Moscova. Apare preocuparea marilor lideri planetari de a crea o structură de pace în Europa, similară secolului al XIX-lea, care să asigure status-quo-ul teritorial.

Având acordul Washingtonului, Willi Brandt a iniţiat Ostpolitic, deschiderea spre Est, care va conduce la semnarea tratatului germano-sovietic (august 1970) şi germano-polonez (decembrie 1970) prin care se recunoştea inviolabilitatea teritoriilor europene.27. Caracteristici ale preluării puterii politice de către comunişti

Concepţia bolşevică potrivit căreia războiul este "moaşa" revoluţiilor, existentă în Primul Război Mondial, avea să se confirme din plin, mai ales în cea de-a doua conflagraţie mondială. URSS, stat cu o puternică forţă militară la sfârşitul războiului, şi-a asumat din punct de vedere teoretic misiunea de a conduce întreaga lume către socialism şi comunism. Procesul părea credibil cu atât mai mult cu cât, după 1945, partidele comuniste deveniseră forţe politice puternice într-un număr mare de ţări europene, câştigând între 25 şi 40% din voturile primelor alegeri postbelice în Franţa, Italia, Belgia, Finlanda, Cehoslovacia, ţări unde comuniştii se bucurau de influenţă încă înainte de război, ea fiind sporită datorită implicării lor în mişcarea de rezistenţă împotriva fascismului şi nazismului. Fenomenul era identic în China, Coreea, dar şi în Japonia, Filipine, Indochina, Indiile de Est Olandeze, precum şi în alte părţi ale lumii.

Expansiunea comunismului în lume s-a datorat mai multor factori, dintre care putem menţiona: atracţia exercitată de ideologia comunistă care afirma egalitatea şi justiţia socială, principii democratice tentante pentru mulţi oameni. În contextul celui de-al doilea război, copleşitor prin nedreptate, discriminare, ură, egoism înverşunat, teroare, ideea comunistă reprezenta "o stea în întuneric" ;

ideologia comunistă apărea la sfârşitul războiului ca un vector al democraţiei, deoarece prin participarea la lupta împotriva fascismului, comuniştii căpătaseră un "brevet de democraţie", astfel că deseori noţiunea de capitalism se cupla cu cea de fascism, iar socialismul cu democraţia. De aceea, regimurile nou înfiinţate şi implantate în Europa de Est erau numite pompos "democraţii populare";

prestigiul real al URSS, datorat contribuţiei sale militare şi umane aduse la înfrângerea fascismului. Încă din anii războiului, printr-un efort de propagandă de mare amploare, realizat prin mijloacele de comunicare ale diferitelor state occidentale, Uniunea Sovietică căpătase o imagine pozitivă. După război, ea apărea ca un stat învingător şi puternic, "o ţară martiră şi vlăguită" , spre care se îndreptau speranţele de viitor ale multor oameni;

apoi, prezenţa armatei sovietice în partea de est a Europei a fost decisivă pentru instaurarea regimurilor comuniste. Preluarea puterii s-a făcut prin forţă, concretizându-se ideea lui Stalin că oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem de guvernare.

URSS-ul a deţinut sub controlul său absolut Europa Centrală şi de Est, pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au pretins exercitarea influenţei lor în restul lumii, neintervenind decât prin mijloace de propagandă în zona sovietică.

Cel mai mare impact geopolitic l-au avut mişcările şi revoluţiile politice din Vietnam, Algeria şi Cuba , generând mari tensiuni la nivel mondial, multe state preferând să ignore politica împărţirii sferelor de influenţe.

De-a lungul războiului, Moscova a adăpostit şi instruit, prin intermediul Kominternului, militanţi comunişti străini, pentru a prelua responsabilităţile de conducere din diferite ţări, la sfârşitul acestuia.

25

Procesul de comunizare a fost identic, partidele comuniste fiind "caii troieni ai sovieticilor " în cucerirea puterii. Dincolo de ingerinţele sovietice (în ţările ocupate reprezentanţii URSS ca, de pildă, Andrei Vîşinski în România şi Bulgaria, mareşalul Voroşilov în Ungaria, intervin direct în problemele politice), preluarea puterii de către comunişti a fost facilitată de consecinţele politice ale crizei din 1929–1933 şi ale celui de-al doilea război. În Europa Centrală şi de Est nu numai că se distruseseră vechile sisteme politice, ci slăbiseră grav clasele politice existente, astfel încât comuniştii le-au putut înlocui cu uşurinţă.

Comuniştii au afectat grav structurile societăţilor din Europa Centrală şi de Est nu atât prin monopolizarea puterii, cât, mai ales, prin abuzarea de aceasta dincolo de orice limite tradiţionale.Pretutindeni s-au format guverne de uniune naţională provenite din fronturi. Apoi comuniştii i-au înlocuit treptat pe foştii parteneri de coaliţie,

Procesul de cucerire a puterii s-a desfăşurat în etape: a) 1944–1945 au fost puse bazele viitorului sistem; b) anul 1946 a fost decisiv în crearea edificiului comunist; c) 1947–1948 s-a desăvârşit procesul de cucerire a puterii prin dispariţia oricărei opoziţii faţă de regim.

S-a instituit controlul asupra bisericii ortodoxe (Bulgaria, România, Iugoslavia) şi s-a declanşat o campanie agresivă împotriva bisericii catolice. Ea a fost mult mai dură, deoarece biserica catolică era direct subordonată papei de la Roma, având o structură centralizată, ea constituind pentru regim un permanent pericol. În acest sens, de pildă, papa Pius al XII-lea a decis excomunicarea tuturor comuniştilor activi, văzând în comunism expresia răului absolut. Faţă de biserica reformată, atitudinea regimului a fost mult mai blândă, comparativ cu celelalte, campania împotriva bisericilor fiind puternică, începând din 1949.

Sub sloganul "luptei împotriva familiei burgheze", regimul a urmărit remodelarea totală a celulei familiale, astfel încât toţi membrii ei să devină fideli cauzei comuniste şi să-şi exprime "adeziunea" faţă de valorile marxism-leninismului.

O altă caracteristică a preluării puterii de către comunişti s-a exprimat prin atitudinea faţă de minorităţi. Brutalitatea excesivă a lui Stalin faţă de minorităţi a servit drept model tuturor ţărilor comuniste, cu excepţia Iugoslaviei. În 1943, Stalin exilase sate întregi din zona calmucă, strămutând, de asemenea, 250 000 de tătari din Crimeea, 500 000 ucraineni, 600 000 baltici şi ceceni.

28. Forme istorice de comunism.. Iosip Broz Tito şi politica de independenţă faţă de Moscova

Modelul iniţial de comunism a fost cel sovietic, oferit drept exemplu şi celorlalte state. În toate "democraţiile populare" au fost adoptate noi constituţii, care imitau Constituţia sovietică. Pretutindeni existau o omogenitate instituţională, precum şi practici politice identice.

Deşi, la început, blocul statelor comuniste părea a fi puternic sudat, treptat au apărut unele divergenţe în interiorul comunismului, care au avut drept rezultat apariţia unor forme de comunism specifice, cum au fost: titoismul, maoismul, castrismul, ceauşismul.

De numele lui Iosif Broz Tito se leagă politica de independenţă faţă de Moscova de la sfârşitul anilor 40, comunismul (titoismul) suferind primele abateri de la modelul sovietic. În Iugoslavia, comuniştii cuceriseră puterea încă din anii războiului şi tot de atunci îşi au originea şi primele tensiuni, nedeclarate încă formal, cu sovieticii care au fost generoşi în sfaturi politice date iugoslavilor, dar foarte zgârciţi în a le conferi ajutoare materiale. În Iugoslavia, la sfârşitul războiului, s-au petrecut masacre groaznice, acestea fiind declanşate atât de cetnici (mişcare opusă partizanilor comunişti), care i-au exterminat pe musulmani şi croaţi, cât şi de partizanii comunişti, care i-au eliminat, fără milă, pe adversarii lor politici (cetnici, ustaşi, membri ai Gărzii albe slovene). În martie–noiembrie 1945, frontul naţional al lui Tito a obţinut 96% din sufragii. Adunarea Constituantă a adoptat decretul pentru abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii (29 martie 1945). La 31 ianuarie 1946 a fost adoptată noua constituţie prin care statul iugoslav devenea federativ. Tito a instaurat primul sistem politic stalinist, fiind tot cel dintâi care a intrat în conflict cu Stalin, întrucât acesta socotea comportamentul lui Tito prea provocator şi chiar sfidător. Fără să aibă împuterniciri de la Moscova, în perioada incipientă a războiului rece, între 1945 şi 1946, Tito a desfăşurat în capitalele ţărilor din Europa de Est acţiuni de largă anvergură, comportându-se ca un reprezentant comunist puternic, desemnat de Stalin în această zonă, pentru a sprijini ascensiunea puterii comuniste. De asemenea, Tito a intervenit de partea comuniştilor în evenimentele legate de războiul civil din Grecia, intervenţie pe care Stalin a socotit-o a

