Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administraţive - Craiova

Programul de studiu: Drept

Disciplina: DREPT ADMINISTRATIV I

Anul II

SINTEZE CURS

DREPT ADMINISTRATIV ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CURS NR.1

Dreptul român se împarte conform lui Ulpian în jus publicum (drept public) şi jus

privatum (dreptul privat).

Dreptul privat român este format din totalitatea normelor juridice care

reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale , dintre persoanele fizice şi

persoanele juridice, incluzând ramuri distincte (precum dreptul civil, ala familiei,

comerciale , etc) .

Dreptul public român este format din totalitatea normelor juridice care

reglementează – relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice, disctribuirea

competenţelor în stat(dr. constituţional); organizarea şi funcţionarea administraţiei

publice centrale şi locale (dr administrativ); apărarea socială împotiva faptelor

infracţionale (dr.penal); relaţiile de muncă şi protecţia socială (dr muncii şi al protecţiei

sociale) etc.

Prin drept administrativ înţelegem un grup de norme juridice care datorită,

particularităţilor pe care le reprezintă, formează o ramură distinctă de drept.

Dreptul administrativ ca ramură a ştiinţei juridice cercetează administraţia publică

şi abordează fenomenul administrativ prin prisma normelor de drept care reglementează

organizarea şi funcţionarea administraţiie publice.

Noţiunea de administraţie publică Din punct de vedere etimologic, termenul de administraţie derivă din cuvântul

latin administer, care înseamnă slujitor, ajutor.

Noţiunea generală de administraţie include atât administraţia publică cât şi

administraţia privată, distincţia dintre cele două putând fi făcută prin prisma noţiunii de

fapt administrativ.

Faptul administrativ este un fapt social, fiind astfel o activitatea care se realizează

şi poate exista numai în cadrul unei grupări sociale , fiind generat fie de diviziunea

socială a muncii, fie de evenimente apărute ăn viaţa colectivităţii, activitatea desfăşurată

într-un sistem organizat , format din persoane care alcătuiesc entitatea respectivă.

Administraţia publică - criterii de delimitare de administraţia privată, de

administraţia de stat şi de puterea executivă Un prim element de delimitare a administraţiei publice de administraţia privată îl

constituie caracterul grupării sociale în care şi în legătură cu care se produce faptul

juridic. Astfel, dacă gruparea are un caracter privat şi urmăreşte realizarea unor interese

particulare avem de a face cu o administraţie privată, urmărind acelaşi raţionament vom

defini şi administraţia publică.

Administraţia publică în accepţiunea de activitate Pentru a defini noţiunea de administraţie publică în sensul deplin al acesteia este

absolut necesară prezentarea accepţiunii sale duble, ca activitatea şi ca sistem de

organizare.

Administraţia publică este formată din ansamblul activităţilor juridice şi materiale

aflate în responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scop satisfacerea interesului

general, prin organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Ansamblul acestor activităţi juridice şi materiale poate fi grupat în două mari

categorii: activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter

de prestaţie.

În procesul decizional de organizare a executării şi executare în concret a legii se

găsesc mai multe tipuri de acţiuni:

- activităţi de informare şi documentare; activităţi de deliberare, activităţi de

executare directă a legii, prin acte juridice şi prin operaţiuni materiale; activităţi de

aplicare a legii în cadrul soluţionării unor litigii.

Principiile administraţiei publice Administraţia publică, în accepţiunea de activitate, este guvernată de câteva

principii fundamentale:

- principiul legalităţii adminitraţiei publice

- principiul ierarhiei

- principiul transparenţei decizionale

- principiul continuităţii

- principiul operativităţii

- principiul oportunităţii

- principiul revocabilităţii

- principiul deconcentrării activităţii administraţiei publice.

Administraţia publică în accepţiunea de sistem În sens sistemic, administraţia publică înglobează ansamblul instituţional, uman şi

material pus în slujba activităţii administrative, constituite într-un sistem al administraţiei

publice.

Mediul administraţiei publice Doctrina de specialitate a constatat că administraţia publică este influenţată şi

influenţează, la rândul său – mediul social, mediul politic şi mediul juridic.

Administraţia publică şi mediul social Se manifestă o influenţă a mediului social asupra administraţiei publice, care este

obligat să se adapteze permanent la circumstanţele în continuă transformare din mediul

social. Pe baza datelor privind nevoile mediului social, sistemul adm.publice are

posibilitatea să-şi adapteze structurile proprii la modalităţile de acţiune.

Administraţia publică şi mediul politic Administraţia publică este legată din punct de vedere organizatoric şi funcţional,

de puterea legiuitoare şi de puterea executivă – Parlament şi Guvern

Funcţionarii de specialitate din sistemul administraţiei publice participă la

elaborarea proiectelor de decizii pe care puterea executivă le ia pentru restructurarea

sistemului administraţiei.

Administraţia publică şi mediul juridic Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor politice, care exprimă

interesele generaleale societăţii, formulate de puterea politică în lege.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ – OBIECT DE CERCETARE

ŞTIINŢIFICĂ AL DREPTULUI ADMINISTRATIV ŞI AL ŞTIINŢEI

ADMINISTRAŢIEI CURS NR.2

Normele de drept care formează ramura dreptului administrativ Organizarea şi exercitarea competenţei, pe baza şi în executarea legii, de către

organele administraţiei publice reprezintă obiectul central al reglementării juridice a

relaţiilor sociale care se formează în administraţia publică.

O primă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ

reglementează relaţiile sociale referitoare la înfiinţarea şi organizarea structurilor care

compun sistemul administraţiei publice, raporturile dintre aceste structuri, funcţionarea

lor etc.

O altă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ se

referă la relaţiile sociale care se formează în cadrul exercitării competenţei organelor

administraţiei publice şi formele de activitate a acestora: actul administrativ, contractul

administrativ, operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale prin care se realizează

executarea în concret a legilor.

Cele două categorii de norme juridice, adică cele care se referă la organizarea

structurilor administraţiei publice şi cele care se referă la modalităţile de realizare a

competenţei organelor administraţiei publice, formează împreună o adevărată coloană

vertebrală a ramurii dreptului administrativ.

Alături de cele două categorii de norme juridice principale, ramura dreptului

administrativ mai cuprinde şi alte categorii de norme juridice, dintre care amintim:

- norme care stabilesc statutul funcţionarilor publici;

- norme referitoare la răspunderea autorităţilor administraţiei publice;

- norme care reglementează răspunderea administrativă a persoanei fizice şi

juridice;

- norme care instituie contenciosul administrativ etc.

În raport de toate acestea, dreptul administrativ poate fi definit ca fiind ramura

dreptului care cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale care se

formează în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei în sistemul administraţiei

publice, în regim de drept administrativ, în activitatea de organizare şi de executare în

concret a legii.

Izvoarele dreptului administrativ

Din punct de vedere formal, noţiunea de izvor de drept desemnează forma în care

este materializată norma juridică, prin care statul, îşi manifestă prerogativele de

reglementare a relaţiilor sociale.

Izvoarele dreptului administrativ sunt actele juridice în care sunt încorporate

normele de drept administrativ privitoare la organizarea şi activitatea administraţiei

publice.

1. O primă categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele

administrative care emană de la puterea legiuitoare:

Constituţia - care este legea fundamentală, conţine norme juridice care stabilesc

principiile generale ale administraţiei publice, dar şi dispoziţii care reglementează

atribuţiile Preşedintelui României, structura organizatorică şi competenţa Guvernului

României, instituţia primului-ministru, administraţia ministerială, autorităţile

administrative autonome, administraţia publică locală.

Legile organice – sunt legile care reglementează domenii rezervate prin

Constituţie unei astfel de categorii de legi: organizarea Guvernului şi a Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării, statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ,

organizarea generală a învăţământului, organizarea administraţiei publice locale şi

regimul general privind autonomia locală, regimul juridic al domeniului public şi privat

etc.

Legile ordinare – în măsura în care conţin norme juridice care reglementează

relaţii sociale formate în cadrul organizării şi funcţionării administraţiei publice.

2. O a doua categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele

administrative care emană de la organele puterii executive, precum şi cele care sunt

adoptate sau emise de autorităţile din sistemul organelor administraţiei publice.

Decretele prezidenţiale – sunt izvoare de drept administrativ când acestea

reglementează relaţii sociale din domeniul administraţiei publice. De exemplu, decretul

prin care preşedintele poate, potrivit art.91 alin.1 din Constituţie, să instituie starea de

asediu sau starea de urgenţă.

Actele administrative adoptate de Guvern, precum ordonanţele şi ordonanţele

de urgenţă care conţin norme de drept administrativ. De asemenea, sunt izvoare de drept

administrativ hotărârile adoptate de Guvern, fie pentru organizarea executării legilor, fie

pentru executarea în concret a acestora.

Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi de alţi şefi ai structurilor

aparţinând administraţiei ministeriale sau autorităţilor administrative autonome.

Hotărârile, deciziile şi dispoziţiile adoptate şi, respectiv, emise de către

autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile locale, preşedinţii

consiliilor judeţene, primarii.

O a treia categorie de izvoare ale dreptului administrativ o constituie doctrina şi

jurisprudenţa, ca izvoare subsidiare sau indirecte ale dreptului, deci şi ale dreptului

administrativ.

Codificarea dreptului administrativ Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul procesual civil,

dreptul penal, dreptul procesual penal) normele juridice care formează ramura dreptului

administartiv sunt cuprinse în acte normative disparate, din cauza diversităţii şi varietăţii

domeniilor de activitate în care acţionează administraţia publică, dar şi a dinamicii

nestăvilite a reglementărilor specifice dreptului administrativ.

Necesitatea codificării dreptului administrativ a constituit o preocupare a doctrinei

din ultimul sfert al secolului trecut şi continuă să fie o preocupare mereu actuală.

Considerăm că necesitatea armonizării normelor de drept administrativ din ţara

noastră cu dreptul administrativ european va constitui o premisă şi un prilej pentru

continuarea şi finalizarea eforturilor care au ca scop codificarea normelor de drept

administrativ şi de procedură administrativă.

RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV CURS NR.3

1. Noţiunea raporturilor de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele relaţii sociale, supuse

reglementărilor normelor dreptului administrativ, care se formează în legătură cu

organizarea executării şi executarea în concret a legii.

2. Elementele raporturilor de drept administrativ

Elementele raporturilor de drept administrativ sunt:

- subiectele raporturilor;

- obiectul raportului.

Subiectele raportului de drept administrativ – cel puţin unul dintre subiectele

raportului de drept administrativ va fi un organ al administraţiei publice sau numai un

funcţionar public, în timp ce al doilea subiect va putea fi un alt organ al administraţiei

publice, un organ de stat, altul decât al puterii executive, ori un particular, persoană fizică

sau juridică.

Obiectul raportului de drept administrativ diferă în raport cu domeniul de

activitate în care acesta ia naştere, de la domeniul privind ordinea publică până la

domeniul privind sănătatea, ori de la domeniul privind siguranţa naţională până la

domeniul educaţiei şi cercetării.

Competenţa – condiţie juridică indispensabilă pentru participarea subiectelor de

drept la raporturile de drept administrativ

După cum arătat, cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ

este un organ al administraţiei publice, iar ceea ce constituie elementul comun în marea

varietate a raporturilor de drept administrativ este competenţa cu care sunt învestite

organele administraţieie publice.

Caracterele competenţei

- are caracter permanent – în sensul că se exercită în mod continuu, în perioada

de funcţionare a organului administraţiei publice căruia i-a fost conferită.

- caracterul legal – rezidă în faptul că fiecare organ al administraţiei publice are o

competenţă stabilită prin lege sau pe baza legii, în raport cu sarcinile pentru realizarea

cărora a fost înfiinţat.

- caracterul obligatoriu al competenţei – evocă faptul că exercitarea competenţei

ce i-a fost conferită prin lege unui organ al administraţiei publice nu reprezintă o

facultate, ci o obligaţie a cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii sale la răspundere.

Clasificarea competenţei

După întinderea sferei de atribuţii, distingem între:

- competenţa generală, pe care o autoritate administrativă o are în toate

domeniile de activitate ale administraţiei publice, precum Guvernul, spre exemplu;

- competenţa specială, pe care un organ o are doar într-un domeniu de activitate,

precum ministerele, spre exemplu.

Competenţa, cum, în mod tradiţional, se susţine în literatura de specialitate, este

de trei feluri:

- competenţa materială (rationae materiae) este aceea care desemnează sfera şi

natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice;

- competenţa teritorială (rationae loci) este aceea care desemnează limitele

teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice. Din acest punct de vedere vom

avea:

- organe cu o competenţă teritorială generală, la nivelul întregii ţări;

- organe cu o competenţă teritorială locală, adică la nivelul unui judeţ sau al unei

localităţi;

- competenţa temporară (rationae temporis)înseamnă limitele în timp în care un

organ al administraţiei publice ăşi poate exercita atribuţiile. De regulă, organele

administraţiei publice sunt înfiinţate pe timp nedeterminat, dar sunt şi unele autorităţi

administrative care sunt organizate pe o perioadă de timp limitată de realizarea sarcinilor

care au impus înfiinţarea lor. (Spre exemplu, Ministerul Integrării Europene a fost

desfiinţat după ce România a aderat la Uniunea Europeană, ea a devenit de la data de 1

ianuarie 2007, membră cu drepturi depline a acesteia).

Categorii de raporturi de drept administrativ

În activitatea complexă de organizare şi exercitare a competenţei, în activitatea

organelor administraţiei publice, se nasc, se modifică şi se sting o mare varietate de

raporturi juridice, care sunt clasificate de doctrină după mai multe criterii.

Cea mai importantă clasificare a raporturilor de drept administrativ este aceea în

funcţie de apartenenţa unuia sau ambelor subiecte ale raportului de drept administrativ

la sistemul administraţiei publice.

Raporturile de drept administrativ care se nasc în cadrul sistemului

administraţiei publice – în cadrul acestei categorii de raporturi de drept administrativ, în

funcţie de conţinutul raporturilor, adică al drepturilor şi obligaţiilor pe care le au

subiectele participante, se vor distinge :

- raporturi juridice administrative de subordonare;

- raporturi juridice administrative de colaborare;

- raporturi juridice administrative de participare.

Raporturile juridice administrative de subordonare ierarhică - în cadrul acestor

raporturi, subiectele participante nu se găsesc în poziţie de egalitate juridică, ele aflându-

se în cadrul unei ierarhii administrative, în care subiectul activ este titularul unei

competenţe pe care o exercită ca pe o autoritate ierarhic superioară faţă de celălalte

subiect.

