Cuprins

Introducere......................................................................................................................

Cap. I Boala psihică......................................................................................................................

1. Delimitări conceptuale................................................................................................

2. Date orientative în diagnosticul bolilor psihice.......................

3. Modele teoretice de abordare a afecţiunilor psihiatrice..............................................

4. Impactul tublurărilor psihice asupra individului................................................

5. Recuperarea bolnavilor psihici din perspectivă medicală

6. Reintegrarea socio-profesională a bolnavilor psihici (acceptare in familie si

societate, etc)

Cap. II Terapia ocupaţională şi ergoterapia.....................................................................

1. Definirea TO şi ergoterapiei

2. Istoria şi bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei...................

3. Scopul, obiectivele şi principiile/regulile de aplicare ale TO şi ergoterapiei

4. Rolul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în procesul recuperator – integrativ....

5. Procesul şi evaluarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei..................

6. Organizarea atelierelor............

7. Activităţi utilizate ca mijloc de tratament......................

8. A fi activ influenţează starea mentală a bolnavilor psihici?

Cap. III Lucrul asistentului social cu beneficiarul (bolnavul psihic) şi rolul acestuia în

activităţile de TO şi ergoterapie...............................

1. Identitatea profesională a asistentului social (valori şi atitudini, abilităţi şi

deprinderi)

2. Echipa terapeutică (echipa multidisciplinara)

3. Sarcina asistentului social în ... cu bolnavul psihic

4. Paşi de urmat în procesul de TO

5. Rolul asistentului social în TO

6. Monitorizarea şi documentarea activităţilor

7. Criterii medico-psihosociale de încadrare în grad de handicap

8. Politici sociale

Cap. IV Cercetare sociala

Ipoteze, scop, obiective, descrierea institutiei, studii de caz(5-6)

Anexe

1. Regulament cadru de organizare şi funcţionare a centrelor de integrare prin terapie

ocupaţională.............................................................................................................

2. Fişa de evaluare 1........................................................................................................

3. Fişă de evaluare 2

4.

5.

6.

7.

8.

Concluzii..............................................................................................................................

Bibliografie..........................................................................................................................

Cap. I Boala psihică

1. Delimitări conceptuale

„Istoria dezvoltării societăţii cuprinde şi istoria conceptului de boală psihică. Mari

personalităţi istorice au suferit crize de „nebunie”. Astfel, Nabucodonosor suferea de

„lycantropie”. Reţinem patricidul lui Oedip, delirul mistic al „profetei” Pythis din Delhi.

Practicile religioase sub forma ritualurilor erau destinate să alunge demonii din persoanele

posedate. Hippocrate a fost cel care a considerat bolile psihice, boli ale creierului, crezând că

prin creier „gândim, înţelegem, vedem, auzim, cunoaştem urâtul şi frumosul, răul şi binele,

agreabilul şi dezagreabilul”. El a orientat tratamentul bolilor psihice de pe palierul religios

spre cel medical.” (Jeican, 2001, p. 17)

Boala psihică este deseori asociată cu nebunia, rămânând de-a lungul secolelor o

permanentă preocupare omenească. (op.cit.)

Pe perioada Evului Mediu s-a încurajat şi dezvoltat încrederea în superstiţii şi vrăjitorii

şi se susţinea ideea că nebunii sunt posedaţi de demon sau pedepsiţi de Dumnezeu. La acea

vreme chiar şi medici renumiţi ca Ambroise Paré şi Foucault susţineau ipoteza că bolnavul

psihic este întruchiparea diavolului, iar soluţiile pentru cei bolnavi erau arderea pe rug sau

torturile fizice, exilul. (op.cit., p.18)

În secolul al XVI-lea ideile despre boala psihică sunt reactualizate şi se consideră

aceasta ca fiind o boală a creierului. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a luat boala psihică

în raport cu sănătatea psihică, normalitatea. (op.cit.)

Boala psihică afectează întreaga fiinţă umană pe toate coordonatele sale biologice,

sociale şi culturale, desemnând un grup de tulburări ce cauzează o severă disturbare în

gândire, afectivitate şi în relaţiile sociale. (op.cit.)

Din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998) avem următoarele definiţii:

boală- „modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului; proces

patologic care afectează organismul; maladie, afecţiune, beteşug” şi psihic - „formă specifică

de reflectare a realităţii, produsă de activitatea sistemului nervos şi prezentă la animalele

superioare; totalitatea fenomenelor şi proceselor proprii acestei reflectări; structură sufletească

proprie unui individ”.

Lăzărescu a definit boala psihică ca fiind „o denivelare (simplificare), dezorganizare

(destructurare), dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei.” (Tudose,

Tudose & Dobranici, 2002, p. 37)

Pentru a înţelege noţiunea de boală psihică, trebuie de ştiut ce semnifică normalul.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998) defineşte normalul: „care este aşa

cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural; sănătos; care este

conform cu o normă”. O altă definiţie din Random House Webster`s Dictionary spune că

starea de normalitate este: „starea conformă cu standardul sau cu tipul comun, uzual, natural;

sănătos; liber de anomalii mentale; liber de boală sau malformaţii sau ca stare conformă cu o

normă egală cu media caracteristicilor umane”.

Conform dicţionarului de psihologie Larousse (1998), normalul este „conform unei

reguli”. „Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu sociocultural la altul şi

în timp: este ceea ce se observă cel mai adesea într-o societate dată, la data cutare, într-un

ansamblu statistic a cărui depresie este normală (curbă, sub formă de clopot), notele care se

apropie de media aritmetică sunt caracteristice pentru normalitate; dimpotrivă, acelea care se

situează la extremităţile curbei sunt anormale; în medicină, există tendinţa de a se asimila

omul normal individului perfect sănătos, individ care, la drept vorbind, nu există. (Norbert

Sillamy, 1998, p. 211)

„În viziunea lui Kraff, normalitatea înseamnă capacitatea individului de a se adapta

flexibil la situaţiile confictuale, fiind capabil de a suporta frustrările şi anxietatea care rezultă

din ele.” (Jeican, 2001, p.18)

Lagache defineşte normalitatea prezenţa următoarelor caracteristici ale sănătăţii

mintale:

capacitatea de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă

satisfăcătoare pentru individ;

capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea

periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către scopurile

cele mai îndepărtate;

capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup;

capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi

indivizi;

capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare cât şi cu cele

creatoare. (op.cit.)

Este necesar ca pentru a înţelege mai bine noţiunea de boală psihică, să facem

distincţia clară dintre boala psihică şi handicapul mintal. Vorbim de handicap mintal atunci

când avem de-a face cu un individ incapabil să se dezvolte dincolo de anumite limite

intelectuale. Aceasta indică un mod anormal de organizare şi funcţionare mintală, cu

implicaţii directe în organizarea şi structura personalităţii individului. Handicapul mintal

poate rezulta dintr-o formă oarecare de defecţiune sau rănire a creierului care este de obicei

prezentă în formă caracteristică încă de la naştere (ex. Sindromul Down). În schimb, prin

boală psihică se înţelege că suferindul a avut o perioada de normalitate înainte ca boala să

apară, aceasta reprezentând aşadar o schimbare pe toate planurile la o astfel de persoană

normal dezvoltată. Pentru a diagnostica boala psihică, datele trebuie să arate că individul se

poartă, gândeşte sau simte în moduri total neobişnuite sau care îi produc lui sau celorlalţi

motive de îngrijorare.

În producerea bolii psihice sunt importante două aspecte şi anume: alterarea

substratului anatomofiziologic al creierului şi/sau al relaţiei subiectului cu mediul social.

Limita dintre normal si patologic este foarte greu de stabilit, de unde apar şi probleme in

diagnosticarea bolii psihice. (op.cit., p.19)

Atunci când se află în stare de normalitate, psihicul uman este liber de a gândi, de a

acţiona, de a relaţiona şi de a trăi după propriile valori, în timp ce în cazul bolii psihice,

caracteristica de bază a psihicului este afectată, aşadar bolnavul poate auzi voci

ameninţătoare, poate avea vedenii, idei delirante, halucinaţii. „Boala psihică fiind o

modificare, o dezorganizare a vieţii psihice, devine şi mai greu de apreciat pentru că

diagnosticarea ei înseamnă a defini subiectivul, relativul, trăirea la un moment dat”. (op.cit.,

p.19)

Care sunt cauzele bolii psihice?

Studiile care s-au făcut până acum au constatat că există cauze fizice, sociale, de

mediu şi psihologice. (http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice,

26.03.2010)

Cauzele fizice sunt cele de natură biologică: un traumatism cranian poate duce la

modificări de personalitate, schizofrenie; abuzul de substanţe de către mamă pe timpul sarcinii

poate afecta sănătatea mintală a copilului; lipsa unor vitamine şi minerale poate dezvolta, de

asemenea, boli neurologice. (op.cit.)

Cauze sociale şi de mediu. O viaţă de familie lipsită de armonie, nesiguranţă, stresul

de la locul de muncă, oboseala, conflictele profesionale/sociale/interpersonale, pierderea

cuiva drag pot provoca apariţia bolii psihice. (op.cit.)

Factorii psihologici. Un deces sau divorţ, o traumă sau un abuz pot la rândul lor să

influenţeze sănătatea mintală. (op.cit.)

Oricine şi în orice moment al vieţii poate să se îmbolnăvească psihic:

copiii, sugarii: conflicte în familie, certuri, abuzuri, traume, etc.

adolescenţii: stresul social, schimbările corporale rapide prin care trec, etc.

adulţii tineri: responsabilitatea intensă legată de profesie sau familie, dorinţa

de realizare, etc.

adulţii la vârsta activă: conflict dintre aspiraţii şi realităţi, părăsirea căminului,

etc.

persoanele în vârstă: probleme somatice, problema pensionării, singurătatea,

decesul unor persoane foarte dragi, etc. (op.cit.)

„Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane

şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi. Dar ea va fi

şi absenţa libertăţii interioare a subiectului, incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul

colectivităţii şi imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin şi cu ei. În acest sens, boala va

dezorganiza esenţa umană în tot ce are ea definitoriu.” (Tudose, Tudose & Dobranici, 2002, p.

38)

Clasificarea generală a bolilor psihice

Clasificarea generală a bolilor psihice propusă de OMS (Organizaţia Mondială a

Sănătăţii) este prezentă mai jos:

1. Tulburări psihice organice, inclusiv tulburări simptomatice

2. Tulburări psihice datorate folosirii substanţelor psihoactive

3. Schizofrenia, tulburările schizoitipale şi delirante

4. Tulburări afective

5. Tulburări nevrotice, legate de stres şi somatoforme

6. Sindroame comportamentale asociate unor dereglări fiziologice şi unor factori

somatici

7. Tulburări ale personalităţii şi comportamentului la adult

8. Întârziere în dezvoltarea mentală

9. Tulburări ale dezvoltării psihologice

10. Tulburări de comportament şi emoţionale având debutul frecvent în copilărie şi

adolescenţă (Jeican, 2001, p.30)

Tulburări psihice organice: demenţa în boala Alzheimer; demenţa vasculară; demenţa

în alte boli clasificate în altă parte (boala Pick, boala Creutzfeldt-Jakob, boala Huntington,

boala Parkinson, boala cu virusul HIV-SIDA); sindromul amnestic organic neindus de

substanţe psihoactive; delirium, altul decât cel indus de substanţe psihoactive; alte tulburări

mentale datorate leziunii, disfuncţiei cerebrale sau bolilor somatice (halucinozele organice,

tulburarea catatonica organică, tulburarea delirantă organică, tulburări afective organice,

tulburarea anxioasă organică, tulburarea disociativă organică, tulburarea labil-emoţională

organică, tulburarea cognitivă uşoară); tulburări comportamentale şi ale personalităţii datorate

bolii, leziunii sau disfuncţiei cerebrale (tulburarea organică de personalitate, sindromul

postencefalitic, sindromul postcomoţional). (DSM IV, 2000)

Tulburări psihice datorate folosirii substanţelor psihoactive. Substanţele utilizate sunt

următoarele (11 clase): alcool, amfetamină sau simpatomimetice, cafeină, cannabis, cocaină,

halucinogene, inhalante, nicotină, opiacee, phencyclidină (PCP) sau arylcyclohexylamine cu

acţiune similară, sedative, hipnotice sau anxiolitice. Toate aceste substanţe duc la apariţia mai

multor tulburări secundare precum: intoxicaţie acută, sindromul de dependenţă, stare de sevraj

etc. (op.cit.)

Schizofrenia, tulburările schizoitipale şi delirante: schizofrenia paranoidă, schizofrenia

hebefrenică, schizofrenia catatonică, schizofrenia nediferenţiată, depresia postschizofrenie,

schizofrenia reziduală, schizofrenia simplă. (op.cit.)

Tulburările afective sunt tulburările care au ca element predominant o perturbare de

dispoziţie. Acestea sunt: tulburări depresive majore, tulburarea distimică, tulburarea depresivă

fără altă specificaţie, tulburarea bipolara I, tulburarea bipolară II, tulburarea ciclotimică,

tulburarea bipolară fără altă specificaţie etc. (op.cit.)

Tulburări nevrotice, legate de stres şi somatoforme: agorafobia, fobia specială, fobia

specifică, atacul de panică, reacţia acută la stres, anxietatea generalizată, stresul posttraumatic,

hipocondria, tulburarea dismorfică corporală, tulburarea algică, tulburarea de conversie etc.

Sindroame comportamentale asociate unor dereglări fiziologice şi unor factori

somatici: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, etc. (op.cit.)

Tulburări ale personalităţii şi comportamentului la adult: tulburări specifice de

personalitate, jocul de noroc patologic, piromania, cleptomania, tricotilomania, tulburări de

identitate sexuală etc. (op.cit.)

2. Date orientative în diagnosticul bolilor psihice

Diagnosticul unei boli psihice este dat de către un psihiatru cu ajutorul examenului

psihic. Examinarea constă în comunicarea deschisă dintre psihiatru şi bolnavul, de unde

acesta va putea obţine informaţii cu privire la psihicul bolnavului. Diagnosticul unei boli

psihice este în general dificil deoarece psihiatrul se poate confrunta cu stări psihice greu de

descifrat, iar în timpul examinării pot apărea diferite bariere care pun în pericol o comunicare

ce s-ar dori cât mai eficientă. Obţinerea informaţiilor depinde în mare parte de dorinţa

bolnavului de a le dezvălui, de deschiderea lui faţă de interlocutor, de sinceritatea lui, de

măsura în care bolnavul doreşte să comunice, de conştientizarea bolii, a necesităţii examinării

de către psihiatru sau a necesităţii tratamentului. (Jeican, 2001, p.71)

Anamneza este prima etapă în cadrul examinării clinice a bolnavului şi este deosebit

de importantă în decizia diagnosticului. Psihiatrul, cu ajutorul unor întrebări relevante, poate

obţine date anamnestice foarte importante şi anume: date despre debutul bolii actuale,

eventuale decompensări anterioare, modul de manifestare a bolii în perioada anterioară

examinării. În cazul în care bolnavul este profund tulburat sau nu îşi recunoaşte boala/nu o

discuta, un rol important îl joaca heteroanamneza. În acest caz, culegerea datelor se face de la

aparţinători, familie, prieteni, colegi etc. (op.cit., p.72)

Datele legate de copilăria şi adolescenţa subiectului sunt şi ele importante în

diagnosticul psihiatric. Astfel, anumite evenimente psihotraumatizante din copilărie sau

adolescenţă precum abandonul, divorţul părinţilor, adopţiunea trebuie cunoscute deoarece

contează mult în apariţia ulterioară a unor boli psihice. (op.cit., p.73)

Datele despre şcolarizarea şi profesia bolnavului. Abandonul şcolar sau frecventarea

unei şcoli ajutătoare pot indica o dezvoltare insuficientă a funcţiilor cognitive. (op.cit.)

Datele anamnestice heredocolaterale pot informa daca bolnavul are o boală psihică

transmisă genetic precum schizofrenia, psihoza afectivă, tulburare de personalitate, alcoolism

etc. (op.cit.)

Comportamentul pacientului încă din copilărie poate fi dedus din anamneză, astfel se

poate afla dacă bolnavul a decurs la acte de delincvenţă, violenţă, absenteism şcolar etc.

(op.cit., p.74)

Din examenul psihic, psihiatrul poate surprinde atitudinea bolnavului, ţinuta, faţa,

privirea, gestica. Aşadar:

bolnavul poate avea dorinţa de a se trata şi chiar se adresează el însuşi

medicului în acest scop, dar se poate ca situaţia să se schimbe, întrucât

bolnavul se resemnează, devine rezervat, se izolează, refuză examinarea, este

ostil, de multe ori violent;

aceste persoane pot prezenta indiferenţă faţă de ţinuta lor vestimentară şi faţă

de starea de igienă corporală, astfel, unii dintre ei se pot îmbraca extravagant,

strident, cu culori ţipătoare sau cu vestimentaţie necorespunzătoare vârstei sau

chiar poziţiei sociale;

un alt aspect important în examenul psihic este urmărirea atentă a expresivităţii

faciesului şi fizionomia bolnavului deoarece faţa se consideră o „oglindă” din

care se poate deduce starea afectivă a subiectului;

urmărind gestica bolnavului, acesta poate avea mişcări lente, mai rapide sau

mişcări necoordonate, nefireşti, bizare şi fără scop. (op.cit.)

3. Modele teoretice de abordare a afecţiunilor psihiatrice

„Dilema care se ridică în faţa celor care se ocupă de persoanele cu tulburări psihice are

în mod esenţial două componente. Mai înâi, cât de mult se poate distinge între

comportamentul normal şi anormal? În al doilea rând, cum poate cineva să facă distincţia între

reacţiile psihicului şi cele ale corpului?” (Butler & Pritchard, 1993. p.13)

În încercarea de a rezolva aceste dileme, au rezultat câteva teorii alternative. Una

dintre ele este modelul medical, care sugerează că tulburările psihice se tratează ca şi cum ar

fi de acelaşi fel cu tulburările fizice. Modelul medical presupune individualizarea cazurilor,

astfel ajutorul acordat să fie personalizat şi adaptat la particularităţile situaţiei clientului. Acest

model plasează problema în mâinile profesiunii medicale şi se poate spune că se bucură de o

recunoaştere generală într-o mare parte a lumii occidentale. (op.cit.)

Multe dintre modele sunt rezultatul unor teorii care se bazează pe ştiinţe sociale mai

cuprinzătoare şi anume: sociologie, politologie, filozofie şi psihologie. Toate acestea încearcă

să mute accentul dinspre pacientul identificat spre o privire de ansamblu asupra dificultăţilor

personale. (op.cit., p.14)

Pentru mulţi dintre cei care propun modele alternative, preocupările sunt concentrate

asupra a trei probleme:

Este corect să se aplice cuvântul boală la tulburările psihice?

Există pericolul ca doctorii să aplice eticheta de boală psihică la probleme

vieţii de toate zilele? De a reproduce tipul de colonizare medicală care a avut

loc în probleme cum ar fi alcoolismul şi care au condus la delincvenţă şi

comportament criminal?

Este intervenţia psihiatrică distructivă, fie fizic, prin modul de tratament pe

care îl oferă, fie social prin aplicarea unor etichete stigmatizante? (op.cit.)

Psihiatrul american Szasz, susţinătorul unui nou model, a scris în 1960 un articol

intitulat „Mitul bolii mintale” în care argumentează că „termenul de boală, atunci când este

aplicat tulburărilor mintale, este folosit în realitate ca o metaforă. Doctorii tratează oamenii ca

şi cum ar fi bolnavi. În consecinţă, pe măsură ce s-a dezvoltat psihiatria ca disciplină, acest ca

şi cum a început să fie lăsat la o parte şi oamenii au fost trataţi ca bolnavi. Astfel a fost creat

mitul bolii mintale.” (op.cit.) Szasz spune aici că oamenii nu suferă de boli, ci de „probleme

de viaţă”.

Psihiatrul britanic R. D. Laing (1970,1971) abordează dilema de pe poziţiile stângii

liberale, ideile sale sprijinindu-se pe filozofii existenţiali, cum ar fi Jean Paul Sartre (1969). El

are convingerea că „toate formele de comportament uman au deplină validitate. Aceasta îl

conduce la ideea că şi comportamentul psihotic, considerat până la el de mulţi ca fiind bizar şi

iraţional, are de fapt semnificaţie şi ar trebui să fie apreciat şi valorizat în loc să fie pur şi

simplu considerat ca manifestarea unei gândiri deteriorate. Această identificare cu pacientul

psihotic l-a făcut să vorbească despre boală în termenii unei călătorii în interiorul nebuniei, un

voiaj la diferite niveluri de experienţă.” (op.cit., p.15)

O altă explicaţie pe care o dă marele scriitor Erving Goffman (1961) este ceea că

pacienţii nu suferă de o boală, ci de un set de circumstanţe de viaţă sau din cauza unor

întâmplări adverse. Aceasta argumentează faptul că bolnavii puteau evita boala dacă ar fi avut

sprijin în familie, un loc de muncă stabil şi o locuinţă bună. (op.cit., p.16)

În concepţia lui Thomas Scheff (1966), „boala mintală este în mod esenţial o formă de

încălcare a regulilor şi, ceea ce este de primă importanţă, nu este violarea originală a normelor

sociale, ci mai degrabă reacţia audienţei la aceasta. El sugerează că dezvoltăm, prin

intermediul imaginii populare a televiziunii şi al presei, o idee stereotipă a cuiva care este

nebun sau scrântit.” (op.cit.)

Psihologul britanic Hans Eysenck (1975) susţine concepţia că boala nevrotică este

bazată pe inabilitatea de adaptare şi înfruntare a vieţii de toate zilele. El adaugă faptul că nu

este necesar un tratament medicamentos, ci mai degrabă o formă de educaţie socială intensivă.

(op.cit., p.17)

Aceste teorii încearcă să explice conceptul de boală pshică, însa acestea sunt în mare

parte pline de goluri logice.

„Criticile psihiatriei convenţionale au scos la suprafaţă, în diferite moduri, unele dintre

deficienţele şi inconsistenţele practicii curente. Puţini psihiatri sunt dintre cei ce realmente

gândesc profund asupra mulţimii de sarcini profesionale care le revin, vor nega existenţa

acestor dificultăţi. Însă, cei mai mulţi din aceştia vor argumenta că sunt confuntaţi zilnic cu un

număr copleşitor de oameni în suferinţă, fie pacienţi, fie familiile lor. Modelul de înţelegere

şi de intervenţie pe care l-au dezvoltat este esenţial pragmatic şi, ca atare, în mâinile unor buni

practicieni, suficient de flexibil pentru a putea fi adaptat la un număr de modele diferite.

Aceste modele pot fi puse în cadrul unui sistem convenţional rezonabil de clasificare a

simptomelor observate, dar sunt suficient de cuprinzătoare pentru a include modalităţi

medicale, sociale, psihologice şi reabilitative de intervenţie.” (op.cit., p.18)

4. Impactul tulburărilor psihice asupra individului

Există patru situaţii în ceea ce priveşte atitudinea bolnavului psihic faţa de

invaliditatea sa şi anume:

Îşi recunoaşte deficienţa, o trăieşte ca pe o stare morbidă conştientă, o simte,

o reclamă şi solicită din partea societăţii forme de recuperare;

Nu-şi recunoaşte starea defectuală-invalidantă, nu reclamă sau chiar respinge

ofertele de recunoaştere, este un neadaptat la condiţiile sociale, intrând chiar

în conflict cu societatea;

Îşi recunoaşte parţial sau total deficienţa sa psihică, dar numai în sine, şi

dorind sa evite consecinţele personale care decurg din aceasta, încearcă să o

disimuleze;

Îşi recunoaşte deficienţa psihică, şi în scopul obţinerii de pe urma acesteia a

unor avantaje sociale si profesionale, materiale, familiale sau de altă natură

caută să o amplifice, să îmbogăţească tabloul clinico-psihiatric printr-un

proces de suprasimulare a suferinţei sale. (Enăchescu, 1979, p.233)

Bolnavii care îşi neagă deficienţa consideră boala ca pe o stare de imperfecţiune, ca o

ruşine, o stare de slăbiciune şi un dezavantaj. Aşadar, boala semnifică de fapt o pierdere a

stimei de sine şi a prestigiului social. Ei se află într-o continuă stare de tensiune, de anxietate,

deoarece se află în pericol de a fi contrariaţi de realitatea obiectivă externă, prin neadaptarea

lor. (op.cit.)

În momentul declanşării crizei psihice, individul poate simţi sentimente de nelinişte, în

prezenţa unor idei necontrolabile, care pătrund în gândurile sale inconştiente. Se întâmplă ca

toate acestea să ducă la o stare de confuzie în mintea individului şi poate începe să întrerupă

fluxul gândirii normale, logice. Unii indivizi în cauză luptă împotriva acestor idei şi încearcă

să-şi păstreze echilibrul, reuşind, însă aceste senzaţii vor produce la un moment dat depresii

care vor submina capacitatea individului de a înţelege ce i se întâmplă în viaţa de toate zilele.

(op.cit.)

În cazul unui individ care trăieşte o experienţă psihotică, caracterul bizar al unei

halucinaţii poate exterioriza sentimentul de teamă, astfel sfârşindu-se prin pierderea

controlului asupra unei părţi din propria sa viaţă. Acesta nu înţelege ce nu este în regulă,

ştiind doar că ideile, stările, sentimentele şi reacţiile psihice ce erau altădată obişnuite, acum

sunt întrerupte şi distorsionate. Din cauza unor astfel de sentimente de bulversare, nelinişte şi

nesiguranţă se poate ajunge la o distorsionare a comunicării, cum ar fi: dificultatea în a se

exprima, dificultatea de a înţelege ce spun alţii. (op.cit.)

Sentimentele de respingere şi izolare emoţională pot fi şi ele prezente, acestea ducând

la probleme în relaţiile familiale, personale, în cercul de prieteni, la şcoală sau la locul de

muncă. Pe măsură ce sporesc aceste dificultăţi de a face faţă vieţii zilnice, individul se poate

simţi copleşit din cauza incompatibilităţii, care îl duce deseori în situaţia de a se simţi lipsit de

speranţă şi deprimat. (op.cit.)

