CAPITOLUL I

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Definiţie. Elemente specifice. Rolul şi importanţa instituţiilor juridice privind comerţul internaţional

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni, una

restrânsă, care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi una largă, care include şi

formele moderne de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale.

a) Stricto sensu, comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de

export şi import de mărfuri şi servicii pe care le desfăşoară persoanele fizice/juridice

aparţinând unui stat cu parteneri străini sau pe pieţe străine;

b) În epoca modernă comerţul internaţional a depăşit cu mult cadrul

tradiţional al acestei noţiuni, el înglobând o multitudine şi o extremă varietate de

operaţiuni care se referă numai indirect la marfă şi care sunt cuprinse în noţiunea

de cooperare economică internaţională. Acest concept defineşte un ansamblu de

relaţii de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice sau juridice

aparţinând unui stat, care au ca scop realizarea, prin eforturi conjugate, a unor

operaţiuni conexe, eşalonate pe perioade de timp determinate, în producţie sau în

sfera neproductivă, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce. Prin includerea,

alături de formele clasice, a operaţiunilor de cooperare economică internaţională,

noţiunea de comerţ internaţional capătă un sens larg (lato sensu). Cooperarea

economică internaţională se prezintă sub cele mai variate forme care, pe planul dreptului

se concretizează, de regulă, la nivelul relaţiilor dintre persoanele fizice sau juridice din

diferite state, prin contractul de cooperare economică internaţională.

Dreptul comerţului internaţional poate fi definit ca fiind ansamblul normelor

juridice care reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-

ştiinţifică internaţională.

Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional sunt:

a) Felul normelor juridice care formează conţinutul său:

normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice

naţionale cu ordinea juridică internaţională;

normele dreptului comerţului internaţional reglementează atât relaţiile comerciale

internaţionale, cât şi relaţiile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

internaţionale;

normele dreptului comerţului internaţional sunt atât norme de drept material, cât şi

norme de drept procesual vizând arbitrajul din comerţul internaţional.

b) Natura subiectelor;

c) Poziţia de egalitate juridică în care acestea se află unele faţă de altele;

Obiectul său de reglementare format din raporturile juridice patrimoniale care

întrunesc condiţiile de comercialitate şi internaţionalitate.

2. Poziţia României în cadrul dreptului comerţului internaţional

Participarea României la comerţul mondial, dezlegată astăzi de prejudecăţi

politice sau de altă natură, nu este restricţionată în nici un fel din punct de vedere legal şi

nici de facto, având astfel, practic, o vocaţie universală.

Principiile care guvernează participarea ţării la schimburile economice

internaţionale se desprind cu pregnanţă din câteva documente internaţionale

fundamentale - bi- sau multilaterale - pe care România le-a încheiat în ultimii ani.

a) Dintre acestea se impune a fi menţionată în primul rând, „Carta de la

Paris pentru o nouă Europă” adoptată la 21 noiembrie 1990 şi semnată şi de

România (11), alături de celelalte ţări europene, S.U.A. şi Canada, participante la

Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. Această cartă, care atinge o

paletă largă de aspecte politice, economice, sociale şi culturale ale Europei

contemporane, deschide, aşa cum se arată în chiar preambulul ei, o nouă eră de

democraţie, pace şi unitate, marcând sfârşitul perioadei de confruntare şi divizare a

continentului, şi exprimă voinţa statelor semnatare de a întemeia relaţiile dintre ele pe

principiile respectului şi cooperării. „Carta de la Paris”, reunind voinţa statelor care

deţin ponderea covârşitoare în volumul şi structura schimburilor economice

internaţionale, consacră, în capitolul său privind „Cooperarea economică”, şi

principii care privesc în mod direct comerţul internaţional.

b) Principiile „Cartei de la Paris”, au fost reluate, în sinteză în Documentele

Conferinţei la nivel înalt pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki, 9-11

iulie 1992), respectiv în „Deciziile de la Helsinki”, cap. VII „Cooperarea

economică”. Statele participante la această conferinţă - printre care şi România - şi-

au propus ca obiectiv major, în domeniul cooperării economice, intensificarea

cooperării între ele în vederea realizării unei dezvoltări economice durabile, precum

şi continuarea cooperării în sprijinirea acelor state participante care sunt angajate

în procesul de tranziţie spre economia de piaţă.

c) Documentul fundamental privind integrarea europeană a României îl

constituie „Acordul european” instituind o asociere între România, pe de o parte, şi

Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la

Bruxelles la 1 februarie 1993. Conform prevederilor acestui acord, unul din

obiectivele esenţiale ale asocierii îl constituie „să promoveze dezvoltarea comerţului;

precum şi relaţiile economice armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea

economică a României”, precum şi „să asigure o bază pentru cooperarea

economică”. Elementele esenţiale ale asocierii, care trebuie să inspire

politicile externe şi interne ale părţilor constau în respectarea principiilor

democratice şi a drepturilor omului stabilite în actul final de la Helsinki şi Carta de

la Paris pentru o nouă Europă, precum şi a principiilor economiei de piaţă.

d) Obiectivele şi principiile de desfăşurare a relaţiilor economice

internaţionale ale României sunt conţinute şi în „Acordul între statele Asociaţiei

Europene a Liberului Schimb şi România”, semnat la Geneva la 10 decembrie 1992.

CAPITOLUL II

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile juridice,

patrimoniale, care au caracter de comercialitate şi internaţionalitate.

Definirea obiectului dreptului comerţului internaţional pune în lumină

caracteristicile fundamentale ale raporturilor juridice de drept ale comerţului

internaţional:

caracterul patrimonial;

caracterul comercial;

caracterul internaţional.

a) Caracterul patrimonial

Raporturile juridice de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi

tehnico-ştiinţifică „sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale care se stabilesc între

participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe”. Este de precizat că

drepturile privind anumite atribute de identificare ale participanţilor la aceste

raporturi, care în dreptul comun au caracter personal - nepatrimonial - când

aparţin unui subiect al raporturilor comerciale internaţionale dobândesc un

caracter patrimonial (de exemplu, forma numelui comercial, adică firma, emblema,

sediul comercial).

Prin reglementări exprese, încălcarea acestor drepturi este apărată printr-o

acţiune patrimonială, putând să îmbrace: 1. forma acţiunii în contrafacere de

concurenţă neloială sau 2. forma acţiunii în daune.

b) Caracterul comercial

Caracterul comercial defineşte raporturile care izvorăsc din fapte şi acte de

comerţ, aşa cum sunt definite de codul comercial.

Pentru a şti dacă un raport juridic are caracter comercial în relaţiile

internaţionale trebuie cercetate normele sistemului de drept naţional aplicabile - lex

causae, potrivit normelor de drept internaţional privat. Astfel, pentru caracterul

civil sau comercial al unui contract se va interoga lex contractus.

c) Caracterul internaţional

Acest caracter constă în existenţa unuia sau mai multor elemente de

extraneitate.

Convenţiile internaţionale stipulează pentru definirea caracterului

internaţional al raporturilor juridice care constituie obiectul dreptului comerţului

internaţional:

un criteriu subiectiv, adică părţile, persoane fizice sau juridice, să aibă domiciliul sau

sediul în state diferite;

un criteriu obiectiv, în sensul că marfa, lucrarea, serviciul, în general bunul care face

obiectul raportului juridic, să se afle în tranzit internaţional, ceea ce presupune că, în

procesul derulării raportului juridic, bunul trebuie să treacă cel puţin o frontieră.

În afara celor două criterii, Legea nr. 105 din 1992 stipulează reşedinţa

pentru persoanele fizice şi fondul de comerţ pentru persoanele juridice. În baza

acestor reglementări, un contract de vânzare-cumpărare poate fi socotit

internaţional şi în situaţia în care una din cele două societăţi comerciale îşi are

numai fondul de comerţ, nu şi sediul, într-un alt stat şi, în consecinţă, contractului îi

poate fi aplicată Legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de comerţ.

De asemenea, se consideră întrunite cerinţele internaţionalităţii în situaţiile

în care: 1. încheierea, 2. modificarea, 3. executarea actului juridic are loc în

străinătate sau 4. dacă prestaţia caracteristică care face obiectul obligaţiei se

desfăşoară în străinătate.

2. Principiile dreptului comerţului internaţional

Noţiuni de principii generale ale dreptului comerţului internaţional

Principiile „împrumută o parte din măreţia lor, misterului care le înconjoară”.

Această măreţie este cu atât mai mare cu cât noţiunea de principii generale constituie o

referinţă, foarte utilizată în limbajul juridic.

Folosirea acestor principii dă posibilitatea jurisdicţiilor să lege soluţiile pronunţate

de o formă de referinţă superioară ierarhic, şi mai ales, dă posibilitatea tribunalelor

arbitrale să afirme autonomia lor vis-a-vis de legislaţiile naţionale şi să internaţionalizeze

soluţiile lor. În acest sens, hotărârea mai sus citată are rolul să invite a recunoaşte

existenţa obligaţiilor dreptului comerţului internaţional sau mai precis a lex mercatoria

universalis şi să-i precizeze elementele constitutive.

Existenţa lex mercatoria universalis

Operatorii comerţului internaţional au provocat apariţia unor reguli spontan

respectate de destinatarii lor, adică de apariţia a ceea ce numeroşi autori numesc

astăzi lex mercatoria universalis sau new merchant law.

Lex mercatoria universalis constă tocmai într-o elaborare de reguli de către

societatea de comercianţi, fără ca şi constrângerile statale să poată interveni în acest

domeniu.

Este vorba de un drept profesional care ar exista între ordinea juridică

naţională (legi şi jurisprudenţă internă şi ordinea juridică internaţională (tratate,

instituţii internaţionale), creând acea ordine juridică terţă.

Conţinutul lex mercatoria

Lex mercatoria, cum a definit-o Bruno Goldman într-un articol celebru, este

constituită, în general, din principii, uzanţe şi reguli. Uzanţele se caracterizează de altfel,

printr-o practicare a lor îndelungată de un număr suficient de mare de comercianţi astfel

încât să le considerăm larg acceptate.

Lex mercatoria universalis face parte din sfera regulilor de drept pe care

arbitrul o poate aplica la dorinţa părţilor sau chiar fiindcă aşa consideră el potrivit.

Este o opinie contrară aceleia în care un arbitru nu ar avea voie să aplice lex

mercatoria universalis decât în condiţiile autorizării lor de către părţi.

Părţile se pot referi chiar implicit la lex mercatoria universalis cu titlul de lex

causae. Mai mult, arbitrii pot alege între lex mercatoria universalis şi dreptul

internaţional pentru a determina lex causae, nefiind exclusă posibilitatea ca părţile să

reproşeze tribunalului arbitral alegerea unui drept naţional şi excluderea lex mercatoria.

Punerea în execuţie a lex mercatoria

Controlul etatic nu ar fi obligatoriu pentru ca lex mercatoria universalis să fie

oficial recunoscută ca regulă de drept, în schimb, judecătorul nu se poate referi din oficiu

la lex mercatoria universalis; fără a ţine seama de voinţa părţilor, căci ar însemna

ignorarea regulilor (normelor) de conflict din propria ţară.

De asemenea, arbitrii ar putea, conform unor autori, să ridice din oficiu problema

aplicării lex mercatoria, chiar dacă părţile nu o invocă, dar totuşi s-a opinat că arbitrul

trebuie să supună părerii părţilor aplicarea lex mercatoria

În fine, poziţia instanţelor, judecătoreşti este diferită în ceea ce priveşte acordarea

exequaturului. În Franţa (art. 1502 din Codul de procedură civilă) şi Anglia sau Italia,

exequaturul este recunoscut sentinţelor arbitrale pronunţate pe publică internaţională

poate să ducă la soluţii contrare. În dreptul român, o nouă lege de tip lex mercatoria

universalis poate fi întrevăzută, în sensul unei armonizări organice, universale, cu

condiţia să nu fie impusă, ci doar implementată în acord cu legislaţiile naţionale.

Noţiunea principiilor dreptului comerţului internaţional

Principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început, obârşie,

element fundamental.

În domeniul dreptului comerţului internaţional, principiile dau unitatea, coerenţa,

necesară normelor, orientate spre dezvoltarea raporturilor comerciale în conformitate cu

cerinţele generale ale progresului economic şi social. Principiile dreptului comerţului

internaţional sunt acele idei călăuzitoare în procesul elaborării normelor juridice şi

aplicării lor în raporturile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

internaţionale, care asigură concordanţa normelor cu cerinţele dezvoltării obiective şi

echilibrate a acestor raporturi.

Aşadar, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescripţiuni

fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest domeniu.

Acţiunea principiilor are ca rezultat asigurarea certitudinii în structurarea normelor

dreptului comerţului internaţional.

La baza dreptului comerţului internaţional se află un set coerent de principii care

se completează reciproc.

A. Principiul concurenţei loiale

Concurenţa în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de

progres economic. Din cele mai vechi timpuri, au fost puse în evidenţă atât virtuţile, cât

şi riscurile concurenţei.

Concurenţa constă, în principal, într-o competiţie pe piaţă între cei care exercită

activităţi asemănătoare. Pentru a pătrunde - şi mai ales pentru a se menţine pe piaţă - ei

trebuie să depună eforturi pentru a crea mereu mai bine şi la preţuri tot mai accesibile.

Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care

diversitatea agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase

concurenţei.

Este vorba despre o confruntare în plan economic, cu mijloace economice. O

asemenea confruntare, care implică competiţia, constituie o cauză majoră a dezvoltării, a

unor creşteri economice reale. Eliminarea confruntării, a competiţiei din relaţiile

comerciale internaţionale, prin mijloace administrative sau prin alte mijloace, duce - aşa

cum a demonstrat şi demonstrează şi astăzi experienţa - la pierderi economice importante,

la reducerea sau dispariţia valorilor.

Dacă concurenţa comercială are un rol important pe piaţa internă, acest rol capătă

valenţe şi dimensiuni accentuate pe o piaţă regională sau chiar la nivelul pieţei mondiale.

În comerţul internaţional, relaţiile de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează

nu numai atragerea de noi clienţi, în condiţiile menţinerii vechii clientele, dar şi realizare

a unor profituri corespunzătoare.

Având în vedere miza deosebită a relaţiilor comerciale internaţionale; concurenţa

- care ţine de esenţa acestor relaţii îmbracă mai multe forme dintre care amintim:

concurenţa loială, concurenţa neleală, convenţia anticoncurenţială.

Se înţelege că atunci când concurenţa comercială internaţională se exercită în

conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă, în sensul respectării

normelor deontologice ale profesiei de comerciant, suntem în prezenţa, unei concurenţe

loiale.

Abolirea corporaţiilor şi consacrarea principiului libertăţii comerţului şi industriei

prin Legea din 17 martie 1791 în Franţa, ca unul din actele fundamentale ale Revoluţiei

de la 1789, a reprezentat un moment de referinţă, în ansamblul relaţiilor comerciale. S-a

consacrat principiul liberei concurenţe între cei care desfăşurau aceeaşi activitate. Ori de

câte ori „mai multe persoane urmăresc, în activitatea lor economică, acelaşi scop sau un

scop asemănător” există concurenţă. Normele care reglementează, acest domeniu au dat

expresie - încă de la mijlocul secolului al XIX-lea - dreptului concurenţei.

În condiţiile liberalismului comercial, şi-au făcut, însă, loc acte şi fapte contrare

uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială - generate de tendinţa de a obţine

profituri cât mai mari cu orice mijloace - acte şi fapte care definesc concurenţa neloială

la care s-a recurs şi continuă să se recurgă destul de frecvent în raporturile comerciale

internaţionale.

În relaţiile comerciale internaţionale se mai întâlnesc situaţii în care - printr-un

contract de sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în contract -

debitorul se obligă, temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-un anumit domeniu

sau la o altă interdicţie privind concurenţa. În cazul în care încalcă această obligaţie,

debitorul urmează să fie supus răspunderii contractuale specifice. Suntem în prezenţa

unei convenţii anticoncurenţiale, acceptată numai în măsura în care sunt respectate:

principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor;

ordinea publică:

bunele moravuri.

Fiind un principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional concurenţa

loială - ca expresie a liberalismului economic - exercită importante funcţii în evoluţia

relaţiilor comerciale internaţionale. Dintre acestea trebuie reţinut:

funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţă;

funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi

persoanelor;

funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale internaţionale.

Principiul libertăţii concurenţei orientează reglementările naţionale şi

internaţionale în direcţia asigurării:

libertăţii de acces pe piaţă;

libertăţii cererii şi ofertei;

libertăţii economice, în general;

prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale;

reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale

internaţionale.

Concurenţa neloială

Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială

internaţională se constituie într-o concurenţă neloială.

Concurenţa neloială se caracterizează prin:

folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială;

săvârşirea unor acte discutabile în atragerea clientelei.

Constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă „contrar

uzanţelor cinstite în materie industrială sau comercială”.

B. Principiul egalităţii juridice a părţilor

Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor.

Fiecare parte contractuală are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale; convenind

asupra modului în care urmează să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în care se

angajează.

Este evident că principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă

în exprimarea liberă a voinţei părţilor.

Actele şi faptele de comerţ ce se concretizează, în a. iniţiative, b. opţiuni şi c.

decizii cu privire la circulaţia mărfurilor şi serviciilor implică, în mod necesar voinţa

părţilor. Orice iniţiativă, opţiune şi, cu atât mai mult, decizie în operaţiunile comerciale

internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor.

Dezbaterile Comisiei Naţionale Unite pentru Drept Comercial Internaţional au

atras, în mod constant, atenţia asupra rolului autonomiei de voinţă a părţilor în

negocierea, încheierea şi derularea contractelor de comerţ internaţional. În opinia

reprezentanţilor statelor membre ale Comisiei, în cazul în care această voinţă nu este

expres manifestată şi nu rezultă din conţinutul contractului de comerţ internaţional, ea

este prezumată. Punctul de vedere general a fost că, în fiecare caz concret privind

operaţiunile de circulaţie a mărfurilor sau concret privind operaţiunile de circulaţie a

mărfurilor sau serviciilor, „părţile au avut o intenţie în această privinţă”.

Raporturile ce iau naştere între agenţii economici persoane fizice şi juridice - din

diferite state, în calitatea lor de participanţi la comerţul internaţional, sunt raporturi de

jure gestionis, adică de pe o poziţie de egalitate juridică a unei părţi cu cealaltă parte,

deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca subiecte de drept

privat.

În cazul în care statul este implicat într-un contract comercial internaţional sau

într-un litigiu contractual de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de comerciant,

statul efectuează acte şi fapte de comerţ internaţional. Participând la operaţiuni

comerciale internaţionale, în care are „ca partener o persoană fizică sau o persoană

juridică de drept civil (căci dacă partenerul ar fi fost tot stat, raporturile juridice existente

ar fi de domeniul dreptului public) acţiunea statului este considerată ca făcând parte din

domeniul acţiunilor de jure gestionis - şi nu din domeniul celor de jure imperii - şi supusă

ca atare regulilor dreptului comercial internaţional”.

Principiul egalităţii juridice a părţilor în raporturile comerciale internaţionale

demonstrează apartenenţa dreptului internaţional, prin excelenţă, domeniului privat. Este

cazul participării nu numai a persoanelor fizice şi juridice, ci şi a statului, ca unul din

subiecte, acţionând de jure gestionis în raporturi de drept al comerţului internaţional pe

bază de egalitate juridică.

C. Principiul bunei-credinţe

Buna credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se, de

regulă argumentat importanţa pe care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi

servicii în condiţii reciproc avantajoase. „Convenţiile trebuie respectate cu bună-

credinţă” - se stipulează în mod expres în Codul civil român.

În tranzacţiile comerciale internaţionale concurenţa are un rol important în

obţinerea beneficiilor (profitului). După cum am văzut însă, „libertatea de concurenţă îşi

are limita în obiceiurile comerciale cinstite”, care presupun buna-credinţa. Aceasta

obligă partenerii schimburilor comerciale internaţionale să respecte un minimum de

moralitate.

D. Principiul libertăţii comerţului

În comerţul internaţional, ca de altfel în orice act de comerţ este esenţial să se

asigure libertatea de a revinde pentru a câştiga. Această libertate îngăduie ţărilor

comerciale să obţină profituri importante şi ea presupune:

dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se poată vinde

nu numai materii prime, ci şi produse finite;

un echilibru al balanţei comerciale astfel încât exporturile să depăşească importurile;

împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu a consumului, astfel încât

banii investiţi să producă profituri, nu pierderi.

Libertatea comerţului implică un anumit control al statului asupra activităţii de

comerţ internaţional efectuat prin mijloace financiar-bancare (taxe, impozite, licenţe de

import-export etc.)

E. Principiul libertăţii convenţiilor

În baza Codului civil, „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

contractante”. Fiecare subiect de drept se obligă numai la ceea ce acceptă ca fiind

interesul lui şi numai în măsura în care doreşte. Astfel, fiecare participant la raporturile de

comerţ internaţional are dreptul de a-şi alege partenerii contractuali, de a negocia cu ei

condiţiile şi termenele contractului şi de a stipula în contract anumite clauze care să-i

protejeze interesele şi să-1 ajute în realizarea scopurilor urmărite.

Datorită faptului că tehnicile clasice de contractare sunt depăşite, în practică şi-au

făcut loc diferite metode moderne de contractare, facilitând exercitarea libertăţii

contractuale a tuturor participanţilor la raporturile comerciale internaţionale.

F. Principiul „lex voluntatis”

Acest principiu vine să rezolve conflictul de legi şi nu conflictul dreptului

material propriu-zis, el recunoscând egalitatea sistemelor juridice naţionale. El mai este

definit şi ca normă conflictuală fundamentală prin care condiţiile de fond şi efectele

contractelor de comerţ internaţional sunt guvernate de legea desemnată de părţile

contractante. Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral - consacrate în Legea nr.

105/1992 - sunt stabilite de legea aleasă de autorul său.

În practica raporturilor comerciale internaţionale este tot mai evidentă necesitatea

uniformizării normelor conflictuale existente, iar „lex voluntatis” este comună în cele mai

multe sisteme de drept privat fiind un element de uniformitate compatibil cu cerinţele

actuale ale siguranţei schimburilor comerciale internaţionale.

3. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

Izvorul dreptului internaţional este forma prin care conţinutul perceptiv al normei

de drept devine regula de conduită, impunându-se ca model de urmat în relaţiile

comerciale internaţionale. Normele juridice, care în totalitatea lor alcătuiesc ansamblul ce

formează dreptul comerţului internaţional, aparţin în parte ordinii juridice internaţionale,

iar în parte celei naţionale a statelor membre ale Comunităţii de Naţiuni. De aici rezultă

necesitatea unei distincţii între izvoarele naţionale şi cele internaţionale.

1. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional

Principalul izvor intern este legea comercială naţională deoarece este emisă sub

imperiul cerinţelor realităţii comerciale percepute la nivel naţional, stipulează îmbinarea

intereselor naţiunii respective cu interesul altor naţiuni şi are forţa juridică cea mai mare.

Legea comercială naţională poate îmbrăca trei forme de exprimare:

coduri comerciale în care sunt stipulate şi norme privind raporturile juridice comerciale

internaţionale;

coduri de comerţ exterior care stipulează norme juridice care se referă nemijlocit la

schimburile comerciale internaţionale;

legile speciale care sunt emise în ţările care nu au adoptat încă un Cod Comercial

Uniform sau un Cod de Comerţ Exterior.

Un alt izvor intern al dreptului comerţului internaţional îl constituie legea civilă.

În toate cazurile în care nu există o dispoziţie expresă în legea comercială se aplică legea

civilă care „constituie dreptul comun în materie”. Aşadar, legea civilă este norma

generală, iar legea comercială norma specială care are prevalenţă asupra legii civile.

Uzurile constituie încă un izvor de drept în dreptul comerţului internaţional deşi

sfera lor tinde să se restrângă pe măsură ce legea îşi extinde câmpul de aplicare.

De asemenea, practica judecătorească, deşi nu o putem considera un izvor de

drept în deplinul sens al cuvântului, are importanţă în pronunţarea soluţiilor de către

instanţele specifice comerţului internaţional.

2. Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional

În cadrul izvoarelor internaţionale cel mai important loc îl ocupă convenţiile

internaţionale, ele fiind considerate substanţa dreptului comerţului internaţional.

Convenţia internaţională este o înţelegere convenită între două sau mai multe state sau

organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme internaţionale. Conţinutul

convenţiilor îl formează drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi conduita la care

acestea se obligă.

Convenţiile pot fi bilaterale sau multilaterale şi pot îmbrăca forma tratatului,

pactului, acordului etc.

Convenţiile bilaterale

Aceste convenţii îmbracă în cele mai multe cazuri forma tratatului sau a acordului

internaţional. Statele recurg la una din cele două forme în funcţie de drepturile şi

obligaţiile pe care vor să le stipuleze şi de clauzele pe care urmează să le convină:

a) Tratatul comercial

Aceste tratate se încheie de obicei în domenii de interes comercial reciproc între

cele două părţi cum sunt: transportul mărfurilor, tranzitul, regimul vamal etc. Printre

clauzele cele mai importante ale tratatului comercial se numără clauza naţiunii celei mai

favorizate şi clauza regimului naţional.

b) Acordul comercial

Aceste acorduri sunt numite „acorduri comerciale şi de plăţi” datorită faptului că

în mod obişnuit sunt stipulate nu numai schimburile de mărfuri, ci şi modalităţile de

plată. Acordul comercial cuprinde: categoriile de mărfuri ce fac obiectul schimburilor,

termenele şi modalităţile de contractare, nivelul preţurilor, reglementările vamale etc.

Prin acordurile comerciale încheiate pe perioade lungi se pot conveni condiţiile

aprovizionării cu materii prime, energie şi alte materiale necesare bunei funcţionări a

economiei naţionale.

c) Alte forme ale înţelegerilor

valabile este necesară aprobarea acestora de către organele competente ale celor

două ţări.

Înţelegerile bilaterale, indiferent de forma pe care o îmbracă reprezintă un mijloc

eficient pentru formarea şi dezvoltarea unor norme de drept ale comerţului internaţional

în exercitarea atributelor suverane ale statelor. În concluzie, convenţiile bilaterale, ca

izvoare ale dreptului comerţului internaţional acoperă o sferă întinsă a raporturilor

comerciale între state, cuprinzând diferite domenii cum sunt comerţul, navigaţia, relaţiile

financiare etc.

Convenţiile multilaterale

Convenţiile multilaterale sintetizează tendinţele şi orientările comerţului mondial,

urmăresc eliminarea suprapunerilor şi contradicţiilor din reglementările existente şi

promovează un drept substanţial sau material uniform.

Aceste convenţii pot avea caracter regional (de exemplu, Tratatul de la Maastricht

- 1992) sau caracter mondial (de exemplu Carta Naţiunilor Unite).

Convenţiile multilaterale, ca şi cele bilaterale constituie un izvor de drept al

comerţului internaţional în cazul în care reglementează raporturi comerciale

internaţionale. În practică, însă, asemenea reglementări se regăsesc şi în convenţii care

privesc relaţiile politice, culturale etc.

CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Conceptul de raport juridic al comerţului internaţional

Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial reglementat prin

normele dreptului comerţului internaţional, care se stabileşte între participanţii la

comerţul internaţional (persoane fizice sau juridice).

Raportul juridic de comerţ internaţional cunoaşte mai multe caracteristici: unele

comune altor ramuri ale dreptului, iar altele specifice.

Specificitatea raportului de comerţ internaţional este determinată de două

elemente definitorii: comercialitatea şi internaţionalitatea.

Comercialitatea

În termeni generali, comercialitatea desemnează calitatea unui raport juridic de a

fi comercial. În mod concret, comercialitatea se defineşte în dreptul intern al fiecărei ţări,

ea fiind determinată în raport de criteriile stabilite în acest sens de sistemul de drept

respectiv. Caracterul comercial defineşte raporturile care izvorăsc din fapte şi acte de

comerţ, aşa cum sunt definite de Codul comercial ca fiind „cumpărăturile de producte sau

mărfuri spre a se revinde”; vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri şi

vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit; cumpărările sau vânzările de

părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; orice întreprindere de furnituri.

Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt

supuşi, în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale. Pentru a şti dacă un raport juridic

are caracter comercial în relaţiile internaţionale, trebuie cercetate normele sistemului de

drept naţional aplicabile - lex causae, potrivit normelor de drept internaţional privat.

Internaţionalitatea

Raporturile comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale şi îşi consumă,

existenţa juridică pe teritoriul naţional rămân indiferente pentru dreptul comerţului

internaţional. Pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţe internaţionale

trebuie să aibă în conţinutul lui, pe lângă atributul comercialităţii, şi un element de

internaţionalitate care îi conferă atributul internaţionalităţii. În concluzie, caracterul

internaţional constă în existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate.

Sunt unele raporturi comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale,

consumându-şi viaţa juridică în interiorul ţării, cu toate că sunt în legătură cu comerţul

exterior. Este vorba de mărfurile care se produc în interiorul ţării cu scopul de a fi

exportate, deci să facă obiectul unei activităţi comerciale cu străinătatea. Ele au - sub

aspect juridic - un caracter intern, fiind reglementate de normele de drept naţional.

Sunt raporturi comerciale, cum este un act de vânzare-cumpărare intern, căruia i

se adaugă un element de extraneitate (de exemplu, un străin cumpără un obiect dintr-un

magazin sau închiriază un autoturism) care nu devine, prin acest element, o vânzare

internaţională.

Pentru definirea: caracterului internaţional al raporturilor juridice, convenţiile

internaţionale stipulează:

un criteriu subiectiv, în sensul că părţile să aibă domiciliul sau sediul în state diferite;

un criteriu obiectiv, în sensul că bunul care face obiectul raportului juridic să se afle în

tranzit internaţional, adică în procesul derulării raportului juridic, bunul să treacă cel

puţin o frontieră. Criteriul obiectiv este stipulat de regulă în convenţiile internaţionale din

domeniul transporturilor.

Aşadar, un raport juridic are caracter internaţional dacă, în momentul încheierii

contractului, părţile contractante îşi au sediul în state diferite; dacă o parte nu are sediu,

se va avea în vedere reşedinţa sa obişnuită. Naţionalitatea părţilor nu este luată în

considerare.

În afara celor două criterii. Legea nr.105/1992 stipulează ca un contract de

vânzare-cumpărare poate fi considerat internaţional şi în situaţia în care una din cele două

părţi îşi are numai fondul de comerţ, nu şi sediul într-un alt stat şi contractului îi poate fi

aplicată legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de comerţ.

De asemenea se consideră întrunite cerinţele internaţionalităţii în situaţiile în care:

1. încheierea; 2. modificarea; 3. executarea actului juridic are loc în străinătate sau 4.

dacă prestaţia caracteristică, care face obiectul obligaţiei se desfăşoară în străinătate.

2. Caracteristicile raportului juridic de comerţ internaţional

Între principalele caracteristici ale raporturilor juridice de comerţ internaţional

trebuie menţionate următoarele: 1. raportul juridic de comerţ internaţional este un raport

voliţional; 2. este un raport valoric; 3. conţine un element de internaţionalitate.

a) Raportul juridic de comerţ internaţional un raport voliţional

Este cunoscut că instrumentele juridice principale prin care se realizează

raporturile juridice de comerţ internaţional sunt: a) contractele comerciale internaţionale;

b) titlurile de valoare. În ambele situaţii, rolul hotărâtor revine voinţei juridice a

obiectelor de drept.

