Date post: | 05-Dec-2014 |
Category: |
Documents |
Upload: | ionut-si-andreea-cirstea |
View: | 31 times |
Download: | 6 times |
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Taina hirotoniei prin prisma legislatiei ortodoxe canonice
Preliminarii
Motivaţia şi actualitatea subiectului
Învăţătura fundamentală a creştinismului este că omenirea a fost eliberată din osânda
păcatului prin jertfa de pe cruce şi prin triumful asupra morţii a Dumnezeu-Omului, Iisus
Hristos.
După căderea în păcat a primilor oameni, între Dumnezeu şi creaţia Sa s-a deschis
abisul păcatului, pe care nici o forţă din lume nu-l putea umple. Zadarnic s-au înălţat altare şi
temple, zadarnic se aduceau tămâieri şi sacrificii sângeroase, nici o acţiune umană şi nici o
jertfă nu era în stare să restabilească puntea de legătură între Creator şi făptura Sa.
Înţelepciunea divină a aflat însă calea păcii. Aceasta a fost întruparea celei de-a doua
Persoane a Sfintei Treimi, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu.
Prin smerenia Sa în chipul robului, prin patimi moarte şi înviere golul despărţitor
dintre om şi Tatăl s-a surpat, păcatele au fost iertate, firea lui Adam s-a restaurat, iar
omenirea întreagă a fost restabilită în comuniunea dragostei Ziditorului.
Prin jertfa de pe cruce s-a înfiinţat Biserica în chip nevăzut (Fapte 20,28).
Ceea ce s-a înfăptuit o singură dată pe Golgota trebuia să se actualizeze pentru toate
generaţiile care aveau să creadă în Fiul lui Dumnezeu. Jertfa ispăşitoare şi lucrarea
arhierească a Mântuitorului se cerea înnoită permanent, ca din roadele ei să se îndulcească
toţi acei care aveau să sufere de rănile păcatelor. Era nevoie de persoane care să devină centre
intermediare vizibile ale harului lui Dumnezeu.
Însăşi condiţia umană postulează această necesitate. Dacă am fi spirite pure, am putea
participa al viaţa divină în mod direct, am putea beneficia de darurile câştigate pe Golgota
fără nici un intermediar. Dar noi avem o structură dihotomică. Starea noastră corporală
implică lucrări văzute, concrete, care ating trupul nostru în continuare şi îl pun în legătură cu
izvoarele puterii dumnezeieşti.
Pagina 1 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Acestea sunt Sfintele Taine, lucrări văzute, instituite de Hristos în Biserica Lui, prin
care se împărtăşeşte credincioşilor darurile cele nevăzute ale Duhului Sfânt.
Aceasta este o altă învăţătură de bază a Bisericii, şi anume realitatea preoţiei
sacramentale, slujirea unor persoane special rânduite de Mântuitorul ca să împlinească
lucrările sfinţitoare şi să continue misiunea Lui pe pământ.
Prin instituirea ei divină, preoţia sacramentală ţine de fiinţa Bisericii şi o exprimă,
căci unde nu este preoţie sacramentală, nu este nici ecclesia, deoarece Biserica este o
comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, aşezaţi de Hristos prin Duhul
Său.
Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei. Sf. Părinţi şi
Biserica au scris foarte mult despre taina hirotoniei. Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă nu poţi intra
în împărăţia cerurilor, de nu te naşti din apă şi din Duh (Ioan 3,5), dacă pierzi viaţa veşnică,
de nu mănânci Trupul Domnului şi de nu bei Sângele lui (Ioan 6,54), iar dacă toate acestea nu
se săvârşesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea fără
preoţi să scapi de focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite.” Sf. Grigorie de
Nazianz: „Dar să ne închipuim că cel ce vrea să se facă preot nu este rău, că a ajuns la cea
mai înaltă treaptă a virtuţii. Totuşi nu văd ce ştiinţă trebuie să aibă acest om şi în ce puteri
sufleteşti să se încreadă, ca să îndrăznească la această dregătorie. Că mie mi se pare, într-
adevăr, că preoţia, arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând
şi fapte – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Îţi vei da seama de aceasta dacă pui fată în faţă
preoţia cu medicina, ştiinţa vindecării sufletelor cu ştiinţa vindecării trupurilor. Comparându-
le, vei vedea că medicina e grea, dar preoţia este şi mai grea, şi mai de preţ; şi prin natura
materiei şi prin puterea ştiinţei, şi prin scopul lucrării ei.” Sf. Efrem Sirul: „Ai văzut ,omule,
strălucitoare facere de minuni? Ai văzut cum treapta sfântă a preoţiei curăţă cu lesnire
întinăciunile sufletelor? Binecuvântat fie Mântuitorul, Care a rânduit pe pământ acest prea
strălucit şi curăţitor dar care a luminat cu har pe preoţi ca să lumineze ca nişte luminători în
lume!”
În faţa celor expuse până acum şi copleşiţi de mărturiile Sf. Părinţi citate mai sus,
această lucrare îşi propune să realizeze o evaluare eclesiologică a Sfintei Taine a hirotoniei,
pentru a evidenţia sublimitatea sacerdoţiului, aşa cum se regăseşte formulat în gândirea şi
spiritualitatea patristică.
În acelaşi timp, lucrarea îşi propune să surprindă în contrast cu gândirea şi opera
patristică a primului mileniu creştin abaterile intervenite în viaţa Bisericii odată cu schisma
de la 1054.
Pagina 2 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Precizările aceleiaşi lucrări se impun în contextul în care în lumea creştină
contemporană, şi în special Biserica Apuseană, se integrează o criză spirituală şi o înţelegere
eronată sub anumite aspecte a Sfintei Taine a hirotoniei.
Lucrarea va căuta să arate acele aspecte ale doctrinei canonice catolice prin care
Biserica Romei, potrivit unor interese de timp şi spaţiu, s-a îndepărtat de spiritul genuin,
patristic a legislaţiei canonice din primele veacuri creştine, fapt pentru care s-a ajuns la
secularizarea şi desacralizarea cruntă în care se află astăzi.
Pagina 3 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Noţiunea de taină
Sfintele Taine.
Îndreptarea şi sfinţirea omului se înfăptuieşte in Biserică, trupul tainic al
Mântuitorului, cu care El petrece pururea şi căreia i-a dat puterea şi mijloacele de împărtăşire
a mântuirii. (Teologia dogmatică şi simbolică vol. II, Bucureşti, 1958, p. 826)
De aceea Sf. Taine sunt mijloacele externe şi sensibile prin care biserica împărtăşeşte
harul sfinţitor ce se revarsă prin jertfa crucii, prin Sfântul Duh, celor ce fac parte din Biserica
lui Hristos.
“La baza învăţăturii despre taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putinţa lucrării
duhului dumnezeiesc printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei
dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul
dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în
general şi asupra altor persoane.”
În Taină nu se poate o barieră clară între acţiunea persoanei umane şi puterea Duhului
dumnezeiesc, întrucât săvârşitorul Tainei, preotul, fiind reprezentantul Bisericii, prin el
lucrează Sfântul Duh în Sf. Taine.
Etimologic, cuvântul taină (mister) vine din limba greacă de la μύστηρηον şi
înseamnă un lucru tăinuit, ascuns, secret, ce nu poate fi cuprins cu mintea.
Deşi are un înţeles larg, noţiunea de taină are şi un înţeles restrâns. În acesta din urmă,
tainele sunt acele lucrări sfinte vizibile, întemeiate de Mântuitorul Hristos şi săvârşite de El şi
în Biserică prin episcopi şi preoţi, lucrări prin care se comunică celor ce se împărtăşesc de ele
harul divin în chip nevăzut. Cu toate că se comunică prin forme perceptibile, esenţa Tainei
constituind-o harul, rămâne ascunsă, nevăzută şi nu poate fi cuprinsă cu mintea.
Mărturisirea ortodoxă dă Tainei următoarea definiţie: “Taina este o lucrare sfântă
care, sub o formă văzută, împărtăşeşte sufletului credinciosului harul cel nevăzut al lui
Dumnezeu. Rânduită de Hristos, fiecare credincios primeşte prin ea harul dumnezeiesc.”
La romano catolici, Codul de drept canonic semnat de însuşi Ioan Paul al II-lea
defineşte noţiunea de sacrament (taină) prin canonul 840: „Sacramentele Noului Testament,
investite de Hristos şi încredinţate Bisericii, ca acţiuni ale lui Hristos şi ale Bisericii, sunt
semne şi mijloace prin care credinţa se manifestă, se întăreşte şi se aduce lui Dumnezeu cult
public şi se realizează sfinţirea oamenilor şi de aceea contribuie la crearea, întărirea şi
manifestarea comuniunii ecleziale; prin urmare, atât slujitorii sacri, cât şi ceilalţi credincioşi
celebrându-le, trebuie să aibă cea mai mare veneraţie şi zelul necesar.”
Pagina 4 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O opinie importantă a teologului catolic M. J. Scheeben, care vorbeşte despre
noţiunea sacramentalităţii ce pătrunde toată Biserica şi în toată iconomia mântuirii, consideră
că caracterul de mister al Bisericii se manifestă prin excelenţă în sacramente şi în raport cu
ele, prin ele se exercită forţa supranaturală a acestui organism.1
Tainele, în viziunea Bisericii Romano catolice, în parte comunică graţia supranaturală
a acestei sacramentalităţi a Bisericii, realizate prin misterul întrupării şi comunitatea cu Iisus
Hristos, unirea cea mai intimă dintre om şi Dumnezeu.
2. Fiinţa tainelor (deosebiri ortodoxie şi catolicism).
După ortodocşi şi catolici, Tainele sunt mijloace de comunicare a harului
dumnezeiesc, fiind definite în diferite chipuri: semne văzute care transmit harul nevăzut
(Fericitul Augustin); organe care aduc celor iniţiaţi harul în chip necesar, fiind alcătuite dintr-
un element natural şi unul supranatural (Patriarhul Dositei al Ierusalimului); forme văzute ale
harului nevăzut (Sinodul tridentin); sau cu o definiţie mai modernă: ceremonii înfiinţate de
Dumnezeu care indică şi totodată comunică harul nevăzut (Hristos Androutsos).
Puterea Sf. Taine izvorăşte din moartea pe cruce a Domnului, fiind manifestări văzute
ale puterii răscumpărătoare a Mântuitorului, mijloace prin care Hristos îşi prelungeşte
lucrarea şi prezenţa Sa nevăzută dar reală în Biserică.
O mică deosebire de concepţie între ortodocşi şi catolici asupra fiinţei Tainelor se
poate constata în chiar termenii de care se foloseşte fiecare pentru denumirea Tainelor:
ortodocşii întrebuinţează de preferinţă termenul de „taină” aproape exclusiv (gr.
), punând accentul pe ceea ce e nevăzut, spiritual în lucrările sfinte (moştenirea
spiritului elenistic şi oriental), pe când catolicii folosesc termenul de sacramentum (de la
sacer = sfânt)punând deci accentul pe latura ceremonială, văzută a lucrărilor sfinte
(moştenirea spiritului roman, preocupat de ceea ce este mai mult exterior, formal şi legal).
În ceea ce priveşte legătura dintre materie şi har în fiinţa Tainelor, la catolici au fost
două concepţii: una formulată de Duns Scotul, după care Tainele nu conţin, ci numai aduc,
provoacă sau mijlocesc coborârea harului în om, şi alta susţinută de Toma d’Aquino, după
care Tainele nu numai că mijlocesc harul, dar îl şi conţin (aceasta din urmă a fost aprobată la
Sinodul tridentin, admisă şi în Ortodoxie).
Părintele Stăniloae, sprijinindu-se pe teologia Sf. Maxim Mărturisitorul, vorbeşte
despre harul Tainelor, pe de o parte ca energie necreată dumnezeiască, iar pe de altă parte ca
1 M. J. Scheeben, „Le mystere de l’Eglise et du ses sacraments”, Paris1946, p. 107, apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, „Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni”, în rev. „Ortodoxia”, anul 8, nr. 1/1956, p. 3-29
Pagina 5 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
fazele prin care a trecut umanitatea lui Hristos, sau energia dumnezeiască ce poate lua în om
forme de virtute, de iubire şi de viaţă spirituală tot mai înalt, dar aceasta prin lucrarea harului.
În afirmarea acestei învăţături, Biserica Ortodoxă se dovedeşte consecventă cu
considerarea Tainelor ca mijloace de extensiune a lui Hristos în oameni, cu derivarea
Tainelor în sens restrâns din misterul originar care este Hristos.
Nu aceeaşi consecvenţă o dovedeşte catolicismul. Am văzut cât s-a străduit Schreeben
să evidenţieze că Tainele decât manifestări ale sacralităţii Bisericii, care nu înseamnă decât
prezenţa lui Hristos în ea.
Obligaţi de doctrina catolică despre graţia necreată, teologii catolici trebuie să spună
că în Taine primesc graţia meritată de Hristos, dar nu o graţie din Hristos.
Odo Castel are meritul de a fi început în teologia catolică - şi deocamdată împotriva ei
- o adevărată luptă pentru ideea Părinţilor că în Taine primim pe Hristos însuşi în actele Sale
mântuitoare, nu numai o graţie creată deosebită de El.
3. Deosebiri cu privire la lucrarea Tainelor
Ne folosim de articolul părintelui Ene Branişte „Deosebiri interconfesionale cu privire
la Sf. Taine”, pentru a înţelege deosebirile cu privire la lucrarea Tainelor şi diferenţele
existente între ortodocşi şi romano – catolici.
În general toţi cei care acceptă Taine ca organe ale Harului, afirmă că harul din Taine
provine din instituirea dumnezeiască, (de la întemeietorul lor Hristos şi că, pentru primirea
lor, trebuie îndeplinite anumite condiţii pentru ca harul să lucreze pentru mântuire.
Deosebirile între diferite confesiuni încep însă când e vorba să se precizeze modul în care
lucrează harul transmis prin Taine.
Astfel, după ortodocşi şi catolici, Tainele lucrează în mod necesar; lucrarea lor nu e
condiţionată de moralitatea sau vrednicia săvârşitorului. Lipsa de curăţie morală a acestuia nu
vatămă integritatea Tainelor, cum învăţau ereticii donatişti şi alţi eretici de mai târziu. Tainele
lucrează sau îşi fac efectul prin însăşi săvârşirea lor (ceea ce catolicii exprimă prin formula ex
opere operato, în opoziţie cu poziţia contrarie , ex opere operantis, care leagă eficacitatea sau
validitatea Tainelor de vrednicia morală a săvârşitorului). Aceasta pentru că adevăratul
săvârşitor al Tainelor este Mântuitorul sau puterea Sfântului Duh, care lucrează prin preoţi,
preoţii fiind numai săvârşitorii văzuţi, slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu, cum îi numeşte Sf. Ap. Pavel. (I Cor. 4,1)
Pagina 6 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Odată săvârşit actul exterior, acţiunea harică urmează în chip necesar, dacă bineînţeles
sunt îndeplinite condiţiile obiective de validitate a Tainei, adică:
Săvârşirea de către preot sau arhiereu (fără sacerdoţiu nu există taină validă);
Săvârşirea conform rânduielii stabilite de Biserică (fără ca prin aceasta ritualul să fie
considerat ca un instrument mecanic al Harului care ar acţiona în chip magic, căci săvârşirea
Tainelor în afară de Biserică nu este valabilă)2;
Din partea săvârşitorului se cere mai ales intenţia de a săvârşi ceea ce cere Biserica
sau de a se conforma scopului stabilit de Biserică.
Din partea primitorului Tainei se cer de asemenea anumite condiţii subiective pentru
ca Taina să fie eficace. În primul rând să nu existe vreo piedică din cauza vreunui păcat de
moarte, să existe dispoziţie subiectivă pentru primirea Tainei formată din căinţă sau dorinţa şi
hotărârea de a primi Taina cu căinţă şi credinţă în puterea ei. Dogmatistul grec Hr.
Androutsos sintetizează aceste lucruri în formula „receptivitate pasivă care se poate aplica şi
la primirea botezului de către copii.”
Trebuie făcută distincţie între validitatea Tainei şi eficacitatea ei. Validitatea atârnă
mai mult de primitor. O taină valid săvârşită poate fi ineficace, lipsită de efectul scontat din
cauza lipsei de dispoziţie subiectivă a primitorului, cum se întâmplă de exemplu la primirea
Sf. Euharistii, care pentru cei pregătiţi şi credincioşi este pricinuitoare de tot binele,. Pa când
pentru cei nepregătiţi şi necredincioşi este foc arzător şi osândă, după cum precizează Sf. Ap.
Pavel (I Cor 11, 27-30)
Şi acum, cu ajutorul părintelui Stăniloae, să încercăm o definiţie mai cuprinzătoare a
Tainelor: „Tainele sunt lucrări sfinte, instituite de Hristos şi săvârşite de Biserică prin
slujitorii ei, cu excepţia Botezului, care poate fi săvârşit la necesitate şi de un mirean,
membru al ei, care sub o formă sensibilă transmit membrului Bisericii sau celui care devine
acum membru al ei harul dumnezeiesc aflător în Biserică, prin aceea că primitorul Tainei
retrăieşte în chip mistic, împreună cu Hristos, moartea şi învierea Lui, deocamdată în planul
supraconştient al existenţei, ca prin colaborarea sa liberă să prelungească apoi în toată
existenţa lui conştientă continua moarte şi înviere cu Hristos şi făcându-se tot mai mult
asemenea Lui”.
2 În legătură cu aceasta se pune problema validităţii Tainelor săvârşite în chip corect de către eretici sau neortodocşi. Validitatea Tainelor săvârşite în chip corect de către eretici e admisă de catolici şi o parte din protestanţi cu …....că aceste taine devin eficace numai în momentul în care primitorul lor intră în Biserică; altfel spus, efectul Tainelor există virtual şi se activează la intrarea primitorului în Biserică. Teoretic, Biserica ortodoxă respinge Tainele săvârşite de eretici (dacă avem în vedere că harul mântuitor nu lucrează decât în Biserică, dar în practică le-a admis de multe ori, pentru iconomie şi pentru a favoriza readucerea ereticilor în Biserică.
Pagina 7 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
4. Numărul Tainelor
În ceea ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sunt ale unirii depline cu Hristos
şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Mirungerea şi Euharistia). Două ale reintrării în
Hristos pentru cei îmbolnăviţi sufleteşte sau trupeşte (Pocăinţa şi Maslul) şi două prin care se
acordă primitorului puterea de a îndeplini fie misiunea specială a săvârşirii Sf. Taine, a
propovăduirii Cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia), fie îndatoririle
speciale legate de viaţa de familie (Cununia).
Cele şapte Taine sunt acceptate atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Romano –
Catolică.
Numărul de şapte al Tainelor a existat încă de la început, dar s-a fixat definitiv abia
prin secolele XII – XIII (îl găsim la Petru Lombardul şi la Hugo de Saint Victor în Apus, iar
în Răsărit la Iov Iasitul). Tot şapte Taine au şi eterodocşii Răsăriteni (monofiziţii şi
nestorienii, armenii, copţii egipteni, abisinienii, sirienii iacobiţi), ceea ce înseamnă că
numărul de şapte al Tainelor era fixat înainte de despărţirea acestora de Biserica Ortodoxă în
secolele V – VI.
Dintre aceste şapte Taine, trei nu se repetă: botezul, mirungerea şi preoţia nu pot fi
primite decât o singură dată de acelaşi subiect, deoarece ele conferă primitorilor ceea ce
catolicii au numit la sinodul de la Trident signum indelebile, adică o pecete care nu se mai
poate şterge. Celelalte patru se pot repeta, cu oarecare restricţii pentru nuntă.
Pagina 8 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Noţiunea de Taină a Hirotoniei
„În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare celor ce cred în El, iar în Taina
Euharistiei se dăruieşte cu însuşi Trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne
dăruiască totuşi acestea, adică Trupul şi Sângele Său în chip văzut, trebuie să se dăruiască
prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei.
Astfel, dacă în celelalte Taine Hristos este primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina
Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de către o persoană umană, pe
care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea sa către noi prin celelalte Taine.
Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din
cele date nouă de Hristos sau însuşi Trupul şi Sângele Său, preoţia califică însăşi persoana
văzută care împlineşte aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale, sau Trupul şi
Sângele Său prin aceste Taine.”
Sintetizând cele de mai sus, putem spune că Taina preoţiei este Taina în care, prin
punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume
pregătite în Biserică şi pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una din treptele preoţiei,
dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sf. Taine şi a conduce pe
credincioşi spre mântuire.
Taina preoţiei se mai numeşte şi Taina hirotoniei. Etimologic, termenul de hirotonie
este compus din χείρ = mână şi τείνω = a întinde, a desfăşura, a lungi şi înseamnă întinderea
mâini, acţiunea de a întinde mâna.
În perioada creştină primară Taina era numită şi hirotesie, de la grecescul χείροθεσία,
compus din χειρ = mână şi τίθημι = a pune a aşeza şi care înseamnă tot o punere a mâinilor,
acţiunea de a pune mâinile. Ulterior, s-a impus termenul de hirotonie. Denumirea de hirotesie
s-a dat ierurgiei prin care se instituie gradele inferioare a le ierarhiei bisericeşti şi se conferă
anumite ranguri şi distincţii.
În consens cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, „Codul de Drept canonic” al Bisericii
Romano – catolice, prin canonul 1008 afirmă: „Din orânduire divină, prin sacramentul
preoţiei, unii credincioşi sunt constituiţi slujitori în virtutea caracterului de neşters cu care
sunt însemnaţi, adică sunt consacraţi şi destinaţi să păstorească poporul lui Dumnezeu,
îndeplinind în persoana lui Hristos Capul, fiecare după gradul său, funcţia de a învăţa, de a
sfinţi şi de a conduce.” Sacramentul preoţiei mai este numit în terminologia romano –
catolică şi ordinario, în antichitatea romană fiind numite ordines diferitele corporaţii civile;
Pagina 9 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
astfel în Biserică a existat încă de la început un ordo de conducere pastorală, în care erau
primiţi printr-o ordinatio acei care erau aleşi pentru misteriul episcopilor, prezbiterilor şi
diaconilor. Ordinatio a fost întotdeauna ceva mai mult decât o simplă alegere sau desemnare
pentru o slujire; nici nu a pornit de jos, adică prin alegerea din partea comunităţii, dar a fost
concepută ca o consacrare care vine de la Hristos însuşi prin Biserica Sa, în puterea darului
Duhului Sfânt exercitarea unei „puteri sacre” (sacro potestas). Semnul vizibil al ordinatio –
consacratio este constituit de impunerea mâinilor din partea episcopului, împreună cu
rugăciunea de consacrare, rugăciune care conţine o epicleză prin care se cere de la Tatăl
ceresc darul Sfântului Duh şi celelalte daruri ale sale, necesare ministeriului pentru care
candidatul este hirotonit”.
Prin hirotonie, cel hirotonit devine săvârşitorul Sfintelor Taine. Despre cei care au
devenit slujitori ai lui Hristos, Sf. Apostol Pavel spune: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare
om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu ( I Cor IV,I).”
Hirotonia este prin excelenţă Taina Bisericii, săvârşindu-se prin Sfânta Sfintelor de
către persoane sfinţite, în speţă arhiereii despre care Biserica însăşi depune mărturie. Nu
întâmplător Hirotonia este numită Taina Preoţiei harice. Astfel, prin punerea mâinilor
arhiereului, cel sfinţit în demnitatea preoţească primeşte întreita slujire, devenind urmaş al
ucenicilor Mântuitorului şi al preoţilor hirotoniţi de Sfinţii Apostoli prin cetăţi.
Deşi săvârşitorii Tainei Preoţiei sunt episcopii, totuşi adevăratul săvârşitor al Tainei
este Hristos. Izvorul preoţiei căzute din Biserică este „preoţia nevăzută a lui Hristos”El este
preotul deplin şi modelul veşnic pentru iconomii tainelor lui Dumnezeu. Este Preot în veci,
singurul care apropie pe om de Dumnezeu prin calitatea sa de Fiu şi Dumnezeu adevărat.
Fiind şi om deplin, dincolo de îngustimea omenescului cotidian, ridică umanul la Tatăl
ceresc, făcând legătura dintre om şi Dumnezeu, dintre creator şi creatură o stare mereu la
timpul prezent. Preoţia lui Hristos nu este de la sine, ci este de la Treimea dumnezeiască.
Apostolul neamurilor spune evreilor: „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi
aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos, Care credincios a fost
Celui ce l-a rânduit, precum şi Moise în toată casa lui” (Evrei III, 1-2)
Preoţii, prin misiunea lor de slujitori ai lui Hristos, sunt organe văzute ale preoţiei
Fiului lui Dumnezeu. Puterea nevăzută a Mântuitorului se manifestă în planul contingent prin
acţiunea văzută a preoţilor slujitori. Întreaga manifestare a actului liturgic nu face decât să
semnaleze şi să certifice existenţa Logosului divin. În centrul tuturor se află Cuvântul
întrupat. Unitatea văzută a slujitorilor Lui îşi găseşte forţa în urmaşii Sfinţilor Apostoli, în
episcopi. Episcopul este cel investit cu obligativitatea săvârşirii exhaustive a Sfintelor Taine.
Pagina 10 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Episcopului îi revine îndatorirea rânduirii şi sfinţirii preoţilor. Sfântul Ciprian spune:
”Episcopus in ecclesia et ecclesia in episcopa”. Sfinţii Părinţi văd în episcop reprezentantul
lui Hristos (nu ca în accepţia romano-catolică), persoana în jurul căreia gravitează viaţa
mundană a Bisericii.
Cercetând Sfânta Evanghelie vedem că Mântuitorul Hristos alege doisprezece
Apostoli. Aceştia sunt ţinuţi în jurul Său şi învăţaţi tainele împărăţiei cerurilor: „Iar El
răspunzând le-a zis: pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi Tainele împărăţiei cerurilor pe
când acelora nu li s-a dat” (Matei XIII, II); „de acum nu vă mai spun slugi, că sluga nu ştie ce
face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate câte am auzit de la Tatăl meu
vi le-am făcut cunoscute” (Ioan XV; 15). Iar acestora Mântuitorul le promite cheile
Împărăţiei Cerurilor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în
cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII, 18).
În prima zi a învierii Sale din morţi, venind în mijlocul lor le-a zis: „Pace vouă!
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor
şi le-a zis: ”Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,
vor fi ţinute” (Ioan XX, 21-23). Acesta este într-adevăr punctul culminant; este momentul
când Hristos coboară peste Apostoli puterea Duhului Sfânt şi-i consacră în misiunea lor.
Acum sub o formă văzută, Apostolii primesc puterea nevăzută a Duhului Sfânt. Înainte de a
se despărţi de Sfinţii Apostoli, Mântuitorul îi îndeamnă pe aceştia să meargă-n toată lumea
pentru a vesti Evanghelia Iubirii şi indirect pentru a instala preoţi şi episcopi care să continue
lucrarea mântuirii noastre de evrei: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept
aceea mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă şi iată Eu sunt cu voi în toate
zilele până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei XXVIII, 18-20); „Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel
ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI; 15-16); apoi continuă evanghelistul Marcu în
versetele 19,20: „Deci Domnul Iisus Hristos după ce a vorbit cu ei s-a înălţat la cer şi a şezut
de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei plecând au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei
şi întărea cuvântul prin semnele care urmau.” Urmează pogorârea Duhului Sfânt la
Cincizecime: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer,
fără veste, s-a făcut un vuiet, o suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde
şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească-n alte limbi după cum le dădea lor
Pagina 11 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Duhul a grăi.” (Fapte Ap. II; 1-4). Puterea pe care au primit-o Apostolii la Cincizecime are
trei dimensiuni:
puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a transmite lumii esenţa mântuitoare a
iubirii care se revarsă din Evanghelia lui Hristos;
puterea de a sfinţi pe oameni prin împărtăşirea harului dumnezeiesc prin Sfintele
Taine;
puterea de a conduce spre mântuire, de a îndrepta pe credincioşi spre cele ale lui
Dumnezeu, către izvorul vieţii, în definitiv către Dumnezeu.
Dovada peremptorie a acestei misiuni se vede imediat. În aceeaşi unică zi a
Cincizecimii Sfinţii Apostoli botează pe cei care primesc şi cred în Iisus Hristos, în moartea
şi învierea Domnului: „Deci cei ce au primit cuvântul s-au botezat şi în ziua aceea s-au
adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte II; 41). Hristos continuă să trăiască prin harul
preoţiei, prin urmaşii Sfinţilor Apostoli, prin succesiunea apostolică şi este veşnic prezent în
Biserică. „Preoţia este Taina vocaţiei speciale, harice, prin transmiterea succesiunii apostolice
şi succesiunii în credinţă prin punerea mâinilor arhiereului, prin invocarea Sfântului Duh
asupra unei persoane, bărbat anume pregătit în Biserică şi pentru Biserică”.3
Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul „Despre Preoţie” spune despre această misiune
unică în felul ei că: „Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos” şi aceasta pentru
că preoţia este cea mai mare dintre slujiri: „ci pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele
necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie deosebirea dintre păstori şi păcătoşi, ca să
nu spun chiar ceva mai mult.”
Împărtăşirea tainei preoţiei se face prin punerea mâinilor după un ritual bine rânduit
de Biserică. Aceasta este partea văzută a tainei, care se îmbină perfect cu partea nevăzută
reprezentată de prezenţa harului, har ce se coboară asupra celui adus în faţa acestei misiuni,
pregătit fiind în prealabil pentru Taina Sfântă a Hirotoniei. Prin Sfinţii Apostoli, Mântuitorul
Hristos „dă o bază văzută mai largă Bisericii Sale pentru timpul când El va trece în planul
nevăzut. Baza aceasta e mai largă, pentru că şi Biserica se va extinde de la grupul celor ce
cred la început în Hristos şi prefigurează Biserica.”. De fapt, totul are o urmare firească. Era
normal ca Fiul lui Dumnezeu să creeze totul perfect, să ofere un model şi un punct de plecare.
Ceea ce urmează se derulează ca o perpetuare a începutului creat de Hristos. „Dar baza
aceasta rămâne totuşi unitară prin comuniunea Apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei.”
3 Diac. prof. dr. P. I. David, „De la erezie la sectă, de la schismă la grupări anarhice”, vol. II, Bucureşti, 1987, p. 139
Pagina 12 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Comuniunea Apostolilor în Hristos asigură unitatea preoţiei instituită ca taină de Fiul
lui Dumnezeu. „Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-şi găsească centrul ultim în planul
văzut, ci în Hristos, Hristos nu lasă un singur apostol şi pe urmaşii lui ca centru al ei, ci o
comuniune de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă conştiinţa că unitatea lor ultimă şi a
Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că şi El se află în Treime”.
Trebuie înţeles foarte clar că preoţia ca Taină nu a fost atribuită în mod subiectiv
unuia dintre apostoli. În atotştiinţa Sa, Hristos ca Dumnezeu, a exclus dintru început
eventualitatea unei singularizări a Tainei, atât în cazul celor doisprezece apostoli, cât şi a
urmaşilor sfinţilor apostoli, comunitatea episcopilor. Unitatea ultimă a Bisericii, a preoţiei
este în Hristos. Hristos este unicul arhiereu. El instituie Taina Hirotoniei. În El episcopii şi
preoţii îşi găsesc început. El le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a săvârşi Sfânta
Euharistie. În sfârşit, Hristos îi îndeamnă să păzească toate cele câte le-a poruncit. „Prin toată
învăţătura şi activitatea Sa mântuitoare încredinţată apostolilor şi urmaşilor lor spre predare şi
continuare căzută, Hristos a dat un conţinut la care au fost chemaţi apostolii şi urmaşii lor”.
Având exemplu pe Mântuitorul Hristos, Sfinţii Apostoli îşi exercită chemarea şi
misiunea. Mergând prin cetăţi, apostolii hirotonesc preoţi cărora le dau în grijă comunitatea
pe care să o sfinţească şi să o ducă la mântuire: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică,
rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte XIV; 23).
Din textul de mai sus se vede că fiecare comunitate de credincioşi are nevoie de un
preot, care pentru a putea fi hirotonit în demnitatea preoţească trebuie să îndeplinească unele
condiţii esenţiale. Prima dintre acestea este credinţa în Dumnezeu şi aceasta nu ca o simplă
acceptare a unui adevăr în sens….., ci acea credinţă lucrătoare prin iubire, credinţă care ne
verticalizează spre Hristos şi pe orizontală ne apropie de toţi credincioşii. Hirotonia nu era
făcută la întâmplare. Înainte de a hirotoni un preot, apostolii se rugau şi posteau, de unde
importanţa actului săvârşit de vestitorii Evangheliei lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel îi
spune lui Timotei: „Din această pricină îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui
Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” (II Timotei 1,6) Observăm cele două
părţi ale harului – partea văzută – punerea mâinilor; partea nevăzută – harul lui Dumnezeu,
har ce se pogoară prin punerea mâinilor episcopului.