Subordonarea ierarhică are un dublu sens, pe de o parte, un sens obiectiv, care se

referă la subordonarea ierarhică a structurilor învestite cu autoritate publică din cadrul

sistemului administraţiei publice, precum sunt relaţiile dintre Guvern şi ministerele care

se organizează , potrivit art.116 alin. (1) din Constituţia României, numai în subordinea

acestuia, iar pe de altă parte, un sens subiectiv, care se referă la subordonarea existentă

între funcţionarii publici, precum sunt relaţiile publice dintre un funcţionar public care

ocupă o funcţie de conducere şi un funcţionar public care ocupă o funcţie de execuţie.

Raporturile juridice administrative de colaborare – în cadrul acestei categorii de

raporturi, subiectele de drept participante sunt pe picior de egelitate şi apar atunci când

două autorităţi ale administraţiei publice, acţionează, împreună, exercitându-şi fiecare

competenţa în activitatea de aplicare a legii, precum sunt relaţiile care apar, spre

exemplu, între un minister care este iniţiatorul unei hotărâri a Guvernului şi ministerele

care avizează un astfel de act administrativ.

Raporturile juridice administrative de participare – această categorie de raporturi

ia naştere în cazul relaţiilor în cadrul cărora titularii unor competenţe participă la

realizarea unor sarcini care revin organelor administraţiei publice, precum sunt, spre

exemplu, raporturile care se stabilesc între organe ale administraţiei publice centrale şi

organe ale administraţiei publice locale.

A doua categorie importantă de raporturi juridice de drept administrativ este aceea

a relaţiilor care se formează între subiecte de drept care fac parte din sistemul

administraţiei publice şi subiecte de drept aflate în afara acestui sistem.

În cadrul acestor raporturi, subiectele de drept active vin în calitate de autorităţi

administrative ori de servicii publice care acţionează fie prin organele lor de conducere,

fie prin funcţionarii lor, în baza atribuţiilor conferite prin lege.

În cadrul acestei categorii de raporturi juridice vom identifica raporturi de

subordonare şi raporturi de utilizare a serviciilor publice.

Raporturi juridice de subordonare a particularilor faţă de organele

administraţiei publice – în acest tip de raporturi juridice, subiectul de drept activ are o

poziţie supraordonată faţă de subiectul pasiv; astfel, autorităţile administraţiei publice, pe

baza competenţei ce le-a fost conferită prin lege, pot stabili în mod unilateral drepturi şi,

respectiv, obligaţii pentru celelalte subiecte ale raportului juridic administrativ, aflate în

afara sistemului administraţiei publice. Subiectele pasive sunt persoane fizice sau juridice

din afara sistemului administraţiei publice care au obligaţia de a face, de a nu face ori de

a da, dar, totodată, au dreptul să pretindă subiectelor de drept active să acţioneze conform

legii: în limitele şi potrivit competenţei conferite de aceasta.

Raporturile juridice de folosire a serviciilor publice – în cadrul acestui tip de

raporturi juridice administrative, subiectele de drept active acţionează, pe baza şi în

executarea legii, ca servicii publice înfiinţate pentru a realiza activităţi cu caracter de

prestaţie, în scopul satisfacerii unor nevoi de interes public, iar subiectele pasive au

dreptul să pretindă executarea prestaţiilor respective. Astfel, în cazul dreptului la

învăţătură, cetăţenii au dreptul să pretindă, iar administraţia publică este obligată ca, prin

instituţiile specializate, să presteze învăţământul general obligatoriu, în condiţii de

gratuitate.

Raporturile juridice de colaborare şi participare a particularilor la realizarea

sarcinilor care revin administraţiei publice – în cadrul acestor raporturi de colaborare şi

participare există posibilitatea aplicării regimului juridic administrativ, fie în legătură cu

dobândirea calităţii de membru într-o organizaţie profesională (spre exemplu, accesul

într-un barou de avocaţi), fie în legătură cu emiterea unor certificate, diplome, atestate

etc. (spre exemplu, diplomele de absolvire, de licenţă, de doctor etc. eliberate de

instituţiile particulare de învăţământ). În astfel de situaţii, acţiunile celor care se consideră

vătămaţi vor fi de competenţa instanţelor de contencios administrativ, ca urmare a

aplicării regimului juridic de drept administrativ în raporturile juridice respective.

Relaţiile dreptului administrativ cu alte ramuri de drept

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul constituţional

Atât dreptul administrativ, cât şi dreptul constituţional au ca principal izvor de

drept Constituţia României, numeroase dispoziţii constituţionale constituind izvoare ale

dreptului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul civil

- în cadrul raporturilor de drept administrativ, subiectele se află în marea

majoritate a cazurilor în relaţii de subordonare, în timp ce în cadrul raporturilor civile,

acestea sunt pe poziţie de egalitate;

- în timp ce în raporturile de drept administrativ se cere ca cel puţin un subiect de

drept să facă parte din sistemul administraţiei publice, în raporturile de drept civil părţile

sunt persoane fizice şi/sau persoane juridice;

- dreptul administrativ impune şi apără interesul public, pe când dreptul civil

apără drepturile şi interesele legitime ale persoanei fizice şi juridice de drept privat;

- actul administrativ are un caracter unilateral, în timp ce regula actelor civile este

bilateralitatea;

- în materia actelor civile, regula este aceea a irevocabilităţii, în timp ce în dreptul

administrativ, regula o constituie principiul revocabilităţii actului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul penal

Dreptul administrativ are raporturi cu dreptul penal, răspunderea administrativă

intervenind potrivit legii, când nu intervine răspunderea penală, atunci când fapta comisă

nu constituie infracţiune.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul procesual penal

Dreptul administrativ are strânse raporturi cu dreptul procesual civil materializate,

spre exemplu, în prevederile art.47 din O.G. nr.2/2001 privind regimul contravenţiilor,

potrivit cărora dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu prevederile Codului de

procedură civilă.

De asemenea, potrivit art.28 din Legea nr.554/2004 a contenciosului

administrativ, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de

procedură civilă.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul comercial

Dreptul administrativ se află în numeroase relaţii cu dreptul comercial, statul fiind

implicat în organizarea şi funcţionarea Camerelor de comerţ, industrie şi agricultură, a

Burselor de valori şi a Burselor de mărfuri, a Oficiului pentru registrul comerţului etc.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul muncii

Dreptul administrativ are strânse legături cu dreptul muncii, organele

administraţiei publice şi controlul administrativ exercitat de acestea având un rol

important în ceea ce priveşte legalitatea raporturilor de muncă. În acest sens, un rol

important îl joacă organul de specialitate al administraţiei guvernamentale, Ministerul

Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care are numeroase atribuţii în domeniul muncii,

protecţiei muncii şi asigurărilor sociale etc.

SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CURS NR.4

1. Noţiunea de organ al administraţiei publice

Folosită în sens restrictiv, noţiunea de organ al administraţiei publice este legată

de exerciţiul competenţei de organizare a executării legii în regim juridic administrativ,

fiind sinonimă cu aceea de organ de conducere şi cu aceea de autoritate publică.

Astfel, din acest punct de vedere, există organe unipersonale, precum este

ministrul în calitatea sa de conducător al ministerului, şi organe colegiale, precum este

colegiul ministerului, ca organ consultativ, potrivit prevederilor art.46 alin.1 şi, respectiv,

art. 52 alin.1 din Legea nr.90/2001, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului

României şi a ministerelor.

Noţiunea de organ al administraţiei publice, în sens restrictiv este sinonimă şi cu

noţiunea de autoritate a administraţiei publice, după cum noţiunea generică de organ este

sinonimă cu noţiunea generică de autoritate, care reprezintă dreptul, împuternicirea de a

comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare.

În sens larg, noţiunea de organ al administraţiei publice cuprinde şi alte

componente ale unei structuri administrative, cum sunt personalul, mijloacele materiale şi

financiare şi personalitatea juridică, ce se adaugă competenţei. În acest sens, noţiunea de

organ al administraţiei publice este similară cu aceea de instituţie publică.

Dar, noţiunea de instituţie publică nu este sinonimă cu aceea de organ al

administraţiei publice pentru că instituţiile publice există, într-adevăr, în principal, în

sistemul administraţiei publice, şi în celelalte sisteme ale puterii de stat, adică în sistemul

puterii legiuitoare şi în sistemul puterii judecătoreşti.

2. Personalul organelor administraţiei publice

Resursele umane reprezintă elementul cel mai important al organelor

administraţiei publice, ca de altfel al oricărei alte instituţii publice, indiferent de natura

juridică a activităţii pe care o desfăşoară. Un organ al administraţiei publice, ca de altfel

orice instituţie publică sau orice altă organizaţie, nu este altceva decât suma colectivului

uman ce îl formează, care, în cazul organelor administraţiei publice, a fost constituit pe

baza şi în executarea legii, în scopul realizării unor activităţi publice sau de interes public,

în temeiul legii.

3. Mijloacele materiale ale organelor administraţiei publice

Acestea sunt al doilea element important pentru desfăşurarea activitatea acestora

şi constau, în primul rând, din clădirile în care acestea îşi au sediile. Preocuparea

Guvernului, a ministerelor, prefecturilor, consiliilor locale sau judeţene, a primăriilor etc.

pentru a avea un sediu cât mai impunător îşi are explicaţia, pe de o parte, în asigurarea

spaţiilor de lucru pentru personalul acestora, dar şi pentru o arhitectură grandioasă este

purtătoarea unui mesaj de solemnitate şi prestigiu adresat de guvernanţi celor guvernaţi,

administraţi.

Regimul juridic al acestor mijloace materiale care aparţin proprietăţii statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale, în cazul organelor administraţiei publice, diferă după

cum bunurile respective fac parte din domeniul privat sau din domeniul public al

acestora.

4. Mijloacele financiare sau resursele financiare

Acestea constituie un element foarte important în componenţa organelor

administraţiei publice de care depinde în mare măsură realizarea activităţii acestora. În

lipsa acestor resurse, organele administraţiei publice s-ar afla în situaţia de a nu putea

plăti salariile personalului, de a nu putea face investiţii, de a nu putea face alte plăţi

necesare realizării activităţilor curente etc.

5. Personalitatea juridică şi competenţa organelor administraţiei publice –

constituie elementul cel mai important pentru definirea acestora.

Competenţa organelor administraţiei publice este aceea care le dă dreptul

acestora să acţioneze în regim de drept administrativ, pe baza şi în executarea legii.

În baza competenţei care le este acordată prin lege, organele administraţiei publice

fac acte administrative, operaţii administrative şi operaţii materiale, în realizarea

sarcinilor pentru care au fost înfiinţate sau care le-au fost repartizate.

Am definit competenţa organelor administraţiei publice ca fiind ansamblul

atribuţiilor publice conferite acestora de lege pentru a acţiona pe baza şi în executarea

legii, efectuând acte administrative, operaţii administrative şi/sau simple operaţii

materiale.

La rândul său, atribuţia publică este definită ca fiind învestirea legală cu anumite

prerogative, iar prerogativa ca reprezentând dreptul de a lua o anumită decizie şi de a

acţiona într-un anumit mod, dar şi obligaţia de a face aceste lucruri.

La rândul său, capacitatea de drept administrativ nu este altceva decât un atribut

al competenţei, constânt în prerogativa, dreptul pe care îl au subiectele de drept adică

organele administraţiei publice – de a participa la raporturile de drept administartiv.

Personalitatea juridică

Doctrina juridică civilă, plecând de la interpretarea prevederilor art.24 lit.e din

Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, a reţinut în mod

constant că elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt:

- existenţa unui colectiv cu o organizare de sine stătătoare, ceea ce înseamnă o

structură internă, organe de conducere, competenţa acestora, modul de reorganizare etc.,

care să-i permită să participe la raporturile juridice ca un tot unitar;

- un patrimoniu propriu, deosebit de cel al altor persoane juridice, precum şi de cel

al persoanelor ce formează colectivul a cărui expresie este persoana juridică;

- un anumit scop, în acord cu interesele generale ale societăţii, în raport cu care se

defineşte capacitatea sa juridică.

Pe drept cuvânt s-a spus că lipsa acestor premise echivalează cu lipsa calităţii de

subiect de drept civil, dar nu şi cu lipsa unei capacităţi juridice în domeniul altor ramuri

de drept, cum ar fi dreptul constituţional sau dreptul administrativ, spre exemplu.

Astfel, un organ al administraţiei, deşi lipsit de un buget propriu sau de dreptul de

a dispune independent de alocaţiile bugetare acordate, va putea să aibă capacitate de drept

administrativ, chiar dacă, din punct de vedere civil, nu are calitatea de persoană juridică.

Deci, în materia raporturilor de drept civil, ceea ce primează în cazul unui organ al

administraţiei publice este personalitatea juridică, el neputând să intre în astfel de

raporturi dacă nu are buget propriu sau, cel puţin, dreptul de a dispune autonom de

alocaţiile bugetare acordate.

1. Noţiunea de structură a administraţiei publice

Din punct de vedere etimologic, termenul de structură provine din două cuvinte

latine: substantivul structura, ae ce înseamnă orânduire, aranjament, construcţie şi

verbul struo, -ere, care înseamnă a înălţa, a construi, a dispune, a orândui şi a intrat în

limba română prin filiera limbii franceze cu semnificaţia de mod de organizare internă, de

alcătuire a unui corp sau a unui sistem.

Problema structurii administraţiei publice a fost abordată în mod diferit în

literatura de specialitate, fie ca structură internă a organelor administraţiei publice, fie ca

structură a sistemului organelor administraţiei publice, fie şi ca structură a sistemului, dar

şi ca structură internă a organelor administraţiei publice.

2. Structura internă a organelor administraţiei publice

Un organ sau o instituţie din administraţia publică este format, aşa cum am arătat

ulterior, dintr-un colectiv de oameni cu diverse atribuţii ce formează competenţa acestui

organ, precum şi din mijloacele materiale şi finaciare legale.

Organizarea colectivului de oameni pe diferite compartimente de activitate:

birouri, servicii, direcţii generale, departamente, etc., reprezintă structura internă a

organului respectiv al administraţiei publice, numită şi aparatul administrativ sau

organizarea internă a acestuia.

3. Structura sistemului administraţiei publice

Structura sistemului administraţiei publice poate fi cercetată sub două aspecte:

din punct de vedere funcţional şi din punct de vedereteritorial.

