Fără a ma iluziona cu speranțe și să fac o disoluție intre suspinele

reanimarii de acum cu toxinele molimei ce le-am purtat vreo 2 luni,incerc

după o neurastenie generală,dupa o imblanzire a hiperexcitibilitatii

nervoase puse in cortegiul inconstieței si a somnolentelor primejduite de

năluciri ce mi-au dezarticulizat glandele ce s-au daruit inertiei impulsurilor

primitive,sa-mi recapat predispozitiile pentru dezlantuirea torentelor in

care-mi sunt inchegate analizele precare.

Cel mai greu pentru mine a fost orice incercare de a

impune si a de concepe natura unui inceput,momentul de cumpana

in care dezideratul pretentios a oricarei geneze iti este

influentat de o memorie involuntara,de clipele prelinse pe

contextele ce ti-au alimentat insomniile, in care iti

fundamentezi unica speranta pe un lucru impalbabil,definitoriu

pentru ce ti-ai propus si intrigant pentru sfarsitul ce se va da

verdictul acestor clipe debutate in exercitii de dezmiticire.

M-am îndoit consecvent de existența unei soarte, de ceea

ce numesc unii habotnici si destin axat numai pe lucruri nepravute

ce-ti sunt insiminate in cognitie si care iti ofera un scop atat

de precis care sa ii dai o nuanta si sa-l escortezi din fantomele

trecutului in visul ce-l traiesti odata cu referintele asupra

viziunii tale in viitor.

Daca dau vietii un sens, ea isi pierde acel farmec

pentru necunoscut,iar teama intrigantă de a infrunta-o prin a-i sorbii

toate deliciile si chinurile obsedante este o sentinta tragica,o pervertire in

care sclipirile unor tendintele spre evolutie s-ar fluidiza in lacrimi ce-mi

vor stinge lumanarile de la capataiul mortii.

Simt ca ma descompun sub controlul sentimentelor, iar

asta ma conduce la relativa pierzanie fiindca aveam necesarul de

cutezanță cu tot frontul dezmeticirilor subîntelese să plutesc printre

subiecte pretențioase decât să colcai ca un milog osândit într-o grotă

iluzorie ,unde voalul neantului sucombă sau înnegrește remușcările până

la reculegerea suflului funest.

Atâta activitate somatică!Ce infern aș simti in absenta

unei rataciri preventive a ratiunii tamaduitoare,iar ignoararea a ceea ce

mi-e cunoscut ca o neliniste metafizica n-ar criogena iadul vital ce va

mocni de la extremitati pana la fundatia facultatilor cognitive ci l-ar asupri

cu deluviile ce cad din avalansa sentimentelor ca injunghieri latente, iar

fumul sufocant va asfixia si va opaciza toata optica organica a receptarii

lumilor perceptibile si interne.

Am sadit in mine o oroare dezgustatoare pentru vid si tot ce

tine de atmosfere inerte,sterse de un timp arid si neprielnice pentru a

suferi in tihna. Lumea descumpanita sub care pasesc terifiat ca un suzeran

ce i-a deslusit capriciile obsesive si s-a imunizat impotriva veninului ce l-a

zvarcolit din splendoarea ei paralizanta,se intrerupe din textura lina si i se

anuleaza forta sub care imi infing suporturile verticalizate cand am planuri

ce depasesc mediocritatea.

Letargia comunitara imi respinge pornirile impulsive si

ma condamna pentru aceasta razvratire tumultoasa la o restrictie vitală,a

carui dar demn de un prizonier al propriului suflet nu se poate deslusi

oricand la nivelul evolutiei individuale,fiind astfel corupt de mirajele ce-mi

intuneca mintea si imi servesc drept vicii pentru sublimarea pretiosului

timp al omagierii eului ca singura veriga ce trebuie conservata si incinsa

prin exploatarea ei pana la caderea de pe pilonul comediei umane. Mi-am

rezervat multe in viata, dar cu un scop bine definit n-as intrezari vreo

speranta ca astfel ma voi scuti de senzatia deplorabila a inferioritatii.

A lucra cu tenditele multiplicate ale lumii ar insemna

intr-o consecinta inevitabila ca voi dramatiza incoerent in zona obscura a

lucrurilor,unde salvarea de la anaghie e de prisos atata timp cat nu voi

renunta definitiv sa sustin planuri intemeiate in conformitate cu conditiile

lumii existentiale.

Dacă simt un roi de patimi purtate pe viforul inimii mele

glaciale,oare acest incendiu cu lacrimi perverse sorbite din satisfacții

tăinuite m-ar salva din beția inertului și ar lasă numai o umbră fumegândă

din acest iad înghețat? Acela care este cuprins iremediabil de o fericire

adiacentă cu mântuirea și își târăște hoitul grație venelor ce-l scaldă de

balsamurile edenice, va pieri în fiecare delir culminant,iar suflul vital va

reveni viermilor simbiotici ce iau redat frenezia dementă, el ca ființă

nemaiexistând decât ca o plantă ce suferă o ofilire prematură în fața unei

oglinzi ce-i redau conturul amurgului orbindu-l cu fulguratia moartii ce-i va

parcurge medular toate regretele fiziologice ale organelor regretate dupa

atata extenuare.

Când văd atâta forfotă îngânată de cvinta senzorială a

oamenilor ce-și zvâcnesc carnea pe parghia morții și când văd atâtă

bunăstare a cărei provienențe maladive se scurge din iruperea timpului

cardiac și zâmbetele largi ce vor fi pecetluite de propășirea în

descompunere, merită să preaslăvesc oare păcatul dezabuzării prin care

mă sustrag din acest prizoneriat primitiv și șters de profunzime ca

sudoarea unei frunți ce închide o temniță rarefiată?

Totuși ,dacă m-am salvat aparent de la o soarta comună

printr-o înconștiența ce culminează monstruos,venerată de un animal ce

și-a eradicat împovărarea rațională,la care ar tânji prima dată orice fărâmă

de existență blegită în acest adaos de materie în univers, sunt oare obligat

să savurez acest spectacol grotesc pe o comedie umană unde eu nu mai

joc dintr-o reorientare spre tragism?

Degeaba o genetică abandontă printr-un lăcaș planetar supus

unui carusel ciclic influențează atâtea deveniri în lume, dacă pântecul de

materie în care muritorul își află sentința în această parodie idealistă nu îi

servesțe anumite otrăvuri care să-l facă a ignora atătea pentru a găsi iluzia

ce-l va desfăta până când dintr-o orbire ancestrală va persista ân iluzie

gasisndu-și un scop in viață, neprimind la moarte verdictul că toate

strofocările sale pe acest genocid planetar nu au fost niciodată văzute

printr-o optică raportată la scara universului.

