Dreptul Familiei

VIOREL DAGHIE NORA ANDREEA DAGHIE

DREPTUL FAMILIEI

Note de curs

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi 2006

3

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE

DESPRE FAMILIE

SECŢIUNEA I CARACTERIZAREA RELAŢIILOR DE FAMILIE

Privită ca fenomen social, familia e considerată o formă de relaţii sociale stabilită între persoanele legate între ele prin căsătorie sau rudenie. În consecinţă familia se compune din soţi, părinţi şi copii, precum şi uneori, alte persoane între care există relaţii de rudenie.

În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare1. Sociologii definesc familia în mod diferit, fiecare punând accentul pe unul sau mai multe aspecte privind structura, funcţiile şi caracteristicile familiei2.

Relaţiile de familie pot fi caracterizate cu prioritate prin caracterul complex, în cadrul lor apar aspecte morale, psihologice şi economice între persoanele care formează comunitatea de viaţă şi interese.

Familia poate fi privită şi ca o realitate biologică sub aspectul uniunii dintre bărbat şi femeie şi al procreaţiei3. Astfel, familia ia naştere prin căsătorie, fiind iniţial formată din cei doi soţi, însă familia tipică este aceea alcătuită din părinţi şi copii.

Familia dă naştere următoarelor raporturi: a) de căsătorie, care constituie baza familiei; b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei; c) cele dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raporturilor

dintre soţi; d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie. Având în vedere componenţa ei, familia poate fi simplă /

nucleară, formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi sau extinsă / largă, formată şi din alte persoane decât în primul caz4.

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VI-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 1 2 De exemplu, Dicţionarul de filozofie (Bucureşti, Ed. Politică, 1978) defineşte familia ca „formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legaţi prin consanguinitate şi înrudire”, iar dicţionarul U.N.E.S.C.O. înţelege prin familie „forma de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual” (cf. A.Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, T.U.B., 1983, p.6). 3 A.Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, Familia şi rolul ei în societatea…, Ed. Dacia, Cluj, p. 5. 4 În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Au apărut familia monoparentală compusă din mama necăsătorită şi copiii săi, precum şi căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă şi copiii lor, care nu are la bază căsătoria.

4

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familiei. În acest înţeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege5.

Relaţiile de familie prezintă aspecte personale nepatrimoniale şi aspecte patrimoniale.

Potrivit dispoziţiilor Codului familiei, familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copiii lor, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiilor asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele ale familiei. SECŢIUNEA a II-a CARACTERELE ŞI FUNCŢIILE FAMILIEI

Familia, ca celulă de bază a societăţii, este o instituţie care se bucură de protecţia legii fundamentale în unele dinte statele europene. În acest sens, iată câteva dintre referirile pe care le face Constituţia României:

• Familia se întemeiază pe căsătorie liber consimţită între soţi, pe egalitatea şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. (art. 48, pct. 1)

• Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. (art. 48, pct. 3)

• Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. (art. 49, pct. 1)

• Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţia socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. (art. 49, pct. 2)

• Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. (art. 50)

• Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cărora răspundere le revine. (art. 29, pct. 6)

În doctrina juridică sunt menţionate trei funcţii ale familiei: funcţia de perpetuare a speciei, funcţia educativă şi funcţia economică.

2.1. Reproducerea populaţiei, perpetuarea speciei umane

Această funcţie trebuie menţionată cu întâietate în raport cu

celelalte, ţinând cont de faptul că asigură însăşi existenţa omenirii. Fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput.

Familia are la bază, în primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică către sexul opus şi, totodată nevoia de a avea şi a creşte copii. Dar, condiţiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătură cu relaţiile sociale, atât din cadrul familiei, cât şi din societate. Creşterea populaţiei este influenţată în mod direct de structura economică a societăţii, de structura diferitelor

5 A. Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, op.cit., p. 5.

5

organisme şi de politica societăţii privind natalitatea. Copiii constituie, în cadrul familiei, un important factor de coeziune, de echilibru moral şi juridic, de potenţare a sentimentelor, de bucurie şi de încredere în viitor, în acelaşi timp viitorul naţiunii6.

2.2. Funcţia educativă Familia a avut în toate timpurile un rol important în educaţia

copiilor. Ea dă copilului primele noţiuni despre conduită, morală, bine şi rău, imprimă personalităţii sale în formare reguli şi deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur, având drept unică finalitate formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală şi armonioasă.

Părinţii sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, spre a-l face folositor colectivităţii (art. 101, alin. 2 C.fam.). Aceasta reprezintă o aplicaţiune, în planul relaţiilor de familie, a unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale edictate în Constituţia României (art. 29 pct. 6).

Autoritatea tutelară, la rândul ei, este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului (art. 108, clin. 1 C.fam.).

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancţiuni precum: decăderea din drepturile părinteşti, potrivit dispoziţiilor art. 109 C.fam., darea copilului în plasament familial sau încredinţarea lui spre creştere şi educare a unor terţe persoane sau se angajează chiar răspunderea civilă, administrativă sau penală a părinţilor7.

2.3. Funcţia economică

Funcţia economică a familiei este influenţată de gradul de dezvoltare social-economică a societăţii şi, pe de altă parte, importanţa acesteia diferă de la o societate la alta8. Din punctul de vedere al dreptului familiei ea se concretizează în regimul comunităţii de bunuri al soţilor, suportarea în comun a cheltuielilor gospodăriei casnice, precum şi în obligaţia legală de întreţinere a anumite cazuri.

6 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 5. 7 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 5. 8 M.Banciu, Drepturl familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 10.

6

CAPITOLUL II NOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE

DREPTULUI FAMILIEI

SECŢIUNEA I DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI FAMILIEI

Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale izvorâte din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează în următoarele raporturi de familie:

a) Raporturile de căsătorie. Normele dreptului familiei reglementează aspectele legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi (art. 3-44 C.fam.);

b) Raporturile rezultate din rudenie. Prin rudenie se înţelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele (rudenie în linie

7

directă) sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală);

c) Raporturile rezultate din adopţie. Efectele adopţiei sunt diferenţiate în funcţie de felul adopţiei: cu efecte restrânse sau cu efecte depline. În prezent, legislaţia română reglementează numai adopţia cu efecte depline, ale unei filiaţii fireşti;

d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. În această categorie se includ: unele relaţii între foştii soţi (art. 41 C.fam.); obligaţia de întreţinere între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi acel copil (art. 87 C.fam.); raporturile care se nasc în legătură cu plasamentul familial şi din încredinţarea sau luarea minorilor spre creştere şi educare (art. 88 C.fam.); unele raporturi dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală şi minorul îndreptăţit la întreţinere.

Raporturile care se stabilesc între membrii familiei nu aparţin în totalitate dreptului familiei, ci numai acelea care se nasc din căsătorie, rudenie, adopţie şi cele asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu acestea. Tot astfel, nu aparţin dreptului familiei raporturile succesorale dintre membrii familiei9.

SECŢIUNEA a II-a PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

Dintr-o analiză atentă a prevederilor legale care reglementează relaţiile de familiei, rezultă că drept fundament următoarele idei diriguitoare:

2.1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei.

Principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 1 alin. 1 C.fam., arătându-se că „în România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei”. Ocrotirea căsătoriei şi familiei se realizează nu doar prin intermediul normelor dreptului familiei ci şi cu ajutorul altor norme juridice. În acest sens Codul familiei reglementează riguros condiţiile de fond şi cele de formă ale căsătorie, drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor, egalitatea în drepturi a soţilor, obligaţia de întreţinere pe care soţii o au unul faţă de celălalt, drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori, desfacerea căsătoriei prin divorţ. Art. 48, pct. 2 din Constituţie prevede că prin lege se stabilesc condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei.

2.2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului.

Acest principiu este menţionat în art. 1 alin. 2 C.fam.: „Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii”. În acest sens mai există dispoziţii ale Codului familiei privitoare la: stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată; obligaţia de întreţinere; măsurile de ocrotire a copiilor minori; exercitarea controlului efectiv şi continuu de către autoritatea tutelară asupra modului cum se îndeplinesc îndatoririle referitoare la 9 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 7.

8

persoana şi bunurile copilului, etc. La toate acestea se adaugă şi dispoziţiile din legile speciale referitoare la adopţie.

2.3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.

Importanţa acestui principiu rezultă şi din faptul că el este înscris, ca un drept fundamental, în Constituţia României, art. 48 pct. 1 stabilind că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi…”. Aceeaşi formulare este reluată şi în C.fam., în dispoziţiile art. 1 alin. 3.

În sensul legii, încheierea căsătoriei trebuie să aibă ca unic temei sentimentele de dragoste şi de preţuire dintre soţi.

Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi cea religioasă, stabilind că cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea celei civile (art. 48 pct. 2).

2.4. Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie.

Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieţii sociale, egalitate ce este consacrată de Constituţia României în art. 16 alin. 3 unde „statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi” pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, iar în ceea ce-i priveşte pe soţi legea fundamentală arată că familia se întemeiază şi pe egalitatea soţilor (art. 48 alin. 1). Egalitatea femeii cu bărbatul este prevăzută şi în numeroase acte internaţionale10.

În acest sens Codul familiei precizează în art. 1 alin. 4 : „În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale”. Apoi, în art. 25, se arată că „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”, iar în art. 26 că „soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”. În privinţa numelui, legea (art. 27 C.fam.) permite soţilor fie să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-şi aleagă numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Şi în raporturile patrimoniale ale soţilor îşi face aplicaţiunea acelaşi principiu al egalităţii. Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 1 C.fam. „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”.

Părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri raportat la copiii lor minori (art. 97 C.fam.) şi, de asemenea, toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în comun, potrivit art. 98 C.fam.

2.5. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în

interesul copiilor.

Acest principiu este prevăzut în mod expres în art. 1 alin. 4 C.fam.: „Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor” şi în art. 97 alin. ultim C.fam.: „Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor”. Principiul se aplică indiferent dacă aceşti copii sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau 10 Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 16 alin. 1; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 23 alin.4; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, art. 3, în diferitele declaraţii ale Adunării Generale a O.N.U., şi convenţii internaţionale privind lupta împotriva discriminării.

9

adoptaţi. Constituţia întăreşte această idee în art. 48 alin. 3: „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Această exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti se face sub controlul şi îndrumarea efectivă şi continuă a autorităţii tutelare. Principiul se realizează prin toate dispoziţiile cuprinse în Codul familiei, fie că acestea se referă la exercitarea drepturilor de către părinţi, fie că acestea se referă la exercitarea drepturilor de către alte persoane care ocrotesc pe copii în lipsa părinţilor.

2.6. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul

altuia sprijin moral şi material.

Codul familiei consacră acest principiu în art. 2 : „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material”. Astfel, în tot ceea ce priveşte căsătoria şi asupra tuturor măsurilor privitoare la persoana şi bunurile copiilor, soţii hotărăsc de comun acord. Ei contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, cu excepţia celor expres menţionate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale soţilor, pe care le administrează şi folosesc împreună şi de care dispun tot astfel11.

2.7. Principiul monogamiei (art. 5 C.fam.).

Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie

numai de către persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Nerespectarea principiului este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii, încheiată de aceeaşi persoană.

Bigamia este considerată infracţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 303 C.pen., în timp ce următorul articol pedepseşte chiar şi întreţinerea de relaţii sexuale în afara căsătoriei, sub denumirea adulter.

11 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 10.

10

CAPITOLUL III CĂSĂTORIA

SECŢIUNEA I NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE CĂSĂTORIEI

Codul familiei stabileşte pentru noţiunea de căsătorie două accepţiuni. Astfel legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soţilor în timpul căsătoriei. În primul rând, căsătoria este un act juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soţi să-şi exprime consimţământul valabil în condiţiile stabilite de lege (art. 3-18 C.fam.). Prin încheierea căsătoriei, viitorii soţi consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica, întrucât căsătoria este un act juridic condiţie.

În al doilea rând, căsătoria reprezintă situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această situaţie juridică devine aplicabilă după încheierea actului juridic al căsătoriei şi există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. Codul familiei foloseşte noţiunea de căsătorie în acest al doilea sens în art. 25-36 prin care se reglementează raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.

Pe lângă aceste două accepţiuni căsătoria este şi o „instituţie juridică” a dreptului familiei, reprezentând totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic, cât şi situaţia juridică a căsătoriei, şi totodată căsătoria are şi înţelesul de ceremonie care are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.

În dicţionarul de Dreptul familiei, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre „un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii şi are un statut reglementat de norme legale imperative”12.

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract13. Între acestea există deosebiri esenţiale:

• la căsătorie, soţii au un scop comun, viaţă în comun, pe când la contract, fiecare parte îşi urmăreşte scopul său;

• contractul poate fi afectat de modalităţi, pe când căsătoria nu poate fi; • efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi, în anumite

limite stabilite de lege, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege;

• în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută contractul cealaltă parte poate cere rezoluţiunea, iar la căsătorie se poate dispune doar desfacerea căsătoriei în condiţiile legii;

• nulităţile căsătoriei prezintă particularităţi faţă de cele ale contractului.

12 Gh.Tomşa, G.Grigore, C.Pârlea, S.Şerban, Dicţionar de dreptul familiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 34. 13 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 12; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 16; Marcel Ioan Rusu, Procedura divorţului în dreptul românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 7; S.M.Cretney, Principles of Family Law, London, Sweer & Maxwell, 1974, p.22

11

În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere: a) Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi femeie. Această

uniune se întemeiază prin consimţământul celor ce se căsătoresc şi, odată încheiată, este reglementată de normele legale.

b) Căsătoria este liber consimţită. Exprimarea liberă a consimţământului celor ce se căsătoresc este garantată prin dispoziţiile legale.

c) Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, şi anume afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia, asigurată de dispoziţiile legale.

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Este deci un act juridic solemn, legea stipulând pentru validitatea căsătoriei solemnităţi deosebite: căsătoria se încheie numai într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şi concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista.

e) Căsătoria are un caracter civil. Încheierea şi înregistrarea ei sunt exclusiv de competenţa autorităţii de stat. Acest aspect rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 3 C.fam. în care se stipulează că „numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi …”, precum şi ale art. 17 C.fam., care reglementează modul de înregistrare, în registrul actelor de stare civilă, a actului de căsătorie.

Constituţia României prevede şi posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai încheierea celei civile (art. 48 alin. 2) şi fără a avea vreun efect juridic.

f) Căsătoria se încheie pe viaţă14. În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor. Căsătoria nu se poate desface prin consimţământul mutual al soţilor şi cu atât mai puţin prin consimţământul unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorţ.

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie. Această egalitate se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi implicit în cadrul căsătoriei în ceea ce priveşte condiţiile în care se încheie căsătoria, relaţiile dintre soţi sau dintre soţi şi copiii lor.

h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. 3 C.fam. Căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancţionată cu nulitatea absolută, încălcându-se astfel o normă cu caracter imperativ.

SECŢIUNEA a II-a CONDIŢIILE DE FOND ŞI LIPSA IMPEDIMENTELOR LA CĂSĂTORIE 2.1. Terminologie. Clasificare.

Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii


12

de formă, după cum în prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, e interzis încheierea căsătoriei. Aşadar, este vorba pe de o parte de condiţii de fond şi de formă la încheierea căsătoriei, iar pe de altă parte de impedimente.

Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care este necesar să existe la încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Condiţiile de fond sunt: vârsta legală pentru căsătorie; consimţământul viitorilor soţi; diferenţa de sex; comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Impedimentele la căsătorie desemnează acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Acestea sunt: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi; rudenia în mod prohibit de lege; adopţia, tutela, alienaţia sau debilitatea mentală.

Desigur că s-ar putea vorbi numai de condiţii de fond de la încheierea căsătoriei, incluzând în această noţiune şi existenţa impedimentelor după cum s-ar putea menţiona numai impedimentele, dacă în ele ar fi incluse şi condiţiile de fond formulate negativ15. Însă, se consideră utilă delimitarea condiţiilor de fond de impedimente , întrucât condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de cei care vor să se căsătorească, pe când impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu există (art. 13 C.fam.). Existenţa impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe calea opoziţiei la căsătoriei (art. 14 C.fam.) sau din oficiu de către ofiţerul de stare civilă (art. 14 C.fam.). Legiuitorul consacră, în art. 13-14 C.fam., conceptul de impedimente prin sintagma „piedică legală la căsătorie”.

2.2. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei.

Codul familiei prevede în mod expres trei condiţii de fond la

încheierea căsătoriei: vârsta matrimonială (art. 4 C.fam.); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C.fam.) şi consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C.fam.). La acestea mai trebuie adăugată condiţia diferenţei de sex care, deşi nu este consacrată în mod expres, rezultă implicit din reglementările consacrate relaţiilor de familie şi este admisă ca atare de literatura de specialitate16.

2.2.1. Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie).

Legea stabileşte o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 C.fam. „bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani”.

Această vârstă minimă legală este determinată de raţiuni de ordin biologic şi social-moral, urmărind ca viitorii soţi să aibă aptitudinea fizică de a se căsători şi aptitudinea morală de a încheierea căsătoria. Mai exact, legea permite căsătoria numai persoanelor pubere, pentru ca aceasta să nu fie vătămătoare sănătăţii viitorilor soţi şi să le permită procrearea de copii sănătoşi şi normali. În al doilea rând, din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţ trebuie să fi dobândit maturitatea necesară înţelegerii importanţei actului juridic a căsătoriei şi asemănării în deplină cunoştinţă de cauză a îndatoririlor pe care le implică decizia lor17. În cele 15 Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 20. 16 C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Seria „Restitutio”, Bucureşti, 1998, p. 186; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 23. 17 Emese Florin, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 34.

13

din urmă, din punct de vedere juridic, căsătoria este un act juridic, ca atare presupune existenţa discernământului pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber.

În mod excepţional, femeia care nu a împlinit 16 ani poate obţine dispensă pentru încheierea căsătoriei. Dispensa de vârstă se acordă de către preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, în funcţie de domiciliul solicitantei, de către primarul general al capitalei, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

- minora a împlinit 15 ani; - există motive temeinice care justifică dispensa (de

exemplu: graviditatea, boala); - există avizul medical favorabil, din care să rezulte că

persoana este suficient de maturizată somatic şi intelectual18. Conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 119/1996 privitoare la

actele de stare civilă, în cazul în care căsătoria urmează a se încheia între cetăţeni români pe o navă română aflată în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de către comandantul navei19.

Legea nu stabileşte o vârstă maximă până la care o persoană se poate căsători. În consecinţă, este valabilă exclusiv căsătoria in extremis vitae (în pragul morţii), cu toate că scopul căsătoriei – întemeierea unei familii – nu mai poate fi realizat. De regulă, asemenea căsătorii se încheie pentru a legaliza situaţii de fapt preexistente. Diferenţa de vârstă dintre viitorii soţi nu este relevantă sub aspectul valabilităţii căsătoriei. Unii autori20 apreciază însă că o diferenţă nefiresc de mare poate constitui indiciul, nu şi dovada incontestabilă, a fictivităţii, a caracterului (stimulat) al căsătoriei.

2.2.2. Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi.

Existenţa consimţământului la căsătorie al viitorilor soţi este o cerinţă fundamentală, indispensabilă a actului juridic al căsătoriei. Căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi (art. 1 alin. 3, art. 16 şi 17 C.fam. şi art. 48, pct. 1 din Constituţia României).

Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Manifestarea de voinţă a viitorilor soţi de a se căsători împreună se concretizează în răspunsul afirmativ la întrebarea ofiţerului de stare civilă adresată fiecăruia dintre ei, în sensul că vor să se căsătorească între ei (art. 1 alin. 1 din Legea actelor de stare civilă nr. 119/1996). În cazul căsătoriei dintre un cetăţean român şi un străin sau între cetăţeni străini, dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română, precum şi atunci când unul sau ambii soţi sunt surdo-muţi, se va lua act de consimţământul lor prin intermediul unui interpret autorizat încheindu-se în acest sens un proces-verbal (art. 32 din Legea nr. 119/1996).

Lipsa consimţământului la căsătorie poate fi materială sau psihică.

Având în vedere faptul că încheierea căsătoriei se realizează în prezenţa delegatului de stare civilă, deci consimţămintele viitorilor soţi se exprimă în faţa acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie 18 D.Perju-Dumbravă’, Expertiza medico-legală în practica judiciară, Ed. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 1999, p. 213-214. 19 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 17. 20 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 17; Emese Florian, op.cit., p. 34.

14

să se întâlnească rar. Teoretic, ne-am afla într-o asemenea situaţie când ofiţerul de stare civilă ar declara încheiată căsătoria în lipsa unuia sau a ambilor soţi sau în ciuda răspunsului negativ ori a refuzului de a răspunde a unuia sau a ambilor soţi21.

Lipsa psihică a consimţământului apare în cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi a celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale. În acest sens dispoziţiile art. 9 C.fam. prevăd că sunt opriţi să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, atâta vreme cât nu are discernământul faptelor sale. În concluzie, căsătoria persoanei vremelnic lipsită de facultăţi mintale este oprită, dar numai pe timpul cât nu are discernământul faptelor sale, în timp ce, căsătoria alienatului sau a debilului mintal este interzisă, inclusiv în perioadele de luciditate pasageră, din considerente care privesc cerinţa consimţământului, dar şi interesul de ordin medical şi social al prevenirii riscului unor descendenţe nesănătoase22.

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan şi public şi constatat de către ofiţerul de stare civilă.

• Consimţământul neviciat Similar dreptului comun, în materie de căsătorie viciile de

consimţământ sunt eroarea, dolul şi violenţa (art. 21 C.fam.) cu unele particularităţi. Eroarea – definită în general ca falsă reprezentare a realităţii în

momentul încheierii actului juridic23 , constituie viciu de consimţământ numai dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ (art. 21 C.fam.). Orice altă eroare asupra unor calităţi fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privinţa pregătirii profesionale, condiţiei sociale sau materiale, sau chiar asupra statului civil al viitorului soţ, nu afectează valabilitatea căsătoriei24.

În general, în practică sau constatat cazuri de viciere a consimţământului prin dol (viclenie) în situaţii de ascundere de către femeie a stării de graviditate, rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soţul ei25, ascunderea unei boli grave, incompatibilă cu desfăşurarea normală a vieţii de familie26, etc. Aşadar, dolul (viclenia) viciază consimţământul viitorului soţ prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite împotriva sa.

Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât al erorii, putând purta şi asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, şi anume asupra unor calităţi ale viitorului său soţ, pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calităţi trebuie să fie necesare pentru încheierea unei căsătorii (de exemplu, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării sănătăţii unuia din viitorii soţi).

Violenţa – constând în constrângerea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soţ, constituie vicii de consimţământ dacă temerea insuflată prin actele de violenţă a fost decisivă la încheierea căsătoriei.

Datorită condiţiilor în care se încheie căsătoria este aproape imposibil să se întâlnească violenţa prin constrângere fizică. Însă violenţa poate fi

21 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 473/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 12. 22 C.S.J., secţ.civ., dec. Nr. 152/1990, în R.D. nr. 9-11/1990, p. 232; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985 în Legislaţia familiei…, p. 256. 23 Gh.Beleiu, Tratat de drept civil, Ed. Academiei, România, Bucureşti, 1989, p. 176. 24 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 150/1979 şi dec.civ. nr. 615/1970, ambele în legislaţia familiei…, p. 265, 267. 25 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1049/1976, în C.D. nr. 5/1977, p. 160. 26 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.2049/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.

15

provocată şi prin constrângere morală. Astfel, în cazul în care la încheierea căsătoriei consimţământului unuia dintre viitorii soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă dacă acţiunea a fost introdusă în termenul legal27.

• Consimţământul actual. Caracterul actual al consimţământului este asigurat prin cerinţa

prezenţei personale şi simultane a viitorilor soţi la încheierea căsătoriei (art. 16 C.fam.); în această materie, reprezentarea uneia sau ambelor părţi este exclusă.

Prin simultaneitatea exprimării consimţământului trebuie înţeles că el urmează a fi exprimat de către ambii soţi la data celebrări căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.

• Consimţământul trebuie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă.

Ofiţerul de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata direct că viitorii soţi şi-au exprimat liber, în faţa sa, consimţământul, fie la serviciul de stare civilă, fie în locul prevăzut de legea specială, astfel cum rezultă din prevederile art. 16 C.fam.

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate.

Art. 10 C.fam. prevede: „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor”. Această comunicare a stării sănătăţii se realizează prin certificate medicale privind pe viitorii soţi, care se anexează la declaraţia de căsătorie.

În practica judiciară28, s-a considerat că omisiunea voită a viitorului soţ de a aduce la cunoştinţa celuilalt boala de care suferă, constituie, în principiu, un motiv de anulare a căsătoriei.

Acelaşi text de lege (art. 10 C.fam.) face menţiunea că, în cazul în care printr-o lege specială, este oprită căsătoria unor persoane care suferă de anumite boli, se vor aplica prevederile acelei legi. O asemenea lege specială este Decretul privind menţionarea bolilor venerice nr. 41/1953 care, prin art. 8, opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală venerică în formă transmisibilă.

2.2.4. Diferenţa de sex.

Această condiţie, deşi neprevăzută în mod expres de lege,

rezultă implicit din numeroase texte ale Codului familiei (art. 1,4,5,20,25,47,52,53, şi 60 C.fam.) şi este considerată unanim în literatura de specialitate ca cerinţă legală de fond la căsătorie29.

Încheierea căsătoriei, fără îndeplinirea acestei condiţii, duce la nulitatea absolută a ei, fiind o condiţie de esenţă a căsătoriei30. 27 Trib.jud.Cluj, col.I, dec. nr. 1246 din 23 noiembrie 1961, în L.P. nr. 12, 1961, p. 103-104. 28 C.S.J., secţ.civ., dec. Nr. 324/22 februarie 1990, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), de V.Bogdănescu, L.Pastor, A.C.Ivanov, A.Pandrea, E.Popa, G.Ughean, E.Cean, I.Ionescu, V.Radu, R.Lazăr, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 161. 29 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 16; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 25, Emese Florian, op.cit., p. 35. 30 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 974/1972, în I.G.Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 16; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1196/1972, în C.D. 1972, p. 199.

16

Diferenţierea sexuală se dovedeşte prin certificate de naştere care atestă şi sexul persoanei.

2.3. Impedimente la încheierea căsătoriei.

Impedimentele sau „piedicile” la încheierea căsătoriei sunt prevăzute în mod expres de lege în art. 5-9 C.fam., iar în prezenţa unei asemenea împrejurări căsătoria nu se poate încheia. Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau prin oficiul de către delegatul stării civile.

2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi.

Legislaţia noastră promovează principiul monogamiei, principiu care nu admite contemporaneitatea a două sau mai multe căsătorii, deopotrivă valabile. Art. 5 C.fam. îl consacră în mod expres: „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Aceasta înseamnă că cei ce doresc să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divorţaţi sau văduvi. Nerespectarea interdicţiei este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii31 (art. 19 C.fam.) şi, de asemenea, atrage incidenţa legii penale pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie (prevăzută şi pedepsită de art. 303 Cod penal).

Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată, iar acţiunea este impresciptibilă. Starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de a doua căsătorii.

O situaţie deosebită există în cazul declarării judecătoreşti a morţii unei persoane căsătorite. Astfel, în cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, iar celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se întoarce, ceea ce duce la anularea hotărârii declarative de moarte în temeiul dispoziţiilor art. 22 C.fam., prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de a doua. Prin urmare, pentru soţul recăsătorit nu există bigamie.

Principiul monogamiei este de ordine publică. De aceea, impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se aplică inclusiv cetăţeanului străin care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă legea sa naţională permite poligamia sau poliandria, însă căsătoriile sale, încheiate în afara graniţelor României nu vor putea fi desfiinţate pentru bigamie.

2.3.2. Rudenia.

Legătura de rudenie reprezintă un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin biologic, medical, căci uniunile dintre rudele apropiate nu asigură descendenţi sănătoşi şi de ordin moral, deoarece uniunile dintre rude apropiate ar avea o influenţă negativă asupra vieţii de familie.

Potrivit art. 6 alin. 1 C.fam. : „este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”. Astfel, nu se vor putea căsători: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicii cu nepoţii, etc.; 31 C.S.J., secţ.civ., dec. Nr. 1572/30 mai 1995, în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.

17

fraţii şi surorile, unchii cu mătuşile, pe de o parte şi nepoţii pe de alta, şi, de asemenea, verii primari. Rudenia este impediment la căsătorie indiferent dacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Şi în cazul adopţiei, chiar dacă încetează legăturile de rudenie între adoptat şi rudele sale fireşti, căsătoria este oprită în aceleaşi condiţii cu cele expuse deja32.

La cerere, pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, primarul general al municipiului Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (art. 6 alin. 2 C.fam.). Condiţia „motivelor temeinice” sugerează aceeaşi gamă de împrejurări care poate justifica dispensă de vârstă în cazul femeii minore33.

2.3.3. Adopţia.

Pentru a preveni suprapunerile între relaţii de familie incompatibile de astă dată din considerente preponderent morale, art. 7 C.fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie, între următoarele categorii de persoane:

- între adoptator sau descendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii lui, şi pe de altă parte;

-între copiii celui care adoptă, şi pe de altă parte, şi cel adoptat şi copiii lui, pe de altă parte;

-între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană. Potrivit obiectivului 2 din acelaşi text, pentru motive temeinice,

preşedintele consiliului judeţean (sau, după caz, în funcţie de domiciliul solicitanţilor, primarul general al capitalei), poate încuviinţa căsătoria între copiii adoptatorului, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte; la fel, poate fi încuviinţată căsătoria între cei adoptaţi de acelaşi părinte adoptiv.

În acest sens, noua reglementare juridică în materia adopţiei (O.U.G. nr. 25/1997), prin dispoziţiile art. 1, stabileşte că, în cazul adopţiei, adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului ca un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi îndatoririle izvorâte din filiaţie între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia încetează, astfel încât căsătoria este oprită între adoptat şi rudele sale din adopţie la fel ca şi între rudele sale fireşti.

2.3.4. Tutela.

Impedimentul rezultă din prevederile art. 8 C.fam., potrivit cărora: „în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”. Practic interdicţia priveşte numai tutorele şi femeia minoră aflată sub tutelă, fiindcă numai femeia se poate căsători în timpul minorităţii, deci în timpul tutelei, de la vârsta de 16 ani, în mod excepţional, de la vârsta de 15 ani împliniţi.

Impedimentul rezultând din tutelă se întemeiază pe raţiuni de ordin moral, având în vedere faptul că tutorele are datoria de a ocroti pe minor, de a se îngriji de creşterea lui întocmai ca un părinte, dar şi pe raţiuni de ordin material (tutorele nu se poate sustrage pe calea căsătoriei obligaţiei de a da socoteală despre modul în care au fost administrate bunurile minorei34). 32 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 22. 33 Emese Florian, op.cit., p. 39. 34 Ibidem, p. 41.

18

2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală.

Articolul 9 C.fam. dispune că este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. Textul de lege distinge între două situaţii:

- privind pe alienatul şi debilul mintal; - privind pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mentale. Alienaţii şi debilii mintal sunt opriţi să se căsătorească atât

pentru raţiuni legate de consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din considerente de ordin biologic şi social, pentru a asigura şi conserva sănătatea populaţiei prin preîntâmpinarea unor descendenţe nesănătoase. Astfel se explică şi faptul ei nu pot încheia căsătorii nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost puşi sau nu sub interdicţie35.

Lipsa vremelnică a facultăţilor mintale constituie piedică legală temporară la încheierea căsătoriei, fiind activă numai în intervalul de timp în care persoana nu are discernământului faptelor sale datorită unor cauze diverse precum: boala, beţia, hipnoza, etc .

Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a discernământului, şi poate fi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice persoană interesată, acţiunea fiind impresciptibilă. În ceea ce-l priveşte pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată de cel indus în eroare, prin acţiunea de anulare, care trebuie introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 C.fam.36.

2.4. Clasificare impedimentelor la căsătorie.

În literatura de specialitate clasificare impedimentelor la

căsătorie se face după două criterii. Astfel, după criteriul sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea lor, impedimentele se împart în dirimante şi prohibitive, iar după criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria, în absolute şi relative.

Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încărcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute, rudenia în gradul prevăzut de lege, rudenia în linie dreaptă izvorâtă din adopţie, alienaţia şi debilitatea mintală.

Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai sancţiuni de natură administrativă aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copii săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă. Impedimentele absolute sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană, în timp ce impedimentele relative sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită altă persoană. Dintre toate impedimentele numai alienaţia şi debilitatea mintală cu caracter absolut, 35 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 1517/1967, în C.D. 1967, p. 157-159; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 60. 36 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 152/20 ianuarie 1990, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie (decizii rezumate).

19

în sensul că opresc căsătoria subiectului cu orice altă persoană, interdicţia având caracter permanent şi definitiv.

SECŢIUNEA a III-a CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Condiţiile de formă impuse de lege la încheierea căsătoriei au drept finalitate, pe de o parte, asigurarea respectării condiţiilor de fond, iar pe de altă parte, garantarea recunoaşterii publice a căsătoriei şi întocmirea înscrisului doveditor al acesteia.

3.1. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei

În această primă etapă sunt îndeplinite o serie de formalităţi prealabile şi necesare încheierii căsătoriei: depunerea declaraţiei de căsătorie de către viitorii soţi (art. 12 C.fam.), îndeplinirea de către ofiţerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire la verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a căsătoriei (art. 15 C.fam.) şi de asigurare a elementelor de publicitate a încheierii căsătoriei (art. 13 C.fam.).

Declaraţia de căsătorie Conform art. 12 C.fam., cei ce vor să se căsătorească trebuie să

facă la serviciul de stare civilă o declaraţie de căsătorie, prin care îşi manifestă voinţa în vederea încheierii căsătoriei. Declaraţia se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.

Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă: - manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se

căsătorească; - identificarea fiecăruia prin datele personale; - declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există nici o piedică la

căsătorie dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 4 – 10 C.fam.; - declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în

timpul căsătoriei (art. 27 C.fam.). Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior până la încheierea căsătoriei, în scris, urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie;

- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reciproc;

- indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia în care declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite.

Declaraţia de căsătorie făcută în scris se semnează de către declarant şi de către delegatul de stare civilă. Dacă declarantul nu poate semna declaraţie se semnează de către delegatul stării civile care va menţiona că datele înscrie în declaraţia corespund cu cele declarate verbal şi că s-au citit din cuvânt în cuvânt declarantului37.

De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi, la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996). Dacă unul dintre soţi nu se află în această localitate, el poate face declaraţia de căsătorie la serviciul de stare


20

civilă din localitatea de domiciliu sau de reşedinţă, care o va transmite, în termen de 48 de ore, serviciului de stare civilă al localităţii în care urmează a fi celebrată căsătoria (art. 12 alin. 2 C.fam., art. 28 alin. 3 din Legea nr. 119/1996). Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii administraţiei locale, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se putea prezenta. În această situaţie, însă, e nevoie de aprobarea primarului.

Odată cu declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor prezenta înscrisurile doveditoare corespunzătoare. Acestea sunt enumerate de art. 28 din Legea nr. 119/1996 şi art. 39 alin. 1 din Metodologia de aplicare a Legii nr. 119/1996: actul de identitate; certificatul de naştere, în original şi în copie; certificatul medical privind starea sănătăţii; acte în original şi în copie tradusă şi legalizată ori certificată de ofiţerul de stare civilă din care să rezulte desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei anterioare, dacă este cazul. De asemenea, dosarul de căsătorie mai poate cuprinde, în funcţie de circumstanţe, decizia de abordare a dispensei de vârstă, de rudenie, de adopţie, decizia primarului localităţii de încuviinţare a încheierii căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declaraţiei de căsătorie.

Delegatul de stare civilă este obligat să verifice îndată după primirea declaraţiei dacă viitorii soţi au vârsta legală pentru căsătorie.

La primirea declaraţiei de căsătorie, delegatul de stare civilă va citi viitorilor soţi prevederile art. 4-10 C.fam., care stabilesc condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie, şi cele ale art. 27 din acelaşi cod, privitor la numele care urmează a-l purta în timpul căsătoriei. Totodată, delegatul de stare civilă va atrage atenţia viitorilor soţi că legea penală pedepseşte pe cei ce fac declaraţii false (art. 292 C.pen.).

În aceeaşi zi în care ofiţerul de stare civilă primeşte declaraţia de căsătorie, acesta va dispune publicarea ei în extras prin afişarea într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria. Extrasul va cuprinde: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării38.

În principiu, căsătoria se poate încheia numai după expirarea termenului de 10 zile socotit de la data declaraţiei de căsătorie (art. 29 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).

Însă, pentru motive temeinice (de exemplu, viitorul soţ este militar în termen aflat în permisie, viitoarea soţie urmează să nască, etc.) primarul localităţii în care va fi încheiată căsătoria poate încuviinţa reducerea termenului. Căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului menţionat, fără aprobarea despre care am făcut vorbire, este valabilă, însă atrage sancţiuni administrative pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat-o.

Termenul de 10 zile îi îndeamnă pe viitorii soţi să reflecteze cu seriozitate la implicaţiile actului pe care urmează să-l încheie şi totodată e menit a reduce cât mai mult posibil riscul încheierii unor căsătorii nevalabile, sau care nu au respectat toate cerinţele legii, inclusiv cele prohibitive. În acest interval de timp, ofiţerul de stare civilă este obligat să facă verificări referitoare la îndeplinirea cerinţelor legale şi lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 15 C.fam.); eventualele nereguli pot fi semnalate ofiţerului de stare civilă pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C.fam.). 38 Aceste dispoziţii sunt cuprinse în art. 131 introdus în Codul familiei prin Legea nr. 23/1999 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul familiei şi din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

21

Opoziţia la căsătorie Opoziţia la căsătorie reprezintă manifestarea de voinţă a unei

persoane prin care aduce la cunoştinţă ofiţerului de stare civilă existenţa unor împrejurări de fapt sau de drept care nu permit încheierea valabilă a căsătoriei. Poate face opoziţie orice persoană (art. 14 alin. 1 C.fam.), chiar dacă nu justifică vreun interes. Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii (art. 14 C.fam.) :

1) să îmbrace forma scrisă; 2) să arate împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu

se poate încheia căsătoria; 3) să prezinte dovezile pe care se întemeiază. În lipsa condiţiilor expres menţionate, „sesizarea terţului este

doar un act oficios de informare care nu poate fi totuşi ignorat de ofiţerul de stare civilă. Astfel, în temeiul art. 15 C.fam., el este obligat să verifice aceste acte oficioase sau informaţiile pe care le are cu privire la viitorii soţi.

Primind opoziţia, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor39:

1) dacă aceasta este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei (art. 15 C.fam.), întocmind un proces-verbal constatator;

2) dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, mai mult decât a rămas până la data când urmează a se încheia căsătoria, va amâna data acestei încheieri, când, în raport de rezultatul verificărilor, va hotărî în mod corespunzător;

3) dacă opoziţia este considerată neîntemeiată, nu va ţine seama de ea şi va instrumenta încheierea căsătoriei.

În cazul în care delegatul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei, se aplică prevederile art. 10 din Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă: judecătoriei, care va hotărî de urgenţă asupra refuzului de a se încheia căsătoria.

3.2. Procedura încheierii căsătoriei.

Condiţiile de formă prevăzute de lege pentru momentul încheierii căsătoriei se referă la solemnitatea şi publicitatea celebrării (art. 16 C.fam.).

3.2.1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 C.fam., localitatea în care se va încheia căsătoria este determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Alegerea aparţine viitorilor soţi. În mod obişnuit domiciliul se dovedeşte cu buletinul sau cartea de identitate, iar reşedinţa cu viza de flotant pe buletinul sau cartea de identitate.

În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, dispoziţiile art. 16 C.fam. prevăd că soţii sunt obligaţi a se prezenta, împreună, la sediul serviciului de stare civilă. Căsătoria poate fi celebrată în alt loc numai în mod excepţional (de exemplu, unul dintre viitorii soţi este inform, grav bolnav sau moartea sa iminentă, ori


22

când viitoarea soţie are o sarcină înaintată) şi cu respectarea celorlalte condiţii de formă specifice actului juridic (art. 16 alin. 2 C.fam.). De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, dacă viitorii soţi au cetăţenie română, căsătoria poate fi încheiată şi la bordul navei sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării, comandantul navei fiind învestit cu atribuţii de ofiţer de stare civilă. Pentru motive temeinice, comandantul navei poate acorda dispensă de termen şi de vârstă. La sosirea în ţară, comandantul este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei la organul local al administraţiei de stat competent, respectiv cel al sectorului 1 Bucureşti.

Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii în afara graniţelor ţării.

3.2.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 C.fam., numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al consiliului local al comunei, al oraşului, al municipiului, sau al sectorului dintr-un municipiu în raza căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi40. Totuşi, deducem din cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 119/1996, dacă atribuţiile de ofiţer de stare civilă au fost exercitate în mod public, necompetenţa materială a celui care a celebrat căsătoria nu atrage nulitatea căsătoriei. Acesta este, de fapt, o aplicaţiune a principiului „ error comunis facit ius” (eroarea comună este creatoare de drept).

Dacă persoanele care se căsătoresc nu-şi au domiciliul sau reşedinţa, cel puţin unul, în raza localităţii unde se încheie căsătoria, se încalcă normele de competenţă rational personal (competenţa personală) a ofiţerului de stare civilă, însă o atare împrejurare nu atrage nulitatea căsătoriei.

În cazul în care ofiţerul de stare civilă ar încheia căsătoria în afara razei teritoriale a comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului din municipiul corespunzător primăriei în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, s-ar încălca normele de competenţă teritorială (rational loci). Depăşirea competenţei teritoriale este posibilă numai în cazul în care căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare civilă. Însă, nici această încălcare a normelor de competenţă nu atrage nulitatea căsătoriei41.

În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă competent procedează astfel42:

- identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soţi; - constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există

impedimente la încheierea căsătoriei; - constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie; - ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei; - declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor

soţi; 40 Al. Bacaci ş.a., op.,cit., p. 35. 41 Tr. Ionaşcu ş.a., Căsătoria în dreptul …, Ed. Academiei, Bucureşti, 1064, p. 85. 42 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 31, Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 36.

23

- citeşte viitorilor soţi dispoziţiile C.fam. privind drepturile şi obligaţiile soţilor;

- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, care se semnează de ofiţerul de stare civilă, de către soţi şi de doi martori (art. 17 C.fam.);

- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.

3.2.3. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei.

Solemnitatea încheierii căsătoriei este suma următoarelor elemente:

• căsătoria se încheie în faţa unei anumite autorităţi (ofiţerului de stare civilă) şi a doi martori:

• căsătoria se încheie într-un anumit loc; • căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a

viitorilor soţi, care trebuie să-şi exprime personal consimţământul şi a doi martori care semnează actul de căsătorie.

Publicitatea încheierii actului juridic al căsătoriei reclamă, în

esenţă, asigurarea accesului oricărei persoane care doreşte să asiste la ceremonie, fără a fi necesară prezenţa efectivă a publicului43.

Practic, întreaga procedură de încheiere a căsătoriei este menită să confere solemnitate şi publicitate actului elementele de solemnitate şi de publicitate completându-se reciproc44.

3.2.4. Momentul încheierii căsătoriei.

Din dispoziţiile art. 16 alin. 1 C.fam., se desprinde concluzia că momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor legale stabilite pentru valabilitatea căsătoriei, declară pe viitorii soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei este ulterioară încheierii actului juridic şi constituie numai un element de probă45, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă (art. 18 C.fam.). Aşadar, neînregistrarea căsătoriei sau neregularităţile înregistrării nu atrag nulitatea căsătoriei46.

3.2.5. Proba căsătoriei

Conform dispoziţiilor art. 18 C.fam, dovada căsătoriei nu se poate face decât prin certificatul de căsătorie eliberat în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Tot astfel, prevederile art. 22 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice menţionează că „starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise potrivit legii în registrele de stare civilă, iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că certificatele eliberate în temeiul

43 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 443/15 martie 1978. 44 Emese Florian, op.cit., p. 47. 45 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 1721 din 29 septembrie 1979, în C.D. 1979, p. 138-141; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 595 din 21 aprilie 1982, în R.R.D. nr. 12, 1981, p. 98-99. 46 Trib.Suprem, senţ.civ., dec.nr. 1253/1974, în C.D., 1974, p. 233.

24

registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.

Reconstituirea actului de căsătorie nu se poate face, potrivit prevederilor art. 52 şi 53 din Legea nr. 119/1996, decât dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate cere numai în situaţiile în care nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă, din vina ofiţerului de stare civilă.

În aceste cazuri, cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actului de stare civilă se depune la autoritatea administraţiei publice locale care este competentă a întocmi actul sau a locului de domiciliu a persoanei interesate, iar împotriva dispoziţiei primarului se poate face contestaţie la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea existentă. Starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă ( art. 16 din Legea nr. 119/1996).

În concluzie, proba căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face în exclusivitate prin certificatul de căsătorie însă atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri, căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice mijloace de probă47.

În cazul pierderii, distrugerii sau sustragerii certificatului de stare civilă (a certificatului de căsătorie), ofiţerul de stare civilă va elibera persoanei interesate, la cerere, un nou certificat (art. 125 din Metodologia de aplicare a Legii nr. 119/1996).

47 Al. Bacaci ş.a., op.,cit., p. 38.

25

CAPITOLUL IV

EFECTELE CĂSĂTORIEI SECŢIUNEA I CONSIDERAŢII GENERALE

Încheierea căsătoriei generează un complex de drepturi de

îndatoriri atât de natură personală, cât şi de natură patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soţi, drepturi şi îndatoriri care vor însoţi căsătoria pe toată durata sa.

Existenţa şi conţinutul acestor drepturi şi îndatoriri, în mare măsură, este prestabilit de lege, fără posibilitatea soţilor de a le accepta selectiv, sub condiţie sau termen. În contextul legislaţiei actuale, relaţiile ce se stabilesc între soţi în timpul căsătoriei sunt dominate de principiul deplinei egalităţi între soţi (art. 1 alin. 4 şi art. 25 C.fam.).

Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III „Efectele căsătoriei”, Secţiunea I (art. 25-28) referindu-se la „drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor”, iar cea de-a II-a (art. 29-36) la „drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Însă, acest capitol nu epuizează drepturile şi obligaţiile soţilor, ele fiind tratate şi în alte capitole ale Codului familiei dar şi în legislaţie extrinsecă (de exemplu, revocabilitatea donaţiilor între soţi – art. 937 Cod civil). În acelaşi timp, chiar în privinţa raporturilor juridice reglementate prin dispoziţiile Codului familiei, normele dreptului comun sunt chemate să întregească normele dreptului familiei – mai ales în materia regimului comunităţii de bunuri a soţilor – în măsura în care acestea din urmă nu au semnificaţia unor reguli derogatorii şi incompatibile cu cele ale dreptului comun48.

SECŢIUNEA a II-a RELAŢIILE PERSONALE DINTRE SOŢI

Relaţiile personale dintre soţi cuprind un domeniu foarte larg,

însă, doar o parte dintre aceste relaţii sunt reglementate de normele dreptului familiei, dobândind astfel caracter juridic.

Pentru mare parte din relaţiile personal nepatrimoniale ce se stabilesc între soţi legiuitorul a creat doar cadrul unei minime organizări juridice, lăsând soţilor libertatea reglării lor. Iată câteva din principiile care guvernează aceste relaţii: „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie” (art. 25 C.fam.), „soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria” (art. 26 C.fam.); ori de câte ori legea nu prevede o anumită conduită obligatorie, soţii vor hotărî între ei înşişi, de comun acord, alegând soluţia cea mai potrivită intereselor lor. Eventualele dezacorduri, neînţelegeri dintre soţi nu pot fi înlăturate decât prin voinţa şi efortul lor conjugat, pentru a nu degenera şi duce la divorţ în condiţiile art. 38 C.fam. 48 Emese Florian, op.cit., p. 73; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 40.

26

2.1. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor

Numele soţilor (art. 27 şi art. 28 C.fam.) Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare

numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul acesteia (art. 27 alin. 1 C.fam.). Odată cu depunerea declaraţiei de căsătorie se va face o menţiune cu privire la numele din timpul căsătoriei, sau, dacă viitorii soţi nu au ajuns încă la o înţelegere, îşi vor preciza opţiunea în tot timpul cuprins între depunerea declaraţiei de căsătorie şi oficierea căsătoriei, până în momentul celebrării căsătoriei. Dacă, până la încheierea căsătoriei, viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel cu privire la numele din timpul căsătoriei, se prezumă că fiecare va rămâne la numele avut înaintea căsătoriei49.

Art. 27 C.fam. acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi: a) să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie; b) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume

comun numele unuia dintre ei; c) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume

comun, numele lor reunite. Nu sunt permise alte posibilităţi, în ceea ce priveşte numele

soţilor, decât cele prevăzute de art. 27 C.fam. Odată numele comun declarat (potrivit art. 25 C.fam.) soţii sunt

obligaţi să-l poarte tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ (art. 28 C.fam.), dar schimbarea numelui comun al unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ (art. 8 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume).

Soţul supravieţuitor care a purtat în timpul căsătoriei anterioare numele soţului predecedat, recăsătorindu-se, va putea purta acest nume în continuare, inclusiv ca nume comun cu soţul din căsătoria subsecventă50.

Adopţia unuia dintre soţi în timpul căsătoriei nu are nici o consecinţă asupra numelui comun al soţilor, cu precizarea că, la desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, soţul adoptat nu va redobândi numele dinaintea căsătoriei, ci va lua numele părintelui (părinţilor) adoptiv; dacă fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele purtat anterior căsătoriei, soţul adoptat este obligat a lua numele de familie al adoptatorului, fără a fi necesar consimţământul în acest sens al soţului săi51.

Obligaţia de sprijin moral reciproc În dispoziţiile art. 2 C.fam. legiuitorul stabileşte că soţii sunt

datori a-şi acorda sprijin moral unul altuia. Această obligaţie este o consecinţă a prieteniei şi a afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie.

Legiuitorul nu determină conţinutul concret al obligaţiei, însă, în literatura de specialitate s-a stabilit că ea poate consta în susţinerea şi încurajarea celuilalt soţ în depăşirea situaţiilor mai dificile, în îngrijirea atentă şi devotată a soţului

49 M.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român .2. Persoana fizică şi persoana juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 277; Al Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 41. 50 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 755/1968, în C.D., p. 61. 51 Emese Florin, op.cit., p. 75; I.P.Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, p. 74-75; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 215.

27

bolnav, într-un cuvânt, în solidaritatea cu partenerul conjugal în toate împrejurările vieţii52.

Obligaţia de fidelitate Deşi Codul familiei nu prevede în mod expres, această obligaţie

este o consecinţă firească a căsătoriei şi se desprinde din întregul ansamblu de norme juridice referitoare la familie.

În virtutea obligaţiei de fidelitate soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii sexuale şi, în acelaşi timp, să nu întreţină relaţii sexuale în afara familiei, astfel spus să fie fidel unul altuia.

Mai mult, întreţinerea de relaţii sexuale în afara familiei, în anumite condiţii, constituie infracţiunea de adulter prevăzută de art. 304 Codul penal. Tot pe ideea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate este fondată şi prezumţia legală de paternitate în favoarea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei (art. 53 C.fam.).

Încălcarea obligaţiei de fidelitate de către oricare dintre soţi poate constitui un element de care să se ţină seama în cadrul motivelor de divorţ.

Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare) Realizarea efectivă a scopurilor naturale ale căsătoriei implică

traiul în comun, în cadrul aceluiaşi domiciliu. Soţii îşi stabilesc de comun acord locuinţa, deoarece conform

principiului în tot ceea ce priveşte căsătoria, dreptul de a decide le aparţine (art. 26 C.fam.). Deşi menţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie. Astfel, ideea unui domiciliu comun al soţilor ar rezulta din dispoziţiile art. 100 alin. 1 C.fam. prin care se stabileşte că minorul „locuieşte la părinţii săi”.

Este posibil ca, pentru motive bine întemeiate – cum ar fi continuarea studiilor de către unul dintre soţi la o instituţie de învăţământ cu sediul într-o altă localitate – soţii să se învoiască ca, temporar, să aibă locuinţe separate. Fosta instanţă supremă53 a stabilit cu valoare de îndrumare, că împrejurări ca cele impuse de : exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care nici una dintre locuinţele soţilor nu asigură norma locativă54, motivează separaţia de domiciliu a soţilor. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.

Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l reprimi în locuinţa ce constituie domiciliul lor comun, prin alungarea acestuia sau prin orice alt mod, este sancţionată, după caz, penal – fapta poate constitui infracţiunea de abandon de familie în condiţiile de incriminare prevăzute de art. 305 lit. A Cod penal -, sau contravenţional – potrivit art. 2 pct. 23 din Legea nr. 52 I.Deleanu, Notă la sent.civ. nr. 515/1966 a fostului Trib.raional Gherla, în R.R.D. nr. 4/1967, p. 144. 53 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 26/1962, în C.D., 1962, p. 37. 54 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 546/6.03.1973, în C.D., 1974, p. 169; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1334/1970, în C.D., 1970, p. 114-117; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 643/7.04.1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 65.

28

61/1991 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică.

În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine, prin intermediul instanţelor de judecată, evacuarea celuilalt soţ, din locuinţa comună, opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt contradictorii. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare55 susţine teza inadmisibilităţii, de principiu, a evacuării soţului, motivat, în general, pe aceea că ar echivala cu o reparaţie faptică ordonată de instanţă, ceea ce ar fi contrar legii şi incompatibil cu instituţia căsătoriei.

S-a susţinut şi opinia contrară, în sensul că soţul turbulent, care prin atitudinea sa face imposibilă convieţuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt56. Însă, măsura evacuării unuia dintre soţi trebuie înţeleasă ca una extremă, care poate fi dispusă numai când au fost săvârşite fapte deosebit de grave, care au pus în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa celuilalt soţ ori a copiilor, fiindcă tocmai în asemenea circumstanţe sancţiunile de natură penală sau contravenţională se pot dovedi insuficiente.

Îndatoriri conjugale Aceste îndatoriri au fost incluse de unii autori în conţinutul

obligaţiei de coabitare, deşi ele sunt distincte şi există indiferent dacă soţii au domiciliul comun sau locuiesc separat.

Întreruperea în fapt a vieţii conjugale, dacă soţii trăiesc despărţiri, prezintă interes sub aspect penal, în sensul că urmărirea penală nu poate începe pentru adulterul soţului săvârşit în asemenea condiţii (art. 304 alin. 6 C.pen.)57.

2.2. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu

Conform prevederilor legale, femeia se poate căsători, de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite condiţii şi de la împlinirea vârstei de 15 ani. Minorul care se căsătoreşte, respectiv femeia, în condiţiile arătate, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin. 3 Decretul nr. 31 din 1954).

SECŢIUNEA a III-a RELAŢIILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI

3.1. Consideraţii generale. Categorii de relaţii patrimoniale

Numeroasele relaţii patrimoniale care iau naştere între soţi în timpul căsătoriei pot fi clasificate în trei categorii:

55 I.Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, secţ.civ., în R.R.D. nr. 8/1971, p. 143; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 272/1970, în C.D., 1970, p. 134, Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1071/1973, în C.D., 1973, p. 149. 56 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1861/1975, în R.R.D. nr.12/1975, p. 35-36; Trib.jud.Maramureş, dec.civ. nr. 1018/1976, cu notă de P.Anca, în R.R.D. nr. 9/1978, p. 44-48; C.Turuianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului, în caz de violenţă exercitată asupra soţiei, în R.D. nr. 12/1992, p. 82. 57 I.P..Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 39

29

a) relaţii care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;

b) relaţii cu privire la bunurile lor; c) relaţii privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere. Aceste relaţii patrimoniale sunt reglementate, în general prin

normele Codului familiei dar există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil.

Relaţiile patrimoniale cu cea mai mare pondere sunt cele privitoare la bunurile soţilor. Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, regimul matrimonial58.

Potrivit acestui regim matrimonial, soţii au două categorii de bunuri:

a) comune ambilor soţi (art. 30 C.fam.); b) proprii fiecăruia dintre ei (art. 31 C.fam.). Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul

căsătoriei sunt comune (art. 30 C.fam.), iar excepţia este că anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii (art. 31 C.fam.)

Conform dispoziţiilor Codului familiei, regimul matrimonial al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este legal – în sensul că s-a fixat prin norme legale, preponderent imperative, este unic – fiind exclusă consecinţa oricărui alt regim, legal sau convenţional, este imperativ – soţii neavând dreptul sau posibilitatea de a se sustrage de sub incidenţa sa şi, de asemenea, este imuabil – neputând fi modificat pe durata căsătoriei.

În acest context vor fi nule: convenţiile încheiate între soţi prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, precum, acelea prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soţi; convenţiile încheiate în acest sens, chiar înainte de încheierea căsătoriei, declaraţiile unilaterale ale unuia dintre soţi prin care s-ar recunoaşte că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar aparţine în exclusivitate celuilalt soţ59; convenţiile încheiate de viitorii soţi sau de soţi cu terţii, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunităţii de bunuri.

Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat de apărarea comunităţii de bunuri a soţilor, el este preocupat şi în protecţia patrimoniului propriu al fiecărui soţ, căci numai în acest mod se poate realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei şi cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independenţe patrimoniale60.

Legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce priveşte actele juridice dintre soţi care au ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la celălalt. De aceea, prin art. 1307 C.civ. sunt prohibite vânzările între soţi pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donaţie, act gratuit de care legiuitorul doreşte să-l ferească pe oricare dintre soţi care s-ar afla sub influenţa celuilalt, nemanifestându-şi voinţa în mod liber şi realizând astfel o donaţie irevocabilă. Pe de altă parte, donaţiile, care în principiu, sunt acte juridice irevocabile, între soţi, potrivit art. 937 C.civ., sunt, pentru considerentele menţionate, oricând revocabile. 58 Ibidem, p. 42. 59 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264. 60 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 50.

30

În concluzie, soţii pot încheia orice convenţii care nu modifică regimul juridic legal şi obligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia convenţii privind modul de administrare şi de folosinţă a bunurilor comune61, unul dintre soţi va putea face celuilalt donaţii, care însă sunt revocabile potrivit dispoziţiilor art. 937 Codul civil. O convenţie prin care unul dintre soţi ar da mandat general celuilalt soţ de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o renunţare la unul din drepturile pe care legea le conferă soţilor în mod egal62.

Contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei Potrivit art. 20 C.fam., soţii au obligaţia să contribuie, în raport cu

mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei. Această obligaţie de a suporta cheltuielile căsătoriei constituie o sarcină permanentă şi necondiţionată a ambilor soţi şi se concretizează în contribuţia fiecăruia la asigurarea condiţiilor materiale ale traiului comun.

În sens larg, noţiunea de „cheltuieli ale căsniciei” cuprinde, alături de costurile propriu-zise ale menajului comun, şi cele referitoare la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor, precum şi la întreţinerea soţului aflat în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, cu precizarea că, spre deosebire de cheltuielile propriu-zise ale căsniciei, obligaţiile de întreţinere nu au caracter permanent, acestea fiind determinate şi condiţionate de starea de nevoie a celui care pretinde întreţinerea63.

În cazul în care unul dintre soţi nu şi-ar îndeplini obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, fie că soţii duc o viaţă în comun, fie – dacă există motive temeinice – nu duc o asemenea viaţă, atunci celălalt soţ se poate adresa instanţei de judecată. Astfel, este admisibilă acţiunea introdusă de către unul dintre soţi pentru a bţine obligarea celuilalt să contribuie, în măsura mijloacelor pe care le are, la suportarea cheltuielilor comune ale gospodăriei64.

Obligaţia de întreţinere între soţi Soţii au obligaţia de a-şi acorda, unul altuia, sprijin material (art.

2 C.fam.). Această obligaţie este, în mod obişnuit, doar un aspect al obligaţiei fiecăruia dintre soţi de a contribui la susţinerea nevoilor căsniciei.

Obligaţia de întreţinere între soţi este prioritară faţă de toate celelalte obligaţii de întreţinere. În dispoziţiile art. 89 C.fam. legiuitorul, stabilind ordinea imperativă în care este datorată întreţinerea, aminteşte în primul rând soţii (lit. a).

3.2. Bunurile soţilor 3.2.1. Bunurile comune

Art. 30 C.fam. dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare din soţi, sunt – de la data dobândirii lor – bunuri comune ale soţilor, iar art. 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ. Analizând aceste 61 M.Mayo, Raporturile patrimoniale în familie, în lumina Codului familiei, R.P.R., în J.N. nr. 3/1954, p. 355. 62 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 51. 63 I.Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 115. 64 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 34 din 14 ianuarie 1975, în R.R.D. nr. 9, 1975, p. 70.

31

dispoziţii legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei; b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le

consideră bunuri proprii; Noţiunea de „bunuri” din cuprinsul Codului familiei este utilizată

în accepţiunea sa de drept comun, desemnând atât bunurile corporale – lucruri mobile şi imobile – cât şi bunuri incorporale – drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveşte noţiunea de „dobândire”, întrebuinţată de legiuitor în cuprinsul art. 30 alin. 1 C.fam, fără nici o altă precizare, urmează să primească accepţiunea cea mai largă, adică însemnând a deveni titular al unui drept real sau de creanţă, prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii, în temeiul oricărui mod originar sau derivat prevăzut de legea civilă65.

Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice omenoase, pentru că, aşa cum stabileşte art. 31 lit. b C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului dobânditor, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că vor fi comune.

Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. 1 C.fam., acelea ce sunt dobândite fie de către soţi împreună, fie de către oricare dintre soţi, singur. Deci, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune.

Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru căsătorie, şi acela al desfacerii căsătoriei prin divorţ, a încetării ei prin moarte sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre judecătorească.

Dacă intervine divorţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care divorţul s-a pronunţat. Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei irevocabilă, prezumţia de comunitate există şi în privinţa acestora66.

Potrivit art. 39 alin. 2 C.fam., faţă de terţi prezumţia de comunitate încetează numai la data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut despre divorţ, pe o altă cale.

Când căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat, bunurile dobândite ale soţului supravieţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei.

Căsătoria poate lua sfârşit însă, şi prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Data morţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declaratoare de moarte, deşi au beneficiat, provizoriu, de prezumţia de comunitate, va fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat.

Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, odată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială desfiinţată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv. Însă, potrivit prevederilor art. 22 C.fam., dacă soţul celui 65 D.Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 94. 66 Trib.Suprem, dec.civ.nr. 123 din 1983, în R.R.D. nr. 12, 1983, p. 94.

32

declarat mort s-a recăsătorit, odată cu reîntoarcerea acestuia prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.

În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este desfiinţată cu efect retroactiv, astfel că soţii se consideră că nu au fost căsătoriţi între ei. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanţă sau va fi considerat coproprietar, dacă cota sa din bunul în discuţie a fost determinată, prezumţia de comunitate funcţionând numai în cazul căsătoriei.

Există totuşi o împrejurare în care comunitatea devălmaşă profită unei persoane care nu are calitatea de soţ. Astfel, art. 23 C.fam., ocrotind buna-credinţă, creează o importantă excepţie atunci când prevede că „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ, dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă că beneficiul comunităţii, în cazul căsătoriei putative, poate fi invocat numai de către soţul care a fost de bună-credinţă67.

Separaţia faptică a soţilor nu ridică, prin ea însăşi, caracterul comun al bunurilor dobândite în această perioadă de fiecare dintre soţi, pentru că ei continuă să fie căsătoriţi, condiţie suficientă pentru a asigura incidenţa prezumţiei de comunitate care nu presupune, neaparat, convieţuirea soţilor68. Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea părţii din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soţ69.

Concubinajul sau convieţuirea faptică nu conferă calitatea de soţ. În consecinţă, regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului, diferit de cel aplicabil soţilor, este guvernat de dreptul comun, bunurile obţinute pe perioada convieţuirii vor fi proprii sau comune ale ambilor concubini, potrivit contribuţiei acestora la achiziţionarea fiecărui bun pretins comun dar, chiar comune, bunurile nu le vor aparţine în devălmăşie, ci pe cote-părţi70.

Pentru a deveni comune ambilor soţi, bunurile trebuie să fi fost dobândite în timpul căsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea şi, după caz, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei, chiar dacă momentul dobândirii nu coincide cu intrarea efectivă a soţilor în posesia acelui bun.

Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul dreptului respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra – în cazul drepturilor reale – în posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor de creanţă – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu. Aşadar, momentul dobândirii este acela în care dreptul intră în patrimoniul unuia dintre soţi sau al ambilor.

Cea de-a doua condiţie necesară a fi îndeplinită pentru ca un bun să poată fi considerat comun se referă la neapartenenţa sa la categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi. Art. 31 C.fam., într-o enumerare cu caracter limitativ, indică următoarele bunuri calificate proprii ale fiecăruia dintre soţi:

67 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 59; Emese Florian, op.cit., p. 92. 68 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1960, L.P. nr. 9/1960, p. 56. 69 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.800/1972, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 172; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 630/1974, în C.D., 1974, p. 167; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94. 70 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 131/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 57-58; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1241/1980, în R.R.D. nr. 1/1980, p. 64; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1047/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 60.

33

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat

sau adopţie, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii

unuia dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă,

manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei:;

valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

3.2.2. Sfera bunurilor comune

Având în vedere cele două repere legale – art. 30 alin. 1 C.fam., potrivit căruia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt bunuri comune, art. 31 C.fam., indicând, printr-o enumerare cu caracter limitativ, categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, bunuri care sunt proprii fiecăruia dintre soţi – teoretic, stabilirea calităţii de bun comun sau de bun propriu nu ar trebui să întâmpine dificultăţi.

Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri se impune o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune sau proprii este controversată în literatura juridică.

Venitul din muncă Opinia dominantă în literatura şi practica judiciară este aceea

potrivit căreia venitul din muncă realizat de oricare dintre soţi este bunul comun al ambilor71, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 şi 31 C.fam., care sunt de strictă interpretare. Aşa fiind, venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art. 31 C.fam. ca exceptate de la regimul comunităţii, trebuie considerat bun comun al soţilor. Altminteri însăşi ideea de comunitate matrimoniale ar fi golită de conţinut, fiindcă orice s-ar procura prin întrebuinţarea acestor sume ar trebui considerat bun propriu, potrivit regulii subrogaţiei reale. În concluzie, salariul, precum şi orice alte venituri obţinute din munca fiecăruia dintre soţi pe durata căsătoriei urmează a fi considerate comune, fără a deosebi după cum se înfăţişează sub formă de creanţe neîncasate sau de sume de bani încasate72.

Într-o altă opinie73, se susţine că este necesară distincţia între salariul neîncasat, pe de o parte, care face parte din patrimoniul propriu al soţului şi este guvernat de normele dreptului muncii, şi salariul încasat, pe de altă parte, acesta din urmă servind deopotrivă achiziţionării de bunuri comune şi proprii, constituind, aşadar, bun de afecţiune.

Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai considerat a fi bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei 71 C.Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este bun comun sau bun propriu?, în L.P. nr. 10/1957, p. 1189 şi urm. 72 Emese Florian, op.cit., p. 104. 73 D.Ciobanu, Poate fi oare încadrat salariul în masa bunurilor comune sau în masa bunurilor proprii? În J.N. nr.2/1959, p. 284.

34

de la Casa de Ajutor Reciproc74, pensiile din cadrul asigurărilor sociale75, precum şi bursele primite de către unul dintre soţi în străinătate, urmare a unei convenţii de colaborare ştiinţifică76 şi veniturile din muncă ale cooperatorilor.