Prin structură funcţională se înţelege organizarea administraţiei publice într-un

sistem construit din organe formate în raport cu domeniile şi sectoarele de activitate în

care îşi desfăşoară activitatea. Structura funcţională exprimă numărul de organe distincte

cărora li s-au încredinţat sarcinile administraţiei publice şi, totodată, exprimă repartizarea

sarcinilor administraţiei publice pe elementele componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, există organe ale administraţiei publice care au fost

create cu o competenţă materială generală, care îşi desfăşoară activitatea în toate

domeniile şi sectoarele vieţii sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.

Deşi se afirmă că şi organele administraţiei locale, consiliile locale şi consiliile

judeţene, au o competenţă generală raportată la unitatea administrativ-teritorială în care

funcţionează, acestea nu au, însă, competenţe în unele domenii importante, în care

comptenţa Guvernului este exclusivă: domeniile relaţiilor diplomatice, apărării naţionale,

siguranţei etc.

Prin structură teritorială se înţelege organizarea sistemului administraţiei

publice în raport cu teritoriul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, constituind,

într-o viziune tradiţională, temeiul împărţirii organelor administraţiei publice în organe

centrale şi organe locale, după raza teritorială în care pot acţiona.

Terminologia de organe centrale este folosită nu numai de legislaţia în materie,

dar şi de literatura de specialitate, evocând, pe de o parte, că organele în discuţie sunt

competente pe întregul teritoriu al ţării, dar şi că, pe de altă parte, aceste organe au o

conducere centrală, care se realizează de la centru.

Autonomia locală a fost definită de legiuitor ca fiind dreptul şi capacitatea

efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în

numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în

condiţiile legii.

Literatura de specialitate a prezentat şi analizat elementele componente ale

administraţiei publice, acestea fiind:

- existenţa unei colectivităţi locale, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o

comunitate de persoane, de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale respective, care să

aibă interese şi nevoi specifice, particulare, în raport cu cele ale întregii colectivităţi

naţionale;

- organele de conducere trebuie să fie locale în sensul că trebuie să fie alese de

colectivitatea locală respectivă, iar nu să fie numite de la centru;

- organele administarţiei locale trebuie să dispună de o competenţă legală proprie

pentru a decide liber în rezolvarea problemelor locale, care să le confere o autonomie faţă

de organele centrale ale administraţiei publice;

- trebuie să existe un control al organelor centrale ale administraţiei publice asupra

activităţii organelor locale ale administraţiei publice. Este vorba de controlul de tutelă

administrativă pe care Guvernul îl exercită prin prefect şi care vizează numai legalitatea

actelor, nu şi oportunitatea acestora, deosebindu-se prin aceasta de controlul ierarhic,

între prefect şi organele locale ale administraţiei publice neexistând raporturi de

subordonare.ierarhică.

Sarcinile sistemului administraţiei publice 1. Noţiunea de sarcini ale sistemului administraţiei publice

În literatura de specialitate, sarcinile administraţiei publice au fost definite ca

îndatoriri ce revin sistemului administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor şi

transpunerea lor în realitate, în cadrul sistemului social global.

Sarcinile sistemului administraţiei publice au fost definite ca fiind ansamblul

necesităţilor sociale, obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme

juridice, fundamentând raţiunea de a fi a acestui sistem.

Sarcinile sistemului administraţiei publice, noţiune specifică ştiinţei

administraţiei, îşi regăseşte corespondentul juridic în atribuţiile structurilor componente

ale sistemului administraţiei publice, stabilite prin actul de înfiinţare şi/sau organizare şi

funcţionare.

Din punct de vedere al finalităţii, sarcinile administraţiei publice sunt împărţite în

sarcini politico-administartive, sarcini economice şi sarcini social-culturale, clasificare

care coincide cu clasificarea ministerelor după natura activităţii pe care o realizează,

făcută de alţi autori în:

- ministere cu activitate politico-administrativă

- ministere cu activitate economică

- ministere cu activitate social-culturală

Din punct de vedere al consecinţelor juridice, se disting între sarcinile de decizie

sau de dispoziţie, care sunt specifice ministerelor, altor organe centrale ale administraţiei

publice etc. şi sarcinile de execuţie, care revin, în special, regiilor autonome, instituţiilor

social-culturale etc.

2. Sarcinile de conducere şi organizare

Sarcinile de conducere şi organizare ale sistemului administraţiei publice derivă

din funcţia puterii de stat de a reglementa activitatea membrilor societăţii. Specificul

acestor sarcini constă în acţiunile cu caracter dispozitiv prin care structurile sistemului

administraţiei publice organizează executarea şi execută în concret legile în cele mai

diferite domenii de activitate socială în care acţionează statul.

3.Sarcinile de prestaţie

Sarcinile de prestaţie ale sistemului administraţiei publicederivă din funcţia

statului de a asigura membrilor societăţii moderne cele mai diverse servicii pentru

satisfacerea nevoilor tot mai diversificate ale acestora.

Alte sarcini sunt de interes local şi vizează satisfacerea unor nevoi materiale şi

spirituale ale membrilor colectivităţilor locale, precum asitenţa socială, medicală,

şcolarizarea copiilor etc.

Sistemul organelor administraţiei publice

1. Noţiunea sistemului organelor administraţiei publice

Prin sistem al organelor administraţiei publice se înţelege totalitatea organelor

care realizează administraţia publică, ca activitate de organizare a executării şi de

executare în concret a legii, prin care se asigură funcţionalitatea acestui sistem.

Caracteristic sistemului organelor administraţiei publice este faptul că părţile sale

componente sunt structurate într-o construcţie ierarhică, pe baza raporturilor de

supraordonare şi subordonare, în capul sistemului aflându-se Guvernul, care, potrivit

prevederilor art.102 alin.1 din Constituţie, exercită conducerea generală a administraţiei

publice.

2. Criteriile de organizare a sistemului organelor administraţiei publice

Potrivit opiniei profesorului Ioan Alexandru, sistemul organelor administraţiei

publice se organizează pe baza a două criterii: criteriul teritorial şi criteriul funcţional.

Criteriul teritorial, potrivit căruia sistemul se structurează din punct de vedere al

componenţei teritoriale, existând:

- organe centrale, când componenţa lor se întinde asupra întregului teritoriu al

ţării, cum sunt Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei

publice;

- organe locale când competenţa lor se întinde numai asupra unei unităţi

administrativ-teritoriale, cum sunt consiliile locale, primarul, consiliile judeţene.

Criteriul funcţional, potrivit căruia sistemul organelor administraţiei publice se

structurează din punct de vedere al competenţei materiale, existând:

- organe cu competenţă generală, care exercită , realizează administraţia publică în

toate domeniile de activitate, cum sunt Guvernul, consiliile judeţene, consiliile locale;

- organe de specialitate ale administraţiei publice, care realizează administraţia

publică în domenii distincte de activitate, cum sunt ministerele şi celelalte structuri

componente ale administraţiei ministeriale.

3. Părţile componente ale sistemului administraţiei publice

În sistemul organelor administraţiei publice, părţile sale componente au calitatea

de organe ale administraţiei publice în sensul de instituţie publică, dar şi ca organ prin

care funcţionează instituţia publică şi prin care se realizează sarcinile administraţiei

publice.

Potrivit prof. Antonie Iorgovan, cât şi a altor autori, prima componentă a puterii

administrativ-executive este Preşedintele României, care are, prin Constituţie, valenţe

triple: de şef al statului, de şef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituţiei

şi mediator între puterile statului.

Totodată, în sistemul administraţiei publice intră ministerele şi celelalte organe

ale administraţiei publice de specialitate prin care se realizează sarcinile ce revin statului,

dintre care unele se subordonează Guvernului sau ministerelor, iar altele au un statut de

autorităţi administrative autonome faţă de Guvern, dar care au relaţii de subordonare în

raport cu Parlamentul, ori numai cu una dintre Camere.

De asemenea, în cadrul sistemului administraţiei publice se

cuprinde administraţia publică locală, organizată în unităţile administrativ-

teritoriale: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene.

În sfârşit, din sistemul administraţiei publice fac parte şi diferite instituţii social-

culturale şi unităţi economice prin care se realizează diverse prestaţiuni, pe baza şi în

executarea legii, prin care sunt satisfăcute nevoile membrilor societăţii.

AUTORITĂŢILE CENTRALE – PREŞEDINTELE ŞI GUVERNUL

ROMÂNIEI CURS NR.5

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale privind instituţia prezidenţială

Instituţia sefului statului are o evoluţie de-a lungul istoriei moderne şi

contemporane, atât în privinţa formei, structurii, cât şi în privinţa atribuţiilor şi

organizării acesteia.

Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor

puterii de stat, categorie necunoscută şi în care este încadrat constant, alături de

Parlament, şi şeful statului.

În statele organizate pe sistemul teoriei separaţiei puterilor în stat, sistemul statal

este organizat şi funcţionează pe baza celor trei mari puteri: puterea legislativă

(Parlamentul), puterea executivă (Guvernul) şi puterea judecătorească.

Şeful statului este încadrat, în majoritatea cazurilor , în puterea executivă, de

aceea s-a încetăţenit şi formula „şeful puterii executive”, sau „ şeful executivului”.

S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia Preşedintele

României ar reprezenta cea de-a patra putere în stat, opinie pe care o considerăm

neîntemeiată, deoarece ea ar contrazice în totalitate celebra teorie a lui Montesquieu cu

privire la separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească.

Totodată, considerăm că această opinie este contrară şi dispoziţiilor

constituţionale, în acest mod, la art.1 alin.4 din Constituţia României se prevede în mod

expres că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -

legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Art. 81 din Constituţia României prevede:

- alin.1: „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul

independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”.

- alin.2: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna

funcţionare a autorităţilor publice”.

În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului,

precum şi între stat şi societate.

Acesta este unul dintre paradoxurile Constituţiei române, care a acordat

preşedintelui României, unul dintre cei doi capi ai puterii executiv-administrative, rolul

de mediator între puterile statului, chemate să funcţioneze pe baza principiului şi

echilibrului puterilor, în conformitate cu prevederile art.1 alin.4 din Constituţia României.

În exerciţiul funcţiunilor sale, Preşedintele României personifică autoritatea

statală în relaţiile interne şi internaţionale, iar acest lucru este firesc, deoarece el îşi trage

legitimitatea din alegerea sa de către popor, prin vot universal, direct.

Şeful statului poartă răspunderea pentru soarta naţiunii şi în această calitate, nimic

nu îi poate fi indiferent. Aşa cum este prevăzut în Constituţia ţării, Preşedintele

României, în calitatea sa de şef de stat este garantul independenţei, unităţii şi integrităţii

teritoriale ale ţării, ceea ce înseamnă că în această calitate, el dispune de posibilităţi

constituţionale pentru a preveni afectarea acestora. Şi aceasta nu numai pe tărâmul

măsurilor efective, desigur, necesare în caz de agresiune, dar şi prin activitatea

desfăşurată de Preşedinte pe plan diplomatic, internaţional (respectiv în relaţiile dintre

state şi reprezentanţii lor, precum şi în domeniul încheierii de tratate internaţionale). În

ceea ce priveşte prerogativa de a veghea la respectarea Constituţiei, ea nu trebuie privită

doar într-un sens pasiv, detaşat, ci ca o atribuţie efectivă, care implică direct pe

Preşedinte, în afara legii fundamentale a ţării. Astfel, el se poate adresa Curţii

Constituţionale, înainte de promulgarea unei legi, în situaţia în care o consideră

neconstituţională.

Concluzionând cele expuse anterior şi, totodată rezultând şi din dispoziţiile

constituţionale putem spune că pot fi conturate trei funcţii prezidenţiale:

- funcţia de reprezentare;

- funcţia de garant;

- funcţia de mediere.

2. Atribuţiile generale ale Preşedintelui României

Din punct de vedere al autorilor de drept constituţional, atribuţiile Preşedintelui

României se clasifică în:

- atribuţii privind legiferarea;

- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

- atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea

unor autorităţi publice;

- atribuţii în domeniul politicii externe;

- alte atribuţii, precum conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea

graţierii individuale, acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi, respectiv,

chestor de poliţie.

Există însă şi autori de drept administrativ care clasifică atribuţiile Preşedintelui

României din punct de vedere al sarcinilor, din punct de vedere al subiectelor faţă de care

acestea se exercită, din punct de vedere al frecvenţei exercitării lor, din punct de vedere al

procedurii de realizare sau din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se

realizează.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că prezintă importanţă din punct de vedere al

cursului de drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, prezentarea atribuţiilor

Preşedintelui României legate de activitatea executiv-administrativă a statului, rămânând

ca de celelalte atribuţii ale Preşedintelui să se ocupe în mod deosebit, specialiştii în

domeniul dreptului constituţional.

3. Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului

Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului nu intră în categoria

atribuţiilor din sfera reprezetării politice, nici în sfera constituţional-legislativă, nici în

sfera raporturilor cu alte autorităţi publice, acestea reprezintă atribuţii executiv-

administrative care îşi au temeiul în prevederile constituţionale, potrivit cărora

Preşedintele României este unul din cei doi şefi ai puterii executive, dar cu atribuţii destul

de limitate.

1. În acest mod, în raporturile cu Guvernul, Preşedintele României are

următoarele atribuţii:

- atribuţia de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru;

- atribuţia de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;

- atribuţia de a revoca şi de a numi unii membrii ai Guvernului, în caz de

remaniere;

- atribuţia de a se consulta cu Guvernul cu privire la probleme urgente şi de o

importanţă deosebită;

- atribuţia de a participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de

interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la

cererea primului-ministru, în alte situaţii.

2. O altă categorie de atribuţii sunt atribuţiile pe care le poate exercita în cazuri

excepţionale, Preşedintele României, iar acestea pot fi concretizate în:

- în calitatea sa de comandant al forţelor armate, Preşedintele României poate

declara mobilizarea parţială sau totală, cu aprobarea prealabilă sau, în cazuri

excepţionale, ulterioară a parlamentului (art.92 alin.1 din Constituţia României);

- tot în calitatea sa de comandant al forţelor armate, în caz de agresiune armată

îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea acesteia

(art.92 alin.1 din Constituţia României);

- Preşedintele României, potrivit legii, instituie starea de asediu sau starea de

urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, urmând ca în cel

mult 5 zile să solicite Parlamentului încuviinţarea măsurii luate (art.93 din Constituţia

României).

3. În domeniul politicii externe, Preşedintele României are o serie de atribuţii cum

ar fi:

- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de către Guvern şi

le supune spre ratificare Parlamentului României într-un termen rezonabil;

- la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai

României;

- la propunerea Guvernului, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea

rangului misiunilor diplomatice;

- primeşte acreditarea reprezentanţilor diplomatici al altor state în România.