Astfel,viața nu există, degeabă reverberez niște momente

tulburătoare și trăiesc ani de-a rândul cu vise și multe așteptări

satisfăcătoare cu îmbrățișări armonice sau cosmice, atăta timp cât uitarea

se pronunță la vecinătățile maturității,copilăria devine un paradis pierdut

dupa depășirea ei,iar de aici și continuîndu-se cu primele lacrimi siderale

ce-mi stau la capătâiul umbrit de negura siderală devine o zbuciumare ce

se cosumă epuizant către starea de vis ce mi-o încununează moartea,ea

fiind desolubilizarea vocațională ce ți-e garantată din timpul inconștienței

cu care pătrunzi în această lume ce-ți va zdruncina leagănul sincronizărilor

gamelor paradiziace unde ai vrea să-ți odihnești pleoapa pentru suspansul

universului ce ți-a așteptat conștiința pentru a și-o respinge însăși pe mai

tărziu.

In cateva zile in care imi voi incinera neuronii

segregati sub caldura iluziilor,ma voi reapuca sa depan orele

tintuit in mrejele tratelor de filosofie,prafuite de uzanta ce

era sa-mi anunte pieirea pana acum 2 ore,jurnalul il dau naibii

ca in fiecare zi am scris la infinit aceleasi orori si obsesii

surprinzator exprimate prin diferite structuri in retorisme

splendide ce exprima aceasi preocupare si stari a caror

diversitate amenintatoare vor fi estompate sau eclipsate de acel

intens interes care subordoneaza anotimpurile organice in

defavoare simturilor pentru a lasa loc interpretarilor

meditative si a incercarilor de a trece profund prin

inselatoriile aparente ce incheaga artera prin care ne propulsam

spre acensiune prin ratiune,pornind de la reperele existentei sub

care ne-am pironit aces curs evolutiv,sau nu.

Am recitit nostalgic si tulburat tot ce e scris pe

blog,aveam odata mintea odihnita,care tresarea la eventualitatea

de a fi convergenta prin excelență spre lucruri abstracte care odata

sintetizate dădeau acea profunzime pentru care mi-as sacrifica toate

prioritatile lumesti in a realiza simplist,cu acea concizie si logica specifica

spre care nazui sa le maturizez sevele care compun atatea senzatii

indescifrabile,acel aforism care devine un subterfugiu pentru a rezista

acestei angoase vitale ce am intampinat-o prematur dar cu semne imune

ce sper a se transforma din imunitate in acea impotrivirea sfruntata care

sa nu mai tina cont de atatea meschinarii si lucruri insolente care

pagubesc o dezvoltare personala a carei fundament organic va sublima

risipit in eter, ca un abur al fiintei

Vreo 4-5 lucrari vor fi revizuite si modelate cu mai putin

exces de precizie iar sensul va capată alta impresie prin nuantarea

topicii si a stilului ce-l doresc a fi arid,concis si intransigent fara a se mai

scuza prin penintenta incoerentei ce mi-am angajat-o pentru a fi un bun

secretar al propriilor mele ganduri.

M-o împins depresia să scriu în seara asta potrivnică orgoliului meu. Am

scris mai sus,dintr-o oboseală sau inconștiență fatală,cuvântul – jurnal.

Urăsc să mă divulg și să-mi dau in vileag toate slăbiciunile

ca probe de șantaj mai mult emoțional,nu consider că o persoană e o

lucrare care trebuie disecată cu un entuziasm chirurgical din scopuri de

cunoaștere, sau că e un vernisaj plin de colecții unice,intrigante,obscene

care e permisiv oricăruia ce își însușește rolul de vizitator diletant sau de

curios impudic,dar știu din reflecțiile mele și ce-am mai scris cu o

veridicitate incontestabilă că mărturisirea sau confesiunea întreprinsă cu

un grup de persoane ce sunt de acord dintr-un voluntariat altruist să fie un

auditoriu subiectiv sau să împărtășească respectiva milogire ca dizolvare a

gravitații supraterestre ce o îndură acela năpăstuit, este cea mai ușoara

cale de a te destăinui prim mijloace simpliste cu un efort ce nu ține de

intelect( ca în psihanalizele introspective,solitare, etc),ci de niște

dezechlibre chimice sau emoții ce au tangența cu sfera obscură a

neputinței.

Iar filosofez,singurul merit al acestei practici este că

sfidează în sens pragmatic planul cartezian al existenței( spațiu-timp,

experiențe, trăiri,afecțiuni,dispoziții, tot diagnosticul spiritual) și-mi umple

fiecare tendință oarbă de a mă cufunda în abisul neantului,al haousului și

al dezumanizării,cu acele dispute meticuloase ce-ți amintesc că trăiești in

funcție de dispozițiile tale, iar acordurile conflictuale intri și extrinseci își

găsesc soluționarea în apanajul speciei umane- rațiunea.

Am scris prostii mai sus, chestii

pretențioase,stupide,teoretice pentru triunghiul pesimist,cinic și sceptic ce

mi-e înscris în cogniția,judecata,critica proprie. De la exaltarea exacerbată

ce mi-o aduc dispozițiile filosofice,metafizice și tot ce are legătură cu

meritele unei canoneli dedicate spontan regăsirii eului din ținuturile sobre

în care se elucidează,am ajuns iar să mă plâng de garanția nemuririi

acestei activități înșelatore pe parcursul ispășirii verdictului

postnatal.(Oare neantul nu-i o patrie, iar viața un exil?)

Vorbeam de un jurnal ca o formă de

aprehendare,aperceptiv(cunoaștere internă),că tot ce este

formulat,descompus,despicat,dezbinat,analizat, ca intensitate e degradat

progresiv.