Reprezentarea grafică de mai jos poate fi ilustrată ca un tip de vârtej al emoţiilor care

se autoaccentuează şi care îl trage pe individ în jos:

Fig. 1.1.

Vârtejul experienţei psihiatrice (Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura Alternative, 1993,

p. 34)

Aceste stări emoţionale prin care trece bolnavul psihic sunt de multe ori accentuate de

atitudinea şi comportamentul celor din jur. Reacţiile negative venite dinspre societate face ca

acesta să se izoleze şi să se simtă inutil, trăind cu adevărat o dramă.

Reacţia şi rolul familiei

Apariţia unei boli psihice la un membru al familiei are un impact asupra întregului

sistem familial, iar evlouţia bolii este influenţată în mare parte de modul în care membrii

familiei se mobilizează şi se adaptează stresului provocat de boală şi nevoilor celui în

suferinţă.

Un bolnav nu trebuie învinuit de existenţa bolii, însă acest lucru nu este întotdeauna

apreciat de către mebrii familiei.

Racţiile familiei la boală sunt diferite, iar asistentul social poate observa următoarele:

negarea bolii: De ce chiar el?, Imposibil! Până ieri nu avea nimic!;

neîncrederea în precizia diagnosticului şi speranţa unor investigaţii

suplimentare care să modifice evoluţia şi prognosticul bolii: Dar poate ar

trebui să facă analize mai multe!, Nu cred că e chiar atât de gravă boala!;

furie şi revoltă; protestul fiind o manifestare a supărării şi tensiunii emoţionale

provocată de verdictul neaşteptat;

tristeţe, anxietate sau chiar depresie; asistentul social trebuie să îi determine să

accepte situaţia şi să le arate posibilităţile de recuperare a bolnavului.

(http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html, 1.04.2010)

Din cauza evoluţiei îndelungate a acestei boli, în interiorul familiei se creează uneori

tensiuni care schimbă deseori atitudinile acesteia. Aşadar, reacţiile nevrotice, tendinţele

depresive şi stările de irascibilitate cresc la membrii familiei în care există un bolnav psihic.

Lipsa comunicării, armoniei şi existenţa stresului indus de efortul de a face faţă cuiva

care se îmbolnăveşte provoacă neînţelegeri şi chiar rupturi în multe din aceste familii.

„Boala mintală constituie încă un stigmat în ochii multora, iar familia s-ar putea să

trebuiască să suporte acest stigmat. Aceasta o poate determina să ascundă adevărul în faţa

prietenilor şi vecinilor, izolându-se astfel şi mai mult atât pe ei, cât şi pe bolnav.” (Butler &

Pritchard, 1993, p.35)

Impactul bolii asupra familiei poate fi anihilat sau diminuat atât de acţiunile celorlalţi

membri ai familiei, cât şi de intervenţia asistentului social, ce poate ajuta familia să-şi

restabilească echilibrul familial.

Familia joaca un rol fundamental în măsurile de integrare a bolnavului psihic în viaţa

de toate zilele, de aceea este foarte importantă existenţa unei legături puternice între aceştia.

În aceste situaţii de criză, aceasta trebuie să manifeste sprijin şi compasiune faţă de membrul

familiei atins de boală. Bolnavul psihic necesită îngrijiri pe care nu le poate oferi decât o

familie bine consolidată.

Reacţia societăţii la boala psihică

O problemă majoră pe care o întâmpină individul în faţa bolii psihice este şi atitudinea

oamenilor din jurul lui. Aceştia ştiu că bolnavul psihic poate izbucni oricând, şi se aşteaptă la

reacţii neplăcute din partea lor şi la agresivitate bruscă, nemotivată. Din cauza acestei

percepţii şi din motiv că nu se pot apăra la timp, oamenii ajung să fie prudenţi atunci când se

află în preajma unor bolnavi psihici. Bolnavii psihici, din cauza problemelor emoţionale, sunt

consideraţi un pericol social, lipsiţi de discernământ, iraţionali, inconştienţi şi superficiali. Ei

sunt percepuţi ca fiind inutili social, şi chiar o povară pentru cei apropiaţi şi pentru societate.

Sunt consideraţi incapabili să ducă o viaţă normală, să muncească şi sunt văzuţi ca fiind

dependenţi de alţii. (http://liviacatalina.blogspot.com/, 26.03.2010)

Problema marginalizării bolnavilor psihici de către societate îi pune pe aceştia în

situaţia de a se simţi vulnerabili, neajutoraţi, respinşi, defavorizaţi. Cu toate acestea, pentru

unii oameni, bolnavii psihici reprezintă o sursă de amuzament, trezindu-le uneori curiozitatea.

(op.cit.)

Aşadar, o reacţie pozitivă din partea oamenilor ar consta în compasiune şi

conştientizarea faptului că aceste persoane sunt oameni care au în primul rând nevoie de

ajutor. În caz contrar, aceste persoane, vulnerabile în acasta situaţie, pot ajunge să fie

introvertiţi, necooperanţi, pot avea gânduri de suicid şi nu numai.

Recuperarea bolnavilor psihici

În secolul al XIX-lea, mentalitatea care domina tratarea bolnavilor psihici era legată de

tratamentul intraspitalicesc, la pat. Pentru că această metodă nu dădea randament în rândul

persoanelor bolnave psihic, H. Simion a introdus metoda terapiei active (aktivere Therapie)

sau socioterapia (Soziotherapie). (C. Enăchescu, 1979)

În ziua de azi, boala psihică nu mai constituie o ruşine şi nu mai este un prilej de

indiferenţă ci, dimpotrivă, constituie o problemă de interes şi de înţelegere crescândă.

Deoarece societatea manifestă această înţelegere şi această atitudine mai deschisă faţă

de boala psihică, numărul celor care solicită tratament a crescut considerabil, la fel şi

necesităţile de personal de îngrijire, astfel dezvoltându-se reţeaua instituţională de asistenţă

medico-psihiatrică. „Aceste aspecte ridicate de recuperare psihosocială a deficientului psihic

pun probleme noi, sociale, care antrenează în acest proces instituţii medicale specializate sau

anexe, societăţi ştiinţifice, organisme guvernamentale.” (op.cit., p.234)

În cea de-a V-a Sesiune Ştiinţifică a Academiei de Ştiinţe Medicale Române din 22-23

ianuarie 1974 se defineşte recuperarea ca „o activitate complexă (medicală, educaţională şi

socio-profesionala), prin care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor

funcţionale, reduse sau pierdute de către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli

congenitale sau dobândite, ori a unor traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor

compensatorii şi de adaptare, care să îi asigure în viitor posibilitatea de muncă sau auto-

servire, respectiv o viaţă activă, independentă economic şi/sau social.” (Ioana Mircea, 2004)

Sintetizând această lungă definiţie, trebuie reţinut faptul că recuperarea este procesul

prin care se promovează optimizarea stării de sănătate fizică şi psihică, în contextul existent

din punct de vedere socio-economic, vocaţional şi/sau educativ. (op.cit.)

În acest proces de recuperare a bolnavilor nu trebuie să existe prejudicii sau stereotipii

în legatură cu rasa acestuia, credinţa, culoarea pielii sau diferenţa lingvistică.

Scopul practic al recuperării este asigurarea unei vieţi active şi întoarcerea bolnavului

psihic în societate, cu cea mai bună readaptare familială şi profesională.

Conform viziunii OMS, etapele procesului de recuperare sunt rumătoarele:

Recuperarea medicală (medical rehabilitation)

Aceasta reprezintă prima etapă a recuperării. „În această etapă se administrează

tratamentul medico-chirurgical adecvat fazei acute a bolii, precum şi proceduri adjuvante

menite să prevină sau să limiteze complicaţiile şi disfuncţionalităţile.” (Mircea, 2004)

Recuperarea profesională (vocational rehabilitation)

A doua etapă „începe în momentul în care pacientul părăseşte secţia de spital cu

sechele disfunţionale, fiind axată pe problematica profesională (re-inserarea la locul de muncă

avut anterior sau re-profesionalizarea). În această etapă există o colaborare între diferiţi

specialişti, care evaluează: aptitudinile/capacităţile pacientului; caracteristicile/socilitările

locului de muncă.” (op.cit.)

După confirmarea acestor date, se obţin concluzii privind orientarea profesională a

pacientului la finalul programului de recuperare funcţională în curs de desfăşurare.

Recuperarea socială (social rehabilitation)

Cea de-a treia etapă a recuperării este axată pe rezolvarea problemelor vieţii cotidiene.

(op.cit.)

Recuperarea necesită implicarea activă a unui grup coordonat şi integrat de

profesionişti cu calificare specifică, munca în echipă reprezentând cheia succesului în acest

domeniu.

„Este necesar să se stabilească o strânsă colaborare între: echipa de recuperare –

pacient – aparţinători/familie. Între aceşti trei factori participanţi la procesul de recuperare

trebuie să existe o veritabilă alianţă terapeutică, materializată în cadrul unui aşa-numit

contract terapeutic, prin care se defineşte proiectul reabilitativ şi care prevede realizarea

programului reabilitativ într-o perioadă de timp determintată.” (op.cit.)

C. Enăchescu (1976) descrie nouă principii fundamentale care stau la baza procesului

de recuperare a bolnavilor psihici, general admise de majoritatea specialiştilor:

Principiul cooperarii: echipa terapeutică acţionează în colaborare cu diferite

organizaţii sociale şi profesionale specializate în procesul de recuperare;

Principiul antrenării: constă în atragerea şi antrenarea activă a bolnavilor

psihici;

Principiul activării: constă în menţinerea unui anumit ritm al activităţii

terapeutice;

Principiul varietăţii şi al mobilităţii: constă în diversificarea ritmului

procesului de recuperare, diversificarea activităţii, crearea unui climat

interesant, nemonoton, antrenant, plăcut, cu efecte pozitive, adaptarea

bolnavului la metoda aplicată;

Principiul supravegherii dirijate: constă în conducerea şi desfăşurarea

activităţilor de recuperare după criterii medicale şi psihologice;

Principiul normalităţii funcţionale: acest principiu este de fapt scopul

recuperării, de a redobândi capacităţile pierdute ale bolnavului sau dezvoltarea

altor capacităţi;

Principiul mobilităţii adaptative: constă în diversificarea metodelor de

recuperare în cursul diferitelor etape ale procesului terapeutic, în funcţie de

deficientul psihic şi natura acestei deficienţe;

Principiul planificării: constă în mijloacele şi etapele de recuperare;

Principiul programării: urmăreşte desfăşurarea şi planificarea programelor în

procesul de recuperare a bolnavilor psihici.

Aceste principii fundamentale care stau la baza recuperării deficienţilor psihici au

valoare de legi, de aceea ele trebuie cunoscute foarte bine în derularea unui astfel de proces de

recuperare. În acest proces, bolnavul trebuie să fie apt de a întreprinde o anumită activitate şi

trebuie sa aibe dorinţa de a deveni el însuşi un cetăţean activ, fericit şi util. (op.cit.)

Pregătirea recuperării constituie un moment important, dar şi delicat în acelaşi timp

deoarece se analizează deficientul, îl studiază precizând natura şi gradul deficienţei, după care

se stabilesc metodele cele mai adecvate ale recuperării (fig. 3.1.). (op.cit.)

Fig 3.1.

Relaţiile dintre deficienţă şi recuperare (Enăchescu, Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor

psihici, Editura Medicală, 1979, p. 242)

Orice recuperare trebuie să aibă un caracter planificat şi să vizeze următoarele

obiective:

să asigure şi să menţină mijloacele de recuperare la un înalt nivel calitativ;

să asigure condiţii de recuperare pentru toate tipurile de deficienţă din toate

sectoarele populaţiei şi din toate zonele geografice;

să creeze o informare intensivă referitoare la valoarea procesului de

recuperare. (op.cit., p. 243)

„J. Martin Myers clasifică metodele recuperării deficienţilor psihici astfel: metoda

comprehensivă; metode de activare cu participare; activitatea de grup (grupul salonului,

grupul terapiei profesionale cu dirijare centrală, grupul sportiv şi de educaţie fizică, grupul

terapeutic); metoda terapeutică (psihoterapia, tratamente fizice moderne ca electoşocul,

chimioterapia, fizioterapia, relaxarea autogenă, terapia profesională reprezentată prin

ergoterapie, activităţile vieţii cotidiene, cultoterapia, biblioterapia).” (op.cit., p. 243)

Una dintre cele mai importante forme de recuperare a deficienţilor psihici este terapia

ocupaţională şi ergoterapia. Acestea urmăresc reinserţia socială a bolnavilor psihici şi îşi

propun să reconstituie procesul de formare şi dezvoltare al acestora.

După A. Requet, principiile de aplicare a terapiei ocupaţionale sunt:

terapia ocupaţională este o metodă de tratament prin intermediul învăţării şi

al executării de ocupaţii productive;

scopul acesteia este de a trezi interesul şi a da curaj şi încredere deficientului

psihic în depăşirea infirmităţii sale şi în restaurarea capacităţilor profesionale

şi de utilizare socială a acestora;

posibilitatea asocierii terapiei ocupaţionale cu alte forme de tratament;

terapia ocupaţională se face după indicaţiile medicale şi sub supravegherea

medicului;

tratamentul trebuie să corespundă necesităţilor bolnavului mintal şi în raport

cu natura şi gradul deficienţei acestuia;

terapia ocupaţională urmăreşte readaptarea socială a deficientului psihic;

terapia ocupaţională se va efectua gradat, cu creşterea progresivă a sarcinii

de muncă. (op.cit., p. 246)

În terapia ocupaţională, există mai multe niveluri: munca simplă, independentă

(activităţi menajere simple); munca mecanică, unde este necesară puţină atenţie (munca în

echipă, activitatea de împachetări); munca reclamând o atenţie permanentă (grădinăritul,

broderie, croitorie); munca ce necesită atenţie si randament aproape normal (artizanat,

confecţii diferite); munca echivalentă cu a unui lucrator normal. (op.cit.)

Această activitate de recuperare a bolnavilor psihici trebuie să se desfăşoare în

instituţii autorizate şi specializate (centre de recuperare), caracteristica de bază a acestora

vizând un program îndreptat către acordarea unei asistenţe calificate, cu ajutorul căruia

bolnavii psihici, folosind resursele şi aptitudinile lor interioare, ating nivelul optim de

funcţionare din punct de vedere fizic, psihologic, social, profesional sau şcolar. (op.cit.)

Enăchescu (1979) explică faptul că procesul de recuperare a bolnavilor psihici

presupune un program, care are la bază următoarele obiective:

Obiectivul principal: constă în recuperarea sănătăţii psihice a bolnavilor;

Obiectivele generale: acestea constau în recuperarea psihiatrică în plan atât

profesional cât şi social;

Obiectivele secundare: acestea urmăresc reducerea deficienţei psihice,

redobândirea capacităţii de munci şi readaptarea socială;

Mijloacele de realizare practică: ergoterapie, terapie de grup, socioterapie etc.

Programul de recuperare trebuie să fie constituit dintr-un număr de elemente

individuale şi anume: condiţii favorabile şi echipament adecvat; politică socială şi măsuri

sanitare adecvate; conducere adecvată; personal specializat, bine pregătit şi devotat. Toate

aceste aspecte demonstrează complexitatea măsurilor care se impun în recuperarea bolnavilor

psihici, caracterizate prin intervenţia şi activitatea echipei terapeutice. (op.cit.)

Pentru a asigura o bună şi durabilă recuperare a bolnavilor psihici, este obligatorie

competenţa profesională şi o lungă experienţă a cadrelor care activează în echipa terapeutică

de recuperare. Din acest motiv, se impune o recrutare riguroasă şi o pregătire profesională

continuă a cadrelor ce vor lucra în acest domeniu. (op.cit.)

Cap. II Terapia ocupaţională (TO) şi ergoterapia

1. Definirea TO şi ergoterapiei

În primul razboi mondial, F. C. Reid a introdus termenul de ergoterapie pentru a

denumi o metodă de kineto pentru diverse tulburări fizice sau mentale, acesta fiind preluat

mai apoi de şcoala franceză, deşi în Statele Unite ale Americii el fusese deja înlocuit de către

E. Burton cu acela de terapie ocupaţională, considerându-se că ergoterapia este un termen

prea limitativ. (Popescu, 1993; Mârza-Dănilă, 1997)

„În ţările anglo-saxone, occupational therapy cuprinde atât terapia ocupaţională cât şi

ergoterapia în înţelesul nostru, acesta reieşind evident din însuşi faptul că termenul francez de

ergothérapie este tradus în engleză direct prin termenul de occupational therapy. Ei

motivează aceasta prin faptul că conceptul de muncă este retrictiv (ergon = muncă, în limba

greacă), deoarece ergoterapeuţii recomandă şi alte activităţi cum ar fi cele distractive,

culturale, imaginative..., care nu au drept scop crearea unui obiect, deci occupational therapy

are o semnificaţie mai largă.” (Popescu, 1993, p.16)

Autorul francez Durand vede în ergoterapie: „O metodă de reeducare care se bazează

mai ales pe o contribuţie totală şi voluntară a bolnavilor în sensul stimulării şi dirijării

activităţilor lor. Ea face apel la metodele artizanale de olărit, tâmplărie, ţesătorie,

giuvaergerie, împletituri etc.” (op.cit., p.16)

În anul 1921, Dr. H. A. Pattison defineşte terapia ocupaţională astfel: „Occupational

therapy poate fi definită ca fiind orice activitate mentală sau fizică, prescrisă şi dirijată, pentru

obiectivul bine determinat de a contribui la refacere sau la grăbirea ei, în urma unei boli sau

leziuni.” (Mârza-Dănilă, 1997, p.9)

În anul 1968, „American Association of Occupational Therapy” defineşte terapia

ocupaţională ca: „arta şi ştiinţa de a dirija modul de răspuns a omului faţă de o activitate

selecţionată, menită să promoveze şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre

infirmitate, să evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze pacienţii cu disfuncţii

psihice sau psihosociale.” (op.cit., p.10)

Enciclopedia franceză de Kinesitherapie defineşte ergoterapia ca: „o metodă de

tratament a anumitor tulburări fizice sau mintale, prescrisă de medic şi aplicată de specialişti

calificaţi, folosind munca, sau orice altă ocupaţie, în vederea vindecării afecţiunii sau

sechelelor sale.” (op.cit., p.10)

Psihologul Hebenicht Gertraud defineşte ergoterapia în lucrarea sa „Posibilităţi de

recuperare a deficienţei mintale de gradul II (medii) prin ergoterapie” ca: „O metodă de

tratament prin muncă, făcând parte din acţiunea complexă de recuperare, prin care se

urmăreşte restructurarea personalităţii, reintegrarea medicală, profesională şi socială a

bolnavului.” (Popescu, 1993, p.19)

În anul 1974, în cadrul celei de-a V-a sesiuni ştiinţifice a Academiei de Ştiinţe

Medicale cu tema „Recuperarea în unele boli cronice”, ergoterapia a fost definită ca fiind:

„...folositare activităţii practice (lucrative) adaptate specificului activităţii anterioare a

bolnavului şi stării sale psihice actuale, ca mijloc terapeutic în vederea menţinerii sau refacerii

deprinderilor sale, readaptării funcţionale şi reorganizării cât mai complete şi armonioase a

vieţii psihice.” (op.cit., p.19)

O deosebire între terapia ocupaţională şi ergoterapie este aceea că prima are menirea

să trezească interesul bolnavului pentru o activitate oarecare, iar cea de-a doua are la bază

motivaţia intrinsecă a muncii remunerate în procesul de recuperare şi reinserţie socio-

profesională a bolnavului. (op.cit.)

Terapia ocupaţională urmăreşte să realizeze un folos practic, dar şi estetic, prin

activităţi culturale şi distractive de orientare spre plăcut, frumos, atractiv ce se poate obţine

prin lucru manual. Cu un caracter productiv utilitar, organizat şi remunerat, ergoterapia se

încadrează în medicina funcţională care îşi propune să reducă sau să anuleze consecinţele

maladiei prin diferite activităţi cum ar fi: manufacturi, activităţi agrozootehnice, activităţi

gospodăreşti de întreţinere a animalelor mici şi mijlocii, a curţilor, grădinilor, serelor de flori

şi legumicole, până la scărmănatul lânii, cusutul deşeurilor textile etc. Aceasta corijează

funcţia motrică şi funcţia psihică sub aspect utilitar, cuprinzând intrinsesc munca, cea mai

eficace din toate activităţile care are drept scop reintegrarea socială a bolnavului. (op.cit.)

În timp ce ergoterapia este destinată bolnavilor cronici sau persoanelor cu boli de

lungă durată, terapia ocupaţională se aplică şi persoanelor cu boli cronice/acute de scurtă

durată, prin activităţi fizice şi psihice ce au ca scop sustragerea atenţiei bolnavului de la

suferinţă şi antrenarea lor în activităţi recreative. (op.cit.)

Dr. Clement Baciu şi colab. (1981) în „Kinetoterapia pre şi postoperatorie” văd

problema în felul următor: „terapia ocupaţională, ca şi ergoterapia, reprezintă forme

prelungite şi specializate ale kinetoterapiei, între ele existând unele deosebiri de nunaţe. Ca

formă prelungită a kinetoterapiei, terapia ocupaţională rămâne, deci, o metodă medicală. Ea

apelează la folosirea unei întregi serii de aparate, instalaţii şi utilaje în scopul reeducării prin

actele uzuale ale autoservirii, a îmbunătăţirii posibilităţilor de deplasare cu mijloacele de

transport (speciale sau în comun), a efectuării unor munci şi a deprinderii unor jocuri

distractive. Spre deosebire de terapia ocupaţională care urmăreşte restabilirea capacităţii

funcţionale şi se desfăşoară în afara orelor de program terapeutic intensiv, ergoterapia

reprezintă o metodă specifică readaptării socio-profesionale şi urmăreşte – concomitent cu

îmbunătăţirea capacităţii funcţionale – şi pregătirea bolnavului pentru reluarea activităţilor

profesionale, ergoterapia se desfăşoară în cadrul orelor de program intensiv.” (op.cit., p.21)

O altă deosebire între terapia ocupaţională şi ergoterapie este că cea din urmă poate fi

auto-finanţată, adică îşi poate acoperi cheltuielile în totalitate sau în parte din veniturile

realizate. Aceasta poate cuprinde diverse activităţi, cum ar fi ergoterapia utilitară (lucrări de

întreţinere, ateliere, fermă, grădină, legume), implicând un anumit randament, sau ateliere

speicale de readaptare cu caracter industrial. (op.cit.)

„În ambele terapii – terapia ocupaţională şi ergoterapia – putem găsi şi forme de

activităţi comune; în amândouă sunt prezente, de asemenea, acţiunile de psihoterapie prin

formele lor individuale şi de grup, cu menţiunea că sub aspectul recuperării aceasta poate fi

condiţionată de vârstă (...), precum şi de diversele infirmităţi care pot fi motorii, psihice,

auditive, vizuale etc. Departajarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este însă determinată

de forma de finanţare şi organizare reglementate în ţara noastră de prevederile H.C.M

1210/1970 şi ale Decretului 151/1976.” (op.cit., p.23)

Aşadar, recuperarea prin ocupaţie şi muncă este un domeniu de activitate complexă,

prin care se urmăreşte pe de o parte restabilirea activităţii funcţionale pierdute de un individ în

urma unor boli sau traumatisme, iar pe de altă parte dezvoltarea unor mecanisme

compensatorii care să-i asigure posibilitatea de muncă sau autoservire, respectiv o viaţă

activă. (op.cit.)

Prin urmare, terapia ocupaţională constă în „orice muncă sau ocupaţie uşoară,

atractivă, distractivă, relaxantă şi recreaţională, indicată şi supravegheată de medic în scop

terapeutic şi finanţată de la buget ce se poate efectua la orice vârstă şi prin care se caută

sustragerea bolnavului din starea de suferinţă de orice natură ar fi ea”, iar „în ceea ce priveşte

ergoterapia, aceasta reprezintă: orice activitate indicată şi supravegheată de medic în scop

terapeutic, de readaptare şi recuperare, cu caracter productiv şi utilitar, organizată, remunerată

şi autofinanţată.” (op.cit., p. 24)

Ce trebuie de reţinut din aceste două definiţii este faptul că modul de finanţare este

diferit (terapia ocupaţională – direct de la buget; ergoterapia – prin autofinanţare), la fel ca şi

scopul urmărit şi metodele folosite, ambele reprezentând, în fond, terapii prin ocupaţie şi

muncă, care urmăresc recuperarea şi (re)inserţia socio-profesională a bolnavilor. (op.cit.)

2. Istoria şi bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Istoria TO şi ergoterapiei

„Istoricii au găsit originea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei încă din scrierile

medicilor din antichitatea greacă şi a succesorilor lor.” (Mârza-Dănilă, 1997, p.12)

În perioada anului 450 î.Hr., Herodicus recomanda, în scop terapeutic, aplicarea

exerciţiilor preluate din arta războiului. Tot în scop terapeutic, Asclepiades şi Hippocrate au

fost şi ei susţinători ai practicării unor activităţi utile şi amuzante. Primii susţinători ai acestei

iedi, în primele secole ale erei noastre, au fost Celse, Galien şi Aurelianus. (op.cit.)

Literatura antică a Greciei, Persiei, Egiptului şi Chinei face referiri remarcabile la

importanţa ocupaţiei în sănătate. Este relevantă povestea lui Homer despre Hephaistos,

nobilul zeu meşteşugar, şchiop, căruia i s-a oferit unelte pentru a-i permite să devină un

meşter în munca prea-iscusită. (http://www.ub.ro/component/content/article/69/98-istoricul-

terapiei-ocupationale.html, 15.03.2010)

Din Roma Antică, Epidaurus, alina delirul şi îmbunătăţea starea de sănătate prin

cântece, farse şi muzică. (op.cit.)

Majoritatea autorilor sunt de acord că profesia de terapie ocupaţională îşi are

rădăcinile în dezvoltările din domeniul psihiatriei din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

(op.cit.)