Orice contract de comerţ internaţional se încheie prin acordul de voinţă al părţilor,

participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional determină - prin acordul lor de

voinţă obiectul şi conţinutul caracterelor pe care le convin între ele; pe parcursul

executării contractului - prin acordul lor de voinţă - părţile la contractul de comerţ

internaţional îi pot completa sau modifica conţinutul ori îl pot chiar rezilia.

Participanţii la raporturile contractuale de comerţ internaţional au libertatea să

opteze şi asupra legii - română sau străină - care să guverneze fondul şi efectele

contractului, precum şi asupra jurisdicţiei căreia vor supune litigiile ce ar putea să apară

pe parcursul derulării contractului.

b) Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind obţinerea

unor beneficii

Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional urmăresc, în mod

declarat, obţinerea unor beneficii, a unui profit.

c) Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate

Elementul de internaţionalitate este foarte important în configurarea specificităţii

acestor raporturi juridice. Internaţionalitatea, împreună cu celelalte elemente

caracteristice - comercialitatea, caracterul patrimonial definesc raporturile juridice de

comerţ internaţional drept raporturi specifice în ansamblul raporturilor juridice.

Sediul sau domiciliul ori în absenţa lor, reşedinţa părţilor constituie elemente de

internaţionalitate pentru raportul juridic de comerţ internaţional determinat de contractul

încheiat între părţi.

În procesul de codificare a dreptului comerţului internaţional se are întotdeauna în

vedere - în elaborarea normelor juridice - caracterul internaţional al raporturilor

respective, precizându-se criteriile care definesc acest caracter pentru a distinge şi

circumscrie sfera de cuprindere a acestor raporturi juridice în comparaţie cu alte raporturi

juridice.

3. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

Definiţie

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional poate fi definit ca fiind

ansamblul drepturilor dobândite de subiectul activ şi obligaţiilor asumate de subiectul

pasiv privind activitatea de comerţ internaţional pe care urmează să o desfăşoare. Aceste

drepturi şi obligaţii, între care există o corelaţie, trebuie să fie în concordanţă cu normele

de drept ale comerţului internaţional care guvernează materia ce face obiectul raportului

juridic respectiv.

Drepturile dobândite de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional

Dreptul subiectiv dă posibilitate participanţilor la raportul juridic de comerţ

internaţional să aibă o anumită atitudine faţă de drepturile dobândite, să ceară subiectului

care şi-a asumat obligaţia să şi-o onoreze la timp şi la nivelul calitativ convenit, să ceară

apărarea drepturilor sale organelor competente ale statului.

Drepturile dobândite de subiectul activ pot fi considerate ca o facultate de a face

ceva sau ca o pretenţie ca cealaltă parte să-şi îndeplinească obligaţia asumată.

Obligaţiile asumate de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional

În măsura în care una din părţile participante la raportul juridic de comerţ

internaţional îşi asumă anumite obligaţii - să predea marfa la o anumită dată, aceasta să

aibă o anumită calitate şi cantitate determinată - ea este ţinută să le îndeplinească, altfel

cealaltă parte va avea pierderi.

În tranzacţiile de comerţ internaţional participanţii la raportul juridic sunt în

acelaşi timp titulari de drepturi, cât şi de obligaţii pe parcursul derulării contractului.

Datorită faptului că operaţiunile de comerţ internaţional se caracterizează prin

reciprocitate, nu se poate face o distincţie netă între subiectul activ şi cel pasiv,

constatându-se că participanţii au o calitate dublă de creditor şi, în acelaşi timp, de

debitor unul faţă de celălalt. Deci, subiectul este activ atunci când îşi exercită un drept

stipulat în contract sau pasiv când este ţinut să-şi îndeplinească o obligaţie.

Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

Prin obiectul raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularii dreptului

subiectiv le întreprind sau le solicită în cursul desfăşurării raportului juridic. Obiectul

raportului juridic defineşte conduita la care se referă conţinutul acestui raport.

În esenţa sa, raportul juridic de comerţ internaţional este un raport obligaţional. El

are ca obiect numai prestaţii de natură patrimonială spre deosebire de raporturile

obligaţionale din dreptul civil care pot avea ca obiect şi prestaţii de natură

nepatrimonială.

Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional este prestaţia (comportamentul)

subiectului pasiv pe care acesta o datorează subiectului activ, în vederea satisfacerii

intereselor sale legitime.

4. Participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional

Comerţul internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt

comercianţi. În temeiul Codului comercial român „sunt comercianţi aceia care fac fapte

de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”. Statul,

judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant. Orice persoană care face

accidental o operaţiune de comerţ nu este considerată comerciant.

În baza Codului comercial este considerat comerciant acea persoană, fizică sau

juridică:

care exercită acte obiective de comerţ;

care din executarea actelor şi-a făcut o profesie obişnuită;

care acţionează în nume propriu şi practică comerţul cu scopul de a obţine beneficii.

Atât comercianţii persoane fizice, cât şi comercianţii persoane juridice, exercitând

în temeiul legii acte de comerţ sunt subiecte ale raportului juridic comercial.

Statele, organizaţiile interguvernamentale nu au şi nu pot avea calitatea de

comerciant. Cu toate acestea atât statele, cât şi o parte din instituţiile interguvernamentale

participă la unele raporturi de comerţ internaţional.

Persoanele fizice şi juridice care nu sunt comercianţi pot executa acte de comerţ,

participând la raporturile juridice comerciale dacă au capacitate deplină de exerciţiu, dar

această participare, fiind accidentală, nu le conferă calitatea de comerciant.

În concluzie, la raporturile juridice comerciale participă şi alte persoane fizice sau

juridice care nu au calitatea de comerciant.

5. Reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la raporturile juridice de comerţ internaţional

Practica raporturilor juridice de comerţ internaţional demonstrează că operaţiunile

de comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor.

În consecinţă, într-un raport juridic de comerţ internaţional, este greu să se facă o

distincţie netă între subiectul activ şi subiectul pasiv, constatându-se că participanţii la

acest raport au o dublă calitate de creditor şi, în acelaşi timp, de debitor unul faţă de

celălalt. Deci, subiectul este activ atunci când îşi exercită un drept stipulat în contract sau

pasiv când este ţinut să-şi îndeplinească o obligaţie.

În cazul contractelor de factoring sau de leasing suntem în prezenţa unor contracte

complexe care implică stabilirea între subiectele raporturilor juridice respective a unor

raporturi conexe, ca efecte ale „,unui acord de voinţă multivalent din punct de vedere

juridic”.

CAPITOLUL IV

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Comercianţii - subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional

Comerţul internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt

comercianţi.

În baza Codului comercial, este considerat comerciant acea persoană fizică sau

juridică care:

exercită acte obiective de comerţ prin natura sau forma lor;

din exercitarea actelor de comerţ şi-au făcut profesia lor obişnuită (cotidie et continue

exercere qui non quidem semel et raro, sed frequenter et saepius mercani consuevit);

deci, este vorba despre exercitarea continuă, sistematică, permanentă a actelor de

comerţ;

acţionează în numele său, asumându-şi toate riscurile implicate prin actele de comerţ pe

care le efectuează;

exerciţiul comerţului se face în scop de a obţine beneficii, de a câştiga.

2. Comercianţii - persoane fizice

Participanţii la operaţiile comerciale internaţionale sunt cunoscuţi sub denumirea

generică de comercianţi, incluzând atât persoanele fizice, cât şi pe cele juridice.

Comercianţii sunt persoanele care fac fapte de comerţ având comerţul ca o profesie

obişnuită”.

Capacitatea de a fi comerciant

Reglementarea capacităţii de a fi comerciant nu are caracter unitar pe plan

internaţional. În baza principiului libertăţii comerţului „oricine ar putea exercita orice

comerţ”. Cu toate acestea, în toate ţările sunt stipulate condiţiile în care unei persoane i se

acordă posibilitatea de a exercita un comerţ. Aceste condiţii se referă la: a) protecţia

interesului general, b) a intereselor altor profesiuni şi c) a intereselor clienţilor.

Persoana fizică - pentru a fi comerciant - trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi

de exerciţiu.

Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii

Legislaţia naţională a statelor poate prevedea interdicţii pentru exercitarea

comerţului ca profesie de către persoane care îndeplinesc anumite funcţii sau se află în

exerciţiul autorităţii publice. Aşa, de pildă, potrivit Constituţiei României, judecătorii,

procurorii şi judecătorii la Curtea Constituţională îndeplinesc funcţii incompatibile cu

profesia de comerciant. De asemenea, politicienii, cadrele militare, diplomaţii, medicii,

notarii publici, avocaţii etc. nu pot exercita profesia de comerciant.

Comiterea unor fapte grave, desfăşurarea unor activităţi economice ilicite în

procesul producţiei, pe parcursul circulaţiei mărfurilor, în activităţile bancare, în

domeniul asigurărilor şi în alte domenii - fapte care constituie infracţiuni - atrag

decăderea din dreptul de a exercita profesia de comerciant.

Legile naţionale ale statelor stipulează şi interdicţii privind unele activităţi

comerciale. De pildă, în legislaţiile tuturor statelor sunt interzise fabricarea şi

comercializarea drogurilor sau narcoticelor. De asemenea, sunt interzise fabricarea şi

comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor, producerea şi comercializarea

stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante etc.

Statutul juridic al comerciantului

Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor comerciantului alcătuieşte statutul său

juridic. Între drepturile cele mai importante, recunoscute şi consacrate în legislaţiile

naţionale ale statelor sunt: dreptul de a-şi alege liber şi a exercita, o profesie comercială;

dreptul comerciantului, persoană fizică, la circulaţie liberă; dreptul la circulaţie liberă a

mărfurilor serviciilor şi capitalurilor; dreptul de a fi informaţi în permanenţă cu privire la

orice schimbare legislativă, cu privire la hotărârile guvernamentale şi judiciare în

domeniul activităţii comerciale, desfăşurate de comercianţi, persoane fizice.

Între principalele obligaţii sunt: înscrierea în Registrul de Comerţ; ţinerea unei

evidenţe privind derularea afacerilor; efectuarea unor acte de publicitate privind bilanţul

lichidarea (falimentul) afacerii etc.

Comercianţii au obligaţia de a ţine anumite registre, cum sunt: a) registrul jurnal

sau b) registru inventar. În practică, aceste registre servesc, mai ales, ca mijloace de

probă.

Firma comercială

În reglementările mai multor state, firma este definită drept „numele cu care

comerciantul semnează” şi sub care „îşi derulează afacerea”. Comerciantul are libertatea

să-şi aleagă denumirea firmei, având obligaţia să o înscrie în registru de comerţ, în cazul

în care denumirea aleasă diferă de numele său adevărat.

Comerciantul persoană fizică, este obligat să-şi înscrie numele şi prenumele - în

întregime sau prin prescurtare (de pildă, comerciantul se numeşte Virgil Nicorescu).

Firma individuală trebuie să cuprindă acest nume în întregime sau prescurtat, (de

exemplu, VN - import-export), dacă operaţiunile sunt de import - export. Deci, firma

trebuie să precizeze cine este comerciantul şi care este felul comerţului.

Statutul comercianţilor străini

Comercianţii, persoane fizice străine, au dreptul să exercite acte şi fapte de comerţ

internaţional cu respectarea regulilor stipulate în legea naţională a statului respectiv.

În baza reglementărilor stipulate în legislaţia română, elementul de extraneitate,

care defineşte comerciantul, persoană fizică, drept străin îl constituie domiciliul său în

străinătate.

Comercianţii, persoane fizice străine pot constitui sucursale sau filiale în

România. Un comerciant, persoană fizică străină - pentru a-şi putea prelungi activitatea

comercială pe teritoriul României, în condiţiile în care îşi păstrează calitatea de

comerciant individual - urmează să constituie o sucursală pe teritoriul ţării noastre.

3. Societăţile comerciale

Legea nr. 35/1991 defineşte societăţile comerciale cu participare străină ca fiind

acele societăţi comerciale, filiale sau sucursale constituite pe teritoriul României cu

capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, indiferent

dacă acestea s-au constituit astfel ori elementul străin a intervenit mai târziu, prin

dobândirea de părţi sociale sau acţiuni la societăţile deja existente - în cadrul capitalului

iniţial sau prin majorarea acestui capital -, precum şi prin dobândirea de obligaţiuni sau

alte efecte de comerţ, emise de societăţile respective.

Societăţile comerciale cu participare străină reprezintă o specie a societăţilor

comerciale româneşti.

Societăţile comerciale cu participare străină pot îmbrăca una din următoarele

forme:

societatea în nume colectiv;

societatea în comandită pe acţiuni;

societatea pe acţiuni;

societatea în comandită pe acţiuni;

societate cu răspundere limitată.

Temei juridic

Temeiul juridic al societăţilor comerciale cu participare străină îl constituie

principiul fundamental privind libertatea comerţului consacrat în Constituţia României,

legile speciale care reglementează activitatea societăţilor comerciale din diferite unghiuri

de vedere, precum şi acordurile bilaterale semnate de România cu alte state.

Reglementări privind activitatea societăţilor comerciale cu participare străină sunt

stipulate în: a) legi comerciale cu aplicare generală în această materie; b) legi comerciale

care reglementează domenii concrete privind activitatea societăţilor comerciale.

De asemenea, temeiul juridic al activităţilor societăţilor comerciale cu participare

străină îl constituie acordurile bilaterale ale României în asemenea domenii, cum sunt: 1.

garantarea reciprocă a investiţiilor de capital; 2. evitarea dublei impuneri; 3. cooperarea

economică etc.

Obiectul general al activităţii - comerţul internaţional

În desfăşurarea activităţii lor, societăţile comerciale cu participare străină - ca de

altfel orice societate comercială trebuie să respecte câteva condiţii, regăsite şi în

legislaţiile celorlalte ţări. Astfel, ele au obligaţia: a) să nu încalce normele de protecţie a

mediului înconjurător, b) să nu aducă atingere intereselor de securitate şi apărare

naţională ale României; c) să nu dăuneze ordinii publice, sănătăţii şi morale. În acelaşi

timp, legea prevede măsuri sancţionatorii în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate.

Pot face acte de comerţ internaţional societăţile comerciale române - cu sau fără

participare străină - în cazul în care aceste acte sunt menţionate explicit în obiectul lor de

activitate, inclus în contractul de societate sau în statutul societăţii.

Potrivit legii dacă o societate străină constituie o societate comercială pe teritoriul

României - cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice

române - societatea respectivă este „persoană juridică română”. Efectul juridic îl

constituie posibilitatea ca societatea să facă orice act de comerţ internaţional permis de

legea română.

În cazul în care o societate comercială cu participare străină se constituie şi

desfăşoară activităţi de interes deosebit pentru dezvoltarea economică a României poate

beneficia printr-un act normativ special - de unele facilitaţi suplimentare.

Constituirea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale cu participare străină pot fi constituite în oricare din

formele stipulate de legea română, în societate în nume colectiv, societate în comandită

simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere

limitată.

Pentru constituirea societăţii în una din formele menţionate este necesară

întocmirea documentelor constitutive ale societăţii:

contractul de societate, la societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă;

contractul de societate şi statutul la societăţile pe acţiuni, în comandita simplă;

contractul de societate şi statutul, la societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu

răspundere limitată cu doi sau mai mulţi asociaţi;

statutul la societăţile cu răspundere limitată cu „asociat” unic.

În actul constitutiv trebuie să se precizeze - în afara domiciliului şi cetăţeniei

asociaţilor, administratorilor sau cenzorilor - localităţile din afara ţării unde se constituie

filiale sau sucursale.

Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau de membrii fondatori şi „se

încheie în formă autentică”. Autentificarea contractului de societate şi/sau statutului se

face de către notariat în condiţiile prevăzute de lege.

Constituirea de societăţi comerciale cu participare străină, în asociere cu persoane

fizice sau juridice române sau cu capital integral străin se poate efectua - în cazul

investiţiilor străine în România - ,,pe baza unei cereri a investitorului străin, înregistrată la

Agenţia Română de Dezvoltare”. În baza datelor şi informaţiilor de care dispune sau pe

care le poate obţine, Agenţia Română de Dezvoltare răspunde acestei cereri în termen de

30 zile, luând în considerare următoarele: 1. bonitatea asociatului străin; 2. domeniul şi

modalitatea în care urmează să se constituie societatea; 3. cuantumul capitalului subscris.

Agenţia Română de Dezvoltare este competentă să elibereze, la cererea

asociatului străin, certificatul de investitor, pe baza contractului de societate şi a

statutului, a contractelor comerciale şi altor acte juridice, a certificatului de înmatriculare

la registrul comerţului, certificatului de înregistrare la administraţia financiară, dovada

vărsării capitalului social. Acest certificat este opozabil autorităţilor române pentru

dovedirea drepturilor investitorului respectiv de a efectua o investiţie societară în ţara

noastră.

Personalitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare străină

Societatea comercială îşi dobândeşte personalitatea prin îndeplinirea unor condiţii

de fond şi de formă. Între condiţiile de fond sunt: obiectul de activitate, capitalul minim,

participarea la beneficii şi pierderi etc., iar între condiţiile de formă sunt: semnarea unor

înscrisuri, forme de publicitate etc.

Consecinţele juridice ale dobândirii personalităţii juridice ale societăţii comerciale

sunt:

patrimoniul propriu (bunurile pe care asociaţii le patrimoniul societăţii);

societatea comercială are un nume pe care urmează să îl treacă pe firmă;

are un sediu social, care - aşa cum am văzut - este definitoriu în determinarea

naţionalităţii societăţii comerciale respective, precum şi în determinarea locului unde

urmează a se efectua anumite comunicări, în determinarea legii aplicabile, când cel

care s-a obligat este societatea;

societatea răspunde în nume propriu, în funcţie de scopul acesteia;

societatea este citată în justiţie pe numele ei. Potrivit unor legislaţii naţionale, capacitatea

juridică a societăţilor comerciale este funcţională, fiind circumscrisă la obiectul lor

de activitate. În alte reglementări legislative capacitatea juridică a societăţilor

comerciale este nelimitată, nefiind circumscrisă la obiectul social al activităţii.

În sistemul relaţiilor comerciale, se cunosc societăţi cu răspundere nelimitată şi

societăţi comerciale cu răspundere limitată. Din prima categorie fac parte societăţile în

nume colectiv, iar din a doua categorie fac parte societăţile pe acţiuni şi societăţile cu

răspundere limitată. În cazul societăţilor în comandită, răspunderea este diferenţiată.

Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional

Integrarea societăţilor comerciale este un fenomen economic complex, determinat

de amplificarea cursurilor comerciale regionale şi mondiale, precum şi de tendinţa, tot

mai accentuată, de concentrare a capitalurilor. Cele mai frecvente forme de integrare a

societăţilor comerciale sunt: a) trusturile; b) concernele; c) holding-urile.

a) Trusturile unifică în unităţi colective puternice mai multe societăţi comerciale,

care îşi pierd autonomia, fiind subordonate unei conduceri centralizate, care le orientează

activitatea, le stabileşte obiectivele, precum şi modalităţile realizării lor. Trusturile

reprezintă o formă accentuată de integrare a societăţilor comerciale la nivel regional şi la

nivel mondial.

b) Concernul s-a legitimat ca societate comercială de proporţii constituită printr-

un proces de treptată şi constantă integrare a unor societăţi comerciale cu o forţă

economică mai mică; dar cu potenţial de creştere şi consolidare în sistemul integrat.

Conducerea concernului are un caracter unitar, urmărind obiective strategice comune şi

adoptând procedeele tactice impuse pentru atingerea lor.

c) Holding-ul este o societate comercială care deţine majoritatea acţiunilor uneia

sau mai multor filiale, exercitând controlul asupra activităţilor acestora. Acest tip de

societate are un rol important în integrarea printr-un proces constant de achiziţionare a

firmelor mici şi

mijlocii.

Societăţile transnaţionale

Noţiune. Trăsături distinctive

Societăţile transnaţionale sunt acele societăţi comerciale care: a) constituie pe

baza unor elemente fără caracter naţional - provenienţa capitalului; sedii principale în

state diferite; b) nu au o legătură juridică cu un stat anumit.

Principalele trăsături distinctive sunt:

capitalul lor este naţional sau multinaţional;

au o structură internaţională distinctă, care le deosebeşte de vechile monopoluri;

îşi extind activităţile de producţie şi comercializare pe mai multe pieţe, printr-o strategie

globală, bazată pe studii aprofundate aduse la zi în mod permanent;

nu se află sub incidenţa unor anumite legi naţionale, datorită structurării şi funcţionării

concomitente în mai multe ţări;

litigiile ce pot să apară nu sunt în competenţa.

Modalităţi de constituire. Evoluţii caracteristice

Actele constitutive ale Companiilor transnaţionale conţin reglementări convenite

între parteneri privind:

structura societăţii:

obiectul de activitate;

pieţele pe care acţionează;

capitalul social;

principiile şi normele care vor guverna tranzacţiile comerciale.

În anii 1995-1999, modalitatea cea mai frecventă de constituire şi implicit de

expansiune a Companiilor transnaţionale, a reprezentat-o fuziunea.

Evoluţiile Companiilor transnaţionale se explică, prin: a) deţinerea unor evidente

avantaje concurenţiale ca urmare a superiorităţii lor tehnologice; b) competenţa

managerială şi organizatorică; c) existenţa unui sistem informaţional dezvoltat; d) accesul

la resurse financiare importante, în condiţii avantajoase; e) posibilitatea diversificării

pieţelor şi obţinerea unor valori adăugate din ce în ce mai ridicate.

Regim juridic

Companiile transnaţionale se constituie şi funcţionează sustrăgându-se regimului

juridic naţional al statelor, instituindu-şi principii şi norme acceptate de părţile

contractante, aplicabile în derularea tranzacţiilor lor comerciale.PA BM

4. Statul - Subiect al raporturilor juridice de comerţ internaţional

Statul este un subiect cu o poziţie deosebită în raporturile juridice de comerţ

internaţional, deoarece, pe de o parte, acţionează ca titular de suveranitate, deci ca putere

suverană, iar, pe de altă parte ca persoană juridică, putând face acte de comerţ

internaţional deşi nu are calitatea de comerciant în sensul definit de Codul comercial

român.

Participarea statului la raporturile internaţionale ca putere suverană (de jure imperii)

Poziţia specifică a statului în raporturile juridice internaţionale rezultă din

atributele pe care le are ca titular de suveranitate, calitate în care legiferează statutul

juridic al celorlalte subiecte de drept; negociază acordurile şi convenţiile comerciale cu

celelalte state; adoptă, măsurile necesare pentru îndeplinirea clauzelor contractuale

convenite.

Ca putere suverană, statul acţionează ca subiect de drept administrativ, financiar,

elaborând politicile comerciale pe care le consideră necesare sau instituind un regim

vamal de natură să garanteze o balanţă, comercială activă, printr-o echilibrare a

importurilor şi exporturilor, în raport cu cerinţele fiecărei etape de dezvoltare.

În raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în care se implică,

statul are o dublă calitate, de titular de suveranitate şi de subiect de drept, asumându-şi

unele obligaţii pentru a) subvenţionarea de investiţii din străinătate, b) garantarea de

credite în vederea realizării unor investiţii ori c) garantarea investiţiilor străine pe

teritoriul naţional.

Participarea statului la raporturile de comerţ internaţional ca persoană juridică (de jure

gestionis)

Ca persoană juridică, statul participă la raporturile de comerţ internaţional prin

Ministerul Finanţelor sau prin alte organe competente, potrivit reglementărilor în vigoare.

Domenii de participare la comerţul internaţional

Raporturile juridice de comerţ internaţional la care participă statul au caracter

contractual. Contractele încheiate de state iau forma acordurilor, cum sunt cele de

împrumut încheiate cu bănci străine sau acordurile de cooperare financiară cu bănci

străine, cum sunt, de pildă, acordurile încheiate de România cu Banca Europeană de

Investiţii.

Un alt domeniu în care statul participă la raporturile de comerţ internaţional îl

constituie emisiunea de titluri de valoare lansate pe pieţele financiare externe. De

asemenea, statul participă la litigiile comerciale internaţionale, în baza convenţiilor

internaţionale la care este parte.

Astfel, raporturile juridice la care statul participă ca titular de suveranitate (de jure

imperii) sunt raporturi de drept internaţional public, iar acelea la care statul participă ca

titular al patrimoniului propriu şi în gestionarea acestui patrimoniu (de jure gestionis)

sunt raporturi juridice de comerţ internaţional.

FALIMENTUL ŞI REORGANIZAREA JUDICIARĂ ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului în comerţul internaţional

Introducere

Falimentul ca justiţie juridică complexă, presupune abordări diferite atât din

planul naţional al reglementării, cât şi din cel internaţional. Prin prisma comerţului

internaţional, se pot constata aspectele comune ale falimentului şi se pot propune măsuri

de armonizare a reglementărilor. În acest scop este necesar a stabili domeniul dreptului

comerţului internaţional, situaţia actuală a României în contextul european şi

reglementarea internaţională a falimentului.

2. Racordarea României la comerţul internaţional

Dreptul comerţului internaţional - delimitări

Falimentul este o instituţie specifică dreptului comercial, în general, şi dreptului

comerţului internaţional, în special, atunci când sunt prezente elemente de extraneitate.

Depăşirea barierelor naţionale în domeniul comerţului se concretizează în colaborarea

economică internaţională, ceea ce a condus, în doctrină, la concluzia că noţiunea de

comerţ internaţional devine sinonimă cu cea de colaborare economică internaţională şi

„îmbrăţişează alături de raporturile comerciale internaţionale propriu-zise raporturi care

se nasc pe baza vânzării internaţionale sau schimbului de mărfuri şi a actelor juridice

strâns legate de acestea - şi raporturi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

internaţională”.

În contextul arătat, s-a accentuat şi importanţa reglementărilor din domeniul

comerţului internaţional, printr-o sistematică activitate normativă concretizată în

convenţiile acordurile şi tratatele, începând chiar cu definirea oficială la a XVI-a sesiune

a Adunării Generale a O.N.U., a noţiunii dreptului internaţional privat, ca un „ansamblu

de reguli ce reglementează relaţiile comerciale de drept privat, punând în cauză mai multe

ţări”.

Raporturile juridice din sfera dreptului comerţului internaţional se caracterizează,

pe de-o parte, prin egalitate juridică a părţilor, iar pe de altă parte, prin comercialitatea şi

internaţionalitatea lor, trăsături care necesită exigenţe specifice, cum ar fi celeritatea,

încrederea, securitatea creditului şi a tranzacţiilor, certitudinea juridică - exigenţe

concretizate în norme substanţiale şi conflictuale armonizate cuprinse în dreptul uniform

sau cel material - având ca scop simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale,

precum şi ocrotirea creditului.

Astfel, simplificarea operaţiunilor comerciale a impus comparativ cu dreptul civil

reguli specifice privind formalităţile cerute pentru validitate actelor (ex.: gajul comercial),

punerea în întârziere a debitorului (la termen probaţiunea (principiul libertăţii probelor),

termenele de prescripţie (mai scurte), soluţionarea litigiilor (arbitrajul).

Privitor la ocrotirea creditului, regulile specific privesc: solidaritatea între

codebitori, procedurile de executare silită colectivă a averii debitorului (administrarea şi

lichidare judiciară), interzicerea termenelor de graţie, daunele interes (care sunt mai mari

decât dobânda legală).

Dreptul comerţului internaţional satisface exigenţele menţionate, prin respectarea

următoarelor principii:

• Principiul libertăţii comerţului - potrivit căruia participanţii la raporturile

comerciale îşi pot afirma, dezvolta şi consolida relaţiile dintre ei în mod liber, fără bariere

de ordin economic, vamal, fiscal, administrativ sau politic. În realizarea acestui scop s-au

editat norme şi s-au creat structuri la nivel statal şi internaţional, care să asigure libertatea

comerţului şi protecţia concurenţei loiale. Astfel, prevederile art. 134, alin. 2 lit. a din

Constituţia României precizează că „statul trebuie să asigure libertatea comerţului,

protecţia concurenţei loiale; crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor

factorilor de producţie”, s-au concretizat într-un set de legi în domeniu (Legea nr.

11/1991 privind concurenţa neleală, Legea nr.16/1995 privind concurenţa ş.a.).

Pe plan internaţional s-au încheiat acorduri multilaterale, cum ar fi Tratatul de la

Roma din 5 martie 1957 şi Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 care realizează

integrarea europeană, Tratatul nord-american de liber schimb (NATA), intrat în vigoare

la 1 ianuarie 1994, Tratatul de la Marakesch, semnat de 124 de state la 15 aprilie 1994,

inclusiv de România pentru crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

• Principiul libertăţii convenţiilor - potrivit căruia participanţii la raporturile

comerciale internaţionale au posibilitatea să-şi manifeste voinţa, în mod liber, la nivelul

convenţiilor şi să se oblige numai în măsura în care doresc. În acest sens, potrivit art. 969

din C. civ. convenţiile legale au putere de lege între părţile contractante”, principiu

preluat în art. 73 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat, cu posibilitatea părţilor să, desemneze, de

comun acord, legea (română sau străină), care să guverneze fondul şi efectele contractului

şi să supună eventualele litigii jurisdicţiei alese.

În contractele internaţionale, principiul libertăţii are trăsături noi, urmare a

amplificării efectelor de voinţă, care au suscitat discuţii în ce priveşte raportul dintre lege

şi voinţă.

Integrarea europeană a României

Eforturile României, după anul 1989, inclusiv sub aspectul comerţului

internaţional, vizează mai multe obiective: integrarea europeană şi internaţională,

adoptarea unei legislaţii compatibile şi a structurilor specifice.

În sensul arătat, la data de 1 februarie 1993, România a semnat la Bruxelles

„Acordul european instituind o asociere între România şi statele membre ale acestora, pe

de altă parte”, acord ratificat prin Legea nr.20/1993, şi a intrat în vigoare la doi ani de la

semnare, la 1.02.1995.

Ideile care au determinat asocierea sunt precizate în preambulul Acordului ca

fiind:

voinţa Comunităţii Europene de a stabili instrucţiunile de cooperare şi de asistenţă

economică, tehnică şi financiară, pe o bază globală şi multilaterală;

angajamentul României şi al Comunităţii Europene de a liberaliza comerţul, în

concordanţă în special cu drepturile şi obligaţiile ce decurg din Acordul general pentru

tarife vamale şi comerţ (GATT);

necesitatea de a crea condiţii propice pentru libertatea de stabilire, pentru libertatea de a

furniza servicii şi pentru libera circulaţie a capitalurilor;

voinţa comună de a crea un nou climat pentru desfăşurarea relaţiilor economice şi în

special pentru dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor între ţările semnatare, pentru a

servi ca instrumente indispensabile de restructurare economică şi modernizare

tehnologică.

Privitor la comerţul internaţional se consacră principiul liberei circulaţii a

mărfurilor (art. 8 şi urm), respectiv obligaţia părţilor de a se abţine de la orice măsuri

practice de natură fiscală internă care ar conduce, direct sau indirect, la o discriminare

între produsele unei părţi şi produsele similare originare din teritoriul celeilalte părţi. De

asemenea, este interzisă practicarea dumpingului în relaţiile comerţului dintre părţi (art.