Jurnalul nu-i mai intim decât o introspecție, nu mă refer la

calea de acces care e o inferență deductivă, ci la procesele ce au loc la

consolidarea celor două forme care privesc același subiect,adică sinele,dar

cum materialul de descompus e același în fiecare sinteză(jurnal și

introspecție), el suferă și dă in vileag fenomene ce-l recompun cu un reflux

ușor diferit în fiecare caz,menționând că jurnalul e o formă

metodică,sistemică,conștientă,cu facilitatea revizuirii,încapsulată cu

scoarța timpului sub care s-a formulat, iar introspecțiile sau

autoobservările se punctează tot prin dispozițiile

actuale,concretizate,simțite pe fundalul empiric,dar sistematizarea lor

după validările logice,excluderea ambientului și domolirea agitației,nu

permite ca acest refugiu să fie unul constructiv prin haotizarea sau

anestezierea momentană a unor probleme pure,fiindcă modul și

joncțiunea intensivă și protensivă sunt capitale în amânarea sau secarea

izvoarelor de erori intraductibile.

Aici e caracterul sacru al intimității,care îl înțeleg pe

baza unei însușiri proprii,care nu poate fi replicată,eternă,ce nu poate fi

deslușită lejer în cadrul altor experiențe ce nu vizează în mod direct

această cunoaștere lăuntrică,întrucât această slăbiciune ce

dezarmonizează idealul unei rezolvări interne e sădită în inventarul ce-l

folosesc în anumite chestiuni morale,etice,psihologice iar această

intimitate ancestrală,adimensională e amprentă ce-l umanizează sau îl

demoștenește cu repercusiuni instigatorii pe om de la modelul pur al

criticii raționale,punându-l astfel în arena certurilor în care el este oprimat

și constrîns să-și creeze alte plăceri delective de a-și extinde diverisifcat

programul festiv cu dedublare sa ca spectator omniprezent și ca inventator

regizoral(și cu asta am dat și definiția metafizicii).

Jurnalul e tot o răbufnare,dar sistematică în care

fiecare avânt e modelat și nuanțat într-o formă codificabilă ca explicație,

dat fiind limbajul ca suport de imprimare,dar toate neliniștile ce preced

această convergență metodică,sunt mai agresive cănd scapă de sub

controlul rațiunii și zburdă pe culmile disperării, fără un canon al

permisivității și al înțelegeri nu se poate trata o afecțiune ce nu-și are vreo

localizare și al cărei efect se usucă permanent pe cartea de vizită.

Dimpotrivă,un asemenea exces de

torente iluzorii ce-și găsesc ușor incestul din travaliul ce ni-l insărcinăm

conștient sau nu,e mai palpitant și mai prolific în reprezentări sau mai

abuzant de imaginația debordantă tocmai prin impactul cu care e adus la

suprafața conștientului în absența unui vameș sau a unui control pentru

acest simptom ce anunță activitate,fiindcă tot ce este intim și izvorăște din

adâncurile subconștientului este imun la alte intervenții ce sunt ușor de

suportat tocmai din permanența substanței și a spiritului unic ce-și

conservă numai omnipotența spontană, dar pe lângă această avuție

ancestrală,destinată oricărui muritor garantat ca amprentă

ego-energetică,se învârt toate dobânzile vieții afectate în mod direct de

acest nucleu ce influențează tot ce vine în contact cu el(el=prima

rezistență solitară ce dateză din prima fărâmă de nisip ce s-a scurs din

clepsidra alocată traiului dus de fiecare formă inimitabilă ce-și gasește

lucuri în comun din gustul vieții și a morții).

Astfel, un rezumat prezumtiv este acesta acela că jurnalul e o

opțiune comodă,confortabilă pentru a rescrie tulburările și pentru a

înțelege dualismul cauză-efect,iar introspecția,reflecțiile meditative sau

ce-or fi ele sunt o provocare pentru dezoxigenarea combustiilor ciclice ce

trebuie aplanate imediat cu intervenții mai rapide,nu neapărat

deontologice, dar mai mult ca sigur că vor fi niște iluzii(pasiunea

absurdului e singura care mai poate arunca o lumină demonică într-un

haos),iar cunoașterea de sine e mai pronunțată întrucât eu nu vreau să

tratez doar efectul prin expansiunea lui paradigmatică sau să-l definesc în

mii de feluri,ci să-i ard rădacinile ce l-au produs și să-i dau altă sevă pentru

a mă menține pe aceeași zonă insalubră. Iar intimitatea(în viziunea mea) –

substanța indivizibilă ca un blestem incurabil pentru ce-l ce vrea să

suporte claustrofobia dimensiunilor sale lăuntrice,explicate mai sus.

Astfel, iar redefinesc aceleași lucruri precum Kant, anume

că orice enigmă e solvabilă dacă o descompun prin analiză intransigentă și

o recompun prin sinteză cu secarea izvorului de erori,că după aceea

intelectul se va descurca cu tot ce pur și îi este inerent și deci cunoscut.

Voiam să mă laud că am ieșit din sclavia fumatului și că viciul nu e obiectul

viciat, ci asta devenim noi pentru substanța infimă de care abuzăm, dar

am scris o oră numai lucuri neîncheiate și greu de demontat pentru o

perspectivă la fel de amănunțită și vecină cu uzinele intelectului.

Aș fi un ipocrit dacă m-aș asocia de concluziile trase după

experiențele altor filosofi,dar lui Cioran, mi-e și rușine pentru altoirea sau

pentru vestirea unei aserțiuni care o confirm și eu în aceeași preocupare

existențială,îi aprob ca un diletant maxima că tutunul nu-i excitant sau

leac dimpotrivă,îndobitocește.

N-o să mărturisesc sau să pledez nevinovății,dar despre

vicii o să scriu altă dată tocmai pentru a nu interfera atât de multe

subiecte în postările mele. Aș mai scrie ceva despre mine,despre strânsori,

dar nuanța dată textelor tradează mintea ce le-a generat, dar cum dintr-o

simplă durere de coloană sau un junghi toracic ajungi să-ți blestemi zilele

și universul,iar când afli că iraționalul visat de tine s-a îndeplinit în

realitate,simți că extazul duce la o mântuire simulată, e greu să lucrezi cu

obiectivitatea pură, dar dacă e de forma unei matrice, bine organizată, o

să plictisească prin recurența calculată,monotonă,cunoscută,iar toxinele

oricum vor bântui nestingherit,de aceea conexiuea

puritate(teorie)-pragmatic(practic) e o transmisie intermitentă unde

mediu peturbator există când uităm să ne desprindem de sensibil, dar asta

inseamnă să renunțăm la lume voit sau prin iminența morții, deci tot

intelectul e giroscopul ce spulberă conceptul de cumpănă, travestind-o sau

mai bine zis o reîntoarce la originea pură de unde au spumegat toate

neregularitățile ce fac ca noi să ne punem eludat întrebări,să ne creem

probleme și să ne adâncim în imperfecțiunea regretabilă.