În legătură cu remuneraţia autorilor, opinia dominantă în literatura de specialitate, împărtăşită şi de o parte a practicii (inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem) este aceea că remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de creaţie intelectuală constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei, chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, după cum remuneraţia încasată după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei77.

Imobilele Regula instituită prin art. 30 C.fam, potrivit căreia bunurile

dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt bunuri comune, se aplică şi în privinţa imobilelor.

În ceea ce priveşte actele juridice de dobândire a mobilelor nu este necesară manifestarea expresă de voinţă a ambilor soţi, întrucât funcţionează prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi prevăzut de art. 35 alin. 1 C.fam, considerându-se că soţul participă la încheierea actului juridic în dublă calitate, în nume propriu, precum şi ca reprezentant al soţului său, pentru înstrăinarea şi grevarea imobilelor comune, legea pretinde consimţământul expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza finală C.fam.).

Chiar dacă în cartea funciară înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut pe numele unuia dintre soţi, prezumţia de comunitate a imobilului subzistă – soţii vor putea solicita înscrierea şi a dreptului celuilalt soţ, sau dacă soţul „tabular” se opune, celălalt va putea solicita pe calea acţiunii în constatare (art. 111 C.proc.civ.), stabilirea dreptului său la proprietate în devălmăşie asupra bunului78.

• Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei

În această situaţie intră în conflict două prezumţii legale relative: pe de o parte cea consacrată de art. 482 C.civ., potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei ridicate asupra fondului, iar pe de altă parte prezumţia de comunitate stabilită prin art. 30 alin. 1 C.fam. Regula aplicabilă este aceea că, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Asupra terenului, soţul neproprietar al fondului dobândeşte un drept de superficiu, în baza art. 30 C.fam. Această regulă urmează să fie aplicată cu anumite nuanţări, în funcţie de particularităţile situaţiei de fapt:

- construcţia edificată de ambii soţi, împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea unuia dintre ei, va fi bun comun, soţul neproprietar asupra terenului dobândind un drept de superficie;

74 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 90; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 912/30.11.1976, în R.R.D. nr. 6/1977, p. 58. 75 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 2016/2.12.1976, în C.D., 1976, p. 163. 76 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 90; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 816/10976, în C.D., 1976, p. 165. 77 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1309/1979, în C.D., 1976, p. 170. 78 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1220/1994, în R.D. nr. 5/1995, p. 76-77; S.C.J., secţ.civ., dec.nr. 671/1993, în R.D. nr. 7/1994, p. 82-82.

35

- dacă unul dintre soţi construieşte, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea celuilalt soţ, având acordul acestuia, construcţia devine bun comun în devălmăşie; proprietarul terenului îşi păstrează dreptul exclusiv asupra terenului, dar dreptul său de proprietate va fi grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ;

- dacă unul dintre soţi ridică construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloace comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar al terenului, soţul constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, în sensul art. 494 C.civ., iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie, cu mijloace proprii, pe terenul proprietatea celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, care divine titular al unui drept de superficie ce va greva dreptul de proprietate asupra terenului, drept aflat în patrimoniul celuilalt soţ;

- în ipoteza în care soţul constructor prin întrebuinţarea de mijloace proprii, pe terenul celuilalt soţ nu are consimţământul acestuia, sau construieşte împotriva voinţei proprietarului fondului, el va fi considerat constructor de rea-credinţă, nu devine superficiar, şi va beneficia numai de drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.;

- când o construcţie a fost ridicată de unul dintre soţi cu mijloace proprii, pe terenul proprietatea ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, construcţia rămâne bun propriu al soţului constructor; dacă nu a avut şi consimţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.

• Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unei

terţe persoane Soluţiile oferite în doctrina şi practica judiciară se fundamentează

pe principiile Codului civil privitoare la accesiune imobiliară, potrivit cărora întotdeauna când un terţ edifică o construcţie pe terenul proprietatea altei persoane, cu excepţia situaţiilor prezentate mai sus, când se consideră că acesta dobândeşte un drept de superficie, proprietarul terenului dobândeşte, potrivit art. 488 şi 492 C.civ., pe măsura încorporării construcţiei în teren, un drept de proprietate asupra acesteia, raporturile dintre proprietarul terenului şi constructor urmând a fi rezolvată după distincţiile stabilite de art. 494 C.civ.

Dacă unul dintre soţii constructori iniţiază o acţiune având ca obiect împărţirea bunurilor comune înainte ca proprietarul terenului să manifeste vreo pretenţie în privinţa construcţiilor, acesta va putea fi introdus forţat în proces, urmând să-şi exprime opţiunea pentru una din următoarele soluţii79:

a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de judecată îi va obliga pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul terenului să plătească constructorilor cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea construcţiei, după distincţiile prevăzute de art. 494 din Codul civil. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, soţii, titulari ai dreptului de creanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei lor. Dacă soţii sunt constructori de bună-credinţă, ei au un drept retenţie asupra imobilului, până la acoperirea integrală a creanţei lor.

79 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, o.cit., p. 99; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 75; Emese Florian, op.cit., p. 113.

36

b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia în cazul soţilor constructori de rea-credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora la ridicarea construcţiei potrivit art. 1075 şi 484 C.civ., cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de demolare. Riscul demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii sunt constructori de bună-credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat, la alegerea sa, să plătească constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea materialului şi a manoperei) sau cu sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei.

• Construcţii edificate pe terenuri atribuite în folosinţă sau concesionate

În măsura în care titularul dreptului de folosinţă nu a cerut şi obţinut împroprietărirea potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, se apreciază că dreptul său real de folosinţă asupra terenului împreună cu dreptul de proprietate asupra construcţiei se înfăţişează ca un drept de superficie, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale. Acest drept de superficie va fi comun al ambilor soţi sau bunul propriu al unuia dintre ei, după cum momentul dobândirii este situat în timpul căsătoriei sau în afara acesteia. Totuşi, dacă în timpul căsătoriei unul dintre soţi a construit pe terenul atribuit în folosinţă prin întrebuinţarea de mijloace proprii, dreptul de superficie dobândit va fi bunul său propriu80.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 50/1991, concesionarea terenurilor pentru construirea de locuinţe se face pe durata existenţei construcţiei, dreptul de concesiune fiind transmisibil împreună şi concomitent cu dreptul de proprietate asupra construcţiei. Acest drept de concesiune asupra terenului urmează să fie considerat comun sau propriu după cum locuinţa la rândul ei are calitatea de bun comun sau propriu81.

• Locuinţele construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de credite

În prezent, atât literatura de specialitate cât şi practica judiciară împărtăşesc teza potrivit căreia locuinţa construită în timpul căsătoriei devine obiect al dreptului de proprietate comună al soţilor din momentul predării-preluării indiferent de ratele de preţ achitate. Dacă predarea-preluarea are loc înainte de încheierea căsătoriei, locuinţa va fi bun propriu al soţului dobânditor (art. 31 lit. a C.fam.) chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei82.

În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va determina şi caracterul de bun comun sau propriu al locuinţei83.

• Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unor construcţii în timpul căsătoriei

În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire la o construcţie proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie rămâne pe mai departe bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun84, cu condiţia să fi adus

80 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1963, în C.D., 1963, p. 13. 81 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 106. 82 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 78. 83 I.Mihuţă, Probleme de drept în practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materia dreptului muncii şi a dreptului familiei, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 41. 84 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 19/1982, în C.D., 1982, p. 119-120.

37

un spor de valoarea, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului85. Dreptul de creanţă al statului neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota de contribuţie a fiecărui soţ.

Când însă în urma lucrărilor de îmbunătăţiri de mare amploare bunul propriu al unuia dintre soţi s-a transformat în asemenea măsură încât, practic a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel iniţial, bunul în întregul său va trebui considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei, aşadar comun al ambilor soţi86.

Edificarea unei construcţii noi cu materiale rezultate din demolarea imobilului proprietatea unuia dintre soţi nu schimbă statutul juridic al bunului propriu, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 31 lit. f C.fam, potrivit cărora valoarea care reprezintă sau înlocuieşte un bun propriu, ori bunul în care a trecut această valoare rămâne bun propriu, ca efect al subrogaţiei reale87.

• Dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi dobândit potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996 sau potrivit dreptului comun, art. 1410-1453 C.civ.

Noua legea a locuinţei (Legea nr. 114/1996) stabileşte că dobândesc un drept locativ atât titularul contractului de încheiere, cât şi persoanele care locuiesc sau vor locui împreună cu acesta (art. 21 lit. k din Legea nr. 114/1996).

Astfel, locuinţa se atribuie în considerarea tuturor membrilor care compun familia, titularul contractului de închiriere – locatarul principal – încheind contractul în numele întregii familii. Fiecare membru al familiei are un drept locativ propriu privind folosinţa locuinţei, drept care nu derivă din drepturile locatarului principal, ci din contractul de închiriere.

În condiţiile părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea se continuă în beneficiul altor persoane, strict determinate de lege, în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27 din lege. Astfel, închirierea poate continua în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă au locuit împreună cu titularul; în beneficiul acelor descendenţi sau ascendenţi care, de asemenea, au locuit împreună cu titularul sau în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul un an şi care au fost înscrise în contractul de închiriere.

În ceea ce priveşte contractul de închiriere supus dispoziţiilor Codului civil (art. 1410 şi urm.) dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi calificat ca bun propriu sau comun după cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei.

Sumele economisite, depuse la C.E.C. sau la bănci S-a impus opinia potrivit căreia aceste sume sunt bunuri

comune88, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre soţi sau al amândurora, cu excepţia cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 C.fam. ca bunuri proprii.

85 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1960, p. 29; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1751/1974, în R.R.D. nr. 6/1975, p. 65. 86 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 724/1985, în R.R.D. nr. 2/1086; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 479/1984, în C.D., 1984, p. 148; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1277/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 67. 87 Emese Florian, op.cit., p. 116. 88 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2016/1976, în C.D., 1976, p. 163; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1309/1976, în C.D., 1976, p. 170.

38

Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C. Aceste câştiguri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri

comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia din aceste categorii de bunuri89.

Într-o altă viziune, în realizarea câştigurilor determinantă este hotărârea de a juca, precum şi şansa, iar nu provenienţa sumelor jucate, astfel că bunurile ori sumele abţinute în acest fel sunt considerate proprii ale soţului care le-a câştigat, cu excepţia câştigurilor pe librete C.E.C. de o valoare mai mare a căror provenienţă se poate determina fără dificultate90.

Fructele şi productele Se admite unanim că fructele şi veniturile bunurilor comune ale

soţilor aparţin comunităţii, în schimb, calificarea juridică a fructelor şi veniturilor bunurilor proprii ale unuia dintre soţi a suscitat unele discuţii în literatura de specialitate.

Opinia dominantă e aceea că fructele sunt accesorii bunului frugifer şi se cuvin proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 C.civ.). Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate care, pentru a fi complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al dobândirii fructelor91, cu amendamentul că fructele vor fi totuşi comune, dacă sunt rezultatul muncii comune a soţilor92. În ceea ce priveşte productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după categoria de bunuri care le-a produs întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective93, consumând însăşi substanţa acestora.

3.2.3. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Art. 35 C.fam., printr-o aplicaţie a principiului deplinei egalităţi în drepturi între bărbat şi femeie, dispune că „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele (alin. 1); oricare dintre soţi exercitând singur aceste dispoziţii este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ” (alin. 2)

Aşadar, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune, şi dispun tot astfel de ele, iar prin alin. 2 art. 35 C.fam. se prezumă existenţa mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi, în temeiul căreia, atunci când un soţ exercită oricare dintre drepturile ce-i sunt conferite de lege asupra bunurilor comune, se presupune că el acţionează nu numai în numele său, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ.

89 Trib.Suprem, dec.civ. nr.1910 din 20 decembrie 1960, în C.D., 1960, p. 267. 90 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 83. 91 I.Albu, op.cit., . 144-145; Al.Bacaci, C.Hageanu,, V.Dumitrache, op.cit., p. 84. 92 I.Albu, op.cit., p. 145. 93 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 72/1972, p. 21-22; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2135/1970, în R.R.D. nr. 4/1980, p. 61.

39

Această prezumţie de mandat tacit reciproc are un caracter relativ, prin urmare soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Dreptul de opunere nu este prevăzut în mod expres, însă rezultă neîndoielnic din textul art. 35 alin. 2, care stabileşte că soţul care încheie actul juridic „este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”. Opunerea, chiar dovedită, nu va produce efecte faţă de terţul contractant de buna-credinţă.

Deci, pentru a se obţine anularea actului juridic încheiat de unul dintre soţi în baza mandatului tacit reciproc de reprezentare, este necesar să se dovedească atât lipsa consimţământului soţului necontractant cât şi reaua-credinţă a terţului contractant94.

Tot pentru că prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească unele limitări, de comun acord sau prin manifestări unilaterale de voinţă, în sensul că anumite acte juridice posibil de încheiat de către un singur soţ în baza mandatului tacit de reprezentare să poată fi săvârşite numai cu consimţământul expres al ambilor (limite convenţionale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare).

Mare importanţă prezintă limitele legale ale mandatului tacit. Prima dintre ele, pe care art. 35 alin. 2 C.fam o prevede expres, este în privinţa terenurilor sau a construcţiilor care, dacă fac parte din categoria bunurilor comune, nu vor putea fi înstrăinate sau grevate de nici unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt. Raţiunea instituirii unei asemenea limitări se găseşte în importanţa acestor acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimonială.

O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. S-a hotărât că, dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă, întrucât prin astfel de acte se ajunge la micşorarea comunităţii de bunuri95.

Oricare dintre soţi, însă, poate efectua fără consimţământul celuilalt daruri manuale care prin valoarea lor redusă nu afectează comunitatea matrimonială.

Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi constituie principala particularitate a exercitării drepturilor soţilor privitoare la comunitatea de bunuri şi, fiind indisolubil legată de calitatea de soţ, funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar în perioadele de reparaţie faptică96.

Dacă, însă, s-a instituit curatele, în cazul soţului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrate în temeiul mandatului prevăzut, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă.

Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimţământul expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 şi art 147 C.fam.).

94 În acest sens şi C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1645/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, p. 167. 95 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2267/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 67; L.Mihai, Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi?, în R.R.D. nr. 8/1984, p. 44-47. 96 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 847/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p. 69; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 984/1985, în R.R.D. nr. 4/1986, p. 61.

40

În ceea ce priveşte sancţionarea actelor de dispoziţie săvârşite cu nesocotirea cerinţei consimţământului expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza a II-a C.fam.), în opinia cu cea mai largă audienţă97, împărtăşită şi de practica judiciară98, e incidentă nulitatea relativă şi integrală.

Această teză a primit susţinerea forţei instanţei supreme, care a statuat cu valoarea de îndrumare că actul de înstrăinare sau de grevare având ca obiect terenuri sau construcţii comune, săvârşit numai de către unul dintre soţi, fără consimţământul expres al celuilalt, este lovit de nulitate relativă, dreptul la acţiune fiind supus termenului general de prescripţie de 3 ani, socotit de la data când soţul a aflat de faptul încheierii; actul poate fi confirmat expres sau tacit de soţul necontractant, iar dacă ratificarea nu are loc, actul este lovit de nulitate relativă în întregul său99.

3.2.4. Datoriile comune al soţilor

După cum soţii au două categorii de bunuri, tot aşa ei au două feluri de datorii: personale şi comune. Spre deosebire de prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (art. 30 C.fam.), datoriile soţilor vor fi considerate, ca regulă, proprii ale soţului care le-a contractat, şi numai în mod excepţional vor fi comune, numai dacă se integrează în una din cele patru categorii expres şi limitativ stabilite prin art. 32 C.fam.

Aşadar, sunt datorii ale comunităţii, urmând ca soţii să răspundă cu bunurile lor comune, următoarele:

a) Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune (art. 32 lit. a C.fam.)

Aceste cheltuieli sunt considerate datorii comune în considerarea interesului familiei în asigurarea administrării eficiente a patrimoniului comun.

Conform textului, pentru ca o datorie să fie comună, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

- să fie vorba de o „cheltuială de administrare” (inclusiv cheltuielile pentru conservarea bunurilor);

- cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun, iar nu cu unul propriu;

- cheltuiala să fie „făcută” cu administrarea bunurilor comune; - obligaţia să fie asumată prin act juridic de către un singur soţ, şi

nu de către amândoi soţii, căci, în acest din urmă caz, nu s-ar mai aplica art. 32 lit. a, ci art. 32 lit. b C.fam.

b) Obligaţiile contractate de către soţi împreună (art. 32 lit. b C.fam.)

Aceste obligaţii sunt comune, deoarece legea prezumă că reprezintă un interes al căsniciei.

În sensul textului, datoria este comună dacă sunt îndeplinite condiţiile:

- obligaţia să fie „asumată” de către soţi; - obligaţia să fie asumată „împreună” de soţi;

97 Emese Florian, op.cit., p. 140; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 135. 98 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1100/1992, în R.D. nr. 10-11/1993. 99 Plenul Trib.Suprem, decizia de îndrumare nr. 18/1963, în C.D., 1963, p. 27.

41

- soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheierea actului juridic, fie participând prin reprezentare;

- cauza obligaţiei este indiferentă, deoarece legea nu distinge; - obligaţia asumată de soţi împreună este comună, fără a

deosebi după cum este indivizibilă, prin natura ei sau prin voinţa părţilor, solidară sau conjunctă.

c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (art. 32 lit. c C.fam.).

Mai pronunţat decât în cazul celorlalte datorii comune ale soţilor, în cazul acesteia se relevă afecţiunea specială şi scopul social-economic al comunităţii de bunuri destinată acoperirii unor asemenea cheltuieli.

Condiţii necesare a fi îndeplini: - obligaţia să izvorască dintr-un act juridic, chiar unilateral; - obligaţia să fie asumată de către un singur soţ (dacă ar fi

asumată de către amândoi atunci ea ar fi comună, potrivit art. 32 lit .b C.fam.); - obligaţia să fi fost asumată pentru îndeplinirea nevoilor

obişnuite ale căsniciei. d) Obligaţia de a repera prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a

unor bunuri proprietate publică (art. 32 lit. d C.fam.). Această obligaţie este declarat comună în interesul apărării

avutului public. Analizând această dispoziţie legală, reţinem următoarele condiţii

cumulative pentru angajarea răspunderii soţilor cu bunurile lor comune în vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a unuia dintre ei:

- să existe un prejudiciu patrimonial; - prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun, obiect al

dreptului de proprietate publică; - faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi; - masa bunurilor comune să fi înregistrat o sporire; -existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor

comune şi însuşirea săvârşită de către unul dintre soţi. Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor Conform dispoziţiilor art. 33 şi 34 C.fam., există o corespondenţă

între natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Astfel, bunurile comune nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor.

Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă, dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor. La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor. Această ordine de urmărire a bunurilor aflate în patrimoniile soţilor – mai întâi cele comune, şi numai în măsura în care acestea au fost insuficiente, în subsidiar, bunurile proprii ale fiecăruia din soţi – este imperativă, urmând a fi respectată chiar dacă soţii ar fi obligaţi în solidar100.

Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la

100 Emese Florian, op.cit., p. 160; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 99.

42

datoriile comune, desigur, proporţională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

3.2.5. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor

Regimul comunităţii matrimoniale dăinuie, în principiu pe toată durata căsătoriei, fără să fie condiţionată de convieţuirea soţilor sau de calitatea relaţiilor dintre aceştia. În mod excepţional, art. 36 alin. 2 C.fam. permite împărţirea în timpul căsătoriei, exclusiv pe cale judiciară, a bunurilor comune, în întregime sau numai în parte.

Partajarea comunităţii de bunuri a soţilor, în timpul căsătoriei, e posibilă numai cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- există motive temeinice în susţinerea cererii de împărţeală, motive care au fost dovedite în faţa instanţei;

- partajarea bunurilor comune a fost dispusă prin hotărâre judecătorească.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi iniţiată de unul dintre soţi (art. 36 alin. 2 C.fam.) sau de creditorul personal al unuia dintre soţi (art. 33 alin. 2 C.fam.). Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împărţite, precum şi cele care se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune.

Practica judiciară a reţinut în diferitele soluţii de speţă că este, spre exemplu., motiv temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune101. Simpla despărţire în fapt nu constituie un motiv temeinic pentru împărţirea, decât colaterală cu alte împrejurări, ca aceea că unul dintre soţi înstrăinează sau distruge bunurile comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a şi le însuşi102.

Noţiunea de „motive temeinice” nu beneficiază de vreo determinare legală. Instanţele judecătoreşti vor statua, de la caz la caz, funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriul administrat, dacă motivele invocate sunt sau nu temeinice.

Mai trebuie precizat să, la efectuarea partajului bunurilor comune, urmează a se lua în calcul valoarea pe care bunurile o au la acea dată şi nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul în care au intrat în comunitate103.

Creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi pot satisface creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împărţirea bunurilor comune, pentru ca partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită până la satisfacerea în întregime a creanţei.

Creditorii personali îşi pot valorifica dreptul de a cere împărţirea bunurilor comune ale soţilor, fie pe cale principală, fie promovarea cererii de chemare în judecată având acest obiect, fie pe cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare.

Împărţirea bunurilor comune poate fi cerută de creditorii personali numai în măsura necesară acoperirii creanţei lor ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor, ordinea instituită de lege având un caracter imperativ. Bunurile care exced nevoii de 101 Trib.reg.Bucureşti, dec.nr. 1219/1959, în L.P. nr. 11/1959. 102 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 769/1969 în C.D., 1969, p. 172; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.138/1971, în C.D., 1993, p. 133. 103 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p.143.

43

acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne bunuri proprii, calitatea fiind dobândită prin efectul împărţirii.

Aşa cum am menţionat deja, în principiu, împărţirea bunurilor comune care are loc odată cu desfacerea căsătoriei. La acest moment, potrivit art. 36 alin. 1 C.fam., bunurile comune se pot împărţi prin învoiala soţilor, şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî instanţa de judecată.

De obicei, după divorţ soţii procedează la o împărţire totală a bunurilor comune, însă nimic nu împiedică să se facă o împărţire parţială, situaţie în care bunurile neîmpărţite rămân pe mai departe bunuri comune104.

Cât priveşte obiectul învoielii soţilor, el se poate rezuma la determinarea cotelor cuvenite fiecăruia. Dacă ulterior apar neînţelegeri între părţi şi la formarea concretă a loturilor ce urmează a fi atribuite fiecăruia dintre foştii devălmaşi este solicitat sprijinul instanţei, partajul se va înfăptui potrivit cotelor deja stabilite convenţional.

În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la împărţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel că ea va trebui supusă normelor dreptului comun105.

Pentru stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ, criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situaţia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuţie la dobândirea bunurilor106.

Tot practica judiciară a fost aceea care a stabili că trebuie

recunoscută şi contribuţia acelui soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru creşterea copiilor107.

La împărţirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândirea totalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte108 şi, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor109 şi faptul că unul dintre soţi a plătit ratele preţului cu care bunurile au fost achiziţionate110.

Procedura împărţirii bunurilor comune Dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se

prescrie.

104 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 5599/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 211. 105 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, opt.cit., p. 107. 106 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 865/1960, în C.D., 1060, p. 282; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1542/1970, în R.R.D. nr. 8/1971, p. 156. 107 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 753/1980, în I.Mihuţă, Culegere…, pe anul 1990, p. 22; T.M.B. secţ. a III-a civ., dec.nr. 1054/1992, cu notă de I.Mihuţă, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 32-33. 108 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1624/1960, în C.D., 1960, p. 272; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 907/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 80. 109 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 595/1961, în C.D., 1961, p. 204. 110 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 487/1967, în C.D., 1967, p. 150.

44

Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat111.

Ca elemente specifice judecăţii în materie de partaj în general, la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când e cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 673/3 C.proc.civ.). În tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin buna învoială, iar dacă acestea ajung la o înţelegere, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor; în cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi ca pronunţa o hotărâre parţială, nesusceptibilă de apel, continuând procesul pentru celelalte bunuri (art. 673/4 C.proc.civ.).

În funcţie de complexitatea cauzei, procesul de partaj poate parcurge două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis. Prin încheierea de admitere în principiu vor fi stabilite bunurile supuse împărţelii, calitatea de copărtaşi a părţilor, cota-parte cuvenită fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care copărtaşii le au unii faţă de alţii (art. 673/6 teza I şi art. 673/5 alin. 1 C:proc.civ.). Partajul astfel schiţat va fi desăvârşit, în cea de-a doua etapă, împărţeala propriu-zisă, prin formarea şi atribuirea loturilor (art. 673/5, 673/9 – 673/14 C.proc.civ.).

Dacă instanţa are suficiente elemente probatorii, ea poate trece la soluţionarea fondului fără prealabila admitere în principiu a cererii de partaj112

Efectele hotărârii de împărţire Hotărârea prin care s-a dispus împărţirea bunurilor comune are

efect declarativ, iar nu translativ de drepturi. Prin împărţeală nu se realizează un transfer de drepturi între copărtaşi, ci se constată şi se recunosc, cu efect retroactiv, drepturi preexistente113.

Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi instanţa n-a dispus judecarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea, însă, acest caracter dacă părţile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor114.

Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani (art. 6 din Decretul nr. 167/1958); dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite poate fi dovedit în continuare cu hotărârea de partaj, pentru că aceasta nu şi pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa partajabilă, la calitatea de copărtaşi a părţilor şi la cotele ce li se cuvin 115.

În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea bunurilor comportă două operaţii succesive: prima constă în determinarea cotei care se cuvine soţului supravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în

111 V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, notă la dec.nr. VIII din 2000 a C.S.J., în Dreptul nr. 5/2001, p. 220-227. 112 Emese Florian, op.cit., p. 202. 113 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.175/1989, în R.D. nr. 1-2/1990, p. 133; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 402/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 68. 114 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 3/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, p. 124. 115 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 103/1984, în C.D., 1984, p. 128.

45

determinarea cotei acestuia în calitate de moştenitor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/1944.

Căsătoria declarată nulă sau anulată, fiind considerată că niciodată nu a existat, nu se pune problema împărţirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei aparente fiind acela de drept comun la fel ca în cazul concubinilor.

3.2.6. Bunurile proprii ale soţilor

Art. 31 C.fam. determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre cei doi soţi. Enumerarea acestor bunuri are caracter limitativ şi este de strictă interpretare, orice act juridic prin care soţii sau o terţă persoană ar tinde să lărgească sfera acestor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute (art. 30 alin. 2 C.fam.).

Fac parte din patrimoniul propriu al fiecăruia dintre soţi următoarele bunuri:

• Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a C.fam.).

Din prevederile art. 30 C.fam., potrivit cărora sunt considerate bunuri comune cele dobânditoare în timpul căsătoriei, rezultă cu claritate că bunurile dobândite înainte de căsătorie dar bunurile dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei fac parte din categoria bunurilor proprii.

• Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b C.fam.)

Datorită caracterului personal al dobândirii, bunurile primite prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului gratificat, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel.

Trebuie precizat că, atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se referă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele universale, câţ şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, cu alte cuvinte la moştenirea testamentară.

În literatura de specialitate se precizează că voinţa dispunătorului, în sensul caracterului comun al bunurilor nu trebuie să fie neaparat expresă, ea poate fi tacită, cu condiţia să rezulte în mod neîndoielnic116. Dovada manifestării de voinţă a dispunătorului se poate face prin orice mijloc de probă din care să rezulte fără dubiu că s-a urmărit gratificarea ambilor soţi. Prin lipsa unei atare dovezi bunul va fi considerat propriu, în temeiul art. 31 lit. b C.fam.

Bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale soţului moştenitor întrucât dispunătorul, nelăsând testament nu a determinat, prin voinţa sa o altă calificare juridică.

În privinţa darurilor de nuntă în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea să sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun necesar soţilor la începutul căsătoriei117.

În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui testament, voinţa dispunătorului va fi cea care va stabili şi natura de bun comun sau propriu.

116 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 118; Emese Florian, op.cit., p. 95. 117 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 786/1979, în C.D., 1979, p. 141-143.

46

În practică pot apărea următoarele situaţii: - liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca

bunul să devină comun; bunul intră în comunitatea devălmaşă a soţilor; - liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, însă fără menţiunea

expresă ca bunul să devină comun; acesta devine, de asemenea, comun în devălmăşie;

- liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca bunul să devină comun; bunul va intra în comunitatea de bunuri a soţilor;

- liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o altă menţiune; bunul va fi considerat propriu al soţului gratificat, însă cu posibilitatea recunoscută celuilalt soţ de a dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a fost ca bunul să devină comun.

• Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c C.fam.).

Aceste două categorii de bunuri sunt calificate astfel de legiuitor datorită afecţiunii lor uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi.

Astfel categoria bunurilor proprii de uz personal cuprinde acele bunuri care sunt afectate uzului, fizic sau intelectual, personal, exclusiv şi efectiv al unuia dintre soţi118, precum obiecte de îmbrăcăminte, instrumente muzicale, echipamentul sportiv, obiectele întrebuinţate de către unul dintre soţi în vederea întreţinerii sau îmbunătăţirii stării sale de sănătate, etc.

Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- bunul să fie dobândit de către unul dintre soţi; - bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent

de modul de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie, din cele enumerate de art. 31 C.fam.;

- bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie folosit de unul dintre soţi.

Categoria bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde acele bunuri care, potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi, precum uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură, etc.

Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii. Trebuie să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional119.

Când ambii soţi au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece îşi păstrează caracterul de bunuri proprii120.

• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C.fam.).

Aceste bunuri sunt proprii în considerarea caracterului excepţional al muncii care le-a creat, care reclamă un efort deosebit şi calităţii intelectuale aparte. 118 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 71. 119 Ibidem. 120 Trib.mun.Bucureşti, Col.II, dec.nr. 3109 din 15 decembrie 1956, în L.P. nr. 5, 1957, p. 607.

47

Deosebim două categorii de bunuri: 1) Premiile şi recompensele Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt proprii

ale acelui soţ care a fost răsplătit ocazional pentru eforturi remarcabile. Dacă veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au

caracter periodic, fiind incluse în salariu vor urma regimul juridic al salariului, adică vor fi considerate comune ambilor soţi121.

2) Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii – au ca trăsătură comună faptul că reprezintă materializarea capacităţii creatoare artistice, literare sau ştiinţifice a unuia dintre soţi.

Legiuitorul nu are în vedere însăşi opera de creaţie intelectuală sau drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale de autor, ci exclud obiectul material care încorporează opera de creaţie intelectuală. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului şi încasate în timpul căsătoriei constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun iar nu bun propriu al soţului autor, chiar dacă opera de creaţie intelectuală a fost realizată înainte de încheierea căsătoriei122. Există însă numeroşi autori care pledează în favoarea caracterului de bun propriu al remuneraţiei cuvenite autorului.

• Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. c C.fam.)

Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ cu un asemenea titlu sau creanţele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci.

Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n–au fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de suma banilor.

• Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoarea (art. 31 lit. f C.fam.).

Prin această reglementare s-a urmărit evitarea confuziunii între cele două mari categorii de bunuri aflate în patrimoniul soţilor. Astfel bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal.

Principiul subrogaţiei reale se aplică numai domeniului bunurilor proprii, deoarece în privinţa celor comune operează prezumţia de comunitate instituită prin art. 30 alin. 1 şi 3 C.fam. – potrivit cărora bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt comune, câtă vreme nu se dovedeşte că bunul, făcând parte din categoriile enumerate limitativ de art. 31 C.fam., este propriu – ceea ce face inutilă aplicarea principiului subrogaţiei.

Dovada bunurilor proprii Instituind prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite de soţi

în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” (art. 30 alin. 3 C.fam.), prin urmare, când unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada. Prezumţia de comunitate având un caracter relativ, dovada contrară, respectiv a calităţii de bun 121 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 72. 122 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1309/1976, în C.D., 1976, p. 170; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 581/1974, în R.R.D. nr. 2/1975, p. 67.

48

propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954). Aceste dispoziţii pot fi invocate, afară de soţi, de cei care le înfăţişează drepturile: succesorii universali şi cu titlu universal, moştenitorii, legatarii, creditorii, chirografarii – dacă, în ceea ce priveşte creditorii chirografari, nu se tinde la valorificarea unui drept propriu.

Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât în mod obiectiv ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

CAPITOLUL V NULITATEA CĂSĂTORIEI

SECŢIUNEA I CONSIDERAŢII GENERALE

49

Codul familiei reglementează nulitatea căsătoriei în Capitolul II al

Titlului I „Nulitatea căsătoriei”, în art. 19-24, care cuprind dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun care se completează cu prevederile dreptului civil în materie de nulităţi, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu cele ale dreptului familiei.

Prin nulitatea actului juridic al căsătoriei înţelegem sancţiunea civilă care intervine ca urmare a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea sau pronunţarea sa înlăturând, de regulă, efectele acelei căsătorii123.

Formalităţile premergătoare şi cele concomitente încheierii căsătoriei, precum şi obligaţia, instituită prin art. 15 C.fam., în sarcina ofiţerului de stare civilă, de a refuza celebrarea căsătoriei în cazul în care se constată că „cerinţele legale nu sunt îndeplinite”, diminuează considerabil riscul unor căsătorii nule sau anulabile124.

Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divorţul. Atât nulitatea cât şi divorţul pun capăt căsătoriei, dar între aceste două instituţii există deosebiri esenţiale. Cauzele care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii ei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc), pe când cauzele care duc la divorţ sunt ulterioare încheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată, şi produc efecte numai pentru viitor (ex munc).

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre judecătorească. Instanţa competentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei este judecătoria. Procedura de judecată a unei acţiuni în nulitatea căsătoriei este cea obişnuită, neexistând dispoziţii derogatorii în această materie.

Dacă, în general, hotărârile judecătoreşti au efecte numai între părţile din proces, hotărârile date în această materie, având consecinţe asupra stării civile a celor ce au încheiat o astfel de căsătorie îşi produc consecinţele ergo omnes, hotărârile judecătoreşti ce se referă la starea civilă nefiind declarative, şi constitutive de drepturi125.