26

fi o provocare gratuită şi fără rost la adresa anglo-americanilor. De fapt, Stalin se temea de influenţa lui Tito asupra comuniştilor greci, acesta din urmă preconizând crearea unei puternice federaţii comuniste balcanice, care să includă Iugoslavia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania, viitoarea Grecie comunistă, încercare apreciată de Stalin ca fiind un adevărat complot pentru construirea unui bloc de putere capabil să sfideze hegemonia sovietică în zonă. În cursul anului 1948, relaţiile iugoslavo-sovietice se deteriorează rapid, după întâlnirea trilaterală de la Kremlin din 10 februarie 1948 dintre delegaţii sovietici, iugoslavi şi bulgari. Cu acest prilej, Stalin şi-a exprimat nemulţumirea privind neinformarea sa de către Tito în legătură cu constituirea federaţiei balcanice. Drept urmare, URSS şi-a rechemat consilierii militari şi civili din Iugoslavia, afirmând într-o scrisoare adresată Partidului Comunist, la 27 martie 1948, că aceştia au fost trataţi de iugoslavi cu ostilitate şi agresivitate. La 28 iunie 1948, Stalin anunţa, cu mult fast, expulzarea Partidului Comunist Iugoslav din Kominform.De pildă, comuniştii francezi îl aseamănă pe Tito cu Goering şi denunţă "jocul criminal al bandiţilor titoişti" a căror sângeroasă dictatură "apasă nefericita Iugoslavie" . Kominformul condamna vehement atitudinea Iugoslaviei, sediul acestuia fiind transferat la Bucureşti, de unde Gh. Gheorghiu-Dej dezlănţuie un atac nemilos la adresa comuniştilor iugoslavi care, îndeplinind voinţa imperialiştilor, "şi-au luat drept sarcină crearea

Ruptura sovieto-iugoslavă, din 1948, accelerează înfrângerea comuniştilor greci, 80 000 de militanţi comunişti, după multe violenţe şi asasinate, ajungând în ţările din Est, războiul civil lăsând în urmă 50 000 de morţi şi o ţară în ruină.

După moartea lui Stalin a intervenit o reconciliere sovieto-iugoslavă de scurtă durată, Hruşciov întreprinzând o vizită în Iugoslavia, în 1955. Dar, evenimentele din Ungaria şi Polonia din 1956 au stopat apropierea, de-abia începută. După această dată au loc concilieri şi divergenţe, procesul de apropiere fiind greu şi sinuos, iar relaţiile rămânând distante şi chiar neîncrezătoare. În 1957, deşi Tito şi Hruşciov se reîntâlnesc la Bucureşti, tensiunile continuă. Hruşciov denumea, încă, Iugoslavia ca fiind "calul troian" în interiorul marxismului. Între 1961–1962 are loc o nouă reconciliere discretă, pentru ca după 1968 relaţiile să se normalizeze. Din anii 1970, Tito se află în fruntea mişcării de nealiniere, mişcare ce avea şi un sensibil conţinut antiamerican. Este important de subliniat că datorită atitudinii Iugoslaviei faţă de URSS au fost spulberate planurile privind crearea unei uniuni balcanice în jurul unui nucleu iugoslavo-bulgar. Totodată, Tito a desfiinţat şi mitul potrivit căruia nu este posibilă existenţa unui guvern comunist decât în orbita Moscovei.

O preocupare majoră a lui Tito a fost menţinerea integrităţii statului iugoslav, urmărind să combată naţionalismele şi să favorizeze toate etniile. Fiind prin naştere jumătate sloven, jumătate croat, a acţionat în direcţia creării unei identităţi iugoslave, fapt posibil atâta timp cât la conducere s-a aflat generaţia care luptase în timpul războiului şi era fidelă acestor principii. Dar, în interiorul partidului comunist a apărut o pleiadă de tineri tehnocraţi, care au atacat centralismul în temeiul eficienţei, ei susţinând ideea unei descentralizări şi liberalizări mai ample a economiei şi a structurilor de putere. Unul din adepţii liberalizării a fost Milovan Djilas, el fiind persecutat şi închis datorită opiniilor sale. Pentru a soluţiona printr-un compromis problemele legate de conducerea statului, Tito a promulgat o nouă constituţie, prin care era creată o Comisie Prezidenţială, formată din câte doi reprezentanţi ai fiecărei republici federale şi unul din fiecare regiune autonomă. În temeiul constituţiei, Tito a fost declarat preşedinte federal permanent, după moartea sa această funcţie fiind deţinută prin rotaţie.

La moartea lui Tito, în 1980, Iugoslavia reprezenta pe scena politică a lumii un caz particular, fiind o ţară comunistă neutră, dar având grave probleme economice, izvorâte din ritmul lent al aplicării reformelor în domeniul conducerii şi finanţării întreprinderilor, precum şi din pierderea treptată a interesului politic al occidentalilor faţă de ea, ca urmare a atenuării războiului rece. Totodată, Iugoslavia avea grave probleme izvorâte din amplaorea naţionalismului local al republicilor federale.

29. Albania şi modelul economic, politic şi cultural al stalinismului

Albania. Cea de a doua ţară care a precedat România şi Cehoslovacia în confruntarea cu URSS a fost Albania. La fel ca şi în Iugoslavia, în Albania comuniştii preiau încă de timpuriu puterea, în toamna anului 1944. La 1 decembrie 1946, cu prilejul alegerilor pentru Adunarea Constituantă, comuniştii lui Enver Hodja obţin 93,88% din totalul voturilor, consolidându-şi puterea. În timpul războiului, Moscova nu a avut nicio legătură directă cu Albania şi i-a recunoscut pe comuniştii lui Enver Hodja în noiembrie 1945, la un an după ce conduceau ţara. Dacă iniţial Albania a fost un satelit al Iugoslaviei, având o constituţie similară acesteia (martie 1946), ea devine apoi satelit al Moscovei, amendându-şi în 1950 constituţia pentru a o copia pe cea sovietică. Primită în CAER, ca membru fondator, în 1949, Albania devine şi membră fondatoare a Tratatului de la Varşovia (1955), pe care-l părăseşte în 1968, după evenimentele din Cehoslovacia. Iniţial, liderul Enver Hodja a preluat modelul economic, politic, cultural al stalinismului, dar, după ce Hrusciov a reluat relaţiile cu

27

Tito, albanezii se distanţează de Moscova, mai ales datorită disponibilităţii manifestate de Hrusciov de a accepta, în mai 1960, posibilitatea acordării autonomiei minorităţii greceşti din sudul Albaniei. La Congresul al XXI-lea al PCUS din octombrie 1961, Hrusciov se lansează într-un virulent atac la adresa Albaniei lui Enver Hodja, denumindu-i pe comuniştii albanezi "farisei calomniatori mai periculoşi decât inamicii declaraţi", iar, în decembrie 1961 URSS rupe relaţiile diplomatice cu Albania. Este important de subliniat că, în contextul conflictului chino-sovietic, Mao Tzedun a compensat Albania faţă de ostracizarea sovietică. În schimb, Hodja a preluat modelul revoluţiei culturale a lui Mao cu scopul de a "purifica" societatea albaneză de tendinţele nesocialiste. Însă, Albania ajunge treptat şi la o ruptură cu China, renunţând în acelaşi timp, să mai încerce o reconciliere cu Moscova. Ea a optat pentru o poziţie singulară, de autosuficienţă, în raport cu celelalte ţări socialiste, diversificându-şi relaţiile cu majoritatea ţărilor europene.

30. Cucerirea puterii de către comunişti în România (1944-1947)

Polonia. În Polonia, încă din decembrie 1944 fusese format un guvern sprijinit de sovietici, dar care nu era recunoscut de puterile occidentale. Divizia Tadeus Kosciusko, formată în URSS în timpul războiului, a devenit nucleul armatei poloneze care sprijinea puterea comunistă. Elita politică poloneză a fost decimată, în mare parte, în timpul insurecţiei varşoviene din august 1944, când sovieticii nu au făcut niciun efort pentru a o sprijini, datorită faptului că iniţiatorii ei erau loiali Londrei. În iunie 1945 a fost alcătuit un guvern de uniune naţională, prin intrarea în componenţa sa a unei părţi din guvernul din exil de la Londra. Până în 1947, în Polonia au existat puternice frământări interne între forţele comuniste şi cele adversare acestuia, ţara fiind sfâşiată de un adevărat război civil. În ianuarie 1947 s-au desfăşurat alegeri, încheiate cu victoria Blocului Partidelor Democrate (BPD), dominat de comunişti. Preşedintele noului parlament (Seim) a fost ales liderul comunist Boleslav Beirut.