În perioada creştinismului primar, apostolii se puteau deplasa oriunde era nevoie
pentru a hirotoni preoţi. Înmulţindu-se numărul credincioşilor, Sfinţii Apostoli nu pot face
faţă solicitărilor din ce în ce mai mari ale comunităţilor nou înfiinţate. Atunci apostolii
hirotonesc episcopi cu misiunea de a rândui preoţi: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să
îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: de este
Pagina 13 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cineva fără prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare
sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui
Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig
urât, ci iubitor de străini, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel
credincios al învăţăturii ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să
mustre pe cei potrivnici”. (Tit I;5-9). Celor hirotoniţi episcopi, Sfinţii Apostoli le arată şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceştia. Despre aceasta vom vorbi însă la
momentul potrivit.
Referitor la înălţimea chemării preoţiei, în tratatul „Despre Preoţie”, Sf. Grigore din
Nazianz spune: „Dacă e greu unui om să ştie să se supună apoi fireşte e cu mult mai greu să
ştie să conducă pe oameni şi mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea aceasta a
creştinilor, pe calea aceasta a legii dumnezeieşti care duce la Dumnezeu. Orice om cu
judecată îşi dă seama că pe cât e de mare înălţimea şi dregătoria preoţiei, pe atât e de mare şi
primejdia”. Cei care deţin plenitudinea harului sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor
Apostoli. Nu trebuie să confundăm episcopii cu apostolii. Apostolii au primit de la Hristos
poruncă de a vesti Evanghelia iubirii în toată lumea ca martori ai vieţii, morţii şi învierii
Mântuitorului. Ei au fost episcopii unui anumit loc, deoarece misiunea lor era de a vesti cu
timp şi fără timp cuvântul lui Dumnezeu.
Plecând de la motivaţia şi actualitatea subiectului, am făcut o prezentare în cadrul
acestor preliminarii a noţiunii de taină în general şi a celei de taină a Hirotoniei în special,
atât din punct de vedere ortodox, cât şi romano-catolic. Astfel am creat cadrul necesar pentru
a trata subiectul acestei lucrări: „Sfânta Taină a Hirotoniei în lumina legislaţiei canonice
ortodoxe şi a dreptului canonic catolic”, lucrare ce prezintă legislaţia canonică din primul
mileniu privitoare la această problemă, legislaţie în vigoare şi astăzi în Biserica ortodoxă,
apoi legislaţia canonică catolică, urmând a încheia printr-o evaluare ecleziologico-canonică a
acestora.
Voi face toate acestea după ce , printr-o scurtă introducere, voi prezenta ceea ce face
obiectul de studiu şi cercetare al acestei lucrări.
Introducere
Legislaţia canonică ortodoxă şi codul de drept canonic catolic – obiect de studiu şi
cercetare privind administrarea sfintelor Taine
Pagina 14 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Legislaţia canonică ortodoxă
Este foarte important de precizat chiar de la început că în contrast cu codul de drept
canonic romano catolic, legislaţia canonică ortodoxă este o legislaţie canonică sinodală exact
cum a fost în Biserica primului mileniu, înainte de schisma de la 1054, în Biserica ecumenică,
după cum arată în lucrarea sa pr. prof. dr. N. Dură: ”Înainte de a vorbi de legislaţia canonică
sinodală, să aducem câteva precizări în ceea ce priveşte „legea canonică”. Pentru Biserica
ecumenică a primului mileniu, canoanele confirmate prin primele şapte sinoade ecumenice
constituie „fontis juris constituendi”. În limbaj ecleziastic, canonul este legea Bisericii, cu
alte cuvinte a Bisericii ecumenice.
Legislaţia canonică ecumenică a mileniului întâi este o legislaţie sui generis originală,
care revelează caracteristici proprii. Mai mult, ea pretinde acelora care vor să o studieze şi să
o înţeleagă inclusiv ceea ce este în legătură cu regimul sinodalităţii, să fie ei înşişi în acelaşi
timp teologi, canonişti, istorici şi jurişti. Dar utilizarea cunoştinţelor teologice, canonice,
istorice şi juridice trebuie să se facă pe orizontul gnoseologic şi în spaţiul realităţilor
universului credinţei. Într-adevăr, dreptul canonic este „aşezat” pe „ascultarea (supunerea)
credinţei în serviciul căreia - scrie profesorul Jean Passicas – el este în primul rând stabilit”.
Această afirmaţie este în întregime adevărată mai ales pentru mileniul întâi, când dreptul
canonic serveşte drept instrument pentru a apăra credinţa apostolică.
Legislaţia canonică sinodală este o legislaţie de felul său a Bisericii creştine pentru că
ea a fost editată pentru a servi unui scop special şi anume respectarea legii divine în vederea
obţinerii mântuirii.
Părinţii sinoadelor ecumenice depun mărturie ca sinoadele să le promulge canoane
„pentru mântuirea sufletelor şi tămăduirea suferinţelor”. De altfel, toată munca elaborării şi
redactării legislaţiei canonice din primul mileniu s-a desfăşurat în cadru clerical eclesiologic
pentru că scopul final al acestei legislaţii a fost soteriologic.
Regulile stabilite de Biserică privind disciplina bisericească „înainte să fi fost
sancţionate de Sf. Părinţi”, au meritat cu adevărat să fie numite canoane. În consecinţă, orice
apropiere epistemologică şi hermeneutică de dreptul canonic al primului mileniu trebuie să se
facă în lumina acestor „canoane”, confirmate de Sf. Părinţi atunci, a celor şapte sinoade
ecumenice.
În timp ce pentru un teolog al dogmei studiul sinoadelor permite să înţeleagă mai bine
definiţiile dogmatice la originea lor şi înţelegerea lor exactă de credinciosul de astăzi, pentru
Pagina 15 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
un canonist studiul sinoadelor îl ajută să înţeleagă mai bine principiile canonice de bază
exprimate prin textele legislaţiei canonice care au fost şi trebuie să rămână etalonul de măsură
al organizării canonicităţii fiecărei biserici locale. Este vorba de doctrina canonică exprimată
prin suma principiilor canonice ale legislaţiei canonice sinodale, ecumenice, care rămâne de
asemenea la baza regimului sinodalităţii. Dar ce ştim noi de această legislaţie canonică
sinodală din primul mileniu, lucrare sinodală prin excelenţă?
În primul mileniu activitatea sinodală a fost concretizată printr-o legislaţie canonică
sinodală, confirmată prin primele şapte sinoade ecumenice, prin care Biserica din Orient este
administrată până în prezent.
După tradiţia canonică orientală, fiecare decizie a sinoadelor se numeşte
„synodicon” , căci pentru Biserica primului mileniu, canoanele au fost considerate ca o operă
sinodală a Părinţilor participanţi la sinoade, pe care le redacta începând cu datele furnizate de
o tradiţie canonică care se ridică până în epoca apostolică… Într-adevăr, legislaţia canonică
sinodală este prin autoritate constituită de „ansamblul corpurilor apostolice”, pe care Biserica
le are, de la începuturile sale promulgate drept legi. Şi după modelul oferit de Sinodul
Apostolic, sinoadele care au urmat, locale sau ecumenice au promulgat canoane.
Despre acestea depun mărturie Părinţii sinoadelor ecumenice şi locale. De exemplu,
cei din al patrulea sinod de la Constantinopol, vorbeau explicit de canoanele sinodale.
Sinoadele sunt deci cele care au creat un „jus conciliorum”, exprimat prin „statua sanctorum
canonum”, care au servit drept bază canonică tuturor formelor sinodale.
Patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) amintea în prefaţa Nomocanonului său în titlul
XIV că „canoanele au fost stabilite nu de un episcop, ci de colegiul episcopilor”. Conform
practicii şi doctrinei canonice a primului mileniu, „canoanele nu por fi redactate doar de un
episcop, ci de mai mulţi reuniţi împreună.
În această privinţă, Sf. Vasile cel Mare (+379), solicitat să s e pronunţe despre
procedura admiterii criticilor în Biserica ortodoxă de episcopul Amfilohie de Iconiu,
precizase deja că: „Cu cât se adună mai numeroşi episcopi, cu atât părerea este mai comună şi
promulgă o regulă generală, astfel încât să se poată acţiona fără risc şi răspunsul la o
asemenea întrebare să fie demn de încredere.
Un alt Părinte ecumenic la secolului l IV-lea, Sf. Grigorie de Nissa ţine să precizeze
de asemenea că „dat fiind că noi am inspirat puţină încredere, dacă voiam să stabilim regulile
de către noi înşine, noi nu vom face decât să adăugăm, la ceea ce precede, deciziile canonice
tradiţionale despre Actele în general cunoscute ca interzise” (can. 6)
Pagina 16 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Această legislaţie canonică sinodală a fost promulgată de Părinţii Sinoadelor
Ecumenice sau locale sau de către ei în mod particular pentru o nevoie în viaţa Bisericii într-o
rânduială canonică, într-o disciplină menită să ferească Biserica de erezii, schisme sau alte
tendinţe centrifuge ivite în decursul timpului.
În cuprinsul acestei legislaţii canonice de tip sinodal se află printre alte dispoziţii cu
privire la organizarea vieţii Bisericii şi rânduieli şi canoane referitoare la administrarea
Sfintelor Taine. Între aceste norme privitoare la administrarea Sfintelor Taine, un loc deosebit
îl ocupă Taina Hirotoniei. Aproape că nu există sinod sau Sfânt Părinte care să nu facă
referire, care să nu promulge canoane referitoare la tot ceea ce ţine de Taina Hirotoniei şi
aceasta atât în mod expres cât şi tangenţial uneori.
În prezent în Biserica ortodoxă aceste rânduieli se găsesc în legislaţia canonică
alcătuită din patru categorii de canoane grupate astfel:
Canoanele Apostolice
Canoanele Sinoadelor Ecumenice
Canoanele Sinoadelor Locale
Canoanele Sfinţilor Părinţi
Împărţirea aceasta în patru categorii s-a făcut după două criterii şi anume: după
provenienţa lor şi după importanţa sau greutatea canoanelor.
În ceea ce priveşte Canoanele Apostolice trebuie să precizăm că ele nu provin de la
Sfinţii Apostoli, ci dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar durează până în veacul V.
Ele au fost alcătuite fie de către unii ucenici ai apostolilor, fie de alţi oameni pricepuţi din
epoca postapostolică şi din veacurile următoare, autorii lor dându-le titlul de Canoane
Apostolice pentru a le investi cu o putere mai mare, adică cu autoritatea apostolică.
Bineînţeles că unele norme cuprinse în aceste Canoane Apostolice provin din epoca
apostolică sau măcar dau expresie unor norme religioase şi morale cunoscute atunci. Cei care
au alcătuit aceste canoane au fost îndemnaţi să le fixeze în scris pentru a fi de folos în
rezolvarea diverselor probleme ce se puneau vieţii bisericeşti şi pa măsură ce acestea se
puneau în mod practic. Determinate de nevoi foarte variate, ele şi apar aşa cum le-au reclamat
aceste nevoi, în grupuri mici (circa 10-15), de către până la cinci şase canoane, care sunt
aşezate unele lângă altele fără nici o legătură. Cei care le-au adunat ulterior într-o singură
colecţie sau mai multe colecţii parţiale, din care a rezultat colecţia generală în 85 de
Pagina 17 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
canoane4,se vede că nu şi-au pus problema organizării sistematice a colecţiei, ci au aşezat
unele lângă altele grupurile de canoane care li s-au părut a fi de folos pentru viaţa Bisericii.5
Canoanele Sinoadelor Ecumenice sun emise de numai şase din cele şapte Sinoade
Ecumenice, şi anume de:
Sinodul I Ecumenic, întrunit la Nicee în anul 325, sinod care a dat 20 de canoane
Sinodul II Ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a dat şapte canoane
Sinodu III Ecumenic, întrunit la Efes în 431 a dat opt canoane
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451 a dat 30 de canoane
Sinodul VI Ecumenic, adică sesiunea a doua a acestui Sinod, cunoscută şi sub numele
de Sinodul Trulan, care s-a întrunit în 691-692 a dat 102 canoane
Sinodul VII Ecumenic, care s-a întrunit în 787 la Niceea a dat 22 de canoane
Sinodul V Ecumenic, întrunit la Constantinopol în 553 nu a dat nici un canon, de
asemenea nici prima sesiune a Sinodului şase Ecumenic întrunit în 680 tot la Constantinopol
şi căreia i se zice de obicei Sinodul VI Ecumenic. Iar din cauză că Sinoadele V-VI
Ecumenice nu au dat canoane şi fiindcă sesiunea a doua a Sinodului VI Ecumenic, adică
Sinodul Trulan, a dat cel mai mare număr de canoane dintre toate Sinoadele Ecumenice,
acestuia i s-a zis şi Sinod Quinisext, adică al Cinci-şaselea Sinod Ecumenic, mai ales pentru
socotinţa că acesta ar fi avut sau şi-ar fi luat sarcina să completeze opera celor două Sinoade
anterioare printr-o legislaţia canonică pe care acelea nu o socotiseră necesară sau nu
avuseseră timpul să o elaboreze. Istoria reală a Sinoadelor acestea arată că nu a fost vorba de
aşa ceva.
Canoanele Sinoadelor locale au intrat mai târziu în Codul canonic al Bisericii şi
anume abia de la anul 692, când Sinodul Trulan le-a selecţionat şi a procedat la codificrea
tuturor normelor canonice de până aici, arătând (can 2) care sunt canoanele care trebuie să
intre în Codul canonic al Bisericii şi ce alte rânduieli nu trebuie să intre în acest Cod.
După vechimea lor, nu şi după importanţa lor, Sinoadele locale au fost următoarele:
Sinodul de la Cartagina din 256, care a dat un singur canon
Sinodul de la Ancyra (Ankara de azi), din 314, a dat 25 de canoane
Sinodul de la Neocezareea din 314 a dat 15 canoane
4 Biserica din Apus a avut iniţial o colecţie de numai 50 de canoane Apostolice, datorită faptului că numai atâyea tradusese în limba latină Dionisie Exiguul, pe la începutul sec. VI. Mai târziu însă canboanele Sinodului Trulan şi ale Sinodului Vi Ecumenic reproduc şi texte din Canoanele Apostolicec de la cifra de 50 în sus, ceea ce arată că nu numai în Răsărit, ci şi în Apus era cunoscută şi folosită o colecţie cu mai mult de 50 de Canoane Apostolice şi foarte probanbil aceeaşi colecţie care numără până astăzi 85 de Canoane Apostolice.5 Arhid. Prof. dr.Ioan. N. Floca, „Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească”, vol.I, Bucureşti, 1990, p. 76
Pagina 18 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Sinodul de la Cangra din 343, care a dat 21 de canoane
Sinodul de la Antiohia din 341, cu 25 de canoane
Sinodul de la Laodiceea, din 349, care a dat 60 de canoane
Sinodul de la Sardica din 343 cu 21 de canoane
Sinodul de la Constantinopol din 349 cu 2 canoane
Sinodul de la Cartagina din 419 cu 133 de canoane
Ultimele două sinoade locale de la care nu ni s-au păstrat canoane incluse în Codul
canonic al Bisericii, adică Sinoadele de la Constantinopol din 871 cu 17 canoane şi de la 879-
880 cu trei canoane, au fost incluse între celelalte sinoade locale, „consensul Bisericii”
(„Nomocanonul” lui Fotie din 883, care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-a ţinut după ce
se încheiaseră Sinoadele Ecumenice şi deci n-au mai făcut obiectul unei hotărâri a unui Sinod
Ecumenic, aşa cum toate celelalte Canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărârii
cuprinse în canonul doi al Sinodului Trulan. De menţionat că dintre sinoadele locale ale
Bisericii din Apus, deşi au fost numeroase, nu a fost admis în rândul sinoadelor locale, ale
căror canoane au dobândit consacrare în întreaga Biserică, decât sinodul de la Sardica din
343.
În fine, canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui
cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sf. Părinţi în legătură cu
diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti, fără a fi redactate în chipul obişnuit al
canoanelor propriu zise. Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau anunţări de păreri ale Sf.
Părinţi, pa când altele sunt extrase târzii din unele scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor.
Cei 13 Sf. Părinţi ale căror rânduieli bisericeşti stabilite într-un fel sau altul au fost incluse în
cadrul canonic al Bisericii, sunt toţi Părinţi răsăriteni, al căror nume şi număr de canoane sunt
cele arătate de canonul doi al Sinodului VI Ecumenic, şi anume:
Dionisie al Alexandriei (+265) 4 canoane
Grigorie Taumaturgul (+270) 12 canoane
Petru al Alexandriei (+311) 15 canoane
Atanasie cel Mare (+373) 3 canoane
Vasile cel Mare (+379) 92 canoane
Timotei al Alexandriei (+385) 18 canoane
Grogorie Teologul (+389) 1 canon
Amfilohie din Iconiu (+395) 1 canon
Grigorie de Nissa (+395) 8 canoane
Teofil al Alexandriei (+412) 12 canoane
Pagina 19 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Chiril cel Mare (+444) 5 canoane
Ghenadie al Constantinopolului (+471) 1 canon
Tarasie (în scrisoarea către populaţia Romei) 1 canon (784-806)
În ceea ce priveşte legislaţia canonică ortodoxă din cel de-al doilea mileniu, ea se
înscrie în spiritul legislaţiei sinodale din primul mileniu. Astfel, au mai existat şi sinoade sau
conferinţe panortodoxe cum ar fi:
Sinodul de la Iaşi din 1642
Conferinţele panortodoxe de la 1961 încoace ţinute în insula Rodos
Sinodul de la Ierusalim din 1672
Sinodul de la Moscova din 1666-1667
Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923
Comisia interortodoxă de la Vatoped din 1930
Cosfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948
Codul de drept canonic Romano catolic
Actualul Cod de drept canonic al Bisericii Roman catolice, imtitulat „Codex Juris
Canonici”, promulgat „ex auctoritate Joannis Pauli P.P. II”, prin Constituţia Apostolică
„Sacrae Disciplinae Leges”, din din 25 ianuarie 1983 a fost adresat „venerabilibus frattribus
cardinalibus, archiepiscopis, episcopis, presbyteris diaconis caeterisque popui Dei membris”
(venerabililor mei fraţi, cardinali, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, diaconi şi toţi ceilalţi membri
ai poporului lui Dumnezeu).
Codul actual, ca şi cel precedent din 1917, de altfel primul Cod canonic al Bisericii
romano catolice, a fost promulgat de aceeaşi autoritate papală, adică din autoritatea, voinţa,
hotărârea sau împuternicirea actualului papă, ceea ce îi asigură sau îi garantează putere de
lege pentru întreaga suflare catolică şi titlul aceloraşi Constituţii Apostolice „Sacrae
Disciplinae Leges”, reţinem totodată că acest Cod canonic este adresat cardinalilor,
arhiepiscopilor, episcopilor, preoţilor, diaconilor şi laicilor (credincioşi catolici). Prin urmare,
potrivit acestei enciclice papale, elementele constitutive ale Bisericii romano-catolice sunt
doar clericii (cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, preoţii şi diaconii) şi laicii (credincioşii).”
Revizuirea şi reînnoirea legilor canonice
Pagina 20 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Decizia „de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare”, luată din „porunca”
papei Ioan al XXIII-lea a fost materializată de papa Ioan Paul al II-lea, care afirma că „ de-a
lungul secolelor, Biserica romano-catolică (Catholica Ecclesia) a purces, de o manieră
obişnuită la reformarea şi renovarea legilor canonice”. Din nefericire nu ni se precizează dacă
aceasta „reformare” sau „renovare” a fost în „eadem substantio”, adică în conţinutul genuin,
autentic al legislaţiei canonice ecumenice din primul mileniu, aşa cum ar fi fost sau este
vorba doar de o prelucrare sau adaptare a textului acestei legislaţii prin optica eclesiologică a
doctrinei primatului papal, afirmată în chip învederat – după Schisma din 1054 – îndeosebi
prin acel „Dictatus Papae” din 1075, prin „Decretum Gratiani” din secolul al XII-lea şi prin
Decretele papale, care – începând din secolele XII-XIII – vor constitui de fapt sursa
principală – dacă nu chiar unică – a Dreptului Canonic romano-catolic.
În primul mileniu nu a fost cunoscută practica codificării canoanelor, precum şi nici
aceea a promulgării legilor canonice de către Episcopul Romei. Referitor la prima practică a
codificării, în prefaţa Codului canonic, în vigoare, se recunoaşte că „… s-a adoptat metoda
modernă de codificare (hodiernam codificationem rationem), abandonându-se sistemul de
compilare (moda compilationis), adică reproducerea pe larg a fiecărei legi după textul
original…” Această metodă „modernă” de codificare, adoptată de Biserica romano-catolică
abia la începutul secolului al XX-lea şi anume în anul 1917, prin publicarea primului său cod
canonic, a rămas deci străină Bisericii timp de aproape două milenii. Prin urmare am putea
spune – în limbajul Părinţilor Bisericii ecumenice din primele cinci secole – că, prin această
practică, „… ni s-a făcut cunoscut un lucru nou (inovaţie), contrar rânduielilor bisericeşti şi
canoanelor Sfinţilor Părinţi…” (can.8 III Ec.).
Străin lucru rămâne deci Bisericii primului mileniu şi această aşa-zisă practică de
reformare a canoanelor din porunca papilor. Aşa după cum mărturisea însuşi papa Ioan Paul
al II-lea în enciclica sa „Sacrae Disciplinae Leges”, Ioan al XXIII-lea este primul papă care a
„anunţat public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese
promulga în anul 1917”.
Papa Ioan Paul al II-lea, „promotor al revizuirii Codului”.
Deşi în această enciclică Papa Ioan Paul al II-lea se defineşte ca promotor al revizuirii
Codului, în realitate el nu face altceva decât să ducă la bun sfârşit lucrarea de revizuire
iniţiată de Ioan al XXIII-lea. De aceea el a ţinut să precizeze că promulgând noul Cod, a
urmat de fapt linia trasată de predecesorul său Ioan XXIII, care în 1959 anunţa pentru prima
Pagina 21 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dată în mod public „reformarea Corpului de legi canonice în vigoare (reformandi vigens
Corpus legum canonicarum), promulgat în 1917”.
Necesitatea schimbării şi reînnoirii Codului din 1917 a fost voită şi cerută în mod
expres de Conciliul Vatican II
După cuvintele Papei Ioan Paul II „necesitatea de a reforma Codul în vigoare a fost
constatată de Conciliul Vatican II” Cu toate acestea, reforma Codului din 1917 nu este
rezultatul unei lucrări colegial episcopale, sinodale, ci doar expresia învederată a voinţei
unicului legiuitor al Bisericii romano catolice, adică a Papei.
Revizuirea şi reînnoirea Codului canonic din 1917 s-a făcut în lumina principiilor
eclesiologice afirmate de Conciliul II Vatican.
În enciclica sa Papa Ioan Paul al II-lea ţinea să precizeze că deşi revizuirea Codului
fusese anunţată încă din 1959, ea nu a fost posibilă decât după precizarea doctrinei despre
Biserică, pusă la punct abia în anii 1962-1965, da către Conciliul Vatican II.
Desigur că o asemenea precizare făcută de episcopul Ioan Paul al II-lea are darul să
evidenţieze o dată în plus faptul că doctrina eclesiologică elaborată de Conciliul Vatican II a
servit ca principal temei, referinţă şi orientare eclesiologică pentru autorii operei de revizuire
şi reînnoire a Codului din 1917. Că lucrarea de revizuire a vechiului Cod s-a dorit
înveşmântată în lumina principiilor eclesiologice anunţate şi afirmate de Vatican II ne-o
dovedeşte Ioan Paul II şi atunci când afirmă că actualul cod „ar fi tradus în realitate însuşi
spiritul Conciliului”.
În realitate însă, nu toate principiile eclesiologice anunţate şi afirmate în enciclica
„Lumen Gentium”, dar şi de alte documente ale Cociliului, au fost exprimate în textul
legislaţiei canonice a Codului canonic latin din 1983. Multe din canoanele acestui Cod rămân
încă tributare şî înfeudate nu numai gândirii şi conceptelor juridice romane şi moderne
(civile), ci şi doctrinei eclesiologico-canonice vehiculată de decretele papale şi decretele
Conciliilor de la Trident şi Vatican I.
Actul de promulgare a noului Cod canonic – expresie învederată a primatului papal
„Promulgând Codul astăzi, noi suntem pe deplin conştienţi de faptul că acest act este
o expresie vădită a autorităţii noastre pontificale şi îmbracă deci un caracter de primaţie”’
Pagina 22 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
preciza Papa Ioan Paul II. Despre această „autoritate pontificală”, care într-adevăr îmbracă un
vădit „caracter de primaţie”, avea de altfel să statuteze şi Codul de drept canonic. Conform
canonului 330, de pildă, „Pontiful roman” este „succesor Petri” „din voinţa Domnului”. După
comentariile canoniştilor catolici ”aceste cuvinte sunt înprumutate textual din Lumen
Gentium 22”. Or, in Constituţia dogmatică a Conciliului II Vatican, „Lumen Gentium”, din
21 noiembrie 1964, nu se afirmă că papa este succesorul lui Petru „din voinţa Domnului”, ci
doar că „aşa precum Sf. Petru şi ceilalţi Apostoli constituie un unic colegiu apostolic prin
instituirea Domnului, tot aşa şi Pontiful roman, succesorul lui Petru, şi episcopii, succesorii
Apostolilor, formează între ei un tot”.
În fine, în „Nota explicativă preliminară” a acestei constituţii, redactată de secretarul
general al Conciliului la 16 noiembrie 1964, şi nu de către plenul episcopilor, se precizează
că paralelismul între Petru şi ceilalţi Apostoli, pe de o parte, şi suveranul pontif, pe de altă
parte, nu implică transmiterea puterii extraordinare a Apostolilor şi succesorilor lor şi ,
bineînţeles, nici egalitatea între cap şi membrii colegiului, ci doar o proporţionalitate între
primul raport (Petru – Apostoli) şi cel de-al doilea (papă – episcopi).”
Concluzionând, putem deci preciza că nici „Lumen Gentium” şi nici Nota explicativă
nu fac menţiune despre acest fel de primaţie, ci doar enciclica papei Ioan Paul II „Sacrae
Disciplinae Leges”, din 25 ianuarie 1983 vede în actul de promulgare a Codului canonic „o
expresie vădită” a autorităţii sale pontificale de natură primală şi universalistă.
Izvoarele principale ale Codului de Drept canonic
După mărturia papei, prima sursă o constituie „cărţile Vechiului Si Noului Testament,
de unde provine întreaga tradiţie juridic - legislativă a Bisericii.” De aceea pontiful roman a
ţinut să declare că acest Cod de drept canonic este bazat pe „moştenirea juridică şi legislativă
a revelaţiei şi tradiţiei”.
Cât priveşte cel de-al doilea izvor, tradiţia Bisericii, papa preciză că în noul Cod
canonic „structura ierarhică şi organică a Bisericii, aşa cum a fost ea voită de întemeietorul ei
divin … se fundamentează conform tradiţiei celei vechi …” Că „elementele fundamentale”
ale structurii ierarhice şi organice a Bisericii se fundamentează pe principiile de bază enunţate
de Mântuitorul Hristos, care au fost afirmate de Apostolii Săi, ne dovedeşte atât legislaţia
canonică de sorginte apostolică (cf. can. 1,2,34,74 ap.), cât şi de tradiţia şi practica canonică a
primului mileniu, codificată în mare parte şi în textul colecţiilor canonice răsăritene şi
apusene. Parte integrantă a „tradiţiei Bisericii”, în care se manifestă în mod vădit prezenţa
Pagina 23 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
unui principiu de viaţă stabilit de Hristos, această tradiţie canonică rămâne pentru Biserică un
instrument indispensabil pentru asigurarea ordinii canonice.
Al doilea izvor îl constituie doctrina eclesiologică a Conciliului II Vatican, care a fost
elaborată pe baza elementelor furnizate de „tezaurul tradiţiei vechi şi noi”, adică atât pe
vechea tradiţie a Bisericii celei una, din primul mileniu, cât şi pe noua tradiţie, de sorginte
teologică, făurită de scolastica apuseană după separarea Bisericii romane de Biserica
ecumenică.
În Biserica catolică decretaliile papale şi colecţiile acestora, începând cu „Compilatio
prima” (1190), cele cinci „Compilationes antique” (1190-1234), decretaliile papei Grigorie al
IX-lea (1234) etc., fac parte integrantă din această „traditio nova” canonică. Dar aceasta nu
îşi are temeiurile sale canonice în tradiţia canonică autentică a primului mileniu, ci în doctrina
primatului papal, pusă în circulaţie în faza ei embrionară încă din sec. IV-V şi apoi exprimată
atât de pontiful roman, cât şi în textele redactate de conciliile generale (zise ecumenice) ale
Bisericii catolice din cel de-al doilea mileniu.
Observaţii finale
Analizând acest Cod de drept canonic catolic, reţinem că principiile directoare ale
acestei Constituţii Apostolice au inspirat opera de „revizuire” a Codului de Drept canonic nu
în optica eclesiologică trasată de Conciliul II Vatican, ci în ceea a legiuitorului, adică a papei
Ioan Paul II.
Eclesiologii romano catolici din zilele noastre scriu despre Conciliul II Vatican ca a
contribuit la „o anumită eroziune a centralizării romane”. Or, papa Ioan Paul II a făcut acestei
„centralizări romane” nu numai reparaţiile necesare, ci i-a redat şi splendoarea din epoca
tridentină. În această privinţă, voinţa sa a vizat şi s-a concretizat prin trei iniţiative :
Conferinţele episcopale să rămână cantonate „… într-un statut canonic de cea mai
mare modestie”
„o politică de numiri episcopale favorizând persoanele cele mai dispuse a respecta
prerogativele sale”
„o latinizare instituţională a Bisericilor orientale catolice”.
Or, toate aceste iniţiative, întrezărite deja în textul Constituţiei „Sacrae Disciplinae
Leges”, şi-au găsit expresia verbală şi în textul canoanelor noului Cod, al cărui autor declarat
nu este altul decât papa Ioan Paul II, care, potrivit legislaţiei canonice (cf. can 6 I Ec., 3II Ec.,
28 IV Ec., 36 Trulan) şi nomocanonice din primul mileniu, nu este altceva decât primul
episcop al; creştinătăţii ecumenice şi patriarhul Bisericii din Occident. De altfel, conducerea
Pagina 24 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
pentarhică a Bisericii, adică sistemul administrativ de conducere a Bisericii ecumenice, prin
cele cinci scaune episcopale (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim),
menţionate în mod expres de legislaţia canonică ecumenică (cf. can 36 al sin. Trulan) a fost
aceea care „a reprezentat stavila juridică principală împotriva primatului jurisdicţional al
oricărui Scaun apostolic, şi ea constituie una din mărturiile cele mai zdrobitoare împotriva
existenţei vreunui primat de jurisdicţie a Scaunului roman în primele zece veacuri ale erei
noastre”.
Or, despre această formă de conducere de tip pentarhic a Bisericii ecumenice nu aflăm
nici cea mai „nevinovată” aluzie în „Sacrae Disciplinae Leges”, sau în Codul de drept
canonic promulgat promulgat de papa Ioan Paul al II-lea, tocmai prin această „Constituţie
apostolică”, care a făcut obiectul analizei noastre eclesiologico – canonice în lumina doctrinei
canonice ortodoxe.
Făcând o analiză de ansamblu a legilor Codului canonic catolic şi privindu-le în
contextul şi potrivit intereselor pentru care a fost el promulgat, este simplu de dedus că şi
prevederile canonice cu privire la administrarea Tainei preoţiei se înscriu în aceeaşi optică şi
gândire eclesiologico – canonică a Bisericii Romano catolice din cel de-al doilea mileniu.