SECŢIUNEA a II-a CLASIFICAREA NULITĂŢILOR

O primă clasificare a nulităţilor în materia căsătoriei este aceea în nulităţi exprese, care sunt prevăzute expres de lege, şi nulităţi virtuale, care nu au fost consacrate în vreun text de către legiuitor.

În acest sens, art. 19 C.fam. prevede că „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 13, 131 şi 16”. De asemenea, potrivit art. 21 C.fam. „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”, iar art. 7 din Legea nr. 119/1996 prevede că este nulă căsătoria încheiată de către un ofiţer de stare civilă incompetent, afară numai dacă exercitând această îndeletnicire în public nu a creat o aparenţă invincibilă că

123 Emese Florian, op.cit., p. 61; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 176. 124 Practic, cazurile de nulitate a căsătoriei sunt foarte rare, mai ales datorită verificărilor prealabile care se fac de către ofiţerul de stare civilă (I.Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în Studia Universitatis Babel-Bolyai, Series jurisprudenţia, Cluj, 1974, p. 149). 125 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 130

50

este competent în acest sens, caz în care căsătoria, în temeiul regulii că error communis facit jus, este valabilă.

Pe lângă aceste nulităţi exprese, în materie de căsătorie, sunt admisibile şi nulităţile virtuale, precum : lipsa de diferenţiere sexuală sau lipsa ofiţerului de stare civilă.

O a doua clasificare a nulităţilor are în vedere nulităţile relative şi nulităţile absolute, ca şi în dreptul comun.

Există totuşi unele deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Tot astfel, în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el numai de la data când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în toate cazurile, anularea căsătoriei nu are nici un efect (art. 2 alin. 2 C.fam.).

2.1. Cazuri de nulitate absolută

• Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale

cu privire la vârsta matrimonială (art. 19 şi art. 4 C.fam.). Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată între bărbatul

care nu a împlinit 18 ani şi de femeia care nu a împlinit 16 ani sau care, având vârsta de 15 ani împliniţi, nu a solicitat şi obţinut dispensa de vârstă.

Deşi, în acest caz, nulitatea este absolută, ea poate fi acoperită, dacă „între timp” cum dispune art. 20 C.fam. (până la rămânerea definitivă a hotărârii în desfiinţarea căsătoriei) survine una dintre următoarele împrejurări:

- soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o; - soţia a dat naştere unui copil; - soţia impuberă a rămas însărcinată. • Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja

căsătorită (art. 19 şi art. 5 C.fam.). Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind

apărat şi prin sancţionarea cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii. În ceea ce priveşte ipoteza anulării hotărârii declarative de

moarte în timpul căsătoriei subsecvente a „soţului supravieţuitor”, potrivit art. 22 C.fam., se menţine această a doua căsătorie, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.

Cererea de anulare a celei de-a doua căsătorii ar fi fără obiect numai în ipoteza în care prima căsătorie ar fi fost declarată nulă pentru un oricare alt motiv de nulitate prevăzut de lege126.

Acţiunea în nulitate poate fi intentată de orice persoană interesată, este impresciptibilă şi nu e condiţionată de exercitarea acţiunii de divorţ127.

• Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi art. 6 C.fam). 126 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 76/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 95; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1572/1995, în Dreptul nr. 3/1996, p. 85. 127 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 1602/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 10; C.S.J. secţ.civ., dec.nr. 1572/1995, în Curtea Siupremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.

51

Căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă, precum şi între rude în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, este nulă absolut, fără a deosebi după cum rudenia este din căsătorie sau din afara acesteia. Mai mult, încheierea unei astfel de căsătorii constituie, conform prevederilor dreptului penal, infracţiunea de incest reglementată de art. 303 C.pen.

• Căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie (art. 19 C.fam.) şi art. 1 din O.U.G. nr. 25/1997).

Regimul actual al adopţiei cunoaşte un singur fel de adopţie, acela cu efecte depline de filiaţie firească. În aceste condiţii, este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator şi ascendenţii săi, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte cât şi căsătoria între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi alte rude ale adoptatorului de cât ascendenţii, pe de altă parte128.

• Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 şi art. 9 C.fam.).

Căsătoria celui suferind de alienaţie sau debilitate mintală este lovită de nulitate absolută fără a distinge după cum persoana se află sau nu sub interdicţie judecătorească, chiar dacă încheierea căsătoriei a avut loc într-un moment de luciditate pasageră129.

Esenţial pentru a se putea pronunţa desfiinţarea căsătoriei este ca boala psihică a soţului, sub forma alienaţiei sau debilităţii mintale să fi existat în momentul încheierii căsătoriei, împrejurare ce poate fi dovedită în faţa instanţei prin oricare din mijloacele admise de lege130.

• Lipsa de solemnitate Solemnitatea celebrării căsătoriei trasează demarcaţia formală

între căsătorie şi concubinaj. Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai un element al solemnităţii cât şi atunci când solemnitatea lipseşte integral (art. 19 C.fam.)131.

Aşadar, ar fi nulă absolut căsătoria oficiată de o altă persoană decât ofiţerul de stare civilă (de notar, de exemplu), căsătoria încheiată fără participarea unuia sau a ambilor soţi, în lipsa martorilor sau în prezenţa unui singur martor, precum căsătoria a cărei încheiere nu a fost constatată de către ofiţerul de stare civilă.

• Lipsa de publicitate Publicitatea este o condiţie de formă distinctă de solemnitate, a

cărei lipsă la încheierea căsătoriei duce tot la nulitatea absolută, potrivit art. 19 C.fam.

• Necompetenţa ofiţerului de stare civilă În ceea ce priveşte necompetenţa sa rational materiae, acesta

duce în mod indiscutabil la nulitatea absolută. Prin excepţie, în aplicarea principiului error communis facit jus, dacă atribuţiile specifice ofiţerului de stare civilă au fost exercitate în mod public, astfel încât s-a creat o stare de eroare comună şi invincibilă căsătoria nu va fi desfiinţată (art. 7 din Legea nr. 119/1996)

128 I.P.Filipescu, A.I..Filipescu, op.cti., p. 180. 129 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 152/1990, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 158; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 60. 130 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 13. 131 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 595/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 99.

52

În concluzie, nulitatea absolută a căsătoriei determinată de necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă se acoperă în prezenţa cumulativă a două cerinţe:

- atribuţiile de ofiţer de stare civilă au fost exercitate în mod public;

- soţii s-au aflat în eroare, având convingerea că persoana are într-adevăr calitatea pretinsă.

Cât priveşte necompetenţa personală şi necompetenţa teritorială a ofiţerului de stare civilă, majoritatea autorilor consideră că valabilitatea actului juridic al căsătoriei nu are de suferit132.

• Căsătoria fictivă Sintagma „căsătorie fictivă” desemnează căsătoria încheiată în

orice alt scop decât acela al întemeierii unei familii. Condiţii necesare a fi îndeplinite cumulativ133 : - consimţământul exprimat la încheierea actului juridic nu reflectă

voinţa reală a persoanei; - scopul urmărit de unul sau de ambii viitori soţi este acela de a

obţine unele efecte secundare ale căsătoriei (căsătoria este doar un mijloc de a obţine anumite avantaje, iar nu însuşi obiectivul manifestării de voinţă).

Aşa cum s-a arătat în doctrină134, căsătoria fictivă poate fi analizată ca o lipsă de consimţământ la căsătorie, deoarece părţile nu şi-au exprimat un consimţământ valabil în vederea încheierii căsătoriei, ci numai unul formal, voinţa lor internă fiind cu totul alta, ceea ce duce la sancţiunea nulităţii absolute135.

Proba fictivităţii căsătoriei se poate face prin orice mijloc de probă. Invocarea acestui caz de nulitate a căsătoriei nu va putea fi făcută dacă între soţi, ulterior încheierii căsătoriei, s-au stabilit nişte relaţii conjugale reale136

• Lipsa diferenţierii sexuale Inexistenţa acestei condiţii duce la nulitatea absolută a

căsătoriei, fiind un caz de nulitate virtuală, dar recunoscut ca atare atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară. Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex este nulă; de asemenea, căsătoria persoanei al cărui sex nu este suficient precizat ori care suferă de malformaţii sub forma nediferenţierii sexuale137.

• Lipsa consimţământului (art. 19 şi art. 16 C.fam.). Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută atunci când

este vorba de lipsa sa materială, cât şi atunci când este vorba de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale.

2.2. Cazurile de nulitate relativă.

132 Emese Florian, op.cit., p. 60; Al.Bacaci, C.Hageanu, V. Dumitrache, op.cit., p. 137. 133 Emese Florian, op.cit., p. 60-61. 134 I.P.Filipescu, Gh.Beleiu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în R.R.D. nr. 9/1971, p. 76-81. 135 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 2248/1973, în R.R.D. nr. 5/1974, p. 72. 136 Dacă dintr-o astfel de căsătorie au rezultat copii – ceea ce dovedeşte faptul convieţuirii soţilor – nulitatea absolută pentru fictivitate nu mai poate fi pronunţată – Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 765/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 67 137 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1196/1972, în C.D. , 1974, p. 199.

53

Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa. Art. 21 alin. 1 C.fam. prevede: „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă”.

Eroarea – viciază consimţământul numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ.

Dolul – constituie motiv de nulitate relativă a căsătoriei dacă poartă asupra unor elemente determinante la încheierea căsătoriei.

Violenţa – fizică sau morală, poate fonda acţiunea în anularea căsătoriei dacă faţă de gravitatea şi intensitatea actelor de constrângere exercitate, persoana s-a aflat în neputinţa de a se opune căsătoriei.

SECŢIUNEA a III-a EFECTELE NULITĂŢILOR

Nulitatea absolută sau relativă, odată stabilită prin actul instanţei, generează acelaşi efect: desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum „soţii” nu ar fi fost nicicând căsătoriţi între ei. În ceea ce priveşte relaţiile dintre foştii soţi, nulitatea produce următoarele efecte: minora care prin încheierea căsătoriei a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi nu a împlinit 18 ani până la desfiinţarea căsătoriei îşi pierde retroactiv deplinătatea capacităţii de exerciţiu; fiecare dintre soţi revine la numele purtat anterior căsătoriei; soarta bunurilor dobândite în timpul convieţuirii se determină potrivit dreptului comun ( la fel ca şi în cazul concubinilor); dreptul (şi obligaţia) reciproc la întreţinere nu este recunoscut; vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor (pentru ipoteza decesului unuia dintre soţi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în nulitatea sau anularea căsătoriei) nu există.

Art. 23 alin. 2 C.fam. instituie o excepţie, dispunând că desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar art. 24 alin. 2 C.fam. prevede că, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica dispoziţiile privitoare la divorţ.

Aceste prevederi prezintă interes din perspectiva art. 53 alin. 2 C.fam., în conformitate cu care copilul născut după declararea nulităţii căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, cu condiţia să fi fost conceput în timpul căsătoriei, iar mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie.

Instanţa de judecată, statuând asupra nulităţii căsătoriei, este obligată să dispună chiar şi din oficiu cu privire la încredinţarea copilului minor (de regulă unuia dintre părinţi săi, pentru motive temeinice, unei terţe persoane, cu consimţământul acesteia ori unei instituţii de ocrotire), precum şi cu privire la contribuţia părinţilor la cheltuielile de creşte, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (art. 42 C.fam.)138.

Vocaţia succesorală între părinţi şi copii se menţine.

SECŢIUNEA a IV-a REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢILOR

Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei se află la îndemâna soţilor şi a oricărei alte persoane care justifică un

138 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 22/1971, în C.D., 1971, p. 131.

54

interes. Un asemenea drept este recunoscut şi procurorului sau, incidental, în cadrul unui proces început, poate fi invocat chiar de instanţa de judecată din oficiu.

Acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei nu poate fi pornită decât de acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin eroare, dol sau violenţă. Ea este prescriptibilă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau a dolului, potrivit art. 21 alin. 2 C.fam.

Dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibil.

Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte constitutive şi sunt opozabile ergo omnes.

Ele îşi produc efectele de la data când s-a făcut menţiunea cuvenită pe marginea actului de căsătorie sau de la data când terţii au cunoscut desfiinţarea căsătoriei pe altă cale, înainte de a se face menţiunea (art. 39 alin. 2 C.fam.).

SECŢIUNEA a V-a CĂSĂTORIA PUTATIVĂ

Prin „căsătorie putativă” se înţelege acea căsătorie care, deşi nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei139 . Ea este reglementată în prevederile art. 23 alin.1 C.fam., conform cărora „soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.

Aşadar, pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile; - buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi. Buna-credinţă constă într-o eroare a unuia sau a ambilor soţi cu

privire la cauza nulităţii căsătoriei şi în convingerea deplină a soţilor (sau numai a unuia dintre ei) că încheie un act valabil din punct de vedere juridic.

Ea trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei, cu alte cuvinte în momentul exprimării consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă, deoarece cauzele de nulitate se raportează la acest moment.

Efectele căsătoriei putative Căsătoria putativă îşi produce efectele în planul relaţiilor

personale precum şi al relaţiilor patrimoniale care au luat naştere prin încheierea actului juridic desfiinţat.

Când ambii soţi au fost de bună-credinţă, în ceea ce priveşte raporturile personale dintre aceştia, se disting următoarele efecte140:

- între soţi, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat nulitatea, a existat obligaţia de sprijin moral reciproc şi de fidelitate, încălcarea acesteia din urmă constituind adulter;

- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ, art. 24 alin. 1 C.fam. făcând trimitere la aceste dispoziţii numai în privinţa

139 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 194. 140 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 143.

55

raporturile patrimoniale, astfel că soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi va recăpăta numele avut anterior;

- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru trecut această calitate;

- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de exerciţiu, dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată.

Cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi efectele sunt141: - împărţirea bunurilor comune se face potrivit dispoziţiilor din

materia divorţului; - obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în viitor,

potrivit prevederilor art. 41 alin. 2 şi 3 C.fam., care se aplică prin asemănare (art. 2 alin. 1 C.fam.);

- ambii soţi beneficiază de dreptul de moştenire dacă decesul celuilalt soţ a intervenit înainte de data la care hotărârea judecătorească prin care se declară nulitatea căsătoriei a rămas definitivă.

În situaţia în care numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, raportat la relaţiile personale, doar acesta va beneficia de derogarea creată de legiuitor. În privinţa raporturilor patrimoniale, s-a impus în literatura juridică142, opinia potrivit căreia se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ. Astfel, existenţa bunei-credinţe la unul dintre soţi este în măsură să justifice aplicarea regimului comunităţii cu privire la ambii soţi, înlăturând în întregime efectul retroactiv al desfiinţării actului juridic al căsătoriei.

De întreţinere şi de dreptul la moştenire va beneficia numai soţul de bună-credinţă.

CAPITOLUL VI ÎNCETAREA ŞI DESFIINŢAREA CĂSĂTORIE

SECŢIUNEA I ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

Potrivit art. 37 alin. 1 C.fam., căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. În acest din urmă caz, potrivit art. 22 C.fam., dacă hotărârea de declarare a morţii este anulată, iar între timp soţul celui declarat mor s-a recăsătorit, prima căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii. Dar, dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă (a ştiut că cel declarat mort se află în viaţă), noua căsătorie este încheiată prin fraudă şi conform art. 5 C.fam. este lovită de nulitate absolută. 141 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 196. 142 Tr.Ionaşcu ş.a., Căsătoria în dreptul…, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 99; I.P.Filipescu, P.Anca, O.Calmuschi, M.I.Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Ed.Academiei, România,, Bucureşti, 1981, p. 179.

56

Efectele încetării căsătoriei a) Soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt

soţ îl menţine şi după încetarea căsătoriei143. Practica judecătorească a decis să soţul supravieţuitor poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ144.

b) Soţul supravieţuitor, care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie.

c) Comunitatea de bunuri a soţilor încetează. Partea din bunurile comune care aparţine soţului decedat formează masa succesorală şi se va deferi moştenitorilor, printre care se află şi soţul supravieţuitor (Legea nr. 319/1944).

d) Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă, potrivit art. 98 alin-. 2 C.fam.

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex munc).

SECŢIUNEA a II-a DESFACEREA CĂSĂTORIEI 2.1. Noţiune. Consideraţii generale

Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale şi obiective, desfacerea căsătoriei prin divorţ se poate produce numai în timpul vieţii soţilor, în anumite condiţii pe care legiuitorul le-a stabilit în articolele 37 şi 38 C.fam.

Codul familiei consacră instituţiei Capitolul II al Titlului I, art. 37-44, dispoziţiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la „ despărţenie”, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

Astfel, conform prevederilor art. 38 C.fam., divorţul reprezintă mijlocul de desfacere a căsătoriei, pentru motive temeinice, care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei. Din acelaşi articol rezultă că divorţul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească; chiar în situaţia când divorţul are la bază acordul soţilor (art. 38 alin. 2 C.fam.), instanţa de judecată este aceea care-l pronunţă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale.

Sintetizând, pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

1) existenţa unor „motive temeinice”, pe care instanţa de judecată este chemată a le aprecia cu atenţie, în funcţie de situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii;

2) vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, urmare tocmai a acelor „motive temeinice”;

3) imposibilitatea continuării căsătoriei. Aşa cum am menţionat deja, art. 38 C.fam. reglementează şi

posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor. În această situaţie se cer a fi întrunite, cumulativ, două condiţii:

143 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1396/1963, în C.D., 1963, p. 151-153, 144 C.Bârsan, notă la dec.civ. nr. 755/1968 a Trib.Suprem, în R.R.D. nr. 5/1969, p. 143-147.

57

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

b) nu există copiii minori rezultaţi din căsătorie. Elementul esenţial este consimţământul soţilor, fapt evidenţiat

prin dispoziţiile art. 617 alin 3 C.proc.civ.: „în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 C.fam., instanţa va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi”.

2.2. Motivele de divorţ

Legiuitorul, nefăcând o enumerare a motivelor de divorţ, instanţele judecătoreşti sunt cele care, în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul administrat, vor aprecia temeinicia motivelor invocate. Acestea trebuie să implice o anumită gravitate şi durată a neînţelegerilor dintre soţi.

În practica judiciară au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divorţ:

- refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal145;

- infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului146; - atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se

exprimă în acte de violenţă şi alte asemenea manifestări, ori care are drept consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei147;

- nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare a raporturilor intime dintre soţi;

- existenţa unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soţi, dacă se stabileşte că manifestările bolii sunt din ce în ce mai dese şi de natură să justifice refuzul soţului reclamant de a mai coabita cu soţul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă148.

2.3. Procedura divorţului

Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are caracter strict personal, deci fie că cerea este fondată pe motive temeinice, fie că se întemeiază pe acordul soţilor, poate fi valorificat exclusiv de către soţi.

Nici creditorii şi nici moştenitorii nu pot intenta sau continua acţiunea de divorţ. În temeiul dispoziţiilor art. 45 C.proc.civ., nici procurorul nu are calitatea intentării unei astfel de acţiuni, dar el poate interveni în instanţă, în orice fază a procesului mai ales în situaţia existenţei copiilor minori, pentru apărarea intereselor acestora.

Soţul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdicţie, va putea intenta acţiunea în momentele de luciditate, în timp ce soţul alienat sau debil mintal, pus sub interdicţie, va putea figura ca pârât în procesul de divorţ, prin tutorele său149. 145 Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, modificată prin dec.de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, în C.D., 1970, p. 46 şi R.R.D. nr. 4, 1975, p. 40. 146 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1084/1969, în R.R.D. nr. 12/1969, p. 172-174. 147 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 1823 din 29 octombrie 1971, C.D., 1973, p. 143. 148 Trib.mun.Bucureşti, dec.civ. nr. 561 din 1968, în R.R.D. nr. 61 din 1969, p. 173-174. Îmbolnăvirea gravă a unui soţ nu duce, prin sine însuşi, la desfacerea căsătoriei (Trib. Suprem, dec.civ. nr. 716/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 65) 149 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 153.

58

Alături de menţiunile general-obligatorii pentru orice cerere de chemare în judecată indicate de art. 112 C.proc.civ., în cererea de divorţ trebuie să se facă arătarea numelui copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au aceeaşi situaţie legală (de exemplu, minorul adoptat de ambii soţi), iar dacă nu sunt copii minori, se va face o precizare expresă în acest sens (art. 612 C.proc.civ.). Se vor anexa cererii, certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori în copii legalizate.

Cererea principală (desfacerea căsătoriei) poate fi însoţită de unele cereri accesorii, a căror soluţionare depinde de rezolvarea dată în cererea principală. O parte din aceste cereri accesorii sunt obligatorii, urmând ca instanţa să se pronunţe chiar dacă părţile nu au solicitat în mod expres acest lucru. Sunt asemenea cereri, cele privitoare la: încredinţarea copiilor minori ai soţilor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau unei terţe persoane; stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor (art. 42 alin. 1 C.fam.); chestiunea numelui comun al soţilor după desfacerea căsătoriei (art. 40 C.fam.).

Pe lângă acestea, există şi cererii accesorii facultative care vor fi abordate de instanţă numai în prezenţa solicitării exprese a cel puţin uneia din părţi, precum: stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea soţului aflat în nevoie (art. 41 alin. 2 şi art. 86 C.fam.); partajarea bunurilor comune soţilor (art. 36 C.fam.); atribuirea locuinţei domiciliu conjugal. Toate aceste din urmă pretenţii vor putea fi valorificate şi în cadrul unui proces separat, ulterior desfacerii căsătoriei. Soţul pârât poate formula, şi el, cerere neconvenţională în cazul în care consideră că soţul reclamant, sau că şi acesta, se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie, pe care o poate introduce până la prima zi de înfăţişare. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest moment, el va fi decăzut din dreptul de a o mai introduce, cu excepţia situaţiei în care se invocă fapte imputabile soţului reclamant petrecute după prima zi de înfăţişare, caz în care va putea formula cererea neconvenţională până la încheierea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă (art. 608 C.proc.civ.) sau, dacă cererea principală se află deja în apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanţa învestită cu judecarea apelului (art. 609 C.proc.civ.). În consecinţă, în cazul în care soţul pârât doreşte să ceară şi el desfacerea căsătoriei el nu are de ales între acţiunea directă şi cererea neconvenţională, fiind obligat a folosi ultima cale150.

Dacă instanţa, analizând probatoriul administrat, constată existenţa numai a culpei reclamantului şi dacă pârâtul nu a formulat cerere neconvenţională, acţiunea reclamantului urmează să fie respinsă151 conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află acel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă, însă, soţii nu au avut un domiciliu comun sau, dacă, la data introducerii cererii de divorţ, nici unul dintre soţi nu mai domiciliază în circumscripţia instanţei în care au avut ultimul domiciliu comun, competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu mai are domiciliul în ţară sau dacă reclamantul dovedeşte că a făcut toate demersurile, însă fără succes, pentru aflarea domiciliului pârâtului, competenţa va reveni instanţei de la domiciliul reclamantului152.

Rationae materice, instanţa competentă este judecătoria.

150 Trib.Braşov, dec.civ. nr. 42/1950, în J.N. nr. 4/1951, p. 537 cu notă de I.Stoenescu. 151 Trib.Suprem., col.civ., dec.nr. 374/1956, în C.D., vol. I, p. 388; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1928/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 60. 152 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 238/1961 apud V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 513.

59

Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare va fi prezentată personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612 alin. 3 şi 4 C.proc.civ.). Primind cererea, preşedintele judecătoriei va da sfaturi de împăcare, iar dacă soţul stăruie în demersul său va fixa termen pentru judecarea cauzei (art. 613 C.proc.civ.).

În cazul divorţului prin acordul soţilor, preşedintele judecătoriei, primind cererea, verifică existenţa consimţământului soţilor, după care fixează un termen de 2 luni în şedinţă publică (art. 6131 alin. 2 C.proc.civ.).

De regulă, când soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, tot ei se înţeleg şi cu privire la soluţionarea cererilor accesorii divorţului. În acest sens, art. 6131 alin. 1 C.proc.civ. prevede că soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului. În cazul în care, deşi soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, nu se înţeleg cu privire la numele pe care-l vor purta după divorţ, la pensia de întreţinere sau la atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune administrarea probelor prevăzute de lege pentru a soluţiona aceste cereri accesorii.

Prin derogare de la procedura de drept comun în cazul divorţului, potrivit dispoziţiilor art. 614 C.proc.civ., părţile au obligaţia de a se prezenta personal în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin avocat. Însă, avocatul doar asistă partea în proces, nu o poate reprezenta. Regula se aplică numai pentru instanţa de fond, la judecarea căilor de atac soţii vor putea să-şi exercite drepturile exclusiv prin mandatari.

În mod excepţional, reprezentarea este surprinsă în următoarele situaţii limitativ stabilite prin art. 614 C.proc.civ.:

a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă; c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie; d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate. Conform art. 616 C.proc.civ., lipsa nejustificată a reclamantului

din divorţ, la oricare din termenele de judecată, în primă instanţă, atrage respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută, indiferent dacă soţul pârât a fost sau nu prezent153. De asemenea, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de divorţ urmează a fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619 alin.1 C.proc.civ.); sancţiunea nu este aplicabilă decât în limitele strict determinate prin textul legal, astfel încât apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 616 alin. 3 C.proc.civ.).

Pentru situaţia divorţului având la bază consimţământul soţilor, se deduce implicit din cuprinsul prevederilor art. 6131 alin. 2 C. Proc.civ., că prezenţa ambilor este obligatorie la termenul fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă154.

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică (art. 615 C.proc.civ.), însă legiuitorul oferă posibilitatea instanţei să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin acesta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică. 153 Pentru soluţia suspendării judecăţii potrivit art. 242 C.proc.civ. dacă nici una din părţile legal arătate nu se înfăţişează; I.Leş, Proceduri civile speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 116. 154 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 157-158.

60

Mijloacele de probă admisibile în acţiunea de divorţ prezintă un regim juridic specific, derogatoriu de la dreptul comun.

Potrivit dispoziţiilor art. 612 alin. 6 C.proc.civ., proba interogatoriului nu poate fi primită în dovedirea motivelor de divorţ, dar se poate recurge la interogatoriu în combaterea motivelor de divorţ, precum şi în dovedirea cererilor accesorii divorţului155.

Dacă, în principiu, dreptul comun nu îngăduie audierea ca martori a rudelor şi a afinilor până la gradul trei inclusiv, în proce4sele de divorţ persoanele amintite pot fi ascultate ca martori, cu excepţia descendenţilor părţilor (art. 190 C.proc.civ.).

Pe durata procesului de divorţ, mai ales atunci când durează un timp mai îndelungat, în special cu scopul ocrotirii intereselor copiilor, instanţa poate dispune pe calea procedurală ordonanţei preşedinţiale măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosinţa locuinţei comune (art. 6132 C.proc.civ.). Măsurile ordonate în aceste condiţii au caracter provizoriu, în sensul că durează doar până la soluţionarea procesului de divorţ, hotărârea finală, dată în acţiunea de divorţ, desfiinţându-le în mod implicit156.

Hotărârea de divorţ va conţine, înainte de toate, o statuare privind soarta căsătoriei, fie în sensul respingerii cererii de divorţ, fie în sensul admiterii acesteia. Dacă există motive temeinice (art. 38 C.fam.) cererea va fi admisă, iar căsătoria desfăcută, fie din vina soţului pârât, dacă se dovedeşte că a fost exclusiv răspunzător de destrămarea relaţiilor de căsătorie, fie din vina ambilor soţi, dacă şi reclamantului îi revine o parte din vină.

Legislaţia noastră permite însă şi desfacerea căsătoriei fără indicarea vinovăţiei unuia sau ambilor soţi. Astfel, potrivit art. 617 alin. C.proc.civ., în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 C.fam. (divorţul prin acordul părţilor), instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.

Acţiunea de divorţ se mai poate „stinge”, arată legiuitorul (art. 618 alin. 2 C.proc.civ.) prin împăcarea părţilor. Instanţa va putea lua act de această împăcare în oricare fază a procesului, chiar şi pe parcursul căilor de atac şi indiferent dacă apelul sau recursul au fost sau nu timbrate potrivit legii. În acest caz, reclamantul va putea ulterior, introduce o nouă acţiune de divorţ prin care va putea invoca atât motive intervenite ulterior împăcării părţilor, cât şi cele anterioare acestui moment (art. 618 alin. ultim C.proc.civ.).

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Oricum, renunţarea reclamantului nu produce nici un efect asupra cererii pârâtului (art. 618 alin. 1 C.proc.civ.).

Potrivit dispoziţiilor art. 617 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta. În ceea ce priveşte divorţul prin consimţământul ambilor soţi, hotărârea va fi de asemenea nemotivată dar fără vreo manifestare de voinţă a părţilor, ţinând seama de temeiul acestui tip de divorţ.

Împotriva hotărârii de divorţ se pot exercita apelul şi recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. 1 C.proc.civ.). 155 Trib.reg.Galaţi, dec.nr. 2232/1960, în L.P. nr. 2/1961, p. 112. 156 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1717/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 58. Ceea ce nu înseamnă că instanţa de divorţ n-ar fi îndreptăţită să adopte în privinţa cererilor accesorii amintite soluţii ce coincid cu sensul măsurilor vremelnice.

61

Divorţul pronunţat în termenul dispoziţiilor art. 6131 C.proc.civ. nu este supus nici unei căi de atac, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă (art. 619 alin. 4 C.proc.civ.).

Data desfacerii căsătoriei coincide, în raporturile dintre soţi, cu cea a rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ (art. 39 alin. 1 C.fam.). Înscrierea pe marginea actului de căsătoriei a hotărârii de divorţ are ca efect numai opozabilitatea faţă de terţi cu privire la raporturile patrimoniale (art. 39 alin. 2 C.fam.), deoarece în privinţa statutului civil al persoanei hotărârea judecătorească are efect constitutiv ergo omnes157.

Hotărârea de divorţ se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.

2.4. Efectele desfacerii căsătoriei A. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi Numele

Odată cu divorţul, fiecare dintre soţi îşi va relua numele avut înainte de încheierea căsătoriei (art. 40 alin. 3 C.fam.). Acesta poate fi numele său de familie, al adoptatorului dacă a fost adoptat sau numele de familie al fostului soţ, dacă, urmare a unei căsătorii anterioare, e păstrat acel nume158.

Există însă posibilitatea ca soţul care şi-a schimbat numele să-şi păstreze numele dobândit la încheierea căsătoriei fie ca rezultat al înţelegerii soţilor, acord de care instanţa judecătorească va lua act (art. 40 alin. 1 şi 2 C.fam.), fie urmare a hotărârii instanţei, atunci când există motive temeinice care să justifice păstrarea numelui, în condiţiile opoziţiei celuilalt soţ.

În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat la încheierea căsătoriei, numele avut anterior, la divorţ situaţia va rămâne neschimbată.

Obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, precum şi cea de a locui împreună încetează odată cu desfacerea căsătoriei.

Capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minoră prin căsătorie se păstrează, chiar dacă la data divorţului ea nu împlinise 18 ani.

Divorţul, de asemenea, nu are nici o influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia159.

B. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi

Comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor comune

Locuinţa comună a soţilor

157 D.Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 80. 158 Trib.Cluj, dec.civ. nr. 1339/1961, în J.N. nr. 5/1963, p. 134, cu notă de I.Cioceanu; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1398/1963, în J.N. nr. 7/1964, p. 163. 159 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 225.

62

În cazul în care locuinţa poate fi împărţită între foştii soţi cu respectarea normelor legale, dacă se asigură funcţionalitatea şi ţinând seama de atitudinea foştilor soţi, se va proceda ca atare160.

Atunci când între soţi nu intervine nici o învoială, instanţele de judecată sunt chemate să dispună căruia dintre soţi urmează a i se atribui locuinţa.

Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi de sprijin material încetează, ca urmare a desfacerii căsătoriei.

Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează, dar ia naştere, în anumite condiţii, obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi.

Dreptul la moştenire, pe care soţul supravieţuitor îl are potrivit Legii nr. 319/1944, se pierde.

C. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii. Încredinţarea copiilor minori.

Prin hotărârea de divorţ, aşa cum rezultă din prevederile art. 42 C.fam., instanţa de judecată este obligată să se pronunţe şi asupra încredinţării copiilor minori spre creştere şi educare, în funcţie de interesul copiilor, fie unuia dintre părinţi, fie, în mod excepţional161, unei terţe persoane sau familii, cu consimţământul acesteia, ori unei instituţii de ocrotire.

Soţii se pot învoi în legătură cu încredinţarea copiilor minori, însă, potrivit prevederilor art. 42 alin. 4 C.fam., învoiala lor va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată.

Instanţa va trebui să asculte părinţii şi autoritatea tutelară şi pe copiii minori, dacă au împlinit vârsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 C.fam.).

Cu privire la măsura încredinţării copilului se poate reveni oricând, dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au justificat-o. Instanţa de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţi, a copilului - dacă a împlinit 14 ani, a autorităţii tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, ori la solicitarea procurorului în baza art. 45 C.proc.civ., va putea dispune neîncredinţarea copilului spre creştere şi educare, dacă interesele actuale ale minorului reclamă o astfel de schimbare162.

Exercitarea ocrotirii părinteşti

De regulă, la desfacerea căsătoriei, copiii minori sunt încredinţaţi unuia dintre părinţi, care potrivit art. 43 alin. 1 C.fam. exercită faţă de ei drepturile părinteşti. Celălalt părinte deţine dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (art. 43 alin. 3 C.fam.).

În ceea ce priveşte copilul aflat în dificultate şi faţă de care s-a luat măsura încredinţării sau amplasamentului său, unei persoane, unei familii sau unei instituţii, părinţii pot să păstreze legături personale cu minorul, cu respectarea condiţiilor stabilite de către comisia pentru protecţia copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia (art. 11 din O.U.G. nr. 26/1997).