30 şi urm.), precum şi practicile monopoliste ori subvenţiile la export (art. 64). Cu

caracter de excepţie, potrivit art. 36, sunt admise prohibiţii sau restricţii la import; export

sau tranzit, justificate pe termenele moralităţii publice; politicii sau securităţii sociale,

protecţiei sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor, protecţiei resurselor

naturale, protecţiei tezaurelor naţionale de valoare artistică, istorică sau arheologică,

protecţiei proprietăţii intelectuale, industriale sau comerciale, sau reglementărilor

referitoare la aur şi argint.

Acordul mai reglementează libera circulaţie a lucrărilor, dreptul de stabilire şi

furnizare de servicii, cu unele excepţii care exclud sectoare economice strategice.

Conform art. 45, paragraf 1 „fiecare stat membru va acorda, pentru stabilirea companiilor

şi cetăţenilor români, stabiliţi pe teritoriul său, de la intrarea în vigoare a Acordului un

tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat propriilor companii şi cetăţeni”, iar în

paragraful 2 se stabileşte obligaţia României să acorde acelaşi tratament cetăţenilor şi

agenţilor economici din C.E.E., cu precizarea că legile şi regulamentele să fie amendate

cel mai târziu la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în vigoare a acordului.

Paragraful 5 defineşte noţiunea de stabilire, cu semnificaţiile, în cazul cetăţenilor, „de a

iniţia şi dezvolta activităţi economice cu angajaţi proprii şi de a înfiinţa şi conduce

întreprinderi, în special companii, pe care să le controleze efectiv”, iar în cazul

persoanelor juridice, „de a iniţia şi desfăşura activităţi economice, prin înfiinţarea şi

conducerea de filiale, sucursale sau reprezentanţe”. Cu alte cuvinte, se consacră regimului

tratamentului naţional.

Obiectivele Acordului urmează a fi realizate prin reforma legislaţiei, inclusiv a

celei comerciale, constând în armonizarea legislaţiei României cu legislaţia Comunităţii

Europene, în special în următoarele domenii: vamal, societăţi comerciale, bancar,

proprietate intelectuală, protecţia forţei de muncă şi a locului de muncă, securitate

socială, servicii financiare, concurenţa, protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor

şi plantelor, protecţia consumatorilor, impozitarea indirectă, standarde şi norme tehnice,

domeniul nuclear, transporturi şi mediul înconjurător (art. 70).

În vederea realizării Acordului s-au creat structuri instituţionale având competenţe

specifice, în special Consiliul de Asociere, care are ca atribuţii: să consolideze apropierea

României de Uniune (art. 3), să examineze „orice probleme importante care au apărut în

cadrul Acordului, precum şi orice alte probleme bilaterale sau internaţionale de interes

reciproc” (art.106), de a emite reglementări pe anumite aspecte (art. 59 şi 107), precum şi

să asigure libera circulaţie a lucrătorilor, a mărfurilor, serviciilor şi capitalului, de

protecţie a concurenţei comerciale şi de cooperare economică, financiară şi culturală.

3. Falimentul cu elemente de extraneitate

Reglementarea falimentului cu elemente de extraneitate

Celeritatea relaţiilor comerciale internaţionale şi necesitatea asigurării siguranţei

creditului s-au reflectat pe de o parte, în convenţiile internaţionale asupra falimentului, iar

pe de altă parte, în legile interne privind reglementarea raporturilor de drept internaţional

privat.

Legea română de drept internaţional privat

Stabilirea competenţei falimentului cu elemente de extraneitate, pentru care a fost

sesizată o instanţă din România, se află sub incidenţa Legii nr. 105/1992 privind

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Pentru analiza problemei, sunt necesare unele precizări: domeniul legii, aşa cum

este definit în art. 1, îl constituie „raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură

civilă şi alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate”, iar în ceea ce priveşte

soluţiile date, se înscrie în concepţia internaţională de drept internaţional privat, definită

de soluţiile anglo-americane.

Spre exemplu, statutul persoanelor depinde în principiu de naţionalitatea fiecărui

subiect de drept (art. 11) şi nu de domiciliu, sau în cazul persoanelor juridice, acestea sunt

supuse legii sediului principal (art.40); sau, efectele în România ale unei hotărâri străine

depind de un control de regularitate internaţională (art. 167), fără ca procesul să se reia în

faţa autorităţilor de executare.

Legea acordă prioritate normelor conflictuale ale forului, ceea ce permite

autorităţilor judiciare şi administrative române să soluţioneze conflictele de legi cu care

sunt sesizate potrivit propriilor norme conflictuale (art. 3 şi art. 159, alin.2); numai ca

excepţie s-au reglementat două derogări privind arbitrajul internaţional şi drepturile

valabil dobândite în străinătate de persoane fizice şi juridice, când dreptul străin este

prevalent (art. 68, alin. 2).

De asemenea, este de observat egalitatea de tratament între legea română şi legea

străină în posibilitatea de a guverna un raport juridic cu element de extraneitate,

concluziile care rezultă din natura neutră a normelor conflictuale de desemnare a lex

causae, dar şi din principiul înscris în art. 6, potrivit căruia legea străină se aplică

independent de condiţia reciprocităţii. Ca excepţie, se poate înlătura aplicarea legii străine

competente conform art. 8 dacă reglementările sale încalcă ordinea publică de drept

internaţional privat român sau dacă a devenit competentă prin fraudă - situaţie în care

competenţa revine legii române.

În caz de retrimitere - respectiv atunci când legea străină, desemnată ca fiind

aplicabilă de către norma conflictuală română acordă competenţa în speţa respectivă a

altei legi, s-a prevăzut, de principiu, acceptarea retrimiterii, dacă se face la legea română

(art. 4, alin. 1). Retrimiterea la dreptul altui stat este fără efect (art. 4, alin. 2).

Privitor la cunoaşterea drepturilor dobândite în străinătate, art. 9 prevede că

acestea sunt respectate în România, afară numai dacă ar fi contrare ordinii publice de

drept internaţional privat. Recunoaşterea existenţei drepturilor avute în străinătate şi

acceptarea efectelor lor extrateritoriale în România, s-a făcut prin două modalităţi: o

recunoaştere de drept privitor la statutul personal al străinilor - persoane fizice şi

persoane juridice cu scop patrimonial (art. 43. alin. 1 şi 166) şi o recunoaştere după

aprobare prealabilă (art. 43, alin. 2) pentru celelalte situaţii.

Incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 asupra falimentului

Din succinta analiză a reglementărilor cuprinse în Legea nr. 105/1992, se constată

că acestea sunt aplicabile şi pentru acele situaţii în care un comerciant debitor pentru care

s-a declanşat procedura reorganizării şi lichidării judiciare, s-a aflat în raporturi juridice

conţinând elemente de extraneitate. Spre exemplu, constituie elemente de extraneitate

pentru un comerciant: un sediu secundar aflat în altă ţară sau o reprezentanţă ori o agenţie

în alt stat, dobândirea şi transmiterea de bunuri şi drepturi patrimoniale pe teritoriul altui

stat ori în raporturile cu comercianţii străini, încheierea şi derularea de contracte cu

parteneri străini şi altele.

Totuşi, aşa cum s-a observat în mod pertinent în doctrină, procedura falimentului,

în dreptul internaţional privat, este dificil de declanşat şi realizat, deoarece se situează la

graniţa dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţie. Observaţia se întemeiază pe

faptul că falimentul este o procedură judiciară de executare silită, reglementată în fiecare

stat prin norme imperative şi deci de principiu nu se permit derogări. Însă pot apare

elemente de extraneitate, aşa cum am arătat, care necesită rezolvarea problemelor

conflictuale apărute.

Există două categorii de probleme conflictuale:

a) prima problemă de soluţionat este cea referitoare la conflictul de jurisdicţie,

adică determinarea instanţei competente a soluţiona litigiul privind falimentul atunci când

mai multe instanţe din state diferite ar putea fi competente.

Ca regulă generală obligatorie, instanţa investită cu o cerere de orice natură este

ţinută a-şi determina competenţa pe baza normelor procedurale din dreptul intern,

cuprinse în legile de procedură şi legea de reglementare a raporturilor de drept

internaţional privat. Ca atare, şi în problema falimentului soluţionarea conflictelor de

jurisdicţie este supusă acestei reguli.

b) a doua problemă o constituie soluţionarea conflictului de legi.

Rezolvarea conflictului de jurisdicţie, prin cârmuirea raportului juridic litigios, de

regulile dreptului internaţional privat al statului pe teritoriul căruia se află instanţele

sesizate, se reflectă direct asupra conflictului de legi care este soluţionat tot după regulile

de drept internaţional privat ale statului respectiv. Deci, instanţa sesizată va aplica legea

străină numai în limitele admise de normele dreptului internaţional privat al statului

căruia aparţine.

În doctrina de drept internaţional privat s-au conturat două teorii asupra naturii

falimentului, care au condus la soluţionări diferite privitor la rezolvarea conflictelor

menţionate.

• Teoria unităţii şi universalităţii falimentului care consideră falimentul ca o

procedură unitară, realizabilă numai de instanţa de la sediul sau domiciliul comerciantului

falit, potrivit legii statului respectiv. Teoria este conformă concepţiei potrivit căreia

fiecare persoană nu poate avea decât un patrimoniu, iar măsurile asupra patrimoniului

trebuie garantate de o singură lege. Se asigură astfel, celeritatea şi simplificarea

procedurii falimentului, cu excluderea divergenţelor între instanţe, judecători şi celelalte

instanţe de realizare a procedurii din diferite state. Totodată, se respectă principiul

egalităţii de tratament a creditorilor în procedura falimentului.

În fine, dar nu mai puţin important, s-a observat - că dacă s-ar admite declararea

falimentului local (într-o ţară), capacitatea debitorului ar fi afectată privitor la toate

raporturile în care s-ar afla, urmare a efectelor extrateritoriale ale hotărârii şi fără a fi

necesar un exequatur întrucât capacitatea ţine de statutul personal, ceea ce este,

inadmisibil.

Teoria nu explică însă rezolvarea unor situaţii concrete.

Spre exemplu, bunurile mobile dobândite în străinătate de un comerciant falit sunt

supuse legii locului situării, iar dacă instanţa de faliment nu va ţine seama de acea

reglementare, măsurile sale vor fi de finalitate.

• Teoria pluralităţii şi teritorialităţii, potrivit căreia: competenţa de soluţionare a

falimentului revine instanţelor de la sediul debitorilor aflaţi în raporturi, comerciantul

falit străin având un stabiliment în acea ţară, indiferent de declanşarea procedurii în ţara

unde falitul îşi are sediul principal sau domiciliul. Teoria este conformă concepţiei

pluralităţii de patrimoniu a persoanei şi permite aplicarea legii naţionale a debitorilor.

Se susţine în acest sens că în dreptul internaţional privat se acceptă separaţia de

patrimoniu şi în alte situaţii, cum ar fi în cazul bunurilor soţilor (comune şi proprii) sau

bunurilor succesorale care în funcţie de cum sunt mobile sau imobile, sunt supuse regulii

lex rei sitae ori lex succesionis. De asemenea, se afirmă apartenenţa falimentului la

statutul real, urmare a naturii sale patrimoniale ceea ce conferă competenţă legii de la

locul situării bunurilor, mai mult, procedura de executare a falimentului, se poate realiza

numai cu acordul şi participarea autorităţilor locale.

Totuşi, argumentele folosite sunt combătute de adepţii teoriei unităţii cu

argumente de forţe egale, iar divergenţele nu pot fi aplanate decât în cadrul unor

convenţii internaţionale.

În dreptul francez, instanţele au competenţa de a judeca falimente conform art. 14,

15 atunci când un cetăţean francez sau o persoană cu domiciliul în Franţa este implicată

ca reclamant sau pârât.

Reglementarea vrea să concretizeze o concepţie durabilă care îmbină teoria

universalităţii falimentului cu teoria teritorialităţii.

Astfel, teoria universalităţii se regăseşte în competenţa instanţei de la sediul şi

domiciliul comerciantului falit care vor aplica legea franceză privitor la întregul

patrimoniu, inclusiv asupra bunurilor aflate în străinătate. În cazul unei hotărâri de

faliment pronunţate în străinătate, aceasta va fi recunoscută de instanţa franceză după

verificarea asupra regularităţii dării ei (să fie pronunţată de tribunalul competent de la

sediul sau domiciliul debitorului şi să nu fi fost declarat în prealabil în faliment în

Franţa).

Teoria teritorialităţii îşi regăseşte aplicare în situaţia comerciantului falit străin

care are un stabiliment ori afaceri pe teritoriul francez şi împotriva căruia acţionează

creditorii, cu sediul sau domiciliul în Franţa. Practic, instanţa declară un faliment local

asupra bunurilor falitului situate pe teritoriul francez.

Revenind la Legea nr. 105/1992, există o singură referire expresă la faliment în

art. 150 pct. 7, care stabileşte competenţa instanţelor române de a judeca „falimentul sau

orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale

străine cu sediul în România”. Norma citată, privită singular, a fost considerată ca o

exprimare improprie a legiuitorului român, deoarece în art. 40 alin. 1. se înscrisese regula

că toate persoanele juridice care au sediul real într-un stat, dobândesc naţionalitatea

acestuia, cu alte cuvinte, o societate comercială cu sediul în România este o persoană

juridică română care se supune legii române ceea ce face superfluă norma citată.

Consider că printr-o interpretare sistematică a textului, poate fi descoperită voinţa

reală a legiuitorului. Potrivit articolului 149, pct. 2 din lege, „în sensul prevăzutului

articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul când are pe

teritoriul ţării o filială, sucursală sau o reprezentanţă”. Ca atare, norma cuprinsă în art.

150, pct. 7 se referă la filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele unei societăţi

comerciale străine aflate în România.

Problema comportă nuanţări cel puţin în cazul filialelor societăţilor străine, care,

conform modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33/1997, sunt persoane juridice distincte, supuse

dreptului român.

De asemenea, este de observat că pentru comercianţii români aflaţi în insolvenţă,

competenţa instanţelor române este exclusivă, fiind stabilită conform art. 5 din Legea nr.

64/1995 şi art. 16 C. pr. civ., indiferent dacă toţi asociaţii sunt români sau de contribuţia

acestora la capitalul social. Astfel, nu atrage o schimbare de competenţă faptul că un

investitor străin, aşa cum este reglementat în O.U. nr. 32/1997, participă la constituirea

unei societăţi comerciale, persoană juridică, precum şi la majorarea capitalului social al

unei asemenea societăţi comerciale, sau indirect, al uneia dintre filialele acesteia, ori

cumpără acţiuni emise de societăţile comerciale române, de pe piaţa de capital sau de la

fondul proprietăţii de stat, ori realizează conversia creanţelor lor rezultate din exporturi în

România, sau din credite acordate, în părţi sociale ale societăţilor comerciale debitoare

ori acţiuni emise de acestea (art. I, alin.2).

Investiţiile străine menţionate privesc capitalul social al societăţii comerciale

române, fiind o modalitate de evitare a insolvenţei, însă dacă încetarea de plăţi are loc,

legea română cârmuieşte falimentul exclusiv. Pe cale de consecinţă - potrivit teoriei

universalităţii, dar şi principiului simetriei juridice rezultat din interpretarea art. 149, pct.

2 - falimentul va privi societatea comercială falită - de naţionalitate română - în

integralitatea elementelor sale, inclusiv sucursalele, reprezentanţele, birourile şi agenţiile

sale aflate în străinătate.

Rezumând, se constată o apropiere a reglementării române de reglementarea

franceză, în materie de competenţă jurisdicţională - urmare a aplicării celor două teorii -

dar mai prudentă. Astfel, nu s-a prevăzut competenţa instanţei române pentru situaţia unei

cereri de faliment a unui creditor român faţă de un debitor falit străin care nu are un

stabiliment în România, ceea ce nici nu este necesar având în vedere ineficienţa

procedurii. Numai dacă o jurisdicţie străină se declară necompetentă să soluţioneze o

acţiune în faliment formulată de un cetăţean român, se acordă competenţă, conform art.

153, instituţiei române cu care procesul prezintă cele mai strânse legături.

Mai trebuie precizat că nu este afectată competenţa instanţei române, stabilită

conform art. 148-152 din lege „prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost

dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine” (art. 156), ceea ce înlătură litispendenţa

şi conexitatea.

O cerere de faliment va fi respinsă de instanţa română dacă constată că nu este

competentă şi nici o altă instanţă română nu este competentă (art. 157).

Instanţa română competentă să soluţioneze un faliment cu elemente de

extraneitate, va respecta dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privitoare la stabilirea legii

aplicabilă fondului litigiului, respectiv legea română ca lex fori sau legea străină.

Potrivit art. 159 în procesele privind raporturi de drept internaţional privat

instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod

expres. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol consacră regula potrivit căreia legea română

stabileşte „dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material”.

Textele citate consacră domeniul legii forului în procesele de drept internaţional

privat, în general, pe cale de consecinţă falimentul, conţinând în cea mai mare parte

norme procedurale, instanţele române vor rezolva litigiul potrivit dispoziţiilor cuprinse în

Legea nr. 64/1995. Astfel, sunt supuse legii forului condiţiile de fond şi formă pentru

declanşarea, desfăşurarea şi închiderea procedurii reorganizării şi lichidării juridice, cum

ar fi:

persoanele împuternicite a declanşa procedura;

stabilirea calităţii de comerciant a debitorului falit;

condiţiile pentru admiterea cererii de deschidere a procedurii;

declararea, verificarea şi clarificarea creanţei;

propunerea unui plan de reorganizare sau de lichidare;

modul de valorificare a bunurilor debitorului şi de satisfacere a creanţelor,

închiderea procedurii.

Rezultă că lex fori are aplicare majoră, dar nu exclude aplicarea altor legi străine

în situaţii stabilite de reglementările de drept internaţional privat, cum ar fi:

stabilirea valabilităţii şi rangului unei creanţe trebuie supusă legii izvorul acesteia, adică

legii străine atunci când spre exemplu izvorul ei este un contract, iar părţile au

stabilit legea străină ca lex contractus;

sancţiunile aplicabile contractelor încheiate în perioada suspectă sunt cele stabilite de lex

loci actus care poate fi legea străină;

decăderile şi interdicţiile aplicate comerciantului străin falit sunt cele prevăzute de legea

naţională a acestuia.

Executarea în România a hotărârilor instanţelor străine privitoare la faliment

Problema efectelor hotărârilor străine pe teritoriul României este soluţionată tot de

dispoziţiile Legii nr. 105/1992. Determinarea caracterului străin ai hotărârii se face pe

criterii teritoriale, respectiv organul care a dat hotărârea îşi are sediul într-un alt stat decât

România (art. 165).

Părţile unei hotărâri străine se pot prevala în România de următoarele efecte

extrateritoriale:

forţa, probantă;

autoritatea de lucru judecat;

puterea executorie.

Pentru a produce efecte extrateritoriale în România, o hotărâre străină este

recunoscută fie de plin drept, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au

fost pronunţate, sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai târziu

în statul de cetăţenie al fiecărei părţi (art. 166) fie pe cale judecătorească, în celelalte

situaţii, inclusiv al hotărârilor privitoare la faliment (art. 167).

Recunoaşterea judiciară constă în valorificarea de către instanţele competente din

România a condiţiilor de regularitate internaţională a hotărârii străine, prevăzute în art.

167 din lege:

hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate, competenţa să judece cazul;

să existe reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul

instanţei care a pronunţat hotărârea.

În exercitarea controlului, instanţa română trebuie să respecte intangibilitatea

actului jurisdicţional străin, principiu cuprins în art. 169 din lege.

Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată potrivit art. 168 în următoarele

situaţii:

dacă hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate:

dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, noţiune ce include şi

nerespectarea competenţei exclusive a jurisdicţiei române;

dacă procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a

instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării

instanţei străine.

Cererea de recunoaştere, deci şi cea privitoare la faliment, se rezolvă: pe cale

principală, de tribunalul judeţean în circumscripţia căruia îşi are sediul sau domiciliul cel

care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine, sau pe cale incidentă, de către instanţa

sesizată, cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii

lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină (art. 170).

Executarea silită a unei hotărâri străine presupune, pe lângă condiţiile prevăzute

(art. 174 şi 175) pentru recunoaştere:

hotărârea să fie executorie, potrivit dovezii eliberate în acest sens de instanţa care a

pronunţat-o. Nu îndeplinesc această condiţie hotărârile prin care se iau măsuri provizorii

şi cele date cu executare provizorie (art. 173, alin. 2);

dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române. Termenul de

prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani potrivit art. 6 din Decretul

nr. 167/1968 privind prescripţia restrictivă.

Procedura de executare silită a unei hotărâri străine poartă denumirea de

exequatur. Instanţa de execuţie nu poate să analizeze în fond hotărârea străină, însă poate

refuza încuviinţarea executării în aceleaşi cazuri în care recunoaşterea ar fi fost respinsă.

Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare, se emite titlul executoriu, în condiţiile art.

269 C. pr. civ., menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare (art. 178).

4. Convenţiile internaţionale privind falimentul

Convenţia europeană asupra câtorva aspecte internaţionale ale falimentului

În procedura naţională privind reorganizarea şi lichidarea debitorilor aflaţi în

insolvenţă, normele de reglementare au caracter imperativ, ceea ce exclude în mare

măsură aplicarea legilor străine însă o armonizare a legislaţiilor este posibilă.

Având în vedere scopul comun al procedurii falimentului, s-au găsit puncte de

referinţă, care au fost cuprinse de Comunitatea Europeană în „Convenţia Europeană

asupra câtorva aspecte internaţionale ale falimentului”, elaborată de un comitet de

experţi.

Convenţia conţine reguli pentru acele cazuri de faliment care prezintă aspecte

internaţionale privitoare la situarea bunurilor debitorului sau situarea creditorului în

diverse state.

Pentru cazul declarării unui debitor în faliment într-unul dintre statele membre la

Convenţie, dacă debitorul posedă bunuri în alte state membre, sunt reglementate două

posibilităţi:

permite sindicilor să exercite în alte ţări, altele decât cea de deschidere a falimentului,

puterile conferite de calitatea de sindic;

se permite şi organizarea deschiderii de falimente secundare.

Folosirea uneia sau a alteia dintre aceste posibilităţi depinde de importanţa

bunurilor situate în alt stat, dar Convenţia lasă la latitudinea sindicilor măsura de adoptat.

Pe perioada în care un sindic îşi exercită puterile, se poate ivi posibilitatea ca unii

creditori să formuleze cerere de deschidere a unui faliment secundar sau a altui faliment

local, caz în care Convenţia prevede modalităţile de urmat.

În fine, dacă un debitor declarat în faliment are creditori în alte state, se permite

acestora să-şi prezinte creanţele în procedura falimentului din acel stat, sens în care se

instituie o procedură de informare a creditorilor şi declararea creanţelor lor în forme

simplificate.

Importanţa Convenţiei în armonizarea legislaţiei este deosebită, având în vedere

că, în condiţiile actuale, tot mai mulţi comercianţi au bunuri pe teritoriul mai multor state,

reglementările asigurând o satisfacere cât mai deplină a creditorilor lor.

a) Domeniul de aplicare a Convenţiei

Câmpul de aplicare a Convenţiei este determinat, rationae materiae, în art. 1 din

Convenţie stabilindu-se că în condiţiile unei denumiri diferite a procedurilor de

falimentare, în fiecare stat, Convenţia este aplicabilă numai acelora care îndeplinesc

cumulativ patru condiţii:

este o procedură colectivă fondată pe insolvabilitatea debitorului;

presupune desemnarea unui sindic;

este susceptibilă de a duce la lichidarea bunurilor, chiar dacă în cursul procedurii pot fi

găsite şi alte soluţii;

implică desesizarea debitorului.

Noţiunea de insolvabilitate este valabilă în legislaţiile naţionale atât ca termeni,

cât şi conţinutul lor, motive pentru care Convenţia a căutat găsirea elementului comun, şi

anume scopul procedurii care constă în esenţă, în utilizarea optimă a bunurilor debitorului

în interesul creditorilor.

Per a contrario, procedurile care nu ţin seama de interesele creditorilor, ci vizează

scopuri de politica economică, sunt excluse de la aplicarea prevederilor Convenţiei. Spre

exemplu, salvarea salariaţilor sau a structurii industriale ori măsurile aplicate înainte de

producerea insolvenţei şi altele, nu cad sub incidenţa reglementărilor Convenţiei.

Pentru a nu fi dubii, Anexa A la Convenţie enumeră procedurile din statele

membre, cu denumirile specifice.

Mai sunt exceptate de la procedura prevăzută de Convenţie întreprinderile de

asigurări şi instituţiile de credit (inclusiv bănci) pe considerentul că, în general, acestea

sunt supuse unor proceduri specifice de natură administrativă.

b) Obiectul Convenţiei

Convenţia a stabilit în art. 1 paragraf 2 următoarele obiective:

exercitarea în alte state, de către judecătorul sindic, a puterilor sale în ceea ce priveşte

administrarea patrimoniului debitorului;

deschiderea de falimente secundare în alte ţări membre ale Convenţiei;

informarea creditorilor rezidenţi în alte state şi prezentarea creanţelor lor.

c) Noţiunea de sindic

Termenul de sindic este definit de art. 1 paragraf 3, precizându-se că acesta nu

poate fi decât o persoană fizică sau un organism numit de o instanţă judiciară sau altă

autoritate competentă, a cărui funcţie este de a administra sau de a lichida bunurile

falimentului ori de a salva averea debitorului, inclusiv realizarea unei reglementări

judiciare, a unui concordat preventiv, a unui sechestru sau a unei soluţii amiabile.

Numele specifice în fiecare ţară pentru sindic sunt enumerate în Anexa B la

Convenţie.

În acelaşi paragraf este definit şi termenul de „desesizare”, ca însemnând

transferul puterilor debitorului către un sindic privitor la patrimoniul său, cu excluderea

altor persoane.

Sindicul trebuie să-şi demonstreze calitatea potrivit art. 2, în procedurile deschise

în alte ţări membre la Convenţie, prin prezentarea unei copii certificate de pe decizia de

numire. Certificatul nu este supus legalizării ori formalităţilor prevăzute de Convenţia de

la Haga din 5 octombrie 1961.

Calitatea de sindic şi puterile acestuia sunt recunoscute de plin drept atâta timp cât

nu există o contestare (art. 12).

d) Deschiderea procedurii falimentului internaţional

Deschiderea falimentului marchează momentul de la care sindicul poate să se

adreseze autorităţii competente şi să-şi exercite puterile în ţările membre.

Dacă este contestat sindicul, conform art. 12, judecătorul din procedura naţională

va verifica decizia de deschidere a falimentului sub trei aspecte:

darea deciziei de către autorităţile competente;

indicarea în decizia de deschidere a falimentului că efectele sale se produc şi în alte ţări;

verificarea dacă decizia de deschidere a falimentului nu este, în mod manifest contrară

ordinii publice din ţară pe teritoriul căreia sindicul urmează a-şi exercita puterile.

e) Competenţa internaţională indirectă

Competenţa internaţională indirectă este consacrată de art. 4 şi priveşte raporturile

internaţionale referitoare la jurisdicţii şi autorităţi competente.

În Convenţie se precizează competenţa ca aparţinând jurisdicţiilor şi autorităţilor

ţării în care debitorul are centrul intereselor principale, instituindu-se prezumţia „juris

tantum” pentru societăţile comerciale şi persoanele morale ale centrului principal de

interese la locul sediului social.

De asemenea, le revine competenţa şi atunci când debitorul are un stabiliment pe

teritoriul lor, dacă centrul intereselor principale nu se află pe teritoriul nici unei ţări parte

la Convenţie ori dacă falimentul nu poate fi deschis conform procedurii naţionale (art. 4).

În cazul unui conflict de competenţe, rezolvarea este dată de art. 4 paragraf 2 prin

acordarea de prioritate jurisdicţie care a fost prima sesizată.

f) Exercitarea puterilor sindicului

Capitolul II din Convenţie se referă la exercitarea puterilor sindicului, precizându-

se în art. 7 că sindicul poate exercita puterile sale cu respectarea dispoziţiilor din acest

capitol şi prezentarea documentului indicat la art. 2. Natura şi întinderea puterilor sunt

determinate potrivit legii falimentului ţării unde se desfăşoară procedura.

Totuşi în art. 11 au fost inserate unele condiţii referitoare la publicarea unui extras

al deciziei de numire a sindicului în condiţiile de publicitate determinate de regulile

acelei ţări (art. 9). De asemenea, puterile sindicului - de administrare şi dispoziţie asupra

bunurilor debitorului - sunt suspendate pentru o perioadă de două luni cu începere de la

data prevăzută la art. 9, suspendare care funcţionează şi pentru situaţia unor cereri de

faliment sau de deschidere a unei proceduri preventive de faliment introduse, faţă de

debitor, în ţara unde sunt situate bunurile până la darea deciziei de soluţionare a cererilor.

În perioada moratoriului de două luni, anumite categorii de creditori au posibilitatea

declanşării şi realizării urmăririlor individuale asupra bunurilor debitorului. Aceste

categorii de creditori sunt determinate în art. 1 pct. 2, fiind următoarele:

creditorii care beneficiază de un privilegiu în caz de faliment;

titularii creanţelor de drept public;

titularii de creanţe rezultate prin exercitarea unei profesii în acea ţară.

Dispoziţiile menţionate trebuie corelate cu cele ale art. 14 alin. 2 privind

interdicţia sindicului de a se opune unei garanţii reale sau a unui drept real aparţinând

altei persoane decât debitorului şi stabilite ori recunoscute de legea ţării respective.

Sindicul este abilitat de a lua măsurile de protecţie a bunurilor debitorului, de încasare a

creanţelor debitorului, de a lua inscripţii ipotecare ori a vinde bunurile mobile perisabile,

precum şi gerare a afacerilor debitorului.

Potrivit art. 8 din Convenţie se interzice deplasarea bunurilor debitorului în afara

teritoriului ţării unde se află toate măsurile luându-se pe acel teritoriu.

Sindicul poate face toate actele de administrare, de gestiune şi de dispoziţie

asupra bunurilor debitorului, potrivit legii ţării unde sunt situate şi fără a apela la

procedura de exequatur privitor la decizia străină de deschidere a falimentului.

Puterile conferite sindicului - potrivit Convenţiei - pot fi extinse în condiţiile

reglementate de legea ţării unde şi le exercită (art. 15).

g) Falimentul secundar

Falimentul secundar - reglementat în capitolul III este o procedură întemeiată pe

un faliment principal, declanşat într-o ţară membră la Convenţie, contra aceluiaşi debitor,

fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii (art. 16).

Falimentul secundar este supus regulilor legislaţiei în vigoare din ţara unde se află

bunurile, dar el este condiţionat de existenţa unui faliment principal. Pe cale de

consecinţă sunt supuse legii forului, cu titlu de exemplu, următoarele aspecte dacă acea

lege le reglementează:

competenţa locală a tribunalului, formalităţile şi procedura;

efectele falimentului asupra debitorului şi a averii sale;

cheltuielile, privilegiile şi datoriile alimentare ale falitului;

prezentarea creanţelor, verificarea şi admiterea lor;

continuarea activităţii.

Dreptul de a cere deschiderea unui faliment secundar revine sindicului

falimentului principal care urmăreşte aducerea la masa falimentului principal a

rezultatului lichidării din falimentul secundar. Acest drept mai aparţine persoanelor şi

organelor autorizate în baza legii naţionale asupra falimentului.

h) Procedura falimentului secundar

Potrivit art. 20 din Convenţie, orice creanţă poate fi prezentată la falimentul

secundar. O copie a declarării creanţei va fi comunicată sindicului falimentului principal

şi va avea efecte valabile în procedura falimentului principal.