4. Actele Preşedintelui României

Pentru a-şi putea exercita prerogativele care îi sunt stabilite prin Constituţie şi prin

alte legi, Preşedintele României are la dispoziţie Administraţia Prezidenţială, aceasta

reprezintă o instituţie publică, cu personalitate juridică, formată din servicii publice puse

la dispoziţia acestuia, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, iar această instituţie a

Administraţiei Prezidenţiale îşi are sediul în municipiul Bucureşti, la Palatul Cotroceni.

În literatura de specialitate se face o distincţie între actele politice ale

preşedintelui: mesaje, declaraţii, apeluri etc. şi actele juridice la care se referă dispoziţiile

art.100 din Constituţia României, în acest fel aici se menţionează că, în exercitarea

atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial

al României, iar nepublicarea acestora atrage inexistenţa lor din punct de vedere juridic.

5. Alegerea şi mandatul Preşedintelui României

Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat, în condiţiile legii. Alegătorul are dreptul la un singur vot, în fiecare tur de

scrutin organizat pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit art.81 alin. 2 şi 3 din

Constituţia României, republicată.

La alegerile pentru Preşedintele României se pot prezenta candidaţi propuşi de

partide politice, constituite potrivit Legii partidelor politice nr.14/2003, precum şi

candidaţi independenţi. Partidele şi alianţele politice pot propune numai un singur

candidat la această funcţie. Partidele membre ale unei alianţe politice care propune un

candidat nu pot propune şi candidaţi în mod separat.

În ceea ce priveşte exercitarea mandatului Preşedintelui României trebuie să

precizăm următoarele aspecte deosebit de importante: Preşedintele României este ales

prin vot direct, o dată la 5 ani, printr-un sistem majoritarian, în care câştigător este

declarat cel care acumulează 50% + 1 din voturile corect exprimate. Dacă acest procent

nu se atinge, atunci se realizează un balotaj între primii doi candidaţi, în funcţie de

rezultatele obţinute. Până la revizuirea Constituţiei României din 2003, mandatul

Preşedintelui României era de 4 ani. Preşedintele României numeşte primul-ministru,

prin consultări cu Parlamentul.

6. Regimul şi natura decretelor emise de Preşedintele României

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de către preşedinte, potrivit

dispoziţiilor constituţionale – art.100 alin.2 din Constituţia României:

- în exercitarea atribuţiilor de politică externă privind trimiterea tratatelor spre

ratificare parlamentului, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici, aprobarea

înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;

- pentru declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate;

- pentru luarea măsurilor de respingere a agresiunii armate îndreptate împotriva

ţării;

- pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă;

- pentru conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;

- pentru acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi de chestor de

poliţie;

- pentru acordarea graţierii individuale.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, decretele

prezidenţiale au totdeauna un caracter individual, dar şi opinia că acestea pot avea şi

caracter normativ.

Împărtăşim şi noi cel de-al doilea punct de vedere şi considerăm că este greu de

susţinut caracterul individual al decretelor prin care preşedintele reglementează situaţii

privind declararea stării de urgenţă sau a stării de asediu şi care obligă autorităţile

administrative centrale şi/sau locale să ia măsuri de punere în executare.

Astfel, şi în opinia nosatră considerăm că sunt acte administrative cu caracter

individual, decretele de numire sau de eliberare din funcţii publice, emise de către

Preşedintele României, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, considerăm că decretele emise de către Preşedintele României sunt

calificate ca fiind acte administrative supuse controlului instanţelor de contencios

administrativ, dar excepţie de la regulă făcând actele enumerate de Legea contenciosului

administrativ.

Nu pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ următoarele

categorii de decrete emise de către Preşedintele României, acte care privesc raporturile

sale cu Parlamentul, conform dispoziţiilor prevăzute în art. 5 alin. 1 din Legea

contenciosului administrativ:

- decretul pentru desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru;

- decretul de numire a Guvernului sau a unor membri ai Guvernului în caz de

remaniere.

Conform dispoziţiilor prevăzute în art.5 alin.3 din Legea contenciosului

administrativ, pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, decretele

emise de către Preşedintele României pentru aplicarea regimului stării de război, al stării

de asediu sau al stării de urgenţă, dar numai pentru exces de putere.

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.m din Legea contenciosului administrativ,

nr.554/2004 definim excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere,

aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.

Mai fac parte din categoria actelor administrative care nu pot fi atacate în faţa

instanţelor de contencios administrativ, actele administrative prin care Preşedintele

României îşi exercită atribuţiile privind realizarea politicii externe.

7. Răspunderea Preşedintelui României

Conform dispoziţiilor art.84 alin.2 coroborat cu art.72 alin.1 din Constituţia

României, Preşedintele ţării se bucură de imunitate doar în ceea ce priveşte opiniile

politice exprimate în exercitarea mandatului.

În legătură cu modul de exercitare a atribuţiilor, răspunderea Preşedintelui

României poate fi angajată din punct de vedere politic, în condiţiile art.95 din Constituţie

pentru săvârşirea unor fapte grave prin care se încalcă prevederile legii fundamentale.

Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte al României poate fi iniţiată de cel

puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor; ea este adusă la cunoştinţa

preşedintelui şi, după consultarea Curţii Constituţionale, este supusă dezbaterii Camerei

Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care o adoptă cu votul majorităţii deputaţilor

şi senatorilor în funcţie.

În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult

30 de zile, se va organiza un referendum pentru demiterea preşedintelui.

Răspunderea penală a Preşedintelui este statuată de dispoziţiile art.96 din

Constituţie.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi

din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare pentru înaltă trădare

a Preşedintelui României.

Nici Constituţia şi nici reglementările subsecvente nu au dat lămuriri şi nici indicii

în legătură cu conţinutul noţiunii de înaltă trădare, acesta fiind lăsat la aprecierea

majorităţii speciale de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor care hotărăsc

punerea sub acuzare a Preşedintelui României prin exprimarea unui vot politic.

Dispoziţiile art.96 alin.4 din Constituţia României, fără a mai da detalii de ordin

procesual penal, stabileşte competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi

că, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, preşedintele este demis de

drept.

Se constată faptul că, în lipsa unei legi care să reglementeze răspunderea penală a

Preşedintelui României, sunt aplicabile dispoziţiile Codului Penal şi ale Codului de

procedură penală, cu completările corespunzătoare aplicabile celorlalte categorii de

demnitari care se bucură de imunitate.

În acest mod, după faza politică a punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, va

urma în mod obligatoriu o fază de urmărire penală efectuată de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru care hotărârea celor două Camere ale

Parlamentului reprezintă doar actul de sesizare.

În urma efectuării urmăririi penale, este posibil ca Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie să emită rechizitoriul prin care va sesiza Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, după cum este posibil, teoretic, ca sesizarea cu punerea

sub acuzare pentru înaltă trădare să nu se concretizeze în nici una dintre infracţiunile de

gen din Codul penal şi să se ajungă la o soluţie de neurmărire sau de scoatere de sub

urmărire penală.

Potrivit art.96 alin.3 din Constituţie, de la data punerii sub acuzare de către cele

două Camere ale Parlamentului, preşedintele este suspendat de drept până la data

demiterii sale.

Constituţia nu prevede, dar consecinţa juridică a adoptării unei soluţii de

netrimitere în judecată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

ori de achitare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va fi aceea a încetării

suspendării din funcţie a Preşedintelui României.

Potrivit prevederilor art.84 alin.2, coroborate cu cele ale art.72 alin.1 din

Constituţie, imunitatea acordată preşedintelui este doar pentru faptele care au legătură cu

exercitarea mandatului de Preşedinte al României şi că, pentru celelalte fapte ar trebui să

răspundă, din punct de vedere legal, ca orice cetăţean, potrivit principiului înscris în

art.16 alin.1 din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii.

8. Reglementarea instituţiei prezidenţiale în ţări ale Uniunii Europene

În Franţa, organizarea administraţiei este caracterizată de un grad înalt de

centralizare, care datează încă din vechiul regim şi a devenit încă mai pronunţată de-a

lungul domniei lui Napoleon. Din anul 1970, în Franţa a fost posibil să se înceapă o

orientare către descentralizare – adică cedarea puterii de decizie de la Stat spre

autorităţile administrative autonome şi către deconcentrare – adică transferul puterii de

decizie de la departamentele centrale către cele subordonate şi locale, care şi-au găsit

expresia cea mai clară în reformele regionale şi municipale din 1972, 1982/1983 şi 1992.

În această ţară, administraţia centrală directă are o structură ierarhică, fiind condusă de

către preşedintele republicii şi de către primul-ministru. Preşedintele Republicii este şeful

statului, el numeşte primul-ministru, iar miniştrii - membrii ai guvernului – sunt numiţi

de către preşedinte, dar la propunerea premierului.

În Italia – din punct de vedere al organizării politice, Republica Italiană poate fi

descrisă ca un Stato delle autonomie. Descentralizarea teritorială asigură autorităţilor

locale (regiunilor, provinciilor şi municipalităţilor) drepturi extinse de autoguvernare.

Art.5 din Constituţia republicană stabileşte că Republica trebuie să fie bazată pe

principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima descentralizare a serviciilor

puse la dispoziţie de către stat.

În Belgia, structura organizatorică a administraţiei este bazată pe principiul

statului descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice

centralizate şi structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin

după Constituţie, stă regele.

În Danemarca, administraţia publică este condusă de către guvern. Guvernarea

locală este exercitată de municipalităţi şi districte care în mod curent se bucură de o

structură uniformă ca rezultat al reformelor municipale din 1981; acestea sunt conduse de

corpuri reprezentative pentru comunitate (adunări municipale, consilii districtuale) şi de

preşedintele lor ales, primarul municipalităţii sau districtului.

În Luxemburg, diviziunea teritorială a Marelui Ducat în 3 arondismente

administrative, 12 cantoane şi 126 de municipalităţi formează baza pentru structura în 4

nivele a administraţiei publice, statul, arondismentul, cantonul şi municipalitatea.

Autorităţile centrale, Marele Duce şi miniştrii care au responsabilitatea arondismentelor

care le intră în jurisdicţie, conduc şi supraveghează administrarea serviciilor publice în

întregul lor, asistaţi de departamentele ministeriale şi de Services generaux, care sunt

subordonate miniştrilor.

În Olanda, structura administraţiei este trasată de principiul statutului unitar

descentralizat, iar autorităţile publice sunt organizate pe 3 nivele: administraţia de stat,

aceea a provinciilor şi cea a municipalităţilor. Administraţia de stat este condusă de către

guvern, care este format din rege şi miniştri. Ceea ce este specific acestei ţări este faptul

că în Consiliul de Miniştri, la care iau parte toţi miniştri şi care este prezidat de către

primul-ministru, se aplică principiul responsabilităţii colective şi fiecare ministru

răspunde în faţa Parlamentului pentru portofoliul său.

În Spania, în ceea ce priveşte structura administraţiei, art.2 al Constituţiei ţării

garantează atât unitatea naţiunii spaniole, cât şi dreptul la autonomie pentru diferitele

naţionalităţi şi regiuni. Teritoriul naţional este divizat în municipalităţi, provincii şi

comunităţi autonome, dar toate se bucură de o autonomie care urmăreşte interesele

specifice fiecăreia.

GUVERNUL

1. Rolul Guvernului

Art. 102 alin. 2 din Constituţie precizează că Guvernul, potrivit programului său

de guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi

exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Art.1 alin.1 din Legea nr.90/200, legea privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului României şi a ministerelor defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a

puterii executive care funcţionează pe baza votului de încredere acordat de către

Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită

conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul este, în primul rând, o instituţie politică, fiind emanaţia partidului sau

coaliţiei de partide care a format majoritatea parlamentară şi şi-a asumat formarea sa.

Guvernul are un rol administrativ, exercitând conducerea generală a administraţiei

publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.

În raport cu cele două roluriale Guvernului: politic şi administrativ, se circumscriu

şi sarcinile acestuia, a căror îndeplinire are ca finalitate realizarea programului de

guvernare.

Art.1(2) din Legea 90/2001 organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor prezintă şi un al treilea rol pe care l-ar avea Guvernul şi anume acela de a

asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social şi

racordarea acestuia la sistemul economic mondial.

2. Atribuţiile Guvernului

O primă categorie este aceea a atribuţiilor prin care Guvernul îşi exercită rolul

politic, asigurând realizarea politicii interne şi externe a ţării, atribuţii specifice

guvernării, deosebite de cele care sunt specifice administraţiei.

O a doua categorie este formată din atribuţiile privind conducerea generală a

administraţiei publice şi, în primul rând a administraţiei ministeriale subordonată direct

sau indirect Guvernului.

O altă categorie este aceea a atribuţiilor legate de sarcinile economice, financiare

şi sociale, privind aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare economică a ţării pe

ramuri, domenii şi sectoare de activitate, cele privind executarea bugetului de stat, a

bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale, cele privind

administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi cele privind realizarea

programelor de protecţie socială, de protecţie a mediului şi asigurarea echilibrului

ecologic.

O categorie aparte de atribuţii este legată de apărarea ordinii de drept,a liniştii

publice şi a siguranţei cetăţeanului şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor acestuia, de

asigurare a capacităţii de apărare şi de înzestrare a forţelor armate.

O altă categorie de atribuţii ale Guvernului sunt cele legate de realizarea politicii

externe a ţării care vizează prioritar integrarea României în structurile europene şi

internaţionale.

Formarea Guvernului sau procedura de ânvestitură, reglementată de art.103 şi de

art.85alin.(1) din Constituţia din 1991, se desfăşoară în mai multe faze:

- consultarea de către Preşedintele României a partidului care are majoritatea

absolută în Parlament, ori a partidelor reprezentate în Parlament;

- în urma consultărilor Preşedintele va desemna un candidat la funcţia de prim-

ministru

- candidatul la funcţia de prim-ministru va întocmi în termen de zece zile o listă a

Guvernului şi programul său de guvernare; va cere votul de încredere al Parlamentului

asupra programului de guvernare şi asupra întregii liste a Guvernului;

- programul şi lista Guvernului vor fi dezbătute în şedinţă comună, de Camera

Deputaţilor şi Senat, care acordă încrederea cu vou majorităţii deputaţilor şi senatorilor,

adoptând o hotărâre comună;

- pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele României

numeşte Guvernul, emiţând un decret.

3. Durata mandatului Guvernului

Limita maximă a mandatului Guvernului este dată de durata mandatului

Parlamentului care i-a acordat votul de încredere, acceptându-i lista şi programul de

guvernare propuse de candidatul la funcţia de prim-ministru.

Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de

art.102 alin.3 din Constituţia din 1991, unde se arată că Guvernule este alcătuit din prim-

ministru, miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.

Condiţiile legale pentru funcţia de membru al Guvernului sunt enumerate de art.2

din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor. şi anume condiţia de a avea cetăţenia română şi domiciliul în ţară, de a se

bucura de exerciţiul drepturilor electorale, de a nu fi suferit condamnări penale şi de a nu

se afla în unul dintre cazurile de incompatibilitate.

FUNCŢIONAREA ŞI ACTELE GUVERNULUI CURS NR.6

Legea nr.90/2001 consacră secţiunea a 6-a funcţionării Guvernului, dezvoltând

principiile constituţionale referitoare la desfăşurarea activităţii Guvernului.

Fiind organ cu structură colegială, Guvernul îşi realizează activitatea funcţionând

în şedinţe, care sunt convocate şi conduse de Primul –ministru, săptămânal sau ori de câte

ori este nevoie.

Potrivit art.27 alin.(1) din Legea 90/2001, cvorumul necesar pentru şedinţele

Guvernului este format din majoritatea membrilor săi, iar hotărârile şi ordonanţele se

adoptă prin consensul celor prezenţi, iar în lipsa consensului decide Primul-ministru.

Actele juridice ale Guvernului

În activitatea sa, Guvernul se manifestă prin acte politice (programul de

guvernare, asumarea răspunderii, declaraţii politice, etc.) şi prin acte juridice.

Potrivit art.108 alin.(1) din Constituţie şi art.27 alin.(1) din Legea nr.90/2001,

Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.

Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru organizarea executării legilor, în cazul

hotărârilor cu caracter normativ, ori pentru executarea în concret a legilor, în cazul

hotărârilor cu caracter individual.

Ordonanţele sunt adoptate de guvern în temeiul prevederilor art.115 din

Constituţie, fie în baza unei legi speciale de abilitare, fie în situaţii extraordinare a căror

reglementare nu comportă sub nicio formă amânarea.

Hotărârile Guvernului care vatămă un drept recunoscut de lege pot fi atacat în faţa

instanţelor de contencios administrativ de către persoanele fizice să vătămate, se

considerau juridice care se consideră vătămate, potrivit prevederilor Legii nr.554/2004

privind contenciosul administrativ.

Primul-ministru

Legea nr.90/2001 reglementează statutul Primului-ministru în secţiunea a 4-a,

prevăzând de la început, că el conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor

acestuia, cu respectarea atribuţiilor care le revin, potrivit învestiturii acorte de Parlament.

Atribuţiile Primului-ministru:

- prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului , care se dezbat cu prioritate;

- răspunde întrebărilor sau interpelărilor deputaţilor sau senatorilor;

- propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai

Guvernului;

- legate de realizarea sarcinii de reprezentare a Guvernului în relaţiile cu

Parlamentul, Preşedintele, Î.C.C.J.;

- legate de contrasemnarea decretelor emise de preşedintele ţării.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor prezentate mai sus, Primul-ministru emite acte

juridice administrative numite decizii.

Potrivit art.20 din legea 90/2001, aşa cum a fost modificat prin legea nr.23/2004,

aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria Primului-ministru,

Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asu este definită ca fiind o

structură cu personalitate juemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice.

Cancelaria Primului-ministru e condusă de Şeful Cancelariei, care are rang de

ministru, fiind coordonată direct de către Primul-ministru.

Secretariatul General al Guvernului

Guvernul are un Secretariat care face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi

are, ca sarcini principale, asigurarea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de

guvernare şi rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice .

Departamentul este definit ca fiind o structură organizătorică fără personalitate

juridică şi fără unităţi în subordine, suordonat Primului-ministru, având rolul de

coordonare şi sinteză, în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile

Guvernului.

MINISTERELE, PILONII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

MINISTERIALE CURS NR.7

Ministerele sunt organe centrale care conduc şi coordonează administraţia publică

în diferitele domenii şi ramuri de activitate.

Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor administraţiei publice

într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de priorităţile şi interesele politice ale

partidului sau coaliţiei de partid sau care a câştigat alegerile.

Administrarea problemelor dintr-un domeniu de activitatea de către un

minister sau de un alt organ de specialitate din cadrul administraţiei ministeriale este o

opţiune politică a partidului ori coaliţiei de partid care a câştigat puterea în stat.

Organizarea ministerelor poate fi abordată din două puncte de vedere.Primul este acela

din perspectiva compartimentelor din care este formată structură internă a ministerelor,

compartimente prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi specifice ale

administraţiei ministeriale.

Din punct de vedere, va trebui să constatăm că personalul ministerelor este grupat,

în raport cu împărţirea atribuţiilor, în birouri, servicii, direcţii, direcţii generale şi se

compune din mai multe categorii: personal de conducere, personal de execuţiei de

specialitate, personal de execuţie administrativă şi personal de deservire.

Structura organizatorică a ministerelor cuprinde:

- O structură internă sau centrală care formează aparatul propriu al ministerului

- O structură exterioară, care cuprinde serviciile publice deconcentrate în teritoriu,

alte organe de specialitate şi instituţii publice sau unităţi economice, aflate în

subordinerea, în coordonarea sau autoritatea ministerelor.

Structurile exterioare ale ministerelor

După cum am văzut, ministerele au, de regulă, structuri centrale, care formează

aparatul propriu, precum şi structuri exterioare, care se prezintă fie sub forma unor

servicii publice deconcentrate, fie sub forma unor organe de specialiate, alte instituţii

publice, sau unităţi economice, medicale, etc., aflate în subordinea, în coordonarea sau

sub autoritatea ministerelor.

Conducerea ministerelor se realizează potrivit art.46 alin (1) din legea 90/2001, în

mod exclusiv de către miniştri.

Ministrul este cel care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte organe, cu

persoanele juridice şi fizice din ţară şi straăinătate, precum şi în justiţie.

Ministerele au câte un secretar general şi unul sau doi secretari generali adjuncţi.

Actele miniştrilor – ordinele şi instrucţiunile.

Ordinele sunt acte administrative cu caracter individual şi sunt emise de miniştri

pentru executarea în concret a prevederilor legale, acestea produc efecte faţă de o singură

persoană, precum sunt ordinele de numire a unui funcţionar public.

Instrucţiunile sunt acte administrative de autoritate cu caracter normativ care se

emit de către miniştri, precum şi de ceilalţi conducători ai organelor de specialitatea ale

administraţiei publice centrale, pentru organizarea executării legilor, a ordonanţelor sau a

hotărârilor cu caracter normativ ale Guvernului.

INSTITUŢIILE ADMINISTRATIVE AUTONOME CURS NR.8

Avocatul Poporului – este definită ca fiind autoritatea publică autonomă şi

independentă faţă de orice altă autoritate publică, vând drept scop apărarea drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice. Avocatul Poporului,

a cărui funcţie este asimilată cu aceea de ministru, este numit pe o perioadă de 5 ani, de

către Senat, la propunerea Biroului său permanent, în urma recomandărilor grupurilor

parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului, mandatul său putând fi reînoit o

singură dată. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care

nu sunt supuse controlului parlamentar sau judecătoresc. Prin aceste recomandări,

Avocatul Poporului sesizează organele administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor şi

faptelor administrative, fiind asimilate actelor administrative atât tăcerea organelor

administraţiei publice, cât şi emiterea tardivă a actelor.

Curtea de Conturi – este instituţia supremă de control financiar ulterior extern

asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale

statului şi ale sectorului public. Deşi este o instituţie administrativă, Curtea de conturi

este autonomă faţă de Guvern şi administraţia ministerială, rolul său fiind acela de a

exercita controlul financiar ulterior extern asupra modului de formare, administrare şi de

întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, în care sunt

incluse integral şi resursele financiare ale administraţiei ministeriale.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – angajează şi coordonează unitar activităţile

care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii

internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni

de menţinere sau de stabilire a păcii. Preşedintele României îndeplineşte funcţia de

preşedinte al Consiliului Suprem de apărare a Ţării, iar primul-ministru îndeplineşte

funcţia de vicepreşedinte al Consiliului.

Serviciul Român de Informaţii – are caracter autonom faţă de Guvern. Aşa cum

rezultă din prevederile constituţionale, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc

în şedinţă comună pentru numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului

Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui

serviciu.

Consiliul Superior al Magistraturii – nu face parte din sistemul puterii

judecătoreşti, el nefăcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti care, în frunte cu

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, realizează activitatea de justiţie în România.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN TERITORIU. PREFECTUL CURS NR.9

Consideraţii generale

Prefectul deţine un loc deosebit de important în administraţia publică de la nivelul

judeţelor şi respectiv, al municipiului Bucureşti. Reprezentând punctul culminant al

administraţiei publice, dar totodată făcând legătura dintre administraţia publică

guvernamentală şi administraţia publică locală, prefectul deţine un loc strategic, rol care

îi este acordat de către Guvern şi tocmai din acest motiv, prefectul este reprezentantul

Guvernului în teritoriu.

Prefectul a adevenit o adevărată autoritate publică prin legea nr.69/1991 privind

administraţia publică locală, acesta având rolul de a reprezenta Guvernul la nivelul

judeţului şi de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe ale administraţiei publice centrale.

Din punct de vedere constituţional, prin Constituţia din anul 1991, a fost consacrat

locul prefectului în sistemul organelor administraţiei publice, adică cel de reprezentant al

Guvernului pe plan local, el având rol dublu şi anume:

- rolul de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale;

- rolul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise sau

adoptate de către organele administraţiei publice locale pe care le consideră nelegale.

Natura relaţiilor prefectului cu organele administraţiei publice locale a fost

clarificată prin revizuirea Constituţiei din 1991.

Astfel, art.123 din Constituţia României consacră instituţia prefectului.

Prevederile constituţionale arată următoarele:

- alin.(1) „Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul

Bucureşti”;

- alin.(2) „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce

serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei

publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”;

- alin.(3) „Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică”;

- alin.(4) „Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi

consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de

subordonare”;

- alin.(5) „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administartiv, un

act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul

ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.

Aşa cum se prevede în alin.(3) din art.123 - Constituţia României, atribuţiile

prefectului se stabilesc prin lege organică, iar legea nr.340/2004 privind instituţia

prefectului, modificată prin legea nr. 181/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr.179/2005 reglementează principiile activităţii prefectului, constituirea,

drepturile şi îndatoririle Corpului prefectilor şi ale Corpului subprefecţilor, atribuţiile şi

actele prefectului, organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al prefectului.

Natura instituţiei prefectului

Prefectul este numit de către Guvern, la propunerea Ministerului Administraţiei şi

Internelor, iar organele administraţiei publice locale nu au niciun fel de rol. Această

concluzie reiese şi din faptul că, prefectul fiind reprezentantul Guvernului în teritoriu,

reprezintă Guvernul şi interesele administraţiei publice ministeriale, iar organele

administraţiei publice locale reprezintă interesele colectivităţilor din unităţile

administrativ-teritoriale în care au fost alese.

Spre deosebire de activitatea organelor administraţiei publice locale care îşi

desfăşoară activitatea potrivit principiului autonomiei locale, activitatea prefectului nu se

desfăşoară conform acestui principiu, ci potrivit principiului subordonării ierarhice faţă

de Guvern şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru că activitatea prefectului este

îndrumată şi controlată de către acest minister, iar el răspunde numai în faţa Guvernului,

acesta fiind singurul organ care-l poate destitui din funcţie.

Statutul prefectului

Statutul prefectului este definit de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile

Legii privind instituţia prefectului referitoare la condiţiile de acces în această funcţie,

numirea în această funcţie şi, respectiv, eliberarea din această funcţie, incompatibilităţile

acestei funcţii, atribuţiile prefectului, actele prefectului şi răspunderea acestuia.

Instituţia prefectului are capacitate juridică de drept public care se exercită în

exclusivitate de către prefect sau de către o altă persoană anume desemnată prin ordin al

acestuia.

Principiile care stau la baza desfăşurării activităţii prefectului sunt:

- principiul legalităţii;

- principiul imparţialităţii;

- principiul obiectivităţii;

- principiul trasnparenţei;

- principiul eficienţei;

- principiul responsabilităţii;

- principiul orientării către cetăţean.

Conform prevedilor aflate în vigoare, prefectul este numit de către Guvern, la

propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar subprefectul este numit de către

primul-ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi

Internelor.

Făcând parte din categoria înalţilor funcţionari publici, prefectul şi subprefectul

sunt funcţionari publici.

Condiţiile legale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a ocupa

funcţia de prefect şi respectiv, subprefect sunt:

- să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect şi 27 de ani pentru subprefect;

- să îndeplinească condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei

publice;

- să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau

echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect şi de 3 ani

pentru subprefect;

- să aibă absolvite programe de formare şi prefecţionare în administraţia publică,

organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii

specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe

juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.

Legea privind instituţia prefectului a creat Corpul prefecţilor, care este format din

prefecţii aflaţi în funcţie, dar şi Corpul subprefecţilor, care este format din subprefecţii

aflaţi în funcţie. A mai fost creat şi Corpul de rezervă al prefecţilor, respectiv, Corpul de

rezervă al subprefecţilor, format din prefecţii şi respectiv subprefecţii care şi-au dus

mandatul la termen, precum şi cei al căror mandat a încetat în condiţiile art.11 alin.(1)

lit.c) din Legea nr.340/2004, adică imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de

3 luni consecutiv.

Membrilor Corpului prefecţilor, respectiv, ai Corpului subprefecţilor, le sunt

aplicabile prevederile referitoare la incompatibilităţile şi conflictul de interese care sunt

prevăzute pentru funcţionarii publici. Aceste incompatibilităţi sunt:

- nu pot deţine orice altă funcţie publică sau de demnitate publică;

- nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi renumerate sau

neremunerate în cadrul: autorităţilor sau instituţiilor publice; cabinetului demnitarului;

regiilor autonome, societăţilor comerciale sau în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul

public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată; în

calitate de membru al unui grup de interes economic;

- nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în

legătură cu funcţia publică pe care o exercită.