Vom evidenţia acest lucru în capitolul numit „Administrarea sfintei taine a hirotoniei după
legislaţia canonică catolică”, iar aceasta după ce iniţial vom vorbi despre administrarea tainei
potrivit legislaţiei canonice din primul mileniu.
a. Mărturii ale tradiţiei şi doctrinei canonice ortodoxe din primul mileniu privind
administrarea tainei hirotoniei
Noţiunea şi împărţirea ierarhiei bisericeşti
Tratând despre noţiunea de Taină a hirotoniei, am stabilit că puterea bisericească a
primit-o numai anumiţi membrii ai Bisericii, dar nici aceştia într-o măsură egală, ci unii într-
un grad mai mare, alţii într-un grad mai restrâns, având membrii fiecărui grad anumite datorii
şi drepturi bine precizate prim legile bisericeşti. Totalitatea acestor membri ai Bisericii, care
au primit puterea bisericească în chip legal, prin succesiunea apostolică şi care persoane
formează în organismul bisericesc un corp propriu format din membrii de grade sau trepte
diferite, având membrii fiecărui grad drepturi şi datorii proprii, deosebite de cele ale altor
Pagina 25 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
grade, se numeşte ierarhie bisericească.6 (ιεραρχεία, de la ίερα şi αρχή, ”putere” sau
„stăpânire sfântă”)
În timpul apostolic ierarhia era formată din trei trepte: episcopatul;, presbiteratul şi
diaconatul. Deoarece aceste trepte sau grade au fost instituite direct de Hristos (episcopatul şi
presbiteratul) sau de Sf. Apostoli în urma ordinului direct al lui Iisus Hristos (diaconatul) se
numesc trepte de ordin divin. În cursul timpului pe lângă şi din aceste trepte fundamentale s-
au dezvoltat şi alte trepte ierarhice deosebite conform cu ramurile şi direcţiile diferite ale
puterii şi vieţii bisericeşti. Acestea din urmă se numesc trepte de drept omenesc.
Ierarhia bisericească se obişnuieşte a se mai împărţi şi în alte două categorii de trepte
ierarhice, şi anume în ierarhia sacramentală (hierarhia ordinis, ιεραρχεία ιερατική) şi ierarhia
jurisdicţională (hierarhia jurisdictionis, ιεραρχεία διοικητική). Categoria primă se referă mai
mult la exercitarea aspectului sacramental, iar a doua mai mult la exercitarea aspectului
jurisdicţional a puterii bisericeşti. Atât ierarhia sacramentală, cât şi cea jurisdicţională se
împarte în ierarhia de drept divin şi ierarhia de drept omenesc.
1. Ierarhia sacramentală
Canoanele menţionează şase grade7în ierarhia sacramentală, din care trei se dau în
interiorul altarului prin chemarea Sfântului Duh asupra candidatului. Celelalte trei grade se
dobândesc afară din altar prin binecuvâtarea episcopului. Purtătorii primelor grade îi numim
purtătorii gradelor superioare iar pe cei ai celor din urmă, purtătorii gradelor inferioare.
Gradele superioare
Din gradele superioare fac parte episcopatul, presbiteratul (preoţia) şi diaconatul.
Aceste trei grade formează temelia ierarhiei bisericeşti şi îşi au originea în dreptul divin (ex
jure divino). După învăţătura Bisericii răsăritene nu pot fi mai multe nici mai puţine decât
aceste trei grade. Celelalte grade din Biserică sunt condiţionate de gradele acestea şi nu sunt
decât ramificări ale lor.
a) Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul. Întâietatea lui
îşi are baza în faptul că:
puterea episcopală e moştenită de la Apostoli;
în episcopat e deplinătatea puterii spirituale;6 În cuvântul „Cler” iese la iveală mai ales momentul deosebiri acestei clase faţă de popor, iar în „ierarhie” îndeosebi momentul deosebirii între gradele diferite din această categorie.7 Can. 69 Apost.: episcop, presbiter, diacon, subdiacon, anagnost, psalt
Pagina 26 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
el are cea mai înaltă administraţie în Biserică.
Primul fapt, că episcopii au dobândit puterea imediat de la Apostoli e dovedi de
învăţătura Bisericii din cele mai vechi timpuri; prin urmare şi Sf. Părinţi au vorbit de
drepturile episcopale şi apostolice şi au numit pe episcopi apostoli şi pe Apostoli episcopi.8
Succesiunea aceasta a episcopilor după apostoli nu duce însă la o deplină egalitate a celor
dintâi cu cei din urmă. Pe când Apostolii au fost chemaţi şi aleşi chiar de Mâtuitorul în slujba
Evangheliei, episcopii au fost instituiţi în primele timpuri de Apostoli, iar mai târziu de cei
orânduiţi de ei. Afară de aceasta, Apostolii erau luminaţi în chip nemijlocit de Duhul Sfânt şi
erau înzestraţi cu daruri extraordinare, episcopii însă au primit binecuvântarea prin hirotonie
apostolică şi darurile date lor nu erau extraordinare, ci ei primeau numai sfinţirea de a
conduce Biserica. În fine, Apostolii erau primii şi cei mai înalţi conducători ai Bisericii, din
care pricină erau înzestraţi cu puteri extraordinare; dimpotrivă, episcopii primeau puterea de
la Apostoli numai pentru eparhia încredinţată lor şi o puteau exercita numai în sensul legilor
Bisericii.
Cu privire la al doilea fapt pe care se întemeiază întâietatea episcopatului, învăţătura
Bisericii de asemenea este unitară. Episcopatul e cel mai înalt grad şi cuprinde toate
drepturile privitoare la administrarea sfintelor lucrări; din el izvorăsc toate celelalte grade ale
ierarhiei bisericeşti. În privind aceasta canoanele despart episcopatul de celelalte grade şi
îndeosebi de presbiterat. Presbiterul şi diaconul se instituie de un singur episcop, pe când
episcopul trebuie pus de un sinod de episcopi. Tot aşa, episcopului îi este rezervată instituirea
gradelor inferioare. De aceea niciodată n-a fost socotit ca membru al ierarhiei din partea
Bisericii acela care n-a primit sfinţirea din partea episcopului respectiv. De asemenea
Biserica a luat toate drepturile ierarhice a celor care au fost sfinţiţi de preoţi sau şi-au
împropriat în chip ilegal puterea episcopală.
Pe lângă aceste drepturi, care se cuvin episcopului pe baza puterii lui spirituale, după
învăţătura unanimă a Bisericii, el are ca al treilea drept pe care se bazează întâietatea lui, cea
mai înaltă putere în administraţia bisericească, prin urmare dreptul de a exercita puterea
didactică, puterea administrativă şi puterea judecătorească. Dacă drepturile acesta se exercită
şi de alţii în Biserică, se exercită în virtutea împuternicirii primite de la episcop prin
hirotonie. Episcopul este organul prin care se împart toate tainele în Biserică. Nici o taină nu
se poate administra dacă cel chemat n-a primit hirotonia de la episcop. Dreptul conducerii
puterii didactice îl au în prima linie episcopii, tot astfel şi dreptul misiunii pastorale. Nici
puterea învăţătorească şi nici misiunea pastorală pe care o exercită preoţii în Biserică nu
8 Sf. Apostol Pavel numea pe episcopul filipenilor, Epafrodit, apostol (Fil.2,25)
Pagina 27 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
poate fi legală dacă nu vine de la episcopat şi nu stă în dependenţă nemijlocită de el. În
virtutea acestor privilegii, episcopatul e răspunzător pentru tot ce se face în Biserică.
b) După episcopat urmează presbiteratul. Presbiterii sau preoţii, pe baza
hirotoniei date de episcop, au oarecare drepturi în Biserică, deci şi o putere condiţionată de
puterea episcopală. Drepturile preoţeşti se întind până la anumite margini asupra tuturor
ramurilor administraţiei bisericeşti. În exerciţiul slujbei spirituale sau bisericeşti, puterea
preoţească e întărită prin mijloacele acelea care sunt consfinţite de puterea episcopatului. Prin
urmare, preoţii pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de ceea ce e chiar baza acestor
lucrări. Baza acestor lucrări este precizată de canoane:
în hirotonie;
în sfinţirea antimiselor;
în sfinţirea sf. mir.
Numai puterea episcopală e îndreptăţită la săvârşirea acestor lucrări sfinte, căci ea e
puterea sfinţitoare cea mai înaltă din Biserică. Preoţii au drept să săvârşească slujbele
bisericeşti, însă nu pot înlocui pe săvârşitorul acestor slujbe, făcând din el o personalitate
egală cu ei, căci acesta are puterea arhierească. Ei au drept să săvârşească Sf. Liturghie, însă
sfinţirea antimiselor, neapărat necesare la liturghie, o are numai episcopul; tot aşa au drept să
dea oamenilor harul duhovnicesc prin sfintele Taine, însă pregătirea mijlocului prin care
omul capătă însuşirea de a primi acest dar adică a sfântului şi marelui mir pentru taina
mirungerii, o poate face numai episcopul. În aceste lucrări se cuprinde nevoia puteri preoţeşti
superioare pentru îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Biserică;
dimpotrivă, fiecare preot poate săvârşi sfintele lucrări întrebuinţând aceste mijloace.
c) Cel din urmă dintre gradele ierarhice fundamentale e diaconatul. Datoria
principală a diaconilor e servirea la slujbele liturgice. După rangul lor ierarhic, diaconii nu au
nici o putere în Biserică, ci în toate privinţele depind de episcopi şi preoţi. Ei au oarecare
putere numai cu privire la gradele inferioare9, şi prin împuternicirea expresă a episcopilor pot
lua parte chiar la afacerile administraţiei bisericeşti externe.10
Gradele inferioare
9 Can. 20 Laod. 10 Can. 7 Trul. În Evul Mediu, diaconii ocupaseră aproape toate posturile de la curtea patriarhală.
Pagina 28 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Gradele inferioare se împart în trei trepte, adică în subdiaconi, anagnoşti şi psalţi.11
Gradele acestea nu-şi au originea în dreptul dumnezeiesc. Ele sunt instituiri posterioare,
pricinuite de nevoile Bisericii.12 Datoriile acestor grade inferioare se referă la serviciul divin
liturgic13, afară de acesta mai sunt întrebuinţaţi de episcopi în cancelariile lor după trebuinţă.
2. Ierarhia jurisdicţională
În ierarhia jurisdicţională s-a format în decursul timpurilor un şir de ranguri diferite,
dintre care unele nu mai există astăzi, sau se întrebuinţează numai ca titluri de onoare. Baza
pe care s-au dezvoltat aceste ranguri o formează episcopatul, presbiteratul şi diaconatul.
Din demnitatea episcopală s-au format:
Mitropoliţii. Numele acesta se dădea episcopului care îşi exercită jurisdicţia într-o
eparhie mai întinsă, în care se aflau mai mulţi episcopi. Au primit numele acesta de la
capitalele imperiului roman şi se aminteşte de ei pentru prima dată în Canoanele Sinodului I
Ecumenic.14
Arhiepiscopii. Titlul acesta era un titlu bisericesc care se dădea episcopilor ce ocupau
scaunele episcopale cele mai importante. Atanasie cel Mare întrebuinţează cel dintâi acest
titlu pentru predecesorul său Alexandru, care fusese pe tronul episcopal din Alexandria.
Exarhii erau episcopi care aveau reşedinţe în capitalele provinciilor mai amri ale
imperiului roman şi ca atare aveau întâietate onorifică faţă de mitropoliţii din aceeaşi dioceză.
Primaţii (Primates în Apus erau totuna cu Exarhii din Răsărit).
Titlul onorific de catolic îl aveau exarhii şi primaţii din câteva Biserici din Orient.
Patriarhii. Titlul acesta îl aveau pe timpul Sinodului IV Ecumenic câţiva episcopi,
cărora li se dădea un titlu onorific între mitropoliţii diocezelor mai mari şi care de atunci au şi
întâietate în jurisdicţie.
Papa e titlul patriarhilor din Alexandria şi Roma.
Autocefali se numeau episcopii care aveau sub jurisdicţia lor câteva eparhii şi erau cu
totul independenţi în exercitarea acestei jurisdicţii.
Toate demnităţile amintite arată dezvoltarea demnităţii episcopale de la episcop în
sus; dezvoltarea ei în jos o arată:
11 Afară de aceste trei grade, Constituţiile Apostolice mai citează ca un grad inferior şi pe păzitorii uşilor bisericeşti (ostiarii). În canoane sunt citaţi ca un grad deosebit şi exorciştii: Can. 20 And.; 2,6 Laod.12 Subdiaconii (ipodiaconii) şi psalţii sunt citaţi pentru prima dată în Canoanele Apostolice 43,69, deci la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV; psalţii sunt citaţi de Tertulian, deci în veacul II.13 Despre ipodiaconi, anagnoşti şi psalţi vorbesc Can. 21,22,24,25,43 Laod., 4,6 Trul., 4 VII Ec., 69 Vas. c.M. În secolul XII gradele din urmă sunt contopite într-un grad cum e şi azi.14 Can. 4 I Ec.; 9 Ant.
Pagina 29 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Horepiscopii
Episcopii ajutători
Episcopii vicari
Din presbiteriat s-au născut:
Arhipresbiterii
Periodeuţii
Din diaconat s-au născut arhidiaconii şi protodiaconii.15
Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei
Noţiunea de administrare a puterii sfinţitoare
„Administrarea puterii sfinţitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se
sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-se atât harul pe care îl împărtăşesc Sfintele Taine
cât şi acela pe care îl împărtăşesc ierurgiile. Aceasta este lucrarea principală şi ţine de
administrarea puterii sfinţitoare. I se mai adaugă şi săvârşirea unor lucrări prin care se
determină unele forme sau rânduieli pentru săvârşirea lucrărilor sfinte, adică a Sf. Taine şi a
ierurgiilor.
Administrarea Sf. Taine a Hirotoniei
Importanţa deosebită a puterii sfinţitoare constă mai ales în faptul că prin mijlocirea ei
se conferă întreaga putere bisericească, şi anume prin săvârşirea Sf. Taine a Hirotoniei în cele
trei trepte de instituire divină .
După rânduiala statornicită de Mântuitorul Iisus Hristos, în Biserica primară, lucrarea
sfinţitoare A Duhului Sfânt s-a săvârşit prin mijlocirea ierarhiei de drept divin – episcop,
preot şi diacon, rânduiţi în mod canonic şi legal, prin hirotonie validă de episcopi ce îşi
puteau revendica o succesiune apostolică. În ceea ce priveşte administrarea Sf. Taine a
hirotoniei există un număr foarte mare de dispoziţii canonice cele mai multe scrise dar şi
unele ce s-au păstrat ori s-au impus prin cutumă. Problematica administrării Sf. Taine a
hirotoniei comportă mai multe aspecte:
Locul administrării Sf. Taine a hirotoniei este altarul bisericii aflată în jurisdicţia sau
măcar încredinţarea episcopului care hirotoneşte. Se recomandă ca, avându-se în vedere
15 Dr. Nicodim Milaş, „Dreptul bisericesc oriental”, Bucureşti, 1915, p. 196-201
Pagina 30 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
importanţa deosebită a tainei, aceasta să se săvârşească în biserici mai mari (de preferinţă
catedrale), la care să participe mulţi credincioşi.16
Timpul administrării Sf. Taine a hirotoniei poate fi orice zi de sărbătoare, în cadrul Sf.
Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Hirotonia diaconului se săvârşeşte
după prefacerea sfintelor daruri, ca să nu mai aibă rost să devină preot în cursul aceleiaşi Sf.
Liturghii, nemaiavând putinţa să oficieze prefacerea Sf. Daruri care e punctul esenţial al Sf.
Liturghii şi să pună în practică la aceeaşi liturghie slujirea principală a diaconului care este
aceea de a ajuta pe preot la împărtăşirea credincioşilor.17 Tot de aceea hirotonia preotului are
loc după intrarea cu Sf. Daruri, pentru a împlini imediat la aceeaşi liturghie slujirea prefacerii
lor, actul esenţial al liturghiei şi al slujirii preoţeşti în cadrul liturghiei. Iar după aceea nu nai
are rost să fie înaintat la treapta arhieriei, nemaiavând ce face ca arhiereu la aceeaşi liturghie.
Şi din acelaşi motiv arhiereul e hirotonit după cântarea trisaghionului, ca să supravegheze
imediat, la aceeaşi liturghie citirea Apostolului şi a Evangheliei, care reprezintă slujirea
învăţătorească atât de esenţială pentru episcop, iar apoi să oficieze prefacerea Sf. Daruri.18
Săvârşitorul acestei Sf. Taine este numai episcopul eparhiot sau arhiereul delegat ori
autorizat de episcopul eparhiot. În ceea ce priveşte pe săvârşitorul acestei Sf. Taine, este de
menţionat că în Biserica veche, în afară de episcopul eparhiot au mai avut competenţa şi
bineînţeles mai întâi starea harică necesară pentru săvârşirea sf. taine a hirotoniei şi aşa
numiţii horepiscopi şi late categorii de episcopi ajutători, indiferent ce nume ar fi purtat. Cu
timpul însă, hirotoniile au fost luate din competenţa acestora şi rezervate numai episcopilor
eparhioţi, aceştia putând însă să delege pe episcopii ajutători cu săvârşirea lor.
Canoanele au stabilit că episcopii eparhioţi nu au dreptul de a săvârşi taina hirotonie
în afara teritoriului aflat sub jurisdicţia lor, decât în cazuri când ar fi chemaţi pentru asemenea
lucruri de către cei în drept. Canoanele 34, 35 Apostolice prevăd ca fiecare să facă numai
ceea ce se referă la eparhia sa (can. 35) şi că episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii
afară de hotarele eparhiei sale, prevăzându-se şi pedepse pentru încălcarea acestei rânduieli.
Deşi prin natura sa harică şi după învăţătura dogmatică a Bisericii fiecare episcop
poate hirotoni în mod valid pe un alt cleric în trepte de episcop, totuşi, din raţiuni de
disciplină şi bună rânduială bisericească, adică pentru a se evita orice abuz şi pentru a-şi
asigura într-un mod cât mai indubitabil transmiterea succesiunii apostolice prin transmiterea
neîntreruptă a hirotoniilor în treapta episcopală, s-a introdus norma ca hirotonia întru episcop
să nu se poată săvârşi decât în prezenţa a doi sau trei episcopi (Can. 1 Ap.), iar mai târziu în 16 Can. 35 Ap.; 7 Teofil al Alexandriei17 Drd. Dumitru M. Colotelo, „Hirotonia preotului în ritul liturgic bizantin”, în S. T. 7-8/1975, p. 57918 Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, op. Cit., p. 115
Pagina 31 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
prezenţa a trei episcopi, în frunte cu mitropolitul (Can. 4, I Ec.; Can. 1 Sin. 394 Const.).
Dezvoltându-se în continuare organizarea Bisericii în unităţi tot mai cuprinzătoare, dreptul de
hirotonie a mitropoliţilor a trecut asupra eparhilor diecezelor, apoi chiar dreptul de hirotonie a
unora dintre exarhi a trecut pe seama patriarhilor, ca în cele din urmă patriarhii să-şi
revendice, în unele cazuri, dreptul de a-i hirotoni pe toţi episcopii şi chiar pe toţi arhiereii
simpli din cuprinsul unei patriarhii, cum e cazul celei de Constantinopol.
O problemă delicată se pune în legătură cu hirotoniile pe care le săvârşesc episcopii
depuşi din treaptă, caterisiţi sau chiar daţi anatemei. În această privinţă există unele
controverse născute din faptul că se ignoră aspectul esenţial al problemei şi anume acela al
stării harice pe care o poate avea cineva, chiar dacă e supus unei pedepse grave, cum este
caterisirea, căci sub orice pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu şi-a pierdut starea harică,
poate săvârşi în mod valid toate Sf. Taine, inclusiv hirotonia, deoarece caterisirea nu
înseamnă luarea harului şi nici măcar anatema în cazul că aceste pedepse nu se pronunţă
pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. De fapt, pentru cazul că ele se pronunţă pentru
erezie, prin însăşi această pronunţarea se face doar constatarea că cei căzuţi în erezie au căzut
şi din har, de la data căderii în erezie iar nu de la data pronunţării pedepsei, care are în
asemenea caz caracterul unui act constatator.
În cazul special al rostirii anatemei împotriva unui episcop pentru act de hulă
împotriva Duhului Sfânt, se înţelege că acesta având o gravitate şi mai mare decât erezia, îl
lipsesc pe cel care l-a săvârşit de starea preoţească de orice treaptă, deci şi vreo hirotonie
săvârşită de vreun astfel de episcop nu conferă nimic din ceea ce transmite în mod obişnuit
actul hirotoniei.
Cazul lui Maxim, filosof cinic din Alexandria la sfârşitul secolului IV, care prin
mijloace necinstite a reuşit să dobândească încrederea episcopului de Constantinopol, Sf.
Grigorie de Nazianz, şi apoi, prin simonie, darul episcopiei de la episcopi străini, veniţi din
Egipt, a constituit obiectul canonului 4 al Sinodului II Ecumenic.
Deşi s-a afirmat că, întrucât canonul în cauză s-a referit „la împrejurări care nu mai
există…şi-a pierdut valabilitatea şi actualitatea”, totuşi, din contextul acestor realităţi istorice,
putem desprinde următoarele principii canonice, cu actualitate şi valabilitate:
hirotonia obţinută prin simonie este nulă
hirotonia săvârşită de episcopii unei Biserici în graniţele şi pentru altă Biserică este
nulă;
hirotoniile săvârşite de cei care ai obţinut darul arhieriei prin aceste căi sunt nule;
Pagina 32 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cel ce s-a făcut vinovat de erezie şi de încălcarea canoanelor poate fi judecat şi în
lipsă, în cazul în care membrii Bisericii – cler şi credincioşi – stau drept mărturie.19
Cu alte cuvinte, hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de
cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, în sensul că ele
produc efectul haric al hirotoniei. Ele nu sunt însă canonice, adică nu sunt legale, şi din
această pricină se pedepsesc atât săvârşitorii, cât şi primitorii, dacă mai este posibil, pentru că
s-ar putea că săvârşitorul să se afle deja sub pedeapsa anatemei, iar primitorul să nu facă parte
din Biserică.
Primitorii Sf. Taine a hirotoniei, pot fi creştinii bărbaţi, care au fost botezaţi în mod
valid, şi care îndeplinesc anumite condiţii, stabilite în decursul timpului de Biserică. Aceste
condiţii se pot împărţi în mai multe categorii. Totuşi există o condiţie, care singură face cât o
întreagă categorie de alte condiţii, şi care este mai importantă decât toate. Această condiţie se
cheamă vocaţie20, sau chemarea firească pentru slujirea preoţească. Ce-i drept, ea nu este
condiţie prevăzută de legile bisericeşti, dar indiferent de aceasta pe ea s-a pus temei în mod
practic, ţinându-se cont întotdeauna ca slujitorii Bisericii să aibă tragere de inimă spre slujirea
bisericească, spre a se putea dedica acesteia, fără rezervă şi fără ezitări.21
De obicei, aceste condiţii pentru intrarea în cler sunt împărţite în următoarele
categorii: condiţii religioase, morale, intelectuale, fizice şi sociale.22
Condiţiile religioase sunt: botezul valid şi dreapta credinţă. Între acestea se mai
enumeră câteodată şi trebuinţa de a fi de parte bărbătească, întrucât această condiţie fizică la
baza ei a deveni şi o condiţie religioasă în Biserică, femeile nefiind admise la hirotonie, deşi
nu sunt excluse de la hirotesie şi de la altfel de trepte ale slujirii în Biserică, care pot fi
conferite prin hirotesie, fără a presupune în prealabil hirotonia. La condiţiile religioase se
numără şi aceea ca toţi membrii familiei celui ce urmează a fi hirotonit să aparţină Bisericii,
adică să fie dreptcredincioşi, iar nu eretici sau schismatici.23
Între condiţiile religioase au apărut de la o vreme, începând de prin veacul IV de la
sinodul din Sardica (can 10) şi trecând apoi printr-o etapă nouă marcată de Sinodul Trulan
(can. 6) şi sfârşind cu sinodul local de la Constantinopol din 861 (can. 17) şi condiţia ca cei
ce urmează a fi hirotoniţi într-o treaptă superioară, să fie hirotoniţi în prealabil în treptele
inferioare, şi anume în ordinea lor ierarhică, slujind în fiecare din acestea un timp determinat.
19 Pr. Asist. Dr. N. V. Dură, „Legislaţia canonică a Sinodului II Ecumenic şi importanţa ei pentru organizarea şi disciplina Bisericii”, în G.B., nr. 6-8/1981, p. 66120 Pr. Prof. E. Branişte, „Vocaţia pentru preoţi”, în Ortodoxia, 2/1979, p. 313-33221 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 5122 Ibidem, p. 5123 Can. 36 Cart.
Pagina 33 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aceasta însă nu a fost o condiţie cunoscută în Biserica veche, întrucât timp îndelungat s-a
practicat hirotonia directă în oricare din treptele preoţiei de instituire divină, fără a se cere de
pildă ca cel ce urma a fi hirotonit episcop, să fie hirotonit mai înainte întru diacon şi apoi
întru presbiter. Dar asupra acestei chestiuni vom reveni în legătură cu stare civilă a clerului.24
Condiţiile morale sunt cele referitoare la ţinuta etică personală, precum şi la aceea a
familiei şi în speţă a soţiei, în cazul în care cel care doreşte să primească hirotonia , se
căsătoreşte. Este important să nu i se facă imputări din nici o parte cu privire la viaţa socială
sau familială, care ar putea avea aparenţa unei bănuieli asupra bunului său nume.25 În Vechiul
Testament, cel care nu se trăgea dintr-o anumită familie era considerat ca nevrednic de
preoţie (Ieşire 28,1 şi Numeri 18,7). Canoanele Bisericii Noului Testament dimpotrivă opresc
a se ţine seamă de acest lucru şi dispun ca atenţia să se îndrepte asupra calităţilor personale
ale celor ce vor să intre în cler.26 În privinţa aceasta canoanele permit intrarea în cler a celor
născuţi dintr-o căsătorie ilegală, dacă sunt demni de slujba spirituală şi împlinesc toate
condiţiile cerute.27
Cu privire la viaţa familială, chiar Apostolii au hotărât că numai aceia trebuie priviţi
ca vrednici a primi hirotonia, a căror purtare în viaţa casnică e exemplară (I Tim. 3; 2, 5, 11,
12).
Comportarea preotului în familia sa verifică propovăduirea orală în autenticitatea
celor exprimate în faţa credincioşilor. El trebuie să fie „lumină” mai întâi în familia sa, ca să
poată lumina apoi cu nai multă putere pe credincioşii săi. Preotul trebuie să creeze în sânul
familiei sale încă de la început ambianţa rugăciunii şi a postului, care îi va asigura liniştea
căminului şi bunul prestigiu al familiei sale în faţa credincioşilor săi.28
În privinţa aceasta canoanele îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra căsătoriei
candidaţilor la hirotonie şi opresc a intra în cler pe cei care s-au căsătorit de două ori 29, care
au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau vreo soţie despărţită de bărbatul dintâi 30, care
trăiesc în concubinaj31, care au contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit32, care s-
au căsătorit cu o adulteră33, cu o desfrânată activă sau cu vreo femeie care nu se putea căsători
24 Arhid. Prof. Dr. I. N. Floca, op. cit., p. 5125 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 21826 Can. 33 Trulan27 Can. 8 Nichifor al Constantinopolului28 Pr. Drd. Dan Miron, „Principii şi rânduieli morale privitoare la cler, în canoanele Sinoadelor Ecumenice”, în S.T., nr. 9-10/1970, p.69829 I Tim. 3, 2-12; Tit 1,6; Can. 17 Ap.; Can. 3 Trulan, Can. 12 Vasile cel Mare30 Can. 18 Ap.31 Can. 17 Ap. 32 Can. 19 Ap.33 Can. 8 Neocez.
Pagina 34 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
de bunăvoia ei34, care s-au căsătorit cu o femeie care nu e dreptcredincioasă35 şi care în genere
au contractat o căsătorie ilegală.36
Condiţiile intelectuale sau de pregătire au variat în decursul timpului, după starea
culturală a lumii şi după trebuinţele Bisericii. Tratând despre „Chipul preotului după Sf. Trei
Ierarhi”, pr. prof. C. Rus arată că „vorbind despre misiunea împărătească, Sf. Ioan Gură de
Aur atrage atenţia cât de periculoasă poate fi ea pentru cel care o exercită fără calităţile
necesare. Cerinţele de bază ale bunilor predicatori sunt bunăvoinţa şi studiul, iar cine nu le
îndeplineşte, nu trebuie să se apropie de amvon.”37
De aceea Biserica a ţinut întotdeauna ca slujitorii săi să aibă o pregătire intelectuală
sau o formaţie culturală la nivelul societăţii şi îndeosebi să aibă o pregătire teologică la
nivelul culturii epocii în care trăiau. În acest scop s-a impus prin obicei şi apoi chiar prin legi
scrise ca în primul rând episcopii să aibă cultura trebuitoare şi ca ei să se îngrijească de
pregătirea necesară pentru ceilalţi slujitori bisericeşti.
În această privinţă, sunt deplin grăitoare canoanele 58 Apostolic şi 2 al Sinodului VII
Ecumenic, al căror cuprins nu lasă nici o îndoială asupra grijii pa care a pus-o conducerea
bisericii pentru a avea episcopi cu o cultură teologică şi profană corespunzătoare. De altfel
aceeaşi grijă a pus-o şi stăpânirea romano-bizantină, mai ales că episcopii dobândiseră de
Constantin cel Mare şi atribuţii judecătoreşti pentru unele chestiuni nebisericeşti, devenind
astfel chiar demnitari de stat. Ţinând seama de situaţia pe care o aveau episcopii şî în viaţa de
stat, împăratul Justinian dispune ca episcopii să fie instruiţi. S-au organizat astfel şcoli pentru
candidaţii la preoţie pe două ramuri, una teologică şi una profană. Erau examinaţi atât
diaconii şi presbiterii, cât şi episcopii: „hotărând ca tot cel ce urmează a se înainta la treapta
episcopală să ştie desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel să îndemne clerul său să înveţe aceasta.
Candidatul să se examineze cu dinadinsul de către mitropolit, de are osârdie de a citi cu
pătrundere, iar nu superficial, atât sfintele canoane, cât şi Sfânta Evanghelie şi cartea
dumnezeiescului Apostol şi toată dumnezeiasca Scriptură şi să vieţuiască potrivit poruncilor
drepte.” (Can. 2 Sin VII Ec.)
În conformitate cu prevederile acestui canon, până astăzi se observă rânduială de a fi
supus orice nou ales pentru treapta episcopală unei examinări canonice, în care este inclusă şi
o minimă verificare a pregătirii celui ales.38
34 Can. 18 Ap.35 Can. 14 Trulan; 10 Laodic.; 21 Cart.36 Can. 26 Trul.37 Pr. Prof. C. Rus, „Chipul; preotului după Sf. Trei Ierarhi”, în M.B., 2/1987, p. 3838 Arhid. Prof. dr. I. N. Floca, op. cit., p. 52-53
Pagina 35 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Condiţiile fizice. Dintre condiţiile fizice fac parte:
Constituţia sănătoasă a corpului. Candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb.39
Dimpotrivă, oarecare slăbiciuni corporale neînsemnate nu stau în calea hirotoniei, dacă cel
care se hirotoneşte pare vrednic chiar şi cu ele.40 În canoanele care tratează despre lucrul
acesta, găsim principiul că, nu un defect corporal vatămă pe om, ci o pată psihică, de aceea şi
Biserica are în vedere numai unele defecte corporale, care nu împiedică îngrijirea regulată de
afacerile bisericeşti; dimpotrivă, se cere o deosebită atenţie când e în pericol ca din pricina
vreunei slăbiciuni corporale să se poată tulbura mersul regulat al afacerilor bisericeşti, cum ar
fi de pildă când cineva suferă de epilepsie, e schilod, etc. Atunci însă trebuie avut în vedere să
nu fie vreo slăbiciune corporală cum e invaliditatea prea mare, căci principiul conducător în
această privinţă trebuie să fie păstrarea prestigiului moral şi estetic al ierarhiei.
Vârsta canonică prescrisă. Intrarea în ierarhie e un act de voinţă liberă a candidatului ş
se presupune că el trebuie să fie tare în convingerile lui religioase şi să înţeleagă importanţa şi
însemnătatea slujbei cărei se dedică. Pentru ambele consideraţii trebuie să ajungă la o
anumită vârstă, pentru ca orice candidat să fie în stare să-şi exprime voinţa liberă în urma
unei examinări amănunţite, şi pentru ca Biserica să aibă garanţia că e conştient de serviciul
său. Cele mai vechi legiuiri bisericeşti şi-au îndreptat privirile în direcţia aceasta, iar legile
date sunt în vigoare şi azi. Prima hotărâre asupra vârstei candidatului la episcopat se cuprinde
în Constituţiile Apostolice, după care cea mai mică vârstă stabilită pentru candidatul la
episcopat este de 50 de ani. Legiuirile lui Justinian au redus vârsta aceasta s-a stabilit mai
întâi vârsta de 35 de ani pentru candidaţii la episcopat, iar mai târziu 30 de ani împliniţi.