N-am mai citit tratate de filosofie de o săptămână, se poate

suporta această sfruntare orgoliosă pentru a-mi lăsa cugetul să se propage

aproape de naturalețea primordială pentru a vedea unde trebuie să mai

lucrez cu scopul de a mă induce terapeutic sau a mă lăsa purtat prin

farmecele de data asta pure ale fascinației pentru absolut și de a îmbrățișa

sacralitatea tainelor existențiale.

Am tras o vedere scurtă pe calendar și mi-o zvâcnit obrazul când știu că

mă apucă nostalgia.S-a dus vara.După prima frază,constat că nu voi ajunge

departe în halul ăsta de simplitate clișeistică, mă duc să-mi reculeg

spiritele constructive la o sedința tabagistică,asta e filosofia-blestem

incurabil care-ți cere să-ți intoxici mintea pentru a lupta cu luminile

demonice.Deci,voi lăsa ca toamna să fie întâmpinată cu scrumul și fumul

ce purced din blestemata voluptate de a zburda pe câmpii

albe,mate,infinite, purtat pe fluxulul caracterelor terifiate de claustrofobia

ce au îndurat-o necondiționat înlăuntrului meu.

Vara(p) – un deșert paradisiac,o oază de liniște,o dezbinare de

obligațiile sociale și profesiomale, o căutare a timpului pierdut,o invitație

către devandalizarea spiritului,un refren excitant, visul unei nopți lunatice

ce durează 90 de zile,o simfonie a simțurilor,o călatorie prin tunelurile

timpului necruțător,leagăn candid ce măngâie agitația hazardată,frenezie

supradimensionată,extaz permisiv,conciliere cu stihiile naturii,incursiune

intrigantă,coplanarea imaginațiilor,desfrâu tautologic,un vals vienez pe

arcurile bolții cerești,scufundare în primordialitatea fercirii,joc între

carisme,vacarm mut,străfulgerare pe mintea clar-obscură,joncțiunea

dorințelor,tezaur de amintiri amanetate,insomnii culminate,anularea

orgoliului solitar,motiv pentru acceptarea vieții,faună apriorică,specularea

necunoscutului,tandrețea nevrozelor, etc

Asta ar fi o scrupulozitate pozitivă, una negativă mă canonesc să

găsesc.

Vara(n)-ciuma circumvoluțiunilor, moleșeală plastică,fierbere

medulară,depănarea unei rutine delirante,clocotirea organelor,vacanță în

iadul insolențelor,mânjirea cu propriile mizerii ale glandelor,somnul

rațiunii,travaliu patologic sau intrinsec,carnaj al năzuințelor

ascensionale,inducerea în comă a identităților și a originilor

nestrămutate,orgie plagiată,tremurături ale dezarticularizării de

aderențele terestre,moartea cugetului, reanimare posibilă în timpul

derulării cadrelor,hiperexcitibilitatea nervoasă,materializarea stafiilor

trecutului,să fii flotabil pe fluiditatea agregatelor interne(absența

tangențelor),refren plictisitor,gamă telurică cu o tonalitate

stridentă,pendularea între extaz și delir unde regăsirea sinelui are cea mai

scurtă vizită( e pironit pe verticală),devierea asimptotică de la

paroxismului străin,exuberanța meteahnelor,sancțiune către viziunile

realiste,îmbălsămare cu râurile nirvanizate,tendința spre

nuditate,escaladarea munților surpați de ascensiunea lor pe un proiector

virtual,botezarea stelelor după fiecare manie diurnă,proiect ce aruncă

într-un mănunchi multiple soluții și le strănge intacte sub tutela orgoliului

veșnic,atracția către miasmele putrede,devorarea promițatoare a

patimelor ușoare,încercarea de a redresa mișcarea hordelor de nori în

prelungirile convulsive ale cărnii,zbaterea unor aripi disproporționate și

oțelite din cauza răspunsului combatant la corigențele

realitații ,infanterizarea îngerilor,germinarea inumanității și preferatele

mele:cauciucurile de vară.

Ce să mai scriu? Nu mai vreau, că în 4 minute ce vor leșina secerate de

ghilotina timpului în instalarea anotimpului obsedant poeților,nu se fac

tratate de descompunere(ultima noapte de vară sub care mi-am făurit

investitura )

Asta a fost vara- o pierdere regăsită.

Așteptarea nefastă a recompunerii paradisului pierdut m-a îndreptățit să

abandonez această epavă amăgitoare și reveresibil intrigată pentru a

descompune lumea după condeiele ce îmi rescriu existența după un

model constructiv, nefiind hărțuit de nicio divergență ce mi-ar aminti de

spectacolul morbid la care asist ca un vizionar inert,sțers de pasivitate în

acest cataclism al lumilor prăbușinde ce se devorează pănă la redefinirea

existenței.

Văzând urmele îmbâcsite ale modernizării intense și răscolind prin

patrimoniul meu deontologic a limitelor confortului în care vreau să fiu

imperios scutit de atâtea convenții banalizate,acceptate unanim nu după

eficiența lor în cadrul concilierii resurselor somatopsihice,ci după o

ipocrizie acerbă ce a a fost prima nelegiure aduse spiritelor individualiste

ce au vrut fuzionarea într-un nucleu ce tratează diferit toate

vulnerabilitățile aduse în aceast genocid al pierderii viciului solitar astfel,

pot considera că o alienare fără tranzacții perfide sau avare cu captivitatea

mizerabilă ce m-a încătușat ca prizonier din primele inclinațiii admirative

și care l-am concretizat din baricadele instinctive ce-l reflectau în alte

tonuri de întâmpinare,este cea mai bună recrutare tămăduitoare a

cugetului din relațiile ce l-au descumănit doctrinar si becisnic pentru a

salva cu o înstrăinare acerbă acea voință spre pogărârea într-un tărâm

mult mai îmblânzit și reconfortant,ce nu eliberează avizul silit de

distrugere și incubează neurasteniile.

Unde să găsești certitudinea și aforismele paroxismului cănd

totul se supune aceleiași transigurări metastazice?