Atribuţiile prefectului

Potrivit art.24 alin.(1) din legea nr.340/2004, în calitate de reprezentant al

Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii:

- acţionează pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare,

atât în judeţ, respectiv, în municipiul Bucureşti şi totodată dispune măsurile necesare

pentru îndeplinirea acestor obiective, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile care îi

revin, potrivit legii;

- prin intermediul compartimentelor proprii de specialitate, conduce activitatea

serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei

publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;

- acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact

continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă

prevenirii tensiunilor sociale;

- împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, stabileşte

priorităţile de dezvoltare teritorială;

- verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile

administraţiei publice locale şi judeţene, excepţie făcând actele de gestiune;

- asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la

îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter

militar, dar şi a celor de protecţie civilă;

- în calitatea sa de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă,

dispune măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în

acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu care au această destinaţie;

- în calitate de şef al protecţiei civile, utilizează fondurile special alocate de la

bugetul de stat şi baza baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul

desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi;

- dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea

drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

- asigură intensificarea relaţiilor externe şi împreună cu Guvernul participă la

realizarea unui plan de măsuri care să fie în concordanţă cu standardele impuse de

Uniunea Europeană, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, România este ţară

membră, cu drepturi depline, a U.E.;

- dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern;

- în condiţiile legii, hotărăşte cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din

ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelate acte

normative, el îndeplinind chiar şi însărcinări care îi sunt date de către Guvern.

Numirea şi eliberarea din funcţie a şefilor serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile

administrativ-teritoriale se face numai la propunerea prefectului, aceasta reprezentând o

altă atribuţie inportantă ce cade în sarcina acestuia.

Pe lângă toate celelalte atribuţii pe care le exercită în funcţia sa, prefectul mai are

o atribuţie deosebit de importantă, aceasta fiind aceia de a ataca în faţa instanţei de

contencios administrativ, actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice ori

judeţene, în situaţia în care le consideră pe acestea ca fiind nelegale, cu excepţia actelor

de gestiune, caz în care actul atacat este suspendat de drept până la soluţionarea definitivă

a acestuia. În acest sens, art.26 din Legea nr.181 din 16 mai 2006 privind aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii

nr.340/2004 privind instituţia prefectului precizează: „În exercitarea atribuţiei cu privire

la verificarea legalităţii actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consililui local

sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în

contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu motivarea

necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a

revocării acestuia”.

În vederea evaluării profesionale, dar şi în calitate de subordonaţi direcţi faţă de

ministrul Administraţiei şi Internelor, prefecţii trebuie să transmită anual un raport de

activitate cu privire la stadiul îndeplinirii obiectivelor din Programul de guvernare, la

verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei locale şi

judeţene, la rezulatatul structurilor pe care le conduce, precum şi propuneri de

îmbunătăţire a activităţii acestora.

Actele prefectului

Prefectul, în calitatea sa de organ al administraţiei publice ministeriale, dar şi ca

reprezentant al Guvernului în raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale din

unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează, are competenţa legală de a emite

acte administrative pe care legea le denumeşte ordine.

Ordinele emise de către prefect pot avea caracter normativ, caz în care se publică

potrivit legii şi devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţa publică, iar

aceste ordine trebuie aduse imediat la cunoştinţa Ministerului Administraţiei şi Internelor,

iar acesta poate cere Guvernului anularea celor pe care le consideră nelegale sau

netemeinice.

Ordinele emise de către prefect pot avea caracter individual, iar acestea devin

executorii de la data comunicării către persoanele interesate.

Prefectul mai poate încheia acte civile sau/şi acte comerciale care sunt necesare

bunei funcţionări a aparatului prefecturii, inclusiv contracte de muncă pentru personalul

contractual, care nu are calitatea de funcţionar public.

În situaţia în care, actele emise de către prefect vatămă drepturile sau interesele

legitime ale persoanelor, ele pot fi atacate, la rândul lor, în faţa instanţei de contencios

administrativ.

Aparatul propriu al prefecturii

Prefectura reprezintă aparatul propriu, de specialitate al prefectului, pe care acesta

îl conduce şi a cărui structură organizatorică şi atribuţii sunt stabilite prin hotărâre a

Guvernului, structurile componente putând fi organizate, prin ordin al prefectului, la nivel

de direcţii, servicii şi birouri.

Aparatul propriu de specialitate al prefectului este condus de către secretarul

general, acesta având statutul de înalt funcţionar public şi fiind numit în funcţie de

ministrul Administraţiei şi Internelor.

În cadrul Prefecturii se organizaeză şi funcţionează Cancelaria prefectului,

aceasta fiind coordonată de către un director.

Prefectura are atribuţii corespunzătoare cu atribuţiile generale ale prefectului, la

realizarea cărora concură. În acest sens, aparatul propriu de specialitate al prefectului are

următoarele atribuţii:

- cu privire la aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte

normative, la realizarea intereselor naţionale, precum şi la realizarea obiectivelor cuprinse

în Programul de guvernare;

- cu privire la conducerea activităţii serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea

Guvernului, organizate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale;

- cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative adopatate sau emise de

consiliul judeţean, de consiliul local sau de primar şi contenciosul administrativ;

- cu privire la realizarea politicilor naţionale, a celor de aliniere la standardele

Uniunii Europene, din 2007, de când România este ţară europeană, precum şi la

intensificarea relaţiilor externe;

- cu privire la buna organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii de urgenţă,

precum şi la pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au caracter

militar;

- cu privire la activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple;

- cu privire la regimul permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a

autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare;

- cu privire la elaborarea actelor administrative emise de prefect, precum şi cu

privire la alte activităţi ale prefectului.

Mai adăugăm şi faptul că, potrivit legii, în judeţele cu suprafaţă intinsă sau cu

localităţi amplasate la mari distanţe de reşedinţa de judeţ ori în mari aglomerări urbane,

sau în sectoarele minicipiului Bucureşti, prefectul poate organiza prin ordin oficii

prefectuale, care fac parte din Prefectură şi sunt conduse de către un director care este

numit de prefect.

Organizarea instituţiei prefectului în ţări ale Uniunii Europene

Franţa Statul a fost reprezentat în Departamente de un comisar al Republicii, iar acestuia

ia luat locul prefectul, care, până la reformele din 1982-1983 a exercitat dubla funcţie: de

reprezentant al Statului şi de funcţionar executiv al Guvernului.

Fiind numit prin decret al Preşedintelui, în baza hotărârii luate de consiliul de

miniştri, la propunerea Primului Ministru şi a Ministrului de Interne, prefectul reprezintă

statul şi este şeful serviciilor deconcentrate ale statului în teritoriul unde el este

împuternicit să acţioneze.

Prefectul de departament unde se află şi capitala sau centrul de regiune acţionează

şi ca prefect de regiune. El este asistat de subprefecţii din arondismente şi nu este

subordonat ierarhic prefectului de regiune în exercitarea atribuţiilor, dar după anul 1992,

prefectul de regiune este cel care fixează pentru prefectul de departament orientările

necesare dezvoltării politicilor economice şi sociale, dar şi în ceea ce priveşte amenajarea

teritoriului.

În Franţa, prefectul este singurul titular al autorităţii de stat în teritoriu care

administrează şi reprezintă primul ministru şi fiecare ministru de resort. Printre atribuţiile

sale se numără şi faptul că el este responsabil cu ordinea publică, cu organizarea

diverselor alegeri şi cu organizarea în caz de calamităţi.

În Franţa, instituţia prefectului joacă un rol important în stabilirea relaţiilor

contractuale, acordurilor şi convenţiilor care se stabilesc în numele statului de

colectivităţile legale, iar în zilele noaste, prefectul constituie armătura administrativă a

unui stat unitar, democratic, deconcentat şi descentralizat.

Anglia În Anglia trebuie specificat faptul că reprezentantul legal al administraţiei centrale

nu este statul, ci Coroana, iar puterile executive ale acesteia sunt derivate din acte ale

Parlamentului şi din prerogative regale, ele fiind exercitate de către miniştri, în numele

Coroanei. Miniştrii sunt împuterniciţi direct de Parlament, dar şi atunci ei funcţionează ca

servitori ai Coroanei.

În Anglia există o supremaţie Parlamentului, prin aceasta înţelegându-se faptul că

numai Parlamentul are dreptul să facă legi, iar acest drept, este suprem şi nelimitat, el

putând să aprobe orice legi doreşte şi, de asemenea, poate anula orice lege pe care chiar el

a adoptat-o. Acest lucru face ca guvernul britanic să fie cel mai puternic guvern din lume,

fiindcă atâta timp cât are majoritatea în Camera Comunelor, guvernul poate să facă sau să

anuleze orice legi doreşte.

Italia În Italia, organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în vârful

căreia se găseşte Guvernul şi ministerele de resort, iar activităţile locale sunt subordonate

ministerelor. Aici, trebuie să facem o menţiune în ceea ce priveşte prefectul, el

reprezentând un oficial a cărei competenţă acoperă o provincie, el aflându-se sub

autoritatea Ministerului pentru afaceri Interne.

În Italia, pe lângă autorităţile locale, sistemul de administraţie descentralizat

cuprinde şi serviciile publice care au statutul de persoane morale, corpuri cu

independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi au diferite grade de putere de

autoguvernare.

Belgia În Belgia, structura oraganizatorică a administraţiei este bazată pe principiul

statului descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice

centralizate şi structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin

după Constituţie, stă regele.

Grecia În Grecia, în privinţa structurii organizatorice a administraţiei, se face o distincţie

între administraţia de stat şi guvernarea locală. În acest sens, administraţia de stat este

condusă la nivel central de miniştrii de resort şi la nivel regional de prefecţi. Prefectul are

statutul unui organ administrativ general în regiuni, statut pe care îl împarte cu organele

speciale ale diverselor ministere, iar guveranarea locală este administrată de oraşe şi

municipalităţi.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. PRINCIPIILE

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE CURS NR.10

Organizarea şi activitatea administraţiei publice locale se realizează pe baza

principiilor constituţionale (art.120 alin.1 din Constituţia României,

republicată): principiul descentralizării, principiul autonomiei locale şi principiul

deconcentrării serviciilor publice aparţinând administraţiei ministeriale. Acestor

principii li se adaugă alte principii, conform Legii nr.215/2001 – legea administraţiei

publice locale: principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,

principiul legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor

locale de interes deosebit, dar şi principiile responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii,

principiul controlului administrativ şi controlului financiar al activităţii autorităţilor

administraţiei publice locale, principiul folosirii limbii materne în unele unităţi

administrativ-teritoriale, principiul subsidiarităţii şi principiul transparenţei

decizionale.

1. Unităţile teritorial-administrative

Unul din elementele fundamentale ale statului îl reprezintă teritoriul, iar teritoriul

României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe.

Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia

rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe

sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice; prin

organizarea comunei se asigură dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească

a localităţilor rurale.

Oraşul, ca unitate teritorial-administrativă de bază, este centrul de populaţie mai

dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Oraşele

au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-

politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot

fi organizate, în condiţiile legii, ca municipii. În cazul municipiilor, prin lege se pot

organiza şi delimita subdiviziuni administrativ-teritoriale, cum sunt în prezent sectoarele

municipiului Bucureşti.

Oraşele în care îşi au sediul organele reprezentative ale judeţului sunt oraşe

reşedinţe de judeţ.

Judeţul, ca unitate teritorial-administrativă, este alcătuit din oraşe şi comune în

funcţie de condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de

legăturile culturale tradiţionale ale populaţiei.

Toate acestea sunt cunoscute generic sub titulatura de unităţi teritorial-

administrative.

Potrivit legii, comuna şi oraşul sunt considerate unităţi teritoriale de bază.

2. Prezentarea generală a administraţiei publice locale

Unităţile teritorial-administrative determină limitele în care administraţia publică

îşi exercită atribuţiile, locul unde se constituie autorităţi ale administraţiei publice locale

şi pe care acesta îl reprezintă.

Legat de unităţile teritorial-administrative este important de subliniat faptul că în

acestea se exercită autonomia locală inclusiv sub aspect administrativ. Autorităţile

administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi

municipii suntconsiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi

deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive, fără ca în această enumerare să se

regăsească şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ori primarii

acestora, cu consecinţa că autonomia locală în cazul subdiviziunilor administrativ-

teritoriale ale municipiilor se exercită prin intermediul consiliului general al municipiului

Bucureşti sau al consiliului local al municipiului ale cărui subdiviziuni administrative

sunt.

3. Consiliile locale

Prin sintagma consilii locale se înţeleg consiliile comunale, orăşeneşti, municipale

inclusiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile subdiviziunilor

administrativ-teritoriale ale municipiilor, care au regimul unor autorităţi deliberative cu

putere de decizie în rezolvarea treburilor publice locale, în condiţiile legii.

Constituirea consiliului local

Consiliile locale, astfel cum au fost definite mai sus, sunt compuse din consilieri

locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite

de Constituţie şi Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale, numărul acestora stabilindu-se prin ordin al prefectului în funcţie de numărul

locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului. Prin excepţie, legea stabileşte, pentru

Consiliul General al Municipiului Bucureşti, că este compus din 31 de consilieri locali.

La alegerile pentru consiliul local participă cetăţenii care au împlinit 18 ani până

în ziua alegerilor inclusiv şi au domiciliul în unitatea teritorial-administrativă pentru care

sunt organizate alegerile. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, cei puşi sub

interdicţie ori persoanele condamnate prin hotărâre definitivă la pierderea drepturilor

electorale, pe durata pentru care a fost dispusă această măsură.

Pentru a fi aleşi în consiliile locale, cetăţenii trebuie să îndeplinească de asemenea

anumite condiţii: să aibă cetăţenie română, să domicilieze în unitatea teritorial-

administrativă pentru al cărei consiliu local candidează, să nu le fie interzisă asocierea în

partide politice potrivit art.40 din Constituţia României şi să fi împlinit până în ziua

alegerilor inclusiv vârsta de 23 ani.

Atribuţiile Consiliului Local

Consiliul local se bucură de o competenţă generală, acoperind toate problemele de

interes local, singura limitare fiind dată de dispoziţiile legii în situaţia în care stabileşte

exercitarea unora dintre acestea în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice

centrale sau locale.

Grupate pe categorii, potrivit dispoziţiilor art.36 alin.2 din Legea 215/2001,

atribuţiile consiliului local se prezintă astfel:

- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al

primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor

comerciale şi regiilor autonome de interes local;

- atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului

sau municipiului;

- atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului

sau municipiului;

- atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;

- atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

Funcţionarea consiliului local

Mandatul consiliului local, ca şi al consilierilor, de altfel, este unul de drept

public, în exercitarea mandatului, consilierii locali sunt consideraţi ca fiind în serviciul

colectivităţii locale.

Consiliul local se alege pentru un mandate de 4 ani, care începe de la data

constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.