Pentru presbiteriat se cere vârsta de 30 de ani41, pentru diaconat 25 de ani42 şi pentru
subdiaconat 20 de ani.43 Cu privire ala diaconat şi subdiaconat, după hotărârile canoanelor,
vârsta prescrisă trebuie neapărat avută în vedere; iar „cel care primeşte un grad superior,
înainte de atingerea vârstei prescrise să fie depus44, chiar dacă ar fi vrednic în toate
privinţele.”45 În privinţa gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripţie de vârstă,
numai cu privire la anagnoşti o nuvelă a lui Justinian hotărăşte ca funcţia aceasta să poată fi
dobândită la vârsta de 18 ani.46 În unele Biserici, cum este exemplu cea a Greciei, se ţine la
39 Can. 78-79 Ap.40 Can. 77 Ap.41 Can 11 Neocez., 14 Trulan.42 Can. 16 Cart. Şi 14 Trulan43 Can. 15 Trulan44Can. 15 Trulan45 Can. 11 Neocez.46 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 213-214
Pagina 36 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
aplicarea prevederilor canonice, în privinţa vârstei pentru trepte de presbiter şi pentru cea de
diacon, şi din această cauză numărul persoanelor cu studii corespunzătoare pentru cler se
menţine redus, întrucât condiţiile de viaţă din vremea noastră nu mai permit nimănui să nu se
încadreze într-o muncă statornică până la vârsta de 30 de ani.
Condiţiile sociale.
Se referă mai întâi de toate la voia liberă, pe care trebuie să o arate cel care intră în
cler, precum şi la poziţia lui neatârnată în societate, adică nu e legat prin nici un fel de datorii
faţă de societate. În ceea ce priveşte primul punct, nimeni nu poate fi silit să primească
hirotonia, căci aici decide voinţa liberă a candidatului şi vocaţia care o simte în sine pentru
slujba spirituală. Canoanele condamnă orice hirotonie făcută împotriva voinţei candidatului47;
acelaşi loc îl fac şi legile civile. Cu privire la al doilea punct, în canoane găsim accentuat
principiul neschimbat că slujba spirituală trebuie dată numai persoanelor care, în privinţa
poziţiei lor sociale, sunt independente. Presupunând că acela cere intră în cler trebuie să se
dedice numai treburilor bisericeşti, evitând să se amestece în afacerile lumeşti48, urmează
neapărat că numai acela poate fi primit în cler care nu e legat prin nici o datorie externă care
să împiedice împlinirea liberă a slujbei. Prin urmare, dacă cineva are asemenea îndatoriri,
poate fi primit numai după ce se achită în chip desăvârşit de ele. Având în vedere raporturile
sociale din Imperiul roman, canoanele opreau primirea următoarelor clase în cler:
sclavii, câtă vreme stăpânul nu s-a degajat de îndatoririle lor49;
curiaţii, care ocupau anumite locuri în serviciul statului;
soldaţii, adică acelora care după legile statului erau supuşi serviciului militar50.
Când se constată întrunirea condiţiilor stabilite pentru intrarea în cler, în mod
corespunzător sau în mod suficient, fiecare episcop în cazul preoţilor şi al diaconilor şi
fiecare sinod competent, în cazul celor din treapta episcopală, aprobă sau încuviinţează
hirotonia candidaţilor în treptele pentru care au fost desemnaţi.
Materia Tainei
Ca element material, sau semn văzut în săvârşirea tainei hirotoniei, este mâna
arhiereului (arhiereilor) şi gestul însoţitor, împreună cu rostirea rugăciunilor. Nu numai o
suflare de duh este necesară în transmiterea Duhului, aşa cum aceasta s-a produs în momentul
47 Can.10 Vasile cel Mare48 Can. 6,81,83 Ap.49 Can. 82 Ap., 3 Gangra50 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 217
Pagina 37 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
instituirii ei, ci atingerea mâinii, impunerea ei asupra capului postulantului. Mâna prin care se
dă binecuvântarea, care atinge sfintele daruri, care pune cununii în taina nunţii, care unge cu
mir la Taina Mirungerii, mâna cu care Mântuitorul a făcut atâtea minuni prin atingere directă,
acesta este elementul omenesc şi material cel mai indicat pentru a transmite „dumnezeiescul
har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” – cum zice
rugăciunea de la hirotonie.51
Formula Tainei hirotoniei
Pentru hirotonia întru diacon arhiereul îşi scoate mâna ca să arate că nu el ca om va
investi cu puterea diaconiei pe candidat, ci însuşi Hristos. Pune mâna dreaptă pe capul
aceluia, ca organ (materie)prin care se transmite harul lui Hristos şi rosteşte cuvintele:
„Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte, prohiriseşte pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul
ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.”52 La hirotonia întru preot formula este:
„Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte, prohiriseşte pe cucernicul diacon în preot. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să
vină peste el harul întru tot Sfântului Duh.”53 La hirotonia arhiereului se pune pe capul
candidatului nu numai mâna unuia dintre episcopi, ci şi Sf. Evanghelie, indicându-se pe de o
parte sarcina principală ce o primeşte noul arhiereu, pe de alta accentuâdu-se credinţa că
Hristos însuşi şi-l face organul Său deplin. Iar formula tainei este: „Cu alegerea şi încercarea
Sf. Sinod, şi confirmarea autorităţii politice, dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele
neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, prohiriseşte pe cuviosul preot în
arhiereu ca…(titlul funcţiei). Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot
Sfântului Duh.”54
Condiţiile legalităţii hirotoniei55
Pentru ca hirotonia să fie validă, trebuie să se facă după rânduielile canonice în
vigoare, care se pot rezuma în următoarele:
Hirotonia nu se poate repeta în acelaşi grad ierarhic.56
51 Drd. Anca Manolache, „Sf. Taină a hirotoniei”, în G.B., nr. 3-5/1981, p. 33352 „Arhieraticonul”, IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 7453 Ibidem, p. 7954 Ibidem, p. 9755 Dr. Nicolae Popovici, op. cit., p. 125-12856 Can. 64 Ap.
Pagina 38 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Hirotonia trebuie dată de jos în sus, începând cu gradul cel mai mic, iar pentru
diferitele grade, la anumite intervale de timp, astfel încât să se poată cerceta vrednicia
candidatului pentru gradul superior.57
Hirotonia să se facă în Biserică şi în mod public, ca poporul să poată mărturisi, de este
vrednic candidatul, ş numai în timpul liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel
Mare, iar nu la liturghia Sf. Gr. Dialogul. În aceeaşi zi şi liturghie se por hirotoni numai un
episcop, un presbiter şi un diacon, dar por fi hirotesiţi mai mulţi citeţi şi ipodiaconi.
Hirotonia nu poate fi împărtăşită fără un loc de slujit sau fără o destinaţie anume,
fiindcă canonul 6 al sinodului din Calcedon zice: „Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul, nici
alt cleric nu poate fi sfinţit absolut, dacă nu a fost destinat pentru o biserică de la oraş sau de
la ţară sau pentru o capelă consacrată unui martir sau pentru o mănăstire, iar în privinţa celor
hirotoniţi fără destinaţie, Sf. Sinod a orânduit ca sfinţirea aceea să rămână fără nici un efect şi
ca aceştia să nu poată funcţiona nicăieri, spre ruşine a aceluia care l-a hirotonit.” Această
normă se aplică şi pentru episcopi. Astfel se explică cauza, pentru care se interzice
presbiterului părăsirea bisericii sale şi mutarea la alta, precum şi instituirea la două biserici
fără un motiv întemeiat şi fără învoirea episcopului.58
hirotonia pentru gradul de episcop, presbiter şi diacon se poate săvârşi numai de
episcopi şi anume presbiterul şi diaconul se hirotonesc de un singur episcop, cu asistenţa a cel
puţin doi preoţi, iar pentru hirotonia episcopului se cere o adunare de trei episcopi sau cel
puţin doi.59 Numai pentru timpul persecuţiilor sau în caz de altă extremă necesitate poate fi
hirotonit episcopul de un singur episcop, dar având împuternicirea de la mai mulţi episcopi
(Constituţiile Apostolice 8,27). Puterea de a hirotesi gradele inferioare o au şi presbiterii din
autorizaţia Episcopului.60
Dar nici oricare episcop sau oricine are hirotonia gradului de episcop are şi dreptul de
a face hirotonii după placul său, ci pentru aceasta se cere ca episcopul să îndeplinească
anumite condiţii. Numai acel episcop poate hirotoni, care şi el a primit hirotonia prin
succesiune neîntreruptă de la Apostoli, fiindcă aceasta este baza legalităţii ierarhiei. Apoi
episcopul trebuie să fie membru legal al ierarhiei şi să ocupe un loc legal în ea, adică să fie
înzestrat cu jurisdicţie legală din partea autorităţilor în drept. Prin urmare nu sun legale
hirotoniile săvârşite de acel episcop care nu are jurisdicţie legală într-o eparhie, cum sunt cei
care s-au dedicat vieţii pustniceşti, cei demisionaţi, cei depuşi sau cei care au părăsit unitatea
57 Can. 10 Sard., 17 I Ec.58 Can. 14,15 Ap.; 15 I Ec.; 20 IV Ec.; 21 Ant.; 16 Sard.59 Can. 1,2 Ap.; 4 I Ec.; 3 VII Ec.; 19 Ant.; 13 Cart.60 Can. 6 Nichifor Mărturisitorul
Pagina 39 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Bisericii şi au devenit eretici. În fine, episcopul are dreptul de a hirotoni numai in graniţele
eparhiei sale şi numai persoane care aparţin jurisdicţiei sale, iar în alte eparhii numai în mod
excepţional şi cu împuternicirea episcopului eparhial local. Persoanele care sunt supuse
jurisdicţiei altui episcop, pot fi hirotonite numai cu permisiunea episcopului respectiv dată în
scris (litere dimisioriale). Episcopul poate da dreptul de a hirotoni preoţi şi dioaconi şi a sfinţi
celelalte grade din eparhia sa şi horepiscopilor (episcopi ajutători) iar superii mânăstirilor,
prin împuternicirea episcopului pot sfinţi citeţi şi ipodiaconi pentru mânăstirile lor.
Efectele juridice ale administrării Tainei Hirotoniei
Aceste efecte sunt de cea mai mare importanţă pentru viaţa Bisericii şi se împart în
două categorii:
Efecte cu privire la structura sacerdotală61:
cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai poate
cere nici primi hirotonia din nou pentru acelaşi grad, căci ca şi Botezul, hirotonia nu se
repetă.62 „Episcopul, preotul sau diaconul care primeşte hirotonia pentru a doua oară
împreună cu acela care l-a hirotonit să se depună” hotărăşte Canonul 68 Apostolic. Sf.
Ciprian al Cartaginei compară hirotonia cu botezul şi arată cât de importante sunt aceste acte
deoarece botezul introduce pe om în cercul membrilor Bisericii, iar hirotonia în rândul
slujitorilor Bisericii; ambele acte au ca parte comună că nu se pot repeta. Canoanele permit
repetarea hirotonie numai atunci când a fost săvârşiră de un episcop eretic, deoarece hirotonia
eretică nu e valabilă. Tot nevalabilă este şi hirotonia câştigată prin simonie.63
hirotonia are caracter definitiv; dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai
poate renunţa la ea după gustul lui. Canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic hotărăşte că aceia
care au intrat în cler şi părăsesc mai în urmă preoţia, ca să ocupe o slujbă profană fi anatema.
Asprimea acestei hotărâri se explică prin ideea neschimbată a Bisericii creştine despre strânsa
legătură între preot şi slujba bisericească pe care a primit-o prin sfinţirea tainei care uneşte pe
om cu Biserica pe viaţă. Sfânta Scriptură spune că preotul trebuie să rămână credincios
slujbei sale până la sfârşitul vieţii, deoarece Dumnezeu cere aceasta de la administratorii
tainei dumnezeieşti şi de la slujitorii lui Hristos (I Cor. 1, 1-2). În canoane nu se aminteşte
nici un motiv pentru care un preot ar fi silit să renunţe la slujba spirituală, cum ar fi din
pricina unor lipsuri sufleteşti, care ar fi o piedică pentru împlinirea cu succes a serviciului
spiritual. Canoanele nu presupun asemenea motive. Motivele acesteia îşi pierd importanţa 61 Dr. N. Milaş, op. cit., p. 229-23162 Can. 47,48 Ap.; 48 Cart.63 Can. 21 Ap.; 2 Iv Ec.; 22 Trul.
Pagina 40 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dacă ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor Mântuitorului privitoare la primirea slujbei
spirituale şi împlinirea ei: „Iar Iisus i-a zis: Nici unul care pune mâna pe plug şi se uită
îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. (Luca 9,62) În explicarea Sf.
Scripturi, canoanele condamnă pe preotul care părăseşte slujba spirituală pentru a se ocupa de
servicii lumeşti. Canonul 62 Apostolic dă un aspru verdict asupra preotului care renunţă la
slujba sa, fie chiar în cel mai mare pericol al vieţii; la fel canonul 81,83 Apostolic condamnă
pe episcopul sau preotul care se ocupă de slujbe lumeşti. În amândouă aceste canoane este
vorba de preoţii care pe lângă slujba spirituală vor să aibă şi o slujbă profană. Ele nu tratează
deci despre părăsirea slujbei spirituale, ci accentuează această idee principală, că cel care s-a
dedicat slujbei spirituale nu poate ocupa nici o slujbă profană. Părăsirea slujbei spirituale şi
intrarea în slujba profană o discută canonul 7 al Sinodului IV Ecumenic, care hotărăşte pentru
cei ce îndrăznesc să facă lucrul acesta şi nu se întorc cu părere de rău aceea care au ales
pentru Dumnezeu, pedeapsa bisericească cea mai grea, afurisirea. În canonul 9 al Sinodului
III Ecumenic către sinodul din Pamfilia, care s-a ţinut cu ocazia renunţării în scris a
mitropolitului Eustaţiu la slujba lui se condamnă în modul cel mai aspru şi mai lămurit
părăsirea arbitrară a slujbei spirituale şi primirea renunţării la slujba spirituală. Acelaşi lucru
se condamnă şi în canonul 9 al Sinodului III Ecumenic. Chestiunea aceasta este dezlegată în
chipul cel mai lămurit de canonul trei al lui Chiril al Alexandriei. El condamnă procedeul
preoţilor care renunţă la slujba lor din pricina ameninţărilor vreunor persoane sau de frică şi
de nevoie, şi adaugă că nici aceste motive nu sunt suficiente.
prin hirotonie, cei care o primesc potrivit importanţei tainice a ei şi în legătură cu
caracterul ei ierarhic, îşi impun obligaţia ascultării canonice. Ascultarea aceasta îşi are
originea în raporturile canonice dintre membrii ierarhiei şi e condiţionată de întâietatea
persoanelor din treptele ierarhice superioare faţă de aceia care ocupă un rang inferior.
Ascultarea canonică, începând de la diacon în sus e stabilită prin canoanele 13,14,15 ale celui
de-al nouălea sinod particular din Constantinopol din 861. Îndeosebi canoanele vorbesc de
ascultarea faţă de episcopi, pe care îl numesc părinte spiritual al preoţilor. Canoanele hotărăsc
pentru neascultarea de episcop depunerea clericilor respectivi şi numesc procedeul unor
asemenea neascultători dorinţă de stăpânire şi violenţe. Au fost cazuri când unii preoţi care
slujeau la institute ce nu erau sub conducerea nemijlocită a episcopului n-au vrut să asculte de
episcopul competent. Canonul opt al Sinodului IV Ecumenic supune pe asemenea preoţi
pedepsei canonice şi hotărăşte ca fiecare cleric, fără deosebire, să se supună episcopului său
şu să depindă de el în orice privinţă. Potrivit canoanelor, se dă pedeapsă pentru neascultare şi
Pagina 41 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
atunci când episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică şi candidatul se opune
acestei înaintări.
hirotoniei i se atribuia şi efectul iertării păcatelor, afară de cele trupeşti cunoscute
după hirotonie (Sinodul de la Neocezareea, can. 9 şi 10, Sinodul de la Elvira, can. 76).64
Efecte cu privire la starea civilă a clerului65
Prin starea civilă se înţelege starea aparte a unei persoane determinată de ansamblul
legilor civile dintr-o societate. Mai precis se poate spune că starea civilă constă în identitatea
unei persoane, determinată de normele de drept civil. Aceste norme prevăd drepturi şi
îndatoriri ale persoanelor particulare, referitoare la libertăţile şi drepturile care le asigură
interesele lor ca indivizi, făcând abstracţie de libertăţile şi drepturile publice sau politice.
Pentru determinarea identităţii sau stării civile a unei persoane, elementele cele mai
caracteristice le reprezintă calitatea de persoană liberă şi conştientă care se poate afla fie în
stare de minorat, fie în stare de majorat, în stare de tutelă, apoi în situaţia de membru al unei
familii sau de a nu fi membru al nici unei familii, căsătorit sau necăsătorit, căsătorit a doua
oară, a treia oară, divorţat, văduv, dat dispărut, declarat mort etc. În general, fiecare persoană,
precum are o identitate fizică aparte, aşa are şi o identitate civilă, adică o stare civilă aparte.
Dar nu numai persoanele luate individual, ci şi unele grupuri de persoane sau categorii de
persoane pot avea identităţi sau stări civile aproape identic sau asemănătoare, sau în orice caz
determinate de aceleaşi norme juridice, care nu determină starea civilă a tuturor persoanelor
sau a tuturor categoriilor de indivizi. Un astfel de grup cu o identitate civilă sau cu o stare
civilă aparte, este ş clerul.
După cum am precizat, administrarea Sf. Taine a Hirotoniei produce unele efecte
juridice asupra stării civile a clerului, despre care se poate spune că este caracteristică pentru
întregul cin preoţesc, sau pentru întreaga stare a preoţiei, care constituie o categorie aparte
dintre acelea care intră în alcătuirea socială a Bisericii. Actuală stare civilă a clerului este
reglementată printr-o serie de norme scrise, dar şi prin rânduieli ce s-au impus prin cutumă,
dat toate acestea au cunoscut o dezvoltare istorică întocmai ca şi celelalte rânduieli de
organizare a Bisericii sau a vieţii bisericeşti.
Spre a înţelege în mod corespunzător rânduielile acum în vigoare privitoare la starea
civilă a clerului, este necesar să cunoaştem în prealabil vechile rânduieli care determinau
această stare, aşa cum au fost ele promulgate de Sfinţii Părinţi adunaţi în sinoade în Biserica 64 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. Dr. Teodor Bodogae, „Istoria Bisericească Universală”, vol., IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 24365
Pagina 42 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
primului mileniu creştin, şi modul în care s-au dezvoltat de-a lungul vremii. Să vedem aşadar
care era starea ierarhiei Bisericii în primul mileniu creştin.
La început clericii de toate treptele, adică atât diaconii şi presbiterii, cât şi episcopii,
aveau libertatea deplină de a se căsători sau de a nu se căsători, precum şi aceea de se căsători
înainte de hirotonie sau după. Cum însă era mai firesc pentru cei destinaţi să devină slujitori
ai Bisericii ca în privinţa stării lor civile să se ia o hotărâre înaintea primirii hirotoniei, s-a
ajuns ca, procedându-se mereu în acest fel, să se stabilească o practică întemeiată pe
considerente nereligioase, care nu aveau nici o legătură cu hirotonia, ci erau de natură
comună, omenească. Este adevărat că starea pe care o dobândea cineva prin hirotonie era mai
puţin indicată şi pe atunci, aşa cum este şi astăzi, pentru ca cineva să manifeste şi după aceea
preocupări de natura celor legate de căsătorie.
Cu toate că de la o vreme s-a impus ca obicei rânduială căsătoriei înainte de hirotonie
a celor care urmau să devină clerici, nu s-a luat nici un fel de măsură pentru a-i opri să se
căsătorească şi după hirotonie pe cei ce doreau acest lucru. Abia mai târziu, prin secolele III-
IV s-a socotit că ar fi mai nimerit să se vină în această privinţă cu o normă generală, în sensul
obiceiului prevalent de a se îngădui clericilor căsătoria numai înainte de hirotonie. Acestei
rânduieli îi dă expresie legală canonul 26 Apostolic, care dispune ca dintre cei ce intră în cler
necăsătoriţi să nu se mai căsătorească decât citeţii şi cântăreţii. Canonul nu prevede însă nici
o pedeapsă pentru ceilalţi membri ai clerului care ar fi dorit să se căsătorească după hirotonie
pentru că o astfel de pedeapsă nu avea pe ce să se întemeieze.
Abia ceva mai târziu sau poate în aceeaşi vreme, sinodul local de la Ancira din 312,
vine cu o normă mai precisă, cuprinsă în canonul 10: „toţi cei hirotoniţi diaconi, dacă chiar la
hirotonirea lor au mărturisit şi au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne aşa , aceia
căsătorindu-se după aceea să rămână în slujbă pentru că li s-a dat voie de către episcop. Dacă
însă oarecare tăcând şi primindu-se la hirotonie cu condiţia ca să rămână aşa şi după aceea s-a
însurat să înceteze din diaconie.” Din textul canonului citat se vede că într-o anumită parte a
Bisericii se introdusese deja rânduială de a nu se mai permite decât diaconilor să se
căsătorească după hirotonie, dar şi aceasta numai în anumite condiţii, adică dacă ei declarau
cu ocazia hirotoniei că nu pot să rămână necăsătoriţi şi că doresc a încheia ulterior căsătoria şi
prevăzându-se în acelaşi timp îndepărtarea din slujba hirotoniei a celor care s-ar căsători după
hirotonie, fără să fi reclamat acest drept cu ocazia hirotoniei.
Vechea practică a Bisericii şi însuşi textul acestui canon arată clar: căsătoria nu
constituie o piedică de natură doctrinară sau dogmatică în calea primirii hirotoniei şi că, prin
urmare, rânduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după hirotonie, este de natură
Pagina 43 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
juridică şi ca urmare de la ea se poate acorda dispensă în acele cazuri pe care le apreciază
autoritatea bisericească.
Problema stării civile a clerului a preocupat mereu conducerea Bisericii şi diverse
sinoade, care au venit mai târziu cu hotărâri în spiritul rânduielii prevalente care se
statornicise, în sensul interzicerii căsătoriei clerului după hirotonie. Cea mai categorică şi mai
precisă normă canonică în această privinţă este cea cuprinsă în canonul 6 al Sinodului VI
Ecumenic, care se întemeiază pe cea cuprinsă în canonul 26 Apostolic, căruia îi şi dă cu acest
prilej o interpretare autentică: „După cum s-a zis în canoanele apostoleşti ca dintre cei care au
intrat în cler necăsătoriţi, numai citeţii şi cântăreţii se pot căsători şi noi păzind acest lucru,
orânduim ca, de acum înainte, în nici un chip ipodiaconul sau diaconul sau presbiterul să nu
aibă îngăduinţă a încheia însoţire de căsătorie după hirotonia lui. Iar cine ar îndrăzni să facă
acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce ar urma să intre în cler să
se lege cu o femeie prin căsătorie după lege, să facă acest lucru înainte de hirotonia întru
ipodiacon sau întru diacon, sau întru presbiter.”
Est de notat că acelaşi sinod care a adopta acest canon a dat şi canoanelor unor
sinoade locale, printre care cel de la Ancira, deci şi canonului 10 al acestui sinod, valabilitate
generală în Biserică. După cum am văzut, acel canon permite în condiţii determinate
căsătoria după hirotonia diaconului, pe când canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic interzice
acest lucru sub pedeapsa caterisirii.
Cu toate acestea, în practica vieţii bisericeşti nu s-a generalizat şi nu s-a impus
definitiv rânduiala stabilită de canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, decât spre sfârşitul
secolului al IX-lea, când în 897, împăratul Leon VI Filosoful a emis o novelă prin care
interzicea practica existentă încă şi atunci de a se permite nu numai diaconilor, ci şi preoţilor
căsătoria după hirotonie, pentru care s-a acordat un termen de doi ani după hirotonie. Novela
lui Leon VI arată că în practica vieţii s-a păstrat rânduială precizată în canonul 10 de la
Ancira, care permite diaconilor căsătoria după hirotonie, şi care rânduială s-a aplicat prin
analogie şi la presbiteri, dar cu restricţia că nu pot beneficia de acest drept decât un timp de
doi ani de la data hirotoniei.
Din epoca respectivă s-a ajuns la generalizarea şi la impunerea definitivă a rânduielii
care interzice clerului căsătoria după hirotonie.
O altă chestiune aparte în legătură cu starea civilă a clerului este cea a stării civile a
episcopilor, care se deosebeşte de starea civilă a celorlalţi membri ai clerului.
Pagina 44 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
La început, din epoca apostolică şi până târziu de tot, episcopii puteau fi şi ei
căsătoriţi sau necăsătoriţi, ca şi ceilalţi clerici, urmându-se timp îndelungat şi în privinţa lor
aceeaşi normă ca şi în privinţa presbiterilor şi diaconilor.
„Episcopul sau diaconul să nu lepede pe soţia sa pe cuvânt de evlavie, iar dacă o va
lepăda să se afurisească, iar persistând să se caterisească.” (can. 5 Ap.) „Dacă vreun episcop
sau diacon şi oricare din catalogul ierarhicesc se abţine de la nuntă nu pentru mântuire, ci din
scârbă… or să se îndrepteze or să se caterisească şi să se lepede din Biserică.” (can. 51 Ap.)
Din textele citate se vede clar nu numai că episcopii era liberi să se căsătorească, ci că
însăşi încercarea unora dintre ei de a nu se căsători sub anumite pretexte, sau de se despărţi de
soţii, sub cuvânt de evlavie, a fost osândită.
Această stare civilă de oameni căsătoriţi sau liberi să trăiască şi necăsătoriţi a fost
păstrată timp îndelungat de episcopi, în orice caz până Sinodul Trulan (anul 692), când se iau
cele dintâi măsuri pentru a se impun e celibatul preoţilor. Astfel, prin canonul 48, Sinodul VI
Ecumenic se dispune ca aceia dintre candidaţii la episcopie, care vor fi aleşi pentru această
treaptă, să se despartă prin bună înţelegere de soţiile lor după ce vor primi hirotonia întru
episcop, aceasta urmând să se retragă la mânăstire. Canonul nu prevede însă nici un fel de
sancţiune şi nici un fel de urmare cu caracter de sancţiune în cazul că soţii în cauză nu s-ar
despărţi sau în cazul în care soţia nu ar consimţi să se despartă şi mai ales să se retragă la
mânăstire.
La acelaşi sinod, prin canonul 12 se interzice ca episcopii să convieţuiască cu soţiile
lor după hirotonie, sub sancţiune caterisirii. Prin această măsură se interzicea totodată ca
episcopii să mai fie căsătoriţi, adică li se schimbă starea civilă, înlocuindu-se aceea de
căsătorie cu cea de celibat, pentru că, prin nici o dispoziţie de atunci sau de mai târziu a
vreunui canon nu se impune episcopului obligaţia de a intra în cinul monahal.
În motivarea măsurii ce se ia prin canonul 12 se invocă numai considerentul de ordin
moral, arătându-se că prin noua măsură nu se urmăreşte a se răsturna cele legiferate de Sfinţii
Apostoli, adică cele pe care le-am văzut în canoanele 5 şi 51 Apostolice, ci numai un bine
mai mare al credincioşilor şi a stării sacerdotale. În fapt, în stările foarte grave care se
creaseră pentru viaţa Bisericii, prin invazia arabă, cărei îi căzuseră victime teritoriile a trei
patriarhate înfloritoare din Răsărit, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, a apărut mai indicat şi
mai folositor pentru Biserică ca episcopii să nu mai fie căsătoriţi. De altfel, aceeaşi problemă
s-a pus şi pentru clerul celălalt, adică pentru presbiteri şi diaconi, însă canonul 13 al aceluiaşi
sinod respinge propunerea de a-i obliga la celibat şi pe ceilalţi clerici, aşa încât această nouă
stare civilă se impune numai pentru episcopi.
Pagina 45 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Se mai făcuse şi o altă încercare de a se impune starea celibatară şi celorlalţi clerici cu
ocazia Sinodului I Ecumenic, din partea episcopului Osiu al Cordobei. Împotriva acestei
propuneri s-a ridicat vestitul eremit Pafnutie din Tebaida de Sus, care a apărat cinstea şi
vrednicia tainei căsătoriei.
Aşadar această rânduială a avut un caracter cu totul excepţional în Biserică şi nu s-a
aplicat strict şi imediat această dispoziţie, ci s-a admis mai departe ca unii episcopi să fie
căsătoriţi, stare care a durat până în sec XII inclusiv, în Biserica din Răsărit.
Până la canonul 6 al Sinodului VI Ecumenic, starea civilă a episcopilor putea fi de trei
feluri: căsătorit, celib, monah. După această dispoziţie au rămas doar celibatul şi, în
concurenţă puternică cu acesta din sec. IX, monahismul, care din timpul luptelor iconoclaste
dobândise o puternică influenţă şi care tindea să se impună. Ca reacţie împotriva acestei
tendinţe de impunere a stării monahale pentru treapta de episcop, canonul 2 al sinodului local
din Constantinopol din 789 declară că între statutul de episcop şi cel de monah există o
incompatibilitate din pricina contradicţiei dintre îndatoririle stării monahale şi acelea ale
slujirii episcopale.
Cu toate acestea s-a ajuns ca un impediment la hirotonia în treapta de episcop să
devină o condiţie absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii, stabilindu-se ca de atunci
încoace, pe cale de obicei, rânduiala în vigoare şi acum: cel ales sau desemnat pentru treapta
episcopală să fie tuns în monahism înainte de hirotonia în episcop.
Din cele arătate, se vede că potrivit normelor în vigoare starea civilă a clerului de mir
şi mai precis a preoţilor şi diaconilor poate fi cea de căsătorie sau de celibat pe când starea
episcopilor poate fi doar cea monahală.
În cazul că vreun candidat pentru clerul de mir doreşte să se căsătorească, el poate
încheia căsătoria numai înainte de hirotonie, fiind interzisă căsătoria după hirotonie sub
pedeapsa caterisirii.
O Chestiune specială privind starea civilă a clerului, aflată de mult timp în discuţii pro
şi contra, este problema căsătorie a doua a clerului.
Problema s-a pus în discuţie sub două aspecte: dogmatic şi canonic. Sub aspect
dogmatic, s-a căutat a se arăta că nu ar fi posibil în nici un chip căsătoria a doua a clerului,
atât pentru că aceasta ar fi interzisă prin cuvintele Apostolului Pavel, care spune că episcopul,
şi deci şi ceilalţi clerici, nu poate fi decât bărbatul unei singure femei, cât şi pentru că taina
hirotoniei ar constitui un impediment de natură dogmatică în calea primirii cununiei.
În fond însă, nici în cazul cuvintelor Sf. Apostol Pavel şi nici în cazul căsătoriei după
hirotonie nu avem de-a face cu lucruri de natură dogmatică.
Pagina 46 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În primul caz avem de-a face cu o poruncă de-a Sf. Apostol Pavel, al cărei înţeles este
că nici un cleric nu trebuie să fie bigam. Ea a fost însă interpretată ca interdicţie pentru
membrii clerului de a se căsători de două ori, iar acestei interdicţii i s-a atribuit caracter
dogmatic. În fond nu este însă vorba de o dispoziţie sau o poruncă apostolică privitoare la o
chestiune de credinţă sau la un principiu moral cu fond dogmatic, ci la o chestiune de
disciplină matrimonială.
Dar şi în cazul că ar fi oprit prin poruncă apostolică ca un cleric să se căsătorească de
două ori, şi atunci, aşa cum se socoteşte a fi poruncă cu caracter dogmatic şi deci categoric
obligatorie, aceea privitoare la starea civilă a episcopului, adică cea care spune că se cade ca
episcopul să fie bărbat al unei singure femei, tot la fel nu ar putea fi socotită nici aceasta ca
având caracter dogmatic, şi precum s-a schimbat sau nu se mai aplică aceea, se poate schimba
sau poate să nu se mai aplice nici aceasta.
Mai precis, oricum s-ar interpreta porunca menţionată, ea nu are caracter dogmatic ce
nu poate fi invocat ca atare pentru a se dovedi, pe baza ei, că ar fi interzisă, chiar prin
cuvântul Sfintei Scripturi, căsătoria a doua a clerului.