Pentru creanţele însoţite de un privilegiu sau, garantate, precum creanţele de drept

public (fiscale, sociale, amenzi administrative, amenzi penale), ori cele privind

exploatarea unei afaceri, după verificare, vor fi la falimentul principal (art. 21-22).

Surplusul este împărţit creditorilor falimentului principal fără a se ţine seama de

garanţiile creanţelor lor, potrivit principiului egalităţii creditorilor, prevăzut în art. 24 din

Convenţie.

i) Raportul dintre falimentul principal şi falimentul secundar

Având în vedere caracterul accesoriu al falimentului secundar faţă de falimentul

principal, s-au instituit potrivit art. 26, obligaţia ca deschiderea şi închiderea falimentului

secundar să se facă cu avizul sindicului falimentului principal, dat într-un termen

rezonabil. Avizul poate fi favorabil sau nefavorabil însă el trebuie solicitat şi obţinut,

tribunalul falimentului secundar nefiind ţinut de poziţia sindicului falimentului principal.

Dacă falimentul principal a încetat prin anulare, revocare sau altă măsură similară,

falimentul secundar nu se mai justifică şi, ca atare, va înceta.

Potrivit art. 27 din Convenţie se permite concordatul în falimentul secundar dacă

legea naţională îl prevede în mod expres, ceea ce presupune că falimentul secundar a fost

reglementat şi introdus ca instituţie juridică în legea internă, precum şi existenţa unui aviz

favorabil dat de sindicul falimentului principal.

j) Informarea creditorilor şi prezentarea creanţelor lor

Capitolul IV din Convenţie a reglementat modalităţile de informare a creditorilor

ce locuiesc în străinătate, respectiv în alte ţări membre la Convenţie decât ţara unde s-a

deschis falimentul principal.

În art. 30 se stabileşte obligaţia de informare a creditorilor în cazul deschiderii

unui faliment într-una din ţările membre la Convenţie, obligaţie ce revine sindicului. În

acest scop acesta va notifica creditorii cunoscuţi asupra deschiderii procedurii şi

măsurilor luate.

Privitor la prezentarea creanţelor, în art. 31 sunt enunţate condiţiile de prezentare

pe care trebuie să le îndeplinească creditorii aflaţi în străinătate printr-un înscris adresat

sindicului la care se ataşează actele justificative iar dacă nu există se indică natura

creanţei, data naşterii acesteia, mărimea şi dacă este privilegiată sau nu. Nota trebuie

redactată în limba oficială a autorităţilor care au deschis procedura, iar dacă acea limbă

nu este una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei ori cea a creditorului sau a ţării

unde îşi are rezidenţa creditorul, atunci nota este însoţită de o traducere într-una din acele

limbi (art. 32).

k) Intrarea în vigoare a Convenţiei

Potrivit dispoziţiilor finale cuprinse în Capitolul V din Convenţie, intrarea în

vigoare va avea loc după semnarea Convenţiei de cel puţin trei state membre ale

Consiliului Europei.

l) Situaţia României

România este stat asociat la Comunitatea Europeană şi, până în prezent nu a

semnat ori ratificat Convenţia.

În consecinţă rezolvarea aspectelor conflictuale în materia falimentului cade sub

incidenţa dispoziţiilor art. 150 pct. 7 din Legea nr. 105/1992 privind dreptul internaţional

privat care stabileşte competenţa exclusivă a instanţelor române în ce priveşte falimentul

sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi

comerciale străine cu sediul în România. În condiţiile reglementărilor noastre nu se poate

declanşa un faliment secundar şi nici a se lua alte măsuri privitor la falimentul declanşat

în altă ţară.

Consider că se impune aderarea la Convenţie ca o măsură de natură a asigura

integrarea mai deplină a României în Europa.

Legea cadru a U.N.C.I.T.RA.L. privind falimentul internaţional

În anul 1994, Organizaţia Naţiunilor Unite a iniţiat un mod de abordare complet

diferit pentru a se ajunge la cooperarea internaţională în domeniul insolvenţiei.

Comisia Naţiunilor Unite privind dreptul comercial internaţional

(U.N.C.I.T.R.AL.) a elaborat un model de lege privind insolvenţa transfrontalieră, model

care poate fi utilizat de orice stat pentru o lege internă, permiţând recunoaşterea

lichidărilor iniţiate în alte state.

Modelul de lege permite unui lichidator numit într-o altă ţară să compare în faţa

instanţelor din ţara gazdă şi să ceară recunoaşterea numirii sale.

Implementarea modelului de lege este de domeniul viitorului, însă este

considerată cea mai bună metodă de cooperare internaţională.

Modelul de lege conţinând 32 de articole, sunt structurate în 5 capitole după cum

urmează:

a) Capitolul 1 - „Dispoziţii generale”- cuprinde dispoziţii privind scopul

reglementării, definiţii, obligaţiile internaţionale ale statelor, competenţelor instanţelor,

autorizarea lichidatorului, excepţii de interes public, existenţa şi interpretarea legii.

Scopul reglementării priveşte asistenţa cerută de o instanţă sau o autoritate străină

privind o procedură de faliment declanşată în străinătate ori locală. Sunt excluse de la

aplicarea procedurilor băncile şi societăţile de asigurări (art. l alin. 2). O asemenea

procedură poate fi refuzată de instanţe locale dacă este contrară interesului public (art. 6).

b) Capitolul II - „Accesul străinilor - reprezentanţe şi creditori; - la instanţa

locală”. Art. 9-14 din modelul de lege, permit creditorilor străini şi reprezentanţelor

firmelor să se adreseze direct instanţelor locale, cu posibilitatea de a folosi procedura

locală sau de a li se

recunoaşte procedura folosită în străinătate.

c) Capitolul III - „Recunoaşterea unei proceduri străine”. Potrivit art. 15 din

modelul de lege, se poate cere instanţelor recunoaşterea unei proceduri străine, în care

reprezentantul străin a fost mandatat. Cererea va fi însoţită de decizia de începere a

procedurii în străinătate

sau un certificat emis de acea instanţă, ori alte probe care să o ateste, precum şi o

declaraţie de identificare a procedurilor străine în legătură cu debitorul. Instanţa locală va

putea recunoaşte procedura străină ca principală sau secundară şi să dispună oprirea

acţiunilor sau procedurilor individuale pentru protejarea averii debitorului, încredinţarea

administrării şi valorificării bunurilor debitorului către reprezentantul străin; de

asemenea, se pot formula acţiuni (art. 21) menite a face ineficiente actele debitorului în

detrimentul creditorilor (art. 23).

d) Capitolul IV - „Cooperarea cu instanţele şi reprezentanţele străine”. Potrivit art.

27 din modelul de lege, se prevăd ca forme de cooperare:

întâlniri de lucru între instanţe sau reprezentanţe;

comunicarea informaţiilor prin mijloace adecvate;

coordonarea în administrarea şi supravegherea afacerilor şi averii debitorului:

coordonarea procedurilor comerciale privind pe debitor.

Problema adoptării modelului legii falimentului internaţional a fost subiectul unui

recent seminar internaţional organizat la Bucureşti, în perioada 1-2 octombrie 1998 sub

egida Institutului Român de Faliment. Concluziile au fost favorabile.

ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Definirea actelor şi faptelor de comerţ internaţional

Actele şi faptele de comerţ se pot defini ca fiind acele acte şi fapte juridice care

conţin elemente de extraneitate, prin care se realizează o interpunere în circulaţie a

bunurilor şi serviciilor cu intenţia de a obţine un profit.

2. Elemente definitorii

Elementele definitorii ale actelor şi faptelor de comerţ internaţional sunt:

actul de comerţ este un act de interpunere, de mijlocire în circulaţia mărfurilor între

producător şi consumator;

actul de comerţ este şi acela îndeplinit, în mod organizat, într-o întreprindere, în sensul

dreptului comercial;

unele acte juridice sunt comerciale pentru toate părţile implicate (de exemplu, cambia),

fiind denumite fapte de comerţ bilaterale. Dar operaţiunea poate avea caracter mixt

fiind comercială numai pentru una din părţi şi necomercială pentru cealaltă parte,

cum este cazul contractului de sponsorizare în comerţul internaţional.

3. Criteriul comercialităţii

Pentru a defini actele şi faptele săvârşite drept comerciale este esenţial ca ele să

întrunească criteriul comercialităţii.

a) Realizarea profitului - scop direct

Realizarea profitului caracterizează actele comerciale, inclusiv cele din domeniul

comerţului internaţional, Operaţiunile comerciale, schimburile din comerţul internaţional

se efectuează în scopul direct al obţinerii de beneficii, de profit.

b)Realizarea profitului - scop mediat

Realizarea profitului poate fi şi un scop indirect, mediat. Dacă în cazul unor acte

de comerţ, obţinerea beneficiului nu este vizibilă, cum este cazul reclamei comerciale,

aceasta nu este de natură „să infirme regula”. Cheltuiala pe care o face comerciantul prin

contractul de reclamă are, în mod indirect, mediat în vedere câştigul prin atragerea

clientelei, deci printr-o creştere a vânzărilor acelor produse care fac obiectul contractului

de reclamă comercială. De asemenea, publicarea unor reviste în străinătate, dar vândute

în România, sub preţ, urmăreşte indirect tot un profit comercial, prin suscitarea

interesului clientelei din România pentru produsele respective.

4. Actele şi faptele subiective, obiective şi mixte de comerţ internaţional

A. Actele şi faptele subiective de comerţ internaţional

Actele şi faptele subiective de comerţ internaţional sunt acele acte şi fapte al căror

caracter comercial este dat de calitatea de comerciant a subiectului care le săvârşeşte.

Suntem în prezenţa prezumţiei de comercialitate. Chiar dacă prin natura lor,

actele şi faptele săvârşite de un comerciant sunt acte civile, ele capătă caracter comercial

pentru că sunt efectuate de către un comerciant.

Codul comercial român enumera câteva excepţii de acte şi fapte - săvârşite chiar

şi de către un comerciant - care nu au caracter comercial: „cumpărarea de produse sau de

mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori al familiei sale”,

„revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau

cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.

B. Actele şi faptele obiective de comerţ internaţional

Actele şi faptele obiective de comerţ internaţional sunt definite a fi acele acte şi

fapte al căror caracter comercial rezultă din însăşi forma, actului sau din natura sau

obiectul actului.

C. Actele şi faptele mixte de comerţ internaţional

Actele şi faptele mixte de comerţ internaţional sunt acele acte şi fapte care

prezintă caracter comercial numai pentru una din părţi.

CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Concept şi trăsături specifice

Contractul de comerţ internaţional este acordul de voinţă realizat de doi sau mai

mulţi subiecţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite în scopul de a crea,

modifica sau stinge un raport juridic de comerţ internaţional şi are ca trăsături specifice

comercialitatea şi internaţionalitatea.

2. Caractere specifice

oneros - fiecare parte urmăreşte obţinerea unui beneficiu, avantaj;

sinalagmatic - obligaţiile părţilor sunt reciproce şi independente;

comutativ - întinderea obligaţiilor şi a drepturilor este cunoscută de părţi de la început;

consensul - acordul de voinţă al părţilor este necesar şi suficient pentru încheierea

contractului;

este act sau faptă de comerţ.

3. Condiţiile de formă ale contractului internaţional sunt:

în principiu contractul trebuie încheiat în scris dar unele acte normative şi Convenţia de la

Viena consideră că e suficientă şi forma orală;

forma este consensuală;

potrivit legii române, contractul de comerţ internaţional este valabil dacă a fost respectată

legea fondului (lex voluntatis) sau legea de la locul încheierii contractului. În cazul în

care contractul a fost încheiat prin corespondenţă, între absenţi acesta este valabil

dacă a fost respectată legea unuia dintre statele unde îşi află sediul una din părţi;

limba contractului: părţile contractante stabilesc, prin consens, dacă contractul este

redactat în două limbi diferite având acelaşi conţinut. De obicei se alege o limbă de

circulaţie internaţională.

4. Condiţiile de fond ale contractului de comerţ internaţional

capacitatea: - este generată de legea naţională a persoanei fizice (lex patrie); pentru

persoana juridică - legea este legea sediului social real (art. 40 din Legea 52);

consimţământul: - să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte, să fie exteriorizat şi să

provină de la o persoană cu discernământ. Acesta nu trebuie să fie viciat de eroare,

dol, violenţă, leziune;

obiectul contractului - este reprezentat de conduita sau prestaţia părţilor;

cauza - trebuie să fie licită şi morală.

5. Clasificarea contractelor de comerţ internaţional:

I. După criterii nespecifice:

constitutive de drepturi;

translative de drepturi;

declarative de drepturi.

A. După modul de executare:

cu execuţie imediată (dintr-o dată);

cu execuţie succesivă;

cu execuţie continuă.

B. După corelaţia existentă între ele:

principale;

accesorii.

II. După criterii specifice:

A. În funcţie de participanţi:

subiecţi ce aparţin ordinii juridice comerciale naţionale (R.A., S.R.L.);

subiecţi ce aparţin ordinii juridice comerciale internaţionale (statele, organizaţiile

interguvernamentale, societăţile tranzacţionale).

B. După obiectul contractului:

contracte translative de drepturi (vânzarea, închirierea);

contracte pentru prestaţii servicii (transport, comision, mandat);

contract pentru executare de lucrări (contracte de antrepriză);

contract pentru cooperare economică internaţională;

contractul de acord valutar.

C. După gradul de complexitate:

unitare: menolit (contract de vânzare cumpărare); mixte (contract de antrepriză);

complexe - contract format din contractul internaţional de turism

contract de transport

contract de prestaţii servicii - contract de depozit

D. După durata lor:

de scurtă durată (sub un an)

de durată medie (1-5 ani)

de durată lungă (peste 5 ani).

6. Formarea contractului de comerţ internaţional

Negocierea

Negocierea contractului este un proces organizat de comunicare între doi sau mai

mulţi parteneri, aflaţi în state diferite ce urmăresc adoptarea progresivă şi apoi alinierea

poziţiilor acestora pentru realizarea unei înţelegeri şi încheierea unui contract ce

materializează voinţa acestora.

Negocierea nu este o etapă absolut necesară pentru formarea unui contract

comercial. Ea poate lipsi uneori, cu desăvârşire, iar alteori să fie obligatorie şi de lungă

durată.

Iniţiativa dialogului contractual poate aparţine atât exportatorului, cât şi

importatorului. Iniţiativa exportatorului se poate materializa de regulă, sub forma unei

oferte publicitare la care importatorul poate răspunde printr-o scrisoare de intenţie ce ia

forma unei cereri de ofertă. Aceasta exclude orice angajament juridic al importatorului.

Iniţiativa importatorului pentru un dialog contractual constă într-o cerere de ofertă

adresată exportatorului dintr-o ţară străină.

Atât oferta publicitară, cât şi cererea de ofertă au rolul de a pregăti terenul pentru

negocieri, au un caracter facultativ şi sunt fără consecinţe juridice.

Stabilirea legăturilor cu partenerii externi se poate face în mai multe moduri,

adică contracte directe prin intermediar sau prin corespondenţă.

În cazul contractelor directe prin intermediar părţile sunt prezente faţă în faţă şi

negociază gradat clauzele contractuale. Ele pot discuta deschis şi detaliat făcându-şi

cunoscute unul altuia dorinţele, preferinţele sau pretenţiile referitoare la conţinutul şi

executarea contractului.

În procesul de negocieri un rol important îl deţine disponibilitatea partenerilor la

concesii şi compromisuri.

Concesia este renunţarea unilaterală făcută de una din părţi cu privire la o anumită

poziţie susţinută în cursul tratativelor, în scopul de a ajunge la înţelegere.

Compromisul este acordarea de concesii reciproce de către parteneri pentru a

debloca şi uşura asigurarea la o înţelegere. În timpul negocierilor se poate conveni un

acord de negocieri sau un acord de principiu.

Acordul de principiu este un contract ce obligă părţile în a negocia cu seriozitate

viitorul contract, care cu toate că nu obligă partenerii în a ajunge la un acord poate atrage

răspunderea contractuală datorită neseriozităţii şi comportamentului necorespunzător al

uneia dintre părţi.

Obligaţia de a negocia nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul.

În timpul tratativelor, părţile au următoarele obligaţii;

obligaţia de a se informa pe el însuşi cu privire la toate aspectele ce trebuie cunoscute,

dată fiind calitatea de profesionist;

obligaţia de a-1 informa pe partener cu privire la toate elementele pertinente ale

contractului şi a furniza toate informaţiile pe care le posedă şi care pot fi determinante în

hotărârea de încheiere a contractului;

obligaţia de a sfătui partenerul, de a-1 consilia în alegerea produsului sau serviciului cel

mai adecvat nevoilor sale particulare;

obligaţia de loialitate faţă de partener;

să nu uzeze în scop personal de informaţiile primite de la partener şi să nu le divulge

concurenţei acestuia;

să nu păstreze tăcerea asupra unor informaţii care ar putea fi determinante pentru

parteneri în adoptarea unei hotărâri (dol prin reticenţă).

În cadrul negocierilor, părţile schimbă între ele diverse documente pregătitoare

ale contractului ce poartă denumirea generică de scrisori de intenţie sau memorandumuri.

Rezultatul negocierilor, în general, se concretizează într-un contract definitiv care

se semnează de către părţi.

Uneori rezultatul negocierii este un acord de principiu sau negociere ce obligă

părţile doar a negocia şi nu de a încheia contractul.

Alteori, rezultatul negocierii poate fi o promisiune unilaterală sau bilaterală de

contract, adică o convenţie prin care promitentul o angajează faţă de beneficiar, să

încheie în termenul stabilit un contract ale cărui elemente (obiect şi preţ) sunt stabilite

prin acest acord.

Promisiunea de contract se mai numeşte şi antecontract.

Promisiunea unilaterală de a contracta nu conduce la transmiterea dreptului de

proprietate, astfel încât dacă promitentul înstrăinează bunul unui terţ de bună credinţă

vânzarea este valabilă şi beneficiarul are drept la despăgubire. Numai dacă terţul-

cumpărător este de rea credinţă, beneficiarul va putea cere anularea vânzării pentru

fraudă.

7. Momentul şi locul perfectării contractului de comerţ internaţional

Pentru contractele încheiate între prezenţi, momentul perfectării contractului este

momentul realizării acordului de voinţă efectiv.

Pentru contracte încheiate prin corespondenţă (între absenţi) momentul perfectării

contractului depinde de teoria imparţială.

Teorii

Teoria emisiunii acceptării - contractul se consideră încheiat când destinatarul

ofertei a semnat acceptarea (Japonia, Brazilia);

Teoria expedierii acceptării - contractul se consideră încheiat când acceptarea este

expediată - data poştei (Marea Britanie, SUA, Franţa);

Teoria recepţiei - contractul se consideră încheiat din momentul receptării,

acceptării de către ofertant, adică la momentul în care acceptarea soseşte la sediul

ofertantului (Germania, Belgia);

Teoria informării - consideră contractul încheiat în momentul în care ofertantul ia

efectiv cunoştinţă de acceptare. Această teorie este consacrată în Codul comercial

român, art. 35.

În practică, se aplică o teorie amestecată şi se prezumă că acceptarea a ajuns la

cunoştinţa ofertantului în momentul recepţionării ei.

Există situaţia când acceptarea nu este explicită şi executarea contractului ţine loc

de acceptare. O asemenea acceptare poate avea loc numai în prezenţa a trei condiţii

cumulative:

ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;

ofertantul să nu fi impus un răspuns de acceptare prealabil;

răspunsul prealabil de acceptare să nu fi fost necesar nici după natura contractului.

Locul încheierii contractului

Între prezenţi locul încheierii contractului este locul unde părţile au stat faţă în

faţă, respectiv locul menţionat ca atare în contract.

În cazul contractului încheiat între absenţi, locul contractului depinde de teoria

îmbrăţişată.

În România, locul încheierii contractului este sediul ofertantului, conform teoriei

informării.

8. Oferta de a contracta şi acceptarea ofertei

Oferta este o propunere adresată uneia sau mai multor persoane de a încheia un

contract în anumite condiţii.

Condiţiile ofertei:

să fie fermă (simpla acceptare să ducă la încheierea contractului);

să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;

să fie precisă şi completă;

să nu fie ambiguă.

Oferta poate să provină de la exportator, dar şi de la importator, însă în acest caz

poartă numele de comandă. Ea poate fi revocată până în momentul când aceasta ajunge la

destinatar.

Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală de voinţă prin care destinatarul

ofertei îşi declară adeziunea deplină şi necondiţionată la termenii ofertei.

Condiţiile acceptării:

să fie necondiţionată. Acceptarea condiţionată sau limitată constituie, conform art. 39 din

C. com. un refuz al primei oferte şi are valoare de contraofertă;

să fie neîndoielnică, adică să rezulte din manifestarea de voinţă expresă exteriorizată;

să fie realizată în termenul de valabilitate precizat în ofertă. Dacă acesta nu este precizat

se ia în considerare un termen rezonabil.

Acceptarea poate fi retrasă până la momentul când aceasta ajunge la ofertant.

Acceptarea tardivă nu conduce la încheierea contractului. Totuşi, ofertantul poate primi

acceptarea tardiv (să o considere valabilă) cu condiţia să-1 anunţe pe acceptant de

aceasta.

Importanţa determinării momentului şi locului perfectării contractului de comerţ

internaţional

Momentul încheierii contractului prezintă însemnătate deoarece:

până la momentul perfectării contractului oferta sau acceptarea pot fi retrase;

dacă una din părţi decedează sau devine incapabilă înainte de momentul încheierii

contractului actul nu se mai încheie;

dacă una din părţi decedează sau devine incapabilă după momentul perfectării

contractului actul este valabil;

din momentul încheierii contractului acesta îşi produce efectele;

din momentul încheierii contractului se transmite şi dreptul de proprietate asupra unui

bun individual determinat (de la vânzător la cumpărător);

odată cu transmiterea dreptului de proprietate se transmite şi riscul privind dispariţia

mărfurilor;

din momentul perfectării contractului încep să curgă şi diversele termene, precum

termenul de executare a obligaţiilor şi termenul de prescripţie;

dacă se urmăreşte vânzarea unor bunuri în cantităţi iar oferta este adresată unor persoane,

contractul se va încheia numai cu persoana care a acceptat prima ofertă;

contractul poate fi atacat pe calea acţiunii pauliene numai de creditorii care au avut

creanţe anterioare momentului încheierii contractului;

legea aplicabilă contractului este legea de la momentul încheierii acestuia şi nu o lege

nouă apăruta ulterior;

momentul încheierii contractului determină locul perfectării actului.

Importanţa locului perfectării contractului

dacă părţile nu au ales lex contractus (legea contractului) se va aplica legea de la locul

încheierii contractului;

pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanţele de la locul încheierii

acestuia;

dacă părţile contractante n-au hotărât printr-o convenţie de arbitraj ca litigiile dintre ele să

fie soluţionate pe calea unui arbitraj, organul de jurisdicţie competent să rezolve litigiile

dintre părţi va fi indicat de lege ca cel de la locul încheierii contractului.

9. Conţinutul contractului de comerţ internaţional

Clauze necesare

Contractul trebuie să cuprindă următoarele clauze referitoare la:

identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor;

obiectul contractului;

cantitatea şi calitatea mărfii;

garanţiile privind calitatea, condiţii de ambalare, marcare, transport;

durata contractului;

termenele şi locul de executare a obligaţiilor;

modul de recepţie şi rezolvare a reclamaţiilor pentru lipsuri cantitative sau calitative;

modalităţi şi instrumente de plată;

asigurarea mărfii.

Identificarea şi determinarea mărfii se face prin:

denumirea exactă şi completă pentru a înlătura orice fel de confuzie;

cantitatea mărfurilor se identifică prin folosirea unităţilor de măsură în funcţie de uzanţele

cu privire la măsurile şi greutăţile de pe piaţa clientului importator.

În contract trebuie să se prevadă locul unde va fi determinată cantitatea şi

documentul constatator al cantităţii expediate. Determinarea cantităţii se face, de obicei,

la locul de expediere al mărfii, dar se poate conveni ca determinarea acesteia să se facă la

locul de deschidere. De asemenea se poate conveni să se facă o dublă determinare, la

locul de expediere şi la locul de destinaţie.

Dacă nu se poate stabili cu exactitate cantitatea mărfii, atunci în contract se înscrie

cu o anumită aproximare indicându-se toleranţa admisă (în procente sau unităţi de

măsură):

calitatea mărfii se determină printr-o clauză expresă în contract prin mai multe metode;

descrierea detaliată a caracteristicilor tehnice;

mostre, modele, eşantioane, etaloane (au funcţia de a informa clientul asupra calităţii

mărfii, iar la livrarea acesteia joacă rolul de probe pentru verificarea îndeplinirii

obligaţiilor contractuale cu privire la calitate);

tipuri şi denumiri uzuale (STAS, ISO 9001, ISO 9002);

mărci de fabrică, comerţ sau serviciu;

determinarea cantităţii pe baza vizionării: „văzut şi plăcut”, după degustare;

determinarea calităţii prin utilizarea unei formule sau cauze consacrate: „TQL”.

În ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului cu privire la respectarea condiţiilor

de calitate şi cantitate a mărfii se consideră că el nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală

în următoarele situaţii:

a emis o cantitate mai mare sau mai mică decât cea prevăzută în contract;

a livrat o altă marfa, o altă specie decât cea prevăzută în contract;

marfa nu posedă calităţile necesare pentru utilizare comercială;

în acest caz, cumpărătorul trebuie să anunţe pe vânzător în cel mai scurt timp şi să-1

invite la faţa locului pentru a constata starea mărfii. Cumpărătorul poate cere repararea

deficienţelor cu clauzele contractului, penalizări de întârziere, să ceară rezoluţiunea

contractului cu restituirea prestaţiilor sau numai reducerea preţului proporţional cu

deficienţele constatate.

BAIA MARE

Ambalarea şi marcarea

Trebuie menţionat expres felul acesteia şi dacă aceasta trece sau nu în proprietatea

cumpărătorului, dacă rămâne în proprietatea vânzătorului, termenul de returnare şi cine

suportă cheltuielile operaţiunii.

Retur la preţul ambalajului, în contract se menţionează una din următoarele

clauze:

„NETO” - costul ambalajului este inclus în preţul mărfii:

„NETO + ambalajul” - costul ambalajului este calculat separat de cel al mărfii;

„BRUTO NETO” - ambalajul va fi calculat la preţul unitar al mărfii.

Marcarea va preciza conţinutul, limba şi codul marcajului. Marcajul poate fi

special pentru mărfurile care solicită o manifestare atentă, poate fi original pentru marfa

care rămâne în ambalajul producătorului sau neutru pentru mărfurile al căror ambalaj nu

poartă nici un semn distinctiv care să ateste ţara de origine a mărfii.

Clauze generale

Clauza referitoare la legea aplicabilă;

Clauza compromisorie;

Clauza referitoare la răspunderea contractanţilor şi interpretarea raportului juridic

obligaţional (clauze suspensive, clauza rezolutorie, clauza penală, clauze limitative,

clauze de forţă majoră).

1. Clauza referitoare la legea aplicabilă. Conform cu principiul „lex voluntatis”

părţile sunt libere să stipuleze în contractul lor o clauză prin care să desemneze sistemul

de drept aplicabil contractelor privind aspectele de fond şi efectele acestuia.

Facultatea părţilor de a face o alegere a dreptului decurge din principiul libertăţii

convenţiei.

2. Clauza compromisorie (clauza de arbitraj) este stipulată frecvent în contractele

de comerţ internaţional şi exprimă voinţa comună a părţilor ca în cazul unui eventual

litigiu ce ar apărea între ele, cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic

obligaţional pe calea arbitrajului.

Uneori părţile stabilesc în prealabil o clauză de conciliere amiabilă.

Desigur, nici clauza de arbitraj nici cea de conciliere nu sunt strict necesare în

conţinutul contractului, dar prezenţa lor constituie un element benefic.

3. Clauza referitoare la răspunderea contractanţilor şi interpretarea raportului

juridic obligaţional

Clauzele suspensive amână executarea contractului până la îndeplinirea unor

cerinţe convenite de către părţi, ca de exemplu: plata rambursului, deschiderea creditului,

avalizarea cambiei, obţinerea licenţelor de import sau export, alte autorizaţii.

Clauza rezolutorie permite desfiinţarea retroactivă a contractelor şi repunerea

părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

Clauza penală orice clauză contractuală potrivit căreia debitorul este ţinut să

plătească cu titlu de pedeapsă o sumă de bani ori să îndeplinească el o prestaţie dacă nu

execută sau execută necorespunzător sau întârzie obligaţiile ce îi revin. Clauzele penale

sunt utilizate în contractul de vânzare, prestări servicii, de împrumut, de transport.

Clauze limitative de răspundere. Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile

pot să includă, în contractul pe care îl încheie, stipulaţii prin care să degreveze parţial

răspunderea debitorului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţilor asumate. Se utilizează

în contractul de vânzare-cumpărare, transport, leasing, de împrumut etc.

Clauza de forţă majoră. În cazul în care un eveniment imprevizibil şi

insurmontabil (calamităţi naturale, evenimente social-politice, războaie, greve) intervine

în derularea unui contract, acestea de obicei se suspendă, urmând ca el să continue după

perioada de suspendare în noile condiţii care vor fi negociate între timp.

Dacă părţile nu se învoiesc cu privire la reluarea raporturilor contractuale ele sunt

eliberate, dezlegate de obligaţiile contractuale.

În situaţia apariţiei evenimentului de forţă majoră, partea afectată trebuie să

notifice de urgenţă partenerului intervenţia acestei împrejurări.

Notificarea este necesară pentru ca partenerul să poată lua măsuri în scopul

diminuării prejudiciului pe care îl suferă în lipsa notificării de urgenţă a forţei majore se

datorează despăgubiri în funcţie de paguba suferită.

A. Contractele de vânzare internaţională de mărfuri

Definiţie

Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri este un act juridic prin

care părţile, vânzătorul, pe de o parte, şi cumpărătorul, pe de altă parte, aparţinând unor

state diferite, se obligă să transfere proprietatea unei mărfi în schimbul unui preţ.

Deci, contractul de vânzare-cumpărare de mărfuri este: a) un act comercial şi b)

internaţional implicând - după cum s-a observat în doctrină - „atât criterii juridice, cât şi

criterii economice”.

Caracteristici

Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri are următoarele

caracteristici juridice comune: a) un contract sinalagmatic, bilateral; b) un contract, cu

titlu oneros; c) un contract comutativ.

Dar contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri are caracteristici

juridice specifice cum sunt caracterul comercial şi caracterul internaţional.

Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Viena din 1980

Încă din primul său articol, Convenţia de la Viena precizează că „se aplică

contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care au sedii în state diferite”, convenţia

definind astfel caracterul internaţional al acestor contracte.

Criteriul sediului trebuie cunoscut de către părţi cel mai târziu în momentul

încheierii contractului. Convenţia precizează că „nu se ţine seama de faptul că părţile au

sediu în state diferite, dacă acest fapt nu rezultă nici din contract, nici din tranzacţiile

anterioare între părţi, nici din informaţii furnizate de ele în orice moment anterior

încheierii sau cu ocazia încheierii contractului”.

Statuând că normele Convenţiei se aplică şi în cazul în care normele dreptului

internaţional privat „conduc la aplicarea legii unui stat contractant” se dă o mai mare

întindere sferei de aplicare prin trimiterea la norma de drept internaţional privat a ţării

forului.