Suportabilitatea naște un orgoliu imens ce duce lucidatea

incisivă la o epatare sau vanitate contagioasă, dacă gândurile ce străbat

măduva,neimpresionată de repugnările amorfe,ar fi apărut pe la începutul

gânguritului ca un testament reducțional după acest efort de articulare,

oare sinuciderea n-ar fi devenit virtute?Dar asta e imprevizibil pentru

această deșteptare târzie ce apare la adolescență tocmai din durată

îndelungată a acestei iluzii ce o renegăm umiliți fiindcă am dat un

pseudosens acestui preludiu,a cărui excitibilități va fi fatală pentru

metafizică ce o succede.

Acesta-i destinul fiecărei epoci, să-i fie violată spontan

autenticitatea pentru reconceperea demigrată a tot ce i-a certificat gloria

și amprentă istorică ce va fi insiminată în urmașii ce-și vor recompune

lumea sub același blazon al trufiei.

Spectatorii inconstienți ai prabușirii și travestirii obscene a

sumelor amalgamate de idealuri ,perpetuate ancestral in constiinta

fiecarei epoci reformatoare, ca vizionari trogloditi, au menirea croită pe

predispozitii infantile si impulsive să salte necugetat prin atasamente

deziderate,inundandu-și surdinele cu convulsii generate ca repercusiuni de

subjugare lejera,de magnitutidine fatalitică, ce odată insușită și

împăienjenită metastaziac în resursele cognitive, se iluzionează cu

conceptul facilizării traiului existențial iar nuanța spirituală, deja

deposedată de reflexii si profunzimi de un orgoliul animalic,va avea un

deznodământ funest prin otrăvirea letargică cu nesoluționarea banalului

cotidian ca percepție tranzitivă sau de interesul stârnit evaziv în mocnirea

palpitațiilor pentru cursurile cunoașterii.

Raportul acestei subordonări este concretizat în mod magistral

pe tatonarea trepidantă, indusă de sporirea infinitezimală a coabitării ce

amanetează din cauza setei de suveranitate tezaurul nostru cognitiv, a

cărui substanța autentică se compromite deja ireconciliabil într-un agregat

dizolvabil ce scaldă exasperant rațiunea dialectică într-un subterfugiu

angoasant ce prejudiciaza întarziat acea sclavie apoteotică de a defini

aperceptiv inutilitatea cosmogonică, îngemănată cu extenuarea ființei

până la o desăvârșire proximală privind scopul prognozat de individul

țintuit în arbitrara faună existențială.

Înfruntarea desfrânată cu orchestrațiile deluviale,agasante si

precipitate spre a știrbi silit angrenajele ce reclamă printr-o categorisire

fulgurantă aspirațiile înfrânte ale speciei, este discriminantul ce reglează

fluctuațiile oscilante ale corzilor ce dezacordează armonia năzuitoare spre

una escrocată,îngenuncheată ce rastoarnă sensul curgerii progresive în

funcție de aportul de a refula selectiv opera mușamalizată a apologeților

fanatici ce au reproiectat printr-un barbarism etic acel delir ce cicatriza

eroziunea zbateriilor prolifice ale orgiilor cognitive, înrobind astfel

făuritorul deja martirizat si agonisticit al lumii îmblanzite de el într-o

sufocantă megalomanie ce cramponează pretenția de a se poticni

intransigent prin această anarhie,a cărei devoalări este reglementată de

desconspirarea acestei varietăți luxuriante a iluziilor fugitive, astfel

exercițiul unei zilnice nirvanizări conduce la perceperea irealitații.

Toate orbirile vin din agresivitățile simțurilor, a căror tulburări extreme

precipită cugetul consternat de un frâul liber lăsat la cheremul

instincetelor.

N-o să-mi sacrific dispozițiile visătoare care-mi simulează

simultaneitatea unor paralele trase prin încordările angoasei hipertensive

decât în halucinantul dor al captiviății raționale sub orănduirea glandelor

dezarticulizate.

A mă descompune sub protecția tenebrului și a mă iradia sub clarul

lunii acompaniate de pacifismul aștrilor contemplatori,îmi rezumă molima

la un simplu dezacord insignifiant al dispoziției elanului creator în

joncțiune cu percepția vomitivă a sorbirii atâtor convalescențe ce îi izbesc

apetențele când uită că lumea trebuie vizionătă prin simboluri vacante.

Simt cum mă topesc sub edificiile telurice ce sugrumă și îmi

recompun bazele existenței primare și nu admiteam până acum leacul la

aceste lagăre mutagene până când am dispus de despovărarea din

coșmarul incurabil ce sălășluiște din clipa primordială.

Repausul oricărui reflex ce devine abstract se anulează sub propriul

exces de propagare,lasând aceasta arena,neaderentă cu simulacrul ce-l

sponsorizează,să fie dominată de rațiunea ce sancționează abuziv aceste

uneltiri a pretențiosului stupid.

Când noaptea își așterne sclipirile fugitive prin

țesăturileele intoxicate de paloarea cadaverică ce mi-e îngăduită s-o port

ca o reverie fără recurs pe seama culpabilitații izvorâte somptuos de

diurnul sensibil,constat o deplasare necuantificată spre groaza taciturnă

ce mi-am zidit-o pe seama acestei reversibile stări de spirit. Simt cum

peisajul mirific scăldat în reminisciențe deșarte pentru nevoile mele

lacunare se preschimbă chinestezic în neant liniștitor,intim și salvator, atât

de somptuos pentru rugile mele ce reneagă calomnierea universului

pentru tranziția aceasta ce dezbină sufocarea terestră de aforismele

indispensabile pentru care viața lăuntrică e suportabilă.

Când resimt acea fulgurație indisolubilă a recăpătării luciditații

ca un primum movens pentru exilul meu din regenerarea cangrenelor

zilnice, admit că amplasarea mea într-un context tulburător ce angrenează

spre starea de imponderabilitate, de turnură negativă a restului de

potențialul rămăs dintr-un efort vivace,stins pe seama consumării lui

treptate,nu poate decât să mă inducă în viciile ce le-am afurisit de atâta

vreme în acel loc în care moleșeala neputinței se interpune cu decadența

spiritului.

De câte ori n-am blestemat agitațiile zadarnice ce animă pe

scena umanității,cu câtă frenezie se doresc înlanțuite faptele lipsite de

rigori mentale,ce comerț de efemerități găunoase pentru acest perpetuum

mobile al ghilotinării insalubre,cât patos și câtă seninătate mioritică

prezent în fiecare clipă de supraviețuire orstostaționară pentru a culmina

pe tenacitatea absurdului, cât desfrâu al simțurilor doar pentru regăsirea

voluptății de a răsturna lespedea propriei indignări intraperosnale ce

oricum veghează asupra umbrei deformate a putregaiului ce-l asimilăm

modic în siluetele stropite cu propria umoare a excesului de reanimare și

câtă nevoie în ideologizare unui dezmăț fără destinație pentru

desprinderea de epocile reformatoare pentru a vedea prejudiciile reale ale

inerenței sufletului de trupul ce-l întemnițează, o coaliție deficitară de

altfel purtată într-un feeric balet de mântuiri dezabuzate.