În Polonia au existat cel puţin două mari caracteristici ale procesului de preluare a puterii politice de către comunişti. În primul rând, comuniştii nu i-au executat pe opozanţi şi nici nu i-au umilit în procese-spectacol, aşa cum s-au desfăşurat ele în celelalte ţări comuniste europene. În al doilea rând, biserica catolică a avut un rol puternic în viaţa publică, mai târziu ea susţinând formarea unei opoziţii puternice împotriva regimului comunist. Trebuie să menţionăm, în acest context, că sovieticii au avut întotdeauna o atitudine aparte faţă de Polonia, Stalin socotind-o ca fiind cea mai importantă şi dificilă ţară satelită a Moscovei.

În septembrie 1948, Vladislav Gomulka a fost acuzat de "devieri de dreapta" cu caracter naţionalist, înlăturat din funcţia de secretar general şi arestat, în 1949. Dar Gomulka, împreună cu tovarăşii săi "deviaţionişti", nu au fost supuşi – aşa cum spuneam anterior – unor procese-spectacol şi nici nu au fost executaţi ca în celelalte ţări. Ei au fost eliberaţi, în 1954–1955, reabilitaţi, în 1956, şi readuşi la putere în timpul crizei din acel an.

Cehoslovacia a fost cel mai sincer şi devotat aliat al Moscovei. Guvernul lui Eduard Beneş, format după eliberarea Cehoslovaciei, din mai 1945, a fost modelat la Moscova, având în componenţa sa şi miniştri necomunişti. Alegerile din mai 1946 au dat câştig de cauză comuniştilor, în frunte cu Clement Gottwald. Dacă comuniştii cehoslovaci păreau, iniţial, cei mai "blânzi" din Europa de Est, în anii '50 ei s-au dovedit a fi cei mai dogmatici şi stalinişti.

Alegerile din 1946, desfăşurate liber în Cehoslovacia, pentru că aici partidul comunist era puternic, deşi încheiate cu victoria comuniştilor, au avut, totuşi, un rezultat ambiguu. În Slovacia democraţii au obţinut 62% din voturi, comuniştii 30%, iar în Cehia comuniştii au obţinut 40% din voturi, pe ansamblu ponderea comuniştilor fiind de doar 38% din voturi.

În 1947, comuniştii au dezlănţuit un atac dur asupra tuturor celor ce se opuneau căii de dezvoltare impuse de Moscova, socotind că Cehoslovacia se află în urma celorlalte ţări est-europene, unde puterea se afla practic în mâna comuniştilor, asistaţi de consilieri sovietici. Politica preşedintelui Eduard Beneş şi a ministrului de externe Masaryk de a menţine relaţii bune atât cu sovieticii, cât şi cu occidentalii devenise incompatibilă cu linia Moscovei. Pentru a grăbi transformarea Cehoslovaciei într-o "autentică democraţie populară", la începutul lunii februarie 1948, conducerea comunistă a hotărât numirea unor oameni de-ai săi în posturile cheie ale securităţii statului, fapt ce a determinat protestul celor 12 miniştri necomunişti din guvern, care, în acest fel, şi-au exprimat hotărârea lor de a determina alegeri anticipate.

Comunistul Clement Gottwald, aflat în fruntea guvernului şi sprijinit de Moscova, a organizat mari demonstraţii muncitoreşti în favoarea comuniştilor, astfel încât, la 25 februarie 1948, preşedintele Eduard Beneş, om politic burghez de orientare prooccidentală, a trebuit să cedeze presiunilor venite din partea străzii şi să accepte numirea în principalele posturi din guvern a liderilor comunişti, cu excepţia ministrului de externe, J. Masaryk, o personalitate politică independentă, recunoscută şi apreciată de opinia publică internă şi europeană. Ulterior, el a fost aruncat de la o fereastră a biroului său, iar

28

alegerile, desfăşurate în mai 1948, pe baza listei unice, au adus – cum era de aşteptat – victoria comuniştilor, Eduard Beneş fiind obligat să demisioneze.

După lovitura de la Praga, în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac s-a declanşat o luptă acerbă pentru putere, exacerbată datorită intrigilor staliniste. Au căzut victime acestei aprige înfruntări politice numeroşi intelectuali şi funcţionari evrei.31. Polonia şi Cehoslovacia în anii 1944-194832. Lupta pentru putere în interiorul partidelor comuniste în perioada postbelică. Procesele-spectacol în Europa de Est

La Praga s-a desfăşurat cel mai impresionant proces-spectacol din toate ţările comuniste, intentat, între 20 şi 27 noiembrie 1952, lui Rudolf Slansky, secretar general al Partidului Comunist, începând din 1945, şi tovarăşilor săi, în număr de 13, acuzaţi de a fi trădători ai regimului comunist. Sentinţa de condamnare îi inculpa ca "trădători troţkisto-sionisto-titoisto-naţionalisto-burghezi, spioni şi sabotori, duşmani ai naţiunii cehoslovace, ai ordinii sale democratice şi ai socialismului" . Dintre cei 14, 11 au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare şi 3 la închisoare pe viaţă. Într-un epilog macabru, trupurile celor spânzuraţi au fost incinerate, iar cenuşa aruncată pe un drum din apropierea capitalei.

Cel mai spectaculos proces a fost a lui Laszlo Rajk, un comunist fanatic, dur, nemilos, veteran al războiului din Spania, care insistase pentru o acaparare rapidă a puterii de către comunişti, chiar mai mult decât autorizase Stalin, în perioada 1945–1947. Rajk a fost arestat în iunie 1949 şi executat prin spânzurare la 15 octombrie 1949. După proces, 2000 de activişti de partid au fost executaţi, 150 000 închişi şi 350 000 excluşi din partid. .

După procesul lui Rajk şi epurările de amploare care au urmat, puterea este acaparată de un cvartet evreu în frunte cu Mátyás Rácosi, Ernö Gerö, Mihaly Ferkes şi Josef Révai.

Bulgaria este ţara apropiată sincer Moscovei, unde comuniştii erau puternici încă din timpul războiului. A doua zi după pătrunderea Armatei Roşii, în Bulgaria s-a desfăşurat o insurecţie cu caracter comunist. Lupta pentru putere s-a desfăşurat pe parcursul mai multor faze, similare celorlalte ţări, suprapuse cronologic, dar distincte din punct de vedere analitic: a) distrugerea stâlpilor instituţionali şi politici ai vechiului regim; b) eliminarea partenerilor noncomunişti din Frontul patriotic; c) lichidarea opoziţiei faţă de comunişti; d) epurarea internă a cadrelor comuniste de conducere; e) stalinizarea deplină. În noiembrie 1945, comuniştii au organizat primele alegeri pe care le-au câştigat, iar în septembrie 1946 a fost abolită monarhia, în urma unui referendum, când 92% din corpul electoral s-a pronunţat în favoarea Republicii. Bulgaria a fost proclamată Republică Populară, ţarul Simeon al II-lea fiind exilat şi compensat cu suma de 20 de milioane de dolari. După alegeri, la 22 noiembrie 1946, s-a format un guvern condus de liderul comunist Gheorghi Dimitrov. Noua constituţie care legifera dictatura proletariatului a fost adoptată la 4 decembrie 1946. A doua zi după ratificarea Tratatului de pace de la Paris, liderul Uniunii Agrare Independente, Nicola Petkov a fost arestat (4 iunie 1947) şi spânzurat la 23 septembrie 1947, trupul său fiind aruncat într-un mormânt necunoscut. Petkov, la fel ca şi liderii opoziţiei române, a avut convingerea că va primi sprijin din partea americanilor, fără să ştie că linia de "îndiguire" cuprindea doar Grecia şi Turcia. Uniunea Agrară Independentă a lui Petkov, adversar înverşunat al comuniştilor, a fost dizolvată, iar mandatele parlamentare ale acesteia anulate.

Şi în Bulgaria au avut loc epurări politice. Traicho Kostov, o personalitate curajoasă şi tenace, numit în septembrie 1944 secretar general al partidului comunist, a ajuns în opoziţie faţă de Moscova, afirmându-şi deschis obiecţiile în legătură cu practicile economice exploatatoare ale sovieticilor în raport cu ţara lui. Un asemenea naţionalism nu putea fi tolerat de către Moscova, la 25 iunie 1949, fiind eliminat din toate funcţiile şi arestat. A urmat procesul-spectacol, deschis la 1 decembrie 1949, când Kostov a refuzat să-şi recunoască vinovăţia de a fi desfăşurat spionaj criminal troţkist precum şi informaţii în favoarea lui Tito şi a Occidentului. În urma acestui proces impresionant, la 16 decembrie 1949, a fost spânzurat. Biroul politic al Partidului Comunist Bulgar a trimis o telegramă lui Stalin pentru a-i mulţumi, deoarece printr-un "ochi profund pătrunzător" depistase trădarea lui Kostov şi a clicii lui.