Şedinţele consiliului sunt publice şi sunt conduse de un preşedinte de şedinţă care

semnează hotărârile adoptate împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale care

contrasemnează, pentru legalitate. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română.

Hotărârile consiliului local se adoptă de regulă prin votul majorităţii membrilor

prezenţi.

Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri

ale consiliului local:

- hotărârile privind bugetul local;

- hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii;

- hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale;

- hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională,

zonală sau de cooperare transfrontalieră;

- hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi

amenajarea teritoriului;

- hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu personae

juridice române sau străine.

Hotărârile consiliului local se comunică în mod obligatoriu: primarului unităţii

administrativ-teritoriale şi prefectului judeţului.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local, procedura după care

se face acest lucru fiind reglementată de prevederile art.55 din Legea nr.215/2001.

Consiliul local se dizolvă de drept în următoarele situaţii:

- în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;

- în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre;

- în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi

nu se poate completa prin supleanţi.

Suspendarea mandatului de consilier local

Legea instituie o singură situaţie în care mandatul consilierului local se suspendă

de drept, şi anume în cazul arestării preventive a acestuia. Despre luarea acestei măsuri,

instanţa comunică de îndată prefectului, care emite ordinul prin care constată intervenţia

motivului de suspendare, ordin pe care îl comunică şi consiliului local din care acesta

face parte.

Consiliile judeţene

Unităţile teritorial-administrative comuna, oraşul şi municipiul şi, corelativ

acestora, consiliile locale aferente sunt considerate componentele de bază ale

administraţiei publice locale. Teritoriul în limitele căruia acestea îşi exercită

competenţele presupune existenţa numai a unei autorităţi locale chemate să administreze

treburile publice.

Constituirea şi componenţa Consiliului Judeţean

Ca şi în cazul consiliilor locale, Consiliul judeţean este compus din consilieri, de

data aceasta este vorba despre consilieri judeţeni, aleşi prin vot universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat, în condiţiile legii, numărul lor fiind stabilit prin ordin al

prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor judeţului.

Atribuţiile Consiliului Judeţean

Potrivit art.91 din Legea nr.215/2001, Consiliul Judeţean îndeplineşte următoarele

caregorii principale de atribuţii:

a. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al

consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interese judeţean şi ale

societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;

b. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;

c. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;

d. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;

e. atribuţii privind cooperarea interinstituţională;

f. alte atribuţii prevăzute de lege.

Pentru fiecare din atribuţiile menţionate anterior, corespund mai multe activităţi

pe care le poate desfăşura consiliul judeţean, finalizate prin acte administrative normative

sau individuale.

Funcţionarea Consiliului Judeţean

Mandatul consiliului judeţean este de 4 ani începând de la data constituirii până la

data declararării ca legal constituit a consiliului nou-ales, mandatul putând fi prelungit

prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Ca modalitate de lucru, consiliul judeţean se întruneşte legal în prezenţa

majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie în şedinţe ordinare în fiecare lună, la

convocarea preşedintelui consiliului judeţean sau în şedinţe extraordinare ori de câte ori

este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor

consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în

cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenireaş

limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor

sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.

Consiliul Judeţean este condus de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi prin vot

secret de majoritatea consilierilor în funcţie, cu aceeaşi majoritate putând să fie

schimbaţi.

Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean sunt aleşi pentru un mandat de

4 ani, care se exercită până la constituirea legală a noului consiliu. Mandatul poate fi

prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru

deosebit de grav.

Potrivit art.108 din Legea nr.215/2001, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului

judeţean îşi păstrează calitatea de consilier judeţean.

Preşedintele Consiliului Judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei,

punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotarârilor şi

ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte

normative la nivelul judeţului, folosind în acest sens toate mijloacele pe care le are la

îndemână.

Primarul şi viceprimarul Primarul este autoritatea administrativă publică locală unipersonală, eligibilă,

reprezentativă şi autonomă, mandatată să hotărască în problemele interesând

colectivitatea locală ca organ executiv, acţionând şi ca reprezentant al statului în acea

localitate.

Potrivit art.57 din Legea nr.215/2001, comunele, oraşele şi municipiile au câte un

primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari.

Rolul viceprimarului este definit în alin.2 al art.57 din Legea nr.215/2001 în

sensul că este subordonat primarului şi înlocuitorului de drept al acestuia, care îi poate

delega o parte din atribuţiile sale.

Mandatul primarului este de drept public având o durată de 4 ani şi se exercită de

la data depunerii jurământului prevăzut de lege până la depunerea jurământului de către

primarul nou ales.

Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război,

calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav, revenind Parlamentului, ca

emitent al legii, definirea situaţiilor ce impun prelungirea mandatului şi constatarea

existenţei acestora.

Situaţiile în care mandatul primarului încetează de drept sunt cele prevăzute de

lege pentru aleşii locali; în plus, mandatul acestuia încetează de drept şi în următoarele

situaţii:

- dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave,

certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe

parcursul unui an calendaristic;

- dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul, timp de 45 de zile

consecutiv.

Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi

publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie. Semnul

distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României.

Potrivit art.63 din Legea nr.215/2001, primarul îndeplineşte următoarele categorii

principale de atribuţii:

- atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;

- atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;

- atribuţii referitoare la bugetul local;

- atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;

- alte atribuţii stabilite prin lege.

FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI CURS NR.11

FUNCŢIA PUBLICĂ

Noţiunea funcţiei publice - definiţia legală a funcţiei publice este dată de art.2

alin.1 din Legea nr.188/1999, republicată, potrivit căruia: „funcţia publică reprezintă

ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării

prerogativelor de putere publică de către administraţia centrală şi locală”.

Noţiunea de funcţie publică este susceptibilă de două sensuri:

- într-un sens larg, noţiunea de funcţie publică include funcţia exercitată în cadrul

oricărui organ al statului, indiferent cărei puteri îi aparţine: legislativă, executiv-

administrativă sau judecătorească;

- într-un sens restrâns, noţiunea de funcţie publică se referă în mod exclusiv la

funcţia publică administrativă.

Trăsăturile caracteristice ale funcţiei publice:

- funcţia publică este o situaţie juridică reglementată legal;

- funcţia publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi şi obligaţii;

- funcţia publică are un caracter propriu;

- funcţia publică are un caracter continuu;

- funcţia publică are un caracter obligatoriu;

- drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul funcţiei publice sunt exercitate

în regim de putere publică.

Clasificarea funcţiilor publice din administraţia publică

Funcţiile publice se clasifică, în primul rând, în funcţii publice generale şi funcţii

publice specifice.

Funcţiile publice generale – sunt definite ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice,

în vederea realizării competenţelor lor generale.

Funcţiile publice specifice - reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor

cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor

lor specifice.

FUNCŢIONARII PUBLICI

Noţiunea de funcţionar public – este definită de art.2 alin.2 din Legea

nr.188/1999, republicată, ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o

funcţie publică”. Deci, potrivit Statutului, funcţionarul public este titularul unei funcţii

publice.

Categorii de funcţionari publici

Există mai multe categorii de funcţionari publici, dar o clasificare importantă este

aceea în funcţionari publici debutanţi şi funcţionari publici definitivi.

O altă clasificare a funcţionarilor publici este aceea de înalţi funcţionari publici,

funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.

Condiţiile de acces la funcţia publică

Art. 50 din legea nr. 188/1999 modificată, prevede:„ Poate ocupa o funcţie

publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

- are cetăţenia română şi domiciliul în România;

- cunoaşte limba română scris şi vorbit;

- are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

- are capacitate deplină de exerciţiu;

- are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,

atestată pe bază de examen medical de specialitate;

- îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

- îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra

statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică

înfăptuirea judtiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu

intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei

în care a intervenit reabilitarea;

- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

- nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.

Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public

Principalele drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici sunt:

Drepturile funcţionarilor publici:

- dreptul la opinie;

- dreptul la asocieri sindicale;

- dreptul la grevă;

- dreptul la stabilitate;

- dreptul la salariu;

- dreptul la odihnă;

- dreptul la restituirea cheltuielilor de transport şi cazare şi la indemnizaţia pentru

cheltuieli de întreţineri în deplasările efectuate în interesul serviciului, cu respectarea

prevederilor legale;

- dreptul la alocaţii familiale;

- dreptul la ajutoare materiale în caz de incapacitate temporară de muncă;

- dreptul la pensie;

- dreptul la concedii fără plată;

- dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă menite a asigura sănătatea şi

integritatea fizică a funcţionarului;

- dreptul la asistenţă medicală gratuită în cadrul sistemului de asigurări sociale de

stat potrivit reglementărilor speciale în domeniu;

- dreptul la despăgubire;

- dreptul la protecţia legii.

Obligaţiile funcţionarilor publici

- obligaţia de a îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod

conştiincios atribuţiile care alcătuiesc funcţia ocupată, respectiv cu care a fost învestit;

- obligaţia de a respecta programul de lucru;

- obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea produce prejudicii

autorităţii instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

- obligaţia de a-şi perfecţiona pregătirea profesională;

- obligaţia de a se conforma ordinelor şi instrucţiunilor superiorilor ierarhici;

- obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu;

- obligaţia de colaborare şi ajutor reciproc;

- obligaţia de a informa publicul în condiţiile legii despre problematica activităţii

în care activează în interesul instituţiei şi al său personal;

- obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte care ar atrage acceptarea de

daruri sau de foloase;

- funcţionarul public nu are voie să primească cereri a căror rezolvare nu intră în

competenţa lui sau care nu i-a fost repartizată de şeful ierarhic, după cum ca o agravantă

a faptei funcţionarului apare inclusiv acţiunea acestuia de a interveni pentru soluţionarea

cererii;

- obligaţia de a preda lucrările ce privesc exercitarea funcţiei sale;

- obligaţia de loialitate;

- obligaţia, la numire şi la eliberare din funcţie, de a prezenta conducătorului

autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI CURS NR.12

Pentru a putea defini raportul juridic de funcţiune trebuie clarificate noţiunile de

răspundere şi responsabilitate a funcţionarului public. Clarificarea acestor două noţiuni

diferite este impusă şi de perspectiva diferită de abordare a acestora în ştiinţa

administraţiei.

Responsabilitatea, ca noţiune, priveşte raportul social în cadrul căruia îşi

desfăşoară activitatea funcţionarul public.

Dacă răspunderea juridică îmbracă forme specifice fiecărei ramuri de drept, în

funcţie de calificarea faptei funcţionarului public, ori de câte ori acesta încalcă o normă

juridică, responsabilitatea juridică este ceea ce profesorul Antonie Iorgovan defineşte

foarte concludent ca „raportarea activă, conştientă a agentului acţiunii sociale la normele

şi valorile colectivităţii, stabilite la o scară macro sau micro socială”.

Responsabilitatea reprezintă atitudinea pe care funcţionarul public o are în raport

cu autoritatea dar şi cu cetăţeanul, o conştientizare a obligaţiilor sale sporite prin prisma

atribuţiilor specifice. Responsabilitatea apare mai mult ca un eveniment de natură volitivă

şi educaţională, ceva ce se dobândeşte în timp, în mod conştient, ce se poate modela prin

perfecţionarea funcţionarului care trebuie învăţat să facă faţă oricând oricăror situaţii de

fapt cu care vine în contact în realizarea atribuţiilor specifice funcţiei publice.

Ori de câte ori responsabilitatea juridică nu este garantată şi reglementată, aceasta

produce consecinţe nefavorabile privitoare la libertatea şi exerciţiul funcţiei publice.

Conştientizarea responsabilităţii reprezintă un pas înainte atât pentru funcţionarul

public, care devine competent cu rapiditate, cât şi pentru organul autorităţii publice, care,

în acest fel îşi poate realiza atribuţiile din sfera de competenţă, şi nu în ultimul rând,

pentru cetăţeanul care capătă încredere în privinţa satisfacerii intereselor sale.

Răspunderea juridică este considerată a fi un fenomen social nu doar datorită

faptului că este stabilită şi evaluată în chip abstract, ci în perspectiva determinării unui

anumit comportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu

societatea.

Răspunderea juridică se poate defini ca fiind rezultatul neconcordanţei dintre

conduita unui subiect de drept şi dispoziţia normei juridice.

Sensul noţiunii de răspundere, indiferent de modalitatea sub care se prezintă, este

acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită,

obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna

amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. Astfel, răspunderea se

confundă cu sancţiunea deoarece nu se ţine cont de laturile psihologice ale răspunderii.

Având în vedere un asemenea considerent, profesorul Mircea Costin definea

responsabilitatea ca fiind un „complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport

juridic de constrângere ce apare între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite ca

subiect pasiv”.

Principiile care determină formele de manifestare a responsabilităţii sunt:

- principiul legalităţii - acest principiu este derivat din principiul general al

întregului sistem de drept conform căruia nimeni nu este mai presus de lege. Drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti consfinţite de Constituţie şi de legi organice se exercită numai cu

bună credinţă, ele fiind garantate în exercitarea lor de către stat;

- principiul egalităţii în drepturi - acest principiu este o rezultantă a principiului

anterior, conform căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, în mod corespunzător aceştia

poartă întreaga răspundere împreună cu autorităţile publice pentru respectarea acesteia;

- principiul personalităţii, indiferent de faptul că autorul sau participantul la actul

sau faptul juridic generator de prejudicii este persoană fizică sau juridică,

responsabilitatea acestuia este distinctă;

- principiul libertăţii de voinţă; pentru a exista responsabilitatea autorului faptului

ilicit, voinţa acestuia trebuie să fie liberă şi neviciată în momentul comiterii actului

respectiv;

- principiul reparării integrale şi operative a prejudiciului - acest principiu are

baza în Constituţie, care, în articolul 48 spune: ”orice persoană vătămată într-un drept al

său de o autoritate publică este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins,

anularea actului şi repararea pagubei”.

Multitudinea de situaţii care pot genera responsabilitatea juridică determină un

mare număr de modalităţi ale acesteia. Astfel, responsabilitatea poate fi clasificată în

funcţie de mai multe criterii:

1. Natura juridică a normelor care o reglementează:

- responsabilitate de drept public;

- responsabilitate de drept privat.

2. Specificul ramurii de drept în care acţionează:

a) responsabilitate constituţională;

- responsabilitate civilă;

- responsabilitate penală;

- responsabilitate administrativă;

- responsabilitate materială (de dreptul muncii).

3. Subiectul activ al responsabilităţii:

- responsabilitate individuală (a funcţionarului public sau a cetăţeanului);

- responsabilitate colectivă.