Negocierile au dus la concluzia că normele Convenţiei trebuie „să circumscrie

obiectul acesteia” aşa încât să vizeze mărfurile „ce urmează a fi fabricate sau produse”,

deci bunurile viitoare, deoarece aceste bunuri sunt determinate sau nedeterminabile.

Normele Convenţiei nu cârmuiesc vânzările de mărfuri cumpărate pentru

folosinţe personale, familiale sau casnice, în afară de cazul în care vânzătorul, în orice

moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut, sau nu s-a

considerat că ştie că aceste mărfuri sunt cumpărate pentru o astfel de folosinţă”.

În acelaşi timp, normele Convenţiei nu cârmuiesc „vânzările la licitaţii”,

„vânzările de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare”,

„vânzările de valori mobiliare, efecte de comerţ şi monede”, de nave, vapoare,

aeroglisoare şi aeronave, precum şi vânzărilor de electricitate, deoarece sunt supuse -

potrivit sistemelor de drept respective - unor reglementări speciale.

Validitatea contractului, clauzele sale, uzanţele şi efectele pe care contractul poate

să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute nu intră sub incidenţa Regulilor

Uniforme ale Convenţiei.

Normele Convenţiei nu se aplică răspunderii vânzătorului „pentru decese sau

leziuni corporale cauzate oricui de către mărfuri”.

Reprezentanţii statelor participante au evocat pe larg practica naţională în

materie, insistând asupra elaborării unor Reguli Uniforme care să faciliteze schimburile

comerciale internaţionale. Practicile tradiţionale, uzanţele comerciale au fost prezentate

pe larg, demonstrându-se utilitatea lor. În aceste condiţii, au triumfat exigenţele privind

promovarea unor norme care - precizând domeniile supuse uniformizării să respecte

diversitatea, prin luarea în considerare a valenţelor ei în vânzarea internaţională de

mărfuri.

Forma contractului

Convenţia de la Viena stipulează reguli exprese cu privire la forma contractului,

precizând că acesta nu trebuie să fie încheiat nici constatat în scris şi „nu este supus nici

unei alte condiţii de forme”

În baza articolului 29 din Convenţie, un contract „poate fi modificat sau reziliat

prin acordul părţilor”.

Un contract scris care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau

reziliere amiabilă trebuie făcută în scris „nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil

într-o altă formă”.

Proba contractului

Potrivit articolului 11 din Convenţie, contractul „poate fi probat prin orice

mijloace, inclusiv prin martori”.

Încheierea contractului

Momentul încheierii contractului este acela „în care acceptarea unei oferte

produce efecte”.

Convenţia stipulează momentele în care acceptarea îşi produce efectele: a) cel al

recepţiei, când acceptarea parvine ofertantului; b) cel al realizării acordului de voinţă

între părţi; c) cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit.

I. Efectele contractului:

a) Obligaţiile vânzătorului

Obligaţiile vânzătorului sunt 1. predarea mărfii; 2. transmiterea proprietăţii asupra

acesteia şi 3. remiterea documentelor referitoare la marfa.

Predarea mărfii. Obligaţia vânzătorului de predare constă în:

remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;

în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului;

în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care părţile ştiau că se

găseau sau trebuiau fabricate ori produse sau în locul în care vânzătorul avea sediul

în momentul încheierii contractului.

Termenul predării mărfii

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data fixată prin contract, dacă în

contract s-a stabilit o asemenea dată sau data este determinată prin referire la contract.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile în orice moment în cursul perioadei de

timp fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract în afara cazului în care

din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu revine cumpărătorului.

În toate celelalte cazuri, vânzătorul este obligat să predea mărfurile „într-un

termen rezonabil, calculat de la încheierea contractului”.

Termenul predării mărfurilor poate fi determinat (cert) sau determinabil

(indicativ), riguros, ferm, sau simplu. Predarea mărfii - după felul termenului - poate fi

promptă; la termen; imediat ce este gata sau este posibil să fie predată.

Conformitatea mărfii. Vânzătorul este obligat să predea mărfuri a căror cantitate,

calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract.

Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o

cunoştea sau nu se putea să nu o cunoască în momentul încheierii contractului.

Răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate

Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în

momentul transmiterilor riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare

decât ulterior.

În baza Convenţiei, vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate

care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător cu condiţia ca acestea

să fie imputabile neexecutării oricărei obligaţii ce îi revine.

În cazul predării anticipate a mărfii, vânzătorul are dreptul - până la data

prevăzută în contract - să livreze partea sau cantitatea lipsă ori să predea mărfuri noi, care

să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul fie să repare orice lipsă de

conformitate a mărfurilor cu condiţia ca exercitarea acestui drept să nu cauzeze

cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. În acest caz,

cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune - interese, în temeiul prevederilor

Convenţiei.

Obligaţia vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a

unui terţ. Vânzătorul are obligaţia să predea mărfurile de orice drept sau pretenţie a unui

terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.

În cazul în care dreptul invocat de terţ este întemeiat pe un drept de proprietate,

este admisă posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile, dacă ambele părţi au

încheiat contractul în cunoştinţă de cauza.

Vânzătorul nu este ţinut de această obligaţie dacă:

în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore

existenţa dreptului sau a pretenţiei:

dreptul sau pretenţia rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor

tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificaţii analoge furnizate de cumpărător.

Emiterea documentelor referitoare la marfă.

Dacă vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la mărfuri, el este

ţinut să execute această obligaţie la momentul, la locul şi în forma prevăzută în contract.

În cazul în care în contract nu s-a stabilit felul documentaţiei pe care vânzătorul

urma să o predea cumpărătorului şi nici modalitatea şi termenul de predare a acesteia,

vânzătorul are îndatorirea să predea cumpărătorului documentaţia tehnică potrivit

practicii existente în ţara vânzătorului, aşa încât să se asigure folosirea normală a

maşinilor şi utilajelor care au făcut obiectul tranzacţiei comerciale.

b) Obligaţiile cumpărătorului

În contractele de vânzare internaţionale de mărfuri, cumpărătorul are două

obligaţii principale:

să plătească preţul;

să preia mărfurile predate.

Totodată, cumpărătorul are obligaţia de a specifica forma, măsura sau alte

caracteristici ale mărfii, precum şi obligaţia de a conserva mărfurile.

Dacă vânzătorul este obligat să predea marfa în cantitatea şi calitatea stipulate în

contract şi la termenul stabilit, cumpărătorul are drept obligaţie principală „să plătească

preţul convenit”.

Determinarea preţului

Preţul mărfurilor vândute trebuie determinat în contract - în mod expres sau

implicit - sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat.

Părţile au în vedere preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii

contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mărfuri vândute în

împrejurări comparabile.

În cazul în care preţul este stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, greutatea netă

este cea care în caz de îndoială, determină preţul.

Locul plăţii preţului

Dacă cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un loc stabilit el urmează

a fi plătit vânzătorului la sediul acestuia, iar - în cazul în care plata trebuie să se efectueze

contra remiterii mărfurilor sau a documentelor - la locul acestor remiteri.

În cazul în care vânzătorul îşi schimbă domiciliul după încheierea contractului, el

are obligaţia să suporte cheltuielile accesorii plăţii rezultate din această schimbare.

Momentul efectuării plăţii

Dacă cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt moment

determinant, el are obligaţia să plătească în momentul în care vânzătorul îi pune la

dispoziţie mărfurile ori documentele pertinente cu privire la mărfuri.

Preluarea mărfii

Preluarea mărfii este o altă obligaţie la executarea căruia este ţinut cumpărătorul.

Această obligaţie include, pe de o parte, predarea mărfurilor şi, pe de altă parte,

preluarea acestora.

2. Efectele specifice contractului de vânzare internaţională de mărfuri

Contractul de vânzare internaţională de mărfuri produce trei efecte specifice şi

anume, excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi riscurile contractului.

a) Excepţia de neexecutare a contractului

Exceptio non adimpleti contractus se referă la trei situaţii concrete.

O parte poate să amâne executarea obligaţiilor ce îi revin, atunci când rezultă că -

după încheierea contractului cealaltă parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor

sale.

În cazul în care vânzătorul a expediat deja mărfurile când se relevă motivele

enunţate mai sus, el este în măsură să se opună ca mărfurile să fie remise cumpărătorului

chiar dacă acesta deţine un document care îi permite să le obţină.

În situaţia în care partea care amână executarea obligaţiilor sale pentru motivele

menţionate - indiferent dacă o face înainte sau după expedierea mărfurilor - are obligaţia

să adreseze imediat o notificare în acest scop celeilalte părţi şi trebuie să procedeze la

executare dacă cealaltă parte dă garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor sale.

b) Rezoluţiunea contractului

În contractele cu predări succesive, dacă neexecutarea de către o parte a unei

obligaţii privind o predare constituie o contravenţie esenţială la contract în legătură cu

predarea respectivă, cealaltă parte poate declara contractul rezolvit pentru acea predare.

În cazul în care neexecutarea de către o parte a unei obligaţii privind o predare dă

celeilalte părţi motive serioase că se va produce o contravenţie esenţială la contract în

legătură cu obligaţiile viitoare, partea respectivă poate declara contractul rezolvit pentru

viitor, cu condiţia de a o face într-un termen rezonabil.

c) Riscurile contractului

Riscurile contractului se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul

predării mărfii.

Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenite după transferul riscurilor către

cumpărător, nu-1 eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, afară de cazul în

care acestea sunt imputabile vânzătorului.

În cazul în care contractul de vânzare implică un transport al mărfurilor - iar

vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc determinat - riscurile sunt transferate

cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare.

Dacă vânzătorul este ţinut să remită mărfurile transportatorului într-un loc

determinat, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până în momentul în care

mărfurile nu au fost remise transportatorului în locul respectiv.

Riscurile sunt transferate cumpărătorului din momentul în care mărfurile sunt

puse la dispoziţia sa, iar el săvârşeşte o contravenţie la contract prin nepreluarea lor.

În cazul în care lipseşte o stipulaţie contractuală, problema riscurilor contractuale

este guvernată de legea care reglementează contractul (lex contractus), aşa cum

reglementează orice alt efect al acestuia.

Daunele - interese

Daunele - interese cuprind atât pierderea suferită damnum emergens, cât şi lipsa

de câştig - lucrum cessans, pe care a suferit-o cealaltă parte.

La dezdăunări poate fi obligat atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, în raport de

încălcarea săvârşită.

Dacă partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit - după ce a

intrat în posesia mărfurilor este aplicabil preţul curent din momentul intrării în posesie şi

nu preţul curent din motivul declarării rezolvirii. Convenţia precizează că preţul curent

este cel al locului unde ar trebui făcută predarea mărfurilor sau - în lipsă de preţ curent în

acel loc - preţul curent practicat într-un alt loc, care în mod rezonabil, poate fi considerat

drept loc de referinţă, avându-se în vedere diferenţele la cheltuielile de transport ale

mărfurilor.

Convenţia precizează că, în toate cazurile, partea care invocă încălcarea

contractului trebuie să ia măsurile rezonabile - având în vedere împrejurările date - pentru

a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al contravenţiei la contract. În

cazul în care partea care invocă contravenţia la contract neglijează să ia măsuri pentru a

limita pierderea, partea în culpă este îndrituită să ceară o reducere a daunelor-interese

egală cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată prin măsurile respective.

Dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are

dreptul la dobânzi asupra acestei sume, fără a prejudicia asupra daunelor-interese pe care

este îndreptăţită să le solicite în temeiul prevederilor Convenţiei.

Exonerarea

Efectul exonerator de răspundere în cazul forţei majore se întinde numai pe

„timpul duratei împiedicării”. Obligaţia părţii care nu a executat este de a avertiza

cealaltă parte despre piedica şi efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare.

În baza Convenţiei, exonerarea de răspundere a uneia dintre părţi nu împiedică

cealaltă parte „să-şi exercite toate drepturile sale, altele decât cel de a obţine daune-

interese”.

Conservarea mărfurilor

Îndatorirea de a conserva mărfurile este, în principiu, comună ambelor părţi.

Potrivit Convenţiei, partea care este ţinută să ia măsuri pentru conservarea

mărfurilor poate să le depoziteze în magaziile unui terţ pe cheltuiala celeilalte părţi cu

condiţia ca aceste cheltuieli ce ar rezulta din depozitare „să nu fie nerezonabilă”.

Vânzarea prin burse şi licitaţii

i. Vânzarea prin bursă

Principalele funcţiuni ale burselor

Una din cele mai importante funcţiuni îndeplinite de burse o constituie aceea de

piaţă principală de mărfuri şi valori. Bursele reprezintă un loc de întâlnire a intereselor

comercianţilor, care îşi mijlocesc afacerile pe baza cererii şi ofertei.

O altă funcţiune majoră a burselor o constituie influenţarea nivelului preţurilor şi

formarea acestora la nivel mondial.

Bursele facilitează acoperirea din timp a nevoilor de materii prime, contribuind la

încheierea rapidă a tranzacţiilor. O funcţiune deosebit de utilă îndeplinesc bursele în

domeniul informării comercianţilor.

Bursele exercită constant o funcţiune de stimulare şi realizare a operaţiunilor

speculative.

Clasificarea burselor

Bursele sunt acele instituţii unde se negociază, se vând şi se cumpără anumite

valori mobiliare sau mărfuri.

Bursele se clasifică după:

obiectul de activitate;

forma de organizare;

modalităţile de admitere a participanţilor;

varietatea tranzacţiilor.

În raport de varietatea tranzacţiilor, bursele sunt generale care se ocupă de

negocierea mărfurilor şi hârtiilor de valoare, şi burse specializate, care se ocupă de

tranzacţionarea unor grupe de mărfuri, a anumitor produse şi valori.

În raport de obiectul lor, bursele se clasifică în:

burse de valori mobiliare;

burse de mărfuri.

Bursele de valori mobiliare

Pe piaţa valorilor mobiliare, bursa efectuează mai multe operaţiuni care îi definesc

activitatea şi o caracterizează ca instituţie. Astfel negocierile se desfăşoară în mod liber.

Vânzătorii şi cumpărătorii nu se cunosc; cei care deţin titlurile cumpără în scopul de a

revinde pentru a câştiga din diferenţa de preţ. Suntem în prezenta unor operaţii de

speculă.

Anumite valori n-au cote la bursă, negociindu-se în afara acesteia. Pentru aceste

valori se formează şi se practică un curs - fără cotă la bursă.

Cei care intermediază operaţiunile la bursă sunt agenţii de schimb. Ei au calitatea

de comercianţi şi deţin exclusivitatea operaţiunilor. Operaţiunile efectuate de agenţii de

schimb sunt:

de curtaj;

de comision.

Una dintre cele mai importante obligaţii ale agenţilor de schimb o reprezintă

păstrarea secretului cu privire la persoanele pentru care acţionează garantând clienţilor

executarea operaţiunii pe care o intermediază.

Cursul la bursă este preţul pe care îl atinge o valoare mobiliară în timpul unei

şedinţe.

Bursele de mărfuri

Bursele de mărfuri sunt cunoscute şi sub denumirea de burse de comerţ

constituind un barometru al evoluţiei preţurilor mondiale ale mărfurilor în diferite etape.

Operaţiunile efectuate la bursele de mărfuri sunt reale sau speculative, făcându-se

întotdeauna la termen.

ii. Vânzarea prin licitaţie

Conceptul şi funcţiile licitaţiilor.

Licitaţiile sunt vânzările către cei care oferă preţul cel mai mare, respectiv

cumpărările de la cei care solicită preţul cel mai mic pentru marfa scoasă la vânzare.

Licitaţiile internaţionale reprezintă o piaţă specială, concentrând cererea şi oferta

asupra unor mărfuri netipizate.

Principalele tipuri de licitaţii.

Licitaţiile se clasifică în raport de modul de organizare; în raport de caracterul lor;

în raport de obiceiul lor. De asemenea, licitaţiile sunt întemeiate pe preţuri crescătoare şi

pe preţuri descrescătoare. Licitaţiile sunt deschise (publice) şi închise, în sensul că la ele

participă numai anumite firme.

Licitaţii întemeiate pe preţuri crescătoare şi licitaţii întemeiate pe preţuri

descrescătoare.

În cazul licitaţiilor întemeiate pe preţuri crescătoare, licitatorul comunică preţul

nominal de începere a licitării. Participanţii la licitaţie ridică acest preţ, ultimul - care a

oferit preţul cel mai mare - adjudecându-şi marfa.

Dacă preţul oferit de ultimul cumpărător nu satisface pe vânzător, acesta are

posibilitatea să-şi retragă marfa de la licitaţie, supunând-o din nou licitării, după ce au

fost licitate celelalte mărfuri.

În cazul licitaţiilor bazate pe preţuri descrescătoare, după ce licitatorul comunică

preţul maxim de la care se porneşte, anunţă preţuri din ce în ce mai mici, până în

momentul în care un participant la licitaţie oferă ultimul preţ anunţat. Acestui cumpărător

îi este adjudecată marfa potrivit procedurii licitaţiei respective.

Licitaţiile deschise (publice) şi licitaţiile închise

Licitaţiile deschise (publice) sunt acelea la care poate participa oricine, adică orice

firmă interesată să obţină marfa care face obiectul lichidării.

Licitaţiile închise sunt acelea la care sunt chemate să participe numai anumite

firme.

Proceduri practicate în licitaţiile internaţionale. Procedura numită brokeraj constă

în prezentarea ofertelor prin intermediul unor firme din ţara unde se organizează

licitaţia.

Oferta de participare la licitaţie trebuie făcută, în baza unei anumite proceduri: a)

completarea unor formulare pe care ofertantul le obţine contra cost; b) sumele plătite

pentru formulare nu se înapoiază, în cazul în care nu se încheie tranzacţia; c) ofertele

trebuie prezentate într-un anumit termen; d) ofertantul trebuie să depună o garanţie, care -

de regulă - se ridică până la 10% din valoarea ofertei. Ofertantul pierde garanţia dacă nu

transmite comanda la termenul fixat. Acelor ofertanţi care nu au primit comenzi,

neadjudecându-li-se marfa, li se înapoiază garanţia la termenul stipulat în „condiţiile

licitaţiei”.

O altă regulă procedurală importantă priveşte obligaţia ca - în ziua şi la ora

stabilite, în prezenţa părţilor.

Procedural, licitaţia se încheie prin adjudecarea mărfii, utilajelor, obiectivului

economic, acelui participant care a făcut cea mai bună ofertă şi care - în acest mod - a

câştigat licitaţia. În urma adjudecării mărfii, aceasta este remisă clientului.

B. Contractul internaţional de leasing

Leasingul este o operaţiune juridică complexă prin care o persoană denumită

finanţator şi care este o societate specializată de leasing, de regulă, cumpără un bun de la

o altă persoană (vânzător) - furnizorul bunului - cu scopul de a închiria acest bun unei a

treia persoane numită utilizator, care la sfârşitul perioadei de locaţiune are posibilitatea de

a opta între mai multe soluţii juridice. Din definiţie rezultă următoarele idei:

1. părţile la operaţiunea de leasing sunt: a) vânzătorul (furnizorul bunului); b)

finanţatorul care, de regulă, este o societate specializată de leasing; c) utilizatorul,

persoana căreia bunul cumpărat de finanţator i se închiriază.

Leasing-ul nu este un contract ci o operaţiune juridică complexă care implică cel

puţin următoarele trei operaţiuni contractuale principale:

un contract de vânzare-cumpărare care se încheie între furnizorul bunului şi finanţator;

un contract de închiriere care este operaţiunea contractuală principală;

opţiunile utilizatorului la sfârşitul perioadei de locaţiune care implică mai multe

posibilităţi juridice.

Legea aplicabilă

Contractul internaţional de leasing va trebui să prevadă cărei legislaţii îi va reveni

misiunea să guverneze raporturile dintre părţi şi care va fi instanţa competentă în caz de

litigiu.

O asemenea clauză este permisă şi de legea română privind raporturile de drept

internaţional privat - Legea nr.105/1992 -, care prin art.73. dă posibilitatea contractanţilor

ca, de comun acord, să aleagă legea competentă în contract. Părţile convin să desemneze

în contract ca autorităţile şi legislaţia statului unuia dintre contractanţi să fie competente

în soluţionarea oricăror litigii. Este posibil, de asemenea, ca părţile să opteze pentru o altă

soluţie, desemnând o altă autoritate judecătorească şi o altă legislaţie. De multe ori sunt

preferate curţile de arbitraj, fie cele de pe lângă camerele de comerţ şi industrie naţionale,

fie cea de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, UNCITRAL.

În 1965 a fost instituit Centrul Internaţional pentru reglementarea diferendelor

legate de investiţii (ICSID), care este un mecanism specializat pentru litigiile

internaţionale referitoare la investiţii. Centrul funcţionează, în baza unei convenţii

semnate de 139 de state, din care 126 sunt membre ICSID. Dacă părţile provin din state

care au încheiat între ele acorduri de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor,

atunci părţile vor ţine seama şi de prevederile referitoare la soluţionarea litigiilor cuprinse

în aceste acorduri bilaterale.

Convenţia UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional

La 28 mai 1988, s-a încheiat la Ottawa, Convenţia UNIDROIT asupra

Leasingului Financiar Internaţional. În preambulul Convenţiei, se arată că raţiunile pentru

care statele părţi au înţeles să încheie această convenţie sunt:

importanţa eliminării anumitor impedimente juridice din calea leasingului financiar

internaţional pentru echipamente şi menţinerea echilibrului pentru interesele diferitelor

părţii implicate în tranzacţie;

necesitatea de a da leasingului financiar internaţional mai multă accesibilitate;

regimurile juridice care guvernează contractul tradiţional de închiriere trebuie să fie

adaptate relaţiilor tripartite caracteristice care apar în cadrul operaţiunilor de leasing

financiar;

utilitatea stabilirii anumitor reguli uniforme legate în principal de aspectul dreptului

comercial şi civil al operaţiunilor de leasing financiar internaţional.

În conformitate cu art. 4, Convenţia guvernează operaţiunile de leasing financiar

referitoare la toate echipamentele, cu excepţia acelora care trebuie să fie utilizate în

principal de către locatar cu titlu personal familial sau casnic.

În ceea ce priveşte subiectele contractului de leasing Convenţia se aplică atunci

când locatorul şi locatarul au sediul în state contractante sau atunci atât contractul de

furnizare şi contractul de leasing sunt guvernate de legea statului contractant.

Convenţia consacră principalele drepturi şi obligaţii pe care le au părţile, în

virtutea unui contract de leasing. Prevederile Convenţiei au caracter de regulă, ele

aplicându-se tuturor contractelor de leasing, dacă prin acestea nu s-a renunţat în mod

expres la beneficiul Convenţiei. Art. 5 alin. 2 arată care sunt clauzele obligatorii de la

care nu se poate deroga, la fel şi art. 8 alin. 3 privitor la garanţia pentru evicţiune.

Prevederile generale ale Convenţiei referitoare la descrierea operaţiunilor de

leasing, la obligaţiile părţilor, la opozabilitatea drepturilor ori la sancţiunile posibile, se

suprapun în mare măsură prevederilor corespondente din Ordonanţa nr. 51/1997.

Convenţia instituie numai cadrul juridic pe baza căruia să se deruleze operaţiunile

de leasing şi să se soluţioneze litigiile apărute, lăsând pe seama “dreptului comun”

determinarea instanţelor competente de soluţionare a litigiilor.

În situaţia în care părţile contractante doresc să beneficieze de posibilitatea ca

eventualele litigii să fie soluţionate prin arbitraj, ele trebuie să încheie separat o convenţie

în acest sens, ori să introducă în contract o clauză compromisorie. Deşi clauza

compromisorie poate fi inserată în contractul internaţional de leasing, ea este o convenţie

de sine stătătoare.

Pentru a evita riscurile decurgând din fluctuaţiile monetare, părţile unui contract

internaţional de leasing pot introduce între clauzele contractuale o clauză de

impreviziune, ori un pact de menţinere a valorii. Asemenea clauze nu se referă decât la

prestaţiile monetare. Astfel, societatea de leasing îşi rezervă dreptul de-a indexa

redevenţele datorate de utilizator în concordanţă cu fluctuaţia monedei în care se

efectuează plăţile.

De asemenea, conform clauzei de impreviziune, situaţie în care obligaţiile unei

părţi devin imposibil de executat, ori executarea lor ar duce la falimentarea părţii,

contractul va înceta. O asemenea posibilitate este recunoscută numai atunci când situaţia

extraordinară a contractantului este cauzată de un factor extern şi independent de voinţa

acestuia. Se reţin în acest sens crize economice şi sociale, greve, etc. Această clauză nu se

identifică cu un pact de nerăspundere; aşa cum am văzut, în contractul de leasing,

utilizatorul răspunde pentru distrugerea bunului, în mod obiectiv chiar şi în caz de

cutremur, greve politice şi de forţă majoră.

Dacă ulterior angajării unor acorduri preliminarii cu furnizorul de bunuri,

beneficiarul primeşte o ofertă din partea altui furnizor, însă în condiţii mai favorabile,

beneficiarul se poate prevala de avantajul “clauzei de oferte concurente”. Clauza de

ofertă concurentă este o convenţie distinctă ce poate fi înscrisă într-un contract ori poate

fi semnată separat la începutul negocierilor contractuale. Clauza de ofertă concurentă dă

posibilitatea părţii care a primit o asemenea ofertă mai favorabilă de a cere celeilalte părţi

reconsiderarea înţelegerilor anterioare şi modificarea condiţiilor contractuale. Într-o

asemenea situaţie, cealaltă parte poate accepta modificarea contractului, ori poate cere

rezilierea lui.

C. Contractele de intermediere în comerţul internaţional

1. Contractul de mandat comercial

Definirea mandatului comercial; principalele caracteristici

Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă

către o altă persoană, mandant, să îndeplinească anumite sarcini şi în contul acestuia.

Trăsăturile caracteristice ale mandatului:

reprezentarea - în cazul mandatului comercial este de natura acestuia şi nu de esenţa lui;

mandatul comercial este, în toate cazurile, un contract cu titlu oneros;

mandatul comercial are caracter convenţional părţile fiind în măsură să stabilească

limitele lui;

revocarea acestui mandat se poate face numai pentru motive temeinice.

Mandatul şi mandatarul

Raporturile dintre mandant (comitent) şi mandatar, drepturile şi obligaţiile

fiecăruia, puterile şi răspunderile pe care le au ţin de substanţa (conţinutul) contractului

de mandat comercial.

Mandatarul acţionează pe baza instrucţiunilor primite de la mandant. În cazul în

care mandatarul “nu se conformă instrucţiunilor primite de la mandant răspunde de

daune-interese”.

De asemenea este răspunzător de stricăciunile lucrurilor ce-i sunt încredinţate spre

păstrare, afară de cele „provenite din caz fortuit, forţă, majoră, din viciu sau chiar natura

lor”.

Potrivit legii, mandantul este dator să procure mandatarului mijloacele necesare

pentru îndeplinirea mandatului - afară numai dacă nu există convenţie contrarie. Pentru

tot ce i se datorează din executarea mandatului său şi chiar pentru retribuţia sa :

mandatarul „are un privilegiu special”, care se exercită asupra lucrurilor mandatului „pe

care mandatarul le deţine pentru executarea mandatului” sau care se găsesc la dispoziţia

sa, în magazinele sale sau în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin

posesie legitimă a poliţei de încărcare sau a scrisorii de cărat ce „i s-au expediat”.

Dacă executarea mandatului este întreruptă prin moartea mandantului sau a

mandatarului „retribuirea acestuia din urmă se va determina după ceea ce s-a executat, în

proporţie cu ceea ce s-ar fi datorat pentru completa executare a mandatului”.

Agentul, reprezentantul, curierul

Agentul este acel intermediar care a fost împuternicit să mijlocească în străinătate

închiderea şi derularea afacerilor comerciale. El desfăşoară o activitate „independentă, cu

caracter profesional şi de durată”. Agentul poate să acţioneze ca un mandatar cu sau fără

reprezentare. Dacă este mandatar cu reprezentare, el este în măsură să negocieze

tranzacţii şi să încheie operaţiuni comerciale. În cazul în care agentul este simplu

mandatar, el poate doar să transmită ofertele şi comenzile primite mandantului.

Reprezentantul este un agent care încheie acte juridice cu terţii - în numele altei

persoane - numită reprezentat. În operaţiunile comerciale, firma producătoare sau firma

comercială, îi “încredinţează reprezentantului sarcina să desfacă produsele sale.

Reprezentantul poate efectua mai multe operaţiuni comerciale şi poate închiria mijloace

de transport; poate organiza service-ul; poate rezolva reclamaţiile clienţilor.

Curierul intermediază încheierea contractelor, punând în legătură cei doi

parteneri. Potrivit mandatului său, curtierul nu încheie contractul, ci constată perfectarea

sa. Curierul nu poate, în nici un caz, să negocieze pentru el însuşi; el nu este nici

vânzător, nici cumpărător al mărfurilor care fac obiectul tranzacţiei.

Atât agentul, cât şi reprezentantul şi curierul îndeplinesc un mandat din partea

mandantului (comitentului), în baza unui contract de mandat comercial cu clauze

adecvate tranzacţiei comerciale respective.

Revocarea mandatului

Revocarea mandatului comercial poate avea loc numai pentru motive întemeiate.

În cazul mandatului comercial, partea care a cerut rezilierea contractului are

obligaţia să probeze (să facă dovada) motivelor serioase, care l-ar putea exonera de

răspunderea contractuală.

2. Contractul comercial de comision

Definirea contractului comercial de comision

Prin comision se înţelege un contract prin care o persoană, numită comisionar, se

obligă - din însărcinarea altei persoane, numită comitent - să efectueze operaţiuni

comerciale încheind acte juridice

Comitentul şi comisionarul

Legea comercială precizează că „între comitent şi comisionar există aceleaşi

drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar”.

Comisionarul „este direct obligat, către persoana cu care a contractat”, ca şi cum

„afacerea ar fi fost a sa proprie”. Comitentul nu are acţiune „în contra persoanelor cu care

a contractat comisionarul” şi nici acestea „nu au vreo acţiune în contra comitentului”.

Obligaţia comisionarului este să ţină lucrările diferiţilor comitenţi. Totodată, el

trebuie să aibă în registrele sale „partidă deosebită pentru fiecare acţiune”.

Toate operaţiunile pe care le-a efectuat comisionarul „cu violarea mandatului sau

peste limitele sale rămân în sarcina sa”.

În cazul în care comisionarul - fără autorizaţia comitentului - face înaintări de

bani, vânzări sau alte operaţiuni pe credit, „îşi ia asupra şi orice răspundere”, iar

comitentul „îi poate cere plată întârziată a creditelor făcute cerându-i interesele şi

foloasele ce ar rezulta din această”.

Comisionarul care vinde pe datorie „este dator să arate comitentului, în scrisoarea

de aviz, persoana cumpărătorului şi termenul acordat”.

Legea comercială precizează că pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către

persoanele cu care a contractat „comisionarul nu este răspunzător”, în afara cazului în

care există o convenţie contrarie.

3. Contractul de agency

Definirea contractului de agency

Prin contractul de agency se înţelege acel raport de intermediere în care o

persoană, numită agent, se obligă să acţioneze în contul unei alte persoane, numită

principal.

Părţi în acest contract sunt:

agentul, pe de o parte, care îndeplineşte funcţiile mandatarului sau comisionarului din

contractele de mandat şi de comision;

principalul, pe de altă parte, care îndeplineşte funcţiile mandantului sau comitentului din

contractele de mandat şi de comision.