33. Ungaria şi Bulgaria în anii 1944-1948

29

Ungaria s-a remarcat în istoria modernă prin pătimaşul ei iredentism, din cuza căruia în preajma şi în timpul războiului a devenit un satelit calculat al Reich-ului, contribuind alături de Germania la invazia URSS, din 12 iulie 1941. Deşi nu avea motive de război, ea a fost devotată Reich-ului din dorinţa de a nu fi întrecută de România în politica de fidelitate faţă de Axă. A beneficiat de zelosul său iredentism împotriva României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, între 1938 şi 1941 dublându-şi suprafaţa teritorială. A rezistat cu tenacitate alături de Wermacht până la sfârşitul războiului, România participând alături de sovietici la eliberarea Ungariei.

La 23 decembrie 1944 s-a format un guvern provizoriu de uniune reprezentat de partidul comunist, social-democrat şi partidul micilor proprietari. La 1 februarie 1946, Ungaria a fost proclamată Republică, iar la alegerile din 31 august 1947, comuniştii au obţinut majoritatea parlamentară.

34. Anul de cotitură 1958 şi desovietizarea României

România. Actul istoric de la 23 august 1944, prin care se înlătura regimul de dictatură militară al mareşalului Ion Antonescu, trebuia, în mod firesc, să deschidă posibilitatea renaşterii vieţii politice. Dar presiunile sovieto-comuniste vor conduce, în final, la lichidarea vieţii parlamentar-democratice tradiţionale, la fel ca şi în celelalte state ale Estului european. Particularitatea României în cadrul blocului comunist s-a manifestat prin existenţa monarhiei, ea fiind ultima ţară în care aceasta a fost abolită. Mai mult, la 31 august 1944 a fost repusă în vigoare constituţia din 1923, însă reprezentanţii URSS intervin direct în toate domeniile, mai cu seamă în cel politic. Andrei Vîşinski, vice-prim-ministru al afacerilor externe, este trimis la Bucureşti pentru a exercita presiuni asupra Regelui Mihai cu scopul de a înlătura guvernul Rădescu şi de a desemna un nou guvern condus de Petru Groza. De altfel, încă din timpul războiului, Moscova a pregătit, după cum menţionam, comunişti care să preia responsabilităţile de guvernare prosovietice, în România fiind desemnaţi Ana Pauker, Laszlo Luca şi Emil Bodnăraş.

Treptat, au fost înlăturaţi toţi liderii politici care împiedicau venirea la putere a comuniştilor. Eliminarea elitei societăţii civile a fost dublată de o acţiune de dezmembrare a partidelor necomuniste, prin crearea de disidenţi în cadrul acestora, care au acceptat colaborarea cu comuniştii.

În 1958, au fost retrase trupele sovietice din România, un rol important în această acţiune politico-militară avându-l Emil Bodnăraş. Aflându-se în plină campanie propagandistică de cucerire a Occidentului, Kremlinul nu a privit chestiunea decât sub raport diplomatic şi militar. România nu avea graniţe cu ţările capitaliste, aşa încât retragerea trupelor, care era un act liberal din perspectiva Occidentului, nu putea să afecteze "lagărul" socialist. Dar, Kremlinul nu a intuit faptul că prin lipsa trupelor nu va mai putea exercita presiuni asupra comuniştilor români. După 1960, în absenţa trupelor sovietice, regimul de la Bucureşti va avea o reorientare spectaculoasă în politica internă şi externă.

Cu prilejul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, desfăşurată la Moscova, la 24 mai 1958, pentru a adopta Declaraţia privind pactul de neagresiune dintre statele membre NATO şi cele ale Tratatului de la Varşovia, s-a aprobat şi propunerea privind retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României, în perioada 15 iunie – 15 august 1958. În acest cadru, regimul de la Bucureşti a organizat ample acţiuni de exprimare a "recunoştinţei" faţă de sprijinul acordat de Armata Roşie României

Pentru România, însă, retragerea trupelor sovietice a fost un moment istoric cu semnificaţie majoră, ea devenind singura ţară socialistă care nu mai depindea din punct de vedere militar de forţa Armatei Roşii. Acest fapt s-a reflectat rapid în acţiunile de desovietizare şi apoi în manifestarea politicii de independenţă a României în interiorul blocului socialist.

După 1958 se afirmă o nouă elită conducătoare, în frunte cu Gh. Maurer, şef al statului între 1958 şi 1961 şi prim-ministru până în 1974. Noua echipă a deschis o politică de reorientare a ţării spre Occident, o delegaţie în frunte cu Alexandru Bârlădeanu (1958) încheind acorduri de compensare cu principalele guverne apusene pentru bunurile naţionalizate de România în 1948.

Înlăturând o piedică juridică din calea realizării unor acorduri comerciale cu ţările occidentale, importurile din Vest au crescut între 1958 şi 1965 de la 21,5% la 39,9%, iar exporturile de la 24,1% la 32,8%. În aceeaşi perioadă, comerţul cu URSS a scăzut sensibil.

30

Din 1960 s-a desfăşurat un program de derusificare a societăţii româneşti. Au fost desfiinţate, treptat, Institutul "Maxim Gorki", Librăria "Cartea Rusă", Muzeul Ruso-Român etc. În 1964, sub coordonarea academicianului Andrei Oţetea, a apărut lucrarea Marx despre români, întemeietorul ideologiei care-i poartă numele vorbind în favoarea românilor aflaţi în istorie sub presiunea imperiului ţarist. Totodată, statul a investit sume considerabile în învăţământ, care a fost reorientat spre studierea valorilor naţionale, iar limbile franceză, engleză, germană s-au reintrodus în şcoli, alături de limba rusă. Observăm că "undele de şoc" ale Congresului al XX-lea al PCUS au fost puternice şi în România, generând după retragerea trupelor sovietice apariţia, în anii 1960–1965, a comunismului naţional.

Astfel, a intervenit o relaxare în viaţa politică internă, din 1960 fiind eliberaţi, treptat, deţinuţii politici. Prin decrete succesive de amnistie, închisorile au început să se deschidă

35. Primele crize politice în interiorul sistemului comunist din Europa (1953-1956)

Moartea lui Stalin (5 martie 1953) a provocat o mare nelinişte politică în URSS, urmaşii acestuia încercând să găsească soluţii pentru a evita o nouă dictatură personală şi pentru a restabili "legalitatea socialistă". În Uniunea Sovietică şi ţările socialiste apare o destindere politică, primul "dezgheţ" de la instaurarea comunismului. Hruşciov promovează o politică de destindere, întemeiată pe două idei fundamentale majore: a) coexistenţa paşnică dintre sistemele social-politice opuse; b) pluralitatea căilor de înfăptuire a socialismului.

Imediat după moartea lui Stalin au apărut revolte, una la Volkuta (iulie 1953), în Siberia, unde se afla un penitenciar uriaş, şi două mari revolte muncitoreşti, generate de condiţiile grele de viaţă, în Cehoslovacia (mai–iunie 1953) şi Berlinul de est (iunie 1953), pe care guvernul est-german nu le-a putut stăpâni decât cu sprijinul prezenţei tancurilor sovietice. Greva din Berlinul de est a avut un ecou mult mai mare decât cea cehoslovacă, deoarece s-au alăturat mişcării peste 270 de oraşe din RDG. Ea a fost generată de creşterea normei de lucru cu 10%, măsură care nu a fost acceptată de muncitori.

În Cehoslovacia au fost operate 427 de arestări, iar în RDG au fost aproximativ 500 de morţi şi 25 000 de arestări şi deportări. Noul curs al rezistenţei faţă de ordinea politică stabilită îi va determina pe sovietici ca, în mai 1955, să întreprindă un nou pas spre instituţionalizarea hegemoniei în Europa de Est, creând Pactul de la Varşovia, o alianţă militară bazată pe o afinitate ideologică (Iugoslavia nu a intrat în Pactul de la Varşovia, iar Albania, iniţial membru fondator, părăseşte pactul în 1968).