4. Gradul de vinovăţie al subiectului:

- responsabilitate obiectivă ( se poate angaja puterii publice pentru fapta

serviciului public sau a funcţionarului public);

- responsabilitate subiectivă.

În dreptul subiectiv civil există şi distincţia dintre responsabilitate pentru fapta

proprie, responsabilitate pentru fapta altuia şi responsabilitate pentru fapta lucrului sau a

animalului.

5. Conţinutul răspunderii juridice ce o garantează:

- responsabilitate materială;

- responsabilitate disciplinară;

- responsabilitate contravenţională;

- responsabilitate penală;

- responsabilitate civilă,

6. Natura pagubelor cauzate:

- responsabilitate pentru daune morale;

- responsabilitate pentru daune materiale.

Responsabilitatea pentru daune materiale poate fi la rândul său de natură civilă,

administrativă sau specifică dreptului muncii.

7. Situaţia juridică a funcţionarului public:

- responsabilitatea cadrelor didactice;

- responsabilitatea militarilor;

- responsabilitatea poliţiştilor;

- responsabilitatea magistraţilor;

- responsabilitatea medicilor;

- responsabilitatea notarilor;

- responsabilitatea avocaţilor.

Răspunderea juridică administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai

dreptului public ( Antonie Iorgovan), pornind de la conceptul de constrângere.

Astfel, constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri ( acte

juridice, operaţiuni administrative fapte materiale), luate de către autorităţile

administraţiei publice în temeiul legii, cu folosirea puterii de stat şi, dacă este cazul,

împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni săvârşirea unor fapte antisociale, a

apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept

administrativ.

Dacă prin constrângere administrativă se urmăreşte autoreglarea sistemului social,

răspunderea administrativă urmăreşte restabilirea ordinii normative încălcate, precum şi

condamnarea faptei negative şi a autorului acesteia.

Constrângerea administrativă cuprinde următoarele categorii de măsuri:

a) măsuri cu caracter sancţionator, atrase de răspunderea administrativă, cum ar fi:

avertisment, revocare din funcţie, amendă, închisoare contravenţională etc.;

b) măsuri speciale de poliţie administrativă, care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie şi

prevenire, carantina obligatorie, opunerea fabricaţiei unui produs, reţinerea

autovehiculelor, control medical obligatoriu etc.

Răspunderea administrativ – disciplinară

Fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor dreptului administrativ poartă numele

de abatere administrativă.

Răspunderea administrativ-disciplinară are următoarele trăsături principale:

1. se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar

poate fi atrasă şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale;

2. Autorul abaterii poate fi:

- un organ al administraţiei publice;

- un funcţionar public;

- un organism nestatal;

- o persoană fizică.

3. Subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este totdeauna o

autoritate publică;

4. Se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv, care are capacitate de

drept administrativ.

Sancţiunile pentru abaterile administrativ disciplinare îmbracă mai multe

modalităţi cum ar fi:

- amenda, de exemplu în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990,

privind registrul comerţului;

- majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind

impozite, taxe, contribuţii etc.;

- dizolvarea organului ales (ca exemplu: consiliul local care a adoptat, în mod

repetat, hotărâri anulate de instanţă ca nelegale)

- demiterea primarului etc.

Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una

contencioasă. Aceasta cuprinde norme cu privire la:

- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător;

- termenele de prescripţie sau de decădere;

- stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea

abaterii şi conţinutul actului de constatare;

- exercitarea căilor de atac;

- modalităţi de executare etc.

Răspunderea administrativ –contravenţională

La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală ulterior aceasta

devenind extrapenală şi intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ.

Fapta ilicită care atrage răspunderea contravenţională este o abatere

administrativă, care poartă numele de contravenţie.

Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă

pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare

prin legi, decrete sau prin alte acte normative ale organelor prevăzute de lege.

Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor, publicată în B. Of. nr.148/1968.

Trăsăturile contravenţiei

Temeiul obiectiv al contravenţiei este reprezentat de fapta descrisă de lege ca fiind

contravenţie. Fapta omenească reprezintă latura obiectivă a contravenţiei, putând consta

dintr-o acţiune, inacţiune sau faptă comisiv-omisivă.

Actul normativ care prevede fapte cu caracter contravenţional trebuie să cuprindă

descrierea faptelor, spre deosebire de abaterea disciplinară care nu este obligatoriu

descrisă de normele juridice.

Contravenţia, ca faptă omenească, este rezultatul unei manifestări de voinţă a unei

persoane.

Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă (vinovăţie) şi nu

o răspundere „ obiectivă”.

Latura subiectivă reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de

rezultatul periculos produs.

Vinovăţia presupune săvârşirea unei fapte cu intenţie sau din culpă.

Faptele calificate drept contravenţii încalcă valori sociale de importanţă mai

redusă decât infracţiunea.

Ca faptă ilicită, contravenţia încalcă valori sociale ocrotite de lege. Sub aspectul

periculozităţii sociale a faptei, cât şi a autorului, prin atitudinea sa subiectivă faţă de

faptă, contravenţia este situată imediat după infracţiune, dar deasupra celorlalte abateri

administrative sau disciplinare.

În prezent, contravenţiile sunt stabilite prin lege ordinară, ordonate, hotărâri ale

Guvernului.

În legătură cu administraţia publică locală, faptele reprezentând contravenţii sunt

reglementate prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene, precum şi prin dispoziţii ale

primarilor, în circumstanţe speciale.

Actele normative care stabilesc contravenţiile trebuie să cuprindă obligatoriu:

descrierea faptelor care reprezintă contravenţie, sancţiunea care urmează a se aplica,

precum şi, uneori, tarife pentru stabilirea despăgubirilor produse prin contravenţie.

Răspunderea patrimonială conform legii contenciosului administrativ

Această formă de răspundere administrativă sancţionează condiţia ilicită a

organelor administraţiei publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.

Trebuie făcută distincţia între răspunderea obiectivă şi răspunderea bazată pe

culpă a administraţiei pentru pagubele produse terţilor prin acte de putere publică.

În categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului

pentru pagubele create prin erori judiciare, precum şi aceea a autorităţilor administraţiei

publice pentru limitele serviciului public.

Pentru dreptul administrativ prezintă mai multă importanţă răspunderea bazată pe

culpă, adică răspunderea administraţiei şi a funcţionarilor ei pentru pagubele create prin

acte administrative, precum şi pentru defectuoasa funcţionare a serviciilor publice.

Pentru a fi angajată răspunderea administrativ-patrimonială bazată pe culpă,

trebuie îndeplinite o serie de condiţii, şi anume:

- actul administrativ producător de prejudicii să fie ilegal. Încălcarea condiţiilor

de legalitate a actului trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, conform Legii

nr.29/1990, legea contenciosului administrativ.

- actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale.

Valoarea prejudiciilor va fi determinată de către instanţa de contencios administrativ.

- raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi prejudiciu. Instanţa va cerceta sursa

ilegalităţii şi, doar dacă aceasta a constatat prejudiciul, va acorda despăgubirile pe care le

va considera necesare pentru acoperirea în totalitate a acestuia.

- culpa autorităţii publice. Aceasta este reprezentată de un anumit comportament

psihic al autorului faţă de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentată de emiterea

actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes

legitim.

Legea contenciosului administrativ aduce o serie de particularităţi procedurale ale

răspunderii patrimoniale, şi anume:

1. Acţiunea în daune este necesar a fi introdusă o dată cu acţiunea în anulare. Sub

aspect procedural, în cererea de anulare ori de constatare a ilegalităţii actului

administrativ, respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act,

ambele asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim, trebuie formulate, în

subsidiar, şi pretenţiile la despăgubiri, afară de cazul în care reclamantul nu cunoaşte la

data respectivă, întinderea acestora.

După soluţia referitoare la anularea actului, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti

va fi inserată obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral.

2. Potrivi art.13 din Legea 29/1990 părţile chemate în judecată pot fi atât

autoritatea publică emitentă a actului ilegal, cât şi funcţionarul acesteia care a elaborat

actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii.

În cazul admiterii acţiunii, funcţionarul public va fi obligat la plata daunelor

solidar cu autoritatea din care face parte.

3. Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acţiunea în despăgubiri este

subsidiară acţiunii în anulare.

Legea 29/19990, prin art. 12, prevede că atunci când cel vătămat introduce

acţiune separată pentru despăgubiri, ulterioară celei de anulare, atunci când întinderea

pagubei nu îi era cunoscută, la data judecării acţiunii în anulare, nu este nevoie de

procedura prealabilă. În aceste situaţii termenul de prescriere pentru cererea de

despăgubire curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea

pagubei.

4. Instanţa, înainte de a se pronunţa cu privire la cererea de despăgubire, trebuie

să constate în mod obligatoriu nulitatea actului, indiferent dacă acest a fost sau nu cerut

de către reclamant. Aceste aspecte trebuie constatate în motivarea deciziei.

Răspunderea penală

Răspunderea penală a funcţionarului public se angajează în conformitate cu

prevederile legii penale.

Atunci când s-a dispus începerea urmăririi penale, în urma sesizării parchetului

sau a organului de cercetare penală, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice trebuie

să ia măsura de suspendare a funcţionarului din funcţia publică pe care acesta o deţine.

Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi

penale împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune care îl face

incompatibil cu funcţia publică pe care o ocupă.

În situaţia în care parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau

încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul în care în care achitarea sau încetarea

procesului penal sunt dispuse de către instanţa de judecată, suspendarea din funcţie

încetează.

Răspunderea funcţionarilor publici reglementată prin Legea nr. 188/1999 privind

„Statutul funcţionarilor publici”.

Prin răspundere se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate şi

determinarea autorului faptei să conştientizeze semnificaţia negativă a faptei săvârşite.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici consacră în art. 69 patru

forme ale răspunderii pentru situaţiile în care funcţionarii încalcă, cu vinovăţie,

îndatoririle de serviciu. Cele patru forme sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea

contravenţională, răspunderea civilă, şi răspunderea penală.

Răspunderea juridică civilă este reglementată în izvoarele de drept civil, în

special în dispoziţiile Codului civil.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ce constă într-un raport de

obligaţii în temeiul căruia o persoana care a cauzat altuia un prejudiciu sau care este

răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare.

Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:

- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei

publice în care funcţionează;

- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de

comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi

irevocabile.

Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute

la art. 77 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile

de la constatarea pagubei sau, prin asumarea unui angajament de plată. În situaţia

prevăzută de lit. c) a articolului 77, repararea pagubei se dispune pe baza hotărârii

judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau

dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani da la data producerii pagubei.

Funcţionarul public nemulţumit de ordinul sau dispoziţia de imputare se poate

adresa instanţei de contencios administrativ.

Răspunderea disciplinară, ca formă a răspunderii juridice, este atrasa pentru

următoarele abateri disciplinare:

- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

- absenţe nemotivate de la serviciu;

- intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului

legal;

- atitudinile irevenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu;

- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au

acest caracter;

- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;

- neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din

care face parte;

- exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul

programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic;

- încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind

funcţionarii publici.

Aceste abateri pot atrage următoarele sancţiuni disciplinare (art. 70 alin. 2):

- avertismentul;

- mustrarea;

- diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni;

- suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani;

- trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea

corespunzătoare a salariului;

- destituirea din funcţie.

La individualizarea sancţiunii disciplinare se vor avea în vedere cauzele şi

gravitatea abaterii disciplinare, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, împrejurările

în care a fost săvârşită abaterea, comportarea generală în serviciu a funcţionarului public,

precum şi faptul dacă în antecedentele funcţionarului figurează alte sancţiuni disciplinare

care nu au fost radiate în conformitate cu art. 75.

Sancţiunea disciplinară se aplică după ce, în prealabil, a avut loc cercetarea faptei

care i se impută funcţionarului, şi după audierea acestuia. Sub sancţiunea nulităţii,

audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. În situaţia în care funcţionarul

public refuză să se prezinte la audiere sau să semneze declaraţia privitoare la abaterile ce

i se impută se va întocmi un proces verbal care să constate acest fapt.

Funcţionarul public poate contesta sancţiunea disciplinară în faţa conducătorului

autorităţii sau instituţiei publice în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii

aplicate. Acesta urmând să emită, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau

dispoziţia definitivă.

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de

contencios administrativ, cu solicitarea de anulare sau de modificare a ordinului sau

dispoziţiei de sancţionare.

Sancţiunile disciplinare se vor radia, de drept, astfel:

- în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70

alin. (3) lit. a) şi b), atunci când funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste

sancţiuni nu a mai săvârşito abatere disciplinară în această perioadă;

- în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate

sancţiunile prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c) şi e), dacă funcţionarul public sancţionat cu

una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă.

Răspunderea contravenţională este o altă formă a răspunderii juridice.

Potrivit prevederilor Legii nr.188/1999 răspunderea contravenţională a

funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în

timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.

Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a

sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază

teritorială îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul

public sancţionat.

MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL

FUNCŢIONARILOR PUBLICI CURS NR.13

Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, problemă specifică

ştiinţei administraţiei, are consacrat Capitolul IV al Legii nr.188/1999, republicată, care

curinde reglementaări referitoare la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi la

evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este definită de lege precum şi de

HG nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor

Publici , ca fiind organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate

juridică, înfiinţat în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru

crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial.

Atribuţiile principale ale Agenţiei sunt grupate în următoarele categorii:

- atribuţii în domeniul reglementării funcţiei publice;

- atribuţii în domeniul managemntului funcţiei şi al funcţionarilor publici;

- atribuţii în domeniul perfecţionării pregătirii funcţionarilor publici;

- atribuţii în domeniul gestiunii de program;

- atribuţii în domeniul monitorizării şi controlului activităţii referitoare la funcţia

publică şi la funcţionarii publici;

- atribuţii în domeniul reprezentării.

Evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi

instituţiilor publice se ţine de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Bibliografie:

1. Stan Petrescu, Drept administrativ, Curs pentru uzul studenţilor facultăţilor din

cadrul Universităţii Bioterra Bucureşti, Editura Sitech, Craiova, 2011;

2. Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu, Drept

administrativ, Partea I, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucureşti, 2008;

3. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Ilie Gorjan, Ivan Vasile Ivanoff, Cezar

Corneliu Manda, AlinaLivia Nicu, Crina Rădulescu, Cătălin Silviu Săraru, Dreptul

administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

4. Emanuel Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea a II-a,

Editura Fundaţiei România deMâine, Bucureşti, 2006.

Titular de disciplină,

Conf. univ. dr.Florescu Bujor