Cât priveşte socotinţa că hirotonia ar constitui o piedică cu caracter dogmatic, în calea
primirea primirii Tainei Hiorotoniei, este de observat că această socotinţă nu are nici un temei
acceptabil, ci din contră, pentru că nici una din stările de har pe care le comunică o Sfântă
Taină nu constituie şi nu poate constitui vreo piedică pentru sporirea acestei stări prin
comunicarea unui nou har sau a unui har în plus. De altfel, atât dispoziţia canonului 10
Ancira, pe care am văzut-o şi care permite căsătoria diaconilor după hirotonie, cât şi practica
Bisericii de până în veacul al nouălea care permitea şi preoţilor să se căsătorească după
hirotonie, arată că nimeni şi pe nici un temei n-a socotit şi nu poate socoti hirotonia ca piedică
de natură dogmatică in calea primirii Tainei Cununiei.
Biserica nu le-a interpretat însă în sens dogmatic, şi aceasta rezultă din practica ei
îndelungată.
Aspectul canonic al problemei. Este singurul aspect rea al ei şi e cât se poate de
simplu şi de uşor de înţeles, şi anume: căsătoria clerului de mir după hirotonie este interzisă
atât prin texte precise de canoane, cât şi prin obiceiul îndelungat care a apărut mai târziu şi
care a dobândit şi el putere de lege. Cu toate acestea însă, fiind vorba de norme legale fără
fond dogmatic, ele pot fi abrogate sau modificate, de autoritatea bisericească competentă care
este sinodul ecumenic, fie, în lipsa posibilităţilor de a-l întruni, consensul tuturor bisericilor.
Pagina 47 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ţinându-se seama de trebuinţele vieţii bisericeşti, este îngăduit ca autoritatea
bisericească chemată să aplice canoanele, să poată face uz de puterea ei acordând dispensă de
la obligativitatea oricărui canon care n-are cuprins dogmatic sau care nu dă expresie vreunui
principiu moral cu fond dogmatic. În temeiul acestei puteri, autoritatea bisericească
competentă din cadrul fiecărei biserici autocefale, poate proceda pe cale de dispensă la
încuviinţarea căsătoriei după hirotonie a acelor membri ai clerului în cazul cărora se va
aprecia că se poate acorda o asemenea dispensă.
Această autoritate este sinodul plenar pentru întreaga Biserică autocefală şi fiecare
episcop pentru eparhia sa. Cum însă este necesar să se procedeze în mod unitar la acordarea
unor astfel de dispense, spre a nu se crea sminteală între credincioşi, s-a socotit că este mai
indicat ca pentru acordarea dispenselor respective să stabilească normele corespunzătoare
sinodul plenar sau sinodul fiecărei biserici autocefale. În felul acesta au gândit şi membrii
Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923, care au apreciat că este necesar să se
acorde astfel de dispense, dar au lăsat la latitudinea fiecărui sinod al bisericilor locale să
hotărască dacă şi unde este cazul precum şi în ce fel să procedeze la acordarea unor astfel de
dispense.
În acelaşi chip a gândit şi procedat sinodul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române,
aducând în această chestiune două hotărâri: una în 1938 şi alta în 195266
Drepturile şi îndatoririle clericilor67
Dreptul la întreţinere Fiindcă clericii trebuie să-şi consacre tot timpul, întreaga lor
capacitate şi putere pentru serviciul lor spiritual, este just să aibă de Biserică întreţinere în
conformitate cu starea lor socială. Mântuitorul Iisus Hristos zice: „Vrednic este lucrătorul de
plata sa” (Matei 10,10), iar Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „Slujitorii altarului de la altar
să primească plata lor, căci aşa a orânduit Domnul, ca predicatorii Evangheliei din
Evanghelie să trăiască.” (I Cor. 9,7-14) De fapt Biserica a recunoscut totdeauna dreptul
clericilor la întreţinere, dându-le o parte corespunzătoare din darurile aduse de credincioşi şi
din veniturile averilor bisericeşti. De la Constantin cel Mare încoace, clericii primeau
mijloace de întreţinere şi din vistieria statului, ceea ce se întâmplă şi astăzi, acolo unde între
Biserică şi Stat există raporturi normale.
Scutiri de datorii civile. Tot de la Constantin cel Mare înainte clericii au fost scutiţi de
plata unor dări (privilegium imunitatis tributorum) şi de unele servicii publice necompatibile
66 Vezi în BOR, nr 6-8/1952, p. 43867 Dr. Nicolae Popovici, op. cit., p. 111-115
Pagina 48 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cu serviciul spiritual, cum e serviciul militar şi altele; de exemplu, persoanele ierarhiei
bisericeşti erau scutite de jurământ înaintea autorităţilor civile, de a îndeplini rolul de jurat, de
a se înfăţişa la judecată înaintea autorităţilor politice în zile de duminică şi sărbători. Dar
aceste privilegii, bazate pe prescripţiuni canonice şi ale dreptului greco roman, au fost, în cele
mai multe state, restrânse odată cu schimbarea concepţiei despre purtarea sarcinilor civile.
Totuşi şi astăzi clericii se bucură de unele scutiri, aşa cum în România toţi clericii sunt
dispensaţi de serviciul militar.
Imunitatea personală. Membrii clerului, în urma caracterului serviciului lor se bucură
de o cinste deosebită în societate. Sf. Apostol Pavel zice: „Preoţii care rânduiesc bine să fie
învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi învăţătură” (I Tim.
5,17), iar Mântuitorul spune: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei 10,40)
Porunca a treia bisericească dispune ca persoanele bisericeşti să fie cinstite, iar după canoane,
cel ce îl răneşte pe un preot îşi atrage pedepse grele (Prav. Târg. Glav. XLVII).
Privilegiul forului bisericesc (privilegium fori), care se derivă de la împăraţii
Constantin cel Mare şi Justinian şi conform căruia clerici nu numai în afacerile bisericeşti, ci
şi în cele civile şi criminale erau judecaţi de forurile bisericeşti, iar nu de cele lumeşti.68
Privilegiul acesta în cele mai multe ţări s-a şters şi astăzi clericii sunt supuşi forurilor
bisericeşti numai în chestiuni bisericeşti.
Datoriile
Serviciul spiritual sublim le impune clericilor în afară de datoriile speciale legate de
fiecare grad ierarhic în parte, şi unele datorii generale, in urma cărora conduita lor trebuie să
fie potrivită demnităţii lor şi de aşa fel, încât să servească ca exemple vii pentru credincioşi,
să aibă toate virtuţile creştine, să se abţină chiar şi de la cele mai neînsemnate abateri morale,
precum şi de la unele îndeletniciri incompatibile cu slujba spirituală şi prin care s-ar putea
sustrage de la îndeplinirea datoriilor pastorale şi în fine exteriorul lor să fie potrivit slujbei
spirituale.
Însuşi mântuitorul le zice ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii … aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca să vadă faptele voastre cele bune şi să mărească
pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Matei 5,14-16), iar Apostolul Pavel cere de la candidaţii la
episcopie şi diaconat să fie împodobiţi cu toate virtuţile creştine (I Tim. 3, 1-13), ca astfel să
fie î stare să îndemne pe credincioşi pe temeiul învăţături sănătoase, cât şi să mustre pe cei
care vorbesc împotrivă (Tit 1,5-9.
68 Can. 15 Cart.
Pagina 49 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Nu s-a spus aici totul despre preoţia ortodoxă. Ea nu este un aşezământ artificial,
alcătuit într-un anumit moment de pe parcursul celor douăzeci de veacuri creştine. Ea a
existat şi în primul secol al erei creştine, cum o confirmă Sfânta Scriptură, atât teoretic cât şi
practic, şi a exista şi în secolele următoare, cum o confirmă legislaţia canonică a Sf. Părinţi,
exact cum este ea astăzi în Biserica Ortodoxă.
O îndepărtare în timp de primele veacuri creştine ar putea să producă şi o îndepărtare
de înţelesul genuin al unei învăţături din Sfânta Scriptură, sau a unor rânduielile promulgate
de legislaţia canonică, în speţă a celor despre preoţie. La o distanţă mare e posibilă o
deformare optică, determinată de cine ştie câţi factori; în schimbul apropierii de ele, o
întoarcere la ele, pe un fir care de acolo a pornit şi nu s-a mai întrerupt, produce şi o apropiere
în sensul corect pe care îl cunoşteau mai mult şi mai bine ca cei din urmă. Continuitatea
istorică dă dovezi de neabatere. Aşa este cazul cu preoţia în Biserica Ortodoxă.
B. Administrarea Sfintei Taine a hirotoniei după Codul de drept canonic catolic
Aşa cum am precizat în introducerea aceste lucrări, o notă esenţială a Codului de
Drept Canonic catolic din anul 1983 constă în faptul că a tradus în limbaj canonic doctrina
eclesiologică a Conciliului II Vatican. Papa Ioan Paul II declară că în noul Cod Canonic am
putea vedea „un mare efort pentru a traduce în limbaj canonic doctrina eclesiologică
conciliară”. De aceea înainte de a trata despre administrarea Sf. Taine a hirotoniei potrivit
noului Cod de Drept canonic catolic, vom vorbi despre constituţia ierarhică a bisericii aşa
cum a fost formulată ea în Constituţia dogmatică „Lumen Gentium”.
Constituţia ierarhică a Bisericii69
Introducere
Domnul Hristos pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu a instituit
în Biserica Sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului Trup. Cei care le exercită,
înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din
69 „Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii”, Arhiepiscopia Romano catolică de Bucureşti, 2000, p. 75-88
Pagina 50 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
poporul lui Dumnezeu şi ca atare se bucură de adevărata demnitate de creştin aspirând
împreună în mod liber organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire.
Acest conciliu, mergând pe urmele primului Conciliu din Vatican, învaţă şi declară
împreună cu el că Iisus Hristos, păstorul veşnic a întemeiat Sfânta Biserică, trimiţându-i pe
Apostoli aşa cum El însuşi a fost trimis de Tatăl (Ioan 20,21), şi a voit ca urmaşii lor, adică
episcopii să fie până la sfârşitul veacului păstori în Biserica sa. Iar pentru ca episcopatul
însuşi să fie unul şi indivizibil, a aşezat î fruntea celorlalţi Apostoli pe Sfântul Petru şi a
stabilit în el principiul şi fundamentul veşnic şi vizibil a unităţi credinţei şi comuniunii.
Conciliul pune din nou în faţa credincioşilor pentru a fi crezută cu tărie această învăţătură
despre instituirea perpetuarea, puterea şi caracterul primatului sacru al Pontifului Roman şi
despre magisteriul său infailibil, mergând pe aceeaşi linie, a hotărât să mărturisească şi să
proclame în faţă tuturor învăţătura despre episcopi, urmaşii Apostolilor, care împreună cu
urmaşul lui Petru, vicarul lui Hristos şi capul văzut al întregii Biserici, conduc casa
Dumnezeului celui viu.
Chemarea şi instituirea celor 12
Domnul Iisus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la Sine pe cei pe care i-a voit, a
stabilit 12 pentru a fi cu El şi pentru a-i trimite să predice împărăţia lui Dumnezeu; pe aceştia
i-a constituit Apostoli, în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe
Petru, ales dintre ei i-a trimis mai întâi la fii lui Israel şi apoi la toate neamurile, pentru ca ei
împărtăşindu-se din puterea Lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului şi
astfel să extindă Biserica şi să o păstorească, exercitându-şi slujba sub conducerea
Mântuitorului, în toate zilele, până la sfârşitul veacului. În această misiune, ei au fost pe
deplin întăriţi în ziua Rusaliilor, conform făgăduinţei Domnului: „Veţi primi puterea Duhului
Sfânt care se va pogorî peste voi, şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi
Samaria, până la marginile pământului.”(Fapte 1,8) Apostolii, aşadar, predicând pretutindeni
Evanghelia primită prin lucrarea Sfântului Duh de către cei care îi ascultau, adună laolaltă
Biserica universală, pa care a întemeiat-o Domnul pe Apostoli şi a zidit-o pe Sfântul Petru,
mai-marele lor, Iisus Hristos fiind El însuşi piatra cea din capul unghiului.
Episcopii – urmaşi ai Apostolilor
Misiunea divină încredinţată de Hristos Apostolilor e menită să continue până la
sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28,20), deoarece Evanghelia pe care trebuia să o transmită este
Pagina 51 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii sale vieţi. De aceea Apostolii în această
societate orânduită ierarhic, au avut grijă să-şi instituie urmaşi.
Într-adevăr, nu numai că au avut diferiţi colaboratori în activitatea lor, ci, pentru ca
misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, ei au lăsat
colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi lucrarea începută de
ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să
păstorească Biserica lui Dumnezeu (cf. Fapte 20,28). Ei au rânduit aşadar, pe aceştia şi au
dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să la preia slujirea pentru diferitele
slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri, după mărturia tradiţiei, pe primul
loc se află misiunea acelora care, stabiliţi în episcopat, printr-o succesiune neîntreruptă de la
origini, sunt vlăstare din trunchiul Apostolic. Astfel, după cum atestă Sf. Irineu, prin aceia
care au fost instituiţi episcopi de către Apostoli şi prin urmaşii lor până la noi, Tradiţia
Apostolică este manifestată şi păstrată în întreaga lume.
Pin urmare, episcopii au primit misiunea de a sluji comunitatea, misiune pe care să o
exercite ajutaţi de preoţi şi de diaconi, conducând în numele lui Dumnezeu turma ai cărei
păstori sunt, ca învăţători ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi având drept slujire cârmuirea
Bisericii.
Caracterul sacramental al episcopatului
În persoana episcopilor, asistaţi de preoţi, este prezent în mijlocul credincioşilor
Domnul Iisus, Pontiful Suprem. Într-adevăr, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, El nu
încetează a fi prezent în comunitatea pontifilor săi, ci, în primul rând, prin slujba lor
privilegiată, predicator neamurilor cuvântul lui Dumnezeu şi administrează necontenit
credincioşilor sacramentele credinţei.
Pentru a îndeplini aceste îndatoriri atât de însemnate, Apostolii au fost doriţi de
Hristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt care a coborât asupra lor (cf. Fapte 1,8; Ioan
20,22-23). Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, darul spiritual
care s-a transmis până la noi prin consacrare spirituală. Conciliul afirmă învăţătura de
credinţă că, prin consacrarea spirituală este conferită plenitudinea Sacramentului Preoţiei pe
care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sf. Părinţi o numesc Preoţie Supremă, culmea slujirii
sacre. Consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a
învăţa şi conduce, misiuni care, însă, prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune
ierarhică cu Capul şi membrii Colegiului.
Pagina 52 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Treptele sacramentului preoţiei
a)Slujirea episcopală
Episcopii în calitate de urmaşi ai Apostolilor, primesc de la Domnul căruia i-a fost
dată toată puterea în cer şi pe pământ, misiunea de a învăţa toate neamurile şi de a predica
Evanghelia la toată făptura, pentru ca toţi oamenii prin credinţă, Botez şi împlinirea
poruncilor să ajungă la mântuire (cf. Matei 28,18; Marcu 16,15-16; Fapte 25,17). Pentru
împlinirea acestei misiuni L-a trimis din cer, pentru ca prin puterea Acestuia ei să-i fie
martori până la marginile pământului înaintea tuturor neamurilor.
Funcţia de a învăţa. Printre principalele funcţii ale episcopilor prima este predicarea
Evangheliei. Într-adevăr, episcopii sunt crainicii credinţei, care aduc la Hristos noi ucenici. Ei
sunt adevăraţii învăţători, îmbrăcaţi cu autoritatea lui Hristos, care vestesc poporului
încredinţat lor credinţa pe care trebuie să o îmbrăţişeze şi să o pună în practică, învăţători
care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, luminează această credinţă, scoţând din comoara revelaţiei
lucruri noi şi vechi. (cf. Matei 13,52,), fac credinţa să rodească şi veghează cu grijă pentru a
îndepărta de la turma lor erorile care o ameninţă (cf. II Timote 4,1-4). Episcopii, când învaţă
în comuniune cu Pontiful Roman, trebuie să fie veneraţi de toţi ca martori ai adevărului divin
şi catolic; credincioşii trebuie să accepte cuvântul episcopului lor, exprimat în numele lui
Hristos, asupra credinţei şi moravurilor şi cugetul lor să-l îmbrăţişeze cu un respect religios.
Această supunere religioasă a voinţei şi a minţii, este datorată în mod cu totul deosebit
magisteriului autentic al Pontifului Roman chiar atunci când vorbeşte ex cathedra, aşa încât
magisteriul lui suprem să fie acceptat cu respect, iar afirmaţiile lui să fie întâmpinate cu o
adeziune sinceră, după gândul şi voinţa sa expresă, care se deduc mai ales din natura
documentelor sau din repetarea deasă a aceleiaşi învăţături, or din însuşi modul de exprimare.
Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi, atunci
când, fie şi răspândiţi în întreaga lume, dar păstrând comuniunea între ei şi cu urmaşul lui
Petru în învăţătura lor de credinţă şi morală autentică sunt de acord asupra unei afirmaţii care
trebuie socotită definitivă, atunci ei anunţă în mod infailibil învăţătura lui Hristos. Acest lucru
este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu Ecumenic, ei sunt pentru întreaga Biserică a lui
Hristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor şi definiţiile lor trebuie primite cu
supunere de credinţă.
Această infailibilitate, cu care divinul Mântuitor a vrut să înzestreze Biserica Sa în
definirea învăţăturii privind credinţa sau moravurile, are aceeaşi extindere cu tezaurul
revelaţiei divine pe care Biserica trebuie să-l păstreze cu sfinţenie şi să-l expună cu fidelitate.
Pagina 53 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
De această infailibilitate se bucură Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, în virtutea
misiunii sale, atunci când, în calitate de păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor
care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Luca 22,32), proclamă printr-un act divin
învăţătura sa privind moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului Roman
sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au
fost proclamate cu ajutorul Sfântului Duh, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sf. Petru, şi
că prin urmare, ele nu au nevoie de nici o altă aprobare şi nu admit nici un apel la o altă
instanţă. Într-adevăr, atunci Pontiful Roman nu se pronunţă ca persoană particulară, ci expune
şi apără învăţătura credinţei catolice, ca învăţător suprem al Bisericii Universale, învăţătură
care rezidă într-un mod deosebit harisma infailibilităţii Bisericii însăşi. Inafailibilitatea
promisă Bisericii rezidă şi în Corpul Episcopal atunci când exercită magisteriul suprem
împreună cu urmaşul lui Petru.
Funcţia de a sfinţi. Episcopul înzestrat cu deplinătatea sacramentului preoţiei, este
„împărţitorul harului cu care este înzestrată Preoţia Supremă” mai ales în ce priveşte
euharistia, pa care el însuşi o oferă şi se îngrijeşte să fie oferită şi prin care Biserică creşte şi
trăieşte fără încetare.
Orice celebrare a euharistiei este condusă de episcop, căruia îi este încredinţată
îndatorirea de a aduce maiestăţii dumnezeieşti cultul religiei creştine şi de a-l orândui
conform poruncilor Domnului şi legilor bisericeşti, pe care le aplică în dieceza sa, după
judecata proprie.
Astfel, episcopul rugându-se şi muncind pentru popor revarsă în forme diferite şi cu
îmbelşugare din plinătatea sfinţeniei lui Hristos. Prin slujirea Cuvântului, ei împărtăşesc
credincioşilor puterea lui Dumnezeu spre (cf. Rom. 1,16)mântuire iar prin sacramente, a căror
administrare corectă şi rodnică o orânduiesc cu autoritatea lor, îi sfinţesc pe credincioşi. Ei
orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoţia cerească a lui Hristos.
Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă Ordinele sacre şi reglementează
disciplina penitenţială; îndeamnă şi instruiesc poporul cu grijă ca să-şi îndeplinească cu
credinţă şi cu respect rolul pe care îl are în Sfânta Jertfă a liturghiei.
Funcţia de a conduce. Episcopii conduc bisericile locale încredinţate lor, ca vicari şi
delegaţi ai lui Hristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritate şi puterea sacră,
de care ei nu se folosesc decât pentru a-şi edifica turma în adevăr şi în sfinţenie, amintindu-şi
că acela care este mai mare trebuie să fie cel mai mic şi cel care este în frunte ca unul care
slujeşte (cf. Luca 22,26-27). Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui
Hristos este proprie, ordinară şi imediată, deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă
Pagina 54 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
instanţă de autoritatea supremă a Bisericii şi poate fi circumscrisă în anumite limite ţinând
seama de binele Bisericii şi al credincioşilor. În virtutea aceste puteri, episcopii au dreptul
sacru şi , în faţa Domnului, îndatorirea de a da legi pentru supuşii lor, de a judeca şi a
organiza tot ceea ce ţine de cult şi de apostolat.
Lor le este încredinţată pe deplin îndatorirea de păstori, adică grija obişnuită şi zilnică
pentru turmă şi nu trebuie socotiţi vicari ai Pontifului Roman, deoarece exercită o putere care
le e proprie şi pe bună dreptate sunt numiţi întâistătători ai popoarelor pe care le conduc.
Aşadar, puterea ;or nu este micşorată de puterea supremă şi universală, ci dimpotrivă este
afirmată, întărită şi apărată, întrucât Sfântul Duh păstrează neîntinată forma de conducere
fixată de Domnul Hristos în Biserica sa.
b)Slujirea presbiterială
Hristos, sfinţit şi trimis în lume de Tatăl (cf. Ioan 10,36) i-a făcut părtaşi de misiunea
şi consacrarea sa pe Apostoli şi prin ei pe urmaşii lor episcopii. Aceştia la rândul lor au
transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi a diferite
persoane. Astfel, slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată în diferite ordine
de cei care încă din antichitate au fost numiţi episcopi, preoţi, diaconi.
Presbiterii, deşi nu deţin deplinătatea preoţiei şi depind de episcop în exercitarea
puterii lor sunt totuşi uniţi cu acesta în demnitatea sacerdotală. În virtutea sacramentului
preoţiei, după chipul lui Hristos, Marele Preot veşnic, ei sunt consacraţi pentru a propovădui
Evanghelia pentru a păstori pe credincioşi şi pentru a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi
ai Noului Legământ. Părtaşi după gradul slujirii proprii la misiunea lui Hristos, unicul
Mijlocitor, ei vestesc tuturor cuvântul divin. Deşi îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia
sacră în cultul sau adunarea euharistică, în care, acţionând in Persona Christi şi proclamând
misterul Lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi în jertfa Liturghiei, cea a
lui Hristos, care se oferă odată pentru totdeauna pe Sine Tatălui ca victimă nepătată (cf. Evrei
9,11-28). Pentru credincioşii penitenţi sau bolnavi, ei exercită în cel mai înalt grad slujba
împăcării şi alinării şi poartă în faţă lui Dumnezeu Tatăl nevoile şi rugăciunile credincioşilor.
În sfârşit, ei se ostenesc prin cuvânt şi învăţătură, crezând ceea ce au citit şi meditat în Legea
Domnului, învăţând ceea ce au crezut, trăind ceea ce au învăţat.
Preoţii, înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare şi instrumente ale
acestuia, chemaţi să slujească poporul lui Dumnezeu alcătuiesc împreună cu episcopul lor o
unică preoţie distribuită pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală
Pagina 55 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
de credincioşi ei îl fac prezent pe episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos,
luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestora şi
îndeplinindu-le zilnic cu toată grija. Sub autoritatea episcopului ei sfinţesc şi conduc acea
parte din turma Domnului care le-a fost încredinţată; acolo unde se află ei fac să apară în mod
vizibil Biserica universală şi contribuie în mod eficient la zidirea întregului trup al lui Hristos.
Mereu preocupaţi de binele fiilor lui Dumnezeu, se vor strădui să-şi aducă contribuţia la
întreaga activitate pastorală a diecezei şi chiar a întregii Biserici. Având în vedere această
comuniune între preoţie şi misiune, preoţii trebuie să vadă în episcop pe părintele lor şi să i se
supună cu respect. Episcopul trebuie să-i considere pe colaboratorii să preoţi ca pe nişte fii şi
prieteni, după cum şi Hristos nu-i mai numeşte pe ucenicii săi servitori, ci prieteni.(cf. Ioan
15,15) Prin urmare, toţi preoţii, atât diecezani cât şi călugări sunt asociaţi corpului episcopal
în virtutea preoţiei şi a slujirii şi după chemarea şi harul lor, contribuie la binele Bisericii.
În virtutea hirotoniei şi misiunii comune, toţi preoţii sunt uniţi între ei printr-o strânsă
legătură frăţească, ce trebuie să se manifeste spontan şi cu dragă inimă în într-ajutorarea
spirituală şi materială, pastorală şi personală, în întruniri şi în comuniunea de viaţă.
c) Slujirea diaconală
Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor „nu
pentru preoţie, ci pentru slujire”. Într-adevăr, întăriţi de harul sacramental, în comuniune cu
episcopul şi cu preoţimea, prin slujirea Liturghiei, a cuvântului şi a carităţii, ei sunt în slujba
poporului lui Dumnezeu. Îndatoririle diaconului, în măsura în care îi sunt încredinţate de
autoritatea competentă sunt: să administreze în mod solemn Botezul, să păstreze şi să
distribuie în mod solemn Euharistia, să asiste la căsătorie şi să o binecuvânteze, să ducă
Viaticul la muribunzi, să citească Sfânta Scriptură credincioşilor, să instruiască şi să îndemne
poporul să prezideze cultul şi rugăciunea credincioşilor, să administreze sacramentaliile, să
săvârşească ceremoniile funeraliilor şi înmormântărilor. Dăruiţi operelor de caritate şi de
asistenţă, diaconii să-şi amintească de îndemnul Sfântului Policarp: „Să fie milostivi, zeloşi,
umblând în adevărul Domnului Care S-a făcut slujitor tuturor.”
Deoarece aceste funcţii extrem de necesare pentru viaţa Bisericii pot fi mai greu
îndeplinite, în multe locuri în cadrul actualei discipline a Bisericii latine, diaconul va putea fi
în viitor restabilit ca grad propriu şi permanent al ierarhiei. Conferinţele episcopale teritoriale
competente vor hotărî cu aprobarea Supremului Pontif, dacă şi unde este oportun pentru
binele sufletelor să fie instituiţi astfel de diaconi. Cu consimţământul Pontifului, acest
Pagina 56 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
diaconat va putea fi conferit unor bărbaţi de vârstă matură, chiar şi căsătoriţi, precum şi unor
tineri apţi pentru aceasta, pentru care însă trebuie să rămână în vigoare legea celibatului.
Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei
Formarea preoţească
Dată fiind unitatea preoţiei catolice, această formare sacerdotală este necesară tuturor
preoţilor, atât seculari, cât şi regulari, de toate riturile. De aceea, decretul privind formarea
preoţească Optatam totius promulgat de papa Paul VI în cadrul Conciliului II Vatican şi care
se referă direct al clerul diecezan trebuie să fie aplicat adaptările necesare tuturor candidaţilor
la preoţie.70
a)Favorizarea vocaţiei preoţeşti71
Cel ce cheamă la preoţie este Dumnezeu, însă el nu o face de obicei în mod direct şi
personal, prin revelaţii şi viziuni, dar se foloseşte şi de un mediu, de un sfat şi de exemplul
persoanelor sfinte. În felul acesta apare problema pastoralei vocaţiilor pentru a-l cunoaşte şi
a-l face conştient de vocaţia sa pe cel chemat şi pentru a-l ajuta să răspundă la invitaţia divină
prin pregătire, formare şi dezvoltarea vocaţiei. Papa Ioan Paul II ne aminteşte că istoria
oricărei vocaţii sacerdotale, precum şi a oricărei vocaţii creştine, este istoria este istoria unui
dialog inefabil între Dumnezeu şi om, între iubirea lui Dumnezeu care cheamă şi libertatea
omului, care, în iubire, răspunde lui Dumnezeu. În trecut rea mult mai uşor pentru om să intre
în sine însuşi şi să asculte de glasul lui Dumnezeu. Asta însă fără crearea unui mediu sănătos
şi fără o activitate vocaţională este foarte greu de a recepţiona şi a urma invitaţia divină.
Desigur că Dumnezeu continuă să cheme şi astăzi că şi înainte, staţia divină de emisie
funcţionează ca mai înainte, problema este că staţia umană de recepţie primeşte mai greu
semnalele divine.
Dacă în Biserica noastră particulară sunt multe vocaţii, aceasta nu înseamnă că nu
trebuie să se organizeze pastorala vocaţiilor. În urma rapidelor transformări socio-culturale,
nu se poate prevedea cât timp ne vom mai putea bucura de un număr aşa de mare de vocaţie
religioasă. Comunitatea parohială şi familia profund creştină formează mediul cel mai
70 Idem, p. 19171 Alois Bişoc, op. cit., p. 166-167
Pagina 57 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
prielnic pentru dezvoltarea vocaţiilor. Dacă este animată de spiritul de credinţă, de iubire şi
de evlavie, familia poate constitui un fel de prim seminar.72
Pe lângă părinţi, care deţin un rol deosebit în descoperirea chemării şi formarea
copiilor lor, o mare responsabilitate o are preotul. Fiecare preot este chemat să se consacre
acestei misiuni. El poate să catehizeze şi să instruiască pe credincioşi asupra vocaţiei
religioase, asupra valorii sale, asupra demnităţii şi măreţiei sale; să anime activitatea pastorală
în favoarea chemării în parohie, să descopere pe copiii şi tinerii care ar da semne de vocaţie şi
să se ocupe mai mult de ei; să promoveze rugăciuni în parohie şi în familie pentru chemări, să
încurajeze asociaţiile de tineri în care este mai uşor să asculte şi să primească chemarea
Domnului; să încurajeze apostolatul suferinţei, învăţând pe cei ce suferă să ofere totul lui
Dumnezeu ca să trimită cât mai mulţi lucrători în secerişul său.73
Experienţa atestă că un mare număr de preoţi datorează vocaţia lor unui preot care a
ştiut să-i ajute să o descopere şi să o cultive, prin exemplul unei vieţi consacrate cu bucurie
Domnului, Bisericii şi fraţilor. Încă din seminar, toţi candidaţii la preoţie trebuie să fie
sensibilizaţi şi pregătiţi pentru pastorala vocaţională. În această privinţă o mare răspundere
revine episcopului care trebuie să încurajeze toate iniţiativele de promovare a vocaţiilor
pentru necesităţile întregii Biserici. Domnul care vrea mântuirea tuturor oamenilor (cf. I Tim.
2,4) prin intermediul ministeriului preoţilor (cf. Matei 28,20) nu va lăsa ca Biserica Sa să
ducă lipsă de preoţii de care are nevoie. Totuşi, întreaga comunitate şi fiecare membru al ei,
după rolul propriu în Biserică, sunt chemaţi să ofere o contribuţie permanentă de
conştientizare, de rugăciune şi o de autentică maturitate creştină.
b)Formarea clericilor74
La început, Biserica nu avea aşezăminte aparte pentru formarea clericilor. Episcopii
luau pe lângă ei pe cei ce voiau să devină preoţi şi îi pregăteau, fie la cererea lor, din iniţiativă
personală, fie la cererea credincioşilor. Sf. Martin de Tours, în 385, a înfiinţat o mănăstire
pentru formarea clericilor.
În Evul Mediu, clericii se formau lângă mânăstiri sau în palatele episcopale. În secolul
XII iau naştere universităţile: Palermo, Bologna (pentru studii de drept), Praga, Paris (pentru
studii de filosofie şi teologie), Roma.
Odată cu pătrunderea erorilor protestante în universităţi, a ereziilor, s-a simţit nevoia
ca tinerii să fie feriţi de contaminarea cu spiritul lumesc. Astfel, episcopii au început să 72 Conciliul Ecumenic Vatican II….,p. 19273 Idem, p. 198, can. 23374 Isidor Mărtincă, „Drept canonic” (curs), Bucureşti , 1995, p. 64
Pagina 58 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
protesteze pe tineri; Sf. Ignatiu de Loyola înfiinţează în Roma colegiul Germanicus şi ulterior
pe cel Ungaricus. Conciliul tridentin cu decretul Cum Adolescentibus, dispune înfiinţarea de
seminarii în toate diecezele, sub grija episcopilor. După conciliul tridentin, se înfiinţează în
fiecare dieceză câte un seminar. Prima deosebire dintre seminarul mic şi cel mare e făcută de
Sf. Vincentiu de Paula.
- Documente actuale Decretul Optatam totius al Conciliului Vatican II şi „Pratio
fundamentalis sacerdotalis” a congregaţiei pentru educaţia catolică din 1970 şi canoanele
232-293.