După moartea lui Stalin, care a provocat groază şi stupoare în lumea comunistă, cei mai curajoşi intelectuali protestează, prin diferite mijloace, pe lângă autorităţi. De altminteri, intelectualii au fost cei mai decepţionaţi şi frustraţi în faţa măsurilor întreprinse de regimul totalitar, iar între 1953 şi 1956, "fronda" lor este destul de puternică. De pildă, în decembrie 1953, Vladimir Pomeranţev îndrăzneşte să afirme în gazeta literară Novîi Myr că cea mai gravă greşeală a unui scriitor este aceea de a publica din constrângere şi ipocrizie. Iar Czeslaw Milosz, recent emigrat din Polonia, analizează în lucrarea Gândirea captivă dificultăţile pe care le are un scriitor într-o ţară socialistă. În martie 1954, apare la Moscova Dezgheţul de Ilia Ehremburg care devine simbolul destinderii post-staliniste. Repunerea în discuţie a sistemului conceput de Stalin s-a desfăşurat pe parcursul a mai multor ani şi a căpătat forme clare la Congresul al XX-lea al PCUS, din februarie 1956, care a reprezentat momentul cheie al confruntării mocnite din interiorul PCUS. Primele lupte pentru putere s-au declanşat la Moscova, iar acestea nu s-au limitat doar la Kremlin, ci au cuprins întreg blocul comunist. În interiorul aparatului de partid sovietic au apărut trei tendinţe. Prima îi reunea pe Molotov, Kaganovici şi Suslov, care erau de acord cu corectarea unor excese ale stalinismului, legate mai ales de teroare, dar se pronunţau pentru menţinerea principiilor acestuia. O a doua tendinţă îi avea în frunte pe Beria, cel care din spatele lui Stalin iniţiase întreaga teroare, şi pe Malenkov care militau pentru o schimbare politică aptă să permită îmbunătăţirea vieţii ţăranilor, minorităţilor naţionale şi a populaţiei în general. Cea de-a treia, calificată uneori drept "centristă" , îl avea în frunte pe Hruşciov, ea reuşind să se impună în faţa celorlalte două. Beria a fost arestat în iunie 1953 şi executat, iar Malenkov a fost forţat să demisioneze în februarie 1955. Bulganin va rămâne în această funcţie până când ea va fi preluată de însuşi Hruşciov, care apoi îşi asigură o superioritate personală în toată perioada din 1957 şi până în 1964. La Congresul al XX-lea al PCUS din 24 februarie 1956Revoltele de la Poznan din 28 şi 29 iunie 1956, din Polonia, deschid ciclul violent al evenimentelor din 1956. Ele s-au soldat cu 56 de morţi şi 300 de răniţi.36. Anul 1956 în Ungaria

31

În Ungaria, Matiyas Rakosi, stalinist înveterat, a fost nevoit să cedeze puterea comunistului moderat Imre Nagy. La 23 octombrie 1956, s-a desfăşurat un miting la Universitatea Tehnică din Budapesta, participanţii cerând:

a) democratizarea vieţii politice;

b) îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;

c) retragerea trupelor sovietice din ţară. În continuare, totul depindea de posibilitatea lui Nagy de a elabora o politică acceptabilă atât pentru sovietici, cât şi pentru naţionalismul maghiar în continuă creştere. La 27 octombrie, Imre Nagy a format un guvern de coaliţie, din care făceau parte şi doi lideri ai fostului partid al Micilor Agrarieni, Zoltan Tildy şi Bela Kovacs, şi şi-a propus, apoi, să lichideze monopolul partidului unic. La 1 noiembrie 1956, Ungaria a anunţat public retragerea din Tratatul de la Varşovia şi trecerea la o politică de neutralitate. La 4 noiembrie 1956, Ianos Kadar a format un guvern opus lui Nagy şi a făcut apel la Armata Roşie pentru a învinge "contrarevoluţia". Intervenţia trupelor sovietice a fost extrem de brutală şi, în 5 zile, visul maghiar de libertate a fost spulberat. Imre Nagy s-a refugiat la ambasada Iugoslaviei de la Budapesta, mai întâi fiind dus în România, împreună cu principalii săi colaboratori, apoi adus din nou în Ungaria şi executat, la 16 iunie 1958. Mii de unguri au fost deportaţi în URSS sau executaţi. Revoluţia se soldase cu un număr cuprins între 2500 şi 3000 de morţi, 19 000 de răniţi, 200 000 de refugiaţi, 380 de condamnaţi la moarte şi 22 000 de mii de arestaţi. Angajându-se să menţină Ungaria în limitele impuse de Moscova, Kadar a rămas la conducere timp de 32 de ani, având relaţii bune cu liderii de la Kremlin.

1956 înseamnă pentru maghiari "recucerirea unei istorii furate", ea devenind un imbold politic de care astăzi sunt tare mândri.

Evenimentele violente din 1956 au reprezentat acte politice extrem de brutale, care-i afectează astăzi grav pe autori.

37. Afirmarea conştiinţei europene după cel de Al Doilea Război Mondial.Comunitatea Europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei sale şi-a modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat într-o manieră fundamentală nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia.

Dacă părinţii fondatori ai Comunităţii Europene (Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi) aparţineau generaţiei celor două războaie, există, în anii imediat postbelici, numeroase mişcări pentru înfăptuirea Europei unite, în fruntea cărora se aflau personalităţi din apropierea cercurilor politice conducătoare dintre cele două războaie mondiale sau din sfera puterii postbelice, precum şi o impresionantă reţea de intelectuali cu o largă influenţă în epocă. Pentru aceste mişcări, ideea unităţii europene era strâns legată de cea a menţinerii păcii cu scopul de a construi o Europă prin crearea unor raporturi interstatale strânse, care să prevină reafirmarea naţionalismelor şi extremismelor.

Este important de subliniat că mişcarea pentru unitate europeană postbelică avea ca scop, în perspectivă, construcţia unei Europe la dimensiunile sale geografice, adică înglobând şi statele din Estul european. În timpul războiului se creaseră legături puternice între intelectualii occidentali şi democraţii est-europeni, aflaţi în exil, care au continuat şi după război, când s-a lărgit numărul emigraţiei răsăritene.

Congresul de la Haga pentru Europa unită care şi-a desfăşurat lucrările între 7 şi 11 mai 1948 a fost îndelung pregătit, fiind reprezentat de participarea a 27 de naţiuni şi a numeroase personalităţi, printre care: englezii Winston Churchill, ginerele său Duncan Sandys, Antony Eden, Herold Macmillan, francezii Jean Monnet, Leon Blum, François Mitterand, italienii De Gasperi, Spinelli, germanii în frunte cu Konrad Adenauer. Participau reprezentanţii Mişcării pentru Unitate Europeană, Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Liga europeană pentru cooperare economică, Uniunea europeană a federaliştilor etc.

Mişcarea pentru unitate europeană era reprezentată de Duncan Sandys care a jucat un rol important în elaborarea rezoluţiei politice, supusă dezbaterii reprezentanţilor reuniţi la Haga. Congresul constituie un moment crucial în acţiunea de consolidare a mişcării europene. A fost adoptat un Memorandum european, ce includea rezoluţiile votate la Haga, el fiind adresat guvernelor, cu scopul de a-şi defini obiectivele precise, în raport cu Europa unită.

Este important de relevat că la Haga a participat şi Grigore Gafencu, fost ministru de externe român în perioada interbelică, aflat în exil, sub preşedinţia căruia se constituise la Paris o grupare română pentru Europa unită. Românii susţineau crearea

32

unei Europe federaliste, în cuvântul său de la lucrările Congresului, Grigore Gafencu precizând că "această federaţie se va realiza sub presiunea pericolului sovietic care îi ameninţă pe occidentali şi sub influenţa SUA."

Cel de-al doilea Congres al Mişcării Europene de la Haga (8–10 octombrie 1953) a reunit 370 de delegaţi din ţările Europei Occidentale, la care s-au adăugat reprezentanţii a nouă ţări aflate sub Cortina de Fier. Deschizându-şi lucrările sub preşedinţia lui Paul-Henri Spaak, în prezenţa reginei Iuliana a Olandei, Congresul a afirmat, încă o dată, dorinţa de unitate a opiniei publice europene.

38. Solidaritatea transatlantică şi cooperarea europeană în perioada Planului MarshallÎn discursul rostit la Fulton în 5 martie 1946, când Winston Churchill a vorbit despre Cortina de Fier care s-a aşternut asupra Europei, el a pronunţat şi primele idei în legătură cu Uniunea europeană. Acestea au fost apoi reluate, în septembrie 1946, într-o cuvântare ţinută la Universitatea din Zürich, unde marele om de stat englez s-a referit, pe larg, la Statele Unite ale Europei, care trebuie să se întemeieze pe reconcilierea dintre Franţa şi Germania,Marii Britanii îi revenea atât un rol în ceea ce priveşte impulsionarea acţiunilor în vederea creării Statelor Unite ale Europei

Pentru a contracara expansiunea Uniunii Sovietice în Europa şi a contribui la stabilitatea politică a vechiului continent, prin preşedintele Harry Truman, americanii au ales "arma economică". La 12 martie 1947, adresându-se Congresului, Truman afirma că popoarele libere din Europa "au ochii fixaţi asupra noastră şi aşteaptă ca noi să le ajutăm să-şi păstreze libertatea". El le-a cerut membrilor Congresului să voteze imediat un ajutor de 400 milioane de dolari în sprijinul Greciei şi Turciei, care ocupau o poziţie cheie de apărare a expansiunii comuniste, atât în Europa, cât şi în Orientul Mijlociu. Se avea în vedere o acţiune de mari proporţii care să cuprindă, atât un ajutor de urgenţă pe termen scurt, cât şi un program de reconstrucţie pe termen lung. Generalului George Marshall, secretar de stat american, i-a revenit misiunea de a se ocupa de acest plan. La 5 iunie 1947, într-un discurs susţinut la Harvard, Marshall intuia, pe bună dreptate, faptul că fără un ajutor important, Europa era "expusă unei dislocări economice, sociale şi politice foarte grave". După opinia sa, singurul remediu consta în spargerea cercului vicios şi "restaurarea încrederii locuitorilor în viitorul propriilor ţări şi a Europei în întregime". Pentru a pune Europa pe picioare proprii în domeniul economic, iniţiativa trebuie să vină din partea Europei. "Rostul ţării noastre – spunea Marshall – constă în a-i ajuta pe europeni – în măsura în care vom putea face acest lucru – să elaboreze un asemenea program, iar apoi să-l aplice". Adevăratul mesaj al autorităţilor americane consta într-o idee, devenită celebră: "Ajută-te singur şi cerul – adică America – te va ajuta". Planul Marshall va deveni mijlocul eficace de refacere economică şi spirituală a spaţiului Europei Occidentale.