Înainte de secolul al XVIII-lea, bolnavii psihici erau alienaţi şi pedepsiţi în casele de

nebuni deoarece erau văzuţi ca oameni răi şi periculoşi. Pedeapsa era luată drept tratament,

aceasta incluzând biciuirea, înlănţuirea de ziduri, vomitarea provocată, sângerări abundente şi

dietă strictă. Doctorii oraşelor din Paris şi York, Pinel, respectiv Tuke, au îndepărtat acest

tratament şi au încurajat recâştigarea autocontrolului prin ocupaţie. Pinel recomanda

bolnavilor psihici exerciţii fizice şi ocupaţii manuale, oferind modele de organizare a acestor

activităţi. Prin urmare, metoda umană de tratate a persoanelor bolnave psihic a devenit

cunoscută drept tratament moral. (op.cit.)

În secolul al XIX-lea, „cercetători ca William Tuke în Anglia, Johann Reil în

Germania, Thomas Scattergood în America, înfiinţează centre de ergoterapie, mai ales pentru

bolnavii mental.” (Mârza-Dănilă, 1997, p. 13)

În secolul al XX-lea încep să apară preocupări pentru pregătirea personalului

specializat în acest domeniu, începându-se cu cursuri de scurtă durată şi continuând cu

înfiinţarea unor adevărate şcoli de terapie ocupaţională şi ergoterapie şi asociaţii

internaţionale care se ocupau de pregătirea specialiştilor (International Federation of

Occupational Therapy din 1951). (Mârza-Dănilă, 1997; Al. Popescu, 1993)

În Statele Unite ale Americii, Terapia Ocupaţională (TO) a fost înfiinţată de doi

arhitecţi, un profesor, un asistent social, o asistentă medicală şi un doctor. Prima şcoală de TO

este cea a Dr. Elizabeth Casson – Dorset House, iar în jurul anului 1940 apar şi în Europa

primele şcoli de TO. (op.cit.)

Şcoala anglo-saxonă de terapie ocupaţională pătrunde în Europa (Franţa), „ergoterapia

franceză dezvoltându-se apoi în centrele de reeducare pentru adulţi, copii şi bătrâni, cât şi în

diverse centre sau servicii de sănătate mintală, conformându-se doctrinei, programului şi

regulamentelor internaţionale.” (Mârza-Dănilă, 1997, p. 14)

În 1969, în Federaţia Mondială deja erau cuprinse 19 ţări, 15000 de ergoterapeuţi, 90

de şcoli de ergoterapie care pregăteau 7000 de studenţi în lume. (op.cit.)

TO a început să producă pe parcurs specialişti/gânditori, precum Mary Reilly, care a

condus la apariţia unei noi paradigme. Ea a definit comportamentul ocupaţional ca întregul

continuum de dezvoltare a jocului şi muncii. (http://www.ub.ro/component/content/

article/69/98-istoricul-terapiei-ocupationale.html, 15.03.2010)

La începutul anilor 1990 s-a dezvoltat disciplina ştiinţei ocupaţionale în USC

(University of Southern California). Această ştiinţă se ocupa pe de o parte de forma, funcţia şi

sensul ocupaţiei, pe de altă parte cu înţelegerea oamenilor ca fiinţe ocupaţionale. În cadrul

acestei universităţi, Yerxa (1993), un prim motor al acestei ştiinţe, oferă un nou mod de a

înţelege natura ocupaţională a fiinţelor umane şi cum aceasta poate mări potenţialul şi

creşterea umană. După Yerxa, Clark (1993) extinde aceste idei, construind o bază de

cunoştinţe pornind de la programe doctorale de studiu. (op.cit.)

În România, „o mărturisire a folosirii muncii în tratamentul bolnavilor psihici datează

din 1904, când a apărut lucrarea prof. Obreja – Notiţe asupra lucrărilor manuale în Ospiciul

Mărcuţa.” (Mârza-Dănilă, 1994, p.15)

În jurul anului 1950 au început să se dezvolte în România sectoare şi unităţi de

referinţă în domeniul acestor activităţi: Sibiu, Socola-Iaşi, Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj,

Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti-Spitalul Gh. Marinescu etc. (op.cit.)

Literatura de specialitate din România semnalează, după 1970, preocupările dr.

Alexandru Popescu, care scrie şi câteva lucrări în această direcţie. (op.cit.)

„Reglementarea apărută în anul 1970, sub forma actului guvernamental nr. 1210 din

28 august 1970, statutează, pentru prima oară, organizarea ergoterapiei în unităţile medico-

sanitare şi de protecţie socială. Prin acest act juridic bolnavii internaţi şi ambulatori, care

desfăşoară o activitate în cadrul ergoterapiei, beneficiază de o cotă din contra-valoarea muncii

efectuate, ca urmare a valorificării produselor realizate, iar unităţile snaitare unde se obţin

astfel de rezultate sunt beneficiare ale sumelor încasate, putându-le folosi pentru dezvoltarea

activităţilor de acest gen.” (Popescu, 1993, p.30)

În 2003, Monitorul Oficial publică un regulament cadru de organizare şi funcţionare a

cadrelor de inegrare prin terapie ocupaţională (Anexa 1).

Bazele filozofice ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

În anul 1979, Adunarea reprezentanţilor Asociaţiei Americane de Terapie

Ocupaţională a adoptat baza filozofică a terapiei ocupaţionale, declarând:

Omul este o fiinţă activă, a cărei dezvoltare este influenţată de utilizarea

intenţională a activităţilor.

Utilizând capacităţile proprii şi motivate intrinsec, fiinţele umane pot să

influenţeze, prin activităţile intenţionale, sănătatea lor fizică şi mentală, precum şi

mediul social.

Viaţa umană implică un proces de continuă adaptare. Adaptarea reprezintă o

schimbare de funcţie care susţine supravieţuirea şi actualizarea propriei persoane

(self).

Factorii biologici, psihologici şi de mediu pot întrerupe procesul de adaptare

în orice moment al ciclului vieţii. Disfuncţia poate să apară atunci când adaptarea

este afectată/deficitară.

Activităţile intenţionale (cu un scop) facilitează procesul adaptativ.

Terapia ocupaţională se bazează pe convingerea că activitatea intenţională

(ocupaţia), inclusiv componentele sale inter-personale şi de mediu, poate fi folosită

pentru prevenirea şi medierea disfuncţiei şi pentru promovarea maximei adaptări.

Activitatea, aşa cum este ea utilizata de ergoterapeut, include ambele scopuri :

intrinsec şi terapeutic. (Mircea, 2004)

Din toate aceste idei, trebuie înţeles faptul că omul îşi poate influenţa şi/sau ameliora

propria sănătate prin participarea la activităţi intenţionale (cu scop); termenul de activitate

intenţională este o temă centrală a bazei filozofice şi este utilizat în sensul de ocupaţie; aceste

activităţi intenţionale reprezintă mijloacele terapeutice utilizate în terapia ocupaţională.

(op.cit.)

Cu aceeaşi ocazie, Adunarea Reprezentanţilor a afirmat că:

Trebuie să existe o acceptare şi implementare generală a esenţei terapiei

ocupaţionale şi anume participarea activă a pacientului la activitatea (ocupaţia)

respecticvă, în scopul îmbunătăţirii performanţei.

Utilizarea procedurilor facilitatoare este acceptată în terapia ocupaţională

numai atunci când sunt folosite cu scopul de a pregăti pacientul pentru o mai bună

performanţă în prevenirea disabilităţii, prin propria participare la ocupaţia

respectivă. (op.cit.)

Sintetizând aceste afirmaţii de mai sus, se observă câteva aspecte fundamentale, şi

anume: esenţa terapiei se dovedeşte a fi faptul că pacientul participă activ la activităţi

intenţionale; procedurile facilitatorii au numai rol de pregătire pentru activitatea intenţională

şi sunt acceptate numai dacă servesc scopul final al terapiei ocupaţionale. (op.cit.)

În anul 1983, Adunarea Reprezentanţilor formuleaza definiţia oficială a activităţii

intenţionale:

…sarcini sau experienţe la care individul participă în mod activ.

Angajarea într-o activitate intenţională necesită şi stimulează coordonarea

între componentele fizice, emoţionale şi cognitive ale persoanei.

Un individ implicat într-o activitate cu scop, îşi direcţionează atenţia spre

sarcina în sine, mai mult decât spre procesele interne implicate în realizarea acestei

sarcini…

Activităţile intenţionale sunt influenţate de rolurile pe care le are individul în

cursul vieţii şi au un înţeles unic pentru fiecare persoană. (op.cit.)

Cu aceeaşi ocazie, Adunarea Reprezentanţilor a definit şi rolul terapeutului

ocupaţional/ergoterapeutului:

Terapeutul ocupaţional evaluează pacientul pentru a determina scopurile

activităţii individuale, capacitatea de a planifica şi îndeplini activităţi intenţionale,

precum şi abilitatea de a face faţă solicitărilor funcţionale ale mediului.

Bazat pe aceasta evaluare, terapeutul ocupaţional imaginează experienţe şi

activităţi care oferă pacientului posibilităţi de acţiune efectivă. Aceste activităţi au un

scop şi anume acela de a ajuta la formarea abilitaţilor individuale, conducând la

realizarea scopurilor personale. (op.cit.)

Din această definiţie a rolului terapeutului ocupaţional/ergoterapeutului se subliniază

importanţa evaluării disfuncţiei şi remedierii acesteia prin activităţile intenţionale. (op.cit.)

La baza filozofiei terapiei ocupaţionale stă teoria care susţine că omul este o fiinţă

activă a cărui dezvoltare e influenţată de activităţile practice în care se implică activitatea

determinată de o motivaţie care-i influenţează capacitatea fizică şi psihică a individului.......

Înţelegerea bazei filozofice a unei profesii este importantă deoarece ea reprezintă un

set de valori, adevăruri şi principii care ghidează acţiunile celui care practică profesia

respectivă şi ajută la definirea naturii şi existenţei profesiei. ......

3. Scopul, obiectivele şi principiile/regulile de aplicare ale TO şi

ergoterapiei

Scopul TO şi ergoterapiei

O modalitate bio-psiho-socială de recuperare a bolnavului psihic este terapia

ocupaţională şi ergoterapia. Scopul final al acestora este reinserţia individului în viaţa socială

productivă printr-o strânsă şi unitară colaborare a tuturor specialiştilor care intervin în

realizarea diverselor obiective. (Al. Popescu, 1993)

Ţelurile terapiei ocupaţionale şi ale ergoterapiei care duc la îndeplinirea scopului final

sunt:

stimularea încrederii în sine a bolnavilor şi dezvoltarea firească a

personalităţii lor;

organizarea unui program de mişcări dirijate în condiţii de lucru;

constatarea capacităţilor şi inclinaţiilor restante ale bolnavului;

corelarea recuperării medicale cu cea profesională;

reinserţia cât mai rapid cu putinţă în viaţa socială, economică şi profesională.

(op.cit., p. 37)

În unele cazuri, reîncadrarea subiectului în societate poate avea un rezultat

nesatisfăcător, aceasta prezentând apoi complexe grave de inferioritate, refulându-se,

ajungând să refuze orice fel de reîncadrare socială. (op.cit.)

O problemă deosebit de gravă cu care se confruntă terapistul ocupaţional şi/sau

ergoterapeutul, respectiv asistentul social, este dependenţa bolnavului. Aceasta apare deseori

atunci când respectiva persoană întâmpină dificultăţi majore care o împiedică să acţioneze sau

să se exprime, din motive mentale. În acest caz, atât terapistul cât şi asistentul social, au rolul

de a preveni şi de a reduce dependenţa, de a stimula bolnavul pentru a restabili relaţii normale

cu cei din jur şi de a-l facă să revină la deprinderile activităţii de zi cu zi, punându-i la

dispoziţie, la nevoie, dispozitivele tehnice auxiliare necesare. (op.cit.)

„Dacă prin prisma medicinii recuperarea înseamnă recâştigarea integrală a bolnavului

pentru viaţă şi muncă, deci obţinerea unui om pe deplin sănătos şi capabil practic de orice

muncă, prin terapia ocupaţională şi ergoterapie se înţelege acea activitate fizică şi psihică

efectuată conform indicaţiilor medicului, sub îndrumarea cadrelor specializate (terapişti

ocupaţionali şi ergoterapişti) şi având drept scop ameliorarea stării de sănătate a bolnavului,

sau chiar vindecarea lui, prin trezirea interesului pentru anumite activităţi recreative sau

productiv-stimulative, care să concure la reintegrarea sa socio-profesională.” (op.cit., p. 38)

Aşadar, scopul TO şi ergoterapiei este de a folosi mijloacele terapeutice funcţionale

bazate pe activitate şi muncă, în vederea recuperării funcţiei deteriorate. (op.cit.)

În aplicarea procedeelor terapeutice prin ocupaţie şi prin muncă se impune acceptarea

acestora de către bolnav, ţinându-se cont în mod special de părerea şi preferinţele subiectului,

pentru a evita procedeele neagreate de către persoana respectivă. Pe de altă parte, este

important să se aibe în vedere şi simplitatea activităţii propuse pentru a evita posibilele reacţii

adverse. (op.cit.)

Terapia ocupaţională şi ergoterapia pot fi introduse în faza iniţială a tratamentului,

având un rol benefic, întrucât suferinţa şi frica de durere pot fi reduse sau eliminate o dată cu

mobilizarea subiectului. Pentru reuşită, trebuie să se realizeze activităţi terapeutice bine

selecţionate şi cu motivaţie adecvată care fac, de exemplu, ca atenţia pacientului să nu se mai

concentreze direct asupra a ceea ce-l chinuie, creându-se aşadar o stare de relaxare. (op.cit.)

„Terapia ocupaţională şi ergoterapia, insituite corect, influenţează favorabil toate

funcţiile psihice. Aşa de exemplu: stimulează interesul bolnavului pentru grăbirea

însănătoşirii sau ameliorării bolii sale; dezvoltă capacitatea de concentrare a atenţiei;

realizează o sedare şi, concomitent, scăderea tendinţelor ostile, agresive şi distructive;

normalizează oboseala; stabilizează starea afectivă; restabileşte obişnuinţele normale de viaţă

şi muncă; înlătură sau reduce suferinţa; facilitează adaptarea; restabileşte socializarea; previne

sau întârzie evoluţia bolii.” (op.cit., p. 41)

În faza secundară, în care bolnavul poate fi în postură de convalescenţă sau

recuperatorie, activităţile trebuie să se desfăşoare fie într-un atelier special echipat în cadrul

unui spital, fie într-un centru specializat. Aceste activităţi produc o diversiune pozitivă şi

conduc la înlăturarea inhibiţiei psihologice, înlăturare foarte necesară în demersul procesului

de recuperare. (op.cit.)

Profesionalismul de care dă dovadă terapeutul ocupaţional/ergoterapeutul, respectiv

asistentul social este extrem de important în finalizarea scopului. Astfel, aceştia au roluri

foarte bine definite:

terapeutul ocupaţional/ergoterapeutul: ajută pacientul pentru recuperarea

independenţei în activităţile cotidiene; urmăreşte ameliorarea abilităţii de

soluţionare a problemelor, necesară pentru întoarcerea în propriul ambient

domestic şi de muncă; participă la elaborarea proiectului reabilitativ; îşi

exercită propriile competenţe specifice în cadrul programelor terapeutice,

conform indicaţiilor medicului specialist; scopul esenţial este ameliorarea

autonomiei funcţionale a pacientului.

asistentul social: evaluează impactul social, relaţional şi economic al

dizabilităţii asupra persoanei, familiei, muncii şi mediului de viaţă în

complexitatea sa; ajută clientul şi familia în cazul unor necesităţi/situaţii

particulare; participă la elaborarea proiectului reabilitativ; stabileşte raporturi

de colaborare cu serviciile sociale teritoriale pentru a facilita reîntoarcerea

clientului la domiciliu în condiţii de siguranţă, sau insituţionalizarea sa. (Ioana

Mircea, 2004)

În concluzie, fiecare din aceste două „figuri profesionale”, pe lângă mulţi alţii, au un

rol precis în recuperarea beneficiarului, astfel că scopul lor în cadrul echipei este acela de a

satisface necesităţile de asistenţă, de terapie medicală şi reabilitativă ale bolnavului.

Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

De metodele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei beneficiază persoanele bolnave

psihic – şi nu numai: pacienţi cu dizabilităţi fizice, copii instituţionalizaţi, oameni în vârsta

etc. – care au nevoie să înveţe „lucruri simple”, pentru creşterea încrederii în sine, creşterea

independenţei şi reintegrarea în mediul familial, social şi profesional, pentru o condiţie

psihosocială a normalităţii.

Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale şi ale ergoterapiei ar fi: „înlăturarea

tulburărilor funcţionale pasagere, simple sau multiple, prezente într-o serie de afecţiuni sau în

variate asociaţii morbide, în care este necesară reeducarea gestuală, deci recuperarea unui

deficit motor; reeducarea mijloacelor de exprimare implicând vorbirea, atitudinea,

comportamentul; şi în final, restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psiho-somatic.”

(Al. Popescu, 1993, p.46)

După Louis Pierquin şi colab.: „valoarea terapeutică a activităţii creatoare poate fi

luată în considerare în măsura în care permite să se inventeze noi raporturi cu mediul

înconjurător, cu obiectele şi spaţiul, ceea ce presupune un reper şi un mod de a simţi. De fapt,

pentru a crea, omul are nevoie de a transforma elementele extrase din lumea exterioară, de a

le organiza în vederea unui proiect final, fie că este vorba de culori, de forme, de sunete sau

de elemente materiale. O dată acest proiect realizat, omul are nevoie de a-l comunica, chiar

dacă trebuie să-şi imagineze existenţa unor indivizi capabili să-l înţeleagă; el scrie, pictează,

modelează, descoperă noi reţete culinare pentru a împărtăşi celorlalţi o parte din lumea lui

interioară. Numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite stabilirea

unei relaţii, poate exista pentru pacient o veritabilă acţiune terapeutică.” (op.cit., p.46)

Este necesar ca între terapeut/asistent social şi bolnav/beneficiar să se creeze condiţii

şi situaţii care să permită acestuia noi iniţiative. Sunt necesare relaţii bazate pe încredere

reciprocă, competenţă profesională, sfaturi avizate şi capabile, care să se modeleze în funcţie

de personalitatea subiectului. Acceptarea lui aşa cum este, constituie o importantă valoare a

terapeutului şi a asistentului social. (op.cit.)

Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei se pot atinge doar cu colaborarea

activă a bolnavului, „ajungându-se ca, din proprie convingere, acesta, prin eforturi, voinţă şi

propriu interes să reuşească să răspundă cerinţelor vieţii normale, să fie redat societăţii.”

(op.cit., p.47)

După Mârza-Dănilă (1997), obiectivele terapiei ocupaţionale şi ale ergoterapiei sunt

următoarele:

obţinerea unei remisiuni a bolii mai precoce şi de bună calitate;

îmbinarea activităţilor de ergoterapie cu cele de psihoterapie de grup;

prevenirea recăderii psihotice în condiţiile reducerii dozelor de psihotrope;

normalizarea relaţiilor dintre bolnavi, prin reglarea problemelor raţionale;

stimularea bolnavilor inactivi şi calmarea celor agresivi;

îmbunătăţirea coordonării gesturilor, reflexelor, gândurilor, vorbirii;

echilibrarea afectivităţii, stimularea memoriei, voinţei şi dorinţei de activitate;

formularea unor abilităţi psihice şi profesionale în limita capacităţilor

funcţionale în acelaşi timp cu ameliorarea şi reeducarea deficitului psihic

instalat;

sustragerea bolnavului psihic de la preocupările sale morbide, mărirea

receptivităţii şi interesului pentru ambianţă, crearea treptată a condiţiilor

propice necesare desfăşurării coerente a reintegrării sale;

readaptarea şi reinserţia bolnavului psihic în ritmul obişnuit şi firesc al vieţii.

(Mârza-Dănilă, 1997, p.125)

„Se poate afirma că ergoterapia constituie un subsistem subordonat atât sistemului

terapeutic, cât şi celui economic. Modelul organizaţional economic nu se opune, ci se

subordonează sistemului medical, oferind motivaţia recuperării conform motivaţiilor şi

trebuinţelor ce apar în procesul muncii.” (op.cit., p.126)

Alte obiective ale activităţilor de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt:

dezvoltarea deprinderilor manuale;

dezvoltarea respectului faţă de rezultatele muncii;

consolidarea deprinderilor tehnice (ex. tăiat, lipit, îndoit, bobinat, înşurubat şi

formarea unor deprinderi – împletitul, îmbinarea etc.);

consolidarea abilităţilor de a finaliza lucrul început şi disciplina păstrării

materialelor în ordine;

educarea răbdării, respectarea regulilor, cooperarea cu alte persoane în

vederea realizării unor lucrări de grup;

familiarizarea bolnavilor cu diferite materiale, pe care să le analizeze în timp

ce le folosesc: formă, mărime, culoare, consistenţă.

(http://www.parinti.com/MetodeterapeuticeABAPECSlogopedieterapieocupati

onalaartterapie-articol-1478.html, 27.03.2010)

Activităţile ergoterapeutice pun accentul pe reeducarea gestualităţii, a îndemânării,

învăţarea unor deprinderi noi, utile, dezvoltarea expresivităţii, readaptarea/adaptarea la efort.

Activităţi ca desenul, pictura, modelajul sunt foarte importante în dezvoltarea proceselor

gândirii, pentru o mai bună coordonare oculară şi manuală, pentru dezvoltarea motricităţii fine

(dactilo-pictura şi modelaj). (op.cit.)

„În funcţie de natura suferinţei şi a activităţii prestate, capacitatea de reantrenare poate

fi solicitată fizic, nervos sau cerebral, deşi în condiţiile de dezvoltare a tehnicii contemporane,

cu procese mecanice şi automatizate, cu procese implicând aparatură, munca devine din ce în

ce mai complexă şi îmbină, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate cele trei feluri de

solicitări. Aceste activităţi pot fi determinate şi de anumiţi factori cu influenţă asupra

capacităţii de muncă.” (tabelul 4.1.) (Al. Popescu, 1993, p.49)

Tabelul 4.1. Factorii cu influenţă asupra capacităţii de muncă, după C. Roşca

Nr.

crt.Natura factorilor Felul factorilor

1. Fiziologici Starea sănătăţii

Consumul energetic

Exerciţiul şi antrenamentul

Vârsta

Sexul

2. Psihologici Personalitatea

Aptitudinile de muncă

Interesul (motivaţia)

Temperamentul

Emotivitatea

Relaţiile interpersonale

3. Fizici şi mediul de muncă Iluminatul

Cromatica

Zgomotul

Vibraţiile

Muzica

Microclimatul

Noxele

4. Condiţii sociale Regimul de muncă

Organizarea activităţii

Nivelul profesional şi cultural

Condiţii igienico-sanitare

Popescu, Al. Al., Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Vol. I, Editura Cerna, 1993, p. 50

După Steindler, efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei din punct de vedere

intelectual asupra bolnavului psihic sunt următoarele: „se constată o influenţă normalizatoare,

se micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, se înlocuiesc

tendinţele psihice dăunătoare, se capătă încredere în sine, se educă obiceiul de a lucra şi

posibilitatea expresiei personale, dezvoltându-se iniţiativa. (...) Efectele psihice se reflectă în:

calmarea stării de nelinişte a pacientului, dezvoltarea atenţiei, dispariţia descurajării şi

renaşterea speranţei, păstrarea obişnuinţei activităţilor zilnice şi diminuarea complexelor de

inferioritate.” (op.cit., p.51)

„Din punct de vedere social, se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare şi se

favorizează contactele sociale. Din punct de vedere economic, se dezvoltă vocaţii

profesionale, se creează obişnuinţe industriale care, ajută, eventual, pacienţii să participe

material la întreţinerea lor în instituţii sanatoriale.” (op.cit., p.51)

Un efect psiho-social important este acela că bolnavul va întreţine relaţii

interpersonale, acest lucru ducând la creşterea încrederii în sine, şi în alţii, şi nu în ultimul

rând la obţinerea perspectivei de încadrare socială în viitor. (op.cit.)

Forme de aplicare a ergoterapiei la bolnavii psihici:

Pentru bolnavii psihici care se pot deplasa sau sunt trataţi ambulator, ergoterapia şi

terapia ocupaţională se desfăşoară în ateliere specializate sau laboratoare. Pauzele de relaxare

şi odihnă trebuie să fie mai lungi şi, în general, regimul şi programul vor fi mai elastice,

urmărindu-se îndeaproape indicaţiile medicului. (Mârza-Dănilă, 1997, p.127)

Persoane afectate psihic care pot să facă terapie prin ocupaţie şi prin muncă: cei care

se apropie de perioada recuperării profesionale şi sociale, cei care nu sunt capabili să lucreze

în condiţii obişnuite dar pot să-şi însuşească unele deprinderi într-un mediu dirijat, cei care nu

prezintă stări de agitaţie şi periculozitate pentru persoanele din jurul lor şi pentru ei înşişi, etc.

(op.cit., p.128)

„În atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie se practică îndeletniciri specifice

muncilor uşoare (confecţionare păpuşi, obiecte de artizanat, cercei, etc.), precum şi activităţi

de meloterapie, dansterapie, playterapie, artterapie, hobbyterapie etc.” (op.cit.)

Principiile/regulile de aplicare ale TO şi ergoterapiei

Principiile TO şi ergoterapiei

DEX defineşte termenul de principiu astfel: „element fundamental, idee, lege de bază

pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.”,

„bază”, „normă, precept, regulă, rânduială”. (http://dexonline.ro/, 30.03.2010)

Mârza Dănilă (1997) defineşte termenul de principiu ca „orice noţiune de bază absolut

necesară înţelegerii şi folosirii unei doctrine sau unei metode.” (Mârza Dănilă, 1997, p.28)

Aceasta precizează faptul că principiul ergoterapiei este acela al concordanţei ocupaţie

– bolnav, restul nefiind decât reguli de aplicare.

„În toate cazurile în care metoda este necesară, în primul rând trebuie descoperită

activitatea specifică care poate influenţa pozitiv afecţiunea în cauză şi selectată acea ocupaţie

care să pună în acţiune funcţiile care trebuie ameliorate.” (op.cit.)