La fiecare demitizare a reprezentației aștrilor ocrotitori,ce lasă

compensatoriu după oficializarea acestei decernări melancolice,un răsărit

mirific ce preveștește apocalipsa,se dezlănțuie toată furia înmagazinată

din regretul fiziologic al conștiinței neîmpăcate cu hotarele ei,iar propria

persoană nu pretinde salturi spectaculoase, neconcepute până acum în

această zarvă ce fuzionează numai secreții și amendează resursele

cognitive, iar singurătatea mea,prin propria-i natura, nu se poate intimiza

dintr-un altruism egocentrist fără a fi iscodită de această ambuscadă

infernală și agasantă decât într-un caz ce înnobilează condiția trupului

blindat de intermitențe funcționale ale celorlalți cobai ce excelează în

umilințe, anume negura mantiei cerești ce mistifică precautul în favoarea

înrobirii trupului și încununează libera gândire la posesia propriei valori

intrinseci prin debarasarea de colectivizări.

Când tot ce e organic este suprimat pentru refacerea unor

lanțuri deja atrofiate, în exercițiul unei desublimări a sinelui de tatonările

seculare ce i-a uzurpat valențele unice,găsesc prin diagramele frânte ale

dezmeticirii mele o apetență pentru tenebru,o slăbiciune imensă pentru a

fi răpit sub cascada fiorurilor si frisoanelor nocturne odată cu

exterminarea altor legitimități convenționale,fiindcă am certitudinea

validată de a fi triumfător în fața lațului de reîncarnări epuizante prin care

ființa umană e condamnată să cadă dintr-o scuza comună și colegială

pentru fentarea caznelor temporalității care oricum nu vor salva soarta

speciei.

Mă apucă letargia la viziunea prăbușindă a tot ce-am constituit

în satisfacerea exigentă a nevoilor lumii, dar noaptea îmi deposedează

renegările și mă cufundă într-un vacarm dialectic a cărui negură va dăinui

insesizabil ca o ironie zamislită pe tot ce-am investit sub ocrotirea perfidă

a sensibilului ce privilegia virtuosul înafara arcului pragmatic.

Când între pleoapele oripilate nu se mai zbățâie niciun roi

veninos,știu că iluziile se fragmentează și se preling pe ultima rază ce-și

difuzează luminisciența în vitraliul demolat de mine spre a învăpâia

observația în leagănele ce-mi străbat inspirația odată cu expansiunea

întunericului în devansarea stridențelor cerești ce mi-au sustras

chivernisirea universului de la conștientizarea însemnătății ridicole pe

acest populat pântec matern.

De fiecare dată când infernul se criogenează și-l tranzitez înafara

câmpuului meu de interese,știu că oricâte revelații aș ingera din

luciditatea asta extensivă, aș ajune la punctul critic în care furia nestăvilită

a cărnii va expulza aceast acoperământ imunitar în universul ce trebuie

regăsit de cugetul ce a direcționat spre acest metabolism demiurgic, la fel

ca o stea ce din cauza exigențelor carteziene ce îi condiționeză perioadă și

modul fenomenologic,își colpasează mecanismele interne sub presiunea

sufocării energiilor adiabate și eliberează toate rămășițele de la deșeurile

periferice ce nu le-a consumat, până la unicitatea ce a potențat aceste

sinteze ce vor atinge din suflarea asta detonată și alte consoarte supuse

aceluiași destin plictisitor, dar care își vor menține integritatea din cauza

pretenției cosmice a existenței conditiției devastatoare ce ar avea șanse să

zguduie și să schimbe ireversibil starea unui agregat plasat de

ingenuozitatea hazardului.

Așa suntem și noi, oamenii:Stele a căror potențialuri variate și

unice se vor autodistruge pentru sfidarea limitelor impuse, acest

deznodămând funest fiind o tautologie pentru panta mortală ce o

culminăm vibrant până la desconspirarea integrală a naturii ce ne succede

ontologic în concretizarea noastră specifică.

Să rătăcești în deriva pasiunilor tale prin inefabilele opreliști doar să

testezi paroxismul îngânărilor ultimei speranțe de resuscitare aduce

deliciul cangrenelor la o searbădă anchilozare.

A simți cum petele inimii,prelinse de pe urma inhibării

curentului purificării raționale de a prejudicia spre secare izvorul de

erori,se cristalizeză și sunt străpunse de dezmățul reveriilor ce iau în

subordine coșmarurile cu refrene stridente și le nutresc până la infuzarea

narcotică a corpului cu propria-și nălucire fecundă,desemnează aceeași

utopizare a idealismului cu înrobirea ființei sub propria învrăjbire

viscerală.

Să vibrezi la unison pe portativul văicărelilor cu recidivarea

unei strânsoare sufocante nu este o un act nihilistic asupra unui repaos

intern aflat in conjunctură cu unul extern sau o inferență ca răspuns

concludent al alergiei pentru aciditatea admonestestărilor destinate

intuițiilor psihologice, ci un debut promițator în azvărlirea ființei în

torentul ce l-a ațâțat la periferia conștiinței cu voluptățile ce au volatilizat

până la placidititatea ecoului de a distruge rezonanța ce însăși l-a creat pe

pelicula afonă a intempestivului.

Nu ai niciun merit sau vină pentru presipozițiile tale naturale

sau pentru valențele distinctive ce purced prin gratiile temperamentului

protensiv etern, dar acești compuși ce-ți sintetizează încrengăturile

alocate solitaritații veșnice sunt geneza și crepusculul ce-ți gravează fără

sustrageri și intermitențe toată inconvienența de a te naște cu substanța

întemnițată de ororile dematerializării.

Să fii schismatic cu splendorile și tributurile lumii – să te

sustragi de material, dar să-ți putrezești afinitățile în dialogul cinetic cu

toate meticulozitățile sustrase din neclintirea de a reproba adevărul duce

la chinul extatic față de împodobirile terestre.