Alături de Georges Marshall, un rol important în reconstrucţia Europei l-a avut George Kennan, fost diplomat al Ambasadei americane la Moscova, autorul celebrei telegrame lungi privind "îndiguirea", care s-a aflat, apoi, în fruntea Secretariatului planificării. Deşi se spera într-un ajutor american, contemporanii au fost totuşi surprinşi de amploarea şi perspectivele planului Marshall. Ajutorul a fost oferit şi ţărilor din Europa de Est, dar la intervenţia Moscovei, acestea au fost obligate să-l respingă, pe motiv că planul reprezintă un mijloc de amestec american în treburile lor interne. De altfel, Marshall impusese ţărilor din Europa de Est condiţia renunţării la orientarea economiei spre Uniunea Sovietică şi integrarea lor într-un vast proiect european. În acest sens, Pravda a denunţat, în termeni extrem de duri, planul Marshall, iar ministrul de externe sovietic Molotov l-a respins, motivând că el atinge grav suveranitatea statelor.

În urma unei convenţii semnate la Paris (16 aprilie 1948) ia naştere Organizaţia Europeană a Cooperării Economice (OECE), reunind şaptespezece state europene. Ea a reprezentat un instrument decisiv în accelerarea reconstrucţiei Europei, statele angajându-se să administreze în comun ajutorul american, cuprins în planul Marshall, exprimându-şi totodată intenţia de a-şi deschide progresiv frontierele şi a permite liberul schimb. Americanii au fost favorabili realizării unităţii europene, care încuraja deschiderea frontierelor şi gestionarea comună a ajutorului căpătat în cadrul planului Marshall.

La 5 mai 1949, pe baza Tratatului de la Londra s-a creat Consiliul Europei la iniţiativa "părinţilor fondatori", el fiind rezultatul unui compromis laborios între zece state participante: Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Danemarca, Irlanda şi Italia. Ţărilor fondatoare li s-au adăugat, treptat, celelalte ţări occidentale, iar după căderea comunismului, ţările din Europa de Est.

39. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene

33

De la început trebuie să precizăm că guvernele europene au manifestat o maximă reticenţă în privinţa temei unităţii europene. Dar, unele dintre elitele intelectuale din interiorul puterii şi din afara ei au susţinut unificarea,Franţa şi Germania au fost în conflict armat de 27 de ori după 1529, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea termenul de "duşmani ereditari" era deja consacrat.

Robert Schuman, ministru de externe francez şi Jean Monnet aflat, din ianuarie 1944, în fruntea Comisariatului General al Planului de Echipament şi de Modernizare Francez au înţeles că Franţa nu mai are dreptul să repete erorile Primului Război Mondial, umilind Germania sau lăsând-o în izolare, pradă braţului comunismului sovietic. Pentru dezvoltarea Europei şi reuşita păcii trebuia restabilită egalitatea dintre Franţa şi Germania, iar singura posibilitate era legată, pentru început, de folosirea, în comun, a cărbunelui şi oţelului. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi, pornind de la premisa că bazinul carbonifer din nord este un tot, un întreg pe care naţiunile l-au divizat artificial trasând numeroase frontiere , au elaborat un proiect de construcţie a unei instituţii supranaţionale, producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, embrionul Europei unite. Europa a avut şansa de a merge în procesul de unificare, treptat şi pragmatic, adică pas cu pas.

Proiectul lui Monnet a fost prezentat, la 9 mai 1950, Consiliului de Miniştri al Franţei, care îl aprobă, iar, în aceeaşi zi, ministrul de externe Robert Schuman îl prezintă presei. Declaraţia Schuman din 9 mai 1950 a avut o structură logică, textul fiind conceput cu scopul de a avea o mare operaţionalitate. Demonstrând că Europa nu se poate construi dintr-odată, ci prin realizări concrete şi o solidaritate de fapt, Schuman formula, în termeni categorici, faptul că opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie imediat eliminată. Exploatarea în comun a cărbunelui şi oţelului va asigura stabilirea bazelor dezvoltării economice, "prima etapă a federalizării europene şi a schimbării destinului acestor regiuni folosite mult timp doar pentru producerea de arme, ale căror victime constante au fost apoi ele însele".

Declaraţia Schuman, acceptată la 3 iunie 1950 de către Franţa, Germania, Italia şi ţările Beneluxului, devine la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie a refuzat să adere la CECO, nedorind să renunţe la principiul suveranităţii, păstrând doar relaţii de cooperare cu aceasta. Parafat la Paris, Tratatul este ratificat de parlamentele ţărilor semnatare, în iulie 1952. La 10 august 1952, Jean Monnet se instalează la Luxemburg în calitate de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO. Aceasta avea un colegiu de nouă membri numiţi de cele şase state, ei fiind total independenţi în raport cu acestea, pe durata de şase ani cât îşi exercitau mandatul.

CECO a deschis o nouă "metodă"în ceea ce priveşte stabilirea raporturilor dintre state în Europa Occidentală, generând trecerea de la Europa cooperării la Europa integrării. CECO reprezenta calea unei Europe unite pe o temelie supranaţională, federalistă, integrată din punct de vedere militar şi cu o politică externă şi de securitate comune. CECO a reprezentat semnalul major al unei evoluţii care a marcat nu numai relaţiile franco-germane, ci şi întreaga Europă.

Anii 1953 – 1956, anii destinderii între Est şi Vest, ca urmare a morţii lui Stalin, coincid cu intrarea procesului de integrare într-o nouă etapă. Jean Monnet înfiinţează în 1955, Comitetul pentru Statele Unite ale Europei, până la moartea sa, în 1979, el luptându-se pentru ca Europa integrată să devină o realitate. Începând din 1954, apare o nouă optică în privinţa raporturilor dintre statele Europei Occidentale, afirmându-se Europa negustorilor, ceea ce va deveni ulterior Piaţa Comună sau Comunitatea Economică Europeană (CEEE). Performanţele economice ale comunităţii i-au sporit prestigiul şi au făcut-o atractivă faţă de celelalte state europene. De altfel, între 1953 şi 1956, dezbaterile în privinţa viitorului Europei oscilau încă între ideea unei cooperări între state sau a integrării lor.

40. Lărgirea Uniunii Europene şi dezvoltarea institutiilor comunitareLa începutul anilor optzeci, Comunitatea Europeană trece de la şase la nouă membri. Prima extindere spre Nord nu a fost lipsită de dificultăţi. Europa bătrânului continent se zbate în dezbateri sufocante, iar proiectele de avansare a integrării sunt oprite de proteste repetate. La 10 decembrie 1974, când Valery Giscard d’Estaing accede la preşedinţia Franţei

Cu toate că integrarea progresează, disputele se menţin în interiorul Comunităţii. Începând din 1 aprilie 1974, britanicii îşi pun problema dacă să rămână sau nu în Uniune. Dar, consultaţi printr-un referendum, ei sunt de acord cu o majoritate de 70%. În anul 1979, prim-ministrul conservator Margaret Thatcher se pronunţă pentru o nouă "renegociere" a tratatului şi obţine un acord, în mai 1980, cu privire la contribuţia Marii Britanii la bugetul Comunităţii. În urma unor largi dezbateri, la 13 martie 1979, intră în vigoare decizia Consiliului European din decembrie 1978 privind aplicarea sistemului monetar european pentru opt state membre (exceptând Marea Britanie). El prevedea crearea unei unităţi monetare "ecu", aceasta nefiind o monedă în înţelesul propriu al cuvântului, tranzacţiile desfăşurându-se tot în monedele naţionale.

34

Europa descoperă importanţa unei strategii către sudul continentului, procesul de aderare a Greciei prelungindu-se din 1975 şi până la 1 ianuarie 1981, când a intrat în vigoare tratatul. Au urmat Spania şi Portugalia, procesul lor de aderare începând cu 1977 şi încheindu-se la 1ianuarie 1986.