D. Efectele cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copiii.

160 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1975 (pct.8), în C.D., 1975, p. 28 şi urm.; Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1969, (pct.5) în C.D., 1969, p. 17 şi urm. 161 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 421/1977, în C.D., 1977, p. 128. 162 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 2447/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 110.

63

Dispunând desfacerea căsătoriei, instanţa de divorţ este obligată să stabilească contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională (art. 42 alin. 3 C.fam.).

Părinţii vor putea conveni şi cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de creştere şi educare a copilului, însă învoiala lor trebuie încuviinţată de instanţa de judecată, care va veghea ca sumele stabilite să corespundă nevoilor reale ale minorului. Dacă nevoile copilului minor sau posibilităţile materiale ale părinţilor s-au schimbat, instanţa poate stabili, printr-o nouă hotărâre judecătorească o altă contribuţie de întreţinere163.

Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la bunurile copilului şi actele sale patrimoniale se face, astfel cum rezultă din art. 43 alin. 1 C.fam., de către părintele căruia copilul i-a fost încredinţat. Dacă, însă, el a fost încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va trebui să stabilească care dintre părinţi îi va administra bunurile şi-l va reprezenta sau îi va încuviinţa actele juridice (art. 43 alin. 2 C.fam.).

Alocaţia de stat pentru copii

Legea privind alocaţia de stat pentru copii nr. 61/1993 stabileşte dreptul copiilor în vârstă de până la 16 ani, iar în cazul copiilor încadraţi în gradul I sau II de invaliditate, ori a celor cu handicap până la împlinirea vârstei de 18 ani, de a beneficia de o alocaţie lunară de stat.

Titularul dreptului la alocaţia de stat este copilul, stabileşte art. 3 alin. 2 din Legea nr. 61/1993, şi se plăteşte ocrotitorului său legal, după cum se arată în cuprinsul art. 4 din aceeaşi lege, în funcţie de situaţia concretă fie unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora sau, în caz de neînţelegeri, potrivit deciziei autorităţii tutelare, fie a celuia dintre părinţi la care s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească, domiciliul copilului sau căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare, fie tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial sau încredinţat spre creştere şi educare.

După ce titularul dreptului la alocaţia de stat împlineşte 14 ani, plata va putea fi făcută direct acestuia, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

În cazul divorţului părinţilor, plata alocaţiei de stat se va face părintelui sau persoanei, ori instituţiei la care s-a hotărât încredinţarea copilului spre creştere şi educare.

CAPITOLUL VII RUDENIA ŞI AFINITATEA

SECŢIUNEA I RUDENIA

163 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 172.

64

Articolul 45 C.fam. defineşte rudenia firească ca fiind legătura care se bazează pe descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Alături de această formă a rudeniei, bazată pe legătura de sânge dintre două persoane, există şi rudenia civilă fundamentată pe actul juridic al adopţiei şi constând în legătura izvorâtă din adopţie între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte.

O altă clasificare a rudeniei se face după linia de rudenie în: - rudenia în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei

persoane din alta, fie în mod direct, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod indirect, în sensul că între persoanele respective există un şir neîntrerupt de naşteri (ex.:bunic-nepot);

- rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (ex.: rudenia dintre fraţi, veri primari, etc.).

Rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor, poate fi:

- rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară (de ex.: copil – părinţi – bunici);

- rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea (de ex.: părinţi – copil – nepot).

Rudenia firească (de sânge) se mai poate clasifica în: - rudenie din căsătorie, aceea dintre părinţi şi copii rezultaţi din

căsătorie; - rudenie din afara căsătoriei, aceea dintre părinţi şi copiii

concepuţi în afara căsătoriei. Dreptul nostru acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie şi

aceleia din afara căsătoriei. Astfel, potrivit art. 63 C.fam., copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are, faţă de părintele său şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie legală ca a copilului din căsătorie. În acelaşi sens Constituţia României prevede în art. 44 pct. 3 norma potrivit căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.

1.1. Gradele, întinderea şi efectele rudeniei.

Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie,

care stabilesc întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane. Potrivit art. 46 C.fam., gradul de rudenie se stabileşte, în linie

dreaptă după numărul naşterilor, fiul fiind aşadar ruda de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul doi ş.a.m.d., iar în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul de rudenie se stabileşte, astfel că fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari sunt rude de gradul patru, etc.

Stabilirea gradelor de rudenie şi deci a întinderii rudeniei este importantă întrucât adesea, legiuitorul condiţionează producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi.

Asemenea reglementări se găsesc atât în dreptul familiei, cât şi în alte ramuri de drept.

Exemple: • căsătoria este oprită între rudele în linie colaterală, până la

gradul patru inclusiv (art. 4 C.fam.);

65

• obligaţia de întreţinere există între anumite rude apropiate, prevăzute de lege (art. 86 C.fam.);

• curatela poate fi instituită la cererea rudelor (art. 154 C.fam.);

• în materie succesorală, vocaţia succesorală există pentru descendenţi, ascendenţi şi rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art. 639 şi urm. C.civ.);

• obţinerea şi recuzarea judecătorilor sau a experţilor se poate face pe motiv că sunt rude cu părţile (art. 27, 28 şi 204 din C.proc.civ.);

• cauză de nepedepsire (de ex., în cazul infracţiunii prevăzute de art. 262 C.pen., nedenunţarea unor infracţiuni sau a tăinuirii prevăzută de art. 221 C.pen.).

1.2. Dovada şi durata rudeniei Mijloacele de probă ale rudeniei fireşti diferă în raport cu

interesul urmărit prin dovedirea rudeniei164 a)Când se urmăresc efecte de stare civilă dovada rudeniei se

face, în principiu, cu acte4le de stare civilă (art. 22 din Decretul nr. 31/1954); b) Când se urmăresc astfel de efecte, de regulă, patrimoniale,

dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă. Exemple: - în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei ce

vor să se căsătorească (art. 6 şi 7 C.fam.)165; - în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute

de art. 86 C.fam.; - în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude; - la recuzarea judecătorilor sau a experţilor pentru că sunt rude

cu părţile (art. 27, 28 şi 204 C.proc.civ.) etc. Chiar şi în aceste cazuri, care au în principiu natură patrimonială,

dovada statutului civil al unei persoane se face în primul rând prin actele de stare civilă166.

În principiu, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită. Durata rudeniei de sânge este permanentă, în timp ce rudenia

bazată pe adopţie, durează atâta timp cât fiinţează actul juridic al adopţiei167.

SECŢIUNEA a II-a AFINITATEA

Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea de afinitate. Între soţi nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii „constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind raporturi specifice de căsătorie”168.

164 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 274. 165 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1911/1079, în C.D., 1979, p. 161. 166 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 234/1986 în R.R.D. nr. 10/1986, p. 73. 167 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 179. 168 N.Grecu, Afinitatea – instituţie a dreptului familiei, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 79.

66

În tăcerea legii, regulile privind felurile rudeniei fireşti şi stabilirea gradului acesteia se aplică, prin asemănare, şi prin afinităţi169. În consecinţă, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ şi în acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale.

Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea există numai în măsura în care acestea sunt legalmente stabilite. Astfel, afinitatea durează până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a generat-o. Cu toate acestea, în condiţiile prevăzute de lege, unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine. Bunăoară, obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg reglementată de art. 48 C.fam., dăinuieşte chiar după desfacerea căsătoriei170.

Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.

În cazurile anume prevăzute de lege, afinitatea produce efecte juridice. Exemple:

- în materie de nedemnitate succesorală (art. 656 C.civ.); - în materie de recuzare a judecătorilor (art. 27-28 C.proc.civ.); - în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 C.proc.civ.); - în materia martorilor (art. 189-190 C.proc.civ.); - în materia societăţilor comerciale (Legea nr. 31 din 1990).

CAPITOLUL VIII FILIAŢIA

SECŢIUNEA I NOŢIUNE

Filiaţia poate fi definită fie ca şirul unei descendenţei unei persoane, una din alta, fie ca legătura directă dintre părinţi şi copii.

Privită în raport cu mama, filiaţia poartă denumirea de maternitate, iar în raport cu tatăl, aceea de paternitate.

Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

SECŢIUNEA a II-a FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

169 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 278. 170 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 180.

67

Elementele de stabilire a maternităţii sunt prevăzute în art.47 C.fam.: ”faptul naşterii” şi „identitatea copilului”.

Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi hotărâre judecătorească.

Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere, puterea doveditoare a acestuia este absolută şi nu este admisă nici o acţiune în reclamaţie de maternitate sau în contestare de maternitate. În concluzie, art. 51 C.fam. instituie o prezumţie absolută de filiaţie.

Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei. Această stare de fapt e determinată de reunirea următoarelor elemente:

a) acel copil poartă în mod constant numele mamei (nomen); b) acel copil este considerat ca atare de către mama lui şi familia

acestuia (tractatus); c) acel copil este considerat în această calitate şi de către

celelalte persoane (fama). Dovada acestor elemente se poate face prin orice mijloc de

probă. Certificatul constatator al naşterii îndeplineşte două funcţii

importante: - dovedeşte raportul de filiaţie maternă a titularului; - constituie, faţă de terţi, dovada statutului juridic al persoanei.

2.1. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere.

Recunoaşterea reprezintă actul prin care o femeie mărturiseşte de bună voie legătura de filiaţie dintre ea şi un copil ce declară că este al său.

Caracterele recunoaşterii

a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive, copilul fiind considerat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut, din momentul naşterii sale.

b) Recunoaşterea este irevocabilă. Femeia care a făcut mărturisirea nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament (art. 48 alin. ultim C.fam.).

c) Recunoaşterea are caracter personal, nu poate fi îndeplinită decât de către mamă. Ea poate fi însă făcută de un mandatar cu procură specială, autentică.

d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice constrângere.

e) Recunoaşterea este un act juridic unilateral, efectele sale provocându-se indiferent şi independent de acceptarea recunoaşterii de către beneficiarul acesteia.

f) Recunoaşterea este un act juridic solemn, valabilitatea sa fiind condiţionată de forma care îmbracă manifestarea de voinţă, iar forma poate fi, limitativ, fie declaraţia la serviciul de stare civilă, fie înscrisul autentic, fie testamentul (art. 48 alin. 2 C.fam.).

Capacitatea cerută pentru recunoaştere

68

Sub acest aspect, valabilitatea recunoaşterii este condiţionată exclusiv de existenţa discernământului. Recunoaşterea va putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă171.

Cazurile de recunoaştere a maternităţii

Articolul 48 C.fam. prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea lor:

a) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind irelevantă cauza neînregistrării – nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă, etc.;

b) copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.

Când omisiunea înregistrării se datorează neglijenţei ofiţerului de stare civilă, cu toate că mama a făcut declaraţia de naştere, nu mai este cazul recunoaşterii copilului, ci ne aflăm în situaţia întocmirii ulterioare a actului de naştere pe baza declaraţiei făcută anterior (art. 53 lit. a) din Legea nr. 119/1996).

Deşi art. 48 C.fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul născut din părinţi necunoscuţi, se admite şi recunoaşterea copilului care şi-a stabilit anterior filiaţia faţă de tată, prin recunoaştere sau acţiune în justiţie172.

Dacă naşterea a fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau au dispărut, nu este necesară recunoaşterea, fiind posibilă reconstituirea actului de naştere, potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996.

Nulitatea recunoaşterii

Potrivit doctrinei cauzele de nulitate absolută sunt: - recunoaşterea nu se încadrează într-una din cele două cazuri

prevăzute limitativ de art. 48 alin. 1 C.fam. în care este permisă stabilirea legăturii de filiaţie pe această cale;

- recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia având procură specială şi autentică;

- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă;

- mărturisirea de maternitate nu se conformează cerinţelor de formă impuse de legiuitor (declaraţie scrisă ori verbală la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament).

În ceea ce priveşte nulitatea relativă a recunoaşterii de maternitate, actul juridic al recunoaşterii, la fel ca oricare alt act juridic, poate fi anulat pentru vicierea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă173.

2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească

171 Tr.Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirii sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii a României., în S.C.J. nr. 1/1956, p. 69. 172 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 286. 173 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 190.

69

Stabilirea maternităţii se poate înfăptui pe cale de acţiune în justiţie numai în următoarele situaţii expres prevăzute de art. 50 C.fam.:

- când din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul de constatator al naşterii;

- când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de constatator al naşterii.

Pentru prima ipoteză trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 24 din Decretul nr. 31/1954 şi al Legii nr. 119/1996 care reglementează cazurile în care poate avea loc reconstituirea actelor de stare civilă sau întocmirea lor ulterioară.

Ca urmare, când există aceste posibilităţi, acţiunea de stabilire a maternităţii este inadmisibilă, întrucât nu este vorba de o imposibilitate absolută de stabilire a maternităţii.

În concluzie, art. 50 C.fam. se referă la acele situaţii în care din actul de naştere al copilului nu rezultă filiaţia faţă de mamă sau în care nu există certificat de naştere, dar acesta se datorează altor împrejurări decât acelea în care se poate face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.

Pentru a doua ipoteză trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 51 alin. 1 C.fam., astfel că acţiunea în stabilirea maternităţii va fi admisibilă numai în situaţia în care există neconcordanţe între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile.

Dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii are caracter strict personal şi aparţine numai copilului (art. 52 alin. 1 C.fam.). În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu acţiunea va fi pornită de reprezentantul său legal (art. 52 alin. 1 C.fam.); minorul având capacitate restrânsă de exerciţiu îşi valorifică personal dreptul la acţiune, dar nu singur, ci asistat în tot cursul judecăţii de părinte sau de tutore (art. 42 C.proc.civ.).

Codul familiei prevede în mod expres că dreptul copilului de a porni acţiunea în stabilirea maternităţii nu trece asupra moştenitorilor (art. 52 alin. 2). Moştenitorii pot în schimb continua acţiunea pusă în mişcare de către titular şi aflată în curs de soluţionare la data decesului copilului (art. 52 alin. 2 C.fam.).

Acţiunea în stabilirea maternităţii se promovează împotriva pretinsei mame, iar după decesul acesteia, împotriva moştenitorilor săi (art. 52 alin. 3 C.fam.).

Dreptul la acţiune nu se prescrie şi poate fi valorificat în tot timpul vieţii copilului (art. 52 alin. 4 C.fam.).

Prin această acţiune va trebui să se dovedească două împrejurări:

- aceea a sarcinii şi a naşterii de către femeia pârâtă; - aceea a identităţii copilului născut de ea cu persoana

reclamantului. Hotărârea de admitere a acţiunii în stabilirea maternităţii rămasă

irevocabilă se înscrie prin menţiune în actul de naştere al copilului (art. 45 din Legea nr. 119/1996.

Efectele hotărârii judecătoreşti rămasă irevocabilă sunt identice cu cele produse de recunoaşterea voluntară a maternităţii: raportul de filiaţie copil-mamă va fi considerat stabilit încă din momentul naşterii copilului sau, cât priveşte drepturile copilului, din momentul concepţiei.

Potrivit art. 23 Decretul nr. 31/1954 o atare hotărâre este opozabilă ergo omnes.

70

2.3.Contestarea maternităţii Articolul 49 C.fam. prevede că “recunoaşterea care nu

corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată”. Pentru că legea nu cuprinde nici o dispoziţie cu privire la

termenul în care o astfel de acţiune s-ar putea introduce, deducem că ea este imprescriptibilă. În dovediea acţiunii se pot folosi orice mijloace de probă.

Dacă acţiunea este admisă, legătura de filiaţie care s-a stabilit prin recunoaşere este desfiinţată retroactiv şi se poate introduce acţiunea în sabilirea maternităţii, cele două acţiuni fiind distincte174.

Maternitatea rezultând din certificatul de naştere eliberat în baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei rămasă irevocabilă poate fi contestată de persoanele interesate, afară de cele care au participat în calitate de parte la judecată având ca obiect stabilirea maternităţii.

Dreptul la acţiune nu este supus prescripţiei extinctive ; în probaţiune sunt admisibile toate mijloacele de dovadă reglementate de lege.

SECŢIUNEA a III-a FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepţiei, care există între tată şi fiu.

Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 53-55 C.fam.) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C.fam.).

Spre deosebire de filiaţia maternă care îşi are sorgintea în faptul material al naşterii – relativ simplu de dovedit, filiaţia paternă rezultă din faptul procreaţiei copilului, dificil de probat.

Copilul din căsătorie este copilul născut sub durata căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei şi indiferent dacă soţul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soţii la data încheierii căsătoriei. De asemenea, este considerat ca născut din căsătorie, copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, aşa cum prevede art. 23 alin. 2 C.fam. şi copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, dacă naşterea a avut loc înainte de recăsătorirea mamei.

Copilul din afara căsătoriei este copilul care a fost conceput şi născut înainte de căsătorie sau după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, chiar dacă părinţii lui s-au căsătorit.

Stabilirea paternităţii din căsătorie are loc prin prezumţiile legale de paternitate (art. 53 C.fam.) iar a copilului din afara căsătoriei, prin recunoaşere sau prin hotărâre judecătorească (art. 56 C.fam.).

3.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

174 Din punct de vedere procesual, cele două acţiuni pot fi formulate succesiv sau simultan, chiar în cadrul aceluiaşi proces, de aceeaşi persoană sau de persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare (V.M.Ciobanu, op.cit., p. 290)

71

Prezumţia de paternitate

Articolul 53 alin. 1 C.fam. prevede : “Copilul născut în timpul

căsătoriei ae ca tată pe soţul mamei”. Se instituie astfel prezumţia conform căreia, copilul născut în timpul căsătoriei, a fost conceput de acel bărbat care este soţul mamei. Sunt posibile două ipoteze :

- copilul a fost deopotrivă conceput şi născut în timpul căsătoriei ;

- copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei, dar s-a născut în timpul căsătoriei.

Alin. 2 al art. 53 C.fam. prevede: “copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie”. Se instituie astfel prezumţia de paternitate în favoarea copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia. Este considerat copil conceput în timpul căsătoriei acela care se naşte la cel mult 300 de zile de la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei – cele 300 de zile evocă durata maximă a gestaţiei la care face referire art. 61 C.fam. – sub condiţia ca până la data naşterii copilului mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie. Aşadar, această prezumţie presupune îndeplinirea comulativă a două cerinţe :

- copilul a fost zămislit în timpul căsătoriei ; - la data naşterii mama nu ese recăsătorită, altminteri are

întâietate procedura prezumţiei de paternitate, aceea a copilului născut în timpul căsătoriei.

Timpul legal de concepţie Stabilirea exactă a momentului concepţiei nu este posibilă

întrucât durata gestaţiei diferă de la caz la caz. Legiuitorul, pe baza datelor oferite de ştiinţele medicale referitor la perioada cea mai scurtă şi perioada cea mai lungă de gestaţie completă, care să permită naşterea unui copil viu şi, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 C.fam. că « timpul cuprins între a trei sute şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei ». Termenul se socoteşte regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului care nu se va include fiindcă textul se referă la timpul « dinaintea naşterii », în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. Astfel, prin includerea zilei de împlinire, diferenţa dintre cele două intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121 zile.

În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea a trei sute de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea acesteia, iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. În caz contrar copilul nu este

72

nici născut, nici conceput în timpul căsătoriei şi, deci, prezumţiile instituite de art. 53 C.fam. nu pot funcţiona175.

Prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter absolut – se afirmă la unison, în literatura de specialitate. Orice tentativă de a se dovedi că arcina mamei a durat mai puţin de 180 de zile sau că a depăşit 300 de zile va fi respinsă ca inadmisibilă176.

3.2. Tăgada de paternitate

Acţiunea în justiţie prin care soţul mamei urmăreşte răsturnarea prezumţiei de paternitate, acţiunea în tăgada paternităţii, este reglementată prin art. 54-55 C.fam. şi este singura modalitate prin care soţul mamei îşi poate lămuri îndoielile privitoare la filiaţia copilului177.

În privinţa subiecţilor care pot intenta această acţiune legea este restrictivă, permiţând numai soţului să o exercite (art. 54 C.fam.). Moştenitorii acestuia nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua, cu condiţia să nu se fi perimat sau tatăl să nu fi renunţat la judecată. Prezumţia nu poate fi înlăturată nici prin înregistrarea directă a copilului la serviciul de stare civilă pe numele altui bărbat178 (a concubinlui, de exemplu) şi nici prin recunoaşerea paternităţii de către un alt bărbat179.

Acţiunea în tăgadă se introduce împotriva copilului, care fiind de regulă minor, este reprezentat de mama sa. Dacă mama a decedat sau nu are capacitate de exerciţiu, copilul va fi reprezentat de un tutore. Între 14-18 ani copilul va participa singur la proces, acţiunea având caracer strict personal. Mama copilului participă aşadar la proces în dublă calitate : de reprezentant al copilului şi în nume propriu căci, potrivit art. 54 alin. 4 C.fam., ea trebuie citată în toate situaţiile în proces, deci şi atunci când nu are calitatea de a-l reprezenta pe copil.

Legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie al dreptului la acţiune, de 6 luni, cu începere de la data când soţul mami a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C.fam.).

În situaţia în care soţul mamei este pus sub interdicţie înăuntrul termenului de prescripţie, acţiunea va fi exercitată, în numele său, de către tutore, în termen de 6 luni de la data când tutorele a aflat de naşterea copilului (art. 55 alin. 2 C.fam.).

Pasivitatea tutorelui nu anulează şansele titularului dreptului, pentru că acţiunea poate fi pornită de soţul mamei după ridicarea intedicţiei, în cadrul unui nou termen de 6 luni (art. 55 alin. 3 C.fam.).

Dovada nepaternităţii Articolul 54 alin. 1 C.fam. prevede că « paternitatea poate fi

tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului ». Textul acestui articol nu indică situaţiile în care se poate promova acţiunea în tăgăduirea paternităţii, dar fixează o regulă generală de admisibilitae, conform căreia prezumţia

175 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 199. 176 C.S.J., secţ.civ., dec.nr.2264/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, p. 184-186. 177 Trib.jud.Bacău, dec.civ. nr. 68/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 70. 178 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 664/1977, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 29. 179 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 775/1978, în C.D., 1978, p. 172-173.

73

de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai dacă soţul mamei dovedeşte că este cu neputinţă ca el să fi conceput copilul născut de soţia sa. În acest sns, el poate folosi orice mijloace de probă.

Astfel cum şi Tribunalul Suprem a statuat180, « imposibilitatea a soţul mamei să fie tatăl copilului trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingătoare ». Uneori se impune ca acestea să fie completate cu probe ştiinţifice, judecătorul neputându-le înlocui cu propria apreciere181.

Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii. Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii

modifică retroactiv statutul familial al copilului, care devine, în majoritatea cazurilor, din afara căsătoriei, considerat astfel chiar de la data naşterii.

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efectele următoare:

• copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes, devenit din afara căsătoriei, va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale182 ;

• ocrotirea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât numai faţă de aceasta filiaţia este stabilită (art. 98 alin. 2 C.fam.) ;

• domiciliul copilului va fi cel al mamei sale, până la momentul în care îşi va stabili şi filiaţia faţă de tată ;

• contribuţia de întreţinere nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu succes paternitatea copilului.

3.3. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.

Acţiunea în contestarea paternităţii urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate care a fost aplicată greşit sau fraudulos.

Codul familiei păstrează o tăcere deplină în această privinţă, dar, în mod unanim, doctrina acceptă admisibilitatea ei ca singurul mijloc de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate fără temei183.

Acţiunea în contestare a filiaţiei din căsătorie se poate introduce de către orice persoană interesată şi oricând, legea neprevăzând nici un termen pentru introducerea ei.

3.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.

Potrivit art. 56 C.fam., stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.

Recunoaşterea de paternitate. Recunoaşterea de paternitate este declaraţia făcută de bunăvoie

de către un bărbat, într-una din formele prevăzute de lege, prin care mărturiseşte că 180 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 406/1979, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 29. 181 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 55/1978, în R.R.D. nr. 7/1978, p. 49. 182 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1354/1970, în C.D., 1970, p. 72; Trib.jud.Bacău, dec.civ. nr. 848/1978, în R.R.D. nr. 2/1079, p. 61; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 2186/1990 în V.Bogdănescu ş.a., Probleme de drept…, p. 189 183 I.Albu, op.cit., p. 257; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 327.

74

este tatăl unui anumit copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act personal care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu procură specială, autentică.

Astfel, cum rezultă din prevederile art. 57 alin. 1 C.fam. recunoaşterea de paternitate se poate face cu privire la copilul conceput şi născut în afara căsătoriei184. După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.

Recunoaşterea de paternitate se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris autentic185 sau prin testament. Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a actului.

Recunoaşterea este irevocabilă. Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate este

suficient ca persoana să aibă discernământ. Principalul efect al recunoaşterii îl reprezintă stabilirea filiaţiei

copilului faţă de cel care a făcut recunoaşterea. El rămâne însă tot copil din afara căsătoriei.

Contestarea recunoaşterii de paternitate. Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului,

ea poate fi contestată de orice persoană interesată (art. 58 alin. 1 C.fam.). Articolul 58 alin. 2 C.fam., prevede că, atunci când contestarea

recunoaşterii este făcută de mamă sau de însuşi copilul recunoscut, sarcina probei este inversată, aceasta revenindu-i celui care a făcut recunoaşterea şi nu celor care o contestă, acestuia fiindu-i mai uşor să dovedească faptul că recunoaşterea corespunde adevărului186.

Odată admisă, acţiunea în contestarea recunoaşterii are drept efect înlăturarea filiaţiei faţă de bărbatul care a efectuat recunoaşterea.

În situaţia în care recunoaşterea nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 57 C.fam., ea este lovită de nulitate absolută.

Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie. Alături de modalitatea voluntară de stabilire a filiaţiei aflată la

îndemâna celui ce se pretinde a fi tatăl unui anumit copil, filiaţia paternă din afara căsătoriei se poate fixa şi pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în stabilirea paternităţii (art. 56, 59-60 C.fam.).

Titularul dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii este, potrivit art. 59 alin. 1 C.fam. însuşi copilul ; în numele copilului, acţiunea va fi pornită de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de către reprezentantul legal al copilului. Dreptul de a porni acţiunea în stabiliea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului ; ei pot continua acţiunea pornită de acesta (art. 59 alin. 2 C.fam.).

Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care mama, reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi, pretinde a fi tată din afara căsătoriei. Potrivit art. 59 alin.ultim C.fam. acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunţat la 184 I.P.Filipescu, Probleme în legătură cu recunoaşterea şi contestarea paternităţii, în R.R.D. nr. 1/1985, p. 95. 185 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2259/1977, în C.D., 1977, p. 89-91. 186 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 217.

75

moştenire, întrucât acţiunea continuă să aibă caracter personal, tinzând la stabilirea legăturii de filiaţie187.

Dreptul titularului de a-şi defini filiaţia pe cale judiciară este supus prescripţiei într-un termen scurt, de un an de zile, care în conformitate cu prevederile art. 60 C.fam., începe să curgă de la naşterea copilului, de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care copilul şi-a pierdut calitatea de copil din căsătorie (art. 54 alin. 1 C.fam.) ; de la data încetării convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau de la încetarea întreţinerii prestată de acesta copilului.

În cadrul procesului, reclamantul urmează să probeze două împrejurări de fapt :

1) existenţa legăturilor intime între mamă şi pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei ;

2) copilul al cărui paternitate se cercetează s-a născut în urma acestor relaţii188.

În dovedirea acestor împrejurări sunt admise orice mijloace de probă.

Prin admiterea acţiunii bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se eliberează, potrivit Legii nr. 119/1996, un alt ceritificat de naştere.

Hotărârea judecătorească are efect declarativ, fiind opozabilă ergo omnes. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, dar, prin efectul legii el este asimilat pe deplin cu copilul rezultat din căsătorie.

Dacă acţiunea este respinsă, se poate intenta o nouă acţiune împotriva altui băbat, dacă termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată, ea beneficiind de autoritatea lucrului judecat189.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

SECŢIUNEA I PRECIZĂRI INTROUCTIVE

1. Definiţia adopţiei. Potrivit art. 1 al O.U.G. nr. 25/1997, adopţia este o măsură

specială de protecţie a copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului.

Din momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, încetează filiaţia firească dintre copilul adoptat şi părinţii săi fireşti. Prin adopţie, adoptatorii îşi asumă obligaţii şi răspunderi ce revin părinţilor fireşti.

187 Ibidem, p. 221. 188 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 13/1991, în R.D. nr. 1/1992, p. 111; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.159/1976, în R.R.D. nr. 3/1977, p. 58. 189 Poate fi reformată numai prin intermediul căilor de atac recunoscute de lege. Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 764/1978, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 31; Trib.jud.Hunedoara, sec.civ.nr. 986/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 58, dec.civ. nr. 1158/1981, în R.R.D. nr. 5/1982, p. 60.

76

2. Adopţia cu efecte depline. a) Adopţia cu efecte restrânse (în prezent abrogată).

• Legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii săi pe de o parte şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, se menţineau.

• Între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator, pe de altă parte, se stabileau raporturi de rudenie asemănătoare dintre părinţi şi copii.

b) Adopţia cu efecte depline • Între cel ce adoptă şi copil se stabileşte filiaţia. • Între copil şi rudele adoptatorului se stabileşte rudenia,

deşi O.U.G. nu prevede expres, rudenia se stabileşte şi între descendenţii copilului adoptat şi rudele adoptatorului.

• Filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii fireşti încetează, încetează şi rudenia dintre copilul adoptat şi rudele sale fireşti, precum şi rudenia dintre descendenţii copilului adoptat şi rudele sale fireşti, se menţine impedimentul la căsătorie între adoptat şi rudele sale fireşti.

3. Caracterele generale ale adopţiei a) Adopţia se face în interesul superior al adoptatului.

• Adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului. • Adopţia se face numai pentru protejarea intereselor

superioare ale copilului. Scopul principal al adopţiei, scopul superior al acesteia, este de

a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească, de a fi crescuţi şi educaţi în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatului; acest interes constituie cauza adopţiei.

b) Adopţia este un act solemn

• Consimţământul necesar în vederea adopţiei se poate da numai în formă autentică.

• Adopţia se încuviinţează numai de instanţele judecătoreşti competente.

1. Persoana sau familia care urmează să adopte se propune de Comisia pentru protecţia copilului.

2. Persoana sau familia trebuie să prezinte condiţii materiale şi garanţii morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

3. Îndeplinirea acestor cerinţe se constată printr-un atestat eliberat de Comisia pentru protecţia copilului şi trebuie să arate că persoana sau familia este aptă să adopte.

SECŢIUNEA a II-a CERINŢELE ADOPŢIEI

1. Condiţii de fond 2. Lipsa impedimentelor la adopţie190 3. Condiţii de formă.

190 Impediment - nu trebuie să existe pentru a se putea încheia adopţia, condiţie negativă.

77

1. Condiţiile de fond ale adopţiei 1. Consimţământul la adopţie. a) Consimţământul celui care adoptă Este posibilă adopţia de către o singură persoană sau de doi

soţi. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu capacitate de exerciţiu şi să nu fie viciat. Nu pot exprima un consimţământ valabil în vederea adopţiei, minorul necăsătorit şi cel pus sub interdicţie.

Alienatul şi debilul mintal care nu au fost puşi sub interdicţie, nu pot consimţi la adopţie în perioada de luciditate pasageră, deoarece o asemenea adopţie nu este în interesul adoptatului.

Consimţământul la adopţie se exprimă în formă autentică. b) Consimţământul soţului celui care adoptă. Dacă cel ce vrea să adopte este căsătorit, se cere pentru

încheierea adopţiei şi consimţământului soţului său, deoarece adopţia nu trebuie să creeze relaţii incompatibile cu o viaţă normală de familie.

Nu se cere consimţământul soţului celui care doreşti să adopte dacă acesta se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. În această situaţie, soţul celui care doreşte să adopte, nu devine, prin manifestarea consimţământului său adoptator alături de celălalt soţ; consimţământul soţului celui care doreşte să adopte este cerut numai ca o condiţie de fond pentru ca celălalt soţ să poată adopta.

c) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează să fie

adoptat. Amândoi părinţii fireşti trebuie să consimtă la adopţia copilului

care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, chiar dacă părinţii fireşti sunt divorţaţi şi chiar dacă copilul este încredinţat unei a treia persoane sau unei familii (în cazul divorţului părinţilor când copilul nu a fost acordat unuia dintre părinţi).

Dacă unul dintre părinţii fireşti nu-şi dă consimţământul la adopţie, instanţa nu poate decide în locul lui.

Consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează să fie adoptat nu este necesar în următoarele cazuri. Dacă părinţii celui ce urmează a fi adoptat sunt:

- decăzuţi din drepturile părinteşti; - decedaţi; - puşi sub interdicţie; - declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi; - necunoscuţi; - în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa; - copilul este declarat judecătoreşte abandonat. Pentru încheierea adopţiei este suficient numai consimţământul

unuia dintre părinţii fireşti ori de câte ori celălalt părinte este decăzut din drepturile părinteşti, este decedat, pus sub interdicţie, declarat judecătoreşte mort sau dispărut, necunoscut ori se află în imposibilitatea din orice împrejurare de a-şi manifesta voinţa.

78

Consimţământul părinţilor fireşti se exprimă în formă autentică; se poate exprima numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la naşterea copilului. Părintele poate revoca consimţământul dat în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.

d) Problema consimţământului în cazul copilului lipsit de ocrotire

părintească. • Atunci când copilul se află sub tutelă, deşi se găseşte în

situaţia de a fi pus sub tutelă, se poate încuviinţa adopţia fără a se mai institui tutela. e) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat. Dacă cel ce urmează a fi adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, se

cere pentru adopţie, şi consimţământul său. 2. Persoana sau familia care adoptă trebuie să aibă capacitate

deplină de exerciţiu. Persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate adopta fără

deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie. Împrejurarea că aceasta are un copil nu constituie un

impediment la adopţie. Persoana poate adopta, fie că este căsătorită sau necăsătorită.