Canonul 232 „Biserica are datoria şi dreptul propriu şi exclusiv de a-i educa pe aceia
care sunt destinaţi slujirilor sacre. Legiuitorul stabileşte că Biserica are dreptul şi obligaţia de
a forma pe cei ce sunt destinaţi să îmbrăţişeze ministerele sacre. Este un drept propriu şi
exclusiv; este un drept obligaţie; exclusiv în sensul că îşi revendică formarea întru totul fără
amestecul autorităţilor civile. Cei care vor să intre în ordo clericorum au dreptul să fie
formaţi, constituţia romano-catolică garantează acest lucru. Există seminarii mici şi seminarii
majore. Seminariile minore s-au desfiinţat în cele mai multe locuri. Codul prevede că acolo
unde nu există nici un tip de seminar trebuie să se înfiinţeze.75
- Seminarul major. Tinerii vor putea studia cel puţin patru ani la seminarul major.
Există seminarii diecezane şi interdiecezane. După Conciliul II Vatican s-au desfiinţat
seminariile diecezane şi s-au format cele interdiecezane sau chiar naţionale, dar nu cu
rezultate prea bune. Pentru înfiinţarea seminariilor interdiecezane, este nevoie de aprobarea
Sfântului Scaun, atât în ce priveşte statutele, cât şi a modului de funcţionare. Odată înfiinţate,
seminariile se bucură de personalitate juridică.76
Persoanele de conducere din seminar Cel care reprezintă persoana juridică este
rectorul, iar atunci când este cazul, poate exista şi un vicerector şi pe lângă aceştia activează
şi directorul administrativ, econom. În cazul când studenţii primesc formaţia în seminar,
atunci vor fi prezenţi şi profesorii. În orice seminar există un director spiritual şi orice
seminarist are libertatea de a se adresa oricărui preot.77 Pe lângă un moderator însărcinat cu
observarea şi promovarea, toţi cei prezentaţi vor fi asociaţi în funcţii de conducere sau de
învăţământ, chiar şi studenţii. Pe lângă director „spiritalis”, vor fi mai mulţi duhovnici
ordinari sau extraordinari, fiecărui seminarist rămânându-i posibilitatea să-şi aleagă 75 Can. 23776 Can. 237, 23877 Can. 240
Pagina 59 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
confesorul pe care îl vrea. Atunci când este vorba de formarea hotărârilor cu privire la
admiterea, la ordinele sacre sau îndepărtarea din seminar a candidaţilor nu li se cere votul.
- Calităţile candidaţilor la misterele sacre. Cel care apreciază şi admite pe candidaţi
este episcopul iar criteriile de admitere sunt: calităţile umane şi morale, spirituale şi
intelectuale, sănătatea fizică şi psihică precum şi intenţia sacră, candidaţii trebuind să fie
botezaţi şi confirmaţi. Atunci când vor fi primiţi candidaţii ce au început studiile într-un alt
seminar, se va cere şi părerea acelui rector, mai ales motivul plecării sau al trimiterii din
seminar.78
Orice seminar se conduce după un regulament (ordinatio). Atunci când seminarul este
diecezan, regulamentul va fi aprobat de ordinariul locului, iar pentru cele interdiecezane,
regulamentul va fi aprobat de episcopii în cauză.79 Dreptul prevede ca în fiecare naţiune
Conferinţa episcopilor să elaboreze nişte norme fundamentale proprii specifice locului.80
Elaborarea regulilor urmează ratio fundamentalis locali, iar acestea sunt conforme cu ratio
fundamentalis tipice, elaborat de Congregaţia de educaţie catolică din 1970.
- Formarea spirituală. Toată formaţia urmăreşte atingerea unei maturităţi spirituală şi
intelectuale, formaţia spirituală având în vedere pastoraţia, apostolatul.81 Studenţilor
seminarişti li se va întipări spiritul preoţesc, dragostea faţă de Biserică, adeziunea faţă de
Sfântul Părinte, faţă de păstorul diecezei, faţă de ceilalţi preoţi.82
Celebrarea euharistică constituie centrul întregii vieţi a seminarului. Prin aceasta se dă
o personalitate în ocupaţiile de fiecare zi urmând ca studenţii să fie iniţiaţi la celebrarea
liturghiei orelor, în numele Bisericii, având de asemenea un cult deosebit faţă de Sfânta
Fecioară, manifestat prin rostirea Rozariului şi prin alte practici.83 Codul vorbeşte de o
apropiere frecventă de sacramentul penitenţei şi prevede ca fiecare student să aibă o călăuză
în cele spirituale; în fiecare an seminariştii vor face exerciţii spirituale. 84 Un loc important se
acordă pregătirii în vederea celibatului preoţesc, urmând ca ei să fie informaţi despre
dificultăţile vieţii preoţeşti, obligaţiile şi responsabilităţile ei.85
78 Can. 24179 Can. 24380 Can 24281 Can. 24482 Can. 24583 Can. 246; 1,2,3 84 Can. 246; 4,585 Can. 247; 1,2
Pagina 60 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
- Pregătirea doctrinară. În pregătirea doctrinară, se va avea în vedere adaptarea
studiilor la situaţia locală, la cultura, nevoile şi timpurile. Se va avea grijă ca materiile să fie
corelate. Astfel, în decurs de şase ani studenţilor să le fie prezentată întreaga învăţătură
creştină într-o formă unitară. Cursurile sunt împărţite în cursuri teologice şi filosofice, nefiind
permis un curs teologic pe o perioadă mai mică de patru ani, în acest timp prevăzându-se
studierea limbilor moderne, dar şi a limbii latine.86 Disciplinele propuse sunt: Sfânta
Scriptură, teologia dogmatică, teologia morală, teologia pastorală, dreptul canonic, teologia
liturgică, istoria bisericii. Profesorii trebuie să acopere ca număr toate disciplinele de studiu,
ei fiind pregătiţi în Universităţile pontificale recunoscute de Sfântul Scaun, având obligaţia
să-şi facă în mod responsabil datoria, propunând nu învăţături proprii, ci învăţătura
Bisericii.87 Studenţii vor fi iniţiaţi în pregătirea unor lucrări personale de cercetare teologică. 88
Toată formaţia spirituală şi intelectuală a studenţilor trebuie să aibă un caracter pastoral.89
c)Formarea pastorală propriu-zisă90
- Educarea la dialog. Preocuparea pastorală care trebuie să străbată întreaga formare a
seminariştilor cere şi o pregătire atentă în cele privitoare în mod special la slujirea sacră, mai
ales în cateheză şi predică, cultul liturgic şi administrarea sacramentelor, operele de caritate,
îndatorirea de a ieşi în întâmpinarea celor rătăciţi şi necredincioşi şi celelalte sarcini
pastorale. Să fie familiarizaţi cum se cuvine cu arta de a conduce sufletele, prin care să poată
forma pe toţi fii Bisericii, în primul rând la o viaţă creştină pe deplin conştientă şi apostolică
şi la îndeplinirea îndatoririlor stărilor proprii91, cu aceeaşi solicitudine să înveţe să îi ajute pe
călugări şi pe călugăriţe să persevereze la harul chemării proprii şi să înainteze conform
spiritului diferitelor Institute.
În general, să li se dezvolte seminariştilor aptitudinile care favorizează mult dialogul
cu oamenii, cum ar fi capacitatea da a-i asculta pe alţii şi de a-şi deschide sufletul în spirit de
caritate faţă de diferitele aspecte ale convieţuirii umane.
- Educarea spiritului misionar. Să fie învăţaţi să se folosească şi de aportul
disciplinelor teologice, psihologice şi sociologice după metode corecte şi după normele
autorităţii bisericeşti. Să fie de asemenea instruiţi cu grijă pentru a suscita şi susţine acţiunea
86 Can. 249, can 250,25187 Can. 252,253,254; 188 Can. 254; 289 Can. 25590 Conciliul Ecumenic Vatican II, p. 202-20491 Can. 256;1,2
Pagina 61 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
apostolică a laicilor precum şi pentru a promova diverse forme mai eficiente de apostolat şi să
fie impregnaţi de acel spirit cu adevărat catolic, care să-i obişnuiască să depăşească limitele
diecezei sau ţării, pentru a răspunde necesităţilor întregii Biserici, pregătiţi sufleteşte să
predice oricând Evanghelia.
- Activităţi practice de apostolat. Seminariştii trebuie să-şi însuşească arta
apostolatului nu numai în teorie, ci şi în practică şi să poată acţiona pe răspundere proprie şi
în colaborare cu alţii să fie iniţiaţi în practica pastorală prin activităţi bine alese încă din
perioada de studii şi în timpul vacanţelor.92 Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare conform
cu vârsta lor şi cu condiţiile locale după aprecierea prudentă a episcopilor, în mod metodic şi
sub conducerea unor persoane cu mare experienţă pastorală, având mereu prezentă
eficacitatea dominantă a mijloacelor supranaturale.
d) Perfecţionarea formării după perioada studiilor
Întrucât formarea preoţească, mai ales în condiţiile societăţii actuale, trebuie
continuată şi perfecţionată şi după terminarea ciclului de studii din seminar. Conferinţele
episcopale au datoria să folosească în fiecare naţiune mijloacele cele mai adecvate, cum ar fi:
Institute pastorale aflate în colaborare cu unele parohii alese judicios, sesiuni periodice,
activităţi corespunzătoare cu ajutorul cărora clerul tânăr să fie introdus progresiv , sub aspect
spiritual, intelectual şi pastoral în viaţa preoţească şi în activitatea apostolică şi să le poată
reînnoi şi perfecţiona din zi în zi.
Celebrantul sacramentului
Hristos Însuşi şi-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea Sa.
Înălţat de-a dreapta Tatălui, el nu îşi părăseşte turma ci, prin Apostoli, El o păzeşte neîncetat
cu grijă ca ea să fie călăuzită de păstorii care i-a rânduit să continue lucrarea Sa. Deci Hristos
este cel care le-a dat unora să fie Apostoli, altora să fie păstori, El continuând să acţioneze
prin episcopi.
Deoarece sacramentul preoţiei este sacramentul slujirii apostolice, episcopii, ca
urmaşi ai Apostolilor, au misiunea de a transmite „darul spiritual”93, „sămânţa apostolică”94.
92 Can. 25893 Idem, p. 7794 Ibidem, p. 76
Pagina 62 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid, conferă în mod valid cele trei grade ale
sacramentului preoţiei.95
Canonul 1012 prevede că „Slujitorul sacru al preoţiei este episcopul consacrat”.96
Acest canon priveşte săvârşitorul unei hirotonii valide a uneia sau alteia din cele tei trepte:
orice episcop sfinţit, chiar dacă nu este în deplinătatea comuniunii eclesiale în momentul când
are intenţia cuvenită şi când execută ritualurile substanţiale prescrise. Disciplina pozitivă
răspunde afirmativ. În lumina decretului Pro Armonis, al conciliilor de la Florenţa şi Trent, s-
ar spune că este mai puţin săvârşitor ordinar. Un preot ar putea fi săvârşitorul extraordinar cu
rezerva necesităţii autorizaţiei? Nici Codul, nici Conciliul II Vatican nu au vrut să rezolve
această problemă doctrinară. Problema se pune astfel mai ales din cauza anumitor documente
pontificale care dau unui simplu preot capacitatea de a conferi diaconatul (Bula Exposcit a
papei Inocentiu al VIII-lea, din 1489) şi chiar presbiteratul (Bula „Sacre religiones”, a lui
Bonifaciu al IX-lea, în 1400; de asemenea Bula Apostolica servis, în 1403; Bula Gentes
advos, a lui Martin V în 1427). Oricum aceste texte nu sunt citite şi interpretate într-o
manieră unanimă de autori şi nu par să fie suficiente pentru a rezolva prin ele însele problema
doctrinară. Actualmente disciplina pozitivă este formală.97
Canonul 1013 menţionează că „nici unui episcop nu-i este permis să consacre pe
cineva episcop, dacă nu rezultă cu certitudine că există deja mandatul papal.”
Aceasta ar fi o consacrare validă, dar ilicită, cu consecinţe foarte grave de a nu mai
face parte din colegiul episcopilor (ce. „Lumen Gentium”, 22a şi can. 336) şi de a nu fi un
subiect apt pentru a primi o misiune canonică pentru o sarcină pastorală determinată.
Canonul 1014 „dacă nu există dispensă din partea Scaunului Apostolic la consacrarea
episcopală, episcopul consacrat principal trebuie să fie însoţit de cel puţin doi episcopi
consacraţi, dar e foarte potrivit ca, împreună cu ei, toţi episcopii prezenţi să-l consacre pe cel
ales.”
Această practică canonică care vine din antichitate, exprimă conform Lumen Gentium
natura şi forma sinodală a tainei episcopatului.
Canonul 1015-1 „Fiecare în parte să fie hirotonit preot şi diacon de episcopul propriu,
sau pe baza dimisorialelor legitime ale acestuia.
95 „Catehismul Bisericii Catolice”, Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti, 1993, p. 34396 Canoanele folosite în acest capitol pot fi găsite în „Codul de Drept Canonic”, editura „Presa Bună”, Iaşi, 1995, p. 249-25997 În această expunere am uzat explicaţiile canonice din „Code de Droit Canonique annote”, Les editions du cerf et les editions Tardy, Paris, 1989, p. 548-562
Pagina 63 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
-2 Dacă nu este împiedicat dintr-un motiv just, să-i hirotonească personal pe episcopii
săi, însă fără indult apostolic nu poate să-l hirotonească licit pe un supus de rit oriental.
-3 Cine poate da dimisoriale pentru primirea hirotoniilor, poate conferi şi personal
aceste hirotoniri, dacă are caracter episcopal.”
Episcopul autentic este cel desemnat de canonul 1016. Scrisorile dimisoriale sunt
acelea pe care episcopul autentic le trimite unui alt episcop pentru a hirotoni pe unul din
candidaţi. Disciplina reunind scrisori dimisoriale figurează la canonul 1018 pentru clerul
secular (laic) şi la canonul 1019 pentru ceilalţi clerici. Regulile canoanelor 1020 şi 1023 sunt
comune. A hirotoni un candidat străin fără scrisorile dimisoriale este un delict pedepsit de
canonul 1383.
Canonul 1016: „În ce priveşte hirotonia diaconală a acelora care intenţionează să se
înscrie în rândul clerului secular, episcopul propriu este episcopul diecezei în care cel care
trebuie promovat îşi are domiciliul, sau a diecezei în slujba căreia el a decis să se dedice; în
ce priveşte hirotonirea presbiterială a clericilor seculari, este episcopul diecezei în care
candidatul s-a încardinat prin diaconat.”
Canonul 1017 „Un episcop nu poate să confere hirotonirile în afară cadrului
jurisdicţiei sale decât numai cu permisiunea episcopului diecezan”.
Acest canon este coerent cu afirmaţia Lumen Gentium 23b: „Episcopii fiecare pentru
partea sa, aşezaţi în fruntea fiecărei Biserici particulare îşi exercită autoritatea pastorală
asupra părţii din poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată şi nu asupra altei Biserici.”
Dar se poate ajunge ca un episcop să nu poată acţiona în dieceza sa şi atunci trebuie chemat
un episcop dintr-o lată dieceză.
Canonul 1018-1 „Pot să dea dimisoriale pentru secular:
Episcopul propriu, de care vorbeşte 1016
Administratorul apostolic şi, cu consimţământul colegiului consultanţilor,
administratorul diecezan provicarul şi proprefectul apostolic, cu consimţământul consiliului
de care vorbeşte can. 495-2
-2 Administratorul diecezan, provicarul şi proprefectul apostolic să nu acorde
dimisoriale celor cărora li s-a refuzat accesul la hirotonie de către episcopul diecezan, vicarul
apostolic şi prefectul apostolic”.
Canonul 1019:-1 „Îi aparţine de drept Superiorului major al unui institut călugăresc
clerical de drept pontifical sau a unei societăţi clericale de viaţă apostolică de drept pontifical
să acorde dimisoriale pentru diaconat şi presbiterat supuşilor proprii care, conform
constituţiilor, sunt înscrişi perpetuu sau definitiv în institut sau în societate.
Pagina 64 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
-2 Hirotonia tuturor celorlalţi seminarişti ai cărui institut sau ai cărei societăţi este
reglementată de normele pentru clericii seculari, revocându-se orice indult acordat
superiorilor.”
Canonul 1020 ”Să nu se dea dimisoriale decât dacă în prealabil există toate mărturiile
şi documentele impuse de drept prin canonul 1050 ş 1051.
Importanţa ministeriului sacerdotal în Biserică împiedică trecerea cu uşurinţă la
momentul de prezentare al candidaţilor la hirotonie, de unde exigenţa acestui canon.
Canonul 1021 „Dimisorialele pot fi trimise oricărui episcop care este în comuniune cu
Scaunul Apostolic , cu excepţia numai a episcopului ce aparţine unui rit diferit de cel al
candidatului, care nu are indult apostolic”.
Canonul 1022 „După ce a primit dimisorialele legitime, episcopul consacrat să nu
procedeze la hirotonire decât dacă rezultă clar că dimisorialele sunt autentice”.
Acest canon impune episcopului care hirotoneşte verificarea autenticităţii scrisorilor
dimisoriale mai ales că circumstanţele arată că există un risc major de falsificare din cauza
contextului socio-religios, a izolării.
Canonul 1023 „Dimisorialele pot fi limitate sau revocate de către acela care le-a dat
sau de către succesorul lui, dar odată acordate nu încetează prin încetarea dreptului aceluia
care le-a dat.”
Primitorii sacramentului
a) Candidaţii la hirotonie
Canonul 1024 „Numai un bărbat botezat primeşte în mod valid hirotonia”. Fără botez,
poarta de intrare de neînlocuit a Bisericii, nu este posibil de a încredinţa cuiva funcţii şi slujiri
bisericeşti. Referitor la condiţia de a fi de gen masculin, a se vedea declaraţia Inter
insignioris, din 15 noiembrie 1976. Această declaraţie arată sentimentul Bisericii asupra
admiterii femeilor la slujirea sacerdotală şi mărturiseşte că „prin fidelitate faţă de exemplul
Domnului, ea nu poate fi autorizată să admită femeile la hirotonia sacerdotală”.
Canonul 1025-1 „Pentru a conferi în mod licit hirotonirea presbiterială sau diaconală,
este necesar ca respectivul candidat, după ce a terminat perioada de probă, după normele
dreptului, să fie înzestrat, după aprecierea episcopului propriu cu calităţile trebuincioase, să
fie liber de orice iregularitate şi de orice impediment şi să fi împlinit condiţiile împlinite de
canoanele 1033-1039; în afară de aceasta, să existe documentele despre care vorbeşte canonul
1050 şi să fi fost făcută investigaţia de care vorbeşte canonul 1051.
Pagina 65 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
-2 În plus, este necesar ca după aprecierea superiorului, candidatul să fie considerat
util în slujba bisericii.
-3 Episcopul care hirotoneşte un supus al său, distinct slujirii unei alte dieceze, trebuie
să fie sigur că acesta va fi atribuit acestei dieceze.”
Acest canon rezumă în primul punct condiţiile impuse pentru o hirotonie licită,
condiţii care vor fi dezvoltate în canoanele următoare. În al doilea punct este subliniată
dimensiunea eclesială a persoanei hirotonite. Persoana nu trebuie să fie hirotonită în vederea
propriei satisfacţii, ci în vederea slujirii comunităţii. Iată de ce nu ar trebui hirotonit unul care
după judecata episcopului nu ar fi util pentru slujba Bisericii. Trebuie avut în vedere nu doar
Biserica particulară, ci întreaga Biserică (vezi can. 271), dar în principiu trebuie considerat ca
util oricine îndeplineşte condiţiile impuse şi este dispus să accepte şi să duca la îndeplinire
sarcina pe care i-o încredinţează hirotonia (cf. can. 274-2). Dispoziţia punctului trei tinde să
evite că poate fi sfinţit un cleric acefal, împotriva prescripţiilor imperative ale canonului 265.
b) Condiţii necesare din partea candidaţilor la hirotonie
Canonul 1026 „Ca cineva să fie hirotonit, trebuie să se bucure de libertatea necesară;
este absolut interzis a constrânge pe cineva, indiferent în ce mod sau din ce motiv să
primească hirotonia, sau a îndepărta de la primirea ei pe cineva care este apt din punct de
vedere canonic.”
Slujirea care este asumată prin hirotonire şi obligaţiile care îi revin justifică pe deplin
această dispoziţie. Dacă cineva accede la hirotonire din cauza unei temeri grave, hirotonirea
este validă (cf. can. 135-2), dar ar putea obţine să renunţe la statul; clerical (cf. can. 290-3),
cu consecinţele indicate de canonul 292. Tocmai pentru a preveni aceste situaţii, s-au luat în
vedere toate dispoziţiile candidaţilor la sacerdoţiu şi aceia care este specificată pe larg în
canonul 1036.
Canonul 1027 „Aspiranţii la diaconat şi presbiterat să fie instruiţi printr-o pregătire
făcută cu grijă, conform normelor dreptului.”
Canonul 1028 „Episcopul diecezan sau superior competent să aibă grijă la respectivii
candidaţi, înainte de fi promovaţi la hirotonire, să fie instruiţi cum se cuvine la acea
hirotonire şi la obligaţiile ce decurg din ea.”
Canonul 1029 „Să fie promovaţi la hirotoniri numai aceia care după judecata prudentă
a episcopului sau a superiorului competent, analizându-se toate cu grijă, cu credinţă intactă,
sunt însufleţiţi de intenţie dreaptă, posedă ştiinţa necesară, se bucură de reputaţie bună, sunt
Pagina 66 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
înzestraţi cu moravuri curate, cu virtuţi deosebite şi cu celelalte calităţi fizice şi psihice
adecvate hirotoniei pe care o primesc.”
Acest canon enunţă ceea ce se poate chema „semnele vocaţiei divine”, care permit
superiorului competent să aprecieze o autentică vocaţie a lui Dumnezeu.. Acest discernământ
presupune o vocaţie personală a celui interesat (cf. can. 259 2).
Canonul 1030 „Nu numai dintr-un motiv canonic, chiar ocult, episcopul propice şi
superiorul major competent pot interzice diaconilor supuşi lor, distincţi la presbiterat, să
primească această sfinţire, rămânând posibilitatea de recurs, conform dreptului.”
Cauza canonică este o iregularitate, un impediment, o cenzură.
Canonul 1031-1„Preoţia să nu se ofere decât acelora care au împlinit vârsta de 25 de
ani şi dispun de o maturitate suficientă, observându-se în plus interstiţiul de cel puţin şase
luni între diaconat şi presbiterat; cei care sunt distincţi la presbiterat să fie admişi la diaconat
numai după ce au împlinit vârsta de 23 de ani.
-2 Candidatul la diaconat permanent care nu este căsătorit, să nu fie admis la diaconat
decât după ce a împlinit cel puţin 25 de ani; cel căsătorit, decât cel care a împlinit cel puţin
vârsta de 30 de ani şi cu consimţământul soţiei.
-3 Conferinţele episcopilor pot să stabilească o normă conform căreia vârsta necesară
pentru presbiteratul şi diaconatul permanent să fie mai mare.
-4 Dispensa de la vârsta impusă de articolele 1 şi 2 pentru mai mult de un an de zile
este rezervată Scaunului Apostolic”.
Vârsta prevăzută de dreptul comun pentru fiecare treaptă sacramentală poate fi mărită
de conferinţa episcopilor pentru teritoriile lor. Vârsta cea mai avansată cerută candidatului
căsătorit la diaconatul permanent ş explică prin decizia de a-i promova doar pe cei care după
mulţi ani de căsătorie au demonstrat că-şi conduc bine casa, că au soţie şi copii care trăiesc
într-adevăr o viaţă creştină şi se bucură de o reputaţie ireproşabilă (cf. I Tim. 1,10-12).
Canonul 1032-1 „Aspiranţii la presbiterat pot fi promovaţi al diaconat numai după
numai după promovarea anului V de studii filosofico-teologice.
-2 După terminarea întregului ciclu de studii, înainte de a fi promovat la presbiterat,
diaconul să participe la grija pastorală, exercitând solicitarea diaconală pentru un timp
adecvat, ce trebuie stabilit de episcop sau de superiorul major.
-3 Aspirantul la diaconatul permanent să nu fie promovat la această hirotonire decât
după terminarea timpului de instruire.”
Acest canon corespunde exigenţei ştiinţei cuvenite din partea candidaţilor. Aceste
cunoştinţe trebuie asociate cu o anumită experienţă pastorală a căror conţinut şi durată sunt
Pagina 67 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
determinate de superiorul competent. Referitor la formarea candidatului la diaconatul
permanent a se vedea canonul 236.
c) Condiţiile necesare pentru hirotonire
Canonul 1033 „Este promovat în mod licit la hirotonire numai cine a primit
sacramentul Mirului.”
Canonul 1034-1 „Un aspirant la diaconat sau presbiterat să nu fie hirotonit dacă mai
întâi nu a obţinut prin ritul liturgic al admiterii de la autoritatea de care este vorba în
canoanele 1016 şi 1019 înscrierea în rândul candidaţilor, în urma unei cereri personale , scrise
şi semnate cu mâna proprie şi aprobată în scris de aceeaşi autoritate.
-2 Nu este ţinut la obţinerea acestei admiteri acela care prin voturi a fost primit în
rândul unui institut călugăresc clerical.”
Canonul 1035-1 Înainte ca cineva să fie promovat fie la diaconatul permanent, fie la
cel tranzitoriu, este necesar să fie primit şi să fi exercitat o perioadă adecvată de timp
ministeriile de lector şi de acolit.
-2 Între conferirea acolitatului şi a diaconatului să exista un interstiţiu de cel puţin
şase luni.”
Cu toate că sunt slujiri laice (cf. can. 230-1), acolitatul şi citeţul figurează ca una
dintre condiţiile prealabile ale hirotoniei. Ele permit candidatului să acceadă în mod gradual
şi responsabil la hirotonia diaconală şi îi dau superiorului o indicaţie suplimentară pentru a-l
susţine pentru hirotonire şi comunităţii creştine ocazia de a-i cunoaşte mai bine pe viitorii
slujitori şi chiar să depună mărturie în favoarea lor.
Canonul 1036 „Candidatul, ca să poată fi promovat la hirotonia diaconală sau
presbiterală, să prezinte episcopului propriu sau superiorului major competent o declaraţie
scrisă şi semnată cu mâna proprie, prin care să depună mărturie că va primi de bunăvoie şi în
mod liber hirotonia şi că se va dedica pentru totdeauna slujirii eclesiastice, cerând totodată să
fie admis să primească hirotonirea.
Canonul 1037 „Acela care trebuie promovat la diaconatul permanent şi nu este
căsătorit şi acela care trebuie promovat la presbiterat să nu fie admişi la hirotonirea diaconală
decât dacă şi-au asumat, în mod public, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, obligaţia
celibatului sau dacă au depus voturile într-un institut călugăresc.”
Canonul 1038 „Diaconul care refuză să fie promovat la presbiterat nu poate fi oprit de
la exercitarea hirotonirii primite afară de cazul când este reţinut de un impediment canonic
Pagina 68 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sau de un alt motiv grav, care trebuie evaluate de episcopul diecezan sau de superiorul major
competent.”
Canonul 1039 ”Toţi aceia care trebuie promovaţi la o hirotonire să facă cel puţin cinci
zile de exerciţii spirituale, în modul şi locul stabilite de Ordinariu; înainte de a proceda la
hirotonire, episcopul să fie înştiinţat că respectivii candidaţi au făcut în mod reglementar
aceste exerciţii”
Exerciţiile spirituale constituie un element important întrucât candidatul îşi verifică
dispoziţiile şi se pregăteşte pentru o lucrare atât de transcendentă. Dacă hirotonirea este
amânată pentru un motiv oarecare după ce aceste exerciţii au fost făcute, canonul nu
precizează dacă ele trebuie sau nu repetate. Dar este posibil să se aplice ceea ce Codul din
1917prin canonul 1001-2 spune: trebuie repetate dacă hirotonia este amânată mai mult de
şase luni; în alt caz, ordinariul va hotărî dacă trebuie repetate sau nu.
d) Neregularităţi sau impedimente
Canonul 1040 „Sunt opriţi de la primirea hirotoniei aceia care au un impediment
perpetuu numit şi iregularitate, sau un impediment simplu; nu există alte impedimente, decât
cele care sunt menţionate în canoanele ce urmează”.
Iregularităţile şi impedimentele nu au caracter de pedeapsă şi nu pedepsesc o vină (cu
toate că uneori se presupune că a fost săvârşită o greşeală). Ele au fost instituite luându-se în
considerare respectul datorat slujitorilor sfinţiţi. Ele afectează legalitatea dar nu şi validitatea
hirotoniei; enumerarea pe care o face Codul este imperativă şi limitativă.
Canonul 1041 „Este iregular, deci nu poate primi hirotonirile:
cine suferă o formă de demenţă sau o boală psihică datorită căreia, după ce au fosto
consultaţi specialiştii, este judecat incapabil să judece în mod corect ministeriul;
cine a comis delictul de apostazie, erezie sau schismă;
cine a atentat, chiar numai ş civil, căsătoria, fiind el însuşi împiedicat să o încheie, fie
datorită legământului matrimonial datorită unei hirotoniri, fie datorită votului pentru castitate
sau pentru că a atentat căsătoria cu o femeie căsătorită valid sau cu una legată de acelaşi vot;
cine a săvârşit omor voluntar sau a procurat avort urmat de efect sau toţi aceia care au
cooperat pozitiv;
cine s-a mutilat pe sine însuşi sau a mutilat pe altcineva, în mod grav şi culpabil sau
cine a încercat să se sinucidă;
cine a îndeplinit un act sacerdotal rezervat episcopului sau preotului, fie că el nu avea
aceste hirotoniri, fie că îi era interzisă exercitarea lor datorită unei pedepse canonice,
declarate sau impuse.”
Pagina 69 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Una din iregularităţile menţionate presupune nu doar vina apostaziei sau a schismei,
ci ş delictul care nu este comis dacă persoana nu face dovada unei declaraţii sau unei
manifestări în acest sens (cf. can. 1330). A se vedea de asemenea canoanele 194-1,2 şi 1364-
1. Cea de-a treia iregularitate este legitimată de necesitatea de a apăra atât celibatul eclesial şi
votul public al castităţii, cât şi sfinţenia căsătoriei creştine. Cea de-a patra iregularitate este o
manifestare necesară şi suplimentară a apărării necondiţionate a vieţii din partea Bisericii.
Omuciderea trebuie să fie voluntară; dacă este accidentală sau este comisă prin inadvertenţă
(din cauza omisiunii grijii cuvenite) sau dacă este comisă în stare de legitimă apărare, nu se
consideră iregularitate. Avortul trebuie să fie urmat de efect. Se expun astfel iregularităţii cei
care cooperează în mod pozitiv, mai ales dacă sunt cooperatori necesari.
Cea de-a cincea iregularitate presupune o acţiune gravă, păcătoasă. Mutilarea trebuie
să se facă asupra unui membru care are o funcţie proprie şi distinctă: ochiul, mâna, piciorul
etc. Dacă tentativa de suicid nu a fost în mod grav imputabilă, de exemplu în caz de boală,
iregularitatea nu a fost expusă.
Ceea ce se numeşte abuz de funcţie (cea de-a şasea iregularitate iregularitate)
presupune că actul realizat aparţine puterii de ordin, proprie episcopilor şi preoţilor şi că cel
care îl dă sau este privat de această putere şi nu o poate exercita din cauza unei pedepse
canonice declarată sau impusă. A se vedea canonul 1378-2,3 şi 1384.
Canonul 1042 „Este împiedicat în mod simplu să primească hirotonirile:
bărbatul care este căsătorit, dacă nu este destinat în mod legitim diaconatului
permanent;
cine exercită un oficiu sau un serviciu administrativ interzise clericilor, conform
canoanelor 285-286, care comportă dări de seamă, până când, părăsind oficiul şi serviciul
administrativ şi făcând dare de seamă devine liber;
neofitul, dacă nu a fost probat suficient.”
Aceste impedimente încetează fără să fie nevoie de dispensă când încetează cauza
care le-a propus.
Canonul 1043 „Credincioşii au obligaţia de a dezvălui înainte de hirotonie,
ordinariului sau parohului impedimentele la hirotonirile sacre dacă le cunosc”.