Acest principiu al concordanţei ocupaţie – bolnav trebuie urmat riguros, respectat în

totalitate şi în permanenţă, cunoscut fiind faptul că „ocupaţia ideală este aceea care stimulează

toate funcţiile, în întreaga sa complexitate şi care se poate adapta, fără încetare, nevoilor de

moment.” (op.cit.)

Activitatea selectată trebuie în permanenţă adaptată la pacient, pentru că, în caz

contrar, aceasta s-ar putea dovedi ineficientă. Personalizarea activităţii poate oferi bolnavului

încredere în forţele proprii, aşadar trebuie să se ţină cont de gusturile şi de starea sa psihică.

(op.cit., p.29) Pentru a afla acestea, la începutul şi la sfârşitul activităţii, terapeutul, alături de

asistentul social, le dă acestora să completeze o fişă de evaluare (v. Anexa...), iar prin

intermediul acestei fişe îşi dau seama dacă persoana este în stare să lucreze sau nu în acel

moment.

În funcţie de aceste criterii, modalitatea de lucru şi ocupaţiile se adaptează sau se

modifică. (op.cit.)

De exemplu, unui bolnav care trece printr-o criză (sau vrea să facă cu totul altceva), nu

poate fi pus să execute în acel moment activităţi care să-l agite şi mai tare.

„În concluzie, niciodată nu se va întâlni, de la începutul până la sfârşitul recuperării, o

singură ocupaţie, ci ergoterapeutul va adapta actul terapeutic selectând acele activităţi, şi chiar

subactivităţi care corespund strict curei deficienţei de moment.” (op.cit., p.30)

Reguli de aplicare a TO şi ergoterapiei

Regulile de aplicare a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privesc respectarea

principiului concordanţei ocupaţie-bolnav şi sunt de o importanţă inegală şi de natură diversă.

Unele reguli sunt principale (majore), adică indispensabile respectării principiului

concordanţei, iar altele sunt secundare (minore). (Mârza Dănilă, 1997, p.30)

Regulile principale (majore) ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt următoarele:

a. Studiul bolii

b. Analiza ocupaţiei

c. Confruntarea informaţiilor obţinute

Studiul bolii este prima regulă şi trebuie respectată de echipa multidisciplinară, care

este formată din asistent social, terapeut, psiholog, medic etc. Acest studiu trebuie să se

îndrepte spre o evaluare mai realistă a bolii. (op.cit., p.31)

Analiza ocupaţiei sau a muncii se bazează pe cunoaşterea datelor generale şi specifice

privind cerinţele meseriilor, ocupaţiilor şi muncilor. „Ergoterapia se bazează pe un număr

oarecare de fişe ale ocupaţiilor, în care se află menţionat tot ceea ce activitatea respectivă

activează din punct de vedere al gesturilor, mişcărilor, energiei corporale şi psihice stabilindu-

le astfel valoarea terapeutică.” (op.cit., p.31)

După aceste două operaţii, se suprapun informaţiile şi se alege ocupaţia curativă care

are numărul şi varietatea efectelor curative conform cu nevoile şi gusturile bolnavului.

(op.cit., p.32)

Regulile secundare (minore) ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt următoarele:

a. Ocupaţia trebuie să fie una obişnuită şi la îndemâna pacientului şi serviciului

de ergoterapie. „Majoritatea pacienţilor sunt atraşi mai degrabă de o ocupaţie

pe care o cunosc cât de cât şi pentru care aparatele şi materia primă necesare se

găsesc şi nu sunt prea costisitoare.” (op.cit.)

b. Ocupaţia trebuie să fie simplă. Se vor alege ocupaţii care nu necesită

materiale/unelte sensibile, care se pot strica uşor.

c. Ocupaţia trebuie să fie utilă. Se va alege o activitate care să fie utilă şi care să-i

stimuleze creativitatea bolnavului.

d. Ocupaţia trebuie să aibă cât mai multe posibilităţi de diversificare. „Regula se

referă la diversificarea şi adaptarea ocupaţiilor alese pentru a se putea aplica

progresia şi pentru a nu plictisi.” (op.cit., p.33)

e. Ocupaţia va fi abordată progresiv. Pentru îmbunătăţirea stării bolnavului,

ocupaţia trebuie să fie în permanenţă adaptată, pentru progresul acestuia.

(op.cit.)

f. Ocupaţia trebuie să fie liber acceptată.

g. Ocupaţia nu trebuie să aibă ca scop neapărat o prestaţie tehnică de calitate.

„Grija prea mare pentru rezultat, emulaţia excesivă, declaraţiile de merit,

promisiunile de recompensare, nu sunt recomandate, scopul principal fiind

terapeutic. În acelaşi timp, finisarea produsului, în aşa fel ăncât pacientul să fie

mulţumit de prestaţia sa, are importanţă din punct de vedere psihologic.”

(op.cit., p.33)

h. Ocupaţia nu trebuie să fie remunerată. „Prine remunerarea muncii depuse s-ar

deforma sau înlocui adevăratul obiectiv, ergoterapeutul confundându-se cu

reantrenarea la muncă, în care, în unele ţări, muncitorul primeşte salariu în

funcţie de randamentul său.” (op.cit.)

i. Ocupaţia trebuie efectuată în colectivitate. „Regula se referă la efectul

psihologic al lucrului în colectivitate, având tentă de reinserţie socială.”

(op.cit.)

j. Ocupaţia trebuie să poată fi urmărită şi controlată. În timpul desfăşurării

activităţii trebuie observat starea, comportamentul, reacţiile bolnavului, pentru

a corecta, pentru a-l încuraja, ajuta sau, eventual, pentru a-i schimba planul de

progresie a activităţii.” (op.cit.)

4. Rolul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în procesul

recuperator – integrativ

Activitatea sau ocuparea timpului liber sub aspect terapeutic sunt recomandate de

multă vreme, pornindu-se de la următoarele idei:

1. „ Fiinţele umane au o natură ocupaţională . Se ştie că oamenii au o nevoie

fundamentală de ocupaţie, care nu constituie doar o nevoie emoţională, ci menţine

organizarea întregului corp şi a minţii pentru supravieţuire. După Meyer, psihiatrul american,

“Concepţia noastră despre om este cea despre un organism care se menţine şi se echilibrează

în lumea activităţii şi a activităţii menţinându-se în viaţa activa, trâind şi folosindu-şi timpul în

armonie cu propria sa natură şi cu natura înconjurătoare.” ” (Mârza Dănilă, 1997, p.40)

Faţă de nevoia individului de a avea o ocupaţie, se recunoaşte că specia umană, în

întregul ei, se bazează pe productivitatea membrilor săi în vederea supravieţuirii. Joaca este

recunoscută ca fiind o carcateristică evolutivă ce pregăteşte tinerii pentru competenţa

adultului şi drept un comportament la vârsta adultă pentru a relaxa şi recrea organismul prin

muncă. Aceste concepte sunt foarte importante pentru înţelegerea naturii ocupaţionale a

oamenilor.

2. „ Este cunoscut potenţialul bolii de a întrerupe sau stopa ocupaţia , întrucât

renunţarea la aceasta constituie un simptom de avertisment privind posibilitatea apariţiei unei

boli, sau chiar apariţia acesteia.” (op.cit., p.41)

3. „ Întrucât ocupaţia este organizatorul natural al comportamentului , ea poate fi

folosită pentru a organiza sau reorganiza comportamentul zilnic. Acest principiu are implicaţii

pentru funcţii simple cum ar fi mişcarea coordonată şi pentru fenomenele complexe cum ar fi

organizarea unui model de viaţă.” (op.cit.)

Integrarea în societate a bolnavului psihic depind foarte mult de rezultatele reeducării

şi de acticvităţile folosite în cadrul terapiilor.

În concluzie, la nivelul actual al dezvoltării şi al perspectivelor societăţii noastre, apare

mai stringentă necesitatea aplicării pe o scară mai largă a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,

instrumente de bază ale procesului complex de recuperare a bolnavilor psihici. (op.cit.)

5. Procesul şi evaluarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Procesul de terapie ocupaţională şi ergoterapie este definit de 8 etape, numindu-se

proces pentru că presupune o relaţie interactivă între cei doi participanţi (asistentul social şi

beneficiarul). Acesta este un fenomen marcat de schimbări graduale de evoluţie a

beneficiarului ce poat duce la un anumit rezultat. (http://www.studentie.ro/Cursuri/Terapia-

ocupationala-si-ergoterapia/Curs-Terapia-ocupationala-si-ergoterapia-PROCESUL-SI-

EVALUAREA-TERAPI_i47_c1053_55138.html, 20.04.2010)

Cele 8 etape care trebuie urmărite atât de asistent social cât şi de ergoterapeut,

psihiatru, psiholog şi asistent medical, în echipă, sunt următoarele:

Etapa I: constă în trimiterea şi luarea în evidenţă a clientului.

Etapa a II-a: presupune anamneză şi investigaţii preliminarii (investigare,

screening). De la acest nivel, direcţiile de îndrumare a clientului pot fi diferite.

Etapa a III-a constă în observarea şi evaluarea diagnostică propriu-zisă.

Etapa a IV-a: planul de intervenţie (abordare) şi de dezvoltare a ţelurilor

terapiei ocupaţionale împreună cu clientul.

Etapa a V-a: intervenţia propriu-zisă care constă în implementarea metodelor şi

a modalităţilor necesare pentru obţinerea scopului terapeutic.

Etapa a VII-a: etapa de reevaluare, observare, înregistrare a stării de sănătate şi

a rezultatelor obţinute.

Etapa a VIII-a: este o etapă de management al serviciilor şi includ serviciile

administrative.

Este important de precizat că etapele de la I la VII identifică diversele decizii ale

interacţiunii cu clientul. Aceste etape pot fi combinate sau suprapuse.

Celelalte etape sunt cunoscute ca servicii directe deoarece aceste servicii sunt prestate

direct în beneficiul clientului. Acestea pot cuprinde şi activităţi de intervenţie în familie, de

educare a celorlalţi membrii ai echipei terapeutice cu privire la scopul tratamentului şi a

colaborării în cadrul echipei terapeutice.

Luarea în evidenţă (prima etapă) se poate face în diverse moduri: persoana cu

probleme se poate prezenta singură, poate fi trimisă de o instituţie, de un medic sau la sugestia

unui profesor ce constată că clientul are tulburări psihice, sau poate veni cu trimitere de la

psiholog ce va solicita ajutarea clientului pentru a-şi organiza timpul. Echipa

multidisciplinară, formată din asistent social, asistent medical, psiholog, psihoterapeut,

ergoteraput, este răspunzătoare pentru modul în care evoluează trimiterea şi determinarea

dacă această intervenţie e necesară. (op.cit.)

În cea de-a doua etapă, rolul anamnezei este unul foarte important. De aici, asistentul

social/psihologul poate culege informaţii despre client şi poate aprecia dacă o examinare

aprofundată sau o intervenţie prin terapie ocupaţională este necesară sau se impune.

Anamneza poate cuprinde în dosarul clientului respectiv întalniri cu pacientul (repetate) sau

cu persoanele care-l îngrijesc, discuţii cu cel ce face trimiterea, utilizarea unor teste sau scale

de evaluare psihologică. (op.cit.)

Tot anamneza stă la baza deciziei dacă clientul este potrivit pentru a fi integrat în

terapia ocupaţională, daca nu trebuie stabilite cauzele şi gama de probleme a clientului ce nu

pot fi rezolvate în instituţia respectivă sau, în unele cazuri, poate face recomandare spre alte

instituţii în care nevoile clientului pot fi mai bine satisfăcute. Indiferent care e decizia luată de

asistentul social, ea trebuie comunicată şi motivată atât individului, cât şi celui care face

trimiterea.

Cu ocazia acestor întâlniri dintre asistent social şi client, i se explică clientului

metodele de tratament prin terapie ocupaţională, fapt ce scade anxietatea clientului faţă de

metodele utilizate şi produce transferul pozitiv de încredere a clientului faţă de acesta. Prin

această abordare psihoeducativă, asistentul social informează clientul atât despre boala sa, cât

şi de tratamentul ei. Această psihoeducaţie pe care o face asistentul social cu clientul, face ca

acesta să aibe o înţelegere mai bună a tulburării şi a tratamentelor, să se simtă mai puţin

vinovat, neajutorat şi îngrijorat în legătură cu ceea ce i se întâmplă, cu alte cuvinte creşte

stima lui de sine.

În cea de-a treia etapă, diagnosticarea, presupune adunarea datelor (amănunţite) (v.fisa

bolnavului) despre client, atât familiale, sociale, profesionale, de locuinţă, de suport social, cât

şi condiţia economică. Sunt identificate problemele pe care le are, sunt formulate ipoteze de

lucru, sunt adoptate deciziile pentru intervenţia terapeutica. Diagnosticul e definit ca suma

rezultatelor evaluării ce descriu nivelul de funcţionare al clientului. Evaluarea se face cu

ajutorul unei serii de teste utilizate pentru a măsura capacităţile şi deficitele clientului. După

ce face anamneză, asistentul social identifică cadrul de referinţă în care se încadreaza clientul,

urmând sa efectueze procedurile de investigare conform acestui cadru. (op.cit.)

Clasificarea procedurilor:

1. dosarul medical;

2. observarea de către asistent social a însuşirilor;

3. interviul;

4. aplicarea de teste standardizate sau nu.

Aceste etape presupun profesionalismul asistentului social ce trebuie să selecteze cele

mai potrivite proceduri de evaluare pentru a determina nevoile şi capacitatea individului supus

diagnosticării.

Pe masură ce se obţin datele necesare, asistentul social le analizează, le prelucrează şi

formulează un raport de diagnostic asupra individului. Acest raport trebuie să conţină

identificarea capacităţilor şi dizabilităţilor individului, o listă a problemelor şi a calităţilor pe

care acesta le prezintă. Aceste date constituie baza pentru planul iniţial de tratament. (op.cit.)

Planul de tratament

Se bazează pe informaţiile obţinute din diagnostic şi ia în considerare punctele tari şi punctele

slabe ale clientului, interesele acestuia şi a celor ce se îngrijesc de el şi de sănătatea lui. El trebuie să

ţina cont de potenţialul de reabilitare, de prognostic, de metodele şi mijloacele ce se recomandă, ce pot

presupune constrângeri temporale sau de mediu, de plan de reevaluare. După ce acestea toate au fost

stabilite se selectează frecvenţa şi durata serviciilor necesare pentru atingerea scopului propus. (op.cit.)

Tratamentul şi reevaluarea

Implementarea tratamentului constă în aplicarea planului de tratament lucrând alături

de beneficiar pentru atingerea scopurilor propuse. (op.cit.) (echipa)

O parte importantă o constituie educarea pacientului şi a familiei sau a persoanelor de

îngrijire pentru activităţi ce susţin planul de intervenţie. De multe ori personalul de îngrijire e

responsabil de modul în care beneficiarul practică activităţile învatate în cadrul terapiei.

Acesta trebuie să fie conştient de riscurile, dar şi de beneficiile intervenţiei respective.

(op.cit.)

Pe măsura aplicării tratamentului, asistentul social alături de ceilalţi din echipa sa,

efectuează o permanentă reevaluare, ceea ce înseamnă că aceştia sunt în permanenţă la curent

cu orice modificări intervenite în evoluţia beneficiarului şi trebuie să fie conştienţi de

circumstanţele în care se produc aceste modificări şi la nevoie să redirecţioneze tratamentul.

Reevaluarea poate însemna schimbarea activităţii sau retestarea dizabilităţilor sau alcătuirea

unui nou plan de tratament. (op.cit.)

Evaluarea e de mare importanţă în procesul de terapie ocupaţională/ergoterapie, în

cadrul ei impunându-se culegerea de informaţii corecte şi reale ce se utilizează pentru

identificarea nevoilor şi a problemelor clientului şi pentru a putea planifica tratamentele

necesare. (op.cit.)

Procedurile de evaluare folosite în cadrul acestui proces de strângere şi estimare a

informaţiilor referitoare la pacient pot fi clasificate în 4 procedee de bază:

1. culegerea bazei iniţiale de date;

2. interviul;

3. observaţia;

4. proceduri de evaluare standardizată. (op.cit.)

Asistentul social alături de întreaga echipă va hotărî ce proceduri specifice să

folosească pornind de la date referitoare cum ar fi: vârsta pacientului; nivelul de dezvoltare

psihică şi fizică, educaţie, statut social şi economic, mediu de cultură, capacităţi şi abilităţi

funcţionale.(op.cit.)

Procesul evaluării începe cu examinarea clientului pentru a aprecia în primul rând

încadrarea în procedurile de terapie ocupaţională, deci necesitatea continuării evaluării şi a

terapiei ocupaţionale. (op.cit.)

Procesul continuă cu folosirea instrumentelor de evaluare selectate în raport cu datele

reieşite din examinare. Pe parcursul acestei proceduri, asistentul social va colecta datele

referitoare la statutul funcţional al individului, de componentele sale de performanţă, de

conjunctura în care-şi desfăşoară activitatea. Odată datele necesare culese, ele sunt canalizate

pentru a crea o imagine de ansamblu a clientului şi de a le putea folosi apoi pentru a dezvolta

strategii şi planuri de tratament. (op.cit.)

Baza iniţială de date se referă la vârsta, sexul, motivul şi necesitatea trimiterii

clientului pentru a putea fi cuprins în terapia ocupaţională, diagnosticul medical şi

antecedentele legate de acest diagnostic, situaţia materială anterioară îmbolnăvirii, condiţii de

viaţă (dacă e independent, instituţionalizat, dacă are nevoie de supraveghere permanentă) va

cuprinde relaţii despre mediul social, educaţional, vocaţional. Această bază de date trebuie să

furnizeze informaţii despre precauţiunile ce trebuie luate în timpul procesului de terapie

ocupaţională. (op.cit.)

Interviul e luat atât beneficiarului, cât şi persoanelor apropiate acestuia, el fiind o cale

planificată şi organizată de culegere de informaţii.

Întrucât în centrul terapiei ocupaţionale/ergoterapiei se află ocupaţia propriu-zisă a

clientului cât şi activităţile în care acesta se implica în cursul unei zile, cu ocazia interviului se

vor culege informaţii referitoare la ocupaţia acestuia. Pe lânga culegerea de informaţii,

interviul e folosit pentru dezvoltarea relaţiilor de încredere şi comunicare între asistent social

şi beneficiar. În unele cazuri, interviul se face pe chestionare ce pun accent pe interesele şi

activităţile clientului. (op.cit.) Fisa de evaluare

Fiecare activitate e clasificată după funcţia căreia îi serveşte, ca de exemplu munca,

odihna, sarcinile casnice, sociale, educaţionale, stabilindu-se un punctaj în funcţie de tipul

activităţii şi de gradul de performanţă cu care e executată. (op.cit.)

E recomandabil ca interviul să se ţină într-o atmosferă ce conferă intimitate.

Interviul trebuie să fie relaxat, confortabil, atât pentru asistentul social, cât şi pentru client, şi

să nu cuprindă o serie rigidă de întrebări şi răspunsuri. (op.cit.)

Arta interviului constă într-o împletire de formal şi informal între cele 2 persoane.

Interviul are 3 stadii: contactul iniţial, culegerea informaţiilor şi închiderea lui. (op.cit.)

Asistentul social, atunci când intervievează, va încerca din primele minute să creeze o

atmosferă de apropiere faţă de subiect deoarece de cele mai multe ori clientul e îngrijorat şi

nervos la prezentarea pentru interviu sau poate prin natura afecţiunii sale să se simtă incomod

la perspectiva încadrării într-o terapie nouă şi nefamiliară. E bine ca înca de la începutul

interviului, asistentul social să familiarizeze clientul cu particularităţile serviciului, cu

programul acestuia şi cu modalităţile de desfăşurare a activităţilor de terapie ocupaţională.

Interviul crează prima impresie a clientului despre ceea ce va urma şi determină starea lui de

confort psihic, pregătindu-l să devină un partener al asistentului social. (op.cit.)

După discuţia iniţială despre serviciul şi modalităţile de desfăşurare a procesului

terapeutic, asistentul social deplasează centrul de atenţie asupra problemelor bolnavului,

ghidând discuţia în aşa fel încat să obţină informaţiile dorite într-un flux conversaţional, într-o

manieră cât mai naturală. Acesta trebuie să direcţioneze discuţia astfel încât să se adreseze

problemelor clientului. Daca asistentul social e receptiv la răspunsurile bolnavului, va putea

decide cât timp va putea să insiste asupra unui subiect. (op.cit.)

Asistentul social va trebui să ia notiţe, dar pentru a nu alarma pe cel chestionat,

clientul va trebui informat asupra acestui lucru. Contactul vizual va fi continuu cu

interlocutorul. Interviul poate fi structurat după un plan bine determinat sau, poate fi

nestructurat, unde pot fi incluse răspunsurile pe măsura primirii lor. (op.cit.)

Încheierea interviului se face în raport cu timpul disponibil al asistentului social, având

grijă să nu se piardă într-o conversaţie inutilă şi fară detaliile necesare. Acesta trebuie să dea

un semn atunci când interviul se apropie de sfârşit care în niciun caz nu poate fi un final

brusc, spunând că timpul a expirat. (op.cit.)

Observaţia reprezintă un mod de culegere a datelor despre persoana sau mediul în care

trăieşte prin simpla prezenţă a asistentului social şi remarcare a detaliilor. Observaţia poate fi

structurată după o serie de paşi introduşi de asistentul social sau poate fi liberă, nestructurată

intenţionat. (op.cit.)

Chiar de la prima întalnire a asistentului social cu clientul, acesta poate culege o serie

de date şi informaţii despre client, cum ar fi: postura, îmbrăcămintea, capacităţile sociale şi de

dialog, capacităţile cognitive, tonul vocii sau abilităţile fizice şi psihice. (op.cit.)

Asistentul social/ergoterapeutul trebuie să aibă abilitatea de a vedea, asculta, de a sorta

din ansamblul datelor perceptive şi conceptuale pe cele care sunt relevante pentru procesul

terapiei ocupaţionale. Talentul de a observa nu e o aptitudine ce se dobândeşte, dar poate fi

intensificată şi poate deveni un talent printr-o muncă conştiincioasă şi printr-un efort

voliţional. (op.cit.)

Concentrându-ne asupra observaţiei, putem deveni conştienţi de existenţa unor detalii

pe care altfel nu le-am observa. Cea mai bună metodă de observaţie e creşterea capacităţii de

concentraţie a atenţiei. Pentru dezvoltarea spiritului de observaţie e pregătirea anticipată a

gândului şi a discriminării pentru a culege informaţiile necesare. (op.cit.)

Observaţia structurată constă în a urmări beneficiarul în timp ce execută o

activitate/muncă pentru a vedea dacă persoana respectivă poate sau nu să determine

activitatea respectivă. (op.cit.) (anexa) fisa de evaluare

O altă metodă folosită în cadrul observaţiei structurate este cea a bateriilor de

activitate. Se utilizează la clienţii cu dificultăţi psiho-sociale. Prin recurgerea la bateria de

activităţi se urmăreşte atât rezultatul final al activităţii depuse, cât şi modalitatea în care

persoana răspunde la ordinul dat, modul în care abordează activitatea/munca, precum şi felul

în care se raportează la cel ce aplică bateria (exemplu: se solicită clientului să deseneze un

desen simplu, neimpus, fără a fi direcţionat ce trebuie să facă sau se cere să execute un desen

impus, după un model vizual). (op.cit.)

Se analizează:

1. Implicarea clientului în termenii şi componenţa activităţii (implicare senzorio-

motorie, psihologică, psiho-socială, cognitivă şi cognitiv-integrativă).

2. Evaluarea clientului în termenii expresiei generale în timpul desfăşurării activităţii:

aspectul fizic, reacţia la situaţia de test, răspunsul faţă de examinator, abordarea

sarcinilor, calitatea producţiei, exprimarea verbală.

3. Prin aplicarea bateriei de teste, se pot culege informaţii referitoare la anumite

calităţi specifice: atenţia, independenţa, inteligenţa, capacitatea de a urma

instrucţiunile verbale, scrise, cooperare, iniţiativă, capacitatea de a citi şi a scrie,

timiditatea sau agresivitatea, modul în care se îngrijeşte şi implicarea

activă/pasivă. (op.cit.)

Procedurile de evaluare

Înainte de a începe tratamentul pe care trebuie să-l urmeze beneficiarul, e necesară

determinarea nivelului de performanţă existent al acestuia, utilizând proceduri de evaluare

formală. Datorită specificităţii informaţiilor căutate, procedurile de evaluare trebuie analizate

critic în funcţie de caz, de fiabilitate şi validitate. Un test aplicat are validitate doar atunci

când a fost aplicat prin numeroase testări şi pe diverse grupe de vârstă, pregătire educaţională

şi uneori chiar ţinând cont de localizarea geografică. Fiabilitatea testului e măsura acurateţii,

cu care scorul obţinut prin test reflectă performanţa reală a clientului. Gradul de încredere pe

care asistentul social îl poate avea într-un instrument se bazează pe validitatea şi fiabilitatea

acestuia. (op.cit.)

Testele aplicate sunt însoţite de obicei de un protocol ce reprezintă procedeele de

utilizare şi administrare a testului, calcularea punctajului, iar uneori cuprinde şi cuvântul cheie

ce trebuie folosit în timpul administrării testului. Se face acest lucru pentru a înlătura cât e

posibil factorul subiectiv în ceea ce-l priveşte pe lucrătoul social. (op.cit.)

Administrarea oricărui instrument de testare, presupune ca asistentul social să fie

pregătit bine, să cunoască principiile de aplicare ale testului, să fie familiarizat cu procedurile

şi să cunoască modul corect de calculare şi integrare a punctajului. (op.cit.)

4. Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie

Mârza Dănilă (1997) spune că în România încă nu se poate vorbi despre o

„fundamentare ştiinţifică completă, bazată pe o experienţă largă şi îndelungată a ergoterapiei,

cu caracteristici psihofiziologice ale diferitelor feluri de muncă, care să constituie materialul

de bază pentru elaborarea unei metode terapeutice individuale, strict dozate şi dinamice.”