Vârsta maximă a adoptatorului este nelimitată şi nu poate conduce la refuzul încuviinţării adopţiei decât în condiţii speciale, când nu se poate realiza scopul adopţiei.

3. Diferenţa de vârstă între cel care adoptă şi cel care urmează a

fi adoptat trebuie să fie de cel puţin 18 ani. Această condiţie se justifică prin faptul că între adoptator şi

adoptat trebuie să existe o diferenţă de vârstă asemănătoare cu aceea care, de obicei, există între părintele firesc şi copilul său. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat ar fi mai mică de 18 ani.

4. Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitatea

deplină de exerciţiu. De regulă această capacitate se dobândeşte la vârsta de 18 ani,

când persoana devine majoră; minora care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, capacitate care se menţine, chiar dacă se desface căsătoria prin divorţ ori încetează prin decesul soţului.

Excepţie – persoana care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu poate fi adoptată numai de către o persoană sau familia care a crescut-o.

5. Adopţia să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi

adoptat. Instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia numai dacă

este în interesul superior al adoptatului. În acest scop se va verifica îndeplinirea tuturor cerinţelor legale sau încheierea adopţiei, inclusiv a termenului şi procedurilor prevăzute de lege şi se va recurge la ancheta socială pentru a se verifica pe teren scopurile reale ce se urmăresc prin adopţia care se solicită a fi încheiată.

79

Instanţa trebuie să verifice dacă adopţia se face în interesul superior al adoptatului (adoptatorul să prezinte condiţii materiale şi garanţii morale necesare dezvoltării armonioase a copilului).

6. Atestatul Comisiei pentru Protecţia Copilului. Acest atestat se referă la îndeplinirea condiţiilor materiale şi

morale, de către persoana sau familia care doreşte să adopte, necesare dezvoltării armonioase a copilului, respectiv atestatul să constate că familia este aptă să adopte

Acest atestat nu se confundă cu avizul favorabil al Comisiei. Atestatul şi avizul intervin în momente diferite şi produc efecte

specifice. ATESTATUL - se eliberează la cerere în termen de 90 de zile

de la data depunerii cererii şi pe baza lui şi a consimţământului exprimat în condiţiile legii, Comisia pentru Protecţia Copilului poate încredinţa copilul în vederea adopţiei persoanei sau familiei care a primit atestatul.

AVIZUL – se eliberează după terminarea perioadei pentru care a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei, până la încuviinţarea sau respingerea cererii de adopţie de către instanţa de judecată.

Atestatul şi avizul se eliberează de comisie şi amândouă sunt condiţii pentru încheierea adopţiei

7. Încredinţarea copilului în vederea adopţiei, persoanei sau

familiei care doreşte să-l adopte. Adopţia copilului este precedată de încredinţarea acestuia

persoanei sau familiei ce doreşte să-l adopte. În cazul în care există atestatul şi consimţământul persoanei care doreşte să adopte copilul, comisia „poate” încredinţa copilul în vederea adopţiei.

Încredinţarea copilului este o condiţie pentru încheierea adopţiei şi nu o simplă facultate a Comisiei.

8. Se pot adopta copiii care sunt în evidenţa Comitetului Român

pentru Adopţie. Excepţii – când se adoptă copiii ce nu sunt în evidenţa C.R.A. a) Un soţ adoptă copilul celuilalt soţ; b) Adoptatorii sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu unul

din părinţii copilului precum şi cu copilul. c) Persoana care a dobândit capacitate de exerciţiu poate fi

adoptată de persoana care a crescut-o. 9. Condiţii speciale pentru persoanele sau familiile cu domiciliul

sau reşedinţa pe teritoriul altor state şi care doresc să adopte copii cu cetăţenia română , ori cu reşedinţa pe teritoriul României.

a) Un act eliberat de autorităţile străine anume arătate

(autoritatea centrală în domeniul adopţiei) din care să rezulte că există garanţii pentru ca minorul să intre şi să locuiască în statul străin respectiv în cazul încuviinţării adopţiei.

b) Un act eliberat de autorităţile străine competente din care să rezulte că familia care doreşte să adopte este aptă să adopte.

80

c) Raportul asupra anchetei psihosociale, efectuată de autoritatea competentă la domiciliul persoanei sau familiei în cauză, în care să se arate opinia acestora cu privire la adopţie.

2. Lipsa impedimentelor la adopţie 1. Lipsa impedimentului rezultat din rudenie. Adopţia între fraţi este interzisă. În celelalte cazuri de rudenie

este permisă adopţia. Adopţia nu este posibilă între părintele firesc şi copilul său, deoarece adoptatorul este o altă persoană decât părintele firesc al adoptatului (pentru că se cere şi consimţământul părintelui firesc la adopţie.

2. Lipsa impedimentului rezultând din calitatea de soţ. Adopţia între soţi este oprită, deoarece calitatea de soţ este

incompatibilă cu relaţia dintre părinţi şi copii. Nu se poate admite ca în acelaşi timp o persoană să fie soţ şi părinte sau soţ şi copil.

Adopţia nu ar putea interveni între doi foşti soţi, deoarece fiind cu capacitate deplină de exerciţiu, ar însemna ca unul să fi crescut pe celălalt în timpul minorităţii.

Doi foşti soţi nu ar putea fi adoptaţi de aceeaşi persoană, deoarece ar însemna să fi fost crescuţi în timpul minorităţii de către cel ce vrea să-i adopte.

3. Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este

interzisă. Prin adopţie cei doi soţi ar deveni fraţi şi ar fi totodată soţi între

ei. Calitatea de soţ este incompatibilă cu aceea de frate. 4. Lipsa impedimentului rezultând dintr-o adopţie anterioară. Adopţia unui copil de către mai multe persoane este interzisă, cu

excepţia cazului în care ea se va face de către soţ sau soţie, simultan sau succesiv. Impedimentul există şi în cazul în care adoptatorul a decedat,

deoarece, prin decesul acestuia adopţia nu s-a făcut. 5. Lipsa confirmării cererii de adopţie a C.R.A. Cererea persoanei care doreşte să adopte un copil trebuie să fie

însoţită de confirmarea C.R.A. Această confirmare este cerută fie că persoana care doreşte să adopte are cetăţenia română, fie că are cetăţenia unui alt stat, iar în ambele cazuri se doreşte adopţia unui copil cu cetăţenia română.

3. Condiţii de formă Se referă la actele juridice ale părinţilor exprimate în forma

prevăzută de lege şi la procedura adopţiei. 1. Forma actelor juridice ale părţilor Actul juridic principal, substanţial, care formează fundamentul

adopţiei, în interesul superior al adoptatului, este consimţământul celui care doreşte să adopte; consimţământ care se dă în forma unei „declaraţii de consimţământ la adopţie”.

81

Consimţământul se exprimă în vederea adopţiei şi trebuie să mai cuprindă declaraţia că s-a luat la cunoştinţă de starea de sănătate a copilului.

Consimţământul se exprimă separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopţie. Consimţământul în vederea adopţiei se poate exprima personal sau prin mandatar – cu procură specială şi autentică -.

2. Consimţământul părinţilor fireşti – formă autentică. Se poate exprima numai după trecerea unui termen de 45 de zile

de la naşterea copilului şi poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat, după care devine irevocabil.

3. Copilul ce urmează a fi adoptat. Dacă a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie să consimtă la adopţie,

acest consimţământ se cere de instanţa de judecată ce încuviinţează adopţia. 4. Dacă persoana ce urmează a fi adoptată are capacitate

deplină de exerciţiu – consimţământul se va da în formă autentificată notarial. La declaraţia de adopţie se anexează actele din care să rezulte

că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru încuviinţarea acesteia.

SECŢIUNEA a III-a NATURA JURIDICĂ A ADOPŢIEI

A. 1. Adopţia presupune mai multe operaţii juridice. a) Actele juridice ale persoanei chemate să-şi exprime

consimţământul în vederea adopţiei (în forma autentică). b) Actele autentice publice sau private autorizate, care constituie

cerinţe legale pentru încheierea adopţiei (atestatul, avizul, încredinţarea copilului). c) Încuviinţarea adopţiei de către instanţa judecătorească

competentă. 2. Adopţia este un act juridic complex. Nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor 3 categorii de

operaţii juridice, dar fiecare dintre acestea este un element esenţial al adopţiei. B. Interesul determinării naturii juridice a adopţiei. La ce moment trebuie îndeplinite cerinţele legale pentru adopţie? Condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la adopţie, trebuie

îndeplinite la data săvârşirii fiecărei operaţiuni juridice, care împreună formează actul juridic complex al adopţiei: ex.: când se exprimă consimţământul, când se eliberează atestatul sau avizul favorabil sau se ia măsura încredinţării copilului în vederea adopţiei.

Condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la adopţie, fiind cerinţe legale, trebuie îndeplinite şi la data încuviinţării de către instanţa judecătorească a adopţiei.

SECŢIUNEA a IV-a EFECTELE DIVORŢULUI

A. Filiaţia şi rudenia civilă (prin adopţie). 1. Distincţia între filiaţie şi rudenia civilă. Adopţia stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi

rudenia între copil şi rudele adoptatorului.

82

a) Textul nu prevede expres că descendenţii adoptatului sunt în raporturi de filiaţie cu adoptatorul ori de rudenie cu acesta; soluţia se impune dacă textul foloseşte noţiunea de filiaţie în sens restrâns, atunci descendenţii adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul

b) Textul nu prevede expres că descendenţii adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului, soluţia se impune deoarece numai astfel rudenia creată prin adopţie este asimilată cu rudenia firească, ca urmare, descendenţii adoptatului devin rudă cu rudele adoptatorului.

2. Asimilarea filiaţiei şi rudenia din adopţie cu filiaţia şi rudenia firească.

Deosebiri: a) Recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta

a decedat, de către tatăl său, se poate face numai dacă acel copil a lăsat descendenţi fireşti, recunoaşterea nu poate avea loc dacă acel copil are descendenţi prin adopţie.

b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a acorda întreţinere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti, nu şi cei adoptivi, au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie.

c) Donaţia nu se revocă în condiţiile art. 836 C.civ., dacă, ulterior acestuia, donatorul a adoptat un copil.

3. Relaţia dintre adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora. Filiaţia dintre copil şi părinţii săi fireşti încetează. a) Data producerii ori stabilirii filiaţiei prin adopţie este data

rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei. b) Descendenţii adoptatului nu se mai află în raport de rudenie

firească cu părinţii fireşti ai adoptatului, pe aceeaşi dată. c) Descendenţii adoptatului încetează a mai fi rude cu rudele

părinţilor fireşti, devenind rudă cu rudele părintelui adoptiv. B. Drepturile şi îndatoririle părinteşti. 1. Trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de la părinţii

fireşti asupra părinţilor adoptatori. Acest efect se produce în cazul adopţiei unei persoane care nu a

dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, de regulă minorul. Părinţii fireşti nu rămân complet dezinteresaţi de soarta copilului. Se admite că ei au dreptul de a cere desfacerea adopţiei, dacă aceasta este în interesul minorului.

2. Adopţia de către soţ a copilului firesc al celuilalt soţ. În această situaţie, având în vedere relaţiile dintre soţi şi în

scopul menţinerii unităţii familiei drepturile şi îndatoririle părinteşti aparţin celui care adoptă şi părintelui firesc, căsătorit cu acesta.

3. Decăderea adoptatorului din drepturile părinteşti. Părinţii adoptatori pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă

sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului adoptat este primejduită prin modul de exercitare a drepturilor părinteşti, purtare abuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.

4. Adoptatorii divorţaţi. Dacă soţii adoptatori divorţează, se aplică în privinţa relaţiilor

dintre ei şi minorul adoptat, prevederile de la divorţ.

83

C. Numele de familie al adoptatului. 1. Numele dobândite de adoptat. Dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Când adopţia

este făcută de doi soţi care nu au un nume comun, adoptatul dobândeşte numele pe care îl stabilesc adoptatorii (numele unuia dintre ei); acest nume trebuie declarat la încheierea adopţiei.

Dacă adoptatorii nu cad la învoială cu privire la numele adoptatului, va decide instanţa. În toate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei trebuie să arate numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul.

2. Schimbarea numelui de familie al adoptatorului. În situaţia în care soţii adoptatori îşi schimbă numele de familie,

adoptatul minor dobândeşte şi el numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă soţii s-au înţeles în acest sens şi dacă s-a făcut cerere de schimbare a numelui minorului. Cererea se semnează şi de copil dacă a împlinit 14 ani.

Dacă soţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, decide autoritatea tutelară.

3. Numele soţului adoptat. Ce nume va lua soţul care are nume comun cu celălalt soţ, dar

care este adoptat în timpul căsătoriei? Soţul adoptat rămâne cu numele comun; el nu dobândeşte deci numele adoptatorului. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţul adoptat nu a revenit la numele avut înainte de căsătorie, ci la numele adoptatorului.

D. Domiciliul şi locuinţa adoptatului. 1. Domiciliul adoptatului Minorul adoptat are domiciliul la părinţii adoptatori sau la acela

dintre adoptatori la care locuieşte. Minorul adoptat încredinţat de instanţa judecătorească a unei a treia persoane are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, va decide instanţa.

În cazul încredinţării copilului unei persoane fizice sau juridice, pe perioada încredinţării, domiciliul copilului este la persoana căreia acesta i-a fost dat în plasament.

2. Locuinţa adoptatului. Este la părinţii săi. Dacă soţii adoptatori nu locuiesc împreună,

aceştia decid la care dintre ei va locui copilul. Dacă nu se învoiesc, decide instanţa ţinând cont de interesele copilului.

E. Cetăţenia adoptatului. 1. Dobândirea cetăţeniei prin adopţie. Minorul străin sau fără cetăţenie adoptat de un cetăţean român

sau de 2 soţi de cetăţenie română, dobândeşte cetăţenia română. Dacă numai unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului se decide de adoptatori de comun acord, iar dacă nu se înţeleg va decide instanţa competentă să încuviinţeze adopţia.

2. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie. Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde

cetăţenia română, dacă, după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.

84

3. Schimbarea cetăţeniei adoptatorului. Schimbarea cetăţeniei române de către adoptator produce

asupra cetăţeniei române a adoptatului aceleaşi efecte ca şi în cazul părinţilor fireşti. De asemenea, dobândirea cetăţeniei române de către adoptator, produce asupra adoptatului aceleaşi efecte.

SECŢIUNEA a V-a DESFIINŢAREA ŞI DESFACEREA ADOPŢIEI

A. Desfiinţarea adopţiei. 1. Adopţia poate fi lovită de nulitate: a) Dacă s-a încheiat adopţia fără consimţământul prevăzut de

lege; b) Dacă s-a încuviinţat adopţia unei persoane majore, fără ca

aceasta în timpul minorităţii să fi fost crescută de adoptator; c) Dacă s-a încuviinţat adopţia între fraţi, precum şi celelalte

cazuri de nerespectare a condiţiilor de fond şi impedimentelor la adopţie; d) Adopţia unui copil care a fost recunoscut de adoptator, înainte

de încheierea adopţiei – nulitate absolută - deoarece un copil nu poate fi recunoscut şi adoptat de aceeaşi persoană..

2. Nulitatea adopţiei este de competenţa judecătoriilor. Organul competent este instanţa judecătorească, fie că este

vorba de nulitatea actului de voinţă a părţilor, fie că este vorba de nulitatea hotărârii de încuviinţare a adopţiei.

Judecătoria judecă în primă instanţă cererile privitoare la nulitatea adopţiei.

3.Felurile nulităţii. Lipsa consimţământului părintelui firesc al adoptatului şi viciul

acestui consimţământ nu atrag desfacerea adopţiei, ci nulitatea acesteia. Lipa consimţământului la adopţie a minorului care a împlinit

vârsta de 10 ani – nulitate absolută, care nu poate fi acoperită decât prin darea ulterioară a consimţământului.

Nulitatea poate fi invocată din oficiu, precum şi de orice persoană interesată.

4. Efectele nulităţii adopţiei. Produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Cu

toate acestea, unele efecte produse în trecut pot fi înlăturate: purtarea numelui, prestarea întreţinerii, etc.

Efectele nulităţii adopţiei se produc privitor la: a) Filiaţia şi rudenia prin adopţie – se consideră că nu au existat

nici în trecut; filiaţia firească ş rudenia firească se consideră că au existat pentru trecut.

b) Drepturile şi îndatoririle părinteşti – dacă adoptatul este minor, părinţii săi fireşti redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti.

c) Numele adoptatului – acesta îşi reia numele avut înainte de încheierea adopţiei.

d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului – acestea nu vor mai fi la adoptator după declararea nulităţii adopţiei.

85

e) Obligaţia de întreţinere – deşi adopţia este declarată nulă, în interesul adoptatului minor, prestaţiile de întreţinere nu se restituie.

f) Cetăţenia adoptatului – copilul străin adoptat de un cetăţean român, în cazul nulităţii adopţiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Dacă adoptatul a împlinit vârsta de 18 ani sau fiind sub această vârstă, domiciliază în ţară şi nu o părăseşte, îşi menţine cetăţenia română dobândită prin adopţie – nulitatea nu produce efecte asupra cetăţeniei în acest caz.

Copilul român adoptat de un cetăţean străin, dacă se declară nulă adopţia, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. Prin urmare, dacă fostul adoptat are 18 ani, rămâne cu cetăţenia străină

B. Desfacerea adopţiei. Adopţia se încheie în interesul adoptatului. Dacă ea nu mai

corespunde acestui interes, adopţia poate fi desfăcută. 1. Competenţa jurisdicţională Cererile de desfacere a adopţiei sunt de competenţă în primă

instanţă a judecătoriilor în a căror rază teritorială se găseşte domiciliul copilului. 2. Cauze de desfacere a adopţiei. Cauzele de desfacere a adopţiei sunt ulterioare încheierii

adopţiei şi fac incompatibilă menţinerea acesteia deoarece nu mai este în interesul superior al adoptatului.

Desfacerea adopţiei poate avea loc în următoarele condiţii: a) Interesul adoptatului este în sensul desfacerii adopţiei. Aprecierea acestui interes se face de către instanţa de judecată

competentă pentru desfacerea adopţiei. Considerentele patrimoniale şi nepatrimoniale determină interesul superior al copilului, fără ca primele să fie precumpănitoare.

Ex.: adoptatorii nu asigură condiţiile necesare pentru creşterea şi educarea adoptatului.

b) Acţiunea pentru desfacerea adopţiei poate fi introdusă de următoarele persoane:

- copilul care a împlinit vârsta de 10 ani; - comisia pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia –

numai dacă adoptatul este minor; - adoptatorul nu poate introduce acţiunea, chiar dacă adoptatul a

ajuns la majorat; - Ministerul Public poate introduce acţiunea, dacă este necesară

pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorului. În acţiunea pentru desfacerea adopţiei introdusă de altcineva

decât părintele firesc al adoptatului, la desfacerea adopţiei trebuie să fie citat acest părinte, care are nu numai dreptul, ci şi îndatorirea de a veghea asupra situaţiei copilului.

CONCLUZII

86

Adopţia se poate desface numai prin hotărâre judecătorească, la acţiunea introdusă de copilul care a împlinit 10 ani sau de Comisia pentru Protecţia Copilului şi numai dacă este în interesul superior al adoptatului.

3. Efectele desfacerii adopţiei Adopţia se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive şi

irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat desfacerea adopţiei. Îşi produce efectele chiar dacă nu s-a făcut menţiune pe

marginea actului de naştere. Efectele desfacerii adopţiei se produc numai pentru viitor

începând de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat.

Efectele sunt cu privire la: - legăturile de rudenie; - drepturile şi obligaţiile părinteşti; - nume; - obligaţia de întreţinere; - cetăţenia copilului.

1. Rudenia civilă creată prin adopţie încetează pentru viitor şi reapare rudenia firească.

2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti - interesează doar în situaţia când adoptatul e minor conform art. 22 alin. 4 din O.U.G. nr. 25/1997, părinţii fireşti vor redobândi drepturile şi obligaţiile părinteşti numai dacă instanţa judecătorească apreciază că aceştia sunt capabili să le exercite, asigurând minorului tot necesarul privind creşterea şi educarea sa. Dacă adopţia se desface numai faţă de unul din soţii adoptatori, drepturile şi obligaţiile părinteşti vor fi exercitate de celălalt soţ, faţă de care adopţia a rămas în fiinţă.

3. Obligaţia de întreţinere – desfacerea adopţiei determină şi încetarea obligaţiilor legale de întreţinere dintre adoptator şi adoptat, precum şi cea dintre rudele acestora.

4. Numele – adoptatul va redobândi numele de familie pe care l-a avut la data încuviinţării adopţiei, chiar dacă între timp părinţii săi fireşti şi-au schimbat numele. Soţia şi copilul celui a cărui adopţie a fost desfăcută continuă să poarte numele pe care cel adoptat l-a avut la data căsătoriei/naşterii copilului său.

5. Domiciliul şi locuinţa – dacă fostul adoptat este minor, domiciliul şi locuinţa se vor afla la părinţii săi fireşti, tutore sau altă persoană fizică sau juridică autorizată la care a fost încredinţat. Dacă este major, desfacerea adopţiei nu prezintă nici un interes sub acest aspect.

6. Cetăţenia – copilul român adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit 18 ani, redobândeşte cetăţenia română, pe data desfacerii adopţiei, dacă domiciliază în ţară sau revine în acest scop în ţară.

Copilul cetăţean străin adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani, pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru a se stabili în străinătate.

Dacă adoptatul este major, desfacerea adopţiei nu produce efecte asupra cetăţeniei sale.

87

CAPITOLUL X OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

SECŢIUNEA I NOŢIUNEA, FUNDAMENTUL ŞI CARACTERELE GENERALE ALE OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită

de lege între anumite categorii de persoane de a-şi asigura la nevoie întreţinerea, îndatorirea fundamentală pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilate acestora191.

Aşa cum rezultă din chiar definiţia dată obligaţiei legale de întreţinere, temeiul general al acesteia se află în îndatorirea de sprijin moral şi material pe care sunt datori să şi-l acorde persoanele legate prin raporturi de rudenie, de căsătorie sau prin alte raporturi asimilate, sub unele aspecte, celor de rudenie.

Caractere generale: a) Caracterul general, în sensul că obligaţia de întreţinere este

stabilită de lege şi există numai în condiţiile şi între persoanele prevăzute de aceasta.

191 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 443, Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 285, I.Dogaru, Întreţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12.

88

Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter imperativ determinat de scopul urmărit, un scop de ocrotire.

b) Caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere, determinat de faptul că ea există numai între anumite persoane anume prevăzute de lege (inseparabil legată atât de persoana celui îndreptăţit să primească întreţinere, cât şi de persoana celui obligat să o presteze), fiind destinată exclusiv satisfacerii trebuinţelor de zi cu zi ale beneficiarului.

Particularităţi: - creanţa de întreţinere este incesibilă atât activ cât şi pasiv

(cesiunea de creanţă, motivaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia pentru altul sunt incompatibile);

- creanţa de întreţinere este insesizabilă, deşi nu în întregime, aşa cum rezultă din prevederile art. 409 alin. 1 C.proc.civ. modificat prin art. 1 pct. 6 din O.U.G. nr. 138/2000;

- creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale (art. 1147 pct. 3 C.civ.);

- în principiu, obligaţia legală de întreţinere nu este transmisibilă moştenitorilor (art. 95 C.fam.), afară de obligaţia de întreţinere a copilului minor, care, în anumite condiţii strict determinate, trece asupra moştenitorilor debitorului obligaţiei (art. 96 C.fam.);

- obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice, dar creditorii debitorului obligaţiei legale de întreţinere vor putea cere pe această cale sistarea întreţinerii sau reducerea cuantumului acesteia192.

C. Caracterul în principiu reciproc al întreţinerii (art. 2 şi 86 C.fam.). Exemple: între soţ şi soţie, părinţi şi copii; în cazul în care copiii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între fraţi şi surori etc.

Prin excepţie, există situaţii când obligaţia de întreţinere este unilaterală:

• obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă (art. 24 alin. 1 C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ, faţă de celălalt soţ, după trecerea unui an de la desfacerea căsătoriei, înainte de acest moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc (art. 41 alin. 2 C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divorţat, dar necăsătorit (art. 41 alin.ultim C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor (art. 86 alin. 1 şi art. 107 alin. 1 C.fam.) şi faţă de acel minor aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani;

• obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ faţă de acest copil (art. 87 alin. 1 C.fam.);

• dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin 10 ani ea devine reciprocă (art. 87 alin. 2 C.fam.);

• obligaţia celui care a luat un copil pentru creştere fără a întocmi formele necesare pentru adopţie (art. 88 C.fam.);

192 I.P.Filipescu, M.Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica instanţelor judecătoreşti în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 47.

89

• obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, faţă de acest minor (art. 96 C.fam.);

• obligaţia persoanelor care au primit copii în plasament familial, ori li s-au încredinţat copii spre creştere şi educare, faţă de copiii astfel ocrotiţi (art. 14 alin. 2 O.U.G. nr. 27/1997 republicată).

d) Caracterul succesiv al obligaţiei legale de întreţinere, întrucât, de regulă, executarea sa are loc prin prestaţii periodice, corespunzătoare ritmului nevoilor beneficiarului, nevoi pe care este destinat să le satisfacă. De aceea, în principiu, plata anticipată a întreţinerii sub forma unei prestaţii globale nu este acceptabilă193.

e) Caracterul prin excelenţă valabil al obligaţiei legale de întreţinere, întrucât ea se stabileşte în funcţie de nevoile celui îndreptăţit să o primească şi de posibilităţile materiale ale celui obligat, elemente variabile în timp. În consecinţă, obligaţia legală de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin hotărâre judecătorească194.

f) Caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere, atât sub aspect activ, adică al creditorilor întreţinerii, cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţiei.

Codul familiei reglementează totuşi două excepţii, respectiv două cazuri în care obligaţia de întreţinere este guvernată de regula solidarităţii:

- art. 90 alin. 2 C.fam. prevede că, atunci când părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, poate, în caz de urgenţă, să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei;

- art. 96 alin. 2 C.fam. prevede expres că, atunci când obligaţia de întreţinere se transmite la moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinere, obligaţia devine solidară între moştenitori.

Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie: în cazul părinţilor, copilul are dreptul să ceară de la fiecare părinte întreţinere în întregul ei (art. 107 C.fam.)195.

SECŢIUNEA a II-a CONDIŢIILE DE EXISTENŢĂ ALE OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

1) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere. O persoană este îndreptăţită la întreţinere numai dacă

îndeplineşte, cumulativ, două condiţii (art. 86 alin. 2 C.fam.): - se află în stare de nevoie; - cauza stării de nevoie în care se găseşte este

incompatibilitatea sa de a munci. La stabilirea stării de nevoie se va ţinea seama de situaţia

specială a unor categorii de persoane, cum este cazul copiilor minori, a soţilor sau a foştilor soţi. Astfel, în cazul copiilor minori se va avea în vedere că starea lor de nevoie are un conţinut diferit, în sensul că în ea se cuprind şi cheltuielile determinate

193 Emese Florian, op.cit., p. 311. 194 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1964, în C.D., 1964, p. 37. 195 R.Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţiilor „în solidum”, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 90.

90

de pregătirea lor profesională, creşterea şi educarea lor în bune condiţii (art. 101 C.fam.).

În privinţa descendenţilor, legea prevede că ei au un drept de întreţinere pe perioada cât sunt minori, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dreptul lor la întreţinere se prelungeşte şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă se află în continuarea studiilor.

În cazul soţilor, obligaţia de întreţinere este necesar a fi raportată la obligaţia lor de a suporta cheltuielile căsătoriei, iar bunurile comune nu pot fi excluse de la o astfel de sarcină. Astfel, pentru asigurarea întreţinerii se poate trece şi la împărţirea bunurilor comune (art, 36 alin. 2 C.fam.), cu condiţia ca împărţirea să nu fie deghizată196.

Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze: boala, infirmitatea, vârsta înaintată etc. şi poate fi totală sau parţială, definitivă sau temporară. Dreptul la întreţinere există în toate aceste cazuri dar în limite diferite, corespunzător potenţialului real de muncă al beneficiarului întreţinerii197.

Faptul că o persoană beneficiază de o pensie de asigurări sociale nu-i răpeşte dreptul la întreţinere în condiţiile art. 86 C.fam., dacă veniturile sale sunt insuficiente pentru a-şi procura cele necesare traiului198.

Dreptul de întreţinere nu este condiţionată de regulă de survenirea incapacităţii de muncă într-un anumit moment, cu excepţia foştilor soţi, în cazul în care incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul acesteia, sau în timp de un an de la desfacerea căsătoriei şi să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria (art. 41 alin. 3 C.fam.)199.

Proba incapacităţii de muncă, la fel ca şi cea a stării de nevoie, se face prin oricare din mijloacele de dovadă reglementate de lege (înscrisuri, martori, prezumţii etc.)200.

2) Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere. O persoană poate fi obligată la întreţinerea alteia numai dacă

sunt întrunite următoarele cerinţe legale: - debitorul dispune de mijloacele necesare asigurării întreţinerii

altei persoane (art. 90 alin.1, art. 91, art. 94 alin. 1 C.fam.); - nu există o altă persoană obligată la întreţinere înaintea sa sau

în ordinea stabilită prin art. 89 C.fam.. Legiuitorul fixează în cuprinsul art. 94 C.fam. regula conform

căreia întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Pentru stabilirea veniturilor debitorului obligaţiei de întreţinere se poate folosi orice mijloc de probă, înscrisuri, martori şi chiar ancheta socială efectuată la domiciliul său201.

Articolul 89 C.fam. stabileşte ordinea imperativă în care se datorează întreţinerea, deci creditorul nu are un drept de opţiune în privinţa debitorului care-i va acorda întreţinere, ci este nevoit să se îndrepte împotriva celor virtual obligaţi potrivit art. 86 C.fam. în succesiunea riguros indicată prin art. 89

196 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 450. 197 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 696/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1085, p. 39; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 288/1984, în C.D., 1984, p. 173. 198 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 649/1983, în C.D. 1983, p. 109. 199 I.P.Filipescu, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 71; I.Albu, op.cit., p. 303. 200 Trib.jud.Braşov, dec.civ.nr. 592/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 73. 201 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 299.

91

C.fam.. Un debitor de rang inferior va fi ţinut să presteze întreţinere numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat. De pildă, bunicii vor suporta întreţinerea nepotului numai dacă părinţii creditorului, obligaţi în primul rând, nu dispun de mijloace materiale, sunt decedaţi sau dispăruţi202.

SECŢIUNEA a III-a PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

Sunt expres şi limitativ prevăzute atât persoanele între care există această obligaţie, cât şi ordinea în care se datorează întreţinerea. Astfel, potrivit art. 86 C.fam., obligaţia legală de întreţinere există între următoarele persoane:

- între soţ şi soţie; - între părinţi şi copii, fără a deosebi cum filiaţia este firească sau

adoptivă; - între bunici şi nepoţi; - între străbunici şi strănepoţi; - între fraţi şi surori; - între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Această ultimă referire din art. 86 alin. 1 C.fam. face trimitere la

celelalte dispoziţii din cuprinsul Codului care reglementează aceeaşi obligaţie de întreţinere între anumite persoane:

- între foştii soţi din căsătoria desfăcută (art. 41 alin. 1 C.fam.). Soţul din a cărui vină exclusivă a fost pronunţat divorţul are drept

la întreţinerea celuilalt soţ numai timp de un an de la data desfacerii căsătoriei, dar poate fi obligat oricând în viitor să presteze întreţinerea fostului său soţ, câtă vreme acesta din urmă nu s-a recăsătorit.

- între foştii soţi din căsătoria desfiinţată (art. 24 alin. 1 C.fam.). Când numai unul dintre foştii soţi a fost de bună-credinţă numai

acesta va putea beneficia de întreţinerea fostului soţ de rea-credinţă. - cel care a luat un copil pentru a-l creşte fără să fi întocmit

formele necesare adopţiei este obligat a da întreţinere minorului, însă numai pe perioada minorităţii şi doar dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt decedaţi, dispăruţi ori sunt în nevoie (art. 88 C.fam.);

- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii acestuia, însă numai dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori sunt în nevoie (art. 87 alin. 1 C.fam.);

- copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea soţului părintelui firesc (adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul său obligat a da întreţinere soţului părintelui firesc (art. 87 alin. 2 C.fam.);

- moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil, precum şi moştenitorii celui care, deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil, sunt datori să presteze întreţinere în favoarea copilului, în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai pe perioada minorităţii copilului şi în subsidiar faţă de părinţii copilului, deci doar dacă părinţii, obligaţi în primul rând, au murit, sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie (art. 96 alin. 1 C.fam.). 202 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1802/1991, în R.D. nr. 5/1992, p. 87.

92

În principiu întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată203, deşi dreptul la întreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege ( nevoia creditorului şi posibilitatea materială a debitorului).

Aşadar, ca regulă generală întreţinerea se acordă numai pentru viitor204. Prin excepţie, se poate acorda întreţinere şi pentru trecut, dacă neintroducerea acţiunii este imputabilă debitorului întreţinerii, de exemplu, acesta şi-a schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată.

Regula se aplică şi în cazurile de majorare a întreţinerii. Reducerea sau încetarea întreţinerii are loc pe data ivirii cauzei care a justificat admiterea acţiunii, dacă debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a acordat întreţinerea205.

SECŢIUNEA a IV-a ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA

Pentru ipoteza în care mai mulţi debitori sunt deopotrivă datori să acorde întreţinere aceluiaşi creditor, legea stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii. Cu alte cuvinte, creditorul întreţinerii va trebui mai întâi să ceară întreţinerea de la prima categorie de persoane din ordinea stabilită de legiuitor şi numai dacă această categorie n-o poate presta, se va îndrepta împotriva categoriei următoare206.

Potrivit art. 98 C.fam. întreţinerea se datorează în ordinea următoare:

a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi; b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea

ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad apropiat înaintea celui mai îndepărtat:

c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;

d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.