Murmurul nemângâiat ce pulverizează stafiile ce ți-au găzduit

mintea ospitalieră din pricina vulnerbailității,te exaltă spontan în pozițiile

abjecte ale narsicistului frenetic, dar covalescența va îndruma sadismul

acestui admirativ impas spre ideea că infernul ce subțiază viziunea

preferabilă a vieții este o născocire ce a rezidat din propria decădere în

tirania impulsului boem ce guvernează pănă ce e eradicat de cruzimile

timpului.

Furia cărnii zvâcnește mai sângeros la întâmpinarea ulterior

susținută a fericirilor efemere, dar se cicatrizează la deznădejdiile

prelungite cu tot cu virusul ce le-a procreat.

Să te angajezi dintr-un voluntariat meschin și zgârcit pentru stima de

sine într-o recreație contradictorie,ce se frânge derizoriu pe seama

degerării pașilor apasăți de prejudecată societății și a refulării spirtului

doar pentru a simți cum potențialul energetic se scurge adiacent cu

solititudinea precipitată de pe învolburarea acelei tulburarări efemere

înseamnă că acele răscruci,comune cu eșuarea progresului, se vor

descăleca doar când senila accepțiune despre dualismul dintre viață și

animozitatea pentru susținerea ei într-un palpabil epilog fericit pe tot

decursul acestei mântuiri plictisitoare va deveni literă de lege în

plămădirea conștiinței cu acel surâs ironic ce anulează tangențele cu locul

flenduririi sale oragnice și o readuce pe tărâmuri în care pretinsa fericire

bastinașă este suspendată în acest mediu de separație.

A trăi cu o fervoare neprihănită duce la o sfruntare a

temporalitații relative,întrucât există o diferența instabilă între a te simți

trepat compresat de fiecare inspirație, nesuportând această rarefiere a

unor sforțări aprige sau de a interpreta inconfundabil rolul unui sediment

supus unei gravității plăpînde și răzvrătirea nu neapărăt inegnuă, dar

animată în spiritul reformator ce încheagă această piedică în

spontaneitatea virtuții de a fi izbăvitor prin expectorarea substanțializată

a tot ce e deficitar logicii, lăsând lacunele să fie suplinite cu satisfacții ce

vin de pe urma discplinăzirii croielei sorții ce pare naufragiată în

triunghiurile urgiei în această eșuare de a desfigura groteasca

amplitutidine a omului in univers,având confortul că mormântul ce ne

îmbie tot la degradare nu este definiția ascunsă existenței,în absența unei

licăriri salvatoare și premergatoare ireversibilului.

Într-un ocean de amitiri,cu puzderii de emoții oscilante ce sunt

depuse în străfundul intimității noastre ce suportă toate aceste presiuni

venite ca suveniruri din abandonarea eului de propriile cotloane

sfărmicioase,ne răscolim în ancorarea de suporturi nirvanizate,distribuite

confidențial pentru a ajunge pe linia de plutire din acest subprodus al

tristeții noastre.

Ajungând la demarcarea orizontului, singura evadare pentru

continuitatea tratamentului ar fi cerul în acest demers vertical de la

asfixierea brută la un plan sărac in velocitate si dinamism,dar dacă cerul,ca

mesager al stridenței crâmpeielor noastre,radiază numai hoarde

luminoase, iar când e înnourat îi este restricționată cuprinderea în

ansamblu ca binecuvântare a funcționalității unui organ, retează orice

elan al cunoașterii ce poate fi lesne deposedată prin viziuni fanteziste a

căror dizolvare după demascarea irationalității ne zguduie solemn și ne

înfige în refugiul matern,unde abandonul de agitația terestră este

inadmisibilă pentru instaurarea activă a raționalitații.

A gusta din șiroaiele ce s-au prelins ca propagare întărziată din

escapadă mai puțin densă, reduce interesul impulsiv pentru orice formă si

materie organizate după un tipar simplu, dar a căror excitibilități provoacă

chemâri necontenite spre profanarea sicriului în care tărâm toată

identitatea și amprentele energetice ca o garanție netocmită a nășterii pe

această sincopă otrăvitoare,degenerată din împestrițarea viziunii

paradiziace.

A retrograda din mrejele suferinței ca aversiune candidă

pentru prăbușirea ființei în dilema tragică a proprei sale naturi cotropite

de soluționarea sau extincția articulațiilor vicioase ce juxtapun sau

baricadează angrenajele intriseci deja formate cu inaccepțiunea de a fi

perimate în contextul excitării lor spre realizarea unui consens între pofte

și ghimpurile neprobate decât empiric ce ancorează aceste năzuințe în aria

realizabilului,presupune o reverență sfioasă cu scop regenerativ, marcată

de teamă colapsării statutului actual în favoarea stabilității satisfacute ce-l

conferă.

Înfrânarea pentru inseparabilitatea dintre reculegerea

sadică a pasajelor minerale ce sunt șlefuite grățios de reziduriile perimate

ca vulnerabilitați decisive cu tendințe spre progres și concretizare în cazul

unei manipulări construcive,cu acea oroare agasantă si deficitără în

devoalarea acestui camuflaj al slăbiciunilor,cea din urmă fiind

omniprezentă, nu ameliorează decât reprezentăriile ce conchid din acest

însuși conflict,iar rațiunea înfrăntă de sabotajele ce reies din repaosul ei

reflexiv, este pedepsită prin desprinderea ei din prototipul anchilozant.

Această amprentă adimensională este debarasată staționar într-o

textură înrădăcinată ce diminuează eficiența sistemul de judecată într-o

contracție nefondată pe o abatere deontologică ci doar pe o înstrăinare de

propria cunoaștere ce nu aduce nimic spiritului rațional ci doar îi

pecetluiește șansă spre o revanșă a silogisticii amare,iar acest deficit

trebuie echitat în mocnirea sferei suprasensibilului ce va controla

renegatul după fundamentul simțurilor.

Pentru defilarea în suburbiile embrionare ale

ființei,proaspăt cusute cu intretăieri perindate,se recomandă instrucția

facultații de judecare,întrucăt fiecare delir găunos redă voluptatea vieții in

acea periodă sufocantă, iar această corespondență de definire bazată pe o

incertitudine exponențială redă că firea noastră este într-o reflexie cu ea

insăși iar între proiecție și ea nu ar trebui să existe aberații intervenite din

afara autonomiei sale.