Însă, în literatura de specialitate, se găsesc „destule observaţii şi experienţe care să permită

formularea unor îndrumări şi generalizări în aplicarea ergoterapiei. Se recomandă ca în

aplicarea ergoterapiei, atenţia factorilor medicali şi de decizie trebuie îndreptată nu numai

spre organizarea sau mărirea şi diversificarea atelierelor, dar şi către posibilitatea de

determinare a unor variaţii în organizarea acestei munci, alegerea şi dozarea metodelor şi

stabilirea unor gradaţii de muncă de la simplu la complex şi invers.” (Mărza Dănilă, 1997,

p.54)

Metode de organizare a atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie:

„Organizarea muncii în atelierele de ergoterapie se referă la un ansamblu de măsuri ce

au drept scop folosirea raţională, atât din punct de vedere al tratamentului medical, cât şi din

punct de vedere al posibilităţilor de realizare a efortului prin ocupaţie şi muncă al bolnavilor

incluşi în procesul de recuperare.” (op.cit., p.55)

Ca forme de diviziune a muncii sunt de indicat:

diviziunea muncii pe operaţii – pacientul are de executat numai o singură

operaţie, sau un număr mic de operaţii asemănătoare la un singur tip de

maşină sau unealtă; aceasta este de natură să permită însuşirea rapidă de

către bolnav a deprinderilor necesare grăbirii recuperării sale;

diviziunea muncii pe obiecte – presupune repartizarea lucrărilor în funcţie de

posibilităţile fizice şi intelectuale ale bolnavilor, permiţându-i astfel să

deprindă în scurt timpun meşteşug folositor, sau să-şi reia vechea ocupaţie;

divizarea muncii pe calificări – pe lângă atributele avute în vedere la

diviziunea muncii pe obiecte, se ţine cont şi de gradul de calificare a

pacienţilor, anterior internării sale. (op.cit., p.56)

În organizarea locului de muncă se va avea în vedere asigurarea factorilor de ambianţă

fizică, psihică şi socială.

O iluminare adecvată la necesităţile vizuale ale executantului influenţează

posibilităţile de lucru, prin prisma optimizării randamentului vizual.

Culorile influenţează diferit confortul afectiv: sunt culori calde şi culori reci; culori

vesele şi culori triste; culori considerate ca relaxante (favorizează odihna sistemului nervos şi

activitatea cerebrală) şi culori stresante (grele, închise). (op.cit., p.57)

Organizarea şi utilarea unui atelier de terapie ocupaţională/ergoterapie depinde de

sarcinile ce urmează a fi asumate, de numărul de persoane avute în vedere (atât bolnavi, cât şi

terapeuţi), de gravitatea bolii ce urmează a fi tratată şi de mijloacele financiare disponibile.

(op.cit.)

În funcţie de dorinţele şi aptitudinile beneficiarului, asistentul social îl poate îndruma

spre un anumit atelier, urmărindu-se în permanenţă valorificarea potenţialului fizic şi/sau

psihic restant.!!!!!!!!!!! În acest scop, în fişa sa se vor înregistra: starea familială, pregătirea

profesională, debutul bolii, aprecierea tipului de deficit şi observaţii referitoare la activităţile

din atelier, modificările de randament, aprecieri asupra rezultatelor celorlalte metode de

tratament. (op.cit.)

Prin resocializarea bolnavului psihic „se pot obţine mutaţii de randament în muncă,

dezvoltarea celui existent, modificarea gradului de integrare în grup, pentru fiecare în parte şi

pentru toţi participanţii laolaltă.” (op.cit., p.58)

Odată redobândit sentimentul participativ (prin diferite jocuri psihologice, v. Anexa)

al subiectului reintegrat în activitaţile de grup, rolul lui de coparticipant este supravegheat

permanent de către ergoterapeut, psihoterapeut şi asistent social, bolnavul fiind dirijat metodic

în activitatea de atelier până la obţinerea celui mai bun rezultat dorit. (op.cit.)

În zilele noastre, „ergoterapia a ajuns să folosească în scopul reeducării, o mare

varietate de procedee de la meserii tradiţionale până la jocuri, activităţi cultural-distractive şi

sporturi, practicate în ateliere protejate sau nu, în saloane, la domiciliu sau în aer liber.”

(op.cit., p.58)

Atelierul de terapie ocupaţională şi ergoterapie, împreună cu celelalte domenii de

activitate, constituie pentru bolnav „ocazia de a se sutrage universului medical care îl

înconjoară, pentru a se alătura activităţii altor persoane şi a-şi măsura posibilităţile şi

limitele.” (op.cit., p.59)

Pentru aceste persoane cu afecţiuni psihice „atelierul va fi plasat într-o ambianţă

deosebită şi originală, unde nimic nu aminteşte de terapeutica obişnuită. Zgomotele, culorile,

amintesc aici mai curând de viaţa cotidiană, cu o atmosferă de lucru asemănătoare sălilor

pentru petrecerea timpului liber. Materialele diverse ca lâna, hârtia, cartonul, aţa, vopseaua,

lemnul, lutul, etc. evocă subiectului activităţile care îi pot fi familiare.” (op.cit., p.60)

Mârza Dănilă (1997) vorbeşte despre câteva aspecte (cerinţe) ce ţin de organizarea

activităţilor de ergoterapie. Acestea sunt:

o Organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare a ergoterapiei;

o Asigurarea factorilor corespunzători de ambianţă – se poate menţine astfel la

un nivel optim capacitatea muncă a bolnavului (inexistenţa zgomotelor etc.);

o Respectarea cerinţelor şi domeniilor de aplicare a ergoterapiei – pentru

realizarea unui folos practic şi estetic;

o Încadrarea în tendinţele actuale de creştere a nivelului teoretic şi tehnic al

terapiei prin muncă – ergoterapeutul, psihiatrul şi asistentul social (echipa de

reeducare) au un rol important în a-l convinge pe subiect şi în a-l face să

accepte perpectivele unei reintegrări apropiate într-un mediu social şi

profesional nou;

o Cunoaşterea şi respectarea rolului atelierului de ergoterapie – „Rolul atelierului

de ergoterapie, ca o componentă de orientare profesională, se concretizează în

ameliorarea prin ocupaţie şi muncă a funcţiilor deteriorate, dezvoltarea unor

compensaţii raţionale, acolo unde deficienţele par definitoare, stabilirea unui

bilanţ al aptitudinilor gestuale, căutarea şi stimularea aptitudinilor tehnice şi

motivaţiilor, observarea comportamentului.” (op.cit., p.62)

Acest rol vine în completarea obiectivului general al activităţilor de terapie

ocupaţională şi ergoterapie, care constă în a solicita şi a obţine o colaborare

activă a bolnavului (pentru ca din proprie convingere, prin efortul personal,

prin voinţa şi interesul său, acesta să reuşească să răspundă cerinţelor vieţii

normale independente şi să fie redat societăţii).

5. Activităţi utilizate ca mijloc de tratament

În domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este practic imposibil să lucrezi

individual cu beneficiarii acestei activităţi. Aşadar, pentru a face faţă tuturor solicitărilor, în

spitale se lucrează cu aceştia în grup.

Pentru crearea unor grupuri, se analizează câteva criterii, cel mai important criteriu

fiind gradul bolii. Fişa bolnavului (v. Anexa...) este făcută de către asistent

social...........!!!!!!!!!!!

În scop terapeutic se utilizează diferitele categorii de activităţi, varietatea acestora

fiind practic nelimitată.

„Un tratament necesar şi satisfăcător poate fi oferit în mare măsură prin activităţi non-

productive. Există însă şi activităţi productive, constând din activităţile care se finalizează

printr-un obiect produs pentru plăcere sau pentru a fi vândut. La acestea se adaugă

întotdeauna activităţile care antrenează activităţile vieţii cotidiene (ADL = „Activities of

Daily Living), despre care trebuie să reţinem că reprezintă tipul de activitate fundamentală în

TO.” (Mircea Ioana, 2004)

În condiţiile în care activităţile/munca reprezintă mijloacele de tratament în

TO/ergoterapie, este important de precizat că scopul tratamentului nu poate fi niciodată

formulat în termenii a ceea ce se produce sau se vinde. (op.cit.)

„Aceasta nu înseamnă că produsul finit, sau gradul de eficienţă obţinut nu sunt

importante (mai ales când realizarea acestor două obiective fac parte din scopul

tratamentului). Totuşi, valoarea terapeutică a activităţilor efectuate rezidă în: beneficiul pe

care pacientul este capabil să-l obţină din activitatea respectivă; gradul în care această

activitate promovează progresul în recuperarea pacientului.” (op.cit.)

Este de înţeles că în aceste activităţi productive accentul nu trebuie pus în întregime pe

produs, ci pe efectul procesului de producţie asupra beneficiarului.

Desigur că se încearcă obţinerea unui standard cât mai înalt posibil al produsului, mai

ales dacă beneficiarul poare realiza şi un câştig financiar care depinde de articolul produs. În

aceste situaţii, ergoterapeutul poate cere ajutorul unui tehnician care poate să susţină

beneficiarul pentru realizarea unei activităţi lucrative cu rezultat vandabil. (op.cit.)

„Activităţile utilizate în terapia ocupaţională pot fi clasificare astfel: activităţi

personale din viaţa cotidiană, activităţi creative şi expresive, activităţi intelectuale şi

educaţionale, activităţi industriale şi vocaţionale, activităţi recreative.” (op.cit.)

În procesul de recuperare a unui client, necesităţile personale sunt primordiale şi

urgente pentru preocupările Terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Aceste necesităţi personale

sunt: a se îmrăca şi dezbrăca, a se descurca singur la toaletă, a se putea hrăni, a întreţine

curăţenia camerei). (op.cit.)

Activităţile creative şi expresive. Se recomandă evitarea tendinţei de a se renunţa la

acest tip de activităţi, care se manifestă atunci când: nu se acordă suficientă atenţie aspectului

estetic şi/sau utilităţii practice a obiectelor rezultate în urma activităţilor terapeutice: obiecte

urăte sau prost realizate, din materiale de slabă calitate, cu un design nesatisfăcător sau

inutile; se acordă prea mare atenţie obiectelor rezultate din activităţile productive. Activităţile

artistice oferă clientului două avantaje majore: posibilitatea de exprimare a calităţilor creative

şi emoţionale; munca rezultată din acest tip de activităţi se desfăşoară fără grabă şi stres.

(op.cit.)

Activităţile educaţionale sunt indicate în special pentru copiii şi adulţii care nesesită o

spitalizare îndelungată. Acestea pot fi introduse: indirect (prin jocuri, competiţii) şi indirect

(ca un mod dorit şi util de a-şi folosi timpul pe perioada spitalizării. (op.cit.)

Activităţile industriale şi vocaţionale constau în: activităţi de îngrijire a camerei în care

stă, activităţi în aer liber (grădinărit), activităţi industriale (munca la strung), activităţi care

necesită dexteritate (asamblarea unor obiecte), anumite forme de manufactură (cusutul,

ţesutul, împletitul, lucrul în lemn sau metal, olărit). (op.cit.)

Activităţile recreative cuprind foarte larg de posibilităţi de tipul jocurilor, muzicii,

teatrului etc. Ergoterapeutul, în colaborare cu familia beneficiarului, asistentul social şi

animatorul trebuie să-l ajute pe acesta să-şi organizeze un program de relaxare

psihică/generală şi să aibă grijă ca acesta să execute o serie de activităţi care se pot dezvolta

ca hobby. (op.cit.)

Autoprezentarea

Obiectivul: A face cunoştinţă cu ceilalţi şi a te prezenta la prima întâlnire.

Desfăşurare: Toţi participanţii grupului sunt aşezaţi în cerc. Conducătorul se va

prezenta primul şi îi va invinta pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Va trebui ca aceştia să-şi spună

adevăratul nume şi ceea ce vor despre ei, cum ar fi: vârsta, activităţile preferate etc.

Odată terminată autoprezentarea, vor rămâne de văzut ce aşteptări are fiecare în

legătură cu activitatea ce urmează să înceapă şi eventual ce idei, gănduri sau preocupări a avut

înainte de a ajunge la prima întâlnire.

Variantă: Conducătorul, prin urmare, îi va întreba pe participanţi dacă poziţia

scaunelor aşezate în cerc le provoacă vreo amintire sau emoţie anume.

Sugestii pentru conducător: Autoprezentarea este o fază indispensabilă pentru

începutul oricărui grup. Va fi interesant pentru conducător să-şi noteze ce a spus fiecare,

încercând să observe aşteptările grupului.

Verbalizarea gândurilor ce precedă prima întânire înlătură tensiunea şi anxietatea şi

predispune participanţii la o colaborare fructuoasă.

De la amintirile stârnite de dispoziţia în cerc se poate ajunge la bucurie sau la

preocuparea participanţilor în legătură cu faptul că se găsesc alături de ceilalţi într-o poziţie

egală şi „descoperită”. Se poate folosi o povestire sau o amintire ca punct de plecare pentru o

psihodramă. (Sabina Manes, 2008, p. 29)

Întâlnirea

Obiectivul: Stimularea conversaţiei şi cumunicării între persoanele care abia s-au

cunoscut.

Desfăşurare: Conducătorul aşează scaunele în formă de cruce, unul în faţa celuilalt, şi

împarte participanţii în grupuri de câte 4, care se vor aşeza pe scaunele respective. Apoi va da

instrucţiuni: va pune întrebări fiecărui participant al aceluiaşi grup şi vor răspunde pe rând

începând de fiecare dată cu o altă persoană. Dacă persoana nu este pregătită să răspundă când

îi vine rândul, poate spune „pas” pentru a avea mai mult timp de gândire. Răspunsul trebuie să

fie promt şi spontan.

Câteva exemple de întrebări:

1. Care este numele tău?

2. Câţi ani ai?

3. Care este felul tău de mâncare preferat?

4. Care este hobby-ul pe care îl practici cel mai des?

5. Care este episodul din viaţa ta care te-a amuzat cel mai tare?

6. Care este călătoria visurilor tare? etc. (op.cit., p. 35)

Activităţi

Creează un animal fantastic

Materiale: reciclabile – tot ce se poate colecta

Întrebări pentru discuţia iniţială:

Decide cu privire la atributele personale ale animalului tău (mare sau mic, gras

sau slab, drăguţ sau ameninţător...?)

Vrei să exprimi ceva cu animalul tău? (emoţie, opinie)

Câte picioare are – sau este fără picioare, aripi sau...?

Cum vrei să construieşti scheletul?

Ce materiale vrei să foloseşti?

Cine va face ce? (puteţi munci în perechi de câte 3 sau toţi împreună)

Crearea unei figuri umane

Materiale: reciclabile – tot ce se poate colecta

Întrebări pentru discuţia iniţială:

Decide cu privire la atributele personale ale figurii tale (bărbat, femeie sau

asexual, mare sua mic, gras sau slab, drăguţ sau ameninţător...?)

Vrei să exprimi ceva prin figura ta? (emoţie, declaraţie...)

Vrei să fie activă figura ta? Ce ar trebui să facă ea/el?

Cum vrei să construieşti scheletul?

Ce materiale vrei să foloseşti?

Cine va face ce? (puteţi munci în perechi de câte 3 sau toţi împreună)

Creează orice doreşti

Materiale: reciclabile – tot ce se poate colecta

Întrebări pentru discuţia iniţială:

Va fi figurativă sau non-figurativă?

Vrei să construieşti ceva (clădiri, oraşe, case de vis...?)

Vrei să exprimi ceva?

Dacă este o figură: decide cu privire la atributele personale (mare sau mic,

drăguţ sau ameninţător...?)

Are nevoie de un schelet şi dacă da, cum vrei să o construieşti?

Ce materiale vrei să foloseşti?

Cine va face ce? (puteţi munci în perechi de câte 3 sau toţi împreună)

9. A fi activ influenţează starea mentală a bolnavilor psihici?

Cap. III Lucrul asistentului social cu beneficiarul (bolnavul psihic) şi rolul

acestuia în activităţile de TO şi ergoterapie

Valorile, abilităţile şi deprinderile asistentului social

„Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile

sociale şi prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în

primul rând ce înseamnă a funcţiona normal într-o societate.

Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă

de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ

satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea.

Nevoile de bază sunt fizice, emoţionale, de realizare personală etc.

Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul

serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea societăţii pentru a

le satisface.” (http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune

%20si%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/7%20-

%20Manual_participant.pdf)

Termenul de „nevoie” desemnează un lips, o anumită stare de deficienţă ce impune o

rezolvare, o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau

individual.

Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei persoane

atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a resurselor

financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel:

a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi

servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce.

Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile,

indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în

natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu

venituri mici etc.). (op.cit.)

b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută

oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească

funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor. (op.cit.)

Conform OG 86/2004, serviciile sociale:

reprezintă măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale, familiale sau

de

grup;

urmăresc prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de vulnerabilitate sau

dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării şi

excluziunii sociale, creşterii calităţii vieţii. (op.cit.)

Serviciile sociale se oferă sub diverse forme în comunitate, atunci când apar probleme şi

nevoi sociale.

Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe

persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează

disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată. (op.cit.)

Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în

Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu

grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc.

DEX defineşte termenul de beneficiar ca fiind: „persoană, colectivitate sau insituţie

care are folos din ceva; destinatar al unor materiale sau al unor servicii”, „persoană fizică sau

juridică în folosul căreia se realizezaă o acţiune”.

Clientul este cel care apelează la serviciile cuiva, în acest caz, la serviciile asistentului

social.

General vorbind, rolurile unui asistent social sunt următoarele:

1. Intermediar: intermediază accesul clienţilor la servicii şi/sau la alte resurse;

2. Avocat: asistă clienţii în obţinerea drepturilor sociale/legale şi sprijină activ

iniţiativele ce urmăresc schimbarea proiectelor, a programelor şi politicilor care au

efect negativ asupra persoanelor în nevoie reprezentate de el;

3. Educator/profesor: transmite clienţilor cunoştinţe şi abilităţi/deprinderi necesare

pentru a preveni apariţia problemelor sau pentru a sprijini/îmbunătăţi funcţionarea

socială;

4. Consilier: asistă clienţii să se descurce mai bine în societate ajutându-i sa îşi

înţeleagă mai bine sentimentele, să-şi schimbe comportamentul şi să înveţe să

depăşească situaţiile problemă;

5. Manager de caz: coordonează toate activităţile legate de caz, ia hotărârile

importante şi răspunde de evoluţia cazului;

6. Manager al serviciilor de serviciu: se preocupă de îndeplinirea sarcinilor se

serviciu într-un mod care să asigure servicii cât mai eficiente pentru client şi

responsabilitate faţă de insituţia angajatoare;

7. Factor de dezvoltare a personalului insituţiei în care lucrează: facilitează

dezvoltarea profesională a personalului insituţiei prin pregătire, supervizare,

consultare şi management al personalului;

8. Administrator: planifică, dezvoltă şi implementează politici, servicii şi programe

într-o organizaţie;

9. Agent de schimbar socială: participă la identificarea problemelor comunităţii şi/sau

a zonelor în care calitatea vieţii poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese

care să pledeze cauza schimbării sua pentru obţinerea de resurse.

10. Profesionist: se angajează comepent şi respectând etica/deontologia profesiei în

practica asistenţei sociale şi contribuie la dezvoltarea profesiei de asistent social.

(op.cit.)

În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe.

Este important ca între asistent social şi beneficiar/client să existe un tip special de

relaţie interpersonală (v. Fig. ...). Obiectivele acestei relaţii dintrre asistent social şi client

sunt: sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă; satisfacerea

nevoilor psihosociale; crearea unei atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi

să colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social. (op.cit.)

Fig. .... Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client.

Coord. George Neamţu (2003) scrie în „Tratat de asistenţă socială” că „asistenţa

socială prin activitatea sa practică focalizează resursele („interacţiunile”) pe construirea sau

activivarea soluţiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăţi în interdependenţă cu mediul.

Deşi nu este singurul, asistentul social îşi delimitează bazele profesiunii sale prin intervenţie

specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.

Această afirmaţie este demonstrată prin construirea unei competenţe de

lucru/intervenţie în sistemul social ce se fundamentează pe trei elemente:

- valori şi atitudini;

- cunoştinţe teoretice;

- abilităţi practice.” (George Neamţu, 2003, p.26)

Asistentul social trebuie să posede „cunoştinţe teoretice solide, fixate într-un puternic

sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivităţii, teorii

ale dezvoltării, componentele socializării, explicaţiile comportamentaliste, teoriile despre

comunicare, despre stres, teoriile asupra personalităţii umane, teoriile organizării şi

funcţionalităţii sociale, cunoţtinţele din sociologie, ştiinţele politice, ştiinţele economice, din

antropologie, administraţie, guvernare, ştiinţele juridice, cunoştinţe detaliate despre

anormalitate şi patologie umană.” (op.cit.)

Această bază teoretică a asistentului social „se construieşte pe specificul înţelegerii;

informaţiile din numeroase ramuri ale ştiinţei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite:

indivizi, grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi şi chiar societăţi. Dacă explicaţia este

corectă, atunci şi practica asistenţei sociale poate fi utilă.” (op.cit., p.27)

Valori şi atitudini

„Ca valori profesionale în asistenţa socială sunt enunţate şi respectate următoarele:

- respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toţi

oamenii, inclusvic minotirăţile, trebuie să aibă acces egal la resursele de

realizare a scopurilor şi aspiraţiilor;

- dezvoltarea şi promovarea responsabilităţii sociale, în sensul că toate

persoanele trebuie să-şi adapteze trebuinţele la exigenţele mediului social şi

toate insituţiile trebuie să-şi organizeze resursele pentru a răspunde nevoilor

oamenilor;

- promovarea libertăţilor individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se

prezintă într-o diversitate uluitoare şi respectarea dreptului de a face propriile

alegeri în vederea autodezvoltării;

- sprijinirea audodeterminării pentru persoanele ce doresc să-şi construiască

propriul drum, dar ale căror resurse sunt insuficiente.” (op.cit., p.28)

Pe lângă aceste valori, asistentul social trebuie să aibă în vedere şi următoarele

principii:

- principiul individualizării, adică recunoaşterea faptului că fiecare

client/beneficiar este unic şi trebuie tratat cu respect şi consideraţie;

- principiul exprimării, inclusiv prin sentimente, şi utilizarea acestora ca resurse

de dezvoltare a clientului;

- principiul implicării emoţionale controlate şi utilizarea stărilor emoţionale

proprii în interesul celuilalt;

- principiul acceptării necondiţionate a drepturilor celorlalţi;

- principiul atitudinii nediscriminatorii şi eliminarea evaluării negative;

- principiul acceptării autodeterminării şi respectarea opţiunilor clientului;

- principiul confidenţialităţii şi păstrarea cu rigoare a secretului informaţiilor

obţinute cu privire la client. (op.cit., p.28)

Ca structură, sistemul de valori cuprinde:

- valori cognitive – se formează şi se bazează pe cunoştinţe probate şi validate,

dar şi pe convingeri şi credinţe;

- valori morale – incoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei,

coordonează şi direcţionează comportamentele sociale;

- valori culturale – includ structuri complexe de prelucrare a realităţii la nivelul

grupurilor sociale;

- valori personale – acestea uneori nu sunt recunoscute în această calitate, fiind

translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt

strâns legate de deciziile individuale ale asistentului social. (op.cit., p.30)

Abilităţi şi deprinderi

1. „practica în asistenţa socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său;

2. în activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient

propria personalitate, cu calităţile şi limitele sale;

3. relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al

unităţii individuale;

4. în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaşte un proces de

autodezvoltare şi autocunoaştere;

5. în prim-planul acţiunii trebuie să menţină obiectivitatea profesională, care

implică ţi un anume grad de implicare emoţională controlată;

6. preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele

exprimării acestuia: biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea

persoanei ca întreg (...);

7. finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare

pozitivă printr-un tratament care să respecte demnitatea clientului. (...);

8. orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului,

precizându-se cu exactitate coordonatele patricualre ale acestuia; fiecare client

este unic, are ceva special şi în acelaşi timp reprezintă umanitatea;

9. asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să

privească în viitor, unde să descopere o îmunătăţire posibilă a situaţiei sale.

(...);

10. esenţa activităţilor constă în participarea efetivă a clientului la propria

schimbare; (...);

11. principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat şi reglementat

inclusiv prin prevederi juridice;

12. clientul are dreptul fundamental de a-şi cunoaşte traseul şi evoluţia în procesul

de ajutor; (...). (op.cit., p.31)

„În concluzie, identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă şi

presupune dezvoltarea obligatorie a unor componente – cunoştinţe ştiinţifice, valori şi

atitudini, abilităţi şi deprinderi – care, într-o dinamică proprie, constituie metoda specifică a

asistenşei sociale.” (op.cit., p.32)

Paşi de urmat în procesul de terapie ocupaţională:

(http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune%20si

%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/7%20-%20Manual_participant.pdf)

1. Sesizarea

Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse, iar în funcţie de

natura/profilul instituţiei/biroului, aceasta/acesta poate accepta persoana asistată pentru

evaluare suplimentară sau o poate îndruma către o altă instituţie care o poate asista.

2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor – cunoaşterea şi

evaluarea nevoilor persoanelor care solicită asistenţă, precum şi stabilirea priorităţilor de

intervenţie;

3. Elaborarea planului de intervenţie – identificarea resurselor individuale/

comunitare care pot fi utilizate, corelarea nevoilor cu: (a) resursele, (b) cu oferta serviciului în

care lucrează asistentul social şi (c) cu oferta de asistenţă a celorlalte servicii din reţeaua

naţională/ONG-uri; stabilirea strategiei de intervenţie;

4. Implementarea planului de intervenţie – stabilirea legăturilor persoanei asistate

cu serviciile stabilite în planul de intervenţie şi alocarea resurselor identificate;

5. Monitorizarea – controlul modului în care sunt alocate resursele şi efectele

acestora asupra situaţiei persoanei asistate; întrucât situaţia persoanei se poate schimba în

urma alocării resurselor, implementarea planului de intervenţie trebuie monitorizată

permanent cu scopul de a se cunoaşte, pe de-o parte, dacă serviciile mai sunt corespunzătore

nevoilor, iar pe de altă parte, să se facă modificările cerute de evoluţia cazului;

6. Evaluarea finală a cazului – evaluarea evoluţiei cazului în urma implementării

planului de intervenţie; competenţele dezvoltate şi consolidate; acumularea de cunoştinţe şi

resurse.