Dacă Margaret Thatcher regretă slăbiciunea lui Gorbaciov şi nu este de acord cu îndrăzneala asumată de Helmut Kohl, François Mitterand alege o altă strategie, care s-a dovedit a fi pozitivă şi înţeleaptă. El păstrează şi întăreşte relaţia franco-germană, mai ales că Helmut Kohl, asemenea lui Adenauer, manifestă un ataşament sincer faţă de ideea Europei Unite şi relansează construcţia europeană În locul unei dispute cu Germania, Mitterand preferă o axă Paris-Bonn drept motor pentru continuarea eforturilor de integrare europeană. Primele negocieri privind uniunea politică încep în ianuarie 1991, când preşedinţia Consiliului Comunităţii a fost preluată de Luxemburg. Astfel, în aprilie 1991 a fost elaborat proiectul de tratat asupra Uniunii politice, care redeschidea problema structurii Uniunii. Acesta cuprindea reorganizarea Uniunii pe trei paliere. Primul îl constituia Comunitatea Europeană, care îngloba cele trei comunităţi existente: CECA, CEE şi Euratom. Al doilea palier era consacrat politicii externe şi de securitate comună. Al treilea cuprindea noile competenţe interguvernamentale privind afacerile interne şi justiţia. Astfel, se deschidea posibilitatea unui proces gradual, care să conducă la o Uniune de vocaţie federală. Pentru prima oară după anii cincizeci, termenul de "federal" apărea în conţinutul unui tratat. Această problemă îi mobilizează pe partenerii din Uniunea Europeană, care la 9 şi 10 decembrie, la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht discută acordul privind Tratatul Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Tratatul Uniunii Politice. La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la Masstricht care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993. Începând cu 1991 şi cu semnarea Tratatului de la Maastricht, noţiunea de "apărare europeană comună" capătă o fundamentare juridică, prin instaurarea PESC

Unul din evenimentele importante desfăşurate în această zonă, care generează o transformare geopolitică majoră în inima Europei, este separarea, prin bună înţelegere, dintre Cehia şi Slovacia (1993). Totodată, sunt reglementate relaţiile ungaro-române, aflate de mult în dificultate, după Trianon, chiar dacă negocierile se vor derula lent, pe parcursul primei jumătăţi a deceniului al nouălea al secolului al XX-lea. Tratatul româno-maghiar s-a semnat la 16 septembrie 1996, Ungaria recunoscând status-quo-ul teritorial, iar România angajându-se să acorde drepturi specifice minorităţii maghiare. Prin conţinutul semnificativ al tratatului se aşeza ultima piatră a unui edificiu legal şi democratic, menit să asigure stabilitatea păcii în centrul Europei.

Dacă evenimentele petrecute în Europa, începând cu anul 1989, ar fi putut genera şocuri adânci în ceea ce priveşte construcţia comunitară, realitatea a infirmat, însă, opiniile sumbre privind viitorul acesteia. În vâltoarea profundelor transformări petrecute după căderea Zidului Berlinului, reapropierea dintre Franţa şi Germania, precum şi solidarizarea occidentalilor în atitudinea favorabilă faţă de Estul european au devenit faptele cele mai evidente în raporturile dintre statele europene. În acest spirit, în iunie 1996, nouă şefi de state din Polonia, Slovacia, Cehia, Ucraina, Germania, Slovenia, Italia, Austria şi Ungaria se întâlnesc la castelul din Lancut, din estul Poloniei, pentru a marca relaţiile lor de bună vecinătate şi a releva importanţa legăturilor dintre ţările foste comuniste şi celelalte ţări europene, precum şi pentru a discuta despre configuraţia viitoare a Europei.

Uniunea a înglobat şi intenţionează să accepte cel puţin doisprezece membri, mai mulţi decât a primit în ultimii patruzeci de ani. Dacă în trecut, ţările membre aveau similitudini în procesul dezvoltării economico-sociale şi politice, în prezent majoritatea ţărilor sunt mai sărace,Ungaria şi Polonia au făcut cereri de aderare în 1994, iar România la 22 iunie 1995. În iulie 1997 au apărut opiniile asupra celor zece ţări din centrul şi estul Europei, ca parte a documentelor Agendei 2000, împreună cu propunerile Comisiei pentru o strategie a lărgirii. Opinia Comisiei a fost aceea că numai cinci din ţările asociate (plus Cipru) erau pregătite pentru negocierile de aderare (Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia), celelalte cinci (Slovacia, România, Bulgaria, Letonia, Lituania) au fost temporar respinse.

Un aspect important al negocierilor de aderare a fost, întotdeauna, insistenţa statelor membre existente ca ţara candidată să accepte aquis-ul comunitar, adică totalitatea legilor şi reglementărilor care s-au dezvoltat de-a lungul timpului fără schimbări majore pentru a se asigura stabilitatea Uniunii.

Tratatul de la Nisa, din 26 februarie 2001, a definitivat extinderea, iar la 16 aprilie 2003 s-a semnat, la Atena, de către zece state, tratatul de aderare la Uniunea Europeană (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta). Procesul de extindere va continua prin integrarea la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei.

Pentru România, problema integrării europene a fost o constantă a secolului al XIX-lea şi a primei jumătăţi a secolului al XX-lea.

35

41. Liberalizarea comunistă şi limitele ei în România (1964-1974)

În acelaşi timp cu elaborarea planului Valev a fost adoptată Declaraţia din aprilie 1964, care însemna o reorientare publică a guvernanţilor de la Bucureşti în raport cu Moscova. Documentul exprima poziţia României în conflictul chino-sovietic şi formula principiile care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice. În consecinţă, Declaraţia sublinia că nu există şi nu poate exista "un partid părinte şi cu un partid fiu, partide superioare şi partide subordonate". Declaraţia a avut un larg ecou pe plan internaţional şi mai ales în Occident, unde se aprecia poziţia îndrăzneaţă a României, diferită de a sateliţilor est-europeni, care nu mai recunoştea supremaţia URSS şi rolul conducător al PCUS în mişcarea comunistă. Regimul de la Bucureşti a căpătat o reală respectabilitate ce va fi sporită în anii următori.

După Declaraţia din aprilie 1964 s-a creat un climat de înţelegere socială şi consens naţional, urmând o perioadă de liberalizare a regimului care s-a prelungit aproape zece ani. Diminuarea rolului dosarelor personale de cadre a făcut posibilă cooptarea unui număr sensibil de specialişti în structurile socio-economice ale ţării

În martie 1965 a survenit, pe neaşteptate, moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la conducerea partidului urmând Nicolae Ceauşescu. Devenit prim-secretar la vârsta de 47 de ani, Nicolae Ceauşescu a fost susţinut de grupul "liberalilor" în frunte cu Gh. Maurer, care-l socoteau a fi o personalitate potrivită pentru înfăptuirea, în continuare, a deschiderii interne şi a distanţării de sovietici. "Baronii" lui Dej – Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol – au crezut că-l pot domina şi controla pe tânărul Ceauşescu, influenţându-l în luarea deciziilor interne şi externe. Dar, înlăturându-i pe vechii activişti de pe vremea stalinismului (începând cu Alexandru Drăghici), Nicolae Ceauşescu şi-a consolidat puterea, aducând la conducerea partidului, cu prilejul Congresului al IX-lea (1965), o nouă generaţie de activişti precum Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Virgil Trofin, Maxim Bergheanu.

Nicolae Ceauşescu a continuat politica predecesorului său, dând Occidentului prilejul să exploateze "breşa" din interiorul sistemului comunist. S-a distanţat de Dej prin denunţarea abuzurilor şi crimelor săvârşite în vremea lui de securitate. Pe plan intern, românii beneficiau de o îmbunătăţire a nivelului de trai, fenomen resimţit în întreaga Europă răsăriteană, cu excepţia Albaniei.

La 21 august 1965 a fost adoptată o nouă constituţie a ţării. Potrivit acesteia, România era proclamată "Republică Socialistă", considerându-se că dispune de o economie socialistă generalizată şi de relaţii de producţie socialiste dominante în toate domeniile vieţii sociale,În ceea ce priveşte depozitarul puterii de stat, actul constituţional din 1965 preia dispoziţiile celor anterioare lui, considerând că aceasta aparţine "poporului, liber şi stăpân pe soarta sa", definind structura socială a societăţii, ca incluzând "clasa muncitoare, clasă conducătoare în societate, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate".Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, cea din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei singure şi unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist, caracterizat ca fiind "cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare". Constituţia din 1965 a păstrat în linii mari aceeaşi structură, organizare şi funcţionare a organelor statului existente şi în constituţiile anterioare: organele supreme ale puterii de stat (Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat), organele centrale ale administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri), organele locale ale puterii de stat (sfaturile populare) şi organele locale ale administraţiei de stat (comitetele executive ale sfaturilor populare), organele judecătoreşti (tribunale, judecătorii şi tribunale militare) şi organele procuraturii (subordonate ierarhic Procuraturii Generale).deşi Marea Adunare Naţională era considerată "unicul organ legiuitor", care adoptă legi şi hotărâri privind întreaga viaţă economică, politică, socială şi culturală a ţării, această prevedere era pur formală întrucât activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, "organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă". El putea "emite decrete şi adopta hotărâri"Considerând că în România socialismul a învins "definitiv", prin actul constituţional din 1965 economia naţională era definită ca fiind socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie (art. 5), proprietate ce îmbrăca fie forma proprietăţii de stat (incluzând bunurile ce aparţin întregului popor), fie a celei cooperatiste (incluzând bunurile ce aparţineau fiecărei organizaţii cooperatiste).