Principalul şi agentul

Principalul sau patronul este cel care realizează intermedierea, stabilind termenii

şi modalităţile încheierii şi derulării tranzacţiilor comerciale.

Agentul este o persoană care îndeplineşte acte juridice sau prestaţii comerciale sub

controlul principalului. Obligaţia agentului este să acţioneze cu bună credinţă potrivit

promisiunii făcute.

Principalul (patronul), este obligat să furnizeze agentului toate informaţiile

necesare pentru ca tranzacţia să se deruleze cu succes. Principalul este dator, totodată, să

acorde agentului retribuţia ce i se cuvine pentru serviciile prestate. Întreaga activitate a

agentului se desfăşoară în conformitate cu împuternicirea dată de principal, care îi

stabileşte coordonatele mandatului şi limitele sale.

Rolul broker-ului şi a factorului

Brokerii şi factorii sunt agenţii comerciali care lucrează în baza contractului de

agency.

Ca reprezentant al principalului, broker-ul încheie afaceri comerciale, fără a

deţine în posesia şi sub controlul său bunurile negociate. Cea mai importantă misiune a

brokerilor este să asigure desfacerea mărfurilor puse la dispoziţie de principali, fiind

socotiţi foarte eficienţi în relaţia dintre exportator şi importator.

Factorul - la fel ca şi comisionarul - este un intermediar care lucrează în nume

propriu. Asupra bunurilor încredinţate spre vânzare de către principal, factorul are un

drept de posesie şi de control.

D. Contractele de concesiune în comerţul internaţional

1. Contractul de concesiune exclusivă

Contractul de concesiune exclusivă este acea operaţiune comercială prin care o

persoană, numită concedent, vinde mărfuri unei alte persoane, numită concesionar, care

le revinde clienţilor săi.

Părţile contractului sunt:

concedentul;

concesionarul.

Dacă concedentul are o singură calitate - aceea de vânzător, concesionarul are o

dublă calitate - aceea de cumpărător şi de vânzător de fapt, de revânzător, deoarece, după

ce concedentul i-a vândut marfa, el o revinde clientelei sale.

Avantajele contractului de concesiune exclusivă

Contractul de concesiune exclusivă oferă avantaje atât concedentului, cât şi

concesionarului. Primului i se oferă o piaţă de desfacere pentru produsele sale; celuilalt i

se oferă marfa pe care o solicită clientela sa.

Efectele contractului

Concedentul şi concesionarul au interes să-şi elaboreze o strategie comercială

comună pentru cucerirea pieţei şi desfacerea mărfurilor.

Astfel concedentul are obligaţia să-i asigure concesionarului aprovizionarea - la

termenele şi în condiţiile cuvenite - cu acele mărfuri pe care i le solicită clientela sa.

Concesionarul este obligat să revândă mărfurile cumpărate de la concedent, fără

a-i face concurenţă acestuia, vânzând produse similare achiziţionate de la alţi producători.

Concesionarul poate fi obligat - prin contract - să facă publicitatea cuvenită

produselor respective şi să asigure vânzarea într-un ritm convenit de ambele părţi.

Concesiunea poate include şi un contract de depozit prin care concesionarul se

obligă să: a) conserve mărfurile; b) să le restituie la termenele stipulate în contract.

Printr-o operaţiune de concesionare diferenţa dintre preţul de cumpărare şi preţul

de vânzare revine concesionarului.

De regulă, durata concesiunii este de un an.

Expirarea termenului şi rezilierea lui. Reînnoirea contractului

La expirarea termenului pentru care a fost încheiat sau prin reziliere, contractul de

concesiune exclusivă încetează.

În practica comercială, contractul de concesiune exclusivă este adesea reînnoit,

concedentul şi concesionarul asigurându-şi, în acest fel, continuarea afacerii pe o nouă

perioadă sau pe mai multe perioade succesive de timp.

Refuzul de înnoire a contractului se sancţionează numai în cazul în care se

constată un abuz de drept.

Dacă contractul nu a fost reînnoit, concesiunea poate să fie încredinţată unei alte

persoane, un nou concesionar putând prelua afacerea.

2. Contractul de franchising

Contractul comercial de franchising - fiind un contract de concesiune - are

elemente comune tuturor contractelor de acest gen, dar şi elemente specifice, care sunt de

natură să-1 individualizeze.

Apariţia contractului de franchising. Trăsături distinctive

Prin operaţiunea comercială de franchising, o persoană numită franchisor, acordă

unei alte persoane, numită franchisee, concesiunea unei mărci, odată cu mijloacele

necesare pentru a comercializa marfa sau serviciul.

La raporturile contractuale participă:

franchisorul sau concendentul;

franchisee-ul, care este concensionarul.

În operaţiunile de franchising, activitatea pe care o desfăşoară franchisee-ul se

află sub controlul permanent al franchisor-ului.

Avantajele contractului de franchising

Avantajul franchisor-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o

piaţă externă.

În acelaşi timp franchisor-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni de

extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii.

Valorificând cu pricepere mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-

ul îşi poate asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale.

Efectele contractului

Prin contractul de franchising, o parte, producătorul sau prestatorul de servicii, se

obligă să concesioneze unei alte persoane marca sa de fabrică sau de serviciu.

Franchisor-ul cedează concesionarului un proces de fabricaţie şi de distribuţie a

unei mărfi (a unui produs) sau a unui serviciu. Acesta este efectul juridic principal al

contractului, care face chiar obiectul acestui tip de contract.

Franchisor-ul este obligat, totodată, să asigure rentabilitatea investiţiilor şi să

supravegheze activitatea comercială a concesionarului.

Franchisee-ul are obligaţia să plătească concendentului o taxă de intrare pentru

admiterea în afacere şi o redevenţă, calculată în procente sau într-o cotă fixă, luându-se în

considerare desfacerile realizate.

Ca efect al concesiunii, franchisee-ul acţionează în numele mărcii ori în baza unei

formule de proprietate a franchisor-ului.

Franchisee-ul este obligat să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura

derularea în bune condiţiuni a operaţiunii comerciale. El este obligat, în acelaşi timp, să

finanţeze investiţiile care sunt necesare pentru a garanta eficienţa tranzacţiei.

Expirarea termenului şi rezilierea contractului. Reînnoirea contractului

Contractul de franchising încetează prin expirarea termenului sau prin reziliere.

Prin natura şi specificul său, contractul de franchising poate fi încheiat pe durate

diferite.

În cazul contractului de franchising - dacă nu sunt îndeplinite obligaţiile stipulate

- rezilierea operează de plin drept.

Părţile contractuale au posibilitatea să hotărască reînnoirea contractului, la

expirarea termenului pentru care a fost încheiat.

E. Contractele de licenţă, de know-how şi de consulting-engineering în comerţul

internaţional

1. Contractul de licenţă

Caracteristicile contractului de licenţă:

licenţa este un contract intuitu personae.

licenţa este un contract incensibil;

contractul de licenţă are ca, obiect autorizarea sau acordarea dreptului licenţiatului de a

folosi licenţa,

contractul de licenţă este consacrat prin legi speciale în diferite sisteme de drept.

Definiţie. Prin contractul de licenţă înţelegem transmiterea de către titularul unui

brevet, numit licenţiator, a dreptului de folosinţă al unei invenţii sau inovaţii unui

beneficiar, numit licenţiat.

Avantajele contractului de licenţă

Licenţiatul - încheind contractul de licenţă beneficiază de:

pătrunderea cu mai multă uşurinţă pe pieţele de desfacere, printr-o valorificare inteligentă

a avantajelor pe care i le conferă invenţia sau inovaţia respectivă în ridicarea calităţii

produselor şi prezentarea pe piaţa externă a unor produse căutate şi apreciate;

obţinerea de participaţii la beneficiile obiectivelor realizate;

stimularea exporturilor de utilaje, maşini şi materii prime;

înlăturarea concurenţei;

evitarea barierelor vamale şi a măsurilor restrictive cu caracter netarifar etc.

Licenţiatorul - încheind contractul de licenţă - se bucură de unele avantaje, între

care:

satisfacţia de a vedea produsul inteligenţei sale, utilizat în sensul înmagazinării invenţiei

sau inovaţiei sale în perfecţionarea unui produs, în îmbunătăţirea unui serviciu etc.;

contribuţia la progresul tehnic şi uman, prin obţinerea unor mărfuri mai bune cu un efort

uman mai mic;

aportul la sporirea exporturilor şi reducerea importurilor la produsele care - prin invenţiile

şi inovaţiile respective - au devenit mai competitive.

Formele contractului de licenţă

În raport de drepturile conferite prin contract, acestea pot fi:

de licenţă exclusivă;

de licenţă neexclusivă.

În cazul licenţei exclusive, licenţiatorul renunţă la dreptul său de a mai acorda alte

licenţe. Licenţele exclusive pot fi nelimitate sau depline ori limitate. Astfel în contract pot

fi incluse clauze privind limitarea: 1. perioadei de timp; 2. modului de aplicare a

invenţiei; 3. obiectului contractului.

Efectele contractului

Licenţiatorul are obligaţia să asigure beneficiarului valorificarea în cele mai bune

condiţii a invenţiei care face obiectul acestuia.

Folosirea invenţiei trebuie să fie în conformitate cu condiţiile stipulate în contract.

Licenţiatul este obligat să respecte aceste condiţii, bucurându-se de cooperarea

licenţiatorului.

Licenţiatul trebuie să plătească preţul convenit în contract pentru folosirea licenţei.

Modalităţile de plată sunt diferite: printr-o sumă globală iniţială; printr-un procent sau

prin sume suplimentare prin care să se compenseze diferenţele.

Dacă obligaţiile contractuale nu sunt respectate, partea care a fost prejudiciată

poate cere daune-interese sau chiar anularea contractului.

Contractul încetează la expirarea duratei stipulate de părţi sau la intrarea licenţei

în circuitul liberei concurenţe.

2. Contractul de know-how

Definirea şi caracterizarea contractului de know-how

Prin contractul de know-how se înţelege operaţiunea de transmitere de la furnizor

la beneficiar a unor cunoştinţe tehnice, a unor informaţii şi documentaţii, inclusiv a unor

procedee şi tehnologii complexe, potrivit termenelor şi condiţiilor convenite de părţi.

Know-how-ul se caracterizează prin:

noutatea cunoştinţelor, a căror valoare este concretizată în rezultatele obţinute;

natura confidenţială a cunoştinţelor, în sensul că orice persoană căreia i s-a adus la

cunoştinţă un know-how secret se angajează implicit să respecte acest caracter;

dinamismul operaţiuni;

complexitatea elementelor componente.

Clasificarea contractelor de know-how

Contractele know-how se clasifică în funcţie de:

complexitatea operaţiuni;

interferarea cu alte operaţiuni.

În funcţie de complexitatea operaţiunilor de efectuat sunt:

contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu termic determinat, prin acte

simple;

contracte având acelaşi obiect, transferat prin acte complexe şi succesive;

contracte prin care se transferă procedee tehnice sau produse rezultate din cercetări

proprii.

În funcţie de gradul de interferare cu alte operaţiuni sunt:

contracte de know-how pur;

contracte de know-how combinat;

contracte de know-how complementar.

Efectele contractului

Prin contract, furnizorul sau transmiţătorul trebuie să transmită anumite

cunoştinţe tehnice. El este, totodată, obligat să acorde beneficiarului:

asistenţă tehnică;

dreptul de a utiliza marca sa de fabrică;

dreptul de folosinţă exclusivă a procedeului tehnic respectiv sau a cunoştinţelor care fac

obiectul transferului;

garanţii că prin aplicarea procedeului sau cunoştinţelor transferate se vor obţine

rezultatele scontate.

Prin contract, beneficiarul sau dobânditorul este obligat:

să plătească preţul;

să respecte angajamentul privind confidenţialitatea;

să menţină calitatea produselor obţinute.

Know-how-ul poate fi plătit în bani, în produse sau în cunoştinţe tehnice.

Cele două părţi pot conveni să se informeze cu privire la modificările aduse

obiectului contractului.

La expirarea termenului stipulat în contract, procedeul tehnologic - care a făcut

obiectul transferului - intră în domeniul public. Ca urmare, fiecare parte are dreptul

neexclusiv de a continua să folosească liber şi gratuit: 1. cunoştinţele; 2. informaţiile; 3.

Documentaţiile pe care părţile le-au transmis pe durata contractului.

În unele contracte de know-how, părţile convin şi stipulează clauze în baza cărora

- la expirarea termenului contractului - beneficiarul nu mai are dreptul să folosească

procedeul tehnologic, cunoştinţele, informaţiile sau documentaţia care au făcut obiectul

transferului.

Părţile pot conveni, de asemenea, clauze şi cu privire la interdicţia de transmitere

de către beneficiar a secretului de fabricaţie încredinţat prin contract. Cu toate că know-

how-ul nu beneficiază de statutul juridic al brevetelor, se bucură de protecţie juridică,

partea vătămată putând recurge la acţiune în concurenţă neloială sau la alte mijloace

legale, puse la dispoziţia sa.

CAPITOLUL VIII

TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Definiţie

Titlurile de credit sunt acele înscrisuri sau documente care dau dreptul titularului

să exercite, la scadenţă, dreptul menţionat în cuprinsul său.

Principalele trăsături caracteristice

Titlurile de credit încorporează un drept de creanţă, conferă certitudine dreptului

de creanţă şi, totodată, conferă autonomie creanţei faţă de raportul fundamental.

Caracterul constructiv

Documentul care dă expresie titlului de credit are un caracter constitutiv, în

sensul că „dreptul pe care îl exprimă este încorporat în titlu”.

Dreptul nu poate fi exercitat, modificat, transmis sau realizat independent de

documentul constatator, care reprezintă chiar actul constitutiv al dreptului conferit.

Caracterul literal

Titlul de credit are un caracter literal, în sensul că întinderea - volumul şi natura -

dreptului pe care îl specifică, precum şi a obligaţiei corelative „sunt determinate în mod

exclusiv prin menţiunile din document”.

Conţinutul titlului nu poate fi modificat, interpretat sau combătut prin alte

mijloace de dovadă, ceea ce conferă un drept cert posesorului titlului de credit.

Caracterul autonom

Dreptul înscris în titlu de credit are un caracter autonom, în sensul că posesorul

legitim al acestuia „deţine calitatea invulnerabilă de a beneficia de dreptul respectiv”.

Emitentul titlului este obligat exclusiv în virtutea semnării titlului.

Caracterul negociabil

Titlurile de credit au un caracter negociabil, în sensul că ele sunt transmisibile şi,

deci, circulă din punct de vedere juridic.

Transmiterea titlurilor se poate face prin simpla predare materială a documentului

de către posesorul legitim altei persoane, fie prin gir, fie prin cesiune.

Caracterul complex

Titlurile de credit au un caracter complex, în sensul că această noţiune cuprinde

trei mari categorii de documente: titlu reprezentativ al mărfii, efecte de comerţ, valori

mobiliare.

Ca titlu de credit, titlul reprezentativ al mărfii conferă titularului „un drept de

proprietate sau de gaj asupra unui bun corporal”, depozitat în magazii specializate.

Efectele de comerţ, ca titluri de credit constată o creanţă pe termen scurt

asigurând plata ei „la scadenţă” de către debitor. Primirea plăţii este un drept care

decurge exclusiv din posesia titlului.

Valorile mobiliare, titlurile de credit constată o creanţă pe termen lung care este

rambursabilă eşalonat, aducând un venit periodic titularului, până la rezilierea completă a

drepturilor sale.

2. Cambia

Definiţia cambiei

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie

altei persoane, numită tras, să plătească o sumă de bani la scadenţă, unei a treia persoane,

numită beneficiar, sau la ordinul acesteia din urmă.

Cambia implică participarea a trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Trăsăturile specifice cambiei sunt:

este un titlu de credit complet; obligaţiile cambiale sunt abstracte, necondiţionate,

independente. Toţi obligaţii cambiali sunt solidari. Cambia este un titlu executor pentru

capital şi pentru accesorii; obligaţiile cambiale sunt cu termen;

obligaţiile cambiale au în toate cazurile ca obiect plata unei sume de bani;

cambia este lovită de nulitate dacă este inserată vreo condiţie în obligaţia fundamentală a

trăgătorului;

cambia are importante avantaje, în sensul că asigură un regim riguros de urmărire şi

realizare a creanţei, măsurile procedurale de judecată şi executare sunt simplificate şi

înăsprite în comparaţie cu cele din dreptul comun.

Funcţiile cambiei

Cambia îndeplineşte funcţia de instrument de plată, în sensul că persoana care are

mai multe cambii plătibile într-o localitate determinată poate efectua plăţi în loc de

numerar.

Cambia îndeplineşte, în acelaşi timp, funcţia de instrument de credit, deoarece ea

nu este plătibilă imediat. Condiţiile necesare pentru valabilitatea cambiei sunt:

denumirea de cambie;

ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;

numele aceluia care trebuie să plătească (trasul);

arătarea scadenţei;

arătarea locului unde plata trebuie făcută;

numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;

arătarea datei şi a locului emiterii;

semnătura autografa şi manuscrisă a celui care emite cambia (trăgătorul). Cine semnează

pe cambie, ca reprezentant al unei persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra,

este ţinut personal, în temeiul cambiei şi, dacă a plătit are aceleaşi drepturi pe care „le-ar

fi

avut pretinsul reprezentant”.

Legea acceptă ca o cambie să fie emisă fără a cuprinde unele din menţiunile

enunţate. În literatura de specialitate aceasta este denumită „cambie în alb”.

Acceptarea cambiei

Acceptarea cambiei poate fi definită ca fiind manifestarea de voinţă prin care

trasul devine obligatul principal, aducând cambiei garanţia unei noi obligaţii libere şi

necondiţionate.

Acceptarea este ordinară şi extraordinară. Ea trebuie să îndeplinească câteva

condiţii de fond şi de formă:

acceptarea este menţionată pe titlu de către tras;

simpla semnătură a trasului „pusă pe faţa cambiei este considerată acceptare”;

acceptarea trebuie să poarte data zilei când este făcută în cazul în care cambia este

plătibilă la un anumit timp de la vedere, sau când ea trebuie prezentată spre acceptare

„într-un termen stabilit printr-o clauză specială”;

posesorul poate cere ca acceptarea să poarte data prezentării.

Efectele acceptării

În momentul în care a acceptat ordinul de plată emis de trăgător, trasul devine

debitor cambial. Prin acceptare, trasul este obligat în mod direct şi solidar cu trăgătorul,

giranţii şi avaliştii. Obligaţia pe care şi-o asumă trasul prin acceptare este:

literală:

autonomă;

abstractă.

Trăgătorul, giranţii şi avaliştii îşi asumă o obligaţie „de a face să se plătească”, iar

trasul „se obligă să efectueze plata”.

Ceilalţi sunt ţinuţi la plată numai în cazul în care trasul refuză să efectueze plata.

În urma acceptării, trasul este obligat cambial şi faţă de trăgător. Trasul care a acceptat

ordinul de plată al trăgătorului „rămâne obligat, chiar dacă nu a avut cunoştinţă de

falimentul trăgătorului”.

Revocarea acceptării

Trasul are posibilitatea să revină asupra acceptării sale, atâta timp cât este în

posesia titlului (cambiei). Procedura revocării constă în ştergerea acceptării consemnată

de către tras pe titlu.

Transmiterea cambiei

Transmiterea cambiei se face prin gir, scontare şi rescontare. În cazul în care

cambia conţine clauza „nu la ordin”, ea se poate transmite şi pe calea dreptului comun.

Girul este mijlocul tipic de circulaţie a cambiei, prin care o persoană, numită

girant, transmite unei alte persoane, numită giratar, drepturile consemnate în titlu. Girul

se realizează printr-o declaraţie scrisă sau subscrisă şi remiterea titlului.

Pentru ca girul să fie valabil se cer îndeplinite următoarele condiţii:

girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe un adaos (foaie de prelungire) al acesteia;

girul trebuie să fie semnat de girant. Formulele folosite sunt: „plătiţi la ordinul lui...” sau

”plătiţi lui...” urmate de semnătură şi de dată;

girul trebuie dat pur şi simplu;

girul nu poate fi divizat (girul parţial este nul);

un gir poate avea mai mulţi giratari, care trebuie desemnaţi cumulativ sau alternativ;

girul poate fi revocat atâta timp cât titlul nu a fost remis.

Efectele girului constau în:

transmiterea drepturilor izvorâte din cambie;

garantarea acceptării şi plăţii cambiei;

legitimarea în mod formal a posesorului titlului.

Scontarea este acea operaţiune prin care beneficiarul transmite o cambie unei

bănci comerciale, în scopul de a-şi procura banii indicaţi în titlu. Operaţiunea este

efectuată mai înainte de scadenţă. Beneficiarul cambiei primeşte valoarea cambiei, mai

puţin taxa scontului, care reprezintă dobânda la credit până la scadenţă.

Rescontarea este operaţiunea prin care o bancă comercială scontează cambia la o

bancă centrală. Dacă banca scontează obligaţiuni sau bonuri de tezaur, operaţiunea este

numită lombard. Taxa de rescontat este reţinută de banca centrală şi este fixată de banca

de emisiune în baza exigenţelor schimburilor comerciale.

Garantarea cambiei. Avalul - garanţie tipic cambială

Avalul este o obligaţie cambială literală, abstractă şi autonomă, căreia i se aplică

regulile obligaţiilor cambiale.

Condiţiile de valabilitate sunt:

avalul se dă pe cambie sau pe adaos;

avalul se exprimă prin cuvintele: „pentru aval” sau „prin orice altă formulă echivalentă şi

este semnat de avalist”;

avalul trebuie să arate pentru cine este dat, în absenţa acestei arătări se socoteşte dat

pentru trăgător;

avalul „nu se poate da sub condiţie” şi nu poate aduce schimbări privind elementele

fundamentale ale datoriei garantate şi nici „nu poate cuprinde clauze incompatibile

cu natura sa”;

în cazul în care avalul este dat printr-un act separat acesta va avea numai efectele unei

fidejusiuni obişnuite. Avalul poate să se dea şi pe o copie sau pe un duplicat şi se

poate redacta de mână, cu pixul, cu cerneală chiar de avalist sau de o altă persoană;

poate fi dactilografiat sau imprimat cu o ştampilă.

Efectele avalului: avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela „pentru care a

garantat”. Obligaţia sa este „o obligaţie cambială antonomă”, în sensul că el este îndrituit

să se servească „în contra posesorului de excepţiile derivând din raporturile sale

personale cu posesorul dacă ele există”.

Avalistul poate să opună posesorului titlului „excepţiile pe care debitorul avalizat

le are contra acestuia”. În cazul în care semnătura debitorului garantat este falsă „avalul

este valabil”, deoarece titlul circulă „ca şi cum ea ar fi adevărată”. Atunci când posesorul

a pierdut acţiunea cambială sau titlul este nul pentru o cauză oarecare, „obligaţia

avalistului se stinge, deoarece el a înţeles să se oblige numai ca avalist”. Avalul care a

intervenit „după scadenţa cambiei nu produce efectele cambiale pe care le-ar fi produs

înainte de scadenţă, ci numai efectele unei simple fidejusiuni”.

În cazul în care avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea,

ca şi împotriva „acelora care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei”. După

ce a plătit, avalistul apare ca „un debitor de regres” şi se poate îndrepta, la alegere, „în

contra tuturor celor obligaţi faţă de el sau numai în contra unuia dintre aceştia”.

Obligaţia avalistului poate fi garantată şi printr-un aval.

Lichidarea raporturilor dintre coavalişti, se face „după principiile dreptului comun

privind codebitorii solidari”.

Plata cambiei

Plata cambiei se poate face la scadenţă, anticipat sau parţial.

Plata cambiei poate fi cerută de posesorul legitim al titlului prin prezentarea

cambiei. Posesorul unei cambii are dreptul de a cere tuturor obligaţilor cambiali

suma indicată din textul cambiei, împreună cu dobânda. Cambia are valoarea unui titlu

executoriu pentru suma înscrisă pe titlu, împreună cu dobânda. Ea trebuie să fie

prezentată spre plată la locul şi adresa indicate în cambie. Plata titlului la scadenţă duce la

stingerea obligaţiilor cambiale. O cambie poate fi trasă la vedere, la un timp de la vedere,

la un timp de la data emisiunii, la o zi fixată. Legea cambială stabileşte reguli cu privire

la calcularea scadenţei, precizând că ele nu sunt aplicabile „dacă într-o clauză a cambiei

sau numai în simple arătări ale titlului rezultă intenţia de a se adopta reguli deosebite”.

Plata anticipată este efectuată cu consimţământul posesorului cambiei.

Plata parţială se poate efectua de tras, domiciliatar şi de către avalist.

Dovada plăţii se face prin predarea cambiei persoanei care plăteşte.

Refuzul de plată

În cazul în care suma promisă este refuzată sau sunt indicii că nu va fi plătită,

posesorul titlului este în măsură să-şi realizeze drepturile prin intermediul acţiunilor

cambiale. În temeiul legii, acţiunea cambială este „directă” sau „de regres”. Acţiunea este

directă contra „acceptantului şi a avaliştilor săi” şi de regres „contra oricărui alt obligat”.

Regresul - posesorul cambiei poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor,

împotriva trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi. Drepturile de regres se exercită:

la scadenţă, în cazul în care plata nu a avut loc;

chiar înainte de scadenţă. Înainte de scadenţă, drepturile de regres se exercită: a) dacă

acceptarea a fost refuzată în totul sau în parte; b) în caz de faliment al trasului, fie că

acesta a acceptat sau nu; în caz de încetare de plăţi din partea acestuia, chiar dacă

încetarea de plăţi nu este constatată printr-o hotărâre, dacă urmărirea bunurilor lui a

rămas fără rezultat; c) în cazul falimentului trăgătorului unei cambii stipulată

neacceptabilă.

Protestul de neacceptare este făcut în contra trasului şi a indicatului la nevoie

pentru acceptare, dacă posesorul cambiei doreşte să exercite dreptul de regres înainte de

scadenţă.

Protestul de neplată se face contra trasului acceptant a domiciliatarului şi în

subsidiar, contra acceptantului prin intervenţie sau a persoanei indicate în cambie să

plătească pentru acceptantul prin intervenţie şi contra indicatului la nevoie pentru plată.

Dacă trasul a încetat plăţile - fie că a acceptat sau nu sau în cazul când o urmărire

a bunurilor acestuia nu a dat rezultat, posesorul nu poate exercita dreptul său de regres

decât numai după ce cambia a fost prezentată trasului spre plată şi după ce protestul a fost

făcut.

Declaraţia de refuz de acceptare şi plată poate înlocui protestul pentru refuz de

acceptare sau de plată. Declaraţia trebuie să fie scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos,

semnată de cel împotriva căruia protestul urma să fie făcut.

Contra-cambia este o altă cambie trasă de posesorul cambiei.

Suma de plată a contra-cambiei este suma care poate fi cerută prin acţiunea de

regres plus un drept de curtaj şi taxa de timbru aferentă contra-cambiei.

Locul de plată al contra-cambiei este domiciliul aceluia asupra căruia contra-

cambia a fost trasă.

Prin contra-cambie, regresul se poate exercita tot timpul cât durează prescripţia

cambială.

Intervenţia. Prin intervenţie se poate evita exercitarea unei acţiuni de regres.

Legea cambială precizează că intervenientul poate fi un terţ însuşi trasul său o

persoană deja obligată prin cambie, cu excepţia acceptantului.

Intervenţia poate fi provocată sau silită, în cazul în care trăgătorul, girantul sau

avalistul prevăd un tras subsidiar. După cum am precizat la începutul secţiunii de faţă,

intervenţia poate fi voluntară sau pentru onoare.

Plata prin intervenţie trebuie să rezulte din protest şi în cazul în care acesta a fost

deja dresat, această plată trebuie menţionată la sfârşitul actului de protest de către cel care

1-a dresat.

Executarea cambiei

Realizarea drepturilor cambiale se poate face şi pe calea executării cambiale, prin

investirea cambiei cu formulă executorie.

Excepţiile se referă la nulitatea titlului; incapacitatea unui semnatar cambial;

falsificarea semnăturii; lipsa de reprezentare; decăderea din acţiunea de regres; alterarea

textului cambiei.

Excepţiile cambiale se pot opune oricărui posesor al titlului sau numai unuia

dintre ei. Ele sunt: obiective sau reale şi subiective sau personale. Potrivit acestor criterii

sunt cunoscute:

excepţiile obiective relative;

excepţiile obiective absolute;

excepţiile subiective relative;

excepţiile subiective absolute.

În baza Legii cambiale, în procesele cambiale pornite - fie pe cale de acţiune, fie

pe cale de opoziţie la somaţia de executare - debitorul nu va putea opune posesorului

cambiei decât excepţiile de nulitate a titlului.

Excepţiile cambiale trebuie propuse la primul termen de înfăţişare.

Prescripţia cambială

În baza Legii cambiale, orice acţiuni rezultând din cambii împotriva acceptantului

se prescriu prin trei ani socotiţi de la data scadenţei.

Obligaţiile cambiale - cu excepţia cauzelor de stingere admise de dreptul comun -

se sting prin decădere. Durata prescripţiei în materie cambială este următoarea:

trei ani în ce priveşte acţiunea sau executarea cambială directă;

un an în ce priveşte acţiunea sau executarea cambială de regres;

şase luni în ceea ce priveşte regresul girantului plătitor faţă de ceilalţi obligaţi de regres.

În cazul îmbogăţirii fără cauză, termenul de prescripţie este de un an din ziua în

care hotărârea judecătorească pronunţată asupra acţiunii sau execuţiei cambiale „a rămas

definitivă”.

3. Biletul la ordin

Definiţie: biletul la ordin este un titlu de credit - sub semnătură privată - prin care

emitentul se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane numită

beneficiar sau la ordinul acesteia. În cazul biletului la ordin sunt implicate două persoane:

emitentul sau subscriitorul biletului la ordin şi beneficiarul.

Emiterea şi forma biletului Ia ordin

În baza dispoziţiilor legale, biletul la ordin cuprinde: denumirea de bilet la ordin,

promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată, scadenţa, locul de

plată, numele beneficiarului, data şi locul emiterii şi semnătura celui care a emis titlul.

În cazul în care titlului îi lipseşte vreuna din condiţiile menţionate, nu va fi socotit

bilet la ordin, decât în următoarele situaţii:

biletul la ordin a cărui scadenţă nu este arătată este socotit bilet plătibil la vedere;

locul emisiunii titlului - în lipsa unei arătări speciale – este socotit loc de plată şi, în

acelaşi timp, loc al domiciliului emitentului;

biletul la ordin care nu arată locul unde a fost emis se socoteşte semnat în locul arătat

lângă numele emitentului.

Transmiterea, garantarea şi plata biletului la ordin se efectuează cu respectarea

dispoziţiilor legale privind cambia. Promisiunea de plată - neputând comporta nici

condiţie suspensivă, nici condiţie rezolutorie, ceea ce ar putea afecta încrederea

purtătorului în calitatea biletului de ordin Banca Naţională a României şi societăţile

bancare nu acceptă decât biletele la ordin cuprinzând formulele: „voi plăti...”, „mă oblig

să plătesc...”.