Canonul 1044-1 „Este iregular pentru a exercita hirotonirile primite:
cine a primit în mod ilegitim hirotonirile în timp ce era împiedicat de o iregularitate să
le primească;
cine a comis delictul despre care vorbeşte canonul 1042-2, dacă delictul este public;
cine a comis unul din delictele prevăzute de canonul 1041-3,4,5,6;
Pagina 70 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
-2 Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor:
cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce avea un impediment ce îl oprea
să le primească;
cine este afectat de dementă sau de o altă boală psihică, despre care vorbeşte
canopnul1041-1, până când ordinariul, consultând un specialist îi va permite exercitarea
hirotoniei.”
Prima iregularitate cuprinde exerciţiul licit al ordinului deja primit. Prescripţia de la
punctul 1 stabileşte că iregularitatea se prelungeşte după primirea hirotoniei.
Iregularitatea de la punctul doi cere ca delictul apostaziei, erezie sau schismei să fie
publice. Dacă delictul este deja divulgat sau este produs, să se prezinte în circumstanţe astfel
încât poate fi judecat cu prudenţă, el va trebui să fie uşor divulgat. Asupra iregularităţii de la
punctul trei, a se vedea canonul 1041.
Canonul 1045 „Necunoaşterea iregularităţilor şi a impedimentelor nu scuteşte de ele”.
Este vorba după cum am văzut la canonul 1040 nu de o sancţiune, ci de o lege insuficientă,
conform canonului 10.
Canonul 1046 ‚Iregularităţile î impedimentele se multiplică din diferitele lor cauze, nu
însă din repetarea aceleiaşi cauze, cu excepţia iregularităţii provenite din omorul voluntar sau
din avortul procurat urmat de efect.”
Canonul 1047-1 „Dispensa de toate iregularităţile este rezervată exclusiv scaunului
apostolic, dacă faptul pe care ele se bazează a fost deferit forului judecătoresc.
-2 Este rezervat aceluiaşi scaun şi dispensa din următoarele iregularităţi şi
impedimente de a primi hirotonirile:
de iregularităţile provenite din delicte publice, despre care este vorba în canonul
1041-2,3;
de iregularitatea provenită dintr-un delict, fie public sau ocult, despre care vorbeşte
canonul 1041-4;
de impedimentele despre care vorbeşte canonul 1042-1;
-3 Tot Scaunului Apostolic îi este rezervată dispensa de iregularităţile pentru
exercitarea hirotoniei primite, prevăzute în canonul 1041-3, numai în cazurile publice şi în
cazul punctului 4 al aceluiaşi canon, chiar şi în cazurile oculte.
-4 Ordinariul poate să dispenseze de iregularităţile şi impedimentele care nu sunt
rezervate sfântului Scaun.”
Canonul 1048 „În cazurile oculte nai urgente, dacă nu se poate recurge la ordinariu ori
pentru iregularităţile despre care vorbeşte canonul 1041-3,4 la penitenţiarie şi există pericolul
Pagina 71 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
iminent al unei daune grave şi defăimări, cine este împiedicat de o iregularitate de a exercitat
hirotonirea, poate să o exercite, rămânând valabilă obligaţia de a recurge cât mai curând la
ordinariu sau la penitenţiarie, fără ase menţiona numele şi prin intermediul unui confesor.”
Codul utilizează în acest caz sistemul dispensei automate, dar rămâne obligaţia
subzistentă de a recurge de îndată ce este posibil ceea ce poate fi interpretat în conformitate
cu Codul din 1917, canonul 2254-1, în răgazul unei lumi; este vorba de o dispensă temporală,
care durează din timpul care s-a făcut şi până la luarea unor măsuri.
Canonul 1048-1 „În cererile pentru obţinerea dispensei de iregularităţi şi
impedimente, trebuie să fie indicate toate iregularităţile şi impedimentele; totuşi, dispensa
generală valorează şi pentru cele omise cu bună credinţă, cu excepţia iregularităţilor despre
care vorbeşte canonul 1041-4, sau a acelora deferite forului judecătoresc, însă nu pentru cele
trecute cu rea credinţă sub tăcere.
-2 Dacă este vorba de iregularitatea ce derivă din omorul voluntar sau din avortul
procurat, pentru validitatea dispensei trebuie să se indice exact şi numărul delictelor.
-3 Dispensa generală de iregularităţile şi impedimentele de a primi hirotonirile
valorează pentru toate hirotonirile.”
Celebrarea sacramentului
Documentele necesare şi investigaţia
Canonul 1050 „ca cineva să poată fi promovat la hirotonire, sunt necesare următoarele
documente:
certificatul de studii făcut în mod regulamentar, conform canonului 1032;
în cazul candidaţilor la presbiterat, certificatul de primire a diaconatului;
în cazul candidaţilor la diaconat, certificatul de primire a botezului şi a mirului şi de
primire a ministeriilor decare vorbeşte canonul 1035; de asemenea, o dovadă privind
efectuarea declaraţiei despre care vorbeşte canonul 1036, iar în cazul când candidatul ce
trebuie promovat la diaconatul permanent este căsătorit, certificatul de căsătorie şi o dovadă
privind consimţămâtul liber al soţiei.”
Canonul 1051 „În ce priveşte investigaţia asupra calităţilor necesare ale candidatului
la hirotonire, trebuie observate următoarele prescripţii:
rectorul seminarului sau al casei de formaţie să ateste că respectivul o candidat posedă
calităţile necesare pentru a prii hirotonirea, adică doctrină dreaptă, evlavie autentică,
moravuri bune, capacităţi de a exercita ministeriul; de asemenea, în urma unei investigaţii
corecte, să ateste cu privire la sănătatea fizică şi psihică a candidatului.
Pagina 72 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Pentru ca investigaţia să fie făcută cum trebuie, episcopul diecezan şi superiorul major
pot recurge şi la alte mijloace pe care le consideră utile, în funcţie de circumstanţele de timp
şi de loc, cum sunt scrisorile testimoniale, vestirile sau alte informaţii.”
Canonul 1052-1 „ Ca episcopul care conferă hirotonirea în toată virtutea dreptului
propriu să o poată începe, trebuie să fie sigur că au fost prezentate documentele prevăzute de
canonul 1050 şi că după ce s-a făcut investigaţia conform normelor dreptului, aptitudine a
candidatului este dovedită cu argumente pozitive.
-2 Ca episcopul să procedeze la hirotonirea unui candidat care este supusul unui alt
superior, este suficient ca dimisorialele să menţioneze că au fost prezentate documentele de
mai sus, că investigaţia a fost făcută conform dreptului şi că aptitudine candidatului este
evidentă; dacă cel care trebuie promovat este membru al unui institut călugăresc sau al unei
societăţi de viaţă catolică, dimisorialele trebuie să ateste că el a fost cooptat definitiv în
institut sau în societate şi că depinde de superiorul care a dat dimisorialele.
-3 Dacă în ciuda tuturor acestora episcopul datorită unor motive precise, se îndoieşte
cu privire la aptitudinea candidatului de a primi hirotonirile, să nu-l promoveze.”
Timpul, locul şi elementele celebrării sacramentului
După ce în prealabil s-a constatat că au fost îndeplinite toate condiţiile cerute de
normele Codului de Drept Canonic, s-a făcut investigaţia şi documentaţia necesară,
celebrantul sacramentului preoţiei, episcopul consacrat poate acorda candidaţilor hirotonirea.
Celebrarea hirotonirii unui episcop, a preoţilor sau a diaconilor, dată fiind importanţa
ei pentru viaţa Bisericii particulare, necesită participarea unui număr cât mai mare de
credincioşi.98 Ea va avea loc de preferinţă duminica99 sau într-o sărbătoare de poruncă, dar din
motive pastorale, poate fi celebrat şi în alte zile, inclusiv zilele de lucru. Totuşi este de dorit
să se celebreze într-o zi importantă din viaţa Bisericii şi într-o catedrală100 pentru a avea
solemnitatea cuvenită împrejurării. Cele trei hirotoniri urmează aceeaşi desfăşurare. Locul lor
este în cadrul Sf. Liturghii.101
Elementele fundamentale ale sacramentului preoţiei sunt impunerea mâinilor şi
rugăciunea care o însoţeşte. Acestea sunt semnele externe ale consacrării prin care, împreună
cu darul Sfântului Duh, în vederea ministeriului sacerdotal, este imprimat caracterul
sacramental.
98 Can. 1011-299 Can. 1010100 Can. 1011-1101 Catehismul Bisericii Catolice… p. 342
Pagina 73 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În rugăciunea de consacrare este exprimat harul special al Sfântului Duh dăruit
fiecărui grad al acestui sacrament:
pentru episcopat: puterea Duhului Sfânt pentru a conduce turma sfântă şi a îndeplini
în mod corect misiunea preoţiei maxime, pentru a ierta păcatele, pentru a dispune ministerele
Bisericii, pentru a dezlega tot ce a fost legat;
pentru presbiterat: duhul de sfinţenie pentru a conduce pe toţi la o comportare de viată
integră, pentru a face ca să ajungă Evanghelia pretutindeni, pentru ca toate naţiunile să
formeze poporul sfânt al lui Dumnezeu;
pentru diaconat: revărsarea Duhului Sfânt care să-i fortifice pe diaconi cu cele şapte
daruri ale harului, pentru a putea îndeplini cu fidelitate oprea ministeriului lor; să fie sinceri
în caritate, plini de grijă faţă de cei slabi şi săraci, drepţi şi curaţi la inimă, vigilenţi şi
credincioşi în spirit; viaţa lor să fie un apel constant la Evanghelie, să fie puternici şi
perseverenţi în credinţă.102
Ca în toate sacramentele, celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Foarte variate în
diferitele tradiţii liturgice, ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale harului
sacramental. Astfel, riturile de început, în ritul latin, prezentarea şi alegerea candidatului la
hirotonie, omilia episcopului, întrebările puse candidatului, litanie sfinţilor, atestă că alegerea
candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al
consacrării, după care mai mulate rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic
misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot, ungerea cu sfânta crismă, semn a
ungerii speciale a Duhului Sfânt, care face rodnică slujirea lor; punerea în mâinile episcopului
a evangheliarului, a inelului, a mitrei şi a crucii, ca un semn al misiunii lui apostolice de
vestire a cuvântului lui Dumnezeu, al fidelităţii lui fată de Biserică, mireasa lui Hristos, al
misiunii lui de păstor al turmei Domnului; punerea în mâinile preotului a patenei şi a
potirului, „ofranda poporului sfânt”, pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu;
punerea în mâinile diaconului a evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti
Evanghelia lui Hristos.
Efectele sacramentulu preoţiei103
Caracterul indelebil
Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Hristos, printr-un har
special al Duhului Sfânt, ca să slujească drept instrument al lui Hristos pentru Biserica Lui.
102 Ibidem, p. 154-155103 Idem, p. 344-345
Pagina 74 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Prin hirotonie el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Hristos, Cap al Bisericii, în
tripla lui funcţie de preot, profet şi rege.
Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului, această participare al funcţia lui Hristos este
acordată odată pentru totdeauna. Sacramentul preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de
neşters şi nu poate fi repetat, nici conferit temporar.
Un subiect hirotonit în mod valid, poate fi, desigur, dispensat de obligaţiile şi funcţiile
legale din motive întemeiate, ori i se poate interzice exercitarea lor, însă nu mai poate deveni
laic în sens strict, deoarece caracterul exprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna.
Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie.
După ce Hristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte hirotonia prin slujitorul
hirotonit, nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Hristos să acţioneze. Sfântul Augustin o
spune cu tărie: „Dacă e trufaş slujitorul altarului, va fi pus laolaltă cu diavolul. Dar pentru
aceasta nu e profanat darul lui Hristos care continuă să curgă prin el la fel de curat şi prin el
ajunge limpede în pământ dându-i rodnicie. Puterea spirituală a sacramentului este, într-
adevăr, asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi nici dacă trece
prin fiinţe întinate, ea nu se întinează.”
Harul Sfântului Duh
După cum am arătat la punctul b, un alt efect al sacramentului preoţiei este harul
Sfântului Duh, care se dă primitorilor la hirotonie, în chip deosebit fiecărei trepte sacerdotale.
Înregistrarea şi certificatul efectuării hirotoniei
Canonul 1053-1 „După ce s-a săvârşit o hirotonire, numele fiecărui hirotonit şi a
episcopului care a oferit hirotonirea, locul şi ziua hirotonirii să fie înscrise într-o condică
specială, ce trebuie păstrată cu atenţie în curia locului unde a fost efectuată hirotonirea, şi să
se păstreze cu grijă şi documentele fiecărei hirotoniri.
-2 Episcopul care conferă hirotonirea să dea fiecărui hirotonit un certificat autentic de
hirotonire; dacă cineva a fost hirotonit de un episcop străin pe bază de dimisoriale, să prezinte
certificatul Ordinariului propriu pentru adnotarea hirotoniei în condica specială ce trebuie
păstrată în arhivă”.
Canonul 1054 „Ordinariul locului, dacă este vorba de supuşi ai săi, să înştiinţeze
despre fiecare hirotonire efectuată de parohul locului Botezului, care să adnoteze în condica
botezaţilor, conform canonului 535-2”
Pagina 75 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Pierderea stării clericale
În ceea ce priveşte acest aspect al sacerdoţiului romano catolic trebuie de la început
făcută distincţia între declararea nulităţii preoţiei şi pierderea statutului clerical. Nulitatea
preoţiei are loc pentru:
cauze ce se referă la subiect: lipsa libertăţii adecvate; impedimente;
cauze ce se referă la rit: lipsa impunerii mâinilor, lipsa rugăciunii consacrării.
În acest caz nu se poate vorbi de pierderea statutului clerical. Competenţa acestei
probleme aparţine Congregaţiei pentru Sacramente şi Cult Divin.
Canonul 291 precizează că în afara cazurilor de nulitate, pierderea statutului clerical
nu implică dispensă de obligaţia celibatului.
Statutul clerical se pierde:
prin intermediul pedepsei de demitere, prevăzută de drept prin canoanele 1367, 1370-
1, 1395-1,2.
Prin hotărârea Sfântului Scaun.
Canonul 293 „Odată pierdut statutul clerical, credinciosul devine laic? Poate este mai
bine să spunem că este considerat după criteriul unui laic, în spatele acestei probleme
existând mai multe probleme de ordin teologic. Deci odată primită în mod valid hirotonirea
nu devine nulă niciodată; totuşi clericii pot pierde starea clericală:
printr-o sentinţă judecătorească sau printr-un decret administrativ prin care este
declarată invaliditatea hirotonirii;
prin pedeapsa demiterii aplicată în mod legal;
prin rescript de la Scaunul Apostolic; dar acest rescript este acordat de Scaunul
Apostolic numai diaconilor numai pentru motive grave iar preoţilor pentru motive foarte
grave.104
Atunci când cineva pierde starea clericală, fie în urma unei sancţiuni, fie printr-un
rescript apostolic, nu este dispensat de legea celibatului; aceasta o acordă numai Suveranul
Pontif.105
Pierzând starea clericală, clericul pierde toate drepturile specifice clericilor şi este
eliberat de toate obligaţiile, cu excepţia celibatului; nu toate exercita o funcţie izvorâtă din
puterea de hirotonire; pierde orice oficiu bisericesc şi orice delegaţie. Cel care a pierdut starea
104 Can.290105 Can. 291
Pagina 76 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
clericală nu o mai poate redobândi decât numai printr-un rescript apostolic106, iar în caz de
pericol de moarte poate dezlega în mod valid şi licit până şi de cenzuri.107
Obligaţiile şi drepturile clericilor108
Obligaţii:
Sfinţenia. Clericii au obligaţia specială de a tinde la sfinţenie , deoarece sunt
consacraţi lui Dumnezeu cu un titlu nou prin primirea sacramentului preoţiei. (can. 276)
Ascultarea. Clericii au obligaţia specială de a arăta respect şi ascultare Suveranului
Pontif şi Ordinariului propriu. (can. 273)
Fraternitatea şi colaborarea. Deoarece contribuie cu toţii la o unică lucrare, adică la
zidirea Trupului lui Hristos, clericii trebuie să fie uniţi între ei prin legătura frăţietăţii şi a
rugăciunii. (can.275)
Celibatul. Clericii sunt obligaţi să păstreze continenţa perfectă pentru Împărăţia
cerurilor, şi de aceea sunt ţinuţi în celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu şi prin
care slujitorii sacri se pot dedica mult mai uşor slujirii lui Hristos. (can. 277)
Datoriile eclesiastice. Dacă nu sunt scutiţi datorită unui impediment legitim, clericii
au obligaţia de a accepta şi a îndeplini cu fidelitate funcţia ce le-a fost încredinţată de
ordinariul lor. (can. 274)
Rezidenţa. Clericii sunt datori să-şi continue studiile şi după hirotonire, să participe la
cursurile pastorale, consfătuiri teologice sau conferinţe, care le oferă ocazia să dobândească o
cunoaştere mai temeinică a ştiinţelor sacre şi a metodelor pastorale (can. 279).
Ţinuta decentă. Clericii trebuie să poarte o haină eclesiastică decentă, după normele
emise de Conferinţa Episcopilor şi cutumele legitime ale locurilor.
Drepturile:
Asocierea. Clericii seculari au drept a se asocia cu alţii pentru a urmări finalităţi care
sunt conforma cu starea clericală. (can. 278)
Remunerarea. Deoarece se dedică ministeriului eclesiastic, clericii merită o
remuneraţie conformă condiţiei lor, ţinându-se seama atât de natura oficiului, cât şi de
circumstanţele locurilor şi timpurilor, cu care să poată face faţă necesităţilor personale. De
asemenea au dreptul la asistenţă socială în caz de boală, invaliditate sau bătrâneţe, iar diaconii
106 Can. 293107 Can. 976108 Codul de drept Canonic … , p. 63-67
Pagina 77 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
căsătoriţi care se dedică exclusiv ministeriului eclesiastic, au drept la o remuneraţie cu care să
poată face faţă întreţinerii personale şi a familiei lor. (can. 281)
Concedii. Clericii au dreptul să beneficieze anual de o perioadă necesară şi suficientă
de concediu, îndepărtându-se de dieceză pentru o perioadă însemnată de timp, numai cu
aprobarea Ordinariului locului. În general, perioada de concediu este de o lună. (can. 283-2)
Scutiri, dispense. Clericii au dreptul la scutirea de exercitarea funcţiilor şi oficiilor
publice incompatibile cu starea clericală, pe care le acordă lor legile, convenţiile sau
cutumele, afară de cazul când Ordinariul propriu a stabilit altfel. (can. 289-2)
C. Evaluarea eclesilogico-canonică a administrării Sfintei Taine a Hirotoniei, după
legislaţia canonică a celor două Biserici.
În primele două capitole, înainte de a arăta modul în care se administra Sfânta Taină a
Hirotoniei în primul mileniu şi respectiv potrivit actualului Cod de Drept canonic al Bisericii
romano catolice, am vorbit despre constituţia ierarhică a celor două Biserici. Am procedat
astfel tocmai în ideea de a arăta doctrina eclesiologico-canonică a celor două Biserici şi
contextul în care Biserica romano catolică, datorită unor influenţe sau interese mai mult sau
mai puţin justificate, a ajuns la unele practici canonice străine de practicile din primul mileniu
creştin, elaborată de Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte hirotonia. De aceea în acest capitol de
evaluare eclesiologico-canonică a administrării hirotoniei potrivit legislaţiei canonice a celor
două Biserici, vom prezenta în primul rând asemănările şi deosebirile privind constituţia
ierarhică a Bisericii, urmând ca apoi să arătăm similitudinile şi diferenţele cu privire la
administrarea hirotoniei. În final vom încerca să stabilim premisele dialogului
interconfesional în ceea ce priveşte hirotonia.
I. Evaluare eclesiologico-canonică a constituţiei ierarhice a celor două Biserici
Puncte comune
Concepţia despre constituţia ierarhică a Bisericii, despre preoţia bisericească ca taină
la catolici nu diferă de concepţia ortodoxă în ceea ce priveşte fundamentarea ei dogmatică.109
109 Ioan Mihălţan, „Preoţia mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească”, Ed. Episcopiei Oradiei, 1993, p. 153
Pagina 78 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Din punct de vedere eclesiologic şi canonic, cele trei trepte ierarhice există în ambele
Biserici, fiind recunoscute reciproc atât de Biserica ortodoxă, cât şi de cea catolică.
Biserica romano catolică prin Constituţia Lumen Gentium îşi exprimă punctul de
vedere în ceea ce priveşte autenticitatea ierarhiei ortodoxe, vorbind despre „Biserica şi
creştinii necatolici”: „Cu aceia care fiind botezaţi poartă numele de creştin, dar nu
mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului
lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere. Există într-adevăr, mulţi care
cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios
sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mântuitorul, sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Hristos, ba chiar recunosc şi
primesc şi alte sacramente în Bisericile şi comunităţile lor bisericeşti. Mulţi dintre ei se
bucură şi de episcopat, se celebrează şi Sf. Euharistie, au o evlavie deosebită faţă de fecioara
născătoare de Dumnezeu.”
Aceeaşi atitudine romano catolică de recunoaştere a validităţii preoţiei ortodoxe o
întâlnim şi în Constituţia Orientalum Ecclesiarum: „De al orientalii despărţiţi care, sub
impulsul Duhului Sfânt, vin la unitatea catolică, nu se va cere mai mult decât cere simpla
profesiune a credinţei catolice. Şi, deoarece al ei a fost păstrată preoţia validă, clericii
orientali care vin la unitatea catolică, au facultatea de a-şi exercita puterea conferită de
Ordinele permite după normele stabilite de Autoritatea competentă.”
„Orientalilor care se află în bună credinţă despărţiţi de Biserica catolică, dacă cer din
proprie iniţiativă şi se află în dispoziţia cuvenită, li se pot administra sacramentele Pocăinţei,
Euharistiei, Ungerii bolnavilor; mai mult, şi catolicilor le este îngăduit să ceară de la preoţii
necatolici în a căror Biserică există sacramente valide, ori de câte ori există vreo necesitate
sau vreun real folos spiritual, iar accesul la un preot catolic este fizic sau moral imposibil.”
În constituţia Unitatis Redintegratio, Biserica Apuseană se exprimă astfel: „Întrucât
aceste Biserici (Orientale), deşi despărţite de sacramente adevărate şi, mai ales în puterea
succesiunii apostolice, cu preoţia şi euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi, o
anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există
împrejurări favorabile şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti.”
Conchidem din aceste extrase că Biserica Catolică recunoaşte existenţa ierarhiei de
succesiune apostolică în Biserica Ortodoxă. Această atitudine este mutuală, aspect pe care
vom insista în finalul acestui capitol.
Puncte divergente
Pagina 79 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În ciuda acestor asemănări, după Conciliile I şi II Vatican s-au accentuat unele
deosebiri, mai ales prin promovarea infailibilităţii primatului papal. Aceasta a adus
divergenţe de păreri privind în general Biserica, chir şi între teologii catolici.
Aceste diferenţieri în catolicism, provin din concepţia despre Biserică, diferită de cea
ortodoxă. Dar această concepţie e criticată chiar de unii teologi catolici; astfel, Congar spune
în una din scrierile sale: „Până la reînnoirea bisericească, cu patruzeci de ani în urmă, care a
fost consacrată de Conciliu, noţiunea de Biserică, vulgarizată de manuale, era dominată de
ideea de societate ierarhică, nu de ideea de comunitate.”
În ceea ce priveşte noţiunea ortodoxă de Biserică, ca un răspuns la teza catolică, că
papalitatea ar fi singura instituţie care păstrează unitatea Bisericii, nu într-un centru ultim
văzut ci în Hristos. Dar Hristos nu lasă un singur Apostol ca centru al ei, ci o comunitate de
Apostoli şi de episcopi, pentru a avea conştiinţa că unitatea ultimă a Bisericii este Hristos.
Cea mai mare deosebire între concepţia ortodoxă şi cea romano catolică despre
Biserică, şi implicit a ierarhiei bisericeşti, e legată e legată de recunoaşterea sau respingerea
primatului papal.
Primatul papal. În timp ce în Biserica ortodoxă toţi episcopii sunt egali după puterea
lor de drept divin, fiecare episcop fiind centrul puterii spirituale într-o eparhie, iar întrunit în
sinod ecumenic constituie organul învăţătoresc al Bisericii, în catolicism s-a tins să se
accentueze şi să se concentreze în papă toată puterea lumească şi spirituală. Puterea lumească
a pierdut-o treptat în ultimele veacuri, sfârşitul ei fiind marcat de revoluţia lui Garibaldi.
În schimb, a concentrat puterea spirituală, conciliul de la Trident îi acorda puteri în
toată Biserica, cu dreptul de a-i întări pe episcopi. Mărturisirea tridentină îl numeşte pe papă
„urmaş al Apostolului Petru”, „corifeu al Apostolilor”, „reprezentantul lui Hristos”, iar
catehismul roman declară că faţă de Hristos, conducătorul Bisericii nevăzute, urmaşul lui
Petru conduce Biserica văzută.
Biserica Ortodoxă a respins aceste pretenţii ale papei, ca şi Biserica Protestantă. De
asemenea la Conciliul I Vatican a avut loc în rândul unor teologi şi ierarhi romano catolici un
protest împotriva aceste pretenţii papale, grupare protestatară ce s-a constituit în anul 1870 în
Biserica Vetero Catolică, cu sediul la Utrecht, organizată principii şi rânduieli canonice
vechi, în unităţi bisericeşti autonome naţionale, conduse prin sinoade de ierarhi şi prin organe
care să reprezinte întreaga obşte. 110
110 Diac. dr. Miron V. Mihuţ, „Aspectul canonic al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Veche Catolică”, în Ortodoxia, nr. 3/1976, p. 368
Pagina 80 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Interpretând textul de la Matei 16,18 , Biserica Ortodoxă arată că acest text nu se
referă la Petru ca persoană, ci la credinţa mărturisită de el în numele Apostolilor. Faptele
Apostolilor nu-l arată cu rol de supremaţie peste Apostoli: el a fost mustrat de Pavel în
Antiohia (Gal. 2,1, când s-a separat de creştinii dintre păgâni; Sinodul Apostolic din anul 50 a
fost prezidat de Iacob, ruda Domnului, nu de Petru. Nu se poate dovedi nici că a fost primul
episcop al Romei sau că a instituit şi alţi episcopi care ar avea dreptul să revendice aceeaşi
autoritate.111
Pentru ortodocşi, episcopul Romei rămâne Primus inter pares, şi nu de drept divin.
Aşa după cum precizase Sf. Ignatie de Antiohia (+107), Biserica Romei „prezidează în
dragoste şi nu în revendicări de jurisdicţie universală, de infailibilitate şi oficiu petrin.” În
consecinţă, numai restaurarea pentarhiei îl aduce pe papă din nou în fruntea listei primus inter
pares, din care acum este exclus în toată lumea răsăriteană.
Din nefericire, reinstaurarea pentarhiei nu se poate întrevedea în momentul de faţă.
Eclesiologii şi canoniştii romano catolici evită să amintească sistemul de conducere pentarhic
din biserica primelor veacuri, iar actuala legislaţie romano catolică prevede doar dreptul de
jurisdicţie universală a papei în baza aşa zisului „drept petrin”. Comentând noul Cod Canonic
al Bisericii Romano Catolice, cardinalul Johannes Willebrands afirma că în privinţa
primatului papal „Codul urmează doctrina Conciliului I Vatican, în perspectiva Conciliului II
Vatican.” Dar a spune că un singur episcop este succesorul lui Petru, de drept divin, şi că el
posedă putere ş autoritate asupra celorlalţi episcopi, înseamnă că episcopul respectiv este
ontologic diferit de toţi ceilalţi episcopi. Acest lucru este contrar vechii învăţături potrivit
căreia fiecare episcop posedă deplinătatea episcopatului, deplinătatea ambelor succesiuni,
apostolică şi petrină.112
Infailibilitatea papală. Şi mai arbitrară este dogma despre infailibilitatea papală,
întrucât Scriptura nu face nici o menţiune pe care să poată fi sprijinită, iar pe de alta arată
istoric greşeli ale unor papi, ca Liberiu, care a subscris o formulă de aderare la erezia
semiariană şi Honoriu care a aprobat erezia monotelită. Explicaţia teologilor romano catolici
că aceştia în greşelile lor s-au pronunţat ca persoane particulare, şi nu „ex cathedra”, adică
oficial, în calitate de învăţători ai lumii întregi, nu poate convinge pe nimeni.113 Catolicii
111 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Teologia Dogmatică” (curs), an IV, sem.II, p.1112 Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură, „Primatul papal în perspectiva dialogului romano catolic. Consideraţii eclesiologice”, în MB, nr. 5/1987, p. 27113Pr. prof. dr. Isidor Todoran, arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, „Teologia dogmatică. Manual pentru seminariile teologice”, ed IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 317
Pagina 81 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
vorbesc de infailibilitatea episcopatului fie adunat, fie dispensat, numai dacă are în fruntea lui
pa papa. Din faptul că episcopatul fără papă este infailibil se vede că sursa infailibilităţii este
papa, iar episcopatul o anexă necesară. În cazul unui diferend între papă ş episcopat,
dreptatea este de partea papei.
În răsărit, hotărârile unui sinod ecumenic nu au valoare dacă nu sunt însuşite ulterior
de către Biserică. Această aprobare descoperă dacă sinodul a fost ecumenic sau nu. În Răsărit
Biserica poate să contrazică sau să reformeze hotărârile unui sinod care a întrunit cel mai
mare număr de episcopi (Tâlhăresc, Ferrara-Florenţa). În Apus, părerile papei nu se schimbă
prin voinţa Bisericii.
La ortodocşi, episcopatul are magisteriul învăţaturii, dar numai în acord cu Biserica.
După doctrina catolică, subiectul infailibilităţii este biserica compusă din episcopi.
Dar în final ea se rezumă la papă, fără consimţământul Bisericii. Definiţiile papei sunt
valabile „es sese non ex Consensu Ecclesiam”. Conciliul I Vatican nu a legat infailibilitatea
papei de nici o condiţie, acest lucru făcându-l pe papa Pius IX să spună „Io sono la
Tradizione e io sono la Chiesa”
Doctrina infailibilităţii este solidară cu cea despre primat; Biserica este o societate
închisă, neavând pe Hristos în ea, e firesc ca el să fi lăsat un conducător ca centru exterior,
pentru ca ea să nu se împrăştie. Teologia catolică justifică primatul şi infailibilitatea papală
nu prin argumente biblice sau patristice, ci prin raţiuni de ordin practic. Această societate,
neavând pe Hristos, ci o graţie creată, e normal ca Hristos să fi înzestrat pe locţiitorul său cu
infailibilitate. Doctrina despre papă ca locţiitor al lui Hristos a slăbit conştiinţa prezenţei lui
Hristos în Biserică.114
114 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 1-2. a
Pagina 82 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În veacul nostru , în teologia romano catolică au apărut publicaţii115 în care, cu referire
la primatul papal şi la infailibilitatea papală, se găsesc expresii despre care ar fi greu să se
creadă că fost gândite şi rostite, dacă n-ar fi fost tipărite şi răspândite cu aprobarea autorităţii
bisericeşti. Autorii acestor afirmaţii şi exclamaţii al adresa papei nu ar fi îndrăznit să
vorbească sau să scrie astfel în epoca apostolică sau în cea a Sf. Părinţi din primul mileniu.116
II. Evaluarea eclesiologico-canonică a administrării Sfintei Taine a Hirotoniei
Puncte similare.
Cu diferenţele de rit, aspectele administrării aceste Taine sunt în general similare.
Locul administrării Tainei Hirotoniei, atât din punct de vedere ortodox, cât şi romano
catolic, este Sfânta Biserică (de preferinţă catedrale), dorindu-se asistenţa unui număr mare
de credincioşi.
Timpul administrării este de asemenea în ambele legislaţii canonice în zi de
sărbătoare, , în timpul liturghiilor (la ortodocşi a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile, iar la
catolici în timpul missei).
Săvârşitorul este de asemenea episcopul eparhiot (diecezan) sau arhiereul delegat de
episcopul eparhiot, pentru diaconat şi presbiterat, iar în cazul hirotoniei în treapta de episcop,
fiind necesară prezenţa a doi sau trei arhierei, care-l vor hirotoni pe respectivul candidat.
Primitorilor li se cer aceleaşi condiţii religioase, morale, intelectuale, fizice, sociale,
cu diferenţele despre care vom discuta la punctul doi al acestui capitol.