între 1965–1989, a cunoscut zece modificări importante şi şase republicări, depăşind astfel toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până în 1965 .

36

Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel administrativ central. Deşi era ales de către Marea Adunare Naţională, preşedintele republicii devenea "şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România". El este, totodată, comandantul suprem al forţelor armate, preşedintele Consiliului de Stat, fiind singurul în măsură să stabilească măsurile de importanţă deosebită ce privesc interesele supreme ale ţării. Preşedintele ţării prezidează chiar şedinţele Consilului de Miniştri (atunci când apare necesar), având dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primului-ministru) pe viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe ale administraţiei de stat, precum şi pe membrii

42. „Primăvara de la Praga” şi ecoul ei

Cehoslovacia a urmat politica României, fiind a doua ţară care şi-a manifestat tendinţa de distanţare faţă de Moscova, încercând reforme de substanţă care să pună bazele "socialismului cu faţă umană". Nevoia de reforme a fost înţeleasă de o parte a conducerii partidului comunist care a reuşit să-l înlăture de la conducere pe A. Novotny, în ianuarie 1968, şi să-l înlocuiască cu Alexander Dubcek. După procesul lui Rudolf Slansky, Cehoslovacia devenise cea mai stalinistă democraţie populară, fiind concurată doar de Albania. Dogmatismul cehoslovac a rămas intact mult timp după moartea lui Stalin, beneficiind de stabilitatea economică şi progresul ţării, până la sfărşitul anilor '70, când a venit la putere o nouă conducere în frunte cu Alexander Dubcek.

Noul lider cehoslovac, care avea 46 de ani, a făcut o alegere eminentă atunci când şi-a manifestat adeziunea faţă de desemnarea, ca preşedinte al ţării, a lui Ludvik Svoboda.

În politica internă, Dubcek şi-a asumat trei angajamente majore: a) renovarea politică a ţării şi revitalizarea vieţii economice; b) câştigarea încrederii publice în realitatea reformelor; c) evitarea depăşirii prea mult a "perimetrelor" socialiste pentru a împiedica o intervenţie sovietică similară anilor 1956 . La 5 aprilie 1968, noua echipă adoptă propriul "program de acţiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia", punându-i serios pe gânduri pe sovietici. Se prevedea transformarea parlamentelor în adevărate adunări legislative, despărţirea clară a partidului de stat, revizuirea legislaţiei electorale prin desemnarea la alegeri a mai multor candidaţi, suspendarea cenzurii în mass-media, libertatea de întrunire etc. La sfârşitul lui aprilie 1968, Moscova îşi manifestă primele rezerve faţă de Cehoslovacia, poziţia acesteia oscilând, iniţial, între înţelegere şi presiune.

Intelectualii cehoslovaci au dat curs declaraţiei de "Două mii de cuvinte" din 27 iunie 1968, care reprezintă o aspră acuzaţie adusă celor două decenii de dictatură. Deşi respinsă de Dubcek, pe motiv că este prea provocatoare, declaraţia s-a bucurat de un uriaş sprijin popular care a înfuriat Moscova.

La 3 august 1968, Leonid Brejnev declară că ţările socialiste nu pot rămâne indiferente faţă de soarta socialismului dintr-o ţară, iar statele membre ale Tratatului de la Varşovia, cu excepţia României, au cerut reintroducerea cenzurii şi potolirea tendinţelor reformiste ale intelectualilor cehoslovaci. Sovieticii au apelat la cinci membri ai partidului comunist cehoslovac, care printr-o scrisoare au cerut "ajutorul frăţesc" pentru "restabilirea" ordinii socialiste. "Socialismul cu faţă umană" dezvoltat pe malurile Vltavei i-a provocat coşmaruri lui Brejnev . În noaptea de 20–21 august 1968 s-a produs invazia în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia, cu excepţia României. "Primăvara de la Praga" a fost brusc stopată, punându-se capăt celei mai promiţătoare experienţe de reformare a sistemului comunist. Procesul devenea periculos din punct de vedere ideologic şi contagios pe plan politic, întrucât aducea în prim-planul dezbaterilor politice europene o problemă spinoasă, cea a liberalizării, care cu greu putea fi menţinută doar în graniţele Cehoslovaciei.

43. Crize politice majore în Polonia (1980-1981)

Polonia. Pe 13 august 1980, Lech Walesa, viitorul preşedinte al Republicii Poloneze, ales democratic, a pregătit declanşarea celei mai mari greve din istoria comunismului din Europa de Est, la Şantierele "Lenin" din Gdansk, loc ce va deveni leagănul sindicatului "Solidaritatea". Liderul greviştilor din Gdansk a obţinut din partea Puterii dreptul legal de grevă şi

37

creşteri salariale. Acordul cu guvernul prevedea pe lângă aceste revendicări dreptul de a organiza sindicate independente, fără a fi controlate de partid, o concesie fără precedent în orice societate comunistă. De asemenea, înţelegerea mai prevedea: a) postul de radio al statului să transmită liturghia catolică duminicală; b) eliberarea tuturor deţinuţilor politici; c) desemnarea pe criterii de competenţă a personalului administrativ; d) informarea corectă a naţiunii despre situaţia economică a ţării; e) îmbunătăţirea activităţii serviciilor sociale . Evenimentele din Polonia au produs o mare surpriză şi derută în rândul nu numai al partidelor comuniste din Europa, ci din întreaga lume.

În perioada care a urmat, Polonia s-a aflat sub influenţa unor factori politici şi economici contradictorii: a) economia se afla într-o stare mult mai gravă decât anticipaseră Puterea şi Opoziţia; b) în interiorul partidului s-au conturat două poziţii în privinţa acordului: o linie dură care cerea anularea lui şi o linie moderată care se pronunţa pentru acceptarea acestuia; c) "Solidaritatea" era şi ea prinsă între două aripi: una practică, ce se pronunţa pentru colaborarea cu guvernul, şi alta mai radicală, care cerea declanşarea unor presiuni asupra sistemului pentru a-l demasca şi a-i eroda forţa politică; d) Moscova şi celelalte state comuniste au considerat inacceptabile acordurile de la Gdansk; e) ierarhia romano-catolică a îndemnat "Solidaritatea" la moderaţie pentru ca Polonia să nu fie expusă unei intervenţii străine.

La 6 septembrie 1980, a fost înlocuit din funcţia de prim-secretar al partidului Edward Girek, compromis şi dezavuat de toată lumea, cu generalul Wojcek Jaruzelski, fost ministru al apărării. De un profesionalism militar deosebit, având o imagine de om responsabil şi hotărât, Jaruzelski a invitat societatea la un "dialog social atotcuprinzător", dar nu a putut stăpâni, prin mijloace democratice, criza economică şi politică a ţării. A existat pericolul unei intervenţii sovietice, agenţia TASS comunicând lumii că poporul polonez "se poate bizui ferm pe solidaritatea fraternă şi pe sprijinul ţărilor din Pactul de la Varşovia" , Dar, preşedintele american Jimmy Carter manifestă o poziţie fermă faţă de intervenţie şi, de asemenea, Janos Kadar şi Nicolae Ceauşescu s-au opus acesteia. La data de 13 decembrie 1981, pentru a evita degradarea situaţiei interne şi declanşarea unei intervenţii externe similară Cehoslovaciei, a proclamat legea marţială (starea de război), a suspendat "Solidaritatea" şi a întemniţat mii de lideri şi simpatizanţi ai acesteia. După ilegalizarea "Solidarităţii" milioane de membri ai acesteia creează o puternică reţea clandestină, reconsolidându-şi simpatia în faţa marelui public. În decembrie 1983, după vizita Papei Ioan Paul al II-lea, a fost suspendată starea de război, iar situaţia politică a ţării a devenit mai calmă, dacă facem excepţie de asasinarea brutală de către poliţie a preotului din opoziţie Jerzy Popieluszka, în octombrie 1984.

La trei săptămâni după vizita şefului de la Kremlin, Serghei Gorbaciov, în iulie 1986, Jaruzelski decretează o amnistie generală, trei sute cincizeci de militanţi ai opoziţiei, printre care numeroşi lideri ai "Solidarităţii" redobândindu-şi libertatea. "Cuvântul Solidaritate rămâne proscris, dar opoziţia din Polonia devine un fapt politic recunoscut" .

44. Reformele lui Mihail Gorbaciov şi influenţele lor în Europa de Est45. „Implozia” comunismului în U.R.S.S.46. Prăbuşirea comunismului în Polonia47. Trecerea de la regimul politic comunist la democraţie în Ungaria48. „Revoluţia de catifea” din Cehoslovacia49. Căderea regimului comunist în Bulgaria şi Albania50. Anul 1989 la români

De grupat 1 cu 26

38