Înşelăciunea în convenţii prin biletul la ordin

Multiplicarea numărului agenţilor economici şi intensificarea relaţiilor comerciale

axate pe economia de piaţă, au determinat utilizarea frecventă a biletului la ordin pentru

efectuarea plăţilor. Necunoaşterea suficientă a aspectelor referitoare la acest instrument

de plată şi ignorarea principiilor juridice, au favorizat însă emiterea fraudelor în acest

domeniu, prin emiterea biletului la ordin în împrejurări specifice înşelăciunii în convenţii.

În aceste situaţii o parte din cei păgubiţi au formulat plângeri penale pentru

infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art 215 alin. 3 Cod penal, fără a obţine însă

trimiterea în judecată a celor vinovaţi, deşi existau suficiente argumente în acest sens.

Biletul la ordin face parte din categoria titlurilor de credit, fiind reglementat de

Legea nr. 58/1934 împreună cu cambia. În această lege, biletul la ordin şi cambia sunt

definite ca fiind titluri de credit negociabile şi instrumente de plată, care constată

obligaţia asumată de către debitor, de a plăti la vedere sau la scadenţa, fixată,

beneficiarului, sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată. În formularul de bilet

la ordin aprobat de BNR s-au inclus rubrici referitoare la numărul de cont al emitentului

şi banca la care este deschis, aspecte care accentuează rolul de instrument de plată prin

cont bancar. Acest aspect este întărit de reglementările referitoare la disciplina financiar-

contabilă, întrucât persoanele juridice nu au dreptul să facă plăţi în numerar mai mari de

30 de milioane lei pentru o singură zi.

Concomitent cu intensificarea utilizării biletului la ordin s-au constatat cazuri de

fraudări a celor care livrează marfa sau execută anumite prestaţii. Aceştia sunt convinşi să

accepte biletul la ordin ca mijloc de plată, deşi nu se asigură disponibil în bancă şi nu mai

poate fi obţinută plata prin mijloace de drept civil.

Pentru delimitarea convenţiei comerciale de răspundere penală, este necesar să se

aibă în vedere caracterele şi rolul biletului la ordin, care nu este similar cu o chitanţă sau

cu alt înscris constatator al obligaţiei de plată. Acest instrument de credit şi de plată este

destinat fluidizării relaţiilor comerciale şi se caracterizează prin faptul că este instrument

de plată, supus unor rigori bancare şi comerciale.

Împrejurarea că nu este inclus în textul art. 215 alin. 4 Cod penal, nu denotă

intenţia legiuitorului de a-1 exclude din categoria instrumentelor cu care se poate comite

infracţiunea de înşelăciune în convenţii. Omisiunea se explică numai prin caracteristicile

diferite ale acestui titlu de credit pe care poate fi menţionat un termen de plată mai

îndelungat decât cele opt zile caracteristice cecului. Totodată, biletul la ordin nu trebuie

să vizeze întotdeauna o bancă, aşa cum este cazul cecului.

4. Cecul

Definiţie: cecul este un titlu negociabil prin care o persoană, numită trăgător dă

ordin unei bănci sau altei instituţii de credit numită tras - la care are un disponibil

corespunzător - să plătească la vedere o sumă mare în numerar unui beneficiar sau la

ordinul acestuia. La cec, ca şi în cazul cambiei, participă trei persoane: trăgătorul, trasul

(banca sau altă instituţie de credit), beneficiarul. Trăsăturile specifice care îl deosebesc de

cambie: titlul este tras asupra băncii în limita fondurilor aflate la dispoziţia emitentului

(trăgătorului) disponibilul (proviziunea) are la bază un contract; proviziunea trebuie să fie

prealabilă. Cecul este emis de titularul contului, în baza contractului pe care acesta 1-a

încheiat cu banca.

Emiterea cecului

Condiţii de validitate:

denumirea de cec este inserată în însuşi textul titlului şi este exprimată în limba

întrebuinţată pentru redactarea titlului respectiv;

ordinul de plată este un mandat necondiţionat de plată a unei sume determinate. Suma se

înscrie în cifre şi în litere;

numele trasului trebuie individualizat cu precizie. Trasul nu poate să fie şi trăgător, afară

de cazul în care titlul este tras între societăţi comerciale diferite ale aceluiaşi emitent;

locul de plată se indică pe cec. În lipsa unei asemenea indicaţii este luat în considerare

locul prevăzut lângă numele trasului (băncii);

data şi locul emiterii (ziua, luna şi anul emiterii) sunt inserate în fiecare titlu;

semnătura trăgătorului trebuie să fie autografă, manuscrisă şi redactată cu pixul sau cu

stiloul cu cerneală de culoare neagră sau albastră „la sfârşitul textului cecului”.

Titlul căruia îi lipseşte una din condiţiile menţionate nu se socoteşte ca fiind un

cec având valoarea unei simple obligaţii, care poate să servească ca mijloc de probă.

Formele cecului

În raporturile de comerţ internaţional sunt folosite mai multe categorii de cecuri

după: indicarea beneficiarului şi modul de încasare. După indicarea beneficiarului (după

natura lor); cecurile sunt: nominative, la ordin şi la purtător. După modul de încasare,

cecurile sunt: cecuri barate, cecuri circulare, cecuri certificate, cecuri poştale şi cecuri de

călătorie.

În cazul cecurilor barate, trăgătorul sau posesorul poate să le bareze prin două linii

paralele puse deasupra cecului. Bararea poate fi generală sau specială.

Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară

asupra unităţilor sale bancare sau asupra altei societăţi bancare. Cecul circular cuprinde,

în mod obligatoriu, denumirea de „cec circular”; promisiunea necondiţionată a societăţii

bancare de a plăti la vedere o anumită sumă de bani; numele şi prenumele primitorului;

data şi locul emiterii; semnătura reprezentantului legal al societăţii bancare emitente.

Cecul certificat este acel cec pe care o societate bancară - aflată în poziţia tras -

confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare pentru

efectuarea plăţii.

Pentru cecurile poştale care sunt la purtător există la Administraţia Centrală a

Poştelor acoperirea necesară.

Cecul de călătorie are avantajul că îngăduie unei persoane care face o călătorie în

străinătate să evite riscul de a purta cu sine bani în numerar. Cecurile de călătorie sunt

tipărite. Cecul plătibil în cont este o varietate a cecului „în temeiul căruia plata în

numerar este interzisă”.

Cecul netransmisibil este acel cec care „nu poate fi plătit decât beneficiarului

(primitorului) sau, la cererea acestuia, să fie creditat în contul său curent”.

Transmiterea cecului

Transmiterea cecului este determinată de modalităţile indicate de beneficiar.

Cecul nominativ cu clauză „nu la ordin” este transmisibil numai în forma şi sub efectele

„unei cesiuni de creanţă, ordinară”.

Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat. Girul

făcut de tras este nul. Girul „în plin” presupune declaraţia girantului semnată şi datată de

el, cuprinzând ordinul adresat trasului de a plăti unei anumite persoane o sumă

determinată. Girul „în alb” este format numai din semnătura girantului înscrisă pe spatele

cecului sau pe adaosul acestuia. Girul „în alb” îngăduie posesorului cecului să-1

transmită „fără a lua asupra sa nici o răspundere”, întrucât numele său nu figurează pe

cec. Girul trebuie să fie necondiţionat.

Deţinătorul unui cec transmisibil prin gir este considerat posesor legitim, în cazul

în care justifică dreptul său printr-o serie neîntreruptă de giruri chiar dacă ultimul gir este

în alb.

Cecul „la purtător” se transferă prin tradiţiunea titlului.

Garantarea cecului

Plata unui cec „poate fi garantată printr-un aval” pentru întreaga sumă sau numai

pentru o parte din ea. Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa unei asemenea

precizări, avalul se socoteşte dat pentru trăgător. Garanţia poate fi dată de un terţ, altul

decât trasul sau chiar de către un semnatar al cecului.

Obligaţiunea avalistului este valabilă chiar şi în cazul în care obligaţiunea pe care

a garantat-o ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.

Obligaţiunea avalismului este o obligaţiune autonomă, în sensul că avalistul se

poate servi - împotriva posesorului de excepţiile care derivă „din raporturile sale

personale cu posesorul”, dacă aceste raporturi există.

În cazul în care posesorul a pierdut acţiunea legală privind cecul sau dacă

instrumentul este nul pentru o cauză oarecare, obligaţia avalistului se stinge, întrucât el a

înţeles să se oblige numai ca avalist. Avalistul este un debitor de regres. În cazul în care a

plătit, avalistul este îndreptăţit - potrivit opţiunii proprii - să se îndrepte împotriva tuturor

celor obligaţi faţă de el sau numai împotriva unuia dintre ei.

Prezentarea cecului la plată

Cecul poate fi tras numai la vedere (la prezentare). Cecul care are înscrisă ca dată

a emiterii sale o dată ulterioară datei prezentării la plată se numeşte cec postdatat.

În baza Legii asupra cecului trebuie respectate anumite termene pentru

prezentarea cecului la plată. Astfel, cecul emis şi plătibil în România trebuie - sub

sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva giranţilor şi garanţilor să fie prezentat

la plată în termen de 8 zile, în cazul în care este plătibil în localitatea în care a fost emis.

În celelalte cazuri, cecul trebuie prezentat la plată în termen de 15 zile.

În cazul cecului plătibil în străinătate, termenul de prezentare „va fi cel arătat de

legea locului plăţii”. Dacă posesorul unui cec nu prezintă instrumentul respectiv societăţii

bancare trase, ci unei case de compensaţii - prin intermediul societăţii bancare unde îşi

are deschis contul - operaţiunea efectuată „este echivalentă cu o prezentare la plată”.

Plata cecului

Cecul este plătibil la vedere, orice stipulaţiune contrară socotindu-se nescrisă. Un

cec poate fi revocat - în interiorul termenului legal de prezentare la plată - „numai în

cazul pierderii sau furtului instrumentului respectiv”.

Regula este ca cecul să fie plătit în moneda locului plăţii, respectiv în lei pentru

cecurile plătibile în ţara noastră. Normele în vigoare stipulează că Banca Naţională a

României şi societăţile bancare pot accepta cecurile în care suma de plată este exprimată

într-o monedă străină „numai cu condiţia ca denumirea monedei străine să fie făcută

complet (dolar S.U.A., dolar Australia etc.)” ori printr-unul din simbolurile recunoscute

pe plan internaţional pentru valutele respective (U.S.D, A.U.D., etc.).

CAPITOLUL IX

SOLUŢIONAREA LITIGIILOR PATRIMONIALE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional

privat (LDIP) prevede, în art. 181, că dispoziţiile art. 167-178 privind recunoaşterea şi

executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod corespunzător, şi sentinţelor

arbitrale străine.

Principiile care guvernează regimul juridic al hotărârilor străine sunt: principiile

fundamentale ale dreptului procesual civil român, precum principiul legalităţii, al

independenţei judecătorilor şi respectiv a arbitrilor, al egalităţii părţilor în faţa instanţelor

judecătoreşti ori a tribunalului arbitral, al respectării dreptului de apărare, al

contradictorialităţii şi al dreptului de a pune concluzii în şedinţa de judecată prin

interpret.

Incidenţa acestor principii în materia efectelor hotărârilor străine se aplică, pe de o

parte, prin faptul că efectele acestor hotărâri sunt condiţionate de verificarea regularităţii

lor internaţionale, indiferent de cui îi revine sarcina probei, verificare ce trebuie efectuată

în România prin instanţele sesizate cu o cerere de recunoaştere sau de executare, iar pe de

altă parte, prin faptul că executarea silită se efectuează pe baza dispoziţiei şi sub controlul

direct al instanţelor judecătoreşti.

Datorită caracterului lor general, principiile procedurii civile domină orice

activitate a instanţelor judecătoreşti române şi ele îşi găsesc aplicaţiunea atât în

soluţionarea cererilor fără elemente de extraneitate, cât şi atunci când se procedează la

soluţionarea unei cereri privind o hotărâre străină.

Materia efectelor hotărârilor străine, astfel cum îşi găseşte expresia în dispoziţiile

LDIP este cârmuită şi de anumite principii de drept constituţional şi de drept internaţional

principiul colaborării dintre state. Acest principiu îşi găseşte confirmarea în ideea

facilităţii efectelor extrateritoriale ale hotărârilor judecătoreşti şi în circulaţia

transnaţională a sentinţelor arbitrale.

Principiul suveranităţii statului unde se iniţiază recunoaşterea sau executarea silită

a hotărârilor străine exercită o influenţă directă şi asupra regimului juridic al acestor

hotărâri. În temeiul acestui principiu, fiecare stat are dreptul de a decide cu privire la

efectele hotărârilor străine, stabilind cazurile când refuzul sau excepţia părţii adverse se

întemeiază pe ordinea publică de drept internaţional privat şi pe bunele moravuri. În

virtutea acestui principiu, statul şi instanţele asigură intangibilitatea competenţei

exclusive a jurisdicţiei naţionale.

Principiul egalităţii drepturilor statelor ceea ce presupune egalitatea juridică între

diferitele jurisdicţii, indiferent de statul unde îşi desfăşoară activitatea şi, deci, pe cale de

consecinţă, egalitatea juridică între hotărârile pronunţate.

Principiul inviolabilităţii persoanei în virtutea căruia privaţiunea de libertate ca

sancţiune a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti sau sentinţe arbitrale, fie naţională, fie

străină este exclusă în materie civilă.

Principiul aplicării regimului naţional străinilor persoane fizice şi persoane

juridice - principiu consacrat expres în art. 2 şi art. 163 din Legea nr. 105/1992, înseamnă

în primul rând, posibilitatea de a invoca în România o hotărâre judecătorească sau

arbitrală străină, posibilitate pe care o are nu numai cetăţeanul român, ci şi străin.

Regimul juridic de drept comun

LDIP reprezintă astăzi după abrogarea art. 375 C.pr.civ. dreptul comun în materia

regimului juridic al hotărârilor străine.

O trăsătură caracteristică esenţială a regimului juridic de drept comun constă în

admiterea, cu titlu general, a efectelor hotărârilor străine, independent de existenţa unei

Convenţii internaţionale încheiată cu statul unde a fost dată; chiar în lipsa unei asemenea

convenţii, o hotărâre străină nu poate fi refuzată pentru acest motiv (inexistenţa

convenţiei).

O altă caracteristică esenţială a regimului juridic român de drept comun, este că el

subordonează efectele hotărârilor străine condiţiei regularităţii internaţionale. Atunci

când condiţiile stabilite de lege nu sunt îndeplinite, valorificarea efectelor hotărârilor

străine pe teritoriul României nu este posibilă.

Hotărârea străină se bucură în România de intangibilitate.

LDIP distinge, sub raportul recunoaşterii hotărârilor străine, între recunoaşterea

de plin drept - care se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde hotărârea a fost

pronunţată (sau într-un stat terţ dacă hotărârea a fost recunoscută mai înainte în statul de

cetăţenie a fiecărei părţi) şi recunoaşterea, după verificarea condiţiilor de regularitate. În

cazul hotărârilor străine pronunţate în alte procese decât cele privitoare la statutul civil al

persoanelor în cauză. În timp ce prima categorie de hotărâri străine sunt recunoscute de

plin drept în România, cealaltă categorie de hotărâri străine poate beneficia de puterea

lucrului judecat numai sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii de

regularitate internaţională, enumerate în art. 167 din lege:

hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit aceleiaşi legi competenţa să judece procesul;

există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul

instanţei care a pronunţat hotărârea.

Cât priveşte prima condiţie de regularitate internaţională, referitoare la caracterul

definitiv al hotărârilor străine, legea se referă expres la statul unde a fost pronunţată

hotărârea (statul de origine). În legea acestui stat vor fi reglementate căile de atac şi

termenele pentru a şti în ce condiţii hotărârea a devenit definitivă.

Constatarea caracterului definitiv al hotărârii străine este în funcţie de

regularitatea citării părţii interesate la termenul stabilit pentru dezbateri sau de

reprezentarea ori asistarea ei valabilă la acest termen.

Cât priveşte procedura de citare, dreptul internaţional privat român aplică regula

locus regit formam actus, ce fusese consacrată şi de art. 2 alin. 3 C. civ. în alţi termeni,

emiterea citaţiei este supusă legii statului de unde provine, iar primirea ei trebuie

efectuată în condiţiile legii domiciliului sau sediului părţii în cauză.

Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi procedurii de comunicare a hotărârii străine în

vederea exercitării căilor de atac.

Cea de-a doua condiţie de regularitate internaţională a hotărârii străine este ca

instanţa care a pronunţat hotărârea să fi avut potrivit legii statului de origine, competenţa

de a judeca procesul.

Ultima condiţie de care depinde eficacitatea hotărârii străine în România este

existenţa reciprocităţii între România şi statul instanţei în care a fost dată hotărârea.

Refuzarea recunoaşterii

Art. 168 din LDIP prevede trei cazuri în care recunoaşterea hotărârii străine poate

fi refuzată şi anume;

Hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;

Hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Cu titlu de

exemplu, legea menţionează încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa

exclusivă a instanţelor române;

Procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre nedefinitivă a instanţelor

române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.

Procedura recunoaşterii

În privinţa procedurii de urmat spre a obţine recunoaşterea unei hotărâri străine,

LDIP distinge două modalităţi procedurale: calea principală şi calea incidentală, cu

deosebire corespunzătoare sub raportul instanţei competente material şi teritorial - şi al

actului de procedură prin care se rezolvă cererea. Astfel, potrivit art. 170 alin. 1 din lege,

cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia

căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine.

Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre supusă regimului hotărârilor

judecătoreşti stabilit de Codul român de procedură civilă.

Potrivit art. 170 alin. 2, cererea de recunoaştere poate fi rezolvată, de asemenea,

pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu un alt proces, în cadrul căruia se ridică

excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină. De data aceasta,

competenţa (materială şi teritorială) de a soluţiona excepţia revine instanţei sesizate cu

judecata procesului principal, potrivit art. 17 C.pr.civ., care stabileşte că cererile accesorii

sau incidentale sunt de competenţa instanţei care judecă cererea principală.

Rezolvarea excepţiei puterii lucrului judecat implică o verificare prealabilă a

regularităţii internaţionale a hotărârii străine pe care se întemeiază excepţia.

Instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere interlocutorie care nu poate fi

atacată separat cu apel ci numai o dată cu apelul, împotriva hotărârii date în procesul

respectiv.

Pentru a înlesni activitatea instanţelor române sesizate cu cereri de recunoaştere a

efectelor hotărârilor străine, LDIP prestabileşte conţinutul cererii de sesizare nu numai

prin trimitere la aplicarea dispoziţiilor procedurale privind cerinţele pentru întocmirea

cererii de chemare în judecată, ci şi prin indicarea actelor ce trebuiesc să însoţească

cererea. Aceste acte sunt enumerate şi precizate de art. 171 din Lege după cum urmează:

copia hotărârii străine;

dovada caracterului definitiv al acesteia;

copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicat părţii care a fost

lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de

sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat

hotărârea;

orice alt act de natură să probeze în completare că hotărârea străină îndeplineşte toate

condiţiile prevăzute de art. 167.

Toate aceste acte vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate, cu

respectarea dispoziţiilor art. 162 din lege. Superlegalizarea nu se cere în cazul în care

părţile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate. Textul foarte

explicit al legii nu reclamă alte precizări.

Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine are un

caracter contencios, ceea ce implică în mod obligatoriu, citarea părţilor interesate, atât a

reclamantului cât şi a pârâtului, respectiv a celui ce refuză această recunoaştere (art. 172

alin. 1 din lege).

Caracterul contradictoriu al procedurii asigură pârâtului dreptul de a se apăra,

valorificând mijloacele de probă de care dispune. Totuşi, el nu se va putea prevala decât

de excepţii compatibile cu o procedură de recunoaştere, neputând, de pildă, invoca o

apărare care ar pune în discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate.

Condiţiile încuviinţării executării silite conform Legii nr. 105/1992 cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internaţional

Cel de-al doilea efect al hotărârii străine ce formează obiectul de reglementare în

cadrul LDIP se referă la posibilitatea folosirii hotărârii străine ca titlu executoriu pe

teritoriul României, pe baza unei proceduri prealabile de încuviinţare a executării silite,

procedură denumită, în doctrină şi jurisprudenţă, procedură de execvatur.

Admiterea unei asemenea cereri de încuviinţare a executării silite a hotărârii

străine permite titularului dreptului recunoscut prin acea hotărâre să pună în executare

hotărârea, în calitate de creditor urmăritor, împotriva debitorului urmării.

Sub raportul competenţei materiale a instanţei, nu există nici o deosebire între

cererea de recunoaştere şi cererea de încuviinţare a executării silite a hotărârii străine. Şi

într-un caz şi în celălalt competenţa revine tribunalului. Deosebirea intervine numai cu

privire la competenţa teritorială. În cazul cererii de recunoaştere a hotărârii străine partea

interesată trebuie să se adreseze tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau

sediul cel ce refuză recunoaşterea, în cazul încuviinţării executării silite a hotărârii străine

cererea se adresează tribunalului în circumscripţia căruia urmează a se efectua

executarea.

Încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine este condiţionată de îndeplinirea

cerinţelor de regularitate internaţională. În cadrul procedurii de execvatur, se cere ca

hotărârea să fie definitivă potrivit statului unde a fost pronunţată, instanţa care a dat

hotărârea să fi fost competentă potrivit aceleiaşi legi şi să existe reciprocitate - de data

aceasta reciprocitate de executare a hotărârilor - între România şi statul instanţei care a

pronunţat hotărârea.

O cerere de încuviinţare a executării va fi respinsă de instanţa de execvatur dacă

se va reţine că hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în

străinătate sau dacă hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român

ori procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi, printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a

instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora, la data sesizării

instanţelor străine.

În cazul cererilor pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine, legea

adaugă însă la condiţiile de regularitate prevăzute de art. 167 alte două specifice

procedurii de execvatur: hotărârea la care se referă solicitarea părţii interesate să fie

executorie potrivit legii instanţei care a pronunţat-o şi dreptul de a cere executarea silită

să nu fie prescris potrivit legii române.

Procedura încuviinţării executării silite (execvaturul)

Cererea de încuviinţare a executării hotărârilor străine se întocmeşte în condiţiile

prevăzute de art. 171 din lege. Procedura încuviinţării executării silite a hotărârilor străine

are un caracter contencios, ceea ce implică, în mod obligatoriu, citarea părţilor interesate,

atât a creditorului reclamant cât şi a debitorului pârât. Caracterul contradictoriu al

procedurii asigură debitorului posibilitatea de a-şi valorifica mijloacele de apărare mai

înainte de începerea executării silite propriu-zise.

Instanţa de execvatur încuviinţează executarea hotărârii străine în ţară printr-o

hotărâre, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale cerute în acest scop. Hotărârea de

încuviinţare a executării poate fi atacată de partea interesată la curtea de apel (în

circumscripţia căreia se află tribunalul care a pronunţat hotărârea), prin mijlocirea

apelului, într-un termen de 15 zile de la data comunicării acestei hotărâri, în condiţiile

prevăzute de art. 284 C. pr. civ., iar hotărârea dată în apel poate fi atacată de partea

interesată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, în condiţiile art. 301 C. pr. civ.

Procedura urmăririi silite a bunurilor debitorului după încuviinţarea executării

silite

După ce hotărârea de încuviinţare a executării a rămas definitivă ori irevocabilă se

emite titlu executoriu în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu, potrivit art. 177

din lege şi hotărârea de încuviinţare. Practic, hotărârea străină, poate fi investită cu

formulă executorie, prevăzută de art. 269 C. pr. civ., prin aplicarea acestei formule pe

traducerea legalizată, în limba română, a hotărârii străine. Din acest moment hotărârea

străină se bucură de putere executorie pe teritoriul României.

Procedura propriu-zisă de executare este efectuată conform legii române (art. 151

pct. 8 din lege), de competenţa exclusivă a instanţelor române.

Adaptarea dispoziţiilor Legii nr.105/1992 privind recunoaşterea şi încuviinţarea

executării silite în cazul hotărârilor arbitrale străine.

Art. 181 din Legea nr.105/1992, prevede că „dispoziţiile art. 167-178 privind

recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod

corespunzător şi sentinţelor arbitrale străine.

Transpunerea unor asemenea dispoziţii în domeniul sentinţelor arbitrale străine

impune anumite adaptări. În ce priveşte - regimul regularităţii internaţionale a sentinţelor

arbitrale străine, exigenţa ca ele să fie definitive pentru a produce efecte în România le

este deopotrivă aplicabilă, la fel ca şi în cazul celorlalte hotărâri provenind dintr-un alt

stat. Totodată, este necesar ca reciprocitatea recunoaşterii sau executării, să fie asigurată

şi cu privire la aceste sentinţe.

Condiţia ca instanţa arbitrală străină care a pronunţat sentinţa invocată în

România să fi avut competenţa internaţională, prezintă anumite particularităţi, între altele

aceea de a nu i se putea aplica regulile competenţei de drept comun în materie referitoare

la instanţele judecătoreşti străine. În principiu, se consideră în dreptul român că o instanţă

arbitrală străină este competentă dacă părţile au ales-o prin acordul lor de voinţă pentru a

soluţiona litigiul sau dacă a fost desemnată, cu această atribuţie de arbitrare, de către o

convenţie internaţională aplicabilă părţilor litigante.

Verificarea competenţei instanţei arbitrale dintr-un alt stat pune, de asemenea, în

discuţie, în mod obişnuit, valabilitatea convenţiei arbitrale (compromis sau clauză

compromisorie) sub aspectul condiţiilor de fond, cât şi al condiţiilor de formă. Dacă se

constată nulitatea convenţiei arbitrale, sentinţa pronunţată în temeiul unei asemenea

convenţii nu va produce efecte în România.

Verificarea regularităţii internaţionale a sentinţei arbitrale străine prezintă

particularităţi, în comparaţie cu hotărârile judecătoreşti străine, şi sub aspectul

conformităţii lor cu ordinea publică de drept internaţional privat român. Din acest punct

de vedere, o sentinţă arbitrală străină nu va produce efecte în România decât dacă ea are

ca obiect un litigiu susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului, potrivit legii

române.

Criteriul avut în vedere de legea română pentru soluţionarea pe cale arbitrală a

unui litigiu este ca litigiul dedus arbitrajului să fie un litigiu patrimonial susceptibil a

forma obiectul unei tranzacţii. În alţi termeni, litigiul să privească drepturi de care părţile

pot dispune. În cazul în care legea străină a statului în care a fost dată sentinţa arbitrală

îngăduia tranzacţia părţilor cu privire la obiectul litigiului arbitral, iar legea română, în

acea materie, n-ar permite părţilor a încheia tranzacţia, sentinţa arbitrală respectivă nu va

putea fi recunoscută ori executată în România, spre a nu se aduce atingere ordinii publice

de drept internaţional privat român.

Definirea noţiunii de ordine publică este lăsată de Convenţia de la New York pe

seama interpretării judecătorului. În conformitate cu restricţia privind respectarea ordinii

publice, practica judiciară stabilise că debitorul care a încheiat un compromis nu poate să

rezolve pe cale arbitrală nici un litigiu referitor la comerţul său după ce a fost declarat în

stare de faliment, întrucât judecătorul sindic, ca reprezentant al masei credale este obligat

să îndeplinească operaţiile de lichidare a activului potrivit regulilor legale, fără a avea

dreptul să tranzacţioneze. Fiind exclusă posibilitatea încheierii de către judecătorul sindic

a unei convenţii arbitrale, hotărârea arbitrală străină la care reprezentantul comerciantului

falit ar fi luat parte ar fi socotită ca aducând atingere ordinii publice de drept internaţional

privat, prin încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti.

Verificarea regularităţii internaţionale a sentinţelor arbitrale străine revine

instanţelor judecătoreşti din România, când se cere recunoaşterea sau executarea silită.

Competenţa materială şi teritorială pentru încuviinţarea recunoaşterii sau a

executării silite a sentinţelor arbitrale străine se stabileşte după aceleaşi reguli şi cu

aceeaşi procedură ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti străine.

JURISPRUDENŢĂ

Contract de vânzare internaţională. Executarea prin echivalent bănesc. Condiţii

Potrivit art. 1082 C. civ. (aplicabil în cauză) executarea prin echivalent bănesc a

obligaţiilor contractuale este posibilă numai dacă neexecutarea, executarea parţială sau

tardivă este imputabilă debitorului, fiind rezultatul culpei sau cel puţin al faptelor sale.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 161/1979,

în Tribuna economică, cit supra. p. 268)

Contract de vânzare internaţională. Obligaţiile părţilor

Obligaţia de a-şi aduce aportul la stabilirea unui conţinut clar al clauzelor

contractuale incumbă ambelor părţi în egală măsură.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 105/1984,

în Tribuna economică, cit supra, p. 254)

Contract de vânzare internaţională. Calitatea mărfii şi termenele de livrare. Determinare

Vânzarea internaţională, în care calitatea mărfii şi termenele de livrare sunt lăsate

la aprecierea vânzătorului, constituie un contract nul deoarece este lipsit de elemente

esenţiale pentru constituirea sa valabilă, determinarea lor neputând fi lăsată la latitudinea

discreţionară a uneia dintre părţi.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 25/1971,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 247)

Contract de vânzare comercială internaţională. Promisiune de vânzare (antecontract)

În mod obişnuit contractul de vânzare comercială se încheie între aceleaşi părţi care au

consimţit în prealabil cu privire la o promisiune de vânzare în formă de antecontract.

Acesta constituie un act juridic de sine stătător, distinct de contractul subsecvent de

vânzare comercială internaţională pe care 1-a pregătit.

Într-un asemenea antecontract părţile pot să desemneze în calitate de viitor cumpărător o

terţă persoană. În acest caz, promitentul vânzării se obligă, sub sancţiunea angajării

sale directe faţă de terţa persoană (beneficiarul promisiunii), să încheie cu aceasta, în

anumite

condiţii, viitorul contract de vânzare-cumpărare.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 1511972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 248)

Contract de vânzare comercială internaţională. Momentul încheierii

Acceptarea ofertei pentru a duce la încheierea contractului de comerţ exterior,

trebuie să fie pură şi simplă, fără condiţii, limitări sau rezerve. Între ofertă şi acceptare

trebuie să existe o deplină concordanţă, orice deosebire împiedicând încheierea

contractului.

O acceptare care conţine modificări ale clauzelor din ofertă este privită ca o nouă

ofertă care, pentru a produce efecte juridice, trebuie să fie, la rândul ei, acceptată.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 25/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 246)

Contract de vânzare comercială internaţională. Conţinut

Potrivit dreptului român, oferta trebuie să cuprindă toate elementele esenţiale ale

contractului de comerţ exterior pe care partea propunătoare înţelege să le încheie cu un

partener dintr-un alt stat.

Oferta făcută fără indicarea unui termen ferm pentru acceptare este revocabilă în

mod discreţionar, după expirarea timpului necesar pentru ca destinatarul să o poată

examina şi ca răspunsul său să poată ajunge la ofertant.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 68/1974,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 245)

Contract de vânzare internaţională. Clauza fracht frei

Expresia “fracht frei” corespunde clauzei “fret ou port paye jusqu'a... (point de

destination)” din Regulile INCOTERMS.