1. Sesizarea

Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse:

membrii familiei, prietenii sau vecinii pot contacta instituţia cu privire la îngrijorarea

lor în legătură cu potenţiala persoană asistată;

alţi profesionişti din comunitate pot contacta instituţia comunicând îngrijorările lor

referitoare la o persoană;

persoana asistată poate contacta direct instituţia pentru ajutor;

asistentul social se poate autosesiza asupra unei situaţii de dificultate în care se poate

afla o persoană;

instituţia se poate autosesiza cu privire la existenţa unei persoane care are nevoie de

ajutor.

2. Evaluarea iniţială a nevoilor persoanelor care solicită ajutor

Evaluarea constă în aprecierea potenţialului afectiv, intelectual şi fizic de care dispune

clientul. Aceste capacităţi formează resursele interne ale clientului. Trebuie identificate şi

evaluate şi resursele din reţeaua socială a clientului: relaţia cu familia, cu vecinii, cu grupul de

apartenenţă, accesul la servicii şi la forme de dezvoltare personală şi profesională. Aceste

reţele sunt considerate primare, oferă susţinere, ajutor, chiar resurse materiale şi constituie

mediul imediat al clientului, având cea mai mare pondere în viaţa acestuia. Resursele externe

– servicii, organizaţii, instituţii, asociaţii – fac parte din mediul social al persoanei. În afară de

acestea trebuie evaluate resursele puse la dispoziţia clientului de către comunitate, întemeiate

pe o anumită legislaţie, pe resurse materiale şi financiare” (Roth-Szamoskozi, 2003).

3. Elaborarea planului de intervenţie

identificarea resurselor individuale şi comunitare care ar putea fi folosite pentru a

răspunde nevoilor;

identificarea obiectivelor şi a acţiunilor care urmează să fie realizate;

formularea unui plan realist şi relevant de intervenţie pentru atingerea obiectivelor;

4. Implementarea planului de intervenţie

Intervenţia este partea cea mai vizibilă a procesului de asistenţă. Un plan de

intervenţie nu are nici o valoare dacă nu există o înţelegere clară asupra modului în care va fi

implementat.

5. Monitorizarea se referă la înregistrarea continuă a ceea ce se întâmplă pe parcursul

desfăşurării acţiunilor. În funcţie de efectul intervenţiei asupra contextului de viaţă al

persoanei asistate, asistentul social va decide dacă va continua, modifica sau opri acţiunile

prevăzute în planul de intervenţie. Monitorizarea este diferită de evaluare prin faptul că este

realizată atunci când acţiunile sunt în desfăşurare, pe când evaluarea are loc la sfârşitul

intervenţiei, când asistentul social priveşte în urmă la ceea ce s-a realizat.

.........................

Pentru că boala psihică întrerupe căile de comunicare între oameni, deranjând şi

distorsionând relaţiile psihologice ale tuturor celor implicaţi, sarcinile asistentului social sunt

acelea de a asista la clarificarea acestor comunicaţii distorsionate şi de a ajuta la reabilitarea

relaţiilor de familie. „Pentru aceasta, asistentul social are nevoie mai întâi să poată genera o

bună relaţie de lucru. Baza pentru aceasta, comună tuturor cadrelor de asistenţă socială, ar

trebui să fie abilitatea de a demonstra clientului sentimentele sale de empatie, sinceritate şi

căldură. Aceasta implică ascultarea atentă şi concentrată, acceptarea a ceea ce i se spune şi

exprimarea preocupării. Aceste aptitudini fundamentale sunt realmente matca de pe care se

bazează multe alte intervenţii, verbale, mai sofisticate, aşa cum au arătat limpede în

concentrarea lor, Traux şi Carkhuff (1967).” (Butler & Pritchard, 1993, p.41)

Există trei direcţii fundamentale simple pentru activitatea socială legată de bolnavul

psihic. (op.cit.)

Mai întâi, asistentul social trebuie să susţină o comunicare bazată pe realitate. Aceasta

trebuie să se concentreze asupra aspectelor „aici” şi „acum” şi să evite să fie tras în discutarea

unui material bizar sau bazat pe concepţii false. Nu trebuie făcută nicio încercare de a

„amuza” beneficiarul, ci doar de a oferi răspunsuri pur şi simplu neutre.

În al doilea rând, datorită percepţiei pe care o are beneficiarul şi care poate fi

fragemntată, asistentul social trebuie să stabilească de la început un ritm al comunicării şi al

intervenţiei la o viteză pe care beneficiarul şi familia lui le înţeleg. Aşadar, asistentul social

trebuie să vorbească mai rar, liniştit şi calm.

În al treilea rând, în toate ocaziile, asistentul social trebuie să fie conştient de forţa

potenţială (punctele tari) care există în client şi familia acestuia, precum şi de slăbiciunile

(punctele slabe) aparente şi de ariile de disfuncţie. Acest lucru este necesar pentru a dobândi o

imagine de ansamblu asupra circumstanţelor psiho-socio-economice ale clientului şi familiei

acestuia.

În încercarea de a dezvolta o metodă practică de lucru cu bolnavii psihici şi de a

realiza comunicarea cu un client este nevoie de un model de evaluare care să ajute în mod

specific în înţelegerea experienţei psihice interioare a clientului. Abordarea este influenţată de

Bellak, care provine din şcoala egodinamică. „El compară şi opune funcţionarea normală a

egoului persoanei respective, cu aceea a efectelor distructive ale maladiei mintale asupra

egoului individului. Ca asistenţi sociali, principala noastră preocupare nu este legată de cauza

bolii, ci de efectele acesteia. Această „evaluare intrapsihică” oferă capacitatea de a identifica

zonele specifice de deteriorare inter-personală, într-o manieră mai clară şi notarea mai

promptă a problemelor care rezultă din această deteriorare. În lucrarea sa, originală, Bellak

(1958) a subliniat zonele de funcţionare a egoului şi a remarcat cât de tipic pot fi acestea

întrerupte de boala mintală.” (v. Tabelul ....) (op.cit., p.42)

Tabelul ... Evaluarea intra-psihică

Funcţionare normală

(responsabilităţile ego-ului)

Funcţionare tulburată

(responsabilităţile ego-ului)

(N.B. efecte specifice dependente de

modelul de tulburare psihică)

Cunoaştere Abilitatea de gândire, percepţie şi

interpretarea evenimentelor şi

Tulburarea tiparelor de gândire,

percepţie, imaine de sine şi respect de

imaginea de sine şi stima de sine. sine.

Apărarea

psihosocială

Mecanismul de adaptare pentru

protecţia împotriva stresului intern şi

extern, de ex. negare, protecţie,

raţionalizare.

Apărarea este deteriorată; aceasta poate

duce la folosirea ei inadecvată,

suprasolicitare, aplicarea ei prea rigidă,

sau încetarea funcţionării, lăsând

persoana anormal de vulnerabilă la

stres.

Controlul

impulsurilor

Controlul impulsurilor normale,

sexuale, agresiune.

Întreruperea apărării lasă persoana cu

teamă că îşi pierde controlul şi este

astfel deschisă fricii sau

comportamentului impulsiv.

Testarea

realităţii

Abilitatea de a face diferenţa între

fantezie şi realitate şi de a fi

conştient de limitele propriei

personalităţi.

Abilitate slăbită de a deosebi realul de

ireal; Nesiguranţa propriei identităţi şi a

limitelor egou-lui.

Emoţii Starea psihică de răspuns adecvată

situaţiilor interne şi externe.

Răspuns afectiv neadecvat la presiuni

interne şi externe. Variază de la lipsa

aparentă de emoţii la emotivitate

excesivă.

Sinteza

experienţei

Abilitatea de a lega lumea şi

experienţa de conceptul de

integritate continuă a binelui.

Distrugerea conştiinţei de sine în spaţiul

psihic şi social, întreruperea

sentimentului de auto-integritate.

(Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura Alternative, 1993, p.43)

Modelul de intervenţie psiho-socială. Lazarus (1976), un psiholog behaviorist, a

subliniat faptul că nu este interesat de problemele epistemologice, ci mai degrabă de ceea ce

are semnificaţie pentru beneficiar. Scopul său este de a face o evaluare corectă şi de a defini

în mod clar care sunt problemele existente, apoi de a examina care dintre acestea pot fi

rezolvate, de a găsi o soluţie cât mai economică. Deşi Lazarus utilizează unele tehnici

behavioriste, el insistă asupra faptului că activitatea trebuie desfăşurată în contextul unei

relaţii susţinute. (op.cit., p.46)

„Lazarus propune ca fiind util să concepem individul ca având un număr de diferite

domenii în viaţă. El le numeşte pe acestea <modalităţi> şi identifică cele 7 modalităţi-cheie

pentru trataea bolnavilor mintal, cum sunt:

1) Comportament

2) Afect

3) Senzorial

4) Imaginaţie

5) Cunoaştere

6) Relaţii interpersonale

7) Medicamente.” (op.cit., p.46)

„Este important să subliniem că în identificarea acestor modalităţi încercăm doar să

descâlcim ceea ce este, evident, un sistem complex interrelaţional. Scopul este acela de a

ajunge, în cooperare cu clientul, la o listă de probleme, care apot, tot cu ajutorul clientului pot

fi luate în considerare în funcţie de priorităţi. Apoi terapistul trebuie să se concentreze pe

sarcinile punctate în mod special, cu modalităţi variate şi să încerce să ordoneze tehnicile de

intervenţie corespunzătoare. Acest mod de lucru trebuie să fie familiar celor asistaţi social

face folosesc modelul centrat pe sarcină.” (op.cit., p.47)

Tabelul de mai jos (Tabelul...)., deşi este prezentat schematic, oferă o indicaţie pentru

problemele deosebite, care impun o atenţie deosebită. Modelul poate fi totuşi adoptat pentru

examinarea şi sprijinirea altor membri ai familiei beneficiarului.

Tabelul.... Tehnici posibile de intervenţie

Problema evaluatăTehnici posibile de

intervenţie

Comportament Clientul se plânge de

timiditate excesivă şi simte că

nu face faţă relaţiilor sociale

şi activităţii.

Tehnici asertive. Consiliere şi

relaţii pozitive pentru

creşterea încrederii.

Afect Plângeri că se simte nefericit. Relaţii de sprijin (N.B. Alte

tehnici în alte modalităţi, de

ex. psihotropice)

Senzorial Se simte fizic tensionat,

dureri de cap, greaţă.

Asiguraţi-vă, prin medicul

clientului, că nu există nimic

rău din punct de vedere fizic

– oferiţi tehnici de relaxare.

Imaginaţia Se plânge de grijă faţă de

locul de muncă şi se vede dat

afară.

Consiliere şi tehnici de

corectare a imaginaţiei

vizuale.

Cunoaştere Se crede neatrăgător pentru

ceilalţi, are un respect de sine

scăzut.

Explicaţi proasta părere

despre sine ca pe un răspuns

la problema sa.

Relaţii inter-personale Retras şi anxios în familie şi

cu ceilalţi.

Consiliere, posibilă utilizare a

terapiei comune (de familie).

Învăţarea abilităţilor sociale

dacă este nevoie.

Medicamente Gândiţi-vă la alte tratamente

– pot oricare dintre

problemele din modalităţi să

fie atribuite „drogurilor” sau

„băuturii”?

Încercaţi alte tratamente –

agenţii, controlaţi

chimioterapia, posibila

legătură cu doctorul

clientului pentru utilizarea

adecvată a medicamentelor,

ex.: anti-depresivele,

sedativele etc.

Apărare Retras, emoţional plat, auto-

blamare (agresiunea faţă de

sine)

Consiliere, explicare pentru

alţii a motivului de retragere

pentru apărare (îmbunătăţirea

cunoaşterii prin reasigurare

pozitivă pentru a ajuta

reducerea auto-denigrării).

Social Pierderea timpului liber,

rezultă dificultăţi financiare

cum ar fi eşecul de a face

solicitări de asigurări sociale.

Ajutor pentru asigurări

sociale, vizite la domiciliu

pentru scăderea cheltuielilor

de transport, verificarea

plăţilor).

(Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura Alternative, 1993, p.47)

p.36

Butler şi Pritchard (1993) susţin că asistentul social trebuie să recunoască nevoile

beneficiarului şi familiei lui, acestea fiind împărţite în 3 mari categorii, şi anume:

a) emoţionale (v. Cap. I. 4);

b) socio-economice (un domeniu major în intervenţia asistenţei sociale);

c) psihice (rolul asistenţei sociale este mai puţin acela al unei intervenţii directe şi

mai mult cel al unei supravegheri).

Este important ca asistentul social să fie conştient de toate aceste tipuri de nevoi

deoarece ele sunt interrelaţionale şi poate fi necesară o intervenţie pentru oricare din ele sau

pentru trei la un loc. (Butler & Pritchard, 1993, p.36)

„Freud arăta că munca îl leagă pe individ de realitate şi în mod cert nevoia de o slujbă

sau nevoia de a o păstra pot fi o primă necesitate. În anii `80 aceasta este totuţi din ce în ce

mai dificil de realizat deoarece şomajul este în creştere, iar patronatul are un rezervor mai

mare de forţă de muncă la care să apeleze. Multe studii, inclusiv cele ale lui Wansbrough şi

Cooper (1980), au indicat importanţa angajării în munca pentru reechilibrarea şi reabilitarea

celor care su suferit de o boală mintală. Pierderea serviciului aduce cu sine nu doar

repercusiuni sociale şi psihologice: pierderea respectului de sine şi a identităţii, lipsa de

structură şi de ţel în viaţă şi contactele reduse cu prieteni şi foţti colegi de muncă. Deşi

imaginea este departe de a fi clară, există dovezi (Vyderhaus şi Fishman, 1978) care să

sugereze că pierderea serviciului poate da naştere la dezordiuni psihice şi chiar la

comportament sinucigaş.” (op.cit.)

Slujba este, aşadar, un factor important atât pentru beneficiar, cât şi pentru familie,

întrucât trebuie încurajată o oarecare specializare în cadrul echipei de asistenţă socială.

„Aceasta ar abilita pe asistentul social să dezvolte contacte cu angajaţii locali şi să acţioneze

ca o resursă în problemele de angajare, faţă de restul echipei. Munca cu angajaţii poate fi

necesară nu numai pentru a asigura servicii pentru clienţi, dar şi – acolo unde este necesar şi

cu permisiunea clientului – pentru a şterge unele dintre stereotipiile legate de boala mintală pe

care le poate avea cel care face angajările.” (op.cit.)

Asupra nevoilor psihice ale beneficiarului, atât asistentul social cât şi familia, joacă un

rol extrem de important. Aceştia pot avea anumite prejudecăţi şi stereotipii, atât negative, cât

şi pozitive în legătură cu tratamentul, care ar putea să trebuiască să fie corectate. „Ei ar putea

avea temeri nejustificate în legătură cu tratamentul, sau speranţe nerealiste privind succesul

acestuia. Asistentul social se poate afla într-o mai bună poziţie decât o parte a personalului

medical, pentru a vedea cum reacţionează clientul la medicaţie, într-un mediu mai natural,

cum este căminul şi ce efecte secundare (dacă există) apar. Din nou, asistentul social s-ar

putea să trebuiască să acţioneze drept colector de informaţii, ca şi ofertant de informaţii.”

(op.cit., p.39)

Beneficiarul poate fi îndrumat de către asistent social spre domeniul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei, pentru recuperarea sa şi reintegrarea sa în societate.

Asistentul social poate observa în timpul acestor activităţi cum reacţionează

beneficiarul şi ce efecte au acestea asupra lui.

Mulţi dintre asistenţi sociali vor trebui să lucreze alături de medici, ergoterapeuţi,

psihiatri şi nu numai, deci vor alcătui o echipa multidisciplinară în atingerea unor obiective.

Echipa terapeutica

Asistenţii sociali, pe parcursul muncii lor, vor asista multe persoane diagnosticate ca

bolnavi psihici, aşadar, ei au nevoie de o pregătire specializată. Ei trebuie să joace un număr

de roluri aşa cum arată următoarea diagramă (Fig. ...)

Fig. ...

Multiplele roluri ale asistenţei sociale (Butler & Pritchard, Bolile mintale, Editura

Alternative, 1993, p. 40)

„Publicul poate avea în general opinii nerealiste despre modul în care lucrătorii

speciali pot intra în raport cu anumite probleme ale bolii mintale. Se aşteaptă adesea ca

asistentul social să fie acela care să aranjeze internarea în spital la primele semne de

depresiune şi el trebuie adesea să reziste presiunilor din partea familiei, care îi cere acest

lucru. În mod similar, spitalul local poate face cereri nerealiste aşteptându-se ca asistentul

social să aranjeze rapid externarea unui fost pacient şi găsirea unei locuinţe pentru acesta într-

un interval de timp scurt. Asistentul social poate fi, de asemenea, supus la o varietate de

presiuni din partea agenţilor. Păstrarea unui echilibru, între aceste forţe, uneori contradictorii,

este esenţială dacă se urmăreşte sprijinirea, în primul rând, a intereselor clientului. Asistentul

social s-ar putea să trebuiască să reziste cererilor făcute din dorinţă de acurateţe şi ordine

administrativă sau de auto-apărare birocratică.” (op.cit.)

Rolul asistentului social (detaliat)

asistentul social: evaluează impactul social, relaţional şi economic al

dizabilităţii asupra persoanei, familiei, muncii şi mediului de viaţă în

complexitatea sa; ajută clientul şi familia în cazul unor necesităţi/situaţii

particulare; participă la elaborarea proiectului reabilitativ; stabileşte raporturi

de colaborare cu serviciile sociale teritoriale pentru a facilita reîntoarcerea

clientului la domiciliu în condiţii de siguranţă, sau insituţionalizarea sa. (Ioana

Mircea, 2004)

Monitorizarea şi documentarea activităţilor

Asistentul social va trebui să monitorizeze şi să se documenteze pe parcursul

activităţilor de terapie ocupaţională şi ergoterapie însuşite de bolnavul psihic.

Majoritatea asistenţilor sociali s-ar putea gândi la documentare ca o altă muncă

administrativă care ia mult timp care ar putea fi folosit într-un mod mai bun. Aşadar, există o

serie de motive pentru care monitorizarea şi documentarea muncii lor este foarte importantă şi

utilă:

1. pentru a justifica – este foarte important ca asistenţii sociali să aibă scris despre

fiecare serviciu pe care îl oferă utilizatorilor de servicii şi spitalului, fie pentru a

dovedi că îndeplinesc norma sau pentru a identifica nevoia de mai mulţi terapeuţi

în acelaţi timp;

2. pentru a reflecta asupra a ce s-a întâmplat în timpul terapiei:

a. pentru a putea scrie despre ce s-a întâmplat în timpul terapiei, mai întâi

trebuie gândit; astfel, se pot identifica scopuri înainte de a începe şi se

poate verifica dacă acestea au fost duse la bun sfârşit;

b. pentru planificări viitoate ale terapiilor;

c. dacă se ştie cât de des un client frecventează TO şi cum răspunde la ea, se

va putea face un plan pentru fiecare utilizator de servicii (p.84)

d. pentru cercetare şi pentru a afla mai multe despre TO şi ergoterapie şi

posibilităţile ei;

e. problemă importantă pentru terapeuţii ocupaţionali pentru că devine

constant din ce în ce msi important să dovedească efectul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei. (Linii directoare pentru echipe

multidisciplinare 2, Curs structurat pentru terapie ocupaţională, p. 73)

Pentru a se putea documenta, asistentul social poate să facă o listă a patricipanţilor

pentru fiecare timp/zi, să descrie status-ul iniţial al clientului, setul de scopuri, ce a fost

planificat şi ce s-a întâmplat în timpul activităţii, observarea schimbărilor în comportament şi

atitudine a clineţilor, iar la intervale regulate să verifice dacă scopurile sunt în centrul terapiei,

pentru a le putea adapta. (op.cit.)

Criterii medico-psihosociale de încadrare în grad de handicap

Funcţiile mentale!!!!

Evaluarea gradului de handicap la persoanele cu dezvoltare incompletă a funcţiilor mentale şi

psihosociale*

Par

amet

ri f

un

cţio

nal

i Evaluarea comportamentului adaptativ respectiv:

a. nivelul de dezvoltare bio-psiho-comportamentală;

b. capacitatea de învăţare (IQ, memorie, atenţie);

c. adaptarea socială.

Instrumente de lucru: examen psihiatric; teste psihometrice; anchetă

socială.

Def

icie

nţă

uşo

ară

Han

dic

ap u

şor

Întârziere mintală uşoară (IQ: 50-55/70).

Prezintă capacitate de comunicare orală şi scrisă, dar manifestă o

întârziere de 2-3 ani în evoluţia şcolară, fără ca aceasta să fie determinată

de carenţe educative, dificultăţi de învăţare şi gândire deficitară.

Carenţele se manifestă în cazul solicitării intelectuale.

Se pot antrena în activităţi simple.

Pot desfăşura activităţi lucrative dacă beneficiază de servicii de sprijin.

Def

icie

nşă

med

ie

Han

dic

ap m

ediu

Întârzierea mintală uşoară (IQ: 50-55/70), asociată cu o altă deficienţă

senzorială, epilepsie, tulburări comportamentale sau autism. În funcţie de

severitatea deficienţei asociate se va trece la handicap accentuat sau

grav**.

Întârzierea mintală moderată (IQ: 35-50).

Îşi înşusesc cu dificultate operaţiile elementare însă pot învăţa să scrie şi

să citească cuvinte scurte; au deprinderi elementare de autoservire şi se

adaptează la activităţi simple de rutină; au capacităţi de autoprotecţie

suficiente, putând fi integraţi în comunitate şi să desfăşoare activităţi

lucrative în condiţii protejate.

Def

icie

nşă

acc

entu

ată

Han

dic

ap

acce

ntu

at**

*

Întârzierea mintală accentuată (IQ: 21-34).

Adaptarea la situaţii noi se realizează conform vărstei cronologice.

Persoana are ritm de dezvoltare lent, curba de perfecţionare este

plafonată, având loc blocaje psihice.

Sunt capabili să efectueze sarcini simple sub supraveghere, au nevoie de

servicii de sprijin şi se pot adapta la viaţa de familie, comunitate.

Def

icie

nţă

gra

vă

Han

dic

ap g

rav

Întârzierea mintală profundă (IQ: < 21).

Minimă dezvoltare senzitivo-motorie, reacţionează la comenzi simple

îndelung executate, au nevoie de asistenţă permanentă fiind capabili de

autoconducţie şi autocontrol.

Necesită asistent personal.

* Se refereă la retardul mintal şi tulburarea autistă.

** Profunzimea deficienţei asociate determină încadrarea în categoria de persoană cu

handicap, în funcţie de intensitatea tulburărilor funcţionale generate de structura sau

structurile afectate.

*** În masura în care nu există un alt handicap asociat care să necesite îngrijire specială

sau tulburari comportamentale.

Întârzierea mintală este caracterizată prin funcţionare intelectuală semnificativ sub

medie (un IQ sub 70 cu debut înaintea vârstei de 18 ani), presum şi deficite sau deteriorări

concomitente în activitatea adaptativă în cel puţin două din următoarele domenii: comunicare,

autoîngrijire, viaţa de familie, aptitudini sociale uz de resursele comunităţii, autoconducere,

aptitudini şcolare funcţionale, timp liber, sănătate şi siguranţă.

Tulburarea autistă este o tulburare pervazivă de dezvoltare caracterizată prin:

deteriorarea calitativă în interacţiunea socială, deteriorări calitative în comunicare precum şi

patternuri stereotipe şi restrânse de comportament, preocupări şi activităţi. Este de asemenea

caracterizată de întârzieri, cu debut înaintea vârstei de 3 ani, în cel puţin unul din domenii:

interacţiune socială;

limbaj, aşa cum este utilizat în comunicarea socială;

joc imaginativ sau simbolic.

Relaţiile interpersonale generează anxietate mai ales când intervine contactul cu

persoane necunoscute. Anxietatea generează şi schimbările ambientale. Aceste

persoane nu au abilităţile afectiveşi cognitive care ar avea ca rezultat formarea

deprinderilor de relaţionare interpersonală normală (retragere patologică în sine).

ACTIVITĂŢI – LIMITĂRI PARTICIPARE - NECESITĂŢI

HA

ND

ICA

P U

ŞO

RDezvoltă, de regulă, aptitudini sociale şi

de comunicare în timpul anilor preşcolari,

au o deteriorare minimă în ariile

senzitivo-motorii.

Pot achiziţiona cunoştinţe şcolare

corespunzătoare nivelului clasei a IV-a,

capătă aptitudini sociale şi profesionale

adecvate pentru autoîntreţinere, pot trăi

satisfăcător în societate dacă nu există o

tulburare asociată.

Uneori asociază tulburări de

comportament care pot atinge intensitatea

unor acte antisociale, adiţii de substanţe

psihoactive.

Necesită pregătire în condiţii speciale.

Au nevoie de sprijin pentru iniţiere şi

inserţie socială pe piaţa muncii pentru a

dobândi abilităţi de trai independent.

Monitorizare şi măsuri educative în cazul

celor cu comportament deviant.

HA

ND

ICA

P

ME

DIU

Pot beneficia de pregătire profesională şi,

cu supravegherea moderată, pot avea

grijă de ei înşişi.

Pot efectua activităţi lucrative.

Au nevoie de servicii de sprijin.

Au nevoie de sprijin pentru înuşirea unei

meserii, în funcţie de abilităţi/aptitudini.

Implicarea agenţiei de formare

profesională este necesară pentru inserţia

socială pe piaţa muncii.

HA

ND

ICA

P

AC

CE

NT

UA

T

Au o dezvoltare psihomotorie redusă.