În situaţia specială când adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, obligaţia de întreţinere a adoptatului revine în egală măsură părintelui firesc al adoptatorului207.

Ordinea între celelalte categorii de persoane obligate la întreţinere.

a) Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii înaintea oricăror alte persoane, atât în caz de divorţ, cât şi în caz de căsătorie putativă;

b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ (art. 87 C.fam.), cel care a luat spre creştere un copil fără a îndeplini formele pentru adopţie (art. 88 C.fam.), precum şi moştenitorul sau moştenitorii celui care a fost obligat la întreţinerea unui minor sau care a prestat întreţinere fără a avea o astfel de

203 Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 2173/1956 şi dec.nr. 1169/1956, în C.D., 1956, vol. I, p. 410-412. 204 Trib.jud.Arad, dec.nr. 1071/1968, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 146-149, cu notă de A.Pişcoreanu; T.M.B., secţ. A IV-a civ., dec.nr. 46/1992, în I.ihuţă, Culegere… pe anul 1992, p. 54. 205 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1964, în C.D., 1952-1965, p. 136-138; T.M.B., secţ.a III-a civ., dec.nr. 582/1990, în I.Mihuţă, Culegere… pe anul 1990, p. 37. 206 Trib.jud.Argeş, dec.civ. nr. 700/1976, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 48. 207 I.Albu, Înfierea în situaţia când înfietorul este soţul părintelui firesc al înfiatului, în R.R.D. nr. 10/1970, p. 83-85.

93

obligaţie (art. 96 C.fam.) sunt obligaţi la întreţinere cât timp copilul este minor şi numai dacă părinţii lui fireşti au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie. Aceste categorii de persoane, în raport cu ceilalţi obligaţi, stau în ordinea părinţilor fireşti pe care îi înlocuiesc208, însă obligaţia lor se situează după cea a părinţilor fireşti.

c) Cei cărora li s-a încredinţat copii spre creştere şi educare sau au luat copii în plasament familial potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 26/1997, luând locul părinţilor sau altor rude obligate la întreţinere, sunt ţinuţi a presta întreţinerea în ordinea în care sunt obligate persoanele pe care le înlocuiesc209.

SECŢIUNEA a V-a OBIECTUL ŞI ÎNTINDEREA ÎNTREŢINERII

Obiectul obligaţiei de întreţinere nu este determinat în mod expres de către legiuitor întrucât acesta comportă o anume specificitate raportat la categoria de persoane la care ne referim.

În privinţa întinderii obligaţiei de întreţinere, art. 94 alin. 1 C.fam. precizează factorii în funcţie de care se poate face o primă aproximare: nevoia celui care o cere şi mijloacele celui ce urmează a o plăti. În cazul când întreţinerea se datorează de părinte sau de cel care adoptă, prin art. 94 alin. 3 C.fam. sunt stabilite plafoanele maxime până la care instanţele pot stabili obligaţia de întreţinere. Astfel, pentru un copil întreţinerea se stabileşte până la 1/4 din câştigul din muncă, pentru doi copii până la 1/3 şi până la 1/2 din câştigul din muncă pentru trei au mai mulţi copii. Întreţinerea pe care şi-o datorează foştii soţi (art. 41 alin. 3 C.fam.) se stabileşte până la 1/3 din veniturile din muncă ale soţului obligat la plata ei, dar această întreţinere nu va putea depăşi, împreună cu aceea datorată copiilor, jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat.

Modificarea întinderii întreţinerii este determinată de schimbările survenite cu privire la mijloacele celui care o datorează sau cu privire la nevoie celui ce o primeşte. Articolul 94 alin. 2 C.fam. prevede că „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte”.

Atunci când dispare nevoia creditorului întreţinerii sau debitorul nu mai are mijloacele necesare pentru plata ei în temeiul aceluiaşi text, art. 94 alin. 2 C.fam., instanţa judecătorească poate hotărî sistarea plăţii obligaţiei de întreţinere210.

SECŢIUNEA a VI-a EXECUTAREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Întreţinerea, având ca obiect asigurarea a ceea ce este necesar traiului celui îndreptăţit să o primească (alimente, locuinţă211, medicamente etc.) va fi prestată, după cum rezultă din art. 93 alin. 1 C.fam., fie în natură, fie prin echivalent 208 N.Surdulescu, Obligaţia de întreţinere a copilului luat spre creştere fără întocmirea formelor cerute pentru înfiere în R.R.D. nr. 8/1967, p. 93-96; Idem, Obligaţia de întreţinere între un soţ şi copilul celuilalt soţ, în J.N. nr. 10/1965, p. 92-97; A.Oproiu, Acţiunile pentru restituirea de la părinţi a cheltuielilor de întreţinere a copilului luat spre creştere, în R.R.D. nr. 8/1868, p. 79-83; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 476/1978, în C.D., 1978, p. 173. 209 I.Albu, op.cit., p. 300. 210 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 84/1970, în R.R.D. nr. 6/1970, p. 17; dec.nr. 1280/1970, în C.D. 1970, p. 190-192; Trib.jud.Botoşani, dec.civ. nr. 23/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, p. 63; Trib.jud.Bacău, dec.civ.nr. 192/197, în R.R.D. nr. 10/1977, p. 61. 211 O.Rădulescu, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă a întreţinerii, în R.D. nr. 5/1990, p. 21-23.

94

bănesc; de asemenea, se poate stabili un sistem mixt de executare a obligaţiei: parte în natură, parte în numerar. Felul şi modalităţile de executare se vor stabili de la caz la caz de către instanţa judecătorească tot prin aprecierea nevoilor celor în drept la întreţinere şi a posibilităţilor celui ţinut a o presta (art. 93 alin. 2 C.fam.). Felul executării se poate stabili şi prin învoiala părţilor dat, pentru a fi protejate interesele ambelor părţi, este necesar ca instanţa să încuviinţeze o astfel de învoială. Odată stabilit felul executării, el poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor iniţiale212.

Prin definiţie obligaţia legală de întreţinere este cu executarea succesivă, deci prestaţiile se vor face la numite intervale de timp, astfel încât să corespundă ritmului nevoilor curente ale beneficiarului.

Aşa cum am menţionat deja, s-a admis totuşi înlocuirea modului de executare succesivă a obligaţiei de întreţinere printr-o executare unică, respectiv plata unor sume globale, dar numai cu asigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită periodic pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii213.

SECŢIUNEA a VII-a STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Cauze care determină stingerea obligaţiei legale de întreţinere: • dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii (art. 86

alin. 2 C.fam.); • debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace

îndestulătoare prestării întreţinerii; • decesul creditorului sau al debitorului întreţinerii, cu

excepţia situaţiei reglementate de art. 96 C.fam., când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii debitorului obligaţiei de întreţinere;

• pierderea calităţii avută în vedere de legiuitor prin impunerea obligaţiei de întreţinere;

• desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei; • recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere; • nulitatea şi desfacerea adopţiei; • expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a

fost prevăzută de lege; • executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a

obligaţiilor în general. Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere,

altele, ca de exemplu, lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea temporară a acesteia214.

CAPITOLUL XI OCROTIREA MINORILOR ÎN CAZURI SPECIALE

212 Trib.reg.Cluj, col.civ., dec.nr. 533/1954, în J.N. nr. 4/1954, p. 102. 213 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 2/1973, în C.D., 1973, p. 10. 214 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 333.

95

SECŢIUNEA I TUTELA MINORULUI

Tutela minorului, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii tutelare215.

Deschiderea tutelei copilului minor are loc în acele situaţii în care ele este lipsit de ocrotirea ambilor părinţi, datorită uneia din următoarele cazuri prevăzute de art. 113 C.fam.:

- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi; - ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi; - ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie; - ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti; - O.U.G. nr. 25/1997 prin art. 22 alin. 4 adaugă la acestea cazul

desfacerii adopţiei dacă, instanţa, dispunând desfacerea adopţiei, constată că nu este în interesul minorului redobândirea drepturilor părinteşti de către părinţii fireşti ai acestuia şi dispune, ca măsură de protecţie a copilului, instituirea tutelei.

Deschiderea tutelei are loc fie din oficiu, fie la sesizarea persoanelor obligate prin art. 115 C.fam. de a înştiinţa autoritatea tutelată, în termen de 5 zile de la data la care au luat cunoştinţă de existenţa unui copil lipsit de ocrotire, anume:

a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;

c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;

d) organul administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

Numirea tutorelui se face în toate cazurile prin decizia motivată a autorităţii tutelare de la domiciliul minorului (art. 116 coroborat cu art. 159 lit. a C.fam.), chiar dacă instituirea tutelei, s-a hotărât de către instanţa judecătorească. Alegerea tutorelui trebuie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele minorului, preferabilă fiind numirea unei rude. Însă, autoritatea tutelară va trebui să ţină seama şi de prevederile art. 117 C.fam., potrivit cărora nu pot fi tutori:

- minorul sau cel pus sub interdicţie; - cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a

fi tutore; - cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau

civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească; - cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi

ales deputat; - cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; - cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar

putea îndeplini sarcina tutelei.

215 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 560; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 377; C.Stătescu, Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 281.

96

În cazul în care numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi provizoriu, un curator care să reprezinte interesele minorului.

Caracterele generale ale tutelei a) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114

C.fam.); b) Tutela este o sarcină legală obligatorie şi cel ce a fost numit

tutore nu poate refuza această încredere decât în cazurile anume prevăzute de lege (art. 118 C.fam.):

- cel care are vârsta de şaizeci de ani împliniţi; - femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani; - cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii; - cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă; - cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a

depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.

c) Tutela este o sarcină gratuită (art. 121 C.fam.) Totuşi, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi

de starea materială a minorului şi a tutorelui, autoritatea tutelară va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o remuneraţie care nu va depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului.

d) Tutela este o sarcină personală, cel numit tutore fiind ţinut să exercite el însuşi atribuţiile calităţii sale. Numai autoritatea tutelară este îndrituită să schimbe sau să înlocuiască pe tutore,în cazurile şi în condiţiile stabilire de lege216.

e) Tutela se exercită sub supravegherea, îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare (art. 136 C.fam.).

În acest sens, delegaţii autorităţii tutelare are dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul în care sunt îngrijiţi, crescuţi şi educaţi.

Exercitarea tutelei A. Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului Menirea tutelei, ca mijloc de înfăptuire a ocrotirii copilului, este

de a suplini ocrotirea părintească a acestuia. De aceea, conţinutul tutelei în această privinţă, este identic cu cel al ocrotirii copilului prin părinţii fireşti. Concluzia poate fi desprinsă din cele stipulate în art. 123 C.fam., text care stabileşte obligaţiile tutorelui: „tutorele are obligaţia de a îngriji de minor. El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui”. Tutorele are obligaţia de a ocroti minorul şi de a-i asigura locuinţă, dar şi dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană când îl ţine fără drept (art. 103 coroborat cu art. 125 C.fam.).

B. Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului Sub aspect patrimonial, întinderea drepturilor şi obligaţiilor

tutorelui depinde de vârsta minorului: • Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligaţia

de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile.

216 Emese Florian, op.cit., p. 386.

97

Actele civile vor fi încheiate de tutore în numele, dar pe seama minorului.

Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviinţare prealabilă acte de conservare a patrimoniului minorului şi acte de administrare care pot include chiar înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor de valoare mică şi care nu sunt folositoare minorului (art. 129 alin.final C.fam.).

Actele de dispoziţie (înstrăinarea sau angajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile sale patrimoniale, orice acte care depăşesc dreptul de a administra) pot fi încheiate de tutore numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 C.fam.).

Încuviinţarea autorităţii tutelare mai este necesară şi pentru plata creanţelor pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, precum şi pentru ridicarea sumelor şi hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la o casă de păstrare de stat (art. 126 alin. 2 şi art. 131 C.am.).

Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice: - contracte de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia

altuia (art. 129 alin. 1 C.fam.); - acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi

surorile tutorelui, de o parte şi minor de alta (art. 128 C.fam.) • Când minorul a împlinit 14 ani, are capacitate de exerciţiu

restrânsă şi încheie singur acte civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui (art. 124 C.fam.).

Actele juridice pentru care tutorele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu are nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, presupun în cazul minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu, alături de încuviinţarea tutorelui, şi încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 133 alin. 3 C.fam.).

Actele juridice încheiate de minorul aflat sub tutelă cu nesocotirea cerinţelor privitoare la reprezentarea prin tutore sau, după caz, referitoare la încuviinţarea prealabilă a tutorelui sau/şi a autorităţii tutelare sunt anulabile (art. 133 alin. 4 C.fam.)217.

În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare dări de seamă periodice privitoare la activitatea sa, precum şi o dare de seamă generală, atunci când tutela încetează.

Încetarea tutelei Cauze care determină încetarea tutelei, pot fi218: - împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit; - căsătoria minorei peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline

de exerciţiu de către aceasta; - părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma

dispariţiei sau a declarării morţii) sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;

- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;

- a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai minorului.

Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui care poate interveni în următoarele situaţii: 217 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 34/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 69. 218 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 381.

98

- decesul tutorelui; - îndepărtarea de la tutelă (când se iveşte vreun caz prevăzut de

art. 117 C.fam. care-l fac incapabil de a fi tutore sau dacă tutorele săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă, fapte care îl fac nevrednic, ori nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina (art. 138 alin. 2 C.fam.);

- înlocuirea tutorelui la cererea sa dacă, pe parcursul exercitării tutelei survine oricare din situaţiile care îndreptăţesc refuzul sarcinii tutelei (art. 118 C.fam.).

Dacă la încetarea funcţiei tutorelui nu încetează însăşi tutela, până la numirea noului tutore autoritatea tutelară va desemna cu curator (art. 139 C.fam.).

Răspunderea tutorelui a) Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială şi

nepatrimonială. Răspunderea nepatrimonială specifică constă în îndepărtarea de

la tutelă atunci când săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore (art. 138 alin. 2 C.fam.).

Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C.civ.. Această formă a răspunderii operează chiar şi în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terţi prin fapta sa219.

b) Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei sale întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni precum: rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C.pen.); punerea în pericol a unei persoane în neputinţa de a se îngriji (art. 314 C.pen.); gestiunea frauduloasă (art. 214 C.pen.).

c) Răspunderea administrativă intervine în cazul săvârşirii unor contravenţii. Sancţiunea aplicabilă este amendarea sau închisoarea contravenţională.

SECŢIUNEA a II-a CURATELA MINORULUI

Reglementată prin art. 152-157 C.fam., curatele este un mijloc de ocrotire cu caracter subsidiar şi temporar a minorului aflat într-una din situaţiile speciale expres prevăzute de lege220.

Este un mijloc subsidiar de ocrotire, întrucât protecţia copilului se realizează, în primul rând prin părinţi, iar în lipsa acestora prin tutore.

Caracterul temporar al curatelei exprimă faptul că aplicaţiile sale sunt numai pe durata situaţiilor particulare care au făcut necesară luarea măsurii.

Conform Codului familiei, curatela se instituie: - când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi

minor (art-132 şi 105 C.fam.)221; - când, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele

este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care-l reprezintă sau ale cărui acte este chemat a le încuviinţa (art. 152 lit. c C.fam.); 219 Ibidem, p. 382. 220 Gh.Beleiu, op.cit., p. 299; M.N.Costin, op.cit., p. 277. 221 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1776/1984, în C.D., 1984, p. 176; T.M.B., secţ.a IV-a civ. Dec. Nr. 1587/1990, în I.Mihuţă, Culegere… pe anul 1990, p. 52

99

- când s-a făcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească şi, faţă de care nu a fost instituită tutela, până la soluţionarea cererii (art. 146 C.fam.);

- până la numirea tutorelui unui minor, indiferent dacă este vorba de instituirea tutelei sau de înlocuirea tutorelui, curatorul va asigura interimatul ocrotirii minorului (art. 139 C.fam.).

Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutela minorului.

Curatorul are dreptul să ceară înlocuirea sa, dar numai după împlinirea unui termen de 3 ani socotit de la data numirii (art. 156 C.fam.).

La încetarea cauzelor care au legitimat curatela, autoritatea tutelară, din oficiu sau la cererea curatorului, a celui ocrotit şi a oricăror alte persoane, care potrivit art. 115 C.fam. are obligaţia sesizării autorităţii tutelare cu privire la necesitatea instituirii tutelei (dispoziţia se aplică şi în materia curatelei) va dispune ridicarea curatelei (art. 157 C.fam.).

ANEXA I

Lege nr. 119/1996

din 16/10/1996 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 282 din 11/11/1996

100

cu privire la actele de stare civilă

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Secţiunea 1

Actele de stare civilă şi persoanele care le întocmesc Art. 1. - Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Art. 2. - Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră. Art. 3. - (1) Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă. (2) Sunt ofiţeri de stare civilă: a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor; b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanţii de nave şi aeronave. (3) Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari. (4) Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau declarant. În asemenea cazuri, el va delega o altă persoană, în condiţiile legii. Art. 4. - (1) Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. (2) Persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă la autorităţile administraţiei publice locale competente. (3) Cetăţenii străini pot cere, iar persoanele fără cetăţenie sunt obligate să solicite înscrierea de menţiuni pe actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă române. (4) Dacă un cetăţean străin s-a căsătorit sau a decedat pe teritoriul României, ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va trimite, în termen de 5 zile de la înregistrare, un extras de pe actul respectiv organului competent al Ministerului de Interne, care îl va transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective acreditate în România, potrivit obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la care România este parte sau pe bază de reciprocitate. Art. 5. - (1) Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de prezenta lege. (2) Numele de familie şi prenumele se scriu aşa cum rezultă din actele de identitate, din certificatele de stare civilă şi din alte înscrisuri prezentate de declarant sau primite de la autorităţile prevăzute de lege. (3) Întocmirea actelor de stare civilă, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin. Art. 6. - (1) Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea conţinutului declaraţiei şi concordanţa acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte înscrisuri prezentate de declarant. (2) Actul de stare civilă, întocmit în temeiul declaraţiei, se semnează de către ofiţerul de stare civilă şi de către declarant. (3) În cazul în care declarantul nu poate semna, ofiţerul de stare civilă menţionează aceasta pe actul de stare civilă, pe care îl semnează. (4) Este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi adăugări în actele de stare civilă. Art. 7. - Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.

101

Art. 8. - (1) Dacă naşterea sau decesul are loc în tren, pe o navă sau aeronavă, ori într-un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la autoritatea administraţiei publice locale a locului de coborâre sau de debarcare. (2) În cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei. (3) Comandantul navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2). (4) Dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum. (5) Înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum, potrivit alin. (2) şi (4), vor cuprinde toate datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum şi semnăturile cerute de lege, ele făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului în condiţiile prevăzute de alin. (6). (6) Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. (7) În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar, Ministerul Apărării Naţionale desemnează cadrele militare care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor şi ale personalului civil şi le comunică autorităţilor administraţiei publice competente. Art. 9. - Orice modificare intervenită în statutul civil al unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau, după caz, dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul de naştere, de căsătorie sau de deces al persoanei la care această modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunilor corespunzătoare. Art. 10. - În cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază. Art. 11. - (1) Pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificatele de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite. În certificatele de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă. (2) În cazul în care certificatul de stare civilă nu a fost eliberat la data întocmirii actului, eliberarea acestuia se face la cererea scrisă a persoanei îndreptăţite. (3) Cererea se depune la autoritatea administraţiei publice locale care are în păstrare registrul de stare civilă sau a domiciliului ori a reşedinţei petiţionarului. În cazul în care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorităţii la care s-a depus cererea, aceasta îl solicită autorităţii administraţiei publice competente, în termen de 3 zile. În situaţia în care exemplarul 1 al actului de stare civilă lipseşte ori actele au fost predate Arhivelor Statului, autoritatea administraţiei publice locale, care primeşte cererea, solicită extras, după caz, de pe actul ce se găseşte în păstrarea consiliului judeţean, al Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori Arhivelor Statului, pe baza căruia întocmeşte şi eliberează certificatul de stare civilă. (4) Eliberarea altor certificate în locul celor pierdute, sustrase, distruse sau deteriorate este supusă taxei de timbru, potrivit legii. (5) Cererile privind procurarea şi eliberarea certificatelor de stare civilă ale cetăţenilor străini, ale căror acte şi fapte de stare civilă s-au produs şi s-au înregistrat în România, adresate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale acestor ţări, acreditate în România, precum şi ale cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, adresate misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare de carieră ale României sau Ministerului de Interne, vor fi soluţionate de Ministerul de Interne. (6) Transmiterea acestor documente se va face, după caz, prin Ministerul Afacerilor Externe, dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare acreditate în România sau prin Ministerul de Interne, potrivit convenţiilor la care ţara noastră este parte. (7) Certificatele de stare civilă eliberate de autorităţile administraţiei publice locale, care au înregistrat actele şi faptele de stare civilă, sunt valabile şi în străinătate. Art. 12. - (1) Este interzisă reţinerea certificatelor de stare civilă de către orice persoană, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2) În cazul în care autorităţile învestite cu atribuţii de stare civilă constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă nu corespund cu cele din actul pe baza căruia a fost eliberat,

102

certificatul se reţine şi se sesizează autoritatea administraţiei publice locale competente, în vederea anulării şi eliberării unui nou certificat.

Secţiunea a 2-a Dovada stării civile

Art. 13. - Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Art. 14. - Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară. Art. 15. - Întocmirea, anularea, rectificarea sau completarea ori reconstituirea actelor de stare civilă, precum şi orice înscrieri făcute pe actele de stare civilă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară. Art. 16. - Starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă în faţa instanţei judecătoreşti, în cazul prevăzut la art. 10, precum şi în faţa autorităţilor administraţiei publice când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situaţii: a) nu au existat registre de stare civilă; b) registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte; c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă; d) întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.

CAPITOLUL II Întocmirea actelor de stare civilă

Secţiunea 1

Întocmirea actului de naştere Art. 17. - (1) Întocmirea actului de naştere se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei verbale a persoanelor prevăzute la art. 19, a actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi, după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor. (2) Dacă declaraţia priveşte pe un copil din afara căsătoriei, iar recunoaşterea paternităţii are loc în momentul declarării naşterii, datele privind pe tatăl copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte. (3) Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în termen de 3 zile pentru copilul născut mort. Termenele se socotesc de la data naşterii. În cazul în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declararea naşterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere. Art. 18. - (1) Numele de familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii. (2) Ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru un nume corespunzător. (3) Dacă părinţii nu au nume de familie comun sau există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă. Art. 19. - Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar dacă, din diferite motive, nu o pot face, obligaţia declarării revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere sau personalului din unitatea în care a avut loc naşterea, rudelor ori vecinilor care au luat cunoştinţă despre naşterea unui copil. Art. 20. - (1) Când declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea termenelor prevăzute de art. 17 alin. (3), înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului, respectiv a şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră. (2) Dacă naşterea s-a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României ori la autoritatea locală din străinătate, întocmirea actului de naştere se face în ţară, la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul

103

părinţilor, după ce Ministerul de Interne verifică, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în străinătate. Art. 21. - (1) Când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere. (2) Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a copilului. În vederea soluţionării, instanţa solicită poliţiei verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care naşterea unui cetăţean român s-a produs în străinătate, iar declaraţia de naştere se face în ţară. Art. 22. - (1) Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face, în termen de 30 de zile de la data găsirii copilului, la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit, pe baza procesului-verbal întocmit de poliţie, de medic şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale, căruia îi revine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare a naşterii. Persoana care a găsit copilul este obligată să anunţe, în termen de 24 de ore, poliţia şi să prezinte copilul cu toate obiectele şi înscrisurile aflate asupra lui. (2) Din procesul-verbal prevăzut la alin. (1) trebuie să rezulte data, locul şi împrejurările în care a fost găsit copilul, sexul, data presupusă a naşterii (anul, luna şi ziua) stabilită de medic, de instituţia sau de persoana căreia i-a fost încredinţat copilul. (3) După întocmirea procesului-verbal, reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale va lua măsuri de ocrotire a acestuia, potrivit legii. Art. 23. - (1) În situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital, conducătorul unităţii sanitare are obligaţia să sesizeze poliţia în termen de 24 de ore de la constatarea acestui fapt. (2) Dacă nu a fost stabilită identitatea mamei în termen de 30 de zile, întocmirea actului de naştere se va face pe baza certificatului medical constatator al naşterii şi a procesului-verbal încheiat de poliţie, de conducătorul unităţii sanitare şi de reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale căruia îi revine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare a naşterii. Art. 24. - În cazurile prevăzute la art. 22 şi 23, dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului, acestea se stabilesc, prin dispoziţie, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea. Art. 25. - La înregistrarea naşterii, ofiţerul de stare civilă atribuie şi înscrie codul numeric personal, care se menţionează în certificatul de naştere, precum şi în toate celelalte acte care privesc persoana în cauză. Art. 26. - (1) În cazul adopţiei cu efecte depline se va întocmi un nou act de naştere de către autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul adoptatorilor sau în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul. (2) În situaţia în care adoptatorii sunt cetăţeni străini ori cetăţeni români cu domiciliul sau cu reşedinţa în străinătate, noul act de naştere se va întocmi de către autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul cel adoptat sau unde îşi are sediul instituţia de ocrotire, în cazul copiilor aflaţi în îngrijirea acesteia. (3) În noul act de naştere întocmit, rubrica "Locul naşterii" se va completa cu denumirea unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul autoritatea administraţiei publice locale care întocmeşte actul. (4) În cazul adopţiei cu efecte restrânse se va proceda potrivit prevederilor art. 46.

Secţiunea a 2-a Întocmirea actului de căsătorie

Art. 27. - (1) Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul autorităţii administraţiei publice locale a municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi. (2) Căsătoria se poate încheia în afara sediului autorităţii administraţiei publice locale, cu aprobarea primarului, dacă din motive temeinice unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta. Art. 28. - (1) Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi, în scris, la autoritatea administraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria. (2) Ofiţerul de stare civilă, care primeşte declaraţia de căsătorie, solicită viitorilor soţi să prezinte actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora şi, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum şi aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti pentru încheierea

104

căsătoriei, în cazul existenţei unor impedimente rezultate din condiţiile de vârstă, rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege. (3) Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declaraţia de căsătorie la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la autoritatea administraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria. Art. 29. - (1) Căsătoria se încheie în termen de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când a fost făcută declaraţia de căsătorie, cât şi ziua în care se oficiază căsătoria. (2) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (1). Art. 30. - Ofiţerul de stare civilă nu încheie căsătoria dacă constată că nu sunt îndeplinite cerinţele legii, consemnând refuzul într-un proces-verbal. Dispoziţiile art. 10 sunt aplicabile în mod corespunzător. Art. 31. - (1) La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, îi declară căsătoriţi, după care le citeşte dispoziţiile din Codul familiei referitoare la drepturile şi îndatoririle soţilor şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie. (2) Actul de căsătorie se semnează de către soţi, cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei, şi de către ofiţerul de stare civilă. Art. 32. - La încheierea căsătoriei între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română, precum şi în cazul în care unul sau ambii viitori soţi sunt surdomuţi, se va folosi interpret autorizat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Art. 33. - Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria între cetăţeni străini numai dacă, pe lângă actele prevăzute la art. 28, viitorii soţi prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond, cerute de legea lor naţională, pentru încheierea căsătoriei.

Secţiunea a 3-a Întocmirea actului de deces

Art. 34. - (1) Întocmirea actului de deces se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute de către membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul, şi a certificatului medical constatator al decesului. (2) Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, actul de identitate şi, dacă este cazul, livretul militar sau adeverinţa de recrutare ale celui decedat. Art. 35. - (1) Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a persoanei. În acest termen se cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul, cât şi ziua în care se face declaraţia. (2) Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului. (3) În cazurile prevăzute la alin. (2), pentru întocmirea actului de deces este necesară şi dovada eliberată de poliţie sau de Parchet, din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre deces. (4) În cazul în care decesul nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se face cu aprobarea Parchetului. Art. 36. - În cazul în care se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă fără ca declararea naşterii să fi fost făcută în termenele prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces. Dacă, din motive temeinice, actul de naştere nu poate fi întocmit, ofiţerul de stare civilă întocmeşte actul de deces şi ulterior urmăreşte înregistrarea naşterii. Art. 37. - (1) Certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează cauza decesului, se întocmeşte şi se semnează de către medic sau, în lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea. (2) Dacă decesul s-a produs pe o navă sau pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea decesului se va face în primul port sau aeroport de escală, de către un medic.

105

(3) În situaţia când durata călătoriei navei până la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi se consemnează în jurnalul de bord. În caz de moarte violentă, comandantul navei va efectua cercetări, potrivit legii. Art. 38. - (1) Actul de identitate şi livretul militar sau adeverinţa de recrutare ale persoanei decedate se reţin de către ofiţerul de stare civilă şi se înaintează, după caz, poliţiei sau comandamentului militar, până la data de 5 a lunii următoare. (2) În cazurile în care declarantul nu poate prezenta actele menţionate la alin. (1), va preciza, în scris, motivul neprezentării acestora şi datele de stare civilă ale decedatului. Declaraţia se înaintează autorităţilor competente. Art. 39. - (1) Întocmirea actului de deces privind un cadavru găsit se face la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit. (2) Înregistrarea cadavrului neidentificat se va face pe baza documentelor prevăzute la art. 34 şi la art. 35 alin. (3), precum şi a procesului-verbal întocmit de medic, care va cuprinde vârsta, sexul, locul unde a fost găsit cadavrul, data şi cauza decesului. (3) Datele privind identitatea cadavrului, stabilite ulterior de către autorităţile administraţiei publice competente, se înscriu prin menţiune pe actul respectiv. Menţiunea se comunică autorităţii administraţiei publice locale care are în păstrare actul de naştere, poliţiei şi, după caz, comandamentului militar. Art. 40. - (1) Ofiţerul de stare civilă, după întocmirea actului de deces, eliberează declarantului o adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului. (2) Înhumarea sau incinerarea unui cetăţean român, al cărui deces s-a produs şi s-a înregistrat în străinătate, se face pe baza adeverinţei eliberate de autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială urmează să se facă înhumarea sau incinerarea. Când decesul cetăţeanului român s-a înregistrat la misiunea diplomatică a României, adeverinţa se va elibera pe baza certificatului de deces eliberat de misiunea diplomatică sau de oficiul consular de carieră. (3) Dacă decesul unui cetăţean român s-a produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului României sau pe o navă aflată în afara apelor teritoriale române, iar cadavrul este transportat în ţară, înhumarea sau incinerarea se face pe baza dovezii eliberate de comandantul navei sau al aeronavei, potrivit art. 8 alin. (6). Art. 41. - (1) Întocmirea actului de deces, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive declarative de moarte, se face din oficiu sau la cererea persoanei interesate, după caz, la autoritatea administraţiei publice locale de la: a) locul de naştere al celui declarat mort; b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naştere a fost întocmit la autorităţile locale din străinătate; c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morţii, în situaţia în care locul naşterii şi domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.

Secţiunea a 4-a Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români

aflaţi în străinătate Art. 42. - Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la autorităţile locale competente. Art. 43. - (1) Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie căsătorii între cetăţeni români sau dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean român, dacă aceasta este în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi. (2) Misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României trimit, prin Ministerul Afacerilor Externe, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al municipiului Bucureşti, împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor din registrele de stare civilă va fi trimis, în termen de 30 de zile de la data când toate actele au fost completate, la autoritatea administraţiei publice locale a municipiului Bucureşti. (3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la autorităţile străine, au putere doveditoare în ţară numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor primite din străinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului de Interne. Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea

106

acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul. (4) Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localităţi care au aparţinut României, iar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita întocmirea actelor de stare civilă la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă ce se găseşte în păstrarea Arhivelor Statului. Transcrierea acestor extrase în registrele de stare civilă se va face cu aprobarea Ministerului de Interne.

CAPITOLUL III Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă

Art. 44. - În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; d) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei; e) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; f) schimbarea numelui; g) deces; h) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele; i) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti. Art. 45. - Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei pe actul de naştere şi, după caz, de căsătorie şi de deces se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. În situaţia în care, ulterior, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a încuviinţat purtarea numelui de familie al părintelui faţă de care s-a stabilit filiaţia, menţiunea se înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor minori, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora. Art. 46. - În cazul adopţiei cu efecte restrânse se face menţiune pe actul de naştere al celui adoptat şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, din oficiu sau la cererea oricărei persoane interesate. Art. 47. - Anularea sau desfacerea adopţiei, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se înscrie, prin menţiune, pe actul de naştere iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei, pe actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora. Menţiunea se înscrie, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Art. 48. - Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscriu prin menţiune pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale foştilor soţi. Menţiunea se înscrie, din oficiu, pe baza comunicării primite de la ofiţerul stării civile care a întocmit actul de deces, a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile ori la cererea persoanei interesate. Art. 49. - Menţiunea privitoare la schimbarea numelui se înscrie pe actele de stare civilă ale persoanei în cauză, potrivit legii. Art. 50. - Menţiunile privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române se înscriu pe actul de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării transmise de Ministerul de Interne. Art. 51. - La cerere, persoanelor îndreptăţite li se pot elibera, potrivit art. 11, certificate de stare civilă cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă. Certificatele de stare civilă eliberate anterior se retrag şi se anulează.

CAPITOLUL IV Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă

Art. 52. - Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act. Art. 53. - Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:

107

a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia; b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă. Art. 54. - (1) Cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă, însoţită de actele doveditoare, se depune la autoritatea administraţiei publice locale, competentă să întocmească actul, sau a locului de domiciliu al persoanei interesate, în cazul prevederilor art. 52 lit. b). Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, prin dispoziţie a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. (2) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă. Art. 55. - Dispoziţiile art. 52-54 se aplică, în mod corespunzător, persoanelor fără cetăţenie, care au domiciliul în România. Art. 56. - În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de pe registrul existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul de stare civilă.