Din prevederile INCOTERMS rezultă că în cazul inserării în contractul de comerţ

exterior al clauzei “fracht frei” cad în sarcina vânzătorului numai cheltuielile de transport

propriu-zis (ale mărfii vândute) până la staţia de destinaţie convenită, nu şi diferite alte

speze care apar pe parcurs. În consecinţă, cheltuielile de orice fel, care au ca obiect

transportul mărfii vândute dincolo de staţia de destinaţie convenită, nu pot fi puse în

sarcina vânzătorului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 10/1971,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 252)

Contract de vânzare internaţională. Renunţarea la drept

Renunţarea la drept nu poate fi implicită; ca atare, ea nu poate fi presupusă, ci

trebuie să fie expresă.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 199/1982,

în Tribuna economică, cit. supra. p. 254)

Contract de vânzare internaţională. Termen de livrare

Acordul intervenit între vânzător şi destinatarul din străinătate al mărfii (altul

decât partea contractantă), prin care se aduc modificări termenelor de livrare convenite cu

partenerul extern este inopozabil acestuia din urmă, afară numai dacă se face dovada că

acesta ar fi acceptat noile termene.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 32/1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 253.

Contract de vânzare internaţională. Modul de calcul al termenelor stipulate. Acordul

părţilor

Părţile pot determina, prin voinţa lor concordantă, modul de calcul al termenelor

stipulate într-un contract de vânzare comercială internaţională, fie pe zile libere, fie pe

zile lucrătoare. Intenţia lor în această privinţă constituie o chestiune de interpretare,

apreciată ca atare de către instanţa arbitrală.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 126/1981,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 252}

Contract de vânzare internaţională. Neconcordanţă între diferitele exemplare ale

acestuia. Interpretare

Întrucât, în mod obişnuit, în practica internaţională întocmirea proiectului de

contract revine vânzătorului, în cazul unei neconcordanţe între cele două exemplare ale

contractului (deşi trebuiau să fie identice), ambele semnate de părţi, aceasta este

imputabilă vânzătorului, consecinţele decurgând de aici privindu-1 în exclusivitate.

Cumpărătorul nu poate fi obligat să se conformeze altor clauze decât celor înscrise în

exemplarul său de contract.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 16/1973,

în Tribuna economică, cit supra, p. 251)

Contract de vânzare internaţională. Momentul livrării mărfii. Data conosamentului

Includerea în contractul de comerţ exterior a clauzei potrivit căreia data

conosamentului se consideră ca moment al livrării exclude interpretarea că acesta a avut

loc, în fapt, la data ridicării mărfii din antrepozitele vamale ale portului de destinaţie. În

consecinţă, daunele cauzate de preluarea cu întârziere a mărfii din aceste antrepozite cad

în sarcina cumpărătorului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 42/1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 251)

Contract de vânzare internaţională. Penalităţi pentru întârziere. Independenţă faţă de

cuantumul daunelor (free from the value of the damage)

Debitorul care nu şi-a îndeplinit la timp obligaţia asumată trebuie să plătească,

astfel cum s-a convenit (dacă s-a inclus în contract o clauză care prevede penalităţi pentru

întârziere), penalităţile stabilite, fără ca acestea să poată fi nici mărite, nici micşorate şi

independent de nivelul real al prejudiciului cauzat celeilalte părţi prin întârzierea în

livrare. În consecinţă, nu se cere să se administreze nicii dovada existenţei şi întinderii

prejudiciului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 5/1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 251)

Contract de vânzare internaţională. Calitatea mărfii. Clauză de compensare forfetară a

garanţiei calităţii

Prin clauza de compensare forfetară a garanţiei calităţii, denumită în practică şi

“clauză pauşal”, furnizorul se obligă să indemnizeze cu o sumă forfetară (de obicei

procentuală), dedusă din valoarea preţului total, pe cumpărătorul dintr-o altă ţară pentru

eventualele defecte ale mărfii, apărute în perioada de garanţie, acesta din urmă renunţând,

în schimb, la pretenţia de reparare sau înlocuire a produselor necorespunzătoare, precum

şi la orice alte despăgubiri aferente.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 77/1974,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 251)

Contract de vânzare internaţională. Obligativitatea formei scrise. Posibilitatea încheierii

în formă simplificată. Inadmisibilitatea dovedirii cu martori

a) Contractele încheiate de organizaţiile economice de naţionalitate română

trebuie să fie încheiate în formă scrisă, indiferent că au fost încheiate în ţară sau au fost

perfectate în străinătate.

Forma scrisă a contractului priveşte însă şi existenţa nu numai proba actului

juridic. Ca atare, contractarea verbală se exclude în raporturile de comerţ exterior.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 21/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 250)

b) Forma scrisă constituind o condiţie de validitate a contractului de comerţ

exterior, nerespectarea ei duce la nulitatea absolută a actului juridic.

Cerinţa formei scrise este impusă atât în cazul contractului de comerţ exterior ce

se încheie între persoanele prezente (care sunt de faţă), cât şi în acela al contractului

dintre persoanele absente.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 15/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 250)

Contract de vânzare internaţională. Obiect. Caracterul determinat sau determinabil al

acestuia

Potrivit art. 984 şi 964 C. civ., aplicabile în cauză, cu titlu de “lex voluntatis”,

obiectul contractului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil. Obiectul

contractului este determinabil ori de câte ori există elemente certe sau suficiente pentru

determinarea lui în viitor, în timpul executării contractului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 136/1981,

în Tribuna economică, cit. supra. p. 249)

Contract de vânzare internaţională. Vânzare conform mostrei. Condiţii de validitate

Acordul părţilor de a încheia o vânzare “conform mostrei” ce urmează să fie

prezentată ulterior de câtre vânzător şi numai după acceptarea acesteia de către

cumpărător, echivalează cu contractarea sub condiţie suspensivă (a livrării de probă către

cumpărător).

Într-un asemenea tip de contract pot lipsi clauzele prin care să se precizeze

condiţiile calitative ale mărfii. Descrierile tehnice şi fotografiile folosite în cadrul

convorbirilor preliminare dintre părţi prezintă caracter informativ, din moment ce nu s-a

făcut nici o referire la ele în contractul încheiat ulterior de ele. Într-un astfel de caz,

potrivit intenţiei părţilor, livrarea de probă constituie mijlocul de determinare a calităţii

mărfii, acceptarea acestei livrări reprezentând condiţia livrărilor ulterioare.

În această situaţie, cumpărătorul nu poate să invoce necorespunderea calitativă a

mărfii livrate de probă. El avea facultatea să accepte sau să refuze ca, pe baza acestei

livrări preliminarii de probă, să procedeze la livrările ulterioare, ori, după caz, să convină

cu vânzătorul să li se aducă unele îmbunătăţiri.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 10/1983,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 249)

Contract de vânzare internaţională. Nesemnare de una dintre părţi. Recunoaşterea în

scris a existenţei contractului. Efecte. Validitate

Orice parte poate să recunoască în scris existenţa contractului extern, deşi cealaltă

parte nu 1-a semnat. O asemenea manifestare de voinţă exclude contestarea ulterioară a

existenţei acelui contract.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 212/1985,

în Tribuna economică, cit. supra p. 249)

Contract de vânzare internaţională. Întocmirea unui adendum. Valabilitate. Dovadă

Întocmirea unui adendum (semnat de ambele părţi) la un contract anterior face

dovada existenţei acestuia, chiar dacă una dintre ele contestă că ar fi primit scrisoarea de

confirmare trimisă de cealaltă şi care, potrivit clauzelor stipulate, condiţionase

definitivarea contractului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărărea nr. 69/1984,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 249)

Contract de vânzare comercială internaţională. Transport maritim. Determinarea

portului de destinaţie. Clauză CIF sau C and F. Indicarea altui port de destinaţie decât

cel propus în ofertă

Dintre elementele esenţiale ale contractului de vânzare comercială internaţională

face parte şi determinarea portului de destinaţie, dacă transportul maritim se efectuează

potrivit clauzei CIP ori C and P., în cadrul cărora navlul, ca parte a preţului, cade în

sarcina vânzătorului. În consecinţă, specificarea de către cumpărător (în acreditiv) a altui

port de destinaţie decât cel propus în oferta trimisă de vânzător, împiedică constituirea

contractului, existând dezacordul părţilor asupra unui element esenţial al acestuia.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 68/1974,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 247)

Contract de vânzare comercială internaţională. Locul şi data încheierii. Negociere prin

corespondenţă

Potrivit art. 35 din Codul comercial român, în cazul contractului ce se negociază

prin corespondenţă, acesta se consideră încheiat la sediul ofertantului, în momentul când

se primeşte de acesta (prin telex, telegramă sau scrisoare) acceptarea fără rezerve din

partea destinatarului din străinătate. În conformitate cu textul sus-menţionat, contractul

sinalagmatic între persoane îndepărtate este perfectat dacă acceptarea a ajuns la

cunoştinţa propunătorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar

schimbului ofertei şi acceptării, după natura contractului. Propunătorul poate însă primi

ca bună şi o acceptare ajunsă peste

termenul hotărât de dânsul, cu condiţia să încunoştinţeze de îndată pe acceptant despre

aceasta.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 48/1973,

în Tribuna economică, cit. supra. p. 246)

Contract de vânzare internaţională. Îndeplinirea obligaţiilor părţilor. Notaţia obligaţiei

Novaţia unei obligaţii nu poate fi prezumată. Intenţia de a stinge vechea obligaţie,

cât şi înlocuirea ei cu una nouă, trebuie să rezulte în mod evident din înscrisul întocmit de

părţi (aşa cum cere art. 1130 C. dv., aplicabil în speţă, cu titlul de “lex causae”.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărărea nr. 81/1982,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 203)

Contract de vânzare internaţională. Livrarea mărfii. Loturi de marfă predate cu

întârziere

a) În lipsa unei înţelegeri între părţi se consideră că un lot de mărfuri predat cu

întârziere de către vânzător, este livrat în contul datoriei celei mai vechi, dacă datoriile

sunt de aceeaşi natură. Soluţia se întemeiază pe prevederile art. 1113 alin. 2 C civ.

(aplicabil în cauză), text potrivit căruia dacă în chitanţă nu se specifică nimic în legătură

cu modul de imputaţie, iar datoriile sunt de egală natură, imputaţia se face asupra celei

mai vechi.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 28/1971, în Tribuna economică, cit. supra.

p. 255)

b) Potrivit art. 1113 alin. 2 C. civ. (aplicabil în cauză) dacă mai multe datorii

ajunse la termen sunt de egală natură (aceeaşi natură), plata făcută de debitor se impută

(în lipsa unei menţiuni diferite în chitanţă) asupra datoriei celei mai vechi. Aceste

dispoziţii nu pot să opereze ca o prezumţie a voinţei debitorului de a imputa plata asupra

datoriei celei mai vechi decât referitor la o datorie pe care a recunoscut-o, nu şi asupra

unei datorii pe care o contestă.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 127/1980,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 257)

Contract de vânzare internaţională. Livrarea mărfii. Lipsuri cantitative. Toleranţe.

Condiţii de admisibilitate

a) Dacă prin contractul de vânzare comercială internaţională s-a prevăzut o clauză

care prevedea o toleranţă de 10 % în plus sau în minus („la opţiunea vânzătorului”), lipsa

unei cantităţi de marfă reprezentând procentul de 10 % din totalul care trebuia livrat nu

poate fi considerată ca o neexecutare a obligaţiei asumate de vânzător. În consecinţă,

pentru această diferenţă nu pot fi aplicate sancţiunile patrimoniale stabilite prin contract.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 158/1980,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 255)

b) Toleranţa de 3% prevăzută în contract poate fi luată în considerare numai dacă

vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare la care s-a angajat. În acest caz, eventualele

lipsuri cantitative constatate cu ocazia primirii şi recepţiei mărfii pot fi socotite ca

justificare, în limita toleranţei convenite prin contract. Dacă însă nu s-a livrat nimic,

vânzătorul nu poate să invoce în favoarea sa toleranţa cantitativă stipulată prin contract.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 219/1990,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 255)

Contract de vânzare internaţională. Livrarea mărfii

Vânzătorul este obligat să respecte termenele de livrare a mărfii, stabilite prin

contractul de comerţ exterior, fără a fi necesar (în afară de cazul când prin contract s-a

stabilit altfel) să aştepte cereri de livrare din partea cumpărătorului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 10/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 254)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Penalităţi de întârziere. Nesolicitare.

Efecte

Nesolicitarea de către partea prejudiciată a penalităţilor prevăzute în contractul de

comerţ exterior, pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor, nu are ca efect pierderea

dreptului de a pretinde sau de a primi de la cealaltă parte contractantă îndeplinirea în

natură a obligaţiei sau daune echivalente pentru neexecutare.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 28/1971,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 272)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Clauză penală

Clauza prin care se stabileşte plata de penalităţi în caz de întârziere în executarea

obligaţiilor nu poate fi aplicată decât situaţiei de fapt pentru care această sancţiune

patrimonială a fost prevăzută. Ea nu poate fi extinsă, spre a fi sancţionată neexecutarea

totală a contractului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 5/1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 272)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Clauză penală

Clauza penală îndeplineşte o funcţie compensatoare de reparare a prejudiciului

suferit. Ca atare, în principiu, suma stabilită prin clauza penală nu se cumulează cu

despăgubiri în completare. Totuşi, în temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile

pot conveni ca penalităţile de întârziere să se cumuleze cu despăgubiri până la limita

integrală a prejudiciului suferit. Însă, intenţia părţilor în acest sens trebuie să rezulte în

mod neîndoielnic, din termenii expreşi ai contractului. În caz de dubiu, cumulul nu poate

opera, fiind contrar funcţiei uzuale a clauzei penale.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 5/1973,

în Tribuna economică, cit. supra. p. 272)

Contract de vânzare internaţională. Termen de livrare. Depăşire. Clauză penală

Potrivit art. 1068 C. civ., creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care nu

şi-a executat la timp obligaţia, fie îndeplinirea clauzei penale fie îndeplinirea obligaţiei

principale. De asemenea, în conformitate cu art. 1069 C. civ., clauza penală fiind o

compensaţie a daunelor interese (ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei

principale), creditorul nu poate cere “deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei

principale”, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării. În

consecinţă (în speţă fiind aplicabile prevederile textelor sus menţionate cu titlu de “lex

voluntatis”) clauza penală prin care se prevede (în raporturile dintre o întreprindere

română de comerţ exterior şi o societate comercială cu sediul în străinătate) ca mod de

despăgubire forfetară a cumpărătorului, în caz de depăşire a termenului de livrare

convenit, plata unor penalităţi de întârziere progresivă cu un cuantum maxim de 5 % din

valoarea produselor respective, este valabilă, fiind conformă cu prevederile art. 1068-

1069 C. civ.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 166/1981,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 266)

Contract de vânzare internaţională. Lipsa unei clauze de penalităţi moratorii. Consecinţe

în caz de livrări cu întârziere

Lipsa unei clauze de penalităţi moratorii nu împiedică pe cumpărător să ceară pe

cale arbitrală despăgubiri de la vânzător, dacă mărfurile i-au fost livrate cu întârziere.

Pierderea, într-un astfel de caz, echivalează cu despăgubirile pe care cumpărătorul le-a

plătit subdobânditorului, din această cauză (a întârzierii), căruia i-a revândut marfa.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 197/1983,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 266)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Revocare unilaterală. Inadmisibilitate

În lipsa unei clauze sau dispoziţii legale diferite, contractul nu poate fi desfăcut

decât prin acordul părţilor. În acest scop, este necesară o nouă înţelegere intervenită între

persoane care să aibă calitatea de a angaja părţile contractante, consemnată într-un

înscris.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 27/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 276)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Cesiune în favoarea unei terţe persoane.

Necesitatea consimţământului celeilalte părţi

Cesiunea unui contract de vânzare-cumpărare internaţională de către una dintre

părţi în favoarea unei terţe persoane nu poate fi realizată în mod valabil decât cu

consimţământul celeilalte părţi, afară de cazul când părţile au convenit în acest sens,

adică a posibilităţii cesiunii fără consimţământul celuilalt.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 15/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 276)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Termen de livrare. Modificare. Condiţii

Clauza din contract care prevede un anumit termen pentru livrarea mărfii este

valabil modificată dacă acreditivul emis de cumpărător a dus la prelungirea acestui

termen, iar vânzătorul a acceptat (tacit) prorogarea efectuând livrarea la data arătată în

acreditiv. În aceste condiţii, cumpărătorul n-ar mai putea obiecta tardivitatea livrării, în

raport cu termenul iniţial convenit prin contract.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 220/1978,

în Tribuna economică, cit supra, p. 275)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Lege aplicabilă

a) Legea contractului este aplicabilă: în principiu, ansamblului operaţiei juridice

(negotium), deci priveşte atât formarea, cât şi efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor

contractuale. Ea nu priveşte nici forma exterioară a actului juridic, nici capacitatea

părţilor, nici constituirea sau transmiterea de drepturi reale pe cale contractuală.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 22/1970,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 279)

b) Dacă părţile nu au stabilit prin contract nici un element din care să rezulte legea

ce le cârmuieşte contractul, arbitrii (care nu au primit puterea de a soluţiona litigiul de la

stat şi drept urmare nu au la dispoziţie o “lex fori” de la care să împrumute reguli de

soluţionare a

conflictului) dispun aproape de puteri discreţionare în alegerea legii care cârmuieşte

contractul “lex contactus”.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 1422/1966,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 303)

c) Ori de câte ori rezolvarea unei probleme litigioase de comerţ exterior este

guvernată de dreptul român, ca “lex causae”; urmează să se aplice dispoziţiile cu caracter

general ale acestei legislaţii, şi anume acelea din Codul civil şi din Codul comercial, nu

dispoziţiile cu caracter special prin care sunt reglementate raporturile juridice interne

(fără elemente de extraneitate) dintre organizaţiile economice române, sau dintre

întreprinderile române de comerţ exterior, pe de o parte, şi producătorii pentru export sau

beneficiarii din import din ţară, pe de altă parte.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 74/1974,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 281)

Activitate de comerţ exterior. Capacitatea persoanelor juridice participante la

raporturile juridice de comerţ exterior. Legea aplicabilă

Potrivit normei de drept internaţional privat înscrisă în art. 2 alin. 2 din Codul

civil român, legea română referitoare la capacitatea persoanei juridice se aplică tuturor

persoanelor juridice de naţionalitate română care exercită activităţi de comerţ exterior,

atât celor cu sediul în ţară, cât şi celor care se află în străinătate.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 34/1958,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 277)

Contract de vânzare internaţională. Preţ. Exigibilitate. Plata prin acreditiv irevocabil

În lipsă de clauză contractuală contrară, dacă plata se face prin acreditiv

irevocabil preţul devine exigibil din momentul facturării mărfii.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 51 /1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 256)

Contract de vânzare internaţională. Preţ. Plata prin deschiderea acreditivului

a) Deschiderea acreditivului nu poate fi condiţională de către cumpărător de

primirea specificaţiei mărfii contractate, aceasta fiind legată nu de emiterea documentului

de credit ci de executarea obligaţiilor contractuale. Ca atare, specificaţia trebuie

prezentată la

bancă, în vederea plăţii acreditivului.

Deschiderea acreditivului nu poate fi condiţionată nici de primirea stemului

pentru nava care efectuează transportul maritim al mărfii contractate. Acceptul pentru

venirea navei constituind încunoştiinţarea cumpărătorului de către vânzător că poate lua

marfa în primire într-un port anumit şi de la o dată anumită, o asemenea manifestare de

voinţă a vânzătorului (consimţământul său de a livra marfa) nu este posibilă fără existenţa

acreditivului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 161/1979,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 259)

b) Comunicarea telegrafică prin care debitorul din străinătate consimte, la cererea

creditorului, să înlăture rezervele din acreditiv, nu-i conferă creditorului certitudinea

încasării sumei datorate, înainte de a avea confirmarea emiterii acreditivului corectat. În

consecinţă,

creditorul nu poate fi obligat, până atunci, să procedeze la executarea propriilor obligaţii.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 93/1979,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 260)

Contract de vânzare internaţională. Preţ. Locul plăţii

În cazul plăţilor portabile, acestea trebuie făcute la sediul din străinătate al

creditorului, respectiv al băncii sale, potrivit prevederilor din contractul de comerţ

exterior.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 141/1977,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 256)

Contract de vânzare internaţională. Preţ. Plata portabilă. Momentul plăţii

O plată portabilă se consideră - în principiu - că a avut loc la data când banca de la

sediul creditorului a creditat contul acestuia.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 141 /1977,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 257)

Contract de vânzare internaţională. Preţ. Refuz de plată. Efecte

Refuzul plăţii preţului la care partea s-a obligat prin contractul de comerţ exterior

rupe echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce din contractele

sinalagmatice, astfel încât cealaltă parte este în drept ca, la rândul ei să înceteze

executarea propriilor sale obligaţii.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 27/1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 253)

Contract de vânzare internaţională. Preţ. Clauze uniformizate prin prevederile

INCOTERMS

Clauzele referitoare la preţ, uniformizarea de prevederile INCOTERMS, sunt de

strictă interpretare; în sensul că nu pot fi agravate obligaţiile stabilite de aceste reguli, fie

în sarcina vânzătorului, fie în sarcina cumpărătorului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 10/1971,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 252)

Contract de vânzare internaţională. Plata preţului. Clauză de reducere. Condiţii

Clauza contractuală prin care creditorul acordă o reducere de 20% din suma

datorată de debitor, cu condiţia ca acesta să o achite până la data convenită, instituie în

sarcina sa o obligaţie de rezultat. În consecinţă, debitorul pierde beneficiul acestei

reduceri dacă a efectuat plata cu întârziere, deoarece condiţia suspensivă a căzut încă din

ziua scadenţei. Este indiferent faptul că în raporturile sale cu banca, debitorul a dat

dispoziţia de plată la timp, atare raporturi interne fiind inopozabile creditorului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 201/1985,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 253)

Contract de vânzare comercială internaţională. Preţul. Nedeterminarea lui la data

încheierii contractului

Dacă, cu ocazia încheierii contractului de comerţ exterior nu s-a stabilit preţul

mărfii vândute, părţile au obligaţia - dacă nu s-a convenit altfel - să realizeze un acord

ulterior.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 3/1976,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 247)

Contract de vânzare internaţională. Plata preţului. Obligaţie de plată neafectată de

termen sau condiţie

Orice obligaţie de plată neafectată de termen sau condiţie este o obligaţie pură şi

simplă, devenind, aşadar, exigibilă imediat sau la cererea creditorului.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 53/1985,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 261)

Contract de vânzare internaţională. Plata preţului. Codebitori. Răspundere solidară

Dacă codebitorii (parteneri din străinătate) s-au obligat (printr-un act de

recunoaştere a datoriei contractuale) să facă plata împreună, fără să se determine partea

contributivă a fiecăruia, sunt ţinuţi solidar la plată, în conformitate cu prevederile art. 42

din Codul comercial român (aplicabil în cauză).

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 17/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 257)

Contract de vânzare internaţională. Plata preţului. Plată făcută prin intermediar.

Valabilitate

Plata făcută unei persoane lipsite de împuternicire nu eliberează pe datornic. Art.

1096 C.civ. român (aplicabil în cauză) prevede că plata trebuie să se facă creditorului sau

împuternicitului său ori aceluia care este autorizat de justiţie sau de lege a primi plata

pentru dânsul. Faptul că intermediarul este împuternicit - ca în speţă - să mijlocească în

străinătate contracte de comerţ exterior în numele creditorului, fără să aibă însă dreptul de

a încasa vreo sumă pentru aceasta, nu poate justifica plata ce i s-a făcut de către debitor,

deoarece, în conformitate cu art. 1536 alin. 2 din Codul civil român, când plata se

efectuează prin intermediul unui împuternicit acesta trebuie să fie abilitat să o primească

printr-un mandat special.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 12/1971,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 257)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Preţ. Devalorizarea monedei. Efecte

Devalorizarea monedei de plată nu poate constitui temei pentru rezilierea

contractului. O asemenea împrejurare însă, care face contractul excesiv de oneros, poate

duce la adaptarea contractului potrivit cu convenţia intervenită între părţi în acest sens.

(Curtea de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris, dosar nr. 1990/1972,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 290)

Contract de vânzare internaţională. Neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Culpa

ambelor părţi. Răspundere

Este de principiu că debitorul trebuie să aducă la îndeplinire obligaţiile pe care şi

le-a asumat la termenele şi în condiţiile stabilite prin contractul de comerţ exterior. În caz

de neexecutare, executare parţială sau tardivă debitorul trebuie să despăgubească pe

creditor pentru prejudiciul pe care acesta 1-a suferit. Dacă însă executarea, executarea

parţială sau cu întârziere s-a datorat culpei ambelor părţi, acestea urmează să răspundă în

raport cu întinderea culpei fiecăreia.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 161/1980,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 268)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Neexecutare. Exonerare de răspundere.

Forţă majoră

Lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului nu constituie un caz de forţă

majoră, care să justifice refuzul primirii mărfii cumpărate, acest eveniment nefiind

imprevizibil şi de neînvins, aşa cum prevăd art. 1082 şi art. 1083 C.civ. român (aplicabile

în cauză).

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 30/1973,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 273)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Neexecutare. Exonerare de răspundere.

Forţă majoră

Defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare, care nu au putut fi

remediate decât după un timp mai îndelungat, nu întrunesc elementele cazului de forţă

majoră prevăzut de art. 1082 C.civ. român (aplicabil în cauză) nefiind o împrejurare

imprevizibilă şi de neînlăturat.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea nr. 44/1971,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 273)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Condiţii generale de vânzare

Condiţiile generale de vânzare (pe baza cărora s-a încheiat contractul de vânzare-

cumpărare) nefiind acceptate expres de cumpărător (care nu a semnat aceste condiţii de

pe versoul bonului de comandă şi nu i s-a atras nici atenţia asupra lor, neştiindu-se, deci,

dacă le-a cunoscut) nu-i sunt opozabile.

(Curtea de Casaţie Franceză, decizia din 3 mai 1979,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 283)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Întârziere în executarea obligaţiei.

Renunţare la drept

Dreptul părţii de a cere executarea contractului nu dispare prin simplul fapt că s-a

întârziat punerea acestuia în executare. Renunţarea la drept nu se prezumă şi nu poate

rezulta decât din acte care exprimă fără echivoc voinţa părţii de a renunţa; ea nu se poate

deduce din simpla întârziere a cererii de executare a contractului.

(Curtea de Casaţie Franceză, decizia din 18 ianuarie 1984,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 285)

Contract de vânzare-cumpărare internaţională. Prescripţia dreptului material la acţiune.

Legea aplicabilă

Potrivit regulilor de drept internaţional privat român, aplicabile în speţă,

prescripţia dreptului material la acţiune este supus legii care guvernează, în fond,

raporturile juridice de comerţ exterior dintre părţi.

Legea străină, aplicabilă în raporturile juridice de comerţ exterior dintre părţi, cu

titlu de “lex contractus”, prin care sunt stabilite termene de prescripţie extinctivă mai

lungi decât cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958, nu încalcă ordinea publică de drept

internaţional privat român.

(Comisia de Arbitraj Bucureşti, hotărârea din 10 octombrie 1968,

în Tribuna economică, cit. supra, p. 280)

BIBLIOGRAFIE

Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală, Editura Lumina-

Lex. Bucureşti, 1999.

Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional. Partea specială, Editura Lumina-Lex,

Bucureşti, 1999.

Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu, Operaţiunile de leasing, Editura Lumina-Lex,

Bucureşti, 2000.

Gheorghe Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura

Lumina-Lex, Bucureşti, 2000.

Octavian Căpăţână, Dreptul concurenţei, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1992, 1994 şi

1995.

Tudor Radu Popescu, Dreptul internaţional privat, Bucureşti, 1994.

Sergiu Deleanu, Contractul de comerţ internaţional, Editura Lumina-Lex, Bucureşti,

1996.

Tudor Radu Popescu, Capacitatea de a fi comerciant, op. cit.

Codul comercial român.

Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional,

vol. II, Editura Actami, 1987.

Tudor Radu Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1976.

Mircea N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Editura Lumina-

Lex, Bucureşti, 1996.

Octavian Căpăţână, Cambia, biletul la ordin şi cecul, noi reglementări procedurale în

Revista de Drept comercial nr. 1/1994.

Constantin Vicol, Cambia, Bucureşti, 1945.

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional,

în op. cit.

Gheorghe Pipera, Falimentul în dreptul internaţional privat în Rev. Drept comercial nr.

1/1996 şi nr. 5/1996.

C. Boroi, M. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat. Editura All,

Bucureşti, 1994.

Acta Universitatis „Bogdan Vodă”, Pro Jure nr. 1/2001, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,

2001.

CUPRINS

TOC \O "1-3" \U CAPITOLUL I

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787114 \H 1

1. DEFINIŢIE. ELEMENTE SPECIFICE. ROLUL ŞI IMPORTANŢA INSTITUŢIILOR JURIDICE PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL PAGEREF _T2. POZIŢIA ROMÂNIEI ÎN CADRUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787116 \H 2

CAPITOLUL II

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787118 \H 3

1. OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TH 32. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787120 \H 43. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC\H 9

CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787123 \H 12

1. CONCEPTUL DE RAPORT JURIDIC AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787124 \H 122. CARACTERISTICILE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787125 \H 133. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787126 \H 144. PARTICIPANŢII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787127 \H 155. RECIPROCITATEA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR PARTICIPANŢILOR LA RAPORTURILE JURIDICE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC16

CAPITOLUL IV

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787130 \H 17

1. COMERCIANŢII - SUBIECTE ALE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787131 \H 172. COMERCIANŢII - PERSOANE FIZICE PAGEREF _TOC3. SOCIETĂŢILE COMERCIALE PAGEREF _TOC4. STATUL - SUBIECT AL RAPORTURILOR JURIDICE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787134 \H 23

CAPITOLUL V

FALIMENTUL ŞI REORGANIZAREA JUDICIARĂ ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787136 \H 24

1. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL PAGEREF _T2. RACORDAREA ROMÂNIEI LA COMERŢUL INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787138 \H 243. FALIMENTUL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE PAGEREF _TOC4. CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE PRIVIND FALIMENTUL PAGEREF _TOC\H 33

CAPITOLUL VI

ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787142 \H 40

1. DEFINIREA ACTELOR ŞI FAPTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787143 \H 402. ELEMENTE DEFINITORII PAGEREF _TOC3. CRITERIUL COMERCIALITĂŢII PAGEREF _TOC4. ACTELE ŞI FAPTELE SUBIECTIVE, OBIECTIVE ŞI MIXTE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787146 \H 41

CAPITOLUL VII

CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787148 \H 42

1. CONCEPT ŞI TRĂSĂTURI SPECIFICE PAGEREF _T2. CARACTERE SPECIFICE PAGEREF _TOC3. CONDIŢIILE DE FORMĂ PAGEREF _TOC4. CONDIŢIILE DE FOND PAGEREF _TOC5. CLASIFICARE PAGEREF _TOC6. FORMAREA CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787154 \H 447. MOMENTUL ŞI LOCUL PERFECTĂRII CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787155 \H 458. OFERTA DE A CONTRACTA ŞI ACCEPTAREA OFERTEI PAGEREF _TOC469. CONŢINUTUL CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787157 \H 47

CAPITOLUL VIII

TITLURILE DE CREDIT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL PAGEREF _TOC225787159 \H 69

1. DEFINIŢIE PAGEREF _T2. CAMBIA PAGEREF _TOC3. BILETUL LA ORDIN PAGEREF _TOC4. CECUL PAGEREF _TOC

CAPITOLUL IX

SOLUŢIONAREA LITIGIILOR PATRIMONIALE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE PAGEREF _TOC225787165 \H 80

JURISPRUDENŢĂ PAGEREF _TOC225787166 \H 87

BIBLIOGRAFIE PAGEREF _TOC225787167 \H 100

PAGE

PAGE 5