Pot dobândi deprinderi igienice

elementare.

Pot efectua sarcini simple.

Pot desfăşura activităţi simple.

Au nevoie de sprijin pentru a efectua

activităţile pentru care au fost pregătiţi.

HA

ND

ICA

P

GR

AV

Au nevoie de asistenţă permanentă. Necesită asistent personal.

(http://www.anph.ro/admin/doc/upload/serviciu/criterii%20MO.pdf, 18.04.2010)

Anexa 1

Regulament cadru de organizare şi funcţionare a centrelor de integrare prin terapie

ocupaţională

din 20/03/2003

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 228 din 04/04/2003

Art. 1 - Centrele de integrare prin terapie ocupaţională sunt instituţii de interes public

cu personalitate juridica, care au rolul de a asigura la nivel judetean sau local aplicarea

politicilor şi strategiilor de asistenţă specială a persoanelor cu handicap, prin creşterea

şanselor recuperării şi integrării acestora în familie ori în comunitate, şi de a acorda sprijin şi

asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea persoanelor cu handicap.

Art. 2 - (1) Centrele de integrare prin terapie ocupaţională pot fi înfiinţate prin:

a) hotărâre a Guvernului;

b) hotărâre a consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz;

c) hotărâre a unor organizaţii neguvernamentale sau a celor care au ca obiect de

activitate şi protecţia specială a persoanelor cu handicap;

d) hotărâre a cultelor recunoscute, potrivit legii, în România.

(2) Centrele de integrare prin terapie ocupaţională pot fi înfiinţate şi în comun de mai

multe instituţii şi persoane juridice dintre cele prevazute la alin. (1).

Art. 3 - În vederea realizării atribuţiilor ce le revin, centrele de integrare prin terapie

ocupaţională îndeplinesc exclusiv funcţia de execuţie prin asigurarea mijloacelor umane,

materiale şi financiare necesare implementării politicilor şi strategiilor privind protecţia

specială a persoanelor cu handicap, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale a acestora,

precum şi pentru integrarea lor socioprofesională.

Art. 4 - Principiile care stau la baza activităţii centrelor de integrare prin terapie

ocupaţională sunt:

a) principiul respectării drepturilor omului;

b) principiul respectării demnităţii;

c) principiul asigurării autonomiei;

d) principiul asigurării intimităţii;

e) principiul asigurării dreptului la munca în funcţie de restantul funcţional al fiecărui

asistat;

f) principiul remunerării echitabile în funcţie de munca depusă;

g) principiul abordării individualizate a persoanelor cu handicap;

h) principiul implicării active şi depline a beneficiarilor;

i) principiul cooperării şi parteneriatului;

j) principiul recunoaşterii valorii fiecărei fiinţe umane şi valorizării ei, indiferent de

handicap.

Art. 5 - (1) Structura organizatorică a centrelor de integrare prin terapie ocupaţională,

numărul de personal, precum şi bugetul se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului,

hotărâre a consiliului judeţean sau local, după caz, hotărâre a organelor de conducere ale

organizaţiilor neguvernamentale sau ale celor care au ca obiect de activitate şi protecţia

specială a persoanelor cu handicap, precum şi ale cultelor recunoscute, potrivit legii, în

România, pe baza fundamentării realizate de comitetul director.

(2) Ponderea diferitelor categorii de personal, respectiv personal de conducere, de

specialitate, administrativ şi de îngrijire, se stabileşte prin ordin al preşedintelui Autorităţii

Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

Art. 6 - (1) Salarizarea personalului centrelor de integrare prin terapie ocupaţională se

stabileşte potrivit legislaţiei aplicabile salariaţilor din sistemul bugetar, pe baza statului de

funcţii aprobat de comitetul director în funcţie de numărul de personal aprobat şi de resursele

financiare alocate.

(2) Salarizarea personalului centrelor de integrare prin terapie ocupaţională care sunt

înfiinţate de instituţiile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c) şi d) se face în condiţiile legii.

Art. 7 - Finanţarea cheltuielilor centrelor de integrare prin terapie ocupaţională se

asigură din:

a) contribuţiile proprii ale beneficiarilor sau ale întreţinatorilor acestora, care vor fi

vărsate în contul centrelor de integrare prin terapie ocupaţională;

b) bugetele locale ale autorităţilor administraţiei publice locale care au aprobat

înfiinţarea centrelor de integrare prin terapie ocupaţională;

c) alte venituri realizate în condiţiile legii.

Art. 8 - Conducerea centrelor de integrare prin terapie ocupaţională este asigurată de

un director şi de comitetul director, în condiţiile prezentului regulament-cadru.

Art. 9 - (1) Postul de director al centrului de integrare prin terapie ocupaţională se

ocupă prin concurs sau, după caz, prin examen, în condiţiile legii.

(2) Candidaţii pentru ocuparea postului de director trebuie să fie absolvenţi cu diplomă

de licenţă ai învăţămantului superior de lunga durata în domeniul ştiinţelor socioumane,

juridice, administrative sau economice.

(3) Comisia de concurs sau, după caz, de examinare se stabileşte prin:

a) ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap;

b) dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean;

c) dispoziţie a primarului;

d) decizie a conducătorului cultului sau al organizaţiei neguvernamentale, după caz.

(4) Concursul sau, după caz, examenul constă în mod obligatoriu şi în prezentarea şi

susţinerea unui referat cuprinzând analiza sistemului de protecţie specială a persoanelor cu

handicap din unitatea administrativ-teritorială respectivă, insoţită de propuneri de

restructurare sau, după caz, de dezvoltare a acestui sistem.

(5) Numirea directorului se face prin una dintre modalităţile prevăzute la alin. (3).

(6) Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi pentru ocuparea

celorlalte funcţii de conducere din cadrul centrului de integrare prin terapie ocupaţională.

Art. 10 - (1) Directorul centrului de integrare prin terapie ocupaţională asigură

conducerea executivă a acestuia şi răspunde de buna lui funcţionare în îndeplinirea atribuţiilor

ce-i revin.

(2) În exercitarea atribuţiilor ce-i revin directorul centrului de integrare prin terapie

ocupaţională emite dispoziţii.

Art. 11 - Directorul centrului de integrare prin terapie ocupaţională îndeplineşte, în

condiţiile legii, următoarele atribuţii principale:

a) reprezintă centrul de integrare prin terapie ocupaţională în relaţiile cu autorităţile şi

instituţiile publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în

justiţie;

b) exercită atribuţiile ce revin centrului de integrare prin terapie ocupaţională în

calitate de persoană juridică;

c) exercită funcţia de ordonator de credite;

d) întocmeşte proiectul bugetului propriu al centrului de integrare prin terapie

ocupaţională şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, pe care le supune avizării

comitetului director;

e) numeşte şi eliberează din funcţie personalul din cadrul centrului de integrare prin

terapie ocupaţională, în condiţiile legii;

f) controleaza activitatea personalului şi aplică sancţiunile disciplinare sau

recompensele corespunzătoare, în condiţiile legii;

g) elaborează proiectele rapoartelor generale privind activitatea centrului de integrare

prin terapie ocupaţională, stadiul implementării strategiilor, pe care le prezintă spre avizare

comitetului director;

h) prezintă informări la cererea autorităţilor ori persoanelor juridice care au înfiinţat

sau, după caz, care finanţează centrul de integrare prin terapie ocupaţională, cu privire la

activitatea desfaşurată;

i) realizează şi propune proiecte Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap,

care au ca scop îmbunătăţirea activităţii de protecţie specială a persoanelor cu handicap;

j) asigură instruirea şi perfecţionarea personalului de specialitate;

k) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap, precum

şi cu alte organizaţii neguvernamentale, în acţiuni comune care vizează protecţia specială a

persoanelor cu handicap;

l) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Art. 12 - (1) Comitetul director este alcătuit din 5 membri, după cum urmează:

a) directorul centrului de integrare prin terapie ocupaţională, care este şi preşedintele

comitetului;

b) contabilul-şef sau, după caz, asistentul medical şef;

c) un reprezentant al autorităţilor ori persoanelor juridice care au înfiinţat sau, după

caz, care finanţează centrul de integrare prin terapie ocupaţională;

d) un reprezentant al unei organizaţii neguvernamentale care are ca obiect de activitate

protecţia specială a persoanelor cu handicap;

e) un reprezentant al asistaţilor.

(2) Membrii comitetului director nu beneficiază de îndemnizaţie.

(3) Comitetul director se întruneşte în şedinţa ordinară trimestrial, la convocarea

directorului, precum şi în şedinţa extraordinară ori de cate ori este necesar.

Art. 13 - Comitetul director îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) avizează proiectul bugetului propriu şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;

b) propune autorităţilor ori persoanelor juridice care au înfiinţat sau, după caz, care

finanţează centrul de integrare prin terapie ocupatională aprobarea structurii organizatorice şi

a numărului de personal;

c) analizează activitatea centrului de integrare prin terapie ocupaţională şi propune

măsuri şi programe de îmbunătăţire a activitatii de protectie speciala a persoanelor cu

handicap;

d) hotărăşte asupra înstrăinării mijloacelor fixe din patrimoniul centrului de integrare

prin terapie ocupaţională, altele decât bunurile imobile, în condiţiile legii;

e) aprobă statul de funcţii;

f) aprobă programele de activitate;

g) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau prin hotărâre a autorităţilor ori

persoanelor juridice care au înfiinţat sau, după caz, care finanţează centrul de integrare prin

terapie ocupaţională.

Art. 14 - Sancţionarea disciplinară sau eliberarea din funcţie a directorului centrului

de integrare prin terapie ocupaţională, precum şi a celorlalte persoane cu funcţii de conducere

se face de către:

a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau împuternicitul

legal al acestuia;

b) preşedintele consiliului judeţean;

c) primar;

d) conducătorul cultului sau al organizaţiei neguvernamentale, după caz.

Art. 15 - Centrele de integrare prin terapie ocupaţională funcţionează în coordonarea

Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap. Activitatea de coordonare şi de control

se exercită în condiţiile legii.

Art. 16 - Centrele de integrare prin terapie ocupaţională au următoarele atribuţii:

a) asigură cazarea, hrana, cazarmamentul şi condiţiile igienico-sanitare

corespunzătoare persoanelor cu handicap asistate, precum şi întreţinerea şi folosirea eficientă

a bazei materiale şi a bunurilor din dotare;

b) asigură asistenţă medicală curentă şi de specialitate, recuperare, îngrijire şi

supraveghere permanentă persoanelor cu handicap internate;

c) întocmesc proiecte şi programe proprii care să asigure creşterea calităţii activităţii

de protecţie specială a persoanelor cu handicap, în concordanţă cu specificul centrului,

potrivit politicilor şi strategiilor naţionale, judeţene şi locale;

d) elaborează programe individualizate sau de grup de terapie ocupaţională şi alte

tipuri de terapie, în vederea integrării socioprofesionale şi familiale, colaborând în acest sens

cu centre similare şi cu organizaţii neguvernamentale din ţară şi din străinătate;

e) identifică persoanele cu handicap care pot beneficia de programele de terapie şi

asigură includerea lor în aceste programe;

f) întocmesc rapoarte de anchetă psihosocială;

g) asigură realizarea activităţilor de recuperare a persoanelor cu handicap prin

implementarea programelor de terapie menţionate mai sus;

h) monitorizează şi analizează situaţia persoanelor cu handicap ulterior finalizării

programelor de terapie;

i) identifică mediile în care poate fi integrată orice persoană cu handicap care a parcurs

programele de terapie;

j) asigură condiţiile necesare desfăşurării programelor de terapie în vederea integrării

socioprofesionale a persoanelor cu handicap;

k) asigură echipamentul de muncă şi protecţie şi organizează activităţi de cunoaştere şi

respectare a normelor de protecţie şi igienă a muncii;

l) acordă sprijin şi asistenţă de specialitate în vederea prevenirii situaţiilor care pun în

pericol siguranţa persoanelor cu handicap;

m) asigură autofinanţarea centrului prin valorificarea serviciilor şi produselor realizate

în cadrul acestuia;

n) asigură remunerarea asistaţilor, în funcţie de munca depusă şi de beneficiile

obţinute;

o) organizează activităţi cultural-educative şi de socializare atât în interiorul centrelor,

cât şi în afara acestora;

p) asigură prin intermediul psiho- şi socioterapeuţilor integrarea persoanelor cu

handicap în grupuri mici şi mixte, prin realizarea unor relaţii interumane cu valoare

instructivă şi educativă;

r) dezvoltă parteneriate şi colaborează cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi

reprezentanţi ai societăţii civile, în vederea diversificării serviciilor de asistenţă specială, în

funcţie de realităţile şi de specificul local;

s) asigură consiliere şi informare atât familiilor, cât şi asistaţilor, privind problematica

socială (probleme familiale, psihologice etc.);

ş) intervin în combaterea şi prevenirea instituţionalizării ca posibilitate de abuz din

partea familiei;

t) intervin în sensibilizarea comunităţii la nevoile specifice ale persoanelor cu

handicap, în vederea integrării acestora într-o viaţă normală;

ţ) asigură respectarea standardelor şi indicatorilor stabiliţi de Autoritatea Naţională

pentru Persoanele cu Handicap;

u) promovează dezinstituţionalizarea prin strategii specifice.

Art. 17 - (1) În centrele de integrare prin terapie ocupaţională pot fi asistate persoane

cu handicap grav, accentuat sau mediu, la cererea acestora ori a întreţinătorilor legali, în limita

locurilor disponibile şi a resurselor financiare alocate de ordonatorul principal de credite.

(2) Condiţiile de internare şi asistare în centrele de integrare prin terapie ocupaţională

se stabilesc prin regulamentele proprii de organizare şi funcţionare aprobate în condiţiile

prevăzute de prezentul regulament-cadru.

Art. 18 - Instituţiile publice, alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice sunt

obligate să pună la dispoziţie centrelor de integrare prin terapie ocupaţională toate actele,

datele şi informaţiile pe care le deţin şi care sunt necesare în vederea îndeplinirii de către

acestea a atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul personalului de specialitate în sediile sau

domiciliile lor numai în vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite potrivit legii.

Art. 19 - Serviciile de specialitate din cadrul aparatului propriu al consiliilor judeţene

şi consiliilor locale sunt obligate să asigure centrelor de integrare prin terapie ocupaţională

sprijinul necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.

Art. 20 - Prezentul regulament-cadru stă la baza elaborării regulamentelor de

organizare şi funcţionare pentru fiecare unitate care se încadreaza în categoria centrelor de

integrare prin terapie ocupaţională.

(http://asistentasociala.pmb.ro/en/legi/13_persoane_handicap/10/

Regulament_A4HG_329_2003.htm, 30.03.2010)

Legea 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,

publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 589/08.08.2002

Capitolul I - Dispoziţii generale

Art. 1 Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale

şi constituie un obiectiv major al politicii de sănătate publică.

Art. 2 Guvernul României, prin organismele sale abilitate, întreprinde măsuri pentru

promovarea si apărarea sănătăţii mintale, prevenirea şi tratamentul tulburărilor psihice

Art. 3 Ministerul Sănătăţii şi Familiei este autoritatea competentă pentru organizarea

şi controlul activităţii de ocrotire a sănătăţii mintale a populaţiei.

Art. 4 Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează Programul naţional de sănătate

mintală şi profilaxie în patologia psihiatrică şi psihosocială, corespunzător cerinţelor de

sănătate ale populaţiei.

Art. 5 În sensul prezentei legi:

a) prin persoană cu tulburări psihice se întelege persoana bolnavă psihic, persoana cu

dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri,

precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de

diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice;

b) prin persoană cu tulburări psihice grave se înţelege persoana cu tulburări psihice

care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel

încat necesită ajutor psihiatric imediat;

c) prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui

serviciu medical;

d) prin echipă terapeutică se înţelege totalitatea profesioniştilor în domeniul sănătăţii

mintale implicaţi în asigurarea sănătăţii mintale, a asistenţei medicale şi în îngrijirea unei

persoane cu tulburări psihice, cum sunt: medic, psihiatru, psiholog, asistent medical

specializat, asistent social, ergoterapeut şi personal paramedical;

e) prin personal paramedical se înţelege un membru component al echipei terapeutice,

altul decât medicul sau asistentul medical specializat;

f) prin servicii complementare se înţelege serviciile care asigură îngrijiri de sănătate

mintala şi psihiatrice, precum: consiliere psihologică, orientare profesională, psihoterapie şi

alte proceduri medico-psihosociale;

g) prin servicii comunitare se înţelege serviciile care permit îngrijirea pacientului în

mediul său firesc de viaţă;

h) prin capacitate psihică se înţelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un

moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activităţi specifice;

i) prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face

faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice;

j) prin consimţământ se înţelege acordul persoanei cu tulburări psihice cu privire la

procedurile de internare, diagnostic şi tratament, care trebuie să fie liber de orice constrângere

şi precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să rezulte avantajele,

dezavantajele şi alternativele procedurilor respective, şi să fie reconfirmat în continuare ori de

câte ori este nevoie sau la iniţiativa persoanei în cauză;

k) prin discernamant se înţelege componenta capacităţii psihice, care se referă la o

faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conţinutul şi

consecinţele acestei fapte;

l) prin periculozitate socială se întelege atributul unei stări psihice sau al unui

comportament ce implică riscul unei vătămari fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al

unor distrugeri de bunuri materiale importante;

m) prin reprezentant legal se înţelege persoana desemnată, conform legislaţiei în

vigoare, pentru a reprezenta interesele unei persoane cu tulburări psihice;

n) prin reprezentant personal se înţelege persoana, alta decât reprezentantul legal, care

acceptă să reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice, desemnată de aceasta;

o) prin internare voluntară se înţelege internarea la cererea sau cu consimţământul

pacientului;

p) prin internare nevoluntară se înţelege internarea împotriva voinţei sau fără

consimţământul pacientului.

Capitolul II - Promovarea şi apărarea sănătăţii mintale şi prevenirea îmbolnavirilor

psihice

Art. 6 (1) Promovarea sănătăţii mintale vizează modele de conduită şi un mod de viaţă

sănătos, care cresc rezistenţa la factorii perturbatori şi reduc riscul de apariţie a bolilor

psihice.

(2) Promovarea sănătăţii mintale se realizează prin mijloace educaţionale şi

informaţionale specifice celor utilizate pentru promovarea bunăstării fizice.

Art. 7 (1) Apărarea sănătăţii mintale constă în adoptarea de măsuri de către instituţiile

abilitate prin lege, prin care să se limiteze răspândirea concepţiilor, atitudinilor şi

comportamentelor dăunătoare pentru sănătatea mintală, în special abuzul de substanţe

psihoactive, violenţa, comportamentul sexual anormal şi pornografia.

(2) Pentru a pune în aplicare aceste măsuri Ministerul Sănătăţii şi Familiei va colabora

cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul de Interne, Ministerul Tineretului şi

Sportului, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Consiliul Naţional al Audiovizualului şi

cu organizaţii neguvernamentale, cu asociaţii profesionale şi cu alte organisme interesate.

Art. 8 (1) Prevenirea îmbolnăvirilor psihice se realizează prin programe ştiinţifice,

medicale, educaţionale şi sociale, destinate:

a) întregii populaţii - prevenire generală;

b) grupurilor de populaţie cu risc semnificativ mai mare decât restul populaţiei de a

dezvolta tulburări psihice - prevenire selectivă;

c) grupurilor de populaţie cu risc înalt de îmbolnăvire psihică - prevenire focalizată.

(2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Academia de Ştiinţe Medicale şi institutele de

sănătate publică stabilesc măsuri specifice de identificare a factorilor de risc biologic,

psihologic şi social la nivelul întregii populaţii şi al diverselor grupuri de populaţie.

(3) Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează norme pentru depistarea precoce a

tulburărilor psihice şi de restabilire cât mai rapidă a sănătăţii mintale, exercitând totodata şi

controlul respectării acestora.

Art. 9 Măsurile privind promovarea şi apărarea sănătăţii mintale, precum şi prevenirea

îmbolnăvirilor psihice sunt active, integrate, multidisciplinare, implicând şi participarea

individului, a familiei şi a comunităţii.

Capitolul III - Evaluarea sănătăţii mintale şi proceduri de diagnostic al tulburărilor

psihice

Art. 10 (1) Evaluarea sănătăţii mintale se efectuează, prin examinare directă a

persoanei în cauză, numai de către medicul psihiatru.

(2) Evaluarea se va efectua în instituţii de sănătate mintala acreditate conform legii.

Art. 11 Evaluarea sănătăţii mintale se face cu consimţământul liber, informat şi

documentat al persoanei, cu excepţia situaţiilor specifice, stabilite de lege. În cazul în care

persoana evaluată are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi, aceasta

poate beneficia de asistenta reprezentantului personal sau legal.

Art. 12 Evaluarea stării de sănătate mintală se efectuează la cererea persoanei, la

internarea voluntară a acesteia într-o unitate psihiatrică sau la solicitarea expresă a unor

instituţii autorizate, în condiţiile unei internări silite.

Art. 13 (1) Obiectivul evaluării este stabilirea diagnosticului.

(2) În anumite cazuri specificate de lege evaluarea are ca obiective determinarea

capacităţii psihice şi a discernământului, stabilirea periculozităţii pentru sine sau pentru alte

persoane, determinarea gradului de incapacitate, invaliditate şi handicap psihic. Evaluarea

capacităţii psihice se efectuează pentru unele profesiuni care necesită acest fapt, categoriile

urmând să fie stabilite prin norme.

Art. 14 (1) În evaluarea sănătăţii mintale medicul psihiatru nu ia în considerare

criteriile neclinice, cum sunt: cele politice, economice, sociale, rasiale şi religioase, conflictele

familiale sau profesionale ori nonconformismul faţă de valorile morale, sociale, culturale,

politice sau religioase, dominante în societate.

(2) Faptul că o persoană a fost îngrijită ori spitalizată în trecut nu justifică un

diagnostic prezent sau viitor de tulburare psihică.

Art. 15 (1) Dacă în urma evaluării stării de sănătate mintală medicul psihiatru constată

prezenţa unei tulburări psihice, diagnosticul se formuleaza în conformitate cu clasificarea

Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în vigoare.

(2) Rezultatul evaluării se formulează în conformitate cu principiile şi procedurile

medicale în vigoare. El se consemnează în sistemele de evidenţă medicală şi este adus la

cunoştinţă persoanei în cauză, reprezentantului său personal sau legal ori, la cererea expresă,

autorităţilor în drept.

(3) În cazul în care în urma evaluării efectuate se ajunge la diagnosticarea unei

tulburări psihice, medicul psihiatru are obligaţia să formuleze un program terapeutic care se

aduce la cunoştinţa pacientului sau reprezentantului său personal ori legal.

Art. 16 (1) Persoana care este evaluată din punct de vedere al sănătăţii mintale are

dreptul la confidenţialitatea informaţiilor, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege.

(2) Persoana în cauză sau reprezentantul său legal are dreptul să conteste rezultatul

evaluării, să solicite şi să obţină repetarea acesteia.

Art. 17 Evaluarea sănătăţii mintale în cadrul expertizei medico-legale psihiatrice se

face în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Capitolul IV - Servicii medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală

Secţiunea 1 - Unităţi de asistenţă medicală pentru sănătatea mintală

Art. 18 (1) Serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie sunt acordate în cadrul

sistemului de asigurări sociale de sănătate prin:

a) reţeaua serviciilor de sănătate, predominant prin intermediul medicului de familie;

b) structuri specializate de sănătate mintală.

(2) Serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie se pot acorda şi prin reţeaua de

sănătate privată.

Art. 19 Asistenţa medicală şi îngrijirile primare de sănătate mintală sunt o

componentă a îngrijirilor de sănătate, ele fiind acordate atat în reţeaua ambulatorie de

psihiatrie, cât şi de către medicul de familie.

Art. 20 Bolnavii psihici monitorizaţi prin sistemul de asistenţă ambulatorie, indiferent

de statutul social pe care îl au, beneficiază de asistenţă medicală gratuită.

Art. 21 (1) În domeniul ocrotirii sănătăţii mintale medicul de familie are următoarele

responsabilităţi:

a) promovarea şi apărarea sănătăţii mintale şi prevenţia tulburărilor psihice;

b) participarea la îngrijirea ambulatorie a tulburărilor psihice, intervenţia terapeutică

de urgenţă în limitele competenţei sale, conform metodologiei elaborate de Ministerul

Sănătăţii şi Familiei, trimiterea persoanelor cu tulburări psihice către reţeaua de asistenţă

medicală şi îngrijiri de sănătate mintală.

(2) Pentru realizarea obiectivelor menţionate mai sus se asigură competenţa

profesioniştilor din reţeaua primară prin formare profesională continuă.

(3) Serviciile medicale şi îngrijirile de sănătate mintală, prestate în reţeaua de îngrijiri

primare de sănătate, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât şi calitativ prevederilor legale în

vigoare.

(4) Serviciile medicale şi îngrijirile de sănătate mintală, prestate în reţeaua de sănătate

privată, trebuie să corespundă atât cantitativ, cât şi calitativ prevederilor prezentei legi.

Art. 22 Serviciile specializate de sănătate mintală se realizează prin următoarele

structuri:

a) centrul de sănătate mintală;

b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie şi consiliere psihologică, de

psihoterapie şi de logopedie;

c) centrul de intervenţie în criză;

d) servicii de îngrijire la domiciliu;

e) spitalul de psihiatrie;

f) staţionarul de zi;

g) secţia de psihiatrie din spitalul general;

h) compartimentul de psihiatrie de legătura din spitalul general;

i) centre de recuperare şi reintegrare socială;

j) ateliere şi locuinţe protejate;

k) centrul de consultanţă privind violenţa în familie.

Art. 23 De serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală aparţin şi furnizorii de

servicii complementare îngrijirii psihiatrice, şi anume: consultanţă, informare şi educare

publică a persoanelor cu tulburări psihice.

Secţiunea 2 - Norme de îngrijire

Art. 24 Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţa medicală, îngrijiri şi

protecţie socială de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate

cerinţelor lor de sănătate.