CAPITOLUL V Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea

actelor de stare civilă şi a menţiunilor Art. 57. - (1) Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) Sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către persoana interesată, de către autoritatea administraţiei publice locale, de către consiliul judeţean sau de către Parchet. Cererea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul acestora, pe baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor procurorului. (3) Soluţionarea cererii de anulare, modificare, rectificare sau completare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, făcută de un cetăţean străin sau cetăţean român cu domiciliul în străinătate, este de competenţa Judecătoriei sectorului 1 al municipiului Bucureşti. (4) Actele de stare civilă reconstituite nu pot fi rectificate ori completate. Art. 58. - Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.

CAPITOLUL VI Conţinutul şi forma actelor de stare civilă.

Păstrarea registrelor de stare civilă Art. 59. - (1) Conţinutul şi forma actelor de naştere, de căsătorie şi de deces sunt prevăzute în anexele nr. 1A, 1B, 1C, 2A, 2B şi 2C. (2) Actele de stare civilă vor fi tipărite pe ambele feţe, cu excepţia celor pentru misiunile diplomatice şi oficiile consulare de carieră ale României, care vor fi tipărite pe o singură faţă, în registre confecţionate din hârtie specială şi compactate cu pânză. (3) Pe actele de stare civilă se va imprima o tentă de culoare, astfel: albastră - pe cele de naştere, roz - pe cele de căsătorie şi cenuşie - pe cele de deces, având la mijloc stema României. Art. 60. - (1) Numerotarea actelor se va face pe an calendaristic. Registrele de stare civilă, precum şi fiecare an calendaristic se vizează, pentru deschidere şi închidere, de către primar. (2) Primul exemplar al registrelor de stare civilă se păstrează la autoritatea administraţiei publice locale unde s-a întocmit, iar al doilea exemplar se înaintează, după caz, consiliului judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data când toate filele din registru au fost completate. (3) Ambele exemplare ale registrelor de stare civilă se trimit Arhivelor Statului, după trecerea a 100 de ani de la data completării lor. Art. 61. - Autorităţile administraţiei publice care au în păstrare registrele de stare civilă sunt obligate să asigure conservarea şi securitatea acestora, cu respectarea normelor privind evidenţa şi păstrarea arhivelor.

108

CAPITOLUL VII Contravenţii

Art. 62. - (1) Constituie contravenţii la regimul actelor de stare civilă următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni: a) deţinerea fără drept a certificatului de stare civilă aparţinând altei persoane; b) nedeclararea naşterii sau decesului în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege; c) neasigurarea conservării şi securităţii registrelor şi certificatelor de stare civilă, potrivit normelor privind evidenţa şi păstrarea acestora, sau netrimiterea la Arhivele Statului a registrelor de stare civilă, după trecerea termenului legal de păstrare; d) necomunicarea la autorităţile administraţiei publice competente, de către ofiţerul de stare civilă, a menţiunilor, a copiilor de pe deciziile de admitere a schimbării numelui, neînscrierea menţiunilor pe actele de stare civilă ori netransmiterea celui de-al doilea exemplar al registrelor de stare civilă la consiliul judeţean sau, după caz, la Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data când toate filele au fost completate; e) neprezentarea certificatelor de stare civilă sau a extraselor eliberate de autorităţile străine, ofiţerului de stare civilă de la locul de domiciliu, pentru transcriere în registrele de stare civilă române, în termenul prevăzut la art. 43 alin. (2); f) omiterea declarării, în faţa ofiţerului de stare civilă, a unor date referitoare la starea civilă a persoanelor sau declararea lor în mod inexact; g) neverificarea de către ofiţerul de stare civilă a realităţii conţinutului declaraţiei şi a concordanţei acesteia cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi celelalte înscrisuri prezentate; h) comunicarea datelor înscrise în actele de stare civilă în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 69; i) neeliberarea de către personalul medico-sanitar competent, în termenele legale de declarare a naşterii şi a decesului, a certificatelor medicale constatatoare ale acestor fapte; j) pierderea sau deteriorarea certificatelor de stare civilă; k) oficierea de către deservenţii cultelor a serviciului religios în cazul căsătoriilor sau în vederea înhumării sau incinerării, fără a li se fi prezentat certificatul de căsătorie şi, respectiv, documentul prevăzut la art. 40; l) înregistrarea unui act de stare civilă cu încălcarea competenţei teritoriale prevăzute de prezenta lege; m) efectuarea de răzuiri, ştersături în cuprinsul actelor de stare civilă; n) netransmiterea comunicărilor cu privire la înregistrarea naşterii cetăţenilor români cu domiciliul în România, ori a modificărilor intervenite în statutul civil al persoanelor, a buletinelor de identitate ale persoanelor decedate, precum şi a livretelor militare, autorităţilor administraţiei publice competente; o) nerespectarea termenului prevăzut de lege privind sesizarea poliţiei despre găsirea unui copil sau abandonarea acestuia într-o unitate sanitară; p) înhumarea sau incinerarea cadavrului fără prezentarea documentului prevăzut la art. 40. (2) Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 30.000 lei la 60.000 lei, iar cele de la lit. d)-p), cu amendă de la 40.000 lei la 80.000 lei. Art. 63. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către primari, de către persoanele împuternicite prin dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean sau prin ordin al prefectului, precum şi de către poliţişti cu atribuţii în acest domeniu. Art. 64. - Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se completează cu prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.

CAPITOLUL VIII Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 65. - La întocmirea actului de naştere, precum şi a celorlalte acte de stare civilă, numele de familie şi prenumele titularului se scriu în limba maternă folosindu-se alfabetul latin. Art. 66. - Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc comunicări nominale pentru născuţii vii, cetăţeni români, ori cu privire la modificările intervenite în statutul civil al persoanelor în vârstă de 0-14 ani, care se înaintează la sfârşitul fiecărei luni poliţiei, pentru crearea şi actualizarea bazei de date a populaţiei. Art. 67. - Certificatele ori, după caz, hotărârile judecătoreşti de adopţie, despărţenie şi deciziile de înfiere şi de schimbare a numelui, eliberate potrivit legilor anterioare, extrasele de pe actele de stare civilă ce au fost eliberate de autorităţile militare în baza legii, precum şi deciziile emise în baza

109

Decretului nr. 432/1949 pot servi drept temei, la cererea celui îndreptăţit, pentru întocmirea actului ori pentru înscrierea menţiunilor pe actele de stare civilă, cu avizul Ministerului de Interne. Art. 68. - Înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă pot fi trimise, la cerere, instanţelor judecătoreşti, parchetelor sau poliţiei, care sunt obligate să le restituie, iar pentru motive temeinice, la cererea autorităţilor administraţiei publice, se pot elibera extrase de pe actele de stare civilă. Art. 69. - Comunicarea datelor înscrise în actele de stare civilă se poate face, în cazuri temeinic justificate, la cererea autorităţilor publice, altele decât cele cu atribuţii legale în materie, cu aprobarea prefectului. Art. 70. - Ministerul Sănătăţii, cu avizul Ministerului de Interne şi al Departamentului pentru Administraţie Publică Locală, va stabili, potrivit legii, conţinutul şi forma certificatelor medicale de constatare a naşterii, a decesului, precum şi a celor privind starea sănătăţii viitorilor soţi şi va asigura tipărirea acestora. Art. 71. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc buletine statistice de naştere, de căsătorie şi de deces, iar judecătoriile, buletine statistice de divorţ. (2) Comisia Naţională pentru Statistică, cu avizul Ministerului de Interne, al Departamentului pentru Administraţie Publică Locală şi al Ministerului Sănătăţii, stabileşte conţinutul şi forma buletinelor statistice de naştere, de căsătorie şi de deces, iar cu avizul Ministerului Justiţiei, ale buletinelor statistice de divorţ; asigură tipărirea lor şi emite norme referitoare la modul de completare şi transmitere a acestora. Art. 72. - (1) Ministerul de Interne şi Departamentul pentru Administraţie Publică Locală îndrumă şi controlează, în condiţiile legii, autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene în domeniul stării civile. (2) Prefecţii, preşedinţii consiliilor judeţene şi primarul general al municipiului Bucureşti organizează îndrumarea şi controlul activităţii de stare civilă desfăşurate de autorităţile administraţiei publice locale şi iau măsuri privind conservarea şi securitatea documentelor de stare civilă. Art. 73. - Ministerul de Interne şi Departamentul pentru Administraţie Publică Locală stabilesc, potrivit reglementărilor în vigoare, formularele necesare activităţii de stare civilă, altele decât cele prevăzute la art. 59, şi emit, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor acesteia. Art. 74. - Ministerul de Interne asigură cerneala specială pentru completarea actelor de stare civilă, confecţionarea registrelor şi a certificatelor de stare civilă şi distribuirea, contra cost, a acestora autorităţilor administraţiei publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi Ministerului Afacerilor Externe. Celelalte imprimate auxiliare vor fi tipărite prin grija consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Art. 75. - Dispoziţiile prezentei legi, referitoare la întocmirea actelor de stare civilă, eliberarea certificatelor, înscrierea şi comunicarea menţiunilor, în raporturile cu alte state, sunt aplicabile în măsura în care nu se prevede altfel prin acorduri, tratate şi convenţii la care România este parte. Art. 76. - Anexele nr. 1A, 1B, 1C, 2A, 2B şi 2C fac parte integrantă din prezenta lege. Art. 77. - (1) Prezenta lege intră în vigoare după 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României. (2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Decretul nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civilă, H.C.M. nr. 1.090/1960 privind aprobarea modelelor registrelor de stare civilă, H.C.M. nr. 2.290/1969 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la regimul actelor de stare civilă, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 616/1993, precum şi orice alte dispoziţii contrare. Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 1 octombrie 1996, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI VALER SUIAN

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 1 octombrie 1996, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

ADRIAN NĂSTASE Bucureşti, 16 octombrie 1996. Nr. 119

110

Lege nr. 94/2004


pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de

stare civilă

Parlamentul României adoptă prezenta lege. Art. I. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 3, alineatul (3) va avea următorul cuprins: "(3) Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari cu competenţă în acest domeniu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari." 2. La articolul 11, alineatele (1) şi (3) vor avea următorul cuprins: "Art. 11. - (1) Pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificate de deces, membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite. Certificatele de stare civilă se pot elibera şi altor persoane împuternicite prin procură specială. În certificatele de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost înscrise în unele acte de stare civilă. ............................................................................... (3) Cererea se depune la autoritatea administraţiei publice locale care are în păstrare registrul de stare civilă sau de la domiciliul ori reşedinţa petiţionarului. În cazul în care registrul de stare civilă nu se află în păstrarea autorităţii la care s-a depus cererea, aceasta îl solicită autorităţii administraţiei publice competente, în termen de 3 zile. În situaţia în care exemplarul 1 al actului de stare civilă lipseşte ori actele au fost predate Arhivelor Naţionale, autoritatea administraţiei publice locale care primeşte cererea solicită extras, după caz, de pe actul ce se găseşte în păstrarea consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a Arhivelor Naţionale, pe baza căruia întocmeşte şi eliberează certificatul de stare civilă. Eliberarea extraselor de pe actele de stare civilă aflate în păstrarea Arhivelor Naţionale, la cererea oficiilor de stare civilă şi a structurilor competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi a altor autorităţi publice, se face gratuit." 3. La articolul 26, alineatul (1) va avea următorul cuprins: "Art. 26. - (1) În cazul adopţiei se va întocmi un nou act de naştere de către autoritatea administraţiei publice de la domiciliul adoptatului sau în raza căreia se află sediul instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul." 4. La articolul 26, alineatul (4) se abrogă. 5. La articolul 42, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (2) şi (3), cu următorul cuprins: "(2) Cetăţenii români aflaţi în străinătate pot solicita înscrierea în registrele de stare civilă române, de la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României, a certificatelor de stare civilă eliberate de autorităţile străine, care îi priveşte, în cazul în care înregistrarea actului sau faptului de stare civilă a fost făcută în prealabil la autoritatea din statul în care aceştia de află; înscrierea se face cu aprobarea şefilor misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare, iar refuzul acestora de motivează.

111

(3) Autoritatea competentă în materie de evidenţă a populaţiei repartizează misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României liste cu coduri numerice precalculate, în vederea înscrierii lor în actele de naştere întocmite şi în certificatele eliberate în baza acestora." 6. La articolul 43, alineatele (3) şi (4) vor avea următorul cuprins: "(3) Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite la autorităţile străine, au putere doveditoare în ţară numai dacă sunt înscrise sau transcrise în registrele de stare civilă române. Transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor primite din străinătate se efectuează cu aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Cetăţeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a certificatului sau a extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul. (4) Cetăţenii români ale căror acte de stare civilă au fost înregistrate în localităţi care au aparţinut României, iar în prezent se găsesc pe teritoriul altor state, pot solicita întocmirea actelor de stare civilă la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială au domiciliul, pe baza extrasului de pe actul de stare civilă ce se găseşte în păstrarea Arhivelor Naţionale, cu aplicarea prevederilor art. 11 alin. (3). Transcrierea acestor extrase în registrele de stare civilă se va face cu aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor." 7. Articolul 46 se abrogă. 8. Articolul 63 va avea următorul cuprins: "Art. 63. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către primari, de către persoanele împuternicite prin dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean sau prin ordin al prefectului, precum şi de personalul anume desemnat din Ministerul Administraţiei şi Internelor." 9. Articolul 64 va avea următorul cuprins: "Art. 64. - Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare." 10. În tot cuprinsul legii, denumirea "Departamentul pentru Administraţia Publică Locală" se înlocuieşte cu denumirea "Ministerul Administraţiei şi Internelor", iar denumirea "Arhivele Statului" se înlocuieşte cu denumirea "Arhivele Naţionale".

Art. II. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se va republica în Monitorul Oficial al Românie p. PREŞEDINTELE

SENATULUI, DORU IOAN TĂRĂCILĂ

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 martie 2004, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR VALER DORNEANU

Bucureşti, 5 aprilie 2004. Nr. 94.

Lege nr. 23/1999


pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul familiei şi din

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă

112

Parlamentul României adoptă prezenta lege. Art. I. - Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953, publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 4 ianuarie 1954, republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. După articolul 13 se introduce articolul 131, cu următorul cuprins: "Art. 131. - În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria. Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării." 2. Articolul 16 alineatul 1 va avea următorul cuprins: "Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă." 3. Articolul 17 va avea următorul cuprins: "Art. 17. - Ofiţerul de stare civilă, luând consimţământul viitorilor soţi, va întocmi, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă." 4. Articolul 19 va avea următorul cuprins: "Art. 19. - Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 131 şi 16." Art. II. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. După articolul 28 se introduce articolul 281, cu următorul cuprins: "Art. 281. - Prin grija ofiţerului de stare civilă, declaraţia de căsătorie va fi publicată, prin afişarea în extras, în ziua în care a fost primită, la locul special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria." 2. Articolul 31 va avea următorul cuprins: "Art. 31. - (1) La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin exprimat, în prezenţa a doi martori, după care îi declară căsătoriţi, le citeşte dispoziţiile din Codul familiei, privind drepturile şi obligaţiile soţilor, şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie. (2) Actul de căsătorie se semnează de către soţi, cu numele de familie pe care au convenit să îl poarte în timpul căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă." 3. La articolul 62 alineatul (1) se introduce litera r), cu următorul cuprins: "r) nerespectarea de către ofiţerul de stare civilă a dispoziţiilor prevăzute la art. 281 şi 31." 4. Articolul 62 alineatul (2) va avea următorul cuprins: "(2) Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 30.000 lei la 60.000 lei, iar cele de la lit. d)-r), cu amendă de la 40.000 lei la 80.000 lei." 5. Anexa nr. 1 B la prezenta lege se modifică în mod corespunzător. Art. III. - Ministerul de Interne şi Departamentul pentru Administraţie Publică Locală vor lua măsurile necesare pentru modificarea corespunzătoare a formularului actului de căsătorie şi pentru completarea metodologiei de aplicare a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Art. IV. - Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României. Această lege a fost adoptat[ de Senat în şedinţa din 1 octombrie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI, DORU IOAN TĂRĂCILĂ

113

Lege nr. 479/2002

din 09/07/2002

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 523 din 18/07/2002

privind modificarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă

Parlamentul României adoptă prezenta lege. Articol unic. - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 11 noiembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: - Alineatul (2) al articolului 62 va avea următorul cuprins: "(2) Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 500.000 lei la 1.500.000 lei, iar cele prevăzute la lit. d)-r), cu amendă de la 1.000.000 lei la 2.000.000 lei." Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 13 iunie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALER DORNEANU Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 27 iunie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

DORU IOAN TĂRĂCILĂ Bucureşti, 9 iulie 2002. Nr. 479.

114

ANEXA II Test 1

1. Dispensa de vârstă pentru încheierea căsătoriei pentru femeia care nu a împlinit vârsta de 16

ani se acordă de: a) primarul localităţii pe teritoriul căreia se încheie căsătoria; b) preşedintele consiliului judeţean în cuprinsul căruia femeia îşi are domiciliul; c) consiliul local al localităţii pe teritoriul căreia se încheie căsătoria.

2. În cazul în care o persoană a încheiat o nouă căsătorie, dar prima este declarată nulă chiar după data celei de-a doua căsătorii ne aflăm în prezenţa: a) unei căsătorii valabile; b) bigamie; c) cauză de anulabilitate.

3. Dispoziţiile art. 27 C.fam.; a) oferă patru posibilităţi; b) sunt limitative; c) sunt exemplificative. 4. Încheierea căsătoriei mai înainte de împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de lege atrage:

a) nulitatea absolută; b) nulitatea relativă; c) sancţionarea disciplinară a delegatului de stare civilă.

5. Căsătoria încetează prin: a) despărţirea în fapt a soţilor; b) moartea unuia dintre soţi; c) declararea judecătorească a dispariţiei sau a morţii unuia dintre soţi.

6. Temeiul divorţului constă în îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unor motive temeinice; aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi; imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei. Aceste condiţii trebuie îndeplinite: a) cel puţin în parte; b) alternativ; c) cumulativ.

7. Hotărârea de divorţ nu se motivează: a) când instanţa de judecată pronunţă divorţul din vina exclusivă a soţului reclamant; b) când părţile fac o cerere în acest sens; c) invariabil.

8. Legea prevede posibilitatea audierii ca martori: a) tuturor rudelor; b) a rudelor şi a afinilor până la gradul trei inclusiv în afara de descendenţi; c) a oricăror persoane care pot da relaţii în legătură cu convieţuirea soţilor.

9. Codul familiei stabileşte cazurile în care se impune instituirea curatelei: a) când ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi; b) când s-a făcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească şi faţă de care nu a fost instituită tutela, până la soluţionarea cererii; c) când ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie.

10. Căsătoria se consideră desfăcută: a) dacă s-a pronunţat divorţul iar până la data rămânerii definitive a hotărârii unul dintre soţi a decedat; b) dacă unul dintre soţi decedează în timpul procesului de divorţ de la instanţa de fond; c) numai dacă decesul a intervenit după soluţionarea recursului.

115

Test 2

1. Soţul dispărut îşi exercită drepturile cu privire la comunitatea bunurilor prin: a) curatorul său; b) tutore; c) operează mandatul tacit reciproc.

2. Tutela are caracter: a) oneros, b) în unele cazuri autoritatea tutelară poate acorda tutorelui o remuneraţie ce nu va depăşi 20% din veniturile bunurilor copilului; c) gratuit în principiu.

3. Tutore a unui minor poate fi: a) numai o rudă a minorului; b) numai o persoană străină; c) o rudă sau o persoană străină.

4. Sunt ofiţeri de sare civilă; a) primarii municipiilor, oraşelor comunelor şi satelor de pe cuprinsul României; b) comandanţii de nave şi aeronave; c) preşedintele consiliului judeţean şi preşedintele consiliului local.

5. Actul de căsătorie se semnează de către soţi: a) cu numele avut la depunerea declaraţiei de căsătorie; b) cu numele ce au convenit să-l poarte în timpul căsătoriei; c) legea nu distinge.

6. Căsătoria încheiată de soţul celui declarat dispărut prin hotărâre judecătorească este: a) lovită de nulitate relativă; b) rămâne valabilă dacă ulterior s-a declarat şi moartea pe calea unei hotărâri judecătoreşti; c) este lovită de nulitate absolută.

7. Înregistrarea căsătoriei are valoare: a) constitutivă; b) constituie element de probă; c) de valabilitate a căsătoriei.

8. Este nulă căsătoria: a) dintre adoptat şi rudele acestuia pe de o parte şi adoptator şi rudele acestuia pe de altă parte; b) adoptator şi descendenţii săi pe de o parte şi adoptat şi descendenţii acestuia pe de altă parte; c) soluţia este oferită de Codul familiei.

9. Desfacerea căsătoriei produce efecte: a) numai pentru trecut; b) numai pentru viitor; c) atât pentru trecut cât şi pentru viitor.

10. Rolul culpei în procesul de divorţ prezintă interes: a) cu privire la obligaţia de întreţinere între soţi; b) încredinţarea copiilor minori; c) cu privire la toate aspectele.

116

Test 3

1. Tutela minorului ia sfârşit: a) prin moartea tutorelui; b) prin moartea minorului; c) prin îndepărtarea tutorelui.

2. Linia de rudenie dreaptă se stabileşte: a) prin legătura de rudenie dintre persoanele care coboară unele din altele; b) legătura de rudenie dintre două persoane care fără a descinde una din alta, au un autor comun; c) prin şirul de persoane între care există rudenie.

3. Când soţii nu au nume de familie comun, adoptatul ar avea următoarele posibilităţi cu privire la numele ce-l va purta în urma adopţiei: a) numele unuia dintre adoptatori; b) va păstra numele avut; c) numele avut reunit cu numele unuia dintre adoptatori.

4. Răspunderea tutorelui se stabileşte: a) prin contract; b) „ope legis”; c) prin sarcinile stabilite de autoritatea tutelară.

5. Actele de stare civilă se completează: a) manual; b) prin dactilografiere; c) manual sau prin dactilografiere.

6. Înscrierea de menţiuni în actele de stare civilă se operează: a) în actele de naştere; b) naştere şi căsătorie; c) naştere, căsătorie şi deces.

7. Când soţul celui declarat mort se recăsătoreşte, iar ulterior se reîntoarce cel declarat mort soluţiile oferite de lege sunt următoarele: a) se anulează prima căsătorie; b) prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii; c) se anulează cea de-a doua căsătorii.

8. Împrejurarea că soţii sunt despărţiţi în fapt, iar unul dintre aceştia întreţin relaţii sexuale cu o altă persoană este de natură a genera: a) trimiterea în judecată penală pentru adulter; b) un motiv temeinic de divorţ; c) alegerea de a trăi în locuinţe separate.

9. Competenţa pentru soluţionarea cererilor privind nulitatea căsătoriei aparţine: a) tribunalului când este nulitate absolută; b) judecătoriei când este nulitate relativă; c) judecătoriei fără distincţie.

10. Acţiunea de divorţ aparţine: a) numai soţilor; b) soţilor dar şi moştenitorilor legali ai acestora în cazul în care a intervenit decesul în timpul procesului de divorţ; c) procurorului ca reprezentant al statului care are obligaţia de a veghea de legalitate.

117

Test 4

1. Adopţia stabileşte: a) filiaţia între cel ce adoptă şi copil; b) rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului; c) atât filiaţia între cel ce adoptă şi copil cât şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului.

2. Limitele mandatului tacit reciproc: a) nici unul din soţi nu poate înstrăina un teren; b) nici unul din soţi nu poate greva un teren; c) nici unul din soţi nu poate greva un teren sau o construcţie, bun comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ.

3. Tutela minorului ia sfârşit prin: a) ajungerea minorului la majorat; b) moartea tutorelui; c) prin îndepărtarea tutorelui.

4. Minorul adoptat de soţii adoptatori ce au unul cetăţenia română iar celălalt altă cetăţenie: a) cetăţenia adoptatului se decide de adoptatori de comun acord; b) de autoritatea administrativă în caz de neînţelegere; c) de tribunal în caz de neînţelegere.

5. În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere: a) se încheie în scopul întemeierii unei familii; b) este un act juridic religios; c) reprezintă un simplu acord de voinţe al viitorilor soţi.

6. Codul familiei prevede în mod expres trei cerinţe legale de fond la încheierea căsătoriei: a) consimţământul la căsătorie; diferenţierea sexuală; c) solemnitatea încheierii căsătoriei.

7. Opoziţia sau opunerea la căsătorie: a) poate fi făcută de orice persoană care justifică vreun interes; b) poate îmbrăca forma scrisă sau orală; c) trebuie formulată ulterior depunerii declaraţiei de căsătorie şi anterior încheierii actului juridic al căsătorie.

8. Sunt bunuri proprii: a)venitul din muncă; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire; c) remuneraţia cuvenită autorilor pentru opere de creaţie intelectuală.

9. Soţii răspund cu bunurile comune pentru: a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăreia dintre bunurile unei moşteniri primite în timpul căsătoriei; b) obligaţiile ce au contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor profesionale.

10. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei: a) se poate face numai la cererea unuia dintre soţi; b) numai la cererea creditorilor personali ai soţilor; c) numai pentru „motive temeinice”.

118

Test 5

1. Printre drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor enumerăm: a) obligaţia de întreţinere între soţi; b) obligaţia de coabitare; c) obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei.

2. Convenţiile contrare comunităţii de bunuri: a) sunt lăsate la aprecierea soţilor; b) sunt lovite de nulitate absolută; c) sunt acte juridice anulabile.

3. Declaraţia de căsătorie: a) trebuie făcută la sediul primăriei din localitatea unde urmează a se încheia căsătoria; b) se face fie în scris fie oral; c) nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.

4. Sunt considerate motive temeinice de divorţ: a) despărţirea temporară în fapt a soţilor; b) nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare a raporturilor intime dintre soţi; c) refuzul unuia dintre soţi de a contribui material la susţinerea căsătoriei.

5. Recunoaşterea de maternitate: a) are caracter constitutiv; b) poate fi efectuată şi de moştenitori, după moartea mamei; c) nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege.

6. Contestarea maternităţii stabilite prin recunoaştere: a) se poate face numai de către copilul recunoscut care consideră că nu femeia autoare a recunoaşterii este mama sa; b) poate fi dovedită prin orice mijloace de probă; c) odată admisă produce efecte numai pentru viitor.

7. Acţiunea în tăgada paternităţii: a) poate fi exercitată numai de către soţul mamei; b) poate fi exercitată de soţul mamei şi moştenitorii acestuia; c) se prescrie în termen de un an de la data când soţul mamei cunoaşte naşterea copilului.

8. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere determină anumite particularităţi: a) este incesibilă; b) poate fi transmisă doar moştenitorilor; c) nu face excepţie de la regula compensaţiei legale.

9. Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice: a) acte privind înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului; b) contractele de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia; c) orice acte care depăşesc dreptul de a administra.

10. Soţul care a dobândit capacitate de exerciţiu ca urmare a căsătoriei, o păstrează atunci când intervine: a) desfacerea căsătoriei; b) nulitatea căsătoriei; c) în ambele situaţii.

119

C U P R I N S

CAPITOLUL I Noţiuni introductive despre familie……. pag. 1 Secţiunea I Caracterizarea relaţiilor de familie……. pag. 1 Secţiunea a II-a Caracterele şi funcţiile familiei………... pag. 2 2.1. Funcţia de perpetuare a speciei umane

……………… pag. 3

2.2. Funcţia educativă pag. 4 2.3. Funcţia economică pag. 4 CAPITOLUL II

Noţiunea şi principiile generale ale dreptului familiei

pag. 6

Secţiunea I Definiţia şi obiectul dreptului familiei pag. 6 Secţiunea a II-a Principiile generale ale dreptului

familiei pag. 7

2.1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei pag. 7 2.2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi

copilului pag. 7

2.3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi

pag. 8

2.4. Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie

pag. 8

2.5. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor

pag. 9

2.6. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material

pag. 9

2.7. Principiul monogamiei pag. 10 CAPITOLUL III

Căsătoria

pag. 11

Secţiunea I Noţiunea şi caracterele căsătoriei pag. 11 Secţiunea a II-a Condiţii de fond şi lipsa

impedimentelor la căsătorie pag. 13

2.1. Terminologie. Clasificare pag. 13 2.2. Condiţii de fond la încheierea

căsătoriei pag. 14

2.2.1. Vârsta matrimonială pag. 14 2.2.2. Consimţământul la căsătorie al

viitorilor soţi pag. 16

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate

pag. 18

2.2.4. Diferenţa de sex pag. 19 2.3. Impedimente la încheierea căsătoriei pag. 19 2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare

nedesfăcute pag. 20

2.3.2. Rudenia pag. 21 2.3.3. Adopţia pag. 21 2.3.4. Tutela pag. 22 2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală pag. 22

120

2.4. Clasificarea impedimentelor la căsătorie

pag. 23

Secţiunea a III-a Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

pag. 24

3.1. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei

pag. 24

3.2. Procedura încheierii căsătoriei pag. 28 3.2.1. Localitatea şi locul unde se încheie

căsătoria pag. 28

3.2.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă pag. 29 3.2.3. Solemnitatea şi publicitatea încheierii

căsătoriei pag. 30

3.2.4. Momentul încheierii căsătoriei pag. 3.2.5. Proba căsătoriei pag. 30 CAPITOLUL IV

Efectele căsătoriei

pag. 31

Secţiunea I Consideraţii generale pag. 33 Secţiunea a II-a Relaţiile personale dintre soţi pag. 33 2.1. Drepturile şi obligaţiile personale ale

soţilor pag. 33

2.2. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu

pag. 34

Secţiunea a III-a Relaţiile patrimoniale dintre soţi pag. 38 3.1. Consideraţii generale. Categorii de

relaţii patrimoniale pag. 38

3.2. Bunurile soţilor pag. 38 3.2.1. Bunurile comune pag. 41 3.2.2. Sfera bunurilor comune pag. 41 3.2.3. Drepturile soţilor asupra bunurilor

comune pag. 45

3.2.4. Datoriile comune ale soţilor pag. 53 3.2.5. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor pag. 55 3.2.6. Bunurile proprii ale soţilor pag. 58 CAPITOLUL V

Nulitatea căsătoriei …………………….

pag. 62

SEŢIUNEA I Consideraţii generale …………………. pag. 68 SECŢIUNEA a II-a Clasificarea nulităţilor …………………. pag. 68 2.1. Cazuri de nulitate absolută …………… pag. 69 2.2. Cazuri de nulitate relativă …………….. pag. 70 SECŢIUNEA a III-a Efectele nulităţii ………………………... pag. 74 SECŢIUNEA a IV-a Regimul juridic al nulităţilor……………. pag. 74 SECŢIUNEA a V-a Căsătoria putativă………………………

pag. 75

CAPITOLUL VI

Încetarea şi desfacerea căsătoriei…….

pag. 76

SECŢIUNEA I Încetarea căsătoriei……………………. pag. 78 SECŢIUNEA a II-a Desfacerea căsătoriei…………………. pag. 78 2.1. Consideraţii generale………………….. pag. 79 2.2. Motivele de divorţ……………………… pag. 80 2.3. Procedura divorţului……………………. pag. 80

121

2.4. Efectele desfacerii căsătoriei…………. pag. 86 CAPITOLUL VII

Rudenia şi afinitatea……………………

pag. 90

SECŢIUNEA I Rudenia…………………………………. pag. 90 1.1. Gradul, întinderea şi efectele rudeniei.. pag. 91 1.2. Dovada şi durata rudeniei…………….. pag. 92 SECŢIUNEA a II-a Afinitatea………………………………… pag. 92 CAPITOLUL VIII

Filiaţia……………………………………

pag. 94

SECŢIUNEA I Noţiune………………………………….. pag. 94 SECŢIUNEA a II-a Filiaţia faţă de mamă pag. 94 2.1. Stabilirea maternităţii prin

recunoaştere…………………………… pag. 95

2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească……………….

pag. 97

2.3. Contestarea maternităţii………………. pag. 98 SECŢIUNEA a III-a Filiaţia faţă de tată……………………… pag. 99 3.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara

căsătoriei………………………………… pag. 100

3.2. Tăgada de paternitate…………………. pag. 101 3.3. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din

căsătorie………………………………… pag. 103

3.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei…………………………………

pag. 104

CAPITOLUL IX

Adopţia…………………………………..

pag. 107

SECŢIUNEA I Precizări introductive………………….. pag. 107 SECŢIUNEA a II-a Cerinţele adopţiei………………………. pag. 108 SECŢIUNEA a III-a Natura juridică a adopţiei……………… pag. 115 SECŢIUNEA a IV-a Efectele adopţiei………………………... pag. 116 SECŢIUNEA a V-a Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei….. pag. 119 CAPITOLUL X

Obligaţia legală de întreţinere…………

pag. 124

SECŢIUNEA I Noţiunea, fundamentul şi caracterele generale ale obligaţiei de întreţinere….

pag. 124

SECŢIUNEA a II-a Condiţiile de existenţă ale obligaţiei de întreţinere………………………………..

pag. 127

SECŢIUNEA a III-a Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere…………………….

pag. 129

SECŢIUNEA a IV-a Ordinea în care se datorează întreţinerea……………………………….

pag. 131

SECŢIUNEA a V-a Obiectul şi întinderea întreţinerii……… pag. 132 SECŢIUNEA a VI-a Executarea obligaţiei de întreţinere….. pag. 133 SECŢIUNEA a VII-a Stingerea obligaţiei de întreţinere…….. pag. 134 CAPITOLUL XI

Ocrotirea minorilor în cazuri speciale…

pag. 135

SECŢIUNEA I Tutela minorului………………………… pag. 135 SECŢIUNEA a II-a Curatela minorului……………………… pag. 140 ANEXA I

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele

122

de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare………………….

pag. 142

ANEXA II Teste evaluare………………………….. pag. 162

Date post:	11-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	yysys
View:	4,672 times
Download:	3 times

Dreptul Familiei

Documents