115 Astfel de articole au apărut în revista „Stimmen Der Zeit”, în „Observatore Romano”, precum şi în unele cărţi ca Mgrs. Prunel, „Curs superior de religie”, episcop Bougaut, „Biserica” ş.a., toate scrise de teologi. Iată ce putem citi în astfel de articole şi cărţi: Papa e fiinţa unică căreia i se atribuie onoruri divine; strălucirea maiestăţii sale supraumane, maiestatea sa sfântă, concretizează, face vizibilă maiestatea sa în mod determinant în demnitatea papei ca purtător al jurisdicţiei; după cum în Euharistie Hristos este prezent real, aşa şi în papa Hristos este prezent real; s-ar putea spune că în Euharistie Hristos este numai jumătate prezent, fiind mut în Euharistie, cealaltă jumătate a lui Hristos se găseşte în papa care vorbeşte; a doua jumătate a lui Hristos, s-ar putea spune cea mai necesară, este în Vatican; ea este în papa. Papa este al doilea mod a l prezenţei reale a lui Hristos în Biserică; Hristos şi-a făcut aceste două moduri de prezenţă reală, amândouă inefabile; reunite, formează extensiunea totală a Întrupării; mergeţi la Iisus Hristos care vorbeşte, mergeţi la papa! Taina creştinismului ocnstă în această minune a Întrupării, prelungită sub două acoperăminte, al Euharistiei şi al papei, Biserica referă la papa toată iubirea care nutreşte pentru Domnul; hristos a adunat, a condensat toată puterea în papa. Fericită Romă! Ea singură posedă două tabernacole: tabernacolul euharistic, în care Iisus se împărtăşeşte pe Sine tuturor inimilor, şi Vaticanul, de unde Iisus prin gura papei transmite tuturor oamenilor cuvântul adevărului, imuabil şi infailibil.Faţa de aceste elogii eretice la adresa papei, glasurile mai noi ale unor teologi catolici, ca Hans Kűng şi alţii, rămân neascultate şi neauzite. Apud pr. prof. dr Isidor Todoran, arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 323116 Pr. prof. dr Isidor Todoran, arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 317
Pagina 83 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Materia Tainei. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea romano catolică, elementul
material sau semnul văzut al săvârşirii Tainei Hirotoniei este mâna arhiereului (arhiereilor) şi
gestul asociat, împreună cu rostirea rugăciunilor.
Formula. Datorită diferenţelor de timp şi spaţiu şi, implicit a celor de rit, formulele de
administrare a tainei diferă textual în ritul bizantin faţa de cel roman, dar ideea de investire în
fiecare treaptă sacramentală este similară; rugăciunile diferite de asemenea textual, insistă pe
aceleaşi idei: pogorârea Sfântului Duh asupra celui hirotonit şi invocarea ajutorului divin în
misiunea pe care cel hirotonit o are de îndeplinit.
Condiţiile legalităţii hirotoniei sunt şi ele asemănătoare în cele două legislaţii
canonice.
Efectele administrării Tainei hirotoniei sunt şi ele parţial asemănătoare în cele două
legislaţii canonice, cu excepţia celor privitoare al starea civilă a clerului.
Drepturile şi îndatoririle clericilor se înscriu în aceeaşi notă de asemănare, cu excepţia
obligaţiei celibatului impus de legislaţia canonică catolică.
Puncte divergente. Celibatul preoţesc.
Problema celibatului preoţesc în tradiţia Bisericii romano catolice.
Până în secolul al IV-lea, Biserica creştină, urmând învăţătura Sf. Apostoli, nu a
considerat celibatul ca pe un lucru obligatoriu, ci ca pe u sfat. Aşa cum am arătat în capitolul
cu privire la „Starea civilă a clerului”, cel ce voia să intre în cler, atât în Biserica de Răsărit,
cât şi în cea de Apus, trebuia să fie bărbat al unei singure femei.
Începând cu sinodul Trulan, în Biserica Răsăritului, cel ce candida la treapta de
episcop trebuia să fie necăsătorit, canonul 12 al acestui sinod oprind căsătoria episcopilor în
mod expres.
În Apus, la începutul secolului al IV-lea s-a interzis în Spania, prin sinodul de la
Elvira din anul 300, hirotonia celor căsătoriţi, clericii fiind obligaţi să-şi lase soţiile. Canonul
33 prin care se hotărăşte aceasta este greşit redactat (luat după literă, el interzice nu
convieţuirea clericului cu soţia, ci celibatul), dar se ştie, din aplicarea şi interpretarea acestui
canon că sinodul a impus celibatul. Sinodul I Ecumenic, ţinut la Niceea în325, în discuţia
referitoare la celibatul clerului, nu l-a aprobat.117
117 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. Dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 172
Pagina 84 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Conciliul din 386 ţinut de papa Siricius prezintă poziţia papilor în această privinţă.
Papa invocă în favoarea decretului său autoritatea Vechiului şi Noului Testament. Această
regulă a fost adresată episopilor din Africa. Câţiva ani mai târziu, papa Inocenţiu I a reînnoit
această regulă, care avea să fie urmată de Africa , Spania şi Galia.
Secolul al VIII-lea încadrează o perioadă de criză pentru disciplina celibatului
eclesiastic. Moralitatea clerului diferă. În Galia, sub cardinalul Martel, ea e într-o decadenţă
vizibilă. În Spania, regele Witiza abrogă legea celibatului. Disciplina s-a îmbunătăţit simţitor
în vremea carolingienilor, sinoadele reamintind clerului că trebuie să se abţină de la orice
legătură conjugală, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, când decadenţa morală s-a
făcut tot mai simţită, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinată. Pentru a fi reabilitată a
fost nevoie de acţiunea papilor Leon IX, Grigorie VII, Urban II şi Calixt II.
În 1031, sinodul din Bouges poruncea ca preoţii, diaconii şi ipodiaconii să rupă orice
legătură cu concubinele lor şi hotăra ca cei care nu se spun să fie degradaţi din treapta ce au
ocupat-o, astfel ca să nu mai poată îndeplini în Biserică alt serviciu decât cel de cântăreţ sau
de citeţ.
Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale conciliului din Clermont,
prezidat în 1095 de Urban II şi la canonul 5 al conciliului din Reims, prezidat de Calixt II în
1119.
Conciliul din Lateran din 1139, prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin canonul
1 şi cel din Reims prin canonul 7, scolastica prin Toma d’Aquino, conciliul tridentin, prin
canonul 9, n-au făcut altceva decât să repete decretul lui Calixt II. În secolul XIII, preoţi care
trăiau în concubinaj nu însemnau decât o excepţie, dar în secolele XIV-XV, celibatul suferă o
nouă decadenţă.
Codex Juris Canonici, din timpul lui Pius X, a precizat hotărârea romană de a nu
renunţa la celibat, poziţie pe care a rămas până în zilele noastre. Prin aceasta, s-a ştirbit unul
din darurile dumnezeieşti cu care a fost înzestrat omul: libertatea. Prin canonul 132 al acestui
Codex, ca şi celelalte, se legiferează un sfat, iar sfatul cuprinde în sine o rezervă. Sfatul indică
un drum, dar în acelaşi timp lasă pe sfătuiţi să alegă. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog
între cel care îl dă şi cel care îl primeşte, pentru că dacă am legifera toate sfaturile, dacă le-am
urma fără aceste dialog, n-a mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar ştirbi din
demnitatea lui.
Orice sfat dă posibilitatea de a fi urmat sau nu . Dictonul machiavelic nu are nimic
comun din structura creştinismului . Scopul nu scuză mijloacele murdare. Nu se poate trece
peste om, peste libertatea lui. „Iată, Eu stau la uşă şi bat”, spune Mântuitorul, dar El nu
Pagina 85 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
forţează această uşă. Această bătaie în uşă e un sfat, iar Sf. Ap. Pavel spune clar că în privinţa
fecioriei nu are poruncă de la Domnul. Singura poruncă este „să vă iubiţi unii pe alţii”, şi nu
iubind pe Dumnezeu printr-un „trebuie” juridic, ci printr-un „trebuie” care strigă în noi, care
ne obligă din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frică, ci din dragoste.
Canoanele Apostolice, precum şi cele date în Sinoadele Ecumenice, după cum am
arătat, permit clerului, în afară de episcopi să fie căsătorit.
Misionarii romani, trimişi în secolul al IX-lea în Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de
Biserica de Răsărit, predicau că preoţii ortodocşi trebuie priviţi cu scârbă pentru că sunt
căsătoriţi. Slujirea lor e în afara legii şi neplăcută lui Dumnezeu.
Preotul în Ortodoxie e împreună rugător cu credincioşii şi nu înlocuieşte pe Hristos, ci
caută să ducă pe credincioşi la Dumnezeu. Sfintele Taine exprimă această strânsă legătură cu
poporul. La Botez, de exemplu, zice: „Se botează robul lui Dumnezeu ….” (de către
Dumnezeu). Toată săvârşirea Tainei se face de către Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit
iconom al darurilor dumnezeieşti. Nu e nici o interpunere. Nu zice: „Eu te botez”. Nu eu, ci
Dumnezeu. Eu nu înseamnă decât un chivernisitor al Tainelor.118
Ca o reacţie împotriva abuzurilor puterii papale şi a celibatului preoţesc, în 1870 la
Conciliul I Vatican, s-a înfiinţat Biserica Vetero - Catolică.
În cadrul Bisericii Vetero – Catolice este permisă căsătoria clericilor, atât a
presbiterilor şi diaconilor, cât şi a episcopilor. De asemenea vetero – catolicii admit şi
căsătoria preoţilor după hirotonie, aceasta şi din cauza situaţiilor istorice ale existenţei
bisericilor. Biserica Vetero – Catolică a anulat celibatul şi a permis căsătoria clericilor chiar
în perioada naşterii şi organizării ei, când majoritatea slujitorilor erau proveniţi din rândul
clericilor celibatari.119
Situaţia actuală a celibatului în Biserica Romano-catolică
În prezent celibatul e suportat tot mai greu de preoţimea catolică. Totuşi papa Paul VI
stăruie în apărarea lui. În timpul sesiunii a IV-a a Conciliului II Vatican, la 11 octombrie
1965, a afirmat că nu numai că va păstra „legea veche sfântă şi providenţială a celibatului
eclesiastic, dar chiar va întări menţinerea ei, reamintind preoţilor Bisericii latine conştiinţa
cauzelor şi raţiunile care astăzi chiar în mod special ne dau ocazia de a considera ca foarte
adoptată această lege.”
118 Drd. Dumitru Ichim, „Problema celibatului preoţesc în Biserica Romano catolică”, în ST, nr. 9-10/1970, p. 705-707119 Diac. drd. Miron V. Mihuţ, art. cit., p. 376-379
Pagina 86 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Papa îşi rezolvă punctele de vedere prin enciclica Sacerdotalis Celibatus. Această
enciclică consideră celibatul ca pe ceva „sacru”, ca pe un „giuvaer splendid”, care-şi menţine
toată valoarea şi în epoca noastră. Papa examinează obiecţiile ce se aduc celibatului. În prima
parte expune raţiunile celibatului, iar în partea a doua se ocupă de formarea viitorilor preoţi în
vederea îndepărtării tuturor elementelor inapte din punct de vedere fizic, psihic şi moral.
Aminteşte de „dureroasele dezertări” şi cazuri când au fost acordate dispense şi subliniază
faptul că Conciliul „a confirmat în mod solemn vechea lege sfântă şi providenţială a
celibatului preoţesc, aşa cum există şi astăzi. Referitor la cei care părăsesc preoţia, arată că
aceasta s-a întâmplat nu din cauza celibatului, ci a unei educaţii nu îndeajuns de eficace în
trăirea sacerdotală.
În presa catolică, în anii din urmă se aduceau unele obiecţii împotriva celibatului.
Lipsa de preoţi în America Latină face pe monseniorul Koap, episcop brazilian, să ceară de
urgenţă crearea unui cler căsătorit în aceste locuri, unde situaţia Bisericii este dezastruoasă.
Un pas spre realizarea acestui cler s-a făcut prin hotărârea Vaticanului de a institui un
diaconat căsătorit. Aceste lucruri se întâmplau în 1965. La vremea respectivă, monseniorul P.
Koap face o prezentare a situaţiei Bisericii Catolice din America Latină din acel an, Biserică
care formează 33% din Biserica Universală. Cu toate acestea, arată monseniorul Koap, ea nu
are decât 6% preoţi din întreaga lume. În 35 de ani, adică în anul 2000, întrucât ea va
constitui 50% din Biserica Catolică, ea va avea trebuinţă de 120000 de preoţi. Noua situaţie a
diaconatului micşorează dificultatea situaţiei, însă niciodată nu o va remedia. Diaconii nu pot
săvârşi prin statutul lor sacramentele, de aceea este nevoie urgentă de preoţi. El propune ca
Conciliul să ofere posibilitatea de a acorda preoţia unor laici căsătoriţi de cel puţin cinci ani.
Preoţii aleşi dintre bărbaţii căsătoriţi vor duce cu ei starea lor conjugală, familială şi
economico-socială, care fără îndoială va da o mare eficacitate slujirii lor.
Ca argumente contrare se arată că episcopul n-ar putea să deplaseze un preot căsătorit.
Preotul căsătorit ar avea un complex de inferioritate în comparaţie cu alţii. Preoţii sunt din ce
în ce mai mult asociaţi episcopului şi se cade să fie şi ei asociaţi la celibatul său.120
Totuşi soluţia preotului celibatar ajutat de diaconi căsătoriţi nu e o soluţie adevărată.
Monseniorul Ancel, episcop auxiliar de Lyon, a ţinut o conferinţa la Roma asupra acestui
subiect. În favoarea preoţilor căsătoriţi, monseniorul Ancel argumentează astfel: „Recrutarea
preoţilor celibatari este insuficientă, existenţa preoţilor căsătoriţi nu împiedică pe a celor
120 „Pentru şi contra căsătoriei preoţilor”, în Le Monde, din 5 octombrei 1965, p. 2, apud drd. Dumitru Ichim, art. cit., p. 708
Pagina 87 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
celibatari, cum se vede în Orient, unde castitatea este foarte apreciată; mai bine preoţi
căsătoriţi decât scandalul preoţilor necredincioşi.
Importanţa căsătoriei clerului
Mai întâi, întemeierea căsătoriei în vederea naşterii de copii este o instituţie şi o
poruncă divină (Facere 1, 28), generală pentru toţi oamenii, o datorie faţă de umanitate, de la
împlinirea căreia nici preotul nu are motive să se sustragă. În familie îşi găseşte orice om pe
cei mai apropiaţi şi mai intimi tovarăşi de viaţă, cu care poate împărtăşi greul şi amarul în
societate, dar şi bucuriile şi avantajele ei. În intimitatea şi căldura căminului familial, soţii îşi
clădesc viaţa lor proprie, deosebită de a altora, pot fi ei înşişi, se consultă, se sprijină şi se
ajută reciproc în clipele mai grele ale vieţii lor, ca şi în împlinirea misiunii lor sociale. Părinţii
găsesc în nevinovăţia şi gingăşia copiilor stimulentul necesar pentru continuarea muncii, clipe
de recreaţie şi de bucurie.
Atmosfera de cămin constituie şi pentru preot o fortăreaţă personală şi intimă, o oază
de refugiu , de repaus şi de refacere în mijlocul lumii. Aici între membrii familiei sale el
găseşte mediul cel mai potrivit în care îşi poate descreţi fruntea pentru a uita măcar o clipă
greutăţile, necazurile şi obstacolele în lupta sa cu lumea. Aici el îşi poate reîmprospăta
puterile de luptă şi reînnoi entuziasmul în împlinirea datoriei lui sacerdotale. După biserică,
unde sufletul său poate simţi atingerea harului prin rugăciune, cel de-al doilea loc de refugiu
şi de reconfortare morală şi spirituală, este pentru preot căminul propriu, unde el găseşte
apropierea, căldura şi înţelegerea unor fiinţe dragi, care îl mângâie, îl consolează şi îi toarnă
în suflet încrederea că el nu e singur, că alături de sine sunt fiinţe care simt ca el, care îl pot
ajuta şi pentru care la rândul ui e dator să trăiască şi să lupte.
A-l împiedica pe preot să se căsătorească înseamnă deci a-l lipsi ca om de un mare
sprijin sufletesc în tumultul vieţii preoţeşti.
Un alt aspect al acestei probleme este acela al statutului său în faţa societăţii, a
comunităţii pe care o conduce. Căsătorit fiind, el nu va fi supus suspiciunilor care vin din
partea credincioşilor în ce priveşte viaţa sa intimă, cum se întâmplă în cazul clericilor celibi
din lumea romano-catolică.
Printr-o viaţă de familie, clericii căsătoriţi au o experienţă prin care sunt mai aproape
de societate, binefacerile familiei în pastoraţie fiind imense dacă familia preotului e
conştientă de rolul pe care îl joacă.
Pagina 88 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Perspectiva ce se deschide este dezmorţirea din dogmatizarea unei reguli fără
echivalent şi justificare revelaţională. Acest pas care va contribui la apropierea de biserica
ortodoxă care a păstrat cu fidelitate tezaurul revelaţiei divine.
Problema validităţii Sfintei Taine a Hirotoniei
Discutând despre problema validităţii Sfintei Taine a Hirotoniei din punct de vedere
ortodox, vom arăta că există două aspecte:
Aspectul dogmatic. Acest aspect constă în autenticitatea, integritatea şi veridicitatea
mărturisirii de credinţă a celui în cauză. Cel care nu păstrează adevărata şi întreaga învăţătură
de credinţă a Bisericii Una, nu se poate bucura de lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine. Dar,
cum Taina Hirotoniei este cea care garantează şi verifică adevărata învăţătură creştină,
validitatea ei, fără ţinerea tezaurului sfânt, ar face ineficace lucrarea harului mântuitor prin
Sfintele Taine.121
Aspectul canonic. Sub acest aspect recunoaşterea validităţii Tainei Hirotoniei
postulează:
stabilirea succesiunii apostolice neîntrerupte, adică aplicarea principiului istoric,
ducând lista episcopilor care hirotonesc pe noul ales până la Sfinţii Apostoli;
păstrarea ritualului Hirotoniei: punerea mâinilor şi rugăciunea pentru invocarea
Sfântului Duh.
Evident, separarea şi analiza problemei sub cele două aspecte este mai mult de ordin
metodic, deoarece ritualul Tainei nu face decât să exprime simbolic ceea ce învăţăm
dogmatic. Mai mult, este lesne de a ne găsi ordinea, fundamentul validităţii Tainei Hirotoniei,
din punct de vedere canonic, urmărind firul istoric, deoarece acesta, făcând abstracţie de
Schismă, există, de vreme ce atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea romano-catolică s-au născut
dintr-o singură Biserică.
Prin urmare, elementul substanţial şi capital al succesiunii apostolice rămâne
mărturisirea de credinţă şi atunci când vorbim despre validitatea Tainelor în general şi a
Hirotoniei în special, nu se poate face abstracţie de unitatea şi integritatea mărturisirii de
credinţă. Primează, prin urmare, aspectul dogmatic al problemei, apoi cel cultic, care nu este
121 Drd. Jan Rusin, „Sfânta Taină a Hirotoniei şi validitatea ei în raporturile interconfesionale”, în Ortodoxia, Nr. 3, 1993, p. 375
Pagina 89 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
decât expresia celui dogmatic şi în ultimă instanţă cel canonic; evident nici unul din aceste
aspecte nu poate fi neglijat în detrimentul altuia.122
Când analizăm problema validităţii Hirotoniei romano-catolice remarcăm câteva
deosebiri cu privire le Hirotonie, respectiv problema celibatului discutată mai sus. În acest
caz apare întrebarea: Există sau nu impedimente pentru recunoaşterea validităţii Hirotoniei?
Fără îndoială că da, dar nu insurmontabile. Şi aceasta pentru că aceste dispoziţii sunt de ordin
canonic şi nu dogmatic, intrând în categoria mobilului şi a reformabilului şi nu a
invariabilului. În istoria Bisericii universale constatăm că, în recunoaşterea validităţii
Hirotoniilor romano-catolice s-a urmat practica iconomiei.123
Ioan al Kievului spune că o hotărâre sinodală poate certifica validitatea acestei Taine.
Teologul rus Macarie şi majoritatea confraţilor lui recunosc validitatea Tainei romano-
catolice şi afirmă că cei ce vin din sânul Bisericii romano-catolice să nu mai fie hirotoniţi. În
1840, Biserica Rusă a primit fără a hirotoni pe episcopii uniţi, iar Biserica din Constantinopol
l-a primit pe preotul latin, Calinic Deliconis.124
Până în prezent, Biserica Ortodoxă a recunoscut validă săvârşirea Tainei Hirotoniei
romano-catolicilor, dar tot prin iconomie. Cei care au venit la ortodoxie n-au fost nevoiţi să
fie supuşi unei noi Hirotonii şi aceasta pentru că suntem foarte apropiaţi doctrinar de
învăţătura romano-catolicilor, cu privire la Taina Hirotoniei.
„După conferinţele pan-ortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi
repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de romano-catolici a Bisericii ca şi
comunitate, au schimbat radical perspectivele şi deci atitudinile.
De o parte şi de alta se recunoaşte că cea ce a încredinţat Hristos Bisericii Sale –
mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, mai ales la preoţia unică a lui
Hristos şi succesiunea apostolică a episcopilor, nu pot fi considerate ca proprietate exclusivă
a uneia dintre Bisericile noastre.”125
Premise ale actualului dialog ortodox-romano-catolic privind Sfânta Taină a preoţiei
Dialogul teologic ortodox-romano-catolic şi implicaţiile sale eclesiologice.
122 Ibidem, p. 376123 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor din afara Bisericii”, în Ortodoxia, Nr. 2/1956, p. 210-215124 Drd. Jan Rusin, art. cit., p. 378125 „Uniatismul. Metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni”, Documentul de la Balamand (text şi comentariu), Arhiepiscopia Sibiu 1993, p. 18, articolul 13
Pagina 90 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Relaţiile ecumenice dintre Biserica Orodoxă şi Biserica romano catolică, pregătite
îndelung, sunt continuate în prezent prin dialogul teologic. Textele rezultate din acest dialog
oferă teologilor un preţios material informativ şi documentar pentru studiu şi reflecţie. În ceea
ce urmează vom prezenta aceste implicaţii eclesiologice în lumina doctrinei canonice
ortodoxe.126
Acest dialog trebuie să pornească de la ceea ce avem în comun şi dezvoltând aceasta
să abordăm din interior şi progresiv toate punctele asupra cărora nu suntem de acord. Aşadar
dialogul de credinţă dintre cele două Biserici va aborda fără îndoială şi problemele de natură
eclesiologică ce dezbină Bisericile noastre.
Una din aceste probleme este „Uniatismul”. La întrunirea de la Pathmaos-Rhodos
(1980), toţi membrii ortodocşi ai comisiei mixte au obiectat prezenţa uniaţilor în rândul
delegaţiei romano catolice, ca fiind un obstacol în efortul comun întreprins pentru refacerea
unităţii creştine, deoarece apropierea dintre cele două Biserici la nivelul psihologiei poporului
lui Dumnezeu ar putea fi enorm facilitată de abolirea uniatismului de către Biserica romano
catolică precum şi de o valorificare a unui ecumenism liturgic ce a reunit credincioşii celor
două Biserici într-o comunitate de rugăciune şi de evlavie.
Sesiunea de la Baltimore (2000) a reprezentat cea de-a opta reuniune plenară a
comisiei mixte şi prima după reuniunea de la Balamand (1993). În acest an, anul jubileului a
două mii de ani de creştinism, comisia mixtă a aniversat totodată douăzeci de ani de la prima
ei aniversare de la Pathmos-Rhodos, unde s-a adoptat un plan, o metodă şi o listă propuse
pentru prima etapă a dialogului. Aici s-a stabilit că scopul dialogului este restaurarea
comuniunii depline între cele două Biserici, bazată pe unitatea credinţei, potrivit experienţei
şi tradiţiei comune a Bisericii primare şi exprimate în celebrarea comună a Euharistiei.”
Metoda sa trebuie să fie pozitivă, plecând de la elementele comune care unesc cele două
Biserici, iar primele teme abordate să fie cele legate de Sfintele Taine şi relaţia lor cu Tradiţia
şi structura Bisericii. Pregătite de lucrările preliminare a trei subcomisii sintetizate de un
comitet de coordonare, sesiunile plenare erau planificate să se desfăşoare tot la doi ani. Acest
ritm n-a fost menţinut decât în primii zece ani de prezenţă şi activitate a comisiei, respectiv
între anii 1980-1990, când au avut loc şase sesiuni plenare (Pathmos-Rhodos, 1980;
Munchen, 1982; Creta, 1984; Bari, 1986-1987; Valamo, 1988; Freising, 1990), care au
126 Pr. asist. Dr. Nicolae V. Dură, „Dialogul teologic ortodox - romano catolic şi implcaţiile sale eclesiologice”, în MB, nr. 1/1986, p. 24-32
Pagina 91 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
condus la adoptarea a trei documente teologice comune, reprezentând tot atâtea importante
etape pe calea realizării unei convergenţe teologice:
„Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi” (Munchen,
1982);
„Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii” (Bari, 1987);
„Taina preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, cu referire deosebită la
importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu”
(Valamo, 1988).
În februarie 1990, comitetul de coordonare reunit la Moscova a pregătit pentru
sesiunea plenară din iunie 1990 de la Freising proiectul de document comun: „Consecinţele
eclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: conciliaritate şi autoritate în
Biserică”, care însă nu avea să fie discutat până astăzi. Precipitarea evenimentelor legate de
reorganizarea Bisericilor Unite din Ucraina şi România, odată cu prăbuşirea comunismului
între anii 1985 şi 1989 a impus începând din 1990 încoace Uniatismul drept temă unică a
dialogului teologic dintre Bisericile ortodoxă şi romano – catolică.
Lucrul a fost cerut încă de cea de-a treia conferinţă presinodală panortodoxă
(Chambesy, 1986), precum şi cu insistenţă de reunire a tuturor întâistătătorilor Bisericilor
ortodoxe care au protestat împotriva prozelitismului catolic mascat sub reînvierea
Uniatismului (Fanar 1992). În aceste condiţii, sesiunile a şasea şi a şaptea ale comisiei au
condus la adoptarea a două documente comune privitoare la Uniatism:
declaraţia de la Freising 1990
documentul de la Balamand 1993: „Uniatismul ca metodă de unire în trecut şi
căutarea actuală a deplinei comuniuni.”
Reactivarea Bisericilor unite cu Roma în estul Europei a reprezentat o experienţă
traumatică pentru Bisericile ortodoxe, ieşite şi ele din comunism, care au perceput-o ca
relansare a unei vechi versiuni a Uniatismului istoric. Datorită discrepanţei dintre declaraţiile
şi acţiunile Vaticanului, dialogul iubirii dintre Bisericile ortodoxe şi romano catolică a
îngheţat, iar cel teologic (al Adevărului) a intrat într-un grav impas. Din acest impas s-a putut
ieşi la Balamand, unde s-a reuşit un document comun numai prin distincţia între „Uniatism” –
respins ca „metodă” de unire specifică trecutului, dar inacceptabilă astăzi – şi realitatea
Bisericilor Unite actuale, acceptată şi încurajată de Vatican şi recunoscută aici de ortodocşi
doar ca parte a comuniunii catolice. Uniatismul era respins la Balamand ca metodă si model
de unire inacceptabilă pe baza unei recunoaşteri reciproce a Bisericilor catolice şi ortodoxe
drept „Biserici surori”, posedând ambele în mod egal mijloacele mântuitoare (12 şi 14).
Pagina 92 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Dacă pentru Vatican vatican documentul de la Balamand a reprezentat o soluţie
satisfăcătoare, el reuşind să determine în cele din urmă acceptarea lui chiar şi de către
Bisericile Unite din Orientul Apropiat şi Ucraina, în schimb, în Bisericile Ortodoxe el a
provocat o adevărată criză. Acceptat de Patriarhia Română (1993) şi de Patriarhiile
Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Moscovei, precum şi de Bisericile Ciprului,
Poloniei, Albaniei, Finlandei, el a fost respins catogoric de Bisericile absente de la
Balamand : Biserica Greciei (1994), precum şi Patriarhiile Sârbă, Bulgară şi a Ierusalimului.
Salutat de o parte din Biserica ortodoxă ca un document profetic (România Antiohia)
e; a fost acuzat de către altele ca trădare a ortodoxiei şi un prim pas spre o unire mascată.
Aceasta datorită în principal bazei „eclesiologice obscure” din 6-18 şi recunoaşterea bisericii
Catolice (şi implicit a Bisericilor Unite) ca „Biserică soră” cu Taine valide înaintea discutării
şi rezolvării chestiunilor dogmatice controversate între cele două Biserici: primat,
infailibilitate, filio que, pugatoriu, har creat etc.
În 1995 dialogul părea blocat într-un impas de nedepăşit. Abia în 1997 la Roma şi
apoi în 1998 la Ariccia s-a întocmit un document ce reafirma documentul de la Balamand. În
concluzia acestui document se preciza că implicaţiile eclesiologice şi canonice ale
Uniatismului şi existenţei Bisericilor Unite sunt profund legate de chestiunea autorităţii şi a
primatului în Biserică, problemă ce urmează să fie discutată în următoarea etapă a
dialogului.127
O altă problemă de natură eclesiologică, ce dezbină încă Bisericile noastre rămâne
primatul papal. Eclesiologia romano catolică a conciliului II Vatican şi cea postconciliară a
rămas rigidă în această problemă despre care am discutat şi în capitolele anterioare şi care nu
figurează încă în tematica dialogului ortodox – romano catolic, dar soluţionarea ei ar duce la
materializarea comuniunii „in sacris”.128
În general, atât teologii ortodocşi, cât şi cei romano-catolici s-a oprit asupra
dialogului, relevând aspectele care ne unesc şi evitând în mod deliberat abordarea unor
probleme din domeniul eclesiologic – primatul papal şi infailibilitatea papală. Sesizând
această realitate, a treia conferinţă panortodoxă presinodală (Chambesy, 1986) a hotărât că
„în privinţa tematicii, conferinţa propune alegerea – de acum înainte – a temelor pentru
dialog nu numai dintre cele care unesc cele două Biserici, ci şi dintre cele care le despart,
îndeosebi dintre cele care privesc domeniul eclesiologiei.” De fapt, unii teologi au făcut deja
cunoscu faptul că perspectivele şi rezultatul acestui dialog nu pot fi evaluate în mod critic
127 Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică Jr., „Uniatismul – impas eclesiologic”, în Deisis, nr. 9-10/2000, p. 49-551128 Pr. asist. Dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p. 26
Pagina 93 din 94
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
obiectiv dacă nu sunt în prealabil abordate şi soluţionate problemele de natură eclesiologică şi
îndeosebi cea a primatului papal şi infailibilitatea papală, care constituie până astăzi „causa
dirimens” a unităţii creştine.
Canoniştii romano catolici declară că sfâşierea unităţii creştine şi impasul în care se
află dialogul se datorează unor cauze istorico politice, unor raţiuni de natură psihologică,
unor mentalităţi şi culturi diferite, controverselor teologice din secolele trecute şi tentativele
de unire care au eşuat şi care continuă să influenţeze lumea greacă în raporturile ei cu
Occidentul şi Biserica Romei. Realitatea adevereşte însă că adevărata „causa dirimens” a
unităţii creştine o constituie doctrina primatului papal, cu consecinţele şi implicaţiile ei
eclesiologice nefaste.129
Un prestigios canonist al Bisericii noastre îşi exprima speranţa că „cei au al inimă
marea cauză a refacerii unităţii ecumenice a Bisericii, nu-şi pot pierde nădejdea că cele două
pietre de poticnire – primatul de jurisdicţie universală a papei şi infailibilitatea aferentă
acestui primat – care stau în calea acestei unităţi vor fi înlăturate într-o zi prin voinţa şi
înţelegerea creştinilor, vor fi dărâmate ca doi idoli care s-au născut tot prin voinţa oamenilor,
însă nu prin înţelegerea ci tocmai prin neînţelegerea lor.”130 Reînnoind cu gândul plin de
speranţă al regretatului canonist, nădăjduim că problema primatului papal „causa dirimens” a
unităţii creştine – atunci când va fi abordată în cadrul dialogului – va duce la soluţionarea şi
înlăturarea acestui „idol”, despărţitor al unităţii creştine.131
129 Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură, „Primatul papal în perpectiva dialogului ortodoxo – romano catolic. Consideraţii eclesiologice”, în MB, nr. 5/1987, p. 23-24130 Pr. prof. dr. Liviu Stan, „Har şi jurisdicţie”, în ST, nr. 1-2/1970, p. 27131 Pr. prof. dr. Nicolae V. Dură, art. cit., p. 30
Pagina 94 din 94