Art. 25 Pentru asigurarea calităţii îngrijirilor serviciile de sănătate mintală trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie accesibile din punct de vedere geografic, prin repartizarea judicioasă în

teritoriu a unităţilor din sectorul public;

b) să asigure continuitatea îngrijirilor şi acoperirea diversităţii nevoilor de evaluare,

tratament, reabilitare şi reintegrare a persoanelor cu tulburări psihice;

c) să asigure şi să dezvolte modele de îngrijire comunitară;

d) să dispună, după caz, de personal medical, paramedical şi auxiliar calificat, în

număr suficient şi supus unui proces continuu de formare profesională;

e) să dispună de spaţii, amenajări şi echipamente care sa permită proceduri de evaluare

şi terapie adecvate şi active pentru asigurarea de îngrijiri complete, în conformitate cu

normele internaţionale;

f) să asigure folosirea unor metode terapeutice şi a unor mijloace care să restabilească,

să menţină şi să dezvolte capacitatea persoanelor cu tulburări psihice de a face faţă singure

propriilor inabilităţi şi handicapuri şi de a se autoadministra;

g) să permită exercitarea drepturilor cetăţenesti şi a celor ce derivă din calitatea de

pacient, cu excepţia situaţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare;

h) să respecte şi să asigure condiţii pentru viaţa particulară a persoanei cu tulburări

psihice;

i) să respecte şi să fie adaptate convingerilor religioase şi culturale ale persoanelor cu

tulburări psihice;

j) să asigure accesul pacienţilor la procesul de evaluare a îngrijirilor.

Art. 26 (1) Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărata de daunele pe care ar

putea sa i le producă administrarea nejustificată a unui medicament sau a unor proceduri de

diagnostic şi tratament, de maltratările din partea altor pacienţi, ale personalului de serviciu

sau ale altor persoane ori de alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică sau psihică.

(2) Îngrijirile oricărei persoane cu tulburări psihice se acordă în mediul cel mai puţin

restrictiv, prin proceduri cât mai puţin restrictive, care să respecte pe cât posibil integritatea sa

fizică şi psihică şi să raspundă în acelaşi timp nevoilor sale de sănătate, precum şi necesităţii

de a asigura securitatea fizică a celorlalti.

Art. 27 Scopul îngrijirilor acordate oricărei persoane cu tulburări psihice este apărarea

şi întărirea autonomiei personale.

Art. 28 Tratamentul şi îngrijirile acordate persoanei cu tulburări psihice se bazează pe

un program terapeutic individualizat, discutat cu pacientul, revizuit periodic, modificat atunci

când este nevoie şi aplicat de către personal calificat.

Art. 29 (1) În alcătuirea şi în punerea în aplicare a programului terapeutic medicul

psihiatru este obligat să obţină consimţământul pacientului şi să respecte dreptul acestuia de a

fi asistat în acordarea consimţământului.

(2) Medicul psihiatru poate institui tratamentul fără obţinerea consimţământului

pacientului în următoarele situaţii:

a) comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de vătămare pentru el

însuşi sau pentru alte persoane;

b) pacientul nu are capacitatea psihică de a înţelege starea de boală şi necesitatea

instituirii tratamentului medical;

c) pacientul a fost pus sub interdicţie în urma unei proceduri juridice anterioare şi s-a

instituit tutela;

d) pacientul este minor, medicul psihiatru fiind obligat să solicite şi să obţină

consimţământul reprezentantului personal sau legal al pacientului.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), în care nu se obţine sau nu se poate

obţine consimţământul reprezentantului personal ori legal al pacientului, medicul psihiatru

acţionează pe propria răspundere, instituind procedurile de diagnostic şi tratament pe care le

consideră necesare pe perioada strict necesară atingerii scopului urmărit. Aceste cazuri vor fi

notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a procedurii, în conformitate cu prevederile

art. 52.

Art. 30 Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient sau de

reprezentantul sau personal ori legal, medicul psihiatru având obligaţia să informeze pacientul

sau reprezentantul său personal ori legal asupra urmărilor întreruperii tratamentului. Medicul

psihiatru are dreptul de a continua aplicarea măsurilor terapeutice pe perioada strict necesară

în cazul în care apreciază ca întreruperea tratamentului are drept consecinţă apariţia

periculozităţii pentru sine sau pentru alte persoane, din cauza bolii. Aceste cazuri vor fi

notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a procedurii, în conformitate cu prevederile

art. 52.

Art. 31 În situaţiile în care medicul psihiatru suspectează existenţa unui conflict de

interese între pacient şi reprezentantul său personal sesizează parchetul pentru desemnarea

unui reprezentant legal.

Art. 32 Toate deciziile terapeutice se comunică imediat pacientului şi se consemnează

în dosarul medical al acestuia în cel mai scurt termen.

Art. 33 (1) Întreaga echipă terapeutică este obligată să păstreze confidenţialitatea

informaţiilor, cu excepţia situaţiilor prevăzute de prezenta lege.

(2) Situaţiile în care pot fi dezvăluite informaţii referitoare la o persoană cu tulburare

psihică sunt urmatoarele:

a) există o dispoziţie legală în acest sens;

b) stabilirea vinovăţiei în cazul unei infracţiuni prevăzute de lege;

c) acordul persoanei în cauză;

d) este necesară pentru exercitarea profesiunii, cu condiţia respectării anonimatului

persoanei în cauză.

(3) Pot fi transmise dosare şi informaţii medicale între diferite unităţi sanitare, la

cerere sau cu ocazia transferului, dacă pacientul acceptă transferul.

(4) Când anumite informaţii referitoare la un tratament actual sau trecut privind un

pacient sunt necesare unei instanţe de judecată sau Colegiului Medicilor din România, care

judecă în legatură cu o cauză, medicul curant este autorizat să aducă dovezi de orice fel

privind pacientul şi comunicări ale informaţiilor aflate sub semnul confidenţialităţii.

(5) Orice pacient sau fost pacient are acces la toată documentaţia medicală din

serviciile unde a fost îngrijit, cu excepţia cazurilor în care:

a) dezvăluirea unor asemenea documente medicale ar putea să fie în detrimentul

sănătăţii sale fizice şi mintale, acest fapt fiind stabilit de către medicul-şef sau de către

medicul curant;

b) a fost efectuată o specificaţie scrisă asupra riscului acestui efect pe dosarul

pacientului, aplicată numai persoanelor care sunt pacienţi în prezent, nu şi foştilor pacienţi.

Art. 34 (1) Orice pacient sau fost pacient are dreptul de a înainta plângeri în

conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

(2) Plângerile pacienţilor pot fi formulate şi de reprezentanţii personali sau legali ai

acestora privind încalcarea drepturilor pacienţilor prevăzute de prezenta lege.

Secţiunea 3 - Drepturile persoanelor cu tulburări psihice

Art. 35 1) Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii

medicale şi îngrijiri de sănătate mintală disponibile.

(2) Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este îngrijită ca atare

trebuie tratată cu omenie şi în respectul demnităţii umane şi să fie apărată împotriva oricărei

forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor

vătămătoare şi degradante.

(3) Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică.

(4) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate

drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale recunoscute în Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului, precum şi în alte convenţii şi tratate internaţionale în materie, la care

România a aderat sau este parte, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(5) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului,

să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii. Administraţia publică locală, prin organismele

competente, asigură integrarea sau reintegrarea în activităţi profesionale corespunzătoare

stării de sănătate şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a persoanelor cu tulburări

psihice.

(6) Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească îngrijiri comunitare,

în sensul definit de prezenta lege.

Art. 36 (1) Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:

a) recunoaşterea de drept ca persoană;

b) viaţă particulară;

c) libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de îngrijire,

libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără nici un fel de cenzură,

libertatea de a primi vizite particulare ale unui consilier ori ale unui reprezentant personal sau

legal şi, ori de câte ori este posibil, şi ale altor vizitatori, libertatea de acces la serviciile

poştale şi telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la televiziune;

d) libertatea religioasă sau de convingere.

(2) Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mintală trebuie să fie pe cât

posibil cât mai apropiate de viaţa normală a persoanelor de vârstă corespunzătoare.

(3) Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:

a) mijloace de educaţie;

b) posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii zilnice,

distracţiilor sau comunicării;

c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii active, adaptate

mediului său social şi cultural, încurajări pentru folosirea acestor mijloace şi măsuri de

readaptare profesională de natură să îi uşureze reinserţia în societate.

(4) Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată.

(5) Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mintală nu

trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia.

Art. 37 Studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte

tratamente susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe

ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu consimţământul acesteia,

în cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de etică din cadrul unităţii

de psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul şi-a dat cu adevarat

consimţământul, în cunoştinţă de cauză, şi că acesta răspunde interesului pacientului.

Art. 38 (1) Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mintală fiecare pacient

trebuie să fie informat de îndata ce este posibil, într-o formă şi într-un limbaj pe care să poată

să le înţeleagă, asupra drepturilor sale, în conformitate cu prevederile legii, iar această

informare va fi insoţită de explicarea drepturilor şi a mijloacelor de a le exercita.

(2) Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi atât timp cât această

incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţă reprezentantului său personal

sau legal.

(3) Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să desemneze persoana

care va fi informată în numele său, precum şi persoana care va fi însărcinată să îi reprezinte

interesele pe langa autorităţile serviciului.

Art. 39 Persoanele care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt deţinute în

cadrul unei urmăriri sau al unei anchete penale şi despre care s-a stabilit că au o tulburare

psihică, precum şi persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor

medicale de siguranţă prevazute de Codul penal primesc asistenţă medicală şi îngrijirile de

sănătate mintală disponibile, conform prevederilor legii.

Capitolul V - Internarea într-o unitate de psihiatrie

Art. 40 Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din considerente medicale,

înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi de tratament.

Secţiunea 1 - Internarea voluntară

Art. 41 Internarea voluntară se aplică în acelaşi mod ca şi primirea în orice alt serviciu

medical şi pentru orice altă boală.

Art. 42 Internarea voluntară într-un serviciu de psihiatrie se realizează cu respectarea

normelor de îngrijire şi a drepturilor pacientului, prevăzute la art. 25-28, art. 29 alin. (1) şi la

art. 32-38.

Art. 43 Orice pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate mintală are dreptul

de a se externa la cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile

care justifică menţinerea internării împotriva voinţei pacientului.

Secţiunea 2 - Internarea nevoluntară

Art. 44 Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările

de internare voluntară au fost epuizate.

Art. 45 O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai

dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi

consideră că:

a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine

sau pentru alte persoane;

b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă şi a cărei judecată este

afectată, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar impiedica să i se

acorde tratamentul adecvat.

Art. 46 Internarea nevoluntară se realizează numai în spitale de psihiatrie care au

condiţii adecvate pentru îngrijiri de specialitate în condiţii specifice.

Art. 47 (1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către:

a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această

persoană;

b) familia persoanei;

c) reprezentanţii serviciilor abilitate ale administraţiei publice locale;

d) reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei, parchetului sau ai pompierilor.

(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub semnatură de către

persoanele menţionate la alin. (1), cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea

circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de identitate

ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale cunoscute.

Art. 48 Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se realizează, de regulă,

prin intermediul serviciului de ambulanţă. În cazul în care comportamentul persoanei în cauză

este vadit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul de

psihiatrie se realizează cu ajutorul poliţiei, jandarmeriei, pompierilor, în condiţiile respectării

tuturor măsurilor posibile de siguranţă şi respectării integrităţii fizice şi demnităţii persoanei.

Art. 49 Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse

şi după aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat

persoana respectivă cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric, precum şi

de a informa reprezentantul personal sau legal al pacientului, în termen de cel mult 72 de ore,

asupra acestei hotărâri.

Art. 50 Dacă medicul nu deţine informaţii referitoare la existenţa sau la adresa unui

reprezentant personal ori legal al pacientului, are obligaţia de a informa autoritatea tutelară.

Art. 51 Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive medicale pentru

internare nevoluntară, nu va reţine persoana adusă şi va înscrie decizia sa, cu motivarea

respectivă, în documentaţia medicală.

Art. 52 (1) Decizia de internare nevoluntară se confirmă în termen de cel mult 72 de

ore, pe baza notificării făcute de către medicul care a internat pacientul, de către o comisie de

revizie a procedurii, alcatuită din 3 membri numiţi de directorul spitalului, şi anume: 2

psihiatri, pe cât posibil alţii decât cel care a internat persoana, şi un medic de altă specialitate

sau un reprezentant al societăţii civile.

(2) Această comisie procedează la examinarea periodică a pacientului internat

nevoluntar, în termen de maximum 15 zile, sau la solicitarea medicului care are pacientul în

îngrijire.

(3) Comisia are obligaţia de a consemna decizia luată în dosarul medical al pacientului

şi de a informa pacientul şi reprezentantul său personal sau legal asupra deciziei luate.

Art. 53 (1) Decizia de internare nevoluntară este notificată în cel mult 24 de ore şi este

supusă revizuirii parchetului de pe lângă instanţa judecătorească competentă. În acest scop

unitatea spitalicească în care se află internat pacientul este obligată să pună la dispoziţie

parchetului de pe lângă instanţa judecatorească competentă documentele medicale referitoare

la pacientul în cauză.

(2) În situaţia în care parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă

consideră ca internarea nevoluntară este nejustificată, se va dispune efectuarea unei noi

examinari psihiatrice de către o altă comisie medico-legală, în condiţiile prevăzute de

legislaţia în vigoare.

Art. 54 (1) Împotriva hotărârii de internare nevoluntară pacientul, reprezentantul

personal sau legal al acestuia poate sesiza instanţa judecatorească competentă, potrivit legii.

În cadrul procesului, dacă starea sa o permite, pacientul este audiat de către judecător; în

situaţia în care acest lucru nu este posibil, judecătorul se deplasează la unitatea în care este

internat pacientul pentru audieri. Judecarea se face în procedură de urgenţă.

(2) Pacientul, familia sau reprezentantul său legal ori personal are dreptul să solicite

efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice, în condiţiile prevăzute de legislaţia în

vigoare.

Art. 55 În cazul în care un pacient internat voluntar îşi retrage consimţământul şi sunt

întrunite condiţiile prevăzute la art. 45, medicul psihiatru curant declanşează procedura de

menţinere a internării nevoluntare.

Art. 56 În situaţia în care nu se mai constată condiţiile care au determinat hotărârea de

internare nevoluntară, fapt confirmat şi de medicul psihiatru care are în îngrijire pacientul,

comisia de revizie a procedurii decide externarea după examinarea directă a pacientului. În

acest caz pacientul are dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita

continuarea tratamentului în urma consimţământului scris.

Art. 57 (1) Dacă instanţa judecătorească competentă nu autorizează internarea

nevoluntară sau retrage autorizaţia, persoana în cauză are dreptul de a părăsi imediat unitatea

spitalicească sau poate solicita, în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului.

(2) Dacă o persoană aflată în procedura de internare nevoluntară părăseşte unitatea

spitalicească fără să existe decizia comisiei de revizie a procedurii sau hotărârea instanţei de

judecată competente, unitatea spitalicească are obligaţia de a sesiza imediat organele de

poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă, precum şi familia,

reprezentantul personal sau legal al pacientului.

Art. 58 Pacientul internat nevoluntar este tratat în condiţii similare celor în care sunt

îngrijiţi ceilalţi pacienţi din unitatea de psihiatrie respectivă, cu respectarea prevederilor art.

37.

Art. 59 (1) Restricţiile privind libertăţile individuale ale pacientului internat

nevoluntar sunt limitate de starea sa de sănătate şi de eficienţa tratamentului. Nu pot fi

limitate drepturile pacientului privind:

a) comunicarea, conform dorinţei sale, cu orice autoritate cu atribuţii în domeniul de

competenţă legat de situaţia sa, cu membrii familiei sau cu avocatul;

b) accesul la corespondenţa personală şi utilizarea telefonului în scop privat;

c) accesul la presă sau la publicaţii;

d) dreptul la vot, dacă nu se afla într-o situaţie de restrângere a drepturilor cetăţeneşti;

e) exercitarea liberă a credinţei religioase.

(2) Pacientul internat nevoluntar are dreptul de a fi informat asupra regulamentului de

funcţionare a unităţii spitaliceşti.

(3) Internarea nevoluntară nu constituie o cauză de restrângere a capacităţii juridice a

pacientului.

Capitolul VI – Sancţiuni

Art. 60 Nerespectarea de către profesioniştii în domeniul sănătăţii mintale a

confidenţialităţii datelor despre persoana cu tulburări psihice, a principiilor şi a procedurilor

referitoare la obţinerea consimţământului, a instituirii şi a menţinerii tratamentului, a

procedurilor de internare nevoluntară a pacientului, precum şi a drepturilor pacientului

internat atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform

prevederilor legale.

Capitolul VII - Finanţarea serviciilor de sănătate mintală

Art. 61 Serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală acordate persoanelor

asigurate se finanţează din bugetul asigurărilor sociale de sănătate.

Art. 62 Activităţile profilactice din patologia psihiatrică şi psihosocială, precum şi

îngrijirile preventive de sănătate mintală se finanţează de la bugetul de stat.

Capitolul VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 63 Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în colaborare cu Ministerul Justiţiei,

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casa Naţională

de Asigurări de Sănătate, precum şi organele administraţiei publice locale vor lua măsurile de

punere în aplicare a prevederilor prezentei legi.

Art. 64 Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Decretul nr. 313/1980

privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 83 din

16 octombrie 1980.

Anexa

Fişă de evaluare 1

Te rog să răspunzi la următoarele întrebări înainte să începi munca în grup:

Starea mentală

Eu mă simt

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

deloc bine bine

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

nesigur încrezător

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

fără energie plin de energie

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

obosit foarte activat

Abilităţi cognitive

Pot să mă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

concentrez puţin concentrez bine

Mă simt

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

confuz organizat

Schimbările în modul meu de a percepe (ex. aud voci, am sentimentul că sunt urmărit)

mă afectează

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

foarte mult deloc

Abilităţi sociale

Într-un grup mă simt

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

nesigur încrezător

Să-mi spun propriile idei într-un grup este

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

foarte dificil uşor

A interacţiona cu alţi oameni din grup este

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

foarte dificil uşor

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ciudat confortabil

Despre munca în grup

Mă aştept ca acest proiect să fie

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

plictisitor distractiv

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

dificil uşor

Fişă de evaluare 2

Te rog să răspunzi la următoarele întrebări imediat după terminarea muncii tale în grup:

Starea mentală

Eu mă simt

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

deloc bine bine

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

nesigur încrezător

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

fără energie plin de energie

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

obosit foarte activat

Abilităţi cognitive

Pot să mă

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

concentrez puţin concentrez bine

Mă simt

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

confuz organizat

Schimbările în modul meu de a percepe (ex. aud voci, am sentimentul că sunt urmărit)

mă afectează

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

foarte mult deloc

Abilităţi sociale

Într-un grup mă simt

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

nesigur încrezător

Să-mi spun propriile idei într-un grup este

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

foarte dificil uşor

A interacţiona cu alţi oameni din grup este

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

foarte dificil uşor

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ciudat confortabil

Despre munca în grup

Mă aştept ca acest proiect să fie

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

plictisitor distractiv

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

dificil uşor

Fişa bolnavului

1. DATE DE IDENTIFICARE

Nume:

Prenume:

Adresă: Str.............................nr.........bl.......ap.........oraş/localitate.............................cod...........

Telefon:

Vârstă:

Ocupaţie / studii:

Naţionalitate:

Stare civilă:

Diagnostic şi data diagnosticului:

2. ISTORICUL BOLII ŞI CONTEXTUL DECLANŞĂRII ACESTEIA

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

3. TRATAMENTE ÎNTREPRINSE PÂNĂ ACUM ŞI STADIUL ACTUAL AL BOLII

Intervenţii chirurgicale

Chimioterapie

Radioterapie

Stadiul actual al bolii/evoluţie

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

4. Familia (înţelegerea sistemică)

5. Ciclul vieţii (căsătorie, copii)

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

6. Membrii/componenţă (vârstă, ocupaţie, sănătate, altele)

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

7. Dinamica

Comunicare/relaţii bune

Familie divizată

Membrii distanţi

Posibilitatea exprimării sentimentelor negative/răbufnire

Congruenţa şi transparenţa comunicării

Stiluri de comunicare

Distribuţia/redistribuţia rolurilor

8. Scopuri

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

9. Valori

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

10. Persoana care îngrijeşte bolnavul

Cine este:

Servicii asigurate de aceasta:

11. Medicaţie

12. Mobilizare

13. Servicii casnice

14. Suport emoţional

15. Nutriţie

16. Igienă

17. Persoanele/persoana cele/cea mai apropiată de bolnav

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

18. Reţeaua de suport şi felul relaţiilor cu aceasta

Felul suportului Familia lărgită Prieteni Vecini Biserică Sistemul sanitar

Suport emoţional

Suport material

Suport instrumental

Suport spiritual

Vizite/frecvenţă

19. Resurse

20. Auto-întreţinere prin:

21. Ajutorare auxiliare de la:

22. Alte persoane/instituţii decât cele menţionate mai sus:

23. LOCUINŢA

Bloc Casă

Camere

De când locuiesc aici

Dotarea locuinţei

24. SITUAŢIA FINANCIARĂ

1. Veniturile familiei

Provenienţa Cine Suma

Salarii

Pensii

Ajutor social

Ajutor de şomaj

Îngrijitor ISTH

Alocaţii de stat pentru copii

Altele

2. Cheltuielile familiei

Denumirea Suma

Chirie/întreţinere

Electrivitate

Telefon

Medicamente

Altele

3. Datoriile familiei

Suma totală:

Provenienţa datoriei:

25. EVALUAREA FIZICĂ ŞI EMOŢIONALĂ

1. Evaluarea fizică

Dizabilităţi Nutriţie

Mobilitate redusă Vedere (-) Apetit slab Tub de alimentare

Imobilitate Auz (-) Apetit păstrat Dietă lichidă

Dependenţă de oxigen Comunicare Apetit absent

2. Evaluare emoţională

Stare mentală

alert orientat confuz dezorientat coma vigile comă

Stare emoţională

Optimist Deprimat Pasiv Izolat

Calm Plâns Anxios Îngrijorat

Temător Fără speranţă Neajutorat Revoltat

Trist Depresie severă Gânduri suicidare

26. RELIGIE

27. NEVOI

1. Materiale

Financiare

Medicamente

Aparatură

2. Emoţionale

3. Fiziologice

4. Spirituale

5. Altele

Nevoi stringente:

28. RISC POSIBIL DUPĂ DECES

Copii sub 18 ani

29. Implicarea limitată a comunităţii

30. Conflicte/vinovăţie nerezolvate

31. Moartea = pierderea unei companii constante

32. Pensionat/neajutorat

33. Nevoia unui suport constant

34. Nevoi fizice/financiare

35. Membru dependent

(Ruxandra-Maria Crăciun, Asistarea (acompanierea) bolnavului terminal în context

familial. Situaţia din românia, Editura Lumen, 2006, p.218)

Plan – Tratament – Săptămânal

Timp Luni Marţi Miercuri Joi Vineri

8°°

8°°-9°°

9°°-10°°

10°°-11°°

11°°-12°°

12°°-13°° Pauza de prânz

13°°-14°°

14°°- 15°°

15°°-16°°

16°°-17°°

(Linii directoare pentru echipe multidisciplinare 2, Curs structurat pentru terapie

ocupaţională)

Bibliografie

Enăchescu C. (1979), Igiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici, Bucureşti: Editura

Medicală

Tudose Florin, Tudose Cătălina şi Dobranici Letiţia (2002), Psihopatologie şi psihiatrie

pentru psihologi, Bucureşti: Editura INFOMedia

Jeican Rodica (2001), PSIHIATRIE pentru medicie de familie, Cluj-Napoca: Editura Dacia

Butler Alan şi Pritchard Colin (1993), Bolile mintale, Bucureşti: Ed. Alternative

Popescu Al. Alexandru (1993), Terapia ocupaţională şi ergoterapia, Vol. I, Bucureşti:

Editura Cerma

Mârza Dănilă Doina (1997), Ergoterapie – note de curs, Bacău: Editura Universitară din

Bacău

Coord. Manes Sabina (2008), 83 de jocuri psihologice pentru animarea grupurilor, Iaşi:

Editura Polirom

Crăciun Ruxandra-Maria (2006), Asistarea (acompanierea) bolnavului terminal în context

familial. Situaţia din românia, Iaşi: Editura Lumen

Coord. şt. Romila Aurel (2000), DIAGNOSTIC AND STATISTICAL MANUAL OF MENTAL

DISORDERS. FOURTH EDITION TEXT REVISION – IV

Mircea Ioana (2004), Compendiu de recuperare medicală, Oradea

Norbert Sillamy (1998), Larousse. Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Univers

Enciclopedic

http://www.rethink.org/about_mental_illness/what_causes_mental_illness/index.html

http://www.scribd.com/doc/11557200/Sa-Intelegem-Bolile-Psihice

http://facultate.regielive.ro/referate/medicina/

ergoterapia_terapia_ocupationala_si_ergoterapia-46681.html

http://articole.famouswhy.ro/relatia_bolnavului_psihic_cu_familia_sa/

http://www.medicina-familiei.ro/psihologie/154-ce-facem-daca-avem-un-bolnav-psihic-in-

familie.html

http://liviacatalina.blogspot.com/ (30.03.2010)

http://asistentasociala.pmb.ro/en/legi/13_persoane_handicap/10/

Regulament_A4HG_329_2003.htm (30.03.2010)

DEX http://dexonline.ro/

http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html (1.04.2010)

http://www.anph.ro/admin/doc/upload/serviciu/criterii%20MO.pdf, 18.04.2010)

http://www.studentie.ro/Cursuri/Terapia-ocupationala-si-ergoterapia/Curs-Terapia-

ocupationala-si-ergoterapia-PROCESUL-SI-EVALUAREA-

TERAPI_i47_c1053_55138.html, 20.04.2010

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Incluziune%20si

%20asistenta%20sociala/Proiecte_cu_finatare_externa/7%20-%20Manual_participant.pdf,

22.04.2010