Când aspirațiile,visele,plăcerile sunt sublimate sau parțial

reflectate,fapt ce dă vagă certitudine că nu vor fi menținute și atinse, se

produce o iluzionare venită din coliziunea cu putregaiul de amintiri ce l-a

săpat corpul nostru in decursul zbăterii sale susținute pe un strop de

materie,întrucât ne poticnim mereu în a ne opri oscilația pe cer sau pe

pământ.

Astfel,ascensiunile noastre idealiste vor fi mereu

asimptotice în estetica asta transcedentală, singura care ne

zugrăvește praful peste refluxul mortalității.Fiecare ambuscadă sau probă

virgină pentru noi, în cazul rezolvării lor prin asimiliare,lărgind astfel

orizontul cunoașterii și nu prin evitare sau amânare consecventă, este o

dovadă că proiecția noastră se va menține străvezie în ciuda opacizării

declarate din nesiguranța asumării unui pact al conservării spirituale în

conformitate cu idealul/metodologia rațiunii pure.

Deci,separarea de corp înseamnă sfărșitul folosorii facultăților

voastre sensibile și inceperea folosirii intelectului,într-un moment iminent

se va renunța la amândoua, dar până la demontarea imortalității, orice

deficit va fi suplinit prin saltul la una dintre cele doua uzine ale

perfecționării cu condiția ca cea abuzată să fie întotdeauna disjunctiva cu

cea care trebuie să dezabuzeze ceea ce cauzează acel abuz,paradoxul

oarecum tautologizat imprimă faptul că intelectul este permisiv la dispute

interioare dar reductiv la invaziile calofiliste.

Un debut halucinant în care propria persoană, supusă unei

defragmentări pentru o familiarizare informativă si pur orientativă pentru

un convoi extins de persoane, ar cauza un suicid în privința expunerii

dimensiunilor sale lăuntrice, întrucât violarea singurătaților mele virgine

n-ar produce decât o regresiune în entropia unor procese rebele si haotice

ce-și găsesc corespondent în ansamblul freudian, fapt ce nu frapează decât

prin desconspirarea propriilor veleitați care nu-s singulare prin trecutul ce

le-a generat involuntar spre focusarea lor într-un domeniu regenerativ, ce

compensează printr-o participare inverșunată carențele ușor desuete în

contextul actual.

Renunț la refuzul de a fi rațional, în care canoneala mea, cu

indispensabila certitudine de a nu fi înțeles prin exces de nuanța sau de

stilul imuabil de a acapara prin finețe o gamă largă de idei, se va fonda pe

explicitarea unor fenomene prejudiciose într-o manieră segregată valid

după canoanele rațiunii pure și trecând preste consemnarea disecției cu o

abatere deontologică, ce nu va fi penalizată,prin apel la mijloace satirice,

consemanate in conformitatea deconstructivismului avid in societatea

curentă și cu o conduită intransigentă, voi creea pentru spectrul unui profil

secerat de chinurile existențiale acea opțiune alopată,dirjată spre

amortizarea ororii de a îndurara deliciile vieții ,desfăcute în travalii

imortalizate (percepții falimentate din anastomoză sau difuziunea

eterogenă a potențialurilor conservate de cele două emisfere și nu pe

conjuncturi fatidice).

Superba percepție a inutilității timpului arid m-a determinat să-mi

estompez declinurile vegetative ce degenerează fluent prin înglobarea

mea silită în acest decalaj fermentativ care nu-i corelat imperios sau

apodiciic cu sezonul estival, ci cu toata amăraciunea ce mă inundă cu

ropote asurzitoare a căror convertire în surdine,nu conferă prin

autocorijările vizate fluenței nefrecvente din aportul mental,nealocat

productiv,vreun suport regretabil pentru viitoarele cumpene ce vor bântui

nestingherit prin penitența trecutului iluzoriu al cărui amăgire va tinde

spre reinchegarea delirului și al carui extaz recules din negura lui va abroga

sau va precipita sentințele ulteriore în acest carusel periodic zdruncinat.

Un mod de persecuție intern este semnat spre uzanță de

propiul torționar,o replica fidelă a liberului arbitru trimis spre surghiun din

dialectica intrapersonală,unde aspirațiile ce ni le-am insușit pentru

suspensia unei perspective a egoului într-o reverie menită să ne prevină

cangrenele,să stăvilească criza de angoasă existențială incep sa pulseze

haotic pentru lipsa de scepticism în abuzarea unei identități intraductibile.

Circumscrierea in aceste lumi resimțite ca inabușiri schinjuitoare au

funcția de a ne iluziona printr-o reflexie ce provine fumegând din

apoteoza dezideratului de a transcende dincolo de eterogenizarea lumilor

prabușinde, ce au postulat în suspinele ancestrale o transfigurare exclusă

de la îmblânzire, dar a cărei datări, nu se regasește in momentele

primordiale ale haosului organic, ci în viziunea exploatată a omului ce a

decis ca verigile ce le-a fondat dincolo de depașirea pragului existențial, îi

vor conserva leșul cosmic pe acest platou ce l-a făurit cu o tenacitate

echivocă, iar pasiunea de a se poticni prin a-și reevalua progresiv meritele

facultaților sale mentale este ridiculizată si propune pentru cei atinși de

mântuirea organelor, un delir, a cărui pulsație sustrage identitatea

personală și o travestește intr-un conglomerat inert, destinat producerii

funerariilor ce desemnează colapsarea impetuoasă a rangului de ființă

rațională.

Cortegiul ce posedă aceste mântuiri față de fluctuațiile nervoase , este

orânduit de sălvările magistrale ce își zdrobesc cu consecvența

straduințele de barele contractibile ale coliviei ce devorează cu instignanță

în timpul conturării sale într-o forma definită și înalțătoare impulsurile ce

calmează definitiv și exclude răspândirea instinctelor feerice, ce priveaza

expansiunea cunoașterii dincolo de ce s-a consacrat prin tendințele

epocilor, nu demult apuse, anume ,cea de a potențializa resursele pentru a

contura infailibil agregatele scaldate în pofte de deslușire ce ne-au servit

drept spectatori dezmeticiți in acest hazard, ce a fost receptat prea

superficializat, dar a cărui complexitate sugruma pertinența învoirii de a

ne renega distincțiile certificate.

Canoneala mea va fi dezlanțuită din temnițele neputinței , ori de câte ori

traiul curent imi oferă pe langă răgazul de a gândi, acel imbold ce-mi

devorează reversibil plictisul și-mi instiga implicit dorința de a stinge focul

cavernicol de pe fundalul neantului.